semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Georges Mazilu, Lornithologue, 61x50 cm
„Vituperând că ni se
ignoră excepționalitatea”
I Alexandru Sfârlea
Georges Mazilu	Les fiances, 46x38 cm
Florin Ardelean
Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989- 2000)
Editura Eikon, București, 2022
Acum câțiva ani, eram pe „Podul intelec-
tualilor” din Oradea, numărasem lebede-
le de pe Criș și-mi ieșiseră 13, iar omul
despre a cărui carte voi scrie, mai la vale, tocmai
trecea pe acolo. I-am zis: Florin, ție câte lebede
ți-au ieșit? „Mă, zice, mie mi-au ieșit cu zecima-
le!”... Totuși, voi începe-un pic abrupt, cerând
scuze pentru egocentrismul la purtător, dar n-am
avut încotro. Titlul acestei recenzii este luat de pe
Facebook, unde, pe pagina sa, autorul acestui tom
de 530 de pagini îmi răspundea la o „observație”
pe care i-o făcusem în legătură cu... odiseica sa
carte: „Nu te-a răbdat sufletul să scoți un cuvințel
despre zecile de reportaje - când făceam mun-
că de teren în tot județul cu «Audiențele ziaru-
lui Crișana»- pe care le-am publicat între 1997 și
2004 și alte zeci și zeci de articole, recenzii, in-
terviuri (ai amintit doar unul, cel cu Ion Simuț)”.
Mi-a răspuns nenea scriitor - altfel, redutabil
autor (de eseuri inteligente, dar și de romane li-
cențioase la... maxim) - că „la anumite ore din zi
sau noapte, toți vituperăm că ni s-a ignorat ex-
cepționalitatea”. (Vituperare... humanum est, am
ițit un rictus mititel). Doar că numai mă mira-
sem de acele omisiuni (în tandem puse la cale),
când pe pagini întregi scrisese despre tot soiul de
Veronici, Doine, Liliane, Cuci și... Laboș(i). Sigur,
știu că fusese coleg la „Sorbonica” orădeană cu
fostul corespondent al ziarului Scânteia pentru
Bihor, care-mi fusese mie șef la ziar (și care mă
persecutase de mă-mbolnăvise, nemilosul tor-
ționăraș). „Exhibasem”, mai apoi, pățaniile, în
Crișana. „Ignoră-l pe nesuferitul ăsta!” - i-o fi
zis „Ioniță” (ex-ziaristul ajuns lector univ. dr.) și
Florin cel îndatoritor s-a conformat. Îl înțeleg,
numai că... mă jenez cu-nverșunare, clatin din cap
oțărât, cer scuze, prea-răbduriule Cetitor, dar...
tare-aș fi vrut ca nu mie să mi se fi-ntâmplat astea,
însă nu-i decât adevărul gol-goluț. (Considerați
că trag un lințoliu negru peste ce-am scris până
acum și doar imaginea unui uliu planând spre
pradă se mai vede, ca o efigie, cum sunt icoanele
pe prapuri ...).
Așadar, în seria Istoria presei, eseistul, jurna-
listul, scriitorul și universitarul Florin Ardelean -
„jurnalist implicat, cu activitate în trei redacții de
ziare, dar și (opt ani) într-un studio de televiziune
(TVS Oradea) și zece la revista Familia, cunosc
breasla dinlăuntru”, cum se destăinuie într-un
Post scriptum - omul și-a dat și teză de dottore
din această „istorie” - publică o lucrare aș zice im-
presionantă, dacă mă refer, cu precădere, la truda
salahoristică de cercetare și informare pe care a
efectuat-o (un pic împuținată, totuși, dacă avem
în... vedere că pe subsemnatul l-a trecut cu vede-
rea). Cartea (o monografie, de fapt) cuprinde XV
capitole prin care bravul cercetător mărșăluiește
cu cerbicie, începând cu „propaganda și libertatea
de expresie”, „prin aerul tare al libertății”, ca un
hultan înfometat de „obsesia și urgența comuni-
cării”, și până la „presa din provincia provinciei”.
„O diagnoză a unuia dintre cele mai spectaculoase
fenomene culturale, presa, (...) multifațetată, inter
și trans-disciplinară, deoarece avem de-a face cu
abordări și interpretări sociologice, psihologice și,
deasupra tuturor, istorice”- scrie, într-o prefățucă,
un elitist al științelor comunicării, Marian Petcu.
Continuarea în pagina 18
2
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
editorial
Imaginativul colectiv
occidental rațional și
imaginativul colectiv al
popoarelor non-europene (III)
■ Mircea Arman
Memoriei lui Emil Lask,
respect și admirație
Primitivul trăiește, în fond, într-o realitate
mai bogată și mai variată decît a noastră,
iar reprezentările lui față de această reali-
tate diferă esențial de ale noastre, cu alte cuvinte,
avînd reprezentări cu totul diferite de ale omului
civilizat, și relațiile pe care acestea le implică sunt
altele. În general, pentru noi, ceea ce determină
un obiect și dă reprezentarea lui este ceea ce per-
cepem prin simțuri, iar mai nou prin intermediul
imaginativului virtual, informațional. Conceptele
noastre sunt înconjurate de o aureolă logică, pe
cînd cele ale primitivilor sunt cufundate într-o
atmosferă plină de forțe mistice, o atmosferă ce
deformează conceptul clipă de clipă, transformîn-
du-l în cu totul și cu totul altceva. Vorbim de un
alt conținut și altă structură logică a imaginativu-
lui la omul primitiv. Aceasta este și explicația pen-
tru care, la primitivi, întîlnim desene și figuri bi-
zare, compuse din fragmente de ființe sau lucruri
diverse îmbinate fantastic pentru a crea lucruri
sau ființe fantastice. Oameni sau divinități cu ca-
pete de animale, animale cu capete umane, ființe
cu aparență umană dar care au ciocuri de păsări
și pene etc. De aici, nu putem să tragem decît o
concluzie: pentru mentalitatea și imaginativul
primitiv, distincția pe care o facem, în mod obiș-
nuit, între lucruri nu mai este evidentă, frontiera
Georges Mazilu
Les voyageurs, 61x50 cm
logică dintre concepte este distrusă, existînd în
schimb o osmoză, o comunicație ocultă, care dă
un sens mai amplu, dar mai vag, relațiilor din na-
tură. Așadar, primitivii, în primul rînd, nu disting
acolo unde distingem noi. Aceasta nu înseamnă,
nicidecum, că nu au capacitatea intrinsecă de a
face distincții, ci că au un cu totul alt conținut al
capacității imaginative, că aceasta s-a format în-
tr-un alt context, cu alte informații, cu o cu totul
altă raportare la lume și la categoriile intuiției sen-
sibile, respectiv timpul și spațiul.
Dimpotrivă, în unele cazuri și sub anumite as-
pecte, determinațiile făcute de primitivi sunt atît
de precise și merg atît de departe încît depășesc
cu mult clasificările făcute de europenii contem-
porani. Spre exemplu, limbile europene moderne
disting, în cazul relațiilor de rudenie, numai cîte-
va grade: părinți, frați, veri, unchi, atîta vreme cît
în limbajul primitivilor aceste relații de rudenie se
întind foarte departe, pentru fiecare rudă existînd
o denumire precisă, așa încît, în unele așezări, un
individ poate desemna, printr-un nume de rude-
nie, pe fiecare membru al colectivității. Această
grijă pentru detaliu se manifestă, mai cu seamă,
în redarea concretului.
Chiar dacă am tratat în treacăt aceste cîteva
aspecte ale mentalității primitive, scopul nostru
nefiind acela de a dezvolta mai mult această pro-
blematică, chestiunea, luată în ansamblu, nu poa-
te fi privită cu ușurință, căci ea prezintă întrebări
Mircea Arman
extrem de importante care nu au primit, încă,
răspunsuri satisfăcătoare. Însuși faptul că această
mentalitate are putința de a merge cu distincțiile,
în concret, pînă la amănunte care scapă analizei
și mentalității contemporane naște următoarea
întrebare: cum se poate explica faptul că lumea
primitivă a luat o altă direcție decît cea familiară
nouă, modernilor, și a alunecat spre un pur mis-
ticism? Spre exemplu, din contra, așa cum vom
vedea la momentul potrivit, logica grecească s-a
născut odată cu clasificarea noțiunilor, fiind, prin
excelență, o logică a clasificării lucrului. Survine,
firesc, întrebarea: cum se face că mentalitatea pri-
mitivă nu a ajuns la această logică, că nu a adîncit
problema clasificării, alunecînd, în mod oarecum
curios, spre lumea relațiilor mistice? Desigur, un
răspuns coerent și, mai cu seamă, pertinent la
această întrebare nu putem da în afara deosebiri-
lor de percepție și conținut ale categoriei apriorice
pe care o numim aici imaginativ, cu tot ceea ce
implică aceasta, respectiv, percepere a timpului, a
spațiului, nivel de cunoștințe, raportare la lume.
Insistăm însă, pentru lectorul mai puțin famili-
arizat cu aceste probleme, să spunem că această
chestiune trebuie privită și tratată cu toată serio-
zitatea, o cercetare atentă relevînd potențe nebă-
nuite ale imaginativului uman.
Am arătat, pînă în prezent, că reprezentările
primitivilor diferă de ale noastre prin caracterul
lor mistic, adică prin acel ceva ce face ca obiectul
acestor reprezentări să fie și altceva decît este. Și,
totuși, va trebui să arătăm cum relaționează între
ele aceste reprezentări? Conform cărei norme un
primitiv își ordonează lumea reprezentărilor sale?
Așa cum am arătat deja, Levy-Bruhl a enunțat
această lege plecînd de la frapantul fapt că pen-
tru primitivi un lucru este ceea ce este, dar mai
poate să fie și altceva, cum ar fi participația di-
rectă, nemijlocită, la puterea divină. Aceasta este,
în fond, o caracteristică generală a mentalității
primitive, iar faptul participației la puterea divi-
nă, mistică, amintește de terminologia platonică,
fapt exprimat de Lafitau1 în studiul său Moeurs
des sauvages ameriquains. De aceea, Levy-Bruhl
enunțînd legea care domină mentalitatea primiti-
vă o numește, inspirat de Platon, legea participa-
ției. Această lege, în esența ei, spune următoarele:
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
3
o
așa cum am mai amintit, în reprezentările men-
talității primitive obiectele, fenomenele, ființele
pot fi, în același timp, ele și altele. Acestea, în
mod bizar, emit și recepționează forțe, calități,
virtuți mistice, care se fac resimțite în afara lor,
fără a înceta vreo clipă de a fi acolo unde, de
fapt, sunt. Cu toate acestea, în ciuda dispariției
opoziției dintre unul și multiplu sau același și
altul, în ciuda necesității, pentru noi normală,
de a afirma numai unul din termenii opoziției,
caracteristica esențială a acestei mentalități sau
structuri diferite a imaginativului nu este hao-
sul și dezordinea, ci o anumită ordine, ciuda-
tă ce-i drept, a unei lumi altfel inteligibilă, dar
proprie lor și imaginativului specific din care
au luat naștere. Levy-Bruhl a numit această
mentalitate pre-logică, în sensul în care ea nu
ar ajunge la nivelul relațiilor logice și obiective
dintre lucruri.
Noi am spune că, în fond, această mentalitate
a rămas mult prea puternic ancorată în concret
sau în imaginile ce reprezintă concretul, neatin-
gînd lumea logică a abstracțiunilor și a legătu-
rilor lor ființiale, avînd în vedere deja amintita
structură imaginativă a primitivului.
Totuși, această lume se mulează perfect pe
structura imaginativului primitiv, care este le-
gată de lipsa cunoștințelor asupra fenomenlor
naturii și o percepție specială a timpului care
este proprie omului primitiv. Asta nu înseamnă
nicidecum că există tot atîtea structuri imagi-
native cîte civilizații sunt, dimpotrivă există o
singură structură imaginativă, fundamentală,
originară și apriorică, iar ceea ce diferă este
percepția timpului, a spațiului, a lumii și a fe-
nomenelor naturii în diversele epoci ale istori-
ei.
Pe de altă parte, lumea modernă culminînd
cu lumea contemporană a dus abstracțiunea
logică atît de departe, încît prin intermediul
imaginativului informațional a ajuns la o grăbi-
re a timpului și la o restîngere a spațiului legate
de circulația instantanee a informației, încît a
creat o nouă realitate, realitatea virtuală ca ex-
presie a imaginativului informațional. Aceasta
nu este mai puțin o realitate decît realitatea
primitivului, a medievalului sau a savantului
contemporan. Acest lucru nu implică nici un
fel de contradicție logică atîta vreme cît lumea
fiecăruia se naște din structura comună apri-
orică a fiecărui individ uman în parte, respectiv
din imaginativ ca structură esențială comună a
intelectului uman.
Pentru a sublinia și mai mult această caracte-
ristică a mentalității primitive vom schița doar
cîteva aspecte ale gîndirii orientale, ale celei
chineze și hinduse și vom lega toate aceste as-
pecte de specificitatea imaginativului oriental și
de percepția diferită a timpului și spațiului la
aceste popoare relativ la percepția europeană a
acestor noțiuni. Ne vom cere, anticipat, scuze
pentru nota vădit expeditivă a considerațiilor
care urmează, însă ea este suficientă scopurilor
și necesităților cercetării de față.
Occidentalul care, prin vehicularea de con-
cepte abstracte, pierde din vedere realitatea
plină de imagini concrete, dar obține o alcă-
tuire de tip matematic a lumii, într-un fel, se
îndepărtează de lume ca să o vadă mai bine,
iar prin aceasta pierde detaliile realului, pierde
tocmai ceea ce face ca un lucru să fie el însuși.
Imaginativul specific omului occidental cîștigă
decisiv prin abstractizare, dar numai ca întin-
dere, și pentru acest cîștig trebuie să sacrifice
intensitatea și diversitatea realului. Viziunea
lui, așa cum va arăta Hegel, va fi una esențial-
mente cantitativă. Occidentalul pare că simpli-
fică natura, o sărăcește, doar pentru a o putea
asimila mai ușor, pentru a-i găsi legi mai exacte
și mai stricte. Problema care se va pune în acest
context va fi următoarea: este mai avantajos să
sacrifici bogăția de nedescris a realității în fa-
voarea unei exactități abstracte dusă la extre-
mă? Această întrebare va rămîne, pentru tot-
deauna, fără un răspuns. Cultura și civilizația
occidentală au evoluat pe drumul care desparte
intelectul uman de realitate și-i permit imagi-
nativului poietic rațional aprioric, care este ele-
mentul agens al subiectivității pure, să le vadă
ca printr-o lunetă întoarsă. Mentalitatea primi-
tivă chineză și hindusă a rămas lîngă realitate,
cea occidentală nu, chiar dacă, în noaptea ei,
civilizația europeană nu se distingea chiar atît
de mult de contextul general al mentalităților
primitive și de conceptul lor oglindă: concretul
perceput ca Adevăr.
A găsi un teren ferm în toată această mlaș-
tină a nuanțelor conceptului de adevăr este o
problemă mai mult decît discutabilă, însă așa
cum am arătat ea ține de însăși structura apri-
orică a imaginativului, dar și de specificitatea
celui european, în speță. Adevărul nu este un
concept care să aparțină ramurilor științei, ci,
mai mult, unul aparținător filosofiei. Dar este
conceptul de filosofie unul ferm și care să nu
fi suferit vreo modificare de-a lungul timpu-
lui? Nicidecum. Pentru a oglindi cît de cît acest
fapt și a urmări evoluția istorică a acestuia, vom
face apel la definiția filosofiei dată de cîțiva fi-
losofi celebri și la cunoscuta carte a lui David
Armeanul, Introducere în filosofie.
În prefața de la Les Principes de la philo-
sophie, Descartes spunea: „Întreaga filosofie
este ca un copac, ale cărui rădăcini sunt meta-
fizica, trunchiul este fizica, și crengile care ies
din acest trunchi sunt celelalte științe, care se
reduc la trei principale, anume medicina, me-
canica și morala”.2 Cartesius credea că analiza
noțiunii de filosofie se face mai ales prin ana-
liza conceptului de știință, totodată omul și ca-
racteristicile intelectului său intrînd ca o com-
ponentă esențială în determinarea conținutului
filosofiei.
Georges Mazilu
Fille en robe bleue, 46x33 cm
Hobbes spune că filosofia este cunoașterea lu-
crurilor prin cauzele lor, iar Christian Wolff vede
filosofia ca scientia possibilium, quatenus esse pos-
sunt, adică știința lucrurilor posibile ca fiind posi-
bile, o definiție mai mult decît interesantă și apli-
cată oarecum noțiunii de imaginativ așa cum am
creionat-o noi pînă în prezent.
Cu Berkeley și Hume ajungem la noțiunea de
filosofie ca teorie a cunoașterii, concepție pe care o
va desăvîrși Kant. Acesta vedea în filosofie un sis-
tem al cunoștințelor raționale din și prin concep-
te, dar în marja strictă a logicii tradiționale. După
Kant, filosofia este disciplina care răspunde urmă-
toarelor întrebări:
a.	ce pot să știu?
b.	ce trebuie să fac?
c.	ce pot să sper?
d.	ce este omul ?
la care ar răspunde, în ordine, metafizica, morala,
religia, antropologia3.
Fichte definește filosofia drept o teorie a științei,
în timp ce Schelling o vede ca fiind știința abso-
lută. Hegel, în Enziclopaedie der Wissenschaften,
Die Logik,4 vede în filosofie o Wissenschaft des
Absoluten, iar în conținutul ei formal, adică în logi-
că, o considerare prin gîndire a lucrurilor. Filosofia
este „ideea care gîndește ” sau „adevărul cunoscă-
tor”.
În Lumea ca voință și reprezentare5,
Schopenhauer crede că sarcina filosofiei este „să
reia prin noțiuni abstracte, generale și clare, întrea-
ga esență a lumii”.
În lucrarea Gîndirea și mișcarea apărută în 1934,
Bergson crede că prin sistemul rigid al conceptelor
filosofice nu poate fi sesizată realitatea aflată într-o
continuă mișcare. Realitatea, după el, nu poate fi
sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind nevoită să-și
reconstruiască mereu conceptele, în funcție de cir-
cumstanțe, dar și de specificul fiecărui specific dat
tocmai de imaginativul propriu fiecăreia, așa cum
am sesizat deja în considerațiile anterioare. Numai
așa va fi posibilă o filosofie capabilă să rezolve,
dincolo de disputele școlilor, problemele re-creării
realității din capacitatea imaginativă și prin inter-
mediul imaginativului poietic rațional aprioric ca
element agens al numitei capacități imaginative.
Așa cum am văzut din sumara noastră analiză,
la fel ca și adevărul pe care încearcă să-l deter-
mine, filosofia, mai precis definiția filosofiei, are
sensuri polivalente. David Armeanul relevă șase
definiții ale filosofiei grecești, iar Eduard Zeller, în
Philosophie der Griechen, se plînge de multitudi-
nea de sensuri pe care le are noțiunea de filosofie
la elini. Însuși Heidegger, într-o conferință ținută
la Cerisy-la-Sale în august 1955, Was ist das - die
Philosophie?, afirmă vastitatea acestei teme și po-
sibilitatea ei de tratare diferită. În concluzie, orice
abordare pe care am alege-o se va dovedi subiec-
tivă, cum, de altfel, însăși perceperea realității și
raportarea insului la lume țin de cel mai pur su-
biectivism.
Note
1	Joseph Franțois Lafitau, Moeurs des sauvages
ameriquains, Monge, 1718.
2	Descartes, Les Principes de la philosophie, tradusă în
franceză de abatele Picot. Ediția în limba latină este scri-
să în 1644. În limba română lucrarea apare în anul 2000
la Editura IRI.
3	E. Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică și
Enciclopedică, Buc., 1969.
4	G.W.F. Hegel, Op. cit, pgf. 14, pg. 55, trad. rom.
5	A. Schopenhauer, Op. cit, pgf. 68 din vol I.
■
4
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
filosofie
Polemica mimetică între
platonism și creștinism (III)
■ Viorel Igna
Origen din Alexandria, un exeget
profund și un gânditor genial
Așa cum ne spune Jacques Brosse1, Origen
și-a pus amprenta pe teologia orientală, așa cum
Sfântul Augustin, singurul geniu cu care-l putem
compara, și-a pus-o pe a sa pe teologia occiden-
tală.
Provenit dintr-o familie creștină din
Alexandria, Origen și-a pierdut la șaptesprezece
ani tatăl care-l instruise și pe care el l-a încurajat
să suporte martiriul. El va rămâne întreaga viață
atras de un astfel de sfârșit, căci martir înseam-
nă în grecește martor al lui Isus Hristos și mai
târziu va publica o lucrare intitulată Îndemn la
martiriu.
Începând cu anul 202 tânărul va trebui să se
îngrijească de nevoile familiei sale și, de la vârsta
de optsprezece ani, a fost însărcinat de Episcopul
Alexandriei să-i pregătească pe postulanți pen-
tru Botez. El și-a continuat propria sa pregătire
filozofică, devenind discipolul lui Ammonios
Sakkas2, care după aceea a fost și Maestrul lui
Plotin. La fel ca și contemporanul său Clemente
din Alexandria, Origen vedea în creștinism o
nouă filozofie a vieții, care avea tot interesul să se
folosească de precursoarea sa, filozofia greacă, a
cărei încoronare o constituia. Dar, pe de altă par-
te, în calitate de ascet, care practica o austeritate
extrem de riguroasă, el a mers până la mutila-
rea sa voită, datorată, probabil, unei interpretări
prea literale a cuvintelor Evangheliei: „Există eu-
nuci care au devenit astfel de bunăvoie, pentru
Împărăția Cerurilor”.
Învățătura lui Origen și-a găsit ecou chiar
și în cercurile păgâne, iar mama împăratului
Alexandru Severus a dorit să-l asculte. Cu toate
acestea, îndrăzneala vederilor sale l-a îndepărtat
de el pe Episcop, care a profitat de ocazie pen-
tru a-l acuza, atunci când Origen a fost hirotonit
preot în Palestina, în mod ilicit, căci devenise
eunuc. El s-a instalat atunci definitiv în Cezareea
de Palestina, unde a continuat să predice și să
predea, timp de vreo douăzeci de ani. A murit în
254, în urma unor întemnițări și torturi pe care
le-a suferit în timpul persecuției lui Decius3.
Opera lui Origen este în întregime consacrată
învățăturii creștine, căreia Origen i-a dedicat în-
treaga viață; este constituită, în primul rând, din
Comentarii asupra Sfintei Scripturi și din Predici,
bazate și ele pe explicarea textelor din Biblie, din
care Origen a alcătuit o ediție pe șase coloane,
Hexaple, conținând textul ebraic și diferitele sale
traduceri în limba greacă. Această imensă activi-
tate de exegeză, bazată la început pe cea a filozo-
fului evreu Filon din Alexandria și care înțelegea
să dezvăluie semnificația spirituală a scrierilor
inspirate de Sfântul Spirit/Duh, a devenit mai
târziu un model folosit de toți teologii. Origen
a scris însă și un tratatat Despre principii, sinte-
ză a ideilor și a experienței sale spirituale, care a
provocat mari reacții timp de două secole, după
moartea lui Origen, și care au fost condamnate
de mai multe Concilii.
Potrivit Principiilor, toate spiritele erau mai
întâi egale și unite în contemplația divină, dar de
unele dintre ele viitorii oameni s-au plictisit și
s-au îndepărtat treptat de Dumnezeu, ajungând
după aceea să se întrupeze; se explică astfel căde-
rea originară. Materia nu este deci cauza căderii,
ci consecința acesteia; pornind de la o alegere,
ea este generatoare de libertate. Aceasta va per-
mite omului să recâștige ceea ce a pierdut, dar o
singură existență nu este de ajuns pentru aceas-
tă unificare, iar spiritele trebuie să întreprindă o
lungă rătăcire prin lumi diferite, care corespun-
de cu gradul lor de înaintare. Cu toate acestea,
toate spiritele urmăresc același scop, unitatea
originară regăsită, unirea cu Dumnezeu, dar, de
aici, în deplină libertate, se împlinește ceea ce au
dorit și au ales.
În acest fel autorul propune o gnoză, o doc-
trină a mântuirii; este aici o combatere a gnosti-
cilor, deoarece el restabilește libertatea omului,
care nu mai este victimă a Demiurgului cel rău,
ci este născut dintr-un Dumnezeu al iubirii, care
îi conferă această libertate. Origen precizează, de
altfel, că această învățătură esoterică nu trebuie
să fie transmisă decât „spiritualilor”.
În Principii el arată calea pe care trebuie s-o
urmeze cei care au primit de la Dumnezeu da-
rurile înțelepciunii și științei. Cercetarea spiritu-
alilor își are originea în dogmele promulgate de
Apostoli, dar ei trebuie să le înțeleagă profunda
rezonanță și să sesizeze înlănțuirea lor în fața
adevărurilor credinței. Acestea au fost doar afir-
mate și nu explicate, cum vor fi mai târziu puse
în evidență raporturile intra-trinitare între Tatăl,
Fiul și Sfântul Spirit/Duh. De asemenea, este in-
dicată originea sufletelor omenești, a îngerilor
și a demonilor; de aceea spiritualii trebuie să se
străduiască să le găsească sensul printr-un exer-
cițiu activ al înțelegerii credinței îndreptate spre
contemplarea realităților invizibile. Numai așa ei
vor putea face progrese în meditarea misterelor
dumnezeiești.
Dacă Origen a fost, până la urmă, condam-
nat, asta se datorează mai puțin faptului că în-
drăzneala lui filozofică nu era deloc conformă cu
doctrina care tindea să se impună, cât din cauza
exceselor la care s-au dedat continuatorii săi, de
pildă Evagrie Ponticul, care, în Centuriile gnosti-
ce, vedea în Hristos însuși un spirit egal cu cele-
lalte, dar care a rămas legat de Cuvânt (logos-ul
divin) și creator al lumii sensibile, destinate să
furnizeze ființelor spirituale decăzute mijlocul
salvării lor finale.4
Au existat întrebări la care Origen a simțit
că trebuie să găsească un răspuns. Au existat
întrebări asupra cărora a aruncat o lumină re-
ală, însă limitată și nesigură. Într-adevăr, nu-i
stătea în fire să rămână mulțumit. Susținea ală-
turi de Filon că, adevărul ar fi de neatins, feri-
cirea omului stă în urmărirea acestui ideal ce
se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el.
Reîntorcându-ne la lucrarea Despre principii,
vedem că Origen intră pe o linie de gândire cu
totul diferită. Cunoașterea pe care o avem despre
Georges Mazilu	L'homme a la bougie, 41x35 cm
cele divine, ne spune Origen, se disipează în ceea
ce este de neconceput, însă ea este înrădăcinată
în ceea ce este pozitiv (sau afirmativ). Înainte de
a putea ști ce nu este El, trebuie să știm ceea ce
este; atributele de Bun, Înțelept, Drept, pe care i
le aplicăm, sunt inadecvate, dar nu și neadevă-
rate.
„Dumnezeu este incomprehensibil. Însă ca-
uza incomprehensibilității se află în noi, nu în
El. Sălașul Lui este întunericul nepătruns, dar
el însuși este lumină; și cu cât ne apropiem mai
mult de El, cu atât întunericul se va topi în lumi-
nă. Va veni o vreme când, devenind un singur
Duh cu Cuvântul, îl vom vedea pe Dumnezeu
față către față și vom putea să-l cunoaștem așa
cum sunt cunoscuți oamenii. Chiar și acum, nu
ducem lipsă de o anumită înțelegere a Lui care,
oricât de imperfectă ar fi, este totuși cât se poate
de adevărată. Îl vedem revelat în mod nedeslu-
șit în creație. Ordinea și frumusețea naturii sunt
licăriri ale bunătății divine, care sunt tot atât de
inferioare față de sursa lor precum sunt razele
solare care trec printr-o gaură a cheii, în raport
cu strălucirea Soarelui în toată măreția sa; totuși
razele sunt autentice și omogene. Și mai adevărat
îl vedem pe Dumnezeu în Cuvânt, căci Cel ce
M-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl, l-a văzut în
Chipul manifestat al Persoanei Lui, deși doar în
măsura în care harul divin i-a dat posibilitatea”5.
Dumnezeu fiind neschimbător și veșnic, tre-
buie neaparat să fie lipsit de pasiuni. Scriptura îi
atribuie lui Dumnezeu mânie, ură, căință, însă
doar din condescendență față de neputințele
noastre. El este drept și bun și nu dorește ca pă-
cătosul să moară. Pedeapsa nu este lucrarea Lui,
ci consecința necesară a păcatului.6
Origen, scrie C. Bigg, nu închide ochii față de
mulțimea de semne ale dezordinii și inegalității
din natură. Totuși, în pofida existenței monștrilor
și insectelor respingătoare, a răului fizic și moral,
el a susținut că lumea este bună fiindcă cores-
punde planului unui Creator înțelept7. Ba este
cea mai bună dintre lumile posibile. Căci dacă
ar fi putut exista una mai bună, trebuie să pre-
supunem fie că Puterea divină a fost insuficientă
pentru a o realiza, fie că Înțelepciunea divină nu
a reușit să o conceapă. Un astfel de optimism i se
potrivea cu ușurință platonicianului, care privea
lumea ca pe o scenă, nu doar a încercării, dar și
a îndreptării, și asocia imperfecțiunile condiției
umane cu păcatul unei vieți anterioare.8
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
5
o
Tatăl pentru Origen este Unu și Simplu, în
timp ce Fiul este Multiplu. El este, în primul
rând, Înțelepciune, chipul desâvârșit al cugetului
și voinței lui Dumnezeu, pe care o exprimă în
creație. În al doilea rând, el este Cuvântul, „fi-
indcă El este, ca să spunem așa, cel care tălmă-
cește tainele cugetului divin”, făgașul Revelației9.
Platonicienii păgâni, spune Origen, au ajuns
prin lumina oferită de natură la o cunoaștere a
Tatălui și chiar a Fiului; însă credința în Sfântul
Spirit/Duh este prerogativa distinctivă a crești-
nismului10. Afirmația marchează importanța pe
care o dădea acestui articol al Crezului, față de
care nu a făcut foarte multe pentru a-l consolida
și dezvolta. Într-adevăr, Origen nu are niciun cu-
vânt tehnic pentru a indica relația dintre a treia
Persoană și celelalte două și nici măcar nu îi atri-
buie în mod explicit titlul de Dumnezeu11.
După ce a fost hirotonit preot a scris foarte
multe Omelii (Predici) și comentarii la textul bi-
blic, prin care, așa cum a spus Sfântul Ieronim,
i-a depășit pe greci și pe latini luați împreună.
Un fapt extraordinar pentru opera lui
Origen este descoperirea, în Fondul Bibliotecii
din Munchen, a Codului Latin Monacensis.
Biblioteca deține un Fond de 10 milioane de
volume și 80.000 de manuscrise, iar descope-
rirea Codului Latin Monacensis 314 din secolul
al XII-lea este un eveniment de mare impor-
tanță. Codul cuprinde 29 Predici, din care pa-
tru cunoscute în versiune latină și 25 inedite,
aparținând lui Origen, cu comentariile aferente
Psalmului 36, care se adaugă altor 9 Predici, tra-
duse în latină de Rufinus; aceasta este o descope-
rire extraordinară din anul 2012, ce amintește de
marile descoperiri de la Nag Hamadi. O intuiție
devenită ipoteză că acest codice ar aparține lui
Origen s-a revelat după analizele specialiștilor
italieni de la Staatsbibliothek din Munchen, cu
o confirmare a paternității origheene a textului.
Codicele grec 314 a apărut prima dată în ediție
critică la Berlin în 2015. Publicarea lor în itali-
ană cu textul grecesc în față și comentariile de
rigoare a fost încredințată Editurii Cittă Nuova12.
Textul revelației profetice are caracterul unei
instruiri morale și al unei hrane spirituale.
Psalmii sunt pentru Origen expresia Cuvântului
lui Isus și, pentru Biserică, corpul său mistic.
În activitatea literară a lui Origen cea mai
importantă operă din întreaga literatură greacă
creștină este lucrarea Împotriva lui Celsus13 scri-
să în ultimii ani ai vieții sale, atât prin argumen-
te, cât și prin scopul la care vrea să ajungă.
Această operă constituie scrierea cea mai
amplă din întreaga apologetică creștină; scopul
este acela de a apăra doctrina nouă de acuzați-
ile păgâne, folosind propriile lor arme filozofi-
ce, prezente de alfel în toate apologiile, care este
ajunsă în această operă cu o metodă completă și
o profunzime greu de egalat, care nu-și găsește
seamănul în nicio altă operă.
În dezvoltarea gândirii creștine, scrie Aristide
Colonna14, nu se poate spune că scrierea lui
Celsus ar fi semnat o urmă de neșters. Origen
a avertizat în Introducere că discursul său nu
era pentru cunoscătorii cei adevărați ai credin-
ței; însă, în trecerea de la lumea clasică la lumea
creștină, lucrarea Împotriva lui Celsus a furnizat
mărturia cea mai înaltă a unei doctrine noi și si-
gure, care încerca să se alăture civilizației elenice
fără prejudecăți și fără ură, pentru a interzice în
mod decis orice imagine de „zei falși și minci-
noși” și pentru a absorbi în același timp adevă-
rurile înțelese și întrevăzute de filozofi, plecând
Bicyclock-Man, 41X33
Georges Mazilu
de la Pitagora până la Platon, de stoici și de alte
școli mai recente. În această tentativă de a separa
falsul de adevăr, de a concilia anticul cu noul,
lucrarea lui Origen este rodul învățăturii spiri-
tuale prin care chestiunile spirituale se rezolvă
cu ajutorul chestiunilor spirituale. În aceas-
ta constă meritul cel mai mare al lui Origen și,
în același timp, motivul condamnării sale, fapt
pentru care Biserica nu numai că a negat faptul
de a-l primi pe scriitor printre Sfinții săi, ci cul-
mea, l-a condamnat ca eretic la Conciliul de la
Constantinopol din 553.
În realitate, așa cum s-a întâmplat de multe
ori, el este un izvor de o puritate neasemuită,
ce, curgând printre câmpuri, primește în ape-
le sale cristaline câteva pârâiașe pline de noroi;
mai mult, de-a lungul parcursului său, râulețul
reușește să filtreze orice impuritate - astfel și
credința lui Origen a ieșit în evidență dintr-un
entuziasm viu, apărată fiind de o logică tot mai
stringentă și de o cunoaștere profundă a filozo-
fiei grecești, ce în fine a reușit să filtreze opiniile
lumii păgâne în lumina revelației divine.
S-a întâmplat, scrie A. Colonna, ca în anumi-
te puncte, de altfel rare, acordul între cele două
lumi să fie conturbat de câteva devieri de la linia
ortodoxiei creștine. Este nevoie să adăugăm că
în Împotriva lui Celsus acest lucru s-a petrecut
de puține ori; faptul că printr-o lectură medita-
tă s-au putut chiar schimba unele interpretări
avansate de cenzorii lui Origen.
Din acest rațiuni scrierea Împotriva lui Celsus
a dobândit aprecierea studioșilor, a editorilor și
traducătorilor. Din păcate trebuie să subliniem
aici lipsa din cultura română a unei ediții cri-
tice. Vom încerca în cele ce urmează să supli-
nim această lipsă printr-o analiză pe cât posibil
pertinentă a acestei opere semnificative pentru
gândirea patristică, care a aprofundat chestiunile
raportului dintr Persoanele Sfintei Treimi, reela-
borate de Sfântul Toma din Aquino.
În vremurile moderne, conclude Charles
Bigg, Origen nu a dus lipsă de respectul ce i se
cuvenea. A avut prieteni zeloși, critici liberali,
editori a căror erudiție și pricepere sunt greu de
egalat, însă abia în ultima vreme Origen a pu-
tut fi tratat cu dreptate. Căci totul depinde de
punctul de vedere cu care este abordat. Clement
Alexandrinul a rămas, așa cum am putut vedea,
alături de Origen, unul dintre cei mai mari zidi-
tori ai teologiei.
