TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Petre Velicu, Bal masque, 73x60 cm
aniversare
Teofil Răchițeanu 80
I Adrian Țion
Spre a glorifica sfârșitul unei frumose și
bogate zile de vară, norii firavi se adu-
nă în jurul soarelui amurgit, înnobilând
ceremonialul înserării cu sacralitate celestă.
Peisajul teluric, agrest, pădurile, se aprind exta-
tic de lumina roșiatică trimisă din depărtări as-
trale. Câte apusuri de acest fel nu va fi conteplat
Poetul Teofil Răchițeanu în peregrinările sale
pe cărări de munte! Tot astfel se apropie însera-
rea și de poet adunând în jurul operei sale tex-
tele critice însoțitoare. Crepusculul îmbinat cu
melancolia visării, a descifrării tainelor lumii și
a trăirilor de maximă intensitate emoțională se
revarsă peste opera lirică a poetului. El însuși
se autodefinește ca „Voevod al Melancoliei” ră-
tăcitor prin Munții Apusului, fixat definitiv în
această imagine a solitarului emblematic, surd
la îmbierile orașului colcăitor, căzut în abisul
civilizației. Deși vitalitatea lui poetică nu e câ-
tuși de puțin amurgită (dimpotrivă, sunt aștep-
tate alte și alte cărți), o contabilizare rigidă, ne-
dreaptă ne amintește că, fatalmete, poetul din
Răchițele a împlinit 80 de ani în ianuarie 2023
și, la oră de bilanț temporal, criticul și istoricul
literar Marin Iancu a adunat într-un substanțial
volum paginile critice scrise despre poet de-a
lungul anilor spre a-i însoți și glorifica ope-
ra, spre a-i pune în evidență valoarea, impor-
tanța. Cartea tipărită elegant, ca un obiect de
preț - Teofil Răchițeanu 80 - numără aproape
600 de pagini, format mare, a apărut la Editura
Scriptor din Cluj-Napoca la finele lui 2022 și
constituie un Dosar de receptare critică alcătuit
impecabil, cum rar se întâmplă, cu meticulo-
zitate profesională și, evident, printr-o muncă
susținută, plină de devoțiune față de poetul ani-
versat.
Cu exigența-i cunoscută în materie de cla-
sare, organizare și îndosariere a materialului
adunat din publicistica vremii, Marin Iancu a
alcătuit un volum de peste 200 de texte, studii,
articole, eseuri, comentarii, recenzii, evocări și
note de lectură scrise de autori, poeți, critici și
istorici literari, eseiști, ziariști și publiciști, oa-
meni de cultură care au manifestat interes pen-
tru cele aproape 40 de volume publicate de poet
de-a lungul anilor, începând cu debutul editori-
al din 1969 cu Elegii sub stele și până la Lebăda,
când moare, cântă din 2022. La aceste texte
critice se adaugă un număr de cinci interviuri
acordate de Teofil Răchițeanu lui Ion Cristofor,
Dan Brudașcu, Dafina Suciu, Radu Vida și
Marin Iancu, o secțiune cu prezența poetului
în dicționare și istorii literare, alta cu recoman-
dări pentru primirea în Uniunea Scriitorilor
din România, o secvență de reproduceri a unor
scrisori primite de Teofil Răchițeanu și o ad-
dendă de dedicații cu autografe în facsimil. O
antologie exhaustivă de contribuții exegetice
la cunoșterea globală a universului liric al po-
etului din Răchițele. Un ghid călăuzitor pentru
cercetarea și informarea exhaustivă asupra ope-
rei „cu rouă de Răchițele”.
În studiul introductiv de la începutul cărții,
Marin Iancu prefigurează sintetic profilul liric
al poetului, apelând la citate esențiale din tex-
tele celor antologați, subliniază originalitatea
scriiturii și încearcă o structurare a operei pe
greu decelabile etape de creație. Pe durata ce-
lor aproape cincizeci de ani de poezie, „lirica
lui Teofil Răchițeanu stă elocvent sub semnul
meditației în marginea misterului, într-o bună
descendență blagiană”, spune Marin Iancu,
pornind de la primul volum de versuri, Elegii
sub stele (1969), apărut în prestigioasa colec-
ție „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură.
Cu această ocazie, atenția criticii literare se
îndreaptă spre consemnarea unui „tempera-
ment de cea mai pură și cristalină fibră lirică.”
Continuarea în pagina 6
Petre Velicu	Perpetuum mobile, 180x60 cm
2
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
editorial
Imaginativul
colectiv occidental rațional
și imaginativul colectiv
al popoarelor non europene (I)
■ Mircea Arman
Memoriei lui Emil Lask,
respect și admirație
Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană încă
din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent. Ea
a fost dezbătută variat încă din vremea așa-zi-
selor culturi primitive și pînă în contemporaneitate.
De ea este legată atît opera literară cît și gîndirea fi-
losofică sau arta, dar nu mai puțin cercetarea știin-
țifică fundamentală. Din China antică pînă în India,
din Sumer și pînă în Grecia noțiunea de adevăr se
confundă cu însăși existența și dezvoltarea gîndirii
umane. Această constatare este de inatacabilă și prin
chiar exprimarea ei implică cercetarea noțiunii de
adevăr. Dar ce conținut are această noțiune pe care
o numim adevăr și care apare peste tot, în vorbăria
cotidiană, în discursul științific, în filosofie, în ma-
tematică? Ce este de cercetat asupra unei noțiuni
cu care toată lumea a fost de acord și a resimțit-o ca
universală acum și dintotdeauna și care prin aceas-
ta a căzut în ascunderea rutinei? Problema, însă,
capătă o altă nuanță. Una este să recunoști valabi-
litatea unui adevăr și alta este a ști ce este adevărul
(Heidegger).
La o primă vedere, în perspectiva teoriei cerce-
tării și gîndirii contemporane întrebarea primă care
se pune este următoarea: este sau nu valabil un luc-
ru? Cu aceasta ne ancorăm deja în mentalitatea ști-
ințifică. A doua întrebare care se pune are în vedere
o altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? și face
referire la interogația de tip filosofic. Cele două în-
trebări s-au disjuns și problematica lui ce este adevă-
rul a fost preluată de filosofie (Mircea Arman, Eseu
asupra structurii imaginativului uman, Ed, Tribuna,
Cluj-Napoca, 2020). Acest fapt ține de istoria însăși
a gîndirii umane și distincția apare cu claritate încă
în gîndirea lui Platon. La Platon încă, se va face dis-
tincția între filosofia adevărului privit ca aletheia și
cea care vede adevărul ca fiind anamnesis. Se trece,
deci, de la gîndirea oracular - revelatorie a „stăpîni-
torilor de adevăr” la cea a gînditorilor sistematici
cum a fost și Platon, chiar dacă încă tributar meta-
forei și mitului dar posesor deja al limbajului de tip
analitico-discursiv(dianoetic) al filosofului.
De aceea, vom parcurge, mai întîi și la modul
succint, concepțiile celor mai însemnați filosofi eu-
ropeni asupra acestei probleme.
Așa cum aminteam deja, Aristotel a influențat
decisiv modul de a gîndi al filosofiei occidentale
ca, mai apoi, scolasticii să definească adevărul prin
formula arhicunoscută adequatio rei ad intellectus -
adecvarea intelectului la lucrurile reale. Această for-
mulă thomistă s-a vrut, mai apoi, a fi depășită și a
căpătat diverse alte conotații și explicații.
La Descartes1, adevărul se deschide din claritatea
și evidența a ceea ce este gîndit. Ideile clare și dis-
tincte ale lui lumen naturale au un temei în ele însele,
acest temei fiind veracitas Dei, adică Dumnezeu,
care prin modul său de a fi nu ne poate înșela, așa
cum ne spunea încă Sf. Augustin. Sunt primele
semne ale abordării imaginative poietice raționale de
tip științific chiar dacă încă de la greci filosofia euro-
peană este tributară observării, definirii și raportării
la lucru, la ceea ce este exterior subiectului.
Spinoza, cartezian prin excelență, ne expune
cam același idei într- o altă formulare: Idea vera de-
bet convenire cum suo ideato, adică faptul că Ideea
adevărată trebuie să corespundă cu ceea ce este gîndit
prin ea, afirmație coroborată cu alta: Omnes ideae,
quatenus ad Deum referuntur, verae sunt. Toate
ideile, deoarece se raportează la Dumnezeu, sunt
adevărate2. Tot el ne spune, în aceeași Etică despre
faptul că relația gîndire - ființă are același conținut
care odată există în forma gîndirii, apoi în forma fi-
inței, fiecare exprimînd aceeași esență, gîndirea și fi-
ința fiind același tot. Aceeași substanță sub atributul
gîndirii este lumea inteligibilă iar sub atributul întin-
derii este natura. Natură și gîndire exprimă aceeași
esență a lui Dumnezeu - substanța unică și abso-
lută. „Nu există decît esența eternă a lui Dumnezeu,
spiritul nu are libertate, fiindcă el este mod, deter-
minat de alte moduri”. Prin acest mod de gîndire
atît Descartes cît și Spinoza se situează clar în plin
augustinism, dincolo de orice speculație care ar lega
concepția acestora de realismul thomist.
Malebranche, un alt cartezian, crede că există
două feluri de adevăruri: „Car il y a deux sortes de
verites, Ies unes sont necessaires et les autres con-
tingentes”3. „Adevărurile necesare, imuabile prin
natura lor și toate celelalte care sunt contingen-
te”. Morala, matematica, fizica și metafizica conțin
adevăruri necesare. Istoria, gramatica, dreptul
pozitiv laic, obiceiurile, țin de voința omului și
conțin adevăruri contingente. Malebranche este un
spinozist, însă unul într-o formă pioasă, teologică,
deși acest fapt nu îl împiedică să vadă cu maximă
claritate, mai puțin problema matematicii care nu
este decît o metodă, împărțirea științelor în științe
ale spiritului și științe ale naturii. Totuși, acest fapt
are valabilitatea lui legat de timpul la care a fost emis
și de structura imaginativă colectivă care permitea
această împărțire categorială și care este legată de
percepția timpului și spațiului ca fundamente ale ca-
pacității imaginative apriorice, de cunoștințele, etica
și morala epocii.
Leibniz nu este de acord cu cei ce caută adevărul
în cuvinte. El spune că dacă adevărul s-ar găsi în cu-
vinte, ar exista tot atîtea adevăruri cîte limbi există,
iar Hobbes ar avea dreptate atunci cînd afirmă că ex-
istă atîtea adevăruri cîți oameni există, acesta stînd
la la propria lor dispoziție. Această idee, a fost rel-
uată în timpul, nostru de către Alfred Tarski în The
Semantic Conception of Truth dar și de un Berdiaev,
ea fiind, așa cum arătam, cu mult înainte expusă
de Leibniz în Meditationes de cognitione, veritate et
ideis4, dar și, mai ales, în Nouveaux Essais sur l’en-
tendement humain.5Adevărul constă, în opinia filo-
sofului monadelor în corespundența propozițiilor
Mircea Arman
din spiritul nostru cu lucrurile pe care le numește,
ceea ce logic vorbind poate fi considerat valabil, însă
privind lucrurile din perspectiva metafizică a imagi-
nativului poietic rațional aprioric poate fi ușor con-
siderat un fals. Ca și Descartes, el ajunge la concluzia
conform căreia o idee adevărată este sesizată de in-
telect într-un mod simplu care o face limpede și evi-
dentă. Mergînd mai departe decît Cartesius, el spune
că o condiție necesară pentru sesizarea unei idei este
ca aceasta să poată fi definită. Ideea nu este nouă și îi
aparține lui Aristotel care spunea că o idee este clară
numai atunci cînd îi posedăm definiția. Ce se întîm-
plă însă cu adevărurile complexe, de tip aritmetic
sau geometric, care nu mai pot fi sesizate printr-un
act indivizibil al intelectului? Acest lucru necesită o
analiză mai atentă iar adevărurile de tip matematic
sunt mai degrabă tautologice și au pronunțat car-
acter de veridicitate în sensul thomist decît pe cel
de adevăr. Kant își construiește punctul de vedere
referitor la natura conceptului de adevăr în Critica
rațiunii pure și reia această concepție și în manua-
lul său de Logică apărut la Konigsberg în 1800. El
spune că adevărul constă în acordul cunoașterii cu
obiectul cunoscut, ceea ce nu era nici măcar în ep-
ocă un lucru nou și era derivat din logica de pînă
la el. Noi nu avem obiectul decît prin cunoașterea
lui, așadar cunoașterea și obiectul ei devine acor-
dul dintre cunoaștere și cunoașterea obiectului ei
ceea ce înseamnă: ”Cunoașterea mea trebuie să se
valideze singură.” Acest fapt nu este însă de natură
a determina adevărul fiind, de fapt, ceea ce pentru
cei din vechime însemna argumentare în cerc, dia-
lela. Mergînd mai departe, filosoful german crede,
cum bine se știe, că pentru a găsi condițiile gener-
ale ale adevărului trebuie, mai întîi, găsit răspunsul
la două întrebări: a. Dacă există un criteriu general
material al adevărului și b. Dacă există un criteriu
general formal al adevărului. Un criteriu material
al adevărului nu poate exista, întrucît ar fi contra-
dictoriu cu imaginativul poietic rațional aprioric și
cu capacitatea imaginativă apriorică, deoarece orice
cunoștință este formată la cele două nivele fiind o
re-construcție imaginativă poietică rațională. Ar
rămîne doar criteriul formal, ceea ce în ultimă in-
stanță n-ar fi decît acordul cunoașterii cu ea însăși,
ceea ce este același lucru cu legile generale ale in-
telectului și rațiunii, precum în aserțiunea ceea ce
Z
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
3
o
este este. Kant arată că acest criteriu nu este suficient
pentru adevărul obiectiv dar trebuie considerat ca o
condiție necesară. Această observație a lui Kant nu
mai este suficientă astăzi în perspectiva a ceea ce s-a
dobîndit ca și cunoștere în filosofia ulterioară și în
știință. Mai mult,Hegel îl acuză pe Kant că filosofia
sa este doar pretins și fals apriorică, ea izvorînd, în
speță, din sistematizarea și ducerea spre metafizic a
logicii clasice. Acest lucru este discutabil, însă anal-
iza kantiană se raportează doar la structurile logicii
clasice și afirmația lui Hegel este extrem de greu de
combătut. Neokantienii, printre ei și excepțional-
ul Emil Lask în Die Logik der Philosophie und die
Kategorienlehre (Tubingen, J,C, B, Mohr, 1911) au
fost cei care l-au apărat pe Kant de atacul lui Hegel și
s-au străduit să demonstreze contrariul.
Pentru Hegel adevărul nu este un concept fun-
damental ci unul derivat. La început a fost ființa
și non-ființa care erau una și aceiași.Treptat, prin
mecanismul contradicției devin posibilă apariția
obiectului și conceptului. De aici, apare adevărul
care este ambivalent: obiectiv și subiectiv. În sen-
sul obiectiv adevărul este acordul obiectului, al lu-
crului cu el însuși, adică realitatea lui este adecvată
propriului său concept6. Subiectiv, adevărul face
referire la concept dar conceptul nu este decît „ideea
adevărată” și aceasta este însăși realitatea. Adevărul
este privit de Hegel ca fiind împlinirea ideii prin de-
venirea ei dialectică care, urmare a mecanismului
contradicției, se obiectivează și devine obiect de gîn-
dire. Această abordare hegeliană este mai aproape
de ceea ce gîndim astăzi relativ la sensul adevărului,
dar nu este suficientă întrucît nu atinge substratul
originar al acestor determinări, respectiv capacitatea
imaginativă apriorică și imaginativul poietic apri-
oric ca agens, care sunt creatoarele lumilor posibile
raționale.
Petre Velicu
Graal, 70x70 cm
Scurtul excurs făcut asupra concepțiilor cîtorva
dintre cei mai importanți filosofi europeni ne îm-
pinge să tragem următoarea concluzie: fiecare filo-
sof și-a construit un concept al adevărului în funcție
de propria raportare la lume și cunoaștere, fiecare
cercetător al științelor naturii a dus observațiile sale
sistematice la nivelul la care i-a permis imaginati-
vul colectiv și, repetăm, epoca, cunoștințele și per-
ceperea timpului și spațiului specifice fiecărei epoci,
respewctiv imaginativului fiecărei epoci. Fără aceste
aspecte imaginativul care este o structură univer-
sală dar goală de conținut la momentul inițial, cel al
nașterii, nu poate deveni productiv și nu poare re-
crea lumile posibile raționale pe care le și trăiește fie-
care subiect în parte relativ la valorile timpului său
dar și al raportării la ființarea ici-colo disponibilă,
respectiv la lumea nearticulată, la obiectualitatea
transcendentă haotică, necristalizată, ordonată și
valorizată de imaginativul individual și apoi de cel
colectiv. Doar creatorii și marii descoperitori reușesc
să se desprindă și că creeze viitoare lumi imaginative
posibile care se traduc în dezvoltarea ulterioară a ar-
tei, a gîndirii de tip filosofic sau al științei. Heidegger
a fost primul care a sesizat acest fapt în celebra lui lu-
crare Sein und Zeit deși doar aproximativ și intuitiv.
Cercetările efectuate după el îl fac pe un Johannes
Lohmann să creadă că există „forme ale adevărului”,
cum există, spunem noi, forme ale raportării insului
la lume, marcate de conținutul eului transcendental
specific fiecărei populații sau rase și culturi. Într- un
studiu intitulat Schimbarea esenței adevărului în gîn-
direa grecească7, acesta afirma că există o formă eu-
ropeană a adevărului, o formă chineză a adevărului,
o formă specifică unei limbi sau a unui cerc de cul-
tură. Afirmația se susține, credem noi, atît timp cît
există o raportare specifică acestor popoare la lume
în funcție de percepția proprie a elementului timp
dar și a unei structuri imaginative populate cu alte
elemente valorice, culturale, informaționale de tip
colectiv.
Vom puncta, în cele ce urmează, spre exemplifi-
care, diferențele esențiale ale perceperii timpului și
spațiului în ceea ce privește omul oriental și cel occi-
dental. De aici, vom deduce și diferențele de gîndire
și percepere a lumii specifice fiecăruia în perspectiva
diferenței date de conținutul structurii imaginative
ale fiecărui popor sau rase dar și în ce privește struc-
tura primordială a elementului imaginativ, acesta fi-
ind un apriorism.
În mod hotărît, la o primă vedere, nimic din ceea
ce ne este dat să trăim într-un secol al virtualismului
debordant, nu are legătură cu simplitatea și spiritul
practic, aplecat spre real, al grecului primitiv, trăitor
atunci cînd apărea pe cerul gîndirii grecești aurora.
Mai mult, omul contemporan și în general generații-
le postbelice nu mai înțeleg nimic8 din tot ceea ce în-
seamnă gîndire și artă grecească. De aceea, temerea
heideggeriană relativă la înstăpînirea tehnicii plane-
tare și tendința distrugătoare a gîndirii calculatoare
asupra a ceea ce înseamnă omul în originaritatea sa
pare să dobîndească o consistență din ce în ce mai
sporită.
Deși, așa cum afirma biologul german Jakob von
Uexkull, omul prin natura sa este singura viețui-
toare care trăiește realitatea la modul mijlocit, rupt
de lanțul trofic, acum ne aflăm în situația devenită
mai gravă în care, prin progresul malefic al științelor
informatice, trăim realitatea la modul pur virtual,
cumva la a treia mînă, prin intermediul proiecțiilor
computerizate. Argumentele după care progresul
ateleologic al științei și tehnicii informatice ar duce
la o bunăstare și progres al spiței și societății ome-
nești este un argument ce poate să pară valabil unor
așa-ziși scientologi limitați la propriile halucinații sau
unor ipochimeni cvasitembelizați. Nu în zadar întîl-
nim azi savanți ultraspecializați, culmea chiar în do-
meniul umanioarelor, cărora dacă le vorbești despre
cultura din care la origini chiar ei provin privesc spre
tine cu o față de impotent. Nu degeaba, aproape toate
îndeletnicirile umane, de la munca fizică, la război,
sex, comerț, gîndire, artă, dragoste sau chiar religie
sunt sau pot fi înlocuite, servite ca surogat, con-
sumate, trăite, prin intermediul unui interpus - com-
puterul și imaginativulpoietic informațional. Și totuși,
chiar dacă ar fi să recunoaștem un anumit concept
care călăuzește lumea actuală, de această dată în-
tr-un mod paradoxal și amfibolic, această epopee
nefastă a omului contemporan am putea să o susți-
nem prin adevăr, noțiune care, așa cum vom încer-
ca să demonstrăm, călăuzește destinul și tradiția lui
homo europaeus pe parcursul existenței sale. Tocmai
de aceea, și situîndu-ne oarecum a rebours față de
toate orientările și dogmele filosofice contemporane,
infestate de nebunia informațională, vom încerca să
regîndim această istorie a spiritualității europene în
datele ei esențiale și fără a avea pretenția unei abor-
dări sistematice, istorice sau exhaustive, pornind
chiar de la conceptul de adevăr.
Note
1	R. Descartes, Pricipia phiiosophiae, I, 48; Meditationes III;
Meditationes V.
2	B. Spinoza, Ethica, I, 3o, Eth.,11, 32, trad. rom., 1995.
3	Malebrache, Recherche de la verite, cartea I, cap. 3, apud., A.
Dumitriu, Aletheia, Buc. 1984.
4	Publicat în Acta eruditiorum în 1684 și reprodusă de
Gerhardt în Die philosophischen Schriften von G.W. Leibniz,
Berlin, 1875- 1890.
5	G.W. Leibniz, Op. cit., cartea a IV-a cap.5.
6	Vidi, Hegel, Logica, p. 345, pgf. 213, Ed. Academiei, București,
1962.
7	Apărut în volumul Logik und Erkenntnislehre des Aristoteles
la Darmstadt în 1972.
8	Vezi. E. R. Dodds, Dialectica spiritului grec, Meridiane, Buc.
1983, p. 19.
■
4
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
religie
PASTORALĂ
LA ÎNVIEREA DOMNULUI
2 0 2 3
TANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Pacea vine de la Hristos Dumnezeu
T ANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și
Sălajului,
Preacucernciului Cler, Preacuviosului Cin
Monahal
și dragilor noștri credincioși, urări de pace și
bucurie cu prilejul Sfintelor Paști
Pacea vine de la Hristos Dumnezeu
„Pace vă las vouă,
pacea Mea o dau vouă,
nu precum dă lumea vă dau Eu”.
(Ioan 14, 27)
Iubiți credincioși,
În ziua învierii Sale din morți, seara, Domnul
Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi. Ne spune
Sfântul Ioan că, „fiind seară, în ziua aceea, întâ-
ia a săptămânii, și ușile fiind încuiate, unde erau
adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit lisus și
a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20,
19). Marele dar al păcii, Mântuitorul l-a oferit
Ucenicilor Săi.
Ce poate fi mai prețios ca darul păcii și ar-
moniei care se revarsă din sânul Sfintei Treimi?
Proorocii Vechiului Testament, care-L așteptau
pe Mântuitorul, Îl numeau „Înger de mare sfat,
Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn
al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9,
5), iar în împărăția pe care El va întemeia-o „lupul
va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca
lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca
împreună și un copil îi va paște; juninca se va duce
la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor să-
lășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie.
Pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și
în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat
își va întinde mâna.” (Isaia 11, 6-8). Se înțelege că
toate aceste metafore se referă la pacea absolută
ce va domni între oameni în împărăția Domnului
Hristos.
La nașterea Mântuitorului, „s-a văzut, împreu-
nă cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând
pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-
voire!” (Luca 2, 13-14). După Înviere, consem-
nează tot Sfântul Evanghelist Luca, cum o face
și Sfântul Evanghelist Ioan, „pe când vorbeau ei
acestea, El a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace
vouă!” (Luca 24, 36).
Domnul Hristos este Domnul păcii, El înteme-
iază împărăția păcii veșnice și universale. El aduce
„pacea între noi și Dumnezeu, pacea sufletului pă-
truns de lumina harului, pacea dintre oameni care
sunt frați întreolaltă, pacea între popoare, care fac
parte din marea familie umană, pacea întregii făp-
turi, pacea cosmică”1.
Pacea aceasta e un dar de la Dumnezeu, însă
pentru a se menține, ea pretinde angajarea tutu-
ror oamenilor, și în special a creștinilor. Ea cere
conlucrarea cu Hristos, Domnul păcii. Fiecare
creștin trebuie să fie un luptător pentru pace,
așa cum îi recomandă Sfântul Pavel lui Timotei:
„urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea,
cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată” (II
Timotei 2, 22).
În spiritul învățăturii lui Hristos creștinii do-
resc pacea, caută pacea, pășesc pe drumul păcii și
luptă pentru pace în comuniune cu toți oamenii
din lume care doresc pacea. Biserica, și-n prime-
le veacuri creștine, când erau mari frământări, a
propovăduit pacea și înțelegerea între creștini și
între toți oamenii din lume.
Sfântul Igantie Teoforul, în scrisoarea sa către
Efeseni, ne spune că „nimic nu-i mai bun ca pacea,
în care încetează orice război al celor cerești și pă-
mântești”2. Sfântul Vasile cel Mare zice că pacea
„este acest mare și minunat bun” și că „nimic nu
este asemenea ei”3. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur
precizează că „atât de mare bun este pacea încât fii
ai lui Dumnezeu sunt cei care o fac și o clădesc”4.
De fapt, zice Însuși Mântuitorul: „Fericiți făcătorii
de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”
(Matei 5, 9).
Iubiți frați și surori,
Pacea este scumpă pentru sute de milioane de
oameni, care doresc să-și ducă viața în liniște și
să se bucure de zilele pe care le dă Dumnezeu.
Libertatea, egalitatea, dreptatea, frățietatea, con-
lucrarea, sunt virtuți și valori dorite de toți.
Și, în consens cu cele enunțate, nu sunt oare
absurde și catastrofale războaiele, inclusiv cel din
Ucraina, purtat între oameni de aceeași cultură și
credință? Războiul constitue „una dintre cele mai
grave și îngrijorătoare probleme ale omului, în spe-
cial în epoca noastră. Experiența celor două răz-
boaie mondiale, șirul nesfârșit de conflicte armate
ce le-au urmat, precum și existența mijloacelor de
distrugere, care pot face să dispară... nu doar nea-
mul omenesc, dar și orice urmă de civilizație de pe
fața pământului”5, trebuie să ne dea de gândit.
Și pentru că ne aflăm la Paști, noi creștinii ar
trebui să punem la suflet îndemnul Sfântului Ioan
Damaschinul: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu
prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să
zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm
toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a
înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și
celor din morminte viață dăruindu-le”6.
Iar dacă căutăm sursa neînțelegerilor și cioc-
nirilor dintre oameni, să-l cităm pe Sfântul Iacov:
„De unde vin războaiele, și de unde certurile dintre
voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se lup-
tă în mădularele voastre? Poftiți, și nu aveți; ucideți
și pizmuiți, și nu puteți dobândi ce doriți; vă sfădiți
și vă războiți, și nu aveți pentru că nu cereți. Cereți,
și nu primiți pentru că cereți rău”(Iacov 4, 1-3).
Războiul este o încercare tragică a omului,
creat de Dumnezeu să trăiască în „iubire, pace și
demnitate. Înstrăinarea de Dumnezeu este înstrăi-
narea de iubire și pace. Mai mult, este înstrăinare
și de fundamentul demnității umane. Când omul
se înstrăinează de Dumnezeul iubirii și al păcii.
se înjosește pe sine însuși și se afundă inevitabil în
tulburare și pieire”7.
Mântuitorul, Domnul Păcii, e categoric în sen-
tința Sa: „toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
5
o
(Matei 26, 52). Iar pe noi ne învață „să trăim în
pace unii cu alții” (Marcu 9, 50). Sfântul Pavel știe
că nu întotdeauna lucrurile depind de noi: „Dacă
se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună
pace cu toți oamenii” (Romani 12, 18).
Pentru omul zilelor noastre, unica opțiune ra-
țională este pacea, dacă vrea ca viața să meargă
în continuare. Înainte vreme se considera că răz-
boiul oferă o ultimă soluționare a diferendelor.
Astăzi, realizăm că războiul este irațional, că un
al treilea război mondial ar duce la distrugerea
totală.
Ca să evităm războiul, trebuie eliminate cauze-
le care duc la război: nedreptatea, asuprirea, ex-
ploatarea, desconsiderarea drepturilor omului și
alți factori care cultivă conflictele. Sfântul Pavel,
pe bună dreptate, ne îndeamnă: „Căutați pacea cu
toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea
pe Domnul” (Evrei 12, 14). Iar Sfânta Liturghie
o începem cu invocările: „Cu pace, Domnului să
ne rugăm. Pentru pacea de sus și pentru mântu-
irea sufletelor noastre. Pentru pacea a toată lu-
mea...”8. La sfârșitul, ei zicem: „Cu pace să ieșim”9.
E minunat condacul Slujbei Învierii, care și el
amintește de pacea adusă de Hristos: „Deși Te-ai
pogorât în mormânt, Cel ce ești fără de moarte, dar
puterile iadului ai zdrobit și ai înviat ca un biru-
itor, Hristoase, Dumnezeule, zicând femeilor mi-
ronosițe: Bucurați-vă! Și Apostolilor Tăi pace dăru-
indu-le, Cel ce dai celor căzuți ridicare”10.
Suntem convinși că Domnul Hristos ne chea-
mă să fim „făcători de pace”, să ne rugăm pentru
pace, să fim cu atitudinea noastră pacifistă con-
taminanți și pentru alții. Sunt conștient că aces-
te cuvinte ajung la dumneavoastră, cei ce sunteți
credincioși și căutați biserica, dar cine știe dacă
nu vor ajunge și în alte medii și la cei ce pot opri
războaiele?
Dreptmăritori creștini,
Dumnezeu, prin Proorocul David, ne zice:
„Ferește-te de rău și fă binele, caută pacea și o
urmează pe ea” (Psalmul 33, 13). Cei ce-și pun
problema vieții spirituale serios caută pacea și
sunt convinși că nu armele, ci dragostea creștină
va birui.
Este notorie „legenda spicelor care au biruit
săbiile”, din folclorul iudaic11. Un tânăr se căsă-
torise cu fiica unui comerciant de spice. Tânărul
a fost însărcinat să transporte un snop de spi-
ce într-un oraș îndepărtat. Pe drum, o bandă
de hoți s-a aruncat asupra lui și i-a cerut să le
dea snopul de spice. Tânărul a refuzat, iar hoții
au scos săbiile și l-au atacat. Dar tânărul a luat
un spic din snop și l-a aruncat asupra hoților.
Spicul a început să strălucească ca aurul și a în-
ceput să reverse o lumină foarte puternică, ca de
fulger. Hoții s-au speriat și au fugit, iar tânărul
și-a continuat drumul. Niciodată săgețile, sau
alte arme, oricât de rafinate ar fi, nu vor izbuti să
îngenuncheze spicele, simbol al muncii creatoa-
re. Confruntarea dintre două concepții de viață
nu se hotărăște pe câmpul de luptă, ci pe terenul
spicelor care oferă oamenilor bunăstarea, care
oferă oamenilor pâinea cea de toate zilele.
Este clar că spicele au biruit săbiile, au biruit
armele și au adus pacea. Iar Domnul Păcii este
Însuși Iisus Hristos. Din făina obținută din spi-
ce se face Sfânta Cuminecătură. Sfântul Pavel ne
întreabă retoric: „Pâinea pe care o frângem nu
este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos” (I
Corinteni 10, 16).
În spiritul păcii aduse de Hristos este scrisă
și poezia „Cântecul potirului”12, care ne prezintă
poetic prefacerea pâinii, roada spicelor, în trupul
lui Hristos. „Podgorii bogate și lanuri mănoase /
Pământul acesta Iisuse Hristoase / E raiul în care
ne-a vrut Dumnezeu / Privește-Te-n vie și Vezi-
Te-n grâne / Și sângerează-n struguri și frân-
ge-Te-n pâine / Tu viață de-a pururi a neamului
meu”.
Oamenii au nevoie de pace și liniște, pe care le
cerem Domnului Păcii, au nevoie de o viață spiri-
tuală normală. De aceea, Biserica cultivă spiritul
de prietenie și frăție dintre oameni. Predicând
Evanghelia Mântuitorului, ea încearcă să-i facă
pe oameni mai buni. Pe bună dreptate, Simion
Mehedinți afirmă că „un popor, ca și orice om în
parte, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie
și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus”13.
Luptându-ne pentru pace, punem în lucrare
Predica Mântuitorului de pe Munte, care-i feri-
cește pe „făcătorii de pace” (Matei 5, 9), și împli-
nim visul proorocilor. Iubirea creștină ne cheamă
să slujim păcii, vieții și binelui oamenilor și să fim
potrivnici războiului, neînțelegerilor, care aduc
suferință, distrugere și moarte.
Acum când „toate s-au umplut de lumină: și
cerul și pământul și cele de dedesubt”14, dorim ca
Pacea lui Hristos Cel Înviat să vă covârșească su-
fletele, să aveți sărbători pline de bucurie și de har
și vă zicem cu toată convingerea creștină: Hristos
a înviat!
t ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și
Sălajului
Note
1	t Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de
Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 115.
2	Scrierile Părinților Apostolici, Editura Insitutului
Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1979, p. 169.
3	Cf. t Nicolae, Mitropolitul Ardealului, op. cit, p.
116.
4	Ibidem.
5	Georgios Mantzaridis, Morala Creștină, Editura
Bizantină, București, 2006, p. 373.
6	Slujba Învierii, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba
Iulia, Alba Iulia, 1997, p. 49.
7	Georgios Mantzaridis, op. cit, p. 374.
8	Liturghier, E.I.B.M.B.O.R, București, 2012, p. 136.
9	Ibidem, p. 197.
10	Slujba Învierii, idem., p. 36.
11	Șef rabin dr. Moses Rosen, Învățături biblice, Federația
comunităților evreiești, București, 1979, p. 25.
12	„Cântecul potirului”, Nichifor Crainic, Antologie
de poezie religioasă, Zoe Duna, Alba Iulia, 1995, p. 31.
13	Simion Mehedinți, Creștinismul românesc,
Anastasia, București, 1995, p. 23.
14	Slujba Învierii, p. 30.
■
Urmare din pagina 2
Teofil Răchițeanu 80
Remarcat de Geo Bogza, poetul ardelean cu-
noaște o ascensiune rapidă cu volumele Somn
de voevod (1980) și Planetele Melancoliei
(1986). Adept al versului clasic, poetul își orga-
nizează discursul într-o „suită diafană a plân-
sului universal și a suferinței beatificante” (Al.
Cistelecan). Prin volumele publicate după 1990,
incantația elegiacă se focusează pe ceea ce Th.
Codreanu numea „cartea reprezentativă a sin-
gularității canonice”, cantonată într-un „etern
amurg” cu ascendențe neoromantice. În etapa
2002-2010, critica literară depistează existența
acelui „sentiment tipic eminescian «dureros de
dulce», expresie a unui spațiu mioritic gene-
ros, supus ab originem binecuvântării dumne-
zeiești”, cultivat în energiile limbajului și topit
în melodicitatea clasică de la care „n-a abdicat
niciodată” (Dorin Serghie). Un moment fast
în destinul operei este semnalat de Mari Iancu
prin publicarea celor două culegeri rezumative
din 2002 Efulgurații (antologie de autor) și
Efulgurații (pagini de jurnal). Ion Buzași crede
că, prin aceste poeme, „Teofil Răchițeanu este
în lirica actuală creatorul unei specii, pe care o
numește «efulgurație»”, „termen din domeniul
fizicii, definit în dicționare cu mai mulți ter-
meni, relativ sinonimi, ca: strălucire, iluminare,
sclipire, străfulgerare”. Poetul supus diferitelor
exegeze critice este un continuator în spiritul
tradiției asumate organic, ceea ce explică nea-
linierea sihastrului din «Munții Apusului» la
gălăgioasa „revoltă” optzecistă și-i subliniază
filonul arhaizant al limbajului său poetic. După
2020, „etapa celei de a doua maturități a poe-
tului”, se caracterizează, ne sugerează autorul,
prin „imagini calme” asociate cu „invocarea lui
Dumnezeu ca izbăvire și sprijin într-o existență
dusă în singurătatea unui spațiu etnic fabulos,
de unde și o oarecare înrudire cu poezia arde-
lenilor Ion Iuga, Ioan Alexandru și Gheorghe
Pituț, a căror poezie crește dintr-un fond mito-
logic asemănător.”
