TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
D.R. Popescu
desen digital de Ovidiu Petca
semnal
Povestea cifrelor și ordinea umană
I Alexandru Sfârlea
Pușa Roth
Aventurile lui Unu
Editura Leviathan, București, 2022
Aceasta este cea de-a 18-a carte care apare sub
semnătura scriitoarei și realizatoarei Radio
Pușa Roth, începând cu anul 2001, când a
debutat editorial cu Convorbiri comode. Activitatea
ei are în vedere, preponderent, teatrul și convorbirile
cu personalități ale literaturii și artei teatrale româ-
nești (și nu numai), între care se remarcă Prezentul
absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu
Popescu (2013), dar și Carles Miralles, Anotimpurile
Barcelonei (2011), precum și volumele de teatru
Șambelan la viezuri (2002) și Roman de București
(2005), sau volumul de exegeză teatrală Clasicii dra-
maturgiei universale (vol. I, în colaborare cu criticul
literar Costin Tuchilă) etc. Să amintesc că face parte
și din redacția apreciatei reviste culturale Leviathan
(Director fondator, poetul și graficianul Rudy Roth).
De data aceasta, pentru a doua oară, editorial, Pușa
Roth se apropie de universul inefabilului, al gingă-
șiei și candorii, acela al copilăriei, scriind Aventurile
lui Unu - cu o concepție grafică de excepție - pentru
nepoțelul Albert Frederik, care, la șapte ani, este și
autor al ilustrațiilor (zicala cu așchia și trunchiul se
confirmă, încă o dată).
În preambulul aventurilor aflăm că „Povestea ci-
frelor a început atunci când oamenii au avut nevoie
să facă ordine în viața lor”, ceea ce ne duce cu gândul
la acel sens al activizării conștiinței de sine, integrat
mai apoi, nu-i așa, într-o perspectivă general- uma-
nă evolutivă. Dar să nu ne dăm aere de adulți cu spo-
ială de cunoștințe, ci să observăm, dintru-nceput,
acea delicatețe și suavitate a personificării cifrelor, în
care „UNU, după cum îi spune și numele, este unic
în lume și el știe asta”, „o frumusețe de băiat, blonduț,
cu ochi ageri”, „cifra fără de care nimeni nu poate
merge mai departe”. Aflăm că la marginea parcului,
pe o bancă, stă chiar băiețelul căruia îi este dedicată
povestea cifrelor, care le urmărește, fascinat de fap-
tul că acestea vorbesc și chiar le desenează, spre a-i
fi de folos la școală. „Mândrul” Unu află apoi, de la
„fratele” Zero, cât sunt ei de importanți dacă stau
alături, altfel oamenii n-ar fi știut câte degete au la
mâini. Cei doi prieteni îl cunosc apoi pe Doi - care
se juca lângă o floare, cu doi melci - dar și pe Trei,
stând cocoțat într-o salcie, de unde le și spune „ce
frumoasă e lumea, privită de sus”. Mândrul Unu și
rotunjorul Zero - secondați de băiețelul cu ochii
ca boabele de cafea căruia îi este dedicată cartea -
îi cunosc apoi pe Patru, D-l Scăunel, aflat pe malul
lacului, „cam visător, dar băiat bun” și pe Cinci, care,
având formă de secere, tocmai tăia iarba, „cel mai
vrednic dintre noi, mereu pus pe treabă”. „Ieșeai din
copilărie Unule, dacă Zero nu avea curajul să te ia
cu el și să ne cunoști. Eu am dat idei oamenilor să-
și ușureze munca - le explică Cinci”. Ei bine, iubite
Cetitor, uite-așa, citind aventurile lui Unu, mi-am
amintit (pe cuvântul meu de recenzent) de minuna-
ta carte (ca și asta, a Doamnei Pușa, de fapt), Micul
prinț, a lui nenea celebru aviator și scriitor Antoine
de Saint Exupery; cel care crease - la scară mai mare,
desigur - acea lume magică, a copilăriei împodobite
cu eflorescențe mirifice, care-și trăiește bucuria fără
seamăn a cunoașterii (reale și imaginare) fără limite.
Revenind la Aventurile lui Unu, cei doi prieteni
(Unu și Zero) îi cunosc, în continuare, pe „balona-
șul” Șase „cel care se crede nota La de pe portativ și
face vocalize” și pe Șapte, care, vai, „trebuie să stea
pe post de cuier”. La bufet îl găsesc și pe Opt, „cel ce
încerca să se creadă covrigel cu susan”, dar care, la
orizontală, semăna cu semnul Infinitului, „un semn
mai mare decât cel mai mare semn la care te poți
gândi”. Wow! - îmi vine să exclam, de când scriu
despre cărți în minunata revistă Tribuna, n-am au-
zit despre ceva mai uimitor! Știu ce spun. Băiatul cu
ochi de cafea, Unu și Zero, îl cunosc apoi și pe „fra-
tele” Nouă, „pregătit să-și ia zborul cu niște baloane
colorate”, dar renunță și se duc apoi cu toții, ca să-i
cunoască, pe fiecare, copiii. După care, Unu zice,
în aplauzele și admirația tuturor: „Pentru că fratele
Zero m-a ajutat, cu el voi face cifra dublă: ZECE”.
Dar... Zero îl întreabă pe Unu: „Noi suntem cifre-
le copilăriei, dar dacă am fi Unsprezece, am ieși din
copilărie?” „Nu, zice Unu; atunci, copiii ne folosesc
să descopere alte mistere din lumea infinită a cifre-
lor”. Eheee... trebuie să știm, iubite Cetitor, că cifre-
le l-au adus în zbor, la școală, și pe băiețelul căruia
îi este dedicată cartea, pe numele lui mic- mititel
ALBERT/ Albertel.
... „Ca la un semn, cifrele s-au aliniat în fața băie-
țelului cu ochii ca două boabe de cafea și, împreună,
au pornit în aventura cunoașterii”. Este ultima frază
din această minunată cărticică, a copilăriei, cu toate
întrebările și căutările, dar și cu răspunsurile ei mi-
raculoase.
■
Felix Aftene
Himera, fibră de sticlă
2
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
editorial
A murit D. R. Popescu -
un „Stăpînitor de adevăr”
■ Mircea Arman
Nu este un lucru facil să scrii despre moar-
tea unuia dintre cele mai strălucite minți
creatoare ale epocii tale și a unui scriitor
dintre cei mai prolifici. Creația autentică este rară
și nu veleitară, iar omul creator se deosebește de
marea masă a celor „sine mens sine anima” toc-
mai prin deschiderea sa spirituală și umană.
Nu doresc să fac din acest text unul comun, în
care să consemnez doar meritele unui creator, re-
dactor-șef al marii reviste Tribuna, academician
și maestru al literelor române. Cele cîteva cuvinte
pe care le voi așterne la moartea lui D. R. Popescu
vor fi despre creație și moarte, despre viața trăită
în focul creației și încercarea postumă a operei.
Creația, ca și physis-ul, are ca trăsătură esen-
țială voința de a domina lumea, de a o modela și
de o aduce mai aproape de ceea ce este esențial în
natura umană. Mai mult, creația artistică de pri-
mă mînă - mă refer aici la creatori (scriitori, filo-
sofi, pictori, compozitori, savanți care „pro-duc”
știința fundamentală) și nu la interpreți (actorii,
pianiștii, etc.) care nu au dimensiune creativă ci
doar interpretativă ceea ce e cu totul diferit - pe
lîngă trăsătura amintită mai are capacitatea creș-
terii din sine însăși, prin urmare conține acel ceva
care dă existență operei autentice și o scoate ex
nihilo, din nimic.
Cel mai înalt lucru care stă în puterea cre-
atorului este acela de a devoala ascunsul și a-l
scoate din ascunderea lui. Prin această scoatere
din ascundere creatorul își dă măsura propriei
opere prin capacitatea singulară de a rosti ade-
vărul (a-letheia). Astfel, creația domină lumea, o
devoalează și o arată muritorilor de rînd în des-
coperirea sa adeveritoare. În acest sens, creatorii
de primă mînă, atît în ordinea creației cît și în
perspectiva valorii, sunt „stăpînitori de adevăr”.
Creația, în măsura în care este physis și poiesis,
adică creștere din sine însăși și pro-ducere, este
și logos. Și chiar dacă scriitorul și filosoful au
nemijlocit logos-ul ca unealtă și pictorul dar și
savantul, sculptorul sau compozitorul, devoalea-
ză, pînă la urmă, ceea ce este esențial tot prin
logos, întrucît mintea și spiritul nostru gîndește
prin intermediul logos-ului - atît cît îi stă omului
în putință - și îl folosește ca unealtă, indiferent
dacă materializarea lui este în imagine sau în
materia brută adusă la formă (eidos) ori la ordi-
nea cunoașterii științifice.
Acești oameni sunt rari și în funcție de epoca
în care au creat sunt receptați sau nu, recunoscuți
sau nu, duși voit în uitare, ignorați și invidiați de
hoardele de veleitari al căror spirit gregar încear-
că și, de cele mai multe ori, reușesc să acapareze
„spiritul” contemporan să îl conducă și să îl folo-
sească în propriile scopuri, în general mercantile
și de afirmare socială. Aceștia sunt gloata, marea
categorie a perdanților și a proștilor cu diplomă și
titluri academice, care nu au creat și nu vor crea
niciodată nimic, eventual vor fișa cărți și vor scrie
tot felul de texte ca rezultat al lecturilor și compi-
lațiilor proprii. Și mai ales, rizibil, vor face „poli-
tică literară” sau „culturală”. Ei nu contează și nu
va rămîne nimic din toată ambiția lor ignobilă și
impotentă. Păcat de lemnul tăiat degeaba pentru a
fabrica hîrtia pe care aceștia o consumă degeaba.
D.R. Popescu, evident, nu face parte din
această infamă categorie ci din cea a creatorilor
autentici despre care vorbeam mai înainte iar
epoca în care a fost nevoit să iși desfăsoare cea
mai mare parte din activitatea creativă nu a pus
amprenta asupra scrierilor lui, oricît s-ar strădui
tot felul de frustrați - cum am văzut în aceste
zile - să afirme. Împreună cu Nicolae Breban,
Marin Preda, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin-
Doinaș și încă cîțiva alții au dus literele româ-
nești acolo unde, pot băga mîna în foc, va trece,
probabil, extrem de mult timp să mai ajungă,
dacă vor mai ajunge într-un viitor rezonabil. Așa
cum stau lucrurile acum acest fapt este exclus.
Opera, arta și gîndirea autentică își au origi-
nea în angoasa de a rata dezvăluirea a ceea ce
este ascuns (a-letheia). Acest lucru îl bîntuie pe
creatorul autentic întrucît el are o altă percepere
a timpului decît muritorul de rînd. În acest fapt
stă și autenticitatea creației și sentimentul mult
mai pregnant al morții. Dacă omul de rînd nu
este capabil să își vadă și să își reprezinte propria
moarte, decît pe cea a altuia (Heidegger), crea-
torul își trage forța creației din nimicul morții.
Moartea nimicnicește iar creatorul și gînditorul
autentic se luptă cu ea în timpul în care îi este
dat să trăiască pe acest pămînt. De aici izvorăște
creația, din angoasa morții care stîrnește imagi-
nativul poietic rațional aprioric și face posibilă
dominarea lumii prin operă care este physis, adi-
că creștere din sine însăși, respectiv din nimic,
ex nihilo, ar spune latinii.
Cum am arătat, imaginativul creativ al ma-
rilor oameni de spirit duce lumea mai departe
și o îndrumă înspre ceea ce are importanță în
ordinul esenței existenței, respectiv al ființei.
Ei re-creează lumea din bogăția spiritului lor.
Felix Aftene	Guardian 2, bronz, 45 x 30 x 25 cm
Mircea Arman
Cărțile lor stau mărturie despre existența lor în
lumea poiezei, a geniului creator. Nu e nevoie
de recunoașterea nimănui, mai ales a celor care
trăiesc provenind din peștera digitală. Timpul
este unicul judecător al creatorului. Cel autentic
învinge moartea iar veleitarul se nimicnicește în
nimicnicia marii morți.
În mod evident că l-am cunoscut pe D. R.
Popescu și i-am frecventat casa încă din vremea
în care îmi trăiam adolescența alături de pri-
etenul și colegul meu de liceu Traian Popescu,
fiul Domniei Sale, pentru ca, mai apoi, datorită
meandrelor existenței să îi pot continua și dez-
volta, în actualele condiții, ceea ce a făcut incre-
dibil în anii 1970-1982 la cîrma Tribunei. Numai
cei care nu cunosc condițiile de atunci cred că
era ușor să „faci operă” în acea vreme. Cei care
consideră asta sunt cei cărora li se spunea „mai
încercați” la poșta redacției și acum au devenit
„mari poeți, critici și prozatori”, pentru că atunci
revistele nu admiteau impostura, așa cum acum
o promovează azi, cu excepția Tribunei, evident,
care nu face „politică literară” și „cultură de cu-
metrie”. Cel puțin atît timp cît voi fi eu la cîrma
acestei reviste. Din acest motiv, rezultatele, pen-
tru care D. R. Popescu m-a felicitat nu o dată, nu
s-au lăsat așteptate, atît în plan național și inter-
național, iar asta deranjează și a deranjat enorm.
Evident, sfaturile pe care mi le-a dat D.R.-
ul au contat extrem de mult, cum domnia sa a
apreciat mult faptul că am început să-i trimit fi-
ecare număr al Tribunei încă de cînd am preluat
această instituție. Toți îl „uitasera”, toți îl ignorau
voit, în speță cel care a fost redactor-șef înainte
de a prelua subsemnatul revista, dar nu numai
el. E un comportament și o atitudine frumoasă și
elegantă, însă explicabilă pentru omenii de toată
mîna care sunt „corifeii” lumii de azi.
În aceste zile spiritul românesc a mai pierdut
un mare creator al său, un autentic „stăpînitor
de adevăr” și un adevărat exponent al geniului
acestui popor. Dacă marea moarte l-a învins pe
omul D. R. Popescu, întrucît nu timpul curge în
existența noastră biologică ci noi suntem cei care
curgem în timpul care ne-a fost dat, opera lui va
învinge moartea și va trece peste timp.
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
3
IN MEMORIAM D.R. POPESCU
Dumitru Radu Popescu
sau Autorul orchestră
■ Ștefan Damian
Dacă te gândești la Dumitru Radu Popescu
nu poți să nu îți aduci aminte de omul
orchestră, fiindcă s-a dovedit un autor
de o complexitate deosebită și un talent de ex-
cepție în tot toate scrierile și genurile abordate.
Reprezentant, prin atitudine civică și intelectua-
lă, al detașării de realismul socialist cu o serie de
nuvele de lungă dimensiune încă din anii Șaizeci,
în care evaziunea în non-normalitatea cadrului
social politic era traversată de un fantastic incipi-
ent construit pe principiul ethosului popular, prin
preluarea unor legende și credințe de tip folcloric,
prin operele sale a depășit literatura deceniului de
debut și a devenit, cu fiecare nouă apariție edito-
rială, un scriitor de primă mărime.
Binomul remontării jocului și transformarea
lui în tragic de la un moment dat la altul conferă
nuvelelor și romanelor un impact deosebit asupra
cititorului. Operele, chiar și cele din anii de debut,
prezintă o complexitate deosebită, iar vocile con-
trastante sau suprapuse ale numeroaselor perso-
naje adâncesc perspectivele din romanele care au
urmat, premergând complexitatea acestora și ofe-
rindu-i cititorului posibilitatea de a interpreta în
mod liber, polivalent, ideile exprimate. Eșafodajul
romanesc se regăsește pregnant și în operele sale
teatrale, cu protagoniști la fel de ciudați și neli-
niștiți care destructurează realitatea contingentă
pentru a crea alta, conform propriilor dorințe și
viziuni. În fond, viziunile sunt cele care detașea-
ză elementul real, cunoscut, oficial, de imaginea
unei alte realități, proiecție a unei lumi imaginare,
aparent detașată de cea a cărei proiecție „platoni-
că” o reprezintă.
La DRP jocul, cu multiplele lui aspecte, face
parte din viață iar viața devine un joc (și un vis,
o imagine proiectată, totodată!), iar natura uma-
nă este propensă spre joc, spre redescoperirea a
ceea ce ludicul ascunde sub diferitele moduri de
manifestare ale protagoniștilor. Într-o societate în
care adevărul nu poate fi „urlat” la megafon, mul-
te adevăruri se spun doar în taină, în șoaptă sau
într-un cerc restrâns de cunoscuți: aceștia au obli-
gația etică de a nu uita și de a continua să îndepăr-
teze straturile de depuneri sedimentate spre des-
coperirea miezului incomod al adevărului prim și
de a îl face cunoscut colectivității. Celelalte „ade-
văruri” (jumătăți de adevăruri, minciuni, retrac-
tări ș.a.) cad rând pe rând în desuetudine, sunt
amendate de realitate și vor fi obiect al mirării
și chiar al luării în râs de către o colectivitate în
așteptare. În fond, și romanele sunt tot piese de
teatru, cu un public activ sau pasiv care urmărește
ce se întâmplă pe scena vieții. În căutarea adevă-
rului sau a frânturilor acestuia din care se închea-
gă într-o viziune corală operele derepopesciene,
protagoniști știu că acesta se află ca niște „mări
sub pustiuri” și încearcă, în mod individual, să îl
identifice și să-l recompună într-un puzzle com-
plex, cu un final lăsat deschis spre implicarea ci-
titorului și a reacțiilor acestuia la tema/argumen-
tul supus dezbaterii. Teama, foamea, delațiunea,
obstinația în aflarea sensului existenței, ridicolul
și aspirația de a-și depăși condiția sunt doar câ-
teva dintre argumentele asupra cărora se oprește
autorul. Scriitura obiectivă, autoanaliza, observa-
rea „prismatică” sunt tehnici romanești care con-
curează la realizarea unei complexități narative,
pe mai multe paliere, în romane care, prin subiec-
tele lor și tehnicile narative propuse, au depășit
spațiul temporal investigat, reflectând o istorie
națională multidecenală.
Oamenii săi „suciți” pun întrebări și așteaptă
răspunsuri sau doar își pun întrebări având răs-
punsul deja pregătit, obținut din experiență per-
sonală sau din experiențele colectivității, în nu-
mele cărora unii chiar încearcă să vorbească spre
a fi repede „contrați” de semenii care știu „adevă-
ruri” paralele. De aici se nasc conflictele trame-
lor romanești dar și cele din operele teatrale, în
scenarii, care au „in nuce” o legendă, un mit sau
un simbol/obsesie în jurul căruia gravitează, când
mai aproape, când mai departe, povestirea (ade-
sea devine o dezbatere publică!) și care, spre sfâr-
șitul lucrării, va reveni închizând cercul expune-
rii, dând rotunjime călătoriei ideatice. Sub masca
râsului și a glumei se spun adevăruri esențiale,
dureroase, care, altfel, nu ar fi putut fi spuse sau
ar fi putut crea o stare conflictuală. Dozarea afir-
mațiilor, acoperirea lor succesivă cu alte narațiuni
în cadrul narațiunii principale, abordarea pluri-
unghiulară a argumentelor oferă personajelor o
La cenaclu cu D.R.
■ Miron Scorobete
De cum am ajuns în Cluj, în anul morții lui
Stalin, al morții lui fizice, nu și fantomatice,
stafia lui, dimpotrivă, luând proporții mon-
struoase, prima mea dorință a fost să frecventez un
cenaclu spre împlinirea visului meu de a deveni scri-
itor.
Am fost așadar prezent la proxima ședință a pri-
mului cenaclu clujean postbelic și nu am lipsit de la
nici una de pe parcursul studenției mele. Cenaclul
se numea „Maxim Gorki” și era pe strada Jokai Mor,
vizavi de Librăria „Cartea Rusă”, de sub vitrinele
căreia pornea strada Pușkin care dădea în Petofi
Sândor.
Generația literară atunci în vogă, a lui Mihai
Beniuc și a Mariei Banuș, închinase steagul și-și pu-
sese pe frunte și pe mâna de extremă stângă codul
realismului socialist (greu de spus câți din convin-
gere și câți ca să evite încăpătoarele noastre ocne de
sare). Își lua startul următoarea, a lui Dan Deșliu
și Eugen Frunză (aceștia doi erau autorii noului
Imn Național), nu doar hotărâți (termenul cel mai
agreat și folosit mai frecvent în acel moment) să-i
urmeze pe predecesori, ci „să-i și întreacă”, vorba lui
Maiakovski, atotprezent în toate dezbaterile literare.
D.R. Popescu
anumită libertate de a spune ceea ce le frământă
de a se elibera cathartic de ceea le face viața un
calvar.
Atent observator al realității, DRP s-a dovedit
în toate lucrările sale un poet. Metaforele și sim-
bolurile sunt elemente nu doar ale unei poetici a
prozei scurte, a romanului și a teatrului ci și ale
poeziei, un gen căruia a refuzat mult timp să îi
aloce atenția cuvenită, poate din reticența de a nu
se lăsa identificat prin prisma unei sensibilități
care i-ar fi alterat portretul de om hotărât și de-
tașat de contingent. Adică și-a creat o mască de
purtat pe marea scenă numită viață de către un
scriitor și om angajat social în și prin tot ceea ne-a
lăsat moștenire.
■
După care veneam noi, șaizeciștii, mulți, îndrăz-
neți, dar puși de-a curmezișul. Fără a avea un ideo-
log care să ne fixeze o direcție, din pur instinct, noi
ne creasem o convingere la care știam că nu vom
renunța oricât de mari și periculoase obstacole vom
avea de înfruntat: refacerea arterelor care să ne lege
din nou cu interbelicul și cu cultura universală, arte-
re ce ne fuseseră crud retezate.
Apăreau mereu nume noi, nici nu știai de pe
unde, de pe băncile facultăților, de la catedra vreunei
școli generale pierdute prin munți, de pe marile șan-
tiere unde mulți neintrați la admitere își agoniseau
ceva bani pentru încercarea viitoare. Fiecare nou
debut își făcea cunoscute reverberațiile pe întreg cu-
prinsul țării, plin de chioșcuri cu reviste ca o stupină
de coșnițe.
Ne citeam cu pasiune unii pe alții, ne pândeam,
așteptam să se ivească marile talente în stare să mute
cursul culturii (pentru că tulburarea din literatură
se petrecea aidoma și în muzică și în artele plastice)
din conducta sovietizării și să îl readucă în albia lui
firească.
Aceasta era atmosfera în care, într-o seară de
joi, la ședința noastră de cenaclu a fost prezentat să
4
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
citească unul, Popescu. De Popescu în general toată
lumea a auzit pentru că a ajuns aproape substantiv
comun, dar de acest Popescu, cu tată oltean și mamă
bihoreancă, nu auzise nimeni. Era student începă-
tor la Medicină. A fost primit cu o oarecare răceală,
dacă nu cu vădită rezervă pe motivul că nu venea
din domeniul literar, nu de la „Știința Literaturii” a
temutului Ion Vlad, ci de la disecții. Purta un strai
oarecum ciudat: pe jumătate pardesiu, pe jumătate
suman, căruia, pentru că-i căzuseră nasturii mari,
de lemn, purtătorul îi înlocuise pe aceștia cu niște
piese tot de lemn, dar de lemn care scrie, cu resturi
de creioane exploatate până la scoaterea lor din uz.
Studentul Popescu a citit o proză de pe filele po-
nosite ale unui caiet studențesc, acelea mari cât niște
cataloage, scrisă cu un pix deficitar calitativ, acestea
atunci apărute înlocuind clasicele stilouri. Nu era
nimic senzațional. Niște oltence plecate încotrova
tot trăgeau după ele niște papornițe dintr-un tren în
altul.
Numai că...
Ședințele cenaclului nostru („Maxim Gorki”)
erau un vacarm continuu, eram cu toții tineri, plini
de viață, dornici de afirmare, strigam unii la alții, o
gălăgie din care nu se mai înțelegea nimic, o imitație
provincială a ambianței de la Madam Candrea, pa-
radoxal, mai înainte ca Madam Candrea să fi apărut.
Numai că acum, când studentul Popescu și-a
adunat filele citite și le-a băgat în buzunarul pard-
esiului-suman, mototolindu-le și mai tare, s-a făcut
o liniște totală.
Înțeleseserăm cu toții. Explozia se produsese. În
limbajul artificial fabricat și impus de dogma rea-
lismului socialist se produsese o breșă prin care pă-
trundea viața, cea adevărată, cea vie. Sub ochii noștri
apăruse unul din acele mari talente pe care noi le aș-
teptam, în stare să mute cursul culturii din conducta
sovietizării și să îl readucă în albia lui firească.
Nu era singurul. Mai era Labiș, mai era Marin
Preda, cu niște ani înaintea noastră dar mergând nu
cu proletcultiștii ci cu noi, mai urma să vină Nichita.
Mai erau mulți. Dar el era.
Și rămâne: D. R. Popescu, un clasic al literaturii
române.
Al acelei literaturi care azi este în doliu pentru că
pe Leul ei Albastru nu-l mai citește decât în conste-
lații.
Doamna Angela, admirabila soție a marelui scri-
itor, năsăudeancă, a fost colegă de clasă cu doamna
Lucica, soția mea, la rândul ei năsăudeancă, la se-
lectul Liceu clujean „George Coșbuc”, cu Patronul
Spiritual deci tot năsăudean (străbunicul Lucicăi i-a
fost dascăl lui Coșbuc), și au rămas prietene o viață.
La greaua încercare prin care Angela trece, îi expri-
măm toată compasiunea noastră.
■
De la stânga la dreapta DRP, Ion Mării, Nicolae Calomfirescu
Un vizionar al cuvântului
■ Constantin Zărnescu
Privind întreaga sa operă, scrisă și publi-
cată încă din studenția sa transilvană, ob-
servăm o altă, înaltă dimensiune a valorii
și viziunii literare și artistice a mult regretatului
D.R. Popescu, astăzi, când nu mai este printre
noi! Am fost printre descoperirile sale și am de-
venit redactorul său de reportaj și publicistică, 10
ani - „tribunist” vreme de 29 de ani! Citind un
articol al unui istoric și publicist pe care, de altfel
îl prețuim, Marius Oprea, deplângând faptul că
nu s-au semnalat decât foarte puține informații
cu privire la dispariția sa; și amintind că i-a aju-
tat să scape de închisoare pe poeții optzeciști; i-a
ajutat să devină membri ai Uniunii Scriitorilor
pe Constantin Noica, N. Steihardt, Al. Paleologu,
sau scriitori-teologi marginalizați, valoroși
eseiști, precum Nestor Vornicescu.
Marius Oprea se întreabă: „E destul? E mult?
E puțin?”
Am intrat în reacție și contradicție: s-a strecu-
rat, mi-am spus, aici, o ambiguitate! Acest scriitor
și dramaturg a fost o personalitate profund mo-
rală și onestă. Iar la predarea administrației către
poetul Mircea Dinescu nu s-a semnalat, în cazul
său, nici o eroare, nici o datorie publică.
Amintirile mele despre D.R. Popescu sunt
limpezi, aproape năvălitoare. Cea dintâi perioa-
dă a „TRIBUNEI”, după război, purtase simbolul
„patriarhului prozei transilvănene”, scriitorul (și
teologul) Ioan Agârbiceanu. Iar Dumitru Radu
Popescu fusese numit nou redactor-șef, în 1970;
și la orice întâlnire cu publicul (și studenții) vor-
bea, necontenit, despre dorința de primenire cul-
turală, despre afirmarea unei noi generații, des-
pre o „Tribună” a celor tineri, îndrăzneți.
D.R. Popescu a condus instituția „Tribunei”,
întemeiată de legendarul Ioan Slavici, timp de
12 ani, cifră profund simbolică, unde a debutat
peste 40 de studenți „ucenici”, autori de schițe
și povestiri, nuvele și romane, pe care i-a dirijat
spre Ed. „Dacia”, instituind o colecție de proză
contemporană, prezentându-i și prefațându-i pe
fiecare în parte.
Anii 1970-1982, dincolo de activitatea la
„TRIBUNA”, au însemnat o efervescență cultu-
ral-spirituală ieșită din comun; și perioada de
creație cea mai complexă, mai numită de critici:
„stufoasă”, „barocă”, din viața lui D.R. Popescu. Se
găseau, în diverse ediții și colecții, în librării, DOR
(1966) și DUIOS ANASTASIA TRECEA (1967);
PLOAIA ALBĂ (1968); romanul F (1969), iar din
1971: CEI DOI DIN DREPTUL ȚEBEI; apoi ro-
manul VÂNĂTOAREA REGALĂ (1973); nuvelele
CĂRUȚA CU MERE și O BERE PENTRU CALUL
MEU, IEPURELE ȘCHIOP (1974) ș.a. Magnifica
sa forță de creație și respirație epică îl definesc
drept un „scriitor profesionist”, cum l-a numit I.
Negoițescu, prin uluitoarea sa disponibilitate de
a practica toate genurile literaturii, de la un titlu
(și subiect), la altul, cu o plasticitate și elastici-
tate, unice. Însă: între romane, nuvele, povestiri,
D.R. Popescu a semnat (și) un număr însemnat
de piese de teatru, precum în acea strălucită epo-
că clujeană: ACEȘTI ÎNGERI TRIȘTI, PISICA
ÎN NOAPTEA ANULUI NOU, BALCONUL,
PITICUL ÎN GRĂDINA DE VARĂ, PASĂREA
SHAKESPEARE etc. Sau, nu în ultimul rând,
scenarii, ce au devenit filme populare: UN SURÂS
ÎN PLINĂ VARĂ, BALUL DE SÂMBĂTĂ SEARA,
PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE
MARE, PĂCALĂ (două serii), ROCHIA ALBĂ
DE DANTELĂ ș.a. E, desigur, straniu să obser-
văm, cu mare întârziere, astăzi, grație unor cer-
cetători literari, că unele titluri îi erau „oprite”,
stopate, de cenzură, precum dramele Hoțul de
vulturi, Pădurea cu pupeze (1971); acestea ajung
să fie montate, un deceniu mai târziu, în 1981;
iar ultima (Pădurea cu pupeze), fiind publicată,
trecând de cenzura de presă, așadar, nu a trecut
de cenzura de premieră; deși a fost pusă în scenă,
în aceeași vreme, la Belgrad și Tokio.
Caracterul profesionist al creației lui D.R.
Popescu a fost susținut și pronunțat, spectaculos
și aproape cotidian, de publicistica sa (interviuri,
eseuri, articole), din care a publicat și o antologie:
VIRGULE, GALAXIA GRAMA (1981), în ace-
lași timp cu un volum de versuri „suprarealiste”:
CÂINELE DE FOSFOR.
Proza lui D.R. Popescu se structura, tot mai
pregnant, aproape ca o „amprentă stilistică”, pe
dimensiunea teatrală (înscenări, contrapunct, di-
aloguri și monolog, dramatice); și pe oralitatea
vie, țărănească, a unei clase sociale, „demonizată”
și „blestemată” să piară din istorie, prin pierde-
rea pământului și interdicția tradițiilor ei. Această
aură originală a artei prozatorului depășește cerul
ideologiei comuniste, dogmele; și îi oferă succesul
de care s-a bucurat până în contemporaneitate.
Vizitat de colaboratori, ziariști, reporteri, po-
eți, publiciști, din toată țara, D.R. Popescu, redac-
torul-șef al „TRIBUNEI” a fost, după Nagy Istvan
(secretar al Asociației Scriitorilor Cluj, din 1949),
cel mai important reprezentant al acestei obște, în
deceniul 1971-1981, care s-a redefinit și extins,
teritorial: „Filiala Transilvania” a U.S.R.
