TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Suzana Fântânariu
Expoziția " Sic transit..."
Muzeul Național al Literaturii Române din București
semnal
„Alungat din mine
însumi, (...) scos în afara
umanului”
I Alexandru Sfârlea
Ioan F. Pop
Solilocvii inutile
Editura Caiete Silvane, 2019
Scriind despre Solilocvii inutile - cartea eseis-
tului orădean Ioan F. Pop (care, cum se știe,
este și un remarcabil poet) - apărută în 2019
la Editura Caiete Silvane din Zalău - mi-am amin-
tit că în dedicația pe care mi-a făcut-o pe exempla-
rul dăruit, olografiase propoziția „aceste solilocvii
aproape inutile”, ceea ce mă îndrituiește, oarecum,
să-i propun ca, într-o (eventuală) altă ediție a căr-
ții, titlul să conțină și adverbul aproximant. Cu totul,
până acum, IFP- ul are 13 apariții editoriale, din care
cinci de eseistică (una fiind teza de doctorat despre
Sf. Augustin), celelalte de versuri. Încep ex abrupto,
spunând că ceea ce pare literalmente frapant la un
autor care consumă, ai zice, nihilism, absență, ni-
micnicie și neant... întinse pe pâine, este faptul că
(nu zâmbiți!) - aidoma lui E. M. Cioran - atunci
când îl vezi, în varii ipostaze și împrejurări, îți lasă
impresia unui cetățean locvace, luminos chiar, cu
apetit verbal și intensă volubilitate. Te întrebi cum
se face că la masa de scris devine sclavul unui ra-
dicalism sumbru, care stoarce de sens viața în sine,
inflexibil și sentențios, ba chiar își „semantizează”
orgoliul exacerbat cu intempestive energii demola-
toare. Volumul despre care facem vorbire aici, are un
conținut (simili)entropic de cogitațiuni cu caracter
aforistic, privind varii reprezentări socio-umane și
psiho-livrești, ca să zic așa, dar și unele cu aprehensi-
uni strict personale. Este clar că autorul este depozi-
tarul unei culturi filosofice de invidiat, cum spunea
Cineva, pornind de la Platon, stoici, Sf. Augustin,
Pascal, până la unii gânditori venind în continuarea
lui Hegel: Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche,
Șestov, adică linia existențialistă a gândirii sec. al
XIX-lea; cu adăugirea că linia urcă până în sec. XX,
adică la Heidegger sau Cioran. Cred că acest „ci-
neva” va fi având dreptate, din moment ce însuși
autorul Solilocviilor inutile ne atenționează, deloc
prezumțios, că „Și în scris e nevoie de un ton, ca și
în muzică. Și, evident, depinde de unde îți iei acest
ton. Căci e nevoie de el pentru a-ți putea acorda re-
verberațiile eului, ambitusul ecourilor încrustate pe
portativul alb al paginii”. Să ne gândim, așadar, la o
fărâmă din... Simfonia destinului, de ce nu.
Nu știu dacă Ioan F. Pop se crede prolem sine
matres (prunc născut fără mamă) - formulare
a lui Ovidius Naso (din Metamorfozele) pe care
Montesquieu o folosește ca epigraf la „L”Esprit des
lois” - dar fără „cohortele” de filosofi pe care-i citea-
ză sau la care face referire ( „cu o spusă a lui...”, „cum
ar fi spus...”, „cu o subliniere a lui”..., sau punerea în
paranteză a numelor acestora) paginile volumului ar
fi fost mult împuținate. De unde deduc că „soliloc-
vistul” a avut, de la bun început, intenția de metano-
icizare, de înnoire a minții, cum ar veni. Sigur că el
ar fi putut emite acele considerații pur speculative
(chiar și fără să (re)soarbă înțelepciune filosoficeas-
că) sau de-a dreptul imprecativ-contondente asupra
semenilor, în general, ori, să zicem, vizându-i pe
„grafomanii glorificați de habarniști”. Doar că, fără
„patul germinativ” al culturalității expansive, dătă-
toare de perspective autoreferențiale, acestea (consi-
derațiile) ar fi fost diluate, pricăjite și reziduale. Așa
că, mai... ușor pe scări cu „pianul” (hiper)orgoliului
frământând fulminanțe și aperceptivități, ambigu-
izate în siajul intransigențelor surmenate. Ei bine,
luând acum o mină solemn-ceremonioasă, voi fi de
acord că Ioan F. Pop este, în unele locuri, și adeptul
acelei sintagme oarecum proteguitoare - armonii
discordante - folosită pentru prima dată de Horațiu
în cea de-a 12-a sa epistolă, pentru a descrie filozofia
lui Empedocle. Un exemplu: „Mă caut acolo unde
niciodată nu ajung. Mă captivează filosofia și pentru
că este un drum îngust al solitudinii, în care trebuie
escaladate doar vârfurile gândirii, riscurile intero-
gative fiind pe măsura tentației ascensionale. Chiar
dacă nu se poate ajunge niciodată în vârf, priveliștea
ideatică merită tot travaliul cogitabund. Apoi, față
de alte abordări literare, aici se pot cățăra mult mai
puțini”. Un damf de infatuare irefragabilă se cam
simte aici, nu vi se pare?
Dar latura forte (mezzoforte!) a gânditorului de
la Oradea - cum i-a zis un autorel de prin Argeș
- este aceea de moralist sagace, intolerant (sau
pe-aproape), decelator tenace și inclement al tarelor
constitutive ale ființialității unor semeni, fie aceștia
din categoria infamantă a politicienilor, fie a celor
care populează cu asiduitate de... necrofagi arealul
literar-scriitoricesc: „Mulți vor să-și șteargă Căderea
din biografie. Nu o să dea bine la unele ierarhii în
viața de apoi. Unii, cu efort, reușesc o triplă ratare:
culturală, umană și ca... specie. Cei mai mulți se ra-
tează prin reușite. Reușesc cu ceea ce nu pot, avan-
sează cu ceea ce nu știu. Aranjându-și mereu, prin
șiretlicuri și parvenitism, viața exterioară, o diminu-
ează până la disoluție pe cea interioară. Progresează
exterior pe măsura regresiei interioare. La capătul
fantasmelor de glorie și mărire, găsesc câte un mort
gata îmbălsămat - pe ei înșiși”. Se poate lesne obser-
va că Ioan F. Pop mizează (plusează) mult pe împin-
gerea cogitațiunii într-o fundătură pe care, deliberat,
el însuși și-o pune în cale, apoi se ia la trântă cu câte
un sofism pe care îl încarcerează într-o anamneză
vecină cu superfluitatea tranzitivă (prin meandrele
memoriei, desigur), reușind să găsească o „scurtătu-
ră” de ieșire la liman, prin recursul la infailibilitatea
unor proceduri de ardere pe rugul semantic a ori-
cărei ontologii rezistente la real. În acest caz, orice
aluzie la privarea intenționată de metafizic, cade în
cel mai lamentabil derizoriu. Dar omul își flutură
drapelul ferfenițit în fața unui tron de argilă fume-
gândă și andezit incandescent, pe care stă nimeni
altul decât E. M. Cioran, făcându-i ghiduș semne cu
arătătorul, ba mai și îngăimând fraze ininteligibile,
din care se poate distinge, totuși, o sintagmă vibrati-
lă și ascensional-frenetică: „Bravo ție, cel care, cân-
tându-mi în strună, rămâi tu însuți!”.
■
2
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
editorial
luliu Barasch -
Un iluminist evreu
în Țara Românească
■ Mircea Arman
Coordonatori:
Irinel Popescu
Lucian-Zeev Herșcovici
RAO, 2022
Cu atît mai mult cu cît subsemnatul nu
este istoric, am aflat cu plăcută surprin-
dere despre personalitatea, și rolul pozi-
tiv pentru cultura științifică românească, a doc-
torului Iuliu Barasch, personalitate marcantă a
curentului maskil, prin urmare iluminist, în
istoria poporului evreu trăitor pe meleagurile
românești.
Așa stînd lucrurile și abordarea noastră va fi
diferită, prin urmare vom remarca aici apetitul
pentru promovarea științifică autentică și pen-
tru luminarea prin știință a maselor evreiești și
nu numai, prin popularizarea științifică auten-
tică prin intermediul revistelor Isis sau Natura,
precursoare, cum afirmă autorii volumului, ale
prestigioasei reviste Nature.
Deși coordonatorii volumului, Irinel Popescu
și Lucian-Zeev Herșcovici sunt cei care dau
„tonul” acestui volum masiv despre viața și
contribuția lui Iuliu Barasch la popularizarea
științei dar și la dezvoltarea instituțiilor medi-
cale în Țara Românească, nu putem să scăpăm
din vedere și contribuțiile consistente la con-
turarea iluministului evreu semnate de către:
Jean -Jaques Askenasy, Octavian Buda, Ștefan
Petrescu, Lidia Trăușan-Matu, Lya Benjamin,
Felicia Waldman.
Fără a avea intenția de a intra în amănunte-
le biografice ale lui Iuliu Barasch și a rezuma
contribuția sa esențială la răspîndirea științei
și afirmarea religiei iudaice, lăsînd cititorului
plăcerea de a le descoperi, vom avea în vede-
re efervescența științifică care domina secolul
al XIX-lea pînă în prima jumătate a celui de-al
XX-lea.
În această perioadă, știința ca metodă de
cunoașterea naturii a epuizat aproape tot ce
înseamnă esență în cercetarea științifică funda-
mentală. Atunci au apărut marii fizicieni mo-
derni, chimiștii de geniu și cercetările lor, au
progresat uluitor științele medicale și s-a struc-
turat o mentalitate științifică autentică, alături
de profilul savantului autentic, în construcția
genuină a imaginativului poietic științific euro-
pean. Acest lucru a fost un fapt remarcabil, și,
spre surprinderea unora, afirmăm că a constitu-
it fundamentul științific autentic care a produs
cercetări și rezultate epocale. Cu toate acestea,
știința nu era încă mitologizată și confundată
cu descoperirile tehnice și algoritmii matema-
tici creatori de lume virtuală inconsistentă și
ideologizată din prezentul contemporan.
În acest sens, Iuliu Barasch a fost unul dintre
pionerii promovării științei autentice în Țara
Românească. Eforturile lui supraomenești, in-
telectuale dar și materiale, au dus la moartea
prematură a acestuia datorată epuizării intelec-
tuale.
În linii mari privite lucrurile, după anii 1950,
adică după aproape 100 de ani de la uimitoa-
rea activitate de popularizare a științei de către
Iuliu Barasch, treptat, știința autentică a lăsat
locul dezvoltărilor tehnico-matematice - să nu
uităm că matematica este doar metoda știin-
ței și nu obiectul ei - și a făcut loc dezvoltării
imaginativului poietic tehnologic manevrat de
diverse ideologii post și transumaniste legate
de o viziune eschatologică și de modificare a
ființei umane în concordanță cu viziunile unor
alienați care nu înțeleg nici rolul științei, nici
pe cel al tehnicii și nici faptul că ființa umană
nu poate fi altoită cu cip-uri și nu poate fi creat
un model de om fascistoid, pe care oameni ne-
serioși, care nu înțeleg nimic din neuroștiințe,
cred că îl pot realiza, la pachet cu o suprimare a
libertății și drepturilor fundamentale ale omu-
lui în numele unor ideologii false, progresiste,
transumane, neo sau sexomarxiste. Dacă, prin-
tr-un miracol, oameni ca Iuliu Barasch ar vedea
ce s-a întîmplat cu viziunile lor umanisto-știin-
țifice, cu siguranță ar prefera să se întoarcă din
nou acolo unde își dorm somnul.
Liota de pseudosavanți, minciunile promo-
vate de cercetări ideologizate și plătite au dis-
trus mitul și forța științei propulsînd totul în
postadevăr (recte, minciună), manipulare și
pseudoștiință. Ceea ce visau oameni de talia lui
Barasch a ajuns în mîna unor scelerați care pro-
duc diverse „studii științifice” un instrument
IUUU bARASCH
Un ILUMINIST EVREU
in Tara Românească
Mircea Arman
letal pentru valorile științei autentice și ale ide-
alurilor umaniste ale acesteia.
Astfel, principiile raționale de care vorbește
Iuliu Barasch în actul științific cu impact asupra
socialului ar fi total încălcate, făcînd conceptul
de știință să pară atît imatur cît și imoral (amo-
ral am zice noi). Astfel, în viziunea lui Barasch
cele patru principii ale binelui sunt:
1)	corectitudinea omului față de el însuși;
2)	corectitudinea omului față de semenii
săi;
3)	binefacerea făcută de om lui însuși;
4)	binefacerea făcută de om semenilor lui;
Tot astfel cele patru principii ale răului sunt:
1)	incorectitudinea omului față de el în-
suși;
2)	incorectitudinea omului față de seme-
nii săi;
3)	renunțarea omului de a face o faptă
bună pentru el însuși
4)	renunțarea omului de a face o faptă
bună pentru semenii săi
Desigur aceste precepte, chiar dacă sunt de
natură religioasă și aparțin Thorei, se aplică
din plin atitudinii științifice și omului de ști-
ință genuin pe care îl promova neîncetat Iuliu
Barasch. Însă întrebarea legitimă pe care ne-o
punem este aceea dacă aceste principii adevă-
rate și raționale mai sunt aplicabile în „știința”
contemporană care se confundă astăzi cu afir-
marea amorală a tehnicii planetare malefice.
Ceea ce mi se pare interesant în meditația
la care ești îndemnat după citirea acestei volu-
minoase cărți este diferența enormă de viziune
a savatului adevărat în comparație cu imensa
majoritate a impostorilor care se ocupă azi de
manipularea, facerea răului, dorința de extinc-
ție care stau în chiar esența tehnicii planetare
și în virtualizarea accentuată și amorală a lumii
actuale.
În acest sens cred că trebuie cunoscut, va-
lorizat și urmat marele iluminist și savant evreu
care a fost Iuliu Barasch. Pentru aducerea la lu-
mină a contribuțiilor acestuia întru dezvoltarea
științei autentice și popularizarea lor, autorii
acestei memorabile monografii merită înde-
lung felicitați!
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
3
filosofie
Cunoașterea intuitivă,
rezultat al Marii
Transformări spirituale (V)
■ Viorel Igna
Este cunoscut faptul că Ignazio da Loyola îi
sugera discipolului ca în timpul meditației să
considere reprezentarea prin imagini a păr-
ților concrete corespunzătoare exercițiilor; este o
metodă care face posibilă conceperea prin imagini
a părților mai abstracte, făcând astfel ca în procesul
contemplației să se concentreze pe o anumită virtute
sau pe imagini și simboluri cu o relevanță arhaică.
Avantajul esențial al imaginii este unul foarte
important, deoarece dacă este aleasă bine, stimulea-
ză forțele din inconștientul uman. Ele se găsesc în
subconștient, în mod subiectiv, împreună cu o masă
ereditară colectivă, ce cuprinde instinctele și ima-
ginile primitive, pe care C. G. Jung le numește „ar-
hetipi”. Aceste imagini cuprind experiențe arhaice,
cu înțelepciunea ereditară a generațiilor trecute, de
care omenirea s-a folosit pentru a contempla lumea
și viața.
Acest tezaur ereditar este folosit și adus la lumină
atunci când suntem în măsură să contemplăm ima-
ginile ereditare. Imaginile originare sunt organele
inconștientului nostru pentru înțelegerea adevăra-
tului Sens al existenței1.
Din tot ce s-a spus până acum putem trage con-
cluzia că o contemplație bine ordonată trebuie să
aibă, după filosoful german, următoarea schemă: În
primul rând se construiește în mod pur reprezenta-
tiv simbolul temei contemplării, după aceea ne vom
găsi într-o stare sufletească ce succede imaginii con-
template, dând precedență stării raționale, care este
în măsură să reexamineze toate învățăturile acumu-
late; de aici, se va trece la meditația sentimentală,
adică la transferul sinelui în starea care face posibilă
punerea în practică a învățăturii, cu efectiva valoare
psiho-afectivă.
Trecerea de la introversiune la viața activă, la
extroversiune, trebuie să fie efectuată și ea printr-o
anumită modalitate. Scriitorii ecleziastici, aparțină-
tori uneia dintre religiile cunoscute, sunt de părere
ca exercițiile trebuie terminate printr-o rugăciune.
Ea constituie un mijloc de trecere de la momentul
reculegerii la cel al îndreptării atenției spre ființa di-
vină, recomandată celor pentru care rugăciunea a
devenit o necesitate interioară; alții pot să rememo-
reze parcursul lor meditativ, prin formule cum ar fi:
„Viață, lumină, iubire” sau „pace, bucurie, unitate”.
Ceea ce este este valabil pentru sfârșitul meditați-
ei este convenabil și pentru momentul de început
al contemplației. După acest pasaj nu trebuie să se
rămână într-o stare meditativă pentru o lungă pe-
rioadă, lăsând conștiinței propria sa forță morală,
proprie exercițiilor, trecând astfel la starea proprie
extroversiunii2.
Datorită efectului legilor psihicului omenesc, re-
petiția, exercițiul regulat sunt foarte importante, ele
fiind corelate cu prezența constantă a imaginilor ca-
racteriale.
Cine nu se poate dedica contemplației cel puțin
zece minute seara sau dimineața, poate să se dedi-
ce reculegerii un sfert de oră după masă. Astfel ceea
ce era o reprezentare a unei dorințe, o fantazie se va
transforma în mod progresiv în realitate. În timp ce
considerațiile și meditațiile până acum examinate
aveau scopul de a produce o spiritualizare a caracte-
rului, contemplarea intenționează să ducă la cunoș-
tințele intuitive. Ele pot fi puse în practică mai bine
decât toate exercițiile. Odată terminată contemplația
conform cu sensul vieții, urmează o vreme în care se
face așteptată o anumită stare a conștiinței, determi-
nată de profundele conexiuni ce vor fi în măsură să
producă beatitudinea maximă, rezultat al întregului
parcurs inițiatic.
Marea transformare
Filosofia depășește edificiul științelor particulare
deoarece studiază conceptul de valoare. Totodată,
spiritul analitic al filosofiei, scrie E. Rousselle, are
dificultăți în a exprima în mod unitar valoarea cu-
noștinței și obiectul ei. Unitatea necesității și a fi-
inței (Sollen und Sein) nu poate fi concepută. Mai
degrabă, necesitatea este declarată independentă de
ființa ca atare, în timp ce același lucru nu poate fi
spus despre caracterul empiric al ființei: astfel nece-
sitatea transcendentală devine obiect al cunoașterii.
Dar ceea ce Logosul nu poate împlini, este ascuns în
Eros. Aceasta este caracteristica experienței religioa-
se, conclude Rousselle3.
Faptul că o valoare definitivă, absolută nu este
recunoscută ca fiind Binele și faptul că toate judecă-
țile critice despre valorile considerate în pluralitatea
lor sunt formulate plecând de la această premisă,
constituie un factor bazilar al experienței religioase.
Acest obiectiv al Binelui, ca mijloc de măsură pen-
tru alte lumi este exprimat prin cunoscuta afirmație
despre necesitatea valorii etice: „Să fiți perfecți, așa
cum perfect este Tatăl vostru în ceruri” (Matei, 5, 48).
Acest Bine este experimentat ca fiind peste tot tran-
scendent și independent, fie de experiența umană,
fie de realitatea empirică.
Cunoștința unității valorii absolute și a Ființei
transcendentale survine într-un mod deosebit în
cadrul unei construcții filosofice, care are ca obiec-
tiv construcția universală prin raportarea la întregul
discurs științific. Filosofia religiei, la rândul ei, anali-
zând fundamentele religiilor particulare își propune
să descopere importanța acestor experiențe prin-
tr-un discurs totalizator, cu scopul punerii în valoare
a sacrului în contrapoziție cu profanul. Omul devine
astfel un observator și un practicant al Eternității, un
Simbol al Sensului lumii. Fără conștientizarea exis-
tenței Universului și a fundamentului său divin, el
ar rămâne un mecanism rece și lipsit de propria sa
relevanță.
Astfel se împlinește misterul Transformării, care
se-ntrupează în mod manifest. Viața omului se face
transparentă; în spatele lui și în spatele oricărei trans-
formări strălucește Cel Nemișcat și Atotputernic:
„Intră Lumina eternă care-i dă lumii o nouă lumină”.
Viața se împlinește, Unitatea este ajunsă.
Marea transformare face posibilă viața la un nivel
greu de atins în alte epoci, noi putem parcurge infi-
nita diversitate și reciproca compenetrare a lucruri-
lor. Ființă și datorie, obiect și valoare se întrepătrund
în experiența religioasă. Și în acest domeniu, sacrul
este o categorie compusă; și este așa, deoarece ele-
mentele raționale și cele iraționale formează un tot
inseparabil4 În ce privește judecățile despre Ființă, ca
o manifestare a absolutului, a perfecțiunii, a necesi-
tății și esenței, ca judecată de valoare despre Binele
obiectiv și validitatea sa sunt o constantă a discur-
sului metafisic. Sunt elementele conceptuale ale po-
tenței, ale fascinație și misterului care se împlinesc în
ființa divină. Dat fiind faptul că conceptul de sacru
aparține omului ca o categorie de judecată a priori5,
ca rezultat al procesului istoric și al lucrării spiritului
lumii, folosirea lor mai mult sau mai puțin precisă
nu trebuie să ascundă faptul că încă din antichitate și
până azi, a avut loc o dezvoltare continuă, care men-
ținându-se ca o parabolă a civilizațiilor singulare, a
ajuns să se manifeste în personalitățile unor spirite
„iluminate”; la fel și filosofia religiei, paralel cu pro-
gresiva perfecționare și dezvoltare a științei, a ajuns
la un nivel performant, unul normal, dar extrem de
controversat din punct de vedere al dezvoltării ine-
gale a spiritualității umane.
Alături de această punere în valoare a inconști-
entului colectiv, s-a produs o purificare cultura-
lă prin folosirea categoriei de sacru, ca o tendință
spre integrarea tuturor religiilor. Datorită faptului
că religia este în realitate „o totalitate în măsură să
se perfecționeze”, cum spunea Heinrich Richert6,
de unde reiese în mod evident că această trăsătură
ce vizează totalitatea îi cuprinde pe toți și pe toate.
Prin urmare, o anumită religie, atunci când devine
veche, devine un sistem care pune omul și lumea în
relația tot mai strânsă cu sacrul, ajungând până la
cele mai mici detalii, procedând din toate direcțiile.
O religie care este veche închide în sine întreaga sfe-
ră spirituală a lumii locuite, aceea a lui oikoumene,
dând astfel viață unui tip de spiritualitate cu adevărat
ecumenică, în timp ce religiile mai tinere arată tot-
deauna o anumită unilateralitate. Așa cum indivizii
aparținători unei anumite religii istorice posedă cele
mai diverse capacități și necesități, dezvoltate din
punct de vedere ecumenic, ca rezultat al totalității
din care fac parte; marea parte a credincioșilor parti-
cipă la riturile religioase și au de aceea o comportare
asemănătoare. În această transformare de la o sectă
unilaterală la o religie mondială, de tip ecumenic,
orice formă a religiei sfârșește prin a ajunge la per-
fecțiune. Fondatorii religiilor, conclude E. Rousselle,
cum au fost Buddha și Isus Hristos, au fost cu totul
indiferenți la avatarurile civilizației, ale statului; pă-
trunși cum erau de valoarea absolută, toate celelalte
aveau puțină relevanță.
La fel cum razele Soarelui se distribuie în multe
culori la trecerea lor prin prisma triunghiulară, în
bogăția formelor târzii ale religiei apare tot timpul
același adevăr. Această prismă triunghiulară, ca să
rămân fideli metaforei, este o triplă viață spirituală
a omului: dorința, cunoașterea, capacitatea de a se
sensibiliza. În funcție de activitățile care predomină,
se poate vorbi de o religie a dorinței, legată în mod
frecvent de o cazuistică legalistă, (cum ar fi mila, pi-
etatea exprimată în religia ebraică), sau a unei religii
a Logos-ului adeseori legată de filosofie, cum a fost
religiozitatea antică târzie a stoicilor sau a unei reli-
gii a sentimentului, adeseori cu caracter sacral, așa
cum au fost de exemplu anticele mistere. Aceste trei
componente ale vieții spirituale se combină la rân-
dul lor în multe feluri, prezentând un tip ecumenic
în toate aspectele sale. Oricine poate fi în măsură să
regăsească în fiecare din aceste religii ceea ce-i co-
respunde propriei linii de viață. Omul meditativ va
primi în sinele său individual imboldurile morale,
omul dedicat cunoașterii se va interesa de învățătu-
rile maeștrilor, omul sentimentului, cu un înalt grad
4
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
de sensibilitate va căuta căldura unei vieți morale
personale.
Transformarea completă a unei religii în cazul
unei religii ecumenice a fost ajunsă până acum nu-
mai de două ori: cu budismul în Mahâyâna și cu
religia creștină. E. Rousselle a fixat până aici coor-
donatele religiei de tip ecumenic. Acest tip este de-
limitat el însuși de linia care, traversând procesul de
formare a personalității este în măsură să parcurgă
calea de la Sens spre expresie. O religie cu caracter
universal operează în cursul întregii sale dezvoltări,
treptat, un asemenea tip de transformare încât să
facă posibilă apariția unui conținut plin de mistere.
Ethosul unei religii se manifestă în disciplina eclezi-
astică, în caritatea pe care o promovează și în doc-
trina sa. Ethosul a dat naștere dreptului ecleziastic.
Logos-ul nu se pierde în reprezentări confuze, ci se
clarifică și se concentrează în cadrul dogmatismu-
lui înțeles în sensul lui teoretic. Erosul nu se opreș-
te la expresii datorate unui entuziasm momentan,
ci creează o liturghie, în măsură să dea consistență
predicilor și să aducă liniștea necesară meditației.
În momentul în care o anumită religie s-a constituit
de drept și are un dogmatism propriu și o liturghie
adecvată, se poate întâmpla să apară un pericol, de
multe ori ignorat, acela al repetiției și al tautologi-
ei; de multe ori este ignorat faptul că între Sens și
exprimarea lui poate rămâne totdeauna o anumită
tensiune. Dreptul ecleziastic încearcă să realizeze
cu mijloace omenești expresia de Împărăție a lui
Dumnezeu, dar Biserica și această Împărăție nu co-
incid niciodată. Dogma religioasă încearcă să atingă
Sensul printr-o cunoaștere de ordin spiritual, dar
între realitate și adevăr continuă să existe tensiune.
Liturghia se străduiește să ofere omului muritor
experiența sentimentală a eternității, dar ritul, cu-
vântul și liniștea nu sunt în măsură să-l pună în con-
tact pe om cu Dumnezeu, exclusiv ex opere operato.
Dacă se pierde din vedere această tensiune, în locul
ei intră formalismul, sau o dogmatizare extremă.
Omenirea, ne spune E. Rousselle, se află la înce-
putul unei noi epoci ecumenice. Omul ecumenic, va
putea să trăiască și să se miște numai într-o formă
de religie care să-i corespundă, și care și-l reprezintă,
în mod simbolic pe Dumnezeu într-o eternă tensi-
une, care luptă cu Satana și suferă până la sfârșitul
lumii. Filosoful german dă exemplul păstrăvului
care își menține poziția atât timp cât posedă energia
mișcării, cu toate că pământul își modifică poziția;
omul rămâne superior lumii, fidel propriei orbite,
atât timp cât în el trăiește dinamismul tensiunii vie-
ții, care-l face să meargă înainte, în același timp cu
suprema transformare și mișcare spre o latitudine și
o formă clasică de tip ecumenic: Excelsior!
Până în momentul când nu este ajuns acest mo-
del de om ecumenic, fiecare religie traversează mai
multe faze de dezvoltare spirituală. Tot ceea a fost
dobândit de-a lungul timpului, va trăi în continu-
are în cadrul tradiției, care poate fi oricând regăsit
în amintirile și cronicile istorice; în vechile religii fi-
ecare regăsește atmosfera care-i este mai apropiată,
conformă cu aspirațiile și interesele sale.
Erwin Rousselle ne introduce în religia budis-
tă, pentru a putea exemplifica cele de mai sus.
Buddha și-a pus în mod simplu întrebarea: Ce
este viața? Răspunsul: durere. Pe aceste afirmații
banale (Keyserling) el își va edifica întregul său
sistem. De ce viața este durere? Deoarece adu-
ce nașterea, boala, bătrânețea, durerea, de multe
ori uniunea cu cel pe care nu-l iubești și sepa-
rarea de cel pe care-l iubești. Ce rezultă ? Este
nevoie de anihilarea dorințelor, care aduc nu-
mai insatisfacții. Cum se poate realiza acest lu-
cru? Parcurgând calea spre perfecțiune printr-o
atitudine în mod decis ascetică, conform învăță-
turii budiste.
Lucrurile cu adevărat mari nu sunt conținute
în aceste sublime și nobile adevăruri; se-nțelege
că Buddha a posedat toate aceste lucruri, dar în
fața necesității unei atitudini practice, le-a atribu-
it o importanță minoră. La acest lucru se referă și
necesitatea păstrării liniștii ca o condiție sine qua
non a meditației profunde. Buddha a spus că este
nevoie să fie păstrată o anumită rezervă față anu-
mite lucruri, despre care este inutil să se vorbească.
Deoarece cunoașterea lor nu-i folosește, în sensul
că nu-l ajută în practica eliberării de durere. Putem
înțelege de aici că această atitudine își găsește o ul-
terioară justificare în cunoașterea limitelor rațiunii.
Atunci când Buddha răspundea la întrebările
privind chestiunea metafisică, în loc de a răspunde
prin tăcere, trebuie să se răspundă cu formula:
„Nu este astfel, nici nu este altfel, nici nu este
în același timp astfel, nici așa și nici invers”; prin
aceasta el dorește să exprime că transcendența
conceptului are o relevanță metafisică.
Tocmai păstrarea acestei tăceri metafisice a
creat în conștiință unu gol metafisic, care trebuia
să fie umplut într-un anumit fel cu o dezvoltare
succesivă a doctrinei. Atâta timp cât impresia
despre personalitatea superioară a Maestrului a
rămas una vie, acest lucru nu era important, dar
după aceea, atunci când distanța care-i separa
pe oameni de el se mărea, situația s-a schimbat
în mod radical; poziția fiecăruia în lupta cu sine
însuși, față de ceilalți practicanți ai altor doctrine
l-au determinat să-și dezvolte doctrina. Din seco-
lul al II-lea d. I. Hr., creștinismul care se găsea în-
tr-o situație asemănătoare, a trebuit să procedeze
la fel. Și în personalitatea lui Isus a predominat
caracterul volitiv, acela de a împlini voința Tatălui
ceresc. El n-a distrus, ci a împlinit tradiția dog-
matică, lucrând în vederea unei schimbări în sen-
sul accentuării discursului escatologic. Tocmai
această caracteristică s-a pierdut în secolul al II-
lea, atunci când Biserica a început să reorganizeze
lumea, abandonând momentan speranța într-o
imediată apariție a Mântuitorului.
Creștinismul a întreprins în secolul al II-lea o
dezvoltare a mijloacelor de apărare: canon auto-
ritar, Constituția autoritară și regulile credinței7,
acestea din urmă ca puncte de plecare pentru for-
marea dogmei.
Budismul s-a confrunta de la început cu aceleași
probleme Și în cadrul lui au fost create un Canon,
o Constituție autoritară, Concilii și Patriarhate și o
subtilă filosofie, exprimată în primul rând pe tere-
nul metafisicii8 Fondatorii religiilor au fost oameni
dotați cu o voință de fier; dar în al doilea rând,
pentru consolidarea doctrinei a fost nevoie de in-
tervenția Părinților Bisericii, care au coordonat în-
tr-un Sistem filosofic întregul discurs spiritual a tot
ceea ce Maeștrii au predicat.
Astfel religia a devenit un sistem al adevărului.
Această perioadă de dezvoltare a religiei a fost pusă
nu numai sub semnul Părinților Bisericii, dar și sub
cel al contribuției școlilor care au creat textele apo-
crife și cele sectare despre care a vorbit Ioan Petru
Culianu.
Dacă asupra dogmatismului Bisericii creștine
s-a revărsat în primul rând filosofia elenistică, co-
munitatea budistă a trebuit suporte influența filo-
sofiei brahmanice. Marele Nâgârjuna nu și-a for-
mulat considerațiile sale practice despre durerea
care afectează bunul mers al vieții, așa cum a făcut
Buddha, ci a filosofat despre esența realității, ple-
când de la învățăturile lui Buddha, conform căruia
totul este „anatâ.”9
Nâgârjuna predica că toate lucrurile, sau toate
conceptele sunt „fără un sine individual”, adică sunt
„goale”. Nu se poate spune că un anumit lucru „exis-
tă”, nici că nu „există”; este deci nevoie să evităm
extremele și să alegem „calea de mijloc”. Înțelegând
semnificația golului, vom fi în măsură să devenim
capabili să înțelegem lucrurile în profunzimea lor și
vom putea obține o epopție10 liberă de influențe ex-
terne, corespunzătoare adevărului. La această stare
se poate ajunge printr-un antrenament continuu în
vederea dezvoltării cunoașterii intuitive. Regulile lui
Nâgârjuna sunt mai severe decât cele ale lui Buddha.
Lumea nu trebuie abandonată pentru că viața este
durere, ci pentru că întreaga lume a conceptelor este
„goală”. Putem observa în mod clar din acest exem-
plu, conclude E. Rousselle, cum religia izvorâtă din
voința fondatorului s-a transformat într-o religie a
cunoașterii.
După toate aceste demonstrații, vedem că nece-
sitatea înțelegerii profunde și a găsirii Sensului în
spatele imaginilor multicolore proprii gândurilor,
lumea ne apare tot timpul nouă. Esența doctrine-
lor analizate de-a lungul timpului, ținând cont de
structura lor temporală, ne dă dreptul să constatăm
că conștiința omului este în realitate purtătoarea
Sensului în Cosmos.
Cu acest atribut de purtător al Sensului, omului
îi este dată o mare responsabilitate, aceea de a con-
tribui la realizarea unei părți a Sensului lumii și al
vieții în general.
Să ne amintim cu Nietzsche că umanitatea este
în ultimă instanță o „confraternitate a morții”11.
Oroarea stă tocmai în acest lucru: faptul că sfârși-
tul, în mod evitabil, ne unește pe toți; că omul cel
mai extraordinar va cădea în țărână; faptul că până
și mica noastră planetă va trebui să dispară. De ce
o
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
5
atunci, atâta epuizare ? Și noutate absolută, că din-
colo de începutul acestei lumi, cu datele științei re-
cente, e posibil să se vadă alte galaxii sau găuri negre,
ce până acum n-au fost puse în evidență. Lumea fără
început și sfârșit, deschisă eternității.
„Sensul vieții i se revelează omului numai în ceea
ce este etern” Această “confraternitate a morții” exis-
tă tocmai pentru a realiza Sensul etern al vieții și
al lumii, și această accepțiune constituie totodată o
„confraternitate a vieții și a universului”.
Pentru a înțelege mai bine, vom face apel la primul
capitol al Evangheliei după Ioan, unde se vorbește
despre alegerea Sfântului Andrei, la rangul de prim
Apostol. El stă alături de Sfântul Ioan Botezătorul.
Gândurile lor, cuvintele lor, intențiile lor sunt în-
dreptate spre ajungerea idealului mântuirii. Atunci
trece pe acolo Isus Hristos. Ioan Botezătorul se
emoționează și spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu
!”Atunci Andrei îl lasă pe Ioan Botezătorul și mer-
ge spre Isus și-L întreabă: „Maestre unde locuiești?”
Nu-l întreabă despre doctrină, Lumina lumii îi răs-
punde cu acest cuvinte, cu dublu sens și de mare
semnificație: „Veniți și veți vedea.” A fost nevo-
ie de tot acest parcurs pe care l-am făcut în aceste
episoade și de mult mai mult pentru a vedea unde
locuiește Dumnezeu și ceata sa de îngeri. Din aces-
te trei vorbe, adică din cuvintele Precursorului,
ale Apostolului și ale Maestrului se poate dezvolta
toată esența creștinismului și importanța discursu-
lui propus de el. Încheiem cu cuvintele lui Goethe
din „Divanul occidental-oriental”: „Dacă cele cinci
sensuri vor avea valoare în Paradis, în mod sigur eu
voi dobândi un singur sens pentru toate cele cinci. Și
acum voi trece mai ușor cele cinci cercuri pătrunse de
Cuvântul și de puritatea Ființei vii a lui Dumnezeu”.
Note
1	Cfr. E. Rousselle, op. cit., p. 183
2	Pentru conceptele de introversiune și de extroversi-
une facem trimitere la C. G. Jung, Psycologische Typen,
Psicologia dell’inconscio, ed it. Newton Compton, Roma
1989.
3	Rousselle Erwin, Il Mistero della Trasformazione,
Calea perfecțiunii în marile religii, Fratelli Bocca Editori,
Milano 1951, pp.193-253
4	Rudolf Otto, Das Heilige, p. 140, ed. it. îngrijită de
Ernesto Buonaiuti, Il Sacro, (Sacrul), Despre rațional în
ideea de divin și raportul său cu iraționalul.
5	Cfr. Lui W. Windelband, Sacrul, în cap. Preludii, II
6	După Platon, Eros-ul transformă omul în totalitatea
sa, plecând de la o ființa parțială care era la început, la
împlinirea sa spirituală de-a lungul timpului. H. Richert
a fost exponentul de marcă al școlii neokantiene care a
găsit la Heidelberg și în școala de la Baden centrul său de
manifestare pentru o filosofie al cărui punct de plecare
este noțiunea de valoare, premisă a oricărei cunoștințe
și a oricărei realități, contribuind la dezvoltarea criticis-
mului german în sensul anti-psihologistic. (conf Encicl.
Treccani).
7	Cf, lui Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschiter, ed. it.
Storia del dogma, Claudianum, Torino 2006.
8	Cfr. Dalai Lama, La via del Buddhismo tibetano,
Mondadori, Milano 2001.
9	Nu se știe clar dacă dacă cu acest concept Buddha do-
rea să spună „fără nici un accent pe sinele individual” sau
„fără sinele meu individual”.
10	viziune mistică de beatitudine și de purificare
11	La Roma exista în realitate, de multe secole, o confra-
ternitate de acest fel, care ca urmare a cercetării efectuate,
în Cetatea eternă și regiunea vecină Lazio, cadavrele ace-
lora care erau morți datorită unor dizgrații sau datorită
unor crime, li se făcea o înmormântare solemnă.