Parcurgând paginile acestui volum omagial
observi cu încântare că „ascetul din Apuseni”,
retras în pustietatea munților, „s-a bucurat to-
tuși în permanență de un constant interes din
partea oamenilor de litere, istorici și critici lite-
rari, eseiști, (...) prieteni și colegi de generație.
Portretul fizic făcut de Marin Iancu „persona-
jului” său merită citat fragmentar în final al
prezentării: „un bărbat frumos, cu plete negre
de haiduc, cu o privire luminoasă și tânără și
cu un surâs sfios și parcă vinovat, cerându-și
iertare cu privirea și cu surâsul de la trecători,
sounându-le parcă: «Iată, trec doar câteva clipe
printre voi, nu vreau să vă tulbur, vreau doar să
vă dăruiesc pacea pădurilor mele de bradși vi-
sul apelor fulgerate de păstrăvi multicolori...»”.
Cuvinte care vorbesc în profunzime despre
înțelegerea în spirit și fapt a omului Teofil
Răchițeanu și a poeziei pe care o scrie. Cartea
lui Marin Iancu este, de departe, un demers li-
terar-critic remarcabil, de mare importanță în
peisajul literar actul.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
filosofie
Polemica mimetică între
platonism și creștinism (I)
■ Viorel Igna
n comentariul la pasajul din Phaidon1 în care
Socrate vorbește de raportul dintre misterele
telestike2 ale orfismului și filosofia cea dreap-
tă, Damascius scrie:
„Așa cum unii preferă filosofia, ca Porfir și
Plotin și mulți alți filosofi, alții în schimb, pre-
feră arta sacerdotală (ieratike), ca Iamblichos,
Sirianus și Proclus și toți aceia care practică arta
sacerdotală”3. În alți termeni, Damascius pare
conștient de răscrucea apărută în neoplatonismul
post-plotinian, a celor două căi diferite care în
mod grosolan pot fi definite neoplatonismul oc-
cidental (porfirian, făcut cunoscut în creștinism
de Marius Victorinus și de Sfântul Augustin) și
neoplatonismul oriental iamblicheano/ploclian
făcut cunoscut în creștinism de pseudo Dionisie
Areopagitul)4.
Calea lui Porfir, care identifică Unul cu Tatăl
Triadei, și deci cu Ființa, a deschis strada onto-teo-
logiei medievale, începând de la Sfântul Augustin
și Boethius. Calea lui Iamblichos, care-l pune pe
Unu în mod net deasupra Triadei, într-un fel cu
totul necoordonat (asintaktos) a dezvoltat strada
mistică plotiniană a teologiei negative, până la
cea mai coerentă henologie sistematică. În Aporii
și soluții despre principii, Damascius5 explică exact
această diferență, ce derivă din felul în care Porfir
și Iamblichos au interpretat doctrina caldeeană a
Triadei supreme; în același timp, Damascius a re-
vendicat pentru el rolul de a examina principiile
divine într-un mod și mai filozofic (kata ton filo-
sofoteron tropon) decât Porfir, care s-a limitat să
comenteze oracolele:
„După aceste argumente putem spune că......poa-
te sunt două principiile prime anterioare primei
Triade inteligibile, sau că este totdeauna un prin-
cipiu inefabil (arretos) și că nu este în aceeași ordi-
ne a Triadei, așa cum susține marele Iamblichos în
cea de-a douăzecișiopta carte a supremei Teologii
caldeene, sau, ca marea parte a acelora care au
analizat argumentul; după Principiul inefabil exis-
tă o cauză care este prima Triadă a Inteligibililor,
sau dacă acceptăm și această ipoteză a lui Porfir
vom spune că Principiul unic al tuturor lucruri-
lor este Tatăl Triadei Inteligibile. Cum însă Porfir
preferă oracolele zeilor și dacă examinăm într-o
manieră oportună aceste argumente conform
metodei filozofice pe care am ales-o, lăsăm acest
lucruri (oracolele nn.) Dacă n-ar fi fost adevă-
rat că Principiul prim nu este în aceeași ordine a
Triadei ci este unul în comun cu toate lucrurile și
în același timp inefabil, cum l-am putea clasifica
printre inteligibili și cum l-am putea numi Tată
al Triadei? În acest fel ar fi la vârful ființelor de-
terminate, în celălalt caz ar transcende toate lu-
crurile.”6 Putem spune în concluzie că teologia
trinitară creștină și-a găsit în Porfir modelul cel
mai bine adaptat Crezului niceean pentru a ține
cont de Unitatea și Trinitatea ființei divine și cea a
consubstanțialității celor trei Persoane; în cel de-
al doilea caz, în schimb, Unitatea lui Dumnezeu
ar rezulta ca fiind anterioară Sfintei Treimi, ante-
rioară până și lui Dumnezeu Tatăl7.
Damascius continuă analiza procliană asupra
principiului, comentează Marilena Vlad8, supu-
nând-o însă unei critici radicale și depășind-o. La
Proclus, ca de altfel în întreaga tradiție neoplato-
nică, principiul prim este incognoscibil și indici-
bil, iar unul nu este decât un nume prin care su-
gerăm acest principiu, sursă a întregii pluralități.
Damascius merge însă și mai departe. Principiul
prim nu poate fi nici măcar desemnat ca unu, de-
oarece unul intră într-o relație opozitivă cu plura-
lele, așadar unul este încă, într-un anumit fel, co-
gnoscibil și dicibil. Unul este limita ultimă până la
care se poate înălța gândirea noastră, el este ulti-
ma supoziție pe care o mai putem face. În schimb,
principiul prim este dincolo chiar și de această
supoziție ultimă: el este inefabil (aporreton).
“Damascius preia acest termen din religiile
misteriilor, unde el desemnează secretul, ceea ce
rămâne ascuns, ceea ce nu se spune, ci este inter-
zis a fi numit. Inefabilul este în așa măsură sustras
oricărui discurs, încât despre el nu se poate spune
nici măcar că este inefabil. Dacă unul sugera an-
terioritatea principiului față de pluralitate, așadar
non pluralitatea lui, inefabilul nu mai sugerează o
natură anume a principiului, ci doar transcenden-
ța lui față de orice natură și față de orice discurs
posibil. În plus, despre inefail nu se poate spune
nici măcar că este transcendent, deoarece chiar
și transcendența este o relație, pe când inefabilul
este dincolo de orice relație.”9
Într-o altă lucrare, Marilena Vlad10, ne spune
că ceea ce vrea să obțină Damascius este un fel de
exercitare a gândirii care se ridică deasupra orică-
rei cunoașteri și oricărei expresii. Expresia ultimă
a acestei depășiri a cunoașterii va fi tăcerea, acea
tăcere care înconjoară principiul inefabil și în care
orice discurs o dată ajuns, se oprește, acostând în-
tr-un port11
Aporiile și răsturnările succesive ale gândirii,
comentează M. Vlad, sunt maniera în care forțăm
limitele exprimabilului, pentru a face să se audă
această tăcere a principiului pe care nimic nu îl
poate cuprinde, această tăcere în care nicio ex-
presie nu poate pătrunde. În felul acesta, pe calea
filozofiei și a gândirii, Damascius vrea să obțină
o stare superioară a gândirii. Într-un fel, această
suprimare a gândirii este tocmai starea pe care,
într-un limbaj inspirat, o descrie Plotin vorbind
despre viziunea principiului prim. Astfel, gândi-
rea lui Damascius, este, în ultimă instanță, o în-
cercare de a experimenta prezența principiului
absolut, pornind însă tocmai de la imposibilitatea
de a-l exprima, de a-l prinde în vreo formulă dis-
cursivă.12
Este același lucru ca atunci când Platon prezen-
ta dezbatere despre Unu și multiplu, din dialogul
Parmenide, ca fiind un exercițiu.
Polemica mimetică între platonism
și creștinism
Autorii care s-au implicat în polemică, fie de
partea creștină (Iustin Martirul, Clemente din
Alexandria, Origen din Alexandria, Eusebiu
Petre Velicu
Adam et Eve, 92x73 cm
din Cezareea, Ciril din Alexandria) fie de par-
tea necreștină (Celsus, Porfir, Împăratul Iulian
Apostatul, Proclus) au fost toți, într-un mod sau
altul platonicieni, și totuși se vorbește de o po-
lemică între platonismul creștin și platonismul
anticreștin, într-o polemică mimetică pe ambe-
le fronturi; erau contestate tezele unuia sau ale
altuia, dar mai ales o metodă sau o doctrină a
unuia era receptată de cealaltă parte; în rest, au
fost frecvente conversiunile la creștinism ale pla-
tonicienilor (ne gândim la Iustin și la Origen,
dar și la Sfântul Augustin), dar și la apostazie și
la reîntoarcerea la filozofia greacă (ne gândim la
Ammonios Sakkas și la Împăratul Iulian).
În această dispută/întâlnire, scrie Giuseppe
Girgenti, este decisiv rolul încredințat credinței și
rațiunii și compatibilității dintre ele; ducând mai
departe gândirea lui Platon, o asemenea compa-
tibilitate ne apare la început într-o manieră gno-
seologică, adică ca un raport între pistis și logos
pentru a ajunge la intelecțiune (noesis) și la cu-
noștință (gnosis), dar într-o manieră mito-logică,
adică ca un raport interactiv între mithos și logos.
Nu este deci o dezbatere între filozofie, înțeleasă
ca o cercetare pur rațională, și religie, înțeleasă
ca o simplă credință fideistică: toți gânditorii din
ultima perioadă ai filozofiei antice au fost filosofi
religioși care au transformat viața contemplativă
într-o activitate speculativă în teologie, și viața ac-
tivă și morala în soteriologie, ca doctrină a mân-
tuirii în vederea eliberării omului de rău. Scopul
filozofării în perioada Imperului roman nu este
numai cunoașterea (ca în cadrul filosofiei clasice)
sau o viață normală în care să-ți găsești fericirea
în această lume (ca în filozofiile elenistice)13”.
Odată identificată autoritatea revelației în Isus
Hristos, se constituie clasa sacerdotală care va de-
ține „corecta” interpretare și punerea ei în prac-
tică pentru a oferi credincioșilor ritualuri și cele-
brări menite să ducă la salvarea sufletului. În acest
sens, scrie G. Girgenti, problema religioasă devi-
ne una pur politică, și devine indispensabil să fie
înțeleasă religia pentru a explica din punct de ve-
dere istoric conflictele religioase în perioada cu-
prinsă de la Dioclețian (284-313) până la Flavius
Theodosius14 (379-395), trecând prin epocile lui
Constantin și Iulian.
În cadrul neoplatonismului, plecând de la
Porfir, garanția autorității și eficacitatea clasei sa-
cerdotale a fost conferită teurgiei, în timp ce în
creștinism acest rol corespunde sacramentelor,
legate de doctrina harului sfințitor și a aplicării
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
7
o
sale în cadrul liturghiei; în amândouă cazurile
este vorba de o purificare a pasiunilor, adică de
iertarea păcatelor, pe calea ritualului și nu pe cale
etică. Exemplul fricii (phobos) poate fi lămuri-
tor: această pasiune, care corespunde unei lipse
prezente în partea neliniștită a sufletului, care
pentru Aristotel poate fi depășită pe cale poetică
de exemplu starea de catarsi pe care o poți simți
asistând la o operă tragică sau alta pe cale etică,
prin exercițiul practicării virtuții; în mod analog
dorința nemăsurată (afrosine), care corespunde
unei paricipări exagerate a părții păcătoase a su-
fletului; aceasta poate fi depășită pentru Porfir pe
cale teurgică, prin curățenie ce poate fi obținută
printr-un ritual sau pe cale etică cu exerciții pe
baza moderației și a capacității de control a stări-
lor afective exagerate.
Acest din urmă exemplu poate fi confruntat
cu sacramentul creștin al penitenței, cu toate di-
ferențele ce le presupune, dar uneori, concreta
practicare a ritului poate fi chiar identică, ase-
mănător cu botezul creștin și cu cel celebrat în
cultul lui Mitra în timpul împăraților Aurelian și
Constanțo Cloro15.
Tot în optica sacramentului, confruntarea a
avut loc mai ales în ceea ce privește sacrificiile,
ca mijloc de propiațiune, adică prin obținerea de
beneficii divine prin intermediul ceremoniilor
rituale. Problema sacrificiilor, mai crude sau mai
puțin crude, a fost ridicată de Porfir fie în tratatul
Despre abstinența de la carne, fie în Filozofia re-
velată a oracolelor, fie în Scrisoarea către Anebo.
Pentru Porfir este nevoie să asimilăm sacrificiile
acțiunilor pline de har, sau riturilor prin care se
aducea mulțumire zeilor, care nu pot fi explicate
numai prin existența simpatiei universale și a nu-
merelor corelate cu realitatea.
Doctrina dublei naturi, divină și omenească a
lui Isus Hristos a fost motiv de confruntare și în
interiorul creștinismului. Cei ce negau întreaga di-
vinitate a lui Isus Hristos au fost considerați „por-
firiani” în timpul Conciliului din Niceea din 325
d. I. Hr., când Porfir era deja mort de aproximativ
douăzeci de ani, și Iamblichos era încă în viață. În
aceste condiții Împăratul Constantin a declarat ur-
mătoarele episcopilor și poporului roman:
„Este normal ca Arie, care i-a îndemnat pe cei
răi și necredincioși, să sufere de aceeași dezonoa-
re. În consecință deci Porfir, ca dușman al ade-
văratei religii, care a scris anumite opere contrare
cultului creștin să-și primească o dreaptă pedeap-
să, de care să ne amintim peste vremuri, nu numai
ca cel care și-a câștigat o reputație negativă, ci și
ca cel ale cărui opere au fost distruse; astfel îi vom
numi porfirieni (porfirianoi) pe Arie și pe cei cre
sunt alături de el.16”
Prin urmare, au fost condamnate la ardere fie
scrierile lui Porfir cât și cele ale lui Arie. Un secol
după aceea, în disputa care l-a contrapus pe Ciril
din Alexandria lui Nestorius, acesta din urmă
care a negat întreaga divinitate a lui Hristos, a
fost paragonat lui Porfir și condamnat în timpul
Conciliului din Efes din anul 431 d. I. Hr.17 În rest,
metafizica lui Porfir este fără niciun dubiu o for-
mă de platonism foarte apropiată creștinismului,
așa cum arianismul, din punct de vedere specu-
lativ, este o forma de creștinism foarte apropiată
de platonism.
Sfântul Augustin, conclude G. Girgenti, care
fusese invitat să participe la Conciliu să discu-
te tocmai aceste chestiuni de doctrină n-a pu-
tut să fie prezent, deoarece în anul precedent
Conciliului a murit, în timpul asediului Ipponei
de către vandali.
Petre Velicu
Arlequin, 61x50 cm
Totodată, fiind conștient de anticreștinismul
lui Porfir, l-a citat în mod paradoxal în opera sa
Cetatea lui Dumnezeu tocmai pentru a atesta di-
vinitatea lui Isus Hristos:
„Deci, este același Dumnezeu, pe care Porfir,
cel mai înțelept dintre filozofi (doctissimus acerri-
mus inimicus), l-a recunoscut ca fiind un zeu im-
portant, prin intermediul Oracolelor acelora pe
care-i considera zei. De fapt, în lucrarea intitulată
Filozofia revelată de oracole expune și transcrie
argumentele care se referă la filozofie, ca de exem-
plu la răspunsurile dumnezeiești, pe care le-a pre-
zentat cu propriile sale cuvinte, care după aceea
au fost traduse în greacă și latină.”18
Zestrea cea mai curată a lui Porfir s-a reîntors
multe secole după, în umanismul și în Renașterea
italiană, când s-a vorbit din nou de prisca theo-
logia, cu trimitere la Orfeu și Zarathustra, de pia
philosophia cu trimitere la Pitagora și Platon, și
de docta religio, cu trimitere la Plotin și Porfir.
Michelangelo a ajuns până la alternarea Sibilelor
și a Profeților pe bolta Capelei Sixtine. De aceea
se poate vorbi de un Porphyrius antichristianus,
dar cu trimitere la enormele influențe pe care le-a
exercitat asupra creștinismului ce i-a urmat, de
aceea s-ar putea vorbi în mod paradoxal și de un
Porphyrius christianus!19
Mărturia lui Damascius
În anul 529 d. I. Hr., împăratul Iustinian inter-
zice păgânilor să mai predea. Există două decrete
în ceastă privință, scrie Marilena Vlad20: primul
le interzicea să ocupe un post în învățământul
public, salariile publice fiind acordate doar crești-
nilor; cel de-al doilea decret interzicea activitatea
profesorală celor „atinși de nebunia elenilor nepi-
oși”, pentru ca nu cumva aceștia să atragă sufletele
auditorilor la religia păgână. Acest lucru nu atră-
gea în mod automat închiderea școlii neoplatoni-
ce din Atena, mai ales că aceasta nu era o școală
de stat, ci una privată.
Ioan Malalas (491-578) ne spune că Iustinian
ar mai fi emis un decret, prin care se interzicea
predarea filozofiei la Atena. În orice caz, ultimii
filozofi din Atena vor încerca să găsească un me-
diu mai propice activităților intrlectuale, precum
și credinței lor. Ei vor părăsi Atena, pornind spre
Persia, în jurul anului 531 d. I. Hr., când rege al
Persiei devine Chosroes I. Perșii aveau reputația
de a fi conduși de către înțelepți, după modelul
filozofului rege, iar Chosroes însuși trecea drept
un rege interesat de de filozofie. Avem o măr-
turie despre plecarea filozofilor în Persia, scrie
M. Vlad: Istoriile autorului creștin Agathias din
Myrna. Aflăm că cei care au părăsit Atena au
fost: „Damascius din Siria, Simplicius din Cilicia,
Eulamios din Frigia și Isidor din Gaza, toți aceș-
ti bărbați fiind floarea cea mai înaltă a filozofilor
din vremea noastră”. Însă întâlnirea cu monarhul
persan îi dezamăgește pe filozofii greci: deși pre-
tindea că se ocupă cu filozofia, regele avea cunoș-
tințe superficiale în acest domeniu, iar discuțiile
cu el erau mult sub așteptări. În aceste condiții,
filosofii regretă plecarea lor din Atena, preferând
să riște moartea în Imperiul Bizantin, decât să tră-
iască în Persia. Se pare că Damascius nu s-a mai
întors în Atena, ci în Siria21.
De acum înainte societății autocratice a
Imperiului Bizantin îi va lipsi Centrul, adică
Școala de filozofie, fenomen care va avea reper-
cursiuni negative pentru aproximativ o mie de
ani, până la apariția centrelor culturale din Evul
mediu și din Renașterea italiană.
Note
1	Proclus, Teologia platonică, I, 1 p.6, 16 7, infra T
36.
2	Telestike este un termen antic grecesc, care indi-
că o tehnică de inițiere misterică și teurgică proprie
religiilor antichității târzii a perioadei elenistice și a
neoplatonismului în general.
3	Damascius, In Phaed. I 172, p. 105, 810, infra , F
475.
4	Cfr. Girgenti, Giuseppe, Porfir ierofantul și plato-
nismul ca religie, p. CVII, în Porfir, La Filosofia rive-
lata dagli oracoli, Bompiani, Milano 2011.
5	Despre contribuția teologică a lui Damascius, a
se vedea contribuția lui V. Napoli, Epekeina tou enos.
Principiul cu totul inefabil dintre dialectică și exegeză
în Damascius, Cuecm, Catania 2008.
6	Damascius, De princip. I 86, 3-15.
7	Cfr. G. Girgenti, op cit. p. CVII-CVIII.
8	Marilena Vlad. Introducere la Damascius, Despre
primele principii: aporii și soluții, Humanitas, Buc.,
p.43
9	Ibid. p. 43.
10	Marilena Vlad, Dincolo de ființă, Zeta Books, Buc.
2011, p. 367.
11	Damascius , De principiis, R. I, 18.20-24 , M. Vlad,
op. cit. p. 367.
12	Marilena Vlad, op cit. p. 368.
13	Girgenti Giuseppe, Porfirio ierofante. Il plato-
nismo come religione, în Porfirio, La filosofia rivelata
dagli oracoli, Bompiani, Milano 2011 p. CX
14	În 380 cu Edictul din Tesalonic a făcut din crești-
nism o religie unică și obligatorie a Imperului; de ace-
ea a fost numit Teodsie I Cel Mare de către scriitori
creștini.
15	Cfr. G. Girgenti, op. cit., p. CXI.
16	Edictul lui Constantin, citat de Socrate ecleziasti-
cul , Ist ecl. I, 9, 30, p. CXIV.
17	Cfr. Infra T39, op. cit.
18	Augustin, De civ. Dei, XIX 22, 17 cfr. infra F 343.
19	Cfr. A. Levy, “Porphyrius christianus “: l’integra-
tion differenciee du platonisme a la fin du IV-e sie-
cle (S. Gregoire de Nysse/S. Augustin d’Hippone)
“Revue des sciences philosophiques et theologiques”,
88 (2004), pp. 673-704.
20	Marilena Vlad, Introducere: Damascius și tradiția
neoplatonică, în Damascius, Despre primele principii:
aporii și soluții, Humanitas, Buc. 2006, p. 27.
21	Cfr. Marilena Vlad, op cit. pp. 28-29.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
Homo Universalis (V)
■ Vasile Zecheru
.în toate timpurile și în toate locurile, cu
excepția Occidentului modern, a existat un
ideal de perfecțiune umană, care era la ca-
pătul unui drum, calea către zei, dar care
era în realitate calea către omul interior.
*
Singura instanță de apel a omului, pen-
tru depășirea dezechilibrului compusului
uman, este lupta pentru luminarea minții
lui.
Anton Dumitriu
Pe post de posibilă concluzie finală a lucrării
sale, Anton Dumitriu ne indică nouă, tu-
turor, cu generozitate și deplină convinge-
re, Calea către zei - un parcurs inițiatic având un
scop clar (atingerea statutului de homo universalis
ca stare de conștiință non-ordinară), precum și o
metodă consacrată, veche de când lumea dar și
cvasi-ignorată în lumea modernă. Calea către zei
presupune receptarea înțelepciunii, de către om,
cu întreaga sa ființă; de aceea este nevoie de un
prealabil katharsis (purificare), de o despătimire
(dezindividualizare) în raport cu cele lumești (o
atitudine de non-atașamentul față de aspectele
materiale) și de o asceză temeinică și asiduă în-
semnând un exercițiu spiritual menit să asigure
transcenderea ego-ului și obținerea unei minți li-
niștite și senine, aptă pentru a reflecta corect și
fidel realitatea.
În toate spiritualitățile importante a existat un
ideal de om, precum și metode calificate care să-l
ajute pe aspirant să se apropie de atingere unui
asemenea scop. Uneori, s-a pus semnul egal între
scop și metodă și aceasta a condus la dogmatiza-
rea demersului și la apariția de organizații habot-
nice care au ucis elanul animant generând confu-
zii, superstiții și credințe dintre cele mai stupide.
În linii foarte generale, scopul suprem al unui
Petre Velicu
Carnaval 2, 73x60 cm
astfel de proces îl constituie descoperirea, prin
introspecție ființială, a statutului de om adevărat
(homo universalis) a cărui esență este gândirea
care se gândește pe sine. Această stare de conști-
ință care se obține prin implicitarea intelectului
în el însuși, conduce la o reală transcendere a
distincției subiect-obiect și are drept consecință
directă activarea unei funcțiuni speciale (intelec-
ția) cu ajutorul căreia cel aflat pe cale vede direct
și nemijlocit esențele depășind astfel cunoașterea
obișnuită - analitică, secvențială, speculativă.
Singura cultură care nu și-a pus niciodată pro-
blema idealului uman este Occidentul modern,
gândirea fiind considerată aici, cel mai adesea, un
instrument de cercetare științifică, nicidecum un
subiect de o natură cu totul specială din moment
ce poate determina realitatea prin atitudinea pe
care o adoptă la un moment dat (pp. 179-180).
În societatea tradițională se putea vorbi liber
despre scopul în sine al parcursului către statutul
de homo universalis, metodă însă, presupunea o
transmisie regulară din partea unui maestru cali-
ficat și constituia, cumva, esența inițiatică fără de
care nu putea fi posibilă realizarea spirituală. Spre
ilustrare, Anton Dumitriu va trece în revistă câte-
va legende antice provenite din spiritualități dife-
rite; prima dintre acestea - Epopeea lui Ghilgameș
- vorbește cu tâlc despre lumină și despre nemu-
rire, totul având, desigur, o semnificație simbolică
vizând ieșirea omului din sfera sensibilului pentru
a pătrunde în cea deifică. Urmează, apoi, o exem-
plificare mai substanțială privind procesul iniția-
tic în antichitatea elenă; primele astfel de semne
apar în referirile la Orpheu și pot fi regăsite în
continuare, sub o formă sau alta, în toate miturile,
textele și comentariile rămase din acele vremuri.
Versurile de aur atribuite lui Pitagora, de pildă,
menționau că, în esența lui, omul este de natură
divină și că, astfel fiind, el poate să-și restabilească
Petre Velicu
Carnaval, 65x54 cm
statutul inițial din care a decăzut urmând, în acest
sens, un set de reguli ce presupuneau purificări,
exerciții spirituale și un mod de viață fără excese
(pp. 181-183).
Scopul inițierii în misteriile antichității era
acela de a parcurge treaptă cu treaptă, drumul
îndumnezeirii omului. Iată cuvintele lui Proclus
despre această ascensiune: Misterele și inițierile fac
ca sufletele noastre să se urce deasupra vieții mate-
riale și muritoare, ne leagă de zei, fac să dispară
prin iluminări intelectuale orice tulburare afunda-
tă în noi prin lipsă de raționament, fac să dispară
prin lumina zeilor ceea ce este nedeterminat, ob-
scur în acei care se fac inițiați. Un alt autor antic,
Theon din Smyrna1, care identifică și el filosofia
cu inițierea, spunea: Filosofia este [...] o inițiere
într-o telete2 și o transmisie a misterelor veritabile.
Există cinci părți în inițiere: prima este purificarea
[.]. După purificare vine transmisia acestei telete.
În al treilea rând vine epopte^a. În al patrulea rând
vine ceea ce este perfecționarea epopte^ei, anume
anadesis [.] astfel ca cel care a primit inițierile să
le poată transmite și altora [.]. A cincea etapă este
beatitudinea, care revine în urma tuturor acestor
trepte, prin amiciția zeilor și viața cu zeii. Plotin, la
rândul său, reduce inițierea la trei trepte care însă,
prin conținut, acoperă întregul parcursul: treapta
poiesiei3, filosofia (meta ta physis) ca mod de viață
asumat și, în fine, hierophant^a - sacralitatea ca
stare de conștiință și ca trăire efectivă (pp. 183-
185).
Față de toate aceste preliminarii, consemnate
în partea introductivă a capitolului, dar și pentru
a determina o înțelegere mai profundă a textelor
platonice, Anton Dumitriu menționează că ma-
rele filosof antic nu era defel un idolatru atunci
când vorbea despre zei. Pentru, Platon ca de altfel
pentru mai toți filosofii din acele vremuri, Zeul
era gândirea pură (Nous-ul suprem) și, pe cale de
consecință, ...numai Zeul este sophos (înțelept,
n.n.). Altfel spus, pentru deveni om perfect, aspi-
rantul trebuia ca: plecând de la mulțimea de sim-
țiri, să se ajungă la unitatea cuprinsă în actul ju-
decării (...să reducă simțurile, prin raționament,
la unitatea lor..., traduce Anton Dumitriu, n.n.).
Or, aceasta nu-i altceva decât reamintirea (anam-
nesis4, n.n.) lucrurilor pe care sufletul nostru le-a
văzut cândva, pe vremea când (aflat, n.n.), în to-
vărășia Zeului, abia de-și arunca privirea spre cele
pe care noi, în viața de acum, le socotim reale; căci
ochii săi erau ațintiți spre înalt, către realitatea cea
Z
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
o
adevărată. De aceea, pe bună dreptate, doar gândi-
rii celui care îndrăgește înțelepciunea îi este dat să
aibă aripi.5 Platon va spune mai departe că dru-
mul către Zeu este identic, de fapt, cu calea înspre
Nous-ul suprem - Principiul principiilor la care,
fiind de-o ființă, participă și nous-ul individual
existent în compusul uman. Pentru înomenirea
divinului și pentru ca această participare a nous-
ului la Nous suprem să devină realitate, ea trebu-
ie asumată de către aspirant și transformată din
potențialitate în act prin parcurgerea la propriu a
drumul celest către Sine (pp. 185-187).
Mai târziu, la final de ev mediu, vedem că, pe
fond, învățătura despre calea către Dumnezeu
și omul perfect era identică cu cea din antichi-
tatea greco-latină. Spre exemplificare, Anton
Dumitriu va argumenta folosindu-se de lucrarea
lui Albertus Magnus6 intitulată De adhaerendo
Deo (Despre unirea cu Dumnezeu) în care, în-
tr-o formă vag simplificată, pot fi regăsite toate
ideile respective. Astfel, după Albertus Magnus,
atingerea de către aspirant a stării divine presupu-
nea trei trepte distincte: (i) despuierea de repre-
zentările sensibile, trecătoare (ceea ce înseamnă
renunțarea la cele lumești, non-atașamentul asu-
mat); (ii) cunoașterea de Sine și lepădarea de eul
iluzoriu; (iii) descoperirea la propriu a interiora
mentis, a lumii noetice, a Sinelui imuabil în esen-
ța sa. La capătul acestui drum prefigurat teoretic
de către Albertus Magnus, cel aflat pe cale urma
să atingă absolutul, adică, starea divină, perfecți-
unea sau purificarea, golirea de gânduri a minții
(nudatio) și, ca o încununare a acestui proces,
pacea lăuntrică (pax inens); în acest caz, veritas-ul
astfel obținut era identic cu aletheia grecilor an-
tici - adevărul celor neschimbătoare și invizibile
(universaliile, esențele, principiile...) la care doar
nous aphatetikos (inteligența superioară) putea
avea acces (pp. 188-190).
În rând cu toate aceste abordări calificate pri-
vind cunoașterea Sinelui pe care Anton Dumitriu
le trece în revistă în cartea sa, tradiția creștin-or-
todoxă îi era cel mai intim cunoscută autorului
nostru dat fiind că, într-o vreme, el chiar s-a re-
tras la mânăstire, în asceză, unde a practicat cu
Petre Velicu	Les alchimistes, 92x73 cm
asiduitate rugaciunea isihastă (oratio mentis).
Această metodă tradițională de elevare spiritua-
lă purtând numele de hesychia7 constă în oprirea
(golirea) voluntară a minții în sensul că aceasta
nu mai este lăsată în voia gândurilor care o năpă-
desc haotic, perturbator și, astfel, prin concentra-
re interioară, se realizează mai întâi o deprivare /
deconectare senzorială care, la scurt timp, poate
fi urmată de pogorârea Duhului Sfânt - ilumina-
rea propriu-zisă, vederea Luminii dumnezeiești
din centrul Ființei. De aceea s-a consemnat în
Filocalie că .mintea noastră are, pe de o parte,
puterea de a înțelege, prin care vede cele inteligi-
bile, pe de altă parte, are unirea (cu Dumnezeu
- Mintea universală, n.n.) care întrece firea min-
ții, prin care se unește cu cele de dincolo de ea (pp.
190- 192).
Calea eliberării din chingile iluziei și înainta-
rea către statutul de om perfect, este prefigurată
identic și în spiritualitățile orientale. În India,
de pildă, există o doctrină inițiatică deosebit de
rafinată care, în esență, îl călăuzește pe aspirant
spre a fi perseverent în demersul său; în cuvinte
puține, acest demers înseamnă realizarea identi-
tății Atman-Brahman.8 Tot astfel, în spiritualita-
tea chineză, realizarea statutului de om veritabil
(cheng-jen) înseamnă o renunțare la ego-ul limi-
tativ urmată de revenirea la sorgintea primor-
dială, adică la Tao, principiul întregii fenome-
nologii existențiale.9 Concepții asemănătoare,
zugrăvind calea îndumnezeirii omului ca pe o
anihilare de sine urmată cu necesitate de unirea
spiritului uman cu cel universal, au fost identi-
ficate atât în sufismul islamic, cât și în gândirea
tradițională persană (pp. 192-193).
La final de capitol, Anton Dumitriu conchi-
de, în legătură cu ascensiunea către idealul de
perfecțiune umană, spunând că aceasta a exis-
tat, dintotdeauna și pretutindeni, în cadrul so-
cietăților tradiționale; doar Occidentul modern
pare să fi pierdut iremediabil calea către zei. În
toate spiritualitățile, această aspirație umană su-
premă numită generic aici, calea către zei, este
în esența sa o introspecție lăuntrică, săvârșită cu
metodă și sub îndrumarea atentă a unui maestru
calificat, căutând trăirea la propriu a unor stări
de conștiință non-ordinară care, prin ele însele,
marcau treptele unei veritabile deveniri a omu-
lui întru Ființă - saltul ontologic în sine (p. 194).
În fine, din textul ultimului capitol al cărții,
intitulat Marile speranțe, răzbate îngrijorarea
autorului față de criza Occidentului, dar și spe-
ranța într-o revenire la valorile Tradiției autenti-
ce. Lumea modernă pare a fi insensibilă, însă, la
întrebările ce este omul și care ar fi imaginea sa
ideală. Potrivit lui Anton Dumitriu, din aceas-
tă carență decurge, în mare parte, dezorientarea
evidentă a construcției socio-umane occidentale,
precum și avalanșa de crize tot mai profunde cu
care se confruntă modernitatea. În contraparti-
dă, gânditorii de factură tradițională au promo-
vat, dintotdeauna și pretutindeni, o direcționare
fermă a aspirantului către cunoașterea de sine
ca fiind principalul remediu în ceea ce privește
identificarea unui sens general viabil, în acord
cu realitatea obiectivă. Pe cale de consecință,
doar askesis-ul introspecției10 și practicarea unui
mod de viață echilibrat, anume prescris, au putut
conduce la trăirea ființială a întâlnirii nous-ului
individual cu Lumina cea mare - Principiul prin-
cipiilor (pp. 195-196).
După Platon, științele numărului și ale măsu-
rii (aritmetica, geometria.) au un rol determi-
nant în ceea ce privește deșteptarea intelectului
uman întru sacru și iluminare, căci aceste științe
.vor forța sufletul să se folosească de gândire în
ea însăși spre a ajunge la adevăr... Dată fiind for-
mația sa științifică, Anton Dumitriu va fi vibrat,
desigur, la o asemenea idee și poate că tocmai
de aceea va fi acreditat el matematica drept ști-
ință deșteptătoare11 pentru Occidentul cartesi-
an de astăzi. Matematica poate stimula gândi-
rea către cunoaștere în general și cunoașterea
Principiului, în special. Geometria, la rându-i,
nu nominalizează doar disciplina matematică
specializată în studierea formelor spațiale, ci și
acel resort rațional consacrat, capabil să declan-
șeze mirarea fundamentală privind ordinea uni-
versală și sentimentul cosmic.12 Platon a sublini-
at în repetate rânduri importanța geometriei ca
instrument de contemplare a existenței - theoria
tou ontos - având, așadar, un rol integrator prin
conceptele sale și armonizând cunoașterea sen-
sibilă în unități din ce în ce mai vaste, geometria
are, sub aspect metafizic, un puternic efect deș-
teptător (pp. 196-198).