Studenții talentați, care debutaseră, cândva și
uceniciseră la „Tribuna”, erau la finele deceniu-
lui 7, membri deplini ai Uniunii Scriitorilor, au-
tori de volume, poezie, piese de teatru ș.a. Unii
uceniciseră și la „Echinox”, „Steaua”, „Napoca
Universitară” etc. Ei bine, pentru întâia oară, în
primăvara lui 1981, numărul scriitorilor români
l-a egalat pe acela al autorilor de carte de alte et-
nii! (Concluziile acestei statistici urmăreau două
idei: o energie creatoare apreciabilă și intensă;
însă și o nesperată „liberalizare” a timpurilor.
Caracterul profund profesionist al operei lui
D.R. Popescu, popularitatea sa au făcut să poată
candida și să fie ales, în iulie 1981, ca Președinte
al Uniunii Scriitorilor din România. Așadar, din
lider tânăr, al generației sale, în arta prozei, D.R.
Popescu devenise (și) cel dintâi lider, care venea
din provincie - din Transilvania; o remarcabilă
și rară ilustrare a descentralizării Culturii româ-
nești.
Din 1982, a devenit redactor-șef la
„Contemporanul”; putem vorbi de o altă perioa-
dă din viața și creația lui D.R. Popescu, cea bucu-
reșteană, ajungând să fie cunoscut, tradus și pe
plan european-internațional, chiar și în SUA.
Păstrez o amintire unică, de istorie literară,
cu D.R. Popescu, care mi-a legat pentru tot-
deauna destinul de dumnealui! A doua zi după
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
5
o
cutremurul din 1977, având, întâmplător, bilet de
avion, m-a încurajat să nu renunț la călătoria spre
București, și m-a îndemnat să scriu (și) un repor-
taj. „Antonovul” a făcut drumul aerian în 60 de
minute, în loc de o oră și 20, tremurând din toate
încheieturile. Am semnat trei reportaje (continu-
ându-mi călătoria, apoi, spre Craiova); reportaje-
le au intrat în diverse antologii, referitoare la acea
catastrofă, în care au pierit oameni anonimi, dar
și savanți, cetățeni de seamă, scriitori ș.a.
Reportajul - gen literar revoluționar, în secolul
XX, mi-a oferit o șansă uimitoare: aceea de a intra
în alt „cutremur” și „cataclism social”: Revoluția
din Decembrie 1989. Am participat, am acționat
și am scris, zi și noapte, atunci, capitole ale unui
lung reportaj: MEMORIA VIE A REVOLUȚIEI -
REPORTAJUL CEL MAI FIERBINTE, de aproape
50 de pagini; iar acele texte incandescente, au fost
republicate în revista „Magazin istoric” (Nr. 10,
1990) și reluate, la intervenția istoricului Răzvan
Teodorescu, în antologii ale Institutului de cerce-
tare a Revoluției Române, până azi, fiind decla-
rate „documente istorice”. Și pe baza lor, munici-
piul Cluj-Napoca a fost numit un „oraș martir” al
Revoluției Române.
Această șansă (și epifanie), în profesia mea,
mi-a dat-o, dintre toate genurile literare: genul
de frontieră al reportajului, pe care l-am învățat,
încă din studenție, spre a ajunge un scriitor de-
plin, grație Maestrului Dumitru Radu Popescu
- artist vizionar, exemplar, viitor academician al
României. Coloană a culturii noastre.
Prin dispariția lui Dumitru Radu Popescu am
pierdut pe cel mai prodigios dramaturg român,
după cel de-al doilea război mondial, creator al
unui univers romanesc original, gândit în toate
genurile artei cuvântului, al literei sfinte, tipărite.
P.S.: Subiectele unor scrieri ale lui D.R. Popescu
au căpătat o circulație internațională, încadrân-
du-se în curentul postmodern: „popular, univer-
sal, culture”! Personajul Moise, micul dictator
politic, dintr-un regat local, în Vânătoarea regală;
Păcală, „nepot în Balcani al lui Nastratin Hogea”;
sau elevul, copil de trupă din filmul Prea mic pen-
tru un război atât de mare, rulat în diverse țări,
a fost socotit „un Gavroche al războiului”; și nu
în ultimul rând Anastasia, reevaluare a tragediei
grecești, antice în lumea dunăreană, româno-iu-
goslavă, copleșită de nebunia, confuzia și derizi-
unea celui de-al doilea cataclism mondial.
Receptăm puține informații despre viața și
creația regretatului scriitor D.R. Popescu ca pe o
nedreaptă și acerbă concurență (chiar conflict) în-
tre cultura scrisă și cultura audio-vizuală, în care
un mit vestit la români, pornind din folclorul
bucureștean a ajuns pe scenă în dramaturgia lui
Camil Petrescu, purtat de un valoros comediant,
având același nume - Mitică Popescu, simpatizat
și înmormântat cu onoruri militare, în aceleași
zile, la Bellu. Trebuie accentuat, amintit, în chip
esențial, că actorii creează reprezentări scenice
numai pe cuvintele și textele scriitorilor. Criticul
Cornel Ungureanu a fixat opera lui Dumitru
Radu Popescu în dimensiunea dunăreană, a
câmpiei române, alături de viziunile lui Panait
Istrati, Ștefan Bănulescu, Vasile Voiculescu,
Marin Preda, iar în Banat - Nicolae Breban și
Sorin Titel.
Dispariția acestui artist exemplar s-a întâm-
plat într-o societate într-o veșnică tranziție, con-
fuză și derizivă.
E mult? E puțin?...
■
Remember
Dumitru Radu Popescu
■ Marian Sorin Rădulescu
Scriitorul Dumitru Radu Popescu s-a numă-
rat printre scenariștii de frunte ai cinema-
tografiei românești din anii ’60-’80, care a
înțeles că „Un scenarist poate fi el și de aur, dacă
regizorul e din material plastic, filmul va ieși nei-
sprăvit. Căci fără regie și actori, orice scenariu ră-
mâne o poveste invizibilă”1. După o activitate de
aproape 20 de ani, avea să constate că „talentul
regizorilor și al actorilor se consumă pentru ilus-
trarea unor șablonizări”, astfel că filmul românesc
„nu numai că nu a egalat, dar nici nu s-a apropiat
de marea literatură”2.
Dintre toți regizorii, D.R. Popescu a avut cea
mai strânsă colaborare cu Alexandru Tatos, unul
din cei mai polemici cineaști în raport cu „omul
din filmele noastre” - plăsmuire artificială a unor
provinciale demersuri moralizatoare, simpliste și
retorice, care „nu știe să iubească, să sufere, să cri-
tice, într-un cuvânt să trăiască”3. Regizor provenit
din teatru și obsedat de autenticitatea atmosferei
dintr-un film, tracasat și obosit, cu proiecte veșnic
amânate sau oprite, Tatos „știe să creeze ambian-
ța, să structureze peisajul, să fixeze personajele
într-un punct, să le citească, să le judece, nu ca
un simplu mânuitor, ci ca un critic. Prin aceasta le
dă dimensiunea sa creatoare”4. Privită retrospec-
tiv, opera cinematografică a lui Alexandru Tatos,
întinsă pe parcursul a 15 ani (Mere roșii, Rătăcire,
Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea,
Secvențe, Fructe de pădure, Întunecare, Secretul...
armei secrete!, Cine are dreptate?), rămâne o nepe-
reche filmografie de autor care - (și) datorită dis-
pariției regizorului pe 30 ianuarie 1990, în urma
unor grave probleme de sănătate - nu a mai avut
timp să fie maculată de „neînfrânările” tendințe-
lor grotesc-mizerabiliste, fără acoperire în plan
dramaturgic, definitorii pentru cinemaul româ-
nesc al anilor ’90.
Duios Anastasia trecea, adaptare pentru ecran
a unei nuvele din 1967, are ca temă „demnitatea
într-un moment de cumpănă și lașitate, nevoia
de puritate într-o lume dezumanizată de frică”5.
Temporal, acea lume plasată de scenarist la înce-
putul anilor ’40 își păstra încă actualitatea la vre-
mea premierei, în 1980. Revăzut 40 de ani mai târ-
ziu, în perioada 2020-2022, Anastasia avea să-și
dezvăluie noi și nebănuite sensuri în contempora-
neitate. Angajat în cel mai de anvergură proiect al
său de până atunci, Tatos se atașase de „neobișnu-
ita țesătură, îmbinare măistră de fantasm, real, vis
și cotidian” a scenariului, pe care a redat-o „prin
mijloacele cele mai simple”6. Filmul s-a bucurat
de aportul unei distribuții alcătuite majoritar din
actori fără o experiență cinematografică susți-
nută și neprofesioniști — excepție: Amza Pellea,
distribuit a doua oară de Tatos în contre-emploi.
Personajul titular (interpretat de Anda Onesa)
„face parte din categoria celor care [...] se lup-
tă să impună logica și omenia într-o lume în
care acestea au devenit ilogice; sunt un non sens
pentru că răul și toate tarele umane domnesc pe
pământ. Firește că până la urmă sunt înfrânți.”7
Amânat câțiva ani de la intrarea în producție,
Anastasia avea să ajungă pe ecrane într-un an fast
Anda Onesa și Amza Pellea în Duios Anastasia trecea
(regia Alexandru Tatos, 1980)
pentru cinema-ul românesc, alături de Proba de
microfon, Vânătoare de vulpi, O lacrimă de fată,
Lumina palidă a durerii, Stop-cadru la masă ori
de Casa dintre câmpuri, filmul lui Tatos realizat
inițial pentru Televiziune și adaptat apoi pentru
difuzarea în sălile de cinema. Regizorul e „îngro-
zitor de nedumerit” pentru că „în ciuda faptului
că rahatul e atât de mare în cultură, paradoxul
este că astăzi facem filme pe care nu le-am putut
face acum 2-3 ani”8. În Fructe de pădure (avându-l
ca director de imagine tot pe Florin Mihăilescu),
Tatos a fost atras de „nevoia de dragoste, dorul
de puritate, visul ascuns în cea mai umilă făptu-
ră, ideal și sacrificiul pe care-l cere idealul de la
cel ce pornește în căutarea lui, aspirația spre înalt,
care începe întotdeauna pe pământ, de la pământ,
viața așa cum este ea și viața așa cum și-o dorește
omul - uneori așa cum și-o face el”9.
Cu Rochia albă de dantelă, Dan Pița se află
în punctul cel mai înalt al căutărilor sale artisti-
ce anterioare celei de-a doua etape din carieră,
cea marcată de semnele „neînfrânării” aduse de
noua paradigmă cultural-politică de după 1990.
Regizorul „a descifrat zonele unui acord de sub-
stanță între propriile preocupări creatoare și
câteva din coordonatele universului literar al
scriitorului (cultivarea unui realism mitologic,
abstractizarea și interiorizarea conflictului, subli-
marea, încifrarea, ambiguizarea sensurilor realu-
lui, utilizarea perspectivelor multiple și a registre-
lor dramatice contrastante și încă altele)”, oferind
- ca Tatos în Anastasia - „o imagine a demnității
în fața morții, a puterii omului de a se ridica dea-
supra unui «real» potrivnic”10. În Rochia..., Pița
este (încă) vădit preocupat să aducă filmului „un
plus de autenticitate, de farmec, de fantezie”, „să
facă veridice niște situații sau personaje, să le dea
viață”11, să respecte spiritul (iar nu litera) scena-
riului lui D.R.P., să-i dezvolte nodurile dramatice
sub pecetea unei atmosfere de taină, bogată în su-
gestii, fără să recurgă la obositoare și monotone
explicitări.
Cercetând filmografia inspirată din proza ori
din scenariile scrise de Dumitru Radu Popescu
anume pentru un regizor sau altul - „colaje, fas-
cinante prin repetare, din scrierile sale”12, consta-
tăm că, din cele peste 15 titluri, cinci dintre ele
- Prea mic pentru un război atât de mare (Radu
o
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
Mituri transfigurate
în proză și film
■ Mihai Fulger
Atunci când se discută influența mitologi-
ei elene asupra literaturii cinematogra-
fice a lui Dumitru Radu Popescu, filmul
evidențiat imediat este Duios Anastasia trecea
(1980), regizat de Alexandru Tatos. Perfect ex-
plicabil, de altfel, din moment ce criticii literari
nu ezitaseră să identifice și în nuvela omonimă,
publicată de D. R. Popescu în 1967, o rescriere a
mitului Antigonei, transpus de prozator într-un
sat dunărean de la granița cu Iugoslavia, în vara
anului 1944. Tânăra învățătoare Anastasia, dârză
și demnă, singura persoană din comunitatea loca-
lă care încalcă interdicția ocupanților germani de
a îngropa cadavrul partizanului sârb expus, drept
exemplu și avertisment, în centrul așezării fluvi-
ale, nu avea cum să nu fie asociată cu Antigona,
prințesa tebană care, nesocotind ordinul regelui
cetății și riscându-și propria viață, presară țărână
peste trupul neînsuflețit al fratelui ei.
Vladimir Streinu, de pildă, într-o cronică a
nuvelei numită „O Antigonă locală”, semnala că
„însuși unghiul de patetism, intim, rural și du-
nărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei,
ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite
în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon,
tiranul Thebei”1. În noiembrie 1975, când, in-
trând în dialog cu D. R. Popescu, Tatos a început
să cugete la ecranizarea nuvelei acestuia, regizo-
rul - care în acel moment își aștepta încă debutul
cinematografic (Mere roșii avea să aibă premiera
în primăvara anului următor) - a parcurs și textul
lui Streinu, inclus între timp în culegerea Pagini
de critică literară. Drept dovadă stă o însemnare
din jurnalul lui Tatos, în care cineastul citează cu
vădită satisfacție considerațiile despre tiranie ale
O
Gabrea, 1970), Mireasa din tren (Lucian Bratu,
1980), Duios Anastasia trecea (Alexandru Tatos,
1980), Fructe de pădure (Alexandru Tatos, 1983),
Rochia albă de dantelă (Dan Pița, 1989) - sunt, fi-
ecare, o demonstrație de cinematograf de succes,
în sensul în care succesul reprezintă o „conștiin-
ță a contemporaneității”13, o polifonică transpu-
nere în imagini a unui vast univers de idei. Trei
din ele - Un surâs în plină vară (1963), Balul de
sâmbătă seara (1967), Păcală (1974), toate regi-
zate de Geo Saizescu, cu Sebastian Papaiani în
rolurile principale - aveau să înregistreze, fieca-
re, un răsunător succes de public. Despre celelal-
te - La porțile pământului (Geo Saizescu, 1965),
Zbor planat (Lucian Mardare, 1980), Căruța cu
mere (George Cornea, 1983), Nelu (Dorin Mircea
Doroftei, 1987), Cenușa păsării din vis (Dorin
Mircea Doroftei, 1989), Turnul din Pisa (Șerban
Marinescu, 2002), 15 (Sergiu Nicolaescu, 2005) se
poate spune că dimensiunea creatoare a regizori-
lor în cauză nu a simțit „nervul” prozei lui D.R.P.,
aceștia ilustrând însă câteva motive ale scrierilor
sale: frica „îngerilor triști” de a fi neînțeleși, de
a-și pierde visul, de a nu se putea adapta la rea-
litate, eșuarea în singurătatea mult visată sau în
singurătatea morții.
criticului2. Fără îndoială, în 1975, reflecțiile lui
Streinu din 1968 anticipau, pentru Tatos, națio-
nal-comunismul și cultul personalității specifice
acelei faze a regimului lui Nicolae Ceaușescu.
Creon, Costaiche (primarul din proză, excelent
interpretat în film de Amza Pellea, care îi dă repli-
ca Andei Onesa, premiată pentru rolul titular la
Festivalul de la Karlovy Vary) și Ceaușescu - iată
trei figuri reprezentative (dintr-un illo tempore al
mitului, din trecutul ficțional sau din prezentul
creatorilor români) pentru acea „boală ciclotimi-
că a istoriei” (Streinu dixit) numită tiranie.
Contrar așteptărilor, după cum revelează Titus
Vîjeu, D. R. Popescu nu a purces la scrierea nuve-
lei mânat de intenția de a-i da o replică lui Sofocle
(sau unor autori mai recenți fascinați de mituri-
le Greciei antice), ci stimulat de o întâmplare pe
care i-o relatase un profesor al Conservatorului
clujean: „ceea ce se-ntâmplase acolo, în clisura
Dunării, nu era o prelucrare a artei, ci o lucrare
a vieții”3.
Tot de la episoade reale, recuperate grație unor
participanți/martori la ele, pornește și Prea mic
pentru un război atât de mare, nuvelă apărută în
1969, sub sugestivul subtitlu „Povestire cinemato-
grafică”. Asumându-și această condiție, Prea mic
pentru un război atât de mare se afirmă ca unica
proză a lui D. R. Popescu concepută direct pen-
tru cinematograf, în general scenariile sale fiind
dramatizări ale unor scrieri publicate anterior.
Filmul omonim, al patrulea - dintr-un total de 16
- având scenariul semnat de D. R. Popescu, a fost
regizat de Radu Gabrea, debutant în lungmetraj,
și a avut premiera în cinematografele românești
în februarie 1970, an în care avea să obțină și un
Note
1	Dumitru Radu Popescu, Magazin Estival Cinema
1981, p. 22.
2	Dumitru Radu Popescu, „Cinema” nr. 9, 1981.
3	Alexandru Tatos, „Cinema” nr. 11, 1982.
4	Dumitru Radu Popescu, „Cinema” nr. 2, 1979.
5	Alice Mănoiu, „Cinema” nr. 4, 1980.
6	Alexandru Tatos, Almanah Cinema 1980, p. 29.
7	Alexandru Tatos, Pagini de jurnal, Ed. Nemira,
București, 2010, p. 160.
8	Alexandru Tatos, Cinema, numai cinema, Ed.
SemnE, București, 2017, p. 189-190.
9	Eva Sîrbu, „Cinema” nr. 12, 1983.
10	Eugenia Vodă, Cinema și nimic altceva, Ed.
Fundația România Literară, București, 1995, p. 116-
121.
11	Dan Pița, „Despre primul între egali. Regizorul nu
ilustrează un scenariu, îl re-creează. Emoția este crite-
riul opțiunii”, „Cinema” nr. 8, 1985.
12	Eva Sîrbu, „Cinema” nr. 12, 1980.
13	Dumitru Radu Popescu, „Cinema” nr. 6, 1970.
■
Mihai Filip în Prea mic pentru un război atât de mare
(regia Radu Gabrea, 1970)
premiu din partea juriului secțiunii pentru tineret
a Festivalului de la Locarno (în 1971, filmul a fost
prezentat și în cadrul secțiunii paralele canneze
„Quinzaine des Realisateurs”).
„Povestirea cinematografică” are la bază un
text al unui jurnalist militar, colonelul Aurel Petri,
care la rândul său prelucrase notele de pe front
ale unui fost copil de trupă, Marin Lungu. Faptele
transformate artistic de D. R. Popescu sunt pla-
sate, la fel ca și cele din Duios Anastasia trecea, în
ultima etapă a celui de-al Doilea Război Mondial
(scenaristul avea să mai revină la cruciala con-
flagrație și în următoarea sa producție, Piticul
din grădina de vară, un film pentru televiziune,
în regia lui Petre Bokor, care adapta piesa de tea-
tru purtând același titlu). Și, la fel ca în Duios
Anastasia trecea, și în Prea mic pentru un război
atât de mare, depășind stratul evenimențial, se
poate identifica o reinterpretare modernă a unui
mit antic având în centru o protagonistă.
Conform dicționarelor românești ce tratea-
ză mitologia Eladei, Casandra (sau Cassandra)
era fiica lui Priam, ultimul rege al Troiei, și a
Hecubei. Preoteasă a lui Apollo, Casandra i-a că-
zut cu tronc zeului, care a promis că-i va îndeplini
orice dorință în schimbul dragostei. Muritoarea
a cerut să fie înzestrată cu harul profeției. Apollo
s-a ținut de cuvânt, dar Casandra nu, respingân-
du-i afecțiunea. Mânios, zeul i-a lăsat darul, dar
a blestemat-o ca nimeni să nu-i creadă proroci-
rile. Ca atare, atunci când Casandra, asemenea
lui Laocoon, i-a avertizat pe troieni să nu aducă
în cetate calul de lemn lăsat în urmă de ahei, ni-
meni nu i-a dat crezare. După cucerirea Troiei,
Casandra a devenit sclava lui Agamemnon, rege-
le Micenei, căruia i-a dăruit doi fii. Ea i-a prezis
conducătorului oștirii grecești că, la întoarcerea
acasă, va fi ucis de propria-i soție, dar nici de
această dată nu a fost crezută. Și, într-adevăr, în
Micene, regina Clitemnestra și amantul ei i-au
omorât atât pe Agamemnon și Casandra, cât și pe
cei doi fii ai lor4.
Precum Casandra, Mihai (interpretat memo-
rabil de Mihai Filip), protagonistul filmului Prea
mic pentru un război atât de mare, este blestemat
să asiste neputincios, rând pe rând, la extincția tu-
turor persoanelor de care se atașase. Așa cum ob-
servă Călin Stănculescu, copilul orfan, pentru care
viața pare inițial un joc inocent, „îmbătrânește su-
bit sub ochii noștri, trăind tragedia morții camara-
zilor de drum, luptă și suferință”5. Așadar, debutul
lui Gabrea nu este doar un road movie cu anvergu-
ră epică (însă pe scenarist și regizor, remarcă Ștefan
Oprea, „nu i-au interesat atât faptele de arme, sce-
nele de bătălie, cât atmosfera și starea de spirit
generate de realitatea războiului”6), ci și un film
de maturizare, pentru protagonist, sub impactul
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
7
o
profund al ororilor la care el e martor fără a pu-
tea interveni. Ca și eroina elenă, așa cum constată
Mihaela Grancea, „Mihai devine, fără să știe, pre-
mergătorul Morții celor de care se atașează”7, dis-
tingându-se totodată, potrivit lui Titus Vîjeu, drept
„un oracol tăcut al lumii cuprinse de spaime”8.
Spre deosebire de Casandra, Mihai rămâne
în viață (deși ultimul cadru din film - oniric sau
profetic? - poate sugera că el s-a alăturat tovarăși-
lor săi de pluton în lumea de dincolo, moartea sa
nu este nici reprezentată, nici motivată pe ecran)
și, asemenea lui Horațio din Hamlet, el se asigu-
ră că povestea celor dispăruți nu va fi uitată (ceea
ce a și făcut copilul de trupă Marin Lungu). Un
alt contrast față de mitul Casandrei apare într-o
secvență-cheie cu final tragic, cea a fotografiei de
grup din curtea înzăpezită a castelului abandonat.
Aici, chiar Mihai este cel care aduce calul - sim-
bol al morții iminente - printre camarazi, care-i
întâmpină cu urale. Ineditul cal troian e de fapt
un soldat în armură medievală, ca și colegii săi
(semnificativ, numai Mihai nu își acoperă vesti-
mentația obișnuită), dar al cărui coif are forma
unui cap de armăsar. Nu în ultimul rând, după
cum au subliniat criticii, viziunile protagonis-
tului nu sunt atât prevestitoare (de rău), ca ale
Casandrei, cât reparatorii (anunțând, în esență,
un bine iluzoriu). De pildă, Eva Sîrbu, care con-
sidera Prea mic pentru un război atât de mare „o
demonstrație de cinematograf”, afirma că, pentru
Gabrea, „cinematograful pare să însemne un dia-
log permanent între închipuire și realitate, un fel
de spectacol dublu al vieții în ceea ce are ea mai
concret și al fanteziei noastre, care o acceptă sau
o respinge, o completează sau o corectează, exact
așa cum eroul filmului, Mihai, corectează în în-
chipuire, ceea ce e de nesuportat, de neacceptat
pentru el în realitate”9.
Evident, transfigurarea mitului Casandrei nu
constituie decât o mică parte din bogatul univers
de semnificații al operei rezultate din colabo-
rarea - unică, fatalmente - a scenaristului D. R.
Popescu cu regizorul Radu Gabrea. De exemplu,
pentru Mira Liehm și Antonin J. Liehm, limbajul
vizual al cineastului „era clar insuflat de aceleași
surse folclorice care i-au inspirat pe contempo-
ranii săi bulgari (Djulgerov, Hristov), sovietici
(Paradjanov) și slovaci (Jakubisko)”10. Iar mo-
mentul în care Mihai aruncă din camioneta con-
dusă de dezertorul neamț, ultimul tovarăș de
drum al copilului, o sumedenie de căști, obstacole
menite a-i opri din cursă pe următori, aminteș-
te de acțiunea eroului, funcție stabilă a basmului,
etichetată de folcloristul Vladimir Propp drept
„salvarea”: „Eroul aruncă o perie, un pieptene, un
ștergar, care se prefac în munte, codru des și apă
mare”11. O asociere mai justificată decât trimite-
rea la merele căzute pe plajă și mâncate apoi de
cai în visul protagonistului eponim al lui Andrei
Tarkovski din Copilăria lui Ivan (termen inevita-
bil de comparație pentru Prea mic pentru un răz-
boi atât de mare).
În 1969, fiind întrebat de Eva Sîrbu, pe platoul
de filmare, de ce a ales să debuteze cu o producție
de război (sau, mai bine zis, împotriva războiu-
lui) și nu cu o peliculă de actualitate (o practică
mai firească în epocă), Radu Gabrea conchidea:
„Și apoi, am mai acceptat acest film și pentru că o
convingere de-a mea mai veche îmi spune că lu-
crând într-o bună colaborare cu un bun scenarist,
poți să realizezi un scenariu bun pornind de la
absolut orice subiect”12. Literatura cinematografi-
că a lui D. R. Popescu demonstrează că regizorul
intervievat nu se înșela.
Note
1 Luceafărul, anul XI, nr. 12 (308), 23 martie 1968, p.
7.
2 Pagini de jurnal, ediția a II-a alcătuită de Liana
Tatos, Editura Nemira, București, 2010, p. 152.
3 F - de la Film: Dumitru Radu Popescu - scenaristul
unor îngeri veseli, scenaristul unor îngeri triști, Editura
Noi Media Print, București, p. 56, subl. aut.
4 V. Anca Balaci, Mic dicționar mitologic greco-ro-
man, ediția a II-a, Editura Științifică, București, 1969,
p. 91; George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa
Editorială Odeon, Bucureștii, 1992, p. 94; Victor
Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura
Albatros, București, 1995, p. 107.
5	Radu Gabrea. Biografia unei opere, Editura Noi
Media Print, București, 2012, p. 13.
Noapte bună, mărite prinț!
■ Horia Bădescu
Cu vreo două decenii în urmă m-am îndem-
nat a-i schița un portret, fără să mă gândesc
vreo clipă că va veni o vremea în care are să
ne lase pe decindea Dunării să stăm de vorbă cu
Tică Dunărințiu și să-i căutăm batista piedută în
apele marelui fluviu și să se piardă pe căile văzdu-
hului, învăluit în mantia anilor. Dar curgerea vre-
mii neoprită este. Cred însă că fugarele creionări de
atunci își păstrează pe deplin actualitatea și acel por-
tret îi rămâne fidel și acum când amurgul și-a închis
pleoapa peste umbra amicului divinului Cezar și-al
prințului de la Elsinore și multe dintre întrebările pe
care le-a pus acestora, dar și altora, vor rămâne de-a
pururi fără răspuns.
Fiindcă, în ciuda a tot și a toate, Dumitru Radu
Popescu, prozatorul profund, dramaturgul strălu-
cit, omul, a rămas același, în literatură, ca și în viață.
Puternic, distant, circumspect - mai cu seamă cu
cei ce nu-i erau apropiați ori avea impresia că-i in-
tră în gradină la furat mere - cântărind lumea, ca
și Monșerul, cu ochiul de fântână al țăranului și pă-
rând a se preumbla mai mult prin sine decât printre
întâmplările lumii acesteia. Părând!
Pentru că, altminteri, D.R.-ul, cel adevărat, era
un hămesit de spectacolul universului, pe care se
amuza să-l privească, ca om de teatru ce se afla, din
toate unghiurile și locurile posibile. Din lojă ca și de
la balcon, din stal ca și din culise. El însuși un spec-
tacol atunci când asculta, și știa s-o facă!, istorisiri-
le omenești. Asculta cu urechea, cu ochii, cu gura,
cu nasul, cu părul, cu pieptul, cu umerii, cu trupul
Dumitru Radu Popescu s-a născut în 19 august 1935 în satul Păușa, județul Bihor, din părinți învățători (mama bihoreancă, tatăl oltean); a decedat la
București în 2 ianuaie 2023. Între 1942-1946 urmează clasele primare la școala din satul Dănceu, județul Mehedinți, apoi Școala Normală „Iosif Vulcan”
din Oradea (1946-1949) și Liceul „Emanoil Gojdu” din același oraș (1949-1953). Între 1953-1956 frecventează cursurile Facultății de Medicină din Cluj pe
care o abandonează în favoarea Filologiei, absolvind în 1961. Debut absolut cu versuri în ziarul „Crișana” din Oradea (1953). Ca prozator debutează în 1954
în revista „Steaua” cu schița O partidă de șah. Din 1956 este corector apoi redactor la „Steaua”. Între 1969-1982 este redactor-șef al revistei „Tribuna”, apoi
președinte al Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Contemporanul” din București, până în 1989.
Membru corespondent al Academiei Române din 1997, titular din 2006. Tot din 2006 este director general al Editurii Academiei Române. Este membru al
Senatului revistei „Contemporanul”.
A fost distins în repetate rânduri cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979, 1980), cu Premiul „I. L. Caragiale” al
Academiei Române (1970), Premiul revistei „Contemporanul” (2012), Premiul revistei „Convorbiri literare” (2012) ș.a.
A publicat volume de (lista nu este exhaustivă): Povestiri: Fuga (1958), Umbrela de soare (1959), Fata de la miazăzi (1964), Somnul pământului (1965), Duios
Anastasia trecea (1967), Leul albastru (1981); Romane: Zilele săptămânii (1959), Vara oltenilor (1964), F (1969), Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul
Țebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976), Viața și opera lui Tiron B. (I. Iepurele șchiop, 1980; II.
Podul de gheață, 1982), Orașul îngerilor (1985), Truman Capote și Nicolae Țic (1995), Paola și Francesca și al treisprezecelea apostol (1998), Săptămâna de miere
(1999), Falca lui Cain (2006), Întoarcerea tatălui risipitor (2009); Teatru: Acești îngeri triști (1970), „9” (1973), Teatru (1974), Rezervația de pelicani (1983),
Moara de pulbere (1989), Mireasa cu gene false (1994), Cimitirul de trenuri (1996), B. Stoker și Contele Dracula (2000), O batistă în Dunăre (2001), Cucul de
fier (2004), Săptămâna cu o mie și una de nopți (2004), Ștefan cel Mare (2004), Nopțile săptămânii (2005), Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen (2007),
Diavolul aproximativ (2008); Poezii: Câinele de fosfor (1981); Eseuri: Virgule, Galaxia Grama, Complexul Ofeliei, Actori la curtea prințului Hamlet, Dudul lui
Shakespeare ș.a.
Scenarii de film: Un surâs în plină vară (1964, r. Geo Saizescu), La porțile pământului (1966, r. Geo Saizescu), Balul de sâmbătă seara (1968, r. Geo Saizescu),
Prea mic pentru un război atât de mare (1970, r. Radu Gabrea), Păcală (1974, r. Geo Saizescu), Duios Anastasia trecea (1980, r. Alexandru Tatos), Zbor planat
(1980, r. Lucian Mardare), Mireasa din tren (1980, r. Lucian Bratu), Căruța cu mere (1983, r. George Cornea), Fructe de pădure (1983, r. Alexandru Tatos), Nelu
(1988, r. Dorin Mircea Doroftei), Rochia albă de dantelă (1989, r. Dan Pița), Cenușa păsării din vis (1990, r. Dorin Mircea Doroftei), Turnul din Pisa (2002,
r. Șerban Marinescu), „15” (2005, r. Sergiu Nicolaescu).