Problema primilor creștini a fost aceea de a
armoniza Numele Triplu cu monoteismul, ast-
fel încât să-și poată justifica credința și să poată
trăi prin ea. Contribuția pe care alexandrinii au
adus-o religiei a fost aceea de a pune conduita
sub stăpânirea opiniei. Ei s-au străduit să arate
că creștinismul nu este o doctrină, ci o viață, nu
este o lege, ci un Duh. Creștinul trebuie să fie
sfânt, dar liber, ascultător, dar inteligent; trebuie
să fie capabil să judece și să acționeze de unul
singur, să fie un adevărat fiu al lui Dumnezeu,
fără a avea nevoie de un îndrumător lumesc, căci
el este călăuzit de ochiul Tatălui său.
Note
1	Brosse Jacques, Maeștrii spirituali, Ed. Albatros,
Buc., 1992
2	Origen nu spune numele profesorului la ale că-
rui cursuri a participat. Credința că acesta a fost
Ammonios Sakkas se bazează pe afirmația lui Porfir.
Porfir, care a fost un om excepțional, a vorbit fără în-
doială cu bună credință, însă l-a confundat pe păgâ-
nul Origen, pe care l-a cunoscut la un moment dat, cu
creștinul Origen, pe care nu ar fi putut să-l cunoască
niciodată; și, astfel, nimic din ceea ce spune nu poate
să aibă greutate (cfr. lui Charles Bigg)
3	Faye, E. de, Origene, Sa vie, sa oeuvre et sa pense,
Paris, 1923-1928.
4	Cfr. J. Danielou, Origene, Paris 1948.
5	Origen , De principi, I, 1.
6	Dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu sunt susți-
nute De princ., II, 5, cu mare forță și subtilitate.
7	Cfr. Ioan XIII, 42
8	Origen , op. cit. p. 174
9	Înțelepciunea este cea mai înaltă dintre epinoiai:
în acest sens Hristos este Cuvântul sau Intelectul lui
Dumnezeu. Toate lucrurile au fost create potrivit ide-
ilor pe care Dumnezeu le-a adus mai înainte la cunoș-
tință în Înțelepciune. În acest sens ea ar putea fi lumea
inteligibilă (Kosmos noetos ), Ioan XIX, 5. În De princ.
II, 3,6 Origen nu respinge doctrina Ideilor, ci doar
neagă existența independentă a lumii inteligibile.
Aceasta reprezenta o parte importantă din poziția lui
Plotin. Pe asta se baza Trinitatea sa. Ca Înțelepciune
Hristos este Creator: în Ioan I, 22. Epinoia Cuvântului
urmează după cea a Înțelepciunii. Prin Epinoiai
Logos-ul poate revela omului o infinită unitate a lui
Dumnezeu, prin manifestarea multiplelor sale aspec-
te pe care omul le poate înțelege și la care poate parti-
cipa.
10	Principalele pasaje legate de subiectul Sfântului
Spirit/Duh sunt De princ., I, 3; În Ioan II, 6.
11	În De princ., II,7, 1, pare că îi neagă acest titlu.
Însă el a vorbit cu siguranță despre natura divină a
Sfântului Duh. Sfântul Vasile cel Mare consideră că
doctrina lui Origen nu era „bună” în nicio privință.
De Spiritu Sancto, 29, 73 Spre deosebire de Sfântul
Vasile, comentează C. Bigg, tradiția se află cu sigu-
ranță de partea lui Origen; și asta deoarece apelativul
Deus a fost pentru prima dată atribuit în mod expli-
cit Sfântului Spirit/Duh de către Tertulian în tratatul
său montanist Adv. Praxeam, 3, 13. Sfântul Vasile nu
folosește explicit cuvântul theos cu referire la Sfântul
Duh.
12	Opere di Origene, Omelie sui Salmi/1, Citta
Nuova, Roma 2021
13	Origen, Contro Celso, UTET, Torino 1989
14	Aristide Colonna, Introducere la Împotriva lui
Celsus, op. cit., pp. 9-34.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
Potențialul terapeutic
al filosofiei
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „În istoria spiritualității neamului
nostru, Nae Ionescu va figura ca una din
realizările lui cele mai împlinite.”
(Virgil Ierunca)
Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre
societatea care disciplinează indivizii și
cea care a ajuns la performanța tehnică
să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19
exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de
a urmări și controla mase imense de oameni.
La trei ani după ieșirea lui Constantin Noica
din închisoarea în care intrase după ce prolet-
cultistul Zigu Ornea a dat pe ascuns Securității
manuscrisul Povestirilor după Hegel, informa-
torul Pavel Apostol, alias Paul Erdoes, alias
sursa Șerban, raporta că filosoful îi consideră
„maeștri” ai Școlii trăiriste pe Nicolae Iorga,
Vasile Pârvan, Alice Voinescu și pe Nae Ionescu
(vezi vol. Noica și Securitatea, 2009, p.28).
Turnătorul Pavel Apostol îl trecuse în nota de
Securitate din 1967 pe Nae Ionescu, inițiatorul
unicei noastre Școli de filozofie, pe ultimul loc,
ca nu cumva analfabeții funcționali de atunci
să bănuiască rolul primordial avut de profeso-
rul care făcuse în interbelic faima Universității
Bucureștene.
Între două închisori, fără nicio decizie jude-
cătorească, Petre Pandrea consemna pe 23 oc-
tombrie 1954 cum lui Vasile Luca, alias Laszlo
Luca, sau Laszlo Bacsi - mercenar al ocupan-
tului sovietic cocoțat pe criterii etnice în pos-
tul de ministru al finanțelor - îi trecuse prin
Georges Mazilu
L ange et l angelot, 65x54 cm
cap să omoare prin 1948 sau 1949 vreo treizeci
de mii de deținuți politici, printre care se afla
și filosoful C-tin Oprișan. Se pare că „urma-
șul lui Arpad” - cum îl numește Petre Pandrea
în Crugul mandarinului - nu s-a sfiit să avan-
seze această idee în Consiliul de Miniștri, de
la înălțimea postului său de vicepreședinte al
Consiliului. După cum mai relatează avoca-
tul Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între
prima ieșire din închisoare până la a doua sa
încarcerare, președintele Petru Groza, spre a-l
deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi
dus pe Laszlo Bacsi - după o beție mult prelun-
gită în noapte - să contemple la Observatorul
Astronomic din București rotirea armonioasă
a stelelor pe cer.
A fost ca și cum Petru Groza ar fi vrut să ex-
perimenteze cu sceleratul ministru de finanțe
provenit dintr-un „cazangiu leneș și depravat”
(ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene
punând în relație legea morală din om cu bolta
înstelată.
Dacă cei 30 000 de deținuți politici - pro-
babil numărul tinerilor arestați în mai 1948
- până la urmă au scăpat de baia de sânge la
care se gândise „urmașul lui Arpad”, în schimb
mulți dintre ei nu au supraviețuit regimului
de exterminare la care erau supuși după gratii,
cum s-a întâmplat și cu filosoful C-tin Oprișan
(1921-1959). Din cele patru milioane de ro-
mâni deportați, închiși în temnițe politice sau
în lagăre de exterminare, câți fuseseră trecuți
în Raportul de la Helsinki în 1993 (cf. Magda
Georges Mazilu	Le marionnettiste, 46x38 cm
Ursache, Bulevarde de cenzură), cca 800 000 au
murit după gratii.
Turnătorul care se făcuse a nu ști de rolul
metafizicianului Nae Ionescu în inițierea Școlii
Trăiriste - negată de proletcultiștii din struc-
turile de vârf - a publicat în 1957, într-o re-
vistă de filosofie, oarece înseilări în marginea
epistemologiei propuse de Lucian Blaga. Pavel
Apostol se referise la Trilogia cunoașterii, tri-
logie scoasă din circuitul public în acei ani, ca
de altfel întreaga operă a scriitorului hăituit de
Securitatea ținând morțiș să-l aresteze alături
de cei din „Lotul Iubu”. Astfel că, atunci când
la Stocholm se discuta candidatura lui Blaga
la Premiul Nobel, propusă de profesorul Alf
Lombard, de Bazil Munteanu și de alți univer-
sitari din Occident, securistul Pavel Apostol
inventa următoarele despre profesorul căruia
îi fusese plasat asistent: „Înăuntrul idealismu-
lui, militând pentru misticism, Lucian Blaga a
ocupat o poziție de extremă dreapta. De aceea
este firesc ca... scrierile lui să se integreze în
patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel
Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga,
în rev. Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).
Scriind despre exilați și despre filosofii
cândva interziși de proletcultiștii cu putere de
decizie, ștampila că ar fi de „dreapta” are și în
cripto-securismul de azi menirea de a o evacua
pe scriitoarea Isabela Vasiliu-Scraba din cultu-
ra română contemporană, nu doar din wikipe-
dia, cum s-a întâmplat pe 24 martie 2023.
Articolul turnătorului Pavel Apostol a fost
larg difuzat după ce Radio Londra anunțase
știrea că Lucian Blaga figura pe lista candida-
ților la Premiul Nobel pentru literatură (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul
lung al inchiziției comuniste).
Probabil cu textul lui Paul Erdoes au defi-
lat ideologii din vârful piramidei puterii care,
plecând din Republica Populară Română, s-au
grăbit să înfățișeze la Stockholm ostilitatea
oficială a stăpânirii comuniste față de Lucian
Blaga. Aurel Rău povestea că în Steaua cenzu-
ra securisto-comunistă nu a permis publicarea
niciunei poezii originale de-a lui Blaga. Numai
traduceri. Iar când s-a publicat poezie de Rilke
în traducerea lui Blaga, redacția Stelei, vizitată
săptămânal de marginalizatul poet, a strecurat
în revistă și un eseu despre Reiner Maria Rilke,
scris de Lucian Blaga. Ca urmare, proletcultiștii
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
7
o
Georges Mazilu
Couple royal, 55x33 cm
„brucanieni” de la Scânteia n-au ratat ocazia
unei critici dure a închipuitului „misticism”
din eseul marelui filosof (vezi interviul cu
Aurel Rău din rev. Vatra veche, Târgu-Mureș,
nr. 12 / 2015).
Instrument de luptă politică, materialismul
istoric profesat de turnătorul Paul Erdoes în
textul său de compromitere a epistemologiei lui
Blaga „divinizează istoria în paguba adevăru-
lui”, consemnase Cioran prin caietele lui, când
sora și fratele îi erau după gratii, iar părinții
scoși din casă și lăsați fără pensie, cum lăsată
fără pensie fusese și mama lui Mircea Eliade
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul
Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-de-
cembristă).
Tot după ce se aflase de prezența lui Blaga
pe listele candidaților la Premiul Nobel, pro-
letcultiștii cu putere de decizie au difuzat în
tiraje de masă o nouă propunere de tălmăcire
a „măreței opere poetice a lui Goethe” (L.B.),
venită din partea unui comunist. Traducerea
din 1957 aparținea versificatorului Ion
Iordan, alias Imanuel Weissglas, și era mult
inferioară traducerii marelui filosof și poet
Lucian Blaga.
Așadar, spre a boicota Faust-ul din 1955 -
tradus cu excepțional talent și cu mare acura-
tețe ideatică de marginalizatul Blaga - merce-
narii ocupantului sovietic hotărâseră masiva
publicare a traducerii comunistului Weissglas.
Tirajul celor două mici cărțulii albastre din co-
lecția „Biblioteca pentru toți” (1957 și 1958) fi-
ind cu mult mai mare decât cele 25000 de volu-
me ale traducerii lui Blaga din 1955, aceasta a
făcut ca Faust-ul lui Ion Iordan să fie distribuit
generos în mai toate bibliotecile școlilor sătești
și orășenești, precum și în toate bibliotecile
publice din România. În interviul din vara lui
1956 înregistrat la filiala clujeană a Bibliotecii
Academiei, Lucian Blaga precizase că tirajul
volumului Faust apărut în vara lui 1955 a fost
insuficient, epuizându-se în câteva ore la Cluj
și în trei zile la București. Dacă în România
n-ar fi dictat mercenarii ocupantului sovietic,
editura ar fi suplimentat, în mod firesc, tirajul
traducerii epuizate. Nu ar fi umplut bibliote-
cile și piața de carte cu traducerea mai puțin
reușită a comunistului angajat din 1948 ca re-
dactor la România liberă.
Termenii șablonarzi folosiți de turnătorul
Pavel Apostol pentru descrierea contribuției
lui Blaga la filosofia europeană erau termeni
„omologați” de sistemul de represiune și pro-
pagandă ideologică teleghidând omul nou al
regimului comunist, săltat pe creasta valului
după 1990 - să nu rămână nebatjocorită nicio
valoare materială sau spirituală din România.
Aceiași termeni populează azi Wikipedia con-
fiscată probabil de urmașii torționarilor din
închisorile comuniste și, mai ales, de urmașii
superiorilor acestora, superiori netrași la răs-
pundere pentru cruzimea represaliilor care au
făcut sute de mii de morți și care au metamor-
fozat creatorii de geniu în marginalizații socie-
tății comuniste, în „haiduci”, după imaginea
marginalizatului Ernest Junger, comentată de
Octavian Vuia în textul: Muncitorul și nihilis-
mul contemporan în viziunea lui Ernst Junger.
„Ura împotriva intelectualilor și a culturii
[românești] a fost mai adâncă și mai durabilă
decât ura față de clasele exploatatoare”, obser-
vase istoricul și criticul literar Marin Nițescu
în volumul său nepublicat în timpul vieții,
dar care îl „costase” sistarea pensiei la vremea
comunismului (Sub zodia proletcultismului,
1995, p.375). Cât de durabilă este această ură
s-a putut constata din informația primită de
la un absolvent de Teologie, care îmi scrisese
în 2020 că la Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Mircea Eliade nici nu este amintit în cei doi
ani de istorie a religiilor din anii III și IV de
studiu” (cf. Florin Duțu, e-mail din 22 noiem-
brie 2020).
Refugiul literaților în codru, adică soluția
marginalizatului Blaga scriind pe furiș Luntrea
lui Caron, ar fi o „ultimă invenție a secolului
XX” (Ernest Junger, Der Waldgang /„Drumul
codrului”, 1951). Fenomenul s-ar lăți pretutin-
deni, unde scriitorul este împins în afara legii,
indiferent în ce mare oraș continuă hărțuitul
creator să-și scrie opera.
Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani
presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apo-
caliptic al Raiului spiritual interbelic. În tim-
pul celui de-al doilea război mondial, formu-
lările sale devin - în Jurnalul portughez - din
ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa -
nu numai - culturală pe care avea s-o aducă
cu sine cotropirea stalinistă a României, prin
intermediul mercenarilor ocupantului stră-
in. Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei
culturale, al artei, culturii și filosofiei europe-
ne. „Europa crapă - de prostie, de lichelism,
de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o
epistolă către Emil Cioran. Atent cititor al ro-
manelor eliadești, tânărul Cioran remarcase
anti-istorismul universitarului Mircea Eliade,
pentru care teoria trăirii și experienței ar avea,
ca „singură presupoziție, lipsa de substanțiali-
tate a vieții” - observase el cu mare finețe. Într-
adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui
Cioran că „Europa e în comă”, alternativei de a
face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, aco-
lo unde realitatea imediată ia chipul „irealității
imediate”. (Mircea Eliade, 1935)
Într-o scrisoare din 1952, filosoful și isto-
ricul religiilor încercase a-i lămuri lui Vintilă
Horia simpatia sa pentru democrație, invo-
când anti-istoricitatea unui asemenea regim
politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea
de Sânziene, preciza Mircea Eliade, „nu se pu-
tea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istori-
că. El visează să fie lăsat în pace. Idealul lui: o
Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimen-
te.” (M.E.,1952)
După universitarul Mircea Eliade, una din-
tre virtuțile dialecticii propuse de Hegel ar
aminti oarecum de armonia necesară între
aspectul negator și existența ce se afirmă cu o
lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat
tânărului Eliade o posibilă asemănare între dia-
lectica hegeliană și perechea pe care o formează
Faust, omul deschis tuturor experiențelor, cu
Mefistofel, spiritul negator și ispititor totodată.
Mai pe urmă, când devenise „cel mai prețuit și
onorat român din lume” (Monica Lovinescu),
intuiția primară a fost dezvoltată de marele sa-
vant prin dialectica dintre sacru și profan, sau
coincidentia oppositorum.
Profesorul Nae Ionescu, la cursul despre
Problema mântuirii la Faust, se gândise la o
dialectică sui generis, smulsă din exclusivul
ei contact cu „puterile cotropitoare ale rațiu-
nii” (N.I.). Inițiatorul trăirismului a preferat,
în 1926, să își ancoreze discursul hermeneutic
în sfera pătimirilor contrare care se opun una
alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu a
vorbit studenților săi de un fel de curaj din te-
mere. Asemenrea temere fusese preschimbată
în opusul ei chiar în momentul în care deznă-
dăjduitul Faust risca să se prăvălească pe panta
disperării, după ce făcuse bilanțul vieții închi-
nate studiului, ani care nu i-au adus decât cer-
titudinea că nu știe nimic (Curs litogr., p.129,
a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Din disci-
polii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin
Oprișan, postfață la volumul: C-tin Oprișan,
Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București,
2009).
Poate chiar lectura primului volum publi-
cat de Cioran, Pe culmile disperării, carte pre-
miată datorită convingătoarelor argumente
ale lui Mircea Vulcănescu, martirizat în tem-
nița comunistă, l-a făcut pe trăiristul Vasile
Băncilă să remarce că ideea de eternitate a
existenței pe cât este de magnifică, pe atât de
cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să
exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să
dispari complet din lumea asta... Ai vrea să
mori, dar moartea adevărată nu e cu putin-
ță...Existența e o fatalitate, nu există mijloc
de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizi-
cieni” scrisese Vasile Băncilă în 24 octombrie
1938 (vezi și: „There is no perfection in this
transitory world”, în volumul româno-englez:
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfân-
gerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre
Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea
Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000).
Nici în Infernul lui Dante, pădurea de sinuci-
gași (vezi Divina Comedie) nu este o imagine
prea încurajatoare pentru cei înclinați spre si-
nucidere sau doar spre teoretizarea ei, precum
teribilistul Cioran la junețe.
După moartea filosofului Nae Ionescu, în
Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (că-
sătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație
oarecum asemănătoare cu cea a renumitului
profesor despre temerea preschimbată în opu-
sul ei: „Dumnezeu nu ne trimite disperarea
ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezeas-
că la o nouă viață” („Die Verzweiflung schic-
kt uns Gott nicht, um uns zu toten, er schickt
sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”,
Glasperlenspiel, 1943).
La cursul său despre Problema mântuirii
lui Faust, Nae Ionescu s-a oprit și la versul în
care Goethe semnalează apariția îngrijorării,
„die Sorge”, a temerii fără un motiv precizat.
În originala sa interpretare, inițiatorul Școlii
trăiriste constată că suferința pricinuită de te-
merea ascunsă în „cutele cele mai adânci ale
sufletului” („Die Sorge nistet gleich im tiefen
Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”)
s-ar transforma, într-o a doua instanță, în-
tr-un „element de potențare a puterilor lui
Faust” (Nae Ionescu). Despre interpretarea pe
care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean,
Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de
impresionat a fost (pe când era student) de
prelegerile despre Faust și problema salvării,
ținute în Amfiteatrul „Titu Maiorescu” de la
Universitatea din București.
Studentul Mircea Eliade, care își alesese
pentru licență o temă despre Renaștere, mai
observase că Profesorul nu vehicula lucrurile
obișnuite care se spuneau în mediul școlăreasc
despre epoca renascentistă. Auditoriul lui Nae
Ionescu afla cu surprindere că în Renaștere au
Georges Mazilu	Le crepuscule des sages, 46x38 cm
căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în
uitare din pricina raționalismului scolastic”
(Nae Ionescu). Chiar Faust-ul lui Goethe se în-
cadra în tipul renascentist de om interesat de
foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul
lui Nae Ionescu). Scena invocării Duhului pă-
mântului indică noul mod de cunoaștere pe
calea magiei abordată de renascentistul doctor
Faust.
Pornind de la premiza că problema lui Faust
se încadrează în problema mântuirii omului
în general, Nae Ionescu vorbise studenților
despre creștinismul care a pus problema pă-
catului originar ca un fel de răspuns la filoso-
fia neo-platonică. Renașterea ar fi revalorizat
și sentimentul naturii, apogeul fiind atins în
secolul 17 cu scrierile lui Im. Kant, impresio-
nat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau
(vezi Problema salvării la Faust. Curs litogra-
fiat, p.10). Faimosul profesor mai precizase
că omenirea se află acum într-o perioadă de
post-naturalism.
În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a
tratat despre nevoia general umană de înche-
gare a unei viziuni de ansamblu asupra exis-
tenței, care să-i asigure omului liniștea de care
are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual.
Fondatorul Școlii trăiriste subliniase că o ase-
menea echilibrare metafizică nu mai putea fi
satisfăcută de mentalitatea științifică, de mo-
nismul materialist al știinției, cum se întâm-
plase înainte de primul război mondial. Vădită
în interesul tot mai mare pentru problematica
religioasă, dar și în creșterea ariei de răspândi-
re a modelor spiritualiste, preocuparea metafi-
zică îi părea că se îndreaptă cu hotărâre într-o
altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a
lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteri-
ologică: soluția nae-ionesciană).
În viziunea lui Goethe, doar după ce a par-
curs drumul cunoașterii, în toate sensurile
posibile, lui Faust i-a fost dat să afle că natura
Georges Mazilu
Pelerin avec renard, 55x41 cm
- prin firea ei - nu se lasă despuiată de taine.
Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri - de
lumina cunoașterii omenești - misterele ei,
prin văluri de neînlăturat: „Geheimnisvoll am
lichten Tag/ Lasst sich Natur des Schleiers ni-
cht berauben” / „Taina păstrându-și-o în plină
zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei”,
tălmăcise Blaga această idee. (v. Goethe, Faust,
ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga)
Descurajarea în fața eșecurilor studiilor sale,
vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă
(inclusiv pe calea cunoașterii magice) ușa tai-
nelor naturii fără să reușească, îl duc pe erou
la concluzia că nimic din ceea ce au făcut al-
ții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile
goetheene: „Das Pergament, ist das der heil'ge
Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf
ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewon-
nen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele qui-
llt. „. În traducerea lui Blaga: „Socoți că per-
gamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va
stâmpăra?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar
când izvoru-i chiar simțirea ta.”
Nae Ionescu ajunsese și el la acest adevăr,
formulat în articolul Filosofie românească din
1921: „pentru un singur lucru sunt oamenii
impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în
care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate
fi vorba decât de zămilire. Proprie.”
Marxistul Iosif Nădejde, care corespondase
cu Fr. Engels (vezi Victor Frunză, Istoria comu-
nismului în România, București, 1999, p. 399),
a tradus în proză Partea întâi din Faust (1908).
Din niște comentarii ale sale în notele de sub-
sol, unde scrie despre lipsa de utilitate a moș-
tenirii părintești, reiese că el n-a înțeles ideea
din versurile lui Goethe (Goethe, Faust, ediția
a doua, 1938, p. 28).
Lucian Blaga menționase în interviul din
vara anului 1956 câteva traduceri ale lui Faust
în românește, începând cu traducerea în ver-
suri din 1940 și 1942, premiată de Academia
Română, a Laurei Dragomirescu (1893-1981),
soția criticului literar Mihail Dragomirescu.
Traducerea în proză a lui Iosif Nădejde, găsită
de mine la Biblioteca Academiei, nu figurase în
enumerarea sa.
Sesizând adevărul ascuns în acele versuri pe
care Iosif Nădejde nu le-a înțeles din pricina
prejudecăților marxiste, Nae Ionescu s-a oprit
așadar la un mare adevăr, pe care l-a transferat
mai apoi în cadrul lărgit al unei situații general
valabile: Anume că orice bun pe care vrei să-l
întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie
să-l câștigi tu însuți.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
diagnoze
Poezia dură
■ Andrei Marga
Oamenii evaluează ceea ce trăiesc folo-
sind diverse surse. Mass media sunt
acum primele. De ce nu ar conta însă,
de pildă, și învățăturile istoriei, ori ceea ce spun
științele? Sau arta, teologia și filosofia? De ce
nu s-ar lua experiențele - istorică, științifică,
civică, politică, morală, artistică, reflexivă - ca
teren al înțelegerii lumii, căci, peste toate, se ră-
mâne om doar ca ființă întreagă?
Înțeleg arta ca un câmp al diversității. O artă
constrânsă din exterior sau cu abdicări din in-
terior, repetitivă sau epigonică mi se pare con-
tradicție în termeni. Arta exprimă intuitiv, în
desăvârșită libertate, noi sesizări ale datelor
ultime ale vieții. Cum am spus în alt loc, „veri-
tabilul necondiționat, adevăratul moment fon-
dator de unitate și specificul cel mai profund
al operei de artă, cerința ei specifică este ver-
acitatea. /.../ în ea omul retrimis la sine expe-
rimentează lumea însăși luându-se pe sine ca
reper. Înțeleasă pe direcția caracterului homo-
centric al operei de artă, o deviză caracteristică
Margueritei Yourcenar - «doar în noi înșine, și
încă fără a spera și a o crede prea mult, trebuie
să aflăm cumpănirea» (Feux du solstice) - de-
vine [...] o deschidere de perspectivă pentru
înțelegerea artei” (A. Marga, Raționalitate, co-
municare, argumentare, 1991). Așadar, nu lu-
mea în sine contează în artă, ci experiența lu-
mii. Nu lumea în indiferența ei, ci lumea trăită.
Nu fragmentul, ci aceasta în întregul ei. Viața
diverșilor oameni, cu diverse „încărcături” na-
turale, culturale și de orice altă natură, plasați
în condițiile lumii, este ceea ce se cuvine să că-
utăm în artă.
Când căutăm, ne asumăm inevitabil ceva în
prealabil. În ceea ce mă privește, îmi asum trei
repere, fiecare ancorat în istorie.
Primul a rezultat din frecventarea esteticilor
anilor de studii, rămase însă și azi referințele
majore. Este vorba de estetica lui Benedetto
Croce, cu distincția între expresie și reprezenta-
re și cu accentul pus pe expresie, concretul fiind
viu, creativ, libertate, captabil intuitiv (Estetica
come scienza dell'espresione e linguistica gene-
rale, 1902). Apoi, de cea a lui John Dewey, cu
indicarea emergenței artei din experiențele
concrete ale vieții, asigurând o gândire cu ca-
racter intuitiv (Art as Experience, 1934). Este
vorba, apoi, de estetica lui Georg Lukacs, cu in-
terpetarea artei ca reprezentare antropomorfi-
zantă a realității (Die Eigenart des Asthetischen,
1963), după ce același a deschis interpretarea
existențială - privirea artei ca expresie a „vie-
ții (Leben)” într-o lume opacă (Die Seele und
die Formen, 1911) și ca experiență a „înstrăi-
nării” (Theorie des Romans, 1916). În sfârșit,
este vorba de estetica lui Theodor W. Adorno,
care a abordat arta înăuntrul crizei umanității
(Ăsthetische Theorie, 1974), asumându-și că „a
devenit de la sine înțeles că nimic din ceea ce
privește arta nu este de la sine înțeles, nici în
sine, nici în relația ei cu întregul, nici chiar în
dreptul ei de a exista”. Arta este, la rândul ei,
prinsă în labirintul istoriei, ca apărare a uma-
nității omului.
Sunt sensibilizat, asemenea multora, de
schimbarea ce a avut loc din jurul lui 1968 în-
coace. Adică de trecerea de la privirea artei ca
expresie creativă a propriei vieți, aflată pe calea
realizării de sine, la convertirea ei în „poveste”
a trăirii „subiective”, înțeleasă adesea printr-o
psihologie sumară. Schimbarea a fost bine se-
sizată (John Gray, Men are from Mars. Women
are from Venus, 1992) și preluată ca semn al
neputinței artei mai noi, pe marea ei suprafață,
de a transgresa ceea ce este în jur și a recapta
miezul trăit.
Iau în seamă, totodată, „noua netranspa-
rență” a vieții în modernitate. Cum s-a spus,
„orizontul viitorului s-a contractat, iar atmo-
sfera timpului și politica s-au schimbat funda-
mental. Viitorul este ocupat cu date negative...
Răspunsurile intelectualilor oglindesc, nu mai
puțin decât cele ale politicienilor, perplexita-
tea” (Habermas, Die Neue Unubersichtlichkeit,
Surhkamp, Frankfurt am Main, 1985, p.143).
Mai mult, odată cu trecerea anilor, „netrans-
parența” s-a agravat și a trecut în „confuzie”.
Este „confuzie” în triplul înțeles al „imbricării
unor planuri ale vieții diferite, ale raționali-
tăților divergente și ale realităților eterogene,
într-o lume tehnologic și comunicativ globa-
lizată”, al „derutei (Verwirrung)”, „ca urmare a
unei supralicitări a capacităților cognitive de
către necunoașterea inevitabilă, pe de o parte,
și a unei supraoferte de cunoștințe contingen-
te, pe de altă parte”, și al „aducerii în dificul-
tate (Verlegenheit)” a alternativelor. „Rezultatul
este o confuzie plasată adânc pe toate planurile,
de la persoane la organizații, până la societăți
întregi” (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten
der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
2014, p.8-9), de care suferă lumea actuală.
Observ însă că, în pofida „noilor zei” (banii,
puterea, forța etc.), a vastei manipulări și con-
diționării conștiințelor, a complexității sporite,
atunci când este reflexivă, literatura rămâne
marea sondă înfiptă în realitate. De aceea, des-
tui autori propun opere de artă la propriu pe
solul noilor realități. Sub acest aspect, al expri-
mării profunde a istoriei trăite, i-am evocat pe
D. R. Popescu și Michel Houellebecq (A. Marga,
Profunzimea artei, Libris Editorial, Brașov,
2020), dintre prozatorii recenți și actuali.
Mă opresc aici la poezie. Plec de la considera-
rea poeziei drept expresie a sentimentului pri-
mordial al lumii. Heidegger spunea și mai mult
- anume, că poezia numește zeii, iar filosofia se
pune apoi pe lucru, explicitându-i. Adaug că o
lume, precum cea în care suntem, își are poezia
ei. Ceea ce nu înseamnă că poezia se identifică
cu ceea ce este în jur sau că orizontul poeziei se
reduce la ceea ce ea explorează.
Nu sunt istoric literar și nu-mi propun com-
parații pe scara istoriei literaturii, oricât de lă-
muritoare ar putea fi acestea. Dar pragul care
îmi vine în minte este poezia târzie a lui Paul
Celan (Gedichte in zwei Banden, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2018), în care am găsit ceea
ce filosofia demnă de nume nu poate să nu elo-
gieze: privirea realității din unghiuri surprinză-
toare, dincolo de conveniențe sau geometrii sau
adecvări formale, în oarecum nuditatea ei, fie
aceasta și plină de distorsiuni, asimetrii, răstur-
nări de sens. Sensibilitatea străpunge aparențe-
le și convențiile și relativizează corelații, încât
vreo conciliere facilă nu are loc.
Mă concentrez, însă, asupra actualității
noastre literare și examinez scriitori cu lărgime
intelectuală și capacitate de a face convingătoa-
re poezia noii situații a lumii. Ei se raportează
la istoria trăită - lăsând în urmă poezia livrescă
și cu atât mai mult pe cea de adolescenți dresați
sau pe cea ludică ori convențională a turiștilor
literari, abundente azi. Fiecare scrie o poezie
directă - în înțelesul că ceea ce este trăit este
suveran. Prelucrarea poetică este făcută cu pro-
fesionalism, refuzând ieftina pliere la realitate
și literaturizarea de protocol. Evitarea conven-
țiiilor este prelungită cu distanțarea de sofistica
ce s-a infiltrat iarăși copios printre intelectuali,
dar și de raportările la un absolut de circum-
stanță, în care unii cred că se salvează.
Prin asemenea distanțări, umanul este captat
în ceea ce trăiește implacabil. Poezia surprinde
acum realitatea unei lumi în care aspirațiile de
ridicare peste împrejurări par înfrânte - o lume
în care individul și specia, aspirația și realitatea,
libertatea și înțelegerea, norma și acțiunea s-au
rupt. Este o lume descompusă în lucruri ce se
combină în fel și chip și nu se lasă adusă sub
asumpțiile subiectului. Privirea pe care poezia
o aruncă infirmă iluzii și rămâne neconsolatoa-
re. Putem spune, într-un înțeles precis, că este
dură. Firește, dură nu prin lovituri aplicate cui-
va sau undeva, ci, poezie fiind, prin penetrarea
fără rețineri a realității.
Duritatea este aici mai degrabă epistemică,
luând cuvântul la origini. Poți surprinde viața
actuală altfel? Când ceea ce-i rațional se in-
strumentalizează, când cuvântul dat contează
puțin, încât se sacrifică oameni spre a putea
arăta cu degetul? Când libertatea se izbește de
zidurile noilor birocrații? Când se vorbește de
democrație, dar nu se mai consultă cetățenii?
Când se dau avansați cei care fraudează și iau
solidaritatea drept relicvă? Când improvizațiile
contează mai mult decât faptele?
Din scrisul lui Eugen Uricaru, prozator capa-
bil să creeze universuri, cultivat și reflexiv, am
comentat altădată romanul Permafrost (2018),
în care se pun în relief artistic convingător per-
sonaje care nu știu ce să facă din „bolovanul ra-
dioactiv” al libertății, rămânându-le ca alterna-
tive doar înghețul sau mlaștina. În volumul de
poeme Despre ce vorbim? (Junimea, Iași, 2018)
găsim o reflecție dusă mai departe, pe alt plan
- cel al încercării de schimbare a cursului isto-
riei: „când a vrut să zboare, înspăimântat, lațul,
gâtul subțire, palpitând, l-a tăiat... cu reflecție
poți folosi semințe mincinoase, fluieră încet și
neîntrerupt”. Viața este controlată de undeva,
încât „fă-ți rost de cuști cu zăbrele, de colivii,
pot fi din fier ruginit, aurii, argintii. Fă-le să
cânte înăuntru, acesta ți-e harul”. Oprirea mer-
sului înainte îl atinge de fapt pe fiecare. „Cei
mai mulți își târșie picioarele. Cu ei nu se mai
poate face nimic sau, mai bine spus, poți face
orice!” Libertatea are în spate puțină contribu-
ție proprie. „Vă dăruim libertatea - ne-au spus.
Și nimeni nu știa ce înseamnă asta. Am fost fe-
riciți, ne-am îmbătat de cîteva ori pe zi”.
S-a ivit o lume în care sensul este puțin, dar
contează prețul. Toate se nivelează. „Toate râ-
urile ajung în mare”. Până acolo, însă, nu este
deloc lin, „fiara” nefiind absentă. „De fapt fiara
era o haită ce fremăta de plăcere”. Diavolul este
1O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
ubicuu. „Ca să dai de el ajunge să formezi un
număr la întâmplare. Va fi acolo deoarece știe
că îl vei chema”.
Ne trebuie însă mereu explicații. „Poate că
dulapul din mijlocul camerei e un păcat mai
vechi”. Iar ceea ce vine după este doar luptă
oarbă cu deznodământ înfricoșător. „Acum
stăm și ne uităm unii la alții. Urmează/Știm ce
urmează, Un fel de bairam în care cei care vor
muri primii/Vor fi mulțumiți că nu mai trebuie
să vadă cum se va termina totul”.
Administrarea de undeva copleșește. „Hai
să-ți dăm de băut, cât poftești, până mori. O
să te Îngropăm cu alai, nu-ți face griji”. Ca ur-
mare, viața s-a schimbat complet: „Nu suntem
mai fericiți,/Dar suntem mai furioși.../Trăim
fără somn, așa/Nu mai avem vise urâte”. „Nu ne
urâm, dar abia mai tragem pe nări același aer”.