Dezvoltarea impresionantă a matematicii, în
timpurile noastre, precum și aplicațiile specta-
culoase ale acesteia în domenii dintre cele mai
diverse au fost posibile doar ca urmare a unei
concentrări intelectuale fără precedent care, în
plus, a beneficiat de o tot mai accentuată crește-
re a capacităților de calcul utilizate de către om.
Cu toate acestea, rămâne foarte actual reproșul
pe care Platon îl adresa matematicienilor, anume
că, prin simpla lor rațiocinație, ei nu reușesc să
ajungă la principiile prime. Mai mult decât atât,
vederea noetică a principiilor, cu ajutorul intui-
ției intelectuale, așa cum este aceasta prezentată
în cadrul spiritualităților tradiționale, a dispărut
pur și simplu din mentalitatea modernă, criza
Occidentului putând fi explicată, în mare parte,
prin acestă carență ce face posibilă .pluralitatea
de idei bazată pe libertatea de a gândi a fiecăru-
ia și care [.] acoperă (de fapt, n.n.) o sărăcie a
intelectului uman: lipsa de viziune a absolutului
(pp. 198-201).
Alături de calea matematicii, calea muzicii
era, în antichitatea elenă, un alt parcurs deosebit
10
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
de eficace în a stimula contemplarea Ființei și
echilibrarea spiritului uman. Se considera în-
deobște, în acele timpuri, că muzica bine aleasă
putea avea un efect deosebit de liniștitor asupra
mentalului, precum și o benefică echilibrare /
armonizare a celor două emisfere cerebrale faci-
litând, ca atare, intuiția intelectuală, pacificarea
sufletului și, astfel, o creștere a capacității de in-
tegrare a spiritului uman în armonia universală.
Prin efectul său purificator, muzica produce o
stare de spirit elevată și o reală deschidere către
lumea esențelor (pp. 201-202).
Desigur, nu doar matematica și muzica erau
utilizate în societățile tradiționale ca ^modali-
tăți preparatorii pentru a se putea ajunge la sesi-
zarea esenței umane de către însăși esența ei care
este gândirea... căci, în fapt, panoplia de instru-
mente calificate este mult mai extinsă. Inițierile
special concepute erau folosite cu succes, de pil-
dă, spre a determina revelații și trăiri emoționale
de mare intensitate menite a produce declicul în
ceea ce privește iluminarea și înțelegerea realită-
ții. Acest gen de ceremonie ritualică este, însă, în
prezent, la mare distanță de mentalitatea moder-
nă, cartesiană și mecanicistă, în mare măsură și,
de aceea, considerându-le mai adecvate spiritu-
lui occidental, Anton Dumitriu insistă doar asu-
pra muzicii și matematicii. Uimitoarele intuiții
care, de-a lungul timpului, au apărut în gândirea
savanților, matematicienilor și muzicienilor, fie
că au fost aceștia din urmă dirijori, compozitori
sau mari interpreți, vorbesc de la sine despre o
pătrundere profundă a subiectului cunoscător în
interiorul conștiinței gânditoare (pp. 202-204).
Factorul principal care declanșează și menți-
ne procesul de perfecționare a omului este inte-
lectul; în lumea modernă și cu deosebire în tim-
purile actuale, sensul în care acest rol al minții
umane diferă în mod radical față de cel tradi-
țional. La vremea sa, Platon spunea că științele
deșteptătoare aveau calitatea de a incita aspiran-
tul la autoreflecție și la concentrarea gândirii în
centrul Ființei, aceasta producând astfel, prin ea
însăși, un acord fin între spiritul uman și ceea
Petre Velicu
Le pauvre Adam, 92x73 cm
Petre Velicu	Les pelerins, 92x73 cm
ce generic se poate numi, gîndirea / armonia
universală. Printr-o perfecționare intelectuală
susținută, individul depășește distincția dintre
eu și non-eu și se ridică deasupra oceanului de
contrarii; la capătul acestui proces laborios și de
lungă durată se află idealul uman - piscul nimit
homo universalis - statut pe care Occidentul l-a
ignorat cu desăvârșire; în timp, respingerea bru-
tală a ideii potrivit căreia în om ar exista o fărâ-
mă de dumnezeire a creditat convingerea că, de
fapt, compusul uman nu poate atinge un astfel
de ideal (pp. 204-207).
Ca un corolar în ceea ce privește perfecționa-
rea umană, Anton Dumitriu pledează, la finele
cărții sale, pentru proclamarea, în Occident, a
acestui ideal tradițional - homo universalis - ca
stare maximă de excelență și ca treaptă supremă
a statutului de om. Inteligența umană este astăzi
lipsită de un model, de un ideal spre care să tin-
dă. Ea are posibilitatea de a construi lucruri ab-
solute, cum s-a mai spus, ca teoreme matematice
sau surprinderea unor raporturi de fapte și idei,
dar metoda dirijării ei în ansamblu a dispărut ca
obiectiv. Cele două mari direcțiile de acțiune pe
care le vede autorul cărții sunt: cultura - o ve-
ritabilă lumen mundi, dând un sens și o valoare
la tot ceea ce există - și educația (paide^a) - ca
esență eliberatoare a minții umane de umbre-
le (aparențele, iluziile, utopiile) care ocultează
adevărul. Omul se va trezi la devenire inițiatică
numai atunci când el va înțelege că dispune de
un nemărginit potențial în ceea ce privește ac-
tivarea calităților sale transcendentale și, astfel,
va realiza că are o responsabilitate imensă față
de umanitate și față de destinul acesteia. Un ast-
fel de individ va capăta o nouă personalitate din
chiar momentul când își dă seama că trebuie să
se perfecționeze spiritual și că, numai așa, poate
să evolueze sub aspect ontologic căci, cum spune
profetic Anton Dumitriu în finalul lucrării sale,
desăvârșirea ... înseamnă o luare de contact cu
Principiul universal și aceasta nu este decât un
contact cu eternitatea. (pp. 207-211).
Bibliografie
Aristotel - Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Dumitriu, Anton - Homo universalis. Încercare asupra
naturii realității umane, Ed. Eminescu, 1990;
-	Culturi eleate și culturi heracleitice, Ed. Cartea româ-
nească, 1987;
-	Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia
antică, Ed. Eminescu, 1984;
-	Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română,
1974;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Guenon, Rene - Scurtă privire asupra inițierii, Ed.
Herald, 2008;
-	Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Platon - Phaidros, Ed. Humanitas, 2011;
Vâlsan Michel - Omul universal. Islamul și funcțiunea
lui Rene Guenon, Ed. Herald, 2010;
Zecheru, Vasile - Calea regală și cele 33 de trepte ale
desăvârșirii, Ed. Herald, 2021.
Note
1	Matematician și filosof care a trăit intre anii 70-135
e.n. (datele sunt incerte); a lăsat posterității lucrarea in-
titulată Ce este util în matematici pentru înțelegerea lui
Platon; Dumitriu, 1990, p. 183.
2	Termenul telete înseamnă inițiere, perfecțiune, de-
săvârșire, dar și elevare / realizare spirituală (p 183, pct
12).
3	Poiesis (derivat din verbul poiein - a crea, a face, a
scoate adevărul la iveală) înseamnă puterea creatoare,
creativitate; Dumitriu, 1992, pp. 126-127.
4	Dumitriu, 1984, pp. 246-261.
5	Platon, 249 b, c.
6	Albertus Magnus sau Albert cel Mare (1195-1280)
a fost un important filosof creștin german, călugăr do-
minican și profesor al lui Toma de Aquino și al viitoru-
lui papă, Ioan al XXI-lea.
7	Liniștirea / pacea interioară obținută printr-o psal-
modiere repetitivă rostită în corelație cu ritmarea res-
pirației.
8	Atman este spiritul individual, cel aflat în corpul
uman, în timp de Brahman este spiritul universal și
absolut.
9	Guenon, 2005, pp. 186-192.
10	Ennoesis-ul - interiorizarea / concentrarea gândi-
rii, retragerea minții în esența ființării sale.
11	Platon folosește, în premieră, această sintagmă; în
grecește, a fi deșteptat / treaz se spune egeiro sau egre-
goreo.
12	Cuvântul cosmos (antonimul lui chaos, dezordine)
a fost inventat de Pitagora spre a exprimă ideea de uni-
vers ordonat.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
11
Un basm
românesc repovestit
de Constantin Noica
■ Nicolae Iuga
n ale sale Șase maladii ale spiritului contem-
poran, Constantin Noica arată cu claritate, în
terminologia sa proprie, că o ființă care și-ar
depăși măsura duratei sale de viață nu ar fi o ființă
a plinătății ontologice, ci mai degrabă „o ființă fal-
să. Existența amoebei întrece în durată toate cele-
lalte existențe pământești”1, dar este o ființă falsă
cu care noi cel mult am tinde să compensăm un
vid de ființă. La fel - mai spune Constantin Noica
- „în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe ni
se arată admirabil cât de searbădă este o viață de
om proiectată pe ecranul eternității”2. Este o idee
necugetată să ceri prelungirea vieții peste măsură.
Ar fi vorba de o viață grevată de anemie spirituală
cronică. Veșnicia nu este o condiție suficientă spre
a conferi ființei plinătate, ci dimpotrivă această
însușire definitorie este dată tocmai de felul de a
fi trecător al omului, iar prelungirea la nesfârșit a
vieții ne relevă tocmai carențele ființei în om.
Comentând basmul românesc Tinerețe fără bă-
trânețe și viață fără de moarte, filosoful Constantin
Noica începe prin a observa că aici se află „o rigu-
roasă afirmare ontologică a ființei adevărate, nu a
celei instituite într-o vană zonă de veșnicie”3, un
basm despre care Lazăr Șăineanu afirmă că nu își
are echivalent nicăieri în literatura folclorică eu-
ropeană4, un basm care contrazice genul, deoare-
ce nu se încheie în chip fericit, ca toate basme-
le, cu un ceva ce am numit astăzi happy end. Ci
Petre Velicu
Le secret des femmes, 65x54 cm
acesta arată - după Noica - plinătatea, măsura și
adevărul a ceea ce se poate numi ființa.
Împăratul și împărăteasa din basm sunt tineri
și frumoși (ne spune basmul) și mai vor să aibă
o „bună devenire întru devenire” (zice filosoful)5,
adică să aibă copii, să-și prelungească viața prin
copii, singurul sens al vieții fiind viața însăși. „În
definitiv, dacă nu știi devenirea întru ființă, dacă
nu ești în măsură să ridici lucrurile și viața ta la
acea împlinire a ființei, care ți-ar da un fel de veșnic
reînnoită tinerețe (...), atunci îți rămâne lotul ome-
nesc comun, fie că ești împărat ori supus de rând,
de-a deveni ca om întru o mai departe devenire”
continuă Noica6, adică devenire întru devenire.
Împăratul și împărăteasa se duc să se caute la
vraci și caută în stele, apelează adică la forțele
omenești și la cele cosmice, să vadă dacă vor avea
copii. Până la urmă, împăratul merge la un bătrân
într-un sat din apropiere, care îi proorocește că
dorința ce o are o să-i aducă întristare, pentru că
feciorul pe care o să-l aibă o să fie Făt-frumos, iar
părinții nu o să aibă parte de el (zice basmul). Dar
de ce aceasta? „Pentru că, în clipa când devenirea
întru devenire nu-și desfășoară de la sine lanțul ei,
adică din clipa în care pruncul este adus pe lume
dincolo de fire, acesta va aparține altei rânduieli
decât cea care nu l-a putut zămisli și va reprezenta
astfel excepția, nu legea, respectiv curgerea oarba
a vieții” (răspunde filosoful)7.
Petre Velicu	Carnaval a Venise, 61x50 cm
Într-adevăr, împărăteasa rămâne grea, dar la
sorocul nașterii, copilul nu vrea să se nască, ci
plânge fără oprire încă în pântecele matern fiind.
Împăratul încearcă să-l înduplece să tacă și să se
nască, făgăduindu-i ba stăpânirea unei împărății,
ba o frumoasă fată de împărat de soție, dar degea-
ba. Până când împăratul aruncă „o vorbă nesăbu-
ită” (Constantin Noica), promițându-i pruncului
nici mai mult nici mai puțin decât „tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de moarte”. Atunci, brusc,
pruncul tăcu și se născu. Născut fiind sub semnul
a un ceva deosebit, tânărul fiu de împărat are și el
o evoluție deosebită, accelerată am spune, cum se
întâmplă în general în basme, crește mai repede
decât alții, învață mai repede și mai mult decât al-
ții etc. Mai cu seamă sporea în înțelepciune, încât
locuitorii acelei împărății se făleau că o să aibă un
împărat înțelept, precum biblicul Solomon, fără
să ia în seamă (comentează Noica) faptul că ace-
lași înțelept era și autorul Ecclesiastului, cel care
ajunge la concluzia zădărniciei tuturor lucrurilor
din lumea aceasta.
Pe măsură ce se maturizează, feciorul de îm-
părat devine tot mai trist și dus pe gânduri, până
când într-o zi îi cere tatălui său să-i dea ceea ce
i-a promis la naștere, adică tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte. Auzind aceasta, tatăl lui
„s-a întristat foarte” (ne spune basmul mai depar-
te). Dar nu s-a întristat pentru că și-a amăgit fiul
cu o minciună, pentru a-l aduce la viață, și nici
pentru faptul că i-a promis ceva ce nu poate să-i
dea, ceva ce nu există și nici nu se poate realiza.
Ci s-a întristat pentru că a presimțit că făgăduin-
ța lui necugetată îi va stârni fiului său un dor așa
de puternic, încât îl va scoate de pe făgașul vieții
obișnuite. El chiar îi spune tatălui său că va cu-
treiera toată lumea, până când va găsi făgăduința
pentru care s-a născut. Nu era nicidecum mulțu-
mit să-i urmeze la tron tatălui său, să aibă adică și
el o domnie pământească trecătoare. Nu îl poate
îndupleca nimeni să nu plece să caute tinerețea
fără bătrânețe și viața fără de moarte.
Aceasta, tinerețea fără bătrânețe și viața fără de
moarte, este prezentată în basm la singular, ca și
cum ar fi o singură persoană, care de fapt chiar
trăiește într-un palat, ca o persoană oarecare.
După felurite probe inițiatice, lupte și încercări cu
toate ale firii, cu Gheonoaia, cu Scorpia și cu toate
fiarele pământului, Făt Frumos ajunge la palatul
unde Stăpâna lumii de dincolo i se prezintă sub
chipul unei „zâne drăgălașe și frumoase nevoie
mare”. Acolo se afla ceea ce el căuta, tinerețea fără
bătrânețe și viața fără de moarte. Cele trei fete din
12
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
palat îl rugară pe Făt Frumos să rămână cu ele,
căci - ziceau - „li s-a urât să fie tot singure” (se
arată în basm). Constantin Noica spune că fete-
lor „li s-a urât” pentru că acolo, în lumea fără de
moarte, adică în veșnicie, ”acolo om nu era, grai
nu era”, fapte nu erau (basmul), cu alte cuvinte
determinații nu erau, sau pur și simplu erau, dar
erau veșnic aceleași (Noica). Și era un plictis cum-
plit în acea viață fără de moarte, un plictis care
ținea de o veșnicie și care urma să dureze de aici
înainte tot o veșnicie. Făt Frumos, ca unul care
încă nu încercase în experiență proprie acel plic-
tis, a acceptat cu bucurie să rămână acolo, pentru
că tocmai asta căutase, tinerețea fără bătrânețe și
viața fără de moarte.
Mai întâi lui Făt Frumos și celor trei zâne le-a
plăcut, atâta timp cât el a avut ce povesti noutăți,
chiar dacă în față aveau așternută viața veșnică. Făt
Frumos și-a spus istoria lui și a întâmplările prin
care a trecut și a povestit, ca în 1001 de nopți sau ca
în Decameron, cele ce a pătimit până a ajuns aici.
Întâlnirea unui om nou cu un alt om nou este „o
adevărată desfătare” (mai spune Noica8), dar numai
până la un punct. Pentru că oamenii în general pot
fi extrem de interesanți, dar numai pentru extrem de
puțină vreme. Apoi Făt Frumos se însoară cu sora
cea mai mică, aceea care a fost prima cu care s-a în-
tâlnit la intrarea lui pe acest tărâm. Cele trei zânele
l-au familiarizat cu împrejurimile și cu marginile
acestei împărății, spunându-i că poate să umble pes-
te tot, dar i-au arătat o vale, numită Valea Plângerii,
unde l-au sfătuit insistent să nu meargă, „căcă nu va
fi bine de el”. Așa a trăit el acolo un timp îndelun-
gat, imposibil de precizat ca durată, o „vreme uitată”
cum spune basmul, înconjurat cu bunătate și dra-
goste.
Într-o zi însă o blestemată întâmplare l-a dus
exact acolo, în Valea Plângerii. Întâmplarea nu cu-
riozitatea, pentru că în viața veșnică curiozitatea nu
își mai are rostul. Făt Frumos era la vânătoare și și-a
urmărit vânatul până când, fără să își dea seama, a
ajuns în Valea Plângerii. Așa se face că, la întoarcere
spre casă, Făt Frumos începu să-și amintească trep-
tat câte ceva din împărăția părinților săi muritori,
de lumea trecătoare pe care a lăsat-o în urma lui, de
Petre Velicu
Le peintre, 114x146 cm
lumea de dincoace de tărâmul tinereții fără bătrâ-
nețe și viață fără de moarte. L-a apucat imediat un
dor puternic de tatăl său și de mama sa. Soția a sim-
țit acest lucru și i-a zis: „Ai trecut nefericitule prin
Valea Plângerii!”. Făt Frumos a recunoscut, și apoi a
zis: „Mă topesc pe picioare de dorul părinților mei,
dar nici de voi nu mă îndur să vă părăsesc. Mă voi
duce dară să-mi mai văz încă o dată părinții și apoi
mă voi întoarce ca să nu mai plec niciodată”9. Nu ne
părăsi - îi spun soția și cumnatele -, părinții tăi ori-
cum nu mai trăiesc de sute de ani, iar tu nu te vei mai
putea întoarce. În zadar.
Și Făt Frumos porni către împărăția părinților
săi, făcând calea întoarsă de la viața cea fără de
moarte la lumea muritoare, la fel cum Hyperion al
lui Eminescu, mergând la Tatăl, parcurge drumul
invers al Genezei. Dar, ca o presimțire, pe drumul
de întoarcere nu mai vede fiarele cu care s-a con-
fruntat, nu o mai întâlnește pe Gheonoaia și nici
pe Scorpia cu care s-a luptat. Prin locurile acestora
vede orașe și câmpii. Întrebând oamenii întâlniți în
cale despre Scorpie și Gheonoaie, află de la ei că
bunii și străbunii lor au povestit basme despre ase-
menea făpturi, dar că toate acestea nu pot fi altceva
decât scorneli și fleacuri. Locuitorii acestor ținuturi
râdeau de Făt Frumos, ca de unul care aiurează,
atunci când le povestea despre ceea ce știa el din
trecut. Barba și părul îi albise, fără ca el să bage de
seamă. A ajuns în sfârșit în împărăția tatălui său -
și cea a găsit aici? Erau alți oameni, alte orașe și cele
vechi nu mai puteau fi recunoscute. Palatele tatălui
său erau dărâmate și ruinele umplute de buruieni.
Și-a adus aminte cât erau de mărețe și luminate
aceste palate demult, atunci când și-a petrecut el
copilăria aici. Atât i-a mai rămas, memoria.
Acolo, în pivnițele de sub ruine, într-o ladă de
sub tronul împărătesc învechit al tatălui său, Făt
Frumos își găsi moartea, moartea sa, care se uscase
și se făcuse cârlig de așteptare în lada în care fusese
închisă. Îl aștepta chiar pe el, pe Făt Frumos nu pe
altcineva, îi spune acest lucru cu un aer de fami-
liaritate, ca unuia care a venit să-și caute părinții,
iar această moarte, care a fost și a părinților lui, va
fi negreșit și a lui: „Bine ai venit, îi spuse Moartea,
că de mai întârziai și eu mă prăpădeam!” (zice
basmul). Găsindu-și moartea, Făt Frumos „și-a re-
găsit de fapt lumea sa firească, măsura sa, limita,
săvârșirea” (Noica). Nu este moartea în general, o
moarte înfricoșătoare, spectrală, înfățișată ca un
schelet înarmat cu o coasă, care și cum ar fi venit să
reteze tot ce este viață pe pământ. Ci este o moar-
te fără un chip anume, dar este una individuală și
a individului, apropiată de insul muritor, este ca o
cunoștință veche, care îl ceartă pe cel care s-a fost
sustras o vreme de sub suveranitatea ei absolută.
De altfel, în concepția ontologică a lui Constantin
Noica în general, moartea este „o situație de capăt.
Fiecare lucru sfârșește după măsura sa lăuntri-
că sau uneori sub împrejurări întâmplătoare. Dar
moartea nu este ceva comun în sensul de universal.
Pentru că se întâmplă fiecăruia, precum și tuturor
doar exterior, prin însumarea cazurilor. Interior,
moartea nu exprimă o situație universală, ci doar
încetarea integrării într-o situație universală, cum
ar fi viața, natura, ființa”10. Tocmai pentru că nu
este un universal, moartea a putut fi personificată,
deși personificarea ei ca un schelet prevăzut cu o
coasă ar putea fi ceva forțat. Ființele nu mor mai
multe laolaltă, decât prin întâmplare11. Mai potrivit
ar fi fost ca moartea să fie reprezentată ca o mână
înarmată cu o sabie, o lance, o săgeată - așa ar fi
fost mai clară ideea de sfârșit individual.
În termenii filosofiei lui Constantin Noica, vie-
țuirea umană obișnuită este o devenire întru de-
venire, o devenire fără sens, o rotire oarbă, nu o
rostire întru altceva. Făt Frumos ar fi putut și el
să urmeze la conducerea împărăției tatălui său, să
domnească peste poporul său, să se însoare, să facă
copii, care la rândul lor să-i moștenească împărăția
și, desigur, să moară și el atunci când îi va fi sosit
vremea. Goala devenire întru devenire12. Sau Făt
Frumos ar fi putut să realizeze ceva deosebit în
zona ființei secunde, în sfera spiritului obiectiv, și
atunci și-ar fi obținut rostuirea în loc de rotire, și-
ar fi obținut devenirea întru ființă. Dar el nu s-a
mulțumit cu această măsură umană, ci a vrut să
facă saltul peste ea, în sfera ființei pure, a tinereții
fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. În tărâmul
unde „Timpul mort ș’întinde trupul și devine ve-
cinicie”, cum spune poetul. A vrut Ființa absolută,
imobilă, parmenidiană, lipsită de determinații și
închisă în sine, știut fiind că Ființa lui Parmenide
nu are gură și nici mâini, desăvârșită fiind, după
cum nici Monada lui Leibnitz nu are uși și ferestre.
Făt Frumos a avut șansa veșniciei, a nemuririi, dar
l-au scos de acolo pătrunderea accidentală în Valea
Plângerii, amintirea și dorul puternic de părinți,
de devenirea întru devenire. A venit în lumea de
dincoace, în care a și murit în scurtă vreme, dar
să nu uităm că moartea l-a așteptat răbdătoare și
l-a mântuit, l-a salvat din urâtul fără de margini al
„vremii uitate”, a lumii din viața fără de moarte.
Note
1	Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului con-
temporan, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 8.
2	Ibidem.
3	Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei,
Ed. Eminescu, București, 1978, p. 112 și urm.
4	Lazăr Șăineanu, Basmele române, Ed. Minerva,
București, 1985, p. 359.
5	Constantin Noica, op. cit., p. 114.
6	Ibidem.
7	Idem, p. 116.
8	Idem, p. 127.
9	Lazăr Șăineanu, op. cit., p. 365.
10	Constantin Noica, Devenirea întru ființă, E.S.E.,
București, 1981, p. 184.
11	Ibidem.
12	Idem, p. 383.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
13
Comentariu
literar al nuvelei Nopți
la Serampore de Mircea
Eliade (II)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Corpul este suportul fizic al stră-
fulgerării divine (...). Corpul nu este un
demn de dispreț conglomerat de substan-
țe perisabile (...) ci un instrument sacru
cu ajutorul căruia, dacă se știe sluji de el,
omul se poate mântui” (Giuseppe Tucci).
Cu ocazia încercării nereușite de a primeni
în Wikipedia vechile interpretări ale be-
letristicii lui Eliade evident depășite, am
sesizat tendința wikipediștilor cu putere de de-
cizie de a da „ucazuri”. Ei „îngheață” câte o fișă
spre a „legifera” ce trebuie să înțeleagă pasio-
nații operei lui Mircea Eliade. Pe 13 decembrie
2020 făcusem tentativa de a oferi acestei enci-
clopedii on-line noua mea interpretare a nuvelei
O fotografie veche de 14 ani. Citisem prezentarea
șchiopătândă în plan ideatic, observând perpe-
tuarea unei grave erori de înțelegere privitoare
chiar la miezul povestirii. Fiindcă ea nu ilus-
trează un Dumnezeu (transcendent) „ca și mort
pentru lume” cum scrisese un critic literar, cu
toate că și această idee apare printre multe alte
idei.
Noua mea hermeneutică era bazată pe ob-
servația că, pentru Mircea Eliade, Iisus este viu.
Analfabetul funcțional ce „înghețase” fișa, mi-a
îndepărtat interpretarea motivând că nu aduce
nimic nou. În golul creierului său, Iisus cel viu
care acționează în lume nu se distinge de ideea
unui Dumnezeu ca și mort pentru lume.
Intr-adevăr, povestirea fusese construită toc-
mai în jurul ideii conform căreia Dumnezeu ca
persoană este viu și acționează din iubire chiar
și în lumea desacralizată (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia
„de 14 ani”). Aceasta ar fi alternativa „dispari-
ției” transcendenței, soluția reprezentanților
Theothanatologiei, mișcare americană din dece-
niile cinci și șase, menționată în nuvelă ca „teo-
logia morții lui Dumnezeu”.
Ca să prezinte nuvela eliadescă Nopți la
Serampore, wikipediștii cu putere de decizie
(vezi Isabela Vasiliu Scraba, Wikipedia confis-
cată de o mafie cu interese ascunse) îl citea-
ză în primul rând de Crohmălniceanu. Parcă
înadins spre a dovedi lipsa de continuitate a
înfloritoarei culturi interbelice, - interzisă de
„satrapii culturii improvizați în diriguitorii
ei, după epurarea intelectualilor adevărați”
-, birocrații l-au ales exact pe acel universi-
tar proletcultist care ridicase în slăvi „Drum
fără pulbere”, de Petru Dumitriu, dovedin-
du-se astfel mercenar al ocupantului sovietic
care urmărea telefonic de la Kremlin decese-
le de mari personalități culturale în temnițe
și în lagărul de exterminare Dunărea-Marea
Neagră.
Inchizitorii cripto-comuniști (care-mi boico-
tează cât pot difuzarea scrierilor prin wikipedia,
pe facebook sau ștergând comentarii pe youtu-
be) l-au selectat pe proletcultist și l-au plasat pe
primul loc la note, „lămurind” cititorul de azi
că, în opinia lui Ov. Crohmălniceanu, nuvela
„relatează o serie de practici oculte” (accesat pe
18 august 2021).
Numele proletcultistului mai este trecut și în
a doua jumătate a fișei de prezentare, la capito-
lul „Analiză”, subcapitolul „Autenticitatea pro-
zei lui Eliade”. Aici fostul ideolog stalinist apare
în dreptul unui citat din Eliade, necomentat în
nici un fel. La note, „cei slabi, nimicnici și fă-
țarnici” (din umbra wikipediei) au pus așa-zisa
„clarificare” după care Crohmălniceanu a scris
cu ghilimele ce a scris Eliade înaintea lui.
Cât privește prima notă, nici ea nu lămureș-
te nimic. Fiindcă cine caută relatări de practici
oculte va fi dezamăgit de Nopți la Serampore.
Însuși tânărul indianist Mircea Eliade obser-
vase că în Vestul superstițios „eschibițiile in-
certe și oculte” sunt foarte discutate. Așa cum
am arătat în prima parte a interpretării Nopților
la Serampore, ritualurile practicate de „aprigul
Suren” nu numai că nu sunt descrise în nici un
fel, dar ele se fac simțite doar indirect, prin efec-
tele lor colaterale.
Ca să devină cât mai vizibilă falia dintre
cultura românească dinainte de cel de-al doi-
lea război mondial și maculatura impostorilor
ocupând „posturi în învățământul superior, pe
la reviste de cultură, la edituri, în minister, etc.”
(vezi volumul predat spre publicare în 1980 și
apărut post-mortem, în 1995: Marin Nițescu,
Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii,
p.375), wikipediștii (care hotărăsc numele frec-
vent difuzate în enciclopedia de ei confiscată) îl
trec și pe proletcultistul Zigu Ornea.
La informația după care Eliade a fost in-
terzis de comuniști, găsim îngrămădite patru
nume. În înghesuială este trecut și turnăto-
rul Zigu Ornea/ Orenstein care i-a deschis lui
Noica porțile închisorii. Tot spre larga difuzare
a anumitor nume, birocrații Wikipediei fac de
șase ori trimiteri la banalități sau greșeli de-
ale lui Ioan Petru Culianu, foarte probabil unul
dintre turnătorii lui Mircea Eliade (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnătorul savan-
tului Mircea Eliade?).
Trimiterile la Crohmălniceanu, Ornea,
Culianu și Mihai Iovănel (care s-a „remarcat”
scriind și el că Mircea Eliade a fost interzis de
comuniști) figurează pentru ca cititorul fișei de
prezentare a nuvelei Nopți la Serampore să ră-
mână cu impresia că n-a fost lipsit de niciuna
dintre sursele „de încredere”.
Prima oară asistentul de română Culianu
Petre Velicu	Vanitas vanitatum, 40x40 cm
este menționat în dreptul informației că în nu-
vela Nopți la Serampore apar și personaje reale,
fapt pe care îl observă absolut oricine îl citește
pe Mircea Eliade. Apoi l-au trecut în dreptul
fantezistei afirmații după care Mircea Eliade, ca
si Mihai Eminescu, ar fi simțit o fascinație față
de India teozofică și tantrică.
A treia oară, asistentul de la Groningen fi-
gurează la note ca una dintre sursele de mare
autoritate din care s-a putut afla că în Memorii,
Mircea Eliade „nu menționează aproape nimic
despre perioada petrecută la Rishikesh și despre
discuțiile cu Shivananda”. Analfabeții funcțio-
nali (care nu lipsesc din grupul wikipediștilor
cu putere de decizie) nu au avut cum să-și dea
seama că prin atare notă nu i-au făcut un servi-
ciu turnătorului Culianu pe care-l doreau ridicat
în slăvi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea
lui Eliade și gonflarea lui Culianu...). Au atras
doar atenția că doctorandul în istoria religiilor
nu citise „India” (București, 1935), unde Swami
Shivananda este îndeaproape descris: „spătos,
negru și fericit ca un franciscan”.
La Singapore, unde Swami Shivananda
(1887-1963) a practicat medicina zece ani, el
și-ar fi câștigat prietenia europenilor de seamă
„urmând sadhana vedantină și râzând mult”
(Mircea Eliade, India..., 2006, București. p.117).
Sub titlul „Journal himalayen”, asistentul de
română al lui Noomen putea găsi la paginile 53-
57 ale caietului Mircea Eliade din 1978 (Edition
de l’Herne) traducerea în franceză a acestei
părți din volumul memorialistic India apărut
în plină perioadă de înflorire a culturii noastre
interbelice, cultură de nivel universal, cum bine
observase Romulus Vulpescu într-o înregistrare
postată cenzurat pe 3 august 2020 de „Arhiva
TVR”.
Alte trei citări ale lui Culianu lipsite de im-
portanță sunt extrem de aproape una de alta și
se referă toate trei la una și aceiași culegere de
articole (Studii românești, 2006) la care s-au fă-
cut și cele trei trimiteri anterioare.
O notă ne lămurește că de la I.P. Culianu ar
proveni afirmația după care tema nuvelei este
călătoria în timp. Spusă ca atare, afirmația apare
cel puțin incompletă, fiind vorba de o „călăto-
rie” în care nu numai timpul se schimbă ci și
peisajul, adică spațiul care în urmă cu 150 de ani
arăta altfel, cu arbori diferiți și cu construcții în-
tre timp dispărute.
Următoarea trimitere este pusă în dreptul
„depășirii condiției umane”, iar ultima sublini-
ază proveniența unei nerozii, trecută cu grijă de
adoratorii lui Crohmălniceanu și Culianu.
14
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
Asistentul de română de la Groningen (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Ratatele colaborări ale
lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu) ar fi nutrit
convingerea că întâmplările descrise în Nopți la
Serampore sunt posibil a fi înfăptuite nu doar de
studioșii filozofiei Samkhya, dar și de unii stu-
dioși care nu au nici o legătură cu spiritualitatea
indiană, cum ar fi cei care au pătruns învățătura
textelor Cabalei (accesare pe 18 august 2021).
Față de stufoasa prezentare a Nopții la
Serampore din wikipedia zilelor noastre, scurta
recenzie a lui Octav Șuluțiu (la care m-am refe-
rit în partea întâi) este de un cu totul alt nivel.
Fiindcă acel critic literar (nemenționat în niciu-
na dintre cele 70 de note) s-a format „într-un
climat de gândire și de creație liberă” (Romulus
Vulpescu): „Să ne amintim ce a însemnat ma-
rea înflorire a literaturii române interbelice în
contextul literelor europene. Acel extraordinar
moment de mare ecloziune care a apărut după
primul război mondial. De fapt, după cel mai
important eveniment din viața politică și istori-
că a României: nașterea Statului Român modern:
România Mare. Pentru că la 1 decembrie 1918
nu s-a făcut, cum s-a spus până acum, unirea
Transilvaniei cu Țara. A fost [doar] ultimul act
la întregirea României, foarte important, firește.
La 1 decembrie 1918 s-a născut România Mare
cu cele zece provincii tradiționale, cu Basarabia
care venise (de altfel) mult mai devreme, cu opt
luni înainte. Din acest moment când s-a născut
România Mare și până la cel de-al doilea război
mondial s-a petrecut aici pe solul românesc acea
mare înflorire pe care au cunoscut-o artele, ști-
ința, cultura, literatura, tot ce a însemnat creier
și intelectualitate în Țară. Grație acestui fapt, de
altminteri, a putut cultura românească să existe
timp de 45 de ani de comunism, de nenorocire...
Sigur că au fost lucruri mai puține decât ar fi
putut să se creeze într-un climat de libertate, în-
tr-un climat de gândire liberă, de creație liberă”.
Romulus Vulpescu (1933 -2012) credea în con-
tinuitatea culturii interbelice, foarte probabil așa
cum credeau toți marii scriitori interziși de ide-
ologii comuniști care transformaseră România
într-un „Stat-închisoare” (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat (des-
pre „Uniforme de general” de Mircea Eliade).
Într-o discontinuitate sperau doar nulitățile
proletcultiste dornice a-și face un nume.
Or, cum nici un turnător stalinist angajat în
domeniul ideologic (asemeni proletcultistului
Zigu Ornea) n-a fost tras la răspundere pentru
întemnițarea creatorilor români din perioa-
da interbelică, foștii proletcultiști și-au păstrat
adoratorii lor. Aceștia îi țin și azi în mod artifi-
cial în viață, citând negreșit orice banalitate au
așternut pe hârtie despre vreun mare scriitor in-
terbelic. Discontinuitatea, în care „satrapii cul-
turii românești” au sperat în van, se face simțită
(din păcate) în mediul virtual al wikipediei.