Opera sa a fost tradusă în limbile: rusă, ucraineană, franceză, chineză, cehă, japoneză, engleză, estoniană, maghiară, suedeză, italiană, germană ș.a.
Grupajul In memoriam a fost realizat de Ioan-Pavel Azap.
6	Scriitorii și filmul, Editura Timpul, Iași, 2004, p.
212.
7	„Reprezentări cinematografice ale mesagerilor
Morții”, Film, nr. 4 (30), 2020, p. 57.
8	Op. cit., p. 42.
9	„Pe ecrane: Prea mic pentru un război atât de mare”,
Cinema, anul VIII, nr. 2 (86), februarie 1970, p. 33.
10	The Most Important Art: Soviet and Eastern
European Films after 1945, University of California
Press, Berkeley și Los Angeles, 1980, p. 358.
11	Morfologia basmului, traducere de Radu Nicolau,
Editura Univers, București, 1970, p. 58.
12	„’69 pe platouri: Prea mic pentru un război atât de
mare”, Cinema, anul VII, nr. 3 (75), martie 1969, p. 6.
■
întreg. Luminat de un surâs de Păcală copil. Nu e
de mirare atunci că, hulpav de ascultare, era la fel de
flămând să ne restituie tot ce-a înghițit, rumegat și
transformat într-o lume a lui și numai a lui.
I-au plăcut parabolele, sub care ascundea, fără
să ascundă, zgura și nămolul contemporaneității, și
spuma subțire a metaforei. Care metaforă i-a răzbu-
nat pe nu prea îndrăgiții poeți seducându-l mefisto-
felic pe înrăitul, admirabilul prozator și dramaturg
să se dea în spectacol pe scena orfică.
S-a nărăvit la senectute de patima corespon-
denței, scriind epistole către persoane și persona-
je ilustre, pe care le-a interpelat despre măreția și
nemernicia omului, azvârlindu-ne sub ochi titluri
năucitoare, amuzându-se, odată cu noi, de jerba pa-
radoxurilor cu care pipăia normalitatea inexistentă
a umanității. Rămânând, în fond, un cercetător al
adâncului, profund și tragic.
A scris despre dor și despre frică, despre regi și
măscărici, despre ape minerale și sânge, despre vâ-
nători apocaliptice și despre viscolite Ierusalimuri.
A trecut prin istorie aproape egal cu sine însuși,
călare pe acel fabulos iepure șchiop legat la ieslea
birtului celest. În care birt D.R.-ul s-a hotărât, iată,
să-și reîntâlnească prietenii plecați întru eternitate,
precum în nesfârșită și înflorită voroavă de odini-
oară, la o bere și o fabuloasă poveste, de care să se
uluiască și îngerii. Și pe care noi ce-i rămași n-o vom
mai auzi niciodată! Noapte bună, mărite prinț!
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
filosofie
Exercițiile spirituale antice
și „filosofia creștină” (I)
■ Viorel Igna
Marele merit al lui Paul Rabbow, scrie P.
Hadot, a fost acela de a arăta, în lucrarea
intitulată Seelenfuhrung, Methodik der
Exercitien in der Antike1, că metodă de meditație
care se găsește expusă și practicată în faimoasa
operă a lui Ignazio de Loyola, Exercitia spiritu-
alia, își are rădăcinile în exercițiile spirituale ale
filosofiei antice. Filosoful german a analizat într-o
manieră sintetică diversele tipuri de exerciții spi-
rituale practicate de către stoici și de către epicu-
rieni, și a subliniat faptul că sunt exerciții spiri-
tuale asemănătoare cu cele întâlnite la Ignazio de
Loyola.
Lucrarea lui P. Rabow a deschis în acest sens
căi noi de analiză. Totodată, remarcă Pierre
Hadot2, el nu a văzut până la capăt consecințele
descoperirii sale. El a legat fenomenul exercițiilor
spirituale de ceea ce poate fi numit orientamentul
spre interioritate, Innenwendung, care s-a verificat
în secolul al III-lea î. I. Hr. în mentalitatea graecă,
și care s-a manifestat odată cu dezvoltarea școlii
stoice și epicureice. În realitate fenomenul a fost
mult mai extins. Se fac deja referiri în dialogul
socratico- platonic, și care se va prelungi până la
sfârșitul Antichității. Fapt important, este că acest
fenomen constituie esența însăși a filosofiei an-
tice, iar filosofia ca atare a fost concepută ca un
exercițiu spiritual.
Dacă Paul Rabbow, scrie P. Hadot, avea tendin-
ța de a limita extensiunea acestui fenom la peri-
oada elenistică și romană, deoarece vede numai
aspectul etic, și nu observă acel aspect decât în
filosofii ca stoicismul și epicureismul; aceste școli
dădeau în mod evident prioritate eticii, cu învă-
țătura lor cu tot. De fapt, Paul Rabbow definește
exercițiul spiritual ca fiind unul moral: cu exerci-
țiul moral, ne spune el, indicăm un procedeu, un
act determinat, destinat să se influențeze pe sine
însuși, efectuat cu intenția conștientă de a realiza
un efect moral determint; acest exercițiu este în-
dreptat totdeauna spre exterior, întrucât se repetă
pe sine, sau este legat de celelalte cu ajutorul unui
instrument metodic3.
În cadrul creștinismului acest exercițiu moral
a devenit exercițiu spiritual: Exercițiul spiritual,
scrie P. Rabbow, se aseamănă ca frații gemeni, în
esența și în structura sa, exercițiului moral; acest
exercițiu spiritual care a fost dus la perfecțiune și
la nivelul clasic din Exercitia spiritualia de Ignazio
de Loyola aparține în propriu sferei religioase, de-
oarece tinde să întărească, să conserve, să reînno-
iască viața întru spirit, vita spiritualis.
Datorită caracterului specific al spiritualității
creștine, exercițiul spiritual creștin dobândește
o nouă semnificație, inspirată de moarte lui Isus
Hristios și de viața trinitară a persoanelor divine.
Însă a vorbi de un simplu exercițiu moral, scrie P.
Hadot, pentru a indica exercițiile filosofice ale an-
tichității echivalează cu ignorarea importanței și
a semnificației unui asemenea fenomen. Așa cum
a remarcat și înainte P. Hadot, aceste exerciții in-
tenționează să realizeze o transformare a viziunii
despre lume și o metamorfoză a ființei. Deci au
o valoare nu numai morală, ci și existențială. Nu
este vorba de un cod de bună conduită, remarcă
P. Hadot, ci de maniera de a fi, în cel mai bun sens
al cuvântului. Deci denumirea de exerciții spiritu-
ale este în ultimă analiză, cea mai bună, deoarece
subliniază că este vorba de exerciții care pun la
încercare întregul spirit.4
Citindu-l pe Paul Rabbow, avem impresia că
Ignazio de Loyola a regăsit metoda exercițiilor
spirituale datorită renașterii studiului retoricii
antice ce a avut loc în secolul al XVI-lea5
De fapt, în Antichitate, retorica nu era decât
un instrument printre altele, care era în serviciul
exercițiilor și care erau cele filosofice. Pe de altă
parte, deja în primele secole ale Bisericii, spiritua-
litatea creștină a adunat ereditatea filosofiei antice
și a practicilor sale spirituale, care era în același
ton cu tradiția creștină în care Ignazio de Loyola
și-a găsit metoda Exercițiilor sale.
Înainte de toate P. Hadot precizează termenul
de exercițiu spiritual. Exercițiul corespunde
termenilor grecești de askesis sau melete. În acest
sens este necesară distincția între semnificația
creștină și apoi modernă a termenului și folosirea
termenului de askesis în filosofia antică. Pentru
filosofii antici termenul askesis indica numai
exercițiile spirituale de care am vorbit, adică o
activitate interioară proprie gândirii și voinței. În
continuare vom analiza mai curând receptarea în
cadrul creștinismului a conceptului de askesis în
sensul filosofic al termenului.
Faptul indispensabil, pentru a înțelege feno-
menul de care ne ocupăm, scrie P. Hadot, este că
creștinismul a fost prezentat de o întreagă parte a
tradiției creștine, ca o filosofie.6
Această asimilare a început cu sciitorii creștini
din secolul al II-lea d. I. Hr. Numiți Apologiști, și
în primul rând cu Iustin Filosoful(100-163/167),
sfântul patron al filosofilor. Pentru a contrapune
filosofiei grecești acea filosofie care în ochii lor era
creștinismul, ei au numit-o „filosofia noastră”, sau
„filosofia barbară”.7
Însă ei nu considerau creștinismul o filosofie ca
oricare alta, ci ca fiind filosofia. Ceea ce era îm-
prăștiat și delimitat în filosofia greacă este siste-
matizat în filosofia creștină. După ei, filosofii greci
n-au avut în posesie decât părți ale Logos-ului8,
în timp ce creștinii sunt în posesia Logos-ului
întrupat în Isus Hristos. Dacă a filosofa înseamnă
a trăi conform legii rațiunii, creștinii filosofează
deoarece trăiesc conform Legii Logos-ului dum-
nezeiesc9. Această temă va fi reluată pe larg de
Clemente Alexandrinul. El leagă în mod strâns
filosofia și paideia, educația de ființa umană. Deja
în filosofia greacă Logos-ul, pedagogul dumneze-
iesc, era cel care educa umanitatea; creștinismul
considerat o plină revelație a Logos-ului, este ade-
vărata filosofie10, care ne învață să ne comportăm
astfel încât să ne asemănăm lui Dumnezeu și să
acceptăm planul dumnezeiesc (oikonomia), ca
principiu directiv al întregii noastre educații11.
Această identificare a creștinismului cu ade-
vărata filosofie va inspira numeroasele aspec-
te ale învățăturii lui Origen și care va rămâne
vie în toată tradiția origeniană, în mod special
la Capadocieni: la Vasile cel Mare, Grigorie din
Nazianz, Grigorie din Nissa și Ioan Gură de Aur
(Crisostomul). Acești autori vorbesc de ”filoso-
fia noastră”, „filosofia completă” sau de „filoso-
fia după Isus Hristos”. Ne putem întreba dacă o
asemenea identificare este legitimă, și dacă nu a
contribuit puternic la faimoasa „elenizare” a creș-
tinismului de care s-a vorbit atât de mult. P. Hadot
ne spune că prezentând creștinismul ca o filosofie,
această tradiție este moștenitoarea, conștientă, a
unui curent care exista deja în tradiția ebraică, în
special la Filon din Alexandria12. Acesta din urmă
prezenta ebraismul ca pe o patrios philosophia, fi-
losofia tradițională a poporului evreu. Găsim ace-
lași vocabular la Titus Flavius Iosephus13.
Mai târziu când monahismul va apărea ca o re-
alizare a perfecțiunii creștine, va putea fi prezen-
tat și el ca o filosofie, începând cu secolul al IV-
lea, de exemplu Grigorie din Nazianz, Grigorie
din Nissa și Ioan Gură de Aur și în mod concret
Evagrie Ponticul14.
P. Hadot face în continuare o lungă listă de
filosofi care au avut aceeași opinie. Găsim această
atitudine, ne spune el, la Teodoreto din Ciro, apoi
chiar Filon din Alexandria care a deschis această
cale, numindu-i filosofi pe Vindecătorii care, așa
cum se știe trăiau în liniște meditând la Tora și
dedicându-se contemplației. Așa cum a arătat,
Jean Leclercq15, Evul Mediu latin va continua, sub
influența tradiției grecești, să dea numele de filo-
sofie tradiției monahale.Astfel un text monahal
cistercensian ne spune că discipolii lui Bernard de
Chiaravalle eru inițiați de el în disciplinele filo-
sofie cerești. Iohannes Saresberiensis (Salisbury)
afirmă despre călugări că filosofează în maniera
cea mai autentică și cea mai dreaptă cu putință16
Nu se va insista niciodată prea mult asupra
acestui fenomen de importanță fundamentală,
ne spune P. Hadot17, care este cel de asimilare ce
are loc între filosofie și creștinism. Nu este vorba
sub niciun fel de a nega originalitatea incompa-
rabilă a creștinismului. Pe de altă parte nu este
vorba de un curent istoric limitat, legat de tra-
diția Apologiștilor și a lui Origen. Oricum acest
curent există, și a avut o importanță foarte mare,
cu consecințele pe care le cunoaștem, acelea de a
introduce în creștinism exercițiile spirituale ale
filosofiei. Prin exercițiile spirituale s-a introdus
în creștinism și un anume stil de viață, o anumită
atitudine spirituală, o anumită tonalitate spiritua-
lă care nu se găsea la origini.
Acest fapt este foarte semnificativ: dacă crești-
nismul putea fi asimilat unei filosofii, este tocmai
pentru că filosofia însăși era înainte de toate un
mod de a fi, un stil de viață.
Așa cum s-a mai spus aici, atitudinea funda-
mentală a filosofului stoic era conceptul de pro-
sophe, atenția acordată sinelui individual, atenția
acordată propriului sine în mod constant. Omul
vigilent este totdeauna perfect conștient nu nu-
mai de ceea ce face, ci și ce este el, adică de poziția
sa în cosmos și a raportului său cu Dumnezeu.
Această conștiință de sine este în primul rând o
conștiință morală, care încearcă să realizeze în
orice moment o purificare și o corectare a in-
tenționalității: în fiecare moment, comentează P.
Hadot, filosoful adevărat este atent și nu admite
sub niciun motiv o acțiune diferită în afara ace-
leia de a face bine. Dar această conștiință de sine
nu este numai o conștiință morală, ci este în ace-
lași timp și o conștiință cosmică: omul „atent”
trăiește neîncetat în prezența lui Dumnezeu și în
„amintirea Lui”, dând ascultare cu bucurie voinței
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
o
Rațiunii universale și fiind în măsură să vadă toa-
te lucrurile cu aceeași privire pe care ar face-o și
Dumnezeu.
Aceasta este atitudinea filosofică prin exce-
lență. O atitudine asemănătoare o are și filosoful
creștin. Apare deja în Clemente din Alexandria,
într-o frază care anunță spiritul care va dăinui
mai târziu în monahismul de inspirație filosofică.
Este necesar ca Legea divină să inspire teama,
în așa fel încât filosoful să dobândeascâ și să con-
serve liniștea sufletească (amerimnia), datorită
prudenței sau grijii (eilabeia) și atenției îndrep-
tate spre sinele individual (prosophe), rămânând
înainte de toate imuni la păcate.18
Această lege dumnezeiască, în spiritul lui
Clemente, este împreună cu Rațiunea universală
a filosofilor și a Cuvântului divin al creștinilor o
realitate ce inspiră o anumită teamă, nu în sen-
sul de pasiune, condamnată ca atare de stoici, ci
în sensul de circumspecție, de o anumită grijă în
ce privește gândirea și acțiunea umană. Această
atenție acordată propriului sine, amerimnia, ca li-
niște sufletească, era unul din scopurile ce și le-a
propus și monahismul.
Atenția acordată sinelui individual, prosophe,
atitudine fundamentală a filosofului, va deveni la
rândul ei o atitudine fundamentală a călugărului.
În același fel Atanasius, în Viața lui Anton, scrisă
în 357, ne povestește despre convertirea Sfântului
la viața călugărească, și se mulțumește să ne spu-
nă că s-a mulțumit să-și dea o atenție mărită sie
însuși. Pe patul de moarte Antonio le va spune
călugărilor săi: „Să trăiți astfel, ca și cum ați putea
muri în fiecare zi, dând atenție sinelui vostru
individual, amintindu-vă de îndemnurile pe care
vi le-am dat.19”
Această atenție în ce privește prezentul și îm-
preună cu ea controlul gândurilor, cu acceptarea
voinței dumnezeiești și purificarea intențiilor în
raporturile cu ceilalți, comentează P. Hadot, este
în ultimul rând o atitudine pur mistică.
În gândirea lui Marc Aureliu, există texte care
sunt un adevărat rezumat al acestor atitudini refe-
ritoare la atenția constantă care trebuie îndreptată
spre prezent și spre manifestările sale :
„În tot ceea ce faci și în orice moment, depinde
de tine dacă te mulțumești cu ceea ce se întâmplă
în prezent, de aceea este nevoie să te comporți cu
dreptate cu ceilalți oameni, și să examinezi cu o
anumită metodă reprezentările și faptele prezen-
te, pentru a nu permite în cadrul gândirii acțiunii,
nimic din ceea ce este inadmisibil20”
Atenția continuă asupra gândurilor și asupra
intențiilor se regăsește în spiritualitatea monaha-
lă. Aceasta este paza inimii, nepsis sau vigilanța.
Nu este vorba numai de un exercițiu al conștiin-
ței morale: această atenție, prosophe îl așază din
nou pe om în ființa sa autentică, adică în relația
sa cu Dumnezeu; acest lucru echivalează cu un
exercițiu continuu al prezenței lui Dumnezeu.
Porfir, discipolul lui Plotin, a scris, de exemplu,
următoarele:
În orice acțiune, în orice operă, să fie prezent
Dumnezeu ca martor și ca supraveghetor!”21.
Aceasta era una din temele fundamentale ale ne-
cesității filosofice: prezența în fața lui Dumnezeu
și în fața propriei conștiințe.
„Să nu te bucuri și să nu te odihnești decât ca
urmare a unui singur lucru: să treci de la o ac-
țiune în favoarea altora la o altă acțiune făcută
pentru alții, însoțit de prezența lui Dumnezeu în
mintea ta”22
În ce privește tradiția monahală, dogmele fi-
losofice sunt substituite de porunci, ca reguli de
viață evanghelică, adică de cuvintele lui Hristos
care enunță principiile vieții creștine. Dar alături
de poruncile evanghelice, regula de viață se poa-
te inspira din învățăturile Anticilor și a primilor
călugări. Așa cum am văzut, înainte de a muri,
Antonio le-a recomandat discipolilor să-și amin-
tească de îndemnurile continue ce le-au primit de
la el.
Trebuie să ne amintim de căile parcurse de că-
lugării ce ne-au precedat în bine, și să ne adecvăm
lor, declara Evagrie Ponticul23.
Poruncile evanghelice și textele anticilor se
prezintă uneori în maxime și sentințe în buna
tradiție filosofică, care pot fi memorizate și
meditate într-o manieră foarte ușoară. Nevoii
de memorie și de meditație îi corespund cu-
legerile de texte din Apofthegmata24 și din
Kefalaia, pe care le întâlnim în literatura mona-
hală. În Kefalaia, găsim cuvintele faimoase ale
Anticilor, ale Părinților Deșertului, pronunțate
în împrejurări determinate. Acest gen literar a
existat și în tradiția filosofică: găsim numeroase
exemple și în Dioghenes Laertios. Iar textele din
Kefalaia, sunt colecții de sentințe relativ scurte,
cel mult grupate în centurie; acesta este un gen
literar destul de cunoscut în literatura filosofică
tradițională: de exemplu acestui gen îi aparți-
ne Ta eis eauton de Marc Aureliu, Sentințele lui
Porfir. Aceste genuri literare au satisfăcut nevoia
de meditație.
La fe ca meditația filosofică, meditația creștină
va putea să se dezvolte destul de mult făcând
apel la toate metodele retoricii, cu amplificările
oratorice, mobilizând astfel toate resursele
imaginației. De exemplu, Evagrie Ponticul își
invită în această manieră discipolul să-și imagi-
neze propria moarte, descompunerea propriului
corp, teroarea și suferințele sufletului în infern,
focul etern, și, la modul contrar, fericirea celor
drepți25.
Felix Aftene
acril pe pânză, 160 x 80 cm
Cugetările lui Dionis
Dacă până acum am văzut în ce context sunt
așezate execițiile spirituale în raport cu filosofia
creștină, în continuare vom face apel la un studiu
extrem de important ce aparține unui filosof al
religiei care a fost Erwin Rousselle, în lucrarea sa
Misterul Transformării26:
„Lumea rațională în care trăim, este moderată
în satisfacera necesităților și exigențelor naturale,
fiind aplecată spre profan. Raționalismul nu este
favorabil nici religiei, nici nobilității. Dar contem-
plația ajunge la bogăția sa plenară și la superiorio-
ritatea sa asupra lumii numai atunci când se înalță
până la religiozitate; la activismul exagerat, atunci
când bulversează istoria”27
Exercițiile spirituale Erwin Rousselle le vede
ca pe o serie de contemplări coordonate conform
unui sistem ce reprezintă o anumită răscolire in-
terioară. Valoarea exercițiilor spirituale constă
în faptul că un asemenea antrenament metodic
presupune o probă substanțială din partea su-
fletului, care-i dă un impuls spre perfecțiunea
interioară. Sistemul exercițiilor trebuie să
prezinte un dinamism pe care-l cunoaștem; și
este absolut normal, scrie E. Rousselle, că toate
exercițiile budhiste, islamice și creștine, să aibă
un parcurs paralel, datorită ritmului impostat de
Logos-ul divin.
Erwin Rousselle se limitează să analizeze exer-
cițiile lui Ignazio da Loyola, care se împart în
patru grade, corespondente nivelului spiritual
( în patru săptămâni), asemănătoare Slujbei ca-
tolice. Prima săptămână corespunde nivelului
de purificare, care este pusă în partea de intro-
ducere la Slujbă. În acest moment sunt practi-
cate meditații asupra originii păcatului (Lucifer,
Adam, Individul) și asupra Infernului. Urmează o
Spovedanie generală și Iertarea. Acum apare Isus
Hristos, „Cuvântul” dumnezeiesc și „Lumina lu-
mii” în corespondența Marii iluminări și a lecturii
Cuvântului lui Dumnezeu în cea de-a doua parte
a Slujbei28. Viața celui care se roagă și-l contemplă
pe Dumnezeu se desfășoară cu ajutorul imagini-
lor ce-i apar în fața ochilor.
În cea de-a treia parte sunt contemplate sufe-
rințele și moartea lui Isus, în corespondență cu
ofertele proprii slujbei și dedicării eului empiric.
În a patra săptămână se contemplă în
sfârșit Mântuirea și Iertarea, corespunzătoare
transformării și Împărtășirii, adică al momentului
final, cel al unirii. Prin contemplarea imaginilor
este reînviat în om dinamismul propriu vieții și
tot ceea ce-i corespunde.
Se cunoaște deci că izvorul energetic al tuturor
preoților și călugărilor rezidă în practica exerci-
țiilor, așa cum se-ntâmplă în alte religii; în acest
sens ne putem întreba, dacă un asemenea izvor de
energie, constă într-o serie ordonată de contem-
plări, poate să fie accesibil și profanilor? aceasta
datorită faptului că este vorba de un antrenament
care strânge într-o unitate toate forțele omului, îi
mărește la maxim energia, în măsură să permită
dispariția frământărilor interioare și a unei atitu-
dini negative în fața vieții.
E. Rousselle răspunde afirmativ, da, poate fi ac-
cesibil, dar fără prezența Maestrului rămâne nu-
mai un deziderat. Imaginile mitice și reprezentări-
le dogmatice proprii exercițiilor ignațiene trebuie
să lase locul reprezentărilor, în așa fel încât să fie
concepute într-un mod non dogmatic. Încercând
să le găsim, ne vom afla în cadrul ritului consa-
crării. Aici E. Rousselle paragonează actul de pro-
fesare a credinței cu cele asemănătoare misterelor
lui Isis în cadrul ritului „sirian”. Reprezentările
fiind iraționale, sunt în măsură să exprime orice
10
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
acțiune pre-dogmatică necesară pentru a se elibe-
ra de mișcările și pulsiunile subconștientului.
Un rit deloc asemănător, cu caracter legen-
dar, face trimitere la experiențele lui Parsifal29 în
castelul nobilului Gral. Experiențele practico-pe-
dagogice realizate având acest scop demonstrează
că astfel s-a putut obține o temă ce avea ca obiect
un exercițiu clasic, printr-o perpetuare a imagi-
nilor revelatoare pentru misiunea întreprinsă. În
figura cavalerului ce căuta castelul lui Gral este re-
prezentată în mod simbolic cea mai bună din sub-
stanțele omului occidental, cu unitatea sa cu tot,
a elementului contemplativ împreună cu cel activ.
Ne vom limita în continuare, împreună cu E.
Roussele, să relevăm pe scurt ritmul vieții parcurs
de Parsifal și vom demonstra cât de utilă este
această temă pentru practica exercițiilor spirituale
care înseamnă un impuls pe calea perfecțiunii și
unirii cu ființa divină.
Note
1	P. Rabbow, Seelenfuhrung, Methodik der Exercitien
in der Antike, Munchen 1954.
2	Hadot Pierre, Esercizi spirituali e Filosofia antica,
Einaudi, Torino 1988, p. 69.
3	P. Rabbow, op cit., p. 18.
4	Ibid., p. 30.
5	Ibid., pp. 301 și 306.
6	P. Hadot, op. cit., p. 71.
7	Iustin Filosoful, Dialogo con Trifone, 8, I. (Dialogus
cum Triphone Judeo), în PG, vol. VI, coll. 471-79.
8	Ibid. Apologia secunda pro Christianis, 13, 3.
9	Iustin Filosoful, Apologia prima pro Christi, 46, 1,4.
10	Clemente din Alexandria, Stromata, I, 13, 57, I-58,
3, (PG, voll. VIII-IX).
11	Ibid., II, 52, 3.
12	Filon din Alexandria, Legatio ad Caium, cap. I56 și
345; Vita Mosis, II, 216; De vita contemplativa, cap. 26.
13	Antiquitatum iudaicarum libri, I8, II și 23, în Flavi
Iosephi Opera, ap. Weidmannos, ed. Niese, Berolini
1955, 7 voll., vol. 4, pp.142 și 144.
14	Ioan Gură de Aur, Adversus oppugnatores eorum
qui vitam monasticam inducunt, III, 13, coll.372 (PG,
vol. XLVII, coll. 319-86).
15	Jean Leclercq, Pour l’histoire de l’expression philo-
sophie chretienne, în „Melanges de Science Religieuse”,
IX, 1952, pp. 221-26.
16	Givanni di Salisbury, Policraticus, VII, 2I, în PL ,
vol. CXCIX, 696.
17	Hadot P., Exerciții spirituale, op. cit., p. 73
18	Clemente di Alessandria, Stromata, cit. II, 20, I20,
I.
19	Atanasio, Vita di Antonio, În PG vol . XXVI, 969 B.
20	Marco Aurelio, I ricordi, VII 54.
21	Porfir, Scrisoare către Marcella, ed. W. Potscher,
Brill, Leiden 1969, cap. 12, p. I8 10.
22	Marc Aureliu, I ricordi, VI, 7
23	Evagrio Pontico, Capita practica ad Anatolium, în
PG vol XL, coll. I 219-252.
24	P. Hadot face trimitere la articolul Apophtegma, din
Reallexikon fur Antike und Christentum, vol. I, 1950,
pp. 545-50 (Th Klauser).
25	Evagrio Pontico, Apofthegmata Patrum, în PG, vol.
LXV, I73, A-B.
26	Rousselle Erwin, Il Mistero della Trasformazione,
Fratelli Bocca editori Milano, 1951.
27	Ibid. p. 23.
28	Trebuie remarcat că este vorba de Slujba catolică
înaintea Conciliului Vatica II.
29	Parsifal, celebrul personaj din ciclul arturian, apar-
ținând cavalerilor Mesei Rotunde.
■
Homo Universalis (I)
■ Vasile Zecheru
.considerată ca o colecție de probleme di-
verse și de soluții și mai diverse, ea (filosofia
modernă, n.n.) nu este altceva decât o philo-
sophiagarrula, o filosofie a lui a vorbi...
*
Această philosophia perennis, preluată de la
greci de arabi, de evrei, de scolastici, este deci
philosophia prima, ea fiind o “theorie” a pri-
melor principii.
*
Spre deosebire de Descartes, care din cerce-
tarea tuturor științelor ajunge să constate
ignoranța lui, Socrate, tot printr-o cercetare
metodică, ajunge la o certitudine: Știu că nu
știu! [.] Socrate acceptă astfel [.] un prin-
cipiu care va face carieră odată cu Platon și
Aristotel, și anume: eu știu, deci sunt capabil
de știință.
Anton Dumitriu
ncă din prefața cărții sale, intitulată inspirat
Homo universalis. Încercare asupra naturii
realității umane, Anton Dumitriu surprinde
și impresionează nu doar prin proclamarea unui
țel insolit și de o subtilitate metafizică aparte, ci
și prin abordarea deosebit de ingenioasă în ceea
ce privește fixarea categorială și conceptuală a
subiectului pe care și-l propune. Așadar, ideea de
om perfect stă, acum, sub lupa autorului nostru
și de jur-împrejurul acestui obiect de studiu își va
edifica el întreaga sa demonstrație, anume orches-
trată spre a evidenția profunzimile înțelesurilor
pe care le vede, cu ochiul minții sale, în tradițiile
autentice, precum și degenerescența constantă a
filosofiei care, treptat și irevocabil a parcurs dru-
mul de la philosophia perennis, metafizica autenti-
că, la philosophia garrula, o filozofare a lui digitur
fără obiect unic de studiu, relativizând și contes-
tând neîncetat. Concept fundamental și de ma-
ximă cuprindere exprimând atributele și relațiile
esențiale ce se pot aduna în jurul idealului de om
perfect1, sophos-ul - omul deificat din antichitatea
elenă - este reprezentat de către Anton Dumitriu
în rând cu omul veritabil din China (chen-jen),
omul eliberat din India (jivan-mukta) și omul su-
prem din iudaism (adam-elyon). Islamul, la rân-
du-i, a avut sclipirea să-l numească pe acest om
întreg, întregit, integru - homo universalis (de
unde și titlul lucrării antondumitriene) -, în timp
ce creștinismul medieval își va fi apropriat un re-
per dual întru devenirea omului, întruchipat prin
tantdemul alcătuit din cavaler (conștiința regală
a iubirii și ordinii universale) și sfânt (conștiința
prezenței divine și a miracolelor inexplicabile).
Remarcabil și ingenios edificiu livresc, volumul
Homo universalis ilustrează, înainte de toate, alti-
tudinea intelectuală a autorului și reprezintă, neîn-
doielnic, o sinteză ce integrează câte puțin din toate
lucrările sale anterioare care se circumscriu tematicii
ezoterico-sapiențiale.2 În preambului cărții, Anton
Dumitriu îl introduce cu solicitudine pe cititor într-o
vastă și fascinantă problematică, subtilă și complexă,
deopotrivă, pe care, cu delicatețe, o propune spre
analiză și elucidare pentru ca, în final, să formuleze
un rezumat,3 ca ancoră și ca aviz prealabil pentru cei
ce nu vorbesc curent limba română. Între aceste două
repere ce punctează începutul și sfârșitul lucrării
se desfășoară cele douăsprezece capitole, unul mai
captivant decât celălalt - trepte ale demonstrației
geometrice pe care Anton Dumitriu o etalează cu
desăvârșire susținând, prin aceasta, enunțul proble-
mei așa cum rezultă el din chiar titlul volumului.
În beneficiul unei prezentări succinte a traiectu-
lui tradițional către statutul de homo universalis și a
înțelesurilor ce se grupează în jurul acestui ideal, am
grupat primele trei capitole într-o secțiune ad-hoc
menită a rezuma tematica și a delimita etapele ce
se impun a fi parcurse pentru o corectă receptare a
mesajului profund pe care Anton Dumitriu l-a înci-
frat în demersul său. În această logică, primele două
capitole asigură, cumva, premisele în funcție de care,
în cel de-al treilea capitol, se prefigurează o conclu-
zie provizorie ca treaptă firească a planului logic pe
care autorul îl desăvârșește cu măiestrie sub privirile
cititorului.