Politica s-a degradat într-o reacție. „Băieții râd,
pipăind ușor armamentul din dotare”. Relațiile
umane au căzut sub controlul forței. „Tătucă,
ori dai banii, ori îți bate clopotul - au răcnit,
cu vocile lor îngerești, în schimbare, de adoles-
cenți”. Culminația este că însăși țara s-a prăbu-
șit. „Ca o găină fără cap se zbate, Țara mea”. Nu
este coerență. „În Piață cineva strigă, cuvântea-
ză - Nu nenorocirea este cel mai rău lucru ce
se poate întâmpla! ca să zic așa, nu e din cauza
noastră, nu avem nici o vină! Nefericirea, ei, da,
asta Nenorocire”.
Orizontul se pierde, dar „Cu toate acestea,
pasagerii sunt în general mulțumiți”. Este tot
mai limpede că „Va fi un an strașnic, zise băr-
batul, Trăgând cu putere în piept/Aerul rece pe
cale să se aprindă și/Nici el nu credea ce spu-
ne”. Acum „Doar miroase. Miroase îngrozitor,
Dulceag și grețos. De parcă am fi murit cu to-
ții, dintr-o dată, De multă vreme”. Inclusiv cel
care își dedică inima celorlalți spre a-i salva
este alungat și i se cere pedepsirea sub privirea
„Curții”. Așa că, dincolo de convenții oarecum
bucolice, despre ce vorbim?
Tema salvării revine în poeziile din volumul
Locuri părăsite (Junimea, Iași, 2021), care înce-
pe cu trecerea lui Isus prin viața de azi. O viață
în care grija față de cel de aproape începe să fie
străină. „Când dăruiești, rupi de la inimă, Cei
Georges Mazilu	Le jugement de Pâris, 130x97 cm
care nu aveau de unde să rupă, Inima lor era de
mult mâncată, veneau, se uitau cutremurați” de
cel care arăta celor din jur altă cale. „Oameni
din ce în ce mai indignați îi cer în scris aresta-
rea. Nu doar atât, - arestarea și execuția! ”, căci
„nu poți să te porți pe Pământ ca în Ceruri”.
Se apelează la mulțime, căci „ochiul Curții”
este pretutindeni și decide. „În noaptea asta îl
înhățăm. E un uzurpator, un intrigant, un im-
postor, sucește mințile mulțimii. Mulțimea ne
aparține”.
În a doua parte, care dă și titlul volumului,
soarta schimbării este tema, iar „locurile părăsi-
te” o sintetizează. Deocamdată, „rătăcim liberi.
Nu știm unde am vrea să ajungem, aproape am
uitat de unde venim. Nenorocirea asta e foar-
te atrăgătoare”. Se trăiește din plin mulțumirea
cu ceea ce este. „Nu se poate mai bine! Acum
putem vinde orice! ... Noi ne vindem ieftin,
pentru că ne-am plictisit să lucrăm pământul,
să întreținem focul, să limpezim apa și, mai cu
seamă să respirăm același aer”. Vânzarea atinge
și pervertește totul. Libertatea, bunăoară. „Vom
fi liberi, iar atunci vom avea de vândut chiar li-
bertatea noastră”. Adevărul nu mai puțin. „Sunt
mulți care spun că adevărul face bine. Că te eli-
berează. Poate. Dar nu la noi. Nouă, adevărul
ni se pare neclar, poate chiar alunecos. Nimeni
nu e încântat să îl spună în față. E greu de rostit
și mult mai greu de ascultat, De înțeles, nici nu
mai poate fi vorba”. Pe scurt, suntem parte a is-
toriei, dar aceasta ne-a abandonat deocamdată
împrejurărilor.
Unul dintre talentele cele mai viguroase ale
generației sale, deosebit de exigent și laborios,
Alexandru Petria, a coordonat recent cartea
Ce facem cu România? (2021), reconfirmând
astfel o angajare cetățenească dintre cele mai
proeminente în debusolarea de azi. Poeziile
din volumul Înainte de venirea asteroidului
(Alexandria Publishing House, Suceava, 2022)
încep constatând triumful superficialității -
„contrariile te obosesc și plictisesc, odată o să
te sprijini numai din tine pe tine și ești doar
o mână de vânt”, într-o lume în care „Isus face
autostopul”, „deșertul stă numai după ușă pen-
tru fiecare”, iar „moartea este reala întregire a
familiei”. A mai rămas doar „un reazem în tine
însuți”. Stranietatea s-a instalat temeinic: „Stăm
față în față ca două case ale căror uși n-ajung să
se sărute”, iar decepția este cuprinzătoare: „cine
să mai aibă încredere în cei care și-ar vinde și
mamele?”.
De aici rezultă consecințe. „Mergi pe treaba
ta, lasă-i lui Dumnezeu treaba lui!”. Mai mult,
„«țara o să-ți fie recunoscătoare!» se zice. Nu se
spune că morților le e de folosință recunoștința
ca deșertului mașina de tuns iarba”. A fi om de-
vine preocupant, dar „omul rotund” este ceva
ce ține de propagande, într-o situație în care
„ținem hoții de trupuri la masă, le dăm apoi
scobitori și grăpăm împreună cele mai jenante
gânduri - suntem rotund mulțumiți”.
Dintru început, nu ar trebui confundate lu-
crurile. „Te amăgești că o să scapi privind fără
să vezi”. În jur inși care „fumează grași de cer-
titudini și-s orbi dincolo de aparențe. de fapt
nici nu-s vinovați, imaginea publică mestecă
omul pe care-l proiectează”. Între timp, autosu-
ficiența a învins: „străbunicii nu deranjează pe
nimeni cu vreun reproș, nici noi nu le aruncăm
vreo privire”.
Multe interogații noi căpătă de acum sens.
Întrebarea gravă este paradoxală: „cum să dis-
trugi fericirea unuia, dacă stă în niște frunze?
Frigul este atât de întunecat că oamenii nu se
recunosc cu degetele pe arcadele obrajilor și
nu-s inimi să se pipăie între ele”. Cu concluzia
ce se impune: „prima lecție de zbor e întâiul pi-
cior în fund, primul pumn zdravăn în gură, iar
dacă te ridici și te scuturi și zici «asta e, altădată
n-o să fiu mototol , o să pocnesc eu primul», o
să știi că puii de găină sunt făcuți pentru frip-
tură”.
Nu se întrevăd curând ieșiri. „Aveam o for-
mă de rezistență prin fripturi și ecleruri, se cre-
dea, prin ciorbe rădăuțene și pizza, când demo-
crația era o moluscă picurată cu răni vinete. am
mâncat până am uitat să ne imaginăm cuvintele
sau ne-au uitat ele; și nu ne-am dat seama că e
gata”. Iar „anotimpul nu-i de panseluțe, brebe-
nei și artificii ejaculate în nori, e pe lovește ori
crapă!”.
În însăși succesiunea firească a generațiilor a
intervenit fractura. „Vremea-i de întristare, vre-
mea-i cu trădări, vremea s-a înclinat atât spre
dus că morții nu ne recunosc și le e rușine cu
noi”. La celălalt capăt al timpului, „copiii noștri
sunt mai morți ca noi, să nu credeți că n-am
aderență la tinerețe, problema e că sunt mai
sperioși și arzător conformiști decât ne amin-
tim că am fost”. Lucrurile s-au degradat într-a-
tât că venirea asteroidului face istorie.
Se înțelege, pot fi lecturi diverse ale volu-
melor amintite. Ele sunt astăzi integre luări de
conștiință în fața lumii scindate, în care se rupe
țesătura de altădată a sensului vieții.
Este o lume neașteptată, în care până și nă-
zuința a obosit și s-a mutat deocamdată dincolo
de un declin ce pare inexorabil. Dar acest de-
clin și ceea ce a dus la el sunt, ca oricând, de
adus din metafore în termeni și, desigur, de mai
mult. În definitiv, oamenii au nevoie nu numai
de viață, ci și să știe pentru ce trăiesc și cum pot
și merită să trăiască. Termenii unei lumi diferi-
te trebuie însă abia creați. La rândul ei, poezia
poate fi aliat și provocare la un asemenea efort.
(din volumul Andrei Marga, Lumea scindată,
în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
11
Ființa românească
la nivelul a.
Personalismul energetic
■ Iulian Chivu
i în istoria gândirii filosofice, ca în orice alt
domeniu al vieții spirituale sau al vieții ști-
ințifice, se cunosc momente ale întemeierii,
dar și momente cruciale în diacronia ideilor, ra-
dicalizări și rătăciri, stagnări și revirimente, re-
plieri și asalturi care nu urmează vreunui impas
oarecare, ci conjuncturilor divers cauzate, cel
mai adesea puse pe seama cursului istoric și al
mutațiilor sociale importante. Fără să amintim
aici de raportarea filosofiilor orientale la cele
occidentale (temă la care oricând ar mai fi ceva de
spus) ori revăzând filosofia imperială a primelor
cinci secole de după Hristos (Neoplatonismul),
apoi filosofia medievală (Patristica, Scolastica,
Mistica filosofică), remarcăm că schimbă-
rile se intensifică odată cu filosofia moder-
nă (Umanismul, Renașterea, Raționalismul,
Empirismul, Iluminismul), iar cu sec. al XIX-lea,
diversificările (Romantism, Idealism, Pozitivism,
Neokantianism, Pragmatism etc.) anunță pentru
Occident noi idei, controverse și detașări nete
(Fenomenologia, Realismul critic, Antropologia
filosofică,	Neopozitivismul, Existențialismul,
Raționalismul, Structuralismul etc), unele dintre
ele stimulând acutizări care, dacă nu se regăsesc
explicit în marile conflagrații ale acelui veac,
vor fi facilitat declanșarea lor și se vor găsi in-
fluențând cursul istoriei unor națiuni (Marxism-
leninismul în Rusia, urmându-i ofensiva comu-
nismului spre Estul Europei sau în Asia). O astfel
de conjunctură avea să aducă atingere și ființei
românești, în toate sensibilitățile ei, cum fusese-
ră ele remarcate, enumerate și criticate în tonali-
tăți variate, de la condescendență la virulență, de
către cei mai remarcabili intelectuali ai săi.
Fără să se facă abstracție de tensiunea
sociologică prelungită timp de cinci secole sub
invazii și ocupații străine, românii rămâneau
rupți de restul Europei, timp în care ei nu au
putut face cultură în sensul occidental al cu-
vântului, n-au putut să-și exprime vocațiile și
să le consacre în valori de artă, în monumental,
în cetăți și castele fiindcă n-au fost lăsați să le
facă. Însă „adevărata primejdie începe, pentru
întreg neamul românesc, abia după ocuparea te-
ritoriului de către Soviete, cum observa Mircea
Eliade1. Ineditul situației pentru o istorie zbu-
ciumată ca aceea a românilor, îi pune în fața
unui adversar nu doar puternic, ci și în stare să
întrebuințeze mijloace greu de imaginat în sea-
ma unui popor creștin cu scopul de a ne spul-
bera spiritual și cultural ca, în final, să ne poată
asimila.” Eliade intuia cu mult înaintea acestei
ocupații posibilitatea ca, prin tenacitate insur-
gentă, fățișă ori doar bine disimulată, eliberarea
oricât de târzie din chingile acestei ocupații să-i
aducă României adevărata intrare în istoria cul-
turală a Europei.
Un alt avertisment similar lansa și Emil
Cioran: „Prin modul în care popoarele se vor
ști apăra de Rusia, își vor dovedi gradul de sănă-
tate”2, temerile lui urmând să se confirme când,
potențial, „orice drum va duce spre Moscova, ori
ea ne va ieși înainte pe orice drum”3. Existența
românului între marile puteri ale vremii a fost
un test mai degrabă al supraviețuirii decât unul
al existenței ca atare și din această cauză el nu a
putut afirma valori etnice care să-i dea dreptul
la un destin istoric, la devenirea ca națiune în
sens mesianic; mesianismul unui popor înseam-
nă luptă cu destinul.4 El începe, ca și revoluția,
prin crearea unei noi conștiințe, până la atin-
gerea imperialismului, se înflăcăra Cioran, cel
care nu iubea decât o Românie în delir; un me-
sianism care să facă din român un megaloman
al cărui naționalism să-i poată garanta întărirea,
purificarea și revigorarea forțelor naționale - un
popor fără misiune fiind sortit incertitudinilor
existențiale. La un moment dat, în prima jumă-
tate a sec. al XX-lea, se vorbea destul de mult,
poate pe seama tezei lui Montesquieu privind
predestinarea istorică a popoarelor prin poziția
lor geografică, despre destinul pendulator al ro-
mânilor între Orient și Occident. Așa, de pildă,
Mircea Vulcănescu5, spre deosebire de aprioris-
mul limitativ al lui D. Drăghicescu, identifica în
psihologia românului nu mai puțin de zece is-
pite (autohtonă, romană, bizantină, slavă, fran-
ceză, germană, ovreiască, ungaro-polonă, balca-
nică, țigănească), determinații ale răspunsurilor
sale date astfel în condițiile factuale specifice.
Alte diferențieri, pe același criteriu geografic,
trimit la o anume ispită a nordului (muntele),
o alta a sudului (șesul) - limite care nu dislocă
eul nici în condițiile tentațiilor strălucirii bizan-
tine, nici ale balcanismului vulgar și nici ale tul-
burărilor sinelui din orice direcție ar veni ele;
românismul nu este o noțiune alterabilă6 nici
când românul se arată a fi fatalist. Portretul lui
pastelat, plin de antinomii, nu este totuși prea
departe de adevăr nici în judecata lui Cantemir
(pendularea între extreme), nici în cea a lui V.
Andru7 și nici în cea a socialistului rusofil Mihai
Ralea8, care îl conturează urmând observațiilor
lui C. Rădulescu-Motru distorsionându-i con-
tradicțiile: „schimbați cultura și moravurile,
se va schimba cu încetul și sufletul poporului”,
spunea el9. Tot așa repetă nuanțând observațiile
demonstrate de M. Vulcănescu10: „dacă ob-
servăm bine, cu toată atenția, moravurile, insti-
tuțiile, felul de a reacționa al poporului nostru,
vom ajunge ușor la concluzia că psihologia sa
intră în acest fel de comportare echidistant în-
tre voluntarismul activist al Apusului și pasivi-
tatea fatalistă a Orientului.” O judecată inedită
în adevărul ei venea la începutul veacului trecut
de la D. Drăghicescu11 și privea determinările
psiho-sociale care au dus la conservarea în lim-
bă a mentalităților, a culturii și a diacroniilor
gândirii românești: „Compoziția graiului unui
popor oglindește, prin urmare, în chip aproape
desăvârșit, compoziția mentalității și a carac-
terului său.” Nu avem în vedere, aici, un studiu
în diacronie al observațiilor sociologice și filo-
sofice ale ființei românești și cu atât mai puțin
un studiu comparat, deși au fost consemnate, în
timp, contribuții de acest gen, uneori divergen-
te, la Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, M. Eliade,
C. Noica, Tr. Herseni, Nae Ionescu, Dan Botta,
Romulus Vulcănescu, Anton Dumitriu etc. - cei
care au făcut astfel de observații au mers ori pe
judecata de filiație (Dumitru Drăghicescu), ori
pe cea de esențializare (Titu Maiorescu, Emil
Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica), ori
pe cea de determinare (C.Rădulescu-Motru).
Cele mai multe opinii sunt de acord că
„poporul român, fiind înecat din toate părțile în
atmosfera morală a Orientului, nu-și mai putu
păstra energia lui, voința și vitejia ce-l deosebeau
și pe care le moștenise de la părinții lui etnici:
daco-romanii”12 Iar dacă din fondul geto-dac,
consideră Drăghicescu, românii vor fi moștenit
duplicitatea, viclenia, prefăcătoria și dibăcia de a
înșela13, prin dominația spiritului greco-turcesc
al Epocii Fanarioților, energia și curajul lor se
dizolvară, voința le-a fost timorată, mintea ageră
și deschisă se estompă, iar spiritul de organizare
și cel de generalizare slăbiră14, încât au încetat să
se mai afirme cu bărbăție vreme de cinci secole
de umilință ca, sub influența modelului cultural
european15 și conduși de un puternic sentiment
românesc al ființei prin conversiune către gen-
eral, să se trezească istoricește în cea de a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Este momentul
de referință al lui C. Rădulescu-Motru, când se
manifestă cu demnitate unitatea conștiinței de
origine, de limbă și destin, românismul anului
1859 confirmându-se ca atare, evolutiv, prin
acțiune istorică. Esențială fusese, ca în tezele lui
Wilhelm Wundt (Volkerspsychologi e) sau în cele
ale lui Gustave Le Bon (L’Homme et les societies),
condiția culturală, mai ales în cazul popoarelor
ieșite din starea de barbarie și a căror conști-
ință este capabilă de finalizări sociale raționale;
în ce-i privește pe români, Motru apreciase că,
până atunci, ei nu putuseră proba decât creații
de suflet care nu-i făceau mai semnificativi, însă
le probau sănătatea morală (oameni întregi la
minte și la fapte, caractere necioplite, dar turnate
dintr-o bucată16); cultură strămoșească în mă-
sură să fi creat actul eroic de la 1859, după care
„se taie firul ei de continuitate” din cauza turbu-
lențelor politice care îi vor urma și care reclamă
nevoia de libertăți și drepturi politice.
„Sufletul și rațiunea de a fi a românului este
democrația. Dați-le cetățenilor români liber-
tatea și drepturile politice, și cu acestea i-ați
fericit pentru totdeauna! Pretențiile lor la o
cultură autonomă și originală sunt minime
de tot”17, spune Rădulescu-Motru. Se produs-
ese, astfel, o schimbare la față care îl entuzias-
mează pe filosof (și pe care o va privi mai atent
în curând Emil Cioran): „Constituirea statului
român, zicea I.C. Brătianu într-un memoriu,
a fost cea mai frumoasă cucerire ce a făcut
vreodată Franța afară din teritoriul său”18 -
este momentul din care mimetismul românesc
descrește, iar „ce va zice Europa?” era o teamă
veche, care oricum nu mai conta și era pur și
simplu redefinită ca fericită obsesie românească
a Occidentului, după care s-a văzut că Europa
a vorbit ca un negustor, fără înconjur și fără
farmec - lupta pentru consolidarea culturii ro-
mâne începuse. Cugetarea modernă impune
12
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
forța culturii contextualizând-o filosofiei creș-
tinismului, iar scopul vieții sociale era consen-
sualizat celui individual, într-o unitate de sine
stătătoare. Oamenii excepționali se definesc, ast-
fel, prin înlănțuirea lor socială și fac prin aceas-
ta o misiune providențială: „Poporul nu are altă
valoare decât aceea pe care i-o dau oamenii
săi mari; istoria omenirii, în genere, nu capătă
valoare decât prin apariția oamenilor mari.”19
România nu mai era doar o potențialitate, cum
ar fi zis Cioran, fiindcă învăța să gândească pol-
itic, iar vrăjmașii tradiționali se arătau a fi doar
frica din care ei se născuseră.
C. Rădulescu-Motru își centra gândirea et-
nicistă pe ideea de personalitate/personalism
- dispoziții materiale și sufletești în jurul eului
subiectiv, călăuzit de intuiție emoțională; idee
reluată în Românismul. Catehismul unei noi spi-
ritualități, în Psihologia poporului român, dar și
în Etnicul românesc. Personalismul energetic era
vădit inspirat din teoria lui W. Ostwald despre
energetism (Der Philosophie der Werte - 1912),
Motru adăugându-i rolul personalismului pe
care îl ilustrează, în dialectica lui, cu argumen-
tele românești ale vocației, ale autorității și ale
artei guvernării; personalismul energetic este,
astfel, un realism fundat pe extensiunea legii
energiei la întreg câmpul existenței omeneș-
ti. Or, lucrurile nu aveau să urmeze, în istoria
secolului trecut, calculul, previziunile, fiindcă
personalismul românesc, urmând unui temper-
ament anarhic, se cere să treacă sub conducerea
unei „voințe luminate” așa încât să devină un
personalism cu adevărat energetic. Desigur,
astăzi, personalismul energetic promovat de
Motru ar presupune o ușoară actualizare (în
extensiune și în modalitatea semnificării) da-
torată, în principal, naturalismului epocii sale
și contribuțiilor ulterioare (corp interior, eul
euforic, câmpuri de trăiri polarizante, eul mul-
tiplu, forțe multiple etc.): axele manifestării so-
ciale a persoanei pretind unitatea de direcție
(în controlul contradicțiilor de rasă, naționale,
profesionale, de clasă etc.). Au intervenit, pre-
vizibile sau imprevizibile: amenințările medioc-
rității istorice a sufletului popular, manifestări
Georges Mazilu
Le rosaire casse, 35x27 cm
ale particularităților de geneză a eului social
(neamul și etnotipul), crizele omului înnoit, de
ce nu și comunitatea de ofensă, suferința imi-
tației, lipsa virtuților mântuitoare, suferința
omogenizării și suferința neasemănării, fiabil-
itatea sentimentului identitar și vidul interior,
dar și oboseala etnică, despre care vorbea Iorga
în 1940. O consecință nefericită ar fi însăși
moartea spirituală (Spengler), sau retragerea
din lume, dacă nu și risipirea în lume, intuite de
Kant în cele patru forme de nimic.
În cazul românilor, ultimele trei decenii de
libertate au dus la o accentuată prăbușire de-
mografică nu numai cu implicații imediate, dar
și cu incongruențe în manifestările sociale, cu
traume de psihologie colectivă de la îndepărtar-
ea orizontului la suferința neîmplinirii, la vid
interior și până la oboseală etnică - o posibilă
dezamăgire a lui C. Rădulescu-Motru, pentru
că, în bună parte, ființa românească înclină să
răspundă provocărilor prezentului după vechile
sale sensiblități și comodități, iar nu sub rațiu-
nile exclusive ale actualizării sale. Răspunsurile
acestea, însă, vin în urma reinițializării cerute
de circulația valorilor impuse de noile axiologii
spațiului interpsihic despre care vorbesc so-
ciologii: „Există cadre de viață gata valorizate, în
latența lor, care însă devin cadre active ale vieții
psihice doar în măsura în care sunt actualiza-
te și încă pe linia prefigurată de licența cea mai
reprezentativă a grupului ori a individului.”20
Fără îndoială că, în dialogul națiunilor, se
poate acuza o slăbire a sentimentului româ-
nesc al identității, nu însă în structurile lui el-
ementare, ci doar o estompare pe fondul unor
mai vechi slăbiciuni: duioșia românească, atitu-
dinea umilă, toleranța excesivă, fuga de conflict,
provizoratul - de aceea Cioran nu putea iubi
decât o Românie care să știe bine ce trebuie să
devină, iar nu ce trebuie să rămână. Sociologic,
văzut ca ființă axială, românul trebuie în per-
manență să pună la cei doi poli ai existenței
sale, în acord cointensiv, sinele individual cu
cel social. Transformând eul din emoție în in-
tuiție despre sine, continuitatea lui în conști-
ință nu se va poticni în tipul de personalitate
fiindcă omul este pretutindeni sensibil la trufie,
mai înainte de a fi sensibil la armonia tonurilor,
scria C.Rădulescu-Motru considerând cum se
cuvine importanța faptelor de ordin economic
fără să fi gândit vreodată marxist. Românismul
gândirii lui Rădulescu-Motru rămânea, cum
se știe, unul obiectiv, cu orice risc: poziția lui
de centru, împotriva grupurilor criticiste și
sceptice, dar și a celor extremist-naționaliste,
optimismul lui, opțiunea metafizică, deschi-
derea lui pentru cultura universală îl situau pe o
poziție neagreată nici de mulțimi, nici de elite21.
Avertismentele lui erau, însă, în rezonanță cu
gândirea congenerilor săi din exil: știa ca Emil
Cioran că românul nu are de învățat decât de
la națiunile care gândesc politic, fiindcă altfel
nu există neam care să atingă universalitatatea
numai prin forța spiritului și credea că de luptă
nu va fi ferit niciun popor în viitor, mai ales
poporul român a cărui vocație începe de unde se
sfârșește psihologia lui. Etnotipul românesc este
însăși identitatea ființei românești - particular-
ități ale diferențierii și modalități ale acțiunii -,
iar suflul social al acesteia viază în relațiile de
nostracitate sau noicitate, cu ascendență în eu și
tu însumate triadic în noi. Așadar (fatalmente,
jargonul se impune!), orice „restartare” a ființei
românești, și cred că este nevoie de un atare im-
puls, de întoarceri la esențe, trebuie să înceapă
de la nivelul a motrian prin recurență la perso-
nalismul energetic.
Note
1	Eliade, M.; Profetism românesc I, Ed. Roza
Vânturilor, București, 1990, p. 143.
2	Cioran, E.; Schimbarea la față a României, Ed.
Humanitas, București, 1990, p. 22.
3	Ibidem
4	Eliade, M.; op. cit, vol. II, p. 136
5	Vulcănescu, M.; Dimensiunea românească a exis-
tenței, Ed. Fundației Culturale Române, București,
1991
6	Idem, p. 22
7	Andru, V.; Dinspre ființa carpatică spre sufle-
tul planetei, rev. Viața Românească, nr. 5/1991. p.22:
„Hărnicia și invidia. Umorul și delăsarea. Creativitatea
și lenea. Românii sunt olteni în duh și moldoveni în ac-
țiune, când ar trebui invers. Sunt adânci ca Hyperion
și superficiali ca Mitică. Au sentimente mioritice și
resentimente mineritice [...] Ospitalieri și zgârciți.
Talentați și agresivi. Patrioți și patrihoți. Legați de pă-
mânt și dornici de plecare în lume. Pravoslavnici și se-
cături. Prototipuri umane și rebuturi umane.”
8	Fenomenul Românesc, Ed. Albatros, București,
1997.
9	p. 59.
10	p.76.
11	Drăghicescu, D.; Din psihologia poporului roman,
Ed. Albatros, București, 1995, p. 112.
12	Idem, p.269
13	Idem, p.120
14	Idem, p. 269
15	Noica, C.; Modelul cultural European, Ed.
Humanitas, București,1993, p. 63
16	Rădulescu-Motru, C.; Personalismul energetic și
alte scrieri, Ed. Eminescu, București,1984, p. 16
17	Idem, p. 18
18	Ibidem
19	p. 349.
20	Bădescu, I.; Noologia. Cunoașterea ordinii spiritu-
ale a lumii. Sistem de sociologie noologică, Ed. Valahia,
Buc, 2002, p. 421.
21	Eliade, M.; Profetism românesc, II, p. 105.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
13
Naturalismul
etic modern (I)
■ Nicolae Iuga
1.	Ce este „naturalismul” ?
Spiritul care animă gândirea modernă, își are ori-
ginea în progresele și performanțele Fizicii realizate
de către Newton1. A fost un fapt nou, decisiv, prin
care gândirea modernă s-a emancipat de sub tute-
la tradiției antice. Pentru gândirea clasică, Filosofia
fondatoare a întregii științe, a pedagogiei și a mo-
ralei trebuia să furnizeze, atât specialiștilor cât și
oamenilor de acțiune, principiile din care să fie de-
rivate adevărurile particulare și regulile practice de
conduită.
Odată cu apariția lui Newton pe scena istoriei,
lucrurile se schimbă. Gândirea este animată de un
spirit cu totul diferit. Newton a constrâns practic
filosofia să recunoască faptul că știința nu mai este
la începuturi, că știința există și că face progrese ple-
când de la fundamente demonstrabile, fundamente
independente de principiile de la care plecau dispu-
tele metafizice2. Kant însuși este un admirator al fizi-
cii lui Newton. Oamenii de știință și-au găsit ei înșiși
principiile de care aveau nevoie. Din acel moment,
filosofii nu mai sunt considerați ca oameni care
crează știință, ci ca oameni care reflectează asupra
a ceea ce savanții au stabilit și asupra a ceea ce ei au
descoperit. De altfel, opera de căpătâi a lui Newton
este intitulată chiar de către autor: Philosophiw
Naturalis Principia Mathematica (Londra, 1866),
în acest fel termenul de „natural” impunându-se în
toate domeniile științei și ale reflecției filosofice.
Aceeași schimbare s-a produs și în sfera peda-
gogiei și a moralei. Aici se va produce tendința de
a substitui o reflecție asupra principiilor existente,
față de pretenția clasică de a crea o morală perfectă
sau de a demonstra posibilitatea unei ordini mora-
le mai bune. O schimbare care nu s-a produs brusc,
printr-un singur om de geniu, ci lent și laborios,
prin aportul mai multor gânditori. Tendința de cu-
noaștere a adevăratei naturi empirice a omlui a fost
Georges Mazilu
Garțon au cerceau, 100x81 cm
încurajată și de observațiile făcute în urma mari-
lor descoperiri geografice, de călători și misionari3.
Rezultatele acestor observații erau foarte variate,
diferite, mergând până la contradictoriu. Uneori
se releva bunătatea înnăscută a naturii umane, in-
teligența și amabilitatea omului, iar alteori se punea
în evidență egoismul și ferocitatea naturii umane.
Problema: cum este omul „de la natură”, bun sau
rău? - este o problemă care vizează în mod direct
educația. Dacă omul este bun prin însăși natura sa,
atunci educația nu mai trebuie să urmărească modi-
ficarea eului său empiric. Ideea apare încă din vre-
mea Renașterii, dar Jean Jacques Rousseau este cel
care o va dezvolta pe deplin. Dar dacă omul este o
ființă egoistă și rea prin însăși natura sa, atunci se
trage concluzia că nu omul este cel care trebuie în-
dreptat prin educație, ci modul de organizare a so-
cietății.
2.	John Locke
John Locke (1632-1704) a fost un filosof și om
politic englez. Locke este figura emblematică a celor
trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiri-
tualității epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el
este unul dintre întemeietorii empirismului. În pe-
dagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil
„dispozițiile naturale”, să se țină seama de individu-
alitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să
fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută.
Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul
moralei. După Locke, libertatea individuală ține de
adevărata esență a omului4, el fiind unul din înteme-
ietorii liberalismului modern. Respinge concepția
lui Hobbes, după care starea naturală a omului s-ar
caracteriza prin inegalitate și supunerea celui slab
față de cel mai tare. Pentru Locke, această stare se
caracterizează mai degrabă prin libertate și egalitate.
Acestea sunt de altfel și niște drepturi atât de natu-
rale ale omului, încât sunt anterioare nașterii soci-
etatii civile, mai mult decât atât, chiar și societatea
civilă s-a constituit pe temeiul acestora. Justificarea
dreptului la libertate reprezintă cea mai importantă
năzuință a gândirii politice a lui Locke.
Educatia nu poate avea un alt scop decât dezvol-
tarea individualității libere a tânărului - spune Locke
în Gânduri despre educație (1693). Educatorul nu
are voie să introducă nimic din exterior în sufletul
celui pe care îl educă, ci trebuie numai să-l conducă
în mod inteligent, ca acesta să-și dezvolte înclina-
țiile naturale și să se trezească în el autoactivitatea.
Educatorul lui Locke nu este decât prietenul și sfă-
tuitorul mai experimentat și mai vârstnic al celui
pe care îl educă. Influența lui Locke asupra gân-
dirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare.
Ideile sale au făcut epocă, mai ales în Franța. Aici
s-au produs chiar și acele consecințe ale gândirii
sale, pe care singur nu ar fi îndrăznit să le tragă.
Ideile sale privind educația au dus la nașterea lui
Emile al lui Rousseau, iar cele politice i-au inspirat
pe Montesquieu și Rousseau.
3.	David Hume
David Hume (1711 - 1776) este, după unii autori,
cel mai important filosof al sec. al XVIII-lea, înainte
de Kant5. David Hume este cel care a înțeles cel mai
bine schimbarea punctului de vedere care a condus
la inaugurarea moralei moderne: este vorba de a stu-
dia ceea ce este, nu de a crea un sistem de morală
perfectă și demonstrabilă. Hume nu s-a mulțumit să
descrie doar condițiile vieții morale, ci a și făcut-o
chiar mai bine decât clasicii. „Hume este gânditorul
care a formulat întrebări filosofice vitale, ce rămân
până astăzi actuale”6.
David Hume admite faptul că pot exista și sen-
timente morale dezinteresate. Există, e adevărat, o
iubire de sine însuși, totuși iubirea față de celălalt
nu este mai puțin fundamentală. Dar adevărurile
psihologice de acest fel nu sunt suficiente pentru a
explica ordinea morală în întregul ei. Mai impor-
tant este faptul că oamenii se adună și se pun de
acord pentru a institui anumite reguli. La David
Hume explicația formelor de conduită umană este
dublă. Pe de o parte, avem psihologia, care studiază
tendințele și înclinațiile noastre naturale, egoismul
și simpatia, iar pe de altă parte trebuie să facem loc
și unei alte discipline, care să studieze relațiile din-
tre indivizi7.
În altă ordine de idei, Hume se ambiționează să
pună în evidență o lege generală, care să condițio-
neze fenomenele în același fel în care legea gravita-
ției a lui Newton reglează ordinea corpurilor cerești.
După Hume, în plan psihologic tendințele noastre
naturale se ordonează după după legea „asociației
de idei”, din care asociație rezultă conștiința și rațiu-
nea, iar în cazul relațiilor sociale legea fundamentală
este dată de principiul „utilității”8. Astfel, morala se
explică în mod „natural”, prin echilibrul care se re-
alizează între sentimentele noastre opuse de amor
propriu și de simpatie față de alții, între conștiință
și rațiune pe de o parte și regula evidenței utilității,
care ne conduce să observăm un acord comun între
oameni. Fapt pentru care putem spune că Hume nu
este numai un moralist psiholog, ci și un precursor
al „moralei sociologice”9.
Refractar față de raționalismul etic de factură
metafizică, Hume a preferat să preia tezele unei fun-
damentări emotiviste a eticii, punând în evidență
rațiuni utilitariste și hedoniste ale acesteia. Pasiunile
și actele de voință nu derivă din judecata rațională,
ci dimpotrivă. În acest sens, Hume scrie tranșant:
„Nu ne exprimăm în termeni riguroși și filosofici
când vorbim despre conflictul dintre rațiune și pasi-
une. Rațiunea este sclava pasiunilor și nici nu poate
pretinde să aibă un alt rol decât acela de a le servi și
de a li se supune lor”10. La baza emotivismului lui
Hume se află așa-numita lege care îi poartă numele.
Această „lege” stabilește imposibilitatea de a deriva
un enunț prescriptiv dintr-un alt enunț de tip afir-
mativ sau descriptiv. Deci, judecata morală nu se
poate baza pe altceva decât pe simțul moral. Acesta,
simțul moral, la fel ca și cel estetic, se bazează pe
gust și metoda cea mai utilă pentru a studia mora-
la este cea experimentală. Noi descoperim anumite
circumstanțe, datorită cărora atribuim „merite” sau
„defecte” unor acțiuni morale11.
Prin această metodă a sa, Hume a contrabalansat
prezentarea exagerată a dimensiunii egoiste a omu-
lui în gândirea lui Hobbes. Hume a reușit să readucă
în prim plan trăsătura umană a „simpatiei” privită
ca virtute altruistă, pentru că: „Nici o calitate nu are
mai multe drepturi de a fi primită și aprobată de
omenire decât spiritul de bunăvoință și de omenie,
de prietenie și de recunoștință, o afecțiune sinceră și
dorință de mai bine pentru toți, o caldă simpatie față
14
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
de ceilalți și un interes generos față de specia uma-
nă”12.
O altă luare de poziție critică în raport cu etici-
le întemeiate metafizic se găsește și în atitudinea lui
Hume față de religie. Față de fenomenul religios,
Hume practică aceeași atitudine empiristă, dar nu
cu scopul de a deriva morala din religie, ci pentru
a studia o constantă a naturii umane, anume fun-
damentul psihologic al credințelor, care, în ciuda
eforturilor teologiei raționale, nu poate fi tratat cu
limpezimea rațiunii. Baza credinței religioase este,
după Hume, frica de necunoscut, iar ipoteza unei
divinități dătătoare de legi și arhitect al lumii va con-
tinua să impresioneze puternic mintea umană, în
ciuda inconsistenței logice a analogiei.