La vremea când a scris Octav Șuluțiu
despre volumul Secretul Doctorului Honigberger,
care a fost și vremea tânărului filozof Noica, cei
doi fiind de un leat, greu s-ar fi remarcat ci-
neva bătând câmpii cu așa zisa fascinație a lui
Eminescu pentru tantrism și teozofie sau cu
bănuiala că specialiștii în Cabală ar fi apți de
„eschibiții incerte și oculte”, ca să folosim și
termenii indianistului Mircea Eliade, nu doar
cuvintele așa-zisului discipol despre care s-a tot
repetat inepția „că și-ar fi întrecut maestrul”.
Privite retrospectiv, nici una din cele șase
trimiteri la Ioan P. Culianu nu-și justifică
într-altfel prezenta, decât ca vagi pretexte de a
fi repetat numele celui împușcat de Securitate
înainte de a fi angajat ca profesor asociat la uni-
versitatea unde savantul Mircea Eliade a predat
trei decenii.
Fișa nuvelei Nopți la Serampore oferită de wi-
kipedia conține și alte erori de interpretare cu
atenta indicare a autorului interpretării. De pil-
dă, cu trimitere la textul lui Sorin Alexandrescu
(neapreciat de Eliade!) publicat ca prefața volu-
mului de povestiri eliadești din 1969, wikipediș-
tii (cu pretenția lor prostească de a da „ucaz” de
interpretare) scriu că „experimentul este refăcut
de învățatul hindus Swami Shivananda”. Ceea ce
este în mare parte greșit, nu numai fals inter-
pretat.
Cu obișnuita lui bună dispoziție, Swami
Shivananda („cel fericit ca un franciscan”) îi
propune orientalistului român, pe care în plim-
barea lor de după-amiază îl susținea cu un braț
ferm, o „ilustrare” a adevărului cuprins de cre-
dința indiană după care legile unei lumi de apa-
rențe sunt și ele simple aparențe.
Evenimentele iluzorii deja întâmplate în ma-
gia nopților de la Serampore ar fi posibil să fie
repetate de „oricine e stăpân pe forțe oculte”, îi
spusese Swami Shivananda.
Deconectarea din condiționarea legilor fizice
pretinde însă o condiție inacceptabilă unui eu-
ropean: aceea de a crede, ca și studioșii filozofiei
Samkhya, că toate evenimentele sunt lipsite de
realitatea lor proprie. Exact ce nu a înțeles tâ-
nărul Ioan Petru Culianu când s-a hazardat să-i
adauge pe cabaliști.
În nuvela eliadescă, tânărul retras la poalele
Himalayei, îndată ce a recunoscut pădurea din
apropierea casei lui Dasa, refuză foarte decis
„experimentul”. E greșit așadar a crede că un
experiment întrerupt ar fi fost „refăcut” spre a
ilustra acea aparență a condiționărilor prin legi
fizice.
Speriat numai la gândul că va fi pus în situația
de a retrăi îngrozitoarele întâmplări din noaptea
asasinării Lilei, tânărul l-a implorat pe Shivananda
să se oprească (vezi întâia parte a comentariului).
Mentalitatea europeană în care fusese crescut l-a
împiedicat pe tânăr să se amuze de năstrușnica
propunere, imediat ce s-a dumirit încotro îl poar-
tă brațul ferm al lui Shivananda.
Petre Velicu	Un ange est passe, 70x50 cm
La urma urmelor, medicul-ascet (cu buna
dispoziție ce-i era atât de caracteristică) voia să
râdă împreună cu tânărul, nu să-i pricinuiască
vreo suferință.
Condiția participării la spiritualitatea indiană
a fost îndeplinită de la sine de Anita Moorjani,
o fostă bolnavă de cancer limfatic. În numeroa-
se conferințe, ea a depus mărturie asupra uneia
din cele mai spectaculoase „auto-deconectări”
de condiționările legilor.
De religie hindusă și din copilărie educată
în spirit occidental la o școală de limbă engle-
ză din Hong Kong, Anita (n. 1959) a cunoscut
pe propria-i piele mult discutata experiență din
pragul morții, fiind în comă la spital. Din afara
propriului corp s-a văzut zăcând neputincioasă
și scheletică așa cum ajunsese în patru ani de
boală canceroasă. Doctorul îi spusese soțului
ei că ar mai avea doar câteva ore de trăit. Pe 2
februarie 2002 când ar fi trebuit să fie ultima
zi din viața Anitei, ea a intrat într-o profundă
comă.
Cu aparența că ar fi deja cu un picior în groa-
pă, Anita Moorjani percepea cu mare acuitate
-din afara corpului -tot ce se petrecea în salo-
nul în care doctorii vorbeau între ei scoțându-i
apă din plămâni să poată respira. Îi asculta pe
doctori, îi percepea suferința și tristețea soțului
ei care-o ținea de mână și simultan îl vedea pe
fratele ei din India care se grăbea spre aeroport
să ajungă s-o mai vadă odată în viață.
Ca în mai toate experiențele din apropierea
morții, Anita a avut și „călăuze” dintre cei apro-
piați care erau deja morți. „Călăuzele” din lu-
mea cealaltă, tatăl și un foarte bun prieten, au
îndemnat-o să se întoarcă la viața fizică, nefi-
indu-i încă sosit ceasul. Să nu moară, așa cum
și-ar fi dorit, să revină în acel corp doar „apa-
rent” distrus de boală și să nu-i fie frică, să nu
mai trăiască în frică de greutățile vieții, așa cum
trăise până atunci.
În cazul ei, „auto-deconecarea” de „legile”
cancerului limfatic ce au adus-o la stadiu de
schelet care nu se mai poate ridica pe picioare
s-a întâmplat odată cu experiența cufundării si-
nelui propriu în Marele Tot.
Atunci Anita a avut revelația că viața nu se
restrânge la puținul pe care-l vedem și simțim,
că Existența este cu mult mai cuprinzătoare și că
Divinitatea impersonală îmbrățișează tărâmul
de aici și tărâmul de dincolo cu o nețărmurită
iubire.
După 30 de ore s-a trezit din comă cu certi-
tudinea că se va însănătoși complet, certitudine
imediat împărtășită rudelor. Ceea ce s-a și în-
tâmplat într-un timp uimitor de scurt. Făcând
cunoscute întâmplările ei celor preocupați de
problema experiențelor din apropierea morții,
Anita Moorjani a devenit autoarea volumului de
mare succes intitulat „Dying to be Me” (2012)
tradus în nenumărate limbi.
Din povestirea Anitei, interesantă nu este
doar „auto-deconectarea” de „legile” metastazei
canceroase. Remarcabilă apare și iubirea de toți
și de toate care s-a ivit în ființa ei după întoar-
cerea la viață, precum și îndemnul „călăuzelor”
care i-au spus să nu mai trăiască cu sentimentul
fricii.
Și în faimoasa Biserică de la Drăgănescu se
remarcă scena Pogorârii Sfântului Duh, în drep-
tul căreia Sfântul Arsenie Boca a scris: „Ziua în-
temeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
15
Fabula în literatura
universală: definiții,
etimologie, dimensiune
morală și scurtă istorie (II)
^^TUlian Cătălui
Gen literar
Pentru anumite genuri antice ale culturii pre-
literare, investigația „mijloacelor de semnificare”
stabilește o corelație între modalitățile rostirii și
anumite forme primordiale, sau simple - cum
le numește lingvistul și istoricul de artă olan-
dezo-german Andre Jolles - ale literaturii1. Privită
din acest unghi, fabula nu este doar o specie a
literaturii „de învățătură” sau a celei satirice, așa
cum arată denumirea latină, menționată mai sus,
ne aflăm în fața primelor rudimente de „vorbire
înțeleaptă” - primele povești cu tâlc sau pilde con-
cise, generate de mintea umană2. În urmă cu patru
milenii, când se iveau astfel de „arătări cu tâlc”, ele
conviețiau în tradiția orală cu proverbele, ghicito-
rile și eresurile, descântecele și profețiile, cu sim-
plele rugi sau strigări, cu primele invocații, de abia
mult timp după aceea prinzând contur „imne” mai
ample sau narațiuni „eroice” versificate silabic,
edificate pe baza unui „paralelism al membrelor”,
care previzionează versificația elaborată3. Rezultă
că despre fabulă se poate afirma cu siguranță că
este un „gen proto-literar”, dar nu se pune de bună
seamă problema stabilirii unei priorități absolute,
deoarece poeme mari, întinse cum sunt cosmo-
goniile sau povestirile despre zei și eroi, fondatori
Petre Velicu
Chasse de nuit, 65x54 cm
de neam ori cetate, au fost descifrate în texte su-
meriene de o vechime considerabilă (aprox. 2.800
- 2.600 î. Hr.)4. Pe de altă parte, fabula este o for-
mă particulară de apolog, care desemnează orice
poveste cu semnificație moralizatoare, deosebin-
du-se de pildă, care prezintă ființe umane și lasă
sensul deschis discuției5. Se distinge și de exemplu
(în latină exemplum), care este o povestire prezen-
tată ca adevărată. În cele din urmă, se deosebește
de fabliau, care este o poveste satirică sau morală,
deseori sclipitoare, al cărei gen a înflorit în Franța
între secolul al XII-lea și secolul al XIV-lea6.
Caracteristicile fabulei
Ca gen literar, are un caracter mixt narativ și
didactic, pe care La Fontaine l-a remarcat deja
când l-a împărțit, în prologul fabulelor sale (1667),
într-o fabulă propriu-zisă sau „corp” și o morală
sau „suflet”. Datorită naturii sale practice, care o
scutește de intențiile filosofice sau transcendenta-
le, a ajuns să fie numită „ruda săracă a mitului”, de
asemenea, trebuie să conțină următoarele carac-
teristici7:
a)	. Elemente ale narațiunii: În general, în fabu-
le există un narator care relatează evenimentele
petrecute la persoana a treia, deci este un poves-
titor heterodiegetic (naratorul este omniscient
atotștiutor, omniprezent, obiectiv, neutru, detașat,
impersonal, neimplicat, creditabil, știe mai mult
decât știu personajele), în ordine cronologică, în
plus, relatează ceea ce se întâmplă cu personaje-
le principale într-un timp și loc nedeterminat.
Totuși, unele fabule sunt narate la persoana întâi
singular, deci povestitorul sau naratorul este unul
homodiegetic, fiind subiectiv, implicat, necredita-
bil, știind tot atât cât știe și personajul.
b)	. Structura: fabulele sunt scrise de obicei în
proză sau în versuri, pe lângă faptul că sunt de obi-
cei povestiri sau povești scurte și didactice, în stil
plat, uneori de o platitudine flască. Cele mai multe
dintre acestea încep cu prezentarea unei situațiuni
inițiale în care, în general, apare o problemă sau
dilemă morală care poate fi sau nu rezolvabilă. În
cele din urmă, se încheie cu o învățătură, morală
sau ablațiune care poate fi de folos cititorului, sau
nu, mai rar apare la început sau nu apare în mod
explicit.
c)	. Personajele: Majoritatea personajelor sunt
de obicei animale sau „obiecte neînsuflețite” care
sunt înzestrate cu pasiuni umane precum lăcomia,
mândria sau invidia și care sunt de obicei impli-
cate în situații problematice pe care trebuie să le
rezolve mai mult sau mai puțin urgent. Aceste
personaje animaliere sunt de obicei prototipuri:
noblețea și forța sunt reprezentate de leu; viclenia
de vulpe etc.
d)	. Subiecte: În general, subiectele care sunt
abordate în fabule sunt „vicii umane” precum
aroganța, infatuarea, minciuna, înșelăciunea etc.;
întrucât în spatele fiecăruia dintre acestea există
intenția de a critica comportamentele și atitudi-
nile care se dezvoltă în cadrul poveștii, fabulei.
Expunerea sa de vicii și virtuți este răutăcioasă,
ironică, chiar sardonic-sardanapalică. Contrastul
dintre forță și viclenie și ideea, tipică lumii păgâne,
că este imposibil să-ți schimbi propria natură este
frecvent.
Schema narativă a fabulei
Fabula clasică are o structură de tip dualist,
astfel, începând cu titlul, găsim în ea o opoziție
între două personaje ale căror poziții subiective
sunt „dezaxate, unul se situează pe o poziție su-
perioară și îl domină pe cel inferior”, iar grație
unui „eveniment narativ neprevăzut” poziția celor
două personaje se va răsturna. Această schemă a
fost definită de C. Vandendorpe drept „o dublă
inversare” (Să învățăm să citim fabulele, Montreal,
1989). Această schemă, care se întâlnește în zeci
de fabule, blochează situația de comprehensiune și
eliberează o morală extrem de clară. Marele filozof
german G.W.H. Hegel, principal reprezentant al
idealismului din secolul al XIX-lea, al Națiunilor,
spunea că fabula „este ca o enigmă care va fi întot-
deauna acompaniată de soluția sa” (vezi Estetica,
II).
Istoria fabulei
Incredibil, dar fabula este una dintre „cele mai
durabile forme de literatură populară”, răspândită
în cultura și literatura universală, sunt de acord
cercetătorii moderni8, mai puțin prin antologii
literare decât prin transmitere orală, fabulele pu-
tând fi găsite în literatura din aproape toate țările
lumii acesteia.
16
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
diagnoze
Fabula în Antichitate: Egipt
și Mesopotamia
În jurul anului 2.800 î. Hr., apare în Egipt genul
cărților de înțelepciune din care nu lipseau „me-
tafore gnomice cu animale” și „personificări de tip
fabulistic”9. Tot în Egipt, dar în secolele XIV-XIII
î. Hr., a înflorit genul sapiental, continuându-se
temele din străvechea Înțelepciune a lui Ptahotep,
din povestiri, unde se ivește motivul gâlcevii zei-
lor, nu lipsesc „alegorii sapientale”, cum sunt cele
reluate de tradiția esopică (de pildă, Minciuna și
Adevărul)10. De asemenea, fabula era deja culti-
vată în Mesopotamia, cu două mii de ani înainte
de Hristos, astfel, unele tăblițe de lut care prove-
neau din bibliotecile școlare ale vremii expuneau
pe scurt povestea vulpii astuțioase și lăudăroase,
a câinelui stângace și nepriceput și a elefantului
prezumțios11. Multe dintre aceste texte arată o
evidentă afinitate spre proverbe și au o construc-
ție antitetică („Nu vorbești despre ceea ce găsești;
dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea“), și to-
tuși, acestea nu au avut niciodată o „morală expli-
cită”12. De asemenea, în Mesopotamia, dar în se-
colul VII î. Hr., a circulat Cuvântările lui Ahikar,
un scrib plin de înțelepciune și iscusit, mare dre-
gător, purtător de grijă peste toată țara Asiriei și
Păstrătorul peceților regelui Asiriei, Senaherib13,
cu texte pare previzioneau fabulele de mai târziu,
un fel de protofabule, ca de pildă cea în care leul
simte mirosul cerbului ascuns într-un frunziș,
„sare asupra lui, îl înhață, îi varsă sângele, mân-
cându-i trupul”, morala fiind: „Tot așa se petrec
lucrurile și în locurile unde se adună oamenii”.
Cel mai vechi text păstrat este însă papirusul de la
Elefantine, din secolul V î. Hr. , în limba aramai-
că, cosntituindu-se astfel un arhetip babilonian de
largă circulație, dar de scurtă respirație, care va
pătrunde în Egipt, unde va fi contribuit la forma-
rea Esopiei, prin filonul legendei despre Ahikar și
nepotul său Nadin (la evrei, Nathan, în varianta
românească Anadan)14.
Note
1	Andre Jolles, Formes Simples, Paris, Editions du
Seuil, 1972, online.
2	Mihail Nasta, „Prefață”, în Esop, Babrios, Fabule,
București, Editura Minerva, 1980, p. v.
3	Mihail Nasta, op. cit., p. v.
4	Ibidem, p. v.
5	Karl Canvat et Christian Vandendorpe, La fable:
Vade-mecum du prcfesseur de franțais, Bruxelles-Paris,
Didier Hatier, coll. «Sequences», 1993, p. 56.
6	Joseph Bedier, Les fabliaux, Paris, Champion, 1911,
online.
7	Sabrina Vilarinho, „Fabula”, em Mundo Educațăo,
consultado em 16 de novembro de 2014 și Christian
Vandendorpe, Apprendre a lire des fables, Montreal,
1989, online.
8	Cf. Enzyklopădie des Mărchens (1977), online, see
„Fabel”, „Ăsopica” etc.
9	Mihail Nasta, „Cronologie”, în Esop. Babrios,
Fabule, București, Editura Minerva, 1980, p. xxxv.
10	Ibidem, pp. xxxv-xxxvi.
11	Kazya Akimoto, Ante-Aesopica: Fable Traditions of
Ancient Near East. Nashville, 2010, online.
12	Kazya Akimoto (2010), op. cit., online.
13	Cf. „Cuvântările luyi Ahikar”, în vol. Tăblițele de
argilă. Scrieri din Orientul antic, București, Editura
Minerva, col. „BPT”, 1981, pp. 263-264.
14	Ibidem, p. xxxvi.
■
„Tatăl nostru” sub atac
■ Andrei Marga
Petre Velicu	Cortege, 146x114 cm
Evanghelia după Luca ne spune că discipolii
i-au cerut la un moment dat lui Iisus să le
arate cum să se roage. Potrivit Evangheliei
după Matei, Iisus a răspuns în Predica de pe
munte. Rezultatul a fost „Tatăl nostru” care ni s-a
transmis: „Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfin-
țească-se numele Tău; vină împărăția Ta; facă-se
voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea
noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;
și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi
iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăvește de Cel- Rău. Că a Ta este
împărăția și puterea și slava în veci. Amin” (în
versiunea Bibliei după Mitropolitul Bartolomeu
Anania). Așadar, lui Dumnezeu atotputernic,
așa cum este asumat în Biblie, în tripla iposta-
ză de creator, diriguitor și izbăvitor al lumii, i se
adresează rugăciunea.
Azi, „Tatăl nostru” este sub presiune la schim-
bare, începând cu adresarea. Se consideră că rugă-
ciunea ar conține o favorizare a Tatălui și se vrea
sincronizarea cu teme ale zilei - de data aceasta,
cu egalitatea genurilor. Profesoara de literatură
comparată Judith Butler (Berkeley University) a
stârnit un val internațional cu teza „masculinul
și femininul nu sunt fixate biologic, ci sunt con-
struite social (masculine and feminine are not
biologically fixed but socially constructed)”, care a
căpătat repede răspândire. Ea a sugerat revenirea
pe muntele Sinai, spre a se rescrie unele dintre
porunci (Kritik der ethischen Gewalt, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2003). Recent, membri și epi-
scopi ai Bisericii Anglicane au propus renunțarea
la folosirea expresiei „Tatăl nostru” pe motiv că
ar favoriza „genul masculin”. Ar fi nevoie de un
„Dumnezeu neutru”, „mai inclusiv”.
Reacțiile sunt variate. Le rezum pentru a ne
da seama de gama rătăcirilor de azi și de replicile
pe care le atrag.
Unii trimit la istorie. Ei întreabă, de pildă, de
unde știm că, în loc de Dumnezeu, nu a fost, la
origini, ceva de genul „Dumnezee”? Răspunsul
este simplu: în urma tuturor lecturilor rezultă
că Dumnezeu se află în Biblie de cel puțin nouă
sute de ori, fără alternativă.
Alții amintesc evanghelii gnostice, care în-
deamnă oamenii să se roage „Tatălui Ceresc”,
dar și „Mamei Natura”. Tot în aceste evanghe-
lii, s-a brodat îndelung asupra trecerii de la un
sex la altul (cf. Annelise Felber, Harmonie durch
Hierarhie?, Frauenverlag, Wien, 1994, pp.138-
156) - temă, cum se observă, copios exploatată
pe fondul crizelor de azi. Din păcate, în ultimii
ani, se politizează orice - din cauza dezorientă-
rii, a lăcomiei electorale și a incapacității multor
intelectuali publici de a deosebi între speculație
și răspunderea civică. S-a și ajuns să se creadă
că ar fi ora relativizării sexelor și a demantelării
familiei.
Numai că în evangheliile gnostice este vorba
de o reinterpretare de circumstanță, inspirată
de speculația antică. Viziunea personalizantă
a creștinismului nu avea cum să o accepte și a
respins-o.
Nici iudaismul, ca origine a întregii discuții
despre Dumnezeul biblic, nu a îmbrățișat-o.
Cum spunea veneratul Leon Brunschvicg,
„Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei
care depășesc ispita de a-l priva de demnitate
spre a-l folosi în scopuri proprii”.
Cunoscători profunzi atrag atenția că ar
trebui păstrate limite în retraducerea textelor
vechi. Nu poți să nu le dai dreptate. Bisericile
au datoria să păstreze tezaurul, cu asincronia lui
cu tot. În principiu, a fi asincron nu înseamnă
a fi inactual. În definitiv, ne alimentăm și astăzi
din „asincronia” marilor filosofii, a artei clasice,
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
17
o
a unor religii, chiar și a unor principii ale mate-
maticii, fizicii și biologiei.
În plus, chemări la a rămâne la litera a ceea
ce s-a revelat sunt chiar în scripturi. De pildă, în
Deuteronom se spune: „Tot cuvântul pe care ți-l
poruncesc eu astăzi, pe acela să-l păzești întru
faptă; nimic să nu-i adaugi și de nimic să nu-l
lipsești” (12:32). Într-o scrisoare, Petru spune
că „îndelungă-răbdarea Domnului nostru so-
cotiți-o mântuire, așa cum și iubitul nostru fra-
te Pavel v-a scris despre înțelepciunea dată lui,
cum vorbește el despre toate acestea în epistolele
sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de în-
țeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstăl-
măcesc - ca și pe celelalte Scripturi - spre a lor
pierzare” (2.3:15-16). Iisus le spune discipolilor:
„de veți păzi poruncile Mele, veți rămâne întru
iubirea Mea, așa cum Eu am păzit poruncile ta-
tălui Meu și rămân întru iubirea Lui” (Ioan, 15:
9-11). Iudaismul și creștinismul se opun, așadar,
adaptărilor de circumstanță.
Sunt și reacții polemice care trimit întreaga
discuție la originea Bisericii Anglicane în ruptu-
ra de Biserica Romei, inițiată de Henric al VIII-
lea, în contextul mariajului cu Anne Boleyn. Un
accident al istoriei nu ar trebui să devină normă
religioasă. Adepții rigorii avertizează, de altfel,
că Biserica este „numai una, sfântă și apostoli-
că”, restul fiind blasfemie.
Alții spun că blasfemiatorii nu înțeleg credin-
ța, biserica, religia și adaugă ironic că așteaptă
de la Biserica anglicană noua rugăciune, ca să
poată exclama „Mama voastră!”. Prinde contur
și un curent de opinie potrivit căruia relativiza-
rea lui Dumnezeu este semn de criză culturală.
Ca de obicei, sunt și reacții vulgare, rezultat
vizibil al lipsei de informare și al clișeelor de
prost gust de care s-a umplut iarăși spațiul pu-
blic. Unii înțeleg anevoie marile scripturi reli-
gioase.
Cei care se interesează de Dumnezeu în cul-
tura lumii știu prea bine istoria care a consacrat
în greacă „Pater imon, ho en tis uranis”, în lati-
nă „Pater noster qui in caelis”. Ca și în română,
versiunea de început „Părintele nostru Ce ești
în ceriu” (Luca Stroici, 1593). Nu era vorba în
aceste preluări ale Bibliei de accidente, nici doar
de traducere. A fost vorba de un concept riguros
care nu are nevoie de mulări pe temele timpului.
Teza mea vis-a-vis de propunerea venită de
la Berkeley și din Biserica Anglicană - care nu
a rămas, desigur, înăuntrul acesteia - este că
sunt concepte ale religiei, ca și ale filosofiei și
științei, în care nu se pune chestiunea genului.
Genul este un dat, o realitate a vieții, dar ține de
alt registru. Nu orice concept se lasă specificat
pe linia genului. În cazul „Tatălui nostru”, adre-
sarea presupune totalitatea lumii și nu intră în
discuție genul.
Argumentele mele sunt patru. Primul: în
Biblie, în întreaga ei construcție, este vorba des-
pre atotputernicia lui Dumnezeu, la care omul
se rapotează, nu de altceva. Orice om se poate
raporta la ce vrea și este valabil mereu argu-
mentul că și ateistul își are obiectul său de cult!
Nietzsche vorbea dezinvolt de nevoia de noi zei.
Azi sunt mulți zei (banii, puterea, războiul, ero-
sul, creația etc.), dar sunt ei soluția? Al doilea:
egalitatea de gen, care este în firea lumii, nu este
servită de neutralizarea noțiunii de Dumnezeu.
S-ar prea putea ca un Dumnezeu relativizat prin
neutralizare să antreneze, prin logica lăuntrică
a lucrurilor, erodarea soclului nu numai al băr-
batului, ci și al femeii. Relativismul nu este fertil
pentru personalizări. Al treilea: de asumarea
unicității lui Dumnezeu, în fața căruia orice om
este doar om, este legată emergența democrației
moderne. Thomas Jefferson știa bine aceasta. Al
patrulea: știința modernă a avut în coordonatele
monoteismului iudeo-creștin una dintre condi-
țiile posibilității sale. Europa nu putea fi altfel
leagănul acestei științe. Galilei și Newton sunt
mărturii peremptorii.
Desigur, discuția asupra poziționării femeilor
în Vechiul Testament și în Noul Testament este
veche. În teologie, s-a discutat temeinic dacă
Testamentele sunt tributare patriarhalismului
(vezi, în vremuri mai noi, Frank Crusemann,
Udo Teissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott
Israel, Chr.Kaiser, Gutersloh, 1998, pp.21-25).
Este clar că se pot găsi în Vechiul Testament di-
verse locuri, de la cele în care femeia este soco-
tită secundă față de bărbat, la cele în care feme-
ia este salvatoarea. În ambele Testamente, sunt
locuri în care femeia este dezavantajată. Eva
este învinovățită, recunoscându-i-se, de aseme-
nea, rolul social ca „mama tuturor celor vii” (1
Moise, 3:20). Profetul Ieremia a avut-o ca ante-
cesoare pe profetesa Hulda, dar cine mai știe de
ea?
Peste toate, însă, optica dominantă este alta.
În Moise (1. 1:27) bărbatul și femeia sunt deopo-
trivă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Ei sunt pe picior de egalitate, încât se impune
concluzia: „Vechiul Testament ne oferă o ima-
gine a lui Dumnezeu ce include experiențele
și rolurile bărbaților și femeilor, dar le și depă-
șește. Nouă, creștinilor și creștinelor ni se ara-
tă astfel că dominația nedreaptă a oamenilor
asupra altor oameni nu corespunde voinței lui
Dumnezeu” (p.24-25). Așadar, Dumnezeu nu
este dependent de rolurile și de imaginile genu-
rilor.
Desigur că în conceptul lui Dumnezeu avem
de a face cu rezultatul unei evoluții. Nu putem
scoate din discuție Vechiul Testament și ceea
ce a preluat Noul Testament. Nu putem scoate
din discuție contribuția evreiască și contribuția
greacă. Nu putem scoate din discuție ceea ce s-a
petrecut în imperiul roman. Nu-l putem scoate
din discuție pe Dumnezeu când vorbim de is-
toria lumii. Nu sunt de ocolit nici supărarea lui
Dumnezeu din Biblie, când a regretat că a creat
oamenii, sau teoria contractării a lui Ițak Luria,
care susține că Dumnezeu a făcut o pauză, lă-
sând oamenii în voia lor, ca să vadă cum se con-
duc, sau alte reprezentări.
În cea mai recentă exegeză a rugăciunii creș-
tine, Walter Cardinal Kasper (Vater unser. Die
Revolution Jesu, Patmos, Ostfildern, 2019) ar-
gumentează că „Tatăl nostru” „răstoarnă mul-
te opinii de zi cu zi, ne lasă să vedem într-un
fel nou viața și lumea și înseamnă rugă pentru
transformarea vieții și a lumii. El ne dă răgaz și
speranță”. Spusele lui Iisus se pot exprima fără
rest în ebraică, nu și în aramaică (cum ne spune
David Flusser, Jesus, Eclat, Paris-Tel Aviv, 2005),
dar Predica de pe munte s-a rostit în aramaică.
Este însă limpede că Iisus stăpânea tradițiile
evreiești, inclusiv pe cea mai importantă rugă-
ciune a iudeilor, care este Kaddish-ul. Ca efect,
continuă Walter Kasper, „fiecare propoziție din
„Tatăl nostru” se află deja în Biblia Ebraică, pen-
tru noi Vechiul Testament, desigur acolo risi-
pit, neadus la o forma cuprinzătoare pe care o
întâlnim în „Tatăl nostru””. De aceea, evreii și
creștinii pot să rostească împreună „Tatăl nos-
tru” (p.12). Cunoscutul cristolog pune greutate
Petre Velicu
Le temps acrobate, 80x60 cm
în observația, care ne interesează aici, că „Tatăl
nostru” nu este suma învățăturilor creștine și
nici suma regulilor de morală, cum se mai crede
naiv.
„Tatăl nostru” rămâne o rugăciune, iar „în
rugăciune sufletul, susținut de spiritul lui
Dumnezeu, se ridică la Dumnezeu și pune acți-
unea, plin de încredere, în mâna lui Dumnezeu.
Abia aceasta creează putere și curaj de acțiune
proprie. Fără o asemenea ridicare a sufletului la
Dumnezeu, ne înecăm în propriile griji și ne-
voi” (p.17). Așa cum se arată în Psalmi, rugă-
ciunea este „respirația sufletului” și-l întărește
în orice direcție. „Tatăl nostru” exercită acest rol
crucial. „Tatăl nostru” este o rugăminte adresa-
tă lui Dumnezeu să-și facă văzută prezența în
evenimentele lumii și să fie în mijlocul oameni-
lor. Cel care rostește „Tatăl nostru” se angajea-
ză de fapt la schimbare în direcția „Împărăției
Cerurilor”.
„Tatăl nostru” este parte a creștinismului, dar
creștinismul nu se sfârșește nicidecum cu „Tatăl
nostru”. Dimpotrivă, abia începe.
Pe de altă parte, există actualizări justificate
ale mesajului creștin. În definitiv, creștinismul a
trebuit eliberat din solidaritatea cu stăpânul, cu
șeful de orice fel, care l-a dominat secole și din
care și astăzi mai trebuie eliberat. El a trebuit
regăsit în fundamentele sale axate pe egalitatea
oamenilor și recunoscut ca premisă a democra-
ției moderne. El a trebuit eliberat din ostilita-
tea față de științe în care l-au încremenit unii
adepți. El mai trebuie adus la conlucrare fecun-
dă cu științele, filosofia, arta care au în centrul
lor apărarea umanității omului. Numai din ase-
menea conlucrare pot fi reazolvări la crizele de
azi. El are nevoie, ca orice viziune, să întrețină
flacăra rațiunii și a demnității umane. El are ne-
voie astăzi, la rândul său, de ancorare în viața
trăită de fiecare om, dincolo de poziția lui în
ierarhiile societății.
Dar aceste actualizări nu au nimic în comun
cu adaptările contextuale ce lovesc în tradiții
viabile și în normalitatea vieții, nu doar în creș-
tinism, ci și în democrație, civilitate, rațiune.
Adaptările contextuale ce se caută azi nu fac de-
cât să distorsioneze mesajul creștin!
■
18
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
istoria literară
Din subteranele creației (V)
■ Radu Bagdasar
Genomul interior - centru solar
al invenției
Dinamica automorfă nu este o floare la butoni-
eră, un concept pretențios destinat să ne facă ceva
mai erudiți ci o realitate psihologică pe care orice
intelectual ar trebui s-o considere, să reflecteze asu-
pra ei și s-o interiorizeze pentru a se realiza plenar, a
se pune în poziție de a-și realiza cu eficiență obiecti-
vele. Lectura acestor articole este un prilej de îmbo-
gățire interioară și de sporire a eului.
Cum funcționează deci mecanismul profund
dinamicii automorfe? De la hormo-incipit până la
fenomenalizările finale precare, defectuoase, moto-
rul care animă creșterea textului și anamorfozele lui
repetate este genomul interior al proiectului, intuiția
profundă a ceea ce ar trebui el să fie la toate nivelele
proiectului - macro și micro - și în fiecare moment
al gestației „o idee-mamă din care decurg toate ce-
lelalte” (Flaubert>d-na Roger de Genettes, 1861?).
Genomul evoluează, este instabil, proteic în timp,
paradoxal. El regentează în permanență dezvolta-
rea proiectului putând reintroduce elemente apar-
ținând în principiu fazelor retroglobale ale genezei,
în special de nivelul planului (dar care nu figurează
în plan dacă există unul), care în principiu ar fi tre-
buit să fie deja consumate, împlinite, terminate la
ora textualizării. Avem o permanentă tendință spre
stabilizare - scriitorul vrea să-și termine lucrarea -
contracarată de o permanentă tendință spre desta-
bilizarea creatoare produsă de căutarea neîncetată a
celor mai bune soluții, formule, expresii.
Una dintre primele descrieri pe care le-am iden-
tificat, surprinzătoare prin prospețimea și exactita-
tea ei, ale genomului interior aparține, aproape in-
evitabil, lui Montaigne. „Lucrările mele, [...] de câte
ori le repipăi, de atâtea ori mă nemulțumesc: am
mereu o idee în sufletul meu și o anumită imagine
tulbure, care îmi prezintă ca într-un vis o formă mai
bună decât cea pe care am pus-o în pagină, dar nu
pot să o înțeleg și să o exploatez” (Montaigne 2015,
186).
Afirmația lui Montaigne este o probă a exis-
tenței genomului interior și aproape o definiție
a lui. Autorul aleargă rațional după această Fata
Morgana, imaginea tulbure, translingvistică, care la
rândul ei se depărtează pe măsură ce raționalitatea
se apropie de ea.
Am amintit anterior reputata ediție Furne a
Iluziilor pierdute, în care Balzac1 adaugă scena din-
tre David și Eve a cărei importanță, legată de feno-
menul industrializării moderne, o considerăm de
nivelul de importanță al planului, chiar dacă ea se
face în cadrul textualizării finale2. Scriitorul se în-
toarce deci mental la nivelul planului, operează o
mutație cu consecințe tentaculare asupra textuali-
zării, și revine apoi la nivel microscopic continuând
redactarea. Rezultă că, chiar ajuns la maturitatea sa
textuală, proiectul nu este întotdeauna ceea ce au-
torul său ar fi dorit să fie: genomul interior îl duce
pe scriitor unde vrea el, unde este necesar conform
logicii create, și nu invers. În vara anului 1926,
Virginia Woolf se luptă cu proiectul romanului Spre
far. Odată terminată prima parte, nu reușește s-o
imagineze pe a doua. „Nu ajung la ceea ce doresc,
mă aflu în partea cea mai dificilă, cea mai abstrac-
tă. Trebuie să prezint o casă pustie, fără personaje,
scurgerea timpului. Totul lipsit de vedere, de tră-
sături, neavând nimic de care să mă pot agăța. [...]
Este necesară o mai mare concentrare [...]” (Woolf
A Writer’s Diary 30 apr. 1826).