În reprezentarea lui Anton Dumitriu, diferența
subtilă și greu de sesizat dintre philosophia garru-
la și philosophia perennis4 pare a fi însuși nodul
problemei care, odată dezlegat, luminează reperele
fundamentale ce definesc conceptul de homo univer-
salis așa cum a fost acesta înțeles de gânditorii din
antichitatea greco-latină și nu numai. Încă din anii
de început ai erei creștine, dezordinea se instalaseră
în ceea ce inițial s-a numit philosophia perennis, adică
receptarea directă și ne-mediată a Adevărului de
către omul anume pregătit; spirite luminate ale acelui
timp (Plutarh, Clement al Alexandriei, Diogenes
Laertios...) au lăsat referiri și verdicte neliniștitoare
privind ... amestecul heteroclit de idei și concepții
care alcătuiau, pe atunci, un conglomerat incapabil
să dea sens cunoașterii umane. Mai târziu, în evul
mediu, confuzia se va amplifica în mod evident, și
aceasta îndeosebi pentru că gânditorii acelor vremu-
ri încercau, cu obstinație, să justifice dogmele teo-
logice pornind de la scrierile lui Platon și Aristotel;
spune Anton Dumitriu: Dacă se cercetează filosofia
scolastică, se vede că ea se păstrează pe aceeași linie
a grecilor, de a specula (reflecta) problemele puse în
mod indefinit, chiar dacă anumite limite nu puteau fi
depășite prin soluțiile ce se dădeau. (Dumitriu, 1990,
pp. 14-16)
Pentru a fixa domeniul intitulat philosophia garru-
la, Anton Dumitriu dezvoltă cu ingeniozitate o ar-
gumentație coerentă despre diversitatea concepțiilor
filosofice actuale, precum și despre lipsa unui obiect
unic de cercetare în această materie. Așa se face că
de la Descartes către timpurile actuale, filosofia a de-
venit un bellum omnium contra omnes din moment
ce fiecare autor de sistem filosofic a negat cu vehe-
mență tot ce s-a spus până la el și a afirmat o nouă
reprezentare care, la rându-i a fost anulată și ea de
către un intervenient ulterior. Astfel istoria filoso-
fiei moderne nu poate consemna decât o continuă
succesiune de ipoteze și de utopii (soluții nevalidate
în plan existențial) care, uneori, nu au făcut decât să
producă suferință și perturbații incalificabile în plan
socio-uman (vezi marxismul, de pildă) și, în paralel,
un inevitabil și aberant consum de resurse cu efecte
notabile în planul echilibrului și al armoniei univer-
sale. (Dumitriu, 1990, pp. 12-16)
Ca o reacție la scolastica decadentă și sterilă, în-
cepând cu quattrocento și continuând, apoi, cu veacu-
rile următoare, problematica omului este poziționată
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
11
o
central în cadrul filosofiei, de aici decurgând o nău-
citoare și contraproductivă învălmășeală de idei și
abordări, cum va constata cu profundă insatisfacție
Rene Descartes, la vremea sa. Așa se face că, în ab-
sența unei preocupări coerente pentru a reflecta
Unul (unitatea, universul ordonat și conștient de
sine), filosofia devine un conglomerat de filosofări
despre toate și despre nimic, un demers oarecum
fără finalitate și fără sens, o philosophia garrula
(locvace, flecară, speculativă...) care nu-și propune
defel scopuri operative și viabile în plan ontologic,
ci doar vorbește obositor despre. Anton Dumitriu
consemnează însă și unele eforturi remarcabile în-
dreptate către regăsirea unității filosofiei pentru a se
reveni, astfel, la venerabila și originara metafizică așa
cum se prezenta ea în antichitatea elenă, spre exemp-
lu, când aceasta se distingea anume prin obiectul său
unic de studiu - principiile prime - fiind declarată,
din această rațiune, regina neîncoronată a științelor
și, concomitent, arta artelor. În epoca modernă, mari
gânditori ai omenirii s-au concentrat pentru a regăsi
unitatea pierdută a filosofiei și pentru a da coeziune
întregului demers.
Gottfried Leibnitz, de pildă, a avut ideea consti-
tuirii unei enciclopedii care să reprezinte o cheie
de boltă menită a conferi integralitate ansamblului
științelor și, prin aceasta, o coerență întregului și,
cumva, o direcționare unitară a efortului ulterior de
cercetare. Celebrul filosof și matematician german
promovează ca metodă ceea ce el numește calculul
logic - o algoritmizare matematică alcătuită din op-
erațiuni logice și reguli de efectuare a acestora prin
care se obțină teoreme demonstrabile. Proiectată în
scopul concilierii tuturor gânditorilor lumii în cad-
rul unei doctrine unice, enciclopedia lui Leibnitz se
dovedește a fi, însă, o imensă utopie, ea adăugându-se
altor sisteme filosofice similare care au fost în vogă, la
un moment dat. Sub o formă diferit elaborată și prez-
entată, ideea lui Leibnitz va fi reluată, mai târziu, de
către Arthur Schopenhauer care vedea filosofia ca pe
o sinteză a științelor având ca misiune să formuleze
un enunț abstract despre esența universului în cadrul
unui sistem al științelor. (Dumitriu, 1990, pp. 17-18)
Mai târziu, G. W. F. Hegel se arată și el preocupat
în legătură cu o reprezentare corectă și mai precisă
a obiectului filosofiei; Hegel are în vedere, în acest
sens, o abordare istorică destinată a evidenția suc-
cesiunea cronologică a ideilor care, prin ea însăși, ar
fi relevat .relația strânsă între ce a fost, ce este și ce
va fi [...], șirul spiritelor nobile, galeria eroilor rațiu-
nii ce gândește, care, datorită forței acestei rațiuni, a
pătruns în esența lucrurilor, a naturii și a spiritului,
în esența lui Dumnezeu. În accepțiunea lui Hegel,
tradiția filosofică .nu poate fi o colecție oarbă de idei
apărute accidental și nu este o înaintare întâmplătoa-
re. Prin urmare, ultima filosofie apărută în panoplia
unor astfel de lucrări era considerată ca produs al
acestei dezvoltări, ea conținând filosofiile anterioare
și prefigurând ceea ce va urma. Și totuși, Hegel nu a
reușit să formuleze o definiție a filosofiei și nu a fost
în măsură să precizeze care este obiectul acesteia; el
a contribuit, însă, prin întreaga sa operă, la augmen-
tarea aceei pluralități sui generis de filosofii pe care
Anton Dumitriu o denumește, pe bună dreptate, phi-
losophia garrula. (Dumitriu, 1990, pp. 19-21)
Mai apoi, pornind de la știința logicii și constatând
o lipsă de direcție în ceea ce privește gândirea umană,
Edmund Husserl ajunge la o admirabilă sistematiza-
re care-i permite să reformuleze, în termeni proprii,
conceptul de filosofie; el identifică astfel trei aspecte
(relații) distincte în cadrul oricărui act de cunoaștere:
(i) relația psihologică existentă între reprezentări, afir-
mații etc (experiența cognitivă individuală a subiec-
tului cunoscător); (ii) relația dintre lucruri așa cu este
aceasta evidențiată de către știință; (iii) relația logică
- legătura specifică dintre ideile teoretice. În totalitatea
lor organică, relațiile de tip logic alcătuiesc logica teo-
retică sau logica pură, aceasta având ca problematică
proprie identificarea și expunerea obiectelor din sfera
idealului. Înaintând pe această cale, Husserl ajunge să
definească metoda fenomenologică (pe scurt, fenom-
enologia5) și, mai departe, intuiția intelectuală sau
intuiția pură (intelecția) ca fiind instrumentul de
mare finețe prin care ființa gânditoare poate avea ac-
ces la adevărul apodictic.6 Deși valoroasă sub aspect
conceptual, fenomenologia lui Husserl nu a reușit
să centreze, totuși, dezbaterea seculară constituită
din jurul întrebării Ce este de fapt filosofia? La scurt
timp de la moartea celui care a lansat teoria, metoda
fenomenologică a devenit, și ea, o pagină de istorie ca
toate celelalte filosofii care au precedat-o. (Dumitriu,
1990, pp. 22-25)
Continua umanizare a cunoașterii a condus la o
tot mai pronunțată lărgire a prăpastiei dintre viața
curentă și cunoașterea propriu-zisă și astfel, omul de
rând s-a văzut strivit în interiorul unei dileme insu-
portabile care avea, pe de o parte, verdictul ininteli-
gibil pronunțat de către un savant și, pe de altă parte,
discursul învăluit în speranță deșartă, venit dinspre
arealul mistico-teologic. Această situație a condus,
între altele, la o mobilizare fără precedent a marilor
gânditori în ceea ce privește vinovăția limbajului
uman care, prin natura sa, nu poate fi decât limita-
tiv, predispus diverselor interpretărilor și, ca atare,
incapabil să caracterizeze realitatea contradictorie
și paradoxală. Limbajul nu reușește să țină pasul cu
jocul ideilor și nu are cum să exprime existentul în
integralitatea sa. A voi să faci natura să încapă în ști-
ință (prin limbaj, n.n.), ar însemna să făci să intre în-
tregul în parte! - va afirma Henri Poincare. La rândul
său, Martin Heidegger se vede nevoit să admită că,
de fapt, filosofia modernă nu este altceva decât o .
modalitate privilegiată de a spune. cu alte cuvinte,
deși cunoașterea decurge din nous (gândire), logos-ul
este cel care o exprimă (prin cuvinte) și, astfel, din
această determinare se nasc toate aparențele, iluziile
și neînțelegerile care, sub o formă sau alta, ocultează
realitatea. (Dumitriu, 1990, pp. 25-30)
Așa cum susține Anton Dumitriu, în contrast evi-
dent cu philosophia garrula, philosophia perennis este
metafizica prin excelență - o știință deosebită de toate
celelalte științe, cea mai prețioasă., filosofia primă,
.o theorie a primelor principii. (Dumitriu, 1990, pp.
39-43) Philosophia perennis este cunoașterea care
pune în centru preocupărilor sale Principiul7 (Arche)
- cauza cauzelor, izvorul realității, imboldul origi-
nar al existenței. În esență, metafizica reprezintă
o cunoașterea a Tot ceea ce este, Ființa8, cum spunea
Platon, a Întregului văzut ca sistem ierarhizat și ordo-
nat de sisteme în care logica existențială a inferioru-
lui constă în a servi superiorul care-l conține organic,
de altfel; în derularea acestui demers ontologic nu
pot fi acceptate limitări, axiome cu rol constrângător
sau formulări preconcepute, oricât de cuprinzătoare
și de lejere ar fi acestea în exprimarea lor formală.
Metafizica este, așadar, învățătura tradițională care
cercetează Principiul (ca primum movens) căutând
semnificațiile ultime ale acestuia și sensul întregii de-
venirii, al transformării continuum-ului spațio-tem-
poral.
Principiul metafizicii este, așadar, o gândire -
mintea, mens, regina moderatrice omnium rerum
(regina care guvernează toate lucrurile); există, prin
urmare, o Mens - Mintea universală ordonând uni-
versul și, de-oființă cu Aceasta (având, așadar, aceeași
natură), un intelect creator (mens creatrix, nous poie-
tikos) sădit în ființa umană. Pe de altă parte, după o
lungă perioadă de timp când s-a perpetuat confuzia
dintre sophia (înțelepciunea) și philosophia (iubirea
de / aspirația către înțelepciune) pare oarecum fi-
resc să se fi trecut de la un mod de a fi (inesse) la o
simplă vorbire despre... (digitur). Și astfel philosophia
perennis (metafizica trăită la propriu) a degenerat
treptat în philosophia garrula (o filosofie a vorbelor);
distincția esențială dintre cele două filosofii constă
în faptul că prima dintre acestea urmărea inclusiv o
realizare ontologică a aspirantului, înălțarea lui pe o
spiră existențială superioară, pe când cea de-a doua
se complace în a se menține doar la nivelul specu-
lației, din această cauză ea fiind incapabilă să confere
devenirii și construcției socio-umane un sens gener-
al în acord cu ordinea / armonia universală.
Timp de secole, Occidentul a ignorat philosophia
perennis ca sistem tradițional de gândire ceea ce a
condus la consecințe dintre cele mai dezastruoase
(crize de tot felul, războaie, revoluții sângeroase.);
în ultima perioadă, însă, tot mai numeroși sunt cei
care contestă patern-ul ateist-materialist occiden-
tal și, în genere, modernitatea anarhică decurgând
dintr-un algoritm de gândire raționalist și scien-
tist. Critici importante au fost formulate, în acest
sens, de către așa-numiții perenialiști, gânditorii de
factură tradițională9 care consideră că, în esență, so-
cietatea occidentală reprezintă o anomalie a istoriei,
o deviație periculoasă de la principiile universale.
Rezumând aceste critici, Anton Dumitriu se referă
la următoarele aspecte imputabile filosofiei occiden-
tale: (i) absența principiilor care produce, prin ea în-
săși, o lipsă de sens a întregii construcții socio-uma-
ne; (ii) teoria cunoașterii s-a substituit cunoașterii
înseși exacerbându-se astfel rolul speculativ, discur-
siv, în detrimentul celui operativ; (iii) actul filosofic
s-a oprit la existență (nu a trecut dincolo de onto-
logie) și, ca atare, nu are efect în plan etic-formativ;
(iv) este ignorată intuiția intelectuală pură ca act de
cunoaștere directă, imediată.10 (Guenon, 2013, pp.
11-31)
Dar, în fapt, ce înțelegea Aristotel prin Met a
ta physika adică, într-o traducere fără prea mari
pretenții, Cele de după (de dincolo de) fizică? De la
această întrebare pornește Anton Dumitriu în inves-
tigația sa și astfel ajunge el într-o terra incognita bân-
tuită de interpretări, ipoteze și numeroase alte necu-
noscute. Sunt identificate, totuși, trei mari dificulăți
menite a obtura înțelegerea, de către omul modern,
a semnificațiilor profunde și acest lucru poate clari-
fica într-o oarecare măsură; dificultăți reținute sunt:
(i) conciziunea extremă a textului aristotelian, scrie-
rea Stagiritului fiind, în esență, un comprimat rezu-
mativ; (ii) cartea conține unele contradicții ce se cer
a fi soluționate pentru ca astfel mesajul să fie coerent
și să alcătuiască un întreg organic; (iii) textul, în sine,
este conceput într-o abordare acroamatică (esoteri-
că) spre a fi explicat ulterior aspirantului de către un
maestru, cunoscător al subtilităților în materie.
Numeroasele obstacole pe care un cercetător
le întâmpină în ceea ce privește clarificarea operei
aristoteliene la care se adaugă mulțimea interpre-
tări posibile au făcut ca dezbaterile asupra acestui
subiect să fie încă actuale și mult prea departe de
o finalizare. Immanuel Kant, de pildă, vorbea, la
un moment dat, despre ...abisul fără fund al meta-
fizicii... și despre ...caracterul futil al pretențiilor de
cunoaștere (metafizică, n.n.) despărțită de lumea
condiționată a experienței... (Durant, p. 266; Kenny,
195). Heidegger, la rându-i, își manifesta neîncre-
derea privind înțelegerea de către Kant a concep-
tului în dimensiunea sa profundă, tradițional-au-
tentică și, în contrapartidă, susține că, termenul
în cauză viza, de fapt, filosofia primă, aceasta fiind
concomitent, și cunoașterea existentului ca exis-
tent, dar și cunoașterea esenței cele mai eminente a
12
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
existentului care determină realitatea în întregul ei.
(Dumitriu, 1990, p. 40)
Ca un corolar al prezentării celor două tipuri de
philosophia, cel de-al treilea capitol al lucrării lui
Anton Dumitriu, denumit inspirat A ști și a nu ști,
scoate în evidență o diferențiere semnificativă și de-
osebit de subtilă între gândirea lui Socrate și cea a
lui Rene Descartes pornind de la cele două dictoane
celebre pe care aceștia le-au proclamat cu privire la
capacitatea ființei umane de a cunoaște realitatea.
Socrate (exponent al philosophia perennis) a afir-
mat Eu știu că nu știu! - demonstrând, prin aceasta,
o certitudine, în timp ce Descartes (considerat a fi
intemeietorul raționalismului modern, philosophia
garrula) a declarat simplu, Eu nu știu! - pledând
astfel pentru incertitudine și imposibilitatea omului
de a-l cunoaște pe Dumnezeu și Universul și recu-
noscând, ca atare, neputința lui de a conferi un sens
cunoașterii umane.
Metafizica antică elenă este, oarecum, unul dintre
cele mai puternice stimulente intelectuale, pe care
lumea l-a cunoscut de-a lungul existenței sale din
moment ce, iată, reușește să incite cunoașterea chiar
și în prezent. Desigur, la începuturile sale, metafizica
era strict orală și intuitivă, ea generând, mai curând, o
viziune mai pătrunzătoare și întrezărind, prin aceas-
ta, un sens general al devenirii întru Ființă. Treptat,
această filosofie primordială a devenit din ce în ce
mai rațională și, ca atare, mai rigidă, mai precisă, pre-
dispusă la solidificare, fixitate și sistematizare, dar și la
o continuă fragmentare, sub toate aspectele. Spiritul
elen din antichitate avea, dimpotrivă, un soi de ex-
actitate superfluentă și o logică ascuțită cercetând cu
suplețe realitatea, lumea și ființa umană, deopotrivă.
Note
1	La gradul cinci al Ritului Antic și Acceptat, aspirantul
primește titulatura de Maestru perfect iar atelierul maso-
nic în cadrul căruia se perfecționează acesta se numește
Lojă de perfecție (perfecționare).
2	Philosophia mirabilis (1974), Aletheia. Încercare asu-
pra ideii de adevăr în Grecia antică (1984), Culturi eleate și
culturi heracleitice (1987).
3	În limba franceză, Resume și în limba engleză,
Abstract.
4	Cel creditat că utilizează în premieră această sintag-
mă este Augustinus Steuchus Eugubinus (1497-1548) în
lucrarea sa De philosophia perenni (1540); prin expresia în
cauză, el desemna metafizica antică elenă lăsată posterită-
ții de către Stagirit și transmisă nealterată, pe fondul ei, de
scolastica evului mediu.
5	Utilizat inclusiv de către Platon, termenul phainomen
(literar - ceea ce apare, concret - lucrul ce poate fi cunos-
cut senzorial) este contradictoriu cu noumenon (lucrul în
sine, lucrul cunoscut doar prin intermediul intelectului).
6	Cu sensul de adevăr absolut, indiscutabil, care exclude
posibilitatea vreunei opoziții.
7	Anton Dumitriu menționează trei principalele în-
țelesuri ale acestui termen: (i) început, origine; (ii) punct
de plecare, capăt, extremitate; (iii) comandă (primum mo-
vens), autoritate, putere. (Dumitriu, 1990, pp. 61-62)
8	După Aristotel, Ființa este sesizată prin cunoașterea
universalelor și se prezintă ca: (i) esență - ceea ce este; (ii)
cantitate - mărimea; (iii) calitate - alcătuirea; (iv) relație -
conexiunea; (v) loc - unde; (vi) timp - când; (vii) situație
- în ce stare; (viii) posesie - ce conține; (ix) acțiune - ce face;
(x) pasiune - ce suferă. (Dumitriu, 1974, p. 107)
9	Cel mai reprezentativ dintre aceștia este, indubita-
bil, Rene Guenon; lui i se alătură Julius Evola, Ananda K.
Coomaraswamy, Frithjof Schuon, Michel Vâlsan și alții.
10	Anton Dumitriu acceptă, în parte, această critică pe-
renialistă dar, în egală măsură, formulează și unele obiec-
țiuni.
■
Mesianism
și vocație individuală
■ A.I. Brumaru
Oistorie națională consemnând doar mo-
mentele glorioase al nației este cu putință,
dar aceasta dacă nu prejudiciază, nici nu
va îndemna la autentice acte recuperatorii: fără fe-
bră și tensiuni agonale, trupul bolnav nu se apără.
Sunt lucruri cunoscute. Dar istorii de acest fel se
compun mereu, unii dintre megieșii noștri exce-
lează: vor fi fost adică năvălitori, în epoca migra-
țiunilor, cu un crescut indice de primitivitate, ei
își vor spune însă că au fost blajini, lucrători, i-au
învățat pe aborigenii peste care au căzut cu strigăt
agricultura (de parcă în stepe creștea porumbul!),
meseriile, prin urmare tocmai ei i-au instruit întru
așezare. Sunt alții apoi, care, pasă-mi-te, n-au ieșit
învinși din nicio bătălie, au fost necontenit învin-
gători - își ascund constant răutățile și viclenirile
și nu suflă o vorbă deja despre dispariția lor din
orizontul etnomorfologic (devenind adică prin-
tr-o hibridare accentuată și de durată popoare noi
- cultural și chiar fizionomic). Și așa mai departe.
Din nefericire, pământenii noștri și-au alcătuit și
ei în istorie o biografie aidoma, tăcem (vasăzică),
precum știutorul de propria-i slăbiciune, despre
neajunsuri și poticneli, ne consemnăm numai iz-
bânzile, trecem încă interesați pe lângă rătăciri,
iar când totuși le ivim cerem compătimirea celor-
lalți. Nu acesta va fi fost însă cazul cu Constantin
Rădulescu-Motru, în etnofenomenologia sa ini-
țiată în deceniul III din secolul trecut: o lucrare
menită trezirii energiilor naționale, întemeiată pe
filosofia liberală a personalismului energetic. Ca
și el, în gândirea românească interbelică, au fost
și alții, nereticenți când dădeau, în cercetare, și
peste slăbiciuni și neputințe, exemplul principelui
D. Cantemir nu va fi fost, iată, uitat.
Unitățile etnice și culturale sunt la C.
Rădulescu-Motru incontestabil reale. Ele sunt
structurări anume de funcții sufletești interindi-
viduale, similare organizării de conștiință a unui
individ dintr-un grup de funcțiuni care, toate, lu-
crează în interiorul aceluia. Există o unitate sufle-
tească a culturii adunată din rezultatele materiale
ale muncii săvârșite de petrecerea generațiilor,
Felix Aftene
Complexul lui Oedip, ulei pe pânză, 80 x 150 cm
suprapuse unității ce a reunit, la rândul ei, inte-
ligența și proiecțiunile ei organice. C.Rădulescu-
Motru își susține ipotezele apelând la psihologia
experimentală a lui Wilhelm Wundt. Dar, mai
spune el, defel tulburat de vreo trufie, din com-
punerea vieții sufletești a unei societăți valabile
sunt doar „bunurile care au actualitate”. Fiind
atașată de aplicabilitatea imediată, cu un simț al
concretului social și al mijloacelor de rectificare
eficientă, Rădulescu-Motru nu crede în actualita-
tea unor componente ale structurii psihoetnice a
românescului.
În Personalismul energetic (o filosofie liberală
axată pe valențele și vocația individului), filoso-
ful reia și problema personalității etnice1). Această
personalitate, preciza el la 1927, se numește însă
cultură: „este pur și simplu prelungirea aptitudi-
nilor psihofizice ale popoarelor”. S-ar explica prin
„fondul fizic al poporului luat ca totalitate”. C.
Rădulescu-Motru scrie: „În acest fond fizic intră
nu numai atavismul adunat în materia organică
a populației, ci și solul cu întreaga lui rețea de
energii. În fiecare cultură de popor se răstrânge,
variindu-se după aptitudinile muncii, bucata de
natură pe care poporul o trăiește. Râul, ramul, tot
ce mișcă într-o țară este prieten numai poporului
care o locuiește, după cum zicea poetul Eminescu.
De la sedimentele care construiesc pământul căl-
cat în picioare, până la straturile de celule așezate
în creierul cu care se naște copilul; de la pietrifi-
catele urme ale străbunilor care zac în morminte,
până la îndrăznețele gesturi cu care tânărul anti-
cipă viitorul, toate în viața unui popor se leagă și
se explică. Personalitatea poporului este structura
energiilor lui psihofizice; este un moment strict
determinat de întreaga evoluție a naturii”.
Cum stau din acest punct de vedere românii?
Ar sta în bună parte sub puterea personalismu-
lui anarhic în care domină capriciul eului. Satul
românesc, care e mai curat în ordine etnopsihi-
că, ia și el parte la acest personalism: numai că în
sens negativ; prin imobilitatea eului său. Imobil și
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
13
o
necontribuind la cultură, numai satul, la români,
are ceea ce se cheamă o personalitate etnică (nea-
vând și una energetică): deci, continuând natura,
poate să creeze, peste natură, o formă de energie.
Este încă „o rezervă obloșită sub pământ”. Și filo-
soful, entuziasmat (pe bună dreptate) de perso-
nalismul energetic european, încheie acum astfel:
„Dacă această rezervă ar ieși la lumina zilei!”
Dar ce e spiritualitatea? se întoarce C.
Rădulescu-Motru, în 1938, la buna întrebare.
Dorind, firește, a o defini pe aceea românească,
spre a garanta și în felul acesta existența popo-
rului român ca națiune. Într-o spiritualitate sunt
cuprinse idei și sentimente, dar în special, apasă
gânditorul, un complex de interpretări simbolice,
„prin care societatea unei epoci își justifică cre-
dința într-o ordine perfectă și eternă, pe care ea
este sortită a o realiza pe pământ”. Ce va fi fost
la alții scepticism devine la Rădulescu-Motru „o
înțelegere bazată pe înțelegere și discernământ”.
Spiritualitate au popoarele care exprimă o cre-
dință în ordinea desăvârșită, în staotnicie (stat),
în etern. Istoricește, formele acestei credințe au
fost, la toate semințiile, morale, estetice, științi-
fice, îndeobște religioase și, încă și mai mult, în
domeniul vieții sociale și politice.2 Modelul de
spiritualitate constituit în secolul XIX s-a dovedit
necorespunzător (la reacțiunile trezite de eclesi-
ologia creștină, în mișcarea romanticilor etc.).
Națiunile nu sunt numai „totalități sumative de
indivizi în cadrul cel larg al omenirii”. Noua con-
știință națională „pleacă de la credința că fiecare
națiune formează o existență de sine stătătoare,
avându-și istoria și destinul propriu. Națiunile nu
cunosc istorie universală. Poporul în care s-a tre-
zit conștiința națională, devine o înfăptuire unică
în care s-a cristalizat o finalitate. Cu întreaga lui
constituție biologică și cu tot trecutul său popo-
rul devenit națiune își are destinul său, deosebit
de al celorlalte națiuni... Națiunile sunt compuse
din indivizi, dar indivizii care compun națiunile,
n-au existență spirituală pentru ei înșiși; ei sunt
în funcție de finalitatea totalității naționale; sunt
purtătorii diverselor aptitudini înnăscute ale nați-
unii lor. Nimic nu se creează din energia individu-
ală: fiecare individ luat în parte este un neisprăvit;
toți la un loc constituie încă realitatea națională,
singura cu rol istoric. Nu există, prin urmare, om
mare și om mic, ci există vocațiuni reușite sau ne-
reușite, împinse să se realizeze în ființa națiunii”. 3
Ca expresie a națiunii, statul se formează după
finalitatea energetică a aceleia. Direcțiile de con-
stituire pretind în chip fatal reabilitarea tradițiilor
și a instituțiilor de obârșie, autohtone, a carac-
terului biologic și etnic al poporului. Aci a crea
înseamnă a continua lucrarea inițiată de sufletul
colectiv; adică a-i realiza vocația și destinul; voca-
ție și destin românești.4 Aceasta înseamnă voința
de a asigura viitorul neamului nostru, o vocație
probabil nativă.
Emil Cioran a vorbit în această ordine, mai
târziu, de lipsa mesianismului la români, o nepu-
tință remarcabilă, vinovată de căderea acestora
pe scara europeană. (Însinguratul și dubitativul
se bucura totuși odată găsindu-și confirmarea la
un Ion al Mumii de acasă; acesta, rusticanul, va
cădea la pământ în fața filosofului perplex, stri-
gând: „Doamne, iartă-mă că sunt român!”5 C.
Rădulescu-Motru se ocupă și el de chestiune.
Mesianismul e discret, nu este clamație, nu e defel
patetic - cum va fi receptat, în tinerețea sa nea-
gră, insomniacă Emil Cioran. Se manifestă mai
degrabă punctual, momentele pot fi rare, nu ori-
ce faptă - cu un mai întins ori mai neînsemnat
ecou istoric - e și înmuiată într-o sevă mesianică;
nu oricare e menită să clatine stâlpi, să schimbe
configurații. Când se manifestă, mesianismul -
zice Rădulescu-Motru - e o lucrare a poporului
întreg, iar nu o vocație individuală. Acest lucru
- subliniază el - este dovedit de „faptele istorice”,
popoarele își conservă, cum s-a observat, esențele,
ca și nestăpânirile; e vorba, desigur, de popoarele
însemnate, cu rădăcinile în sol, iar nu în nisipu-
rile mișcătoare ale deșertului. Mesianismul nu se
afișează orișicând, adaptările pe care ți le impune
o istorie nefavorabilă nu modifică structural nici
o nație. Un exemplu e, iată, poporul evreu, cu-
vintele gânditorului român despre acesta6, datate
1932, reapar și astăzi la psihoistoricianul Howard
F. Stein7. Răspândit peste tot și instabil geografic
datorită invaziilor, evreul e supus influențelor de
tot felul, va fi îndemnat pentru a supraviețui, la
efortul dureros al reziliențelor, adaptărilor suc-
cesive: în Anglia ia obiceiul insularilor și devine
chiar lord, în Franța e scriitor (probabil luându-și
cafeaua la „La Flore”), în război - ca să continu-
ăm astfel - e maquisard și, mai ales, cominternist,
e demnitar bolșevic în România, fusese, tot aici,
și arendaș, lucrând cu oamenii locului moșii mai
mult sau mai puțin întinse. Nu va încerca însă ni-
ciodată o anume „adaptare”: dezerțiunea religioa-
să. De aceea, evreul vor fi mereu o unitate. Își con-
servă mesianismul religios, confesional. Acesta
le-a conferit prin veacuri tenacitatea, o anume
dârzenie, dar și desele localizări în tragic, o ur-
sită zbuciumată, zidul plângerii orișiunde. Elinii,
ca și romanii, au avut un mesianism conciliant,
l-ar fi trecut astfel, prin moștenire, și popoarelor
ce s-au ivit în urma lor pe continent; e vorba de
cultura și civilizația greco-romane, făuritoare de
Europa modernă, spiritul acestora întinzându-se
dealtminteri pretutindeni în lumea contempora-
nă (clătinată însă astăzi de năvala de neoprit emi-
granților africani și asiatici).
Mesianismul, dacă nu e vocația, e strâns lega-
tă de aceasta, în opinia lui C. Rădulescu-Motru8.
Mesianismul e ceva de felul unei atmosfere bine-
voitoare, prietenoase vocației, este ocazia sa priel-
nică; produsă, deja efectuată, vocația ajută la con-
servarea mesianismului, îl întărește și îl menține
Felix Aftene	Herald
bronz, 90 x 50 x 35 cm
atunci când lumea nu e potrivită desfășurărilor
sale, cînd îl primejduiește: fără Platon, mesia-
nismul elin ar fi mai sărac; și tot astfel acela ro-
man,schimbând pedala, în lipsa lui Caesar. Când,
în același timp, gloria francezilor e umbrită, tra-
diția mesiancă a acestora produce printr-o sfor-
țare biruitoare (unde o fi ea astăzi?) ivirea unei
vocații ce restabilește ordinea (sic!), apar oștiri-
le conducătorilor falnici (unde o fi Napoleon cu
tunul?!). „Nu este popor care să n-aibă pregătită
gata pepinierea lui de martiri ai vocației”. Și mai
accentuează Rădulescu-Motru: „Viața politică a
popoarelor mari se constituie astfel din originali-
tățile vocaționale țesute pe urzeala mesianismului
lor tradițional”.