■
Homo Universalis (IV)
■ Vasile Zecheru
.problema problemelor, prima quaestio,
[...] rămâne problema generală: ce este tot
ceea ce există (ti to on, n.n.), împreună cu
mine care observ lumea și o cuget?
*
Prin nous-ul lui, omul cugetă atunci toate
câte există, iar această cugetare este astfel
măsură, etalon existențial, întrucât a gândi
și a fi este același lucru.
*
Dirijarea minții [...] izvorăște din partea
superioară a ceea ce Aristotel numea nous
apathetikos; și de aceea [...] profunzimea
idealului uman depinde de înălțimea lui.
Anton Dumitriu
Penultima secțiune a cărții Homo universa-
lis (capitolele VIII-X) este destinată să rea-
ducă în atenție Prima quaestio - problema
problemelor la care ar trebui să răspundă filosofia,
apoi, Mens mensura sau despre statutul omului ca
măsură a tuturor lucrurilor și, în fine, spinoasa
problematică binară a realității - Bonum et Malum
- așa cum se manifestată aceasta în funcție de fluc-
tuațiile nous-ul. Cele trei teme dau conținut capito-
lelor menționate și sunt prezentate de către Anton
Dumitriu nu doar prin prisma considerentelor
provenite din metafizică, ci și din perspectiva filo-
sofiei moderne care, prin umanizarea cunoașterii
și continua fragmentare a realității, s-a distanțat, în
mare parte, de nobila misiune proclamată la înce-
puturi de către gânditorii antici, anume de a con-
feri umanității o sinteză utilă asupra înțelepciunii
care să prefigureze un sens vieții și construcției so-
cietale, deopotrivă.
Pentru antichitatea elenă, Principiul principiilor
era Nous-ul iar omul, prin inteligența sa - esența-i
divină -, participa la mintea universală ordonatoa-
re căci, prin însăși natura gândirii sale, el reușea să
pună întrebări și identifice răspunsuri. Treptat, s-a
ajuns la convingerea că șocul existențial al mirării
ar fi sorgintea filosofiei; perplexitatea trăită pe viu
de gânditorul uimit în fața miracolului apartenen-
ței sale la Ființă declanșa varietatea de acte contem-
plative, theoretice.1 Așa s-a ajuns la conștientizarea
identității ființiale a intelectul uman cu Nous-ul
universal, dar și la Prima quaestio ca fiind tema
fundamentală a metafizicii din care toate proble-
mele și domenii de cercetare se ramifică asemenea
unei arborescențe (pp. 123-124).
În mod eronat, scolastica medievală credea că
universalele aristoteliene, în integralitatea lor, con-
stituiau Prima quaestio în filosofie, cu toate că,
Stagiritul specifică explicit în Metafizica sa că, din-
totdeauna, întrebarea care a stat în centrul atenției
a fost ce este tot ceea ce există? Pentru Heidegger,
subiectul cel mai general al filosofiei și prima sa
problemă ontologică nu poate fi decât ... existența
a ceea ce există - realitatea eternă și nemărginită -,
cea .care se sprijină pe ceea ce are existențialita-
te; nota bene, Aristotel a precizat că esența (ousia,
forma care impregnează materia, energeia) ar fi
răspunsul la acea faimoasă întrebare pe care o con-
sidera a fi primordială și întemeietoare a întregii
filosofii. Așadar, nu existența în sine era conside-
rată de către Aristotel ca având primatul în filo-
sofie căci, după cum se poate observa, întrebarea
fundamentală era redusă la esență, acea misterioa-
să ousia care acționând asupra materiei determină
realitatea în multiplicitatea sa (p. 125).
Identificarea Nous-ului ca Principiu universal și
constatarea, prin experiere directă, nemijlocită, a
faptului că ființa umană participă la Acesta a con-
dus, pe cale de consecință, la o separare originară
a subiectului de obiectul cunoașterii sale și astfel,
agentul cunoscător și-a dat seama că are faculta-
tea de a cunoaște universul și de a conferi un sens
existenței sale în acord cu realitatea care-l cuprin-
de. Totuși, scindarea în eu și non-eu avea să afec-
teze întreaga cercetare ulterioară întrucât această
ruptură ignora în mod vizibil faptul că omul ca su-
biect cunoscător este, în același timp, parte din cele
existente, asupra cărora exercită actul cunoașterii.
Târziu, în plin secol XX, savanții din fizica cuanti-
că vor proclama ferm că atitudinea observatorului
este de natură să determine starea de corpuscul sau
de undă a particolelor elementare. În plus față de
toate acestea, dacă se afirmă că mintea umană este
de-o ființă cu Mintea absolută, atunci se atribuie
intelectului uman o valoare universală făcându-se
abstracție, prin aceasta, de caracterul său strict per-
sonal și, ca atare, nous-ul prezent în mine devine,
concomitent, transpersonal, dincolo de mine, sau,
cu alte cuvinte, .universalul se găsește imanent în
individual ( p. 126).
În timpurile moderne, Immanuel Kant pare să
fi fost primul care a realizat că există o lume obiec-
tivă a fenomenelor și, separat de aceasta, o lume a
intelectului, ca un lucru în sine, în cadrul căreia se
individualizează un subiect cunoscător; de aceea,
va fi proclamat el, cu deplină convingere, că marea
încercare metafizică a tuturor timpurilor constă
în descifrarea și clarificarea acelui lucru în sine -
esența existențială cu efect ordonator asupra mate-
riei, esență impenetrabilă și indefinibilă care scapă,
oarecum, asaltului cunoașterii umane. Și astfel,
în finalul cercetării sale, Kant va fi fost nevoit să
conchidă fără rezerve cu privire la existența unei
probleme filosofice reale ce decurge din faptul că,
iată, un intellectus agens transformat în subiect cu-
noscător își poate propune, la un moment dat, să
cunoască o entitate distinctă, aflată în afara sa, fără
să țină cont că, de fapt, obiectul cercetării îl conține
organic (pp 126-128).
Mai apoi, pornind de la ipoteza supremă că
cineva ar găsi toate propozițiile prime ce descriu
corect realitatea fenomenală, Ludwig Wittgenstein
sugerează că, în acest caz, pentru a se realiza o
reprezentare ireproșabilă, incluzând și realitatea
noumenală, toate acele propoziții prime se im-
pun a fi depășite și, astfel, integrate într-un Adevăr
atotcuprinzător care, prin natura sa universală, se
află dincolo de ele; de aceea, spune Wittgenstein,
.despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem. În
mod similar, Arthur Eddington cercetând sfârșitul
lumii în baza principiilor termodinamicii și refe-
rindu-se la entropie ca la un criteriu unic de depar-
tajare a trecutului de viitor, ajuns cu investigația sa
în punctul de maximă obiectivitate, se vede nevoit
să prezică finalul universului fizic în afara vreunui
martor la acel eveniment. Pe bună dreptate, con-
cluzionează Anton Dumitriu, în cele din urmă: ...
obiectivitatea științifică nu poate face abstracție, în
niciun fel, de subiectul gânditor și-l presupune că
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
există [...] chiar după ce el a dispărut; mai mult de-
cât atât, subliniind incapacitatea omului modern
de a-și stabili corect identitatea, autorul cărții men-
ționează că știința ...nu are nicio vină în această
chestiune. Vinovat [.] este modul nostru de a gân-
di, incapabil să se desprindă de conștiința eului ob-
servator, care se desparte de non-eu și-l examinează
din afară tot timpul (pp. 128-131).
La rândul său, încercând să fondeze o epistemo-
logie fără obiectul cunoscător, Karl R. Popper pro-
pune o împărțire a universului în trei subdiviziuni:
(i) o lume a fizicalității, a obiectelor / corpurilor
fizice; (ii) o lume a universului psihic, a stărilor
mentale și a modului de a acționa; (iii) o lume a
conținuturilor logice și a produselor minții ome-
nești. În baza acestei tipologii și a analizelor pe care
le produce, Popper conchide că cea de-a treia lume
a sa este de natură să faciliteze o continuă autode-
pășire a omului în raport cu cele mai importante
esențe universale (imuabile, eterne și având origi-
ne divină) așa cum au fost acestea nominalizate de
către Platon ca fiind Adevărul, Binele și Frumosul.
Toate aceste încercări popperiene care-și propun să
descrie o lume fără subiect cunoscător, prezentate
foarte succint în cadrul acestui paragraf, sunt cata-
logate de către Anton Dumitriu, ca fiind eșuate, pe
fond, din moment ce ele nu fac decât să exprime o
reprezentare vădit subiectivă (pp. 131-133).
Werner Heisenberg și al său principiu al in-
certitudinii, au zdruncinat din temelii, la început
de secol XX, determinismul fizicii newtoniane și
aceasta îl capacitează pe Anton Dumitriu în pro-
batoriul său privind faptul că filosofia modernă
evită strategic o dezbatere despre prima quaestio
și se complace în situația de a spune totul despre
toate și nimic despre Tot ca univers de sine stătător.
În esență, Heisenberg demonstrează irefutabil că
subiectul (observatorul) perturbă, prin atitudinea
sa, obiectul supus cercetării și, astfel, din acel mo-
ment, conștiința a intrat pe tărâmul rigid al fizicii
mecaniciste, realismul materialist fiind desființat.
Spre edificare, redăm un pasaj consemnat de către
însuși Heisenberg, în acest sens: Cu toate că teoria
relativității apelează [.] la facultatea de abstracție
a minții noastre, ea este totuși de acord cu exigențele
tradiționale ale științei prin aceea că permite sepa-
rarea lumii în subiect și obiect. Pentru a se rezolva
indeterminarea, fizicianul german face observato-
rului o recomandare insolită, anume ca acesta să
se lase cuprins în obiectul observat spre a se șterge
granița dintre cei doi poli ai cunoașterii (pp. 133-
136).
Pentru problematica circumscrisă sintagmei
prima quaestio, concluzia finală se conturează por-
nind de la afirmația că ideea în sine vine din gân-
direa indiană unde eul individual nu este privit ca
o realitate efectivă; transcenderea eului, survenită
după ce aspirantul a parcurs un anevoios proces de
dezindividualizare, este cea care asigură atingerea
stării de conștiință pură în care dispare distincția
dintre eu și non-eu. În căutarea obiectivității totale,
savantul occidental se lovește, precum Huserl, de
pragul subiectivității sale din moment ce teoria pe
care o susține este produsul unei minți individuale.
De aceea, Anton Dumitriu spune că, .tema fun-
damentală a filosofiei perene, aceea de a lua contact
direct cu ceea ce cunoscătorul este în realitate și care,
până la urmă, este însăși realitatea cunoscută. Din
această perspectivă, eliberarea de ego-ul limitat și
perisabil este primul pas întru realizarea spirituală
deplină, acesta fiind urmat cu necesitate de asu-
marea identității supreme în cadrul căreia subiec-
tul cunoscător devine totuna cu obiectul cunoaș-
terii sale și, printr-o astfel de contopire ființială,
alcătuiesc, împreună, o unică și eternă realitate (pp.
136-138).
În capitolul următor, Mens mensura, proble-
matică este cercetată, inevitabil, pornindu-se
de la enigmaticul aforism ce ne-a parvenit de la
Protagoras din Abdera - Omul este măsura tuturor
lucrurilor. Protagoras nu spune direct că gândi-
rea este măsura tuturor lucrurilor, dar chiar și așa
se înțelege clar că, de fapt, doar facultatea umană
de a raționa reprezintă etalonul (instrumentul) la
care ne raportăm atunci când emitem o judecată de
valoare. Sub aspect ontologic, omul are capacitatea
de a conferi o măsură întregului ansamblu cosmic.
Trebuie spus, totuși, că nu orice individ uman este
capabil să înfăptuiască acest artificiu ci, în mod
exclusiv, cel care a atins statutul de om veritabil,
cel care a realizat plenitudinea posibilităților stării
umane și, astfel, întrucât dă semne că a atins un
nivel maxim de claritate a mentalului, el poate să
atribuie o justă măsură realității. (Guenon, 2005, p.
228 și 2008, pp. 269-280)
Problema poziției omului în Univers, ne spune
Anton Dumitriu, a preocupat dintotdeauna pe cel
care, cu luciditate, metodă și echilibru, a încercat
să găsească răspuns la marile întrebări existenția-
le. Pentru un astfel de protagonist, gândirea a fost,
este și va fi unicul instrument calificat prin care to-
tul poate căpăta un sens în raport cu care să se edi-
fice construcția socio-umană; mintea este, așadar,
la originea tuturor interpretărilor și numai prin
aceste sensuri care se obțin în urma actului cogni-
tiv, este capabilă ființa umană să măsoare realitatea
și să confere valoare existenței. În judecata și con-
cepțiile omului pot apărea, în mod inevitabil, grave
erori de interpretare (utopii) și cele mai semnifica-
tive dintre aceste vor fi analizate în continuare (p.
139).
Mai întâi este menționată eroarea solipsismu-
lui, cea care presupune că întreaga existență nu ar
fi decât un conținut de conștiință al eului indivi-
dual; subiectul cunoscător ar fi, așadar, tot ceea ce
există, el incluzând, sub o formă sau alta, întreaga
realitate. Absurditatea unei asemenea interpretări
a fost ușor demontată și pentru a se mai atenua
sensul extrem, unii susținători fervenți au lărgit
conținutul concepției solipsisiste prin diverse ada-
osuri din afara subiectului cunoscător. Cea de-a
doua eroare vine din considerarea lumii ca fiind o
iluzie. Platon, de pildă, vede lumea sensibilă ca pe
o simplă reflectare a lumii inteligibile a ideilor-ar-
hetip. Tot astfel, termenul sanscrit maya, tradus
mecanic fără a se lua în seamă toate sensurile sale,
conduce la o concepție greșită care induce credința
că lumea ar fi o imensă iluzie. În fine, cea de-a treia
eroare menționată de Anton Dumitriu se referă la
faptul că practicantul unei asceze se concentrează
pe dobândirea unor puteri supranaturale (siddhi)
în loc să aprofundeze cunoașterea Ființei, singura
abordare care poate justifica sacrificiul în sine (pp.
139-141).
Revenind la Protagoras, Anton Dumitriu va
sublinia că acesta era o personalitate de prim
rang a timpului său chiar dacă sofistica, din care
și el făcea parte, a fost puternic contestată de către
contemporani. Începând cu Hegel și continuând,
apoi, cu Eduard Zeller, sofistica intră într-o perioa-
dă de reconsiderare și aceasta îndeosebi pentru că
filosofia respectivă a pus în centrul preocupărilor
sale omul ca ființă individuală și a stimulat cultura,
dialectica și retorica. Cât privește fondul gândirii
lui Protagoras și a sistemului său filosofic, un cer-
cetător din vremurile noastre va trebui să declare
cu onestitate că este aproape imposibilă o judecată
obiectivă din moment ce scrierile lui nu s-au păs-
trat decât sub forma unor fragmente disparate iar
referirile înregistrate sunt cele semnate, îndeosebi,
de către adversarii săi (pp. 142-144).
De remarcat, apoi, că traducerea, în limbile mo-
derne, a dictonului atribuit lui Protagoras nu este,
defel, o sarcină ușoară și sigură sub aspectul con-
servării înțelesurilor originare și aceasta pentru că
terminologia elenă e foarte nuanțată și bogată în
semnificații. Spre edificare, redăm aici principa-
lele traduceri luate în considerare de către Anton
Dumitriu, după cum urmează: (i) Omul este măsu-
ra tuturor lucrurilor; pentru acelea care sunt, măsu-
ra existenței lor; pentru acelea care nu sunt, măsura
non-existenței lor; (ii); Omul este măsura tuturor lu-
crurilor, a celor ce sunt pentru existența lor, și a celor
ce nu sunt pentru non-existența lor; (iii) Omul este
măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt, și a
celor ce nu sunt, că nu sunt (pp. 144-146).
De remarcat, totodată, că interpretările care au
fost consemnate, de-a lungul timpului, pe margi-
nea misteriosului aforism nu se suprapun decât
parțial, acestea evidențiind, în unele cazuri, dife-
rențe semnificative în ceea ce privește esența me-
sajului originar. În antichitate, Socrate și Platon vor
pleda împotriva conceptului homo-mensura care
inducea, prin el însuși, o relativitate a cunoașterii;
în schimb, Sextus Empiricus va susține că mesaj
transmis de către Protagoras constă în enunțul po-
trivit căruia ... omul este criteriul tuturor realităților
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
7
o
și, astfel, se introduce în cercetare relația cu exis-
tența ca existență, din moment ce adevărurile sunt
enunțate de către fiecare subiect cunoscător în par-
te, din perspective diferite (pp. 146-147).
În timpurile moderne, Carl Prantl susține că, în
cercetarea subiectului (ființa umană), Protagoras
va fi căutat, cu deosebire, sorgintea cunoașterii,
aceasta constituind, în reprezentarea sa, unica in-
tersecție a unei filosofii valide cu legitimitatea indi-
viduală a lui intellectus agens. La rândul său, Zeller
adoptă, în linii mari, interpretarea lui Platon care
proclama că ...știința nu are valoare generală (uni-
versală, n.n.), ci este numai o opinie (doxa, n.n.),
idee care conduce la [.] relativitatea lucrurilor.;
filosoful german susține, totodată, că aforismul lui
Protagoras vrea să spună un lucru foarte simplu:
adevărul este întotdeauna al omului și, de fapt, nu
există decât opinii subiective și relative în ceea ce
privește citirea (măsurarea, judecarea) realității
(pp. 147-149).
O altă interpretare interesantă vine din partea
lui Heidegger care face o asociere între propoziția
lui Protagoras și celebrul dicton cartesian, ambele
aforisme indicând un subiectivism de nivel abso-
lut. Heidegger propune și el o traducere a textului
originar care, extinsă fiind, are inclusă și o inter-
pretare ad-hoc menită să pună în ordine mesajul în
sine cu fondul său: Fiecare om este masura tuturor
lucrurilor (anume a acelora pe care omul le are în
întrebuințare și folosință obișnuită, și prin aceasta le
are constant în jurul lui), a celor prezente că sunt
prezente, cum sunt prezente, și a celor cărora le este
refuzat să fie prezente, că ele nu sunt prezente. Și
încă, mai mult decât atât, Heidegger, amintindu-l
pe Aristotel, va sublinia că omul, înțeles ca egoita-
te (ichhaft), este, totuși, o ființă bio-psiho-socială,
dotată cu nous - logos, el fiind, deci, subiectul cunos-
cător și, în același timp, metron - măsura existân-
dului ca existând (pp. 150-151).
Așadar, ne spune Anton Dumitriu concluzio-
nând, omul era considerat de către metafizica ele-
nă asemenea unui etalon care măsoară existența.
Punctul arhimetric ontologic a fost găsit, el este exis-
tența umană. Descartes nu a făcut decât să identifice
același punct. Cel care operaționalizează măsura-
rea / judecarea este omul însuși care, pentru aceas-
ta, își fixează subiectiv repere, limite, proceduri...
Unitatea constantă de măsurare (etalonul) și, con-
comitent, judecata umană calificată în a pronunța
o apreciere, decizie, verdict etc. alcătuiesc, în opi-
nia lui Anton Dumitriu, cele două fațete ale inter-
pretării sale referitoare la dictonului lui Protagoras,
atât în ceea ce privește cunoașterea, ca atare, cât și
existența ca existență (pp. 151-155).
În capitolul X este prezentată dualitatea de
tendințe Bonum (Bine, bucurie) - Malum (Rău,
suferință), cea care marchează în mod dominant
întreaga existența cosmică, această realitate fiind
o constantă universală omniprezentă; în tot acest
cadru general al contrariilor, homo universalis vine
cu însușirea sa inefabilă de a transcende realitatea
care, uneori, poate să-i fie potrivnică și știe (pentru
că deține cunoașterea) să-și impună o conduită în
armonie cu forțele exterioare astfel încât să obți-
nă rezultatul preconizat indiferent de conjunctură;
prin contrast cu aceasta, ignoranța este considerată
a fi originea tuturor erorilor, rătăcirilor, exceselor și
a Răului, în genere (Grayling, pp. 501-515). Eterna
confruntare dintre Bine și Rău a fost personificată,
mai mult sau mai puțin detectabil, în toate spiri-
tualitățile și religiile lumii; în cultura și civilizația
persană, de pildă, apare ca deosebit de pregnantă
tendința de a se ridica la rang de principiu aceas-
tă dualitate, Binele, reprezentat prin zeul Ormuzd
fiind zugrăvit mereu în opoziție cu Ahriman - zeul
Răului. Mai mult decât atât, antagonismul menți-
onat a fost prelucrat și sintetizat, prin intermediul
vechilor mituri și transformat într-o problemă
autentic metafizică; astfel apare, în iudaism, le-
genda pomului cunoașterii Binelui și Răului ca o
atenționare severă asupra faptului că omul poartă
intrinsec (în ființa sa) cele două tendințe, în egală
măsură (pp. 156-159).
Continuând demonstrația sa și având ca pretext
un eveniment considerat cert, dispariția dinozau-
rilor, Anton Dumitriu sugerează ingenios că acel
dezastru ecologic s-ar fi produs deoarece uriașele și
fioroasele reptile s-ar fi devorat între ele, în ultima
fază a existenței lor, până la autodistrugerea totală.
În mod similar, stirpea umană, considerată a fi cea
mai inteligentă specie din câte au existat vreodată
pe pământ, a ajuns în pragul extincției sale din mo-
ment ce și-a pierdut în așa măsură instinctul con-
servării și facultatea de a gândi încât merge orbește
înspre anihilarea proprie-i existențe. Sophocle,
cu Antigona sa, este cel care-l inspiră pe Anton
Dumitriu să exemplifice utilizând similitudinea
dintre dispariției dinozaurilor și starea actuală a
omenirii aflată pe buza prăpastiei, la toate acestea
adăugându-se și o surprinzătoare și expresivă co-
incidență etimologică. Omul apare în istorie ca un
amestec de Rău și Bine și a devenit, date fiind pu-
terile adjudecat în etape succesive, un real pericol
pentru viața de pe întreaga planetă. Numeroasele
inițiative de a se contrabalansa puterea acumu-
lată cu ajutorul unor reguli etice s-au dovedit a fi
total lipsite de eficacitate și astfel o speranță reală
ca omul să depășească dualitatea (diplicitatea) sa
morală pare, în prezent, de domeniul imposibilului
(pp. 159-162).
La timpul său, Socrate vorbește explicit des-
pre o știință a Binelui și Răului, dar nu în sensul
epistemic, presupunând rațiocinare și act diano-
etic ci, mai curând, ca despre o cunoaștere lăun-
trică, ființială, sugerând descifrarea a ceea ce este
universal și permanent în natura umană. Pentru
Socrate, rațiunea este virtutea, iar temeiul aceste-
ia din urmă este gândirea; Binele socratic vine cu
necesitate din cunoașterea de sine, în timp ce Răul
derivă din ignoranță. Mai departe, vom constata că
în Ethica nicomachica sa, Aristolel va fi acordat și
el spații largi virtuții, Binele, în cel mai înalt grad
al său, fiind virtutea în act; existența Binelui este
un dat necesar, acesta rămânând de domeniul tran-
scendentului și, de aceea, Stagiritul, ca și Platon, de
altfel, identifică Binele cu Arche - Primum movens
nemișcat, etern și absolut (pp. 162-165).
Doctrina stoică, preponderent etică, are la bază
convingerea că rațiunea celestă (cu prelungirea sa
în om) solicită individului să trăiască în moralita-
te, evitând excesele, viciile și urmărind să atingă o
stare de apatheia. Mai târziu, Plotin va susține că
cel mai mare Bine pe care omul îl poate realiza în
timpul vieții constă în reintegrarea sa, ca spirit, în
lumea noetică, Binele fiind prima și cea mai im-
portantă ipostază a Unului - Entitatea supremă
conștientă de sine; anterior reintegrării, aspirantul
va trebui să obțină eliberarea inteligenței sale din
chingile materiei, virtutea fiind, în acest caz, o con-
secință a conștientizării, de către om, a naturii sale
divine. Sfântul Augustin va completa toate aceste
spunând că Răul nu are o natură proprie ci este,
pur și simplu, o absență a Binelui care ordonează
lumea prin acțiunea sa iar Thomas de Aquino, in-
terpretând opera lui Aristotel către final de ev me-
diu, va identifica temelia Binelui în actul de con-
templare (visio, vedere) a esenței divine ca lumină
interioară (pp. 165-168).
După aprecierea lui Anton Dumitriu, cel mai in-
teresant edificiu livresc, sub aspect etic, este Critica
rațiunii practice (1788). Immanuel Kant, autorul
acestei lucrări magistrale, a reușit să ridice legea
morală la rang de principiu și, de la această altitu-
dine, să proclame maximele moralității ca impera-
tive categorice cu statut de reper călăuzitor în plan
socio-uman. Potrivit concepției kantiene, voința,
ca dimensiune practică a rațiunii, ar trebui să fie
aceea care afirmă și garantează transpunerea în
fapt a imperativului etic. Acest imperativ (judecată
sintetică a priori) devine, la rându-i, puntea de le-
gătură între voința propriu-zisă și datoria de a face
ceva dincolo de orice altă condiționare empirică
(pp. 168-170).
Este remarcată, de asemenea, de către Anton
Dumitriu, contribuția lui Baruch Spinoza care, în
opera sa de căpătâi, Ethica ordine geometrico de-
monstrata, stabilește, încă de la început, că singu-
rul lucru util sub aspect etic constă în înțelegerea
realității; din această perspectivă, intelectul este
unicul instrument calificat care relevă adevărul în
contrast cu eroarea și, astfel, el risipește ignoranța
- cauza Răului. După ce definește Binele (ceea ce
știm în mod sigur că ne este util) și Răul (ceea ce
nu ne este util), Spinoza insistă asupra conceptului
de libertate lăuntrică, aceasta obținându-se, în opi-
nia sa, doar prin rațiune lucidă și prin ieșire efec-
tivă (eliberarea) din dualitatea morală obișnuită.
Virtutea, la rându-i decurge numai din înțelegerea
corectă a Ființei obținută în urma unui autentic
parcurs de elevare spirituală (pp. 170- 173).
Urmează, în carte, un survol asupra problema-
ticii bonum-malum în varianta sa orientală, survol
care face trimitere, cumva, și la conceptul de om
veritabil. Reținem că, pentru civilizația chineză,
exigența încadrării individului în societate este
marcată de reguli (li) stricte de conduită. Reținem,
de asemenea, că un adevărat înțelept este fericit la
modul absolut pentru că a reușit transcenderea
separării lui interioare (în eu și non-eu), și pentru
că a depășit distincțiile dintre el și lume. Tot astfel,
în India, se consideră că numai un discernământ
născut dintr-o veritabilă eliberare spirituală este în
măsură că potențeze cunoașterea Ființei; un aspi-
rant care a finalizat procesul de dezindividualiza-
re și a atins acest cel mai înalt prag al cunoașterii
poartă denumirea de jivan-mukta, adică om elibe-
rat încă în viață fiind (pp. 173-174).
Concluziile lui Anton Dumitriu cu privire la
Bine și la Rău, în om și în lume, vin să consolide-
ze convicțiunea potrivit căreia, de fapt, nu știm cu
claritate care este esența acestor idei. Ni s-a spus
când apar, în ce condiții se produc și ce le-ar putea
împiedica să se producă, dar motivul logic pentru
care nu s-a putut găsi o definiție a binelui în sine și
nici a răului în sine nu ni s-a arătat - notează au-
torul cărții. Binele și Răul apar odată cu intrarea
omului în cunoașterea dianoetică și, de aceea, s-ar
putea conchide că imperativul etic este pendinte de
actul cunoașterii. Totuși, dramatismul mărturisirii
kantiene despre ... cerul înstelat de deasupra... și ...
legea morală. încriptată în sufletul omului aduce
un plus de clarificare, căci, iată, contemplarea ce-
rului (a înaltului) este, pentru ființa umană, același
lucru cu actul introspecției destinat găsirii resortu-
lui lăuntric esențial care să-l poziționeze pe individ
în armonie cu Întregul (pp. 174-178).
Notă
1 Anton Dumitriu, 1974, pp. 26-32.
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
diagnoze
Realitate și complexitate
■ Andrei Marga
Azi avem, în noi ideologii ale mesianis-
mului politic, ce pretind cunoașterea
fără resturi a realității și că rezolvă orice,
proiecte de a trece peste complexitatea realității.
Dogmatismul revine sub chipuri noi.
Paradoxele logico-matematice ne avertizea-
ză, însă, că nu putem cunoaște riguros în orice
condiții: este contradictoriu să vorbească despre
toți sau toate cel care este implicat de acestea.
Principiul lui Heisenberg ne spune că nu putem
stabili în același timp poziția și viteza unei par-
ticule la nivel subatomic. Teorema lui Godel ne
avertizează că axiomele unui sistem nu se pot de-
monstra în acel sistem.
Mai mult, avem astăzi și încercări de a stabili
„ceea ce nu vom cunoaște niciodată” (Marcus du
Sautoy, Ce que nous ne saurons jamais. Voyage aux
frontieres de la science, Flammarion, Paris, 2020).
Nu vom cunoaște, de pildă, niciodată cum mul-
țimea nesfârșită a variațiilor mici afectează eve-
nimentele lumii. Ca urmare, previziunile noas-
tre sunt lovite fatal de o limită lăuntrică, oricare
ar fi ecuațiile diferențiale pe care, urmându-l pe
Newton, le-am folosi. Concret, nu vom putea
stabili dacă Pământul rămâne în poziție stabilă
față de restul universului, matematica haosului
opunându-se clar (p.92 și urm). Nu vom cunoaș-
te nici altele - precum natura timpului, obiectul
infinit mic, tot ceea ce se petrece în conștiința
altuia - căci suntem într-un sistem al realității
care ne permite să formulăm doar probabilități.
„Ecuațiile teoriei haosului ne spun că viitorul de-
pinde enorm de reglajul extrem de fin al zecimale-
lor ce controlează tot ceea ce intră în ecuații. Deci
eu nu voi cunoaște niciodată suficient prezentul
pentru a avea o șansă de a cunoaște viitorul sau
trecutul” (p.565). Nu mai luăm în discuție limitele
fizice ale creierului uman, care pun, de asemenea,
limite cunoașterii. Ca să nu mai vorbim de limite-
le limbajului cu care operăm.
Nici cunoașterea completă și nici ceea ce nu
vom cunoaște niciodată ca oameni nu afectează
prezența complexității. Ea este în realitate și în
viața oamenilor o caracteristică imanentă și, ca
urmare, inevitabilă a lumii în care suntem plasați.
Lumea actuală este una a sporirii radicale a com-
plexității.
Complexitatea o înfruntăm deja în viața coti-
diană. Bunăoară, ne împărțim greu între a ne bu-
cura de vacanță, a termina un proiect și a merge la
serviciu, căci fiecare are rațiuni suficiente. Avem
de ales cariera între pasiunea pentru anumită pro-
fesie, calculul șanselor de a fi admiși la pregătire
sau al viitorului. Întreprinderea în care lucrăm are
de luptat simultan cu păstrarea personalului, pro-
curarea de materii prime și comenzi, asigurarea
competitivității pe piață, exploatarea oportuni-
tăților, rentabilitatea și desfacerea produselor. În
localitatea în care trăim presiunea la a construi
apartamente este mare, ca și aceea de a facilita ac-
cesul la ele al celor care au nevoie și de a recupera
investiția sub imperiul împrumuturilor de la ban-
că. Participăm la alegeri și suntem în fața situației
date, care trebuie corelată cu ceea ce poate fi pe
durata mandatului, cu ceea ce candidații promit,
cu calificarea lor, cu devoțiunea lor, cu surprize și
necunoscute pur și simplu ale situației. Medicul
trebuie adesea să trateze simultan diabetul, boli
de inimă și insuficiențe respiratorii.
Complexitatea este uneori atât de mare încât
pare dezarmantă. Unul dintre profesorii pe care
i-am audiat în anii de pregătire a doctoratului,
cunoscutul Niklas Luhmann, spunea că s-a ajuns
în lume la o complexitate atât de ridicată, încât
tot ce se poate face este inventarea de mecanis-
me și tehnici de reducere a ei pentru a putea trăi
oarecum funcțional, fără mari idealuri. Teologul
Joseph Ratzinger, cu rațiuni ce se dovedesc tot
mai profunde, vorbea de „o lume deja pierdută”
pentru valori. Actualul secretar general al ONU
declara deunăzi că lumea este doar la o apăsare de
buton de coborârea în infernul războiului nuclear.
Nu doar în decizii de acțiune avem de înfrun-
tat azi complexitatea, ci și în cunoaștere. Vrem, de
pildă, în situația dată, să stabilim legătura între
democrație și cultura oamenilor, dar știm cel pu-
țin câteva lucruri: aleși inculți au dezamăgit, fiind
egoiști, aleși precar pregătiți au decepționat, fiind
nepricepuți, combinația dintre pregătire și devo-
țiune trebuie atinsă, dar candidații sunt cei care
sunt, cu însușirile și vulnerabilitățile lor.
Un matematician ne dă ca „frumos exemplu de
complexitate” (Marcus du Sautoy, Ce que nous ne
saurons jamais. Voyage aux frontieres de la scien-
ce,p. 84-85) următorul. Să presupunem o popu-
lație de girafe cu gâtul mic ajunse într-o zonă în
care hrana lor se găsește doar în copaci. În această
situație este clar că au șanse mai bune de supravie-
țuire girafele cu gâtul lung. Să punem întrebarea:
care este șansa de mutație la generația ce urmează
schimbării zonei în care trăiesc girafele cu gâtul
scurt? Dacă se dă cu zarul atunci este clar că la
1,2,3,4,5 girafa din noua generație va avea un gât
de aceeași talie, poate chiar mai scurtă, iar 6 ar
corespunde situației în care girafa obține un gât
mai lung. Dar abia girafa cu gâtul lung va supra-
viețui în virtutea mutației aleatorii pe care a sufe-
rit-o în raport cu girafele de start. Restul nu vor
supraviețui și nu se vor putea reproduce. Numai
ea va putea să o facă. Același lucru se repetă pen-
tru generația următoare. Dacă se dă din nou cu
zarul este clar că 1,2,3,4,5 corespund situației în
care girafa are gâtul la fel ca părinții, iar 6 un gât
mai lung. Fiecare generație este cu ceva mai nu-
meroasă decât precedenta, dar esențială nu este
mărimea populației, ci împrejurarea că mediul a
favorizat girafa cu gâtul mai lung. Este vorba aici
de o combinație de hazard și selecție naturală
ce explică lungimea gâtului girafelor. După cum
poate explica diversitatea speciilor din natură. O
poate explica fără a recurge nici la vreun „proiect”
prealabil și nici la simpla „întâmplare”. Ne putem
întreba, desigur, care este proporția hazardului și
selecției naturale și multe alte lucruri, dar rămâne
fapt această complexitate a emergenței de specii
cu noi caracteristici și de specii în general.
Percepțiile cele mai larg răspândite astăzi ne
spun că nimic nu este liniar și simplu. Ele impun
conștiințelor trei constatări: lumea în care trăim
este complexă; această lume este nesigură; ceea ce
este nu este ceea ce am vrea să fie. Dacă în lumea
actuală s-ar ocoli aceste percepții, atunci reflecțiile
ar deveni nerealiste.
„Complexitatea” redă o realitate. Ce înseamnă
ea? Ce orizont deschide? Să observăm deocamda-
tă exemplele deja date.
În fiecare exemplu este un subiect care consta-
tă complexitatea. Nu există complexitate fără „su-
biect” care să o ia în seamă. Complexitatea este
ceva ce se constată, fiind determinare a realității
date.
Ceea ce este complex este unitar. Complexitatea
nu este nici ceva aidoma „haosului”, dar nici „ceva
uniform”, ce prezintă neapărat numitor comun. În
mod curent, ea este o unitate plină de diferențe,
discordanțe și tensiuni.
Complexitatea se poate reda cu ajutorul dis-
tincțiilor pe care le posedăm în virtutea tra-
diției culturale - de pildă, părți-întreg, indi-
vidualitate-asociere, atomi-molecule, părți
componente-ansamblu. După elaborarea teoriei
sistemelor, descrierea cea mai răspândită este în
termeni de „elemente”, „relații”, „sistem”. Altfel
spus, descriem complexitatea ca fiind a unui sis-
tem și căutăm să observăm elementele acestuia și
relațiile lui plecând de la scopul pe care noi, ca
subiecți, îl avem în fața acelei realității.
Nu toate sistemele complexe sunt formate ca
urmare a acțiunilor oamenilor. Sunt sisteme com-
plexe, precum cele ale planetelor, ale funcționării
naturale a organismelor, ale emergenței naturale a
speciilor etc., care nu sunt dependente de subiec-
tul care vine în fața lor pentru a-și implementa
unul din scopuri. Ele funcționează, să spunem
așa, și dacă omul nu ar exista. Dar avem și ast-
fel de „sisteme complexe dependente de subiect”,
care au ca elemente oameni, relațiile fiind între
oameni, cu obiectivări în tradiții culturale și insti-
tuții, iar viața oamenilor are loc de fapt înăuntrul
lor. De fapt, dinăuntrul acestora din urmă sisteme
oamenii se raportează la sistemele complexe ale
naturii.
Se înțelege că sistemele se etajează, în înțelesul
că un sistem complex este cuprins în alt sistem și
mai complex și așa mai departe. De aceea, în con-
formitate cu teoria sistemelor, se poate vorbi, la
limită, de „sisteme de maximă complexitate”. De
exemplu, la această oră se consideră „sisteme de
maximă complexitate” din aria experienței noas-
tre ca oameni, deci ca subiecți, mintea umană, na-
tura, societatea modernă, umanitatea.
Complexitatea stabilită în acțiunile oamenilor
este la propriu atunci când elementele sistemului
asumat în funcție de scop și relațiile lor sunt atât
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
de numeroase și felurite, încât scapă posibilități-
lor noastre de prelucrare, cel puțin imediată, în
timpul aflat la dispoziție. În situația în care scapă
posibilităților de control din partea subiectului,
este inevitabilă din partea acestuia o „selecție” de
elemente și de relații în funcție de capacitatea sa
de intervenție, cognitivă și mai mult decât cogni-
tivă, în acel sistem.
Ca subiecți care avem scopuri întreprindem
eforturi, cognitive și acționale, de a stăpâni com-
plexitatea sistemelor cu care avem de a face.
Această stăpânire presupune din capul locului
„selectivitatea”. Or nu poți face selecția nelacuna-
ră fără adoptarea perspectivei „întregului”. A lua
în seamă întregul realității, nu pentru a dizolva
obiectul considerat în el, ci pentru a-l putea de-
scrie, explica și înțelege este parte a cunoașterii
edificatoare și a acțiunii de succes.