Terminând Valurile [The Waves], romanul său
cel mai dificil și cel mai experimental, Woolf în-
cearcă „a state of glory”, „un sentiment de triumf
și de ușurare [...] și după cum am avut certitudinea
la sfârșit nu e doar terminată ci rotunjită, împlini-
tă, comunicând lucrul dorit [...]” (A Writer’s Diary
7 febr. 1931). „Comunicând lucrul dorit” exprimă
tocmai coincidența între genomul interior și conți-
nutul efectiv al romanului. Iar mai departe remarcă
proteismul genomului interior („imaginația”) când
evocă „[...] libertatea si îndrăzneala cu care imagi-
nația mea a surprins, a fructificat sau a abandonat
toate imaginile și simbolurile pe care le pregătisem”
(Ibidem). Reiese în mod evident că din tot macro-
scopicul prealabil doar o parte a supraviețuit în
forma finală, cealaltă fiind „abandonată”. O frază
a lui D. H. Lawrence este stupefiantă în ce privește
contribuția decisivă a factorului cvasi inconștient,
genomul, la edificarea uneia dintre operele sale:
„Am scris unul sau două lucruri despre care nu știu
nimic - ca un somnambulist. Se spune că nu sunt
rele. Am început un roman pe același principiu: e
ca și cum ai lucra într-un vis, destul de inconforta-
bil ca și cum nu ai avea parte de o gaură solidă din
tine. «Bună ziua, băiatul meu, ești acolo!» Îmi spun,
când văd propozițiile urmărindu-se unele pe cele-
lalte” (Lawrence>Middleton Murry 30 aug. 1913).
Cine ghidează deci mâna lui Lawrence când evo-
că ego-ul său rațional sau ego-ul inconștient, altfel
spus genomul interior? Este evident că acesta din
urmă. Kafka, în luptă cu supliciile primei lui poves-
tiri, Verdictul/ Le Verdict, lucrează în fiecare noap-
te pentru a converti în limbă „lumea groaznică pe
care o am în cap”, de care simte nevoia de a se libera
ca o femeie gravidă. Același fenomen, intensificat
de îngurgitarea de alcool și benzedrină, îl trăiește
Jack Kerouac pe când scria, într-o stare de excitație
maniacală Sur la route pe foi de telex lipite unele de
altele compunând finalmente un „papirus” lung de
45 m.
Genomul interior este în perpetuă metamorfoză
de la prima sa manifestare în zorii unei geneze sub
forma incipitului, dar este posibil, pentru scriitorii
mediocri, să se contureze prematur și să rămână
același până la sfârșitul genezei. Am notat anterior
că gestația lui Ulise numără trei textualizări. Primele
două revelează un univers romanesc social-psiho-
logic perfect banal. Dacă cel de al treilea bruion s-ar
fi situat în continuarea celor două precedente, Ulise
ar fi rămas un roman conformist, mediocru, printre
alte sute de romane de duzină publicate în epocă
și uitate demult astăzi. Virajul calitativ în gestația
acestui text se produce târziu, după terminarea celui
de al doilea bruion, când Joyce schimbă fundamen-
tal sensul anecdoticii instalate. Ceea ce legitimează
interpretarea noastră, înscrisă într-o perspectivă
riguroasă și abstrăgându-se iluziilor înșelătoare, ale
viziunii artefactual-empirice, că hormo-incipitul
veritabil al lui Ulise, cel care îi conferă statutul de
capodoperă, se produce între cea de a doua și cea
de a treia textualizare. Afirmație în aparență scan-
daloasă pentru că incipitul, după cum sensul latin
spune, trebuie, după opinia comun răspândită, să se
plaseze întotdeauna la începutul procesului genetic.
În realitate, dacă ne menținem în perimetrul logicii
valorii, și redefinim incipitul nu ca primă ipostază
a operei subsumate unui titlu, ci ca primă ipostază
a calității sale, a valorii, momentul de emergență al
viziunii înalte, cea care conferă proiectului origina-
litatea „unică” se situează între al doilea și al trei-
lea bruion în cazul particular al lui Ulise. În fond,
el ar fi trebuit să se oprească după prima versiune.
Romanul era (părea) terminat. Dar cum nemulțu-
mirea îl rodea, Joyce a luat treaba de la capăt și a
redactat o a doua versiune. Lucru dificil pentru că
era vorba de (re)conceput și redactat sute de pagini.
Dar și după terminarea acestei a doua versiuni sen-
tinela spiritului critic se arată nemiloasă și îi indi-
că eșecul calitativ. Nu este ce voia și căuta el. Joyce
este ca atare obligat să reînceapă totul de la capăt în
numele unui genom interior diferit. Sensul veritabil
al romanului va emerge abia după zece ani și două
eșecuri de amploare. Cele două versiuni prelimina-
re au avut totuși virtutea lor: i-au dat un timp supli-
mentar de reflecție, de nemulțumire și de tensiune
interioară care i-au permis lui Joyce să se abstragă
clișeelor epocii și să secrete o substanță romanescă
absolut nouă. Autenticul Joyce se naște odată cu
a treia variantă a lui Ulise. „Joyce este într-adevăr
marele poet al unei noi faze a conștiinței umane.
Ca lumea lui Proust, sau lui Whitehead sau a lui
Einstein, lumea lui Joyce se schimbă în permanen-
ță așa cum este percepută de diferiții observatori la
diferite momente de timp. Este un organism făcut
din «evenimente», care poate fi luat drept infinit
de inclusiv sau infinit de mici și fiecare dintre ei îi
implică pe alții și fiecare dintre aceste evenimente
este unic. O asemenea lume nu poate fi prezentată
în termenii unor abstracții artificiale [...] instituții
solide, grupuri, indivizi, care joacă rolul de părți
ale unor entități durabile - sau chiar al unor solizi
factori psihologici: dualismul bine sau rău, intelect
sau materie, carne sau spirit, instinct sau rațiune”
(Wilson 193, 221 - 222).
A treia textualizare a lui Ulise, cea care se ridică
la înălțimea capodoperei, este în întregime produ-
sul incubației care durează de la inițierea proiectu-
lui și a mutației de viziune care se petrece după al
doilea timp redacțional.
Un ultim exemplu poate mai explicit decât cele
anterioare. Articolul lui Jeannine Jallat Thematique
et genetique. La rougeur de la rose3 comentează
evoluția sensului în manuscrisele lui Narcisse de
Valery. Poetul pleacă inițial de la dorința unei dra-
goste împărtășite, tradusă printr-o rețea semantică
gravitând în jurul culorii roșii: „trandafir sanghin”,
„puterea de a roși”, „gingășie sanghină”, „inaccesi-
bilul trandafir”, „acest sânge surâzător”, „o apariție
roză”, „purpura tandră”, „purpura sumbră”. Dar la
un moment dat, flacăra care este în spatele „roșu-
lui” va fi obiectul unui „seism de sens”: dragostea
împărtășită, de cuplu, basculează în dragostea de
sine, iar personajul devine Narcis îndrăgostit de
sine însuși: „eu singur, pe această față, am puterea
de a roși”. Tensiunea sumbră a începuturilor („um-
bră vermeil”, „purpură sumbră) se transformă în
jubilatorul „sânge surâzător”, „tandrețe sanguină”,
„purpură tandră”. Narcis își vede reflexul ca o „față
palidă mirată de a roși”. Nu este exclus ca Valery să
fi plecat de la ideea dragostei împărtășite, pe care
forța rețelei semantice o atestă mai degrabă, iar ge-
nomul său interior să fi basculat la un moment dat
către ideea narcisismului, mai promițătoare sub ra-
port filosofic.
Reluăm esențialul: incipitul ca și planul sau
textualizarea în încarnările lor materiale sunt
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
19
memoria literară
o
fenomenalizări tranzitorii ale genomului interi-
or, un fel de halte anecdotice și de sens. Genomul
interior, intuiția profundă a ceea ce trebuie să fie
proiectul, este o entitate în perpetuă evoluție de
care scriitorul însuși nu este perfect conștient. Prin
caracterul lui instabil, evolutiv, el este motorul ho-
lomorfismului, al facultății care face ca proiectul să
fie gândit și regândit la toate etajele între nivelul glo-
bal și cel frastic sau lexical ca la Flaubert în fiecare
moment al genezei. El poate acționa în sensul axei
temporale, dinspre prezent spre viitorul proiectului,
dar și invers, dinspre prezent spre trecutul lui ca în
cazul lui Flaubert, Joyce sau Mauriac.
*
Genomul interior este mobilizat sau evoluează
influențat de câteva mecanisme interioare sau fac-
tori exteriori.
Am descoperit, explorând o masă importantă
de geneze de mari autori, șapte mecanisme funda-
mentale al intrării în gestație, în scriitura efectivă:
puncția inconștientului, încălzirea euristică, tehni-
cile arhaice de intrare în transă, maturizarea inte-
rioară, amprenta biografică (copilăriei), formația,
conformitatea cu propriul ritm organic și regulari-
tatea, visul (în stare de trezie). Toate se referă la un
conținut sau la conținuturi cvasiinconștiente, într-o
fază avansată de maturizare.
Variabilitatea naturală a tonusului cerebral face
ca „momentul de geniu” stendhalian, cel care pro-
duce iluminarea creatoare, să se producă și în mod
spontan, fără nici o intervenție din partea scriitoru-
lui, dar apariția lui poate fi aleatoare sau rară încât
nu se poate conta practic pe el. Stendhal este decep-
ționat de lipsa lui de „punctualitate”: „Pentru a scrie
așteptam mereu momentul de geniu. Nu m-am
corectat de această manie decât mult mai târziu.
[...] Această prostie a dăunat mult la multe dintre
lucrările mele. În 1806 încă, așteptam momentul de
geniu pentru a scrie” (Stendhal 1962, 715). Iar una
dintre soluțiile acestui impas o dă tot el. „Dacă aș fi
vorbit către 1795 despre proiectul meu de a scrie,
un om de bun simț mi-ar fi zis: „Scrieți în fiecare
zi două ore, geniu sau nu” (Ibidem). Resuscitare și
confirmare modernă a vechiului adagiu Nulla dies
sine linea al lui Pliniu cel Bătrân. Cu alte cuvinte,
naturii trebuie să-i smulgi perlele printr-un efort
constant.
Creatorul va recurge însă la un spectru mai larg
de procedee prin care să se abstragă stării curente
de lâncezeală mediocră proprii ființei umane și să
se proiecteze pe orbita creației. Iar genomul interior
este, în proteismul lui, produsul stupefiant al efor-
turilor creatorului.
Referințe bibliografice
Flaubert, Gustave (1974), Oeuvres completes, tome 13,
Paris: Club de l’honnete homme.
Montaigne, Michel Eyquem de, Essais - Livre I, Chapitre
XXXVIII : De la solitude, http://www.bribes.org/trisme-
gisteZes1ch38.htm.
Stendhal (1971), Jurnal, Bucuresti: Editura Univers.
Wilson, Edmund (1931) Axel’s Castle: A Study in the
Imaginative Literature of 1870-1930, New York, NY:
Charles Scribner’s Sons, 1931
Note
1	Balzac a avut o imensă influență asupra posterității.
„Le XIXe siecle, tel que nous le connaissons, est, pour
une grande part, une invention de Balzac” (Oscar Wilde,
La Decadence du mensonge).
2	Este fenomenul holomorfismului.
3	In Jean Levaillant (ed.), Ecriture etgenetique textuelle,
Lille, PUL, 1982, pp. 187-216.
■
„Metafore desprinse
din visare”
■ Constantin Cubleșan
Una dintre cele mai ingenioase construc-
ții poetice, în volum, este Deschizi colivii
(Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2022)
semnat de Maria Pal, poetă originală în totul, unde
mai pui că se prezintă remarcabil în arta plastică (își
ilustrează însăși volumele de poeme), îngrijind cu
acribie de istoric literar volumul de Scrisori către
Nicholas Catanay de Ion Caraion (2003) și în cola-
borare cu Ion Cristofor, antologia Memoria exilului
românesc (2002). Așadar, o personalitate commple-
xă și laborioasă (A publicat peste zece volume de
poezii originale, cărora li se adaugă volumele tradu-
se în engleză, franceză și turcă).
Meditativă și introspectivă, lirica din volumul
Deschizi colivii, se dorește, după structura concepu-
tă de autoare, un amplu tablou al trăirilor emoționa-
le grupate oarecum tematic, în raportare la tocmai
angajamentul existențial: Trăiești, Urci, Îmbrățișezi,
Descoperi, Rătăcești, Îmblânzești, Zâmbești etc., etc.,
etc. (o sută de astfel de segmente) fiecare în parte
având aliura unui poem în sine iar toate la un loc
alcătuind un vast melos rapsodic „cu metafore des-
prinse din visare” (Scrii).
Discursul este fragmentat, enunțiativ cel mai
adesea căci dominanta pare a fi tehnica poemului
într-un vers („Singurătatea dansează cu sufletul
pământului” - Dansezi), a cărui condensare/con-
centrare stă sub semnul cugetării:„Nu/ mai între-
ba nici un cuc despre viitor. Îți va întoarce spate-
le/ zburând în pădure. Va căuta un cuib părăsit”
(Recunoști). Atitudinea contemplativă transformă
descriptivismul pastelului înt-o parabolică imagis-
tică a comuniunii intimității omului cu miracolul
revelat al firii:„Tandră, zăpada își mângâie mieii.
Luna zâmbește, dar nu se/ miră. Atinge tristele clipe
ce atârnă de raze. Muguri nevăzuți/ se aud înflo-
rind. Prin ochii nopții, un liliac te privește uimit./
Licuricii despletesc cărări pentru umbre și șoapte.
Pentru/ trena cerului. Obosită, noaptea poposește
rezemată de-un/ zid. Lacrimi picură din degetele cu
care atingi orice durere./ Nisipul își ciulește urechi-
le. Aude cum se scutură vise. Cad/ gânduri într-un
cuib de lumină, în căușul cu ploi adormite./ Într-un
strat cu flori de sulfină și mirt. În soarele propriului/
timp, în poemul ce suferă timid. Poate-i la fel ca și
pe/ celelalte planete. Animale terestre sau acvatice.
Păsări. Flori/ și arbori. Toate cu timpul lor. Fără
nume. Doar într-o inimă./ Numai omul are două
timpuri. Unul, al ceasului pe care îl/ privește mereu.
Și naște frica. Altul, al trăirilor pe care-l/ ignoră.
Neștiutor, ucide bucurii” (Descoperi).
Poemele acestea sunt tot atâtea atitudini de viață,
tot atâtea poetizări ale senzațiilor trăirii și cunoaș-
terii, tot atâtea descinderi în intimitatea propriilor
reverii: „Adăpostești în suflet crini. Ca-n primăva-
ră, coboară din/ tăria cerului un soare blând. Apele
se dezleagă de ghețuri./ Văzduhul freamătă de spe-
ranțe. Luminile pășesc alături de/ tine. Nu-i nici un
labirint, nici o mirare. Citești urmele/ fiarelor în
toate, urma steleleor de pe cer” (Răsari).
O melancolie discretă învăluie tristeți și provoa-
că reflexii metaforizate elegant, asupra destinelor
oamenilor și ale firii: „Un salcâm uscat. A fost um-
bră multora. Osteneală pentru/ alte mâini. Bucurie
Petre Velicu
Couple a Venise, 92x73 cm
pentru călătorii pasionați. Penrtru sufletul pictural.
A dat înălțime gesturilor mărunte, tăcute. Smerenie
admirației. I-a îmbrățișat pe cei umiliți. Cu florile
vindecătoare ale duioșiei” (Înalți). Contemplarea se
adaugă meditației. Versurile sunt sacadate și fiecare
își are autonomia sa într-un ritm al rostirii oarecum
ritualică, poeta consemnând astfel trăiri, sentimen-
te, impresii de viață. Din această pricină discursul
pare oarecum rigid dar subtextul freamătă de friso-
nul emoției autentice: „Porți alți ochi, șlefuiți din-
tr-un negru diamant. Grijuliu, îi/ ascunzi în buzu-
narul unei umilite întrebări. Din când în/ când, îți
faci de lucru privindu-te tainic prin ei. Le desenezi/
câte-un gând enigmatic parcă evadat din tablouri
de Dali/ sau Manet. Deodoată, cărțile năvălesc în-
spre ei. Zâmbind,/ ochii se-nmulțesc. Aleargă-n
toate direcțiile. Strălucesc!” (Amesteci). Și, deloc
important, toate poemele au un cuantum de con-
fesivitate, referitoare la starea poetică, la menirea
poeziei, la imaginarul livresc al acestei lirici („Aripi
ți se lipesc/ deodată pe mâna ce scrie poemul. Pe
mâna ce va fi țintuită/ de-un cui în surdul pământ”
- Azvârli) sau, încă mai descriptiv: „Poeme cu tru-
puri de smoală se/ ridică ușor. Se așează într-un
zbor zigzagat pe hârtie. Tu fugi/ prin întuneric. Te
izbești de cuvinte precum valurile furtunilor când
surprind nălucite corăbii (...) Poeme se-nghesuie
pe pagini/ suspinând (...) Continui să scrii (...)
Fulgerător,/ devii lutul pe care-l transformă olarii”
(Suspini).
Originalitatea poeziei pe care o scrie Maria Pal
rezidă din ingenioasa contopire a vibrației emo-
ționale intime cu discursul metaforizat cerebral
și totul într-un halou pictural de imagini plastice
sentimentalizate într-o atitudine de senină especta-
tivă: „Pentru a se naște, dimineața adună resturile
zilei de ieri./ Mângâie orice trecere fără zgârcenie.
Când zâmbește, îi/ înflorește-n inimă un castan.
Așteptarea primenește/ săptămâni, anotimpuri,
chiar ani. Nu se ferește de priviri/ furișate. Ascultă
smerită tăcerile puse-n surdină” (Primești). O poe-
zie, dadcă vreți, biografică, mărturisitoare de sine.
■
20
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
comentarii
În caruselul „retrăirilor”
■ Adrian Dinu Rachieru
udecând după avalanșa editorială, greu de
controlat, s-ar părea că anii pandemici au
priit scriitorimii. Iată încă o dovadă: poetul
Gheorghe Șerban vine la întâlnirea cu cititorii cu
două noi volume. Unul, previzibil, așteptat, adu-
nând poeme (Necesarele nonsensuri), celălalt, sur-
prinzător, un debut prozastic, reținând zece texte
(Liniște galbenă), ambele apărute anul trecut, la
editura PIM. Dacă proza scurtă ar putea fi „o au-
toprovocare”, primenindu-și scriitura, cum spu-
nea prefațatorul, profesorul Cezar-Florin Ciobîcă,
placheta lirică e pe deplin convingătoare, în pofi-
da unui titlu curios, nu prea inspirat (credem). De
fapt, poetul reciclează teme bătătorite, orbitând în
jurul nucleului erotic și ascultând, apăsat de grele
nostalgii, „colindul trecerii”. Să încercăm, întâi, o
recapitulare a traseului său liric. Trăitor într-un colț
de țară (la Dorohoi, mai exact), Gheorghe Șerban
și-a preumblat dăscălia prin zonă, păstorind ce-
nacluri și înhămându-se, după ’89, în frontul jur-
nalistic, amânându-și inexplicabil ieșirea în lume
în ipostaza poeticească. Totuși, în1996, la o vârstă
„argheziană”, va debuta editorial cu Ieșirea din sfe-
ră, aflând în poezie „o ancoră în cer”. Fostul lui co-
leg de la cenaclul Septentrion, Dan Movileanu, risi-
pindu-și, la rându-i, tinerețea în orășelul Nordului,
se întreba (prefațând volumul Planare verticală,
2018) care vor fi fost pricinile care au împiedicat
debutul, la ceasul potrivit, și de ce poetul recidivea-
ză după o atât de lungă pauză. El strecura bănu-
iala că Gheorghe Șerban nu-și luase în serios eul
liric; noi credem, dimpotrivă, că poetul, asaltat de
îndoieli, nu-și biruise temerile, necutezând a se
smulge „dintr-un anonimat trist”, cum mărturisea,
dealtminteri. Un aer de vetustețe împrejmuia volu-
mul, denunțând o lume dezvrăjită, sub roiul între-
bărilor chestionând locul poetului și rostul poeziei.
De unde și motivul drumului, semnalat de comen-
tatorii acelui prim titlu (Emil Iordache, cu deosebi-
re), poetul, pornit „în căutarea numelui”, încercând
a descoperi anevoioasa cale spre sine.
În Planare verticală, Dan Movileanu deslușea
un racord la generația optzecistă, greu de pro-
bat, indicând însă, îndreptățit, un drum inițiatic,
desfășurat sub cerul îndoielii. Poetul, înfruntând
„avalanșa nimicului”, luptă cu un „daimon per-
vers” depănând firul memoriei, pornit în căutarea
numelui, risipind incertitudinile: „Eram doar un
număr minuscul / într-un joc cu învingător pro-
gramat, / galaxiile nu-mi recunoșteau zdrențele. //
Aș fi vrut, să-mi crească ochi de șoim / să ciugulesc
înțelepciunea profeților, / deșertul era deja ocupat.
// Din cerurile indecise ale erorii / m-am căutat în
umbra bătrânilor, / acrobat anonim pe muchia în-
tâmplării.” (v. În căutarea numelui).
Volumul următor, Am coborât în mine (2019,
cu o prefață semnată de Mircea Catargiu) invocă
„plăcerea zborului ancestral”, cinstind călătoria
interioară, „descoperind” feminitatea labirintică,
iubirea-panaceu, sărbătorile „în furtună”: „Ar fi
trebuit să ne iubim ca ziua cu noaptea / ca viața
cu moartea”. După ani de tăcere („roditoare”, totuși,
notează prefațatorul), Gheorghe Șerban recâștigă
încrederea în cuvânt, dezvăluindu-ne izvodirile
lirice. Chiar dacă pare a ne contrazice: „Am uitat
demult să trăiesc, / am uitat să-mi chem umbra,
/ a murit și încrederea în cuvânt, / pe unde merg
e neumblare.” (v. Gong). Sfidând astfel de temeri,
luptând cu sinele locuit de „gânduri împietrite”,
Secretul măștii de înger (2020) oferă o altă deschi-
dere problematică. Sunt, acolo, „stenogramele si-
nelui” (cf. Daniel Corbu), dar, în pofida turnurii
deceptive, poetul mărturisește că trăiește sub raza
dumnezeirii. Sigur, „adoarme cu absența”, „ușa se
închide a înserare” (v. Se face noapte-n steaua mea),
viața „fumegă”; încrederea mijește, speranța pâlpâ-
ie de vreme ce, încrezător, ne anunță: „poate-am să
te aflu”. Toată poezia lui Gheorghe Șerban, trasă în
volume tematizate, crește sub bolta neoromantis-
mului; are gustul oximoronului și culege metafore
insolite, deschizând „fereastra inimii”. Iar volumul
Himerele timpului ferice (Quadrat, Botoșani, 2021)
pare a vesti un nou început. Poetul locuiește „între
maluri de vise”, cultivă utopia salvării prin iubire,
invocă iubirea prădătoare, „înfiripată din priviri”.
Bate „la porțile visului”, îmblânzind herghelia sen-
timentelor, ezitând între ispita-idee și împlinirea ei,
confruntat cu „zile iernatice”. Ar vrea să o zidească
în „piramida cuvintelor”. Știe că „timpul trece ca o
sălbăticiune” și acest șir de retrăiri, devoalând o po-
veste nespusă, basculează între zbuciumul viselor
sau tortura amintirilor (cu grele tăceri, chemând
pustiirea) și liniștea apelor adânci, provocând
„imaginația palmelor”. Ochii Ei sunt „doi ghețari
încinși”, decapitând „zilele cenușii”; o chemare pe
drumul ispitelor, trezind „furiile trupești” (v. Robia
speranței).
Dar poetul, nedorind „falsuri poleite cu / praf
de adevăr” (v. Spovedanie), râvnește Femeia izbăvi-
toare, Femeia-văzduh etc., recunoscând că „stăpâ-
na dorințelor confuze” îl condamnă la o așteptare
fără sfârșit: „De la fereastra timpului fărămițat în /
eternități, / zăresc nemurirea, / cu trup de toamnă,/
cu chip de vânt, / pe unde absența își plimbă pașii /
obosiți de-atâta singurătate / și cuvintele nu aud li-
niștea / lovind acoperișul grădinii cu / dezamăgiri.”
(v. Puncte cardinale). Plouă cu dezamăgiri în lunga
sa retrospectivă peste care pogoară târziul. Vizitat
de „umbre de șoapte”, retrăind „dimineți de robie”,
cu păcăleli lascive și înșelătoare îmbrățișări, poetul
reconstituie un anotimp gol: „Ceva care semăna cu
iubirea / m-a ruinat, / a fost ispitire perfidă, / sufle-
tul s-a pierdut în / dăruire.” (v. Aparență). Sunt zile
văduvite și ani arși, răscolind jarul iubirii. Sunt că-
utări zadarnice, inventând o poveste trăită împreu-
nă, pentru ca, resemnat, să conchidă: „nu locuiam
în același anotimp” (v. Chemare albastră). Risipind
fumul promisiunilor și deslușind, tardiv, „enigma
șoaptelor deșarte”, el vorbește despre „zâmbete ne-
gre”, „insomnii fără noapte”, o „bucurie stresată”,
„spinii luminii sângerânde” etc., toate concurând
la a închipui poeme nescrise. În care trecutul țipă,
dezvăluind un „peisaj de cenușă”; din arderi neîm-
blânzite, din visul meteoric rămâne cenușa. Iubim
din amintiri, conchide poetul: „din flăcări au ră-
mas umbre / de dragoste uitată” (v. Colți priete-
noși). Totuși, așteaptă o seară cosmică, descifrând
„alfabetul sufletului” și „leacul râvnitelor buze” (v.
Seară cosmică), știind prea bine că năvălesc „ape-
le înserării”: „Singurătatea lovește-n fereastră, /
mă caută, / de parcă n-ar ști că port / prea-plinul
suferinței, / zestre lăsată de tine în ultima seară, /
grea și rece comoară, / tăcută ca o gheară / înfip-
tă în seninul imaginar.” (v. Apele înserării). Cum
Petre Velicu	Dante, 65x50 cm
așteptatele bucurii „n-au prins rădăcină”, încon-
jurat de „munți de amăgiri”, într-o „lume de false
cuvinte”, poetul, cu o zvâcnire orgolioasă, își pro-
mite solemn: „peste absența ta voi zbura cu aripi
de / gheață” (v. Chipul absenței). Sunt, în fond, cum
spuneam, retrăiri, răscolind cenușa jurămintelor; o
„întoarcere în ecouri”, îmblânzind spaimele care îi
dau târcoale, descoperind două singurătăți „para-
lele”. Din trăirile vremilor ferice desprinde iluziile
„sfârșite în ștreang”, oferindu-și balsamul însingu-
rării / „o insulă părăsită”: „Paloșul viclean al zorilor
tăia / gânduri, / umbrele nopții cădeau la picioarele
/ dimineții, / dintre maluri adormite / se înălțau
neliniști, / valuri încremenite plângeau cu / stropi
copilărești / în așteptarea săvârșirii.” (v. Condamnat
la retrăiri).
Chiar dacă deznădejdea îl apasă și poetul rătă-
cește în căutarea drumului, volumul, surprinzător,
respiră un mesaj optimist: „M-am închis fără să știu
în carcasa / deznădejdii, / am lăsat vântul să mătu-
re / rugina / din lanuri prea-devreme / scuturate, /
voiam să fii snop de / lumină, / pâinea unei nopți
din spice de / Lună.” (v. Nu găsesc drumul). Fiindcă
leacul e la îndemână și autorul, inventariind „hi-
merele” unui timp ferice, îl retrăiește prin cuvânt,
alungând nimicnicia: cuvintele, ele,„ne adună când
cugetul s-ar pierde”. De aceea, încrezători în desti-
nul poeticesc al lui Gheorghe Șerban, nu-l putem
crede când, răsfățându-se, ne amenință: „Victorios
în atâtea înfrângeri, / în tăceri mă ascund”. Iar volu-
mul din urmă, răsfrângând trăiri înalte sub pecete
recapitulativă, dovedește că nu ne-am înșelat. Cele
două secțiuni ale volumului (Inocența izvorului,
respectiv Altruism de vânzare) converg în a propu-
ne o înfocată pledoarie „pentru normalitate”, cum
sună subtitlul cărții; adică, reinventând un topos
mitic (copilăria) sau rememorând amăgirile și în-
cercările vieții, purtând „răni deschise”. „Curat ca
lacrima să mă trezesc în zori” (v. Aș vrea) și-ar dori
poetul, mărturisindu-ne cutezanța de a visa, trăind
- într-o civilizație cangrenată - „visul morilor de
vânt”: „Căutăm prin dosare îngălbenite / un sens
bolii noastre bizare” (v. Necesarele nonsensuri),
contrapunând realului murdar, cu „putregaiul zile-
lor”, un serafic imperiu al viselor. El își devoalează,
cu totală sinceritate, trăirile și interogațiile, năpădit
de tristeți. Cum drumul pe care a pornit e „o că-
rare printre nostalgii”, ar dori să se afunde „în cu-
lori de lumină”, recuperând, din praful amintirilor,
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
21
o
„imagini curate”, având drept reazem „armura
lacrimilor”: „Picioarele mele m-au dus în locuri
interzise, / ochii mei au văzut lucruri de nevăzut,
/ mâinile mele au clădit cetăți de speranță, / dar
n-am știut să dau aripi cuvintelor / să zboare până
în lumea fără griji; / n-am știut să păstrez gingășia
copilăriei / plecată pe neștiute din biografia mea,
/ m-am mulțumit cu tăcerea păsărilor / sărutând
statuile din parcul nostalgic.” (N-am știut).
Dar lumea e bolnavă, căzută „într-o adormire
putredă” (v. Conturul nimicului) și cercetându-i
rânduiala descoperă un deficit de altruism; viața,
sub domnia lui Homo falsus, e un „album de gro-
zăvii”, cu „oștiri de fețe slugarnice”. Și atunci se în-
cumetă să lanseze o Patriotică: „Din când în când
focuri glaciare / aprind speranțe, / din an în an ci-
neva ne trezește, / sună chemarea spre ultimul asalt
/ să apărăm cetatea căzută în rugină, / de somnul
visării să nu fim furați, / să dezvelim fața nevăzută
a / nemărginirii”. Sau să îngâne rugi, implorând o
normalitate (fie și „trecătoare”), ieșind din „som-
nul indiferenței”. „Porțile de lumină”, ne asigură,
sunt deschise pentru toți (v. Normalitate) și, logo-
dit cu iluzia, va decreta că „unica salvare” rămâne
POEZIA: „Căderile ne-au îndârjit, / amăgirile ne-
au educat răbdarea, / de la păsări am învățat că /
poți zbura sau poți visa la zbor, / echilibrul îl poți
găsi până și în / efemerul norilor.” (v. Echilibru).
Dar viața, știe prea bine, „nu poate fi doar vis”. E
„prea toamnă în noi”, constată poetul, răscolind ce-
nușa viselor (v. Calvarul zborului fără sens); armata
de iluzii s-a risipit, grăbind trecerea „în absență”.
Cum „nu mai e mult până-n târziu”, „repetabila
înserare” amenință (v. Anotimpuri): „Am visat că
visele mele / nu aveau forme, / nici conținut, / erau
un fel de risipire printre / ideile copilărești, / aido-
ma fantomelor fără trup, / dar pline de răutate, /
pâlpâiri jalnice arzând miezul / cuvintelor, / ca la o
conferință despre fericire.” (v. Întrupare). Acest co-
lind al trecerii, cu zile în ruină, rumegând amintiri,
nu pune „lacătul pe vorbe”. Fiindcă, aflăm, „și din
cenușă surâsul înflorește”: „prin cioburi de timp
încă mai strălucesc / primăveri, / mai învingem câ-
teva furtuni și / trecem în absență” (Strămoșii). Ea,
deși „goală de înfiorări”, mai păstrează o culoare
vie, pare „scânteia ce așteaptă o nouă înflorire” (v.
În lan). Așadar, se iluzionează poetul, „timp ar mai
fi pentru nebunești jocuri / cu ferestre spre copilă-
rie” (v. Între două cuvinte). Concluzia, însă, cade
nemilos, implacabil, precum o ghilotină, retezând
visătoria: „Visele au trecut în amintiri, / așteaptă să-
rutul memoriei” (v. Bucuria suferinței). Invocând,
în surdină, sperata Respirație verde: „Aș vrea să mai
respir nopți care / legănau luna în cuiburi albastre
/ de păsări / așteptând roua cuvintelor tale, / când
fluturii mai desenează încă / sentimente, / cât firul
de iarbă se mai crede / sabie. / Aș vrea să mai res-
pir / respirația ta, cât încă verdele renaște în clipe /
ancestrale, / cât mai suie la cer o scară îngerească
/ spre miezul fierbinte, / din perfecțiunea zidită-n
piramide / s-aud zvârcolirile singurătăților.”
Prin Necesarele nonsensuri, Gheorghe Șerban ne
propune o convingătoare carte de versuri, citind
„interioritatea” și salvând, printre amintiri trauma-
tizante, tandrețea. Împletind contrariile, având cu-
rajul confesiunii și redescoperind comuniunea. Un
lung monolog, putem spune, într-o lume bolnavă,
deșertică, în care surâsul a devenit un „adevăr abs-
tract”. Totuși, poetul nu capitulează în aceste vremi
postumaniste, virusate correctness: „voi cânta înșe-
lând putregaiul zilei”...
■
Regăsirea ordinii cosmice
printr-un cuvânt pierdut
■ Adrian Lesenciuc
Cred că prima sursă de eroare în receptarea
poeziei Ioanei Ieronim din Trecere petrece-
re1 este asocierea cu modulațiile expresio-
niste ale lui Lucian Blaga din În marea trecere. Nu
influența scriiturală a lui Blaga, ci aceeași experien-
ță a conștientizării trecerii și contemplării ei îi aduc
tematic pe cei doi poeți, despărțiți de aproape o
sută de ani (cartea Ioanei Ieronim a apărut în 2019,
în timp ce volumul lui Lucian Blaga în 1924), în
proximitatea fluxului treceri, pe care îl privesc de la
aceeași cotă. Prin urmare, nu structuri blagiene sau
melos al poetului din Lancrăm regăsim la Ioana
Ieronim, ci o dicțiune proprie, asumată, motivată
mai degrabă de numele primului subcapitol din
Ciclul devenirii în Cuvânt împreună despre rostirea
românească al lui Constantin Noica, în care cele
două cuvinte sunt separate de virgulă2, spre deo-
sebire de curgerea molcomă la poeta din Râșnov,
care preferă să nu evite ambiguitățile, să nu indu-
că pauzele, să nu fragmenteze rostirea însoțitoare.
Petrecerea e la Noica un cuvânt pierdut, un cuvânt
pe care l-am ratat și pe care nu-l vom mai „regăsi”,
deși el continuă, în înțelesurile suspendate asocia-
te, să reflecte parcurgerea vieții, traiul, viețuirea și
conviețuirea, șederea și rămânerea pe coordonate
dinamice, cu un punct de fugă evidențiat din vre-
mea cazaniilor: „petrecerea” sfinților ori „petrece-
Petre Velicu
Dialogue, 40x40 cm
rea” îngerească. Există, așadar, o proiecție verticală
a petrecerii, care în marginile simplei viețuiri are
un înțeles adânc atâta vreme cât rămâne întreba-
re statornică. „Cuvântul acela ne trebuia”, insistă
filosoful, dar l-am ratat din excesul de contingen-
ță. Poate mai explicită e formularea din Jurnal3,
unde petrecerea care ar fi servit ca termen autoh-
ton pentru devenire s-a ratat prin înstrăinare: „Noi
nu avem un termen românesc pentru «devenire».
Avem câteva pentru ființă, dar nu avem pentru de-
venire. Am fi putu avea termenul de: petrecere (se
petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are
loc: are desfășurare). Dar l-au expropriat chefliii.
Singura noastră devenire este în chef, în distracție
- în înstrăinare” (p.7).