Cum stă, însă românul la acest capitol? În pri-
mul rând izbește aci puținătatea investigațiilor în
domeniu. Fiind încă un popor în curs de formare
culturală, poporul român n-a fost explorat sufici-
ent de etnologie, demografie și statistică. Nu avem
încă deocamdată (din motive birocratice și de
grăbită, electoralistă furtivitate) nici incursiunile
pregătitoare, dificultățile metodologice au consti-
tuit, e adevărat, câteodată, piedici insurmontabile.
La acestea se mai adaugă una, de ordin subiectiv:
a determina ca român vocația românilor, aceasta,
ne putem întreba, nu te va arunca oare sub rău-
tățile inamicilor, într-o rea, malițioasă, înțelegere,
cel puțin sub compătimire? A fost inventat și un
proverb în acest sens, ne previne gânditorul nos-
tru: „Nimeni nu e profet în țara lui!”. Dar vocația
e și profeție, în felul ei!
Vocația nu e totuna cu individualitatea: indi-
vidualitate pot avea și animalele, recunoști adică
individualitatea calului, a turmei în galop, după
tropăit, după cum o recunoști pe aceea a semenu-
lui tău și prin felul în care-ți strânge mâna, moale
și umed sau scurt, apăsat, cu deciziune. Firește,
din firea individualității e deductibilă natura vo-
cației. Tot așa, vocația nu se confundă cu sufletul:
„nu orice manifestare caracteristică sufletului ro-
mânesc ne îndreptățește fixarea vocației lui”. Dacă
românul e de părere că el mijlocește între Apus
și Răsărit, aceasta nu e numaidecât vocația lui:
câți alții nu se vor simți îndreptățiți să se creadă
aidoma, rușii și bulgarii, ungurii și austriecii? A
prelungi în modernitate tradiția bizantină, iar nu
e defel numai vocația noastră (nefiind dealtmin-
teri o irecuzabilă mândrie!) Rușii o revendică și ei
în absolut (ridicola „a Treia Romă”!) cu ortodoxia
lor de ostentație, dar și, pe urmă, cu mijloacele
neortodoxe ale captărilor de orice fel (astăzi, de
exemplu, atacul ilegitim și furibund în contra
Ucrainei). Motivele alese pentru a defini o vocație
sunt mai multe: confesiunea, ocupațiile agricole,
predilecțiile - sport, politică, poezie, oratorie,
mânuirea armelor etc. Așa, orice vocație ar fi cu
putință. Dar, precizează Constantin Rădulescu-
Motru, „unul este [...] sufletul poporului românesc
în manifestările sale curat psihologice, și altul este
sufletul poporului românesc în realizarea vocației
sale. Vocația românilor începe de unde sfârșește
psihologia românilor”. La români, e convins filo-
soful Rădulescu-Motru, vocațiile individuale sunt
puține, în comparație cu Europa. Italienii, germa-
nii, englezii adăugînd mult la fondul etern al cul-
turii universale. La noi „virtualitățile vocaționale
se realizează aproape exclusiv prin colaboraea
exclusivă a mulțimei”. Aci, nepunând la socotea-
lă excepțiile - una ar fi scriitorii străromâni fa la
începutul mileniului I, de care filosoful, se pare,
nu avea cunoaștere - omul românesc se sacrifică
mai degrabă pentru ideea religioasă, pentru ideea
națională, nu însă pentru originalitatea personală,
14
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
în primul rând. Timp în care Occidentul vădește
în snop genii individuale care lasă urme adânci,
recognoscibile după secole. Noi ne mulțumim cu
ploile mărunte. Rezumând, pe români i-a legat de
eternul spiritual al culturii numai lucrarea ano-
nimă a mulțimii. Aceasta a produs totuși valori
însemnate, le simțim, firește, în primul rând noi
înșine: o limbă cultă cu lucrarea iute și iscusită,
o prodigioasă artă populară, apoi, scrie gîndito-
rul, „o organizare politică solidă, judecând după
împrejurările în care am trăit”. Ne-am ales față de
Europa vestică un alt fel de activitate: acolo un
proces de neîntreruptă personalizare a energiei,
cu ridicate consecințe în cultură și civilizație; aici,
la noi, „prin sufletul colectiv al mulțimei”.
În viziunea lui C. Rădulescu-Motru, remediul
ar fi o grabnică europenizare (deceniul 8 din se-
colul trecut aducînd și la noi parteneriate excep-
ționale euroatlantice și paneuropene). Ne-ar tre-
bui însă mai mult de atât: un entuziasm pentru
europenizare (aceasta va fi lipsit și la 1931, con-
stată dezamăgit autorul; astăzi, din nou, piedicile
puse de Austria, cu complicitatea vădită a Rusiei
și acoliților de oriunde, la apel răspunzând și co-
loana cincea, remarcabilă, din țară). Europenizare
- aceasta înseamnă amplificarea vocațiilor indivi-
duale, ele sunt „pârghiile nesesare progresului
omenesc”. Fără de ele, popoarele sunt condam-
nate la stagnare și așteptare, la o neutralizare a
conștiinței. Trebuie așadar adusă la timpi rapizi
funcțiunea conștiinței, aceasta chemând tocmai
adâncirea rolului personalităților. Odată făurită
cultura anonimă, ea trebuie interpretată, înțeleasă
doar ca o perioadă de tranziție, nu e faza finală.
„Europenizarea noastră ar fi trebuit să înceapă
cu punerea în valoare a vocațiilor individuale”.
Această punere în valoare, să recunoaștem, e încă
actuală.
Note.
1.	Constantin Rădulescu-Motru, Personalismul ener-
getic și alte scrieri, Editura Eminescu, București, 1984.
2.	„De câte ori se organizează ceva pe pământ din
punct de vedere social și politic, se are totdeauna în
vedere o ordine perfectă și eternă [...] Toate sistemele
mari de gândire, în materie socială și politică, sunt de
fapt spiritualități, adică justificări pentru anumite cre-
dințe”, constată filosoful.
3.	C. Rădulescu-Motru, Op.cit..
4.	„Românismul, adaugă C. Rădulescu-Motru - adu-
ce cu el sufletul unei noi și puternice spiritualități. El
înseamnă voința de a asigura viitorul neamului româ-
nesc, prin selectarea și punerea în valoare a însușirilor
cu care acest neam a venit pe lume”.
5.	Emil Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării,
Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 1995.
6.	Emil Cioran, în Schimbarea la față a României co-
mentează și el în ordinea geopsipsycheei: „Nefiind legați
de spațiu - spune el despre evrei - și neformând un stat
(stat-ul e, se vede, repede, așezare: tihna și adăpostirea
în sursă, în izvor). Ei sunt un popor extraordinar dar
nu o națiune”. Și continuă: „Evreii sunt singurul popor
care nu se simte legat de peisaj. Niciun colț de nume nu
le-a modelat sufletul; de aceea sunt în nu importă în
care țară sau continent”. „Nesimțindu-se nicăieri acasă,
ei nu cunosc în niciun fel tragedia înstrăinării”.
7.	Vezi și Isaac Asimov (1920-1992).
8.	C. Rădulescu-Motru, Vocația, factor hotărâtor în
cultura popoarelor, ed. cit.
■
Dubla cenzurare a monografiei
lui Mircea Vulcănescu despre
Nae Ionescu
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto:
„Deasupra tuturor gloriilor efemere și de-
șertăciunilor legate de patimile omenești,
un singur punct rămâne fix, neclătinat de
nici o catastrofă istorică: geniul”
(Mircea Eliade)
Mircea Vulcănescu povestește întâmplarea la
care a asistat când profesorul Nae Ionescu
și-a reînceput cursul de logică după forțata
întrerupere cauzată de prima sa întemnițare. Atunci,
la arestarea din 2 ianuarie 1934, consilierului regal
Nae Ionescu i-a fost suprimat și „Cuvântul” odată
cu instituirea cenzurii. „Cuvântul” avea să mai apară
doar trei luni în 1938 până la a doua arestare a lui
Nae Ionescu din care i s-a tras moartea. În 1934, pen-
tru eliberarea filozofului a pledat și Nicolae Iorga. În
Memoriile istoricului apare informația că Titulescu a
fost cel care ar fi intervenit pentru repetatele arestări
ale lui Nae Ionescu, două pe 2 ianuarie și una pe 6
martie 1934. La Camera Deputaților, despre abu-
zivele arestări (fără mandat) a vorbit Grigore Iunian,
semnalând și informația din ziare străine că Nicolae
Titulescu, solicitat a intra în guvern, pusese condi-
ția să fie arestat Nae Ionescu (vezi Biografia lui Nae
Ionescu, vol. III, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2003
pp. 250-255).
Având posibilitatea de a consulta, prin amabilita-
tea Mariucăi Vulcănescu, manuscrisul cărții tatălui ei
cu volumul despre Nae Ionescu scos de fosta Editură
Politică la scurt timp după căderea Cortinei de fier,
am constatat arbitrariul editării1 în care, de exemplu,
pagina 17 se continua pe pagina 36, continuarea pa-
ginii 40 se găsea la p.51 iar pagina 45 își avea conti-
nuarea la pagina 22 a monografiei „Nae Ionescu. Așa
cum l-am cunoscut” (Ed. Humanitas, 1992).
Când, prin acelasi procedeu, aceeași editură a
tipărit în 2004 „ediția nord-coreană” (apud. Dan
Petrescu) a prelegerilor lui Alexandru Dragomir,
directorul editurii scria cu nedisimulată mândrie de
aportul adus de editor („discipol al lui Henri Wald”,
cum îl considera Noica pe Liiceanu după zece ani de
când se cunoscuseră în casa stalinistului H. Wald)
în recompunerea după bunul lui plac a unor confe-
rințe pe care întâi le-a ciopârțit apoi le-a reasamblat
fără acordul autorului încă în viață la vremea unor
asemenea intervenții lipsite de orice justificare (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Ultimul interviu al filozofului
Alexandru Dragomir, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț,
Seria a III-a, Nr. 1 (237), ianuarie 2008, p.11, https://
isabelavs2.files.wordpress.com/2020/10/ultimul-in-
terviu.jpg, precum și volumul: Isabela Vasiliu-Scraba,
Propedeutică la eternitate, Alexandru Dragomir în
singurătatea gândului, Slobozia, 2004).
În Jurnalul său, filozoful și istoricul de artă Petru
Comarnescu2 notase că una este cenzurarea co-
munistă cu foarfeca (utilizată la textul lui Mircea
Eliade din 1967 despre Mircea Vulcănescu cuprins
în volumul: Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed.
Humanitas, 1992, unde cenzurată a fost și scrisoarea
lui Cioran despre Vulcănescu din 1966, vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Cioran despre Mircea Vulcănescu
într-un text cenzurat în post-comunism, https://
isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isa-
belavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/) și alta, infinit
mai greu de acceptat, este intervenția cenzurii care
impune adausuri din burtă într-un text semnat de un
altul3. Pe ambele era silit să le suporte ca să poată trăi
din scris la limita mizeriei (cu veșnice împrumuturi
de la prieteni și zile în care mâncarea marginaliza-
tului scriitor interbelic se reducea la ceai cu pâine),
cariera universitară fiindu-i fără motiv interzisă.
Organizator (sprijinit de Mircea Vulcănescu) al sim-
pozioanelor „de mare succes și atracție publică” ale
Asociației „Criterion”4, Petru Comarnescu își luase
doctoratul în America despre care apoi a scris cărți
extrem de interesante, volume evacuate de cenzura
comunistă din circuitul public5. În toată perioada
comunistă, odată cu publicarea, au fost ades practi-
cate cele două procedee (tăiere și prostească adău-
gire, ca în cazul interviului luat de Adrian Păunescu
academicianului Mircea Eliade, postat în formă co-
munist-cenzurată pe internet și în zilele noastre).
Abuziva cenzură caracteristică statului totalitar co-
munist a fost perpetuată de fostele edituri comuniste
și după renunțarea la ideologia marxistă impusă cu
forța unui regim polițienesc care a făcut milioane de
victime6.
La confruntarea ediției (să-i spunem „nord-co-
reană”) a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre
Nae Ionescu (Ed. Humanitas, 1992) cu cele 180 de
pagini dactilografiate ale manuscrisului vulcănesci-
an (din 1941-1945) am avut și surpriza să constat
(la p. 68 a ediției scoasă de Humanitas) existența
unor adăugiri după binecunoscutul procedeu co-
munist de intervenție impusă de pe poziții de forță
în textul altuia odată cu publicarea. Cei care au în-
grijit tipărirea (pentru că nu a fost numai țărănistul
Alexandru Badea, cum am arătat la prima notă) au
trecut din burtă la subcapitolul „Despre îngeri și
despre Siguranță” următorul „calambur” (simpluț
de tot) inspirat cenzorilor de înțelesul „Siguranței”
ca ceva sigur:
„Siguranței... („Ca și cum ar fi ceva sigur pe lumea
aceasta”, ar avea aerul să zică!) Și toate sunt aici pe o
muchie de cuțit...”7. Mai trebuie precizat că editorii
au smuls întregul subcapitol „Despre îngeri si despre
Siguranță” de la locul lui care, conform manuscrisu-
lui, ar fi fost la sfârșitul paginii 149 și nu la pagina
67 cum apare în volumul de la Humanitas. Pentru că
subcapitolul despre îngeri nu este decât o continuare
firească în linie ideatică a subcapitolului „Acțiune și
contemplație”, acțiunea fiind eventuala acceptare a
postului de Șef al Siguranței propus unui filozof de
esență contemplativă.
O trimitere la un adaus din burtă de la pp. 142-
143 după consemnarea (verificată ca existentă în
manuscris!) că „discuția despre politică n-a prins”,
se găsește într-un „Mister medieval...” (p.10), despre
„apașul metafizic” Nae Ionescu, desemnare preluată
malițios de Liviu Bordaș din notițele disparate răma-
se de la V. Băncilă și publicate sub formă de carte cu
titlul neinspirat: Vasile Băncilă, Un cavaler prestant al
spiritului (Cluj-Napoca, Ed Eikon, 2011). Născut în
1970, autorul „Misterului medieval...” - fasonat după
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
15
o
ideile cuprinse în lucrarea: Isabela Vasiliu-Scraba, O
pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat..., Slobozia,
Ed. Fundației „Ionel Perlera”, 1995 -, pornește de
la George Călinescu despre care Petre Țuțea spuse-
se că „față de Nae Ionescu nici n-a existat” întrucât
„n-avea vocație filozofică nici cât un măturător”8.
Pasionat de scrisorile „turnătorului” Culianu
trimise marelui savant Mircea Eliade (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii
săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/secuculieliade/), Liviu Bordaș, autorul
„Misterului medieval în trei acte”, ar fi (în opinia te-
levizatului Andrei Pleșu) un al doilea „nou Eliade”
pentru că „i-a refăcut itineranța geografică”, adică a
ajuns în India. Se știe că primul care a primit titlul de
„nou Eliade” a fost Culianu. Din nefericire, asasina-
rea la 40 de ani (ca trădător al Securității, cf. Andrei
Oișteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda
literară”, Focșani, august 2011, anul X, nr. 116/ 2011,
p.7065), l-a împiedicat pe primul „nou-Eliade” să
refacă „traseele interioare și parcursul științific” al
savantului Mircea Eliade, considerat „cel mai mare
istoric al religiilor din secolul XX”. Uluitoarea per-
formanță i-ar fi reușit însă lui Liviu Bordaș, al doilea
„nou Eliade”, după exagerările mediatizatului Andrei
Pleșu, atins si el de „sindromul Paul Robeson”9 îm-
preună cu noii săi Eliazi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Cum l-a minimalizat Andrei Pleșu, un fals filosof al
religiilor, pe Mircea Eliade, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.
La un an după trecerea în lumea de dincolo a ini-
țiatorului Scolii trăiriste, Mircea Vulcănescu (prin
articolul „Amintiri universitare. Ulysse printre si-
rene”, apărut în revista „Pan”) făcuse cunoscută în-
tâmplarea din 1934 când Profesorul și-a reluat în
„Amfiteatrul Maiorescu” prelegerile de ca și cum
n-ar fi existat săptămânile de temniță. „În clipa aceea
- scrie discipolul Vulcănescu - eu am înțeles ce va să
zică un om tare. Si ce deosebire de soi era între acest
om și marea massă a celorlalți ocupanți ai arenei vie-
ții noastre publice” (Crestomație, 1998, p. 409).
Odată cu publicarea cărții lui Mircea Vulcănescu
despre Nae Ionescu (la distanță de jumătate de se-
col de la scrierea ei) nu mai regăsim subtitlul „Ulysse
printre sirene” la primul capitol („Amintiri universi-
tare”). Abia la capitolul al V-lea („Probleme tulburi”,
pp. 118-119 din volumul scos de Humanitas) se poa-
te citi și textul din revista „Pan” (numărul festiv con-
sacrat lui Nae Ionescu în 1941).
Oricine citește „Amintiri universitare. Ulysse
printre sirene” - din crestomația intitulată „Nae
Ionescu în conștiința contemporanilor săi” (Criterion
Publishing, București, 1998, pp. 409-410) alcătuită
de Gabriel Stănescu -, își dă seama cu ușurință că nu
la „probleme tulburi” se înscrie conținutul textului
vulcănescian. Mai ales dacă parcurge finalul în care
este evidențiată admirabila comportare a filozofului
pe 3 martie 1934, profesor rămas de atunci în me-
moria discipolului ca „un om întreg, singur și sigur
în mijlocul furtunii din jur, ca un căpitan de corabie,
stăpân pe cârmă, în mijlocul talazurilor”. Era furtu-
nă, (și nu „forfotă” cum gresit apare în volumul din
1992) fiindcă după cele două cursuri din 3 si 4 mar-
tie, Profesorul avea să fie rearestat în seara zilei de 5
martie, procesul având loc pe 19 martie.
Această amintire din 1934 trebuie să fi fost textul
cu care filozoful Mircea Vulcănescu a început să scrie
- în vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina
cotropite de Stalin - întâia carte despre Nae Ionescu
din cultura românească, monografie terminată atât
pe ideea că liniștea și neliniștea maestrului au trecut
discipolilor, cât și pe constatarea după care „contac-
tul cu un om care a atins cu aripa vie a gândului său
toate apele cugetării, toate ispitele stării omenești, nu
poate fi decât binefăcător” (cf. Nae Ionescu. Așa cum
l-am cunoscut, București, 1992, p. 154).
Cu arbitrarele schimbări în ordinea paragrafelor,
subcapitolelor, etc., Alexandru Badea (?) datează
greșit momentul când a început Mircea Vulcănescu
să scrie volumul. Făcând „uitat” articolul din „Pan”,
el (?) a luat ca reper anul 1942 în care a apărut
„Izvoare de filozofie” cu textul prelegerii naeionesci-
ene despre iubire ca instrument de cunoaștere (vezi
la subcapitolul „Ortodoxia fundamentală a lui Nae
Ionescu”, la p.48 nota 28 al cărei conținut se citește
la p. 161).
Editorii volumului scos de Humanitas au rearan-
jat „Amintirile universitare”, mutând întâmplarea
din 3 martie 1934 la capitolul al V-lea („Probleme
tulburi”). Probabil s-au temut de limpezimea artico-
lului din „Pan” unde discipolul descrie „caracterul
radical și aspru cu care [Profesorul] sugruma ispita
spre vanitate”. Atunci pe Mircea Vulcănescu l-a im-
presionat „manifestarea bărbătească a unui spirit
care nu se lăsa abătut din calea lui de ispita nici unei
vrăji, oricât de îmbietoare” (cf. Mircea Vulcănescu,
„Amintiri universitare. Ulysse printre sirene”, în rev.
„Pan”, 1941). Revenit (după ce fusese închis fără
mandat de arestare) în fața studențimii cuprinse de
un imens entuziasm, Profesorul „nu s-a lăsat răpit
de val” și n-a început să „propovăduiască națiunii
ca Fichte odinioară” (cf. Mircea Vulcănescu, Ulysse
printre sirene).
Unicul fondator de școală filozofică româneas-
că a făcut atunci, în răgazul de libertate între două
arestări, o lecție „de riguroasă ținută abstractă” (M.
Vulcănescu). Exact ceea ce le-a fost întotdeauna
imposibil de urmărit ideologilor comuniști care,
îngrijind manuscrisul vulcănescian, nu s-au sfiit să
intervină adăugând propriile lor opinii, semnalate
în paragraful de mai jos cu majuscule: „Nu e vorba
de comunism, a cărui ideologie este, din nenoroci-
re, ÎN MARE PARTE, un jargon fără nici o legătu-
ră cu realitățile cărora li se aplică” (vezi vol.: Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoacut,
Ed. Humanitas, 1992, pagina 54 a cărei continuare
este pusă de editorii -foști comuniști - la paginile
136-139).
Încercând a desface ițele abuzivei arestări, destul
de sugestivă apare „explicația” ziaristului rămas fără
ziarul „Cuvântul”, povestită de Mircea Vulcănescu în
monografia sa despre Nae Ionescu (1992, p.145). La
procesul din 19 martie 1934, Nae Ionescu (în final
achitat) s-a prezentat pe sine drept cel care-l aver-
tizase pe I.G. Duca de intenția lui Titulescu de „a-l
îmbrânci în apă”, cunoscând că I.G. Duca nu știe să
înoate. După ce Titulescu i-a dat brânci și I.G. Duca
(asasinat în decembrie 1933) s-a înecat, a fost arestat
Nae Ionescu fără alt motiv decât acela că l-a avertizat
pe I.G. Duca să se păzească de Titulescu.
Parabola naeionesciană intră (fără doar și poate)
în vădit conflict cu istoria interbelică deformată cu
tot dinadinsul de mercenarii ocupantului sovie-
tic al României care l-au ridicat în slăvi pe Nicolae
Titulescu. O foarte interesantă prezentare a cadrului
istoric în care a avut loc asasinatul din 29 dec. 1933 o
face însuși Mircea Vulcănescu în monografia despre
Nae Ionescu, arătând (după ce-i descrisese evoluția)
eforturile făcute de cei dinăuntrul țării (politicieni,
mari industriași, regele) pentru a profita de mișcarea
întemeiată de Codreanu.
În textul primei sale amintiri despre Profesor,
Mircea Vulcănescu a consemnat că pe 3 martie 1934
Nae Ionescu ar fi vorbit despre structura spațiului
matematicienilor întrucât ea se deosebește de struc-
tura spațiului nostru. În fapt discipolul comprimă
într-o singură prelegere materialul a două cursuri
ținute două zile la rând.
Din prefața volumului naeionescian publicat 1943
(volum de 346 pagini înghesuite de Humanitas în
240 de pagini la re-editarea din 1993) se poate citi
că prelegerile cursului de filozofia logicii din 1934-
1935 ar fi „dominate de concept”. Editorii nu adaugă
însă ceea ce era de completat întru lămurirea poziției
filozofice a maestrului lor. Anume că preponderența
conceptului era firească la un filozof care credea că o
viziune metafizică posibilă în lumea modernă ar fi în
exclusivitate cea de obârsie aristotelică, unde subzistă
o viziune substanțialistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
„Chintesența” trăirismului, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesen-
ta-trairismului/).
Dintre editorii Logicii generale din 1934-1935,
probabil că Noica a fost cel care a scris prefața con-
tinuând pe ideea că „funcția esențială a conceptului
este să separe un lucru de ceea ce nu e... pentru că
o căciulă nu poate fi numită pepene”. Am presupus
că Noica a scris prefața, doar revăzută și (poate) pe
alocuri adăugită de Mircea Vulcănescu, întrucât
Noica (atunci de 34 de ani) amestecă planul realității
schimbătoare cu planul conceptelor logice. El notea-
ză că pentru comunicarea gândirii, trebuie păstrată
proprietatea termenilor „cu toată alunecarea reală a
obiectelor”. Tot Noica trebuie să fi scris (cu infatuarea
tinereții) și prostioara (în niciun fel argumentată!)
după care primele prelegeri din 1934-1935 ar fi avut
parcă „ceva chinuit” (cf. Prefață la vol.: Nae Ionescu,
Logica I. Logica generală. Ultimul curs, 1934-1935,
București, 1943).
Logician cu preocupări metafizice, Profesorul
diferențiase chiar la prelegerea din 3 martie 1934
planul real de cel logic, planuri în care conceptele (/
noțiunile) nu au același fel de existență. În timp ce
obiectele din planul real au o reprezentare, o esen-
ță și o existență, obiectele logice (conceptele logice)
nu au nici reprezentare, și nici o existență sensibilă
asemănătoare cu existența din planul real, logica în-
săși fiind o disciplină formală. Conceptele logice sunt
simplu cadru care delimitează obiectele din afara lor.
Conceptele ca obiecte logice au însă identitate făcând
prin aceasta posibilă cunoașterea. Obiectele logice
(conceptele logice) se caracterizează prin funcția de
„lege” care delimitează ce obiecte reale îi sunt subsu-
mate (ca masa, de ex). Spre deosebire de planul lo-
gic, în planul real identitatea este inexistentă pentru
că aici domnește schimbarea în spațiu și timp. Abia
în a doua prelegere vorbește de spațiul matematicie-
nilor, pornind de la tranziența conceptelor („creații
omenești”), i.e. de calitatea lor de a avea priză asu-
pra realității, de a trece în realitate, astfel servind
drept instrumente de cunoaștere. Metafizicianul Nae
Ionescu își încheie cea de-a doua prelegere invocând
cunoștința metafizică: Pretenția de a găsi înăuntrul
conceptului esența obiectelor sensibile ține de planul
de existență filozofică propriu cunoștinței metafizice.
Liviu Bordas - în anul publicării Apașului meta-
fizic (Ed. Humanitas, 2010) - era convins că la Nae
Ionescu metafizica „era o înțelegere-trăire a realității,
o încercare de a cunoaște legea ei internă pentru a o
stăpâni” (vezi rev. „Tabor”, Cluj-Napoca, anul IV, 6/
2010). Ieșită din neștiința într-ale filozofiei, respectiv
din imposibilitatea de a pricepe că planul cunoașterii
științifice (a cărei finalitate este stăpânirea lumii) se
distinge de planul cunoașterii metafizice -, al doilea
„nou Eliade” continuă cu ideea că „astfel definită [de
el, Liviu Bordas și nu de altcineva] metafizica se su-
prapunea peste concepția magic-teosofică a adoles-
centului miop” („Tabor”, IV, 6/ 2010).
Amuzant este că tocmai cursurile ținute (după
ieșirea din temniță) de profesorul Nae Ionescu l-ar
fi ajutat poate să priceapă că existența este indepen-
dentă de cunoaștere. Dar chiar și în gogomăniile pe
16
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
care le înșiră cel de-a doilea „nou Eliade”, el respectă
(ca să zicem așa) recomandările comunisto-securiș-
tilor, fixându-și atenția pe „adolescentul miop”. Din
Cartea albă a securității (București, 1996) s-a aflat
că înainte de 1990 recuperarea interbelicilor trebu-
ia făcută favorizând scrierile de tinerețe și evitând
pe cât se poate scrierile publicate în Occident, după
transformarea României în „gubernie penitenciară”
(apud. Virgil Ierunca).
Din cele două lăzi cu arhiva lui Mircea Vulcănescu
nu s-a publicat doar manuscrisul monografiei despre
Nae Ionescu ci și trei mari volume scoase de Editura
Eminescu, al căror conținut a mai apărut si între alte
coperți. Din primul s-au putut citi și câteva fișe sub ti-
tlul „Posibilitatea conceptului” (vol. I, Ed. Eminescu,
1996, pp.103-104) în care studentul Vulcănescu no-
tase [corect] independența existenței de cunoaștere
și existența independentă de noi a conceptelor logice:
noi nu inventăm, ci „descoperim proprietățile anali-
tice ale triunghiului”.
Asemenea conspecte studențești neinspirat pu-
blicate de Marin Diaconu de-a valma alături cu
adevărate capodopere de gând i-au dat prilejul unei
autoare de poeme nerușinate (Marta Petreu, 1993) -
care nicicând n-a putut urmări gândirea vulcănesci-
ană (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea
Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://
isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabe-
lavs-vulcanescudictionar/) -, să-l privească de sus pe
filozoful martirizat10 în temnița comunistă, scriind
cu fumuri de mare specialistă despre decepția pe care
i-ar fi provocat-o conținutul celor două lăzi cu arhiva
lui Mircea Vulcănescu.
Doar din mărturiile celor care au audiat prelegeri-
le lui Mircea Vulcănescu în închisoarea Aiudului se
mai poate azi citi că Nichifor Crainic îl considera pe
Mircea Vulcănescu „cel mai reușit exemplar pe care
l-a dat neamul românesc între cele două războaie”
(apud. Teodor Duțu, 1923-1993, în vol.: Apropouri
penitenciare, Ed. Alpha, 1999). Iar Nichifor Crainic
„obligat [de ideologii comuniști] să trudească la de-
molarea propriei reputații” (ibid.) nu era singurul
care să aibe o astfel de opinie despre Vulcănescu.
Note și comentarii marginale
1.	Alexandru Badea (n. 1936), fost director al Muzeului
Bucureștiului si între 1997-2000 deputat țărănist, scria în
Nota asupra editiei că textul de bază folosit este cel „dac-
tilografiat [de 180 de file, cu care am făcut confruntarea]
preluându-se tacit intervențiile autografe ale autorului.
Intervențiile editorului „în definitivarea locului unor frag-
mente au fost trecute la note”. Dacă ne uităm și la notele
editorului A.B., găsim doar nota 110 din care aflăm că la
subcapitolul „Tehnica ziaristică și sensul teologal al exis-
tenței” s-ar fi operat câteva tăieturi de fraze care se repe-
tau și „a fost schimbată ordinea altor câteva fraze astfel
încât textul [de la pp.146-147 ale ediției scoasă de Editura
Humanitas în 1992] să fie mai coerent și mai clar”. Pentru
restul de modificări pe care le-am semnalat, nu este oferi-
tă nici o explicație. Ceea ce înseamnă că Alexandru Ioan
Badea nu a știut de restul intervențiilor, făcute de altcine-
va odată cu publicarea manuscrisului vulcănescian. E cât
se poate de limpede că istoricul Alexandru Badea NU A
FOST SINGURUL care a ingrijit ediția, așa cum apare tre-
cut în susul paginii 4.
2.	Pe 31 mai 1932, Petru Comarnescu nota în jur-
nalul său că „a pregătit ședința secției de filosofie a
Criterionului” (vezi Pagini de jurnal, vol. I, București, Ed.
Noul Orfeu, 2003) la care a participat Mircea Vulcănescu,
Constantin Floru și alții. Pe 20 oct. 1932, el consemnează
că se ocupă de organizarea unui vast program de confe-
rințe, simpozioane etc. (p.69). Simpozionul despre Lenin,
prezidat de C-tin Rădulescu-Motru, a fost păzit de poliție
din cauza agitației produse de comuniști. „Aplauze mai
Felix Aftene	Meditație
pictură, tehnică de autor, 80 x 80 cm
ales la expunerea personalității și concepției lui Lenin”
(p.70). Cenzurarea filelor de jurnal face dispărut numele
conferențiarului, fiind vorba de Mircea Vulcănescu. Pe 3
decembrie consemnează că simpozioanele Criterionului
sau ținut la Brăila. Aici el a conferențiat în contradictoriu
cu Vasile Bancilă care la suplinit pe Mircea Vulcănescu. În
ianuarie 1933 Comarnescu scrie în Jurnalul său că „după
Crăciunul anului 1932 Criterionul nu a mai putut activa în
public. Am fost considerați o tribună primejdioasă, pentru
că acolo se propagau și idei de stânga” (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică
despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, fragmentar în
rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 280, octombrie,
2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-elia-
de/abuz-imaginatie/).