Pentru a ajunge să stăpânim complexitatea
unui sistem este nevoie de „selecția” de elemente,
dar și de „valorificarea” lor în scopul amintit. Nu
este de ajuns simpla operație a „selecției”, mai este
nevoie și de „valorificare”, iar în cazul sistemelor
complexe compuse în fond de acțiunile umane și
rezultatele lor nu este posibilă valorificarea fără a
lua în seamă înzestrarea lor cu conștiință și voin-
ță. De aceea, stăpânirea complexității în sistemele
societale poate fi realizată, cum s-au mai petrecut
lucrurile în istorie, prin „disciplinare” - adminis-
trativă și juridică. „Ideologiile” sunt cele ce servesc
„disciplinarea”, scopul lor fiind controlarea oame-
nilor înainte de orice. Dar stăpânirea complexității
nu este dusă la capăt decât dacă este una în forma
„comunicării”. Forma instituțională a comunicării
nelimitată de structuri - fie ele ale tradiției, fie ele
ale modernității - este „democrația”.
Dacă, însă, „selectivitatea” este operată arbitrar
sau doar convențional sau „valorificarea” este fă-
cută lacunar, din „complexitate” se obțin abuzuri
- de la inadecvare, trecând prin dezorganizare, la
„haos”. În sistemele societale, „haosul” ia, la rân-
dul său, forme variate, de la nemulțumiri la revol-
te și revoluții violente. În plus, în acest sistem nu
funcționează neapărat regula proporționalității
efectelor în raport cu cauzele, observată în cazul
corpurilor inerte de către fizica clasică. Aici este
valabilă regula după care cauze socotite mici pot
produce efecte le scară mare.
Azi democrația este pe frontispiciul unei vas-
te ideologii. Aceasta a promis democrație, dar, în
fapt, a dus, la rândul ei, democrația în criză. După
1975 este continuă discuția despre „criza demo-
crației”. Teza mea este că abia democrația permi-
te astăzi, în societățile de complexitate ridicată în
care am intrat, stăpânirea complexității, dar o de-
mocrație care a învățat din istoria ei și a devenit re-
flexivă. Argumentele în favoarea democrației sunt
oricum independente de ideologia amintită (A.
Marga, Soarta democrației, 2022), de ideologie în
general, o preced, de altfel, pe aceasta și trec de ea.
Pentru a înțelege operațiunea cheie a „selecți-
ei” din sistemele complexe, de care vorbeam, să
luăm în considerare exemple simple.
Să ne amintim, ca un exemplu, omagiul pe care
Einstein i l-a adus lui Newton fondatorul fizicii
moderne, prin care fizica s-a desprins de cea an-
tică greacă, a lui Aristotel. Și Newton, ne spune
Einstein (Comment je vois le monde, Flammarion,
Paris, 1979), a avut în față complexitatea fenome-
nelor de mișcare a corpurilor, împreună cu obser-
vațiile lui Tycho Brahe, pe care Kepler le-a folosit
pentru a formula legile observabile ale mișcării
planetelor, și legile inerției și ale mișcării rectilinii
și uniforme a corpurilor, stabilite de Galilei. Dar el
a făcut marea străpungere a orizontului prin „se-
lecția” ce i-a dat fenomenul mișcării unui punct
material într-un timp infinit mic sub influența
unei forțe exterioare. Newton a adus în discuție
accelerația și masa corpului și a ajuns să formule-
ze legea gravitației și să dea a reprezentare clară a
relației de cauzalitate. El a avut curajul să identifice
cauza mișcărilor corpurilor cerești cu greutatea din
experiența curentă. „Iată unirea legii mișcării și a
legii atracției, iată capodopera admirabilă a gân-
dirii sale. Căci ea permite a calcula, plecând de la
starea unui sistem ce funcționează la un moment
dat, stările sale anterioare și posterioare, evident în
măsura în care fenomenele se produc sub acțiunea
forțelor gravitației” (p.165). Calculul diferențial a
avut importanță crucială, iar relația cauzală s-a do-
vedit a fi „ultimul postulat fundamental al întregii
naturi” (p.170). Toate acestea au făcut din Newton
mai mult decât un maestru - un savant, gânditor al
naturii deschizător de orizonturi.
Să ne amintim și că la un moment dat părintele
economiei de piață a procedat precum părintele
fizicii. Înăuntrul fizicii sale, Newton a conceput
mai precis mișcarea rectilinie și uniformă a cor-
purilor, iar Adam Smith a privit prețul produse-
lor ca echilibru al ofertei și cererii, în condițiile în
care piața nu este afectată de intervenția vreunei
forțe exterioare. Aidoma mișcării corpurilor, eco-
nomia de piață își continuă desfășurarea, contro-
lată de o „mână invizibilă (invisible hand)”, câtă
vreme nimic din afara ei nu o afectează. Adam
Smith, ca și Newton, operează cu un sistem pe
care îl putem socoti „liniar”. Într-un astfel de
sistem se înregistrează succesiuni de stări ce se
lasă înțelese ca relație cauză-efect, în care cau-
za și efectul sunt proporționale (Klaus Mainzer,
Komplexitat, Wilhelm Fink, Paderborn, 2008, p.
110). Cunoscând o stare și forțele ce acționează se
poate reconstitui trecutul și anticipa viitorul.
Avem aici o abordare a realității economiei -
una ce conține o idealizare, bazată pe o abstrac-
tizare, realitatea aceasta fiind și ea complexă. În
fapt, realitatea rămâne diferită de abordările ei.
Prețul produselor nu a depins decât rareori de
echilibrul dintre cerere și ofertă, căci preferințele
de consum, schimbări ale producției, speculații-
le de pe piețe, inovațiile tehnologice, revoluțiile
industriale, mișcările din burse, șomajul și multe
altele afectează mereu chiar echilibrul.
Din câte cunoaștem, un matematician, Louis
Bachelier, a propus, deja în 1900, înlocuirea
descrierii mișcărilor individuale cu descrierea
mișcărilor agregatelor de indivizi (ceva analog
„moleculelor” față de atomi) ca mișcări browni-
ene. S-a deschis astfel în economie preocuparea
de captare a unei realități în care interacționează
„factori” nenumărați, în care relația cauză-efect
nu mai este proporțională (cauze mici putând ge-
nera efecte pe scară mare, chiar globale) și în care
aducerea sub control a „factorilor” nenumărați
(„stăpânirea complexității”) are prioritate față de
orice altă temă.
Abordarea actuală a “complexității” are, însă,
premise în evoluția din mai multe discipline. Este
vorba de evoluția din termodinamică (datorită lui
Ludwig Boltzmann), din fizica matematică (prin
Henri Poincare), din informatică (odată cu Alan
Turing), din biologie (prin Manfred Eigen), din
neurologie (cu Warren S. McCulloch și Walter
Pitts), din neuroștiințe (cu Humberto Maturana).
Cei menționați au înaintat spre conceperea ordi-
nii din sistem ca rezultat mai mult al interacțiunii
componentelor, decât a orice altceva.
Cum am arătat în alt loc (Andrei Marga,
Cunoaștere și reflexivitate, Editura Academiei
Române, București, 2020), culminația abordării
“complexității” s-a atins cu Niklas Luhmann, care
a dat o sociologie generală - cea mai recentă, cro-
nologic vorbind, și axată pe explorarea „comple-
xității”. Aceasta ia „complexitatea” drept realitate
indestructibilă a vieții din societate, iar „stăpâni-
rea complexității” o urcă la rangul de problemă de
bază a vieții societăților.
Oricum am evalua-o, nu mai putem face abs-
tracție astăzi de „complexitatea” sistemelor de
orice natură - inclusiv a sistemelor de gândire și
de acțiune, a sistemelor persoanei și societății. De
la „complexitate” este de plecat la un moment dat,
în explorarea a ceea ce se trăiește, inevitabil. Cu
atât mai mult astăzi, când la diferite nivele ale rea-
lității se poate vorbi de sisteme și de complexitate,
iar aceasta este trăită adesea cu temeri.
Este sesizabilă în jurul nostru tentația de a so-
coti „complexitatea” ceva atât de copleșitor, încât
scapă ordonării conceptuale și complică decizii-
le de acțiune până la a le inhiba. Sunt de părere,
la rândul meu, că nu trebuie economisit efortul
de a capta „complexitatea”. Obiectiv, nici nu se
poate economisi la infinit, căci se destramă viața
- maladiile pot copleși, anomiile din societate o
pot bloca, rătăcirile pot fi periculoase. A ignora
„complexitatea” se plătește cu nerealism și riscuri.
Numai că trebuie făcuți și pași dincoace de con-
statarea „complexității”. Pași spre a o descrie, ex-
plica și înțelege și pași spre a controla și a o controla
în mod adecvat în raport cu elementele sistemului.
Tot Niklas Luhmann lega indestructibil „com-
plexitatea” de tema sistemelor (Einfuhrung in
die Systemtheorie, Carl-Auer Systeme-Verlag,
Heidelberg, 2002). El ne și amintește o seamă de
contribuții care ajută la a gândi „complexitatea”
ca însușire a „sistemelor”. În succesiunea celebrei
teorii a sistemelor a lui Ludwig von Bertalanfy,
bunăoară, s-a perceput că orice „sistem” este le-
gat cu „mediul înconjurător (Umwelt)”, iar acesta
este mai complex decât sistemul. W. Ross- Ashby
spunea că nici un „sistem” nu are capacitatea de
a răspunde la toate solicitările mediului. Alții au
propus ca „sistemul” să fie conceput ca subiect al
„reducerii complexității” - a „mediul înconjură-
tor” și a propriei „complexități”. Psihologia a și
pus problema reducerii complexității în relația
scop și mijloace. Jerome Bruner a apărat ide-
ea unei „reduceri a complexității” conținută în
scopuri. Niklas Luhmann spune că s-a atins, cu
1O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
aceste demersuri, problema acțiunii în „sistemul
de înaltă complexitate”.
Într-un „sistem de înaltă complexitate”, odată
cu creșterea efectivului de elemente, fiecare ele-
ment este suprasolicitat de cerințele de relaționa-
re. Creșterea în interacțiuni aduce astfel, oarecum
indirect, și o creștere a limitărilor pentru fiecare
element. De aceea, duc mai departe această abor-
dare și susțin că stăpânirea complexității nu este o
simplă reducere, ci pretinde o operațiune mult mai
pretențioasă. Concret, organizarea și tehnologia
sunt indispensabile în sisteme, dar fără reflecție și
comunicare, ce ia instituțional forma democrației,
nu se ajunge la stăpânirea complexității într-un sis-
tem în care elementele sunt oameni. Iar doar cu o
democrație confuză, în care nu valoarea opiniilor,
persoanelor și soluțiilor contează, ci descurcarea, se
ajunge tot în impas.
Între timp, o seamă de percepții și constatări
au fost prelucrate la nivelul unei filosofii cuprin-
zătoare axată pe stăpânirea complexității. Niklas
Luhmann, a fost izbit de faptul că societățile tim-
pului nostru, atât de organizate în sisteme, sunt
nu doar inserate într-un „mediu înconjurător”
care le solicită continuu să-și asigure stabilitatea.
Fiecare este alcătuită din subsisteme multiple, ce
intersectează, interacționează și se ierarhizează
în mod schimbător și are criterii de performan-
ță specifice. Concluzia trasă este că raționalitatea
acțiunii orientată de un scop va trebui înlocuită
cu conceptul unei raționalități mai realiste, cea
a sistemului în care acțiunea este încadrată. Nu
„acțiunea individuală” a unui agent este de acum
referința, ci „sistemul acțiunilor”. Acesta mul-
tiplică agenții, diversifică mijloacele și este mai
complex. „Raționalitatea nu mai poate fi înțe-
leasă ca desfășurare comprehensivă și conside-
rare a unui sens dat în prealabil. Ea este înainte
de toate o reducere a complexității” (Zweckbegriff
und Systemmtionalităt, Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 1973, p.14). Niklas Luhmann s-a referit
precumpănitor la „sisteme sociale”, dar consta-
tarea era aplicabilă pe scară mai largă, sistemelor
vii.
Cu timpul, am ajuns, în fața realităților, să
trag, la rândul meu, două concluzii. Anume, teza
„complexității” crescute a lumii se confirmă cu
brio. Oamenii depind, fiecare, mult mai hotărâtor
de sistemele în care se desfășoară viața lor decât de
scopurile individuale. „Complexitatea” covârșește
viața în societățile timpului nostru. Orice subiect
este încărcat de acum, din capul locului, cu soli-
citarea la a proceda selectiv. Selectivitatea devine
problemă de viață, individuală și colectivă. Cum
se rezolvă ea?
Nu avem la îndemână - aceasta este o asum-
pție a filosofiei pragmatismului reflexiv, pe care
am conturat-o în scrieri anterioare - altă soluție
decît să legăm selectivitatea de stabilirea „sensu-
lui”. Altfel apare pericolul dizolvării oamenilor în
evenimente ce duc în orice direcție. A sta smirnă
în fața realității, fie și cu uimire, nu rezolvă ceva.
Viața umană este legată de aspirații și scopuri pro-
prii - altfel se stinge, chiar dacă omul respectiv ră-
mâne viu. Așa stând lucrurile, tocmai „complexi-
tatea” conjură filosofia să interogheze sensul și să
caute o raționalitate care rămâne legată de scopu-
rile oamenilor, individuale și comunitare, luând
în seamă „complexitatea”.
(Din volumul Andrei Marga,
Stăpânirea complexității, aflat sub tipar)
■
Intrare-n muncile
de primăvară (I)
■ Christian Crăciun
Nu eu mă lupt cu limbajul, el se luptă cu
mine. Tot timpul m-am suspectat de
inadecvare la limbaj. De aceea în anu-
mite etape ale conștiinței mele, mă gândeam dacă
limbajul nu poate fi depășit printr-un metalim-
baj, lingvistica printr-o metalingvistică, cuvântul
printr-un metacuvânt. Dar era numai o perioadă
de impas, pentru că, de fapt, avem nevoie de un
metatrup și de o metaconștiință, pentru un cu-
vânt zdravăn, sănătos, real. Nu cuvântul trebuie
perfecționat, ci trupul, nu verbul și substantivul
trebuiesc acordate. Ci nervii pe care ei cântă, ei
spun și ei pronunță. A te spăla pe mâini e mai
important decât a șterge cu guma un cuvânt scris
pe hârtie sau cu buretele unul alb scris pe tabla
neagră”.1
Un cuvânt inventat și forțat stă în centrul aces-
tei însemnări străfulgerate, ca multe altele ale po-
etului: metatrup. Oximoronul conținut în cuvân-
tul compus vine însă a lămuri tensiunea esențială
a liricii lui Nichita, cea dintre concret și abstract,
dintre literă și duh. Nominalist (poate fi altfel un
poet?) crede în realitatea „zdravănă” a cuvântului.
Neaoșul epitet este o figură nu numai retorică, e
de conținut. A unsprezecea elegie propune tocmai
o altă perspectivă asupra corporalului decât cea
„ontologică” din Elegia a zecea. Este perspectiva
trupului care „se acordă” (muzical, fin) cu absolu-
tul, cum se spune în citatul de început. Motto-ul:
Intrare-n muncile de primăvară a derutat. Alături
de el, în mod abuziv, decupându-se din poem
doar ultima parte, a opta, ea a putut fi citită pe la
serbări ca un fel de omagiu ideologic al munci-
lor agricole de primăvară la care partidul chema
mobilizator, și e sigur că poemul nu are nimic a
face cu asta. „Eu construiesc misterul/nu îl ad-
mir” (Defăimarea răului), spune poetul, asumân-
du-și cu superbie postura demiurgică, învăluind
blagian minus cunoașterea, contemplația, în aura
tainei. Acestui gest demiurgic i se opune escato-
logic „cuvântul bun de mâncare”: „Cuvântul ca-
re-l zic este pus pe masă/și de mâncare este”(tot
Defăimarea răului în Epica magna). Se constru-
iește astfel traseul pascal de la putrezirea seminței
la frângerea împreună a pâinii. Elegia aceasta este
una foarte bună de meditat în perioada Triodului.
„El era un singur ochi peste tot,/o singură gură
de jur împrejur,/un singur piept peste tot,/o sin-
gură frunte de jur împrejur” (Nod 5) este una din
seriile nesfârșite de imagini „organice” răspândite
în toată lirica nichitiană. Această hiper-prezență
a organelor este exact metatrupul căutat. Trup al
splendorii, trup al luminii, iată ce caută necuvin-
tele poetului.
Elegia seminței este o elegie a centrului, a ini-
mii, opusă fragilității abstracte din cel de-al ze-
celea poem al ciclului. „Între concept și imagine
nu există nicio sinteză”, spune Bachelard2. Asta
explică poetica rupturii, imaginile coșmarești
ale decapitărilor și dez-articulării corporale care
abundă în lirica îngerului blond. „Conceptele” lui
Nichita sunt imagini onirice care se coagulează
într-o poezie ce-și inventează permanent propriul
limbaj. Pe care trebuie „să-l jupoi de înțeles” (Voci
de mulți oameni), este singura „metodă critică”
potrivită pentru elegiacul poet. Și una dintre di-
ficultăți este tocmai corporalitatea acestui limbaj3.
„Inimă mai mare decât trupul,/sărind din toate
părțile deodată/și prăbușind-se din toate păr-
țile-napoi,/asupra lui,/ca o distrugătoare ploaie
de lavă”. Este un „bing bang”, o geneză explozivă,
un univers cu centrul (inima) invadând totul.
„Conținut mai mare decât forma”, poemul creș-
te din această „alergare” venită dinspre strămoși.
„materia-n dureri ia naștere din ea însăși,/ca să
poată muri”. „Când materia vrea să se distrugă își
inventează omul său. Când omul vrea să se distru-
gă își inventează materia sa. Primul fenomen se
numește conștiința de sine. Al doilea fenomen se
numește sinea singură” (Dintr-un abecedar marți-
an). Apoftegmatica rostire, specifică acestei vârste
a creației nichitiene, vrea să deslușească tema fun-
damentală a singurătății și singularității: „Moare
numai cel care se știe pe sine,/se naște numai cel
care își este/sieși martor”. „Sinea singură” e vocea
îngerului neconvențional care bântuie lirismul
acesta de dincolo de cuvinte. A-ți fi sieși martor
este o poziție poetică obsedantă la poetul care se
percepea locuind într-un ochi. Alergarea („Ar
trebui să alerg”) este engrama acestei „deplasări
spre roșu” care este moarte sau este naștere, îm-
preună cu toate „formele” precedente care sunt
strămoșii. („Voi alerga, pentru că numai ceea ce
este/nemișcat în el însuși/se poate mișca,/numai
cel care e singur în sine/e însoțit...”). Dedublarea
este figura principală în această elegie. Iar dedu-
blarea, frângerea, este ofrandă. Iar ofranda ține
intim de primăvara ființei, „cu moartea pre moar-
te călcând”. „...și știe că, nearătată, inima/se va
prăbuși mai puternic spre propriul ei centru/sau,/
spartă-n planete, se va lăsa cotropită/de vietăți și
de plante...”. Poem despre sămânța-cuvânt, elegia
ultimă este sfârșitul-început al ființei: „Totul este
atât de perfect/în primăvară, încât numai încon-
jurând-l cu mine/iau cunoștință de el...”. Elegia
finală se alcătuiește prin acest permanent joc al
dimensiunilor, în care cel mai mic îl conține pe
cel mai mare.
„Totul e simplu, atât de simplu, încât/devine
de neînțeles”. După cum există o reducție feno-
menologică, există și o reducție lirică, de care
sunt capabili marii poeți. În fermitatea tăieturii
se vede mâna poetului de geniu. Aici, Nichita
Stănescu face reducerea la inimă, sămânță, cen-
tru. Asta înseamnă „muncile de primăvară”, nu
hectarele arate la televizor. Ne spune Annick de
Souzenelle: „Inima-centru este acest nucleu-Alef;
inima-organ e celula Yod, Alef se retrage, Yod este;
Omul devine NUMELE său și e prins cu harpo-
nul de Elohim-Tatăl. Astfel bate inima lumii, în
taina unui unic și multiplu Sabat”4 Aceasta este
Sărbătoarea cu care se încheie ciclul Elegiilor.
În calitatea lui de poet trans-modern, Nichita
Stănescu pulverizează percepții și limbaje pen-
tru a expulza durerea de a fi. Simplitatea aceasta
transcende posibilitatea de înțelegere, este mona-
da din prima elegie. Totul se închide asupra lui
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
11
o
însuși. „Totul e atât de aproape, atât/de aproape,
încât/se trage-napoia ochilor/și nu se mai vede”.
Sunt hipersemne, cum le spune Sorin Dumitrescu
în fundamentala sa analiză5, care, odată decelate,
dezvăluie o mirabilă unitate a operei nichitiene.
Inima-în-alergare-spre-centrul-pământului este
un astfel de hipersemn, ca „mațele luminii du-
când cu viteză/cuvintele-nghițite” (Vechi câmp de
luptă).
„ În orice lucru (Dabar) este prezent Cuvântul
(Dabar); dacă acesta nu este recunoscut, lucrul
este atins de ciumă (Deber)”6 etimologizea-
ză cabalistic și psihanalitic doamna Annick de
Souzenelle. Similitudinea ebraică între lucru - cu-
vânt - plagă pedepsitoare ține de o filosofie pe care
nu o pot apropria aici, dar este perfect congruentă
cu planul de adâncime al limbii nichitiene. Nodul
înnoadă... trebuie rostită această tare afirmație
tautologică. Volumul cupolă al post-poeticii sale
(Noduri și semne) este pre-vestit de unele alcă-
tuiri poetice din Elegii. Iar „primăvara” subiect
al ultimei alcătuiri din ciclu deschide spre per-
spectivele alchimiei sensurilor din volumele din
urmă ale poetului. „Suntem fructificați./Atârnăm
de capătul unei priviri/care ne suge”... descria un
traseu similar în A treia Elegie. De la sămânță la
fruct, înnodarea sensurilor poate fi desfăcută prin
asemenea tăieturi gordianice. Eliberarea este o
îmbrățișare: „strângând la sine totul și deodată/
într-o îmbrățișare atât de puternică,/încât îi sare
printre brațe mișcarea”. „Anotimpurile ” poe-
tului mută corpul în abstracția pură a mișcării.
„Corpul nostru face ca toate celelalte precum și
lumea să fie corpuri” observa acut Jose Ortega y
Gasset7. Diafanul poet al lui alef, zero, unu, cub
și alte abstracțiuni construiește, prin tot ceea ce
scrie, un trup. Durerea de a fi este cosmică pentru
că însuși cosmosul este un trup. Din această per-
spectivă, secvența VII a poemului este nucleul său
semnificativ: „...trup ciudat, trup asimetric,/mirat
de el însuși/în prezența sferelor.//mirat stând în
fața soarelui,/așteptând cu răbdare să-i crească
luminii/un trup pe măsură”. Ne aflăm în nodul de
interogații al elegiei seminței, unde rămânem hi-
pnotizați de două întrebări: ce caută trupul (mirat
el însuși de această situare) în lumea sferelor? Și
care este trupul pe măsura luminii? Este felul lui
Nichita de a nota existența trupului splendorii, a
trupului de lumină, precum și nevoia luminii de a
se „îndoi”, devenind trup. Adică devenind sămân-
ță care putrezește.
Note
1	Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Eminescu
1990, p.517
2	Gaston Bachelard, Poetica reveriei, ed. Paralela 45,
2005. p. 60;
3	Schimbând filosofie cu poezie este perfect valabilă
următoarea observație: „...aș spune că locul propriu al
filozofiei, sălașul ei, nu este cartea sau articolul acade-
mic, ci trupul filozofului. Ea nu există cu adevărat de-
cât dacă e întrupată într-un om. Filozofia este cuvântul
devenit carne”.
Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața
plină de primejdii a filozofilor, Humanitas, 2018. P.51;
4	Annick de Souzenelle, Simbolistica corpului uman,
Herald, 2019, p. 261;
5	Tablou cu orbi, Metalingvism și marginalizare,
Fundația Anastasia 2013.
6	Egiptul interior sau cele zece plăgi ale sufletului,
Amarcord, 2001, p. 103;
7	Omul și mulțimea, Humanitas, 2001, p. 69.
■
Fabula în literatura
universală: definiții,
etimologie, dimensiune
morală și scurtă istorie (I)
^^lulian Cătălui
Definiții. Structură
Cine mai citește fabule în ziua de astăzi? Cine-i
mai lecturează pe bătrânul înțelept Esop, pe per-
secutatul pesimist Fedru, pe persiflant-răutăcio-
sul La Fontaine, pe ironicul moralist Krîlov, pe
românul sfătos Grigore Alexandrescu și pe mulții
alții? Toată lumea, poate tocmai deoarece fabula
este un gen rezervat multor scriitori și chiar filo-
zofi importanți și, deci, având gustul fructelor din
grădina vecinului, după cum sublinia scriitorul
honduriano-guatemalez Augusto Monterroso, ci-
tându-l pe arcadianul poet spaniol Garcilaso de la
Vega. În eseul de față, vom încerca să răspundem
acestor întrebări dar și altora, legate de fabulă, fa-
buliști și fabulism. În opinia mea, fabula este un
text în proză sau poezie cu multe înțelesuri filo-
sofice, cu unele răsturnări de situație, cu o morală
explicită, dar care predispune la seriozitate și la
gândire critică, dincolo de un anumit infantilism
al ei.
După etnologul Arnold van Gennep, o fabulă
este o scurtă povestire în versuri sau în proză care
își propune să dea o lecție plăcută de viață și care
se caracterizează adesea printr-o narațiune fictivă
de compoziție naivă și alegorică ce prezintă ani-
male vorbitoare, ființe umane sau alte entități cu
aspect de animale, dar personificate.1 De aseme-
nea, o morală este exprimată de multe ori într-o
singură frază ori în câteva, de regulă tezist-de-
monstrative și uneori enervante, la sfârșitul sau la
începutul fabulei, acest lucru fiind uneori impli-
cit, căci cititorul este nevoit, el însuși, din fericire,
să identifice moralismul sau moralitatea fabulei
respective. Pentru fabulistul latin de origine tra-
că Fedru, „Meritul fabulei este dublu: stârnește
râsul și dă o lecție de prudență”2. Această sem-
nificație didactic-tezistă a fabulelor poate explica
faptul că fabulele au circulat fără opreliști de la o
cultură la alta. Potrivit scriitorului britanic G. K.
Chesterton, „fabula este un fel de alfabet al ome-
nirii prin intermediul căruia am putea scrie pri-
mele certitudini filosofice; și din acest motiv figu-
rile trebuiau să funcționeze ca niște abstracțiuni
algebrice sau piese ale unui joc de șah”3.Fabula
are „o intenție didactică și o scriere de natură eti-
că și universală”4 care apare aproape întotdeauna
la sfârșit și mai rar la început, numită în general
morală sau afabulație. În Dicționarul de retorică
și poetică al Helenei Beristain5 se aratră faptul că
fabula „este un gen didactic prin care critică de
obicei obiceiurile și viciile locale sau naționale,
dar și caracteristicile universale ale naturii umane
în general”.Utilizarea nu a fost întotdeauna atât de
clar distinsă, astfel, în versiunea Regelui James a
Noului Testament, termenul „^v9oț” („mythos”)
a fost redat de traducători ca „fabula”6 în „Prima
Epistolă către Timotei”, „A Doua Epistolă către
Timotei”, „Epistola către Titus” și „Prima Epistolă
a lui Petru”7. În fine, criticul și istoricul literar
Dumitru Micu consideră că fabula posedă ceva
în plus; ele fiind povești și, ca atare, au darul
de-a ne „copilări”, astfel, dând grai și, în genere,
însușiri omenești dobitoacelor, ne catapultează
în plin fabulos, deci la sursele gândirii poetice.8
Personajele fabulelor nu sunt animale de rând,
dar nici oameni, ci „făpturi de extracție specială,
ființe năzdrăvane, de mitologie indică”, fiind ur-
mărite faptele și conflictele cu încântarea cu care
asistăm la „luptele dintre maimuțe și demoni”, din
Ramayana.9
Fabula are următoarea structură: povestea sau
povestirea propriu-zisă ori istorioara cu tâlc și
morala sau învățătura; figura de stil utilizată de
obicei este personificarea, fabula având un dublu
caracter, unul satiric (atrăgător pentru marele pu-
blic) și altul moralizator (de multe ori enervant).
Etimologie
La origine (primul sens), cuvântul „fabulă”
(fabula, ae: legenda) desemna povestea sau lanțul
de acțiuni care stă la baza unei povești imagina-
re, oricare ar fi aceasta. Tocmai în acest sens, în
Poetica, Aristotel desemnează „fabula” ca fiind
unul dintre cele șase elemente care constituie
o tragedie, alături de moravuri, limbaj, gândi-
re, aparatul scenic și cântec.10 Cuvântul „fabulă”
provine din latinescul fabula sau fabella, de la for,
fări, a cuvânta sau cuvânt, vorbire11, care desem-
nează faptul de a vorbi în timp ce inventezi sau
fabulezi, din care derivă și termenul de „a fabula”.
În limba greacă, nu exista niciun termen special
care să numească genul fabulei, care era desem-
nat prin cuvântul care înseamnă poveste: ^v9oț
(mythos, care a dat cuvântul „mit”).12 Pentru a
face referire la gen, obiceiul s-a răspândit foarte
devreme pentru a desemna fabulele ca aesopica
(literal: „Despre Esop”), care în Evul Mediu ar fi
tradus ca ysopets sau isopets.13 Ysopet sau Isopet
(tradus prin Micul Esop) a fost inițial numele unui
anumit număr de colecții medievale de apologuri
sau fabule, dintre care cel mai cunoscut este Dit
d’Ysopet de Marie de France; este un proces de
expunere didactică și morală care face posibilă
identificarea „propoziției” sau „moralității” unei
povești scurte sau narațiuni14. Această denumi-
re a fost folosită frecvent în secolul al XIX-lea,
când filologii și medievaliștii au pus la îndoială în
mod activ originile limbii franceze15. De atunci,
ysopet-ul sau isopet-ul desemnează un gen literar
prin care autorii din perioada evomediană, inspi-
rându-se dintr-un repertoriu străvechi, comun și
12
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
universal de apologuri, găsesc o metodă de ex-
punere didactică și morală (literatura didactică),
care să permită identificarea „propoziției” sau a
„moralitatea” unei povești sau fabule16.
Dimensiunea sau latura
filozofică morală sau etică a
fabulei
Departe de a fi o anexă a unei povești, mora-
la (sau moralitatea) ori etica, de fapt, latura filo-
sofică, este rezumatul ei, argumentul pe care se
construiește, ea constituie un element esențial
al fabulei. În Panciatantra, de pildă, morala este
menționată la începutul și la sfârșitul fiecărei fa-
bule17. Filozoful Hippolyte Taine, compară mo-
ralitatea fabulei cu o „demonstrație matematică a
teoremelor geometrice”18. În timp ce fabula este
adesea definită ca o „poveste mică, cel mai ade-
sea în versuri, din care se trage o morală”19, no-
belizatul Claude Simon, reprezentant al Noului
Roman francez din anii 1950, alăturându-se lui
Houdar de La Motte, inversează procesul în cre-
ație: „Pentru fabulist, există mai întâi o morală și
apoi povestea pe care o imaginează ca o demon-
strație picturală, pentru a ilustra maxima, precep-
tul sau teza pe care autorul caută prin acest mijloc
să o facă mai frapantă”20.Valoarea „morală” a fa-
bulelor a fost adesea criticată, potrivit filozofului
iluminist Jean-Jacques Rousseau, morala fabulei
este adesea dubioasă, chiar pur imorală și nepo-
trivită pentru educația copiilor: „Toți copiii sunt
puși să învețe fabulele lui La Fontaine și nu exis-
tă niciunul care să le asculte. Când i-ar auzi, ar
fi și mai rău; căci moralitatea este atât de ames-
tecată cu ea și atât de disproporționată cu vârsta
lor, încât i-ar conduce mai mult la viciu decât la
virtute. [...] Astfel, morala primei fabule citate
(Corbul și vulpea) este pentru copil o lecție de lin-
gușire cea mai josnică; cea a celui de-al doilea, o
lecție de inumanitate (Greierele și furnica); cea a
celui de-al treilea, o lecție de nedreptate (Vițelul,
Capra și Oaia, în compania Leului)”21. La un se-
col după Rousseau, poetul romantic Alphonse de
Lamartine este și mai sever în judecata lui despre
același La Fontaine: „Aceste povești cu animale
care vorbesc, care își dau lecții între ele, care râd
unele de altele, care sunt egoiste, batjocoritoare,
neprietenoase, mai răutăcioase decât noi, m-au
făcut să mă doară inima. Fabulele lui La Fontaine
sunt mai degrabă filosofia dură, rece și egoistă a
unui bătrân, decât filosofia iubitoare, generoa-
să, naivă și bună a unui copil: este fiere, nu este
lapte pentru buze și pentru inimile lui, această
vârstă”22. Aceste critici ar fi justificate dacă fabula
s-ar prezenta de fapt ca o lec’ie de virtute, în timp
ce principala sa caracteristică este aceea de a fi „o
structură narativă specifică care impune prin ea
însăși o interpretare transcendentă”23, adică o in-
terpretare care depășește nivelul aparent al nara-
țiunii. Chiar dacă unele fabule au o pondere etică,
precum la Hesiod, cele mai multe sunt “povești de
avertisment”, învățând cum să supraviețuiești în
lumea ostilă a societăților tradiționale, unde pu-
terea celor puternici se exercită fără contrapon-
dere și unde riscă să ai mereu de-a face cu cineva
mai puternic sau mai priceput decât tine însuți.
Prin deznodământul lor, unde personajul care
s-a lăudat cu avantajele sale la început este aspru
pedepsit la final, fabula recomandă tuturor „să
păstreze un profil scăzut”, filozoful francez Michel
Serres exprimă altfel această idee: „trebuie să nu
fii prins în avatarurile minorului și majorului [...]
Dacă vrei să câștigi, joacă-te cu subminarea”24.
Același lucru este valabil și pentru fabulele din
Panciatantra, ale căror morale un specialist o re-
zumă astfel: în cele mai multe cazuri, viciul este
răsplătit, în timp ce virtutea este uneori pedepsi-
tă, înșelăciunea dovedindu-se a fi cea mai sigură
cale de a reuși25. De asemenea, fabula avertizea-
ză împotriva actelor neconsiderate și a absenței
reflecției înaintea unei acțiuni, cum ar fi cobo-
rârea într-o fântână fără a fi luat în considerare
mijloacele de a urca (Vulpea și capra). Pe scurt,
avertizează împotriva capcanei automatismelor26
și își extrage cele mai bune efecte din situațiile în
care unul dintre personaje produce o reacție re-
flexă nepotrivită: deschiderea gurii pentru a arăta
frumusețea cântecului său (Corbul și vulpea) sau
pentru a răspunde la un provocare atunci când
situația ne cerea să-l ținem închis (Țestoasa și
cele două rațe), sau pentru că suntem purtați de
lăcomia noastră (Câinele care își eliberează pra-
da pentru umbră). Sau, din nou, un prieten folo-
sește prea multă putere pentru a strivi o muscă
(Ursul și Iubitorul grădinilor). Chiar și Jupiter nu
poate să nu facă un act reflex (Vulturul și melcul).
Același lucru este valabil și pentru tânăra care
se lasă purtată de imaginația ei până în punctul
de a pierde puținul pe care îl avea (Lăptăreasa și
ulciorul cu lapte).27 Aceste acțiuni ratate stârnesc
râsul cititorului, pentru că, așa cum remarcase fi-
lozoful francez, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură, Henri Bergson, „comicul este acela
prin care personajul renunță fără să știe, la gestul
involuntar, la cuvântul inconștient”28.
Note
1	Arnold van Gennep, Manuel de folklore franțais
contemporain, Paris, A. Picard, 1938, p. 741.
2	Cf. Fables, Livre 1, Prologue: Duplex libelli dos est:
quod risum movet, Et quod prudenti vitam consilio mo-
net, online.
3	H.P. Blackham, The Fable as Literature, Londres,
Athlone Press, 1985, p. XVI.
4	Cf. „Fabula”, en www.casadelecturas.files.wordpress,
consultado el 14-11-15.
5	Helena Beristain, Diccionario de Retorica y Poetica,
Mexico, Editorial Porrua, 1985, p. 207.
6	For example, in First Timothy, “neither give heed to
fables...”, and “refuse profane and old wives’ fables...” (1
Tim 1:4 and 4:4, respectively), online.
7	Cf. Strong’s 3454. pv0o^ muthos moo’-thos; per-
haps from the same as 3453 (through the idea of tui-
tion); a tale, i.e. fiction (“myth”): - fable. “For we have
not followed cunningly devised fables, when we made
known unto you the power and coming of our Lord
Jesus Christ, but were eyewitnesses of his majesty” (2nd
Peter 1:16), online.
8	Dumitru Micu, „Postfață”, în Grigore Alexandrescu,
Poezii, București, Editura Minerva, 1979, p. 233.
9	Dumitru Micu, op. cit., p. 233.
10	Aristote, Poetique, VI, 1450b, 21-34, online.
11	Mihail Nasta, „Prefață”, în Esop, Babrius, Fabule,
București, Editura Minerva, 1980, p. v.
12	Jean Pepin, Mythe et allegorie: les origines grecques et
les contestations judeo-chretiennes, vol. 1, Paris, Etudes
augustiniennes, 1976, online.
13	Cf. “Informations lexicographiques et etymolo-
giques de «ysopet» dans le Tresor de la langue franțaise
informatise”, sur le site du Centre national de ressources
textuelles et lexicales, 2002, online.
14	Leopold Constans, «Marie de Compiegne d>apres
l>Evangile aux femmes, texte publie pour la premiere
fois dans son integrite d>apres les quatre manuscrits
connus des XIIIe, xive et xve siecles avec un commen-
taire philologique & grammatical et une dissertati-
on sur l>origine probable de ce fabliau», Bulletin de la
Societe historique de Compiegne, 3, 1876, pp. 33-118.
— Reimpr. a part: Paris, Franck et Vieweg, 1876, 86 p.
[Gall], online.
15	Cf. Fables inedites des XIIe-XIVe siecles, Paris, ed. A.
M. C. Robert, t. 1, p. CLXIV, note 1, online.
16	Armand Strubel, “Isopets”, en Dictionnaire des
litteratures de languefranțaise, II, p. 1094, Bordas, 1986.