Poate de aceea, în Trecere petrecere petrecerea
confiscată, deturnată în înstrăinare, poartă numele
de „Bairam” și se exhibă disonant cu fluxul între-
gului, ca expresie zgomotoasă a efemerului care
și-a castrat putința de devenire: „Din senin locul
se iumple/ de Viață - decibeli confetti/ undă / cor-
puscul / undă / corpuscul/ ecrane până la cer/ ser-
pentine interstelare// ești aici / nu / aici infinit se
dilată// lasere sfârtecă - ritmul re-/alcătuiește/ na-
tura primordială// trecerea petrecerea/ e abia la-n-
ceput” (p.44). Ca o buclă în curgere, în devenire,
petrecerea deturnată are propriile legi, e o inflație
22
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
de prezent într-un continuu care își pierde sensul.
Dar în contemplarea de la statura lui Blaga, Ioana
Ieronim privește curgerea, sutura vieților într-un
continuum în care trecerea hotarului „ca un fuior
de lumină” e posibilă, în care moartea e simplă în-
tâmplare în suma de elemente discrete, corpuscu-
lare, care alcătuiesc devenirea: „Și n-a fost moarte,
ci durerea iluminată/ care de-atunci locuiește în
mine” (Sania, p.12).
Atmosfera întregului este cea degajată din cur-
gerea fără sfârșit: liniștea poemelor Ioanei Ieronim
amintește de liniștea aparentă din Poemele lumi-
nii, dar calmul din poemele ei vine din asumarea
curgerii. E tonalitatea blândă a călătorului asumat,
din care se desprinde muzica nostalgică a armoni-
celor ontologice, într-o încercare de configurare în
cloud a memoriei sângelor și a parcursului rezumat
la suma de unități discrete, de emisia de corpus-
culi în baza cărora s-ar putea reconstitui analogic
undele: „Dorm și acum pe saltele din lâna oilor
noastre/ mă-nvelesc și acum cu plocadul de la bu-
nica/ mă reazem de pernele tot de ea dăruite/ din
puful gâștelor care seara veneau la râu/ gălăgioase,
înfometate, în jurul ei.// Dorm pe salteaua din lână
de la oile noastre/ care-au fost mereu mai puține
când eram copil/ până n-au mai fost deloc.// Mă
așez pe plocad, îmi nălucesc spinările oilor/ cum
suie clinul muntelui la păscut.// Orașul e înzăpezit,
plugurile colindă/ arterele principale./ Ninge. Mi-e
cald și mi-e bine/ între lucrurile care s-au mai păs-
trat// îmi fac planuri ce mostre să pun deoparte,/
ce să fotografiez/ cum să fac legende la toate astea/
pe înțeles, în cloud, pentru copiii copiilor/ pentru
copii” (Moment citadin, p.51).
Dar acest moment citadin care încheie volumul
e unul care proiectează o lumină diferită - la fel de
molcomă, dar mai săracă - în raport cu începutul.
Eul liric e într-o continuă căutare a recuperării on-
tologice de la ziua egală cu sine - ceea ce carac-
terizează, spre exemplu, întreaga operă blagiană,
plecată dintr-un orizont al echinoxului și, după o
coborâre în solstițiu, revenind la echinox - până la
ziua restrânsă de marginile nopții celei mari. Mai
mult, la Ioana Ieronim lumina reflectată e mereu
aceeași în raport cu poziția astrului pe boltă, e
cea a crepusculului, când chipurile sunt contura-
te în nuanțe de chihlimbar. În portretele în trecere
în golden hour e zugrăvită, practic, trecerea, acea
trecere cu ecouri îndepărtate, mierii, ca în poezia
cu ecouri târzii a tinerei plecate Edith Sodergran,
în care peste fluxurile simbolismului francez s-au
așezat straturile expresionismului german, prezen-
te de altfel, și în subiectivismul așezărilor blagie-
ne. Lumina trecerii e, prin urmare, cea din Ultima
floare de toamnă a poetei finlandeze de expresie
suedeză: „Te-a tras cu el întunericul mereu mai
întins/ al nopților dinainte de solstițiu// soare-
le-și apleca grumazul sângeriu/ în valea înecată de
frunzișuri/ [...]/ Acum n-ai mai așteptat/ întregi-
rea luminii” (Soare amorțit, p.11), pregătindu-se
să ocolească circular orizontul, înainte de a se în-
gropa în noaptea adâncă. Dinspre echinoxul încă
păstrând în întuneric căldura trecerii se anunță,
coborând spre solstițiu, marile friguri, marile în-
singurări. „Mai rămâi la căldură cât e întuneric/
și în călătorie se face frig” (Căi știute, p.15). Dar
marea însingurare nu e marea trecere, căci există o
formă de compensare a sângelui, iar poezia Ioanei
Ieronim, deși într-o scădere a zilei, într-o asumate
înaintare spre crepusculul de la solstițiu, e în di-
namică spre deosebire de amorțirea blagiană din
„Soarele-n zenit ține cântarul zilei”. Și, ca înstrăina-
re, poezia Ioanei Ieronim are altă nuanță decât în-
străinarea blagiană din În marea trecere. Tensiunea
Petre Velicu	Gladiateur, 130x97 cm
crescândă, neliniștea, halucinația în împietrirea
clipei sunt ocolite prin tocmai această senzație a
continuumului, prin continuarea traiului, prin ma-
nifestarea ființială ca ecouri ale celor precedente:
„atât de aproape îmi ești încât mișcarea/ încetineș-
te, mă învelesc în tine// în aurul soarelui la asfințit/
sunt ecoul tău” (Împreună, p.9). Continuitatea unei
ființe prin alta, exportul luminii din sânge prin
corpusculii și undele lui sunt salvarea acestei poezii
de la alunecarea în tăcerea smerită, abia înfrânată
de Blaga în Poemele luminii, de la alunecarea spre
hăul apocalipsei expresionist-personale din Lauda
somnului. La Ioana Ieronim ritualul trecerii are cal-
mul, blândețea curgerii naturale. Trecerea e lină. O
candoare a pășirii dincolo: „Pleci/ când zilele sunt
mai lungi/ în trena lor suitoare/ greul tău de viață//
pe harta păsărilor migratoare/ tipărită în aer/ și de
ele uitată// E ziua când apele se sfințesc/ soare curat
peste prag se oglindește// ceasul când luna nouă/
atinge fața apelor/ cu inelul de aur” (Când se sfin-
țesc apele, p.20) o îndepărtează pe Ioana Ieronim
de Lucian Blaga, în ciuda contemplării aceleiași
realități de dincolo de marginile ființei. În aceas-
tă continuă trecere, indiferent de identitatea vieții
cuprinse între marginile ei, trecerea însăși e legată
simbolic de imagini tari, ale mesei servite aidoma,
mereu împreună, ale rufelor întinse pe sârmă în ge-
rul iernii, ale contemplării în aceleași așternuturi.
Unda de nostalgie care însoțește această continuă
răsfirare a apelor capătă consistența ceții. Factualul
are nevoie de martori în coborârea spre solstițiu:
aceeași lună a primului poet „luna plină de semințe
ne hrănea/ cum a hrănit in illo tempore/ limba pri-
mului poet” (Vorbeam aceeași limbă, p.36), aceeași
lună din Mytilene a lui Odysseas Elytis, dar marto-
rii perenității nu sunt doar reperele reci, ci și cei ai
sângelui, și bucuria asumării, într-o lumină conti-
nuă: „Ora de vârf a zilei, a anului/ mașinile în trafic
avansează atât de lent/ încât îți auzi mintea lune-
când pe șine lin/ până atingi o zonă primejdioasă
- și treci/ la surâsul următorului gând - deodată/
îți apare în față un copil al străzii/ și-a și curățat
parbrizul,/ cobori geamul, dai copilului/ jucăria
de Crăciun abia cumpărată./ Pornești, în oglinda
retrovizoare îl mai vezi/ cum îndeasă jucăria sub
haină/ își suflă în palmele înghețate, se-apropie/ de
alt parbriz/ cu detergentul ca o armă.// Luminile
Crăciunului sclipesc în vitrine/ dincolo de realita-
te.// Crepusculul amestecă toate luminile/ în ceasul
de grație// Ora de vârf a zilei a vieții/ masa întinsă/
așteaptă” (Crepuscul în decembrie, p.48).
Factualul Ioanei Ieronim din Trecere petrecere
ține de un soi de antibiografism, de vreme ce decu-
pează întâmplarea banală a zilei și o așază în con-
tinuumul eternei treceri, de vreme ce biografismul
își extinde marginile dincolo de marginile vieții.
Notația imediată servește altor ținte, nu tinde, bar-
thesian, spre scriitura amodală. Ordinea cosmică
domină. Ioana Ieronim se lasă sub această formă
de dominație, e parte a ei. Fapta cotidiană ieșind la
suprafața zilei și arătându-și ceva din puținătatea
a ceea ce poate oferi nu servește decât ca decor în
trecerea cosmică. O asumată aliniere la marea or-
dine (nu la marea trecere) se produce abandonând
tentația mitologizării, chiar și pe cea a simbolizării,
încărcării cu suprasens a unei lumi care are sens
în simplitatea trecerii, devenirii. Cititoare a ritmu-
rilor cosmice alimentate de energiile cerului și ale
pământului, Ioana Ieronim renunță la pretenția
mitologiei proprii - un asemenea proiect datează
din 19814 - și se ridică în sideral prin despărțirea
de corporalitate, printr-o formă de evanescență, de
transsubstanțiere în lumină. Prin Trecere petrecere
Ioana Ieronim nu mai este o poetă a notației etno-
metodologice. Ritmurile științei și instrumentele
ei nu mai servesc cunoașterii. Doar prin ritmurile
poeziei, a acestei poeziei, se pot rescrie, începând
de aici, ritmurile cosmosului.
Note
1	Ioana Ieronim. (2019). Trecere petrecere. București:
Editura Tracus Arte. 56p.
2	Constantin Noica. (2011). Cuvânt împreună despre
rostirea românească. București: Editura Humanitas.
Pp.59-65.
3	Constantin Noica. (2002). Jurnal filosofic. Ediția a
III-a. București: Editura Humanitas.
4	Ioana Ieronim. (1981). Proiect de mitologie.
București: Editura Eminescu. 152p.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
23
cărți în actualitate
Lumea la microscop
■ Menuț Maximinian
Alexandru Jurcan
Cineva ascute un cuțit
Cluj-Napoca, Ed. Cartea Cărții de Știință, 2022
Poet, prozator, un bun comentator al fil-
melor și al pieselor de teatru, Alexandru
Jurcan vine în fața cititorilor cu un nou
volum de proze scurte - Cineva ascute un cuțit.
Crochiurile sunt însoțite de ilustrații de Nicu
Nistor și aduc în atenția publicului lumea la mi-
croscop, căci Alexandru Jurcan reușește să sur-
prindă cele mai banale întâmplări care, pentru
majoritatea dintre noi ar trece neobservate. El
le dă o consistență așezându-le într-o poveste cu
„un final neașteptat, uneori caracterizat de umor
și ironie, alteori de o răsucire către fantastic”, după
cum scrie și Horia Gârbea în România literară.
Prima proză, care dă și titlul volumului, este
scrisă în perioada pandemiei, vorbindu-ne despre
lumea aceasta în care până și o plimbare banală
poate deveni un subiect trecut prin filtrul inspi-
rațional al scriitorului: „Am simțit nevoia să ies
din casă, chiar dacă se înnoptase bine. Mi-am
luat umbrela, deoarece ninsoarea nu se potoli-
se Nu ajungea războiul, pandemia, mai trebuiau
uciși și mugurii firavi ai florilor. Strada era pustie.
Auzeam doar foșnetul cernut al fulgilor striviți de
umbrela neagră. Simțeam nevoia să vorbesc cu
mine însumi... Mai are rost literatura acum când
mii de refugiați au luat drumul pribegiei? Are rost
să mai scriem poeme și romane?... O fetiță stă la
masă citind dintr-o carte imensă. Oare lumea ar
continua să existe fără cărți? Dacă un singur ci-
titor ar rămâne pe baricadele lecturii, atunci nu
merită să scrii? Cu siguranță, eu aș fi al doilea.
Până la capăt. Cu ce preț?... Cineva ascute un cu-
țit. Sunetul mă urmărește până în fața ușii mele”.
Regizate întocmai ca filmele pe care le comen-
tează, aceste proze foarte scurte au un ritm alert,
vorbindu-ne despre o lume cu trăirile ei, în care
ochiul ager al scriitorului este atât de prezent. Ori
are o memorie vizuală foarte bună, țesând la de-
taliu fiecare întâmplare sau scriitorul are cu el un
carnețel în care își notează întâmplările pe care le
trăiește, el și cei din jurul lui, ca mai apoi să le
ducă în atelierul de creație și să le prezinte într-o
nouă formă cititorilor cu atâtea amănunte.
De la întâmplări precum întâlnirea dintre
Cornel și Adriana pe o sofa de la Mega Image, la
portretul criticului literar veninos, imparțial și te-
mut, dar în același timp și respectat, la întâmplă-
rile din Paris, cu Oana și Cleo, la povestea emoți-
onantă a primului Crăciun fără tata, în care mama
își așteaptă copiii la cină, mergând cu trenul alb
spre noi orizonturi, toate sunt creionate cu pana
scrisului alert al bunei meșteșugiri al cuvintelor.
Citind cartea vă veți descoperi și dumneavoas-
tră, călători prin lumea aceasta care ne oferă atât
de multe întâmplări.
O carte ca un mozaic al vieții pe care o trăim fi-
ecare, cu bune și rele, așteptând de peste 30 de ani
o schimbare. O scriere „de un realism halucinato-
riu”, după cum scrie pe coperta IV Marin Iancu.
■
„Freamătul operei
și limbajului”
Alexandru Sfârlea
Olimpiu Nușfelean
Om în mers
Editura Limes, Florești/Cluj, 2022
Scriitorul bistrițean Olimpiu Nușfelean este,
până acum, autorul a șase volume de pro-
ză (două romane și patru de povestiri),
cinci volume de versuri și trei de eseuri, cu cel de
acum. O activitate literară de peste patru decenii,
stând sub semnul asiduității fertile și al excelen-
ței suverane - chiar dacă al recunoașterii critice
(mult) mai puțin decât ar fi meritat - fiind și pro-
fesor și șef de revistă. Îl vedeam de fiecare dată
la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (chiar dacă
rar calc pe acolo), impunător și demn, oarecum
rezervat și aureolat de bună cuviință și modestie.
Recent, am schimbat și câteva cuvinte (fiică-mea
ne-a făcut și poză), descoperind un om cald, cu
replici spontane și sclipitoare, afectuos și luminos.
Mi-a dăruit și cea mai recentă carte a sa, despre
care scriu acum, în care își dezvăluie personalita-
tea polivalentă și inteligent-incisivă, implicit pă-
trunzător-analitică. În preambulul cărții, autorul
face și câteva clarificări și observații pertinente,
amintind, între altele, spusele lui Jean Ricardou
(„Examenul critic presupune un obiect de studiu
și o metodă capabilă să-i reliefeze unele elemen-
te mai mult sau mai puțin perceptibile”), pe care
eseistul român îl completează și redefinește, în-
tr-un fel, introducând sintagma obiect de lectură,
atunci când e vorba „nu de sensul valorizării, ci
al trăirii textului”. Se mai fac referiri (trimiteri)
și la alți „granzi” ai cazuisticii și (ultra)teoretiză-
rilor literare (Ph. Soller, Robbe- Grillet, Roland
Barthes ș.a.), concluzionând că (...) „Fascinat de
Petre Velicu
Gladiateur 2, 146x114 cm
freamătul operei, nu doar al limbajului, eseistul
întreține vii focurile operei”.
Dar mie-mi vine în minte cuvântul fascinație
deîndată ce încep să cutreier „pădurea de sim-
boluri”, teme, pretexte, volumetrii lingvistico-se-
mantice și estetice, dar și caligrafii ontic-referen-
țiale de care abundă cartea de eseuri a lui Olimpiu
Nușfelean. El ne introduce - de fapt, ne... ia de
mână, prevenitor și ceremonios - în corpusul
narativ-speculativ ce se oferă deslușirii, pornind
de la „Eul” epic orgolios, al realității mărturisită
de poveste, al „punerii cuvântului înaintea exis-
tenței” (M. Bahtin), invocându-l și pe Valery,
care spunea că „Versurile mele au sensul care li
se dă în momentul lecturii”. Adică, nușfelenizând
aserțiunea, „mă rostesc prin lectură, deci exist!”.
Începând cu romanticul pașoptist Alecu Russo,
despre cum îți poți retrăi trecutul dând curs pre-
zentului, soluția fiind aceea de „alegere a drumu-
lui secund, mergând în drept cu drumul mare”;
recitindu-l apoi pe Eminescu „în contextul de-
sacralizat” și despre chipul acestuia reflectat în
oglinda narațiunii. Tenacele Cetitor este confrun-
tat apoi cu ceea ce înseamnă „forța distructivă a
cuvintelor”, când, de pildă, A. Macedonski a scris
epigrama cu trimiteri răutăcioase la Eminescu,
când acesta era bolnav, iar posteritatea aproape
l-a ucis moralmente pe denigrator. Citim apoi
„despre nepotrivirea cu lumea și pierderea sti-
mei de sine”, în contextul socio-istoric în care (de
la Cănuță om sucit al lui Caragiale) „comporta-
mentul sucit a devenit marca ființării românilor”,
despre cum „corpul social” îți afectează „corpul
propriu”, încât „simți cum te cufunzi constant (ce
adevăr crud și crunt al zilelor noastre!- n.m. A.S.)
24
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
într-un popor care nu mai știe cum să-și trăias-
că și gestioneze onoarea!”. Suntem captivați de
măiestria eseistului prin care întâmplările din La
hanul lui Mânjoală de Caragiale sunt racordate la
realitățile socio-politice din zilele noastre, când,
în marea ignoranță generală, „povestea (sucelii,
lașității, minciunii - n.m.) riscă să se închidă în
sine, să rămână, cel mult, suficientă sieși”.
În continuare, ni se revelează acutizant - din
romanul Mara de Ioan Slavici - imaginea ferestrei
sfărâmate (după întâlnirea dintre cele două lumi
reprezentate de Mara și Națl, prima senină și ce-
lestă, cealaltă diabolică, pierzătoare),de la iatacul
din colț, „unde stetea maica Aegidia cu Persida”.
Această imagine se comportă ca o imagine poeti-
că, iar când se naște copilul Persidei, „deschide-
re vie spre lume”, se „închide” exponențialitatea
primei imagini și va pregăti lumea (romanului)
pentru o altă existență. Eseistul stăruie apoi
asupra „poetului înfășurat în cuvinte fericite”
(George Coșbuc), invocându-se comparații în-
tre Eminescu și Coșbuc, „fie prin asemănări,
fie prin contrast”, apoi, raportări/păreri/ reacții
ale lui Caragiale, Rebreanu, Iorga, Delavrancea,
la opera poetului din Hordou, supranumit „un
poet al entuziasmului într-o societate fără entu-
ziasm”. Olimpiu Nușfelean pledează convingător
și cu o doză apreciabilă, aș zice, de infailibilita-
te dinspre acea „poetică subiacentă a modelului
Rebreanu”. Rebreanu - ca și Eminescu - merg
amândoi, într-un fel, „împotriva modelor și a
timpului”, el este un „model” care „înaintează
spre dobândirea deplinătății”. Cititorul atent și
interesat va remarca finețea spiritului analitic
introspectiv dindărătul unui titlu aparent ba-
nal - Somnul cel lung - în care este „vizat” tot
autorul „Pădurii spânzuraților”, când „cuvintele
se-mbolnăvesc”, când are loc confuzia semnelor
„în miezul semnificațiilor majore”, „când fanta-
zarea nu-și găsește locul printre gloanțe, decât
într-un discurs intranzitiv”, pentru că „nu-i du-
rere pe care să n-o mistuie moartea” (Unamuno).
Suntem conectați apoi, într-un mod „invaziv”
psiho-sufletesc, la corespondența dintre Fanny
și Liviu Rebreanu, din care reiese, clar și indubi-
tabil, că „rolul suprem al scrisului a fost înțeles și
respectat”. Am citit conectat emoțional la „sur-
să” și eseul despre Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu,
„concentrat într-un eon al melancoliei, îndure-
rând existența în devenirea acesteia, dar ferind-o
de pieire”. Mai apoi remarc, cu o reverență, și efi-
gia-portret a „poetului liniștii” (Lucian Blaga),
de la pagina 114, ca și, în continuare, paginile
Petre Velicu
Gladiateur 3, 146x114 cm
despre Brătescu-Voinești. Dar în mod cu totul
particular și intens participativ îl (re)descopăr
pe marele prozator Radu Petrescu, prin Prezent
și în același timp străin. Jurnal 1977- 1982, des-
pre care Olimpiu Nușfelean scrie profund și acut
rezonant-empatic, reușind să inducă trăirile și
aprehensiunile sale vibrante și cititorului.
Captivante sunt și aserțiunile și cogitațiu-
nile eseistului bistrițean despre Jurnalul intim.
Carnete de atelier de Marin Preda, unde „întâl-
nim un Marin Preda reflexiv, asemănător cu per-
sonajul auctorial cu care ne-a obișnuit opera de
ficțiune”. Ca și, consecutiv acestuia, „Un urlet sub
soarele mort”, un eseu dens și... moromețian, aș
zice, despre „prăbușirea în sine”, despre „această
instaurare a jelaniei în chiar epoca de deschidere
a totalitarismului”, când, citez din nou, „Marin
Preda lansează un protest tăcut și ferm, care te
face să revii asupra prozatorului și să-l îndrăgești
încă o dată”. Un eseu incitant-reflexiv este și cel
intitulat Nicolae Breban sau excelența romanci-
erului, în care identificăm plăcerea expresă a
eseistului de a se face, într-un fel, emulul și...
aducătorul veștii că romanele brebaniene „sufe-
ră” (uneori chiar) superfetatoriu, de poeticitate
și chiar un soi de șarm filosoficesc, de sorginte,
mai ales, nietzscheeană. Cât despre „un modern
tulburat” care definește omul în recentitate, sau
cel care „pornește în căutarea lui Iisus”, doi foști
adulatori băsiști, apetențele subsemnatului sunt
diminuate drastic de dominanta caracterială a
acelora. Ambii (Patapievici și Liiceanu) ar fi tre-
buit să facă „abuziv” penitențe la vreo mănăstire.
(...) De semnalat, în finalul epatant al volu-
mului de eseuri Omul în mers, spiritul analitic
comprehensiv survolând volumul Ariergarda
avangardei. Convorbiri (ale regretatului Eugen
Simion) cu Andrei Grigor, „în care asistăm
la o frumoasă întrupare a ființei criticului”.
Concluzionând, voi spune că Olimpiu Nușfelean
ni s-a revelat - prin această carte, ca și prin ce-
lelalte ale sale - ca o inteligență (uneori și emo-
țională) disociativă în ofensivă, dovedindu-se a
fi un scriitor de prim-plan al literaturii române
de azi.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
25
istoria
De la Traian
la Cortina de Fier1
Corelații, paralele, coincidențe
de fapte și persoane. Trieste
și România (fragmente)
■ Ervino Curtis & Elena Pantazescu
mult înainte de a fi învins; datorită unor astfel
de calități, pentru romani a fost multă vreme un
mare dușman de temut...”
Dimensiunea personalității militare a lui
Decebal a căpătat, de la o perioadă istorică la
alta, noi valori, evidențiindu-se pe măsură ce
știința istoriei a evoluat și informațiile despre
poporul dac au fost mereu îmbogățite.
Marcus Ulpius Traianus
Marcus Ulpius Traianus s-a născut în orașul
Italica, din Peninsula Iberică, Spania, nu departe
de orașul Cadiz de astăzi, în anul 53, într-o fami-
lie bogată. Tatăl său, un senator influent, i-a faci-
litat cariera (cursus honorum) iar la vârsta de 33
de ani ocupase deja funcțiile de chestor, tribun
al plebei și pretor. Mai târziu a devenit senator și
tribun militar.
Fig.1 Sculptură reprezentând capul lui Decebal, Muzeul
Vatican
Traian și Decebal (II)
Portretul lui Decebal
Fig. 2: Profilul lui Decebal, scenă de pe Columna lui Traian
Unul dintre evenimentele politico-militare
din Europa din perioada cuprinsă între sfâr-
șitul secolului I și începutul celui de-al doilea
după Hristos a fost confruntarea dintre Imperiul
Roman, condus de împăratul Marcus Ulpius
Traianus și statul unitar dac, cu regele Decebal
care a rămas în fruntea poporului său din anul
87 d.Hr. până în 107 d.Hr.
Războaiele duse de Roma pentru transforma-
rea regatului dac într-o provincie imperială au
intrat, încă de atunci, în paginile scrierilor isto-
ricilor latini și apoi în lucrările generațiilor de is-
torici. Acest lucru s-a întâmplat mai ales datorită
rezistenței incredibile a locuitorilor de la nord
de Dunăre în fața celei mai mari concentrații de
forțe armate din acea vreme.
Mărturie elocventă este epistola lui Pliniu cel
Tânăr către Caninius, care a dorit să scrie o carte
inspirată de acest eveniment:
„... faci bine să te pregătești să scrii despre
războiul din Dacia. Pentru că, ce temă poate fi
mai de actualitate, mai bogată, mai largă, mai
plină de poezie, aproape ca o legendă, chiar
dacă avem de-a face cu lucruri foarte adevărate?
Vei cânta despre râuri noi, râuri care curg prin
țară, poduri aruncate peste ele, tabere așezate
pe versanții munților în pantă, un rege Decebal
îndepărtat din reședința lui și din propria viață
fără să-și fi pierdut vreodată speranța...”
Dio Cassius îl caracterizează pe Regele
Decebal astfel:
„. Era priceput în război și foarte hotărât în
fapte, știa când să înainteze și când să se retragă
la timp, curajos în luptă, stăpân în ambuscadă,
exploatând o victorie cu tact și retrăgându-se cu
Fig. 3: Hartă de la 1500 reprezentând Panonia, Moesia, Dacia
După ce a obținut succese importante în
Germania, unde a devenit guvernator, împăra-
tul Nerva l-a adoptat și, la trei ani după moartea
lui Nerva, Traian a devenit împărat. La termina-
rea campaniei militare din Germania, Traian a
început pregătirile pentru un război împotriva
dacilor. După cum se știe, în anul 101 au început
operațiunile militare, care s-au încheiat cu victo-
ria romanilor din anul 102.
Colegiul preoțesc al fraților Arvali s-a întru-
nit la 25 martie a anului 101 pentru a se ruga
pentru împăratul care plecă la războiul împo-
triva dacilor. Redăm, în cele ce urmează, textul
acestei rugăciuni:
„O, Jupiter Optimus Maximus, te rugăm, te
rugăm să-l aduci înapoi pe împăratul Cezar, fiul
Nervei, Traian Augustus Germanicus, domni-
torul și părintele nostru, sănătos și biruitor, [...]
din acele locuri și provincii în care el a mers pe
uscat și pe mare și să-i acorzi o încheiere fericită
a angajamentelor sale prezente și viitoare”.
Totuși, Decebal, îngrijorat și el de o posibilă
extindere în Dacia a romanilor, câțiva ani mai
târziu, încalcă tratatul de pace și îl face prizoni-
er pe un general imperial, Cassio Longinus, care
s-a sinucis în fața amenințărilor apărute. Acest
fapt a constituit așa numita „casus belli” (acțiu-
ne politică sau militară pentru declanșarea unui
război) care i-a permis lui Traian să intervină
militar.
Războiul începe încă din iarna anului 105
și va continua pe tot parcursul anului 106,
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
terminându-se la începutul anului 107 cu sinu-
ciderea lui Decebal și cucerirea capitalei dacice,
Sarmisegetusa Regia.
După o perioadă de pace, Traian se angajează
în război împotriva dușmanilor săi istorici din
Orient, parții.
Operațiunile de război încep în 114 cu trupe
recrutate în mare parte în Dacia; după o serie
de campanii victorioase și după ce i-a îmblânzit
aproape complet pe parți, Traian, în timp ce se
pregătea să se întoarcă la Roma, s-a îmbolnăvit
la Selinunte în Cilicia și a murit la vârsta de 64
de ani, în anul 117.
Mărturii editoriale
1.	Una Storia Europea di Liberi Commerci
e Traffici (de Guido Botteri, Societa Editoriale
Libraria, Trieste, 1988)
Volumul, semnat de Guido Botteri, cuprinde
mărturii despre menționarea Portului Trieste pe
cel mai important edificiu istoric, Columna lui
Traian. Operă a lui Apolodor din Damasc, arhi-
tectul oficial al lui Traian, Columna a fost ridi-
cată la Roma în anul 113 după Hristos, pentru
a celebra victoriile împăratului roman asupra
dacilor.
Cea mai râvnită recunoaștere a „spiritului
roman” al portului Trieste este reprezentată de
columna traiană.
„Trieste - scrie Pietro Kandler în 1864 - a
participat la comerțul și navigația romană, în
line secundară către Aquileia; ne place să ci-
tăm vremurile lui Traian pentru că pe columna
lui Traian vedem Trieste, de două ori, cu locul
de debarcare al legiunilor care au trecut de la
Ancona în Pannonia, și la întoarcere (cel puțin
așa ne-a explicat ilustratorul acelui Monument).
[...] Pe columna lui Traian - întărește Generini,
douăzeci de ani mai târziu - orașul Trieste este
înfățișat de două ori; portul său este împărțit
în două bazine de o limbă de pământ, în vârful
căreia se vede un turn înalt, rotund: farul. [...]
Poate că niciodată până în timpurile recente -
scria Silvio Benco în 1910 - Trieste nu a fost mai
mare și mai splendid decât în secolul al II-lea al
Imperiului Roman, când Columna lui Traian,
oglindă a lumii, înfățișa corăbiile ocupate în cele
două porturi ale sale. Dar încă o dată rigoarea
cercetătorilor contrazice convingerile romanti-
ce. În 1981, Laura Ruaro Roseri - pentru mul-
ți ani director al Muzeelor Civice din Trieste și
coordonator, în 1980, al unei expoziții: Maria
Tereza, Trieste și portul - a ridicat îndoieli cu pri-
vire la legitimitatea tradițiilor, dar a concluzio-
nat: «chiar dacă adevărul nu este tocmai precis și
multe îndoieli îi afectează pe savanți cu privire la
această afirmație, cu siguranță viziunea, propusă
în relieful lui Apolodor din Damasc, oferind o
imagine a modului în care au fost structurate in-
stalațiile portuare ale unui oraș, oferă o idee des-
tul de realistă de cum s-ar putea prezenta până și
cei din Trieste». Chiar și cel mai inflexibil, Attilio
Degrassi, în studiul său dedicat porturilor din
Istria, consideră ipoteza unei prezențe a orașu-
lui Trieste pe columna lui Traian, fără «cea mai
mică probabilitate». [...] Pe vremea împăratului
Augustus, romanul Tergeste2 - după Silvio Benco
- conta pe prezența a 12 mii de locuitori. În Evul
Mediu, numărul populației a coborât la trei mii
și după războaiele cu Veneția chiar la o mie. La
intrarea în secolul al XVII-lea locuitorii sunt mai
puțin de cinci mii.” (pp.14-16)
O altă mărturie este oferită de Fausto Masi
vorbind despre cel de-al doilea război dacic în
cartea sa:
2.	Traiano. Il Principe che porto l’Impero
Romano alla massima espansione (Edizioni
Internazionali di Leterature e Scienze, Roma,
1993)
„Dar din ce port a plecat împăratul și ce por-
turi a atins ulterior? Savanții nu au găsit încă
o soluție satisfăcătoare; cel mai probabil este
că Traian s-a îmbarcat la Ancona (după cum
se pare din reprezentările pe monumente) și a
ajuns mai întâi la Ravenna (portul marinei mi-
litare romane) apoi la Trieste, întâmpinat pre-
tutindeni de cetățeni care se bucurau, alături de
Petre Velicu
Le masque, 80x80 cm
care a celebrat ceremonii religioase. Îmbarcarea
în Brindisi ar fi însemnat debarcarea la Durres,
cel mai apropiat port de pe coasta Dalmației. De
la Trieste ar fi continuat călare până în Sirmium,
un important nod rutier, un excelent punct de
plecare - potrivit lui Dio Cassius - pentru o ex-
pediție împotriva Daciei.. ,”.(p.44)
(Va urma)
Text îngrijit de
Ani Bradea
Note
1 Cartea cu același titlu a apărut în 2017, în limba ita-
liană, la Trieste, Italia, textul de față, în continuarea celui
publicat într-un număr precedent al Tribunei, reprezen-
tând prima reproducere în limba română a acestei lucrări.
Autorii, soții Ervino Curtis și Elena Pantazescu (un itali-
an și o româncă) locuiesc la Trieste, unde, în anul 1987,
au înființat o asociație de prietenie italo-română pe care
au numit-o „Decebal”, figură istorică admirată de Ervino
Curtis. Este printre cele mai vechi asociații de acest fel
din Peninsulă, în cei peste 35 de ani de existență iniți-
ind și implicându-se în numeroase acțiuni de promova-
re a culturii, istoriei și tradițiilor românești, organizând
expoziții, conferințe și întâlniri între oameni de cultură
români și italieni, al căror interes comun a fost dragostea
pentru România. De asemenea, în activitatea Asociației
figurează și editarea de volume istorice, incluzându-l și pe
cel din care prezentăm aceste fragmente, un tom impre-
sionant, de 578 de pagini, care evocă o istorie a relațiilor
dintre Trieste și România, relații întinse pe o perioadă de
două mii de ani. Cercetarea are la bază o documentare
de durată, care aduce la dispoziția publicului cititor o
serie de fotografii, reproduceri de stampe și documente
originale inedite, aflate în păstrarea mai multor instituții
(deopotrivă române și italiene), dar și în colecții private.
Soții Ervino Curtis și Elena Pantazescu sunt și autorii vo-
lumului Istroromeni (cicci e ciribiri) Una piccola cultura
nella grande storia. L'Europa delle lingue e culture mino-
ritarie, publicat în 2007, rezultatul unei ample cercetări
de teren și în arhive, privind comunitatea de istroromâni
încă trăitori în Peninsula Istria. Recent, Ervino Curtis și-a
lansat noua carte intitulată Il tragico triangolo. Germania-
Romania-Jugoslavia, care este povestea unei divizii SS,
formată în esență din etnici germani, români și sârbi, care
au activat în Iugoslavia în sângeroasa luptă antipartizană.
(n.m. A.B.)
2	Orașul italian Trieste avea denumirea în latină
Tergeste. În slovenă și croată numele orașului este Trst, iar
în germană Triest.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
27
însemnări din
Mancha
Un cetățean ca oricare altul
■ Mircea Moț
Atunci când Brânzovenescu și Farfuridi se
gândesc la trădare, Zaharia Trahanache
are o intervenție deosebit de semnificativă
pentru omul caragialian, așa cum îl surprinde O
scrisoare pierdută: „Ce sunteți d-voastră, mă rog?
Vagabonți de pe uliță? Nu... Zavragii? Nu... Căuzași?
Nu... D-voastră, adică noi, suntem cetățeni, dom-
nule, suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem
stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului
permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului
școlar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, ai
Comițiului agricol și ețetera. Noi votăm pentru can-
didatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pen-
tru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la
binele țării atârnă binele nostru...”.
Demnitatea individului este asigurată în primul
rând de condiția sa de cetățean integrat unui sem-
nificativ noi, în afara căruia se plasează doar cei
enumerați de Trahanache, adică „vagabonții”, „za-
vragii” ori căuzașii”, adică toți aceia care subminează
în permanență ordinea existentă, amenințând-o cu
disoluția.