3.	Cenzurarea cripto-comunistă cu foarfeca și prin adă-
ugiri arbitrare am putut observa si la confruntarea înre-
gistrării lui Alexandru Dragomir de către Fabian Anton
cu textul interviului publicat de oficialul „Observator
Cultural” (vezi Alexandru Dragomir, interviu refăcut si
comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.
wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-inter-
viu-alxdragomir/).
4.	vezi Arșavir Acterian, Câte ceva despre Mircea
Vulcănescu, în rev. „Jurnalul literar”, noiembrie, 1992, p.4.
5.	În 1947 Petru Comarnescu publicase volumul
„America”, iar în 1940 „Chipurile și priveliștile Americii”,
ambele scoase cu de-a sila din cultura românească (vezi
Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate.
România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000,
p.126). După 1 noiembrie 1948 lista de titluri interzise
de cenzura ideologilor comuniști în serviciul Moscovei
cuprindea cam 8500 de titluri (vezi „O nouă rubrică a
cenzurii”, în vol.: Isabela VasiliuScraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed.
Star Tipp, 2002, pp.129136, https://isabelavs2.files.wor-
dpress.com/2020/10/o-noua-rubrica-a-cenzurii-1.pdf ).
6.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab.
Poezii încifrate de Mircea Ciobanu și salvatoarea neînțele-
gere a criticului Marian Popa, https://isabelavs2.wordpress.
com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/.
7.	Pasajul citat (care nu există în manuscrisul filozo-
fului Mircea Vulcănescu si care a apărut odată cu edi-
tarea la Humanitas) există la p.68 a volumului: Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoacut, Ed.
Humanitas, București, 1992. Epoca dominată de ideolo-
gia totalitară a comunismului ca si de prea bine cunoscuta
mizerie morală „a încurajat și privilegiat înclinațiile spre
lașitate, lichelism și carierism, spre versalitate și abandon
al oricăror principii de demnitate și conștiință profesiona-
lă” scrisese Florin Mihăilescu în rev. „Viața Românească”
(București, 1-2 / 1998, p.137).
8.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a
unui pseudo-plagiat. Lucrurile și ideile platonice, Slobozia,
Editura Fundației „Ionel Perlea”, 1995. În Apașul metafi-
zic (București, 2010), Liviu Bordaș pornește de la prostiile
lui G. Călinescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare
inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, Nae
Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-
Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015; https://isabelavs2.
wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/), spre a
ajunge tot la falsurile puse în circulație după moartea lui
Nae Ionescu de comunistul Zevedei Barbu, falsuri consti-
tuind fondul „pseudo-descoperii” pe care am publicat-o la
Slobozia în 1995. Pe 12 iulie 1977 filozoful Vasile Băncilă
consemnase că greșala lui Zevedei a dat apă la moară
„crohmălnicenilor” care au înșirat tot felul de inepții des-
pre faimosul Nae Ionescu. Cu același prilej a mai scris că
universitarii interbelici Tudor Vianu și C-tin Rădulescu-
Motru au preluat idei de la filozofi occidentali, „dar ni-
meni nu i-a luat la bani mărunți” (Nae Ionescu, un cavaler
prestant al spiritului, Cluj-Napoca, 2011, p.90).
9.	Înregistrat în America în decembrie 1990 când își scria
C.V.-ul pentru angajarea ca profesor asociat la Chicago,
jurnalistul Ioan Petru Culianu vorbise și de manipularea
din mass media comunistă în care dacă un străin făcuse
afirmații „favorabile comunismului sau de tip oarecum
marxist apărea cu poza în ziar... Nu ne dădeam seama de ce
fusese selectat. Aici numim asta sindromul Paul Robeson”.
Robeson era un artist total necunoscut în Statele Unite,
dar lăudat în România ca „cel mai mare bas din lume”.
Comuniștii îl selectaseră si-i făceau reclamă întrucât Paul
Robeson era un „exilat voluntar din America în Uniunea
Sovietică ” (vezi „De vorbă cu Ioan Petru Culianu”, în
Revista „22”, Nr. 21, 22-28 mai 2001, p.14; retipărire a in-
terviului publicat de aceeași revistă a Grupului de Dialog
Social pe 5 aprilie 1991 cu titlul: „Lumea est-europeană - o
tragică pierdere de timp, de oameni, de energie”).
10.	Iată descrise cutremurătoarele schingiuiri suportate
de Mircea Vulcănescu în temnița comunistă: Torturat la
un moment dat în aceiași serie cu filozoful îmbolnăvit de
TBC la anchetările din 1947 (cf. pr. N. Grebenea, Amintiri
din întuneric, vol. I-II, București, 1997), un fost deținut își
amintea următoarea scenă: „Torturarea mea s-a terminat
și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era
Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe
tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesim-
țire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un pi-
cior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n
stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil...
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin
ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e
mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de
bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (vezi N. Crăcea,
Mărturii din iadul temnițelor comuniste). Un alt fost de-
ținut a povestit de încarcerarea la temperaturi de îngheț
drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui Mircea Vulcănescu
de a-i învăța la Aiud românește pe gardienii maghiari:
„A doua zi dimineață, Mircea Vulcănescu devenise un
sloi de ghiață, după o noapte petrecută pe un ger de -20
de grade. Așa l-au aflat șeful temnicerilor de altă limbă,
și tovarășii săi, a doua zi dimineața. Țurțure de ghiață, cu
ochii deschiși, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soare-
le. Din țuțurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă;
apoi alta, alta, prelingându-se și împreunându-se în sânul
mumei-fire cu cele ale osândiților de limbă românească,
în acea dimineață de iarnă, când aceștia și-au luat rămas
bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se,
șoptind: Să-i fie țărâna ușoară și Dumnezeu să-i ierte pe
călăi - căci numai de la El poate veni iertarea... De la cea
mai frumoasă inteligență românească pe care norocul m-a
învrednicit s-o cunosc” (vezi prefața lui Titus Bărbulescu
la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea nea-
mului, București, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17; a se ve-
dea și: https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAn-
VQ&t=159s ).
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
17
De la Războiul de Treizeci
de Ani la un posibil război
de treizeci de minute
■ Nicolae Iuga
Există similitudini structurale mentale între
monarhia papală absolutistă și președenția
constituțională „democratică” actuală. În
urmă cu aproximativ o mie de ani au început să se
dea lupte înverșunate pentru putere între papă și
împărat, cei doi exponenți ai puterilor de atunci.
Papa reprezenta puterea simbolică, spirituală,
legitimată de drept divin, iar împăratul puterea
seculară politică și militară, legitimată prin for-
ța militară brută. În Bizanț s-a ajuns, cu timpul,
la o relativă supremație a puterii împăratului în
raport cu patriarhul, la situarea bisericii sub stat,
formulă numită ulterior cezaro-papism, dar cei
de atunci numeau colaborarea împărat - patriarh
„symphonia”, adică formula ideală în care cei doi
ar enunța aceleași principii cu două voci diferi-
te, dezirabil armonioase. Consacrarea heraldică a
formulei duale a puterii în stat a devenit în Bizanț
vulturul cu două capete, împăratul și patriarhul,
reprezentare simbolică perpetuată prin împărații
habsburgi și țarii ruși, până în zilele noastre. În
Occident în schimb, s-a impus supremația papei
de la Roma asupra împăratului, biserica a ajuns
situată deasupra statului, formulă numită pa-
po-cezarism, o construcție demantelată abia în
urma Reformei și a Războiului de treizeci de ani
(1618-1648). După aceea s-a ajuns ca în Germania
protestantă de exemplu, spre deosebire de Viena
catolică, vulturul heraldic să aibă un singur cap,
simbolul puterii politico-militariste și atât.
Pentru Occident putem lua ca punct de ple-
care pontificatul Papei Grigore al VII-lea (1073-
1085), cel care a purtat o luptă aprigă pentru
Felix Aftene
Zbor, pictură, tehnică de autor, 60 x 80 cm
supremație cu împăratul Germaniei Henric al
IV-lea (1050-1106). Totul a plecat de la așa-nu-
mitul „conflict de investitură”, de la soluționa-
rea chestiunii: cine are dreptul să numească
episcopi, papa sau împăratul? În statele papale,
rolul monarhului era deținut de papă și acolo,
se subînțelege, numirile episcopilor erau făcute
de către papă. Dar în celelalte state ale Europei
a prins cutuma ca numirile în teritorile lor să fie
făcute de către regi sau împărați, sau măcar cu
concursul acestora. Pe de o parte, acești episcopi
numiți de puterea laică se sustrăgeau autorității
papale când aceasta nu le convenea, iar pe de altă
parte, cum numirile se făceau contra unei sume
mari de bani, papalitatea era lipsită de o sursă
importantă de venituri. A fost misiunea istorică
a Papei Grigore al VII-lea ca să tranșeze chestiu-
nea. Canoanele bisericești și paradigma mentală
politică a vremurilor medievale erau de partea
lui. Fiindcă doar el, Papa, era urmașul Sfântului
Petru și locțiitorul Fiului lui Dumnezeu pe pă-
mânt. Persoana lui era consacrată ca având un
caracter sacru și universal, ca și religia creștină,
în timp ce persoanele regilor și ale împăraților
nu aveau aceste caracteristici, limitați fiind toc-
mai de popoarele diferite pe care le reprezentau
politic, prin urmare aceștia trebuiau să se supu-
nă papei.
Sciziunile între cele două puteri supreme,
papă și împărat, îmbrăcau adesea forme violente,
confruntări militare. Papa avea și el la dispoziție
o armată, formată de regulă din mercenari, dar
armatele papei puteau fi învinse pe câmpurile
de luptă de către armatele puterilor seculare. În
schimb, papa avea o armă invincibilă și invizibi-
lă, cu care prin șantaj putea dobândi instantaneu
superioritate politică asupra adversarilor, anu-
me avea puterea de a refuza acordarea Sfântei
Cuminecături și de a excomunica din Biserică
pe adversarii săi. În mentalul comun de atunci,
omul nu se putea mântui în afara Bisericii (nulla
salus extra ecclesiam), deci dacă era excomunicat
omul pierdea cel mai prețios lucru, ceva mai im-
portant chiar decât viața sa de aici de pe pământ,
anume viața viitoare și veșnică. Experiența isto-
rică a arătat că, până la urmă, regii și împărații
au cedat șantajului papal al amenințării cu in-
terzicerea Sf. Cuminecături și cu excomunica-
rea. Puterea simbolică a bătut puterea militară,
ideea metafizică a nemuririi sufletului în strictă
dependență de Biserică a învins forța fizică brută
a armatelor.
A mai existat apoi și o forță mentală centripe-
tă, care a favorizat și fortificat agregarea soocie-
tăților, puterea și unitatea Bisericii - și această
forță a fost ideea existenței unui dușman extern
comun al Bisericii Universale și al puterii poli-
tice a statelor, al regilor și împăraților, anume
Islamul. Mai întâi au fost Cruciadele din seco-
lele XI - XIII. Conștiința de sine a Europei ca
o sumă de popoare creștine a apărut în timpul
Cruciadelor: noi suntem creștini și europeni fi-
indcă avem de luptat cu păgânii, pentru elibera-
rea locurilor sfinte. Apoi, după arabi, în Orient
au venit Otomanii. Bătăliile cu islamiștii arabi
sau turci, conștiința unui dușman extern comun
al Creștinătății care a ținut Biserica unită, sata-
nizarea Islamului și mentalitatea islamofobă au
durat cu aproximație o jumătate de mileniu, de
la prima Cruciadă și până la Bătălia navală de
la Lepanto (1571), când coaliția statelor catolice
a câștigat o victorie decisivă asupra Imperiului
Otoman. După dispariția pericolului extern al
Imperiului Otoman, Biserica apuseană și-a pier-
dut autoritatea, s-a dezbinat întru sine, și-a pier-
dut „universalitatea” și s-a fragmentat în catolici
și protestanți. Europa s-a scindat grav și a ge-
nerat Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648),
un război religios, pentru hegemonie în Europa,
între țările catolice și cele protestante. Pretenției
de dominație unipolară a Bisericii catolice i s-au
pus capăt prin Pacea de la Westfalia (1648), care
privea confesiunea catolică și pe cea protestantă
ca pe două religii cu îndreptățire egală. Se con-
stituie așadar o lume confesional-politică bipo-
lară.
În prezent SUA și președintele lor, oricare ar fi
el, se află în situația unei papalități în declin. De
ce dispune un papă-președinte al SUA? În pri-
mul rând, structura mentală abstractă este ace-
eași ca în Evul Mediu, pe partea lui întunecată și
irațională. Președintele SUA se crede un stăpân
la fel de „universal” ca și papa. După căderea
comunismului și dispariția lumii bipolare SUA
/ URSS, el pretinde că i se cuvine, ca un lucru de
la sine înțeles, hegemonia asupra lumii întregi.
El deține un mare număr de „state papale”, adică
țări pretinse independente și suverane, membre
ale unei alianțe militare sau nu, pe care președin-
tele SUA le conduce prin intermediari, în care el
își instalează, prin manipularea gloatelor de băș-
tinași, pe proprii săi „cardinali” și „episcopi”, cu
titlul de președinți de țară, de șefi de guverne și
de servicii secrete. Toți niște marionete. Le vinde
apoi supușilor „indulgențe”, sub forma promisiu-
nilor că îi va ierta de păcate și îi va apăra de duș-
mani reali sau imaginari, luându-le în schimb
18
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
taxe de protecție, de regulă camuflate sub forma
vânzării la prețuri exorbitante a unor armamen-
te învechite. Le dă sau nu „sfânta cuminecătu-
ră”, sub forma accesului la unele realizări tehni-
ce înaintate. Pentru îndreptarea păcătoșilor, dă
„canoane” sub forma sancțiunilor economice.
Crează alianțe militare, „parteneriate strategice”
și „coaliții”, mai mult prin amenințare și șantaj,
în numele cărora cheamă la cruciade împotriva
păgânilor care nu cred în evanghelia globalizării,
din țări islamice, din Răsăritul Europei sau din
Asia. Administrează țărilor supuse „sfintele tai-
ne” ale liberalismului și privatizării, ca să le poa-
tă jefui mai ușor de resurse. Pronunță „excomu-
nicarea”, materializată în destabilizare politică,
invazii, războaie și distrugerea unor țări întegi.
Spre deosebire de papă, care se consideră pe sine
un simplu locțiitor al Fiului lui Dumnezeu pe
pământ (Vicarius Filii Dei), președintele SUA se
consideră chiar mai mult decât atât, mai presus
chiar, el preia atribuțiile lui Dumnezeu Însuși, el
decide ce popor merită să trăiască sau nu, între
ce frontiere și în ce fel de regim politic. De data
asta e invers față de Evul Mediu, forța brută a
armelor prevelează asupra puterii simbolice, în-
trucât omenirea nu mai are o idee-forță de ordin
metafizic referitoare la mântuirea sufletului.
La fel ca și Papa, președintele SUA este „infai-
libil”, în sensul că el stabilește criterile absolute
pentru bine și rău, în baza cărora tot el stabilește
care țări se află de „partea bună” sau de „partea
greșită” a istoriei, care țări au regimuri demo-
cratice și care autocrate, după care susține că
lupta finală, apocaliptică între Bine și Rău se va
da între democrație și autocrație. Tot de caracte-
rul său infailibil ține și comunicarea mediatică.
Orice minciună, insinuare sau alegație dubioasă
emisă de către vaticanul prezidențial din Casa
Albă sunt considerate adevăruri necondiționa-
te, care nu mai au nevoie de nici o verificare,
după cum orice enunț emis de către adeversari
este repede taxat, tot fără o minimă verificare, ca
propagandă a ereticilor autocrați. Argumentarea
este înlocuită cu etichetarea, stabilirea adevă-
rului cu acreditarea sau discreditarea sursei. În
ceața din mintea papei-prezident, prin „demo-
crații” el înțelege țările care se supun lui și își
cedează pe nimic resursele și suveranitatea față
de autocrația din SUA, iar prin „autocrații” țările
care se opun globalismului și unei lumi unipola-
re, care vor să își păstreze democratic resursele și
sectoarele strategice ale economiei naționale sub
controlul statului propriu, Rusia sau China de
exemplu. De la punctul acestui refuz încolo va
începe „execuția în efigie”, adică linșajul media-
tic, de fapt pregătirea mediatică a războiului prin
satanizarea unor lideri și a unor întregi popoare
și civilizații. Se pun în practică metodele medie-
vale ale islamofobiei și iudeofobiei, generând noi
fobii la fel de iraționale, periculoase și criminale,
anume rusofobia sau sinofobia. În privința ru-
sofobiei, ne aflăm cam acolo unde se afla lumea
europeană cu antisemitismul în prima jumăta-
te a secolului XX. Finalul nu poate fi altul decât
un război, așa cum a fost Războiul de Treizeci
de Ani, care a pus capăt pretențiilor dictatoria-
le, hegemonico-unipolare ale papalității. Noul
război, a căruie primejdie se arată la orizont, s-a
putea să nu aibă nevoie să dureze treizeci de ani,
poate să dureze numai treizeci de minute. Ar ar
fi un război incomparabil mai distructiv pentru
întreaga umanitate.
■
Viața noastră digitală
■ Laura Poantă
Comunicarea pare să fie mai simplă ca nici-
odată, în era gadgeturilor și a telefoanelor
mobile. Dacă avem o conexiune la internet,
oriunde ne-am afla, suntem conectați cu sute de
„prieteni”. Avem zeci de aplicații de calculat ori-
ce - diete, calorii, darul de nuntă, distanța până la
punctul X, de jucat și umplut timpul, de aflat știri,
de învățat ghiduri și scoruri din toate domeniile po-
sibile. Chiar și aplicații pentru găsirea mai ușoară a
unor aplicații. Avem tovarăși virtuali pe care îi pu-
tem chestiona verbal, fără a mai tasta ceva, ne uităm
în telefon și nu pe geam ca să vedem cum e vremea.
Avem și aplicații care să ne arate cât timp petrecem
pe telefoane, dar alegem să le ignorăm, ca să nu ne
simțim vinovați. Unele studii arată că numărul de
ore petrecut de oameni cu nasul în telefoane a cres-
cut cu peste o treime în anii pandemiei (oarecum
de explicat și prin izolarea acasă și munca la domi-
ciliu), dar a crescut, oricum, constant în ultimii ani.
O medie de 4 ore pe zi cu ochii în telefon este des-
tul de mult, mai ales că majoritatea timpului nu este
destinată căutării de informații, ci vizionării de cli-
puri pe TikTok (mai nou) sau spionării profilurilor
altora din social media, și care aproape întotdeauna
fac ceva mai interesant decât noi. Chiar și prăjiturile
lor arată mult mai bine. În medie, luăm telefonul în
mână de 58 de ori pe zi. Nomofobia este teama de a
rămâne fără telefon și care ascunde, de fapt, depen-
dența de acesta. Anxietatea și depresia sunt adesea
asociate, ca în orice altă formă de fobie. Gândiți-vă
la transpirațiile reci și la palmele asudate pe care le
simțim când avem impresia că am rătăcit telefonul
sau când ajungem într-o zonă fără semnal. Fără să
fim urmăriți de animale sălbatice sau de răufăcători,
ci pur și simplu în zone cu o geografie neprietenoasă
cu obsesia noastră. Un studiu din SUA de la Florida
State University (Stothart C et al, The attentioal Cost
of Receiving a cell phone notofication, 2015) arată că
peste 80% dintre adulți își folosesc telefonul la locul
de muncă pentru motive altele decât cele profesiona-
le. Telefoanele scad concentrarea în general, pentru
că mintea fuge mereu, chiar și involuntar, fie la cele
văzute, fie la ideea „hai să mai caut ceva de cumpă-
rat”, sau „hai să văd ce a mai postat cutare”, fie la sim-
plele notificări - sunetele deja binecunoscute care au
împânzit planeta, dar și în situații particulare cu po-
tențial letal cum e șofatul. Am constatat cu stupoare
că din ce în ce mai des pacienții nu doar că nu își în-
chid telefoanele în cabinet, dar dacă acestea sună se
poartă absolut firesc, fără nici cea mai mică intenție
de a le opri, ba chiar răspund și vorbesc relaxați. Cu
alte cuvinte telefonul a pus stăpânire pe viața noastră
și avem senzația că trebuie să răspundem la absolut
toate apelurile, nu se știe niciodată ce veste putem
primi, nu ne permitem să ratăm nicio informație
sau discuție. Nomofobia include și această convin-
gere constantă, mai mult sau mai puțin rațională sau
conștientizată, că nu trebuie să ratăm nimic din ceea
ce ar putea surveni prin telefon - curieri, sondaje,
amici, reclame, poze, glume sau informații postate
pe grupuri etc. etc. Tot studiile arată că scad constant
valențele sociale ale oamenilor - tot mai des vedem
grupuri (de toate vârstele, însă mai ales tineri), dar și
cupluri, care, deși stau la aceeași masă, fiecare e con-
centrat pe ecranul telefonului personal, uneori chiar
își trimit în timp real poze cu ceea ce tocmai au făcut
sau fac - cu mâncarea, paharele, masa, selfie-uri - un
fel de uite ce facem noi acum, totul fiind obligatoriu
filtrat prin camera foto a telefonului sau prin social
media. Am ajuns deja ca personajele din toate cari-
caturile cu lumea viitorului, cu omuleții absorbiți de
lumina ecranelor care ascund în ele un întreg uni-
vers. Tot ce avem nevoie este acolo - plătim facturi,
găsim informații, ascultăm muzică, chemăm un taxi
și ne comandăm orice. În ultimii zece ani, explozia
tehnologică a făcut această dependență nu doar rea-
lă, ci și necesară, indispensabilă - deci imposibil de
„vindecat”. Comunicăm din orice colț al lumii cu cei
dragi și ne împărtășim experiențele, mai mult sau
mai puțin în roz, idealizat, ne planificăm întreaga
viață din telefon, nu pierdem timpul blocați în trafic
pentru că facem ceva util pe telefon.
Beneficiile sunt multe și reale, dacă ar fi să luăm
în calcul doar partea medicală - telemedicina, in-
formațiile accesibile (dacă sunt filtrate și folosite co-
rect), stocarea datelor și corelarea lor cu experiența
altora și multe, multe altele. Dezvoltarea tehnologi-
ilor și posibilitățile unui smartphone au ajuns ame-
țitoare în foarte scurt timp. Dar să ne întoarcem la
nomofobie și la tirania contactului constant. (Joyce
Chong, 2017, theskillcollective.com). Nomofobia are
o etimologie mult mai clară decât alte fobii - a fost
„inventată” în anul 2009 de un britanic, fiind pre-
scurtarea de la No Mobile Phobia. Medicii o consi-
deră un diagnostic de excludere, fiind superpozabilă
pe alte fobii și anxietăți cu manifestări similare, mer-
gând până la apelarea serviciului de urgență în lipsa
forțată a telefonului mobil. Henry Alford are într-un
număr din New York Times din 2015 un articol pe
tema tiraniei contactului constant în care explică
noțiunea cu umor și dă exemple concrete, dar face și
trimiteri la studii care arată că da, suntem deja acolo
(azi cu atât mai mult, după 7 ani); avem senzația că
lumea se va prăbuși dacă ratăm un apel, ne purtăm
de parcă de noi depinde soarta omenirii, dacă ni se
cere să închidem telefoanele ne trec sudori reci și ne
uităm constant la ce a mai apărut pe ici pe colo, prin
media; la orice spectacol deja este normal să apară
din loc în loc izvoare de lumină de la telefoanele
deschise. Distracția nu are valoare dacă nu ne trimi-
tem selfie-ul cuiva; chiar îmi venea să râd la ultimul
concert la care am fost (cu dans) cum se schimba
de rapid expresia celui sau celei care se pozau ală-
turi, trecând de la extaz la normal sau chiar apatie,
după ce termina showul destinat listei virtuale de
prieteni sau grupului de pe whatsapp. În afara unor
profesii în care e esențial să vezi mereu cine te sună,
conexiunea permanentă dintre oameni, over-con-
nection-ul global, apărut cel mai probabil tot de frica
singurătății, a dus la o însingurare umăr la umăr, la
o înstrăinare, în fapt, pentru că a crescut proporți-
onal nevoia de validare și tendința de comparare a
„reușitelor”. Avem zeci de grupuri pe whatsapp, sute
de prieteni virtuali, mii de contacți și de tot felul de
semne ale aprecierii (vizualizări și like-uri) care dau
dependență rapid, creând iluzia apartenenței. Un
personaj dintr-un sitcom celebru s-a trezit, într-un
episod, fără semnal, într-o situație în care se plictisea
groaznic, și s-a întrebat ce făceau oamenii înainte,
ca să își umple timpul? Let’s google „ways to kill time
before internet era; oh, wait..”
Acestea fiind spuse, aș putea să mă întreb, destul
de îngrijorată, spre ce fel de lume ne îndreptăm? Sau
ce sens mai au noțiuni precum comunitate, senti-
mente? Dar, de fapt, deja am ajuns în acea lume și nu
putem decât să o trăim.
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
19
Realismul magic latinoamerican
și universal: perspective literare
și filosofice (V)
^^TUlian Cătălui
O necesară și utilă paralelă cu genurile
și artele adiacente
Când încerci să definești ce este ceva, e ade-
sea util să stabilești, să determini ce nu este ceva,
de asemenea este important să comentezi sau să
notezi că numeroși critici literari încearcă să cla-
sifice romanele și operele literare numai într-un
singur gen, cum ar fi „romantic” sau „naturalist”,
nu întotdeauna ținând cont că multe opere se pot
înscrie în categorii multiple1. Se pare că nume-
roase comentarii va fi stârnit cartea lui Maggie
Ann Bowers Magic(al) Realism/ Realismul magic,
pentru că ea a încercat să delimiteze termenii de
magic (și magie, totodată) și realism magic, exa-
minând, analizând relația cu alte genuri cum sunt
realismul, surrealismul, postmodernismul, arta
filmului, versiunea africană a realismului magic,
numită „Realismul animist” și altele2.
Realismul, narațiunea realistă
și realismul magic
Ideea fundamentală a realismului este de a înf-
ățișa realitatea în mod direct, pe o cale neocolită,
cu imparțialitate sau nepărtinire, într-o scriitură
inexpresivă și echidistantă, care avantajează vi-
ziunea sau weltanschauung-ul autorului și într-o
tehnică în care naratorul de tip heterodiegetic,
omniscient, omnipotent și ubicuu este esențial.
Realismul reprezintă o încercare de a crea o de-
scriere a vieții reale; un roman nu poate pur și
simplu să se bizuie pe ce prezintă, ci pe cum pre-
zintă viața în realitate3. În acest fel, o narațiune
realistă acționează ca o ramă, construcție literară,
prin care cititorul construiește o lume folosind
„materiile prime ale vieții”4. Realismul a fost, atât
în literatură cât și în pictură o reacție la adresa
romantismului, el venind împotriva fanteziei, su-
biectivismului, „furtunii și avântului” romantic cu
idei precum realul și conștientizarea lui, restrâng-
erea la contingență, obiectivitate și observația știi-
nțifică, aceasta din urmă dusă la extrem de către
naturaliștii zolieni și epigonii lor. Înțelegerea atât
a realismului, cât și a realismului magic în cadrul
unui mod narativ, reprezintă „cheia înțelegerii
ambilor termeni”5. Realismul magic „se bazează
pe prezentarea elementelor reale, imaginate sau
magice ca și cum ar fi reale. El se sprijină pe rea-
lism, dar numai atât cât să poată extinde sau înt-
inde ceea ce este acceptabil ca fiind real la limitele
sale”6. Teoreticianul literar Kornelije Kvas este de
părere că ceea ce este creat în operele sau cărțile
realismului magic ar fi „o lume fictivă apropia-
tă de realitate, marcată de o prezență puternică
a neobișnuitului și a fantasticului, pentru a evi-
denția, printre altele, contradicțiile și neajunsuri-
le societății”7. Prezența elementului fantastic nu
încalcă coerența manifestă a unei opere caracte-
ristice literaturii realiste tradiționale, iar elemen-
tele fantastice (magice) apar ca „parte a realității
cotidiene”, funcționând ca „salvatoare sau izbăv-
itoare ale umanului împotriva atacului conformi-
smului, al răului și al totalitarismului”8. Mai mult,
în creațiile realismului magic găsim o narațiune
obiectivă caracteristică realismului tradițional
din secolul al XIX-lea9.
Comparații între Surrealism
și Realismul magic
Surrealismul este adesea confundat cu realismul
magic pentru că amândouă explorează și cercete-
ază aspectele ilogice sau non-realiste ale umanității
și existenței10. Istoricii literari și de artă sunt aproa-
pe unanimi în a considera că surrealismul este o
„mișcare colectivă”, complexă și internațional-glo-
balizantă chiar, evident avangardistă, a unor inte-
lectuali și artiști din secolul XX, nu numai francezi,
dar care s-a născut în Franța, urmărind, printre
altele, „emanciparea omului prin contestarea radi-
cală a valorilor utilitare ale societății burgheze”, ce
făcuse posibilă monstruozitatea Primului Război
Mondial, dar care a fost focalizată și pe proble-
matica visului, magiei, miraculosului, aș adăuga,
desfășurată pe o perioadă lungă de timp, poate cea
mai lungă din istoria unei avangarde, între 1924-
1969, în trei faze sau etape. Mișcarea surrealistă s-a
regrupat după Primul Război Mondial, pe care l-a
criticat, cu tot cu societățile și țările responsabile
de „marele măcel”, sub tutela lui Andre Breton,
care a rămas Papa, guru-ul său spiritual până la
moartea lui, în 1966 și foarte rapid, mișcarea s-a
delimitat de nihilismul manifestărilor dadaiste,
definindu-se prin adeziunea la un anumit număr
de valori, nu doar literare, concretizate în proiecte,
reviste, expoziții, manifeste, reuniuni11. Discursul
teoretizant al surrealismului are la bază psihanali-
za lui Freud, iar originile sale pot fi identificate în
revolta radicală a dadaismului12. După cele mai re-
cente teorii, mișcarea surrealistă a fost una politică
per se, chiar și atunci când și-a ales ca motto-uri
sintagme-slogan ca: „a transforma lumea” a lui
Marx și „a schimba viața” aparținând lui Rimbaud,
surrealiștii înțelegând prin acestea o mixtură de
revoluție artistică și revoluție politică13. Totuși, re-
volta surrealistă a fost, la început, una de tip lite-
rar: eliberarea de limbajul tradițional, raționalist,
logic etc. și pătrunderea într-un univers dominat
de miraculos, mirobolant, magic, imaginație, iubi-
re și vis14. De asemenea, societatea, morala, legile,
religia și tradiția sunt responsabile, în viziunea
surrealiștilor, de anihilarea „facultăților creatoare”,
canionul fiind stabilit nu numai cu „instituția lite-
rară”, dar și cu societatea în ansamblul ei: revolta
literară se metamorfozează în „revoltă politică”15.