17 G.U. Thite, « Indian Fable », dans Robert S.
Falkowitz et al., La Fable, Geneve, Fondation Hardt,
1984, p. 39.
18	Hippolyte Taine, Essai sur les fables de La Fontaine,
Paris, Mme ve Joubert, 1853, p. 4.
19	Cf. Petit Larousse illustre, Paris, 1985, online.
20	Claude Simon, dans le Discours de Stockholm, 1986,
p. 16.
21	Jean-Jacques Rousseau, Emile ou de leducation
(Wikisource), online.
22	Alphonse de Lamartine, Le Conseiller du peuple -
1850, p. 29, texte dans Google Livres [archive], cite par
Bray 1929, p. 64.
23	Jean-Marie Schaeffer, «Aesopus auctor inventus»,
Poetique, no 63, 1985, p. 357.
24	Michel Serres, Hermes IV. La distribution, Paris,
Minuit, 1977, p. 94.
25	G.U. Thite, op. cit., p. 49-53 («There is no doubt that
most of stories in Panchatantra teach cheating as the best
way to success» (p. 51).
26	Karl Canvat et Christian Vandendorpe, La fable:
Vade-mecum du professeur de franțais, Bruxelles-Paris,
Didier Hatier, coll. «Sequences», 1993, pp. 51-53.
27	Karl Canvat, op. cit., p. 53.
28	Cite par Canvat, 1993, p. 51.
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
13
Istoria privită prin
lentila metaforelor (II)
■ Nicolae Iuga
6.	Curgerea este zadarnică
sau are un rezultat?
Lucian Blaga numea valorizarea curgerii - inves-
tirea timpului cu accente axiologice. Ideea ar putea
fi dezvoltată. Mental, noi putem diviza timpul în trei
mari segmente: trecut, prezent și viitor - și tot astfel
putem pune accentul nostru axiologic pe trecut, pe
prezent sau pe viitor.
Dacă punem accentul axiologic pe trecut, asta
înseamnă că undeva în trecut a fost pentru omenire
un timp mai bun decât cel prezent, o vârstă de aur
sau o condiție paradisiacă. În mitologia iudeo-creș-
tină avem raiul, grădina Edenului, în care omul era
nemuritor, nu cunoștea nici finitudinea vieții și nici
suferința. Dar iată că survine un accident, din vina
întâilor oameni: au încălcat interdicția divină și au
mâncat din pomul oprit. De aici înainte condiția
ontologică a omului se modifică radical, intră pe
scena lumii suferința și moartea. Căderea în păcat
a omului atrage după sine și decăderea cosmosului
în ansamblu. Până la păcatul originar, fluviul timpu-
lui curgea liniștit și uniform, venea de la infinit din
trecut și, trecând prin prezentul ființei noastre, mer-
gea la infinit în viitor. Căderea în păcat echivalează
cu o ruptură tectonică de-a curmezișul râului, dând
naștere la ceva asemănător cu o cascadă. Rezultatul
curgerii în cascadă este acela al instituirii pentru om
a unei condiții ontologice cu totul noi. De la o con-
diție edenică fericită, omenirea a căzut în suferință și
moarte. Și accentul axiologic pus pe trecut este pro-
priu nu numai mentalității iudeo-creștine, ci și altor
civilizații. Mitologia greco-romană ne vorbește de
niște vârste fericite ale omenirii, de o vârstă de aur,
de la care omenirea a decăzut la condiția de azi. Sau
în hinduism avem patru epoci îndelungate, de zeci
de mii de ani (Yuga), noi aflându-ne acuma în cea de
a patra (Kali Yuga), trecerea de la prima spre ultima
fiind o degradare continuă, marcată de întuneric și
păcat. Curgerea are în acest caz un sens descendent și
timpul poate fi numit aici timpul-cascadă.
Dacă punem accentul axiologic pe prezent,
avem o altă paradigmă mentală. Râul lui Heraclit
curge exasperant de monoton, ne aflăm sub zodia
Ecclesiastului, a lui nimic nu este nou sub soare și
toate sunt deșertăciune. Sau a Glossei lui Eminescu.
Ceea ce ne îndeamnă la evadarea din tristețe prin
Carpe diem.
În fine, cu accentul axiologic pus pe viitor ne
situăm într-o perspectivă asupra istoriei mai proprie
prezentului și apropiată de cea științifică. Este
validată aici ideea de progres. Istoria pare a avea un
sens crescător și optimist. Două versuri eminesciene
sunt edificatoare în acest sens: „Ale noastre vieți toate
sunt ca undele ce curg / Vecinic este numai râul, râul
este Demiurg”. Râul este Demiurg, în sensul că poate
crea ceva determinat din ideea de curgere. Ne aflăm
aici, ca în dialogul Timaios al lui Platon, în fața unui
Demiurg care creează din diverse particule rătăcitoa-
re (aitia planomene) ființe determinate.
La fel, în dialectica hegeliană orice ființă determi-
nată, ca o undă trecătoare a Râului cel veșnic, este su-
pusă pieirii, dar pieirea acesteia nu înseamnă numai
suprimare, ci și păstrare totodată. Este ca și cum cur-
gerea râului heraclitic ar lăsa ceva depuneri în urma
ei (idei, descoperiri științifice, creații artistice) și, cu
timpul, albia râului se înalță. Apoi ființa determinată
este sortită pieirii, intră în ciclicitatea vieții și a morții,
se mișcă aparent în cerc, iar infinitul este un cerc de
cercuri. Dar, datorită sedimentelor anterioare, miș-
carea nu revine exact în punctul ei de plecare, ci re-
vine pe un plan superior. Viața noastră de exemplu,
când revine la sfârșitul ei circular la punctul de pleca-
re, lasă în urma sa ceva în spiritul obiectiv, în spiritul
obiectivat ca valori ale culturii prin care am trecut și
atunci nu revine exact la punctul de plecare, ci revine
pe un plan superior, semn că nu am trăit degeaba.
De aceea dialectica hegeliană are binecunoscuta for-
mă a unei spirale ascendente. Sau, în terminologia
blagiană adoptată deja, dacă punem accent axiologic
pe viitor, vom avea timpul havuz ca opus al timpului
cascadă, o reprezentare a timpului ca fântână artezi-
ană. Undeva în viitor noi vom avea un timp mai bun
decât cel prezent. Sigur, tot timpul vor apărea pro-
bleme, dar noi avem prejudecata mitologică potrivit
căreia tehnica le va rezolva pe toate. Iată binefacerile
progresului, vorba unui personaj al lui Caragiale. În
reprezentarea timpului havuz, aruncarea apei în sus
împotriva gravitației contrazice experiența noastră
cotidiană, dar ca parte a metaforei această imagine
este cum nu se poate mai potrivită.
7.	De la metafora Râului la Heraclit
la metafora Mării la Hegel.
Curgerea râului are rost prin ea însăși, fiindcă cur-
gerea este mișcare și mișcarea înseamnă viață, după
cum încetarea completă a oricărei mișcări înseamnă
moarte. Pentru a ilustra viața popoarelor, Hegel re-
curge la metafora Mării. Dacă apa mării ar fi complet
nemișcată, ca a unei bălți mici de exemplu, atunci
din lipsă de oxigen toate vietățile din mare ar pieri,
iar marea ar deveni un mediul al putreziciunii im-
propriu vieții. Ar pieri nu numai vietățile marine ci
și cele de pe uscat, din cauza emanațiilor toxice ale
mării. Că nu se întâmplă așa, faptul se datorează vân-
tului care provoacă valurile, adică mișcării Mării de
la suprafață, care oxigenează apa și face posibilă viața.
Marea este Istoria universală, iar valurile care o țin
în viață sunt episoadele de violență intra- și inter-
statale, răscoalele și revoluțiile în interiorul statelor,
precum și războaiele dintre state. Hegel zice despre
război că este semn de sănătate etică a popoarelor,
o afirmație care poate șoca la prima vedere, dar ar-
gumentarea filosofului limpezește lucrurile. Există
instituții în stat care sunt supreme, în sensul că dea-
supra lor nu se mai află altceva în raport cu care să
fie subordonate, de exemplu Justiția sau conducerea
politică. Și dacă aceste instituții se anchilozează sau
se corup cu timpul, acestea nu pot să fie reformate
din interior, o Justiție coruptă de exemplu nu se va
putea reforma pe sine, ci însănătoșirea ei poate să
vină numai dintr-o mișcare din afara ei, adică dintr-o
revoluție. La fel și războaiele dintre state, acestea fac
popoarele ca să lase fricțiunile interne și să fie unite
în fața primejdiei din afară, războaiele dintre state
unesc popoarele în interiorul statelor.
E adevărat, în situație de război individul se con-
fruntă concret cu posibilitatea de a-și pierde avuția
sau chiar viața, a lui sau a rudelor sale apropiate. Dar
trebuie să ne gândim la mulțimea de predici edifica-
toare sau la lecțiile de istorie în care este preamărit
eroismul ostașilor căzuți în războaie. Stând reculeși
în fața amvonului și ascultându-l pe preot, oamenii
sunt impresionați de conținutul cărților sacre, care
ne sfătuiesc să ne adunăm comori în ceruri, deoarece
acestea sunt cele care contează din perspectiva vieții
veșnice, iar nu comorile materiale perisabile de pe
pământ, aflate în nesiguranță. Și cărțile sacre ne mai
învață ca să îi cinstim pe martirii creștini care și-au
dat viața pentru credință și să nu ne fie teamă de cei
care ucid trupul, dar sufletului nu au ce să-i facă, ci de
cei care ucid sufletul să ne fie teamă. Atunci oamenii
pot intra în transa unei evlavii sentimentale și nu le
mai pasă de nimic. Dar atunci când se întâmplă ca,
într-o situație dată de război, să-și piardă averea sau
pe unele rude apropiate, aceeași oameni uită repede
ce au aprobat atunci când au ascultat predica preotu-
lui și încep să profereze sudalme și blesteme împotri-
va divinității și a nenorocirilor cu care se confruntă.
Și de asemenea mai este adevărat că Hegel pare a
face apologia războiului și a violenței în istorie. Dar
trebuie să avem în vedere că el a fost contemporan cu
războaiele napoleoniene, când în luptă încă mai conta
forța fizică a omului și încă mai exista onoare militară
și cavalerism. Hegel nu a putut anticipa războaiele
secolului XX și apariția armelor de nimicire în masă
a populației civile neimplicată în război. Pentru
vremea lui însă a avut dreptate să susțină că în lungi
perioade de pace oamenii devin cu timpul comozi și
se înnămolesc într-o viață lipită de probleme grave
și de ideal. Altfel Hegel are dreptate, când susține
că în Istoria Universală episoadele de violență sunt
necesare și că popoarele au progresat în câțiva ani de
violență, în Revoluția Franceză de exemplu, mai mult
decât în decenii întregi de dezvoltare pașnică, pentru
că în puțini ani au fost abolite privilegiile feudale și a
fost atins idealul monarhiei constituționale.
8.	Metafore contemporane: iluzia
staticului la Henri Bergson și zborul
rachetei la Teilhard de Chardin
Viața este în sine curgere absolută, împinsă din
interior de un misterios elan vital, scrie Bergson, fără
o finalitate prestabilită, și de aceea de neînțeles. Din
cauza faptului că este curgere cratyliană, lumea nu
poate fi cunoscută decât numai printr-un artificiu.
Anume, omul decupează cadre statice din această
curgere neîntreruptă și pe baza lor construiește con-
cepte abstracte, determinații păstrate ca fiind fixe și
care fac posibilă cunoașterea. Din mișcare noi obți-
nem iluzia staticului. Bergson o explică prin compa-
rație cu o iluzie de sens invers, cu iluzia cinemato-
grafică. În cinematografie avem o succesiune rapidă
de imagini statice, suficient de rapidă, de aproximativ
douăzeci de cadre pe secundă, încât ochiul nostru să
le perceapă ca pe o mișcare continuă. Din static obți-
nem iluzia mișcării.
La Pierre Teilhard de Chardin mișcarea este cau-
zată de un elan originar, ca și la Bergson și este legată
cu energia, ca și la Eisntein. Mișcarea învinge gravita-
ția, dar în acest efort își epuizează treptat energia, din
cauza entropiei. Imaginea metaforică a lui Teilhard
de Chardin este aceea a unei rachete, care urcă pe
verticală urmând săgeata timpului, până când își
pierde complet forța ascensională. Aceasta urcă și își
etalează pentru o clipă lumina doar spre a se stinge,
într-un curent general coborâtor, ca într-un joc de
artificii. Ființele determinate, care se nasc, trăiesc și
mor, au durate determinate de viață și aceste durate
sunt de fapt acele momente minuscule, în care frag-
mentele rachetei se opresc din urcare pentru o fracți-
une scurtă de timp, înainte de a-și începe coborârea.
14
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
Comentariu literar al
nuvelei Nopți la Serampore
de Mircea Eliade (I)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Siddhi, puterile supra-umane
câștigate de practicant servesc la verifica-
rea ascensiunii spirituale a yoghinului...
Adevărata Yoga disprețuiește puterile ma-
gice pentru că ele pot fi prilej de atașare
lumească; în orice caz, pot distrage mintea
concentrată a sihastrului de la ținta lui su-
premă: samadhi... Despre viața maeștrilor
spirituali nu știm nimic. Nu le știm nici
măcar numele. Patanjali nu este mai puțin
fabulos decât atâtea alte figuri... Dar el tre-
ce drept autorul primului tratat sistematic
despre Yoga” (Mircea Eliade).
La întoarcerea din sălașul monastic hima-
layan, tânărul Mircea Eliade obișnuia să-
și petreacă după-amiezile la Biblioteca
Societății Asiatice din Calcutta, unde se întâlnea
cu Van Manen, bibliotecar și secretar al Societății
(Memoire I, Paris, 1980).
Orientalist celebru, Van Manen era un „olan-
dez trecut de mijlocia vieții, venit în India în pri-
ma lui tinerețe, și, ca mulți alții, rămas în mrejele
ei. Se îndeletnicise vreo 25 de ani cu studiul lim-
bii tibetane pe care o învățase ca nimeni altul, dar
pentru că era leneș și îi plăcea să trăiască bine,
publica foarte puțin. Se mulțumea să cerceteze
pentru propria lui bucurie de a cerceta și învăța.
Nu avea nici o stimă pentru titlurile universita-
re, era celibatar și cu o aplecare -pe care o păs-
tra secretă - față de lucrurile oculte” (Nopți la
Serampore, București, 1940).
Tot la întoarcerea din Svarga-Ashram -
unde maestru îi fusese misticul ascet Swami
Shivananda (1887-1963) -, Mircea Eliade s-a îm-
prietenit cu L. Bogdanof, un orientalist rus care
„nu suporta decât India islamică” și trăia ane-
voie din traduceri si din slujba pe care o avea la
Consulatul francez (Memoire I, Paris, 1980).
În anii anteriori, doctorandul Eliade trimisese
în țară ample studii despre problematica filozofi-
ei indiene și despre filozofia Samkhya, publicate
de C-tin Rădulescu-Motru în Revista de filozofie.
Bursa statului român pe care o primea pentru
studiile sale doctorale în India îi fusese obținu-
tă de Nae Ionescu (vezi cenzurarea din 1992 a
volumului despre Nae Ionescu scris de Mircea
Vulcănescu).
Legendarului profesor i-a dedicat teza de doc-
torat susținută în 1932, la puțin timp după ce-i
apăruse romanul Maitreyi (vezi C-tin Popescu-
Cadem, Precizări editoriale la volumul Psihologia
meditației indiene de M. Eliade, București, 1992,
pp. 9-11).
Când tânărul orientalist era încă în India,
Rădulescu-Motru l-a atacat pe Nae Ionescu
pentru încurajarea la universitate a „modei ori-
entalizante”, un curent mistic „bolnăvicios”
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Proștii filozofiei
sînt exclusiviștii rațiunii”, după opinia lui Nae
Ionescu).
Studiosul absolvent al faimoasei (pe atunci)
Universități bucureștene - doctorand care l-a
impresionat pe Dasgupta prin extraordinara
lui capacitate intelectuală (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu
prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade,
M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000,
p.93) -, nu trimisese în 1930 și 1931 rezultate ale
cercetărilor sale privitoare la spiritualitatea indi-
ană doar în România.
Ernesto Buonaiuti (1881-1946) îi publicase
în revista italiană Ricerche Religiose două erudi-
te lucrări: Il male e la liberazione nella filosofia
Samkhya și Il rituale Hindu e la vita interiore în
care arătase soluția violent metafizică a rețetei
terapeutice yoghine care exclude răul existenței
ignorându-l. Tratând problema rădăcinilor pan-
teiste ale practicilor yoga care suprimă durerea
suprimând viața, Mircea Eliade subliniase ab-
sența unui Dumnezeu personal, interesat direct
de creație prin actul divin și gratuit al harului
Duhului Sfânt. Ideea unui Dumnezeu viu și per-
sonal se regăsește în nuvela O fotografie veche de
14 ani, scrisă la aproape două decenii distanță.
Bibliotecarul Van Manen (1877-1943), cu care
Mircea Eliade se împrietenise la întoarcerea din
Rishikesh, îi împrumutase manualele și dicționa-
rul de tibetană pe care se apucase s-o învețe. Căci
Eliade își dăduse seama că sanscrita, pali și ben-
galeza nu-i erau de-ajuns pentru redactarea unei
istorii comparate a tehnicilor yoghine. (Memorii
I, pp. 220-223).
Din autobiografia academicianului Mircea
Eliade apărută la Paris în 1980 mai aflăm că se sta-
bilise deja în Svarga-Ashram, când i-au sosit din
țară articolele publicate de Mircea Vulcănescu în
trei numere din Cuvântul, apărut în septembrie și
octombrie 1930 (vezi Mircea Eliade, Memoire I.,
1907-1937. Paris, 1980, București, 1991, p.211).
Intitulate Carte pentru Isabel, textele fuseseră
concepute ca o apărare a lui Mircea Eliade care
debutase la București în primăvara lui 1930 cu
Isabel si apele diavolului, un roman care „putea fi
tot atât de bine un tratat de asceză, o istorie a ari-
anismului sau un itinerariu spiritual”, după cum
scrisese Mihail Polihroniade.
Asistentul profesorului Gusti (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea
Vulcănescu în Școala Sociologică a lui Dimitrie
Gusti) l-a văzut ca roman de aventuri spiritua-
le „pentru cetitori pe care zările metafizice nu-i
sperie” (vezi Jurnale spirituale din tinerețea lui
Mircea Eliade, sau, Filozoful Mircea Vulcănescu
despre romancierul Mircea Eliade, în volumul:
Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternita-
te. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului,
Slobozia, 2004, p. 85).
Filozoful care avea să fie martirizat în închi-
soarea comunistă a făcut în 1930 subtila observa-
ție că în planul „glacial, transparent, al spiritului”
în care se petrec întâmplările din Isabel si apele
diavolului nu există deosebire între vis și veghe,
întrucât „o atitudine spirituală valorează ca ata-
re, chiar dacă a fost luată față de întâmplări din
vis, tot așa cum valorează dacă e luată față de
obiecte ideale” (Mircea Vulcănescu, Carte pentru
Isabel).
În cele ce urmează vom vedea că această re-
marcă se va dovedi însăși cheia de înțelegere a
nuvelei Nopți la Serampore (1940), „una din cele
mai bune creații ale autorului”, după opinia lui
Octav Șuluțiu.
În vara anului 1940, Șuluțiu scria în revis-
ta Familia că Mircea Eliade a povestit cu mare
talent tragedia lui Nilamvara Dasa, reușind „cu
mijloace simple să ne inspire sentimentul de
groază si totodată de măreție a faptelor” la care
au asistat trei prieteni, un tânăr orientalist român
(povestitorul), un bibliotecar olandez pasionat de
tibetană si un rus angajat al Consulatului francez
care au „retrăit în timp întors” (O. Ș.).
Personajele povestirii sunt direct inspirate din
realitate, ele comportându-se în nuvelă exact
cum apar descrise în autobiografia publicată de
Gallimard în 1980: „Pe cât de mult iubea Van
Manen India, pe atât o ura Bogdanof” (Memorii
I, p.223).
Transpuși cu 150 de ani în urmă, cei trei ori-
entaliști rătăcesc în junglă si asistă la o întâmpla-
re îngrozitoare. Ideea metafizică a povestirii ar
fi că realitatea nu este decât o iluzie și că legile
înseși ale realității văzute de indieni ca iluzie n-ar
fi și ele decât iluzii: „Prin această idee, Nopți la
Serampore capătă o motivare temeinică și miste-
rul fantasticului său se luminează și se adânceș-
te”, consemnează criticul literar în recenzia sa din
1940.
Pentru redarea atmosferei spirituale tipic in-
diene, în nuvela Nopți la Serampore este inventat
misteriosul personaj Suren Bose, păstrător al tra-
diției chiar și prin îmbrăcămintea sa. Închinător
la zeul suprem Shiva, acest profesor universitar
ar fi fost un inițiat în yoga tantrică, practicând ri-
tualuri occulte care ar fi determinat cumva aven-
tura celor trei, destul de controversată ca mod de
desfășurare, fie în vis, fie ca întâmplare petrecută
aievea.
Traducătorul englez al celor două nuvele eli-
adești fusese de părere că înțelegerea primei
povestiri (Secretul doctorului Honigberger) ar fi
facilitată de cea de-a doua (Nopți la Serampore),
o istorie cu fantome de un tip cu totul particu-
lar căreia el îi asociază „incidentul Moberly-
Jourdain” (W.A. Coates). Pe 10 august 1901 două
prietene (Moberly și Jourdain) se duseseră să
viziteze Micul Trianon. Acolo au trăit strania
întâmplare a „timpului întors” cu o sută de ani
înapoi, în ziua de 10 august 1792. Adică exact cu
șase săptămâni înainte de lichidarea monarhiei.
Independent una de cealaltă, ele au descris ex-
cursia lor la Versailles în care au crezut că au vă-
zut-o pe Maria Antoaneta într-o rochie vaporoa-
să de vară si fantome ale celor din garda elvețiană
a regelui, ostași care fuseseră măcelăriți.
Descrierea lui Nilamvara Dasa tinde să sugereze
că ar fi vorba de o poveste cu fantome. Personajul
spectral avea „o figură foarte palidă, cu privirile
înțepenite...Rostea cuvintele cu o dificultate a că-
rei natură nu o puteam defini... Nilamvara ni se
părea, într-adevăr straniu. Greutatea cu care se
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
15
o
mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scutu-
rau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sti-
clirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păs-
tra necontenit încleștați -toate acestea începeau
acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi
era cu desăvârșire ciudat. Aveam uneori senza-
ția că e împins de o forță nevăzută, fără ajutorul
căreia ar înțepeni, zâmbind foarte stins în fața
noastră”.
În Nopți la Serampore, ritualele practicate de
universitarul Suren Bose (care făcea parte dintr-o
școală ocultă asupra căreia circulau numeroase
legende magice) nu numai că nu sunt descrise,
dar ele se fac simțite doar indirect, prin efectul
lor colateral. Felul în care profesorul își tot îm-
plinește în pădure la miez de noapte practicile
tantrice devine cu atât mai misterios cu cât mai
terifiantă a fost implicarea celor trei prieteni la
„sacralitatea” locului, implicare cu neașteptate
consecințe:
A doua zi după „vizita” în miez de noapte în
casa lui Dasa, toți trei aveau „figurile devastate ca
după o cumplită suferință”. Renumit prin genero-
zitatea și blândețea sa, Van Manen devenise furi-
os peste măsură. El l-a acuzat pe șofer că a fugit
și i-a abandonat în miez de noapte. Înjurându-l,
s-a năpustit să-și bată șoferul în văzul servitorilor
care susțineau că mașina împreună cu șoferul nu
s-a urnit din loc.
De când l-au văzut prima oară pe Suren Bose
în liziera pădurii, orientalistul român a încercat
(fără succes) să-l provoace pe Van Manen să in-
tervină cu „nesfârșita lui erudiție” deschizând
discuția despre înspăimântătoarea magie și far-
mecul lugubru al unor concentrări yoghinice.
Tânărul presupune că Suren Bose -„care își
păstrase cu îndărătnicie credința sa străveche” - o
fi venit la Serampose în căutarea vreunui loc fa-
vorabil practicilor oculte. Fiindcă unele meditații
tantrice cu rădăcini în proto-istoria religioasă a
Indiei, trebuie să fie practicate pe cadavre, în ci-
mitire, sau în anumite locuri marcate de crime.
Despre Suren Bose, povestitorul avea să mai afle
de la Swami Shivananda, că „nu crede în legile
care conduc universul de iluzii și aparențe”. Si nu
este singurul. Fiindcă „legi” (/condiționări) exis-
tă doar pentru cine crede în ele.
Un rol important îi este rezervat în nuve-
lă lui Swami Shivananda care practicase cu ani
în urmă tantra yoga. Povestitorul l-a întâlnit în
mănăstirea din Himalaya, unde se retrăsese după
multe luni de la cele întâmplate la Serampore și
fără legătură cu întâmplarea trăită în trei.
La mânăstire, tânărul orientalist român se în-
țelegea cel mai bine cu fostul medic la Singapore,
venit de șapte ani în Himalaya să caute mântui-
rea. De obicei îl vizita după cină.
Acestui „medic ascet” - care s-a vindecat
de reumatism și malarie prin practicile yoga
(vezi „Mânăstiri și pustnici din Himalaya”,
1930, în vol.: Mircea Eliade, India. Biblioteca
Maharajahului. Șantier, București, 2008, p.117) -,
îi relatase terifianta experiență si încercările sale
de a dezlega misterul celor petrecute. Dar expli-
cațiile încercate rataseră înțelegerea fiind pornite
greșit. Pe de-o parte de la calificative morale ale
unor forțe oculte, pe de alta pentru că europenii
acordă o oarecare realitate întâmplărilor trecu-
te, prezente și viitoare, toate ireale, ca jocuri ale
mayei. Pentru medicul ascet, și moartea Lilei și
jalea soțului și întâlnirea celor trei oameni vii cu
umbrele din casa lui Nilamvara Dasa, toate au
fost lipsite de realitate. Iar într-o astfel de lume în
care evenimentele sunt iluzorii, lipsite de consis-
tență, de realitatea lor proprie, „oricine e stăpân
pe forțe oculte poate face ce vrea. Evident că nici
el nu creează nimic real, ci numai un joc de apa-
rențe”, îi spusese misticul ascet.
Spre a-l face să înțeleagă cum este posibil ca
niște martori ai unor evenimente petrecute în
urmă cu 150 de ani pot participa „activ” la în-
tâmplare dialogând cu fantomele celor ce trăiseră
evenimentele, Swami Shivananda este pe punctul
de a-l „invita” să retrăiască înspăimântătoarea
magie trăită în noaptea înjunghierii Lilei, tânăra
soție a lui Nilamvara Dasa.
Nuvela se încheie cu refuzul net al reluării în-
grozitoarei scene pe care misticul ascet voise să
i-o ofere în timpul plimbării de după cină. Dar
si cu o nouă schimbare de cadru spațio-tempo-
ral. Fiindcă după discuția cu Swami Shivananda,
tânărul se trezește dimineața în coliba sa din mâ-
năstire, de ca și cum plimbarea de după cină s-ar
fi întâmplat în vis.
Observația lui Mircea Vulcănescu din 1930
după care „în planul glacial, transparent, al spi-
ritului” nu există deosebire între vis și veghe” se
pare că a fost cât se poate de inspirată. Pentru că
ea are virtutea de a „explica” foarte multe amă-
nunte interesante din povestire. De exemplu,
dilatarea timpului când s-au rătăcit noaptea în
pădurea labirintică și dilatarea spațiului, după
ce mașina a schimbat direcția de mers ca să se
întoarcă la bungalow; dar, în primul rând, falia
de timp și spațiu în care cei trei prieteni au fost
proiectați de forțele oculte intervenite în decur-
sul ritualului practicat de Suren Bose.
În lucrarea memorialistică „India” (București,
1935), Swami Shivananda apare ca un maestru
spiritual din ale cărui cuvinte „se desprinde o for-
ță indiscutabilă, o înălțime spirituală manifestată
în toate pornirile și în toate sfaturile. E aproape
un magnetism, o magie, căci ochii celui inițiat în
yoga capătă un luciu metalic, hipnotic, priviri pe
care nu le poți situa, dar pe care le simți stati-
ce, dominante, reci. Swami disprețuiește, ca mai
toți în Swarga-Ashram, puterile magice (siddhi),
eschibițiile incerte și oculte atât de discutate în
Vestul superstițios” (2008, p.118).
Între filele de jurnal publicate sub numele de
Șantier (București, 1935) găsim însemnarea de
după terminarea lucrării de doctorat: „Tratatul
despre asceză e gata. Îi citesc fragmente lui Van
Manen care îl găsește prea abstract...„E abstract”,
adăugă Van Manen. „Știu foarte bine că ai drep-
tate, dar așa cum l-ai scris...pare prea mult gândit
și prea puțin trăit. Îi lipsește viața, căldura, comu-
nicativitatea” (Șantier. Roman indirect, p. 420).
Remarcabil este că, într-un fel, aceiași „lipsă
de viață” i-o reproșase Octav Șuluțiu după citirea
nuvelei Secretul doctorului Honigberger, „mult
prea interesantă din punct de vedere intelectual”.
Eliade ar fi „accentuat prea mult partea veridică
a faptelor, descriind practicile yoghinice ale ero-
ului său în așa mod încât a răpit nuvelei calitatea
de fantastic, refugiată în final” (O. Ș.).
Critica bibliotecarului olandez, de care el în-
suși fusese conștient că este lipsită de justețe, a
avut totuși darul de a ilustra orizontul de aștepta-
re al unui cititor cult. Poate o asemenea critică l-a
„inspirat” (ca să zicem așa) pe tânărul de 33 de
ani, când s-a apucat să scrie Nopți la Serampore,
îndemnat de editorul care dorea sub coperțile
aceluiași volum o a doua nuvelă, după ce-i citise
Secretul doctorului Honigberger.
În prefața sintezei eliadești pe care o constituie
volumul Patanjali et le Yoga, autorul observase că
una din cele mai mari descoperiri ale Indiei a fost
cea a conștiinței ascetului care a reușit să scape de
condiționarea temporală a structurilor psiho-fi-
ziologice eliberându-se de aceste înlănțuiri ale
ființei umane.
Înțelepții și asceții indieni -care au obținut in-
dependența perfectă a spiritului - ar fi constatat
că, în fapt, condiționările fiziologice, sociale, cul-
turale, religioase sunt relativ ușor de înlăturat și,
ca urmare, de stăpânit. Mai greu de înlăturat sunt
însă tendințele comportamentale provenite din
întrupările precedente.
Cu mult înaintea psihologiei abisale, misticii
indieni au înțeles că marile obstacole în calea eli-
berării totale proveneau din samsara (înlănțuirea
existențelor în timp, a reîntrupărilor) si vasana
(impregnările karmei). Ele sunt reziduuri, latențe
pe care psihologia abisală avea să le desemneze
drept conținuturi si structuri ale inconștientului.
Anticiparea nu este în sine prețioasă, notează
Mircea Eliade, ci lucrarea conștientă asupra „ar-
derii” acestor reziduuri. Asceții nu acordau atâta
importanță cunoașterii impregnărilor, ci stăpâ-
nirii, dominării lor, subliniază înțeleptul erudit
român.
■
16
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
religia
Fenomenologia
rugăciunii și relația
dintre fenomenologie
și teologie (III)
■ Nicolae Turcan
Natalie Depraz: Cardio-
fenomenologia
Venită din tradiția husserliană a fenomeno-
logiei, Natalie Depraz face o fenomenologie a
rugăciunii inimii pe care o numește „cardio-fe-
nomenologie” și „teo-fenomenologie”. Pentru
că persoana umană a fost adeseori obiectivată și
redusă la un lucru de către gândirea filosofică, în
baza unei cauzalități liniare, Natalie Depraz pro-
pune o regândire a cauzalității în așa fel încât să
confere umanității omului profunzimea întrupă-
rii și slavei. Este o cauzalitate multidimensională
„care unește foarte precis atât ordinea experien-
țială a întemeierii (Fundierung) fenomenologi-
ce, cât și temporalitatea anticipatoare a teologiei
«economiei» divine”1; o perspectivă care unește,
așadar, demersul fenomenologic cu cel teologic,
recunoscându-le amândurora aceeași genealogie
și aceleași rădăcini.
Demersul fenomenologic este, mai întâi de toa-
te, unul care are o importantă dimensiune herme-
neutică, examinând rugăciunea inimii pornind
de la tradiția isihastă ortodoxă și de la scrierile
filocalice. Ea nu rămâne însă la interpretarea și
înțelegerea textelor care învață despre rugăciune,
ci merge mai departe, într-o analiză a experienței
rugăciunii ca experiență interioară, comparabilă,
în privința lucrării omului, cu demersul fenome-
nologic. Fără să excludă lucrarea harului, conside-
rat „prezență liberă a lui Dumnezeu”2 și „energie
supranaturală”3, și accentuând faptul că pregăti-
rea și exercițiile omului sunt menite să înlesneas-
că această prezență, Natalie Depraz pune față în
față fenomenologia și teologia rugăciunii inimii,
rezultatul fiind, după cum am spus, o cardio-fe-
nomenologie surprinzătoare. Teologia rugăciunii
inimii - care vorbește despre poziții corpora-
le, exerciții respiratorii și de repetare a numelui
Mântuitorului Iisus Hristos - este pusă în para-
lel cu reducția fenomenologică, fiindcă ambele
practică o retragere din realitate, o suspendare
(epoche), pentru a se concentra pe interioritatea
transcendentală. Acolo unde rugăciunea vorbeș-
te despre trezie și veghe (nepsis), fenomenologia
enunță „conversia reflexivă a privirii voluntare și
active”; isihia, liniștea, tăcerea rugăciunii amin-
tesc de statutul receptiv ce urmează reducției fe-
nomenologice; iar prosoche, „aplicarea durabilă a
sufletului”, menținerea în afara împrăștierii, are
ca analogon prezentul viu fenomenologic, „men-
ținerea în prindere”, retenția și protenția expe-
rienței4. Rămâne întrebarea despre rolul pe care
credința însăși îl are în practica rugăciunii: deși
nesemnalată în această abordare teo-fenomen-
nologică, trebuie subliniat că în tradiția ortodoxă
rugăciunea inimii angajează credința ca pe un
adevărat reper al experienței mistice5.
Chiar dacă analogiile sunt imperfecte, din per-
spectiva unei experiențe umane a atenției și li-
niștirii asemănările sunt, pentru Natalie Depraz,
notabile și ele sunt continuate și în privința mo-
dului în care rugăciunea a fost legată de procesul
de purificare prin lupta cu patimile și ajungerea la
nepătimire. Afectivitatea și pasionalitatea prezen-
te în tradiția isihastă își schimbă, prin metanoia,
sensul negativ care ar periclita rugăciunea și sunt
transfigurate de har, ajungându-se la o stare de
plenitudine și bucurie. Prezente în fenomenolo-
gia trupului - de pildă la Michel Henry - afecti-
vitatea și pasionalitatea sunt de asemenea luate în
discuție, în dimensiunile lor negative și pozitive
deopotrivă. După același joc al analogiei, Depraz
concluzionează că fenomenologia numește lupta
cu patimile pe care o practică isihaștii drept „dez-
interes, detașare, auto-afectare”, iar practican-
ții rugăciunii inimii descriu „cu extremă finețe”
această experiență, ceea ce îmbogățește „aridita-
tea speculativă a conceptelor fenomenologiei”6.
Această scurtă schiță este menită să sublinieze
o dinamică teo-fenomenologică diferită de mode-
lele de până acum. Pentru Natalie Depraz, mode-
lul separării între teologie și fenomenologie este
depășit. Fenomenologia nu mai este nici slujnica
teologiei, nici separată complet de aceasta, nici
doar încrucișată cu ea. Prezentându-le în oglin-
dă, Depraz respinge derivarea uneia din cealaltă,
eliberându-le de orice cauzalitate lineară și pre-
zentându-le drept două gesturi ale gândirii care
sunt co-incidente. Miza declarată a acestui par-
curs dublu, fenomenologic și teologic deopotrivă,
este de a arăta co-generativitatea lor în metodă și
experiență și de a sublinia potențarea unuia prin
celălalt, într-un beneficiu reciproc7.
Este, cred, o soluție de factură husserliană: așa
cum conștiința transcendentală reprezenta pen-
tru părintele fenomenologiei întemeierea comu-
nă a tuturor disciplinelor, aceeași conștiință pare
a întâlni, în diferența și specificitatea lor, feno-
menologia și teologia. Întâlnirea pare posibilă în
acord cu ideea lui Jean-Luc Marion, de factură to-
mistă, că există o „rigoare a lucrurilor”8 care dez-
văluie o raționalitate comună teologiei și fenome-
nologiei, indiferent de cum este gândit raportul
dintre acestea.
„Eu”, „tu” și „el” în
fenomenologia rugăciunii
O privire fenomenologică asupra rugăciu-
nii pune în evidență trei planuri: cel al ego-ului
(înțeles ca persoană în căutarea/așteptarea lui
Dumnezeu); cel al intenționalității, care aici ia
forma rugăciunii înseși; și cel al conținutului
noematic către care este orientată rugăciunea -
în cazul de față Dumnezeu. Scurtele analize ale
rugăciunii - din perspectiva unor fenomenologi
de tradiție catolică și ortodoxă - ar putea însă fi
sistematizată și în funcție de pronumele personal
vizat în practica rugăciunii: persoana întâi (eu),
persoana a doua (tu) și persoana a treia (el).
Persoana întâi, eul, intră în rugăciune con-
știent atât de finitudinea sa, cât și de necesitatea
vindecării prin experiența transfiguratoare a ru-
găciunii înseși. Eul nu este doar un adonat9 care se
primește pe sine de la fenomenul saturat pe care
îl primește, de la Dumnezeul cel de necuprins; ci
și persoana care este vindecată până în propria
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
17
sa corporalitate și transfigurată în urma rugăciu-
nii10. Expus lui Dumnezeu, eul rugător așteaptă o
transfigurare operată de harul lui Dumnezeu, la
care participă rugându-se, exersându-și atenția,
voința proprie și căutarea nepătimirii în urma
luptei cu patimile. Rugăciunea are un rol cu ade-
vărat transfigurator și reprezintă o cale pentru do-
bândirea unei plenitudini și bucurii11.