După Hume, există o judecată morală care, la
fel ca și judecata asupra cauzalității, are o anumită
universalitate, care însă trebuie explicată. Explicația
rezultă, după Hume, din aprobarea sau dezaproba-
rea pe care actele noastre le întâmpină la cei care ne
înconjoară13. „Virtutea” de exemplu, nu este altceva
decât o acțiune sau o calitate a sufletului, care pro-
duce un sentiment de plăcere și aprobare la cei care
ne sunt martori. La fel ca și virtutea, „sentimentul
moral” nu are sens decât dacă se referă la o societate
care judecă după măsura sa. Acestei teze i se opun
variațiunile și incoerența judecăților pe care le emite
societatea. S-a văzut, de exemplu, că societățile an-
tice aprobau sinuciderea sau pruncuciderea, prin
„expunerea” copiilor nou-născuți. În schimb, Hume
susține că acordul generalizat subzistă în câteva
puncte principale, asupra sincerității sau a curaju-
lui de exemplu, și că diferențele de moravuri provin
din felurite circumstanțe. Patriotismul nu poate fi
același într-o țară liberă și într-o țară în care patrio-
tismul ca manifestare trebuie să se reducă la iubirea
despotului, curajul nu poate avea aceleași nuanțe
la popoare războinice sau pacifiste etc. În definitiv,
sentimentele primordiale rămân aceleași.
Recunoașterea originalității gândirii lui Hume
nu exclude în același timp observarea influențelor
pe care concepția dominantă a timpului le-a exerci-
tat asupra sa, contextul ideatic a ceea ce cu o expre-
sie germană se numește „Die geistige Situation der
Zeit”. Așa cum observa un exeget român contem-
poran14, în teoriile epistemologice, etice și politice
ale lui Hume își găsesc o expresie particulară câteva
mari teme, care conferă gândirii secolului al XVIII-
lea o structură spirituală aparte. Fundalul comun al
acestor teme este concepția potrivit căreia ar exista
o natură umană universală, neschimbătoare, inva-
riabilă. Cunoașterea acestei naturi umane imuabile
constituie, după această concepție, scopul științelor
umaniste și fundamentul oricărui proiect de organi-
zare a societății sau de ameliorare a acestei organi-
zări. Abia spre sfârșitul sec. al XIX-lea și-a făcut loc
în mentalitatea europeană concepția contrară, anu-
me aceea potrivit căreia nu există o natură umană
unică, anistorică și imuabilă, ci natura umană este
determinată social-istoric și ca atare schimbătoare
spațio-temporal15.
Deci acest optimism atât de dominant în gândi-
rea epocii „exprimă încrederea în posibilitatea rea-
lizării unei reforme radicale a instituțiilor, formelor
de organizare socială și moravurilor, ținând seama
de cerințele naturii omenești”16. Toate tradițiile so-
ciale și convențiile morale vor trebui să fie examina-
te critic, prin prisma raportării la idealul iluminist
al naturii umane raționale. Natura umană, unică și
imuabilă, este pretutindeni aceeași, ea trebuie doar
să fie descoperită de către filosofi și mai apoi apli-
cată. Cuvintele de ordine ale epocii sunt: morala
naturală, dreptul natural, religia naturală. „Morala
naturală” este opusă moralei tradiționale a bisericii,
„dreptul natural” este opus dreptului de origine di-
vină și „religia naturală” este opusă celei revelate.
Morala, dreptul și religia trebuie să fie întemeiate pe
cunoașterea naturii omenești. Morala devine astfel
o „știință experimentală”, o ramură a științei natu-
rii omenești. Din punct de vedere etic, consecințele
sunt relevante. Binele nu constă în altceva, decât în
cunoașterea raporturilor naturale dintre oameni, iar
răul constă în necunoașterea sau în ignorarea voită
a acestor raporturi.
Note
1	Eugene Dupreel, Traite de Morale, Tome I, Presses
Universitaires de Bruxelles, 1967, p. 134.
2	Idem, p. 135.
3	Bogdan Suchodolski, Pedagogia și marile curente filo-
sofice, București, EDP, 1969, p. 25.
4	Vasile Muscă, în: http://www.crestinortodox.ro/
religie-filosofie/perioada-sistematica/filosofia-pedago-
gia-john-locke-71777.html
Aculturația
și interculturalitatea
dintre sași și români (I)
■ Menuț Maximinian
Aculturația și interculturalitatea se pot oglin-
di cel mai bine în Transilvania prin faptul
că aici au conviețuit, de-a lungul timpului,
mai multe etnii. Împreună cu sașii, ungurii, evreii,
armenii au trăit românii băștinași, cu localitățile,
numele, obiceiurile și cultura lor.
În istoria Cetății Bistriței și a împrejurimilor, un
rol important l-a constituit prezența sașilor. Vorbim
de aculturație, adică preluarea de către comunitate
a elementelor de cultură a altor etnii. Multe dintre
tradițiile sașilor au fost adoptate de români, dar și
invers, pentru că interculturalitatea, atât în ce pri-
vește contacul dintre cultura rurală și urbană, dar
și cea românească și săsească au fost foarte puter-
nice la Bistrița, aici unde nu doar că lumea satului a
fost adusă în mijlocul orașului, ci și o cultură supe-
rioară venită de la sute de kilometri a fost așezată în
Transilvania. Încet, zonele periurbane, păstrătoare
ale acestor obiceiuri, au devenit, la rândul lor, cen-
tre, astfel încât, în postmodernitate, aceste tradiții
au început să dispară, rămânând doar în povestea
celor mai în vârstă oameni ai satelor, dar și ai ce-
tății, precum și în activitățile extracurriculare ale
școlii și în proiectele instituțiilor culturale.
În relația dintre etnii, scriitorul Marko Bela de-
clară, într-un interviu: „Germanii au adoptat o cu
totul altă strategie de conviețuire decât maghiarii
și au înțeles astfel multiculturalismul transilvă-
nean. Noi ne-am temut tot timpul de asimilare, de
pierderea identității și ne-am apărat în fața acestor
amenințări ca ariciul pe când ei nu aveau, cred, ast-
fel de angoase”.
Povestea sașilor ardeleni începe în secolul al
XII-lea, în perioada 1141-1161, când coloniștii
din Imperiul German urmează chemarea rege-
lui maghiar Geza al II-lea. Odată cu stabilirea pe
5	Idem, p. 141.
6 Mircea Flonta, “Studiu introductiv” în: David Hume,
Cercetări asupra intelectului omenesc, ESE, București,
1987, p. 8.
7	David Hume, Enquete sur les pricipes de la morale,
Paris, Garnier-Flammarion, 1991, p. 35.
8	Eugene Dupreel, op. cit., p. 142.
9	Ibidem.
10	David Hume, Enquete sur les principes de la morale,
ed. cit., p. 121.
11	*** L’Enciclopedia della Filosofia, ed.cit., p. 457.
12	David Hume, Enquete sur les principes de la morale,
ed. cit., p. 135.
13	E. Brehier, op. cit., p. 285.
14	Mircea Flonta, „Studiu introductiv” la David Hume,
Cercetare asupra intelectului omenesc, ESE, București,
1987, p. 30 sq.
15	Cătălin Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii sociologi-
ce, Polirom, Iași, 2005, p. 259.
16	Mircea Flonta, op. cit., 31.
■
meleagurile bistrițene și-au adus și propria cultură,
contribuind la dezvoltarea localităților în care și-au
construit case. În zona noastră, au venit mai ales
din Luxemburg, maghiarii numindu-i saxoni, iar
mai apoi sași1. La Bistrița, sașii au venit din zona
Moselei, Principatul Luxemburg, precum și din
nord-vestul Lorenei. Până în 1285, Bistrița s-a nu-
mit Nosen, iar regiunea Nosnergau sau Nosnerland,
denumiri care mai circulă și azi în limba germană
pentru aceste ținuturi. În apropiere de Luxemburg
există un oraș cu aceeași denumire - Nosen - și
alte trei localități bistrițene au denumiri identice cu
așezări germane din zona Luxemburg - Durrbach
(Dipșa), Wallendorf (Unirea) sau Treppen (Tăpiu).
2
Veniți pentru apărarea Coroanei, ei se vor inte-
gra aici, drepturile acordate de Geza al II-lea fiind
autonomie parțială pe pământ regesc, administra-
ție și jurisdicție proprie, astfel încât au construit
cetăți fortificate la Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Cluj,
Brașov și, bineînțeles, Bistrița, dar și peste 200 de
sate cu cetăți bisericești.
Despre întemeierea vetrei satelor săsești sunt
multe legende. Iată ce ne spune, spre exemplu,
Maria Cozma din Monariu: „Un popă acum 300
de ani a făcut clacă la cosât și i-a chemat tot pe sași,
se zicea că Maria Tereza a adus sașii pe aici. Când
o terminat de cosât, popa era tare glumeț și le-a zis
la sași: Bă, voi știți ce ați mâncat? Sașii au răspuns:
Carne de porc am mâncat! Și popa a zis: Da, da
porcu ăsta a fost mort. Sașii, mai scurți la minte,
s-au supărat că nu au știut de glumă, l-o suduit și
s-au înțeles să-l dea afară din sat. (Porcu oricum
îl tai înainte să-l mănânci, da ei nu o înțeles glu-
ma, o crezut că și-o bătut joc de ei). L-o încărcat
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
15
o
pe căruță și l-o dus până în marginea satului câ-
tre Budac. Acolo popa s-o pus în genunchi și s-o
rugat, și după două săptămâni o dat Dumnezeu o
apă mare și o inundat satu, l-o șters de pe fața pă-
mântului. Apoi o venit sașii și s-o mutat aici, o taiat
pădurea și s-o făcut sat. Este în biserica sașilor, în
turn, este un bumb unde se zice că e scrisă toată
istoria sașilor”3.
Despre rolul pe care l-au jucat sașii în
Transilvania s-a scris mult, punctăm doar mo-
mentul în care schimbarea de front de la 23 august
1944 a dus la evacuarea sașilor care au trecut prin
momente de calvar. Prima comunitate săsească din
Nordul Transilvaniei, divizată după pătrunderea
trupelor sovietice, a fost cea din Chiraleș, care s-a
stabilit în sudul Austriei Inferioare4. După primirea
din partea Armatei Roșii a ordinului de întoarcere
în țara de origine, la 31 martie 1945, 40 de fami-
lii revin în Transilvania, alte 42 reușind să fugă în
Austria Superioară, în zona Braunau și de acolo în
Bavaria. Și acest exemplu poate fi dat și la celelalte
localități din ținutul bistrițean.
În volumul Exodul sașilor bistrițeni5 Nicoleta
Moldovan surprinde istoria zbuciumată a sașilor
stabiliți în Bistrița și împrejurimi. Cartea este ca un
puzzle care reconstruiește, prin mărturiile sașilor,
clipele grele prin care au trecut atunci când au fost
obligați să-și părăsească casa. Martorii au adus în
discuție atmosfera dureroasă și sumbră a războiu-
lui. Cercetările nu s-au oprit strict la oraș, marto-
rii fiind căutați și în satele din jur, care oferă, prin
pluralitatea lor etnică și printr-o îndelungată tradi-
ție multiculturală, un teren de studiu fertil pentru
urmărirea procesului exodului sașilor. Cercetarea
echilibrează interpretarea dintre memoria colec-
tivă și istoria mărturiilor orale, argumentând, în
același timp, anumite etape prin apelarea la docu-
mente. Anul 1944 este cel care a declanșat scânteia.
Până atunci, toată lumea trăia în pace, după cum
spun și martorii: „Foarte bine ne-am înțeles, foar-
te bine ne-am înțeles între... cu noi, foarte, foarte
bine”, declară Bucur Ema, fapt întărit de Mureșan
Brigitte: „La noi în Ardeal nu era niciodată dife-
rența că tu ești român, tu ești ungur, tu ești evreu,
tu ești sas. Erau vecini, deci, se ajutau”. Intervievații
confirmă faptul că sașii, locuind în zonele mai
bune ale orașului, aveau și o stare materială mai
bună, știind să-și formeze copiii în spiritul muncii.
O muncă care va rămâne străinilor: „În ț44 o fost
că dacă nu pleci, vin rușii, te ocupă și tineretul îl ia
și îl duce în Rusia. Toți sașii din România, dar și cei
din Bistrița, au plecat. O rămas orașul gol, apăi
sigur că n-o rămas mult timp gol că o venit și l-o
ocupat. O tăbărât țigani destui”, spune Bucur Ema.
Fiecare sas nu a avut voie să ia cu el decât 36 de
kilograme. Ce puteai să aduni în aceste kilograme
din munca de o viață? Au plecat pentru că așa li
s-a spus, au plecat pentru că așa a trebuit, nu pen-
tru că ar fi vrut ei să-și lase casele, gospodăriile și
tot ce au adunat. Luci Catarina, din Dumitra, avea
doar cinci zile când a plecat în căruță, cu mama, iar
când a ajuns în Austria avea două luni. „Au rămas
grajdurile cu animale și vaci, găini și oi și tot ce am
avut. Vinuri, grâul în hambare, în podurile caselor,
beciurile pline de vin, avea câte 1000 de kile de vin
fiecare gospodar. Toate au rămas și au plecat abso-
lut toți. S-au strâns cheile. La fiecare cheie numă-
rul casei și, într-o cotarcă, s-au depus în Primărie.
Ce s-a întâmplat mai departe. acești oameni am
plecat”, declară Meinhart Johann. Mulți dintre ei
au plecat cu vagoanele de vite, alții cu carele. Într-
un singur caz familia a cumpărat un vagon doar
pentru ea: „În vagon aveam tot mobilierul din
casă. Absolut tot, haine și aparatajul lui tata care
l-o avut. Ca meseriaș, ca radiofonist o avut foar-
te multă aparatură”, afirmă Barabas Emerich Otto.
Deplasarea s-a făcut prin Ungaria, unde sașii au
fost debarcați, stând vreo șase săptămâni, abia mai
târziu ajungând în Austria și Germania. Familii în-
tregi s-au rătăcit pe drum. Însă unele cu bucurie
s-au reîntors acasă: „Ne-am întors după un an și
o lună și am venit tot cu trenul, tot cu vagonul de
animale”. Casele erau ocupate și refugiații au fost
nevoiți să stea în lagăre. Cum poți să te simți când
vezi că munca ta de o viață este folosită de altcine-
va, că gospodăria ta este distrusă și că ești primit în
propria ta curte ca un străin. Nu a fost ușor pentru
martori să povestească cu lacrimi în ochi întâm-
plările prin care au trecut, dar nici pentru autoare
să reconstruiască acest episod din istoria sașilor
transilvani, care a început acum 850 de ani, după
cum declară Thomas Hartig, director executiv al
Forumului German Bistrița.
Și George Vasile Rațiu vorbește despre această
perioadă tragică6, iar Titus Wachsmann Hogiu își
prezintă, într-o carte, propria familie7. Străbunul
Johann, care a venit din vechea Prusie, a avut
binecuvântarea de a avea copii destoinici, unul
dintre ei - Georg-Friedrich I mutându-se în ju-
rul anului 1800 în Bistritz, unde s-a căsătorit cu
soția unui bijutier și a avut trei copii. Dintre aceș-
tia, Georg Friedrich II a fost unul dintre cei mai
cunoscuți notari ai urbei, având trei copii. Din
această a patra generație se detașează Gustav
Friedrich, care a dus mai departe bijuteria bu-
nicului său dintre mamă, Wilhelm Emil ajuns
general de divizie și Albert W., eroul acestui ro-
man. Albert va avea, de altfel, una dintre cele mai
frumoase farmacii din ținut, servind populația de
pe Valea Bârgăului timp de 56 ani ca farmacist,
dar și una dintre cele mai frumoase grădini, fi-
ind un specialist apreciat în pomicultură, în țară,
dar și peste hotare. Născut aproape de Biserica
Evanghelică din Bistrița, Albert a obținut titlul de
„Magister” în farmacie la Viena, urmând, în ace-
lași timp, și cursuri de grădinărit la Viena și Graz.
În toamna lui 1873, având achiziționată o su-
prafață de 60 hectare în Borgo Prund, chiar
în centru, lângă poștă, Albert va construi far-
macia „Zumschutzengel”, inaugurată în ajunul
Crăciunului 1874, iar mai apoi se ocupă de livadă,
ridicând trei case din lemn, locuite de cei care vor
lucra aici. Fiul Albert W Jr., la fel ca în multe alte
familii, care au trebuit să părăsească țara, lăsând
în urmă amintirile, are o poveste tristă, la fel ca
a tuturor sașilor la venirea din război, cu copilul
Septimius, care avea doar trei ani, dar și revederea
după stabilirea în Germania a fiului, la vârsta de
15 ani.
Cetatea Bistriței, vizitată anual de mii de tu-
riști, are o arhitectură aparte, în mijlocul ei do-
minând Biserica Evanghelică cu cel mai mare
turn din Transilvania, din care ai o priveliște
generoasă asupra ținutului Bistriței. Bistrița în
imagini de epocă8, album coordonat de Mircea
Calu, beneficiind de susținerea de specialitate a
istoricilor Vasile Duda și Corneliu Gaiu surprinde
prin imaginile din colecțiile Mircea Calu, Andrei
Delceg, Laurențiu Grec, Lucian Mureșan, Florin
Nagy și a Complexului Muzeal Bistrița-Năsăud.
Descoperim construcții azi dispărute sau locuri
ce au acum o altă înfățișare. Fotografii din secolul
XVIII, care aduc în fața noastră o lume gratulată
până la curtea imperială. La așezarea sașilor, te-
ritoriul din depresiunea Bistriței nu era un spațiu
pustiu. O serie de descoperiri arheologice pun în
evidență un habitat lipsit de fracturi și care cu-
prindea mai multe puncte topografice din hotarul
orașului. Statutul de domeniu al reginei a indus
prezența în fruntea orașului a unui comite numit
de către aceasta. Primul amintit în documente a
fost, la 1274, „Magister Paulus, comes de Rodna
et de Byszerce”. Meșteșugurile s-au diferențiat,
au apărut primele organizații ale meșteșugarilor,
breslele, cum ar fi cea a măcelarilor, documentată la
1361. Mai sunt amintiți în această perioadă: postă-
varii, aurarii, brutarii, blănarii, croitorii, curelarii,
cizmarii și alții. Populația orașului a sporit în mod
vizibil, în anul 1461 orașul având circa 2.500 de lo-
cuitori, iar în anul 1487, aceasta ajungând la 3.800,
pentru ca, la mijlocul secolului al XVI-lea, să fie de
aproximativ 5.000 de locuitori. Adrian Onofreiu,
cercetând Arhivele, spune că în perioada 1880-
1914, Bistrița a crescut de la 8.000 de locuitori, în
anul 1880, din care 4.800 sași, 58 %, la 12.300
locuitori, în anul 1914; sașii reprezentau un
procent de abia 36,6 %, iar numărul români-
lor a crescut de la 26 %, la 28 %, al maghia-
rilor, de la 6,7 % la 17,8 %, al evreilor, de la 4,8
% la 14,45 %29. Arhivistul bistrițean scrie că în
datele oficiale are recensământului din 1880,
Bistrița avea 8083 locuitori, din care români,
2.064, maghiari, 561, germani, 4.954, slovaci, 30,
ruteni, 5, croați/sârbi, 2, alte naționalități, 204.
În descrierea pe care o face orașului la 1564,
Andrea Gromo ne dă imaginea unui oraș „fru-
mos, bogat, populat și puternic”, cu „străzi drep-
te tăiate de la un capăt al orașului la celălalt de
pâraie care curg prin tot orașul, spre marele folos
al locuitorilor și totodată spre desfătarea ochilor
privitorilor. Și pe laturile acelea este o poartă prin-
cipală cu foarte multe mori de-a lungul șanțurilor
puse în mișcare de apa izvoarelor ce țâșnesc acolo,
și ele pot să macine mult mai mult decât nevoile
orașului”. Într-o descriere a Transilvaniei la sfârși-
tul secolului al XVI-lea, Giovanni Botero a soco-
tit Bistrița ca orașul cel mai frumos. În secolul al
XVIII-lea activitatea edilitară s-a redus la reface-
rea, repararea sau modernizarea unor construcții,
păstrând amprenta medievală cu „case înguste, în
majoritate etajate, cu fronton înalt, orientate spre
stradă”, așa cum descrie în anul 1848 F. Kramer
cetatea. Secolul al XIX-lea a adus o serie de trans-
formări, care au înscris orașul pe linia unei mo-
dernizări progresive. După anul 1862, fortificațiile
orașului au fost demolate, orașul extinzându-se
treptat dincolo de ziduri, acolo unde au apărut
noi edificii administrative, sociale și culturale:
casa comitatului (1886), cazărmile (1887, 1888-
1890), Gewerberein (actuala casă municipală de
cultură, 1896), gimnaziul german (1910), Școala
primară de stat (1912), Școala agricolă (1870),
Sinagoga (1856). După anul 1918, odată cu alipi-
rea Transilvaniei la regatul României, caracterul
multietnic și multicultural al Bistriței s-au men-
ținut. Au fost înregistrate în această perioadă nu
mai puțin de 24 de asociații germane cu caracter
social și cultural, alături de altele românești și ma-
ghiare. Viața economică a cunoscut o înviorare, iar
numărul de locuitori a sporit de la 10.874, în anul
1900, la 16.282, în pragul celui de-al doilea război
mondial10. Biserica Evanghelică, zidită în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, amplasată în cen-
trul orașului Bistrița, în cadrul unei piețe de formă
pătrată, asemănătoare celor din Apus, continuă să
reprezinte un reper important în geografia așeză-
rii, fiind totodată cel mai reprezentativ monument
de arhitectură de la începutul Renașterii. Casa
Argintarului este un monument de arhitectură de
la începutul secolului al XVI-lea, fostă locuință a
unui mare meșter bijutier, iar „Casa Ion Zidarul”
este una dintre cele mai vechi monumente de
16
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
arhitectură civilă gotică din Bistrița, fiind ridicată
pe la 1500 de către Andreas Beuchel, reprezentant
al uneia dintre cele mai vechi și bogate familii de
patricieni, fost primar al orașului. Sugăletele, mo-
nument - emblemă al Bistriței, construit aproxi-
mativ între anii 1480-1550, are o impresionantă
galerie de arcade semicirculare, cu 20 de bolți. Din
cele 18 turnuri și trei porți principale astăzi nu se
mai păstrează decât Turnul Dogarilor. Unul din-
tre cele mai vechi monumente arhitectonice ale
Bistriței, edificat în jurul anilor 1270-1280, în stil
gotic timpuriu, a aparținut minoriților.
Agricultura, creșterea animalelor, arderea că-
rămizilor, cărăușenia sunt câteva din preocupă-
rile românilor din satele săsești de lângă Cetatea
Bistriței. Sașii au fost un model pentru români,
atât în privința modului de așezare al caselor, cât și
al gospodăriei. Vasile Grigore Borgovanu vorbește
în Amintiri din copilărie (1881-1888)11 despre oa-
menii din Corvinești care țineau anume soiuri de
vite mari și frumoase - după pilda vecinilor sași,
„meșteri” în gospodăria de la țară -, dar și îngri-
jeau de ele, ca de ochii din cap. Nutrețul, curățenia,
grajdurile sau poiețile vitelor, precum și îngrijirea
lor se făceau cu mare atenție.
Odată cu instalarea sașilor12 în Bistrița, popu-
lația românească s-a așezat în partea de sus a ora-
șului, pe malul drept al râului Bistrița, aproape de
podul Jelnei, zonă care în vechime era cunoscută
sub numele de „Hrube”. Fiind o zonă de vecinătate
săsească, denumirea de „Hrube” ne duce gândul la
cuvântul german „Grube”, care înseamnă „groapă”.
De altfel, Podul Jelnei mai este cunoscut și astăzi
sub numele de „Podul hrubenilor”, iar strada prin-
cipală în jurul căreia s-au organizat gospodăriile,
actuala C-tin Roman Vivu, era numită „Strada cea
mare a Hrubelor” sau „Ulița cea mare a brubeni-
lor”. După 1876 în urma reorganizării administra-
tive a Transilvaniei, a fost creat Comitatul Bistrița-
Năsăud, și a început să se simtă în Bistrița o viață
românească mai vie. țăranii bistrițeni (cărămidarii
și zidarii) încep să cumpere case de la sași și, după
1920, să intre în cetate. În anul 1924, în cartierul
bistrițean Andrei Mureșanu locuiau peste 184 de
familii românești.
Note
1	Evacuarea sașilor din Transilvania de Nord în
1944 și consecințele ei (2014), Editura Eigenverlag der
HOG Bistritz Nosen, Nurnberg
2	Pintelei, Alexandru, Gobbel, Horst (2004), Punct
crucial în Ardealul de Nord, Editura Verlag, Nurnberg
3 Cozma Maria, n. 1935, Monariu, com. Budacu de
Jos, interv. în 2014
4	Pintilei, Alexandru și Gobbel, Horst (2004), Punct
crucial în Ardealul de Nord, Editura Verlag Haus der
Veimat, Nurnberg
5	Moldovan, Nicoleta, Exodul sașilor bistrițeni(
2014), Editura Karuna, Bistrița
6	Rațiu, George Vasile( 2002), Valea Bârgăului în
anii 1940-1944, Editura Charmides, Bistrița
7	Hogiu, Titus Wachsmann ( 2016), Testamentul
lui Johann W - Sașii din Valea Bergului, Ed. Revox,
Bistrița
8	Calu, Mircea ( 2020), Bistrița în imagini de epocă,
Editura Nosa Nostra, Bistrița
9	Onofreiu, Adrian, Acta marisiensis. Seria
historia, Vol. 2 (2020), Români „versus/con-
viețuire” sași la Bistrița în perioada interbelică
10 Rusu, Ioan D. ( 2007), Bistrița, ghid turistic, Editura
Eikon, Cluj-Napoca
11	Borgovanu, Vasile Grigore (2019) Amintiri din co-
pilărie (1881-1888), Editura Mega, Cluj-Napoca
12	Buta, Mircea Gelu și Onofreiu, (2021), Românii din
Bistrița. Studii, documente, mărturii, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca
■
Fabula în literatura
universală: definiții,
etimologie, dimensiune
morală și scurtă istorie (IV)
^^Tulian Cătălui
Fabula în Evul Mediu
În Evul Mediu genul fabulei a avut mult succes.
Multe fabule medievale la care se face referire în ti-
tlu la Esop, ale căror compoziții de fapt nu mai erau
cunoscute în epoca evomediană: autorul majorității
„fabulelor esopiene” din Evul Mediu a fost Fedru; dar
fusese uitat numele marelui fabulist latin din epoca
medievală, care va reveni la lumină abia la sfârșitul
secolului al XVI-lea1. Cea mai populară culegere de
fabule din epoca medievală era în proză și se numea
„Romulus” (secolul al IX-lea, 83 de fabule): conținea
în mare parte fabule despre Fedru, însă atribuite unui
autor latin numit Romulus, introducerea, ar fi tra-
dus fabulele lui Esop din greacă în latină pentru a le
face cunoscute fiului său Tiberino2. Din „Romulus”
s-au generat și basme în versuri latinești, ca de pildă,
Novus Aesopus al lui Alexander Neckam în cuplete
elegiace3. În Franța au înflorit culegeri de fabule eso-
piene în proză în limba franceză, numite isopet sau
ysopet, dintre care cea mai faimoasă a fost scrisă de
Marie de France (sfârșitul secolului al XII-lea), cu
103 fabule în octosilabi, rimate, care anunță cvasi-tri-
umfal stilul renascentist4. Deși termenul „isopet” îl
evocă pe Esop în nume, isopetele franceze au fost
de fapt extrase în principal din cele ale lui Phaedrus
transmise prin „Romulus”5. De asemenea, în Italia,
în secolele al XIV-lea și al XV-lea, popularizările s-au
dezvoltat mai ales din fabulele din cupletele elegiace
Mazilu
latine de Gualtiero Anglico. Dacă „isopetele” în lim-
ba franceză reflectau valorile aristocrației feudale,
basmele italiene în limba vernaculară cunoscute sub
numele de „Aesop vulgar”6 reflectau valorile noi-
lor realități sociale dominante de la sfârșitul Evului
Mediu: negustori și ordinele cerșetorilor7.
La sfârșitul Evului Mediu s-a creat și o epopee
animalieră, un gen literar autonom născut probabil
în India, care a venit în Europa prin versiunile ara-
be și ebraice ale Panciatantrei traduse în latină de
Giovanni da Capua și Baldo, și s-a dezvoltat în cele
din urmă în nordul Franței cu poezii care prezintă
animale, în special vulpea (în franceză Renard) și lu-
pul8. Cel mai important ciclu al acelei perioade este
Romanul lui Renart, o vastă colecție de poezii cu ani-
male, scrisă în secolele XII-XIII de mai mulți autori
necunoscuți, în care se exaltă gustul pentru aventură,
ironie și viclenie9.
Secolul al XVI-lea. Renașterea
Fabulele au fost foarte populare în perioada
Renașterii și în Italia. Sensul didactic al fabulelor a
fost observat cu mai mult interes în urma publică-
rii Emblematei lui Andrea Alciato10 (o culegere de
alegorii și simboluri reproduse în gravuri în lemn și
explicate prin texte scurte în versuri latine care in-
troduc o învățătură morală), dar deja la începutul
Le visiteur du soir, 97x73 cm
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
17
o
secolului al XVI-lea fabulele „glumețe”, după mode-
lul anticului Horațiu, au revenit foarte frecvente în
Satirele lui Ludovico Ariosto, autorul extraordina-
rului și vastului poem-capodoperă Orlando furioso;
este cazul, de exemplu, cu „Fabula dovleacului” din
Satira a șaptea sau cu „Fabulele coțofanei și roata no-
rocului” din Satira a treia. Satirele sunt șapte poezii
în terține scrise de Ludovico Ariosto între 1517 și
1525, fiind probabil „cea mai apreciată lucrare a lui
Ariosto după Orlando furioso”, care se focalizează pe
un dialog imaginar dintre Ariosto și diverse persona-
je reale, care, în contraargumentare sau contradicție
cu autorul, creează o structură de dialog ce servește
și ca o reflecție asupra realității vieții de curte din se-
colul al XVI-lea11. De asemenea, ele sunt inspirate de
evenimente și situații din viața reală și se ocupă de
apărarea demnității scriitorului, condamnarea co-
rupției clerului, aspirația la o viață adunată, studioasă
și lipsită de ambiție, defectele și viciile umaniștilor și
a vieții conjugale12. Potrivit lui Cesare Segre, în Satire,
Ariosto este inspirat de tema ambiției și vânătoarea
de beneficii ecleziastice, astfel, în loc să predice îm-
potriva viciilor mândriei, avariției, simoniei, Ariosto
ne pune în fața ochilor nenumărații oameni, în spe-
cial ai Bisericii, care le practică13. Agnolo Firenzuola
și Anton Francesco Doni s-au referit la Panciatantra,
primul cu „Prima rochie a discursurilor animalelor”
(o traducere parțială din opera amintitului Giovanni
da Capua printr-o versiune castiliană a secolului
al XV-lea)14, al doilea cu a sa traducere completă15.
Marele Leonardo da Vinci a scris și câteva fabule care
urmează structura celei clasice, dar care au ca per-
sonaje preponderent elemente naturale și transmit o
„moralitate pesimistă”16. Chiar și polemiștii care sus-
țineau Reforma protestantă, de exemplu, Erasmus
Alberus17, a cărui operă a fost apreciată de fanaticul
Martin Luther care a văzut în fabulă un instrument
eficient în polemica protestantă împotriva Bisericii
Catolice18.
Secolul al XVII-lea. Barocul
În Italia, în perioada barocului, fabula nu avea
mulți adepți, dar nu s-a întâmplat așa în Franța, ast-
fel, între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul
secolului al XVII-lea, două lucrări filologice impor-
tante au atras atenția asupra anticului Fedru, în 1596,
calvinistul francez Pierre Pithou a publicat un foarte
important codex al lui Fedru din secolul al IX-lea,
cunoscut sub numele de Pithoeanus19, în timp ce în
1608 părintele iezuit Jacques Sirmond a fost cel care
a descoperit un al doilea codex al lui Fedru, tot din
secolul al IX-lea, cunoscut sub numele de Remensis
și pierdut din păcate în 1774 din cauza unui incen-
diu20. Aceste descoperiri au reînviat gustul pentru
fabulă în Franța; nu întâmplător un francez, Jean de
La Fontaine, a creat adevărate capodopere rescriind
în versuri multe fabule ale lui Esop, Fedru sau cele
aparținând tradiției evomediene21.
Jean de La Fontaine (1621 - 1695)
Poet, dramaturg și prozator francez, rămas cu-
noscut în istoria literaturii franceze și universale în-
deosebi pentru fabulele sale, Jean de La Fontaine a
fost membru al Academiei Franceze, debutul lui în
literatură petrecându-se la 17 august 1654, prin pu-
blicarea unei comedii în cinci acte: Eunucul, o clară
prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes22.
În 1664, îi apare primul volum de o reală importanță:
Contes/ Povești, cu care intră în atenția contempora-
nilor săi și tot în același an, la 10 decembrie, tipărește
două povestiri prelucrate după marii scriitori italieni
Giovanni Boccaccio și Ludovico Ariosto, din acest
motiv iscându-se o dispută în cercurile literare, cu
referire la libertatea pe care povestitorul poate să o
aibă în raport cu modelul de la care a pornit23, dar
într-un eseu (La Dissertation sur Joconde/ Disertație
despre Gioconda), Nicolas Boileau a tranșat patrio-
tic acestă dezbatere în favoarea lui La Fontaine24. La
31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies/
Fabule alese, dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței,
fiul cel mare și moștenitor al tiranicului Rege-Soare,
Ludovic al XIV-lea, în prefață, La Fontaine expli-
când: Je me sers dțanimaux pour instruire les hom-
mes („Folosesc animalele pentru a-i învăța pe oa-
meni”)25. În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de
Fables choisies/ Fabule alese, dedicate Marchizei de
Montespan26, iar în 1689 La Fontaine scrie fabula Le
Milan, le Roi et le Chasseur/ Șoimul, regele și vânăto-
rul dedicată Prințului de Conti, cu ocazia căsătoriei
acestuia, pentru ca în 1690 să publice în „Le Mercure
Galant” trei fabule inedite27. Autorul francez, deși
folosește majoritatea temelor din Esop, introduce
multe teme proprii, ca de pildă, în fabulele: Cei doi
porumbei, Morarul, băiatul morarului și măgarul
și Țăranul de la Dunăre, evocarea unui țăran de pe
meleagurile Dunării, mai drept decât romanii28. De
asemenea, Voltaire a scris despre La Fontaine că, deși
nu era un scriitor original ori sublim, avea un defect
notabil, și anume, incapacitatea de a-și vorbi în mod
corespunzător propria limbă; dar este un om unic
prin piesele superbe pe care le-a lăsat în urmă. Vor
fi păstrate pentru posteritate, sunt potrivite pentru
toți oamenii și pentru toate timpurile. Fabulele sale
sunt foarte numeroase și chiar au contribuit la for-
marea unor personalități respectabile29. Fabulele lui
La Fontaine aveau mai multe avantaje față de textele
latine folosite în mod tradițional pentru predarea al-
fabetului și a retoricii: erau scurte, concise, dramatice
și amuzante, pline de intrigi interesante, ușor și dis-
tractive de citit și recitat, iar ritmul și forma versuri-
lor flexibile erau văzute ca exemple excelente de stil și
gust în utilizarea limbajului popular30. În fabulele cu
animale ale lui La Fontaine, de multe ori lectorul în-
vață din greșelile micilor creature, iar animalele mai
mari sunt rareori înfățișate ca figuri bune sau admi-
rabile, ci doar simboluri ale celor puternici și bogați,
neauzindu-le niciodată părerile, în schimb, cei mici,
precum broasca sau șobolanul, reprezintă creaturi
de companie, vorbărețe, cu care cititorul se poate
înțelege bine31. De asemenea, în fabulele francezului,
nu sunt niște monștri sau niște răi ori imagini ale-
gorice ale viciilor care trebuie evitate, ci mai degrabă
exemple despre cât de ușor este pentru cei lipsiți de
prudență să sufere dezastre ori catastrofe32. Desigur,
prin intermediul fabulelor sale, La Fontaine a criticat
moravurile sociale din Franța în timpul monarhiei
absolute și a demascat cu mult umor și vervă „viciile
claselor dominante” necruțându-l nici pe rege și nici
pe curtenii săi, cei mai mulți măgulicioși și corupți,
ca în faimoasele Greierele și furnica, Corbul și vulpea,
Lupul și mielul etc.