În opinia poetului și eseistului mexican, Octavio
Paz, surrealismul își propunea să depășească „re-
alitatea vizibilă, imediată, banală” și să acceadă la
o realitate miraculoasă (s.m.), „să descopere sau să
inventeze o alta - magică, supranaturală, suprarea-
lă”, așa cum își doreau înșiși romanticii16. Rezultă că
surrealismul este și un „iraționalism”, aceasta fiind
latura lui „neoromantică”: profund-abisalul, realul
sunt dincolo de aparențe, inaccesibile rațiunii, lo-
gicii și în versiunea psihologică și freudizantă, „ele
trebuie să fie căutate acolo unde se află visul și in-
conștientul”17. Un alt important autor latinoameri-
can, argentinianul Ernesto Sabato, care se apropia-
se de surrealiști în 1938, când oboseala sa și chiar
greața, mai mult sau mai puțin sartriană, pe care o
simțea în fața spiritului științei ajunseseră la maxi-
mum, și care se întâlnea la Paris cu pictorul spaniol
Oscar Dominguez, un „autentic suprarealist”, ce a
sfârșit prin a se sinucide, considera că surrealismul
se situa în afara esteticii și chiar a artei: era, mai
curând, „o atitudine generală în fața vieții, o căuta-
re a omului profund pe sub convențiile decrepite”,
dar care s-a metamorfozat, paradoxal, într-o „me-
todă de obținere a unui nou gen de frumusețe, un
soi de frumusețe în stare sălbatică”, ca a unei noi
morale sau etici, cea care se păstrează după ce sunt
azvârlite „toate măștile impuse de societatea lașă și
ipocrită: morala instinctelor și a visului”18. Sabato,
pentru care, cea mai valoroasă producție a surea-
liștilor a fost „un anume stil de viață”, sublinia că
în pofida cristalizării acestor idealuri în manifeste
și rețete, surrealismul se menține prin convingerea
că „s-a sfârșit cu dominația simplei literaturi și a
simplei arte și că a sosit momentul situării dincolo
de purele procupări estetice, pentru a se înfrunta
problemele omului și al destinului său”19.
În America Latină, surrealismul a avut sprijinul
entuziast al unor poeți precum chilianul Braulio
Arenas Carvajal, fondatorul grupului suprarealist
„La Mandragora”20 și peruanii Cesar Moro (figură
centrală în circulația ideilor și esteticii de avangar-
dă din perioada 1920-1950, bun prieten cu Andre
Breton și fondator al revistei surrealiste El uso de la
palabra), Xavier Abril (cel care a introdus surrea-
lismul în Peru) și Emilio Adolfo Westphalen21, pe
lângă influențe asupra operei realistului magic sau
miraculos Alejo Carpentier și a poeților chilieni
Pablo Neruda și Gonzalo Rojas (la început expre-
sionist, ulterior influențat de surrealism)22, dar și a
peruvianului Cesar Vallejo (unul dintre marii ino-
vatori poetici ai secolului XX, autorul fascinantei
cărți Heralzii negri, întotdeauna cu un pas înaintea
curentelor literare, fiecare dintre cărțile sale fiind
„diferită de celelalte și, în felul său, revoluționa-
ră”)23. În Argentina, în pofida disprețului lui Jorge
Luis Borges, surrealismul l-a sedus pe tânărul Julio
Cortazar24 și a produs un rod târzielnic în opera
Alejandrei Pizarnik25. Scriitorul Octavio Paz ocu-
pă un loc anume în istoria mișcării suprarealis-
te, prietenul personal al lui Breton dedicând mai
multe eseuri acestui curent artistic, autorul mexi-
can devenind un poet existențial(ist), chiar dacă
unele producții lirice paziene manifestă „o formă
de surrealism”26. După cum s-a arătat până acum,
există o puternică legătură istorică între conceptul
de realism magic al lui Franz Roh și surrealism,
precum și influența rezultată din realul miraculos
al lui Alejo Carpentier dar oricum, între surrealism
și realismul magic rămân diferențe importante;
astfel, surrealismul „este cel mai îndepărtat de rea-
lismul magic în privința faptului că aspectele pe care
le explorează sunt asociate nu cu realitatea materia-
lă, ci cu imaginația și mintea și în particular încear-
că să exprime «viața interioară» și psihologia fiin-
țelor umane prin intermediul artei”27. Surrealismul
se focalizează pe „exprimarea subconștientului,
inconștientului, refulatului și inexprimabilului”, iar
realismul magic, pe de altă parte, prezintă rareori
extraordinarul sub forma unui vis sau ca o „ex-
periență psihologică”28. „A face acest lucru”, scrie
20
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
Maggie Ann Bowers, înseamnă „să iei magia unei
realități materiale recognoscibile și să o plasezi în-
tr-o lume a imaginației puțin înțeleasă sau cunos-
cută. Obișnuința realismului magic se bazează pe
poziția sa acceptată și indiscutabilă în cadrul reali-
tății palpabile, tangibile și materiale”29.
Note
1	Ângel Flores, Magical Realism in Spanish American
Fiction, în Hispania, Vol. 38, Nr. 2 (1955), pp. 187-192,
Web.
2	Wendy B. Faris, op. cit., pp. 1-14.
3	Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, p. 22, print, online.
4	Ibidem, p. 22.
5	Ibidem.
6	Ibidem.
7	Kornelije Kvas, The Boundaries of Realism in World
Literature, Lanham, Boulder, New York, London,
Lexington Books, p. 29.
8	Kornelije Kvas, op. cit., p. 29.
9	Ibidem, p. 29.
10	Cf. The Concise Oxford Dictionary of Literary Terms,
3rd ed., 2008.
11	Adeline Delezay, Suprarealism, în Dicționar de cul-
tură generală, Timișoara, Editura Amarcord, 2001, p.
640-641 și Alain Besanțon, Imaginea interzisă. Istoria
intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky,
București, Editura Humanitas, 1996, p. 341.
12	Dan Grigorescu, Dicționarul	avangardelor,
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 645.
13	Carole Reynaud Paligot, Ambitions et desillusions
politique du Surrealisme en France (1919-1969), en
Wolfgang Asholt, W. et Hans T. Siepe (eds.), Surrealisme
et politique-politique du surrealisme, New-York/
Amsterdam, Rodopi B.V., 2007, p. 27.
14	Carole Reynaud Paligot, op. cit., p. 27.
15	Ibidem, p. 28.
16	Octavio Paz, Point de convergence. Du romantisme a
lavant-garde, Paris, Editions Gallimard, 1974, p. 141.
17	Alain Besanțon, Imaginea interzisă, pp. 341-342.
18	Ernesto Sabato, Scriitorul și fantasmele sale, în
Eseuri, vol. 1, București, Editura RAO, 2004, p. 372.
19	Ernesto Sabato, op. cit., p. 373.
20	Cf. Surrealismo en Chile, presentacion de Arenas en
el portal Memoria Chilena; acceso 03.07.2011.
21 Michele Greet, (2013), Cesar Moro’s Transnational
Surrealism, în Journal of Surrealism and the Americas, 7,
pp. 19-51 și Luis Alberto Sanchez, La literatura perua-
na. Derroteropara una historia cultural del Peru, tomo V,
pags. 1524 A 1526, cuarta edicion y definitive, Lima, P.
L. Villanueva Editor, 1975, online.
22 Cf. Gonzalo Rojas (1916-2011), en Memoria
Chilena, consultado el 23 de enero de 2012.
23 Pedro Escribano (17 de enero de 2005), Cesar
Vallejo fue uno de los creadores del cuento-ensayo, en La
Republica, archivado desde el original el 1 de diciembre
de 2008, online.
24	VV. AA., Julio Cortăzar desde tres perspectivas, en
Google Books. Mexico, Universidad de Guadalajara/
U.N.A. Mexico/ F.C.E., 2002, p. 43.
25	Francisco Cruz, Alejandra Pizarnik: el extrav^o en
el ser, en Cuadernos Hispanoamericanos, Num. 520,
Madrid, Ediciones Cultura Hispanica, octubre 1993,
online.
26	Lourdes Andrade, Octavio Paz etoile errante du
surrealism [archive], online.
27	Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, pp. 22-24.
28	Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 22-24.
29 Ibidem, pp. 22-24.
■
Influențe literare în
poezia lui Eminescu (III)
■ Virgil Diaconu
Felix Aftene
Dionis (2012), pictură, tehnică de autor, 80 x 160 cm
Mircea Eliade: „Oare n-a fost el românul
care a pătruns pretutindeni în cultura
universală [...] fără să se teamă de
influențe și sterilitate?”
Prezența influențelor literare în poezia lui
Eminescu este recunoscută și de către Mircea
Eliade, care în articolul Restaurarea demnității ro-
mânești (Vremea, an IX, 1935, 1 septembrie, nr.
403, aflat în 6, 1987) afirmă următoarele: „Oare
s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filo-
zofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul
care a pătruns pretutindeni în cultura univer-
sală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă
de influențe și sterilitate? Volumele recente ale
d-lui G. Călinescu aduc un enorm material ine-
dit în care descoperim marea foame spirituală a
lui Eminescu și toate «influențele» veacului. De
la buddhism și Schopenhauer pînă la romanticii
francezi și poezia clasică - a rămas ceva pe care
să nu-l fi gustat Eminescu [...]? Și același lucru se
verifică pretutindeni: Dante, Rabelais, Goethe -
toți au fost oameni dîrji, neînfricați de influențe”.
Așadar, toți marii scriitori ai lumii „au fost oa-
meni dârji, neînfricați de influențe”, adică ei s-au
lăsat influențați de poezia și filozofia de pretu-
tindeni, iar Eminescu, în poezia căruia se regă-
sesc „cultura universală” și „toate «influențele»
veacului”, face parte și el din familia acestor mari
scriitori, din elita poeților. Și pentru că Eminescu
urmează practicile poetice inspiratoare ale mari-
lor scriitori, el nu poate fi certat pentru influențele
literare din poezia sa. Ba, mai mult de atât, Eliade
îl apreciază pe poet tocmai pentru că el practică
poetica influențelor literare.
Cam aceasta ar fi logica lui Eliade, care îl apără
pe Eminescu împotriva esteticii, mai precis a ace-
lei estetici care cere pur și simplu ca un scriitor să
fie original și să aibă o viziune proprie, neinfluen-
țată de alți creatori.
Observ în acest fel că există și interpreți care în
loc să evalueze poezia lui Eminescu în funcție de
principiile poetice estetice universale, o evaluează
în funcție de principii literare pseudoestetice, care
recomandă ca poezia să fie făcută prin prelucra-
rea unor surse poetice străine. În loc să îi ceară
poeziei lui Eminescu să fie autentică și originală,
deci nemijlocită de influențele literare, Eliade o
apreciază tocmai pentru că este determinată de
influențele literare și, implicit, neoriginală: „Oare
s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filo-
zofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul
care a pătruns pretutindeni în cultura universală
fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de in-
fluențe și sterilitate?”
G. Călinescu: Eminescu „își scotea inspirații
din cele mai neînsemnate mărunțișuri”
Să urmărim în continuare dacă Eminescu este
sau nu influențat în crearea poeziei sale de alte
opere. În acest sens, beneficiem de cercetările lui
G. Călinescu.
Criticul G. Călinescu îi dedică lui Mihai
Eminescu mai multe volume și zeci de artico-
le. Cel mai important studiu consacrat poetului
poartă numele de Opera lui Mihai Eminescu (7,
două volume, 1969 și 1970, fiecare de peste 500
de pagini). Publicat postum, acest studiu repre-
zintă prelucrarea și restructurarea (în anul 1947)
a celor cinci volume anterioare (Editura Fundației
Regale, 1932 - 1936), care aveau același nume.
În cea de a doua secțiune a primului volum
(1969), numită Cultura. Eminescu în timp și spațiu
(ibid., pp. 335-520), G. Călinescu se preocupă, pe
de o parte, de modul exagerat în care a fost recep-
tat Eminescu de către critica literară, iar pe de altă
parte, de evidențierea influențelor literare pe care
opera lui Eminescu le prezintă.
În cele de mai jos voi discuta numai despre in-
fluențele literare pe care Călinescu le-a descoperit
în poezia lui Eminescu. Astfel, criticul punctea-
ză, uneori în detaliu, fondul inspirațiunilor lui
Eminescu, așadar al surselor și izvoarelor poeziei
sale.
„O mare parte din demonstrația poemului
eminescian Memento mori se bizuie pe ceea ce
O
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
21
o
era destul de recent și general în lirica noastră de
atunci, pe «ruina» romantică de tip Volney.” (7,
vol. I, p. 391), afirmă criticul, și își argumentează
afirmația cu un citat din Volney (Les Ruines: Les
Ruines de Palmyre), de o pagină, în limba france-
ză, după alte zece pagini anterioare, tot în limba
franceză, semnate însă de alți autori. O mică pa-
radă lingvistică nu strică.
Dar iată și o altă sursă remarcată de către G.
Călinescu. „În poezia socială, plină de insulte
colorate, monologică, inventivă în expresie, ma-
estrul lui Eminescu a fost Victor Hugo. Citiți de
pildă A propos d'Horace și veți găsi, cu deosebirile
firești de mijloace literare, toată invectiva năval-
nică, spumegătoare din Scrisoarea III” (ibid., p.
393). Tot „lui Hugo îi datorează Eminescu tonul
general din Împărat și proletar”, poezie despre
care criticul mai afirmă că „nu e decât dezvoltarea
tezelor opuse ale Despotului și Proletarului din
Les homicides, de Auguste Barbier.” (ibid., p. 399).
Poezia „Când te-am văzut, Veneră, e un vădit
accent baudelairean” (ibid., p. 400), iar pe Schiller,
Eminescu „l-a avut ca model statornic în drame-
le sale. Indicațiile din planul Marcu-vodă (Mira,
Anna Movilă) ne arată că poetul avea în gând
ca modele dramele lui Schiller și ale lui Goethe”
(ibid., p. 407).
„Accentele amare ale lui Mureșan împotriva
preoților [...] sunt înrudite cu atitudinea tăgădu-
itoare a lui Mephistopheles, care [.] este și el un
filozof al zădărniciei unei lumi ce merge spre ne-
ant.” (ibid., p. 409), ne spune criticul.
„[.] Opera lui Novalis definește acel romantism
căruia Eminescu îi e larg tributar” (ibid., p. 420).
„Natura lui Eminescu este [.] gigantică, luna-
ră. Acest naturalism asiatic (Eminescu e în multe
privințe un asiat) îl găsim și la poeții germani ro-
mantici.” (ibid., p. 424).
„Preferința lui Eminescu merge însă spre au-
torii mai mărunți, uneori de tot șterși, din care
poate împrumuta idei fără primejdia sacrificării
personalității. Ideea călătoriei pentru aducerea di-
amantului Nordului a scos-o Eminescu din recen-
zia unui obscur poem romantic dintr-un număr
din Blatter fur literarische Unterhaltung (nr. 291,
Felix Aftene
Primăvara, pictură, tehnică de autor, 120 x 150 cm
17 October, 1844), [.], ca dovadă a felului cum își
scotea inspirații din cele mai neînsemnate mărun-
țișuri”, afirmă G. Călinescu (ibid., p. 430). Această
observație am mai întâlnit-o și la Ilarie Chendi.
„Somnoroase păsărele și-ar avea izvorul în-
tr-o poezie anonimă publicată în Regensburger
Liederkranz (ed. 7, Regensburg, 1880)” (ibid., p.
433), iar în Rugăciunea unui dac „este parafrazat
Imnul creațiunii (Rigveda, X, 129)” (ibid., p. 449),
fapt constatat, de altfel, de către mai mulți cerce-
tători, printre care Zoe Dumitrescu-Bușulenga și
D. Murărașu.
„Versul din Epigonii
S-a întors mașina lumei, cu voi viitorul trece.
este scos dint-un poem al lui Vasile Fabian
Bob, citat în tomul III al Leptuariului:
S-a întors mașina lumii, s-a întors cu capu-n jos,
Și curg toate din potrivă, anapoda și pe dos.”
(ibid., p. 464).
În proiectele dramatice ale lui Eminescu „gă-
sim, spune G. Călinescu, reflexe shakespeariene”
(ibid., p. 439) și, drept dovadă, criticul ne oferă
mai multe exemple de scene, comportamente și
caractere echivalente cu cele din piesele drama-
turgului englez.
„Din Bolintineanu, Eminescu a luat ritmuri;
precum a luat din Sihleanu, Depărățeanu și din
Alecsandri.” (ibid., p. 484)
„Partea otomană din Scrisoarea III a fost scoasă
din Hammer (Geschichte des osmanischen Reiches,
I-er, Bd., Pest., 1834, p. 65-67)”, spune Călinescu,
preluând informațiile dintr-un studiu al lui Ion
Grămadă, menționat de către critic (ibid., p. 504).
Atmosfera de sfârșit de lume din Memento mori
se regăsește într-o poezie a lui Gr. H. Grandea
(Familia I, 1865):
Antica Babilonă, splendidele palate,
Grădinile suave, în aer suspendate,
Și al Semiramidei giganticul mormânt
Ce s-au făcut? Pierit-au de veacuri spulberate.
(ibid., p. 500).
În încheierea acestor rânduri, vom observa că
G. Călinescu cheltuiește pentru demonstrarea
influențelor din opera/poezia lui Eminescu și
pentru critica cultului lui Eminescu nu mai puțin
de 185 de pagini. Iar asta înseamnă că dezveli-
rea acestor două aspecte ale operei și personalită-
ții eminesciene este destul de importantă pentru
Călinescu și, mai departe, pentru cunoașterea și
judecarea critică a poetului. Adică „poetul nepe-
reche” se inspiră și își trage substanța din poeziile
și dramele altor poeți. De ce nu apelează el la
substanța propriului geniu și la tumultul pe care
i-l oferă viața, cea mare, a lumii?
Pe de altă parte, trebuie spus că deși de cerce-
tarea influențelor literare în poezia lui Eminescu
s-au mai preocupat, înaintea lui Călinescu, și alți
critici, precum Ilarie Chendi, Ion Sân-Giorgiu,
G. Bogdan-Duică, Nicolae Iorga, cel puțin, după
cum am văzut deja, Călinescu „uită” de cele mai
multe ori să îi pomenească pe aceștia în discursul
său, ca și cum toate informațiile pe care el ni le
furnizează în problema influențelor literare din
poezia lui Eminescu ar fi în mod exclusiv ale lui,
deci rodul propriilor studii și cercetări; ca și cum
el ar fi singurul care tratează despre influențele
din poezia lui Eminescu. Dar această „uitare” este
tipic călinesciană: ea este probată și în alte cazuri,
fiind una dintre problemele de etică literară destul
de bine cunoscută a criticului. „Uitarea” călinesci-
ană a meritelor celorlalți critici poate să facă din
critic „un original”, un „deschizător de drumuri”
în critica sursieră eminesciană, deci ea se dove-
dește a-i fi criticului folositoare.
În toată expunerea de mai sus, G. Călinescu nu
face altceva decât să listeze influențele din poezia
lui Eminescu, însă fără a emite vreo judecată de
valoare asupra poeziei rezultate din aceste influ-
ențe. Criticul nu ne spune nimic nici despre teh-
nica sau arta poetică în sine a influențelor. Cum
vede totuși G. Călinescu, din punct de vedere
critic-estetic, arta poetică a influențelor literare?
Este aceasta o artă poetică benefică pentru poe-
zie? Nu este? Este poezia influențelor literare una
de valoare? Nu este?
Un răspuns parțial la aceste întrebări găsim în
articolul Opinii asupra lui Mihai Eminescu, scris
în anul 1931, cuprins în volumul G. Călinescu,
Mihai Eminescu, Studii și articole (Editura
Junimea, 1978). Aici, după ce recunoaște „că
Eminescu a împrumutat idei și atitudini din fi-
losofia pesimistă a vremii”, G. Călinescu admite
legalitatea împrumuturilor, deci a artei poeti-
ce a influențelor literare, afirmând următoarele:
„Chiar când punctul de plecare este o sugestie
bine determinată, subconștientul alterează în-
tr-așa chip tema, încât punctul de plecare devine
ceva zadarnic. Opera de artă se explică nu prin
punctul de plecare, ci prin cel de sosire. Un poem
modernist inspirat din lectura lui Homer nu se
explică prin Homer, ci prin estetica vremurilor de
azi. Așadar, fără să disprețuim studiul izvoarelor,
trebuie să determinăm înainte de toate locul lui
Eminescu în devenirea valorilor estetice și să ară-
tăm măsura concordanței lui cu spiritul veacuri-
lor și a revoluției lui față de poezia veche.” (p. 25).
Altfel spus, Călinescu admite că strădania po-
etului modern de a transforma textele și temele
vechi în poezii moderne este legală estetic și bene-
fică. În acest fel, pastișarea și reciclarea de către po-
eți a textelor vechi sunt pentru Călinescu legitime:
ele sunt tehnici sau procedee literare; sau, extinse,
devin arte poetice. Cât despre epigoni, aceștia
sunt poeții care, neavând un stil propriu, nu au ști-
ut cum să își camufleze sursele de inspirație.
■
22
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
Victimizarea gândirii
■ Christian Crăciun
Ce înseamnă, în fond, a gândi? Pentru cei
mai mulți este pur și simplu o operație fizi-
ologică. Practic, nu poți trăi fără gânduri,
cum nu poți trăi fără bătăile inimii. Atunci de ce
este important să descifrezi substratul acestui dat
ontologic?
*
Și totuși... adie o bănuială: anume că gândirea
este altceva decât prezența a ceea ce numim de-a
valma gânduri. O facțiune dintre oameni face pa-
sul spre ceea ce numim înțelegere. Care este ceva
mai mult decât raționalizarea percepțiilor. Adică
face pasul spre legato-ul dintre gânduri. Și pen-
tru ei asta este gândirea. Cu țelul acestui proces
cu tot.
*
Pentru altă facțiune gândirea este coborârea
spre cauze până, în cele din urmă, la cauza primă
(care este dincolo sau dincoace de gândire și ăsta
este impasul, scandalul rațiunii seci). Numai că
asta deja depășește înțelesul pur operativ al cogi-
tației. Ca să fie consecventă cu sine, gândirea tre-
buie să se conceapă pe sine exclusiv ca succesiune
de operații. De aici logica formală. Dar gândirea
care caută cauze depășește volens-nolens această
concepere operațională, ajungând într-un dinco-
lo a-rațional, pentru că „imaginarea” unei cauze
a cauzelor este o operație care transcende logica.
*
Pentru alții, tocmai depășirea este gândirea.
Dumnezeu coboară. Verbul acesta: a coborî este
verbul gândirii. A urca este verbul credinței.
Conjugarea împerecheată.
*
A gândi înseamnă oprire, întârziere, întoarcere,
adulmecare. Mergere pe urma... Gândul se adul-
mecă precum o pradă. Totdeauna a mai trecut ci-
neva sau ceva pe acolo. Însăși alegerea punctului
de staționare este ceva de dinainte de gândire.
*
Gândirea este aromă, duh.
*
Scrierea este gândirea putrezită.
*
Mă întorc pentru că presupun că există un sens.
Minus cunoașterea este credința în acest sens.
*
Lumea modernă suferă de o disperantă neîn-
credere în gândire. Deși declarativ o idolatrizează.
Tradusă în social printr-o falsificare a înțelesuri-
lor ei. Gândirea ca risc, înaintare peste abis, a fost
înlocuită de „gândirea” confortabilă, un set me-
canic de operații care feresc omul de înaintare în
imprevizibil. Atunci, la ce bun, gândirea?
*
Este deosebirea dintre gândire și etichetă.
Două acte radical diferite dar pe care evoluția
socială le face azi să pară identice. Închizând
astfel faptul riscant al gândirii în mitul contem-
poran atoate-stăpânitor al siguranței. A gândi
devine a ști să pui rapid etichete. A pune etichete
„nominale” nu presupune însă decât riscul mini-
mal, ridicol, insignifiant de a greși uneori sticla.
Oamenii care au construit în gând (nicio deose-
bire între Critica rațiunii pure, o catedrală, Las
Meninas, o demonstrație matematică, planul și
execuția unei operații pe creier sau un concert
de Mozart) s-au urcat oricum pe schele, acolo
sub cer.
*
I s-a dat gândirii explicația leneșă și insufici-
entă a adaptării. Cu alte cuvinte, maimuța golașă,
neavând a opune Mediului complet ostil nicio în-
sușire specială, ar fi „secretat” ca platoșă, gheară,
viteză, colți, miros urât, răcnet înspăimântător,
forță elefantină sau orice altă calitate adaptativă
una singură: inteligența. Insuficiența constă în
omiterea unui factor esențial: timpul. Adică felul
în care a supraviețuit maimuța până când gândi-
rea devine într-adevăr eficientă. Acum trebuie să
supraviețuiască erei în care gândirea a devenit ex-
cesiv de eficientă. Împotriva ei însăși.
*
Paradoxul gândirii de azi: își este sieși cel mai
periculos prădător. Și cea mai periculoasă capca-
nă.
*
Mai are, din ezitarea acestei răspântii, gândi-
rea vreun viitor? Sau, ca în tragedie, oricare dintre
drumuri duce în aceeași direcție cumplită?
*
Efortul, și riscul, gândirii devin din ce în ce
mai rarefiate. Ea nu mai descrie lupta lui Iacob cu
îngerul anonim. Lupta schimbării numelui. Sau
găsirii numelui adevărat. Numele e deja scris pe
eticheta culturală, trebuie doar să dai cu limba și
să o lipești.
*
Gândirea vinovată se odihnește în deja-știut.
Nu întoarce niciodată capul spre gura peșterii pla-
toniciene. Îi place umbra, nu lumina. Asta este,
dincolo de mecanismele sale formale, rostul gân-
dirii: să întoarcă brusc capul. Spre cuvintele de
ținut în inimă. Cuvinte care nu ies afară.
*
„Recunoașterea rătăcirii ca rătăcire este calea
de ieșire din rătăcire, pe drumul către revelația
adevărului” Taubes.
*
Dar în momentul în care decuplezi gândirea de
adevăr, o transformi în „artă pentru artă”, negând
existența însăși a adevărului transformi gândirea
în simplă gimnastică de întreținere. Un fel de a
slăbi forțat ca să te poți îndopa cu hotdogii ide-
ologiilor.
*
Rețelele de disfuncții sociale sunt modul cel
mai pervers de a ucide gândirea, ele prolife-
rând monstruos eticheta. Nu se poate raționa
on line. Argumentul are valoare nulă. Mai mult,
printr-o răsucire malefică absolută a axiologiei,
argumentul este sufocat de etichetă. Este deva-
lorizat până la zero. În epoca post-adevărului
gândirea este vinovată ab initio. Nici nu mai e
nevoie de proces. Dar adevărul este în primul
rând o valoare morală, nu una gnoseologică.
De aceea eticheta ucide. Gândirea devine ade-
văratul păcat originar al contemporaneității. A
gândi înseamnă a fi într-un perpetuu proces de
recurs. A proclama viul și dreptul la libertate al
gândirii inclasabile...
*
Memoria vertebrează gândirea. „Instantaneul”
ține de instinct, nu de aratul greu al gândului.
Felix Aftene	For sale
pictură, tehnică de autor, 80 x 60 cm
Legăturile etimologice nu sunt deloc întâmplă-
toare între munca originară a pământului și mun-
ca gânditului.
*
Un verb surprinzător definește gândirea, pen-
tru că provine din materialitatea cea mai frustă
și manualitate: a frământa. Când gândești, te fră-
mântă ceva. Sau cineva. Cum a făcut cuvântul
acest salt de la aluatul fermentând al pâinii la su-
prema, imateriala, activitate umană ține, în sine,
de miracol. Suntem frământați de niște mâini in-
vizibile, doar doar o ieși din noi pâine euharisti-
că. După frământare urmează coacerea... Suntem
zdrobiți la teascul încercărilor, zdrobirea suflete-
lor, doar doar o ieși din noi un strop de apă după
care nu mai urmează setea. Care altul ar trebui
să fie rostul gândirii? Frământătură și firimitură,
gândirea e holomerică, nu există părticică, oricât
de mică, care să nu rezulte din frământare și să nu
reproducă fără rest rotundul pâinii.
Și mai este ceva similar: frământat vârtos (și
virtuos, firește) și cu ingredientele necesare alu-
atul gândirii crește. Și își vestește prezența prin
aroma specifică. Gândirea care nu te face să crești
ființial nu este gândire, ci seacă fiziologie mecani-
că. Gândire moartă.
*
Gândirea vie e fragilă și dinamică și atinsă de
timp, ca orice lucru viu. Dar e singura gândire
demnă. Restul e reproducție, clișeu. Inteligența
artificială este un non-sens, pentru că nu înțele-
ge nimic și începe prin a ucide chiar inteligența.
Actul fundamental al înțelegerii. Poate reproduce
și chiar inventa procese incredibil de sofistica-
te. Poate chiar scrie poeme sau simfonii. Dar nu
poate scrie Cratylos sau Imperialul sau Richard III.
Nu mă întrebați de ce. Tocmai nu știul este marca
indelebilă a gândirii vii. Și nu este vorba de un nu
știu încă. Adică de speranța că nu știu încă leacul
la boala x și îl voi afla într-un timp t. Gândirea
crește într-un nu știu definitiv. Nu e vorba de o
chestiune tehnică, doar că nu avem deocamdată
calculatorul suficient de puternic pentru a rezol-
va cutare problemă. Ci că nu ne permitem saltul.
Despre asta este vorba, despre un dincolo la care
nu se ajunge decât prin salt.
*
În rai Inteligența Artificială ar fi ales și ea mă-
rul?
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
23
diagnoze
Umanitatea omului.
Benedict al XVI-lea
in memoriam
■ Andrei Marga
Interesul meu pentru Joseph Ratzinger a înce-
put când, în studenție, la Filosofie-Sociologie,
la Cluj, la disciplina Istoria religiei s-a exa-
minat celebra aggiornamento a Bisericii, decisă
de Conciliul Vatican II. Nu era limpede cine i-a
imprimat forma, dar, cu timpul, am aflat autorul
cheie - Joseph Ratzinger. De altfel, lectura neîn-
trecutei sale Introduceri în creștinism (1968) pu-
nea cititorul pe direcția unui creștinism trăit, ce
devenise atunci orizont.
Am avut apoi prilejul să interacționez cu cei
din jurul lui Joseph Ratzinger și privilegiul de a fi
fost primit de Benedict al XVI-lea. Am evocat în-
tâlniri care m-au marcat în monografia Absolutul
astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger
(Ediția a doua, Meteor Press, București, 2017),
pe care i-am consacrat-o.
Acum, la trecerea marelui gânditor la cele veș-
nice, totul devine doar amintire. Îmi stăruie însă
în minte opera pe care o lasă în urmă și exemplul
uman al celui socotit justificat „cel mai mare teo-
log dintre papii ultimelor cinci secole”.
Decenii la rând, cititorii au întâlnit cărțile lui
Joseph Ratzinger. Apoi, pe cele ale cardinalului,
iar, mai târziu, pe cele semnate de Benedict al
XVI-lea.
Cărțile profesorului - de la Volk und Haus
Gottes im Augustinus Lehre von der Kirche
(1954), trecând prin fundamentala Einfuhrung
in das Christentums (1968) și prin Das neue
Volk Gottes. Entwurfe zur Ekklesiologie (1969),
la Eschatologie - Tod und ewiges Leben (1977)
și Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur
Fundamentaltheologie (1982) - l-au consacrat
pe Joseph Ratzinger printre înnoitorii teologi-
ei. Participarea ca expert (peritus) la Conciliul
Vatican II a fost ocazia valorificării pregătirii sale
în redactarea declarațiilor Conciliului. Ca profe-
sor de teologie fundamentală și de dogmatică, pe
rând la Bonn, Munster, Tubingen și Regensburg,
Joseph Ratzinger a dat, în mediul efervescent al
teologiei germane a acelor ani, cercetări care au
schimbat cristologia și eclesiologia.
Fără îndoială că mutarea lui Joseph Ratzinger
din profesură, la arhiepiscopia de Munchen-
Freissing, apoi la prefectura pentru doctrina cre-
dinței de la Roma, a sporit vizibilitatea sa. Pentru
prima oară, la conducerea Congregației, ce în-
locuise străvechiul Sanctum Ufficium, era adus
un filosof și teolog de mare anvergură. Devenit
cardinal (1978), Joseph Ratzinger a continuat să
elaboreze scrieri de importanță fundamentală.