Aș adăuga că, în această analitică a ego-ului,
rămâne important faptul că ego-ul fenomenologic
este cel puțin empatic față de ego-ul care se roagă,
varianta cea mai benefică înțelegerii fiind cea în
care se suprapun într-unul și același ego. Dacă fe-
nomenologul este totodată și rugător, descrierea
fenomenologică a rugăciunii presupune o reduc-
ție realizată de ego-ul fenomenologic, reducție ce
constă în punerea între paranteze a ego-ului ru-
gător pentru a putea realiza o analitică a experi-
enței religioase fără a deveni automat teolog. E o
atitudine critică, în sensul kantian al termenului
și reductivă, deopotrivă, în sens husserlian. Dacă
ego-ul fenomenologului este diferit de ego-ul celui
ce se roagă, atunci este nevoie de empatie pentru
ca înțelegerea să poată avea loc.
Persoana a doua, Tu-ul rugăciunii, oferă di-
mensiunea ei cea mai puternică: discursul predi-
cativ devine performativ, Dumnezeul metafizicii
lăsând locul, în urma intenționalității rugătoare,
Dumnezeului cel viu și vrednic de iubit. Aceasta
este ideea lui Jean-Luc Marion, însă ea trebuie în-
tregită printr-o înțelegere liturgică: omul se des-
coperă ca persoană liturgică, aflată mereu înain-
tea lui Dumnezeu și în Dumnezeu. Comuniunea
cu Tu-ul divin angajează comuniunea cu ceilalți,
fie comunitatea de credință, fie ceilalți oameni.
Liturghia pune în lumină o dimensiune anticipa-
tivă și eshatologică a Dasein-ului credincios12, un
spațiu primitor pentru finitudinea umană13.
Persoana a treia, „El”, - care caracterizează dis-
cursul predicativ - pare cea mai puțin prezentă în
rugăciune, deși ea nu lipsește, exemplul fiind ros-
tirea în timpul liturghiei a simbolului de credință.
„El” se va regăsi cu prisosință în discursul ulteri-
or rugăciunii, în teologia pentru care rugăciunea
constituie o sursă și o necesitate. Dumnezeu apare
ca Transcendentul care, coborând chenotic până
la om, prin harul său necreat, oferă o cunoaștere
sinonimă iubirii, transfiguratoare, o cunoaște-
re ce nu se epuizează și nu se termină niciodată.
Este o cunoaștere ce nu anulează necunoașterea,
căci Dumnezeu apare în urma rugăciunii atât ca
tainică prezență - nu simplă prezență precum
obiectele și lucrurile lumii -, cât și ca prezență cu
distanță14 (Marion), ca Dumnezeu neapropiat și
de necuprins.
Concluzii
Atât fenomenologia rugăciunii cât și sistema-
tizarea ei din perspectiva pronumelor personale
afirmă posibilitatea și utilitatea fenomenologiei
pentru analiza experienței religioase. Astfel, în
cazul unei fenomenologii a religiei, interdicția
husserliană a folosirii fenomenologiei pentru re-
ligie este abandonată. Religia oferă fenomenolo-
giei fenomenele ei, iar fenomenologia le descrie
pornind de la experiența trăită în aceste apariții
religioase. Trebuie distins între experiența feno-
menologică și cea religioasă, chiar când cea din
urmă este descrisă ori comparată cu cea dintâi.
În concluzie, două pot fi raporturile majore
care se stabilesc între fenomenologie și teologie:
unul de suprapunere și altul de riguroasă delimi-
tare. Am putea vorbi în primul caz de teo-feno-
menologie și am înțelege aici o zonă de suprapu-
nere între ego-ul fenomenologic și ego-ul religios.
Discursul în acest caz este în acord cu credința
și teo-fenomenologia poate, la limită, să ia forma
unei teologii care se folosește de limbajul fenome-
nologiei, fiind, așadar, o teologie fenomenologi-
că. Avantajul unei asemenea teo-fenomenologii
este că, acceptând critica heideggeriană a on-
to-teologiei, depășește onto-teologia prin apelul
la experiența religioasă. Este momentul în care
teologia vine după metafizică și nu se confundă
cu ea, chiar dacă apelează uneori la conceptele ei,
fiindcă subliniază necesitatea experienței și vie-
ții duhovnicești în orice demers teoretic. Zona
de întâlnire dintre cele două discipline are o di-
mensiune teologică importantă, chiar atunci când
vorbește fenomenologic, și urmărește să păstreze
doctrina specifică chiar când descrie experiența.
Uneori această corespondență între învățătura de
credință teologică și fenomenologie este afirmată
doar tacit, pornind de la fenomene religioase sau
de la experiența liturgică. Exemplele sunt cele ale
lui Jean-Yves Lacoste și, parțial, Jean-Luc Marion
ale căror fenomenologii au o respirație teologică,
chiar când teologia stă sub semnul unei reducții
care face posibil discursul fenomenologic.
Cel de-al doilea raport major între fenomeno-
logie și teologie este cel al delimitării riguroase.
O fenomenologie este aici posibilă prin conștiința
că teologia oferă doar fenomenul, în timp ce feno-
menologia este metoda. Distincte, fenomenologia
și teologia își recunosc câmpurile sau elementele
proprii: de exemplu, Marion recunoaște că adevă-
rul Revelației creștine nu poate fi decis fenomeno-
logic, ci doar teologic; Gschwandtner folosește fe-
nomenologia pentru a descrie liturghia ortodoxă,
fără a face totuși teologie, dar fără a face afirmații
care să contrazică teologia; iar Depraz păstrează
distincția dintre teologie și fenomenologie, elimi-
nând orice derivare dintre ele, chiar când le recu-
noaște co-originaritatea și posibilitatea oglindirii
reciproce.
Ambele raporturi afirmă utilitatea folosirii fe-
nomenologiei pentru analiza fenomenelor religi-
oase. Felul în care sunt instituite aceste raporturi
între fenomenologie și teologie ține de înțelegerea
atât a fenomenologiei, cât și a religiei. Principiul
fenomenologic „Înapoi la lucrurile însele!” obligă
însă fenomenologia să nu falsifice fenomenele re-
ligioase. În funcție de diferențele religioase dintre
fenomene, fenomenologia poate deveni o teo-fe-
nomenologie - care este în acord cu credința și
învățăturile unei religii -, sau se poate delimita de
teologie, rămânând o metodă de analiză și descri-
ere. Analiza fenomenologiei rugăciunii a pus în
valoare ambele aceste atitudini, deodată cu evi-
dențierea utilității fenomenologiei pentru câmpul
religios.
Note
1	Natalie Depraz, Corpul slăvit. Fenomenologie prac-
tică plecând de la Filocalie și Părinții Bisericii, trad.
Maria Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu, 2022, p. 26.
2	Natalie Depraz, Corpul slăvit, p. 31.
3	Natalie Depraz, Corpul slăvit, p. 49.
4	Natalie Depraz, Corpul slăvit, p. 44.
5	A se vedea și Nicolae Turcan, „Liturgy and
Apophaticism”, Religions 12, nr. 9 (2021), p. 6, https://
doi.org/10.3390/rel12090721.
6	Natalie Depraz, Corpul slăvit, p. 58.
7	Natalie Depraz, Corpul slăvit, pp. 343-344.
8	Jean-Luc Marion, La rigueur des choses. Entretiens
avec Dan Arbib, Paris, Flammarion, 2012.
9	Jean-Luc Marion, Etant donne. Essai d>une phe-
nomenologie de la donation, ed. a 4-a, PUF, Paris,
2013, pp. 436-439.
10	Christina M. Gschwandtner, Welcoming Finitude:
Toward a Phenomenology of Orthodox Liturgy,
Fordham University Press, New York, 2019, p. 211.
11	Natalie Depraz, Corpul slăvit, p. 52.
12	Jean-Yves Lacoste, Experience et Absolu, ed. a
Kindle ed.-a, PUF, Paris, 1994, § 8.
13	Christina M. Gschwandtner, Welcoming Finitude,
p. 228.
14	A se vedea Jean-Luc Marion, L’idole et la distance.
Cinq etudes, Grasset, Paris, 1977, pp. 255-315.
■
18
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
istoria literară
Din subteranele creației (IV)
■ Radu Bagdasar
Scrisul: act în stare de trezie
sau inconștientă?
Cele spuse anterior ridică o întrebare capitală:
cine scrie în realitate opera? Pentru că un număr
de autori, și nu dintre cei mai mărunți, merg până
acolo încât, în mod stupefiant, își neagă paternitatea
propriilor opere.
Antonio Lobo Antunes, autorul portughez cel
mai citit în lume, își pune această întrebare mergând
până la a culpabiliza pentru toate avantajele pe care
le trage dintr-o operă de care nu este conștient de a fi
scris-o. Se simte pur și simplu un impostor: „A avea
numele meu înscris pe o copertă mi se pare injust:
cine a făcut asta? În zilele bune nu sunteți dumnea-
voastră. Dv. nu scrieți atât de bine, dv. n-aveți aceas-
tă bogăție interioară. Este bogăția cărții, nu a dv.; dv.
sunteți ca un spectator, vedeți frânturi de fraze, cu-
lori, auziți sunete care se apropie, se depărtează, [...]”
(Antunes 2011, 2).
Jean Cocteau notează cu umorul lui caracteris-
tic eșecul voluntarismului conștient „[...] în Opium
cum romanul [său] Copiii teribili [îl] lăsase în pană
pentru că mă amestecasem să «vreau să-l scriu»”
(1953, 26). Cum adică să vrea să-l scrie!? Nu el este
cel care îl scrie? Iar dacă nu este el, cine este veri-
tabilul autor? Tradusă în limbaj comun, fraza lui
Cocteau revine la a spune că scriitorul își culcă pe
hârtie fantasmele într-o stare secundă, în transă, iar
când vrea să intervină conștient în mersul lucrurilor
- acel „vreau să-l scriu” - izvorul creator se oprește.
Conștientul, antagonic visului inconștient, riscă să
inhibe tocmai ceea ce constituie calitățile de mare
originalitate ale inconștientului. După terminarea
Sonatei Kreutzer (1888), „operă feroce [...] contra
societății” după Romain Rolland, Tolstoi aruncă o
privire retrospectivă asupra textului și se mărturi-
sește în Postfață îngrozit: „Propriile mele concluzii
m-au înspăimântat în primul rând. Doream să nu le
cred, dar nu puteam... A trebuit să le accept”.
Patrick Modiano, laureat Nobel 2014, susține
în însuși discursul său de recepție a premiului
la Stockholm că „un romancier este orb față de
propriile-i cărți” iar „cititorii știu mai mult decât
el despre ce a scris” pentru că în orice caz tapi-
seria umană pe care o oferă publicului a țesut-o
„într-un semi-somn. Un semi-somn sau un vis
în stare de trezie. Un romancier este adesea un
somnambul, atât este de pătruns de ceea ce tre-
buie să scrie, și putem să ne temem că ar putea să
fie strivit de o mașină când traversează o stradă”
(Modiano 2014, 18).
În fond, ceea ce este enigmatic în funcționarea
dinamicii automorfe este naveta mentală a scri-
itorului între limpezimea stărilor conștiente și
negurile fecunde ale inconștientului. În ce fază
genetică scriitorul este în plină stare lunatică, ce
stare - conștientă sau inconștientă - corespunde
inventării problematicii și soluțiilor, unde intervi-
ne remodelarea impusă de raționalitate?
Să tentăm o interpretare din interior a feno-
menului. Discernem în cuplul conștient-incon-
știent două regimuri de funcționare. Un prim
regim - corespunzând pe de o parte, pe câte ni
se pare, majorității iar pe de altă parte giganților
scrisului - este regimul de funcționare al cuplului
conștient/inconștient în care lidershipul îl deține
inconștientul. În acest caz constatăm „alienarea”
scriitor - univers ficțional propriu despre care
glosează Tolstoi, Claudel, Pirandello, Cocteau,
Antonio Lobo Antunes, Annie Dillard, Patrick
Modiano, Haruki Murakami etc. etc. Un al doi-
lea regim funcționează cu o dominantă conști-
entă - vizibilă la autorii artizani de felul lui Zola,
Norman Mailer, chiar Rebreanu care construiesc
din aproape în aproape, nu au viziuni spontane
de anvergură, viziuni care se conturează de-abia
după o enormă documentație dublată de timpi de
reflecție considerabili. Proba este că ei își pot de-
scrie procesul de creație aproape pas cu pas.
La Pirandello, autonomia inconștientului este
atât de marcată încât universul ficțional schițat
se emancipează, capătă o viață proprie dincolo
de dorințele și de intențiile scriitorului. Propriul
lor genitor nu mai are nici un control asupra lor.
Este cel puțin ce afirmă dramaturgul în neverosi-
mila prefață la Șase personaje în căutare de autor
care, odată născute în spiritul lui, căpătau o auto-
nomie proprie și își făceau de cap, contrariindu-l
câteodată. Cititorii iau situația drept o metaforă.
Eroare! Spiritul autorului se dedublează de-a
lungul genezei, iar construcția, departe de a fi
lineară, urmează paradoxale linii holomorfe. „Ele
s-au separat deja de mine: trăiesc pentru propriul
lor cont, după ce au dobândit voce și mișcare, de-
venite deci deja în ele-însele, în lupta lor pentru
viață pe care au susținut-o contra mea, personaje
dramatice care pot prin propriile lor mijloace să
se miște și să vorbească. Ele se văd deja ca atare,
și dacă au învățat să se apere contra mea, ele vor
ști de asemenea să o facă contra altora. Ei bine, să
le lăsăm să meargă unde se duc de obicei, ca să se
nască la viață, personajele dramatice: pe scenă. Și
să vedem ce se va produce” (Pirandello 1960, 66).
Raportul „normal” este inversat. Autorul nu
mai este el în căutare de personaje cum s-ar putea
crede în mod simplist, ci personajele se nasc in-
dependent de el iar apoi îl caută. Ele nu mai sunt
sclavii voinței autorului, marionete pasive: au ie-
șit de autoritatea lui, s-au exteriorizat și își cultivă
propria libertate cu multă exuberanță, întorcân-
du-se chiar împotriva autorului. Devenit simplu
spectator pasiv, „martorul stupefiat” (Claudel) al
propriei creații, intențiile inițiale (conștiente) și
cele de parcurs ale autorului devin implicit cadu-
ce. Annie Dillard remarcă mirată nu numai feno-
menul de pierdere a controlului asupra persona-
jelor dar și animarea și autonomizarea unor părți
întregi ale textului. „Autorii de ficțiune care ridică
brațele spre cer de disperare pentru că personaje-
le lor „au luat comenzile” - adevărați infractori:
ce trebuie să facă dumnezeu? - vorbesc, cred, de
aceste mistere structurale care se înstăpânesc de
orice operă serioasă [...]. Uneori, o parte întreagă
a unei cărți se ridică pur și simplu și pleacă. Se
îndepărtează și moare” (Dillard 1996, 16).
Când o parte întreagă dintr-o carte (textuali-
zare) se ridică, pleacă și moare înseamnă că vi-
ziunea anterioară este rectificată, macroscopicul
precedent este invalidat parțial sau total. Ajunsă
la acest stadiu, când operă și scriitor nu se mai
înțeleg, alienarea reciprocă atinge un paroxism:
„Cum aș putea să adaug în fiecare zi o frază sau
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
19
o
un paragraf la această operă pe care eu însămi o
înțelegeam abia? Limbajul era sălbatic și exaltat”
(Dillard 1996, 65) În fapt, logica construcțiilor
clădite până în momentul respectiv duce în altă
direcție pe care autoarea are aerul de a o preve-
dea sau dori. Descrierea cea mai pătrunzătoare și
mai detaliată a acestui fenomen uimitor dar cât se
poate de real psihologic aparține lui Murakami:
„Cel care a fasonat personajele este bineînțeles
autorul, dar personajele cu adevărat vii sfârșesc
prin a se îndepărta de creatorul lor și încep să ac-
ționeze în mod autonom. Iar eu nu sunt singurul
care să gândesc acest lucru. Numeroși romancieri
ajung la aceeași concluzie. Dacă acest fenomen nu
s-ar produce, a continua scrierea unui roman ar
deveni ceva dificil, penibil. Dimpotrivă, când tex-
tul este pe calea cea bună, personajele evoluează
din propria lor inițiativă, intriga progresează ea
singură. Ia romancierul se găsește într-o situație
dintre cele mai favorabile: se mulțumește să con-
semneze pe hârtie ceea ce se întâmplă in fața lui.
În anumite cazuri, se întâmplă ca aceste persona-
je îl iau pe autor de mână și îl (o) conduc în lo-
curi neașteptate, complet nebănuite” (Murakami
2019, 157).
Iar Murakami ilustrează această dinamică in-
terioară cu felul în care a evoluat genetic materia
romanului său Incolorul Tsukuru Tazaki și anii
săi de pelerinaj. Prima intenție a lui Murakami a
fost de a scrie o povestire de aproximativ șaizeci
de pagini. În ea, personajul principal Țsukuru
Tazaki, originar din Nagoya, este informat de cei
patru prieteni ai lui cei mai dragi, de care îl uneau
legături strânse încă din liceu, că nu-i vor mai
vorbi niciodată și, fără să invoce vreun motiv, rup
definitiv relațiile cu el. Tsukuru, vexat, nu cere la
rândul lui explicații. Între timp Tsukuru face stu-
dii la Tokyo iar după terminarea lor este angajat
de o companie feroviară din capitala niponă. Dar
în interiorul lui rana provocată de ruptura cu
prietenii îl roade. Ea este poate responsabilă de
faptul că nu mai este în stare să aibă sentimente
profunde pentru cineva. Timp de mulți ani via-
ța sa sentimentală traversează un număr de rela-
ții pe cât de superficiale pe atât de pasagere. Dar
la vârsta de treizeci și șase de ani o întâlnește pe
Sara cu care parvine în sfârșit la o relație amoroa-
să durabilă. Într-o bună zi, Țukuru, fără un mo-
tiv aparent, îi povestește ruptura cu prietenii pe
care o suferise cu optsprezece ani înainte. După o
scurtă reflecție, Sara îl sfătuiește să se întoarcă cât
se poate de repede la Nagoya și să încerce să afle
se întâmplase: „Nu este vorba de a vedea ceea ce
vrei să vezi, ci să vezi ceea ce tu trebuie să vezi”.
Este momentul de răscruce a povestirii care an-
trenează o deturnare a intenției inițiale și o am-
plificare a nuvelei proiectate către dimensiunile
unui roman. Până în acest moment, Murakami
nu gândise o clipă că Tsukuru urma să-și reîntâl-
nească vechii prieteni. Pentru el, Tsukuru urma
să ducă o viață liniștită fără să ajungă niciodată
să cunoască de ce „[...] existența lui fusese astfel
negată. Dar recomandarea Sarei (m-am limitat să
transcriu ca atare ceea ce ea îi spune lui Țukuru)
m-a forțat să-l conduc la Nagoya și după aceea,
deci să-l trimit în Finlanda. Mă regăseam atunci
cu patru personaje pe care trebuia să le fac să exis-
te. Trebuia sa descriu concret ceea ce fusese viața
fiecăruia dintre ei. În consecință, ceea ce nu era
decât o nuvelă a luat firește forma unui roman. În
sumă, aceste simple cuvinte ale Sarei, într-o clipi-
tă, au modificat totalmente orientarea romanului,
caracterul său, forma, compoziția. Si pentru mine
surpriza a fost enormă” (Murakami 2019, 157).
Iar Murakami adaugă partea cea mai uimitoa-
re: „Retrospectiv mi-am spus că Sara, în fond, nu
se adresa personajului Tsukuru Tazaki, ci mie,
autorului. Tu trebuie să continui să scrii această
povestire, pentru că ai în prezent suficientă forță
pentru a pătrunde pe teritoriul său”. Un personaj
se adresează nu altui personaj cum ar fi normal
ci autorului. (Ibidem) Lui Murakami i se pare că
Sara este proiecția unui dublu al său, un aspect al
conștiinței lui care îi cerea să meargă mai depar-
te, să exploreze această parte obscură a vieții sale?
Este un parcurs exemplar care atestă preeminența
și independența instanței obscure, inconștiente
de instanța lucidă, conștientă a creatorului.
Ceea ce pare incredibil și se situează dincolo
de orice logică realistă se petrece când personajele
inventate se amestecă activ în creația scriitorului.
„Personajele romanelor mele împing autorul care
sunt eu dincolo de ceea ce sunt eu conștient, mă
încurajează, mă împing din spate pentru a mă
forța să avansez.” (Ibidem) Altă dată, pe când lu-
cra la 1Q84, Murakami se simte puternic motivat
și influențat de Aomame, personaj feminin al ro-
manului.
Concluzia ar fi că între personajele unui ro-
man, în special cele feminine, și scriitor, se in-
stituie interacțiuni puternice care fac că dacă
inițial scriitorul inventează personajele, imediat
personajele iau inițiativa și îl reinventează pe scri-
itor: „în momentul în care un autor creează un
roman, este el însuși în parte creat de respectivul
roman”. (Ibidem, 158) În descendența lui Dante,
Montaigne.
Care ar fi explicația științifică a acestei „schi-
zofrenii” auctoriale. În fapt personajele nu iau
nici o inițiativă și nu fac nimic prin ele însele.
Scindat într-un ego conștient și un ego inconști-
ent, în momentul în care personajele sau părți ale
romanului par a-și lua soarta în mână și a face
lucruri neașteptate pentru autor este momentul
de basculare al raportului conștient/inconștient
în favoarea inconștientului. Conștientul, predo-
minant până atunci, cedează leadershipul incon-
știentului. Scriitorul, lunatic, complet cufundat
în interiorul lui - iată-l pe Dickens evitându-și
personajele pe stradă, sau pe Coleridge pierdut în
lumea lui interioară la întâlnirea cu de Quincey,
pe Flaubert resimțind în gură arsura arsenicului
când Emma Bovary se sinucide - scriitorul deci
este depășit de propriul ego inconștient care ia ini-
țiativa și conduce în mod cvasiautonom proiectul.
Implantată în straturile abisale ale psihicului,
funcția automorfă este manifestarea fundamenta-
lă a acestui alter-ego misterios al scriitorului, acel
„cineva pe care nu-l cunosc și pe care aș dori foar-
te mult să-l cunosc“ al lui Julien Green care acțio-
nează independent de liberul arbitru al scriitoru-
lui iar câteodată, așa cum am văzut, chiar contra
lui. Fiecare dintre noi găzduiește un continent ne-
cunoscut: inconștientul, umbra genetică pe care
zecile de mii de generații din care descindem le-a
lăsat în psihicul nostru cu agitațiile, neliniștile, in-
tuițiile, spaimele și jubilațiile ancestrale.
Am putea formula și o altă interpretare: insta-
lând bazele unui roman, creatorul îi insuflă im-
plicit o (anti)logică romanescă care, în inerția ei,
dă efectele de independență și de efect bumerang
asupra autorului. Dar această antilogică cores-
punde surprizelor pe care realitatea le poate ofe-
ri. Ele deschid spiritul către evantaiul nebănuit al
posibilităților care se situează în continuarea unei
suite de circumstanțe - moartea Annei Karenina,
reușita misiunii lui Michel Strogoff - și face parte
din arsenalul înțeleptului.
Referințe bibliografice
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris:
Editions Bernard Grasset.
Lobo Antunes, Antonio (2011), Ecrire pour etre le me-
illeur, propos recueillis par Bruno Corty, în Le Figaro
litteraire n° 20691, Cahier n° 4, din 10 februarie.
Modiano, Patrick (2014), „Le romancier fait ressurgir
quelques mots a moitie effaces”, în Le Figaro, lundi 8
decembre, p. 18.
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris:
Belfond.
Pirandello, Luigi (1968). Ecrits sur le theâtre et la
litterature. L’humour tragique de la vie, Paris: Denoel
Pirandello, Luigi (2004). Prefazione a Sei personaggi
in cerca d’autore, Maschere nude, a cura di Alessandro
D’Amico, vol. II, collana I Meridiani, Milano:
Mondadori.
■
20
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
memoria literară
„Când n-am ce face,
mă joc cu moartea”
■ Constantin Cubleșan
Eseistica lui Olimpiu Nușfelean este, pe co-
ordonata sa confesivă, profund poetică.
Așa cum, la rândul ei, poezia, cultivată
cu rigoare și dramatism, își are cuantumul său
eseistic. Pentru că sensibilitatea-i lirică, eviden-
tă cu prisosință, nu își neagă niciodată substra-
tul livresc. Cea mai recentă culegere de poeme,
Unde așezăm plânsul copilului? (Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021) apare cu elocven-
ță structurată în acest sens. Cele cinci cicluri, care
alcătuiesc cuprinsul, reprezintă, de fapt, o con-
strucție bine elaborată în care autorul poetizează
atitudini diferite, din perspective diferite, raporta-
te la condiția sa de interpret al tensiunilor epocii -
„îți porți condeiul/ pe filele zilei”, notează într-un
loc, sintetizând astfel un veritabil program de cre-
ație. Și, adresându-se cititorului său, devine oare-
cum patetic: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/ să-mi
scriu poeziile?// Pe o foaie smulsă/ din registrul
de cârciumă al bunicului,/ cu foșnetul ei de colb
spulberat de curentul de aer/ venit prin geamul
deschis/ de-o mișcare a norilor?/ Pe agenda zilei
cu care mi-am început noul an?/ Într-un mesaj pe
telefonul mobil?/ În caietul de isprăvi al iubitei?
[...] Mi-am pus viața în filele spre care moartea/
își trimite carii înfometați” (Al doilea sfârșit).
E o poezie ce rezultă din frământările diurne,
din meditația despre sensul creației și rostul po-
etului/poezieie, despre viața însăși pe care o tră-
iește în tumultul cotidian din care evadează toc-
mai prin poezie („evadarea din trauma zilnică”)
și totul sub semnul unui ritual de pătrundere în
realitatea diurnului, conștient de prețul datorat
ieșirii din lumea definitorie a cărților sale, pentru
a se cuprinde în ideatica poeziilor pe care urmea-
ză a le scrie, cu sentimentul declarat al decantării
eternului în sine: „Duminică dimineața. Bat/ clo-
potele bisericii din cartier.// Prin fereastra deschi-
să/ orașul îmi intră în casă infinit [.] Furat de
imagini,/ ies umilit/ dintre lucrurile mele diurne./
Cărțile se retrag în înțelepciunea literei,/ pe căra-
rea promisă a filelor încă netipărite.// Și eu ies,
ies, ies/ dintre cărți,/ din încăpere,/ ies din mine/
și mă las înălțat/ pe balonul de păpădie al credin-
ței” (Duminică dimineața).
Un presentiment al finitudinii existențiale răz-
bate cu puternice rezonanțe dramatice în lirica sa
reflexuv-religioasă, fără a fi însă o poezie evoca-
toare de mituri sau de scene biblice. Religiozitatea
poeziei lui Olimpiu Nușfelean se deslușește din
profunzimea cunoașterii de sine raportată la actul
creației divine: „Dumnezeu ar vrea să mă alcătu-
iască din nou,/ Frământat din lutul/ pe care l-am
ignorat toată viața [.] Dar el vrea să mă alcătu-
iască din nou/ din țărâna aceasta de atât de mulți
frământată,/ fără vreun efort din partea mea,/ nu
prin spovedanie,/ nu din sudoarea adâncului,/ nu
eludând crugul lumii,/ așa, pur și simplu, de dra-
gul neghotărârilor mele./ Eu, însă, mă prind/ de
ușile timpului/ să mă treacă în mod sigur/ în alt
anotimp,/ unde nu mai am simțire/ pentru tot ce
mă doare” (O pasăre zădărnicită de frig). De aici
și acea cochetărie ludică: „Când n-am ce face,/
mă joc cu moartea”. Numai că nu e un joc gratuit,
un joc în sine. Ci unul cu propria-i viață: „N-am
salvarea cenușii -/ în inima mea caută flori/ o pri-
măvară cu elitre de albină [.] Nu pot visa/ decât
o realitate care încântă” (Flacără).
Lirica aceasta, care poetizează segmente ale
trăirilor în contextul evenimentelor de fiecare
zi, are un dramatism interior ce se revelează cu
calm contemplativ dar mai ales cu un comentariu
metaforizat, fiecare poem dezvoltă o observație/
trăire a realității dusă în imagini parabolice de o
fină descripție fals peisagistică, cum este această
Vedere cu pelicani: „Opresc barca și cobor/ în apa
adâncă până la piept/ să ajung lângă pelicani și
să-i privesc de aproape/ la revărsarea fluviului în
mare [.] Singur în leagănul apelor/ - amâna-
re sau odihnă? -/ înving spaima de a fi tot mai
aproape/ de splendoarea lor filmată cu teleobiec-
tivul,/ în cârd plutitor, cu gușile pline de pește [.]
Admirația sublimează în teamă.// Fluviul, cres-
când,/ ca într-un film inocent, văzut în copilărie,/
îmbracă metafore înfricoșate,/ se face deodată flu-
viul vieții/ și încearcă să mă fure de pe picioare.//
Înot!// Cine-mi va vindeca, în zbatere,/ frica de a
privi/ devenită deodată frică de moarte?”.
Meditațiile asupra morții (asupra a ceea ce ar fi
să urmeze după epuizarea vieții) se conjugă con-
stant cu reflexiile asupra condiției scrisului său, a
poeziei ca frison existențial: „Atît de greu/ e să în-
văț tăcerea/ când buzele în vorbe/ se ascund/ cum
blândele sălbăticiuni/ în alunișuri [.] Prea multe
vorbe mi-au înghețat pe buze,/ puține dintre ele-
au mai înmugurit/ dar o fereastră - mă întreb - se
va deschide/ și fi-va cineva atât de prompt să se
apropie/ privind prin trupul meu/ ca printr-un
larg chenar/ și să se vadă,/ el pe el privindu-se,/
la rândul lui,/ de dincolo de frunze?” (În prag).
De o mare finețe interogativă, în aceeași cheie
a meditației asupra eternului poeziei și a poeți-
lor, este imaginea parabolică a mamelor poeților
ca „Preotese/ în marile biblioteci ale eternității”
(Mamele poeților).
Constant preocupat de condiția scrisului („eu
sap/ catacombe-n cuvinte.// Văd doar cu ce văd
cuvintele mele,/ și nici atât,/ doar cele ce mă re-
vendică” - Așezarea în glastră), îl aflăm și în
poezia de dragoste, niciodată sentimentalizat ci
evocator/comentator al stărilor sale afective chiar
și atunci când i se adresează interogativ iubitei:
„Unde e cântecul/ pe care ți l-am dăruit?// Gura
ta l-a uitat/ iar inima ta nu-i o pasăre/ care să-l
cânte pe limba ei.// Cântecul acela ar trebui/ să
ia mereu forma trupului tău/ când te plimbi pe
plajă/ și stropii sărați ai mării/ tot încearcă să-ți
atingă/ sânul neîmblânzit.” (Unde e cântecul?).
Alteori, mărturisitor, i se adresează iubitei într-un
alint metaforic, cu emoția evocatoare a patriei dar
într-o atitudine oarecum polemică: „Frunze risi-
pite toamna de vânt -/ acest clișeu care nu iese de
veacuri/ din cântecele de sub fereastră -/ cuvin-
tele tale scoase din dicționare;/ când și când vine
uitarea sa discretă/ și deretică prin cărțile vechi,/
presară cenușa cariilor/ în filele lor.// Îți vorbesc
despre țara mea/ ca și cum ar fi a ta?// Te-am vă-
zut/ evaporându-te din boabele de rouă,/ ca ele
să nu-l mai încânte pe violator,/ desfăcându-se
din mireasma florilor de cireș/ când lupul se lansa
în urmărirea mielului,/ ridicându-te mai sus de
limpezimea aerului,/ fericită cu libertatea inimii
tale.// Și eu tot încercam să te cuprind/ într-o po-
ezie” (Țara ta).
Discursul poetic e mereu interogativ, încăr-
cat de metafore ce au în substratul lor medita-
tiv încărcătura dramatică a neliniștilor creației.
Olimpiu Nușfelean decantează idei chiar și atunci
când aduce în versuri o contemplare și o descrip-
ționare a realului diurn, pe care îl observă tot prin
prisma creatorului, conștientizând astfel prezența
poeziei în trăirile faptelor și lucrurilor din preaj-
mă, al cărui rezoner este.
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
21
însemnări din
Mancha
Prezența cărții
■ Mircea Moț
Prezentă în romanul Moromeții ca ex-
presie a unui alt univers decât cel al lui
Ilie Moromete și al sătenilor din Siliștea
Gumești, cartea este invocată, de multe ori, ca o
modalitate prin care individul își poate depăși
condiția socială.
La serbarea sfârșitului de an școlar, învățătorul
Teodorescu vorbește despre țări bogate „care nu
sunt așa bogate ca a noastră ”, dar unde oamenii
„trăiesc mai bine ca noi” fiindcă „s-au lăsat de plu-
gărie și au început să facă industrie; în fabricile lor
ei țes pânza și ne ia grâul nostru pe ea, bucatele
noastre”. Învățătorul oferă soluția: „Dacă ați ști
carte...”. Cu alte cuvinte: „trebuie să vă dați copiii
la școală, să învețe carte și să apuce alte drumuri.
Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoas-
tră, așa a făcut și tata cu mine, așa că la toamnă
lăsați-i pe copii, rupți, cârpiți, să vie la școală”. Și
insistă: „Pe urmă am citit iar că la Snagov, pe do-
meniile statului, e o altă școală. înseamnă că dacă
vă dați copiii să facă cel puțin patru clase primare,
puteți pe urmă să-i da(i undeva să-și câștige o pâi-
ne mai bună”.
Să nu uităm că Iocan, fierarul satului, om res-
pectat fără îndoială în Siliștea Gumești, dispune de
câteva cărți pe care naratorul nu ezită să le amin-
tească: „Fierarul se bucura de multă considerație
mai ales când îi rușina pe școlari întrebându-i care
e legea lui Arhimede. Când se ducea la Pitești sau
la Roșiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel
de cărți pe care le citea din scoarță până în scoar-
ță, cărți cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii:
Progres? Există Dumnezeu? sau Niță Pitpalac la
Karlsbad”. Aceste cărți par să îi dea dreptate în-
vățătorului Teodorescu: „Ceea ce nu știau însă
oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan
puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă
ca untul”.
Revenind la serbarea școlară, Niculaie
Moromete primește premiul întâi, dar nu poa-
te să-și recite poezia din cauza frigurilor. Ilie
Moromete își ia copilul în brațe, dar „ pe la jumă-
tatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine și
dinții din gură începură să-i toace des, ca și când
fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor;
clănțănea acum neîntrerupt și gemea; coroana de
flori îi căzu în țărână și cărțile îi alunecară și ele
de sub braț și se împrăștiară pe jos”. Gesturile lui
Moromete rețin în mod deosebit atenția. Țăranul
din Siliștea Gumești este pus într-o situație ne-
maiîntâlnită: „ Moromete se uită în jur zăpăcit și
nemaiștiind ce să facă se aplecă și strânse lucrurile
copilului”. El ia „coroana de jos cu niște mișcări
sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adu-
nă cu aceleași mișcări line cărțile împrăștiate; el se
apleca încetișor, prindea cartea de colț și o ștergea
de praful de pe ea făcând-o să alunece ușor peste
cămașa și izmenele sale, apoi o lua sub braț și adu-
na altă carte”. Ceea ce face Ilie Moromete nu mi se
pare deloc lipsit de profunde semnificații. Nu este
vorba aici doar de un anumit respect față de carte
la acest „țăran filosof” ori Socrate de la Dunăre,
cum a fost considerat, într-adevăr „cel din urmă
țăran”, ci de cu totul altceva. Înlăturând pulberea
de pe cărți, Moromete separă două universuri, se-
pară universul cărții și lumea ideală a acesteia de
materialitatea grea pe care o presupune țărâna.
Există în romanul lui Marin Preda o secven-
ță semnificativă pentru prezența cărții și pentru
relația lui Ilie Moromete cu universul ficțiunii.
Este vorba de un cunoscut basm, pe care Niculaie
îl citește celor prezenți, într-un timp aparte:
„Moromete însă tot nu se mișca. Petrecea seri
lungi cu prietenul său Cocoșilă, discutând politi-
că sau ascultându-l pe Niculaie care citea povești
grozave din cărți luate din biblioteca școlii. Erau
seri turburătoare. Unsprezece frați care sufereau
vraja a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede
și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stân-
că în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau
îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați
de întunericul nopții și de valurile furioase care
amenințau să-i smulgă... Și suferințele îndurate de
sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un
timp dat și neavând voie să vorbească, unsprezece
tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a
avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul
cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă”.
Timpul destinat lecturii este unul al acelei sem-
nificative petreceri la care se referea Constantin
Noica în Rostirea filosofica românească: „Și am
mai fi putut spune-în măsura în care petrecerea
înseamnă și însoțire, călăuzire, strămutare- pe-
trecerea lumii cu gândul de către om, care vine în
mijlocul ei ca o făptură însoțitoare a lumii, oglin-
ditoare a ei, dar, până la urmă, ca o făptură sor-
tită, prin fapta ei, să strămute lumea într-o nouă
întruchipare”. În egală măsură este un timp al serii,
al trecerii, unul incert, în care formele realității se
estompează, stimulând imaginația și încurajând
actul creator. Timpul lecturii este redimensionat,
serile petrecerii nu se întorc de demult, cum scria
Gellus Aulus, dar sunt seri lungi, pe măsura imagi-
narului poveștii. Să nu uităm însă nici conținutul
propriu-zis al fragmentului selectat de narator și
când spun aceasta îmi place să cred că Moromete
este atras de metamorfozele din basm, de perma-
nenta trecere de la condiția de păsări la cea de
oameni, nu oricând, ci tocmai in timpul de vrajă
instaurat în casa silișteanului, când toți se tran-
spun in imaginarul narațiunii, la „apusul soarelui”
cu alte cuvinte.
Nu este de omis faptul că prin această plăcere de
a asculta povestea, refugiindu-se într-un timp di-
ferit de al celorlalți, Moromete se izolează și de fa-
milie. Trebuie să acceptăm că aceste seri petrecute
de Moromete cu prietenul său Cocoșilă sunt până
la urmă niște seri pierdute, adevărate oaze de timp
subiectiv în timpul celălalt, cu adevărat nerăbdă-
tor cu oamenii: Moromete „își dădu seama nu fără
dezamăgire că cei trei băieți ai lui, Paraschiv, Nilă
și Achim nu văd niciun rost în aceste seri pierdute
cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu”.