Note
1	Phaedri Augusti liberti Fabularum aesopiarum libri V,
nunc primum in lucem editi, Augustobonae Tricassium
(Troyes) excudebat Io. Odotius Typographus regius, anno
MDXCVI cum privilegio, online.
2	Leopold Hervieux, Les fabulistes latins depuis le sie-
cle dțAuguste jusqutâ la fin du moyen âge, Paris, Firmin-
Didot, 1899, online.
3	Alexander Neckam, Novus Aesopus, a cura di Giovanni
Garbugino, Genova, Universita di Genova, Facolta di let-
tere, Dipartimento di archeologia, filologia classica e loro
tradizioni, 1987 (Genova, Erredi); “Novus Aesopus, par
Alexander Neckam”, in Edelestand du Meril (ed.), Poesies
inedites du moyen âge, precedees dțune histoire de la fable
esopique, Paris, Franck, 1854, pp. 169-212 și Aviani Fabule
xxxxii ad Theodosium, ex recens et cum instrumento criti-
co Guilelmi Frochner; Magistri Alexandri Nequam Novus
Avianus, Apologi Aviani, Lipsiae, in aedibus G.B. Teubneri,
1862, pp. 55-64, online.
4	Mihail Nasta, “Cronologie”, în Esop. Babrios, Fabule,
București, Editura Minerva, 1980, p. xlii.
5	Leopold Hervieux, Les fabulistes latins depuis le sie-
cle dțAuguste jusqutâ la fin du moyen âge, Paris, Firmin-
Didot, 1899, online.
6	Vittore Branca, “Esopo volgare”. In: Vittore Branca
(a cura di), Dizionario critico della letteratura italiana,
Torino, UTET, 1973, vol. 2, p. 47-48.
7	Vittore Branca (a cura di), Esopo toscano dei frati e dei
mercanti trecenteschi, Venezia, Marsilio, 1989, online.
8	Testo latino del Directorium humanae vitae (in lingua
italiana, Indirizzamento della vita umana) di Giovanni da
Capua Copia archiviata, su hs-augsburg.de., consultato il 12
marzo 2008 (archiviato dall'url originale il 26 giugno 2008)
și Edelestand du Meril, Poesies inedites du moyen âge,
precedees dțune histoire de la fable esopique, Paris, Franck,
1854.
9	Massimo Bonafin, Le malizie della volpe: parola lette-
raria e motivi etnici nel Roman de Renart, Roma, Carocci,
2006, online.
10	Andrea Alciati, Omnia D. And. Alciati emblemata:
ad quae singula, praeter concinnas acutasque inscriptio-
nes, lapidas & expressas imagines, ac caetera omnia, quae
prioribus nostris editionibus cum ad eorum distinctionem,
tum ad ornatum & correctionem adhibita continebantur,
nunc primum perelegantia persubtiliaque adiecta sunt
Epimythia, quibus Emblematum amplitudo, & quecunque
in ijs dubia sunt aut obscura, tanquam perspicuis illustran-
tur, Lugduni, apud Guliel. Rouillium, 1531, online.
11	Alessandro Cane, „Le țSatireț di Ariosto: introduzio-
ne”, su oilproject.org, OilProject, URL consultato il 24 apri-
le 2015.
12	Cf. Enciclopedia della letteratura, Garzanti, 2019,
Article “Ariosto”, page 47.
13	Ludovic Arioste (pref. Cesare Segre), Les Satires, Belles
Lettres, 2014, «Preface».
14	La versione in italiano del Firenzuola venne pubblica-
ta postuma nel 1548, dall'editore Giunti di Firenze a cura
di Lodovico Domenichi e Lorenzo Scala, online.
15	Anton Francesco Doni, La moral filosophia del Doni,
tratta da gli antichi scrittori; allo illustriss. Signor don
Ferrante Caracciolo dedeicata, In Vinegia: per Francesco
Marcolini, 1552, online.
16	Leonardo Da Vinci, Favole. Illustrate da Paolo
Carosone, nella versione in italiano moderno curata da
Antonello Morea e Simona Magnini, Roma, Il catama-
rano, 2006, online.
17	Erasmus Alberus, Die Fabeln des Erasmus Alberus:
Aldruck der Ausgabe von 1550. Mit den Abweichungen
der wisprunglichen Frassung hrsg. von Wilhelm Braune,
Halle, Niemeyer, 1892, online.
18	Martin Luther, Memoires de Luther, ecrits par lui-me-
me; traduits et mis en ordre par Jules Michelet, Paris,
Adolphe Delahays, 1854, online.
19	Leopold Hervieux, Les fabulistes latins depuis le sie-
cle dțAuguste jusqutâ la fin du moyen âge, Paris, Firmin-
Didot, 1899, online.
20	H. Omont, „Sur un manuscrit de Phedre”, Comptes
rendues de l'Academie des Inscriptions et Belles Lettres,
1912, pp. 11, online.
21	Jean de la Fontaine, Favole, versione ital. di Emilio De
Marchi, introduzione e note di Vittorio Lugli; con sessan-
tadue incisioni di Grandville, Milano, Mondolibri, 2005,
online.
22	Cf. „Biographie de Jean de La Fontaine”, în BOOKINE.
net, accesat 3 febr. 2012.
23	Ibidem.
24	Ibidem.
25	Ibidem.
26	Ibidem.
27	Ibidem.
28	Mihail Nasta, „Cronologie”, în Esop. Babrios, Fabule,
București, Editura Minerva, 1980, p. xlvi.
29	Voltaire, A Philosophical Dictionaryfrom the French of
M. de Voltaire, W. Dugdale, 1843, S. 469.
30	Penelope E. Brown, A Critical History of French
Childrențs Literature: Volume One: 1600-1830, Routledge,
2008, p. 61.
31	Andrew Calder, The Fables of La Fontaine: Wisdom
Brought Down to Earth, Librairie Droz, 2001, p. 127.
32	Andrew Calder, op. cit., p. 127.
■
18
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
proza
Intersecția
■ Raluca Poenaru
Georges Mazilu
Lange dechu, 61x50 cm
Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, ediția a X-a, 2022
Premiul de Excelență al Revistei Tribuna,
secțiunea Proză Scurtă
Azi am învățat litera Y; Y apare numai
în cuvinte străine și seamănă cu o in-
tersecție, cine știe un cuvânt care începe
cu Y? a întrebat învățătoarea și copiii au sărit
să răspundă: Yeti, Yacht și Yuppie; lucrurile as-
tea îmi erau așa de străine, Yeti exista numai
în cărți, yachturi aveau doar bogătașii și yuppie
nu strigau decât oamenii fericiți, eu nu aveam
cărți, nu eram bogată și în niciun caz fericită.
Locuiam cu ea în garsoniera bunicii, bunica
își încasa în fiecare lună pensia, ea își încasa in-
demnizația pentru persoane cu dizabilități și eu
îmi încasam alocația, banii ajungeau la magazi-
nul din colț, în timp ce la noi ajungea doar vod-
ca și Narodnaya - cel mai trist cuvânt din lume.
Sticlele goale zăceau împrăștiate peste tot,
bunica tăcea, le aduna și le așeza una lângă alta
pe balcon, sticlele erau de toate felurile, unele
mai mici, altele mai mari, unele erau transpa-
rente, altele - vezi sau albastre, mă așezam pe
mozaicul rece și mă uitam la ele, privirea îmi
aluneca pe luciul lor, se încolăcea pe gâturile
subțiri și se prelingea pe corpurile cilindrice,
îmi ardeau ochii, sticlele căpătau muchii drepte
și contururi ascuțite, apoi creșteau, se înălțau,
se ridicau până în dreptul balustradei, până la
fereastră, până la tavan, sticlele depășeau blocul
și acopereau cerul, nu se mai vedeau copaci, nu
se mai vedea soare, tot ce se vedea erau muchi-
ile transparente și lumina care le străbătea, se-
mănau cu zgârie-norii de pe afișul cu New York
de la cârciuma din capul străzii, York - încă un
cuvânt cu Y, aș fi vrut să fi știut cuvântul ăsta
ieri când m-a întrebat învățătoarea, de trei ori
m-a întrebat și de trei ori am tăcut, m-am ri-
dicat în picioare și am tăcut ca bunica în fața
orașului nostru de sticlă de pe balcon.
La fel am tăcut și la magazin, am cumpărat
orez și ceapă, era o vânzătoare nouă, a scanat
punga de orez, a cântărit ceapa și a mormăit
printre dinți ah, mamele astea yoghine care-și
îmbolnăvesc copiii cu mâncarea lor sănătoasă,
am tăcut și am plătit, nu era prima oară când
auzeam de yoghini, yoghinii își îndoaie corpul
ca un elastic, își pun picioarele după gât și stau
în cap, iar asta era exact ce făcea ea, rătăcea
pe străzi cerșind bani sau vodcă, cerșea în ge-
nunchi sau în Lotus cerșea cu fruntea la călcâie
și cu călcâiele la frunte, fix ca la yoga.
Y seamănă cu un om care face yoga într-un
picior, cu mâinile ridicate, yoga, încă un cuvânt
cu Y, ar trebui să-l țin minte și să-l spun data vi-
itoare la școală, mi-am luat orezul și ceapa și am
plecat, plouase și aleea era plină de băltoace, în
cercurile de apă străluceau curcubeie de ulei de
mașină, uite că ființele din noroaie aveau și ele
cerul lor, așa cum noi cu toții ar trebui să avem
mereu un cer deasupra noastră, eu îl aveam pe-al
meu dar îl mai rătăceam câteodată, m-am uitat
în sus și m-am împiedicat, am scăpat punga din
mână, iar ceapa a spart curcubeiele bălților și s-a
împrăștiat pe toată aleea, aleea semăna perfect
cu un Y, învățătoarea avusese dreptate, Y arăta ca
o intersecție, mergea tot înainte, apoi se despăr-
țea în două brațe, unul ducea spre bloc și celălalt
spre părculețul de unde se auzeau copiii râzând,
am strâns ceapa de pe jos și-am plecat acasă.
Trebuia să gătesc, făceam pilaf ca de obicei,
orezul era ieftin și ținea de foame, iar ceapă
puneam doar cât să nu mâncăm chiar orez gol,
nu era mare lucru să faci pilaf, curățai ceapa, o
spălai, o tăiai mărunt și o rumeneai, după care
turnai apă, puneai orezul, amestecai și lăsai să
fiarbă.
Pilaful era gata când a intrat ea în casă, nu
făcuse rost de bani, avea gâtul uscat și ochii sti-
cloși, s-a uitat de jur împrejur - câteva rafturi,
un pat, o masă cu două scaune și un șifonier
- garsoniera era goală, vânduse tot ce se putea
vinde, a măsurat șifonierul din priviri și a înce-
put să tragă de el, șifonierul era din lemn adevă-
rat, fusese făcut de bunicul și adus aici de 4 băr-
bați zdraveni, era clar că n-avea nicio șansă să-l
care ea singură, șifonierul nu s-a clintit nici un
milimetru, iar ea s-a enervat, s-a apucat să urle
și să bată cu pumnii în ușile lui groase, o venă
albăstruie îi împărțise fruntea în două, fața i se
învinețise de efort și transpirația îi curgea pe
obraji, dacă ar fi reușit să vândă șifonierul ar fi
avut o săptămână de băut, dar șifonierul nu pu-
tea fi mutat de la locul lui, șifonierul rămânea
acolo așa cum rămăsese și bunicul când apăru-
se ea după ani de zile, cu un picior de plastic, cu
sticla de vodcă în buzunar și cu mine în brațe,
bunicul închisese pur și simplu ochii și rămă-
sese pe vecie în fotoliul lui verde, vecia a durat
numai trei zile și nici alea întregi, mortul nu
e bine să stea în capul oaselor, mortul trebuie
lungit pe pat ca să-și găsească liniștea, nici mie
nu mi-ar fi stricat puțină liniște, și deși eu în
gălăgie m-am pomenit pe lume, tot mi-era frică
de zgomot, iar când mi-era frică mă împiedi-
cam și mai des decât de obicei - ea mă ura me-
reu, dar când mă împiedicam mă ura de două
ori mai tare, de față cu ea nu mă mișcam și nu
respiram, a smucit ușa șifonierului și din el s-a
rostogolit o sticlă, s-a uitat la ea cu ochii scoși
din orbite, s-a aplecat, a ridicat-o, a clătinat-o
- sticla era goală - a deschis-o, a pus-o la gură,
dar nimic n-a curs din ea, nimic-nimic, nici
măcar o picătură cât de mică, și-a luat avânt și
a izbit-o de podea, sticla s-a făcut țăndări, cio-
burile au sărit în toate părțile, am închis ochii și
am uitat că mai trăiesc.
Era liniște. Plecase. Luase oala cu pilaf de
pe aragaz, dar plecase și asta era cel mai im-
portant. N-ar fi avut niciun rost să fac alt pilaf,
putea să se întoarcă oricând să-l ia și pe ăla, am
respirat adânc, am adunat cioburile de pe jos,
pe unul dintre ele rămăsese eticheta întreagă,
Vodca Narodnaya - Narodnaya, încă un cuvânt
cu Y - am aruncat cioburile la gunoi și m-am
apucat să-mi fac temele, aveam burta goală și 3
rânduri cu Y, intersecțiile de cerneală se înșirau
una după alta la mine în caiet, ce mult mi-ar fi
plăcut să merg în părculeț și să râd cu copiii,
dar eu nu râsesem niciodată, iar intersecția vie-
ții mele mici nu ducea spre nimic vesel.
S-a întors târziu, începuse să se întunece,
iar garsoniera se învelise într-o ceață moale, a
trântit ușa de perete, avea o sticlă pe jumătate
goală și un rânjet strâmb. Stăteam într-un colț
cu ursulețul Tony în brațe, pe Tony mi-l dădu-
se o doamnă pe stradă, iar ea făcuse o criză de
nervi că am ajuns să-mi dea lumea de pomană,
dar nu eu îl cerusem, eu nu întinsesem nicio-
dată mâna, ea era cerșetoare, ea se dădea peste
cap și mergea în mâini pentru un dop de vodcă,
ea mă ținea cu burta și cu ochii goi, mi-era foa-
me și frică și n-o mai puteam suporta, o uram,
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
19
o
duhoarea de alcool și bocănitul piciorului ei de
plastic mă bântuiau, m-am ridicat în picioare,
am făcut doi pași, dar m-am împiedicat și ni-
mic n-o enerva mai tare pe lume ca mersul meu
poticnit, s-a aplecat deasupra mea cu mâinile
întinse ca un Y uriaș, a scos un urlet animalic,
m-a lovit cu piciorul de plastic, mi l-a smuls pe
Tony și l-a aruncat de la balcon.
Dar Tony e copilul meu, eu sunt o mamă
bună și mamele bune își iubesc copiii, alerg pe
balcon și mă aplec peste balustradă, Tony zace
singur în fața magazinului, s-a făcut întuneric
și lumea trece pe lângă el cu sacoșe și griji, un
câine îl miroase, iar lui îi e frică de câini cum
mi-e mie frică de vodcă, trebuie să-l salvez, tre-
buie să mă urc pe balustradă și să sar după el.
Balustrada e înaltă și eu sunt încă mică, o
să reușesc, trebuie să reușesc! pun un picior
pe prima bară, celălalt picior pe a doua bară,
unu-doi-trei, îmi fac vânt, mă împing în mâini,
pun tălpile pe balustradă, gata, sunt sus. Rămân
ghemuită pe bara de fier, garsoniera bunicii e la
etajul 5, am ochii închiși și palmele transpirate,
îmi zvâcnește corpul, iar vântul trece rece pes-
te pielea mea încinsă, respir adânc și deschid
ochii, văd luminile orașului și luna printre nori,
văd intersecția care duce la părculeț și îl văd pe
Tony, pe Tony al meu care stă trist pe iarbă și
mă așteaptă - Tony, încă un cuvânt cu Y - îmi
desprind mâinile de pe bară și mă ridic încet în
picioare, norii se împrăștie, luna îneacă totul în
lumină, iar eu mă simt bine, așa de bine cum nu
m-am mai simțit niciodată, vântul bate ușor și
nu mi-e deloc frică, ascult liniștea serii și fac un
pas pe balustradă, apoi încă unul și încă unul,
fac o grămadă de pași și nu mă împiedic deloc,
ea dă din întâmplare cu ochii de mine, arun-
că sticla și vine în fugă pe balcon, mi-e scârbă,
acum o să vrea să-mi arate ce mamă bună e ea,
o să vrea să mă salveze și eu fix asta urăsc, dacă
mă atinge jur că sar, dar nu, nu mă atinge, e pri-
ma dată când nu-mi ocolește privirea, se uită în
ochii mei, se prinde de balustradă și zâmbește
Georges Mazilu	Les deux cierges, 61x50 cm
așa cum n-am mai văzut-o niciodată zâmbind,
face un salt și ajunge pe bara de fier, dar nu stă
în picioare, ci în mâini, îi simt respirația fier-
binte pe gleznă și văd cum ni se leagănă umbre-
le pe peretele alb.
*
Eram mică de tot când am văzut prima dată
circul, luminile arenei și sclipirea din ochii
oamenilor, când am simțit pentru prima oară
mirosul ascuțit al animalelor și golul din om
în timpul unui salt mortal; tot mică am fost și
când am plecat de acasă; m-am hrănit din pu-
blic și din aplauze, am trăit pentru inima care
mi se oprea în zborul dintre două trapeze, pen-
tru aerul rece care-mi lingea pielea transpira-
tă și pentru încolăcirea nebună a corpurilor în
care nu mai rămăsese nimic omenesc; am fost
fericită, mai fericită decât aș fi visat vreodată
să fiu, mai fericită decât se poate pe pământ,
dar fericirea se termină, într-o zi te ia amețeala,
mușchii se înmoaie și mâinile-ți tremură, lumi-
nile se sting și pe cupolă se amestecă culorile.
Cazi. Te trezești din comă pe un pat de spital,
afli că erai gravidă, nu știai și nu-ți trebuia asta,
urli și te lovești cu pumnii, smulgi sticla de la
perfuzie, o izbești de perete, o spargi, trebuie
să-ți tai burta aia oribilă care crește și crește,
trebuie să scapi de pielea aia întinsă și de cre-
atura din tine care se zvârcolește și te nenoro-
cește, ție nu-ți trebuie copil, ție-ți trebuie zbor
și aplauze, strângi sticla spartă în mână, dar nu
simți nimic, nu auzi fâșâitul ciobului și nu vezi
sângele care curge pe jos, asistenta strigă liniș-
tiți-vă, doamnă, ce vreți să rămâneți ȘI fără o
mână? și abia atunci își dai seama că ți-ai pier-
dut un picior. E gol în tine și gol afară, e negru
și noapte; ochii ți se închid, mintea ți se opreș-
te. Te usuci. Uneori te mai fulgeră o amintire,
alteori te fulgeră viața, o cameră goală plină de
cioburi, mirosul de vodcă, sunetul monedelor
aruncate de unul și altul în cutia de conserve
cu care bântui străzile, un copil de acrobați care
se împiedică la fiecare pas. Un copil pe care l-ai
urât cum n-ai urât niciodată pe nimeni. Un co-
pil care ți-a furat zborul. Copilul tău.
*
Începuse să bată vântul, norii se risipiseră și
aleea strălucea în lumina lunii. Era un Y per-
fect, o intersecție cu două brațe, un braț ducea
spre bloc, celălalt spre părculeț, dar eu n-aveam
să merg pe niciunul dintre ele; eu urma să o iau
înapoi, înapoi spre trecut, înapoi spre un zbor
pe care abia acum îl simțisem, înapoi la o arenă
pe care n-o văzusem încă, dar a cărei viață îmi
curgea prin vene împreună cu sângele. Cu sân-
gele mamei.
■
Urmare din pagina 2
„Vituperând că ni se ignoră excepționalitatea”
Da, de asemenea autori avem nevoie în fieca-
re județ „pentru a îmbogăți memoria unei zone
culturale și nu numai”, doar că aceștia, zic eu, nu
s-ar cuveni să-și știrbească profesionalismul cu
unele subiectivisme și (chiar dacă induse) năra-
vuri păguboase. (Îmbâh... iar am scos nasul de
sub... lințoliu). În preambulul la capitolul unu al
cărții sale, Florin Ardelean face o introspecție de
o rigurozitate simpatetică a stării de fapt a pre-
sei, în perioada premergătoare revoltei populare
din decembrie 1989, numind-o, concluziv, „cro-
nica unei realități lipsite de realitate”, și că „nația
întreagă experimenta scuza inacțiunii sub forma
esoterică a fatalismului de sorginte transcenden-
tală - așa ne-a fost scris! Totul era sub control, dar
acel control care înstăpânește un ospiciu”. Avem
de-a face, cum putem deduce, cu un analist și exe-
get sadea, un anahoret (ca să nu zic... maniac al
particularizărilor ideatice). I-am remarcat și latu-
ra psihologizantă, dar și cea transparentizant-es-
tetică ale demersurilor sale, în eseuri, mai ales.
Aici, fiind vorba despre presa locală a unei părți
de țară, autorul a îmbrăcat salopeta de „ortac”, ca
să zic așa, încercând să separe minereul de steril,
sau doar să arunce cărbunele livresc (jurnalistic)
pe banda transportoare (spre cititor). Să nu-l su-
bestimăm că a ales să facă, metaforic vorbind, și
munca de jos, oricum, se achită magna cum laude
(și) de asta.
Nu i-a fost ușor să citească atâtea maldăre (sti-
ve) de ziare apărute după decembrie 89 - inclusiv,
desigur, Crișana, „seniora” cu peste 15 luștri de
viață- conștient fiind, fără vreo urmă de superflu-
itate, că ziarul este oglinda ipocrită prin care exer-
cițiul firesc al comunicării se patologizează (Piotr
Wierzbicki). Dar a scotocit, cercetat și răsfoit cu
asiduitate toate acele relicve (sau cum să le spun)
ale unei perioade la început inflamate, apoi su-
purânde, poate, când actanții „tiradelor” care co-
pleșeau paginile impregnate la rotativă se cereau
deslușite și, la rigoare, situate într-o grilă valori-
zatoare, un fel de taxonomie, mai mult sau mai
puțin obiectivă. Mi-l amintesc, de pildă, pe ese-
istul/ filosof Radu Enescu - trecut și pe la Cercul
literar sibian, dar și prin redacția revistei Tribuna
(1956), fost (până-n 89) red. șef adj. la revista
Familia, sub direcția poetului Al. Andrițoiu - care
devenise un jurnalist activ și incisiv la Gazeta de
Vest, în perioada imediat postecembristă (90 -
93). A rămas de pomină „polemica” lui cu fostul
coleg de redacție familiotă, Stelian Vasilescu (tea-
trolog minor, dar publicist abil, pe care Enescu îl
„botezase” ayatolahul, din pricina bărbii stufoase,
probabil). „Cazul unei tragice ratări (ca și poten-
țial-posibilă carieră în filosofie - n.m.) din cauza
constrângerilor regimului comunist, o dramă in-
telectuală de esență camilpetresciană” (Ion Simuț
despre Radu Enescu). Florin Ardelean are în vi-
zor, cu precădere, „cazuistica” și „bucătăria” inter-
nă a cotidianului Crișana (organ al P.C.R. Bihor
înainte de 89, înființat în 1946), dar și a celorlalte
organe de presă apărute după 1989 (Bihorul era
pe locul trei în țară, ca număr de publicații din
acea perioadă). Cercetătorul orădean - el însuși
actant, cum spuneam, în publicistica politic-cul-
turală a vremii - a avut răbdarea benedictină de
a radiografia, cu minuțiozitate și acribie, viața re-
dacțională, „rotirile de cadre”, conținutul publicis-
tic , unele „can-canuri” cu persoane și personaje
ale locului, cu o anume notorietate conjuncturală,
încât, în final, se conturează, într-adevăr, o auten-
tică și reprezentativă istorie/ monografie a zonei
cultural-publicistice bihorene. P(ost) S(criptum):
Am numărat și eu (ca pe lebede) inflația de publi-
cații despre care face vorbire Florin Ardelean în
impresionanta lui „istorie”, și mi-au cam ieșit (și
mie) cu... zecimale!
■
20
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
istoria literară
Din subteranele
creației (VII)
■ Radu Bagdasar
Orologiul interior:
teza impenetrabilității lui
Dincolo de variabilele locale sau sociale, lo-
cul geometric al unei explorări a creației din-
tr-un unghi funcțional nu poate fi decât „zona”
din inconștient care permite individului să cre-
eze și pe care am numit-o, așa cum se numeș-
te în algebră o necunoscută, orologiu interior.
Orologiu nu în sensul unei simple mașini de
măsurat timpul ci al unui dispozitiv complex
care prelucrează numărul imens de informații
și structuri vagi ale substanței genetice. Timpii
lui de lucru „capricioși” ne-au împins să-l nu-
mim orologiu cu toate că acest termen sără-
cește conținutul conceptului care se găsește în
spatele lui. Orologiul interior este intim legat
de dinamica automorfă. Se poate spune chiar
că este „organul” dinamicii automorfe, cel care
creează și administrează întreaga fenomeno-
logie legată de această uimitoare dinamică.
Centrul de greutate al întreprinderii noastre se
găsește așadar aici: motiv pentru care această
tematică hipercomplexă va ocupa câteva sute
de pagini și pare disproporționată în raport cu
spațiul acordat celorlalte două dinamici; para-
digmatică si sintagmatică. Dar este vorba nu-
mai de o aparență pentru că în realitate ea ocu-
pă un spațiu legitim: este fenomenul esențial,
copleșitor, „obscur”, dincolo de logică și chiar
de dialectică din care a ieșit întreaga cultură
si civilizație umană. Fidias sculpta în transă,
Georges Mazilu
Jeune femme avec fleur de pommier, 61x50 cm
Copernic își făcea calculele lui „antidogmatice”
concentrat, cu spiritul dincolo de lumea reală,
marii scriitori comutau într-un univers depar-
te de cotidianul lor. Ei înșiși - Voltaire, Vigny,
Balzac, până la Rilke, Cehov, Hemingway, J. -C.
Oates sau Stephen King au încercat să surprin-
dă unul sau altul dintre mecanismele orologiu-
lui interior, dar nici unul n-a reușit - și nici nu
era în intenția lor - să dea o imagine sintetică,
„transindividuală”, a globalității mecanismelor
lui. Mania eseului și a parțialității nu duce de-
parte. Globalitatea în sensul acoperirii împinse
la maximum a umanului este o necesitate pe
care am încercat să o satisfacem aici.
*
Conceptul de orologiu interior se situează,
ca și conceptul de holomorfism, de genom in-
terior sau de dinamică automorfă, în centrul
solar al tezei noastre privind implantarea forțe-
lor creației în inconștient, cu relee la nivel con-
știent, și caracterul lor organizat, de mecanism
funcționând după norme și principii complexe,
proteice, în afara oricărei coerențe logice ordi-
nare. Se poate spune chiar că creația se poate
defini ca antilogică sau, în măsura în care lo-
gica însăși evoluează istoric, spre porțiunea ei
încă în starea de virtualitate.
Fără un efort de pătrundere mai profundă în
intimitatea funcționării inconștientului, inven-
ția literară, compusă din aluviuni mnezice de
suprafață de sursă documentară sau biografică,
din mecanisme și materie de profunzime care
produc derive neașteptate și erupții fantasma-
tice bruște precum cele ale lui Flaubert sau an-
sambluri constituite din cele două care în mod
uimitor rămân opace propriului autor, așa cum
mărturisesc D. H. Lawrence, William Golding,
Mauriac și mulți alții, nu poate fi înțeleasă.
Un argument de forță în favoarea concep-
tului nostru îl găsim via Freud. La începutu-
rile carierei sale, psihoterapeutul vienez a fost
instinctiv atras de latura delfică, oraculară a
creației literare. Prin anchete și reflecție per-
sonală a încercat să discearnă cum își concepe
construcțiile autorul de literatură. Rezultatele
au fost însă de natură să decepționeze: „Noi,
profanii, am fost întotdeauna curioși să știm de
unde această personalitate singulară, creatorul
literar, își va lua materia [...] și cum parvine el
prin ea, să ne miște, să provoace în noi emoții
de care noi înșine nu ne-am fi crezut capabili”;
(Freud 1993, 39).
În ce privește secretul artei lui, „Faptul că
creatorul, chiar când îl întrebăm, nu ne dă nici
o informație, sau nu o informație satisfăcătoa-
re, nu face decât să ațâțe interesul nostru pen-
tru acest subiect, iar acest interes nu suportă să
știe, că cele mai bune relatări asupra condițiilor
alegerii materiei literare și esenței artei punerii
în formă poetică n-ar contribui cu nimic în a
face din noi înșine niște creatori.” (Ibidem).
Două idei se detașează din acest pasaj: mai
întâi că autorul nu știe el însuși cum a cre-
at ceea ce a creat iar în al doilea rând, chiar
când reușește să discearnă anumite mecanis-
me ale fenomenului, aceasta n-ar servi nimă-
nui pentru că ele ar fi strict individuale și nu
sunt transpozabile pe terenul intelectual al altei
personalități. Genialitatea se dovedește pen-
tru el intransmisibilă, non contagioasă pe căile
comunicației-influențări ordinare. Unii scrii-
tori, rari este adevărat, se pronunță în același
sens. Încercând să exteriorizeze felul în care
inventează, William Golding rezumă: „Bâjbâi.
Practic o artă pe care nu o înțeleg și pe care nu
pot s-o descriu”. Afirmația lui, provenind nu de
la un teoretician ci de la un om din interiorul
„artei”, de la un practician al literaturii care în
principiu ar fi trebuit să știe ce face, se supra-
pune perfect peste cea a lui Freud. Mai depar-
te însă Golding cade pe veritabila explicație a
incapacității unor creatori de a aduce la lumi-
nă explicația procesului care s-a petrecut în ei
în timpul creației: „Autorul (conștient) n-ar fi
deci personajul omniscient, clarvăzător, indi-
vidul de esență superioară pe care îl teoretiza
Rilke și care face legătura între terestru și divin.
Din moment ce creatorul nu poate relata nimic
despre felul în care și-a creat opera, singura in-
terpretare posibilă este că nu știe ce s-a petrecut
în el deci că lucrurile s-au petrecut în inconști-
ent. Ceea ce este adevărat, dar numai în parte.”
(Golding 1985, 253).
Freud s-a dovedit în explicația lui superficial
- ancheta sa se bazează pe un caz sau două de
autori locali de mâna a treia consultați în fața
unei cafele pe o terasă vieneză1 -, apoi ignoră
vasta literatură documentară care îl contrazice,
recte scrierile introspective ale autorilor pe care
noi le-am utilizat aici, iar ceea ce este cel mai
grav, face dovadă de o lipsă de reflecție de calita-
te pentru că în acest din urmă caz - ca psihiatru
al inconștientului - și-ar fi dat seama din însuși
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
21
o
Georges Mazilu	Le mouton de la maison, 100x81 cm
faptul evocat de el că procesul de creație este
eminamente inconștient. Între Conversațiile
cu Eckermann ale lui Goethe publicate în jur
de 1820, The Philosophy of Composition a lui
Poe (1874), vasta corespondență în 12 volu-
me masive a lui Flaubert, eminentele scrisori
ale lui Rilke adresate tânărului Kappus (1903
- 1908) și nenumărate alte mărturii asemănă-
toare, Freud ar fi putut să audă măcar de una
dintre ele și să-si dea seama că scriitorii sunt
interesați de acest misterios fenomen și capa-
bili să-și conștientizeze frânturi din procesul de
invenție, deci că se poate fonda o disciplină a
creației pe introspecțiile creatorilor. Cum ace-
lași W. Golding (1985, 254) remarcă mai depar-
te „Conștiința nu este un punct, o poziție fără
magnitudine, ci o zonă. Conștiința, ca credință,
este o chestiune de situare pe acest teritoriu”.
Într-adevăr ceea ce noi stăpânim în plan con-
știent este o suprafață, dincolo de ea aflându-se
teritoriul vast al „tenebrelor”. Conștiința crea-
torului este vecină și osmotică acestui spațiu.
„Scriitorul este martorul cel mai important al
tuturor misterelor. Este momentul celei mai
esențiale conștiințe, al convingerii celei mai pa-
sionate, cea pe care nimic nu o sprijină. [...] Ca
Dumnezeu, el își închipuie creația și știe ce a
făcut.” (Golding 1984, 197).
Dacă Freud abandonează problema creației
fără luptă, nu același lucru se poate spune des-
pre Jung2. Psihanalistul elvețian poate figura în
deplină legitimitate într-o lucrare consacrată
creativității în literatură pentru că a reușit să
facă să urce la suprafața conștiinței într-un ui-
mitor „roman” - Cartea roșie sau Liber Novus
- povestea voiajelor lui în propriu-i inconștient.
Ilustrat cu imagini de șerpi, războinici, donjoa-
ne, mandala, scris cu caractere gotice pe per-
gament și cântărind 5 kg, cartea ne plonjează
într-un veritabil univers psihedelic. Opusul
jungian este fructul unei neliniști sau șocuri
psihologice: presentimentul războiului, hiper-
trofiat la un psihiatru, îndoielile care îl rodeau
în privința propriilor teze și cercetări, ruptura
cu Freud. Lunga confesiune, începută în 1913
și continuată timp de 16 ani, este probabil și
un act terapeutic destinat să-i reechilibreze
personalitatea. Diagnosticată „dramaturgie a
sufletului” sau „psihogeneză a ego-ului” cartea
pune în scenă o lume radical diferită de cea a
literaturii convenționale. În fluxul relatării se
înlănțuie imagini, visuri, fantasme, simboluri
obscure, viziuni cețoase; figuri arhetipale, to-
poi și simboluri își dau întâlnire într-un spa-
țiu unic: „magicianul”, „sufletul”, „diavolul”,
„Salome”, „moartea”, „Elie”, „eroul”, „deșertul”
etc. Povestirea lui Jung oferă o revelație a feței
obscure a literaturii, a resorturilor împlântate
în profunzimea psihicului care animă adeseori
narațiunea, convingerile, motivațiile persona-
jelor literare.
Pozițiile lui Jung au impactat un mare număr
de artiști: Joyce (mai cu seamă în Finneganțs
Wake), Hermann Hesse (fost pacient al lui
Jung), Jackson Pollock în lumea artistică,
Daphne du Maurier, Simenon, Fellini printre
cineaști ... La o privire mai largă, ea se situează
în perimetrul substanțial al Infernului coșmard-
esc al lui Dante, al celui al lui Don Quijote, al
celui de al doilea Faust al lui Goethe, al voiaje-
lor joyce-anului Ulise...
Scriitorii înșiși, am văzut-o adesea, resimt ne-
voia de a-și ilumina mecanismele obscure care
îi conduc spre situații care reprezintă surprize
pentru ei înșiși. Alături de un Tolstoi, Henry
James, Stevenson, Rilke, Ezra Pound, T.S. Eliot,
Woolf, Flaubert face parte din clubul celor care
își scrutează intens și în profunzime propria in-
venție (și a altora). Implicarea lui alognozică în
lumea romanelor sale este mai puternică decât
a oricărui alt scriitor pe care îl cunoaștem, la
punctul că, corespondența lui, care adăpostește
masa problematizantă a propriei invenții, depă-
șește cu mult volumul operei. Caz unic în isto-
ria literelor universale. Flaubert este omul care
gândește pe marginea a ce scrie mai mult decât
scrie. Exemplar! În numeroase ocazii ale gene-
zelor sale, Flaubert părăsește lumea reală pen-
tru cea a imaginarului inconștient. „Otrăvirea
doamnei Bovary mă făcuse să vărs în oala mea
de noapte. Asaltul Cartaginei îmi procură jun-
ghiuri în brațe.” (Flaubert>Jules Duplan, 25
sept. 1860). Iar mai departe: „Mă trec sudori de
sânge, urinez apă clocotită, mă cac (sic!) cu ca-
tapulte și râgâi pietre de praștie. În starea asta
mă aflu.” (Flaubert>Jules de Goncourt, înce-
put de octombrie 1860). Participarea mentală
si corporală este chemată să dezlege situațiile
cele mai complicate. În clipa în care Salammbo
ia un anumit avânt, furtuna cerebrală nu se li-
niștește: „[...] mă dedau în tăcerea cabinetului
la asemenea zbierete și la o asemenea panto-
mimă, încât am ajuns să-i semăn lui Dubartas3
care, ca să descrie un cal, se punea în patru
labe, galopa, necheza și zvârlea din picioare.”