Condiția de cetățean nu poate fi asigurată decât
atâta timp cât funcționează ireproșabil mecanismul
politic, mecanism susținut de partid și legitimat prin
alegeri și prin vot. Împotriva guvernului un personaj
poate să lupte, așa cum este dispusă Zoe să o facă.
Deloc întâmplător: vuiet, scandal, infern, declanșa-
rea dincolo de orice limită a bârfei, totul trimite pen-
tru Zoe spre ideea de dezorganizare, ceea ce-i pune
ființa în pericol. Fără îndoială, ea este conștientă de
faptul că vulnerabilitatea sa nu este deloc străină
de un guvern vinovat tocmai fiindcă nu poate să-și
manifeste autoritatea. În acest caz nu numai că acest
guvern nu-și justifică prezența, ci devine chiar o pri-
mejdie pentru echilibrul mecanismului politic de
care indivizii au nevoie pentru a-și menține propria
condiție. „Da, nene, spune Zoe, vom lupta împotri-
va guvernului”, întărind prin această afirmație cele
susținute anterior, când se arătase dispusă să lupte
împotriva oricui îi amenință onoarea, dar, în primul
rând, împotriva guvernului. Nu însă și împotriva
partidului!
În „comedia” O scrisoare pierdută mecanismul
politicului se reglează în permanență în funcție de
interesele partidului. Surprinzător, concretizarea
acestei necesare reglări o constituie tocmai trăda-
rea, aceptată, după cum era de așteptat, numai dacă
ea servește intereselor partidului. „ Trădare să fie -
acceptă cu multă seninătate Farfuridi - dacă o cer
interesele partidului”. Ideea este de altfel reluată, cu
altă ocazie, de către același personaj: „Da, da, dacă
e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie”.
Partidul, cetățeanul și mecanismul politic stabi-
lesc adevărata identitate a individului, nicidecum
numele. Îl amintesc iarăși pe Trahanache: „Dar ce?
Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale,
ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidu-
lui. Din moment în moment așteptăm să-l știm...
Prefectul trebuie să vie; nu-l așteptăm să vie de la
telegraf? Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta
are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi și
sosit numele... pe sârmă, stimabile... Da, pe sârmă,
ce crezi d-ta?”.
Emblematic pentru condiția individului din uni-
versul piesei O scrisoare pierdută rămâne indiscuta-
bil cetățeanul turmentat, Cetățeanul.
cm
,
Personajele lui Caragiale beau doar bere, excepție
făcând cetățeanul turmentat, care bea aproape orice,
țuică, bere, dar și vin: „Aș! Am băgat-o în buzunar.
Zice d. Nae: „Așa? Faci parte din Soțietatea noastră
și primești scrisori de la prefectul, cetățene, bravos!”
- Zic: (sughite) Aș! De la prefectul! - Zice: „I-am cu-
noscut slova... Ia arată-mi-o. - Doamne păzește!” Ba
că dă-mi-o, ba că nu ți-o dau, din vorbă-n vorbă, tu-
ra-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei...
pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu
bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! L-am
băut!”
Omul caragialian are nevoie de realitatea coti-
diană și nu dorește să o înlocuiască pentu nimic în
lume cu una imaginară. El nu calomniază universul,
cum spunea ilustrul filosof, dar bârfește realitatea.
Din această perspectivă se explică într-un fel plă-
cerea de a bea bere, care nu-i anulează luciditatea.
Berea, în compoziția căreia intră apa, are menirea de
a întreține umed cerul gurii și limba pentru „marea
trăncăneală” (despre care a scris admirabil Mircea
Iorgulescu), trăncăneală ce devine pentru individ la
un anumit moment o certitudine a propriei existen-
țe.
El bea însă și vinul căruia eseistul maghiar
Hamvas Bela îi recunoaște și calitatea de „realitate
transcendentă”. Vinul este o „mască hieratică”, scrie
autorul în Filosofia vinului (București, Curtea Veche,
2013, p. 34), mai mult, „vinul are chip divin”. Dacă în
vinuri „trăiește câte un geniu mic” și este o licoare
„ce conține ulei spiritual”, în vin „locuiește câte un
înger”. În asemenea situație, atunci când „omul bea
vinul nu moare, ci ajunge între nenumărații îngeri
ori zeițe care viețuiesc înăuntrul omului”.
Nu trebuie uitat că „ceaiul și vinul sunt învălu-
ite de parfumul vechilor culturi” (Ernst Junger,
Aproximări. Droguri și extaz, Traducere și note de
Maria Magdalena Anghelescu, Postfață de Rodica
Binder, București, Editura Univers, 200, p. 92).
Există de altfel o graniță care separă țările băutori-
lor de bere (băutură repudiată de călătorii de la han,
n.n.) de cele ale băutorilor de vin, o graniță deter-
minată „de clima blândă, nici prea rece, nici prea
caldă, în care prosperă vița-de-vie” (Ibidem, p. 91).
Același Ernst Junger interpretează sugestiv expresia
„in vino veritas”, care „vrea să spună mai curând că
vinul atestă ceva care este prezent de-a pururi și în
afara lui”. El, vinul, este „o cheie - ceea ce este pre-
zent devine «oaspetele»” (Ibidem, p. 93). Bere, țuică
și vin: plăcere de a vorbi, o luciditate temperată, nu
anulată, bucurie de a trăi și de a-și aminti și de a cre-
de într-un timp „mitic” (al lui 11 februarie), atât cât
poate fi acceptat la Caragiale.
La prima sa apariție, personajul e întrebat de
Tipătescu cum îl cheamă, aceasta după ce Zoe se in-
teresase „Cine e ăsta”. Prefectul dorește să cunoască
numele celui de care depinde până la urmă onoa-
rea Zoei („- Cum te cheamă?”). Or, pentru individul
turmentat (dar, totuși „cetățeanul”, cu tot ce implică
aceasta,) se pare că tocmai numele trebuie evitat (fi-
indcă dinspre nume vine primejdia!) și acest lucru
contează cel mai mult: „-Cum mă cheamă? Ce trebu-
ie să spun cum mă cheamă?”. Reprezentativ pentru
el rămâne cu totul altceva, faptul că este „cetățean”
(repet, chiar turmentat); dacă numele îi scapă ori
dacă el îl evită, cetățeanul se revendică mai ales de
la politicul care-i poate garanta o distincție a con-
diției. El este în mod obligatoriu alegătorul, piesă
esențială în mecanismul politic a cărui ireproșabi-
lă funcționare garantează stabilitatea unei lumi și a
condiției individului ca ființă. Doar din acest punct
de vedere el se simte într-adevăr „cineva”; dacă nu
are un nume ori dacă l-a uitat din cauza ebrietății
provocate/ acceptate, cetățeanul nu uită că ceea ce
îi asigură stabilitatea propriei condiții este în primul
rând tocmai definirea sa prin mecanismul politic:
„Vorba e, sunt alegător?”.
Se reține la cetățeanul turmentat un refuz al iden-
tității ca persoană și revenirea aproape obsesivă la
identitatea istorică (Vasile Fanache). Cea dintâi și
cea mai importantă obsesie biografică, subliniază
Vasile Fanache, se referă la implicarea personajului
într-un eveniment istoric.
În registrul specific operei sale, Caragiale camu-
flează în fond niște repere nelipsite de accente mi-
tice, cu atât mai ușor de sesizat cu cât evenimentul
se propune ca un autentic scenariu plasat la înce-
put(uri). Așadar, insistă cetățeanul turmentat, ce
mai contează numele câtă vreme individul, obliga-
toriu „alegător”, este foarte bine cunoscut în con-
textul „miticului” 11 februarie: „- Mă cunoaște conu
Zaharia de la 11 februarie” (alte personaje caragiali-
ene fac trimitere la ’48: „familia mea de la patuzopt
în cameră”, se mândrește Agamemnon Dandanache,
cu aerul că trimite la începutul absolut). În general,
în discursuri, tendința personajelor este de a se ra-
porta la vremuri îndepărtate și la evenimente redi-
mensionate: „- Fraților! (Toți se-ntorc și-l ascultă).
După lupte seculare care au durat aproape treizeci
de ani, iată visul nostru realizat”. Sunt invocate de
obicei „mărețe umbre” tocmai pentru ca individul să
convingă în fond că identitatea lui nu în nume este
de găsit, ci în cu totul altă parte. Anonimul, și voi
încerca să comentez semnificațiile anonimului re-
ferindu-mă la mult ridiculizata depeșă ce va fi dată
anonimă la centru, nu este lipsit totuși la Caragiale
de conștiința identității: „Farfuridi: - Pentru că eu
am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân, și
cu Vlad Țepeș, neică Zahario!”
Revenind, la Caragiale identitatea personajului
trebuie căutată dincolo de nume. Personajul cara-
gialian simte că el reprezintă cu totul altceva decât
ceea ce-i impune un nume ridicol, „esența” lui re-
vendicându-se, după cum am văzut de la începuturi,
de la „mărețe umbre”. Dacă numele este mai puțin
important, cetățeanul acesta, chiar turmentat, con-
tează în piesă ca un cetățean ca oricare altul, fiindcă
el este în fond... Cetățeanul!
■
21
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
proza
Despre umbre
■ Ștefan Damian
Boala i se agrava cu cât înaintam spre iarnă.
Avea dese căderi nervoase, plângea la cea mai
nevinovată vorbă, așa încât evitam să discut
mai mult decât strictul necesar. Dar nici atunci nu era
bine, mă întreba ce am, de ce nu îi spun ce am făcut
în cursul zilei. Începuse să fie suspicioasă, să mă acuze
că am relații ascunse cu vecinele, ba chiar cu tinerele
care treceau pe strada noastră. O luase la țintă pe Teia,
o blondă care lucra la poștă. Saluta întotdeauna bine
dispusă, era dichisită, cu unghiile făcute, și purta un
fular verde ce o prindea foarte bine. Nu puteai găsi că
ceva ar fi fost nelalocul lui.
„Am văzut cum te uitai la ea, ai fi vrut s-o mănânci
cu ochii! Ești om bătrân!...” „Ți s-o fi părut!” „Mie?
Mie nu mi se pare, eu simt cu inima și când țin ochii
închiși! Știu că te uiți după ea!”
La început am crezut că-i doar o toană. Nu am fă-
cut caz. Dar a devenit obsesie, degeaba îi spuneam că
Teia era cu ceva mai mică decât Relu și că s-ar fi potri-
vit cu el, nu cu mine!
„Cu dragul nostru Relu? Stricata aia?” „De unde
știi că-i stricată? Îi scrie pe frunte?” „Ce, îi ții partea?”
„Nu-i țin, dar faci afirmații fără fundament!” „Ce fun-
dament? Parcă nu văd?” „Ce vezi?” „Nimic!”
Dacă era la fereastră, se întorcea în pat fără să mă
mai privească și eu ieșeam în curte. Mă învârteam
fără rost, apoi îmi luam pălăria și ieșeam în oraș. Îmi
făceam de lucru cât mai mult, mergeam destul de
des pe la Banca Românească să mă interesez dacă nu
aveau nevoie de un contabil. Cu lipsa de personal tâ-
năr, s-ar fi mulțumit și cu un pensionar, îmi ziceau.
Aveau nevoie, m-ar fi luat, propunerile erau ademe-
nitoare, dar îmi lipsea curajul să o las singură. Nici nu
voia să audă când îi spuneam că ar putea fi un post
și pentru mine. „N-ai muncit destul? Nu vezi că ți-a
trecut vremea? Așa ești tu! Nu-ți pasă de mine, de fa-
milie! Mă lași singură! Așa ai făcut toată viața! Numai
tu vrei să fii pe primul plan!” „Dar, draga mea, mă
gândeam că în ziua de azi, cu scumpetea asta, niște
bani în plus... Dacă mai urcă prețurile, n-o să ne mai
descurcăm!” „Vrei să fii liber, asta-i, așa ai fost de când
te știu! Te-ai săturat să stai cu mine, acasă, așa cum
îi stă bine unui om de vârsta ta! Ai nevoie de anturaj
tânăr! Te duce mintea.”
„Ți-am spus că nu mă interesează, dar, decât să
stau degeaba, mai bine îmi iau un serviciu!” „Dacă te
duci, să nu mai vii acasă!”
Așa au trecut câteva luni. Eram tot mai obosit de
aceste ieșiri. Starea ei mă făcea să mă gândesc că ajun-
sesem într-un ghemotoc de ceață care umbrea toată
casa. Îi îngrijora și pe copii. Am rugat-o pe domni-
șoara doctor Moga (ciudat, avea același nume ca doc-
torul din Cluj, cu care am lucrat la Clinici, nu știu de
ce nu am avut curajul să o întreb dacă era fiica lui sau
dacă erau rude) să o viziteze.
„Problema e inima, domnule! Doamna e foarte
sensibilă. Are nevoie de odihnă absolută, și de liniște!
Să fie ferită de știri, o pot tulbura. Orice emoție puter-
nică îi poate fi fatală!”
Când servitoarea s-a mutat de la noi (intrase mun-
citoare într-o fabrică de textile), am crezut că nu se va
descurca singură, dar m-am înșelat. Totuși, am reușit
să facem un zid invizibil în jurul ei. Eu și Relu nu-i
aduceam decât vești neutre, inofensive, iar când se
interesa de Jenu și Luci îi spuneam că au sunat chiar
atunci la bancă, la Relu, și că totul era bine. Că s-au
gândit la noi și că de-abia așteptau să ne întâlnim.
„Au ce le trebuie?” insista pentru a suta oară și
noi îi răspundeam că și la Timișoara și la Ploiești se
găseau de toate, salarii bune aveau (ceea ce era chiar
adevărat) și că posturile lor le ofereau o viață tihnită.
Că nu erau deloc în pericol - ceea ce, pe moment, era
iarăși adevărat. Ei veneau la noi ori de câte ori puteau,
chiar dacă noaptea stăteau la hotel fiindcă în cele
două camere ale noastre spațiul era limitat și, oricum,
cu vârsta se obișnuiseră să aibă intimitatea lor. Ella
era geloasă, se străduia să îi înțeleagă, dar nu putea
trece peste aceste „mofturi” ale lor. În zilele respective
amintirile de când erau copii nu o lăsau să doarmă
decât după ce îi dădeam ceai de mușețel cu calmante
și noaptea acoperea toate zgomotele străzii.
Zilnic găsea alte motive de nemulțumire. Ar fi vrut
ca băieții să nu mai plece de acasă, să îi stea lipiți de gât
ca și când erau mici și făceau vreo boacănă. Atunci se
însenina, își regăsea zâmbetul, vorbea cu ei în sinea sa
și le spunea că îi ierta. Dar momentele acestea treceau
odată cu plecarea lor și totul reintra într-o atmosferă
tot mai sumbră și mai greu de suportat.
Când crizele au devenit foarte dese și a rămas pa-
ralizată (nu-și putea mișca partea dreaptă a gurii) am
internat-o, dar nu a stat în spital decât două săptă-
mâni, zicea că nu poate dormi și nu suporta pe ni-
meni în salon. Plângea și lacrimile ei erau un acid care
mă ardea în suflet.
Vedeam cum se deschidea înaintea mea un fel de
gol și nu mai știam ce să fac. În agitația care m-a cu-
prins, pe la mijlocul lui decembrie am căzut bolnav,
aiuream, aveam febră ca de atâtea alte ori, dădeam din
mâini, deliram.
„Morții nu pot să aibă grijă de case, de curți, de
pomi sau de pământ. Nu se pot îngriji de oameni, de
nimic. Nici măcar de morminte. De ele se mai îngri-
jesc cei care vin din satele din jur, dar numai de săr-
bători: la o săptămână după Paști și de Sântămărie,
că aici, la noi, e sărbătoarea cea mai importantă! Însă
Petre Velicu
La kermesse, 92x73 cm
cei mai mulți nici nu vin decât cu gândul. De câțiva
ani am ajuns stăpân peste umbre. Le iau cu mine de
aici și le trec dincolo, până în fața Mănăstirii. Le văd
(sau doar mi se pare că le văd) cum se agață de turla
clopotniței. Cred și ele că clopotul poate să le ajute.
Unele zic că în dangătul lui ar fi chiar Dumnezeu. Alte
umbre se oglindesc în apele unor șanțuri și în Ierugă,
în fosta albie tot mai puțin adâncă, pe an ce trece. Se
vede că vremea nu mai are răbdare, acoperă totul, în-
fundă. Când bate vântul și oglinda Ierugii se tulbură,
dispar și umbrele ca și cum nu ar fi fost vreodată aco-
lo. La fel se întâmplă cu ale celor din Cimitirul Nou,
dar și cu cele din Cimitirul Vechi. De acolo îl trec iar
la Mănăstire pe Sinesie, cel cu crucea roșcată, născut
la 1846 și mort în 1899. Nu singur, ci cu întreg neamul
lui de care unii nu mai vor să-și aducă aminte. Ca să
nu fac mai multe drumuri, îi iau pe toți cei de care îmi
aduc aminte. Și pe cei ce își vor aduce aminte de mine
(da, și pe ei!) și mă caută în nopțile când dorm și mă
obligă să-i visez, sau în cele în care nu dorm și stau cu
mâna sub cap și îmi trec pe dinaintea ochilor, grăbiți
să ajungă dincolo. Au loc destul, slabi și grași, tineri
și bătrâni, femei și bărbați, laolaltă. Barca e încăpă-
toare, ne duce pe toți. Nici nu trebuie s-o împing. Ne
poartă râul, ne trece prin el, ne știe pe toți și i-a cunos-
cut și pe cei de dinainte de noi fiindcă, domnule, apa
are în ea viața veșnică despre care ne vorbesc popii
când vor să ne liniștească. Și, când ajung dincolo, îi
las să coboare, dar ei se încăpățânează să se întoarcă
la mine și la casele lor, îmi spun întâmplări de când
lumea, nu mă lasă în pace nici o frântură de vreme.
Așa că nu sunt singur niciodată. Am început să cred
că singurătatea este atunci când nu ai cu cine vorbi, la
cine te gândi, cu cine petrece zilele pe care ți-e dat să
le mai trăiești. Dar cred că aceste lucruri sunt atât de
știute de unul ca dumneata, fiindcă datoria unui no-
tar, zice și primarul Mihai, este să înregistreze tot ceea
ce se întâmplă sub ochii și sub îngrijirea lui, încât nu
mai are nici un rost să vă bat capul cu ele!”
Așa ar fi vorbit Barcagiul, dar nu mai era acolo. Nu
mai era nicăieri. Adică, undeva tot era! Titus știa sigur
că era aproape de Turcoaică, cimitirul se umpluse și
distanța dintre ei și ea se micșorase.
Fragment din romanul
Urma altoiului
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
2!
traduceri
Poezie italiană
contemporană
■ Laura Liberale
Laura Liberale a absolvit Facultatea de Filosofie,
este doctor cercetător în Studii de Indianistică și
trăiește în Padova, Italia. De-a lungul timpului,
a obținut numeroase premii literare, atât pentru
poezie cât și pentru proză. A publicat romane și
volume de poezie, precum și grupaje poetice și
fragmente de proză în diferite reviste și antologii.
Printre cărțile sale se regăsesc: Sari - poesie per la
figlia (d’ If, 2009); Ballabile terreo (d’If, 2011, pentru
care a primit premiul „Mazzacurati-Russo” - 2011);
La disponibilita della nostra carne (Oedipus, 2017,
pentru care a fost distinsă cu premii în cadrul con-
cursurilor: „Lorenzo Montano”- 2017, „Premio
Anna Osti”- 2017” și „Premio Citta di Conza”-
2019); volume cu eseuri de indianistică, precum:
I mille nomi di Ganga (Edizioni dell’Orso, 2003), I
Devînămastotra hindu - Gli inni purănici dei nomi
della Dea (Edizioni dell’Orso, 2007), I nomi di Siva
(Cleup, 2018). Face parte dintre autorii antologiei
Nuovi poeti italiani - 6 (Einaudi, 2012).
aceea, a doamnei S., continuă incontestabil să fie
o mână
*
domnului T. e o clipă să ne închipuim
sa-l dezbrăcăm de costumul albastru de Prusia
și de șosetele albe ca de spital
să îi înghesuim o pălărie de scoici
și canini de cerb, să îi colorăm
tălpile și mâinile cu ocru roșu
să-l echipăm cu ustensile simple
de război și de normală întreținere:
așchia unui silex
un baston găurit
schema de chimioterapie
*
ca să ne spună că totul este bine
morții recenți mișcă picăturile de sticlă ale
lustrelor
Petre Velicu	Larchitecte, 65x54 cm
ele să plângă pe neașteptate
cerând să fie ținute strâns
să nu trecem cu vederea tristețea
că este la câteva ore sau la ani depărtare
arată mereu presimțirea morții
*
peste noapte a distrus
borna de pe marginea drumului pentru tatăl
la mai puțin de doi metri față de punctul exact al
izbiturii
spune că va pune una nouă
*
a te gândi să o numești „mână nu mai este”
din cauza încetării definitive a funcționării
dar până când doamnei S. îi aplicăm pe unghii
oja roz care să acopere roșul cel vechi, consumat
până când vom ține între degetele noastre pe ale
sale, arctice
până când va dura vreun fel de comerț între cei
vii și cei morți
să fim metaforici, așa ne atrag atenția că lacrimile
noastre
le îmbibă picioarele
îi încetinesc
*
se întâmplă ca tinerele fiice
să moară în somn pe neașteptate
și ca în dimineața de dinainte
în timp ce le pieptănați părul
în colțul pădurii unde tatăl său
mergea să se iubească cu mama sa
spune că s-a răzgândit
și că dacă chiar trebuie să-l pomenească
măcar s-o facă în locul
unde într-un anumit fel totul a început
și nu unde s-a terminat
*
Vor spune despre noi
ceea ce în ochii lor
Petre Velicu	L'arene, 73x60 cm
am fi trebuit:
să ne contopim într-un copil
ceea ce în ochii lor
nu am știut:
că Unul este o călătorie de realizat în interior sau
că celălalt este celălalt doar aparent.
Dar ceea ce doream
nu vor ști s-o spună:
inima ta, să miște sângele meu
plămânii mei să-ți sufle ție aerul
înlocuirea gurilor, a ta
înăuntrul monturii feței mele
orbitele, ale tale, cu globii mei
mâinile, ale mele
drept podoabă brațelor tale.
(Selecție din volumul Unita stratigrafiche,
Arcipelago Itaca, 2020)
Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu-Gelli
Selecție texte și prezentare de
Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
30
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
meridian
Revista PRAXIS - Decada
efervescenței culturale în
Iugoslavia postbelică
■ Cosmin Victor Lotreanu
“Nu ne propunem o revistă filosofică în
sensul în care filosofia să fie doar un do-
meniu specific, o disciplină științifică sepa-
rată cu strictețe de celelalte, de problemele
vieți umane. Noi dorim o revistă filosofică
în care aceasta din urmă să fie expresia
revoluției: O critică aspră și implacabilă
a tot ceea ce există, o viziune umanistă a
adevăratei lumi și o forță inspiratoare a
activității revoluționare.”
Gajo Petrovic, „De ce Praxis?”
Articolul își propune să aprofundeze, evi-
dent într-o măsură sumară, un fenomen
cultural apărut în Iugoslavia deceniului
șapte al secolului XX. Suntem în perioada „co-
existenței pașnice” între blocurile militare și po-
litice situate de fiecare parte a Cortinei de Fier
și totodată într-un spațiu individualizat drept
o a treia cale: Iugoslavia lui Tito. Apariția feno-
menului „Praxis” (tind să dau această titulatură
revistei cu același nume) a fost posibilă datori-
tă relativei libertăți din statul federal iugoslav:
Ruptura Tito/Stalin (1948) și eșecul „căii unice
către socialism”, autonomia politică și legăturile
din ce în ce mai strânse ale Iugoslaviei cu sta-
tele occidentale, „creșterea economică anuală
(9,5%)” respectiv „a consumului (10%)” în de-
cada 1950-19601 ce a antrenat firesc o dinamică
în domeniul cultural, sloganul celui de al-VI-lea
Congres a nou-constituitei “Ligi a Comuniștilor
din Iugoslavia” (din 1952 Partidul Comunist a
devenit „Liga Comuniștilor”, și acesta un semn
de individualizare) anume „Borba Misljenja”
„(Lupta Opiniilor”) interpretat drept o invitație
la dezbatere fie și subsumată cadrului intern po-
litic de partid, Constituția din 1963 etc
În opinia mea apariția “Praxis” a fost intrin-
sec legată de divorțul de stalinism, unul la nivel
de stat și, evident, societate. Din acest punct
a plecat calea iugoslavă singulară, simbolizată
economic de principiul autogestiunii. De altfel
Mihajlo Markovic (membru „Praxis”) a ros-
tit-o clar, încă de la acea dată: „Noi am realizat
propria noastră revoluție și în consecință avem
dreptul de ne conduce și de a fi tratați în mod
egal.”2 În câteva cuvinte autogestiunea a fost
un element definitoriu al organizării econo-
mice iugoslave postbelice (arhitectul acesteia,
Edvard Kardelj, sloven și colaborator apropiat
al șefului statului, Iosip Broz Tito) în care, cu
referire la o întreprindere, colectivul acesteia
(radni kolektiv) alege un consiliu muncitoresc
(radnicki savet) prin vot secret. Acest consiliu
ce cuprinde 15-20 membri aleși pe 1 an sau
2 ani maxim alege la rândul său o conducere
(upravni odbor) cu rol de organ executiv ce are
undeva între 3-11 membri. Directorul între-
prinderii este automat un membru al acestui
board.3
Grupul „Praxis” și școala de vară de la Korcula
(insulă situată în proximitatea litoralului adria-
tic croat) se încadrează într-un context propriu
anilor 1960, punctat de un specific iugoslav:
Discuții și dezbateri deschise privind problemele
sociale și rolul conducător al „Ligii Comuniștilor
din Iugoslavia,” cu un amendament: Monopolul
politic al Partidului a fost criticat mai mult sub
forma birocrației pe care a generat-o sau neapli-
cării autogestiunii la nivelul întregii societăți
iugoslave. În acest sens afirmațiile lui Svetozar
Stojanovic sunt relevante: „Dacă vom alege mo-
nopolul pe termen lung al vieții sociale exercitat
de Partid atunci în curând acesta va da naște-
re unor viruși periculoși. Printre aceștia doi
sunt foarte nocivi: Carierismul și privilegiile.”4
Contextul Iugoslaviei din acea perioadă, cel a
unei relative libertăți de expresie, a explicat apa-
riția grupurilor culturale și artistice. Acest cadru
nu trebuie idealizat însă a fost limpede diferența,
în unele cazuri radicală, față de țările est-euro-
pene aflate în orbita sovietică.
Tocmai în acest climat singular s-au născut
mai multe întrebări: Un intelectual dintr-un re-
gim socialist poate avea o gândire critică, exer-
citată în mod neîngrădit? Sau establishment-ul
va fi acela ce-l va reduce la tăcere, represiunea
fiind în acest caz mai mult sau mai puțin soft?
Este aparatul de Partid dispus să accepte critica
reală? Aproape întotdeauna în istorie răspunsu-
rile sunt nuanțate, aproape niciodată categorice.
Cel puțin în cazul Iugoslaviei din acele timpuri.
Grupul „Praxis” și revista cu același nume
au apărut oficial în anul 1964 ca o asociație ce
a promovat o cale diferită într-o țară diferită,
anume cea a unui „marxism umanist”. Timp de
aproximativ 10 ani (1964-1974) grupul „Praxis”
și școala de vară de la Korcula au fost o placă
turnantă a schimbului de idei cu Vestul. Este
suficient să amintim participarea, la Korcula, a
unor personalități precum Erich Bloch, Herbert
Marcuse, Henri Lefebvre, Lucien Goldmann
etc Însă nașterea acestui curent a fost precedată
de existența unui climat cultural, cum am scris
mai sus, mult mai permisiv și dinamic. În 1950
a apărut “Societatea Sârbă de Filosofie”, în 1958
„Asociația Iugoslavă de Filosofie” iar în august
1960 la Bled (actuala Slovenie) a fost organizat
un simpozion științific ce a pus în discuție exact
esența „Praxis”: Umanismul marxist versus dog-
matismul specific homo sovieticus iar majoritatea
celor prezenți s-a situat pe poziții anti-dogmati-
ce. Acest curent a fost confirmat de reuniunile
de la Skopje (1962, a apărut ulterior lucrarea
colectivă intitulată „Umanism și socialism” cu-
prinzând texte ale filosofilor sârbi și croați ce au
constituit peste doar doi ani „Praxis”), Opatija
(1963, antropologie culturală) sau Vrnjacka
Banja (1964, tema intitulată „Valorile morale ale
societății noastre”)
Primul număr al revistei „Praxis” a apărut în
septembrie 1964 la Zagreb, cu un board editori-
al format din profesori sârbi și croați. Apariția
acestuia a fost sprijinită de „Societatea Croată de
Filosofie.” „Praxis” a avut inclusiv o ediție inter-
națională în mai multe limbi de circulație (engle-
ză, franceză, germană)5 Debutul editorial a fost
unul limpede în privința intențiilor, punctul de
plecare fiind cuvintele scrise odinioară de Karl
Marx către Arnold Ruge: „Critică neînduplecată
a tot ceea ce există.” În același cadru se situează
filosoful Gajo Petrovic, în articolul intitulat „De
ce Praxis?”: „Ne propunem o revistă filosofică în
sensul în care filosofia să fie generatorul revoluți-
ei; critica neînduplecată a tot ceea ce există, vizi-
unea umanistă a unei lumi reale și forța fierbinte
a acțiunii revoluționare.”6 Cuvintele de mai sus
trebuie citite și interpretate în contextul anului
1964 într-un stat în care, cu 16 ani mai devreme,
însăși conducerea politică a respins “calea unică
spre socialism”, distanțându-se, prin conflict ide-
ologic și politic, de Stalin și regimul său. Același
autor (Vittorio Filippi) citează afirmațiile lui
Svetozar Stojanovic (filosof membru al „Praxis”)
din articolul „Idealurile și realitatea. Critica și vi-
itorul socialismului”: „Când spunem că tot ceea
ce există trebuie supus unei aspre critici nu do-
rim să aruncăm totul în Mare sau să respingem
ceva ce considerăm a nu fi valabil ci afirmăm
că prin analiza marxistă trebuie să determinăm
ceea ce este valid și ceea ce trebuie menținut.”
Grupul „Praxis”, pornind de la definiția însăși a
termenului (origine greacă, definește „acțiunea
organizată umană în vederea unui anumit scop”7
însă mai cuprinzătoare mi se pare interpretarea
lui Catherine Samary potrivit căreia „Praxis este
un termen de origine greacă și semnifică acțiune
sau activitate a omului prin care acesta creează
și transformă societatea în care trăiește”8) a avut
câteva idei directoare: „Omul și indispensabila
lui creativitate”, elaborarea și cristalizarea unei
voci critice “marxist umaniste” a dogmatismu-
lui birocratic iar aici definitorie este evocarea de
către Vladimir Tismăneanu a filosofului marxist
critic Tudor Bugnariu9 și a legăturilor acestuia
cu „Praxis” respectiv „construcția unei identități
în opoziție cu birocrația Ligii Comuniștilor din
Iugoslavia”, a responsabililor autogestiunii ce au
limitat aplicarea generalizată a acesteia precum
și apariția iminentă la scara istoriei a naționalis-
mului, acest din urmă aspect (același Vladimir
Tismăneanu a scris despre acel Praxis ce „s-a
destrămat tragic prin resurecția naționalistă”10)
fiind atât de caracteristic și vizibil Iugoslaviei
ultimului deceniu al existenței sale, în crescen-
do după 4 mai 1980. (moartea lui Tito) Pentru
membrii „Praxis” „autonomia gândirii filosofice
nu înseamnă retragerea din politică; mai degra-
bă o precondiție esențială pentru îndeplinirea
unei misiuni politice.” „Praxis” a atacat „aliena-
rea la nivel economic și politic” înțelegând prin
aceasta lumea industrială dominată de o pretinsă
elită birocratică obtuză, neimplementarea reală a
autogestiunii, apariția nedorită a “politicanului
de profesie”, necesitatea unei „democratizări” de
substanță ca și condiție prealabilă a unei „demo-
crații cu adevărat reprezentative.”
Acest climat efervescent a avut însă și un ina-
mic a cărui prezență, palpabilă dar nemărturisi-
tă în mod direct, a fost resimțită: Naționalismul.
Acesta avea să erupă în anii 1980 și să producă
implozia statului federal. Deși „Praxis”-ul anilor
1964/1974 a fost un bun exemplu de colaborare
O
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
31
o
între oameni de cultură sârbi și croați, cetățeni
ai aceluiași stat federal până la urmă, totuși rân-
durile scrise în numerele 3/4 ale revistei (anul
1971) relevă cititorului o proiecție a ceea ce se
va întâmpla, în mod implacabil, peste mai pu-
țin de două decenii. Este vorba de articolele lui
Rudi Supek („autogestiunea nu acordă putere
reală muncitorilor ci mai degrabă unei ideologii
consumiste de piață ce duce către un capitalism
mic-burghez naționalist”) și Milan Kangrga („se
naște o clasă mijlocie cu orizonturi național-na-
ționaliste iar Republicile vor sfârși prin a avea
interese antagonice”) Chiar dacă ideile respec-
tive trebuie interpretate într-un anume context
de timp și spațiu, acestea, sub o anume formă,
vor trece proba timpului. Poate și de aceea, în
același an (1971) a fost interzisă difuzarea nu-
merelor „Praxis” sus-menționate, motivarea
judecătorului fiind următoarea: „În mod groso-
lan și fals neagă existența raporturilor socialiste
în societatea noastră, în particular dezvoltarea
autogestiunii precum și al existenței și rolului
clasei muncitoare și al Ligii Comuniștilor în
Iugoslavia.” Poate și mai relevantă, în ceea ce
privește alunecarea inevitabilă către naționa-
lism, a fost metamorfoza lui Mihailo Markovic.