(s.n.). Într-un fel, ascultând povestea, cu universul
și cu timpul său, Moromete se sustrage timpului
nerăbdător, de prezența căruia el este conștient.
Moromete citește la rândul său, e adevărat nu
povești, precum Niculaie, ci un ziar pe care i-l
aduce prietenul său Cocoșilă. Aș vrea să amintesc
aici că Ion al Glanetașului citea și el ziare, dar zi-
are vechi, împrumutate de la dascălul Herdelea.
In aceste ziare, vechi fiind, evenimentul nu mai
trezea interes, contând cel mult ca o poveste. (De
altfel, după cum mărturisește naratorul, Ion citea
mereu povești, ceea ce trimite spre un anumit
fond, primitiv, al personajului). Lectura îl diferen-
țiază pe Moromete de ceilalți, dar, mai mult, prin
felul în care citește, el lasă impresia că declanșează
un adevărat spectacol bazat pe textul din ziar ce
poate fi bănuit ca un autentic scenariu. Cu sigu-
ranță, citind gazeta, Moromete se dovedește actor
și interpret: „Începu apoi să citească, deodată, cu
un glas schimbat și necunoscut, parcă ar fi ținut el
un discurs celorlalți. Avea într-adevăr în glas niște
grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scor-
moneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri de-
finitive care trebuiau să zdrobească de convingere
pe cei care ascultau”. Dar nu este doar atât. Citind
aproape ritualic ziarul, Moromete lasă impresia
că se transpune in altă lume, a Bucureștiului, un
posibil centru al lumii moromețiene, care îi atrage
în final pe cei trei feciori. Mai mult, prin lectură,
Moromete se transpune în persoana altcuiva, care
nu mai este țăranul amenințat de fonciire și de un
timp agresiv, ci tocmai acela căruia ține discursuri
în parlament.
Însă Moromete nu citește cărți. Lectura pre-
supune o anumită singurătate, or, Moromete nu
este singur decât in lucrarea lui Din Vasilescu. Pe
de altă parte, lectura propriu-zisă exclude tocmai
dialogul cu autorul, ceea ce nu este de conceput
pentru omul dialogului care este Ilie Moromete.
Moromete vine în întâmpinarea cărții și a lec-
turii prin indiscutabila sa vocație de narator, de
artist într-un fel, care are capacitatea, rezervată
doar celor puțini, de a vedea cu totul altfel reali-
tatea. Este vorba de drumul la munte cu Bălosu, o
adevărată călătorie revelatoare, pe parcursul căreia
Moromete „citește” textul realității cu un ochi pe
care ceilalți nu îl au. Ceilalți descoperă într-adevăr
cu uimire că, după această călătorie, Moromete a
dobândit „ciudatul dar” de a vedea cu totul altfel
realitatea din jur: „Descopereau toți, Cocoșilă,
mama, fetele-până și cei trei- că tatăl lor avea ciu-
datul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe
care ei nu le vedeau” (s.n.). În felul acesta, prin în-
tâlnirea magică din satul din apropierea muntelui,
la întoarcerea din călătorie Ilie Moromete este un
învingător. El se întoarce metamorfozat și total
diferit de cel de la plecare. În această situație, nu
surprinde deloc faptul că atunci „când se întoarse”,
pentru absolut toți, Moromete „arăta de nerecu-
noscut”.
■
22
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
comentarii
Personaje în bulă. Autism.
Incomunicabilitate
■ Adrian Lesenciuc
Elise Wilk e o tânără autoare dramatică din
Brașov care s-a bucurat de un soi de consa-
crare într-o nișă a teatrului contemporan,
cel al dramaturgiei pentru publicul tânăr, dar care
nu a fost tocmai bine primită de critica literară de
la noi (a se vedea, de pildă, textul Nonei Rapotan
„Cinci piese de teatru și o singură obsesie” de pe
Book Hub1). Teatrul Elisei Wilk nu e însă privit
prin prisma intenției auctoriale de schimbare dra-
matică a proiectului scriiturii în genul dramatic,
prin raportare la o normă (și noimă) ținând de
o tradiție a teatrului autohton, care, în fapt, și-a
atins apogeul nu în raport cu norma, ci în afara
ei, și nu în România, ci în afara granițelor țării, în
special în Franța (am în minte, spre exemplifica-
re, cazul dramaturgilor Eugene lonesco și Matei
Vișniec, ambii rupându-se definitiv de o tradiție
a unui spațiu care nu prea are tradiție). Nu încerc
să o așez pe Elise Wilk în proximitatea vârfurilor
dramaturgiei românești, dar calea ei este nebă-
tătorită, scriitura ei este distinctă și emană pros-
pețime, în ciuda aparentei mențineri în limitele
unei subțirimi scriiturale, în ciuda faptului că în
piesele ei de teatru se întâlnesc locuri comune,
iar personajele împrumută dintr-o piesă în alta
pattern-uri comportamentale și, implicit, comu-
nicaționale. Există, e adevărat, o anumită apeten-
ță tematică, ușor de decriptat, dar și o anumită
apetență pentru știri - în fond, temele se nasc din
aceste proiecții în spații care păstrează elemente
comune -, cum există și o anumită monotonie a
personajelor. Dar toate acestea sunt intenții auc-
toriale precise.
Elise Wilk scrie neconvențional despre necon-
vențional, dar în punerea împreună a pieselor
ei - ca în, de pildă, culegerea În spatele geamuri-
lor sunt oameni2 -, acest neconvențional devine
convenționalul Elisei Wilk. Culegerea publicată
la Tracus Arte conține cinci piese, unele monta-
te de nenumărate ori, în țară și aiurea, premiate
pe măsură, altele mai puțin cunoscute, așezate în
ordine aparent cronologică, începând cu deja cla-
sica Pisica verde din 2012, cu ecouri remarcabile
în România, Germania, Elveția, Ungaria, Grecia,
Italia, Rusia - intercalată e, pentru a strica această
logică, Exploziv din 2015 - și consolidează în min-
tea cititorului acestor piese (e importantă această
mențiune, pentru că Elise Wilk lasă multă liberta-
te regizorului, atât prin cvasiabsența didascaliilor,
cât și prin poziționările personajelor în raport cu
ele însele), în suprapunere, locurile comune, în-
cepând de fiecare dată cu un cadru general care
parcă se repetă obsesiv, chiar dacă luminat diferit
în raport de anotimpuri sau de ritmul circadian,
locurile obsesiei creatoare a tinerei dramaturge.
Iată, de pildă, acest cadru în monologul Crocodil
din 2017, care deschide poetic asupra timp al de-
gradării:
„un cartier obișnuit rânduri și rânduri și rân-
duri de blocuri o stație de autobuz un supermar-
ket un teren de fotbal o parcare mai multe mașini
colorate în depărtare ruinele unui combinat chi-
mic ca un balaur de beton un loc de joacă leagăne
galbene de pe care a sărit vopseaua asfalt pe care
se văd urme de desene cu creta seara geamurile
devin pătrate luminoase noapte pătratele lumi-
noase dispar unul după altul și se face întuneric”
(p.87).
Sau același cartier mărginaș, în deschiderea sa
poetică pe verticală, în ipostaza insignifianței de
la altă dimensiune în Avioane de hârtie, piesa din
2015 apreciată și jucată pe multiple scene europe-
ne:
„Această poveste se petrece într-un cartier al
unui oraș de provincie. Blocuri blocuri blocuri o
băltoacă un supermarket câini oameni cu pungi
de plastic în mână o școală mașini o fostă fabri-
că graffiti o stație de autobuz un teren de baschet
șine de tren semafoare tomberoane un club blo-
curi blocuri blocuri. Sus de tot, deasupra orașu-
lui, trec avioane cu oameni care pleacă sau vine.
De acolo de sus, blocurile se văd ca niște puncte
prin perdeaua de nori. Iar oamenii care locuiesc
în oraș nu le văd deloc. Ca și cum n-ar fi” (p.37).
Evident, prin asemenea proiecții care indică
regizorului un cadru și, eventual, propensiunea,
Elise Wilk lasă libertate în montarea textelor ei,
motiv pentru care punerea în scenă oferă, de la
teatru la teatru, variațiuni majore, dar și o men-
ținere pe aceleași culoare tematice, în rețeaua
labirintică a unei opere din care aparent nu se
poate ieși. Personajele Elisei Wilk sunt atipice. Ele
poartă dialoguri aparente, deschizându-se autist
în monologuri care extind universul fiecăruia
dintre ele la limitele unei bule personale. Scenele
se derulează, în special în Pisica verde, prin con-
struirea acestor cadre dialogale care exhibă bulele
autiste, care relevă poveștile unor traume și inten-
țiile evadării. În Pisica verde aceste povești sunt
spuse în aceeași noapte de tinerii care ar putea fi
martori în investigarea unei crime. În acea lume
mărginașă, tipică prin marginalitatea ei și prin
îngrădirea prin mereu aceleași blocuri, se înfiri-
pă din frânturi de realitate și imaginație sau vise
povestea unei schimbări care nu se anunță, ci care
se produce pe nesimțite, lăsând în urma ei falii.
Reconstituirea crimei, înțeleasă deopotrivă ca do-
cumentar fictiv pe marginea crimei, nu e nimic
decât o radiografiere a unor personaje care emană
spiritul unei generații și care se exprimă pe sine
în lumini diferite prin doza de fragilitate care di-
ferențiază. Uneori nici numele nu ajută în a iden-
tifica între genuri. Chipurile sunt neclare, cu mici
excepții. Corpurile sunt, de asemenea, neclare,
exceptând situațiile limită, perspectiva anorexică
sau, dimpotrivă, cealaltă perspectivă. Evadările
sunt multiple și nu există control. Este imposibil
de trasat limitele lumilor fiecărui personaj, dar,
mai ales, de configurat ceea ce este în comun. O
lume a însinguraților în dialog propune ceea ce
devine leitmotiv al creației Elisei Wilk: incomuni-
cabilitatea. Iar această incomunicabilitate devine,
de asemenea, exploatabilă de potențialul regizor,
deoarece în lipsa indicațiilor scenice, replicile
personajelor autiste se pot produce cu oarecare
întârziere sau se pot suprapune, pot crea efecte
prin amintitul delay, pot contribui la fragmenta-
rea suplimentară a unui univers deja fragmentat.
Dar gradul ridicat de autonomie în montare pe
care îl acordă Elise Wilk este păstrat și în piesele
în care dialogul divine inteligibil, în care comu-
nicarea, fie și de suprafață, capătă sens în limite
restrictive ale unor scene.
Elise Wilk cultivă o formă de teatru poetic,
deschizându-se în imaginație și vis. Fragmente
de vise invadează viețile tinerilor și adulților, con-
tribuind la remodelarea cadrului și raporturilor
interpersonale. În lumea vârstei tulburi, imagina-
ția, naturală sau ajutată de droguri, naște inter-
pretări consonante doar în universul personal al
fiecărui personaj. În afara acelei lumi, consistența
cognitivă este pusă la îndoială, dar verosimilita-
tea personajelor și convingerea cu cere se expri-
mă pe sine și exprimă, totodată, propriul univers,
fac din lectori/ spectatori persoane implicate în
derulare. Pătrunderea în universul lui David din
monologul Crocodil (2017) este condiționată de
acceptarea universului acelui personaj respins în
care tatăl lui, depanator de planete îndepărtate,
pleacă în spațiu pentru a își face treaba sedat și
îmbrăcat în costum, închis în sicriu și coborât în
pământ, de unde, după un voiaj subpământean,
urmează a fi lansat în cosmos de pe o insulă. Toate
personajele abuzate, eroi ai pieselor Elisei Wilk,
își construiesc însingurarea în asemenea bule care
nu înseamnă doar împingerea realității dincolo
de marginea ei, în imaginație și vis, dar și derula-
rea liniilor de forță ale ideilor consonante pentru
a fi permis, astfel, accesul la universul lor. Nu fal-
șii atractori - precum Denis din Exploziv (2015),
copilul cel nou care bulversează prin excesul de
masculinitate sau precum Alex din Avioane de
hârtie (2015) - sunt cei care ordonează fluxurile
dicțiunii, ci tocmai cei abuzați, marginalizați, an-
tieroii Penteu și Miki. Copii inteligenți, dar care
nu primesc din partea adulților suficientă atenție,
încredere, sprijin, care în majoritatea ipostazelor
provin din familii destrămate sau din familii cu
părinții plecați să muncească în străinătate, sunt
victimele bullying-ului și se ratează social prin
suprasolicitatea la care îi supun colegii, uneori
prin simple greșeli și prin încrederea prea mare
în ceilalți, ca în cazul personajului principal din
Feminin (2018). Societatea îi vulnerabilizează
odată ce elementele intime depășesc cadrul intim
și pătrund în grup ori în rețea. Umilirea îi împinge
spre evadare. În universul lui Elise Wilk, o lume
de adolescenți scăpați de sub privirile adulților,
cel mai adesea de sub îndrumarea și îngrijirea
lor, dar care visează să iasă din cotidianul mereu
mărginit de aceleași blocuri, își cultivă scăparea
în lumile lor paralele. De aceea dialogurile devin
false dialoguri, se prelungesc interior ca monolo-
guri transformate în țipete de disperare.
Adulții continuă să aibă rolul decorativ, indife-
rent dacă sunt în ipostaza de părinți, ori de pro-
fesori, consilieri școlari, psihologi, reprezentanți
ai administrației. Ei nu participă la procesul edu-
cării, ci doar la cel al accentuării diferențelor, la
impunerea pseudo-normelor. Adulții sunt, în pie-
sele Elisei Wilk, personaje decorative, depotența-
te de generația de adolescenți, în care continuă să
crească nemulțumirea, revolta, fără ca acest lu-
cru să devină vizibil la suprafața textului. Apele
limpezi sapă adânc, pare să sublinieze autoarea.
Personajele abuzate nu se identifică cu această re-
voltă, rămân nesupravegheate. Contextul rămâne
nepregătit de revoltă. Adulții reacționează, une-
ori violent, incapabili să-i aducă pe adolescenți în
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
23
cărți în actualitate
normă, incapabili să pătrundă în bulele lor și să le
sădească spiritul normei. Pe parcursul derulării,
personajele în al căror subconștient a fost plan-
tată sămânța revoltei au voci gâtuite, bâiguie, se
scuză, se lasă umilite. În această lume remodelată,
în care polul moral s-a deplasat consistent, binele
și răul se judecă după alte norme, ale unei lumi
în care primează instinctul de supraviețuire și
asocierea în baza acestui instinct, ca în Împăratul
muștelor al lui William Golding, în care inocența
dispare, este mascată de farduri, atitudini, nesi-
guranță și ură, de neimplicarea clasei adulte, de
părinți și tutori, de autorități ale statului, ale școlii
în special. Ieșirea e de fapt o izbucnire, o explozie.
O absență a inocenței e consecința incomunica-
bilității, atât între generații, cât și în cadrul ace-
leiași generații tulburate. Bullying-ul, ieșirea din
norma sexuală, incapacitatea de control, excesul
erotic, dezamăgirea, incapacitatea de reacție și de
apărare fac din personajele fragile ale Elisei Wilk
personaje aparent puternice, capabile să răstoarne
datul, dar vulnerabile prin tocmai această lipsă de
control. Maturizarea este stopată brusc sau, poa-
te, prin tocmai această vulnerabilizare personală,
maturizarea se produce în cazul celorlalți, al celor
rămași. Rămâne ceva sugerat, suspendat în fieca-
re dintre piese, dar rămân și certitudinile, ieșirea
violentă, prin moarte, însingurarea, cumplita în-
singurare, fără leac, cea care dă, de altfel, titlul vo-
lumului, așa cum se devoalează prin scena 15 a
monologului din Crocodil (2017):
„plouă stau la semafor la trecerea de pietoni
prin fața mea trec mașini
albeverzigalbeneargintiialbastre
trebuie să mă feresc să nu mă stropească
în spatele geamurilor sunt oameni
conduc vorbesc la telefon se uită în oglinda
retrovizoare și își dau cu rimel mănâncă un
hot-dog fumează dau radioul tare și cântă se
ceartă mângâie un câine claxonează desenează
omuleți din bețigașe în aburul de pe geam toți
merg undeva pe toți îi așteaptă cineva toți au
ceva de făcut sunt așa de normali
vreau și eu acolo unde sunt ei
vreau și eu să fiu oricare din ei
vreau să fac schimb cu oricine din orice
mașină indiferent
vreau să mă dau jos ca pe un tricou
și să mă îmbrac în altcineva
și să fie totul bine din nou
băltoaca de lângă bordură se colorează verde
pe urmă roșu pe urmă verde pe urmă roșu pe
urmă verde pe urmă roșu și eu mă uit la toți
oamenii care trec în mașini pe lângă mine și
îmi dau seama că
oricât o să stau aici n-o să pot să mă transform
în altcineva” (p.37).
Prin piesele ei care expun în fereastra textului
terariul lipsit de inocență al adolescenței, al gene-
rației înseși, Elise Wilk chiar schimbă fața teatru-
lui contemporan.
Note
1	Nona Rapotan. (2020, 12 ianuarie). Cinci piese
de teatru și o singură obsesie - „În spatele geamurilor
sunt oameni” de Elise Wilk. Book Hub. URL: https://
bookhub.ro/cinci-piese-de-teatru-si-o-singura-obse-
sie-in-spatele-geamurilor-sunt-oameni-de-elise-wilk
[consultat în 15 februarie 2023].
2	Elise Wilk. (2019). În spatele geamurilor sunt oa-
meni. 5 piese de teatru. Postfață de Iulia Popovici.
București: Tracus Arte. 210p.
■
Simbol și poezie ontică
la Lidia Vianu
■ Iulian Chivu
Frecvent, comentariile pe seama cărților de po-
ezie fac aprecieri care tind spre standardizări
formale, în căutarea unui tipar discursiv spri-
jinit pe un schematism care ar trebui urmat riguros
și asta pentru că mulți critici au exercițiul comen-
tariilor didacticiste, cu funcții formative - critică
restrictivă care pretinde textului fără a-l urma sufi-
cient în universul lui, în conexiuni, în idei, în virtuți
și subtilități de limbaj. Cazul celor care citesc (mult)
poezie de limbă engleză este unul special fiindcă
împrumută, în timp, amprentele unei literaturi so-
lide, dar și spiritul cultural britanic cu latitudinile
lui estetice; traducătorii profesioniști în și din limba
engleză reprezintă o categorie aparte, mult mai rele-
vantă. Așa aș „citi” recentul volum bilingv al doam-
nei Lidia Vianu, The Wind and the Seagull. Vântul și
Pescărușul. La Mouette et le Vent... (Ed. Eikon, Buc.,
2022). Autoarea, cunoscută ca profesor universitar
la Catedra de Engleză a Universității București, își
leagă numele de traducerea pentru spațiul limbii lui
Shakespeare a unor autori români precum Marin
Sorescu, Mircea Ivănescu, Ion Mureșan, Ioan S.
Pop etc., dar și a unor nume cunoscute publicului
nostru cititor de literatură britanică: Daniel Thomas
Moran, Jeremy Page, Katherine Gallagher, Mandy
Pannett, Michael Curtis, Anne Stewart și alții. „Aici
este marea problemă. Versurile în limba engleză nu
se adresează unui public românesc. Tocmai de aceea
am și un consultant nativ - Anne Stewart, o poetă
cu care lucrez de mai mulți ani. Pasul următor este
să duc traducerile mele în spațiul englez. Acolo este
proba de foc”, îi mărturisea Lidia Vianu lui Cristian
Pătrășconiu într-un interviu (România literară, nr.
21/2020).
Cu recentul volum de prozopoeme, Lidia Vianu
continuă în maniera discursului său din Moderato 7
(1998), The Wall (2016) sau Foarte (2022), de data
asta aprofundând promovarea de semne într-o se-
miotică a afectivității ce capătă nu doar contururi
noi, ci și tensiuni emoționale de rezonanță, cu recep-
tări și reprezentări din registrul rațiunii. Autoarea,
de altfel, își previne cititorul într-un motto că are în
față „o simplă poveste de dragoste ca multe, foarte
multe altele (...) Citiți textul virtual, ori creați pen-
tru literele lui corpuri vizibile din cerneală pe hârtie.
Scrieți-le cu mâna voastră, folosind semnele orică-
rei limbi vă este la îndemână.”, chiar și ale limbii
române (o limbă aproape necunoscută, cum spune,
pe bună dreptate, Lidia Vianu în interviul amintit).
Citind atent poemele, înțelegem travaliul semio-
tic ca în teoriile scientistului Charles Sanders Peirce
(cele trei niveluri ale semiozei: idei, realitate brută,
indici conectivi), ca în teoria lui Jakobson (posibi-
litățile condiționale ale contextului), ca în energiile
care subzistă semnului lingvistic, la Ernst Cassirer
(Filosofia formelor simbolice), ca în Jocul cu fantasme
al lui Th. A Sebeok sau ca la Buhler, în teoria limbii
ca epifenomen al expresiei. La Lidia Vianu, însă, se
poate vorbi mai degrabă, ca în filosofia lingvistică a
lui Quine, despre semiotica ontologică, despre via-
ța transferată în semantic și încredințată simțirii de
sine: „Dacă voi zbura chiar acum afară pe geam în-
tru neființă, oare ce voi simți?”(p.59), nu o ispită a
neființei ca atare, ci raportarea la zeroul ontic, ceea
ce e altceva: „aici e niciodată-nicăieri, dar eu sunt
peste tot deodată. Sunt o frântură de neant. Sunt
un strop de vid. Un Etheron. Fizicianul declară:
Etheronii sunt viața însăși”(p.69).
Evadarea din zidul imaterial al ființării, care în-
corsetează spiritul cu îndoieli, pare imposibilă:
„Cum să mă opresc. Sunt clădită pe îndoieli. Te-am
pus la îndoială din primul moment. O dată te-am
crezut, și iată-mă - în zid” (p.55). Sumarul volumu-
lui oferă o deschidere spre o astfel de interpretare:
Zidul, Vântul și Pescărușul; Lasă poemul să te schim-
be până ce ești eu; DuhUmbrăAurăFlacărăLumină.
Prima parte confirmă așteptările: 1. Eu; 2. Noi; 3.
Trenul; 4. Zidul. Discursul poetic începe cu o confe-
siune: „De trei ori m-a încercat norocul în viață. Mai
întâi, tulbure: n-am văzut, n-am auzit, n-am atins.
Dar de știut, am știut. Apoi a fost prea devreme și
prea târziu: amândouă deodată. M-a descumpănit.
Acum, a treia oară, cu viitorul în urma mea, sunt
liberă. Il așteptam”(p.13). Constant, jocurile de cu-
vinte simulate nu sunt clișee, elocuții, nici chiar for-
mule, ci construcții în căutare de sens sau raporturi
de tip cauzalitate - efect, obiect - subiect: „Ai fi pă-
răsit tu, oare, Ithaca, pentru a deveni Nimeni? Joyce
știe.”(p.39) cu evidentă trimitere la romanul Ulise al
structuralistului James Joyce.
Prefigurarea conectiv-inductivă din sumar
conduce la ideea de desăvârșire, de puritate:
Aură, Flacără, Lumină în sensul de trecere (ca de
la subliminal la supraliminal) din haosul Neființei
prin Ființă și Existență cartesiană („Ești aici, prin
urmare știu că exist”- p.45) spre duhul care se în-
toarce la Unul Tot: „Simți atunci suferința sfrede-
litoare că nu este întreagă. Habar nu avea cine era
D’Etheron, dar ceea ce-și dorea cel mai mult era să
fie una cu el”(p.71). Vorbim, cum se vede, despre
o existență în ordinea altor paradigme metafizice,
cu treceri de prag (zidul, opacitatea, obscurul):
„Nu izbutesc să pornesc trenul. A sosit ziua când
văd zidul. Este înalt, cenușiu, amorf. Nicio lumi-
nă, niciun sunet, nicio mișcare, niciun gând. Viața
se stinge”(p.47) - viața (trenul) este, deci, exis-
tența în rațiune și în senzorial. Uzul simbolului
în poeme e consecvent sensului consacrat: „Este
cum e mai rău: tu privești înainte, eu mă uit îna-
poi. Timpul nostru este o clepsidră”(p.51). Pasăre
solitară, aici însoțită de vânt, și el cu simbolistica
lui implicită (zbucium sau furie divină), pescăru-
șul aduce în conotativ ideea de libertate și putere,
ideea de puritate calmă, de dăruire: „Trecutul se
poate întâmpla din nou. Mesagerul lui este pescă-
rușul. Să lăsăm pescărușul să se bucure de aceas-
tă revenire. De data aceasta, pescărușul voi fi tot
eu” (p. 61). Etheronul este esența genezei, aidoma
androginului primordial sau dualitații, este non-
creatul precosmogonic, incongruența: „Etheronii
nu se mai contopiseră într-unul singur. Erau vâl-
toarea. Se mișcau. Alergau. Goana lor ținea lumea
vie. Eu sunt Non’theron” (p.73), se precizează.
Avertismentul de la început (din motto) este
cheia care scurtează căutarea, care relevă meta-
foricul din asociaționismul abscons, care umple
cu conținut conceptele, le redefinește - „Aceasta
este o simplă poveste de dragoste ca multe, foarte
24
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
multe altele...” care își coboară contradicțiile în
Geneza („Tu spui că această neînțelegere a noastră
se poate explica prin cea de a șaptea coastă a ta
și neînțelegerea mea” -p133), apoi, această poves-
te, cu profunzimile, conexiunile și conotațiile ei,
acoperă ideatic și substanțial dragostea desăvârși-
tă, devoțională (deci nu una idilică, senzuală, de-
clarativă): „Contopiți, de nedespărțit. Multiplicați
pe vecie”(p.109), este lucidă și se regândește cât
să accentueze simboluri: „Pescărușul și Vântul
acesta, cu ochii nu-i putem vedea. Dacă am pu-
tea, ar însemna că încă sunt nedespărțiți”(ib.).
Aidoma basmului („Odată ca-n-nicio-zi, cu tine
voi fi” -p.111), punctul inițial este așezat în lumea
reală și, după excursul fantastic/metafizic, revine
tot acolo: „Primul nostru loc împreună, Grădina
Icoanei. Atâția ani au zburat, și încă mai caut ban-
ca pe care am stat” (ib.). Absența celuilalt (alter
ego) caută refacerea comuniunii în idee, în pos-
terioritatea imaterială urmând sentimentul-frân-
ghie: „În suflet, trupul dogorește nevăzut. În mie-
zul trupului se topește tot ce a trecut” (p.113).
Apoi, ca în Cântarea Cântărilor, ca în poveștile
hinduse ale lui Vyâsa (Nala și Damayanti), sen-
timentul își excede și coboară în melancolie: „Ai
plecat fulgerător de atâta amar de vreme și ai lăsat
în urmă, lipită de mine, o umbră, să mă cheme. Ai
strivit o vorbă sub picior. Ți s-a lipit de talpă și ai
intrat cu ea în locul meu de dor”(p.113).
Contemplativul, desigur, tinde către definirea
simplă, metaforică, prin referenți sau referințe:
„Sufletul e un glob de foc în care se adună amintiri
ce nu mai vor să plece din trupul unde nu mai au
loc”(p.115); „Îmbrățișându-ți Umbra, mă gândesc
ce este adevărul, oare, atunci când, fără să fim în
carne și oase, bucuria doare”(p.151); „Poezie în-
seamnă să faci cuvintele să tacă”(p.125). Apoi, po-
ezia trece de la sensul consacrat („Lumea noastră
are astăzi alt mers:/ ziua e mută, noaptea e vers”
-p.117) spre conținuturi poetice, spre faptul liric
perceput ca recviem: „Îmi simt cugetul, îmi gân-
dești sufletul. Când și când, între noi - trupul. Ne
facem mari, învățăm să privim; odată ce îmbătrâ-
nim, uităm să fim. Ne plimbăm agale prin trecut,
până când grăbești pasul și o luăm de la început.
Dorul e acea bucurie în doi atunci când trupul dă
înapoi. Veșnicul tu, eu doar câteodată, suntem
închiși într-o vârstă nedescuiată.” -p.121), une-
ori mizând pe misterul semantic al construcțiilor
contradictorii, la limita absurdului, a truismului:
„ești uluit că știu fără să știu”, „Spui fără să spui,
îmbătrânești fără să îmbătrânești, ești fără să fii
- cu mine” (p.135), lucruri care, și când nu spun
nimic, surprind și invită la reflecție. Geometria
vine să adauge și ea câte ceva din misterele ei,
prin forța semiotică a lucrurilor: „Când se ating
mâinile, creierul rătăcește. Noli turbare circulos
meos. Dau cercul meu pentru o sferă”(p.137), iar
ființa se risipește în neființă, în simetriile conec-
tivității: „Scufundă-te. Fără teamă. Fără jale. Voi
fi acolo unde neființa nu are nume și se pierde în
DuhUmbrăAurăFlacărăLumină” (p.137) parcă
așteptând un nou început, ca în filosofiile hinduse
(samsara).
Gabriel Altmann (matematician și lingvist slo-
vac) a citit atent cartea, cum mărturisește în cel de
al doilea motto al acesteia și, asemenea lui, găsim
că Lidia Vianu exprimă în Vântul și Pescărușul,
laolaltă, poezie, fizică, esoterism, absolut totul -
o ontologie sui generis care nu contestă universul
newtonian, însă își exprimă fiindul tulburător, co-
erent și verosimil în aceeași metafizică lipsită de
alternative.
■
Erosul în Cărțile viețuirii
■ Maria Vaida
Horia Bădescu
Cărțile viețuirii
Cluj-Napoca, ed. Școala Ardeleană, 2023
Poetul Horia Bădescu atinge apogeul crea-
ției sale lirice, vrea să credem noi, cititorii,
odată cu volumele antologice Cărțile vie-
țuirii , Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023,
în Colecția Echinox, secțiunea Poezie. La vârsta
senectuții, poetul aduce dovada supremei sale
creativități, prin volumul Rana ascunsă a fiecă-
rei zile, cu o prefață de Răzvan Voncu, apărută
la Editura Școala Ardeleană în acest an Avem
însă convingerea fermă că ne așteaptă noi sur-
prize care să încununeze acest apogeu prin opere
de certă valoare lirică și profunzime a gândirii,
deoarece poetul Horia Bădescu nu și-a scris încă
raportul său către Dumnezeu. Cele trei volume
ale antologiei se constituie într-o carte palimp-
sest, în care descoperim, rând pe rând, marile
teme ale creației poetului, universul său străbătut
de spaime existen-țiale, de obsesii metafizice, de
sacralitate angelică, iar apoi, strat după strat, des-
coperim vârstele lirice ale creației, perceptibile și
la nivel stilistico-lexical, dar și al versificației sau
prozodiei. Pentru că în antologie, balada, sonetul
și ronsetul stau cu demnitate alături de poemele
în vers liber, unele de o frumusețe inefabilă, ex-
presionistă, altele de o profunzime și reflexivitate
aproape gnomică: „Erai locuitor/ al tăcerii,/ dar
tăcerea nu te ma/ locuia,/ vorbeai,/ dar cuvântul/
nu-ți mai vorbea,/ trăiai,/ dar viața nu-și mai avea/
în tine sălaș./ Unde? Când? Cum?/ Ziua de mâine/
n-are memorie” (vol.3, p.64).Volumele antologiei
recent publicate completează panoplia de ideati-
ce eresuri, pornind de la Cuvântul demiurgic și
creația lirică, la Timpul etern și umbrele sale („Să
nu aștepți niciodată,/ mâinele/ nu-i de așteptat:/
dintotdeauna credincios/ te urmează./ Să vezi, la
ce bun?/ Orbii și-au aprins/ felinarul,/ veghetorii/
de lumina din ei locuiți/ așezați sunt/ la căpătâ-
iul zilei ce vine./ Nu privi,/ ascultă:/ dinaintea ta
merge/ tăcerea” (vol.3, p.127), până la Erosul care
învăluie ca o hlamidă princiară creația ziditoare
a poetului. În aceste volume, selecția autorului
relevă o temă care se află camuflată în sacrali-
tate și thanatic, erosul care îl izbăvește pe om,
oferindu-i o clipă de eternitate, acel sentiment
reprezentat aici în triplă ipostază: ardenta iniți-
ere erotică sau trăirea frenetică, erosul perceput
ca izbăvire a ființei, iar în a treia ipostază, erosul
dobândește profunde aspecte thanatice. În viziu-
nea poetului iubirea este o forță cosmică, singura
capabilă, cum spunea Dante, să miște sori și ste-
le sau să cristalizeze, care este „operația spiritu-
lui care descoperă din tot ce i se înfățișează noi
perfecțiuni ale ființei iubite”(Stendhal). Ființele
îndrăgostite aleargă întreaga viață spre căutarea
jumătății care să le ofere sentimentul de plinăta-
te, de eternitate, de a atinge soarele cu picioarele
și luna cu mâna, sentimentul că timpul s-a oprit.
Iată ce mărturisire cutremu-rătoare face un călu-
găr în cartea lui Nikos Kazantzakis, Raport către
El Greco: „Viața întreagă fusesem răstignit, dar în
noaptea aceea am înviat. Dar mai e ceva, un lucru
teribil, partea care, cred eu, constituie păcatul și
de aceea te-am adus în chilia mea, să mă lămu-
rești: am simțit pentru întâia oară că Dumnezeu
era lângă mine, venea cu brațele deschise. (...)
oh, citisem înainte în scriptură, dar erau numai
vorbe, pentru prima oară în viața mea inumană,
lipsită de bucurie, am înțeles cât e de bun și cât
de mult îl iubește pe om și că din milă pentru
bărbat a creat femeia și i-a dăruit atâta farmec,
încât ea ne conduce spre paradis pe cea mai si-
gură și mai scurtă cale. Femeia are mai multă
putere decât rugăciunea, decât postul și, iar-
tă-mă Doamne, decât însăși virtutea.”1 Asemeni
călugărului din Raport..., eul liric simte comu-
niunea cu Dumnezeu prin mijlocirea femeii:
„Lumea e-a ta,/ ia-o!/ Ia-o, cum altădată-ți/ luai
femeia,/ femeia care-ți spunea:/ Vino cu mine/ în
Dumnezeu!/ Lumea e-a ta, /ia-o!/ Într-o bună zi
vei fi pregătit,/ într-o bună zi vei fi tot atât de bo-
gat/ precum un grăunte de pulbere” (vol.3, p.92).
În această manieră poetul se eliberează de orice
opreliști, se apropie de divinitate prin iubire, per-
cepută ca farmec, izbăvire și suferință, la fel cum
se apropie de moarte, de altfel: „O dimineață du-
cea ea/ între mâini,/ o lumină izvorâtă din sine,/
un surâs de copil/ într-o lacrimă;/ o dimineață du-
cea ea/ între mâini,/ în lumina ochilor/ ei/ viața
ta/ în miradoarele abisului” (vol.3, p.119). Cuplul
reiterează perechea primordială, cuplul adamic
după izgonirea din paradis, dar edenul pierdut
se poate reface prin iubire, fără insă a uita vreo
clipă efemeritatea ființei, trăitoare în miradoare-
le abisului și bogată cât „un grăunte de pulbere”.
Prin puterea magică a sentimentului de iubire,
putem vorbi în cazul poetului Horia Bădescu de
o cosmicizare a erosului, care devine un centrum
mundi, iar în jurul său se rotesc astrele, luna și
soarele, timpul, anotimpurile, plantele și păsări-
le, toate viețuitoarele menite a-l servi pe om, dar
numai dacă este îndrăgostit și poate trece ușor
peste vrajbele inerente unei relații: „Ne-am în-
vrăjbit destul, de-acum e timpul/ să-ngăduim iu-
birii un răgaz;/ o viață se întinde până azi,/ vânat
și vânător urmându-și schimbul./ Rămâi alăturea,
trudita mea,/ să sprijinim cu umărul povara!/ Nu
înapoi își zămislește vara/ iubirea noastră de tă-
cere grea./ Să-ncetinim cumplita vânătoare/ prin
încâlcitul vorbei rumeguș./ Ca două fiare căutând
culcuș/ în blana celeilalte sub ninsoare,/ înfome-
tați de biata noastră humă,/ nu mai simțim cum
timpul ne sugrumă” (vol.2, p.104).
Dăruirea iubirii, devotamentul, sacrificarea
oricărui confort se face mereu în favoarea feme-
ii iubite, sentimentul este nelimitat, o sărbătoare
a ființei, în consonanță cu jocul anotimpurilor,
cu sărbătorile sfinte, cu sentimentul că timpul e
o apă care ni se scurge printre degete: „Înviază
lumea pe pământ,/ roua cerului în rai se duce,/ în-
viază cuiele pe cruce/ și lumina-n fiece cuvânt.//
Doar în mine înviază vânt,/ doar în mine înserea-
ză ploaia;/ Doamne, înflorește-i ei odaia,/ crucea
mea și raiul pe pământ!” (vol.1, p. 71).
Ardenta inițiere erotică sau trăirea frenetică,
prezentă sub al doilea strat al palimpsestului din
lirica sa, dezvăluie ipostaze diferite și inedite ale
feminității: o fată, fecioară, o iubită, o prințesă,
Annabel Lee, Dulcinea, dacă eul poetic e Don
Quijote, o iubită nordică sau sudică, o femeie
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
25
o
sau Femeia, poezia, marea, cerul, toamna, ora-
șul, vântul, îngerii, ploaia, toate elementele natu-
rii care sunt erotizate și conferă un cadru intim
desfășurării trăirilor și gesturilor ritual-erotice,
ale creării femeii din lut, gesturi intrate la un
moment dat în competiție cu Marele Creator:
„Dintr-o bucată de lut/ mâna mea îți poate des-
prinde/ conturul, căci mâinile mele își amintesc./
Însă Lui/ ce-și vor fi amintit mâinile Lui/ plăsmu-
indu-te?” (vol.1, p.61). Toate șoaptele, cuvintele
de dor, atingerile cele mai caste au reverberații
profunde în inima și sângele marelui îndrăgostit:
„Pui un deget tu,/ pui o fărâmă din fragila alcătu-
ire/ și trâmbița ei trezește din somn/ primordiala
reptilă.” Astfel trupul este supus iarăși ispitei și
păcatului originar, perceput ca o „fugă a sângelui/
spre rădăcini imemoriale,/ e un strigăt al oaselor/
către marea câmpie” (vol.1, p.60).