(Flaubert>Louis Bouilhet, 5 oct. 1860).
Am îndrăzni să afirmăm că inconștientul,
spre deosebire de imaginea neagră de sediu al
patologiilor mentale care i-a fost atașată multă
vreme, dispune de reversul „luminos” al sediu-
lui creației, al noutăților disruptive, a tot ce a
marcat în bine istoria umană. Progresul ome-
nirii este ieșit din această instanță capabilă de
operații complexe, de simulări stupefiante, de
rupturi și de proiecții paradoxale care, între
Arhimede și Jung însuși au construit civilizația
și cultura marcând epocile cu sigiliul lor inde-
lebil.
Misiunea scriitorului este de a face incursi-
uni temerare în teritoriul tenebrelor, a încerca
să-i smulgă o frântură de mister integrându-l
în câmpul conștiinței uimite. Dacă Shakespeare
lasă întotdeauna la sfârșitul pieselor sale lucru-
rile într-o stare de „flou”, de ambiguitate fun-
damentală se explică tocmai prin faptul că este
convins de ambiguitatea fundamentală a lumii
și a psihologiei umane, a multiplelor coinciden-
tia oppositorum care imprimă lucrurilor dina-
mici paradoxale lăsând spectatorului sarcina de
a reflecta asupra evenimentelor și de a tranșa,
de a face el însuși efortul de a depăși starea de
incertitudine. Golding descrie această luptă ho-
merică cu „tenebrele”: „[...] Pe undeva [...] în
tenebrele care domnesc la extremitatea acestei
zone se ține o creatură, un asesor, un judecă-
tor, un fragment detașat al întregii personalități
care contemplează scena interioară cu un calm
disperat și cunoaște felul în care în care vrea
ca ea să continue. El controlează în permanență
lucrurile, le admonestează. Este o ființă diviza-
tă. [...] dacă are [...] șansa? grația? iluminarea?
Lucrul nou apare, venit de nicăieri [...] într-un
punct al zonei conștiință, într-un punct fără
magnitudine [...] așa se face munca punctuală
a creației.” (Golding 1984, 196).
Note
1	Nu există după știrea noastră nici o informație din
care să rezulte că Freud ar fi făcut o anchetă demnă de
acest nume pentru a fi aflat ce gândesc scriitorii despre
propriul lor proces de creație sau al altora.
2	Amintim că Freud nu admitea decât inconștien-
tul personal. Jung i-a adăugat inconștientul colectiv.
Flaubert nu atinge în considerațiile lui inconștientul
colectiv. Rilke o face dar într-un mod atât de personal
încât iese din schemele lui Jung. Idem Mircea Eliade și
alți teoreticieni ai inconștientului mitic european.
3	(1544 - 1590) poet hughenot de inspirație biblică a
cărui reputație a rivalizat un timp cu cea a lui Ronsard.
■
22
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
juridic
Despre căsătorie
■ Ioana Maria Mureșan
Instituția căsătoriei poate fi dată drept cel
mai elocvent exemplu al faptului că legea
este chemată să răspundă unei nevoi soci-
ale. Alegerea făcută de două persoane de a-și
construi o viață împreună implică multe con-
secințe pornind de la gestionarea drepturilor și
obligațiilor personale și ajungând la implicații
în sfera drepturilor patrimoniale. Toate aces-
tea alcătuiesc conținutul și expresia căsătoriei,
care dincolo de formalitățile cerute pentru în-
cheierea valabilă, are menirea de a trasa liniile
directoare în relația întemeiată între părți.
Căsătoria este definită ca fiind uniunea li-
ber consimțită între un bărbat și o femeie, în-
cheiată în condițiile legii1. O primă condiție
care se deprinde din definiția dată căsătoriei
este că aceasta se poate încheia doar între un
bărbat și o femeie, în cuprinsul Codului civil
fiind menționată expres interzicerea căsăto-
riei între persoanele de același sex2. De ase-
menea, nu este recunoscută căsătoria între
persoanele de același sex încheiată în afara
țării. Nerecunoașterea căsătoriei pe teritoriul
statului român înseamnă că persoanelor nu le
este recunoscut statutul de persoane căsătorite
și nu au obligațiile care derivă din acesta. De
exemplu, fiecare este liber să încheie o nouă
căsătorie fără a fi considerat bigam, iar în cazul
în care unul din parteneri moare fără a lăsa un
testament, partenerul supraviețuitor, neavând
calitatea de soț, în accepțiunea legii, nu este
chemat la moștenirea legală, aceasta revenind
rudelor.
Interdicția recunoașterii parteneriatelor din-
tre persoanele de același sex întâlnește o limită
serioasă venită prin decizia Curții Europene a
Drepturilor Omului în cauza Fedotova și alții
împotriva Rusiei3, în care Curtea a statuat că
statul rus are obligația, în temeiul art. 8 din
Georges Mazilu	Familie avec chien, 100x81 cm
Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
de a adopta un cadrul legal care să asigure recu-
noaștere și protecția cuplurilor de același sex.
Chiar dacă decizia amintită nu a fost pronun-
țată în contradictoriu cu statul român, aceas-
ta se impune cu forță obligatorie și României,
căci Convenția și deciziile Curții se aplică cu
prioritate față de legislația națională.
O altă condiție cerută pentru încheierea va-
labilă a căsătoriei este consimțământul liber, un
acord exprimat în cunoștință de cauză, infor-
mat și care nu este dat din eroare, smuls prin
violență sau surprins prin dol. Căsătoria este
un act juridic civil, fiind susceptibilă de nuli-
tate în cazul în care consimțământul unuia din
parteneri este afectat de un viciu de consim-
țământ. Căsătoria este un act juridic intuitu
personae, care se încheie în considerarea cali-
tăților partenerului contractual, având un rol
esențial în decizia de căsătorie, spre deosebire
un act juridic patrimonial, cum este contractul
de vânzare, care se încheie, în principiu, pen-
tru obținerea unui bun având mai puțină im-
portanță persoana vânzătorului. Acest caracter
intuitu personae face căsătoria susceptibilă de
a fi anulată atunci când unul din soți a avut o
reprezentare falsă asupra calităților personale
ale celuilalt. Dacă această reprezentare eronată
a calităților personale a fost orchestrată prin
manoperele dolosive ale celuilalt soț, căsătoria
poate fi anulată pentru dol. De exemplu, un
soț poate cere anularea căsătoriei dacă celălalt
soț s-a prezentat în mod nereal ca având un alt
statut social, o altă educație sau o altă situație
patrimonială.
În schimb, dacă eroarea a survenit spontan,
fără a fi indusă cu rea-credință de celălalt soț,
căsătoria nu poate fi anulată pentru eroare.
Singurul caz în care se poate anula căsătoria
Georges Mazilu Archeveque avec poire, 41x33 cm
pentru eroare este cel în care eroarea privește
identitatea fizică a viitorului soț, situația mai
greu de întâlnit în practică.
Chiar dacă consimțământul unuia dintre
soți a fost viciat la momentul încheierii căsăto-
riei, conviețuirea soților timp de șase luni face
ca nulitatea să fie acoperită, să nu mai poată fi
invocată și anulată căsătoria.
Se mai cere ca consimțământul să fie per-
sonal, să provină și să fie exprimat de viitorii
soți. Căsătoria nu poate fi încheiată prin repre-
zentant, nici legal, nici convențional. Astfel,
dacă unul din soți, indiferent din ce cauză, nu
poate participa la celebrarea căsătoriei în fața
ofițerului de stare civilă, acesta nu poate împu-
ternici o persoană să îl reprezinte. Nu se poate
prezenta în fața ofițerului de stare civilă fratele
mirelui, când acesta din urmă este internat în
spital în ziua stabilită pentru căsătorie.
Fiind considerați a nu avea discernământ și
de a putea exprima un consimțământ liber și
în cunoștință de cauză, este interzisă căsătoria
alienatului sau a debilului mintal.
Nu pot încheia o căsătorie valabilă rudele în
linie dreaptă și nici rudele în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv. De asemenea,
este interzisă căsătoria între tutore și persoana
minoră care se află sub tutela sa.
O altă interdicție este cea privind bigamia,
fiind oprită încheierea unei noi căsătorii de
către persoana care este căsătorită. Încălcarea
acestei interdicții sancționează cu nulitatea ab-
solută cea de a doua căsătorie. Potrivit art. 376
Cod penal, bigamia este considerată infracțiu-
ne și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
Vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei
este cea de 18 ani. Prin excepție, pentru motive
temeinice se poate căsători și minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani în temeiul unui aviz
medical, cu încuviințarea părinților și a instan-
ței de tutelă.
Anterior încheierii căsătoriei, soții au obli-
gația de a-și comunica reciproc informații pri-
vind starea de sănătate, căsătoria nu se înche-
ie în lipsa declarației exprese că au schimbat
aceste informații.
Celebrarea căsătoriei nu semnifică doar pe-
trecerea de nuntă organizată și plănuită în cel
mai mic și atent detaliu, ci presupune îndepli-
nirea unor formalități legale. De asemenea,
O
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
23
poezia
o
celebrarea religioasă a căsătoriei, de o semni-
ficație profundă, nu este un pas necesar pentru
încheierea valabilă a căsătoriei, din perspectiva
Codului civil.
Înainte de încheierea căsătoriei, soții au
obligația de a face personal declarația de că-
sătorie la primăria unde urmează a fi celebrată
căsătoria și să prezinte dovezile cerute de lege
pentru încheierea căsătoriei: actele de identita-
te; certificatele de naștere și avizele medicale.
În cuprinsul declarației de căsătorie soții
arată că nu există niciun impediment legal la
încheierea căsătoriei, arată regimul matrimo-
nial ales și numele de familie pe care urmează
să îl poarte. În privința numelui de familie soții
pot conveni ca fiecare să păstreze numele avut
anterior căsătoriei, să ia numele oricăruia din-
tre ei sau numele lor reunite sau ca unul din
soți să păstreze numele avut anterior căsătoriei
și celălalt să ia numele lor reunite. Opțiunile
sunt prevăzute în mod limitativ, soții nu pot
alege ca unul să ia numele celuilalt soț în timp
ce acesta din urmă să ia numele reunite.
Declarația de căsătorie de căsătorie se publi-
că, în extras, într-un loc amenajat de la sediul
primăriei unde urmează să fie celebrată căsă-
toria, precum și pe pagina de internet a pri-
măriei. După publicarea acestei declarații, soții
sunt obligați să aștepte curgerea unui termen
de 10 zile, după împlinirea căruia se poate ce-
lebra căsătoria.
Înainte de încheierea căsătoriei, orice per-
soană care are cunoștință despre existența unui
impediment legal sau despre neîndeplinirea
unei cerințe prevăzute de lege, poate face opo-
ziție la căsătorie. Opoziția se face în scris, cu
arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Această opoziție, dacă se dovedește a fi înte-
meiată, obligă ofițerul de stare civilă să refuze
încheierea căsătoriei. De asemenea, ofițerul de
stare civilă refuză să celebreze căsătoria, dacă,
în urma verificărilor efectuate, constată că nu
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Dacă după scurgerea celor 10 zile nu au fost
formulate opoziții, iar din verificările efectuate
de ofițerul de stare civilă reiese că sunt înde-
plinite condițiile prevăzute de lege, urmează
celebrarea căsătoriei, care se face la sediul pri-
măriei de către ofițerul de stare civilă.
Pentru celebrarea căsătoriei viitorii soți
se prezintă la sediul primăriei însoțiți de doi
martori. Aceștia din urmă au rolul de a atesta
faptul că soții și-au exprimat consimțământul
potrivit legii. Martorii pot fi rude sau afini cu
oricare din soți, însă nu poate fi martor la că-
sătorie incapabilii sau persoanele care din ca-
uza unor deficiențe fizice sau psihice nu pot să
ateste că soții au exprimat consimțământul în
mod legal.
Ofițerul de stare civilă ia consimțământul
fiecăruia dintre viitorii soți, care exprimă con-
simțământul în mod public, în prezența celor
doi martori, după care îi declară pe cei doi soți
căsătoriți. Această din urmă formalitate repre-
zintă momentul încheierii căsătoriei.
Note
1	Definiția dată de articolul 259 alin. 1 Cod civil.
2	Articolul 277 alin. 1 Cod civil.
3	Case of Fedotova and others v. Russia
■
■ Mihaela Oancea
de-a viața
în spatele ferestrei aburite - o îndărătnică tăcere.
creaturi respingătoare cu alură de iaci
suflă rece. semiîntuneric.
alergi cu teama în suflet pe coridoare slab
luminate.
mânioase
apele duc trunchiuri de copaci.
trupul istovit se prăbușește -
zbor de libelule.
ore de cenușă
un copil adună în palmă câțiva fulgi de zăpadă.
se vorbește în șoaptă. siluete știute și neștiute
intră și
ies din încăpere. capete plecate. sub greutatea
lutului -
scrâșnete adânci.
ore de cenușă. clarobscurul picturilor lui Gerard
Dow.
s-au macerat plânsete amestecate cu metanol și
fire de iarbă.
printre tăcerile osificate - înflorește vivianitul.
ciudat de ușor
visul își furișează barba colorată prin lanurile
noastre
încă verzi. suntem din nou două cercuri
cu atâtea începuturi și sfârșituri că nici noi nu le
mai știm.
un vârtej rece
adulmecă imperfecțiunile și adună de sub țârână
amintiri. membrana translucidă a visului se
destramă.
gust de toamnă. fâlfâit de aripi. în urmă - o dârâ
de fum alb.
presimțiri înmuiate în roșu
nesăbuit de îngăduitor
ai permis mireselor să se adune în jurul tău
și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de
tot
a venit seara și s-au pierdut printre buruieni.
ai permis mirilor să se adune în jurul tău
și au dansat și au hohotit până s-au făcut mici de
tot
a venit seara și s-au pierdut printre insectele de
câmp.
acum când ai auzit țipătul presimțirilor mele
înmuiate în roșu
ți-ai strâns marginile embrionare atât de adânc
încât ai devenit lumină.
Georges Mazilu	Le joueur de cartes, 65x50 cm
dintotdeauna
te-au durut arborii mările și lumea
încăperile ți-au fost bântuite de animale
înfometate și
ai râs nebunește cum Kien când și-a incendiat
biblioteca
ai bătut drumurile fără o lețcaie în buzunar
ai săpat după izvoarele subterane ale fericirii
ai fost invadat de boală și ai trăit singurătatea
disperată
dar
ai și plămădit visuri ce au strălucit cu
încăpățânare
ți-ai umplut odăile minții și ai văzut prin
geamurile zidite
te-ai bucurat de lumină de dinainte de întrupare
te-ai înveselit în munți la focuri de tabără
lângă toate acele suflete pe care le-ai avut
aproape
ai râs și ai glumit ai fost un spirit liber
ai spus răspicat și fără frică ce ai simțit însă
dincolo de toate
între două gânduri l-ai găsit pe dumnezeu
dintotdeauna
ploaie în gerar
nu poți opri ploaia asta nebună
cum nu poți cere lumii să nu mai tragă obloanele
de câte ori cineva își strigă deznădejdea.
aruncat în tine însuți
aștepți ca lumina să-și despletească părul și
să-și abandoneze moliciunea în mătasea
așternuturilor -
așa te-ai putea bucura
de măreția plină și nervoasă a clipei de lut
ai închide ochii (precum în toate împrejurările
profunde)
ca și când ar fi ultima ta clipă.
■
24
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
■ Carmelia Leonte
Vânzătorul
La taraba cu mărfuri, vânzător era o pasăre rară.
Mișca din aripi dând impresia că zboară.
Atâta și atâta grație dinadins
Se-mpletea în jurul unui zbor învins.
Ciocul scotea cuvinte pe care nu le puteam auzi,
Le simțeam ca pe-o răsucire dinspre a fi.
Le simțeam ca pe-un chin între zborul tăiat
Și marea dragoste ce mi s-a dat.
Domnul a dat, Domnul a luat.
Vânzătorul era condamnat.
Vânzătorul era condamnat să vândă,
Și nu era singur, ochi metalici stăteau la pândă.
Pe tarabă, rochii diafane, inele de logodnă,
trandafiri,
Dar în toată lumea nu mai existau miri!
Cuie de foc și cuie de fiere
I s-au împlântat vânzătorului în piele.
Nu-l ucideți, am șoptit cu greu,
Vânzătorul acela sunt chiar eu!
Nu am primit răspuns. Dar am văzut, mai pe
seară,
Un zbor înalt de pasăre rară.
Interior
Plângi în mine, Doamne, te aud,
Îți văd conturul palid, îți simt părul ud
Sub ploaia de vorbe care te apasă.
Te-aș chema la mine, te-aș pune la masă...
Nu te pot atinge, ești interior!
Nu îți pot vorbi, nu știu să-ți măsor
Inima înaltă - un cuvânt nespus.
Ești atât de singur și departe dus...
Nu pot să te caut în propriii plămâni,
Vreau să te respir, dar tu mă amâni...
Lasă-mă cu mine, lasă-mă-n cuvânt
Și ajută-mi, Doamne, să nu-ți fiu mormânt.
Respirare
Ce greu respiră Dumnezeu!
Un clopot spart instantaneu,
O vietate ca o brumă
În care melci stâlciți se-adună,
Un fel de a mototoli văzutul,
Amestecându-l cu-nceputul
A cărui inimă se miră,
Căci El nu aerul respiră,
Ci umbre, arbori și sentințe
Și chiar oscioare de ființe.
Din toate face o făină
Pe care-o vântură-n lumină
Să vină oamenii, să vină...
Cu inima bătând în palme,
Respiră frumusețea Ta, Doamne...
Mânzul de mătase
Pacea cobora în valuri peste țara în care oamenii
nu puteau muri.
Se discuta pe străzi și în piețe despre ce înseamnă
a nu mai fi.
Nimeni nu înțelegea nimic, nici măcar nu se
auzeau vorbind,
Se făceau ca niște trunchiuri, ca niște crengi, ca
niște bețișoare de argint,
Deveneau tot mai subțiri în dorința de a
demonstra că știu
Ceea ce nu se va abate peste ei decât, poate, prea
târziu.
Cum ar fi acel prea târziu? întrebă cineva.
Este atunci când, deși nu mori, moartea nu ți se
va ierta.
Dar cine m-ar putea iubi atât de puțin? îngăimă
uimit.
Georges Mazilu
Le maître d'escrime, 46x38 cm
Eu sunt mânz de mătase, început de adevăr
răzvrătit,
Eu sunt gestul pe care aerul abia dacă îl susține,
Port în inimă glonțul ce vă conține.
Și când nu mai aveți speranță, eu mă-nfirip!
Ba ești bețișor de argint fără chip,
Zise mulțimea cu vorbe neauzite
În timp ce prin aer pluteau urme de copite
Spre care privirile stăteau întoarse.
A fost odată un mânz de mătase...
■
Georges Mazilu
Magie mecanique, 100x81 cm
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
25
comentarii
Poetul Val, hoinărind
„desculț prin lumină”
■ Adrian Dinu Rachieru
Dacă uităm de primele două titluri,
Întoarcerea menestrelului (scoasă la
Botoșani, în 1979) și secțiunea Nopțile
Șeherezadei din volumul colectiv Intonații (la
Junimea, zece ani mai târziu), considerate „pla-
chete de epocă” (cf. Cristian Livescu), adevăratul
debut al lui Valentin Talpalaru se întâmpla abia
în 1998, când tipărea, tot la Junimea, Ghemuit
într-un sâmbure. Volum întâmpinat, reamintim,
cu aplauze, însuși Mihai Ursachi fiind convins că
noul poet se anunța „promițător de roade”. Nu
doar titlul în sine (elegia Seminței vestind rodirile
viitoare), cât întregul traseu scriitoricesc confir-
mă această îndelungă așteptare „într-o brazdă”,
câștigând în timp, prin decantări controlate, în
planul de adâncime.
Deloc întâmplător, noua antologie, Desculț prin
lumină (2023), survolând și selectând exigent din
opt volume, se deschide cu un grupaj din Ghemuit
într-un sâmbure. Infirmând, credem, ca popas bi-
lanțier, o mai veche spusă a poetului, cândva doritor
să ne asigure: „mă simt bine în colțuri”. Antologia,
obligând la o revizitare a liricii sale, îndeamnă la o
judecată dreaptă, cumpănind asupra acestei mar-
ginalități (asumate), câștigând o altă vizibilitate,
lăsând „o dâră de semne în urmă”. Și împăcând,
sub un titlu „eminescian”, eul din adânc, un nucleu
germinativ (sâmburele ca „ipostază naturală a ar-
heului”, cum nota Theodor Codreanu) cu cel ieșit
din tăcere (chiar dacă „vorbele s-au terminat”),
hălăduind în lumină, dezlegând enigma supremă,
moartea-pereche. Intrăm într-un timp fără neguri,
„fără chip”, deși noaptea ar fi „singura haină bună”.
Deocamdată, poetul, oferindu-ne câte un sonet
puber sau galant, câte un „pastel mahmur” și un
„cântec orb”, nu dobândise „harul tăcerii”; urmele
sunt de găsit „pe toate cărările”, invocând o „zeamă
de astre”, cu „oase de demiurg” etc.
Odată cu Poemele Deltei. Rodion (2016) ne în-
tâlnim cu un alt Valentin Talpalaru. Poetul, de-
dulcit la retorica incantatorie, mitizantă, trasă în
regim epopeic, se schimbă (să-i zicem resetare,
după voia lui Cristian Livescu), frecventând mo-
tive biblice; ocolind „plânsul timpului” și aflând,
într-un veritabil traseu inițiatic, de fabulos arhaic,
„drumul spre oameni”. Între aceste repere, curge
o bogată recoltă editorială, asupra căreia s-ar cu-
veni să zăbovim.
*
Cine a răsfoit, cu ani în urmă, Commedia dei
media (Princeps Edit, 2007), o carte „vie și nos-
talgică”, cum ne asigura, cu îndreptățire, prefața-
torul (adică Liviu Antonesei), se va fi convins că
semnatarul ei, un „pașnic consumator de cultură”,
flanând prin „diabeticul târg al leșilor”, voind -
aflăm - deparazitarea instituțiilor din „dulcele
târg”, are năravul iscoditului. Și, evident, potențe
prozastice, izbitoare în nucleele narative risipite de
„slujbașul cultural”. O memorialistică îmbietoare,
așadar (a se vedea serialul dedicat str. Măicuța din
Tg. Frumos, din care s-a înfruptat romanesc), cu
drumuri peste Prut sau în Ucraina, cu evenimen-
te iașiote și pelerinaje cenacliere, reabilitându-și
faima de student rebel, când (sfielnic, totuși), de-
dulcindu-se la atmosfera boemă, intra în lumea
bună a „capitalei culturii”. Capitală care, constata
cu revoltă și nostalgie, a fost „bătută” de sibieni...
Și acum de timișoreni.
Poetul Val a aflat că prozatorul cu același nume,
scufundându-se voluptuos în zeama narativă, „îi
dă la gioale”. O fi și Valentin Talpalaru un poet
căruia „nu-i ajunge lumea”, am putea comenta
(malițioși fiind). Nici vorbă, Valentin Talpalaru
are simț epic și apetit jurnalistic, se ciocnește zilnic
Georges Mazilu
L eclaireur, 61x50 cm
de literatori, cunoaște vânzoleala din lumea cul-
turală (atinsă de grafomanie și megalomanie), dar
nu afișează pretenția de a se înscrie printre bravii
liricoizi ai nației. Dimpotrivă, discreția îi rezervă
o marginalitate asumată și o tăcere nedreaptă, de
care nu pare a se văicări. Străin de ismele care bân-
tuie, debutat (după câte știm) de Magda Ursache
în Cronica (1974), el intra pe piața literară cu un
volum scos la Botoșani (Întoarcerea menestrelului,
1979), repudiat acum. Ignorându-și până și gene-
rația, refuzând confortul alinierii, poetul rătăceș-
te, însingurat, pe o potecă de vorbe și ne propune o
„dâră de cuvinte”. Traficând ispite, vâslind iubiri,
căutând cuvântul mărturisitor, înscenând petre-
ceri postume, „cel cald încă”, asaltat de interoga-
ții, mărșăluiește pe „un drum de întrebări” are o
presimțire care îi dă târcoale. Moartea pândește,
nisipul „susură” în clepsidră, un dincolo (invocat
obsesiv) îl cheamă „cu dangăt de clopot”. Sângele
are „pași de lup”, dar timpul „rupe lacom carnea
zilei”. Încât, un cântec negru pare a vesti retragerea
„într-un uter definitiv”. Oricum, și amintirile, cu
„pași otrăviți”, „se vor târî/în uterul timpului”.
Descoperim o temă devoalată și în Liniștea vâ-
natului (Junimea, 2005), un (alt) fals tratat de vâ-
nătoare. Fiindcă anunțata „sărbătoare a glontelui”
nu este o poveste cinegetică. Cuvântul rămâne
„o rană fără margini” iar timpul, departe de a fi
mirabil, acționează nemilos, imun la perspectiva
edenizării: „timpul le crește pe față/ca o barbă”.
Deși poetul nu are instinct de proprietar iar erosul
nu „funcționează” ca relație de putere (expunând
posesiv ființa apropiată ca jinduit trofeu), mărtu-
risirile din Acordorul de semne (Editura Junimea,
2006) ne pun în gardă: „Fără tine nu voi putea
trece dincolo/cu toată bunăvoință/celor ce-mi
fac pod de spinări./Tu ții cu o mână lumânarea/
cu cealaltă îmi depeni singurătatea,/iar eu aplaud,
așezat comod/în pielea călăului/chiar la execuția
mea./Vezi, sunt imun și la nemurire!” (v. Imun).
Vânătoarea despre care, obsesiv-delicat, vor-
bește Valentin Talpalaru este, simplificând rela-
ția, ruina la care, fatalmente, ne supune timpul
devastator în curgerea-i nemiloasă. Nu o partidă
cinegetică sub ambalaj metaforic precum, să zi-
cem, la Constantin Mateescu în Marea hăituială,
unde vânatul e chiar creatorul neînregimentat,
căzut din grațiile cârmuirii, oricare ar fi ea. Și nici
„luxul morții” (Cristian Tudor Popescu), ci, pur și
simplu, așteptarea. Fiindcă, ne avertizează poetul,
„nimeni nu se naște cu totul viu”, iar moartea „e
la îndemâna oricui”. Încât, îmbrățișat de noapte ca
de „singura haină bună”, contemplând „resturile
furajate ale/melancoliei”, cel cu vina de viață își
21
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
strunește deprimarea, durerea, poate și frica, cum
nota undeva Magda Ursache. Avem de-a face cu
un tragic filtrat, estompat, așteptând „neștiuta ca-
leașcă”. Și sperând, fie și cu mască mortuară, în
„dezlegarea la cuvânt”. Ceea ce ar însemna, izbă-
vitor, o nouă naștere.
Cu tentă rememorativă, cu rafinate aluzii li-
vrești, cinstind „încăpățânarea” de a fi viu,
Acordorul de semne ocrotea tăcerea cuvintelor.
În „labirintul de lut”, înstrunând arma-vioară și
pensând, uneori, rime ghidușe, poetul - străin,
deopotrivă, de boema famelică sau de insurgen-
ța junilor, practicând killerismul cultural într-o
lume grăbită și ipocrită, de un consumerism de-
șănțat - ne invită să căutăm tocmai tăcerea. Or,
cuvintele sunt „pansamente pentru tăcere” (vezi
Liniștea vânatului, IV). Și, în aceeași măsură, în-
gânând un „cântec mut”, un avertisment deloc te-
nebros. Cel care scrie „cu cele cinci lumânări/ale
mâinii” (vezi Billet doux) și ne oferă „o clepsidră
umplută cu fum”, descoperă, de fapt, deșertăciu-
nea, acel „ghem de vocale de lut”: „La prima oră,
acordorul de liniște/vine din spatele cuvintelor/
care chicotesc și se înghesuie/în cortegiul fune-
rar al zilei./El confundă trotuarul/cu claviatura
unei constelații banale/peste care își picură clipe-
le/fără carne, fără viziuni,/cu tristețea ușor ma-
chiată și/ca și cum s-ar jena/să te țină de braț,/
șchioapătă câțiva pași mai în spate” (v. Acordorul
de liniște). În totul, Acordorul de semne a fost un
volum-prag trecut, pe nedrept, sub tăcere. Poezia
lui Valentin Talpalaru, de o înșelătoare simplitate
(cum avertiza Theodor Codreanu) și de o târzie
(oarecum) revelație, își surdinizează efectele. Iar
poetul, răbduriu, așteaptă: „Cum, nu vezi/rana pe
care o sap/cu răbdare de castor?” (v. De la capăt).
Interviuri până la un punct (2017) îi confirma
faima de om iscoditor, umblând cu „reportofonul
la bandulieră”. Ne întâlnim cu Mitzura Arghezi,
cea care, asumându-și povara numelui, risipește
- în dialogul purtat la Tg. Jiu - câteva prejude-
căți care au făcut carieră. Marele poet, aflăm, „nu
a vândut personal fructele livezii”, iar detenția
de la Tg. Jiu însemna, de fapt, o protecție, câtă
vreme, în urma publicării pamfletului Baroane!,
nemții l-ar fi vrut extrădat. Nu putea lipsi mesa-
gerul Basarabiei, provincie devenită un „cobai al
Istoriei”, academicianul Mihai Cimpoi, cu bună-
tatea-i funciară și calmu-i maiestuos; sau buco-
vineanul ubicuitar Vasile Tărâțeanu, încrezător,
totuși, în falanga tânără, împărtășindu-ne gân-
duri amare în legătură cu soarta limbii. Prezent la
Botoșani, la Festivalul Național de Poezie „Mihai
Eminescu”, Dinu Flămând, încoronat acolo, con-
stata mâhnit că „nu suntem așa cum am vrea să
fim”. Bucurându-se, la rându-i, de acest „Nobel
autohton”, Dorin Tudoran recunoaște fractura
infernală, intervenită în 1985, când, presat de au-
torități, a părăsit „colivia”. Sunt chemați la rampă
Varujan Vosganian, un orator „dăruit”, cum zice
Val, „eliberat” după Cartea șoaptelor, sau tande-
mul Shaul Carmel / Adi Cristi, într-o spumoasă
confruntare lirică. Vine și Spiridon Vangheli, cu
celebrul Guguță, doritor a poposi și la Ieși, dar și
rafinatul poet Arcadie Suceveanu, proaspăt uns
(la ora interviului) președinte al breslei, „ateri-
zând”, cu noua sa echipă, în viesparul scriitori-
cesc.
Om umblat, Val al nostru, pornit pe urmele
lui Nichita, ajunge la Struga și, în compania lui
Gjorge Nanov, președintele Macedoniei, recon-
stituie aura festivalului; sau îl provoacă pe „sia-
mezul” lui Nichita, faimosul Adam Puslojic, cu
„vârtejul” său de cărți, reviste, xeroxuri. În fine,
despre soarta românilor din Serbia discută cu
Bojko Stankovici, invitat - prin inimoasa Areta
Moșu - de Astra ieșeană, pentru a găsi „soluții”.
Eugen Stroe, fiul lui N. Stroe, reînvie perioada
de glorie a teatrului de revistă, oferindu-ne vo-
lumul Stroe și Vasilache. Aplauze. Iar Tudorel
Dima deplânge ruptura dintre literatură și filoso-
fie, în timp ce impetuosul N. Breban se luptă cu
ceata demolatorilor, iscând, se știe, o sângeroa-
să cruciadă a revizuirilor. Pentru ca, în final, să
ne împărtășim din liniștea interioară (cucerită)
a cărturarului Constantin Ciopraga, un adevărat
homo humanus.
Isprăvile editoriale ale lui Valentin Talpalaru,
harnic „om de radio”, cel care semnează, în
Convorbiri literare, „comPresa Revistelor” și, in-
evitabil, se îndeletnicește cu cetitul presei, pro-
cură, la lectură, într-o lume grăbită și ipocrită,
șansa înțelepțirii. Fără a uita, desigur, că avem
de-a face cu un important poet, încă neprețuit
pe cât ar merita. Ca dovadă, severa antologie Cu
amurgul în lesă (Editura Junimea, 2013), adu-
nând 101 poeme sau îngrijind antologia Din po-
ezia vinului (2011), selectând, cu gust sigur, din
creațiile altor împătimiți. Plus studiul doctoral
despre Academia de la Suceava și Schola latină de
la Cotnari (2010), „reabilitând” un proiect cultu-
ral european din Moldova secolului al XVI-lea.
Dar, odată cu Poemele Deltei. Rodion, inițiativă
epopeică, în 25 de cântece, închinată bunului
Rodion, ca personaj alegoric, cel care, căutând
drumul spre oameni (ca Salvator), „știe să um-
ble pe ape”, Valentin Talpalaru se schimbă la
față. Bănuiam doar că „peștele Domnului” își va
continua aventura lirică în magica lume a Deltei
(„mama Deltă”), găsind scara pe care urcă suflete-
le bălților; adică urcarea la cer, „cu sufletul în pal-
me”, părăsind „raiul” de apă și sălcii. Închipuind
drumul cunoașterii, de la Geneză la Apocalipsă,
observase Ioan Holban. Intrăm într-un univers
primordial: foșnetul germinativ (Facerea), roti-
rea anotimpurilor, atmosfera magică, „noul po-
top” și, desigur, Rodion (noul Noe) închipuie,
prin țesătura motivelor biblice, un poem epopeic,
abil scenarizat. Un drum al cunoașterii, Rodion,
Georges Mazilu
Portrait de femme avec rideau, 55x46 cm
„omul lor”, știind „să umble pe ape”, urmând a
pleca „undeva”, într-o ascensiune mântuitoare.
Metafora scării, de la Iacov și Ioan Scărarul la
omul-pește, Rodion, definește un urcuș dum-
nezeiesc, dincolo de moarte. Somnul „dinaintea
începutului”, trezirea „în somn”, soarta semin-
țelor, melanholia, rodirea etc. sunt motive frec-
ventate în lirica noastră, îndeosebi - s-a remarcat
- de poeții ieșeni, cu o specială vocație astrală.
În această selectă companie, Valentin Talpalaru
face o figură aparte, pendulând între două lumi;
practică, recunoaște fals-spășit, „contrabanda în-
tre lumi”, fiind, ba confesiv, cu viața „la vedere”,
ba căzând în reverie sau înscenând, vorbind „în
dodii”, un spectacol textual, cu efecte livrești, pe
fundal parodic-ludic. Cristian Livescu descope-
rea aici „un defileu liric”, acordorul de semne fiind
chemat, „la prima oră”, să facă ordine, curmând
năvala și chicoteala cuvintelor.
Să anunțe grupajul ineditelor (în varii regis-
tre) un posibil viraj? Greu de probat, deși poe-
tul, credincios temelor sale, pare ispitit, uneori,
de rescrieri. „Flirtul pe hârtie”, convocând nume
faimoase (Villon, în chip de ospătar, Ronsard,
Madame de Stael), propune un zaiafet „pe frun-
tea nopții”, expediind un răvaș neiscălit; un „sloi
de gânduri vechi”, „un psalm în ruine” însoțesc
„lunecarea/din viață în moarte”. Poetul, învelit în
rugăciune, poartă „haina iubirii și suferinței pen-
tru cele lumești” (v. Ci eu...), așteptând „cuvân-
tul mântuirii”, oferind lumină pentru cei rătăciți.