Dacă în 1974 acesta a afirmat că „naționalismul
și rasismul sunt procese regresive și dezintegra-
toare” iar cauzele aceluiași inamic de temut sunt
„deficitul, slăbiciunea sau lipsa libertății, inse-
curitatea socială și națională, sentimentul de
inferioritate, respingerea și sărăcia ce dau naș-
tere naționalismului și urii de clasă, egoismu-
lui, evitării responsabilității, comportamentului
agresiv și distructiv”, în anul 1986 lucrurile au
stat cu totul altfel. Unii din membrii „Praxis” de
odinioară (Mihailo Markovic, Ljubomir Tadic,
Zagorka Golubovic) au semnat o petiție în care
mesajul a fost „apărarea temeliilor culturii na-
ționale sârbe”, „dreptul supraviețuirii fizice a
națiunii noastre pe pământul său” (este vorba
de Kosovo). În anul următor (1987) afirmații-
le au fost și mai dure: „Continuarea proiectului
unui Kosovo pur din punct de vedere etnic este
rezultatul refuzului categoric al oricărei politici
de planificare familială...În 1940 erau 55% al-
banezi în Kosovo, în 1985 erau deja 80%...ceva
trebuie făcut și poate fi făcut față de asimilarea
forțată și expulzarea populației non-albaneze
din Kosovo.” Întorcându-ne însă la „Praxis” și
activitatea sa din deceniile șase și șapte ale se-
colului XX, acesta s-a manifestat într-o “peri-
oadă de modernizare a societății iugoslave”11,
într-un moment în care (1968) de exemplu cei
aproximativ cinci sute de participanți la școala
de vară de la Korcula au audiat alocuțiunea lui
Herbert Marcuse. Până la urmă nu trebuie uitat
sau minimalizat că Iugoslavia a fost prima țară
din estul Europei (1964) în care și-a început ac-
tivitatea comisia “Fullbright”, autorul Agustin
Cosovschi remarcând faptul că 254 de cercetă-
tori iugoslavi au studiat în SUA iar 112 americani
la rândul lor au efectuat stagii în universitățile
din Belgrad, Zagreb și Ljubljana. Totodată, încă
din 1959 membrii „Jugoslovensko Udruzenje
Za Sociologiju” („Asociația Iugoslavă de
Sociologie”), au anunțat, în revista „Sociologija”,
că „am lăsat deoparte până astăzi o analiză ști-
ințifică mai detaliată și concretă a proceselor
și fenomenelor sociale.” Acesta a fost până la
urmă „Praxis” și epoca sa, una în care persona-
lități precum Mihailo Markovic (sârb), Predrag
Vranicki (croat) sau Gajo Petrovic (croat) au
dat glas unei „critici, din perspectivă umanistă,
Petre Velicu	La chimere du temps, 146x114 cm
a materialismului dialectic.” Definitorii au fost
cele scrise de Mihailo Markovic cu privire la
„Praxis” („activitate umană specifică și auto-de-
terminată; printr-un angajament conștient și
intenționat se alege liber dintr-un set de alter-
native”) și, poate și mai explicit, cele ale lui Gajo
Petrovic („nu există Praxis în afara libertății și
nu există ființă liberă care să nu fie Praxis; acesta
devine astfel o comunitate liberă a unor perso-
nalități libere”). Activitatea „Praxis” (grup, re-
vistă și fenomen totodată) trebuie înțeleasă în
contextul acelor ani: 1968 și manifestațiile stu-
dențești din Belgrad (2/3 iunie) soldate cu ocu-
parea Universității („nu reprezentăm opoziția ci
negarea a tot ceea ce este minciună”, „suntem in-
dignați din cauza diferențelor sociale și econo-
mice enorme din societatea noastră”), mișcările
similare din Zagreb și Sarajevo, procesul irever-
sibil de federalizare și, de ce nu, democratizare
și autonomie crescândă a Republicilor federale
(Constituția din 1963 și mai ales cea din 1974),
reputația academică a membrilor „Praxis”, grija
puterii politice de a conserva un statut interna-
țional al Iugoslaviei mai ales în relația cu statele
vest-europene, toate acestea au determinat tole-
rarea, pentru zece ani, a acestui fenomen politic
și cultural. Ulterior „Comitetul Iugoslav pentru
Știință și Tehnologie” a suprimat fondurile acor-
date anual (subvenție) pentru apariția revistei.
În ianuarie 1975, o parte a membrilor grupului
„Praxis” au fost excluși din învățământul uni-
versitar (Ljubomir Tadic, Zagorka Golubovic,
Miladin Zivotic, Dragoljub Micunovic, Nebojsa
Popov, Svetozar Stojanovic, Trivo Indic, Mihailo
Markovic) însă aceștia au fost, după inspirata
expresie a lui Felipe Hernendez, „neutralizați și
nu executați.” Alternativa oferită a fost fie anga-
jarea la Institutul de Științe Sociale din Belgrad
fie posibilitatea emigrării. În alte cazuri solida-
ritatea la nivel universitar (poate și național?)
s-a manifestat prin apărarea unor personalități
precum croatul Predrag Vranicki, ales în 1972
Rector al Universității din Zagreb și reales în
1974 în aceeași înaltă demnitate. Momentul
a fost foarte delicat, o iminentă grevă studen-
țească urmând a inflama și mai mult climatul
imediat următor mișcării cunoscute sub numele
de “Primăvara Croată” (1971.)12 Astfel s-a expli-
cat reticența autorităților federale în privința
modalității represive, cu riscul de răspândire a
revendicărilor sau rezistenței naționale. (în ac-
cepțiunea lui Tito naționaliste) Constituția din
1974 a încercat, prin gradul larg de autonomie
republicană, să atenueze aceste aspecte. Odată
cu 1974, după cum corect menționează Vittorio
Filippi, „identitatea fiecărei Republici federative
nu se va mai distinge pe baza exclusivă a rapor-
turilor sociale ci în baza apartenenței naționale
a cetățenilor, al respectului tradițiilor acestora,
a specificității istorice, lingvistice și culturale,
toate drepturile fiind garantate de constituțiile
republicane.”
Membrii grupului „Praxis” au avut o traiec-
torie diferită. Opțiunea a fost fie democratizarea
fie naționalismul. Acesta din urmă din păcate a
prevalat și Iugoslavia ultimului deceniu de secol
XX a cunoscut momente dramatice și tragice.
Deja la o lună după decesul lui Iosip Broz Tito,
Ljubomir Tadic13 a reclamat „amnistia deținuți-
lor politici” și eliminarea articolului referitor la
„propaganda ostilă” din Codul penal iugoslav.
Ljubomir Tadic a fost unul din acei intelectuali
ce a mers „în direcția ideilor și valorilor libe-
ral-democratice.”14 Au urmat crearea în 1984 a
„Comitetului pentru apărarea libertății de gân-
dire și expresie” (revendicări precum abolirea
monopolului partidului unic, alegeri libere),
fondarea de către membri ai „Praxis” (1989) a
„Asociației pentru inițiativa democratică iugos-
lavă” („Udruzenje za jugoslavensku demokrats-
ku inicijativu”). Scopul formulat de intelectualul
croat Branko Horvat a fost „integrarea democra-
tică a Iugoslaviei în respectul deplin al drepturi-
lor civile, libertății și identității naționale”. Cele
trei puncte ale programului acestei din urmă
asociații oferă cititorului o istorie alternativă (ce
ar fi fost dacă.):
— „Nu avem ca obiectiv constituirea unui
partid, adică nu dorim putere politică. Dorim o
transformare în sens iugoslav și nu fragmentare
națională.
— Nu ne constituim într-o alternativă
pentru că nu există alternativă la democratizarea
profundă a țării.
— Nu suntem o organizație revoluționară
pentru că nu dorim să dărâmăm nimic. Urmărim
o transformare prin metode democratice.”
Membrii asociației sus-menționate au editat
revista „Republica.” Iată câteva considerații ce
merită reținute. A fost însă prea târziu... „În
Iugoslavia, astăzi, nu există o inițiativă politică
în același timp democratică și iugoslavă...trans-
formarea Iugoslaviei într-o comunitate federală
și democratică.............................”
„Praxis” a răspuns fără îndoială unei aspirații
de democratizare, a dat glas unei generații ce s-a
pronunțat cu hotărâre împotriva dogmatismu-
lui. Relația cu puterea politică a lui Tito a fost
una echivocă. Pe de o parte critica a plecat de la
intelectuali de stânga (punctul de plecare fiind
chiar afirmația lui Karl Marx) dar pe de altă par-
te nu a existat un atac frontal la titoism. Consider
relevante afirmațiile lui Trivo Indic („am fost un
grup de intelectuali critici ai sistemului însă în
calitate de socialiști am urmat sub o anume for-
mă ideologia Partidului”) și mai ales cele ale filo-
sofului Muhamedin Kullashi privind descrierea
relației Praxis/Putere: „A existat o represiune, o
supraveghere, un control al creației intelectuale
însă critica a fost în egală măsură tolerată. Acest
punct, în principiu contradictoriu, arată clar
ambiguitatea și complexitatea raportului între
intelectuali și guvern.”
Poate tocmai în acest echivoc rezidă deznodă-
mântul istoric al Iugoslaviei, acest imbroglio (în
sens de încurcătură) ce a dus inevitabil la o criză
atât de profundă și dramatică. Revin la același an
1968, al speranțelor și deziluziilor și invit la lec-
turarea unui poem al lui Ivo Andric, scris atunci
la Belgrad, pentru a reflecta la destinul acestui
spațiu, la anticiparea iminentă a unei drame de
proporții uriașe, înainte de toate umane:
32
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
film
„Încă merg precum mergem toți la întâlnirea
a ceva
Privesc, gândesc, în timp ce în fața mea totul
nu este altceva decât inevitabil
Fără ieșire, fără amânare
Piatră ce nu poate decât să se prelingă
Cortină ce nu coboară decât o singură dată
Pentru a nu se mai ridica niciodată.
Istoria unei păsări despre care știm doar
Că și-a luat zborul.
Nu mai există viață iar moartea nu-și face
apariția
De neînțeles, lung, insuportabil de lung
Destin al omului.”
Note
1	Agustm Cosovschi, « Entre l’homme et le
systeme », Revue des etudes slaves [En ligne],
LXXXIX-4 | 2018, mis en ligne le 31 decembre 2019,
consulte le 15 juillet 2022. URL : http://journals.ope-
nedition.org/res/2282 ; DOI : https://doi.org/10.4000/
res.2282
2	Markovic Mihailo, Treves Eddy. La philo-
sophie marxiste en Yougoslavie - Le groupe Praxis.
In: L’Homme et la societe, N. 35-36, 1975. Marxisme
critique et ideologie. pp. 5-28.
DOI : https://doi.org/10.3406/homso.1975.1570;
www.persee.fr/doc/homso 0018-4306 1975
num 35 1 1570
3	Fuchs, Christian. 2017. The Praxis School’s
Marxist Humanism and Mihailo Markovic’s Theory
of Communication. Critique 45 (1-2): 159-182.
(http://fuchs.uti.at/wp-content/uploads/praxis.pdf)
4 Hernandez, Felipe, 2019. Elites, Intellectuels et
Demantelement de la Yougoslavie, ed. L Harmattan,
pag.75-78.
5	Kanzleiter, Boris Yugoslavia, Marxist Humanism,
Praxis Group and Korcula Summer School, 19669-
1974	(https://doi.org/10.1002/9781405198073.
wbierp1630)
6	Filippi, Vittorio Si potevano fermare guerre
e disintegrazione? Il ruolo degli intelettuali e il
caso di Praxis (https://www.openstarts.units.it/bit-
stream/10077/31879/1/Filippi 68-80.pdf)
7	Dexonline.net
8	Samary, Catherine, La fragmentation de la
Yougoslavie, Une mise en perspective (https://auto-
gestion.asso.fr/app/uploads/2016/03/Yougoslavie-
Fragmentation-Samary.pdf)
9	https://www.contributors.ro/un-marxist-antito-
talitar/
10 https://revista22.ro/dosar/anul-1968-estul-si-
vestul
11	GALJERJasna,«CulturalExchangeasanExpanded
Field of Architecture: The Decentering Architectural
Criticism of the Yugoslav Praxis Group », CLARA,
2020/1 (n° 7), p. 62-75. DOI : 10.3917/clara.007.0062.
URL : https://www.cairn.info/revue-clara-2020-1-pa-
ge-62.htm
12	Asupra acestui fenomen am scris în artico-
lul publicat în data de 6 aprilie 2021 pe platforma
„Marginalia”, intitulat „’Primăvara croată’ (1971) în-
tre afirmare identitară, reformă și autonomie”
(https://www.marginaliaetc.ro/cosmin-lotreanu-pri-
mavara-croața-1971-ințre-afirmare-idențițara-refor-
ma-si-autonomie/
13	este vorba de tatăl președintelui Serbiei (2004-
2012) Boris Tadic. (n.a.)
14	Tismăneanu, Vladimir, Marxismul critic și
Europa de Est Memorie culturală și troglodiți xen-
ofobi, revista Apostrof, anul XXX, 2019, nr. 4(347).
(http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n4/
a29/)
■
În căutarea rădăcinilor
■ Călin Stănculescu
Cel mai recent film semnat de Cornel
Gheorghiță, Mireasa mortului, evocă într-o
spectaculoasă poveste experiența unor cine-
aști francezi, sosiți în România pentru a înregistra
pe peliculă câteva dintre marile sărbători de trecere,
cum ar fi nunta, botezul, înmormântarea.
Proiectul lui Sylvain (evacuat rapid din film din
cauza unei necunoscute maladii) va fi dus mai de-
parte de fotograful Martin, care sub direcția lui
Jacques va trebui, la modul documentar, să finalizeze
un triptic definitoriu pentru obiceiurile românești.
Prezența francezilor într-un sat de deal românesc,
ale cărui locuitori sunt mai degrabă conservatori,
hâtri sau oportuniști, fericiți cu orice ocazie de câștig,
nu este un motiv de fericire.
Locuitorii satului socializează intens, perso-
najul-gazdă, Iacob (excelent interpretat de Ion
Sapdaru), devine inițiatorul unei făcături, o înmor-
mântare falsă menită să completeze filmul etnografic
inițiat de cineaștii francezii. Dincolo însă de eveni-
mente, în film, apar firesc trimiterile la superstiții
ancestrale, la obiceiuri seculare, la credințe mai vechi
decât religia creștină.
Un exemplu seducător, propus de cineast, este
mărturia femeii- victimă a moroiului (aici un rol de
referință pentru minunata actriță care este Victoria
Cociaș). Secvență-cheie pentru înțelegerea situării
exacte a superstițiilor străvechi față de credința creș-
tină dialogul victimei moroiului cu fixeurul echipei
de filmare demonstrează coexistența celor două for-
me în conștiința sătenilor.
Referințele la deochi (vezi boala ciudată a lui
Sylvain, inițiatorul proiectului), un nou dialog re-
velator cu Didina, cea care dă în bobi, cu evidente
câștiguri pecuniare, prezența miresei mortului la fal-
sa înmormântare (Irina, muta satului, fiica adoptată
de Iacob, îndrăgostită de Martin) sunt tot atâtea ar-
gumente pentru remanența credințelor străvechi în
universul satului românesc.
Nici povestea de dragoste evocată de cineast în
film nu va avea un happy end convențional, ampren-
ta tragică a relației Irinei cu Martin fiind înregistrată
-
,
într-o cheie realistă apropiată de obiectivitatea docu-
mentarului. De altfel, finalul filmului este prevestit cu
destulă claritate din dialogul cineaștilor francezi cu
mânuitoarea bobilor ce sugerează, vestesc cu o poe-
tică aură de mister un viitor incert greu de descifrat
de către profani.
Cornel Gheorghiță nu idealizează lumea satu-
lui, după cum nici deontologia cineaștilor francezi,
în special, vizat fiind Jacques care nu dă semne de
perfectă onestitate (secvența înmormântării-fictive).
Adoptând deliberat un registru apropiat de docu-
mentar, corespunzând perfect cu demersul eroilor
filmului, Cornel Gheorghiță ne oferă o poveste fru-
moasă, nu lipsită de o aură poetică, fără a accentua
didactic substratul etnografic.
Fără a accentua consecințele contactului între ci-
vilizații, privite doar cu o umbră de ironie, cineastul
demonstrează profunzimea mitologiei românești, ce
oferă demonstrații cu virtuți magice, prin existența
personajelor ce le-au conservat de-a lungul istoriei.
Nu-mi rămâne decât să amintesc câțiva dintre
membrii echipei care au contribuit cu talent și inspi-
rație la reușita acestui film.
Filmul a fost scris și produs de Cornel Gheorhiță,
care a avut drept complici la scenariu pe Petru
Cimpoeșu și Nathalie Mougenot (ultima asigurând
și montajul). Imaginea a fost semnată de Silviu
Stavilă, Alex Dobre, Javier Ramos.
Muzica este semnată de Antonio Vivaldi, Piotr
Ceaikovski, într-o secvență fiind auzit și celebrul
cântec Vasiliscul și Aspida, scris de Șerban Foarță, cu
muzica lui Ioji Kapl, (cu Phoenixul de acum jumătate
de secol și ceva), iar interpreții de muzică tradițională
sunt Fanfara din Valea Mare, Taraful din Satul Nou,
Corul copiilor din Bogdana, Urșii din Dărmănești și
Bătrâna din Iza. Și acum interpreții - Irina - Manue
Fleytoux, Martin - Duncan Talhouet, Jacques -
Nicolas Luboz, Ioana - Lorena Zăbăuțanu, Ciorsak
- Mihai Gruia Sandu, Iacob - Ion Sapdaru, Denise -
Saskia Cohen, Marta - Ioana Crăciunescu, Femeia cu
moroi-Victoria Cociaș.
■
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
33
teatru
Gliese 445 - Despre noi
și despre stele
Teodora Minea
Cum ți-ai imagina tu, spectatorule, ultimul
spectacol de teatru la care ai merge? Încearcă
să închizi ochii pentru câteva secunde și să îți
închipui. Nu vreau să te influențez în niciun fel.
Dar dacă ar trebui să joci într-un spectacol, care
ar fi ultimul lucru pe care ai vrea să îl comunici celor
care te ascultă? Frica pe care o resimți sau o iluzie a
speranței? Consolări disperate sau acceparea și asu-
marea incertitudinii? Ai căuta să livrezi adevăruri
absolute sau să pui la îndoială totul?
Sunt întrebări care păreau departe de noi înainte
de anul 2020, așa cum mica stea Gliese 445 este de-
parte de Pământ. La 17,6 ani-lumină distanță sau la o
pandemie și un război distanță. Raul Coldea și-a pus
aceste întrebări și a imaginat o ultimă reprezentație
teatrală. Nu aș spune spectacol, că această titulatură
include o valență histrionică, de show, de ostensiune
exagerată, pe când ceea ce Gliese 445 încearcă să facă
este să se chestioneze profund și să fie onest în raport
cu publicurile prezente în săli. Accentul pe plural nu
este unul întâmplător, fiindcă ceea ce aduce nou Raul
Coldea este tocmai conceptul de reprezentație simul-
tană, la 279 de kilometri distanță, atât în Cluj, cât și în
Sfântu-Gheorghe, sub forma unei co-producții între
Reactor de Creație și Experiment și Teatrul „Andrei
Mureșanu” (TAM).
Prima curiozitate normală a spectatorului ar fi
cum se sincronizează evenimentele din timpul re-
prezentației din cele două orașe. Totul se bazează
pe conexiunea la internet a teatrelor și pe publicul
care este insistent rugat să-și oprească orice device
care ar putea bruia semnalul. Apoi cei zece actori: 5
de la TAM (Oana Jipa, Fatma Mohamed, Mădălina
Mușat, Camelia Paraschiv Katai, Anca Pitaru) și 5
de la Reactor (Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana
Mardare, Alina Mișoc, Doru Taloș) și cele două echi-
pe tehnice încep simultan spectacolul. Pe parcursul
său sunt intervenții video și audio live din evenimen-
tul-oglindă, monologuri care alternează și atmosfere
care interferează.
La Reactor scenografia este simplă, mai degrabă
utilitară decât estetică: două panouri gri, din material
aspru, scrijelite, pe care se scrie cu cărbune și se pro-
iectează imaginile din Sfântu-Gheorghe. Mai sunt
două camere în scenă care înregistrează și transmit
live, pentru a crea canalul de comunicare necesar.
Fragilitatea conexiunii (care nu este nici pe departe
perfectă, intervin blocaje, întreruperi și asincronii)
lucrează în favoarea convenției setate inițial: „Ce s-ar
întâmpla dacă nu am mai ieși de aici? Care ar fi per-
soanele pe care ați vrea să le contactați?”. Regizorul
reușește într-un mod foarte armonios să acordeze
conceptul regizoral cu intorducerea mijloacelor mul-
timedia, cu povestea și cu ideea de experiment pe
care Raul Coldea o adoptă în majoritatea creațiilor
lui. Toate alegerile experimentale au fost coerent jus-
tificate și asumate ca fiind parte din contextul setat.
Întreaga reprezentație propusă de actorii de la
Reactor mizează mult pe imaginația și puterea de li-
beră asociere a spectatorului, pe disponibilitatea lui
de a răspunde la întrebările adresate cu insistență.
Contextul este explicat încă de la început, cu un calm
contra-intuitiv situației: suntem cu toții într-o subte-
rană din cauza unui atac nuclear care a activat siste-
mul de alarme ROalert. Nu știm ce se întâmplă afară,
nu știm când vom ieși, nu e loc de nicio certitudine.
Posibil ca viața noastră să se schimbe radical, la fel și
teatrul. Suntem cu toții blocați în acest buncăr, indi-
ferent că vorbim de bogați cu casă pe malul mării,
mame singure cu copii, carieriste, activiști, vloggeri...
Jocul cu expectanțele publicului este bine construit
pe o temă care doare: un lung moment non-verbal
de început, însoțit de mișcări lente și repetitive ale
actorilor, te introduce în starea meditativă necesară
căutării unui răspuns atât de personal la situația dată.
Gândurile vin năvală, deja spectacolul mental începe
să prindă contur.
Actorii au la ei obiecte esențiale pentru fiecare
dintre ei, obiecte cu încărcătură simbolică, fotogra-
fii de familie, nisip de la ultima excursie la mare, un
pitic de grădină, ornamente, dar și mâncare și bidoa-
ne goale de apă. Spiritul acestor obiecte cu care se
înconjoară le oferă oamenilor speranța de a visa în
continuare și pune puțină ordine în haosul creat de
schimbare. Toate aceste ancore cu semnificații per-
sonale sunt scoase pe rând în scenă din ghiozdane,
genți și buzunare, pentru a popula un spațiu gol și
rece, pentru a face suportabilă supraviețuirea.
Atmosfera este una rece, dar foarte animată de
gesturi, dansuri și mișcări coerente în personaj, dar
incorente per total, care amplifică angoasele și ne-
siguranțele. Și monologurile sunt alcătuite în așa fel
încât să surprindă critic diverse evenimente și per-
sonalități din lumea pierdută, pentru a fragmenta și
mai mult unitatea reprezentației. Rețete de mâncare,
apologia lui Elon Musk, schimbări climatice, rutina
de dimineață în prima zi a războiului, sunt toate niște
teme cu care publicul se întâlnește zilnic în periplul
„Dați jos comunismul de pe
Shakespeare!”
Alexandru Jurcan

n ultimul timp s-au „îmblânzit” multe scorpii sha-
kespeariene la teatrele noastre (Iași, Timișoara),
iar acum vine Leta Popescu și îmblânzește nu
numai scorpia, ci și textul lui Shakespeare. Premiera
cu Îmblânzirea scorpiei a avut loc la Teatrul Național
din Cluj, în 8 martie 2023 (data a fost bine studi-
ată...). Regizoarea a pornit de la adaptarea Mariei
Manolescu. Traducerea textelor shakespeariene îi
aparține Violetei Popa. Scenografia: Bogdan Spătaru
(simplă, sugestivă și funcțională).
Leta Popescu a profitat „de rama pe care o dă
Shakespeare în varianta originală, aceea de teatru în
teatru”. E vorba de spectatorul nedus la teatru, care re-
acționează „neîmblânzit” la ceea ce vede. Pornind de
aici, regizoarea a creat două straturi/variante de inter-
pretare, operând o deconstrucție ingenioasă, alături
de accederea în spațiul reinterpretării. Cu interacțiu-
ne dinamică, variantele oferite de text sfidează para-
digme învechite, au fluiditate scenică, incită, resetea-
ză, mută accente, într-un act asumat de transgresare
a tiparelor. Am remarcat la finalul spectacolului fețe
intrigate, nemulțumite, care nu suportă demitizări,
fracturări de text, aderând doar la regie clasică, co-
rectă, cuminte, fastidioasă, respingând orice tendință
de iconoclasm. Cândva, în alte epoci, unii ar fi arun-
cat cu roșii pe scenă (iar mai apoi, timpul a declarat
genial acel spectacol!). Se râde tot timpul la specta-
col, după ce convenția a fost depistată. Spectatorul
beat (Adrian Cucu) stă în sală, la fel și spectatoarea
Virginia (Irina Wintze). Poate că sarea și piperul se
află în traista șugubeață a lui Adrian Cucu, care de-
vine în final un spectator... îmblânzit, care încearcă
să priceapă ițele poveștii. Urcă pe scenă în chip de
prin social media și cu care empatizeează. Se crea-
ză un colaj al fricii completat și de intervenția audio
a regizorului la jumătatea celor două reprezentații,
care accentuează angoasele existențiale, nesiguranța
și neliniștea. Discursul său este extrem de personal și
de onest față de public, vorbind despre amenințările
pe care le resimte atât în calitate de om, cât și în ca-
litate de creator, și chestionând scopul artei contem-
porane, nevoia de comunicare, suficiența și autosufi-
ciența sau ofensarea exagerată.
Spațiul de joc, în ambele cazuri, nu se limitează
doar la „scenă”, ci se migrează înspre copacii din cur-
tea Reactorului/parcarea și culisele TAM. Ca o înco-
ronare a rezistenței și o sărbătorire a incertitudinii de
a mai fi sau nu împreună, ultima parte a spectaco-
lului este o petrecere, în care muzica lui Alexandru
Condurat este pusă în valoare de atmosfera de pe
scenă și din public. Deși nu a fost clar pentru spec-
tatori dacă sunt sau nu invitați pe scenă să danseze,
am aflat la finalul spectacolului că invitația era lan-
sată subtil.
Pe Gliese 445 va ajunge, în 40000 de ani, sonda
Voyager 1 care are la bordul său un vinil de aur cu
marile capodopere ale umanității până în anul 1976,
când a fost lansată. Acum poate că este timpul să ne
întrebăm cât de bine facem ceea ce facem și care este
scopul. De la depărtarea micii stele care dă numele
acestui spectacol, ne putem vedea minusculi și nu
așa de importanți pe cum ne place nouă să credem
câteodată. Distanțarea conduce la maturizare și la
o privire de ansamblu asupra fenomenelor pe care
le trăim. Ca spectator al acestei sondări intrinseci a
unei întregi echipe de producție din două teatre, în
frunte cu Raul Coldea, am rămas cu o invitație la in-
trospecție și moderație.
■
porte-parole și îndulcește oarecum tendințele femi-
niste, răsucind în altă direcție problema: femeia poate
fi fluture sau gândac, admirată sau supusă, umilită.
Așadar orice spectacol „îmblânzește” fiara inculturii.
Necesitatea acută a teatrului, care poate schimba idei
preconcepute.
Realitatea năvălește pe scenă... regizor, sufleur,
regizor tehnic, plasatoarea, instaurând personaje în
„căutarea” unui mereu alt regizor. E bună prima va-
riantă, cu sugestii mirobolante? Bine zice cineva „dați
jos comunismul de pe Shakespeare!”. Nici chiar așa,
nu totul se pretează la orice, însă nici o interpretare
facilă, schematică, rezumativă, nu aduce folos. Care
variantă convine? Dezbaterea rămâne deschisă, îm-
blânzirea crește exponențial în multe sensuri, catego-
rii, iar parodia naște o „explozie de idei” (bine crede
Leta Popescu).
Dacă Adrian Cucu consfințește carnația comică,
Radu Lărgeanu (actorul-vedetă) e captivant, histrio-
nic. Cecilia Lucanu-Donat creează două variante la fel
de credibile, trecând de la caricatură, șarjă, la fragili-
tate și feminitate inteligentă. Diana Buluga (regizoa-
rea din spectacol) face un rol suculent, iar jocul Irinei
Wintze se înscrie în acuratețe și virtuozitate scenică.
Revelația și surpriza: Cosmin Stănilă (Mihai - actorul
care-l joacă pe Petruccio), într-un rol complex, dual,
de întindere, susținut cu forță artistică - frust și bur-
lesc, relevant cu rigoare, în perfectă relaționare sceni-
că. Prevalează în spectacol subtextul populat de idei
în mișcare. Nimic nu se diluează, iar gradația e bine
strunită. Un spectacol captivant, provocator, revigo-
rator.
■
34
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
Urmare din pagina 36
Un artist cathartic -
Petre Velicu
se articulează în jurul antinomiei constant afișate
între evidența unui motiv filozofic și varietatea re-
alului, nu de azi, ci un real pictural ce evocă o altă
lume, dar lume conservată în noi. O lume plastic
fascinantă de o inventivitate rară ce amintește pe
marii flamanzi, Breughel sau Bosch, al căror spirit
îl reînvie artistul de azi. Tablourile lui Petre Velicu
se situează între Unul și Multiplu. De aici le provi-
ne împlinirea. Și totodată puterea mnemonică. Ele
sunt de neuitat -”.
Influența unui maestru ca Jeronimus Bosh este
sesizată și de alți comentatori. Petrică Ionescu
(regizor, scenograf și dramaturg român stabilit în
Franța) crede că: „Lumea picturii lui Velicu este
continuarea tradiției inițiată și dezvoltată de către
marele Jeronimus Bosh. Tablourile lor, aceste spa-
ții de la «limita realității», sunt, de fapt, magistrale
«viziuni» estetice jalonând un parcurs inițiatic al
celui care le privește. Mesajele lui Velicu sunt com-
puse într-o estetică și simbolică în afara timpului.
Analiza fiecărui tablou necesită o mare atenție și
trebuie studiat în profunzime. Ca și la Bosh și linia
«inițiaților» care au urmat până la Velicu, trebuie
petrecute în fața tablourilor multe ore într-o con-
centrare constantă”.
Una dintre cele mai cunoscute teme ale artistu-
lui o constituie atmosfera de carnaval, masca fiind
laitmotivul personajelor sale. Obiect de recuzită
care eliberează, operând ca un fel de catharsis,
masca în pictura lui Petre Velicu nu ascunde ci,
dimpotrivă, dezvăluie intenții, laturi întunecate
ale personalității care se vor scoase la lumină și
lepădate. În cadrul manifestărilor publice în care
măștile sunt purtate, personajele devin conștiente
de locul lor în timp și spațiu, participarea la spec-
tacolul colectiv legitimându-le sensul propriei
existențe.
Dar lumea artistului nu se limitează la aceste
personaje misterioase, la obiectele care le însoțesc
și care dezvăluie obsesiva preocupare pentru cur-
gerea timpului (ceasuri, oglinzi, globuri de cristal,
etc.). Ea este populată, chiar suprapopulată, cu
Petre Velicu
numeroase scene care compun tabloul (un fel de
labirinturi care se cer a fi parcurse cu multă aten-
ție, ca o cale inițiatică pentru privitor), în care ar-
tistul acordă o minuțioasă grijă fiecărui detaliu.
La aceste lucrări făcea trimitere Petrică Ionescu,
atunci când spunea că trebuie studiate cu aten-
ție, necesitând un timp mai îndelungat alocat de
privitor pentru completa și totala comprehensiu-
ne. Într-o prezentare a lui Petre Velicu făcută de o
cunoscută galerie de artă, aceste tablouri compuse
sunt comparate cu fațadele pictate ale mănăstirilor
moldovenești. Iar comparația este izbitor de func-
țională.
Arta lui Velicu excelează de asemenea prin cu-
loare. Pânzele sale, lucrate în ulei sau vopsele acri-
lice, oferă un spectacol cromatic cu adevărat me-
morabil. Acest context, extrem de atractiv pentru
ochi, contribuie la impresia de existență, de viu, pe
Autoportrait, 65x54 cm
care personajele artistului o transmit. Dar nu nu-
mai senzația de mișcare este percepută de cel care
privește. Muzica, dansul sunt de asemenea percep-
tibile în aceste lucrări. Lucian Dan Teodorovici a
găsit o exprimare foarte plastică pentru a descrie
acest efect: „[...] la Petre Velicu nu doar culoarea
fascinează, nu doar poveștile construite de perso-
najele sale fabuloase, ci mai cu seamă mișcarea și
sunetul, dansul și cântecul care nu răzbat din pic-
tură, ci te atrag înlăuntrul ei”.
Și este cât se poate de adevărat! Odată ce ai in-
teracționat cu pictura lui Petre Velicu, este cu ne-
putință să nu rămâi captiv o vreme în lumea stra-
nie, fabuloasă, vivantă și strălucitoare a temelor
și personajelor sale. Numărul de față al Tribunei
oferă cititorilor o mostră în acest sens.
■
Petre Velicu
La musique des spheres, 273x130 cm
TRIBUNA • NR. 494 • 1-15 aprilie 2023
35
plastica
aniversare Adrian Țion Teofil Răchițeanu 80	2
editorial Mircea Arman Imaginativul colectiv occidental rațional și imaginativul colectiv al popoarelor non europene (I)	3
religie ÎPS Andrei PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2023	5
filosofie Viorel Igna Polemica mimetică între platonism și creștinism (I)	7
Vasile Zecheru Homo Universalis (V)	9
eseu Nicolae Iuga Un basm românesc repovestit de Constantin Noica	12
Isabela Vasiliu-Scraba Comentariu literar al nuvelei Nopți la Serampore de Mircea Eliade (II)	14
Iulian Cătălui Fabula în literatura universală: definiții, etimologie, dimensiune morală și scurtă istorie (II)	16
diagnoze Andrei Marga „Tatăl nostru” sub atac	17
istoria literară Radu Bagdasar Din subteranele creației (V)	19
memoria literară Constantin Cubleșan „Metafore desprinse din visare”	20
comentarii Adrian Dinu Rachieru În caruselul „retrăirilor”	21
Adrian Lesenciuc Regăsirea ordinii cosmice printr-un cuvânt pierdut	22
cărți în actualitate Menuț Maximinian Lumea la microscop	24
Alexandru Sfârlea „Freamătul operei și limbajului”	24
istoria Ervino Curtis & Elena Pantazescu De la Traian la Cortina de Fier Corelații, paralele, coincidențe de fapte și persoane. Trieste și România (fragmente)	26
însemnări din La Mancha Mircea Moț Un cetățean ca oricare altul	28
proza Ștefan Damian Despre umbre	29
traduceri Laura Liberale Poezie italiană contemporană	30
meridian Cosmin Victor Lotreanu Revista PRAXIS - Decada efervescenței culturale în Iugoslavia postbelică	31
film Călin Stănculescu În căutarea rădăcinilor	33
teatru Teodora Minea Gliese 445 - Despre noi și despre stele	34
Alexandru Jurcan „Dați jos comunismul de pe Shakespeare!”	34
plastica Ani Bradea Un artist cathartic - Petre Velicu	36
Un artist cathartic -
Petre Velicu
I Ani Bradea
Petre Velicu
Art, 130x97 cm
Născut în anul 1950 în București, Petre
Velicu și-a făcut studiile artistice la
Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, la clasa profesorului Gheorghe Șaru.
În anii '80 a contribuit cu lucrări în expoziții de
grup organizate de galeriile bucureștene „Orizont”,
„Atelier 35”, „Simeza”, dar și în străinătate, în
Bulgaria, Elveția, China. În 1990, cu ocazia par-
ticipării la Salonul de Toamnă de la Paris, a decis
să rămână în capitala Franței. Au urmat numeroa-
se expoziții personale, în principal la Paris, dar și
în alte orașe din Franța și în străinătate: Elveția,
Olanda, Canada, Statele Unite, etc. Lucrările sale,
situate de critica de specialitate „între arta figurati-
vă și cea informală, la granița dintre suprarealism
și realismul magic”, se află în colecții din țări pre-
cum Franța, Germania, Grecia, Cipru, România,
SUA, Canada, etc. În prezent, artistul este unul
dintre cei mai prolifici și mai cunoscuți pictori
suprarealiști români contemporani, tablourile sale
fiind căutate de colecționarii și iubitorii de artă în
galeriile și în casele de licitații din România și din
străinătate.
Locuind la Paris, Petre Velicu a fost în legătură
cu personalitățile culturii noastre stabilite în capi-
tala Franței, printre care regretatul George Banu,
care, după o vizită într-o expoziție organizată de
„Galerie Paul Amarica”, îi scrie pictorului: „Mare
plăcere mi-a făcut vizita de ieri. În semn de mul-
țumire vă trimit aceste rânduri sincere. - A des-
coperi opera recentă a lui Petre Velicu e ca și cum
ai descoperi un univers, totodată organizat și dis-
persat. O tensiune între ordine a spiritului și dez-
ordine a lumii îi definește piesele expuse la galeria
lui Paul Amarica. În centrul pânzei apare o figura
emblematică a gândirii universale, mistică sau mi-
tologică, împrejmuită de scene de viață cotidiană,
de animale fantastice, de apariții angelice care pot
fi și raportate la motivul central dar și privite izo-
lat. Petre Velicu semnează pânze memorabile ce
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100494