Femeia este atât de tânără, sălbatică, tandră,
potolită și sfidătoare, o tânără fiară sau „un măceș
locuit de lună”, iubita, trudita mea, neasemuita,
trista mea, draga mea, câmpia mea, mereu alături
în lumina oricărui anotimp. Propice iubirii este
anotimpul toamna, luna octombrie, cea care au-
rește pădurea și grădina, cea care dă cerului tăria
albastrului pur, absolut, pe măsura iubirii frenetic
trăite de eul poetic, luna care coboară edenul pe
pământ, atât în planul teluric, cât și în cel erotic;
octombrie, luna împlinirii în eros, timpul care s-a
oprit, clipa cât o eternitate, iubirea înfășurată în
aur: „Nu vei înceta să iubești,/ la capătul fiecărei/
iubiri/ doar iubire se află;/ așa cum la capătul vie-
ții/ se află doar viață / și numai moarte/ la capătul
morții/ și doar memorie/ la sfârșitul memoriei/ și
doar uitare așteaptă/ fărăsfârșitul uitării” (vol.3,
p.160). Femeia iubită este muza inspiratoare, dar
și complementară actului creator, deoarece poe-
tul folosește cel mai adesea pluralul noi, și nu în-
totdeauna într-o formulă de reverență, ci tocmai
pentru a arăta că în laboratorul creației sunt două
persoane, un el și o ea: „Ne facem cuib ca pasă-
rea din cer/ și ne iubim, carne vroind pre carne;”
sau: „și doar cuvântul ne rămâne fiu/ celui pierdut
să-i dea conturul viu”, ori: „Lumină blândă, lume
întomnată/ floarea de ghimpe înflorind târziu/ și
botul lunii care ne mai latră/ și trupul nostru care
mai e viu” (vol.1, p. 205).
Absența ființei iubite aduce tristețe și moar-
te în inima eului poetic îndrăgostit, nimic nu
mai are sens pe lume, însăși luna octombrie, cea
aducătoare de iubire devine pustie, pierzându-și
farmecul și esența, ducând implicit la sfârșitul
unei lumi: „Vine iar octombrie la vamă;/ Doamne,
ia-ne și pe noi în seamă!/ În pustia numai de
pustie,/ lasă, Doamne, răsuflarea vie!/ Că-i de
trupu-i goliștea din mână,/ rana ei de rana mea
se-amână,/ gura mea de gura ei și-aminte,/ car-
nea mea de carnea-i e fierbinte./ Doar arsura stă
să mă cuprindă,/ setea îmi îngheață în oglindă,/
zilele îmi sunt tot mai străine;/ lumea moare-ncet
și moare-n mine” (vol.1, p.70). Uneori, în ipos-
taza răzvrătitului, eul liric protestează vehement
împotriva cinului monahal (metaforă a falșilor
călugări roșii, comuniștii), cel care ar interzice
iubirea carnală, păcătoasă, dar care aduce atâta
bucurie în inima îndrăgosti-tului: „căci preț al
burții noastre înfoiată / plătim cu visul visului
în turmă /și nu vă iert; am fost născut să fiu / ce
sunt; nu stârvul îngropat de viu” (vol.2, p.95).
Unicitatea femeii iubite este revelată în poemele
unde eul poetic este regele, David ori Solomon,
iar motivația devine firească și esențializată: „Pe
ea am iubit-o,/ căci dintre toate,/ ea singură mi-a
spus,/ cu pântecul ei luminându-mă:/ O, rege,/ și
moartea se naște/ din pântecul unei femei!” (vol.2,
p.65). Sufletul - pereche, cel care reface unitatea
androgină este al bărbatului în cazul acesta: „Ce
poți cunoaște - mi-a zis -/ dacă mâna ta doar
carnea mea/ o știe și gura ta numai/ răsuflarea/
și auzul tău numai/ vorbele/ și cugetul tău numai/
faptele/ și ochii tăi doar/ floarea întunecării mele?/
Și am luat-o în brațe/ și am iubit-o/ și am auzit-o
strigând numele Domnului/ și i-am spus: - Mai
departe decât aceasta/ este numai moartea/ și pe
aceea nu o pot/ cunoaște!” (vol.2, p.60). Iubirea
dobândește în poezia lui Horia Bădescu o valoare
gnoseologică, de cunoaștere a lumii, dar mai ales
a sinelui care luptă prin iubire împotriva morții,
eul liric identificându-se osmotic cu ființa iubită:
„Dar ochii mei/ cu văzul tău văd,/ gura mea/ cu
glasul tău vorbește,/ picioarele mele/ cu pasul tău
umblă,/ viața mea/ cu viața ta/ se ține împotriva
morții” (vol.2, p.64).
Alteori eul liric îndrăgostit trăiește acut senti-
mentul scurgerii ireversibile a timpului, mistuit
de spaima că e prea târziu: „E târziu, cu fiece zi
mai târziu / și n-am apucat încă să-ți spun!/ Te iu-
besc / și n-am apucat încă să-ți spun”! (vol.1, p.58).
Cuvintele poetului sunt simple, firești, gesturile
au valoarea unor ritualuri, iar conotațiile fiecărui
simbol devin emblematice, de o surprinzătoare
originalitate, ca un joc de copii: pur, inocent, can-
did și solemn în același timp, gesturi fără nicio
urmă de teatralitate, dar încărcate de sacralitate:
„În căușul mâinii sale/ ne ține/ lumina,/ precum
noi/ amintirea ei/ în candela palmelor noastre/ o
ducem./ Dacă cineva ar sufla,/ oare care dintre
ele/ s-ar stinge?” (vol.3, p.177). Iubirea este o dul-
ce pedeapsă, în viziunea poetului Horia Bădescu,
mai mare decât mândria, trufia sau uitarea: „Am
vrut să iubesc/ și am fost iubit;/ pedeapsa pentru
trufia iubirii/ e iubirea” (vol.2, p.59).
Confesiunea lirică dobândește pe alocuri as-
pecte tragice, thanatice, mai ales atunci când se
referă la ruptura inerentă a cuplului prin moarte,
unde femeia iubită, în ipostază de Isis, continuă
să iubească și dincolo de moarte: „Ce vei face de
voi pleca înaintea ta?/ am întrebat-o./ Și m-a luat
de mână și a zis:/ Lasă-mă să-ți învăț tiparul făp-
turii!/ Când vei fi iarbă,/ cu buzele îți voi găsi/
urma trupului;/ goală și fără rușine,/ întinsă voi
sta pe pământ / și sânii mei îți vor căuta mâini-
le,/ și carnea mea tăria cărnii tale,/ și ulciorul
coapselor mele, fântâna vieții,/ și mă voi umple
de ființa ta!” Prin cuvinte puține, fără podoabe
inutile, mesajul liric ajunge direct la lector; Horia
Bădescu știe din învățăturile clasicilor latini că
Non multa, sed multum; ne spune că iubirea și
moartea sunt îngemănate, că ființa umană este
efemeră, că timpul este implacabil, că frumu-
sețea lumii este eternă, ca și a poeziei, de altfel.
Ideile acestea ne sunt dăruite fie prin vers clasic,
în balade, sonete sau ronsete, fie în vers alb, unde
ritmul interior palpită viu, ca o inimă ce bate me-
reu.
Critica literară s-a aplecat, cum era și firesc,
asupra poeziei lui Horia Bădescu, urmărind as-
pectele referitoare la imanența tragicului în crea-
ția sa (Ioan Adam), la viziunea depresivă, spaima
existențială, și obsesia metafizică (Petru Poantă),
sacrul de coeziune, silogismul, autenticele exal-
tări (Ioan Holban), dar noi am înlăturat pielea în-
gerului și am privit în miezul problematicii cre-
ației sale, pentru că: „Acum, deci, rămân aceste
trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai
mare dintre ele este dragostea.”2
Note
1	Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Ed.
Univers, București, 1986, p. 244, trad. de Alexandra
Medrea.
2	Apostolul Pavel, Întâia epistolă către corinteni, 13;
13.
■
21
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
cartea străină
Anihilarea anihilării
■ Ștefan Manasia
Reușise cumva superstarul literaturii fran-
ceze contemporane, Michel Houellebecq,
să evite căderile abisale odată cu ultime-
le două romane (Supunere, Serotonină) sau cu
eseurile mai noi și micile comentarii/traduceri
schopenhaueriene. Asta chiar dacă Supunere va
rămîne, mai departe, cea mai tîmpită operă a
lui, scrisă pe genunchi, iar Serotonină își arată
minusurile la o relectură rece. Evident, ceea ce
salvează numele lui Michel Houellebecq (MH)
este apetitul constant pentru caricatură și umor
negru, pentru anatemă și pamflet, el ducînd la
un rafinament incontestabil tradiția galică - de
la Rabelais la Charlie Hebdo. Îl citim în continu-
are, poate ușor blazați în anii din urmă, pentru
că scriitorul își asumă public și scandalos convin-
gerile, fără a se sinchisi de epidemiile ideologice,
de inflamările și amenințările fanaticilor care
însoțesc - într-o formă de publicitate perversă -
fiecare apariție a unui titlu MH. Iar ultimele lui
romane se dovedesc din plin adevărate vehicule
ale punctului de vedere auctorial, sînt vectorii
gîndirii politice/filosofice/literare houellebecqi-
ene. Și aici ajungem la Aneantir (Flammarion,
2022).
Tradusă în română cu titlul Anihilare
(Humanitas, 2022), cartea a avut parte de o re-
ceptare critică promptă, aproape amoroasă.
Cititorii, îmi spun, sînt ultima sectă care își ur-
mează, iată, profetul „muribund”: în paginile
de Mulțumiri, MH afirmă că „e timpul să pun
punct”, după ce pomenește teama de cancer
esofagian, de paralizie, de degradarea fizică de
care nu scapă aproape nimeni și care e penulti-
ma haltă înaintea anihilării. În versiunea decen-
tă a lui Daniel Nicolescu, Anihilare este și asta:
un roman-talisman, care ține departe extincția
de trupul abuzat (alcool și tutun, pasiunile nu
o dată mărturisite) și de spiritul acesta viu, in-
solent, seducător. Nu-i din aceeași categorie cu
hiperrafinatul Extincție al lui Thomas Bernhard,
scris pentru o castă nu pentru un „public”, dar
Anihilare îl repoziționează pe MH între proza-
torii de vîrf: îl reapropie de starea de grație în
care va fi scris Particule elementare și Harta și
teritoriul; are o complexitate (ideatică, narativă)
de invidiat; o seninătate muzicală, de requiem în
partea finală; e pluristratificat; e romanul total,
politic și poetic, polițist și erotic, filosofic și con-
servator-creștin. Predispoziția lucidă și sumbră
îl face să construiască proze vizionare, distopice,
apropiate de universul unor Huxley sau Orwell:
căutăm, de fiecare dată, oricît de avertizați am fi,
confirmarea degradării realului în proza șarjată
marca MH.
Dacă Anihilare se deschide cu o incursiune în
lumea serviciilor secrete franceze, a războiului
digital cu un grup de hackeri și teroriști, aproa-
pe convingîndu-mă să abandonez lectura, ca să
nu mă rușinez apoi de prăbușirea zeului (ca în
Soumission), cartea investighează pe urmă tot ce
stă sub semnul extincției: planeta în așteptarea
unui război decisiv cu China; Franța, aflată în-
tr-un boom economic, așteptînd să fie tocată de
extremiști; familia, o structură aproape dispărută
în Occident; corpul, supus degradării ireversibi-
le, chiar dacă la vîrste din ce în ce mai înaintate;
dragostea, ca formă de atașament vetustă, con-
damnată etc. Însoțită de o serie de planșe, dese-
ne, simboluri (un pentagon încadrat de cercuri,
o scriere nedescifrată, poate un nonsens etc.),
cartea își dezvoltă - cu o nonșalanță senectă -
componenta ludică, surrealistă. MH se joacă aici
cu imaginea și cu teorii ale imaginii ca, altădată,
în Harta și teritoriul. Nu aflăm, pînă la final, cine
sînt teroriștii - care lucrează, totuși, în chip ob-
scur, în favoarea Franței, a Occidentului. Iarăși:
distrugînd siguranța rutelor comerciale mari-
time ale Chinei, aceștia stimulează dezvoltarea
economică și independența Europei; teroriștii
nu sînt prinși, abia dacă îi profilează cum trebuie
serviciile franceze - și, de ce nu mă miră, tră-
im zilele astea un scenariu de roman houellebe-
cqian, cu conductele de gaze rusești din Baltica
aruncate în aer, de o țară, de un grup de terorist,
cine știe. Policierul se desfășoară nestingherit în
preajma personajului-liant, Paul Raison, consili-
er al ministrului economiei Bruno Juge, artizan
acesta al unui nou miracol francez. Strălucirea
lumii înalte, amenințările și rivalitățile, cariera și
pasiunea pentru această carieră trec în planul se-
cund odată ce Paul Raison se confruntă cu două
adevăruri brutale: 1. Tatăl lui urmează să moară,
afectat ireversibil de un infarct cerebral; 2. Viața
lui s-a desfășurat lamentabil în ultimii ani, în-
străinat și dezîndrăgostit de soția sa Prudence,
cea care - uman și erotic, va descoperi inutil și
tardiv Paul - e o comoară ascunsă, pe nedrept
neglijată. Agonia și moartea personajului um-
bresc agonia și sălbăticia lumii contemporane.
Tot ce avem nevoie, pare a spune MH, e un
decor frumos, iar Franța e țara decorurilor de re-
clamă, a unor contraste remarcabile: „Fereastra
camerei lui dădea spre nord-vest, către un peisaj
deluros cu pajiști, păduri și vii, care se luminau
toamna în roșu și auriu, pînă spre povîrnișurile
verzi și abrupte ale munților Avenas”, asta pentru
că tatăl lui Paul, un om important din securita-
tea franceză, „cumpărase, încă din 1976, la cîteva
săptămîni după căsătorie, acel mic ansamblu de
case părăsite, situate aproape de Saint-Joseph-
en-Beaujolais, un cătun ținînd de comuna Villie-
Morgon” (p.70), case pe care le recondiționaseră
creativ și respectînd arhitectura zonei - mama
lui Paul, sculptoriță decentă la senectute, lucra-
se o viață ca restaurator, specializată în sfîrșitul
Evului Mediu și începutul Renașterii. Așadar
acești doi părinți educați știuseră odinioară deja
ceea ce Paul admite abia cuatrogenar: „Din păca-
te, nu puteai să nu constați că un peisaj agreabil,
în zilele noastre, este aproape obligatoriu un pe-
isaj ferit, preț de cel puțin un secol, de orice in-
tervenție umană.” (p.68) Scrisul lui Houellebecq
a fost dintotdeauna interesat de branduri, de în-
semnele unei elite pop, de stelele Michelin etc.;
dar acum, în Anihilare, oferă fragmente dintr-un
ghid turistic pentru inițiați, dintr-o Franță pi-
torească, rurală, nealterată, conservîndu-și gas-
tronomia și băuturile ei insuficient etalonate. O
Franță ce te îndeamnă să o iubești și să o explo-
rezi. Iar portavoce e nu un scriitor zaharisit, un
francofon defazat, ci un critic intratabil ( a se ve-
dea reflecțiile nihiliste despre urîciunea mediu-
lui urban parizian).
În peisajul ăsta de vis, unde banii nu sînt o
problemă, boala și așteptarea morții ne fac să ve-
dem „limitele” paradisului galic (pentagonul din
desenele teroriștilor e, de fapt, conturul Franței
continentale). În paradisul ăsta, bătrînii sucom-
bă adesea nesupravegheați, ascunși ca în Mondo
Cane. Subfinanțate, spitalele nu oferă un sfîrșit
decent celor mai mulți nefericiți, iar familiile nu
îi mai prea pot scoate din spitale pe apropiații
care au suferit avc: „adevăratul motiv al eutana-
siei este că nu îi mai suportăm pe bătrîni, nici
măcar nu mai vrem să știm că există, de aceea îi
închidem în spații specializate, departe de ochii
celorlați oameni. Aproape toată lumea din zi-
lele noastre consideră că valoarea unei făpturi
umane descrește odată cu vîrsta; că viața unui
tînăr și, mai mult încă, cea a unui copil are sen-
sibil mai multă valoare decît cea a unei persoane
foarte în vîrstă”. (pp.327-328)
O spumă de reflecții crește din toate capitole-
le și secțiunile mai ample ale romanului. Ele ne
obligă - oricît de ideologizați am fi - la o con-
fruntare tradițională om-moarte, arătîndu-ne
că de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, pe tema
asta, literatura a avansat abia cîțiva milimetri.
Și că literatura, prohodită de mulți, s-ar putea
dovedi în final singura consolare (ceea ce sume-
rienii știau): „Nu un film, iar o piesă de muzi-
cală nici atît, muzica era făcută pentru oameni
sănătoși. Nici măcar filozofia nu s-ar fi potrivit,
și tot așa și poezia, nici poezia nu era făcută pen-
tru muribunzi; era imperativ nevoie de o operă
de ficțiune; avea nevoie să fie povestite alte vieți
decît a lui”. „Era nevoie doar să fie altele”, însă
neapărat „inventate” (p.473), meditează - deve-
nit savant în timpul tratamentului inutil contra
unui cancer bucal - Paul Raison, lăsîndu-ne, la
finele Anihilării, cu o puternică nostalgie para-
disiacă, cu o redescoperită foame de dragoste și
cu o irepresibilă dorință de a comite ritualul -
astăzi, din varii direcții, proscris - al unei lecturi
de plăcere.
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
27
poezia
■ Ioan Popoiu
UN TĂRÂM INEXISTENT
Motto:,,îți surprinzi singur cuvintele
cum alunecă noaptea pe
abstracte metale risipindu-se
căutându-și alt grai...”
(A. E. Baconsky)
sunt adâncit în tăcere în melancolie mă dizolv
dacă mă întrebi nu știu ce să-ți răspund
simt o imensă oboseală o inutilitate de a fi
acum nu mai văd sensul lucrurilor
mă destram în vis nu sunt eu nu știu nimic
esențial despre mine
mă simt complet golit în aceste clipe
cuprins de o boală ciudată imposibil de definit
nu mai înțeleg refuz să mă accept
ce este cu noi ce se-ntâmplă de ce
suntem fii ai clipei fericite repede trecătoare
și parcă ne pulverizează cu fragilitatea ei
lumea aceasta
orice lume nu este decât o părere
o simplă amăgire
inconsistentă ca și clipa care s-a dus
în fond nimic nu rămâne totul e ireal
universul omul sufletul
mereu însetat în căutarea necuprinsului
până și zeul poate fi îndoielnic
vom călători
în continente și galaxii îndepărtate
căutând un tărâm inexistent
imposibil de atins
toată viața este așa pură nestatornicie
mereu căutăm ceva nedefinit
golul din suflet pare fără sfârșit unde este ieșirea
intr-o lume în destrămare
nu există țintă nimic nu ne satisface
doar căutare frământare zbucium
adevărul nu există
nu poate exista
abstracțiune moartă
lumea nu e reală doar o succesiune de stări
nimic din ceea ce există
nu se identifică cu
spiritul eternul universalul
APOCALIPSA CEA DE TOATE ZILELE
Motto:,,să deschid computerul
să citesc o carte
să ascult muzică
încearcă să faci asta
când te doare teribil...”
(M. C.)
drumul spre la sinele superior
să fim loiali față de noi înșine ce provocare
golul ființial
nu mai pot să strig
să clamez disperarea
mă ucide tristețea
pășesc absent în timp ce îmi curg lacrimile
Doamne nu se poate ce se petrece
cine se joacă cu noi
nu mă pot atașa de nimic
o lume fără ancoră existențială
nimic nu-mi aparține nu stăpânesc ceva sunt
atât de liber mă dor toate începând de la suflet
cine suntem cum ne purtăm suferința universul
pare ireal nu-mi văd chipul sunt ascuns de mine
dumnezeule durerea de a fi tăcerea mă copleșește
mă acoperă de cenușă nu pot fi eu gândurile curg
torențial nu le pot opri plouă cu sânge cerul e
negru se prăbușesc stelele catastrofa e iminentă
apocalipsa noastră cea de toate zilele lumină
vânată de întuneric zile întunecate
nu mai este loc pentru normalitate
nu mai pot respira nu mai am stare
nu mă pot articula cuvintele nu mă ascultă
mă simt înfrânt pus la zid pământ sterp sub un
cer de plumb o lume sfărâmată numai în alb și
negru în care nu se-ntâmplă nimic ce să-ți mai
spun...
FRUMUSEȚE ÎN SALA CASTELULUI
Motto:,,Sunt atâtea taine
între pământ și cer, Horatio,
pe care mintea
nici că le-a visat”!
(Shakespeare)
nu știi ce singur mă simt departe de orice
consolare alinare ce ciudat să simți sfâșierea
în plină victorie fiecare zi te transpune în alt
timp navigăm mereu între două lumi gândul
cade frânt cu zgomot ca o pasăre ucisă atâtea
lucruri mă rănesc chiar în aceste ore cum se
destramă bucuria în plină amiază atât de firavă
clipa fericirii cerul această mare nesfârșită fără
valuri singurătatea stă la pândă în orice fibră ca
o fiară neîmblânzită gata de atac nerostite sunt
toate o lume atât de ireală fragilitatea existenței
prinsă în țesătura nevăzută noaptea respirația
voluptuoasă a inimii ce liber se mișcă sufletul
miracolul lumea nu mai există înghițită de-
ntunericul nepătruns tinerețe zbor clocot erupție
a ființei ce departe sunt stelele și cât de aproape
este respirația lor le simțim mersul imprimat în
noi drumul ca o curgere de ape destinul nostru
spulberat
secunda se sfărâmă în cioburi timpul explodează
în tâmplele noastre
frumusețe purpură și aur în sala Castelului
Ofelia plânge pe malul râului
în care va intra să moară
prințesa așteaptă neconsolată omagiul
cavalerului
care-ntârzie pe câmpul de luptă
onoare sabie ascuțită ațintită spre dușman
se frânge din mâna luptătorului
sub povara ei sângele se scurge fără noimă
și acoperă pe cei morți
evul mediu tonalități de roșu și negru
cer plumburiu pe câmpul de război
morți și răniți despre care nu se mai știe nimic...
Ioan POPOIU
VĂD CERUL DESCHIS
Motto:,,Nebunia lovește-ades cuvântul fe-
ricit
pe care sănătatea și cumințenia n-ar
izbuti să-l rostească atât de limpede”
(Shakespeare)
pe cerul albastru
văd lumina ca o torță în noapte
în timp ce inima nebună își iese din fire
gândul mă poartă
spre marea iubire
undeva departe
nu pot s-aștept
în căutarea unui miracol
văd cerul deschis
dar inima-mi pustie nu freamătă
caut drumul dar calea e-nchisă
și golul nu-mi dă pace
toamnă cu plopi arămii
în văzduhul cu arome parfumate
de mi-aș putea mărturisi sentimentele
singur sub cer cu gândurile dezgolite
și nimic nu se-ncheagă
abisul din inima acestei clipe
nu căuta ce nu poți atinge cu sufletul
lumina freamătă pentru cei ce o caută cu ardoare
nu poți privi în suflet fără să te rănești
dacă iubirea ar putea răspunde însetării noastre
fericirea este fulgurantă ca parfumul rozei
ceea ce nu durează ne apropie de adevăr
nu-mi vorbiți de rostiri filosofice din cărți
mai multă enigmă există în viață
decât în moarte
drumurile acestea sunt paralele
nu se-ntâlnesc niciodată
cu ce sabie s-ar putea tăia demonii
ei mișună peste tot
cerul Spaniei
ce cor de îngeri ne-ntâmpină
cavaleria rătăcitoare
naște idealiști și luptători
pentru gloria cerească
strălucirea lacului aduce cerul pe pământ
stelele răspund tăcerii noastre
frumusețea este un paradox
n-o întâlnești pe drumuri mundane
chipul ei ca un fâlfâit de îngeri
tristețea este neputința de a privi cerul în liniște
nu suntem aproape de noi decât prin iubire
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
opinii
Non-știri și ne-știre
■ Laura Poantă
Opublicație online ne anunță cu emfază că
a găsit cel mai lung cuvânt în limba româ-
nă și anume pneumonoultramicroscopicsi-
licovolcaniconioza; medic fiind, încerc să-i desci-
frez sensul și îl desfac pe bucăți. Mă uit apoi la
trimiteri și găsesc un link spre alt site de știri care
face copy-paste-google-translate fără să înțeleagă
ce scrie, dar și fără să mai tehnoredacteze știrea.
Avem în acest text de câteva rânduri, copiat inte-
gral și tradus prost, litere italice, bold, majuscule
prin mijlocul textului, fonturi diferite - aproape
ilizibil. Nu e foarte important dacă este real sau
nu acest cuvânt, nu se schimbă cu nimic cursul
lumii noastre, dar mie mi-a sărit în ochi fiind un
termen medical. Și mă gândesc că toate știrile, fie
ele de fapt divers sau nu, sunt cam așa. Inexacte.
Chiar fără să fie cineva specialist într-un domeniu
vede că o știre este scurtă rău, trunchiată (poate
autorul de copy paste nu realizează că în revista
străină textul trece pe pagina cealaltă!?) și pli-
nă de greșeli. Ca să nu mai spun că acest google
translate necorectat nu face decât să adâncească
felul în care lumea de azi (ca să nu spun tinerii
de azi) mutilează limba noastră. Distractiv este și
că la finalul acestor știri copiate autorii scriu cu
emfază că nimeni nu are voie să le preia integral
sau parțial „opera” fără să pomenească sursa, adi-
că tocmai lor, cei care au copiat cuvânt cu cuvânt
din alte surse străine, adesea nepomenite.
De exemplu, în cazul cuvântului buclucaș ști-
rea era copiată integral din wikipedia, iar aceas-
ta prelua incomplet varianta englezească. Unde,
culmea, acest cuvânt devine pneumonoultrami-
croscopicsilicovolcanoconiosis și este cel mai lung
cuvânt din limba - ați ghicit - engleză. Dar în
variantă englezească ni se spune mai clar că este
un cuvânt compus inventat de Everett M Smith
în 1935, pe atunci președintele National Puzzler’s
League, și a fost oferit ca sinonim pentru boala
numită silicoză, boală profesională a minerilor,
dar cu mențiunea că asocierea celor două nu este
corectă. În acest cel mai lung cuvânt apare trimi-
terea la rocile vulcanice și pulberile generate de
ele - dar acestea produc rar boli pulmonare (nu
bronșite, cum a înțeles onor autoarea articolului
românesc). Oxford Dictionaries îl definește ca fi-
ind cel mai lung cuvânt compus artificial din lim-
ba engleză și care se presupune că definește o boa-
lă pulmonară determinată de inhalarea cenușii.
Iată că o simplă căutare ne lămurea că știrea nu
există, este o non-știre, un nonsens, un fals chiar,
o traducere aproximativă a unei non-informații.
Și cam așa este toată presa din online - știri făcute
din nervii unor oarecare de pe FB, preluate ca ata-
re cuvânt cu cuvânt, fără a depune un minim efort
de a verifica autenticitatea contului și veridicitatea
știrii, de a cere și părerea sau punctul de vedere
sau opinia, cum vreți, a celui sau a celor înjurați
în postările „internauților” nervoși.
Nu de mult ne legam cu lanțuri de statuia lui
Iuliu Maniu, coborâtă foarte temporar de o echi-
pă de muncitori care lucrau în zonă. Spiritele
s-au inflamat instantaneu, vocile s-au ridicat
cu înflăcărare demnă de o cauză mai bună, iar
apoi au curs poze și luări de poziție absolut in-
utile, unele mult după ce statuia era deja la locul
ei, titluri revoluționare - „Iuliu Maniu este scos
din Cluj”, „comuniștii din nou la putere”, „Maniu
ucis a doua oară” etc. Adevărul este facultativ.
Totul a fost uitat repede, ca în oricare altă situ-
ație, majoră sau fleac, dar cuvântul scris atunci
rămâne și, căutând o informație, vrând-nevrând,
dai peste aceste mizerii care răsar printre infor-
mațiile „reale”. Rebelii fără cauză răsar și ei la tot
pasul, iar jurnaliștii sunt în linia întâi în răspân-
direa în neștire (adică în avalanșă, dar și fără să
știe despre ce e vorba) a știrilor false, pe care tot
ei le incriminează. Aceiași jurnaliști improvizați
erau primii la porțile spitalelor (echipați mai ceva
ca eschimoșii), ca să surprindă un mort de covid
sau un nevaccinat; primii călare pe un arestat cu
întrebări de genul „vă pare rău că i-ați crăpat ca-
pul?”; primii pe orice scandal sau mizerie arun-
cată în online de orice frustrat, fie adevărată sau
nu. Niciodată, aproape, nu au revenit asupra unei
informații false sau exagerate, pentru că asta ar
presupune un act de jurnalism adevărat - investi-
gație, analiză, studiu, punerea faptelor cap la cap.
Vrem să facem articole de popularizare a depistă-
rii bolilor grave și scriem „un simptom principal
în leucemii este dat de umflături”. Ale cui? În loc
să ajute, încurcă și aruncă în derizoriu gravitatea
situației. Cine ce să înțeleagă din tot ce se scrie
degeaba peste tot? Sunt și jurnaliști de investigație
adevărați (la fel cum sunt și medici buni, nu doar
șpăgari și fraieri, ca toți cei rămași în România,
după cum scriu ziariștii), dar generalizările sunt
la modă. Eu pot să scriu că toți jurnaliștii sunt
slab pregătiți, inculți și superficiali pentru că nu
contează, nu interesează pe nimeni. Dacă cineva
se revoltă, o să spun că am glumit sau că libertatea
cuvântului este esențială.
Am putea spune că toate acestea sunt fleacuri,
rapid uitate, în fond cui ce îi pasă de tot ce se
scrie; putem să nu mai citim deloc. Dar căutând
informații ne împiedicăm la tot pasul de aceste
fragmente de minciuni și inexactități în absolut
toate domeniile - de la cancan cu vedete care di-
vorțează la panica unor evenimente sociale inven-
tate sau la informații meteo apocaliptice - un ci-
clon lovește năprasnic România, urgia vine peste
țară, haos în trafic după prima zăpadă; mai țineți
minte „Petrică și lupul?”; atât tragedia din Turcia
și Siria, cât și prima ninsoare sau divorțul unui
fotbalist sunt, în ochii jurnaliștilor, dezastre, ur-
gii, lovituri ale sorții. Totul este despre cantitate și
click, ca să justificăm reclama și deci banii (ambe-
le bazate pe numărul de accesări). Avem influen-
ceri care își câștigă pâinea astfel și au milioane de
abonați care văd ce? Un astfel de tânăr nu putea să
facă operația 8x10 (la 18 ani), rezultatul lui era 88;
probabil că și matematica este un construct soci-
al, o invenție inutilă, la fel ca și sexul. Probabil că
un rezultat corect la o operație banală precum cea
de mai sus înseamnă că ești un tocilar nenorocit,
deloc cool, un sclav al școlii comuniste care îți uci-
de „spiritul” și are pretenția să înveți.
Cumva se combină superficialitatea informați-
ei cu agresivitatea ei - într-o lume în care vorbim
non-stop despre egalitate, drepturi, incluziune
ș.a.m.d., răutatea și intoleranța sunt în creștere,
iar fiecare în parte este ferm convins că are drep-
tate. Iar presa preia întocmai bârfa universală și o
transformă în „ultima oră”.
Propun, în final, ca titlul de cel mai lung cuvânt
din limba română să-i fie acordat celui care de-
semnează un animal de companie de pe vremea
lui Dimitrie Cantemir (tot e anul acesta o du-
blă aniversare Cantemir), și anume monochero-
leopardaliprovatolicoelefas. Dacă nu știți care
este, căutați-l pe net, să vedeți cât e de simpatic.
(Bogdan Crețu vă poate spune mai multe în car-
tea lui Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui
Dimitrie Cantemir).
Și totuși^ adaug acest paragraf după o perioa-
dă în care s-au mai întâmplat multe lucruri, urba-
nistice și nu numai, și am fost tentată să șterg fra-
za cu Maniu de mai sus, pentru că istoria pare că o
ia razna. Dar, până la urmă, rămâne valabil faptul
că ne agităm (noi, presa, toată social media) doar
virtual și la fel de mult (sau puțin) pentru fapte
și lucruri cu semnificații foarte diferite, inegale
ca gravitate și impact, și tocmai asta face să pier-
dem din vedere esențialul, înjurând de-a valma
și politizând lucruri care depășesc cu mult poli-
ticul ca valoare (de exemplu, simbolurile noastre
naționale și culturale). Și poate tocmai de asta se
obțin prea puține atunci când merită cu adevărat
să schimbăm ceva.
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
film
O cinematecă itinerantă
la debut
■ Marian Sorin Rădulescu
n romanul Cevengur, Andrei Platonov scria
că „totul se sancționează prin intermediul
majorității, și aproape toți sunt analfabeți, iar
cândva o să rezulte că analfabeții o să decidă ca
cei învățați să uite literele, pentru egalitatea gene-
rală... Mai ales că-i mai ușor să-i dezveți carte pe
cei care știu, decât să-i înveți pe toți de la început”.
Nu altfel stau lucrurile în privința dictaturii ma-
jorității atunci când vine vorba de difuzarea fil-
melor. Fenomenul se numește rating. Decidentul
este „marele public” suveran, așa cum ne averti-
za, încă de acum 30 de ani, Robet Altman, în al
său The Player / Jocuri de culise. Uneori se mai
întâmplă și minuni, ca atunci când „egalitatea ge-
nerală”, impusă de repertoriul sălilor de cinema
din malluri, este subminată de prezența câte unui
film de autor care, pentru că nu-și găsește (cum se
întâmplă de regulă) niciun loc acolo, este difuzat
într-o sală de cinema proaspăt renovată (singura,
deocamdată, în Timișoara), cum e sala Victoria.
Fapt îmbucurător, începând cu prima dumini-
că din februarie a.c., la Victoria urmează să rule-
ze, cinci zile pe săptămână, pe lângă premiere ce
nu sunt blockbusters made in the USA, pe lângă
filme de nișă europene, și câteva filme românești
de altădată. Acestea din urmă sunt difuzate în
cadrul proiectului „Cinemateca itinerantă” (în
parteneriat cu Arhiva Națională de Filme) ce se
va desfășura pe durata întregului an, o dată pe
lună. Selecția va include filme regizate de Liviu
Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Dan Pița,
Mircea Daneliuc ș.a. Proiectul a debutat cu două
filme din 1965: Amintiri din copilărie, al Elisabetei
Bostan, și Pădurea spânzuraților, al treilea (și ulti-
mul) lungmetraj al lui Liviu Ciulei.
La Amintiri din copilărie sala a fost plină -
aproape 200 de spectatori. Cei mai mulți au fost
copii - mai mari sau mai mici - însoțiți de pă-
rinți, care au aplaudat la sfârșit. „Priza” acestei
adaptări a scrierii lui Ion Creanga este grăitoare
pentru felul în care sunt apreciate, în general,
„ecranizarile” și chiar pentru felul în care trebu-
ie să arate un film (nu doar pentru copii) ca să
adune public. Câțiva ani mai târziu, pornind tot
de la Ion Creangă (povestea Capra cu trei iezi),
Elisabeta Bostan avea să realizeze (în coproducție
cu studiorile de la Paris și Moscova) Mama, un
feeric musical de anvergură, în care sursa literară
constituie doar un pretext pentru o explozie de
energie și fantezie (coregrafie, costume, machiaj,
decoruri, muzică, orchestrații, versuri).
Dacă pe copii e mai ușor să-i atragi la cinema
pentru o proiecție vintage care li se adresează di-
rect, cu adulții e ceva mai greu. Cine să se mai
deplaseze la cinema pentru frământările eshato-
logice și drama de conștiință ale unui personaj ce
crede că „adevărul e în alta parte”, iar „oamenii
poate vor învața, cândva, să îl caute”? Personajul
principal, Apostol Bologa, l-a descoperit în iu-
birea frățească, mai presus de orice ideologie și
prejudecată omenească. L-a descoperit în iubirea
jertfelnică, fără vicleșug, a Ilonei. Oamenii însă
știu (sau acceptă să creadă) că adevărul e mai
degrabă în mass media, nu în clasice și (pentru
că pun probleme de conștință, pentru că nu „dis-
trează”, pentru că nu folosesc poncifele genurilor
populare) nu tocmai confortabile „filme de au-
tor”. Oamenii caută adevărul și, uitând (sau ne-
socotind) Pădurea spânzuraților, All Quiet on the
Western Front / Nimic nou pe frontul de vest (Lewis
Milestone, 1930), La grande illusion / Iluzia cea
mare (Jean Renoir, 1937) sau Paths of Glory /
Cărările gloriei (Stanley Kubrick, 1957), King and
Country / Pentru țară și rege (Joseph Losey, 1964)
sau Kradetzat na praskovi / Hoțul de piersici (Vulo
Radev, 1964), li se pare că îl găsesc la televizor, în
relatările jurnaliștilor, în declarațiile politicienilor
pentru mai binele și sănătatea omenirii. Nu doar
în cei doi ani de mascaradă și în prelungirea lor
cu grozăviile teribilelor „operațiuni militare” din
țara vecină.
Antologicul Pădurea spânzuraților (Premiul
de regie la Cannes, 1965), pe locul doi în clasa-
mentul celor mai bune zece filme românești, a
reușit să adune doar vreo douăzeci de spectatori.
Observația Ecaterinei Oproiu de la premieră e
încă valabilă: „Filmul trebuie văzut într-o dispo-
ziție favorabilă concentrării și nefavorabilă ideii
de spectaculos. Spectaculos în sensul marilor des-
fășurări cinematografice”1.
Filmul lui Liviu Ciulei (scenariul: Titus
Popovici2, după romanul omonim de Liviu
Rebreanu) e, în acest sens, total nespectaculos, fi-
ind axat pe conflicte de idei, pe „războiul nevăzut”
din conștiința personajelor, chiar dacă nu duce
lipsă de momente de pirotehnie, justificate dra-
maturgic. E copleșitor însă, înainte de orice, prin
ambianța devenită personaj dramatic. Detalii ba-
roce, rococo sau grotesc-naturaliste, compun pei-
saje după bătălie sau mocirla tinei în care se afun-
dă bocancii soldaților și copite de cai. Scenograful
și operatorul „redimensionează drama particula-
ră ridicând-o la puteri noi de semnificare a condi-
ției umane în genere, nu doar în război”3, consti-
tuindu-se „într-un fel de întruchipare metaforică
a condiției umane”4. George Littera semnala o di-
mensiune absentă în mai toate filmele noastre de
până atunci (la excepțiile pe care le pomenește, La
„Moara cu noroc”, Viața nu iartă, am putea adă-
uga și Când primăvara e fierbinte, Țărmul n-are
sfârșit): „o impetuozitate și amploare simfonică”,
„o remarcabilă poliritmie, un joc savant și nepre-
văzut al cadențelor”. Regizorul împletește „intros-
pecția cu epica nervoasă, de aventuri chiar, spul-
beră contracția cu un detaliu comic, orchestrează
ritmurile lente și cele vertiginoase”5. La rândul
său, Victor Iliu (citat de Liviu Ciulei) constata că
„tot filmul este de fapt construit după principiul
contrapunctic — contrapunctul dintre suferință
și setea de viață, dintre frișcă și noroi.. .”6.