Dacă poezia, mărturisea Valentin Talpalaru, este
chiar „viața (mea) de toate zilele”, el, eliberân-
du-se prin cuvânt, se ascunde în vorbe („ca-n-
tr-o scoică”), mărturisindu-se. Iată o Guașă con-
vingătoare: „Estimp ieși în pragul întîmplării/cu
zîmbetul înflorit ca o uimire/în care să îndeși/
vestea cea bună/despre mântuire.” Să nu uităm
că, asemenea lui Rodion („el cu sine/și cânte-
cul din care se hrănea”), poetul, în urcușul său,
împărtășindu-se, știe prea bine că „lumina era
înăuntru”. Dincolo de nevinovate ghidușii lirice,
Valentin Talpalaru merită a fi „redescoperit”, lu-
minând fondul grav al poeziei sale.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
27
O privire asupra literaturii
locale de pe orbita eliptică
a teoreticianului
■ Adrian Lesenciuc
Pe nedrept vocea convingătoare a Rodicăi
Ilie nu se face suficient auzită. Profesor de
Teoria literaturii la Facultatea de Litere din
Brașov, formată în această instituție brașoveană
și în spiritul ei, Rodica Ilie este autoarea unor
lucrări remarcabile, dar puțin cunoscute și, prin
urmare, puțin apreciate. Pe de o parte, ea este au-
toarea a două monografii consistente, cea dedica-
tă lui Emil Brumaru, publicată în 2004 la editura
profesorului său, Alexandru Mușina, la Aula, și
cea din 2011, închinată lui Pessoa. Pe de alta este
autoarea a două ample studii despre manifestele
literare, Poetica manifestului literar. Aspecte ale
avangardei române (2007) și Manifestul literar.
Poetici ale avangardei în spațiul cultural romanic
(2008), ultima constituind teza de doctorat, co-
ordonat de profesorul Mircea Martin și finalizat
în 2006. Nu în ultimul rând, prin lucrările fără
circulație în centrele culturale, cele publicate la
Editura Universității Transilvania din Brașov,
Rodica Ilie a continuat să pună în dezbatere teorii
literare, să le privească din unghiuri diferite, să le
trateze din perspectiva dinamică a raporturilor
operei literare cu autorul și lectorul, cu istoriile
literare și ideologiile, cu propriile coduri de pro-
ducere și cu posibilitățile de reflectare în proiec-
ția pe coordonate estetice. Chiar dacă, de pildă,
monografia Emil Brumaru a fost nominalizată la
premiile României literare, chiar dacă monogra-
fia de la Tracus Arte, Fernando Pessoa - poetică și
autenticitate, a avut o anumită vizibilitate, portre-
Georges Mazilu
La tentation de St Antoine, 46x38 cm
tul „dublului anarhist, heteronimic și ortonimic”
fiind exploatat în lucrări științifice, cum, de altfel,
și lucrările dedicate manifestului literar au fost
exploatate, chiar dacă Poetica manifestului literar.
Aspecte ale avangardei române a primit premiul
Asociației de Literatură Generală și Comparată
din România pentru cea mai bună carte de teorii
literaturii publicată în 2007, teoreticianul literar
Rodica Ilie ar merita să fie mai cunoscut și mai
promovat.
Actualmente una dintre cele mai lucide voci
ale literelor brașovene, Rodica Ilie a propus în
2019 o lucrare eterogenă, cu posibilitatea de
structurare tematică în jurul a două nuclee dense
de conținut, intitulată Marginea memoriei. Lecturi
vechi și noii ( dar organizată pe trei elemente de
rezistență, „Practica istoriei literare”, „Istoria între
experiență și ficțiune” și „Lecturi și relecturi”, care
ilustrează claritatea vocii auctoriale și consistența
ei. Fără spirit polemic, dar contribuind la insula-
ritatea poziționării filologiei brașovene - ultima
parte a lucrării se concentrează pe reflectarea,
în principal, a cărților produse în proximitatea
acestui nucleu cultural -, Rodica Ilie aduce în
prim-plan lucrări recente ale colegilor și foștilor
colegi de la Litere, construind câteva profiluri
memorabile. Nu lipsesc, din lecturile și relec-
turile universitarului brașovean, lucrări majore
ale lui Romulus Bucur, Ovidiu Moceanu, Mihai
Ignat, Andrei Bodiu sau Ruxandra Ivăncescu, dar
atenția teoretică este concentrată asupra operei
profesorului Gheorghe Crăciun, în timp ce evo-
carea factualității suspendate în biblioteca poten-
țatoare îi este dedicată profesorului Alexandru
Mușina. Să reținem, din această ultimă evocare,
„Din bibliografiile profesorului Mușina”, nu nu-
mai opțiunea unei liste a formării, ci și extinderea
rizomatică a școlii brașovene de litere, care îi este
datoare: „Coboram din S în acei ani și mergeam
la sediul revistei Interval, mai apoi (după desfiin-
țarea revistei) în corpul T, unde ne întâlneam la
cursurile de scriere creatoare, acolo era alt pro-
fesor: liberal, degajat și în același timp atent la
expresivitatea particulară a fiecărui text scris de
studenții săi. Mulți i-am urmat sfaturile, mai de-
vreme sau mai târziu au început să apară roadele
«școlii de la Brașov» căreia el i-a imprimat dina-
mism și motivație. A creat o identitate inconfun-
dabilă Facultății de Litere brașovene. A «nășit»
simbolic debutul sau a marcat evoluția creatoare
a multor poeți, prozatori, dramaturgi, eseiști, cri-
tici literari, acum scriitori importanți ai culturii
noastre contemporane. Generația optzeciștilor și
a nouăzeciștilor,Andrei Bodiu, Caius Dobrescu,
Marius Oprea, Simona Popescu îi datorează
mai mult decât prietenia. Mihai Ignat, Dumitru
Crudu, Mihai Tomulescu, Adriana Bărbat, Dan
țăranu, Mihai Vakulovski, Cristina Podorean,
Silviu Dudescu, Daniel Puia Dumitrescu, Evelina
Oprea, Nicoleta Cliveț, Adrian Lăcătuș, Georgeta
Moarcăs ori subsemnata ne-am bucurat de spriji-
nul și prietenia sa intelectuală.” (pp.182-183).
Fără a rămâne în nota evocativă a lucrării, pă-
șind în profunzimile analitice - este remarcabil
felul în care Rodica Ilie reușește să evidențieze
centrul de greutate al unei opere; am asemănat-o,
în demersul său din această lucrare, cu Vasile
Popovici din recenta lucrare Punctul sensibil, fo-
calizându-se pe nucleul ordonator al operelor li-
terare, ilustrându-le, preponderent, cu creații ale
colegilor bănățeni -, constatăm că esența corpo-
ralizării la Gheorghe Crăciun, de exemplu, este
strâns legată de strategia lui scriiturală, de subiec-
tivitatea asumată, de miza sa în planul reformei
atât în proză, cât și în reorganizarea conținuturilor
teoretice. Corporalizarea în opera lui Gheorghe
Crăciun se opune reificării, se rezumă la suprafețe
care reflectă lumina sugerând contururi și lăsân-
du-le să se topească într-un proces de estompare
textuală nemaiîntâlnit. Rodica Ilie pătrunde na-
tural în profunzimea acestei prefaceri, înțelege și
reflectă în lumina unei critici construite în conti-
nuitatea textului, fără a face apel la caligrafia flam-
boaiantă a unui G. Călinescu, de pildă (a reflecta
in intentio operis evanescența culorilor și supra-
fețelor din proza lui Gheorghe Crăciun e aproape
imposibilă în limitele unui limbaj care își propune
desublimarea, trecerea de la vaporoasa întindere
textuală în proză la rigiditatea discursului acade-
mic, de aceea faptul de a nu se pierde în figurile
de stil și retorice ale criticii literaturiza(n)te este,
cu adevărat, o reușită analitică): „[...] Gheorghe
Crăciun acordă suprafeței misterul luminii: pre-
cum literatura inventează subiectivitatea pentru a
o face credibilă, exemplară, universală, tot astfel
ochiul alege obiectul, îl depeizează, îl recontextu-
alizează, recreează lumina la fel cum primăvara
se anunță vag, prin geneza ritmic repetată a eva-
nescenței culorilor[.] Scrisul ca recorporeizare
a limbajului / a lumii, ca reașezare a coerenței
dintre nominalia și realia, acesta a fost pariul pe
care Gheorghe Crăciun l-a făcut cu literatura, l-a
internalizat de la primele pagini, pentru ca apoi,
în Trupul știe mai mult (2006) să îl reitereze tot
mai acut, mai dramatic (p.110); Pentru a trece
21
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
crochiuri
de existența habituală, pentru a depăși limitele
corpului, respirația, fiziologia, limitarea gândirii,
tot ceea ce devine «text al trupului tău zilnic», re-
strâns la nivelul cuvintelor, Crăciun explorează
indicibilul, incompletitudinea, evanescentul și își
propune «dilatarea existenței prin scris» (p.115)”.
În ciuda acestor convingătoare analize de pro-
funzime, incluzând aici și apropierea de texte-
le altui rafinat, comparatistul echinoxist Ștefan
Borbely, născut la Făgăraș, în opera căruia iden-
tifică, fără putința de a fi contrazisă, filonul tra-
dițional și încercarea de resurecție a gândirii tari,
nu profunzimea explorării în sensul pe care îl
propune analiza, ci capacitatea de a reface traseul
investigativ în sens invers, cu opțiunea unei sin-
teze teoretice și mai convingătoare. Centrul de
greutate al cărții Rodicăi Ilie este, cu certitudine,
în prima parte a ei, „Practica istoricii literare”, în
care o temă sensibilă, abordată adesea în termeni
categorici și sfârșind prin a se sfărâma din lipsă
de flexibilitate, este tratată cu maturitate și, din
nou, fără spirit polemic. Despărțind apele criticii
de impulsul interpretativ, situând-o la un alt nivel
și construind nivelurile jocului critic în acord cu
regulile acestuia, rezumate de Nicolae Manolescu:
moralitate, vocație critică, capacitate de discrimi-
nare, Rodica Ilie duce dezbaterea pe un alt plan,
al strategiilor auctoriale în demersul construc-
ției istoriilor literare. Exemplare sunt, astfel, is-
toriile literare ale lui Eugen Negrici și Cornel
Ungureanu - cu o vizibilă aliniere la proiecția pri-
mului, încadrat de Paul Cernat în linia istoricilor
dezvrăjirii, începută de Zarifopol, continuată de
Cioculescu și Lovinescu și adusă în pragul dezi-
dealizării complexelor (la Martin) sau a iluziilor
(la Negrici) - capabile să contribuie la descifrarea
unor substraturi „ocultate până mai ieri” (p.20).
„Dimensiunea plurală a perspectivei critico-isto-
rice a celor doi se ordonează în funcție de câțiva
poli: centru-periferie, canon-marginalitate, in-
sider-outsider, național-european [...], scriitori
mari - scriitori minori, autohtoni-deteritorializați
etc.” (p.17). În această proiecție asupra organizării
fluxurilor istoriei literare, evidențiind posibilită-
țile multiple de manifestare, fără a propune, în
rigiditatea unei anumite proiecții, modelul criti-
co-hermeneutic dezvoltat din teoriile gestaltism -
ului, Rodica Ilie evidențiază și posibilitatea exce-
derii palierului literar, prin asumarea unor istorii
culturale organice, dar și înțelegerea osaturii cro-
nologice, ca în studiul profesorului său, Ovidiu
Moceanu din Cronologia literară românească de
la începuturi până în anul 2000. Probabil că două
lucrări distincte, dezvoltate din pendularea amplă
între centrele elipsei numite Marginea memoriei
- traiectoria eliptică din investigația Rodicăi Ilie
poate constitui, în sine, o cale unificatoare a in-
strumentarului sintetic și analitic în pendularea
între identitatea literară națională prin istoriile
ei și identitatea literară locală prin creația asupra
căreia se poate aplica calculul scalar asociat ver-
sorilor câmpului literar de la literele brașovene -
ar fi răspuns mai degrabă cerințelor lectorilor, nu
ar fi tulburat conștiința lecturală. Dar, deplasând
asemenea lui Nicolae Manolescu responsabilita-
tea cititului analitic pe iresponsabilitatea scrisului
creator, Rodica Ilie a construit o lucrare dinamică,
suficient de flexibilă cât să reziste uzurii cititului.
Note
1 Rodica Ilie. (2019). Marginea memoriei. Lecturi
vechi și noi. Brașov: Editura Universității Transilvania.
202p.
■
Fetele Pădurii
■ Cristina Struțeanu
Georges Mazilu
De la bun început
Ce bolboroseală! Ce huiet. Tocmai în mijlo-
cul pădurii, unde te așteptai să te întâmpine o
pace deplină, adâncă. Adormitoare. Așternută
cine știe cum, nu răsuflată de prin tufe sau ră-
sărită din ierburi, ci coborâtă din văzduh și
amorțită acolo. Împământată. Într-un fel, cap-
tivă. Să pătrunzi, să te scufunzi, să te încon-
joare. Să se aștearnă peste tine o plăpumioară
de tihnă. Liniște vătuită ca-n omăt. Lichenii
atârnători să nu se legene. Nici măcar pânze-
le de păianjen să n-aibă fior. Mușchii, ferigile
și bureții să fi părut de puf, de pluș. De pâslă.
Unde, pe neașteptate, dădeai peste un iaz. Te
copleșea cu azuriul lui. Părea un fel de ochi al
furtunii, atunci când vâjâie uraganul. Se întu-
neca balta aia numai când norii erau prea apă-
sători. Vântul n-o atingea mai niciodată. Ceea
ce vălurea pe oglinda ei era doar lumina. Și
asta, părelnic. Unde de umbre.
Și acum? Vârtej de șoapte și susur, de alu-
necare înainte, înapoi, de învârtire pe loc.
Cuibare rotite. O apă atât de neliniștită nu poți
vedea decât atunci când stă să înceapă o urgie.
Furtună aprigă, mare, mare cât pot cuprinde
băierile firii. Însă nu era pic de briză, nicio adi-
ere. Sunetele astea șuierate de unde veneau?
Te trezeai că începe să te înțepe în coșul
pieptului. Se ghemuia acolo un nod de scaieți.
Acolo unde știutorii spun că e, în trupul lor,
miezul cerului. Și al creierului de om, că trei
sunt, și cel mai puternic în pântec se află. Cel
enteric. La plexul solar, unde e prins șnurul de
argint. Te leagă de cer cordonul acela, te-a legat
și de mamă, în burta ei.
Voiai să te îndepărtezi îndată de locul ăsta
Les mots croises, 41x33 cm
frământat, din vechea poiană. Dar picioarele
se făcuseră de plumb. Și corpul, pe de-a-ntre-
gul de piatră. Cum să nu te ia teama pe sus?
Așa greu cum ajunseseși să fii? Doar frica în-
greunează, țintuiește. Cum să nu te prindă în
gheara ei? Cum să nu te aștepți să... sară din lă-
cașul lui lacul, care, de data asta, se învolbura,
fierbea? Să izbucnească în sus o trombă de apă,
să țâșnească valuri cât casa, să se cutremure în
străfund pământul? Și poate chiar să se iveas-
că vreun zmeu, balaur, o nălucire spăimoasă,
ca-n basmele de demult? Fiindcă nu erau năs-
cociri. Doar dădeau altfel de nume celor ce se
întâmplau prin vremi. Întruchipau sau vedeau.
Chipurile de duh, asta vedeau.
Așteptarea înfiorată din codru, părea că
oprise timpul în loc. Cu totul pe dos decât până
atunci. Tihna din aer pierise cu totul, de par-
că nici n-ar fi fost. Era un timp ce se zbătea
răsucit, smucit. Zgomotos. Răsturnat ca într-o
găleată cu capac. Și sălta capacul acela, bubuia.
Un fel de atac de panică al naturii.
Numai că pădurea, în loc să explodeze, s-a
cutremurat lung. Cu ecou. A gemut ca o fiară
rănită ce vrea să se vindece. A oftat, a respi-
rat adânc, și un abur liniștitor, o pâclă fină, s-a
prelins prin buruieni. O rămășiță din pacea de
dinainte. Ceața a stins pe încetul tulburarea și
s-a așternut uleioasă peste iaz...
Au răsărit dintre copaci și au mers ușor, plu-
tit, făcând cărări-cărări, ființe-făpturi. Fetele-
fecioare. Se vede treaba că erau așteptate.
Sau momite să vină acolo. Poate atrase, poate
vrăjite? Nu cumva poiana devenise o capca-
nă? Altminteri cum de s-a potolit tulburarea?
Mirosul de om sub chipul lui femeiesc să fi fost
de ajuns? Și totul părea a cere atingere...
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
o
Și-au desprins de pe cap marame, năframe,
basmale. Văluri și eșarfe. Le-au așternut blând,
cu grijă mare, peste apă. Au mângâiat-o, iar
lacul s-a dovedit deodată a fi un ciubăr uriaș,
peste care ele, fetele, s-au aplecat și au chemat...
Se oglindeau pe sine, dar cereau să răsară
altcineva. Să-l vadă pe dată. Ca ielele pe Limir
Împărat când băteau din picior în podea, după
ce se săturaseră de jucat. Degeaba... Numai
că se pornise alt joc. „Heei Băiete Cucuiete,/
Heeei Băiete - Dragobete,/ Unde te-ai în-
depărtat?/ Unde ne-ai de tot plecat?/ Te năi-
misem împărat...// Și, uite așa, ai dezertat.../
Dragobete, Dragobete...”
Pur și simplu nu știau că știu, vers cu vers,
toate câte s-au pornit să curgă. Vorbă cu vor-
bă... La început se priveau mirate și întrebător.
Tu cunoșteai ghiersurile astea?!, se citea în
ochii lor. Apoi, totul a luat-o la vale de neo-
prit. Simțeau cum sunt ridicate pe sus de-un
vânt mult prea puternic, care le sufla în pân-
ze... „Frunzuleană, lemn uscat,/ Că mămuca-i
l-o scăldat,/ Cu apșoară din vad,/ Să umble din
sat în sat,/ Cu apșoară din iaz,/ Să fie fetelor
necaz,/ Cu apă din trestioară,/ Să umble din ța-
ră-n țară,/ Cu apșoară dintre spini,/ Să umble
tot prin străini...// Dragobete, Dragobete...//
Turnai apă din fântână,/ Poți să torni o săptă-
mână,/ Doru arde mai adânc.”
Și, pe încetul, apoi năvalnic, s-au pornit pe
suspinat cu oful în gât, de parcă cineva anume
le poruncise să se oprească. Să-și tragă sufle-
tul. Le ceruse un respiro, o pauză. Sau măcar
un contrapunct sonor. Nu păreau însă a băga
de seamă. Incantațiile au reînceput îndată, cu
același ritm, dar cu voci mai apăsate. Totul era
cât se poate de ciudat. Intraseră de-acuma, pe
neștiute, în atmosferă de blestem. „Să n-aibă
stare, nici alinare,/ Până la mine n-a pleca-
re...// Dragobete, Dragobete...// Trenule, n-ai
avea parte/ De șinele de sub roate,/ C-ai dus
pe dragul departe./ Nu știu unde l-ai dat jos,/
Că-napoi n-a mai întors;/ Nu știu unde l-ai lă-
sat,/ Că-napoi n-a înturnat...// Dragobeeete,
Draaagobete...”
Aici, câteva dintre fete se trântiră în iarbă,
ba o și smulgeau cu un fel de furie. Cu foc și
năbădăi. Nu fir cu fir, ci smoc cu smoc. Jeluiau
înainte însă. Nu lepădaseră cântarea, care se
rostea singură, odată pornită. Nici n-ar fi pu-
tut. Se transformaseră ușor-ușor în păpuși me-
canice. Întoarse c-o cheiță. Unele aruncau cu
pietricele în apă, pietre din cele plate, turtite,
care săreau ca broscuțele, departe, mai depar-
te. Din loc în loc. Iscau cercuri de unde. Iar
ochiurile din apă erau mișcătoare. Se duceau și
se întorceau pe tot luciul. Fără oprire. Era un
du-te vino în tot lacul. Zăpăcitor. Iar ele cân-
tau sacadat vorbe caraghioase de fapt, de care
nu erau defel conștiente, c-ar fi pufnit în râs.
Trecuse vremea acelor ziceri, cum prea bine
ar fi știut cu toatele. Ce ciudat. Incantația le
locuia, le înlocuia gândirea. Era vie, cu forța
ei proprie. „Pentru dragul care-mi place,/ Nici
părinții n-au ce-mi face,/ Nici primarul satu-
lui,/ Nici domnii orașului...”
Luciul apei învolburate se arcuia pe pereții
pădurii. Se reflecta. Fiindcă așa păreau copacii,
ziduri, de compact ce era frunzișul lor. Iar jer-
ba de lumini îi mătura. Cum umblă farul pes-
te valuri. Merge înainte și revine. Proiectează
fuior de strălucire. Apoi adâncire în întune-
ric. Și iar. Și iar. Bineînțeles, totul năștea fior.
Descântecul creștea. Ochii fetelor sticleau, dar
Georges Mazilu	L'ange dubitatif 100x81 cm
ele nu vedeau. Nimic în jur. „La biserica-n-
tr-un lemn,/ Să-ngenunchi, să te blestem,/ Să
te usuci ca lemnu,/ Ca lemnu neroditor,/ Ce
nu face vara flori/ Și umbră la călători/ Oi
îngenunchea și-oi plânge/ Să nu crezi că nu
te-ajunge./ Dragobete, măi băiete...”
Și, deodată... Deodată, răsună cu tărie o
voce. Nu a uneia dintre ele. Limpede. Ci a cui-
va străin ce nimerise peste adunătura de fete.
Din întâmplare? Nuu, nici vorbă. O nălucă?
Nu, altă femeie.
— Heei, caraghioaselor! Zălude ce sunteți!
Am simțit eu că se petrece ceva în inima pădu-
rii. Am simțit. M-a ajuns freamătul și m-a spe-
riat. Nu ascund asta. N-am de ce. Îmi tremurau
din senin picioarele. Rău de tot. De obicei nu
mi-e frică de mai nimic. Însă... E loc de mare
taină aici și simțeam că se cuvine să-l apăr.
Aveam îndreptățire. Până acum n-a răzbit ni-
meni încoace. Numai eu, de ani buni. De când
mă știu. Ce era înainte n-am habar, doar din
povestiri. Era, fără tăgadă, de poveste.
De aceea, poate, a și izbucnit acum aseme-
nea vuiet. De parcă pădurea voia să-mi dea de
veste. M-a pocnit deodată zgomotul, vibrația.
Aerul s-a vălurit și m-a ajuns.
Voi erați, carevasăzică. Cum nu? Ba bine
că nu! V-ați încumetat și ați venit. V-ați adu-
nat una cu alta și v-ați crezut puternice, nu?
Ei bine, nu! Nu sunteți. Nu vedeți că cel che-
mat nu vi se arată? În zadar sunteți grup. O
biată ceată de fete. Energii una peste alta, una
lângă alta. Și?! Se vede treaba că, printre voi,
nu-s toate virgine... Asta-i. De asta nu se arată
chip pe apă. Așa să știți, de stați și vă întrebați.
Acum, aflați!
Cea care vorbise se apropia băț, se ținea
dreaptă ferm pe potecă. Avea pas măsurat, nu
grăbea, nu șovăia. Înainta implacabil, de-ți ve-
nea să te retragi, să dai înapoi. Dar unde? De
jur împrejur copacii strângeau rândurile. Și
lângă ea sălta un cerb-cerbulean, un pui mai
măruț, cu coarne în creștere și un fel de teacă
de piele groșcioară pe ele. Ramuri de os înve-
lite. Nu-i căzuse catifeaua de carne ce le înve-
lea, nu-i venise vremea să ajungă cerb deplin.
Se ținea după tânără ca după cerboaica mamă.
Nu-i era clar ce-i cu el pe lume? Nu, era altceva
la mijloc.
Fetele s-au vânzolit pe dată. De parcă s-au
trezit, scuturate, din somn adânc. S-a și auzit
un Aaaaa... Și-au adunat pânzăturile, vălurile
înnodate, basma cu basma, ca pe niște aripi
de cârpă încâlcite. Le strângeau și le împătu-
reau de parcă ar fi fost o parapantă prăbușită.
Văzuseră asta pe micul aerodrom de la margi-
nea muntelui. Iute, cu stângăcie, se împotmo-
leau, se înroșiră și au sfârșit prin a râde.
Întâi un mic sunet, mai mult icnit. Apoi, pe
încetul, cascadă. Rostogolită pe îndesate. Cum
se părea că nu pot opri descărcarea de hohote,
tot tânăra nou venită le-a stăvilit, cu un pumn
ridicat în sus. Cum face o dirijoare, când în-
cheie brusc desfășurarea amplă a unui cor.
Doar ici-colo se mai auzeau răbufniri. Ecouri
plăpânde.
Pur și simplu, fetele au rămas cu mâinile îm-
pletite, în devălmășie, și cu râsul în gâtlejuri.
Apariția acelei siluete, de după copacii bă-
trâni, mulți uscați, strâmbi, pe care-i ocolea
șerpuit, le îndepărta crengile de pe față și des-
prindea lichenii încurcați în păr, continua să
le dea un soi de friguri, un frison. Se simțeau
prinse asupra faptului, în culpă. Dar cu ce gre-
șiseră oare?! Rostiseră niște descântece de de-
mult, bine știute, atâta tot... Se uitau ochi în
ochi, una la alta, de parcă acum se vedeau pri-
ma oară. Și au sfârșit prin a pleca privirile în
jos.
Iar cea mai îndrăzneață, după ce-a tușit un
strop, și și-a aruncat o șuviță de păr pe spate cu
un gest nervos, a încercat să se rățoiască. Cu
voce nefirească, spartă.
— Ești Cipriana, nu-i așa?
S-au alăturat brusc și alte glasuri. Curajul
crește cu sau fără drojdie. Destul să începi că
dospește. Să înceapă cineva..., cineva, oricine.
— Cipriana Mare?
— Sau, cumva, Cipriana Mică?
— Mai curând cea Mică. Cea Mare a dispă-
rut din plaiurile astea.
— Nu mai e nicio veste despre ea de multi-
șor.
— Ce, parcă, de tine știam ceva?!
— Sigur, acum, pe tine te iubea Dragobete,
nu? Întâi o iubise pe ea, nu?
— Era iubăreț, nu-i așa?
Astea le spuseseră cu voce timidă la început,
să nu supere, să n-o facă să plece pe cea răsări-
tă în poiană. Intuiau că le-ar putea ajuta să gă-
sească drumul înapoi. Că, de venit, nici ele nu
înțelegeau cum dăduseră peste locul ascuns.
Simțeau însă că sunt total rătăcite și în veac
n-ar fi știut să dibuiască vreo potecă îndărăt,
de era vreuna nevăzută, înierbată... Se treziseră
de-a binelea acum. Și tatonau cu întrebări...
— Numele lui te-a adus, nu?
— Unde e, l-ai ascuns?
— Știm că și tu îi spuneai acum așa:
Dragobete. Nu mai era Radu, Zgrumbirul, nici
pentru tine.
— Ce-ai făcut cu el?
— Ceee?
— De aia ai apărut aici, să-l ții strâns, să nu
ne lași să-l aflăm?!
— Te-ai trezit să ne învinovățești!
— Haida de!!!
— C i-p r i-a-n a, bineînțeles. L-am chemat
pe el și am dat de tine!
■
30
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
in memoriam
In memoriam
Radu Cosașu (1930-2023).
Mic ghid de cosașologie
pentru avansați și
începători
Ștefan Manasia
Undeva în a doua jumătate a anilor 1990,
devenisem un frecventator asiduu al celor
cîteva anticariate din citadela universitară
Cluj. Mai rar pe la Academic, cu prețuri prohibi-
tive pentru studentul sărac ce eram - dar mai toți
colegii mei, născuți în anii ’70 ai secolului trecut,
aveau pauperitatea și timiditatea în ADN și ar fi
putut figura, fiecare, pe blazonul experimentului
socio-politic iliescian („capitalism de cumetrie”).
Treceam însă zilnic pe la Alfia sau Dapon, prin
alte odăi sumbre cu ziduri acoperite de cărți,
munți de cărți: în locurile astea l-am descoperit
pe Cosașu. Îl citisem neatent, mai mult în Dilema
(revista al cărei cofondator este), și asta contami-
nat de entuziasmul lui Iuliu Rațiu, prietenul meu,
care avea să-și facă și licența pe proza neînseriabi-
lă a lui Cosașu - dacă nu prima, atunci între pri-
mele de la noi, și (continui divagația) nu înțeleg
de ce Iuliu nu a transformat-o într-o carte, într-un
ghid de cosașologie pentru avansați și începători.
Uluit ca Pinocchio, descopeream comori la cel
mai mic preț posibil: țin minte și acum cota mes-
chină pe care extraodinarul scriitor o avea prin-
tre anticarii/cititorii napocani. La prețul la care ai
fi achiziționat romanul unei (foste) vedete triste
de azi, îți puteai procura Ficționarii, Meseria de
nuvelist, Cap limpede și Sonatine - volume care,
Georges Mazilu
Le juge, 100x73 cm
doar enumerîndu-le acum, declanșează în mine
muzica ironic-citadină, inimitabilă a frazei cosa-
șiene și, ineluctabil, un val de pathos stendhalian.
Pentru că, pînă la urmă, Radu Cosașu a fost, este
și asta, un Fabrice del Dongo descoperind lumea
cu retina proaspătă, zi după zi, necontaminat de
urdori, de resentimente, de ură. Știu, din Mătușile
din Tel Aviv bunăoară, că Oscar Rohrlich (nume-
le real al lui R.C.) își alinta mătușile cu porecle
stendhaliene: Sanseverina e nemuritoare. Cosașu
a fost un mătușolog strălucit, s-a lăsat înconjurat
de și a scris despre aceste femei fermecătoare, des-
coperind - grație lor - natura dialogală, polifoni-
că a lumii. Mătușile „l-au salvat”, avea sî îi spună
unul din prietenii literari (nu mai țin minte dacă
Paul Georgescu sau Crohmălniceanu).
N-am să uit niciodată ziua în care am ci-
tit Meseria de nuvelist. Și în care am început să
o recitesc, încercînd să o fixez mai bine în ini-
mă, să înțeleg cum experimentul ludic și lejer
de limbaj se metamorfozează într-un existenți-
alism crepuscular, cu inflexiuni din Primo Levi
și Camus. Anchetele securității, teribilismele de
june Bardamu, revelația Auschwitzului prin ima-
ginea banalului număr tatuat pe încheietura mîi-
nii, delicate, care îl plesnește peste față pe devia-
ționistul bucureștean, toate astea și alte amănunte
Radu Cosașu
sursa foto: Libertatea
revelatoare constituiau cosmosul, rotunjimea aia
vie a unei opere - subțiri, cu aspect de poem sau
reportaj de Geo Bogza - și profunde, și ironice, și
carnavalești, și patetice, și tandre.
Mi-a plăcut întotdeauna la Cosașu ușurința cu
care transformă textul din proză în poem și in-
vers. Este probabil singurul autor român căruia
un editor dadaist i-ar putea tipări aceleași cărți și
ca poem, și ca proză. Pur și simplu Cosașu mo-
delează blocul textual cu o răbdare, cu o știință
pe care nu le pot atribui (mai) multor nuveliști/
romancieri români. Iar cînd povestirea deraiază
- controlat - în poem, avem acolo un poem ex-
ploziv, o stare vulnerabilă a ființei, o eviscerare de
rit pasolinian. Poate că marca înregistrată a prozei
raducosașiene tocmai asta este: interrregnul, in-
tersecția proză-poem, unde TEXTUL cîștigă tot
ce poate cîștiga din splendoarea poemului (lipsit
de lirismul vîscos șaizecist) și tot ce se poate re-
clama prozei de top (artă a dialogului, polifonie,
suspans etc).
Mi-ar fi plăcut să știu juca bridge sau belotă, ca
Radu Cosașu.
Mi-ar fi plăcut să știu totul despre ciclism, ho-
chei, polo, fotbal, tenis ș.a.m.d., așa cum știa Radu
Cosașu - probabil cel mai mare jurnalist sportiv
pe care l-am avut.
Mi-ar plăcea să iubesc planeta cinema așa cum
o făcea el, în texte și analitice, și poematice, infu-
zate natural cu referințe: e, în critica noastră de
film, singurul precursor al lui Alex. Leo Șerban.
Mi-ar plăcea să vadă și alții, ca Filip Florian,
că marele roman al comunismului românesc a
fost scris și este ciclul Supraviețuirilor lui Radu
Cosașu.
În fine, regret că nu am avut curajul să-l vizi-
tez la timpul potrivit, mai ales că discutaserăm
cordial la telefon, despre Cluj, despre unitatea
militară de la Florești, despre bordelurile (clan-
destine?) din Clujul anilor 1950, despre umor,
despre ironie, despre Muntenia vs Transilvania.
Cosașu avea vocea bunicului pe care-l pierdusem
recent, descoperirea m-a entuziasmat! Îl sunasem
să-i mulțumesc pentru cronica originală & ex-
cepțională pe care o făcuse, în rubrica Din vieața
unui extremist de centru, în Dilema, la volumul
meu de poeme Motocicleta de lemn. M-a invitat
să-l vizitez și a întărit ce îmi promisese în finalul
cronicii: că undeva, în apartamentul lui, mă aș-
teaptă casca de motociclist harleydavidsonian pe
care într-o noapte de etil Cristian Popescu, mare-
le poet, o furase de pe un motor parcat în față la
Intercontinental, o furase și apoi o dusese, ca pe
un trofeu de război, acasă la Radu Cosașu.
În noaptea de 22 spre 23 aprilie 2023, Radu
Cosașu (Oscar Rohrlich) s-a stins la București, în
orașul - o spune grandios în Insisificarea la noi, pe
Boteanu - „din care s-a înălțat inspirația pentru
Gorila și Rinocerii”.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
31
însemnări din
Mancha
Mănăstirea și Cetatea
■ Mircea Moț
Mi-am procurat nu de mult un volum
apărut prin anii șaptezeci la editura clu-
jeană Dacia, volum ce conține balade
populare maghiare în excelenta traducere a lui
Petrre Șaitiș. Cum printre aceste balade se află și
cunoscuta legendă Komives Kelemen, care, prin
motivul jertfei pentru o creație durabilă, se întâl-
nește cu Mănăstirea Argeșului, mi se pare potri-
vită o lectură a celor două creații, dintr-un unghi
care ar permite evidențierea particularităților și a
profunzimii acestora.
În balada maghiară doisprezece zidari constru-
iesc o cetate la Deva, așadar într-un spațiu concret,
în vreme ce în Mănăstirea Argeșului domnitorul
Negru Vodă și cei zece meșteri caută un anu-
mit loc pentru înălțarea unei mănăstiri. Mircea
Eliade scria că „este destul de obscură această
căutare din partea domnului a zidului «părăsit și
neisprăvit». Voia el cu tot dinadinsul să continu-
ie încercarea unui predecesor despre care balada
nu spune nimic? I se păreau sorții de izbândă mai
siguri dacă relua o acțiune întreruptă, dacă încer-
ca să integreze opera în anumite tradiții” (Mircea
Eliade, Comentarii la legenda mesterului Manole,
București, Publicom, 1943, p. 75). Mircea Eliade
menționează însă că „dacă orice act de luare în
posesiune sau de construcție este imitat după ar-
hetipul cosmic al Creației lumii, atunci acest act
trebuie să aibă loc în «centrul» lumii deoarece (...)
creația a început dintr-un centru” (Ibidem, p. 75).
Îmi place să cred că domnitorul nu caută aici
un „centru”, ci un spațiu care s-a sustras creației,
rămânând în afara gestului creator din momentul
începutului. Negru Vodă caută un zid „părăsit/
Și neisprăvit,/La loc de grindiș,/La verde-aluniș”.
Este un spațiu incert, acel loc („grindiș”) care
trimite spre momentul când apele s-au despăr-
țit de uscat. Nu este mai puțin adevărat însă că
acest „grindiș” rămâne în același timp și o suges-
tie a echilibrului precar al creației. Pe de altă par-
te, vizând limita dintre apă și uscat, domnitorul
plasează locul căutat sub semnul alunișului; or
alunul nu este deloc lipsit de semnificații simbo-
lice. În binecunoscutul Dicționar de simboluri al
lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant se men-
ționează că „acest arbore al fertilității a devenit
adesea un arbore al desfrâului. În unele regiuni
ale Germaniei, cântecele folclorice opun alunului
bradul ca simbol al statorniciei.” Semnificațiile
alunului suferă evidente transformări, el devine
încetul cu încetul, după autorii menționați, „un
arbore al neînfrânării, al destrăbălării, în cele din
urmă al diavolului”. Nu este de mirare, atunci, că
în tradițiile anumitor popoare „alunul va fi ade-
sea legat de practicile magice. Mitologia germa-
nică face din el un atribut al zeului Thor”. Pe de
altă parte, în viziune românească, „alunul capătă
o semnificație nefastă. Există convingerea că este
un copac al necuratului, al șarpelui, deoarece sub
el, ca și sub nuc, se adăpostesc zânele rele”. (Doina
Ruști, Dicționar de simboluri și teme din literatura
română, Iași, Polirom, 2009, p.28)
Ciobănașul „din fluier doinaș”, nelipsit de vir-
tuți orfice, menționează și alte atribute ale locu-
lui: acesta este în primul rând un spațiu asimilabil
morții și o imagine particulară a pustiului, figură
a golului și semn al absenței creației.
Din acest punct se deschid perspective in-
teresante asupra personajului Negru Vodă.
Domnitorul convinge ca autentic prinț al spiri-
tului, conștient că locul pe care îl caută a scăpat
actului creator din illo tempore, rămânând chiar o
dovadă a imperfecțiunii gestului divin. În această
situație, el, domnitorul, (reflex în planul apropiat
al Domnului) își asumă rolul de a corecta actul
creator din timpul absolut al începuturilor, resti-
tuind Cosmosului ceea ce ar fi trebuit să-i aparți-
nă, dacă acesta nu ar fi alunecat sub semnul dia-
volului. Și domnul nu o poate face mai bine decât
așezând peste un „rebut” al creației mănăstirea
ca imago mundi. De aceea, pentru Negru Vodă,
mănăstirea nu poate fi decât „naltă”, posibil axis
mundi, dar și sugestie că dimensiunile ei trebuie
să se înscrie în dimensiunile cosmosului însuși;
pe de altă parte, aceeași mănăstire trebuie să fie
„cum n-a mai fost altă”, asemenea creației, unică,
fără precedent.
Mănăstirea este construită de zece meșteri, ci-
fră nelipsită de semnificații simbolice. Un cunos-
cut dicționar de simboluri menționează că cifra
zece are sensul de totalitate, de desăvârșire, de în-
toarcere la unitate după desfășurarea ciclului pri-
melor nouă numere, simbolul creației universale”.
În același timp, „zece este suma primelor patru
numere, marcând cele patru etape ale creației:
este de asemenea suma lui șase cu patru, amândo-
uă numere faste și cu semnificație fundamentală”
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri, Volumul 3, București, Editura Artemis,
1995, p. 449). Pentru un Solas Boncompagni o
„mai mare importanță capătă însă combinația
sumă a primelor patru numere care, adunate, dau
și ele zece”, motiv pentru care zece „este considerat
un număr perfect și reprezintă perfecțiunea crea-
ției, care, în sens spațial și temporal, se extinde de
la început și până la sfârșit” (Solas Boncompagni,
Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geome-
trice, București, Humanitas, 2004, p. 126). În sfâr-
șit, pentru Nadia Julien, zece contează ca număr al
totalității, dar și ca un simbol al creației.
Balada românească îl individualizează pe
Manole, acest meșter, „care-i și întrece” pe ceilalți,
el fiind cel care împlinește decada. De aici ple-
când, numărul meșterilor, mari indiscutabil toți,
presupune relația / suma a două numere, nouă și
unu. Cu atât mai mult cu cât nouă contează (și)
ca „măsura gestației”, fără a uita că, prin forma sa,
cifra nouă sugerează o închidere creatoare : „în
scrierea multor limbi, are înfățișarea cercului, a
buclei ce se închide” (Ivan Evseev, Dicționar de
simboluri, București, Vox, 2007, p. 284). În această
situație, unu fiind, Manole rămâne cel care închi-
de și desăvârșește creația.
Dacă în balada populară românească mănăsti-
rea era înălțată de zece meșteri mari, în Komives
Kelemen cetatea Devei este construită de doi-
sprezece zidari, fără ca vreunul dintre ei să iasă
în evidență prin însușiri deosebite. Numărul zi-
darilor nu are legătură cu cei doisprezece apos-
toli, cu atât mai convingător cu cât Dumnezeu nu
se îndură de Kelemen atunci cînd acesta îl roagă
să-i oprească soția din drum. Mai convingătoare
mi se pare raportarea cifrei la ciclul cosmic, al ce-
lor douăsprezece luni ale anului. Un dicționar de
Georges Mazilu	La caresse, 46x38 cm
simboluri îl menționează pe doisprezece ca „pro-
dusul înmulțirii celor patru puncte cardinale cu
trei planuri (nivele) ale lumii, specifice mentali-
tății arhaice: lumea subpământeană, cea terestră
(intermundul) și lumea cerului. Este cifra zodi-
acului și simbolizează universul în mișcarea sa ci-
clică” (Ivan Evseev, Op. cit., p.125). Mai mult, cifra
este, după același autor, „semnul totalității și cifra
orașului ideal” (Ibidem, p.127), deci și a cetății, ca
imago mundi. Pe de altă parte, îmi place să cred că
este vorba aici, de o confrerie a zidarilor, de niște
inițiați în tainele focului și în secrete alchimice,
care au nevoie în primul rând de cenușă și de var,
asupra cărora voi reveni.
Cei doisprezece zidari nu au nevoie de o fiin-
ță vie, a cărei viață să treacă în zid pentru a-l în-
sufleți. Inițiați fiind, ei știu că le lipsește cenușa
(umană) și varul.
În balada maghiară cenușa nu interesează prin
semnificațiile ei religioase, dar este de reținut că
în cenușă se păstrează spiritul omului. Într-o cu-
noscută poezie argheziană, din cenușa morților
se face un Dumnezeu de piatră: „Am luat cenușa
morțilotr din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de
piatră”. Amintitul dicționar consemnează că, în
urma combustiei, „cenușa păstrează «mana» (pu-
terea sacră) a strămoșului, fiind folosită în riturile
fertilității câmpului sau în cele ale întemeierii unei
case sau localități ( s.n.).
Cu atât mai mult cu cât este vorba de constru-
irea unei cetăți, cenușa contează în primul rând
prin fapul că nu a fost consumată de foc, a rezis-
tat forței sale distructive și, într-un fel, l-a sfidat
chiar. Focul nu mai poate fi ispitit de cenușa ce ar
putea deveni obiectul manifestării sale. Amintesc
doar că există obiceiul să se pună cenușă pe frun-
tea cuiva pentru a-l feri de un deochi și de privi-
rea ce arde asemenea focului.
Nu este suficientă doar cenușa, fie aceasta chiar
a soției iubite. Mai este nevoie de var. Or cele două
elemente se aseamănă prin aceeași trimitere la
foc. După cum se știe, oxidul de var se obține prin
tratarea termică, prin foc așadar, la o temperatură
înaltă, a calcarului.
Cenușa și varul au trecut prin foc. O cetate
înălțată cu ajutorul cenușii și a varului nu mai
poate interesa focul distrugător. Oare nu este și
aceasta menirea unei cetăți?
■
32
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
teatru
Mica mântuire,
perpetua ispășire
■ Claudiu Groza
Am văzut recent, la Sibiu și Ruse, în
Bulgaria, cele mai noi premiere monta-
te de Dumitru Acriș, regizor cu prezență
activă pe scenele românești în ultima perioadă.
Producții de facturi foarte diferite și cu lecturi re-
gizorale specifice, cea de la Ruse chiar atipică pen-
tru opțiunile sale dramaturgice.
Dumitru Acriș a lucrat mult în teatrele din
Rusia și este un virtuoz al montărilor din dra-
maturgia clasică rusă. Așa că Livada de vișini de
Cehov, pe care a înscenat-o la Teatrul Național
„Radu Stanca” din Sibiu, a părut o alegere în re-
gistrul său artistic predilect. Regizorul și-a asumat
însă o interpretare aparte a celebrului text.
Întreaga acțiune are loc într-un spațiu sce-
nic complet denudat de scenografie, conceput în
structuri de o geometrie precisă și austeră. Există
trei planuri de derulare a secvențelor dramatice:
un prim-plan în care evoluează eroii principali, un
plan secund în care au loc diversele interacțiuni al
acestora cu alte personaje și un plan terț care înre-
gistrează momente sau apariții episodice, ca un fel
de spațiu al unui „cor” mut.
Spectacolul se bazează întrutotul pe resursele
actoricești. Scena este foarte rar populată de un
singur personaj; cel mai adesea, prin ea deambu-
lează majoritatea eroilor, ca niște fantome ale tre-
cutului, poate ale speranței.
Înțelegi repede însă, ca spectator, noua conven-
ție pe care o propune Acriș: livada de vișini nu este
spațiul mitic al memoriei, al legăturii cu trecutul,
al perenității existențiale. Ea este de fapt o piedică
a salvării personajelor, a evoluției lor, a unei mân-
tuiri laice, dacă se poate spune așa. Iar asta e con-
struit remarcabil prin datele și atitudinea eroilor.
Echipa excelentă de la Sibiu a redat cu expresi-
vitate, maturitate și intensitate această cheie her-
meneutică regizorală.
Ranevskaia (Ofelia Popii) și Gaev (Adrian
Matioc) nu sunt niște oameni aflați la strâmtoare,
nevoiți să renunțe la amintiri, ci niște adulți ima-
turi, încremeniți într-un soi de copilărie emoțio-
nală glorificată cu încăpățânare. Excelent a reușit
Ofelia Popii (într-un rol magistral, absolut memo-
rabil) să redea această schizofrenie caracterială a
eroinei sale, ignorând pur și simplu situațiile, re-
plicile sau persoanele inconfortabile (pe Lopahin,
de pildă, până la vânzarea livezii). Exact ca un co-
pil care-și pune perna pe cap ca să nu fie dibuit
de monștrii nopții. Nu mai puțin, Adrian Matioc
a conturat un Gaev „pastelat”, aș spune, blând-in-
fantil, incapabil de a înfrunta matur viața, așa cum
reiese foarte fin din relația sa cu Firs (Pali Vecsei),
un soi de înger păzitor decrepit.
De partea cealaltă, Lopahin (strălucitor Marius
Turdeanu în această partitură) are toate datele cla-
sice ale personajului - e pragmatic, cinic, lipsit de
orice sentimentalism -, dar are ceva în plus: do-
rința sa de a asana acest spațiu încărcat de tenebre
și de a-l „domestici” oarecum prin populare cu
oameni oarecare e un gest de salvare (eu așa l-am
citit), după cum reiese la final.
Ceilalți protagoniști gravitează în maniere fe-
lurite, bine personalizate, în jurul acestui trio
nuclear (fiecare din ei cu o prezență scenică mar-
cată, pregnantă, deloc estompați, în pofida com-
primării textului, deci și a impactului lor scenic:
Mariana Mihu-Plier, Diana Văcaru-Lazăr, Diana
Fufezan, Horia Fedorca, Antonia Dobocan,
Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Cosma, Ali Deac,
Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Fabiola Petri).
Momentele notabile nu lipsesc din partiturile lor.
Livada de vișini în lectura lui Dumitru Acriș
este un spectacol de ținut minte, frisonant prin
reverberația sa simbolică, pe care o decriptezi în
timp, nu instantaneu. Semantica sa trebuie pro-
cesată cerebral, după impactul senzorial-afectiv al
reprezentației.
Spuneam că Lopahin e un fel de promiscuu,
întrucât pământesc, „mântuitor” al eroilor încre-
meniți într-un trecut care-i ține prizonieri. De
aceea, replica sa repetată obsesiv, poruncitor, răc-
nit, după vânzarea livezii: „Ieșiți dracului afară!”
echivalează cu o predică.
Plecați, salvați-vă, trăiți!
Nu sună Cehov altfel citit în felul ăsta?
Dona Juana invadată
de oglinzi
■ Alexandru Jurcan
Gândindu-mă la Radu Stanca, nu pot uita
că a încercat să salveze tradiția literaturii
române prin Cercul literar de la Sibiu, că
a fost asistent al lui Blaga la catedra de filosofie
a culturii, că a avut o bogată corespondență cu
Ion Negoițescu. În 1947 a scris piesa Dona Juana,
care a fost jucată abia în 1968. Acum, la Teatrul
Național din Cluj, se poate vedea ambițiosul spec-
tacol realizat de Tudor Lucanu după piesa menți-
onată, cu reducție de personaje, astfel încât Matei
Rotaru e Don Fernando, Don Juan, Fiorelo și Don
Morte, iar Cecilia Lucanu-Donat e Dona Juana și
Fiorela. Mitul devine aici reconsiderare, polemi-
zare, resetare, în simbioză expresionistă, într-un
diapazon al schimbării măștilor.
Ion Vartic crede că piesa e „cea mai ingenioasă
soluționare a unui motiv tradițional”. Radu Stanca
favorizează forma, optând pentru un sindrom al
măștii, al travestiului. Avem teatru în teatru, cu
alură de carnaval, o reluare a arhetipului mitic în
dinamica mască-personaj. Autorul dorea ca spec-
tacolul să se încline în partea „exhibării, a tea-
tralității, nu în cea a trăirii”. La originea mitului
e imaginea bărbatului cu succes la femei. Dublul
său feminin îl provoacă pe Don Juan din vanitate,
crezându-se în stare să-l seducă pe seducător. Ea
pune pariu cu Don Fernando, cel care îi dă mereu
târcoale. Știm bine că pentru Don Juan victoria
supremă e fuga.
La Teatrul Dramatic „Sava Ognianov” din Ruse,
Dumitru Acriș a ieșit din zona sa de confort artis-
tic cu un text dramatic contemporan, românesc:
Dispariții de Elise Wilk.
Piesa, care are deja o spectacologie notabilă, cu
două versiuni în România, una în Germania și cea
bulgară (în abordări foarte diverse, cum mi-a măr-
turisit autoarea) este povestea emigrației sașilor
din Transilvania, dar și a Istoriei care a trecut peste
ei în ultimul secol. Narațiunea are un ton familial/
familiar, mai degrabă decât unul istoric. Sunt dra-
me domestice, priviri îndurerat-înduioșate, dar și
luminos-amuzate asupra trecutului unor oameni
simpli, împăcați de-acum cu destinul lor, pentru
că e inutil să nu te împaci cu propria-ți viață. Am
văzut două din cele patru spectacole cu Dispariții;
primul m-a emoționat prin omenescul său, acesta
de la Ruse m-a marcat prin mesajul său subtextual.
Asta pentru că Dumitru Acriș a optat pentru o
abordare „politică”, i-aș spune în sens foarte larg,
a subiectului. El a operat modificări în succesiu-
nea scenelor piesei și a adăugat fragmente de text
ale actorilor, confesiuni personale ale acestora.
Bariera lingvistică a făcut să nu pot urmări de-
taliat aceste intervenții, dar cunoscând textul am
urmărit măcar firul roșu al poveștii. Personal, cred
că piesa suportă o „forjare” de lectură regizorală:
nu mi s-a părut nici abuzivă, nici denaturantă a
intenției auctoriale, deși această remodelare poate
crea o ambiguitate de sens.
Continuarea în pagina 34
Scenografia e semnată de regizorul însuși, de
Tudor Lucanu. Adică un cub de sticlă precum o
cușcă, un cub de oglinzi în care-ți poți vedea me-
reu chipul. Costumele semnate de Zsofia Gabor
nasc valuri mătăsoase, într-un vertij poetic. Soclu,
văluri, oglinzi, culori înșelătoare, într-o auto-izo-
lare a identităților oglindite. Scrie Tudor Lucanu:
„Care este locul în care te refugiezi? ...locul ace-
la în care, oriunde te-ai întoarce, tot de tine dai”.
Actorii reușesc un tur de forță artistică de înalt
nivel, trecând de la tăceri la cuvinte, apoi la in-
terjecții strigate, terminând cu limbajul visceral
al trupului, în zvârcoliri cvasi-animalice, dar și
subtile, în gesturi lascive, într-o coregrafie eterică.
Rodica Grigore descoperă o eternă instabilitate,
un sentiment al confuziei, convinsă că „prin jocul
iluzie-realitate, aparență-esență, piesa lui Radu
Stanca indică foarte clar utilizarea unei viziuni
carnavalești”.
Am asistat la un spectacol echilibrat, concen-
trat, magic, fără lungimi inutile, într-o gradație
a... dezvelirii vălurilor, marcând sensuri și sim-
boluri nebănuite. Dacă „picioarele vor să umble
singure”, atunci revolta se traduce prin peturi
aruncate violent pe pereții insensibili, desenând
vâscozități stridente, potențând ingenios o reali-
tate interșanjabilă.
■
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
33
film
Premiile Oscar 2023
- Vanity Fair/Bâlciul
deșertăciunilor!
■ Eugen Cojocaru
WThackeray ar fi actualizat satirizarea
înaltei societăți din epoca victoriană,
. disperat că se poate și mult mai rău, azi.
Atunci valorile erau reale în toate domeniile și nu
erai primit în cercuri mondene dacă nu aveai o solidă
cultură. Cei care conduc acum, analfabeți funcționali
cu doctorate, promovează anti-cultura și non-valo-
rile! Exemplul fatidic e evenimentul decernării ce-
lebrelor trofee: semnalul înmormântării definitive a
glorioasei fabrici de vise: clasicul Hollywood. Servilele
mass-media mainstream jubilează și laudă deșănțat
filmele, toaletele, fastul (articole cu enumerări detai-
late: rochia, pantofii, coafura, bijuteriile... de la fir-
ma x, z - comerț și marketing (după ceremonie s-au
triplat comenzile) de joasă speță! E necesar să încep
cu demascarea fenomenului pentru a înțelege de ce și
cum s-a ajuns la o așa decădere valorică a artei cine-
matografice.
Marii șefi de studiouri ai Epocii de aur au intrat
în uriașe datorii cu viața lor de superlux și producții
monumentale: unele au avut succes, dar multe fias-
couri au dus la ruinarea lor. Marea finanță a înțeles
că se pot face bani mulți și se pot manipula masele:
acțiunea a început prin 1970, aservirea industriei vi-
surilor fiind terminată în anii ț80, cu fixarea doar pe
profit și persuasiune. E decada neobișnuitului exod
al multor mari actori, regizori și scenariști în frunte
cu Robert Redford, care a înființat Sundance Festival,
contrapol la tot mai comercialul și manipulantul (îl
numesc eu) New-Hollywood, cu pandantul său bla-
zonal, Premiile OSCAR. E actul official de constituire
al Indie (Independent) Film! În interviurile lor au de-
mascat șantajul și presiunea malefică a bancherilor
asupra lor - ei decideau ce filme să se facă și cum,
obligându-i să utilizeze rețeta unică: Sex, Violence
& Horror. Trăim asta tot mai puternic începând cu
anii ț90, cu maximum două filme mari pe an - cine
reușește, nu e american: Icestorm /1997, regia Ang
Lee (Hong-Kong), American Beauty / 2000, re-
gie-scenariu Sam Mendes (englez, angajat la Royal
Shakespeare Company), Truman Show / 2001, regia
Peter Weir (australian) - vizibil numitor comun în
accentuata dimensiune critică la adresa societății
Urmare din pagina 33
Mica mântuire,
perpetua ispășire
Acriș a preferat să estompeze povestea cu specific
geografic a sașilor ardeleni pentru a o ridica la un
nivel de comentariu simbolic asupra destinului is-
toric al generațiilor din timpul și de după Al Doilea
Război Mondial. Registrul general al reprezentației
este el însuși marcat conflictual, spasmodic, liminar;
actorii joacă cu mare intensitate, cu o angoasantă
energie vindicativă, comunicarea este parcă mereu
o ceartă, cu rare momente de calm și serenitate.
Spațiul de joc imaginat de MC Ranin, care
semnează scenografia, este rectangular, ca o
americane post-industriale / de consum! Evident că
nu e pe placul oligarhiei financiar-economice, care
torpilează filmul critic și realist cu toate mijloacele.
După 9/11/2001 cultura a fost atacată frontal: Bush Jr.
a declarat că orice critică (și în arte) la sistemul ame-
rican e nepatriotică (salutări direct din Bolșevism!)!
Lovitura finală a venit cu impunerea / 2021 a „nou-
lui cod” (tacit până atunci) în film: fiecare peliculă să
aibă LGBT, toate etniile, să nu critice vreo minoritate,
instituții etc. Așa s-a ajuns, de exemplu, la aberații cu
prinți și contese de culoare la Curtea lui Ludovic XIV
ori Henric VIII! Cine nu se conformează nu e primit
la OSCAR și nu e difuzat în USA!
Din fericire, momentul a fost benefic pentru cine-
ma-ul european care a răsturnat vechea supremație
americană de 80% din spectatori - Franța: Lumea
minunata a Ameliei / 2001, Bienvenue chez les Chțtis
/ 2008, Danemarca: Italiana pentru începători / 2001,
Italia: Pâine și lalele / 2000, Norvegia: Elling / 2002,
Anglia: Happy Go Lucky / 2008 ș. m. a. Trăsătura fra-
pantă comună și total contrară cenzurii americane:
subiecte și oameni normali cu problemele și bucuri-
ile lor zilnice!
OSCAR-urile au fost, ades, politice, prin relații, au
sprijinit mult filmele care „ocolesc” realitatea ameri-
cană (la fel Nobelul Literar - cunoscuta înțelegere a
Războiului Rece: 4 Premii Vest, 1 Rusia sovietică!),
dar ce s-a întâmplat acum, depășește orice limită,
pentru că USA nu vor să „piardă” China de partea
Rusiei în conflictual ucrainean, acordă cele 8 premii
importante mediocrei pelicule chineze Orice, ori-
unde, oricând (acțiune, SF - ORICE, numai realita-
te nu, v-ați prins!?), lingușind cras și vizibil. La fel a
luat documentarul Navalnîi despre oponentul rus la
închisoare - nu contează la câți li s-a închis brutal
gura în America, după 2001. Ediția 95 a instaurat era
business-ului, a geo-politicii, prostului gust, incultu-
rii și mediocrității absolute! Însuși simbolul suprem
al Covorului Roșu a fost înlocuit cu ceva de culoa-
re roz (simbol LGBT), insipidul prezentator Jimmy
Kimmel a fost banal cu corect-politicul său, anun-
țându-se, la sfârșit, 0 greșeli. Parcă am fi în bolșevis-
mul întunecat, când așteptau kgb-iștii în culise, dacă
casă-crochiu, compusă doar din structură și iz-
bitor de asemănătoare unui soi de ring de box.
Costumele sunt simple, „civile”, dar foarte adec-
vate situației dramatice. Interesante, în aceeași
geometrie a decorului, video-mappingul lui Ionuț
Gavrilă și foto-video-grafia lui Stefan Șcerev.
Nu lipsesc din spectacol imagini de mare plas-
ticitate - precum cel al deportării -, ca și trimiteri
explicite la evenimente istorice, cadrul amplu și
copleștior care marchează existența umană.
Actorii bulgari (Vențislav Petkov, Dona
Vălova, Ivailo Draganov, Ivana Keranova, Kadri
Habil, Kristiana Țenkova, Todor Lazarov, Iasena
Gospodinova) au jucat precis, intens, expresiv, re-
ușind să transmită presiunea destinală a vremu-
rilor asupra eroilor. O mențiune specială pentru
greșea vreunul! Știind că e înmormântarea oficială
a marelui film și a liberalismului american, au lipsit
ostentativ monștrii sacri în viață (Robert Redford ș.
a. nu veneau de mult): Martin Scorsese, de Niro, Al
Pacino ș. a. și nici tinerii Brad Pitt, Angelina Jolie,
Denzel Washington, Meryl Streep, James Cameron,
Tom Cruise.!
Culmea penibilității și impertienței a fost limita-
rea timpului de vorbire (început când anunță!) a câș-
tigătorilor - obișnuiți cu strângeri de mâini în drum
spre, multora li s-a luat microfonul când au ajuns!
Unii „s-au prins” și au reușit două cuvinte gâfâind:
regizorii scurt-metrajului animat The Boy, the Mole,
Fox and the Horse?, de la documentarul The Elephant
Whisperer doar un Tha / Mulț, Judy Chin / Machiaj
n-a apucat de loc. Umiliri grave, publicul a protestat
- NU S-A ȚINUT CONT: dictatura business-ului,
incompetenței și inculturii! Un fel de bal de Fițe &
Pipițe la Hala Millenium din Cochirleanca, styled by
Versace!
Sinceritatea emoțiilor și destinul dramatic al unor
mari actori au reușit să salveze puțin umanitatea și
marea artă: Brendan Fraser / Cel mai bun actor în
rol principal (Balena) a vorbit în lacrimi (după 1995,
droguri, alcool, depresie, părăsit de soție și copii, fără
roluri), Jamie Lee Curtis, la final de carieră, ia un
nesperat Cea mai bună actriță rol secundar, iar Lady
Gaga a cântat emoționant melodia câștigătoare Hold
my hand în blugi, după ce a încântat bărbații cu o
rochie (Versace, clar!) transparentă de la talie în sus.
Mulți au fost revoltați și au dreptate pe rețelele de
socializare - un citat spune tot: Ăsta e marele pre-
miu?! Un film de divertisment, fără idee și profunzi-
me, fără emoții, o chinezărie bună de pus pe TikTok
în 200 de episoade, un videoclip făcut din ciuperci
halucinogene! Nimic pentru profundul și emoțio-
nant autobiograficul Fabelmens de Spielberg, com-
plexul Tar, biograficul Elvis și alte producții mult mai
bune. A fost și o meschină servitute acordată pro-
ducătorilor chinezi care finanțează colapsatul New-
Hollywood! Cum să dai Oscar unei țopăitoare chine-
zoaice și nu lui Cate Blanchet care joacă uimitor în
Tar, depășindu-și prestația Oscar din Blue Jasmin /
2013 de Woody Allen?! Sau pentru scenariul origi-
nal și tulburător al Spiritelor din Inisherin ori, în rolul
secundar, Judd Hersch în Fabelmens, infinit mai bun
decât chinez-oscarul din Orice. ori Barry Keogen,
nebunul satului în Spiritele., Babylon nimic, cu un
Brad Pitt în mare formă, iar melodia Neatu, Neatu
din penibila peliculă indiană RRR e oscarizată!!
Banala peliculă germano-americană Nimic nou pe
frontul de vest e Cel mai bun film străin că al doi-
lea mare finanțator la New Hollywood e Germania!
Să încheiem în acest ton: Mai nimic bun pe frontul
OSCAR și nici o speranță pentru viitor...
■
partiturile feminine, de mare capacitate a nuan-
țării.
Spectacolul se încheie în același registru intens
și brutal: evocarea războiului ruso-ucrainean, cu
cele două steaguri și vuiet de sirene de alarmă, su-
net care acompaniază obsesiv spectatorii la ieșirea
din sală. E un gest „politic” excesiv, m-am întrebat
la finele reprezentației? Răspunsul a venit abia a
doua zi: nu, e de fapt mesajul din subtext al in-
terpretării regizorale a lui Acriș, oricât de abuzivă
pare intervenția sa în Dispariții.
În lumea noastră nu există izbăvire, ci doar is-
pășire, și fiecare generație trebuie să-și poarte su-
ferința, într-un carusel perpetuu al durerii...
■
34
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
Urmare din pagina 36
Lumea post-apocaliptică
a lui Georges Mazilu
post-catastrofice, cu apariții deformate în urma unei
imense calamități. „Creaturile paradoxale ale lui
Mazilu - scria Sam Hunter - sunt aproape invariabil
mutilate și doar parțial umanizate, ca și cum ar fi su-
praviețuit unui dezastru genetic. [...] creaturi care par
simultan familiare și complet inedite, atât simpatice,
cât și repugnante în anatomiile lor desfigurate. Ne
șochează și apoi ne liniștesc, dar încântă fără îndoială
ochiul cu desenul lor iscusit și rafinamentul tonal.”3
Răsfoind albumul editat de Tribuna, eseistul
Christian Crăciun rămâne, oarecum, în asentimen-
tul istoricului de artă american atunci când afirmă
că: „Ființele lui Mazilu exprimă o stare de strivitoa-
re melancolie, spaimă, tristețe. Prin atitudine și mai
ales prin privire. [.] De altfel, personajele nu privesc
mai niciodată spre spectator, ci întotdeauna undeva
lateral, peste el, dincolo de el, în spatele lui, unde pare
că văd ceva. Te fac să întorci, la rându-ți, capul. Este
o pictură despre spaimă. [.] Aș spune că picturile
sunt un fel de anti-icoane, în măsura în care icoana
te privește totdeauna direct și personal, iar umanoi-
zii aceștia te ignoră cu desăvârșire [.]. Personajele
lui Mazilu au această nemișcare hieratică, par ciu-
date stop-cadre încremenite în visul lor atemporal.
Timpul lipsește din lumea aceasta post-apocaliptică”4.
Faptul că părerile comentatorilor ajung la un mo-
ment dat să coincidă este un argument în plus pen-
tru coerența discursului plastic, iar atracția pe care
tablourile o exercită asupra privitorului reprezintă în
fapt garanția că ideea artistului a creionat în final o
lume care viețuiește și dincolo de atelierul său, din-
colo de pânzele care o găzduiesc. Important este să
existe această atracție, iar în cazul de față ea este chiar
monopolizatoare. Pictura lui Georges Mazilu reține
Georges Mazilu
Les acrobates, 61x50 cm
cu obstinație privirea și interesul spectatorului, chiar
cu o putere constrângătoare aș spune, fascinația pen-
tru personajele sale și pentru neasemuita măiestrie
și rafinament al detaliilor survine din aptitudinea de
a sugera în mintea fiecăruia o biografie misterioasă
a acestor ființe, după propria imaginație și capaci-
tate de comprehensiune. Deoarece, până la urmă,
lui Mazilu i se aplică foarte bine mult comentata
definiție a lui Leonardo da Vinci: „la pittura e cosa
mentale”.
Note
1	Ani Bradea, România și oamenii săi din lume (XV), Interviu cu pictorul
Georges Mazilu în Tribuna nr. 417/16 ianuarie 2020, inclus ulterior în volumul
Țara de la capătul. Biografii exilate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
2	Mazilu, Hybrid Faces, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
3	Sam Hunter, Hybrid Faces, în albumul cu același titlu, op. cit., p.5
4	Christian Crăciun, Interfețele lui Mazilu, în Tribuna nr. 441/16 ianuarie
2021
■
Georges Mazilu
Le Confessionnal, 55x38 cm
TRIBUNA • NR. 496 • 1-15 mai 2023
35
sumar
plastica	
semnal Alexandru Sfârlea „Vituperând că ni se ignoră excepționalitatea”	2
editorial Mircea Arman Imaginativul colectiv occidental rațional și imaginativul colectiv al popoarelor non-europene (III)	3
filosofie Viorel Igna Polemica mimetică între platonism și creștinism (III)	5
Isabela Vasiliu-Scraba Potențialul terapeutic al filosofiei	7
diagnoze Andrei Marga Poezia dură	10
eseu Iulian Chivu Ființa românească la nivelul a. Personalismul energetic	12
Nicolae Iuga Naturalismul etic modern (I)	14
Menuț Maximinian Aculturația și interculturalitatea dintre sași și români (I)	15
Iulian Cătălui Fabula în literatura universală: definiții, etimologie, dimensiune morală și scurtă istorie (IV)	17
proza Raluca Poenaru Intersecția	19
istoria literară Radu Bagdasar Din subteranele creației (VII)	21
juridic Ioana Maria Mureșan Despre căsătorie	23
poezia Mihaela Oancea	24
Carmelia Leonte	25
comentarii Adrian Dinu Rachieru Poetul Val, hoinărind „desculț prin lumină”	26
Adrian Lesenciuc O privire asupra literaturii locale de pe orbita eliptică a teoreticianului	28
crochiuri Cristina Struțeanu Fetele Pădurii	29
in memoriam Ștefan Manasia In memoriam Radu Cosașu (1930-2023). Mic ghid de cosașologie pentru avansați și începători	31
însemnări din La Mancha Mircea Moț Mănăstirea și Cetatea	32
teatru Claudiu Groza Mica mântuire, perpetua ispășire	33
Alexandru Jurcan Dona Juana invadată de oglinzi	33
film Eugen Cojocaru Premiile Oscar 2023 - Vanity Fair/ Bâlciul deșertăciunilor!	34
plastica Ani Bradea Lumea post-apocaliptică a lui Georges Mazilu	36
Lumea post-apocaliptică
a lui Georges Mazilu
I Ani Bradea
Georges Mazilu	La commode bleue, 65x54 cm
Numele pictorului, născut în România dar
stabilit încă din prima jumătate a anilor '80
în Franța, nu are nevoie de o referință în
plus printre iubitorii de artă, sau cei a căror activitate
are legătură cu arta, de oriunde ar fi ei, din Europa
până în America, sau chiar și din alte zone mai în-
depărtate de pe glob. Pentru că Georges Mazilu, așa
cum îmi spunea în cadrul unui interviu pe care l-am
realizat în ianuarie 2020 pentru Tribuna1, a expus la
numeroase galerii din Europa și America de Nord,
lucrările sale aflându-se în permanență la Turner
Carrol Gallery, Santa Fe, New Mexico în Statele
Unite, la Galerie Lacroix în Quebec City în Canada
sau la Morren Galleries, Utrecht, Olanda. De aseme-
nea, unele lucrări pot fi văzute în muzee din SUA,
cum ar fi: Young and Legion of Honor Museums of
San Francisco, Tucson Museum of Art, Arizona, NM
Arts in Public Places Santa Fe, New Maxico; sau
chiar mai departe, Mazilu ajungând să fie prezent și
în Noua Zeelandă, în Tyler Collection, la University
of Tasmania. Însă marea majoritate a picturilor sale
se află în colecții particulare, peste tot în lume. De-a
lungul timpului a avut numeroase expoziții persona-
le sau de grup. La toate acestea se adaugă interesul
deosebit al iubitorilor de artă din România, survenit
îndeosebi în ultimii trei ani de când tablourile sale
sunt tranzacționate în mod frecvent de cea mai mare
casă de licitații de la noi, Tribuna anticipând acest
succes încă din anul 2020 când, acordând încredere
creației lui Mazilu, a publicat un elegant album2 ce
reunește o selecție de lucrări din 20 de ani de activi-
tate (2000-2020).
Ceea ce definește în mod clar arta lui Georges
Mazilu este inconfundabilul univers pictural pe care
acesta l-a imaginat prin personajele sale. O atmosferă
medievală, populată cu ființe fantastice asupra cărora
criticii de artă, precum și alți comentatori, s-au simțit
mereu provocați să se pronunțe. Profitând de discu-
ția pe care am avut-o în cadrul interviului amintit,
i-am adresat artistului întrebarea cu privire la origi-
nea acestei lumi ciudate, surprinzătoare și cu o forță
de atracție fantastică pentru privitor. „Căutările au
fost lungi și anevoioase pentru a-mi găsi un drum și
o expresie personală” - îmi spunea Georges Mazilu.
„Subiectele mele - a continuat acesta -, cu rare excep-
ții, nu le imaginez în prealabil, ci se construiesc din
frânturi de amintiri din lumea reală și din tot ce am
asimilat din istoria artei, sursele mele preferate fiind
secolele XVI-XVII din pictura olandeză, flamandă,
sau Renașterea italiană. [...] Efortul meu constă în a
crea o atmosferă de realitate, prin coerența luminii,
clar-obscur și cizelarea detaliilor. Într-un fel simplu
aș putea spune că pictura mea nu ilustrează imagi-
nația mea, ci mă ajută să descopăr zone interioare
obscure, de care altfel nu aș fi conștient.”
Specialiștii în domeniu, printre care și istoricul
de artă Sam Hunter (Universitatea din Princetown,
New Jersey, S.U.A.), au văzut în lumea picturală a
lui Mazilu o transpunere pe pânză a unor viziuni
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
■■niinii
642341 100496