După 60 de ani, Pădurea spânzuraților (care a
intrat în producție în vara anului 19637) încă re-
zistă, te copleșește și te încântă, nu doar prin ști-
ința distribuției (Victor Rebengiuc, Liviu Ciulei,
Ana Szeles, Gina Patrichi, Mariana Mihuț, Ștefan
Ciobotărașu, Gyorgy Kovâcs, Andrâs Csiky,
Emil Botta, Emmeric Schaffer, Mihai Mereuță,
Ion Caramitru) prin decoruri (Giulio Tincu)
și imagine (Ovidiu Gologan), prin „contrastul
dintre normalul pe care îl prezintă omul în ati-
tudinea lui și anormalul evenimentului general al
războiului”8. Muzica-personaj, gândită și com-
pusă de Theodor Grigoriu (despre care, până la
ultima vizionare, aveam oarecare rezerve), este o
muzică serială cu influențe dodecafonice (Arnold
Sconberg, Alban Berg, Anton von Webern), situ-
ată „în zona morbidului, a tragicului, a unui dra-
matism existențial din care nu se poate ieși”9.
Note
1 Cinema, 4/1965, p. 1-3.
2	A existat, inițial, o altă variantă de scenariu (de
Petre Sălcudeanu, alături de italienii Ennio De Concini,
Franco Rossetti, Glauco Pellegrini), despre care Mihai
Fulger a scris studiul „De la Liviu Rebreanu la Titus
Popovici și Liviu Ciulei, via Glauco Pellegrini”, publicat
în Pădurea spânzuraților, oglindă a marelui război. 50
de ani de la premieră, 100 de ani de la subiect, Editura
Oscar Print, București, 2017, p. 163-169.
3	Alice Mănoiu, „Apostol Bologa și un personaj nu-
mit ambianță”, Cinema, 5/1983, p. 21.
4	Ecaterina Oproiu, „Pădurea spânzuraților, o peli-
culă de circulație europeană”, Cinema, 4/1965, p. 1-3.
5	„Și Ciulei... și Pintilie”, Cinema, 9/1968, p. 6-7.
6	„Liviu Ciulei: Un moment de maturizare”, Cinema,
6/1965, p. 2.
7	Bujor T. Rîpeanu, Filmat în România, Editura
Fundației PRO, București, 2004, p. 126.
8	Liviu Ciulei, „Un film despre om, un film despre
conștiință”, Cinema, 1/1963, p. 4-5.
9	Theodor Grigoriu, „Muzica și drama”, în Virgil
Petrovici, Pădurea spânzuraților. Un film de Liviu
Ciulei, Editura Tehnică, București, p. 79-81.
■
30
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
juridic
Logodna
încheia logodna în mod valabil. Spre deosebire de
căsătoria minorului de 16 ani, în cazul logodnei
nu este necesară încuviințarea părinților sau avi-
zul medical.
■ Ioana Maria Mureșan
De cele mai multe ori între decizia de a în-
cheia căsătoria și celebrarea căsătoriei se
scurge o anumită perioadă, timp în care
spunem despre membrii unui cuplu că sunt logo-
diți. Dincolo de semnificația religioasă, din punct
de vedere juridic, logodna este definită ca fiind
promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Reglementarea logodnei nu reprezintă o nou-
tate în istoria legislativă din țara noastră, Codul
Calimach reglementa logodna ca fiind un pream-
bul marital. Logodna era obligatoriu urmată de
încheierea căsătoriei într-o perioadă de doi ani,
dacă se vor afla amândouă fețele în țara aceasta și
dacă nu s-au făcut vreo tocmeală pentru vremea
cununiei. Cununia putea fi păsuită până la trei ani
în cazul înstrăinării unei din fețele logodnei, însă
după împlinirea acestui termen, este slobodă ceia-
lantă față a se cununa cu altă persoană și nu poa-
te fi oprită, nici globită cu ceva. Boala unei dintre
părți sau moartea părinților reprezentau motive
întemeiate pentru a amâna încheierea căsătoriei
până la patru ani1. Reglementarea logodnei ca un
contract care obligă la încheierea căsătoriei se re-
găsea și în Codul Caragea și Codul Donici2.
Codul civil din 1864 și Codul familiei inspirate
din modelul Codului civil francez nu au regle-
mentat logodna, pentru a da deplină eficacitate
principiului libertății matrimoniale3.
Reglementarea logodnei nu asimilează situația
logodnicilor cu situația soților, primii neavând
statutul, drepturile și obligațiile celor din urmă.
Cu toate acestea, așa cum a decis fosta Comisie
Europeană legătura stabilită între logodnici re-
prezintă un aspect al noțiunii de viață privată și
de familie în sensul art. 8 din Convenția europea-
nă. În speță, autoritățile din Regatul Unit au fost
obligate să înlesnească relațiile dintre deținuți și
persoanele din exterior în vederea facilitării rein-
tegrării sociale4.
De asemenea, logodna poate să aibă și alte con-
secințe juridice, de exemplul în planul răspunde-
rii delictuale pentru moartea unei persoane, auto-
rul faptei, poate fi obligat să acorde partenerului
supraviețuitor despăgubiri pentru prejudiciul
material sau moral suferit de acesta5.
Consecințele juridice ale recunoașterii logod-
nei sunt relevate de efectele ruperii logodnei,
când părțile decid sa nu încheie căsătoria promisă
ci să urmeze drumuri separate. În aceste cazuri,
fiecare va fi ținut să restituie darurile primite în
vederea căsătoriei, iar partea care a rupt logodna
în mod abuziv sau a determinat cealaltă parte să
rupă logodna va fi obligată la plata unei reparații.
Pentru a produce efectele recunoscute de lege,
logodna trebuie să respecte cerințele de validitate.
Condițiile care se cer pentru încheierea valabilă
a logodnei, pleacă de la natura acestei instituții,
fiind promisiunea de a încheia căsătoria. Astfel,
condițiile de fond pentru încheierea valabilă a lo-
godnei sunt cele care se cer și pentru încheierea
căsătoriei.
La fel ca și în cazul căsătoriei, logodna se poate
încheia doar între bărbat și femeie.
Logodna nu poate fi încheiată în mod vala-
bil de o persoană care este deja căsătorită. Deși
încheierea logodnei nu mută discuția în planul
bigamiei, interdicția are la bază rațiuni de ordin
moral, fiind menită să protejeze instituția căsăto-
riei. Nu se prevede expres dacă o persoană logo-
dită poate încheia în mod valabil o altă logodnă și
dacă încheierea celei din urmă nu duce la revoca-
rea primei promisiuni.
Apoi, încheierea logodnei presupune consim-
țământul liber al părților, care trebuie să exprime
acest consimțământ personal. Nici căsătoria și
nici logodna nu pot fi încheiate prin reprezentant.
Este cât se poate de firesc ca o cerere în căsătorie
să fie adresată în mod direct persoanei iubite și nu
unui reprezentant al acesteia. De asemenea, dis-
cuția despre o posibilă căsătorie între două per-
soane nu echivalează cu logodna acestora. Pentru
că nu pot exprima un consimțământ liber și în de-
plină cunoștință de cauză, nu pot încheia logodna
alienatul mintal sau debilul mintal.
Vârsta cerută de lege pentru încheierea logod-
nei este de 18 ani. Însă, pentru motive temeini-
ce minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate
Există și o serie de condiții negative privind
încheierea valabilă a logodnei. Condiții care se
întemeiază pe legătura dintre părți.
Nu se pot logodi rudele în linie dreaptă și nici
rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv. Interdicția privind rudele în linie dreaptă
merge la infinit, chiar dacă e mai greu de întâlnit
o situație concretă. În schimb, interdicția privind
rudele colaterale merge doar până la al patrulea
grad, fiind interzisă logodna între frați și surori,
între mătuși sau unchi și nepoți sau nepoate, pre-
cum și între verișorii primari. Prin excepție, dacă
există motive întemeiate se poate încheia logodna
și între verișorii primari.
În cazul adopției, interdicția vizează atât rude-
le firești ale persoanei adoptate cât și persoanele
care au devenit rude prin efectul adopției.
De asemenea, logodna nu poate fi încheiată
între tutore și persoana minoră care se află sub
tutela sa.
Încheierea logodnei este un moment semnifi-
cativ și prilej de sărbătoare, iar persoanele implicat
O
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
31
o
îl pot organiza în diferite forme, de la cele mai
spectaculoase și atent plănuite la unele spontane
și cuceritoare prin simplitate. Însă, acestea au va-
loare doar în sfera privată, căci încheierea valabilă
a logodnei, spre deosebire de încheierea valabilă
a căsătoriei, nu presupune îndeplinirea vreunei
formalități.
Dacă între părți se ivesc neînțelegeri, încheie-
rea logodnei poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă. Pot depune mărturie peroane apropiate
care știu despre încheierea logodnei pot fi adu-
se înscrisuri, în măsura în care există, cum ar fi
scrisorile trimise părți. În acest sens, în urma au-
dierii maturilor și administrării probei cu intero-
gatoriul, instanța a reținut că părțile deși au avut
o relație îndelungată nu au încheiat o logodnă,
neexistând promisiunea de a încheia căsătoria6.
Logodna reprezintă practic o stare de fapt, că-
reia legea a ales să îi dea anumite efecte juridice
în vederea importanței promisiunii pe care și-au
făcut-o părțile, promisiune care generează efecte
nu doar în relația dintre părți ci și în raport cu alte
persoane.
Promisiunea de a încheia căsătoria nu poate fi
executată silit. Chiar dacă părțile au încheiat pro-
misiunea recunoscută de lege, niciuna din aceasta
nu poate fi constrânsă să încheie căsătoria. Mai
mult, fiecare este liberă să rupă logodna și să își
urmărească fericirea. Având libertatea de a rupe
logodna, părțile nu pot stipula o clauză penală
care să sancționeze partea care nu încheie căsă-
toria. Părțile nu pot stipula ca partea care decide
să rupă logodna va datora celeilalte părți un au-
toturism sau o sumă de bani, căci stipularea unei
sancțiuni convenționale ar echivala cu obligarea
părții la încheierea căsătoriei.
Ruperea logodnei produce efecte juridice în
planul patrimonial, părțile fiind ținute să restituie
darurile primite, indiferent de culpa în ruperea
logodnei, iar partea culpabilă de ruperea abuzivă
a logodnei este ținută la plata despăgubirilor.
În cazul ruperii logodnei, părțile sunt ținute să
restituie darurile primite în considerarea logodnei
sau în considerarea unei viitoare căsătorii. Obligația
de restituire există atât între părți, în ipoteza în care
acestea și-au făcut diferite daruri în considerarea
viitoarei căsătorii, cât și față de terți, care au înțeles
să gratifice cuplul. În acest sens, instanța a obligat
pârâta să restituie o parte din cheltuielile făcute de
mama fostului partener cu petrecerea organizată
pentru celebrarea logodnei7.
Sunt exceptate de la restituire darurile obișnui-
te. Caracterul de dar obișnuit se apreciază în func-
ție de circumstanțele concrete, raportat la situația
economică a părților și la obiceiurile acestora. O
bijuterie dintr-un metal prețios poate fi un dar
obișnuit pentru unii, în schimb poate fi supus res-
tituirii, dacă starea patrimonială a părților face ca
acesta să nu se înscrie în categoria atențiilor care
pot fi acordate fără un efort semnificativ. Luând în
considerare situația economică a părților, instanța
a obligat pârâta să restituie reclamantului inelul
de logodnă dăruit8.
Bijuteriile de familie, datorită semnificației pe
care o au pentru fiecare parte au un regim juridic
special. Se consideră că ele nu au fost remise sub
forma unui dar ci cu titlu de împrumut, pentru a
fi restituite în cazul încetării relației9.
Ca orice libertate și cea de a rupe logodna este
limitată de exercitarea abuzivă. Astfel, partea care
rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la
despăgubiri privind cheltuielile făcute sau con-
tractate în vederea căsătoriei. Cum la același re-
zultat se poate ajunge și pe o cale indirectă, va fi
obligată la plata acelorași despăgubiri și partea
care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să
rupă logodna.
În cazul ruperii abuzive a logodnei nu este
sancționată ruperea logodnei, fiecare parte păs-
trând libertatea de a decide dacă încheie sau nu
căsătoria ci este sancționată modalitatea în care o
parte a decis să încheie relația10.
Cheltuielile efectuate în vederea încheierii că-
sătoriei au un caracter obiectiv, având o destinație
precisă, partea care solicită aceste cheltuieli fiind
ținută să dovedească existența și faptul că au fost
făcute în vederea căsătoriei. Aceste cheltuieli nu
se confundă cu daunele - morale pentru suferin-
ța produsă prin ruperea logodnei, care excedează
sfera cheltuielilor făcute în vederea căsătoriei. În
acest sens a decis și instanța de judecată, care a
obligat pârâta să plătească reclamantului jumătate
din creditul contractat de acesta din urmă în ve-
derea renovării locuinței în care urma să se mute
părțile după căsătorie, însă a respins capătul de
cerere privind acordarea daunelor - morale11.
Alături de despăgubirile pentru cheltuielile fă-
cute în vederea încheierii căsătoriei, partea care a
rupt logodna în mod abuziv este ținută să repare
și orice alt prejudiciu cauzat celeilalte părți, atât
un prejudiciu moral, cât și unul patrimonial.
Pentru acordarea despăgubirilor nu este sufici-
ent să se demonstreze ruperea abuzivă a logodnei,
partea care solicită acordarea daunelor - intere-
se trebuie să dovedească existența și întinderea
prejudiciului12. Nu este suficient ca partea să
demonstreze ruperea abuzivă a logodnei fiind
necesar să invoce și să demonstreze prejudiciul
material sau moral cauzat.
Încheierea logodnei nu este o condiție pentru
încheierea căsătoriei, deși, în practică având în
vedere formalitățile necesare pentru încheierea
căsătoriei, de cele mai multe ori căsătoria este pre-
cedată de logodnă.
Note
1	Alexandru Băicoianu, Constantin Hamangiu, Ion
Rosetti-Bălănescu, Tratat de drept civil roman. Volumul
I, Editura C.H. Beck, București, 2002, p. 188
2	Marieta Avram, Drept civil. Familia. Ediția a 2-a,
Editura Hamangiu, București, 2016, p. 30.
3	ibidem
4	C.J.C.E Cauza Wakefeild c. Regatul Unit nr.
13384/1989, 1 oct. 1990, D.R., nr. 66, p. 251, citat în
Emeșe Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck,
București, 2010, p. 22.
5	M.Avram, op.cit., p.60.
6	Sentința nr. 3967/2018 din 12-oct-2018,
Judecătoria Piatra Neamț, pretenții logodna (Minori si
familie), disponibilă pe www.sintact.ro
7	Sentința nr. 1801/2015 din 03-feb-2015, Judecătoria
Buzău, pretenții (Civil), disponibilă pe www.sintact.ro
8 sentința nr. 2595/2017 din 23-mai-2017,
Judecătoria Arad, pretenții logodna (Minori si fami-
lie), disponibilă pe www.sintact.ro
9	Marieta Avram, op.cit. p. 32
10	În acest sens, a se vedea M. Avram, op. cit., p. 33
11	sentința nr. 2595/2017 din 23-mai-2017,
Judecătoria Arad, pretenții, logodna (Minori si fami-
lie), disponibilă pe www.sintact.ro
12	Sentinta nr. 934/2020 din 21-sept-2020, Judecatoria
Targu Carbunesti, pretentii (Civil), disponibilă pe
www.sintact.ro.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
Crita
r # (CM
s
T tt'	1
Hnfj v'O Utlir/ *
i *
■ r £ ‘	■* ’	%	■•■ Jj’
32
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
teatru
Condiția umană
■ Claudiu Groza
Cred că despre așezarea în existență a omu-
lui, dincolo de vârsta sa istorică, a fost vorba
predilect în spectacolele jucate la Festivalul
Internațional de Teatru „Interferențe” de anul trecut
(17-27 noiembrie, în organizarea Teatrului Maghiar
de Stat din Cluj).
Tema ediției, „Teamă/Speranță”, a subsumat pro-
ducții din cele mai diverse ca subiecte și abordări ar-
tistice, legate însă printr-un fir roșu subtil care prezin-
tă omul-în-lume sub trauma istoriei, sub brutalitățile
vremurilor ori sub angoasele/anxietățile vieții cotidi-
ene. Registrele spectacolelor au fost foarte variate, ca
și modalitățile lor de realizare.
O montare amprentată copios de un comic absurd,
de pildă, a fost N-am idee (Theâtre Vidy-Lausanne),
după un concept și în regia lui Christoph Marthaler.
Jucat de actorul scoțian Graham F. Valentine, secon-
dat de muzicianul baroc Martin Zeller, N-am idee e un
șir de sketchuri dramatice pline de haz, derulate într-un
spațiu domestic ce se dovedește un fel de capcană psi-
hologică declanșatoare de mărunte și obsesive angoase
zilnice. Totul exhibat cu morgă britanică și accent cere-
monios scoțian, pe lângă franceză ori germană.
Deși n-are o poveste ce poate fi rezumată, fiind mai
degrabă un soi de dicteu teatral, din stirpea experimen-
telor avangardiste, spectacolul „ține” privitorul prin co-
micul și șarmul eroilor, savuroși ca bancurile englezești.
Cu schepsis.
Foarte ingenios decupat dramaturgic și înscenat ca
un fel de experiment teatral-muzical-coregrafic, dar
cam incontinent regizoral, de la un punct, mi s-a pă-
rut Tinerii barbari, după un text de Miklos Vecsei H. și
improvizații ale echipei de creație (Teatrul Maghiar de
Stat Cluj și Teatrul Cetate din Gyula).
Fantezia artistică a regizorului Vidnyanszky Attila
jr. debordează și aici, cum s-a întâmplat și în Romeo
și Julieta, montat tot la Cluj. Spectacolul „povestește”,
într-o manieră fragmentară, de colaj cumva, într-o
formulă suprarealistă, aș spune, viețile compozitorilor
Bela Bartok și Zoltan Kodaly, într-un spațiu scenogra-
fic foarte curajos (conceput de Csiki Csaba ca un fel de
cameră semicirculară, cu un coridor exterior, care duce
la o mecanicizare foarte inspirată a parcursului scenic
al personajelor, un fel de ciclicitate spiralată a timpu-
lui), cu o interpretare minunată, precisă și extrem-lu-
dică, chiar ostentativ-șarjată pe alocuri, a actorilor.
Fermecători în rolurile titulare au fost Eva Imre și Ervin
Szucs, creând un duet frapant prin unitate spirituală
și disjuncție fizică; alături de ei au jucat - convingător
- Zsuzsa Totszegi, Balazs Bodolai, Lorand Vata, Csilla
Albert, Zsolt Gedo, Lorand Farkas, dansatori și ansam-
blul Tokos (muzica David Mester).
Chiar cu o narațiune fragmentară, spectacolul este
ușor de urmărit, bine articulat, reușit. Ce supără este
excesul regizoral, Vidnyanszky construind parcă un
spectacol în buclă, interminabil deși limitat inevitabil
prin aceleași soluții estetice. Un regizor fericit de gă-
selnița sa, mi-am spus cu necaz spre finalul celor trei
ore de reprezentație.
Un mare risc și-a asumat regizoarea Catinca
Drăgănescu optând pentru un format auster scenic și
obscur-poematic în Aici Moscova de Iulia Pospelova
(Unteatru). Povestea relației fiicei lui Stalin, Svetlana,
cu faimosul ei părinte este o confesiune dureroasă,
disperată, totuși afectuoasă, plină de speranță, mar-
cată, firește, de toate umbrele Istoriei. Nicoleta Lefter
reușește să dea acestei partituri toate nuanțele friso-
nante, traumatice, arareori luminoase ale relației,
secondată cu ambitus inegal de Alex Călin, Liviu
Romanescu și Răzvan Rotaru, într-un spațiu scenic
minimalist, conceput de Gabi Albu ca o tribună cir-
culară, accentuând deambularea camerei de filmat.
Interesantă și validă estetic opțiunea regizorală pen-
tru un discurs în dublu registru, teatral și cinematic;
de apreciat și dimensiunea poematică. Riscul, după
opinia mea, rezidă într-un decupaj mai puțin inspirat
al narațiunii dramatice, care dă acut senzația de ne-
claritate, derutând publicul. Ceea ce s-a întâmplat și
în reprezentația de la Cluj.
Cel mai puternic și semnificativ spectacol văzut în
„Interferențe” mi s-a părut Prometeu ‘22, o adapta-
re de Âgnes Kali și Gabor Tompa după tragedia lui
Eschil (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, SNT Drama
Ljubljana, Teatrul de Stat Constanța). Un spectacol
postmodern prin estetică și hermeneutică, politic
prin actualizarea simbolică, generic prin prezervarea
mitului originar. Un spectacol de artă, dar cu rever-
berație complexă în realitatea proximă. E-adevărat,
un spectacol pentru privitori informați și capabili de
analiză și sinteză.
Ca regizor, Tompa a optat pentru un registru foar-
te intens, permanent, al reprezentației, fie că tonul
dominant este cel parodic-ludic, dramatic/tragic ori
rizibil, strident, invaziv. Actorii joacă aproape tot tim-
pul la maximum de resurse, scena e cvasi-invadată
de personaje, ritmul ansamblului e convulsiv, saca-
dat, gălăgios, inducând exact acel tempo al existenței
cotidiene, lipsit de răgaz, de introspecție, de discer-
nământ. În context, Prometeu devine nu o excepție
exemplară, ci un anti-erou, un erou de tabloid prin
Oglinda și măștile sociale
■ Alexandru Jurcan
Luigi Pirandello s-a născut în sudul Siciliei. În
1934 obține premiul Nobel. Mereu a fost pre-
ocupat de zonele obscure ale sufletului uman,
conștient că „viața e un flux continuu și indistinct și
nu are altă formă decât aceea pe care i-o dăm rând pe
rând noi, variabilă la infinit”. Problematica adevăru-
lui îl preocupă intens pe personajul pirandellian, co-
pleșit adesea de întrebările asupra sensului existenței.
La Teatrul Național din Cluj a avut loc premiera
spectacolului Oglinda neagră (26 februarie 2023),
după nuvelele lui Pirandello Roaba și Suflul (tradu-
cere de Maria Rotar), în regia lui Roberto Bacci. Un
one-man show cu Ionuț Caras. Să fie nuvelele o oglin-
dă a autorului? Ionuț Caras evoluează într-un spațiu
minimalist, în care tronează un fotoliu, ilustrând
două ipostaze ale mediului ostil. Registru fantastic,
apoi tanatic, boli și luciditate, dar, mai ales, oglinda
invadată de măștile sociale. În Roaba, avocatul încăr-
cat de titluri, ridicol și tragic deopotrivă, are revelația
unei existențe sisifice. Într-un acces de autoscopie, se
vede pe sine din afară, ca pe un străin. Da, „omul ace-
la nu eram eu... fusesem absent din viața aceea”. Un
străin notoriu în propria existență, prizonier într-o
formă construită de ceilalți, obligat să poarte masca
socială. Cu toate acestea, avocatul copleșit de proble-
me simte refuzul robotizării, iese din schema fatidică
în momentele când își obligă cățeaua să se deplaseze
în cameră în stil „roabă”, ridicându-i picioarele din
spate. E, totuși, o mică revoltă revanșardă.
„picanteria” condiției sale, întrucât ideal(ism)ul său e
privit ca ridicol.
Remarcabil s-a sudat echipa eclectică de ac-
tori, de la admirabilul Igor Samobor (Prometeu) la
Gabor Viola, Cătălina Mihai, Âron Dimeny, Tamas
Kiss, Florin Aioane, Domen Novak, Aniko Petho,
Ecaterina Lupu, Eva Jesenovec, Eszter Roman, Mirela
Pană, Zsolt Bogdan, Dana Dumitrescu, Andrea
Vindis, Melinda Kantor.
Amplu, impresionant decorul, flamboaiante cos-
tumele (Carmencita Brojboiu), complexă și pe mă-
sura dinamicii scenice muzica lui Vasile Șirli, la fel
coregrafia lui Ferenc Sinko.
O interesantă, aburală dar nu estompată propunere
plastic-muzical-coregrafică a fost Viață? Sau Teatru?
după opera lui Charlotte Salomon (CollectifA, Paris).
Un spectacol de dans și muzică, completat vizual de
strania creație a autoarei de origine evreiască, moar-
tă în deportare la doar 26 de ani, în 1943. Un roman
grafic tulburător prin introvertire, prin contemplație,
prin exhibarea inconștientului, prin palpitul traumei
și pâcla fanteziei.
Montarea lui Astrid Bass (și ea interpretă, alături
de Anna Chirescu, Ami Flammer și Paul Serri) este
greu de încadrat. Este un spectacol senzorial, aș spu-
ne, în temperatura și tempoul căruia trebuie să te lași,
dar care oferă o memorabilă experiență de empatie.
În fine, un construct experimental, foarte per-
sonalizat, rodul unei fantezii artistice speciale, ne-a
propus Heiner Goebbels în Libertate de acțiune după
Henri Michaux (Teatrul Național din Luxemburg, în
coproducție). Un soi de eseu poematic asupra condi-
ției umane, transpus de Goebbels în concert muzical
hibrid, cu instrumente și masă de mixaj, completat de
momente recitative de obsecvioasă acuratețe a dicți-
ei. Un experiment care irită și incită, într-adevăr, prea
volatil totuși în dinamica de azi a teatrului.
■
În Suflu, ritmul e și mai dinamic, frazele potențea-
ză suspansul. Personajul are puterea de a ucide, de a
declanșa o pandemie, suflând peste toate chipurile,
cu o forță malefică, distructivă, identificându-se cu
Moartea însăși. Regizorul adaptează situația, actua-
lizând-o, mai ales când vedem în ziarul Adevărul un
titlu ca România se zbate între viață și moarte (pan-
demia...).
Discursul lui Ionuț Caras e fără fisură: nuanțe
credibile, mimică versatilă, mișcare studiată. Mereu
imită pe cineva (sora, cățeaua...), cu umor involuntar,
apoi fumează, se dezbracă, se îmbracă, deplasează fo-
toliul, focalizat pe detalii credibile, provocatoare. Un
adevărat slalom fluid, care probează talentul finisat
al actorului.
Am avut șansa să procur un bilet la Teatrul „La
Colline” din Paris, unde am văzut Șase personaje în
căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui
Stephane Braunschweig, care a operat adaptări sub-
tile în textul dramaturgului, realizând și scenografia.
Stephane Braunschweig rescrie prologul și utilizea-
ză imagini proiectate. În spatele scenei - invazie de
oglinzi, cu dedublări și multiplicări. Platoul alb aș-
teaptă acțiunile, personajele. Zidul, la fel de imaculat,
are o ușă funcțională, sugestivă. Așadar... oglinzile,
ca o permanență sau o amenințare. Ce se întâmplă
când oglinda e neagră? De reflectat... Când zidul are
o ușă, ce poți face?
■
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
33
simeze
MANIFOLD
■ Andrei Florian
Expoziția MANIFOLD 2022
Galeria 9, Brașov
Expoziția ceramică-sticlă-metal a absolven-
ților UAD din Cluj-Napoca, la Brașov, ora-
șul meu natal, a fost un moment deosebit
pentru studenții mei și pentru mine. Expoziția
a fost găzduită în iulie-august 2022, prin gri-
ja Asociației Artistice Artessentia din Brașov,
la ”Galeria 9”, aflată la parterul Teatrului Sică
Alexandrescu.
La vernisaj au fost prezenți curatorii expozi-
ției, ceramistul Decebal Țăroi, reprezentant al
Asociației brașovene Artessentia, absolvent și
doctorand al Universității din Timișoara și Sabina
Ștefania Poloșan, inițiatoare și curator, pentru a
doua oară consecutiv, a acestei importante ma-
nifestări a grupului de 16 absolvenți expozanți.
Am avut fericita ocazie să pot prezenta mesajul
Departamentului Ceramică-Sticlă-Metal ca de-
can de vârstă.
Tinerii artiști și lucrările lor de excepție pre-
zente în expoziție reprezintă pentru școala din
Cluj, tot atâtea personalități creatoare aflate încă
în coacere, viitori artiști-mesageri ai artelor ro-
mânești ale ceramicii, sticlei și metalului, până
în cele mai îndepărtate și prestigioase galerii sau
mari comunități artistice din lume. Personal, cu-
noscând învestiția noastră în ei, am convingerea
că o vor face, asemeni tuturor generațiilor prece-
dente.
Vedem prezentate aici, în ”Galeria 9” din
Brașov, în condiții excepționale de expunere,
concepte mature, profunde, abordate în multiple
tehnici, tehnologii și materiale, proprii domeniu-
lui artelor focului. Apoi, trebuie menționate ma-
sele ceramice diverse, varietățile de sticlă sau de
metal, aduse în mixaje inspirate și spectaculoase
cu materiale conexe, precum lemnul, piatra, fi-
brele textile sau componente turnate din metale
diverse. Ele aduc în acest cadru expozițional stră-
lucit, farmecul unor inspirate eseuri, povestiri,
sau împărtășiri foarte personale, traduse într-un
limbaj plastic coerent, inteligent, educat și onest.
Fiecare ansamblu este, metaforic vorbind, un
pasaj, un fascicol sau poate un capitol din cartea
personală, în formare, sub bagheta dascălilor.
Teme majore diverse și actuale preocupă aceas-
tă nouă generație, subiecte atent traduse în limbaj
plastic prin mijlocirea inspirată a unor obiecte
de mare varietate și rafinament. Întâlnim aici o
multitudine de abordări, de la bijuterie, vitraliu,
Tiffany și mozaic, realizate cu tehnici de lucru
delicate și pretențioase, sticlă suflată și termofor-
mată și un surprinzător mimesis, atent realizat,
din mase de sticlă și ceramice diverse, al unor ele-
mente de sorginte naturală. Toate acestea, asam-
blate mai apoi în organisme sculpturale expresive,
purtătoare de mesaj, sunt demne de admirația pu-
blicului, indiferent de nivelul de inițiere.
Elaborările plastice prezente aici ne invită, la
Bogdan Valentin Palade	Reflecție
Alexandra Muresan
Pro(z)Art
un dialog întru decodarea mesajului, la admirație
pentru măiestria tehnică, a imaginației combina-
torii, a jocurilor spațiale, a concreteții stabile sau
diafanului difuz și ireal, a contrastelor și materia-
lităților surprinzătoare, a aparențelor, transparen-
țelor și reflexelor sau translucidității cromatice.
Aveți prilejul la această expoziție să-i vedeți
pe ucenicii vrăjitori de la UAD din Cluj-Napoca
mânuindu-și baghetele în tandem cu maeștrii lor,
Bogdan Valentin Palade	Reflecție
spre deliciul și încântarea ochiului, minții și su-
fletului celor ce-și asumă riscul de a pătrunde în
acest spațiu, parcă predestinat visării și meditației.
Las în seama mai tinerei colege, lect. Univ.
Dr. Alexandra Mureșan, care a făcut efortul de
a fi prezentă la vernisajul de la Brașov și a celor
doi curatori, clarificările legate de titlul generic,
MANIFOLD.
Cuvinte cheie: licență, master, har, elaborări,
concepte, materialități, mimesis, împărtășiri
Rezumat: Lucrarea este o prezentare a eve-
nimentului expozițional al absolvenților licen-
ță și master promoția 2022, ai departamentu-
lui Ceramică-Sticlă-Metal al UAD din Cluj, în
Galeria 9 a Teatrului Dramatic Sică Alexandrescu
din Brașov pe perioada 28 iulie - 11 septembrie.
Textul este însoțit de o suită de imagini edificatoa-
re, ce ilustrează întregul conținut al materialului
expus atât de absolvenți cât și de profesorii acesto-
ra, respectiv 16 absolvenți și 6 dascăli. Expoziția,
pe toată durata ei, s-a bucurat de o afluență de
public apreciabilă, intenția colaboratorilor brașo-
veni, respectiv Asociația Artistică Artessentia și a
Departamentului CSM din UAD Cluj, fiind de a
permanentiza această acțiune.
■
34
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
Urmare din pagina 36
Expoziția
„Sic Transit ...” a
Suzanei Fântânariu
opera. Gravor, desenator, pictor, sculptor,
creator de obiecte și artist inventiv, capabil
să valorifice deșeuri și fragmente găsite, să le
modeleze și să le integreze în structuri compo-
ziționale complexe, aceasta este artista Suzana
Fântânariu. Arderea și amprentarea pânzei
necălcate este un procedeu personal (ar putea fi
brevetat) folosit cu deosebită iscusință în arhi-
tecturări nondecorative, modulare, completate
Suzana Fântânariu și Cristina Simion, curator
de semne și scrieri participative. Artista este de
fapt un iscusit creator de obiecte.
Opera sa a fost recompensată cu premii de
prestigiu, în țară, în Orient și Occident. Fosta
bursieră Brâncuși a obținut, ca exemple suc-
cinte, Marele Premiu al UAP și, relativ recent,
medalia de aur la Bienala de la Schio.
Profesoară la Universitatea de Vest
Timișoara, Facultatea de Arte și Design, con-
ducătoare de doctorate, doctor Honoris Causa
la Universitatea de Arte din Iași, creator de
școală, cu discipoli în țară și în diaspora,
Suzana Fântânariu este pe lângă o mare artistă
și un slujitor al școlii desăvârșit.
Expoziția „Sic transit...” ne-o redă în calita-
tea sa de artist deosebit de complex. Expoziția
e constituită din două mari cicluri, „Jurnale
utopice” și „Portrete arborescente”, o continu-
are a unor preocupări mai vechi, a sertarelor
memoriei, dar ca noutate și realizarea unor hi-
brizi umano-vegetali, marcați de o metamorfo-
zare decrepit- kafkiană.
Expoziția este un labirint, însă artista știe
să ne conducă, delimitând spațiul în diverse
camere. Așa sunt compartimentele: Camera-
Zbor, Camera-Trup, Camera-Lumină (cu co-
laborarea artistului video Andrei Cozlac),
Camera Portretelor, Camera Jurnalelor, având
ca pandant un poem al Suzanei.
Totodată cu expoziția s-a lansat și cartea
„Exces de melancolie”, Suzana fiind autor și
poet, lansare însoțită de o lectură a actorului
Mihai Răzuș.
O expoziție excelentă, datorată unei mari și
multiple artiste, beneficiind de aportul unei cura-
toare deosebite, Cristina Simion, extrem de com-
petentă și care a înțeles pe deplin demersul artistic
al Suzanei Fântânariu. În fond, prin întreaga sa
viață și operă, artista se opune trecerii, încât ex-
poziția s-ar putea denumi Anti Sic transit^
Acest număr este ilustrat cu imagini din ex-
poziția „Sic transit...” a Suzanei Fântânariu,
Fotografii de Radu Igazsâg.
■
Expoziția " Sic transit..."
Muzeul Național al Literaturii Române din București
TRIBUNA • NR. 493 • 16-31 martie 2023
35
sumar	
semnal Alexandru Sfârlea „Alungat din mine însumi, (...) scos în afara umanului”	2
editorial Mircea Arman luliu Barasch - Un iluminist evreu în Țara Românească	3
filosofie Viorel Igna Cunoașterea intuitivă, rezultat al Marii Transformări spirituale (V)	4
Vasile Zecheru Homo Universalis (IV)	6
diagnoze Andrei Marga Realitate și complexitate	9
eseu Christian Crăciun Intrare-n muncile de primăvară (I)	11
Iulian Cătălui Fabula în literatura universală: definiții, etimologie, dimensiune morală și scurtă istorie (I)	12
Nicolae Iuga Istoria privită prin lentila metaforelor (II)	14
Isabela Vasiliu-Scraba Comentariu literar al nuvelei Nopți la Serampore de Mircea Eliade (I)	15
religia Nicolae Turcan Fenomenologia rugăciunii și relația dintre fenomenologie și teologie (III)	17
istoria literară Radu Bagdasar Din subteranele creației (IV)	19
memoria literară Constantin Cubleșan „Când n-am ce face, mă joc cu moartea”	21
însemnări din La Mancha Mircea Moț Prezența cărții	22
comentarii Adrian Lesenciuc Personaje în bulă. Autism. Incomunicabilitate	23
cărți în actualitate Iulian Chivu Simbol și poezie ontică la Lidia Vianu	24
Maria Vaida Erosul în Cărțile viețuirii	25
cartea străină Ștefan Manasia Anihilarea anihilării	27
poezia Ioan Popoiu	28
opinii Laura Poantă Non-știri și ne-știre	29
film Marian Sorin Rădulescu O cinematecă itinerantă la debut	30
juridic Ioana Maria Mureșan Logodna	31
teatru Claudiu Groza Condiția umană	33
Alexandru Jurcan Oglinda și măștile sociale	33
simeze Andrei Florian MANIFOLD	34
plastica Ciprian Radovan Expoziția „Sic Transit..” a Suzanei Fântânariu	36
plastica	
Expoziția „Sic Transit^”
a Suzanei Fântânariu
	Ciprian Radovan
ntreaga lună Ianuarie, Muzeul Național al
Literaturii Române din București a pre-
zentat o excepțională expoziție semnată de
extraordinara artistă vizuală, binecunoscuta
Suzana Fântânariu.
Beneficiind de un public ales, expoziția a
fost vernisată de Ioan Cristescu, directorul
MNLR, Pavel Șușară, critic de artă, academi-
cian (mc) Mircia Dumitrescu și curatoarea
Cristina Simion (Germania).
Titlul expoziției, „Sic transit...” face trimite-
rea la sintagma latină „Sic transit gloria mun-
di”, „Așa trece gloria lumii”, sau simplificat
„Toate trec” sau și mai terestru „Totul e deșer-
tăciune”.
Suzana Fântânariu și-a dedicat întreaga viață
creației, dar a cunoscut din plin gloria nume-
roaselor expoziții și premii, poate și tristețea.
A trăit arta cu dăruire de sine deplină, cât și
succesele deosebite care i-au jalonat magistral
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100493