Volume precum Das Streit um die Moral: Fragen
der Grundlegung ethichen Werte (1984); Biblical
Interpretation in Crisis: On the Question of the
Foundations and Approaches of Exegesis Today
(1989); Politik und Erlosung (1986); Wendezeit
fur Europa? (1992); Wesen und Auftrag der
Theologie (1993); Salz der Erde. Christentum
und Katholische Kirche an der Jahrtausendwende
(1996); Gott und die Welt (2000); Glaube,
Wahrheit, Toleranz (2003), și, firește, Catehismul
Bisericii Catolice (1992), la care se adaugă docu-
mentul Dominus Jesus (2000) - au clarificat dile-
mele epocii și au devenit orientări.
Scrierile de sub semnătura lui Benedict al
XVI-lea au început cu volumul Wort Gottes.
Schrift - Tradition - Amt (2005), în care au fost
reunite studii „paradigmatice” pentru acțiu-
nea pontifului. Este vorba de Primat, Episcopat
und Successio Apostolica (1961), în care Joseph
Ratzinger respingea „papalismul” în numele re-
luării tradiției și al înțelegerii „succesiunii apos-
tolice” ca „prezent viu al cuvântului în prezen-
tarea personală a mărturisitorului”. Apoi, Zur
Auslegung des Trienter Traditionsdekret (1965),
în care se întreba cum ajunge revelația realiza-
tă în Isus Cristos la oameni și rămâne prezen-
tă în istoria ce se face. În sfârșit, este vorba de
Schriftauslegung im Widerstreit - zur Fragen nach
Grundlagen und Weg der Exegeze heute (1989), în
care propunea o „reflecție de sine critică” a meto-
delor de exegeză biblică, încât să se poată înainta
spre o „nouă sinteză”.
Ca papă, Joseph Ratzinger a dat monografia
Isus din Nazaret (2006), prima în istorie a unui
pontif. Opusul propune lumii asumarea în pro-
funzime a lui Isus. De altfel, teologul intră în is-
torie ca prag al revenirii la Isus adevărat. „Și în
zilele noastre - scria Papa - salvarea constă în de-
venirea noastră «în mod veritabil reală». Putem
să atingem aceasta numai dacă descoperim din
nou adevărata realitate a lui Isus Cristos și des-
coperim prin el calea spre o viață verticală și jus-
tă” (The Essential Pope Benedict XVI. His Central
Writings and Speeches, Harper, San Francisco,
2007). Problema care s-a profilat de la început
pentru Joseph Ratzinger, pe calea deschisă de
Romano Guardini, era aceea de a-l regăsi pe Isus
așa cum a fost! „Adevăratul chip al lui Isus” a re-
devenit astfel temă, teologică și mai mult decât
teologică, înăuntrul reasumării „misterului lui
Dumnezeu”. Joseph Ratzinger a devenit cel mai
profilat gânditor al epocii care și l-a asumat ex-
plicit pe Isus Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a in-
terogat credința în Isus pe terenul istoriei. El a
și contribuit la schimbarea conceperii Bisericii.
Deja în lucrarea de doctorat, Volk und Haus
Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954),
tânărul teolog lua distanță de neoscolastică în fa-
voarea „omului frământat, suferind, întrebător”.
În scrierea de habilitare, Die Geschichtstheologie
des heiligen Bonaventura (1959), el vedea în au-
toconstrucția lăuntrică a persoanei culminația
istoriei pământești.
Din orizontul autoconstrucției au plecat iniți-
ativele lui Joseph Ratzinger : distanțarea sa de ne-
oscolastică; asumarea Bisericii drept cadrul pen-
tru a înnoi creștinismul; contribuția sa creatoare
de epocă la Vatican II și pledoaria pentru asuma-
rea ca întreg a deciziilor Conciliului; necurmata
sa argumentare pentru creștinism cristocentric;
distanțarea sa polemică de teologii politizante;
opțiunea pentru un aggiornamento prudent, ce
ia în seamă derapajele modernității; originalele
sale evaluări ale evoluției Bisericii, Europei și ale
lumii de azi. De aici a plecat configurarea pro-
priei personalități, asumându-și, cum se scrie în
Dogma und Verkundigung (1973), că „a fi om nu
este simplu, un dat static, ce-i revine individului
de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul im-
perativ de a deveni om”.
Avem astăzi la îndemână prima biografie adu-
să la zi a lui Joseph Ratzinger: cartea lui Peter
Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer,
Munchen, 2020, 1250 pagini) - o scriere ce
epuizează sursele disponibile. Constatarea tul-
burătoare este că „viața lui Joseph Ratzinger a
fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret
este efectiv Messia, fiul lui Dumnezeu” (p.1015).
Răspunsul l-a dat în vasta monografie Jesus von
Nazaret, dar și în viața pe care a ales-o - viață
la nivelul exigențelor lui Isus! El a și spus, de al-
tfel: „Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă.
Cine vrea confort este la Isus la adresă greșită”
(p. 803).
Cardinalul Ratzinger i-a cerut papei Ioan Paul
al II-lea de trei ori aprobarea demisiei din fruntea
Congregației pentru puritatea credinței și întoar-
cerea în Germania, spre a-și desăvârși teologia.
Papa de atunci a dat un răspuns celebru: nici pe
Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viața
din această lume, încât misiunea continuă.
Deja la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger
a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, re-
flecție asupra izvoarelor creștinismului, auten-
ticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei
liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui
Dumnezeu” (p.837). Convingerea sa era că nu
puterea, orgoliul și vanitatea, trebuie să-l preo-
cupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răs-
punderea. De altfel, în vreme ce îi reprezenta pe
creștinii catolici, el s-a întrebat continuu nu ce
putere îi conferă funcția, ci dacă este pe măsura
răspunderii (p.806). Ca papă, le-a spus colabora-
torilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți
despre munca noastră, pentru a extinde o putere.
Nu muncim pentru un prestigiu, și nici pentru
a extinde o întreprindere sau ceva de felul aces-
ta. Noi muncim în adevăr, încât căile lumii să fie
deschise pentru Cristos” (p.814-815). S-a și spus
că „niciun papă al epocii moderne nu a fost mai
puțin interesat de putere” (p.836) ca atare.
Pentru Joseph Ratzinger, să rămâi tu însuți în
dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când
opiniile despre tine sunt fără temei și nedrepte, a
fost deviza. A și ilustrat-o în toate împrejurările.
Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai
discutate personalități de pe glob mult înain-
te de a fi ales papă. Probabil că nimeni nu a
fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect
al Congregației responsabile de puritatea cre-
dinței. „Panzerkardinal” și „Rottweiler-ul lui
Dumnezeu” erau doar două dintre sintagmele ră-
uvoitoare puse în circulație. Mai ales că pe lume
se înmulțiseră deja inșii care trăiesc din nemun-
că, obsedați să atârne etichete când nu au argu-
mente. Joseph Ratzinger și-a continuat însă nea-
bătut drumul și a surprins lumea de fiecare dată.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardi-
nalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va
trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost
neașteptat: „tu ești de-a dreptul nebun... Nu sunt
cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit” (p.767).
Contracandidatului la aceasă însărcinare,
24
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
cardinalul Martini, i-a spus din vreme că nu vrea
să fie papă: „Nu vreau, iar dacă spuneți aceasta
prietenilor Dvs., vă sunt recunoscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul
Ratzinger s-a apropiat neobișnuit de rapid de
majoritatea de două treimi plus unu de voturi,
presupusă de alegerea ca papă. După propria
mărturisire, „eram în colimator și mă rugam lui
Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soar-
tă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat...
Credeam că încheiasem opera vieții mele și spe-
ram la ani mai liniștiți”.
Dar cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger
reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un
alt cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere
«urmează-mă!», atunci amintește-ți ceea ce ai
predicat. Nu te opune! Fii ascultător, așa cum tu
ai spus despre marele papă plecat acasă”. Joseph
Ratzinger și-a amintit ce a spus el însuși și în-
demnul „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea din 2005 a lui
Benedict al XVI-lea, cardinalul Bergoglio, care
avea să devină Papa Francisc, declara presei: „În
acel moment al istoriei, Ratzinger era unicul om
cu statură, înțelepciune și experiența necesare
pentru a fi ales” (p.779). Cu timpul, comparând
toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger
aparține acelor oameni care spun ce gândesc și
fac ceea ce spun” (p.1021). El își asuma că abia
unind convingerile, gândirea și fapta ajungi să fii
respectat.
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger
ies tot mai mult la lumină și abia se pot lista. De
exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica
- din studii, desigur, dar și din contacte la fața
locului pe întreg globul. A condus cea mai extin-
să biserică din istoria de până atunci - deja 67%
dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici,
latino-americani. De la Pius II, din secolul XV,
nu a mai fost o personalitate culturală de anver-
gura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului
Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus, cu „o
nouă inteligență în descifrarea secretelor credin-
ței” (p.809). Pentru prima oară pe acel scaun a
urcat un teoretician de prim rang al modernității
(p.808) și un gânditor capabil să înfrunte post-
modernitatea. A fost primul papă care a înfrun-
tat globalizarea și a argumentat că soluția rămâne
în creștinism. Niciun papă nu a mers dincolo de
condiția de preot atât de departe (p.868), interve-
nind în dezbaterile privind direcționarea lumii.
Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger și cel
mai proeminent filosof al acestor ani, Jurgen
Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare, în
care s-a lansat energic tema „societății postsecula-
re”. Niciodată un papă nu a lămurit cu atâta învă-
țătură ce este „iubirea (Liebe)”, miezul a ceea ce a
promovat Isus (p.862). Niciodată până atunci cu-
vântul pontifului roman nu a ajuns la atât de mul-
ți oameni - reflecțiile sale fiind preluate instanta-
neu de media din întreaga lume (p.826). Cărțile
unui papă s-au răspândit mai mult ca oricând.
Pentru prima dată în istorie enciclicele - cum
a fost Fides et Ratio (1998), a antecesorului său,
cele de sub semnătura sa, Deus Caritas Est (2006),
Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009), și cea
lăsată succesorului, Lumen Fidei (2014) - au fost
căutate în librăriile de cele mai diverse afilieri din
lume. Ele au lămurit durabil credința, rațiunea,
iubirea, speranța, importanța economiei, adânci-
mea credinței. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat
oamenilor pe o scară fără precedent (p.829). Peste
toate, Joseph Ratzinger a dovedit că grația credin-
ței poate pune în mișcare viața oamenilor.
Benedict al XVI-lea a slujit la cea mai mare re-
uniune religioasă a tuturor timpurilor - cu aproa-
pe două milioane de participanți, 800 de epi-
scopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea
Koln-ului. El a pledat cel mai convingător pentru
prezența creștinismului în dezbaterea publică
(p.960) și a adus schimbări în liturgie (p.873), în
unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în com-
baterea sărăciei. El a pus în mișcare programul
„ecologiei umane” (p.972) și o nouă înțelegere a
lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coe-
rentă asupra societății moderne târzii. Ca pon-
tif, a vorbit despre „pustiul” societăților vremii.
„Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al se-
tei. Există pustiul abandonării, al iubirii distru-
se. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii
sufletului, încât nu se mai știe de demnitatea și
calea omului”. La ieșirea din „pustiu” nu se ajun-
ge oricum. „Nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)”
(p.802). Apelul stăruitor al lui Joseph Ratzinger a
fost „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii
conform planului Creatorului, care ne-a fost fă-
cut cunoscut de Fiul său” (p.820). Ce ar putea să
ne salveze, dacă nu iubirea?, întreba el frecvent.
Joseph Ratzinger a înfruntat subiectele dificile
ale istoriei timpului său. Regăsirea fundamentu-
lui iudaic în creștinism și reașezarea postscolas-
tică a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței
dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la
un Islam nemulțumit de realitățile zilelor noas-
tre, la direcționarea modernității, deschiderea
religiei spre revoluțiile din științe și articularea
„noii sinteze umaniste” l-au preocupat continuu.
El știa că istoria o fac popoare nutrite de aspirații,
o fac adesea elite capabile, dar o fac și răufăcători.
Împotriva simplificării scrierii istoriei, el a subli-
niat că, în calitate de oameni, nu putem dezlega
toate misterele istoriei (p.842), încât înțeleapte
sunt adesea „iertarea și concilierea”.
De Joseph Ratzinger sunt lipite clișee pe care
falsificatorii le distribuie cu ușurința ignoranței.
Este lipit clișeul că ar fi fost „membru în mișca-
rea national-socialismului”. Doar o aberație, căci
atunci era copil, iar în 1945, când înșiși liceenii
erau mobilizați, a dezertat. Este lipit clișeul con-
form căruia ar fi „conservator”. Cei care folosesc
acest acest clișeu nu își pun însă întrebarea mi-
nimală: la ce se referă atașamentul lui Joseph
Ratzinger la tradiție, atașament care era, desigur,
mărturisit? Spus simplu, teologul a fost de fapt
apărător al umanității oamenilor. Mai este lipit
clișeul că, fiind ierarh, nu ar fi luat măsuri față
de pedofilie și alte comportamente deviante. Se
ignoră faptul, etalat, în sfârșit, de unele agenții
de presă, că tocmai Joseph Ratzinger, inclusiv ca
papă, a fost cel care a inițiat trimiterea judecată,
în instanțe canonice și civile, a făptuitorilor. Este
lipit clișeul că ar fi demisionat când nu se pu-
tea stăpâni „criza bancară și alte crize înăuntrul
Curiei romane”. Fals, erau crize oarecum în firea
lucrurilor, ce nu țineau de pontif.
Joseph Ratzinger a făcut regulă din maxima,
exprimată de Isus însuși, că „cel care vrea să fie
mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu,
10, 44-45). El a cerut celor care-și asumă ro-
luri publice să întruchipeze maxima. Pentru un
papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contează
„nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi”
(p.55), iar „dacă un papă primește doar aplauze,
ceva nu este în regulă” (p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cu-
vine să rămână uman inclusiv în gesturi față de
apropiați. El însuși a făcut mereu astfel de gesturi.
Felix Aftene
pictură, tehnică de autor, 80 x 60 cm
In intymacy
De pildă, când un secretar a smuls și furnizat
presei documente din biroul papei, i-a acordat
imediat iertarea. Mulți au remarcat că Benedict
al XVI-lea „era prea blând cu dușmanii și nu a
întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu
era felul lui de a fi! El știa cât de aspre sunt rea-
litățile lumii. A și cerut, ca papă, „rugați-vă pen-
tru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor”
(p.805).
„Lucrător în grădina Domnului”, cum se so-
cotea, Benedict al XVI-lea a înțeles să foloseas-
că timpul în serviciul datoriei. Să privim orarul
său ca pontif. Scularea era dimineața, la ora 5.30.
Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După
micul dejun, papa primea, în 30-45 minute,
briefing-ul asupra corespondenței, pentru a trece
apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor, la audi-
ențe și la treburile diocezei de Roma. La ora 10,
papa citea presa internațională. Între orele 11-
13 erau audiențe și se examinau chestiuni cu cei
responsabili de resorturi în Vatican. După pauza
de prânz, urmau lecturi de documente și rezol-
vări de probleme. Între orele 18-19, Benedict al
XVI-lea făcea analize cu colaboratorii principali.
Săptămânal, la biroul papei urcau sute de spețe
pentru decizie. La orele 20.45, papa intra în pro-
gram privat, ceea ce însemna urmărirea de con-
certe, competiții, filme și pregătirea pentru ser-
viciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de
marți era liberă, iar o zi pe săptămână, Benedict
al XVI-lea a dedicat-o scrisului său.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat
de imensa sa cultură. El vorbea limbile clasice
(ebraica, greaca, latina) și, în total, unspreze-
ce limbi. Franceza, engleza și italiana pe care le
vorbea erau dintre cele mai bogate, spaniola și
portugheza îi erau familiare. Se adapta pe loc la
limba pe care o propunea interlocutorul.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe ce-
lor care urcă în ierarhiile actuale, cu justificări
precum „așa-i el”, „așa vede el lucrurile”, „doar
este șef!”, „așa este politica!”. La Joseph Ratzinger
nu a fost cazul de justificări de acest fel. La el,
personalitatea era cu totul alta. Ea s-a construit
în jurul deciziei mature de a-l urma pe Isus și de
a cultiva umanitatea din oameni.
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
25
istoria literară
Scriitorii moderni (III)
■ Radu Bagdasar
Ce concluzie se poate pune în chip de apos-
tilă finală la această dezbatere asupra pro-
filurilor procedurale ale scriitorilor in actu
creationis? Este utilă această clasificare în studiile
teoretice și aplicate de genetică textuală?
Clasificarea tripartită a scriitorilor pe care am
construit-o este utilă permițând o orientare de
principiu a geneticianului în cercetările sale. Dar
ea este extrem de problematică sub mai multe as-
pecte.
În primul rând ea nu relevă de logica bivalen-
tă clasică ci are o valoare relativă, pur tendenția-
lă, abaterile fiind numeroase. Iar abaterile nu se
constată numai de la un scriitor la altul dar chiar
în cazul activității aceluiași scriitor de la o gene-
ză la alta de-a lungul carierei lui și chiar în cazul
aceleiași geneze. Cum problematica, dificultățile
ridicate de un proiect nu sunt egale între ele, ni
se pare normal ca în punctele sau zonele în care
dificultățile sunt extreme scriitorul să fie obligat
să recurgă la soluțiile cele mai „oneroase” sub ra-
port metodologic. În cazul genezei lui Salammbo
staticul Flaubert este obligat să iasă din cabinetul
lui de lucru și să se deplaseze pe locurile anticei
Cartagine pentru a se impregna de mirosuri, de
culori, de apusuri de soare, de peisajul local. Om
al nordului, imaginația lui nu avea suficient car-
burant ficțional pentru a funcționa în plin regim
într-o realitate care îi era complet străină. Din ar-
tizan devine hiperartizan străduindu-se să scru-
teze fiecare detaliu al anecdoticii pentru a nu se
regăsi în ipostaza penibilă a lui Hugo când vor-
bește de navigație și descrie scene de naufragiu.
Dar Flaubert si Salammbo nu sunt cel mai bun
exemplu. Cum putem să clasificăm un autor în-
tr-o categorie când el se comportă diferit de la
o geneză la alta precum Goethe între Werther și
Faust sau Norman Mailer între The Naked and
the Dead și Barbary Shore? Dar, iar aici chiar în
cadrul aceleiași geneze creatorul poate fi artizan
sub unele aspecte și la anumite nivele și rapsodic
flamboiant la altele. Flaubert, în mod unanim
clasificat drept artizan, metodic, este într-adevăr
artizan la nivel global și de detaliu expresiv, dar
nu și la nivel de detaliu fantasmatic, în felul în
care imaginează detaliile. Este ceea ce ne împinge
către ideea că, înainte de a-l taxa de artizan sau
orfic, trebuie examinat comportamentul său de-a
lungul întregului lanț genetic. Romancierul nor-
mand este reputat pentru spiritul ingineresc îm-
pins până la manie și tradus în avantexte stufoase,
pentru acribia scripturală. Asta i-a făcut pe toți
editorii, istoricii literari și geneticienii să-l consi-
dere prototipul absolut al artizanului. Dar, privit
mai îndeaproape, la nivelul incipitului Flaubert
se comportă câteodată ca un modern (Sf. Anton
din tabloul lui Bruegel de la Genova și imaginile
legendei sf. Julien de pe vitraliile catedralei de la
Rouen adoptate punct inițial a două dintre poves-
tirile sale), la nivelul formei rămâne artizan dar
fisurat de zvârcoliri rapsodice la nivel de detaliu.
Un creator poate deci aparține, în funcție de as-
pectul sub care îl judecăm la mai multe categorii
în același timp, ceea ce pune o serioasă problemă
logică de clasificare.
Dar în fond, care este explicația acestei ubi-
cuități comportamentale? După opinia noastră,
așa cum am demonstrat anterior, singura expli-
cație posibilă consistă în raportul dintre potenți-
alul psiho-intelectual al creatorului și obiectivul
pe care si-l fixează. Când decalajul este mare, el
este obligat să fracționeze dificultățile, să lucreze
în pași mărunți, să procedeze la o documenta-
re minuțioasă, să ceară opinia apropiaților, ceea
ce revine la ipostaza artizanală. Pentru Mark
Twain a vorbi despre copilăria sa la Hannibal, pe
Mississippi, revenea la un simplu proces-verbal
al propriei copilării. Nimic mai ușor și mai jubi-
lator. Nu același lucru se întâmplă cu Zola când
abordează lumea minelor, complet străină, și nici
pentru Rebreanu când, sub presiunea morală a
istoriei, se interesează de „chestiunea țărănească”.
Pentru a se situa în perimetrul adevărului, le-au
trebuit ani sau decenii de documentare livrescă,
anchete de teren, reflecție, scheme narative, con-
strucții de personaje emblematice, planuri. Zola,
Flaubert, Anthony Trollope, Manzoni, Thomas
Mann, Turgheniev, Henry James, Roger Martin
du Gard, Somerset Maugham, Heinrich Boll,
Rebreanu, Soljenițîn, George Orwell își propun
obiective dificile, străine de bagajul lor cultural
și de experiența de viață, pentru care au nevo-
ie de documentare, de reflecție asupra sensului
lor și interpretare a faptelor, de construirea unei
anecdotici percutante. Singura soluție în astfel de
cazuri este postura artizanală, inginerească, a des-
compunerii problematicii în componente secun-
dare și tratarea lor una câte una. Când opera este
rezultatul unei experiențe la îndemâna autorului
precum menționatele Aventurile lui Tom Sawyer
de Mark Twain, Adolphe de Benjamin Constant,
Atala de Chateaubriand, Pe Donul liniștit al lui
Șolohov, Abator 5 de Kurt Vonnegut, decalajul
este redus și scriitorul se poate poziționa în rap-
sodic. El scrie în flux continuu, copiind o realitate
din memorie cu mai mici sau mai mari amenda-
mente. Chiar dacă pe trunchiul realității artistul
grefează alte elemente - Tom Sawyer este Mark
Twain însuși hibridat de trăsăturile și faptele al-
tor doi băieți din anturajul său - toate elementele
sunt recoltate din experiența personală. Scriitorul
face într-un sens procesul verbal al existenței sale.
Nu are nevoie să facă un mare efort de imaginație,
iar ipostaza rapsodică se impune în mod natural.
Felix Aftene	Vestitor
pictură, tehnică de autor, 90 x 90 cm
Felix Aftene	Metamorfoză
pictură, tehnică de autor, 80 x 80 cm
Twain se plasează în continuitatea principiului
balzacian, conform căruia realitatea dă lecții artei.
Aceeași fluiditate genetică o constatăm când este
vorba de un episod istoric cunoscut precum lupta
armenilor contra genocidarilor turci în 1915 re-
latată de Franz Werfel în Cele 40 de zile pe Musa
Dagh. Problema lui Werfel nu este viziunea gene-
rală ci masa de detalii ale vieții si luptei de fiecare
zi a mâinii de armeni care înfruntă cu un admira-
bil curaj bestialitatea adversarilor lor.
În consecință, revenim la ideea de ipostaze
conjuncturale decât structurale ale scriitorilor
așa cum am demonstrat cu multiple argumente.
Chiar dacă aceste ipostaze ascund un nucleu de
înclinație naturală, ele sunt determinate și domi-
nate de necesitatea de a se adapta provocărilor
ficționale ale proiectului. Fără a exclude situația
întrucâtva contrară a celor care se stabilizează la
un moment dat într-o categorie pe care nu o vor
mai părăsi - cazul lui Haruki Murakami -, ceea ce
ne readuce la ideea inițială de tipuri funcționale
pentru perioadele lor de maturitate. În orice caz
tipologia instalată este utilă fie și numai pentru a
defini comportamentul scriptural al autorului în
cutare sau cutare moment al unei geneze. Trebuie
repetat că plasarea unui creator într-una sau alta
dintre ipostazele definite nu este numai rezultatul
naturii lui psiho-intelectuale înnăscute, de indi-
vid meticulos, rațional, prudent sau, dimpotrivă,
intuitiv și exploziv ci este determinată și de rapor-
tul între posibilitățile lui afectiv-intelectuale, in-
clusiv de parcursul său biografic, și obiectivul pe
care și-l propune.
Ca atare, cele două categorii „antinomice” de
creatori, ca și cea de a treia, nu trebuie concepute
ca niște compartimente etanșe, autorii constitu-
indu-se ostateci ai unui compartiment la modul
definitiv. Dimpotrivă, ei dau dovadă de o conside-
rabilă mobilitate, sunt liberi de a adopta, pentru
a răspunde decalajului care îi separă de exigen-
țele proiectului, comportamentul mental care li
se pare cel mai eficient și mai rapid. Clasificarea
autorilor în cele trei categorii este în consecință
relativă.
Ca judecată globală privind identitatea pro-
cedurală a unui scriitor suntem tentați de ideea
dominantei. Chiar dacă practică, mai mult sau
mai accidental cele trei maniere operaționale în
raport cu geneza a diverse opere sau în raport cu
diversele momente ale unei monogeneze, scriito-
rul prezintă o dominantă: în acest sens Flaubert,
Zola, Thomas Mann, Claude Simon, Manzoni
sunt artizani, Milton, Restif de la Bretonne,
Stendhal, Jouhandeau se legitimează ca rapsodici
21
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
memoria literară
iar La Bruyere, Julien Green, Malraux se definesc
ca moderni. Există deci creatori de dominantă ar-
tizanală, alții de dominantă rapsodică iar, în fine,
alții atrași iremediabil de libertatea procedurală a
modernității.
Tipologia propusă este provizorie, deci implicit
deschisă oricărei ameliorări. Ea ne pare indispen-
sabilă în dezvoltarea și înțelegerea morfologiilor
genetice concrete și mai cu seamă a raporturilor
geneză externă (semică)/geneză interioară (ase-
mică) în invenția unei opere.
Referințe bibliografice
Aragon, Louis (1969), Je nai jamais appris a ecrire ou les
incipit, Geneve: Editions d’Art Albert Skira.
Balzac, Honore de (1876), Oeuvres completes, XXIV,
Correspondance (1819 - 1850), t.I et II, Paris, C. Levy.
Benda, Julien (1951), Preface, în La Bruyere, Oeuvres
completes. Paris: Gallimard.Lettres a letrangere : oeuvres
posthumes. I. (1833-1842), [paru en 1899] / H. de Balzac
Lettres a l’etrangere : oeuvres posthumes. I. (1833-1842),
[paru en 1899] / H. de Balzac Lettres a l’etrangere : oeu-
vres posthumes. I. (1833-1842), [paru en 1899] / H.
de Balzac Lettres a l’etrangere : oeuvres posthumes. I.
(1833-1842), [paru en 1899] / H. de Balzac
Claudel, Paul (1963), Rflexions sur la poesie, Paris:
Gallimard.
Damasio, Alonso (1995), L’Erreur de Descartes, Paris:
Odile Jacob.
Flaubert, Gustave (1946), Lettres inedites a Tourgueneff,
Monaco: Editions du Rocher.
Flaubert, Gustave (1972), Oeuvres completes, tome 13,
Paris: Club de l’honnete homme.
Goethe, Johann Wolfgang (1988), Conversations avec
Eckermann. Paris.
Golding, William (1982), A Moving Target, London:
Faber and Faber Ltd.
Green, Julien (1972), Oeuvres completes, edition de
Jacques Petit, preface de Jose Cabanis, Paris: Gallimard.
Gresillon, Almuth (2016), Elements de critique genetique.
Lire les manuscrits modernes, Paris: CNRS Editions.
Ionesco, Eugene (1996), Entre la Vie et leReve. Entretiens
avec Claude Bonnefoy, Paris: Gallimard.
Istrati, Panait (1985). Cum am devenit scriitor. Bucuresti:
Editura Minerva.
Joyce, James (1983), Corespondență, Bucuresti: Univers.
King, Stephen (2020) 2012), On Writing. A Memoir of
the Craft. London: Hodder & Stoughton.
Lodge, David (1992). The Art of Fiction, New York,
London ...:Viking - Penguin.
Mansfield, Katherine (1928). The Letters of, Vol. I, II.
London: Constable & Co Ltd.
Oates, Joyce Carol (2003), The Faith of a Writer, New
York : Ecco, a division of HarperCollins Publishers Inc.
Orwell, George (2009). A Life in Letters. London: Harvill
Secker.
Petit, Jacques (1972), Genese et structure, în: Julien
Green (1972), Oeuvres completes, Paris: Gallimard.
Pirandello, Luigi (2004). Prefazione a Sei personaggi
in cerca d’autore, Maschere nude, a cura di Alessandro
D’Amico, vol. II, collana I Meridiani, Milano:
Mondadori.
Poe, Edgar Allan (1882), The Raven. With the Author’s
Critical Essay on his Poem Entitled The Philosophy of
Composition. London : Fotheringham.
Tesson, Philippe (2010), Une Eblouissante Extravagance,
in Le Figaro Magazine n° 20646, din 217 decembrie
2010.
Trollope, Antony (2002 (2013)), An Autobiography, The
Project Gutenberg eBook.
Valery, Paul (1973), Cahiers. Paris: Gallimard.
■
Jocul fanteziei melancolice
■ Constantin Cubleșan
Echinoxistă din prima generație a publicației
clujene, Mariana Bojan nu a fost plasată de
criticii și teoreticienii fenomenului, în rândul
celor mai reprezentativi poeți ai acesteia, poate pen-
tru că nu a fost studentă la Filologie dar mult mai
sigur pentru că a fost tratată de-a lungul anilor ca
pictoriță (absolventă a Intitutului de Artă din Cluj),
e drept, de reală originalitate, cu o creație artistică de
mare extindere, cu expoziții unanim apreciate.
A publicat mai multe volume de poezie pe care
le-a reunit (destul de târziu) în antologia Rezervația
patetică (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2016) când, pentru mulți dintre criticii care s-au
aplecat asupra ei, a reprezentat o adevărată revelație
(„La ora bilanțului, Mariana Bojan propune un uni-
vers liric de marcă subliniat individuală” - Ion Pop).
Primul dintre aceste volume, Elegie pentru ultimul
crâng (1976), ar putea fi luat în considerare pen-
tru plasarea poetei în cadrul generației optzeciste.
Numai că lirica de-aici nu răspunde aproape deloc
comandamentelor programatice ale platformei teo-
retice pe care o reclamă autorii ce se revendică gru-
pării (?!). Poeta avea nostalgia unei naturi oarecum
atemporale, în notații deloc idilice însă, văzută sub
semnul unui zeu protector îmbătrânit („Pădurile
cerșesc în Univers/ Puteri nebănuite le deșteaptă/
Pan s-a întors bătrân ca-ntotdeauna/ Îndatorat chi-
merelor de piatră” - El e bătrân). Gingaș-opulente și
abundent colorate cu o pensulă de finețe, tablourile
din natură, fals peisagistice, au ceva ciudat în evo-
carea unei faune campestre, teritoriu al unor ființe
mici și fragile: „Tolănită-n mișcătoarea ei singurăta-
te/ O mică reptilă rupe flori roșii/ Pe-o pajiște roșie/
Vântul trece pe-aici în salturi speriate./ De ce iei apă-
rarea spurcăciunii?/ Îmi strigă cei ce privesc/ Muta
noastră conviețuire/ În timp ce vietatea înfricoșată/
Îmi mușcă obrazul și dispare sub pietre./ De la fe-
reastra mea, noaptea/ Caută un declin cuviincios/ În
măsură să limpezească firea” (Deznodământ blajin).
Universul rural, atâta cât este, e frust și fraged, dacă
se poate spune așa, amintind imagistica impresio-
nisă eseniană: „Vițeii, vin vițeii să pască-n paradis/
Substanța cultă-și strânge petalele bizare [...] Nu ne
mai vin condurii. Un inutil Orfeu/ E gurii mele rană
și rana vrea să cânte/ Și undeva în lume se naște câ-
te-un zeu/ Ci-l urgisește-ndată o lepră de cuvinte//
Deschideți iute poarta să intre câte-o vită/ Pan bea
și-n turmă urcă hipnoticul alean/ De nu vă place ce-
rul, priviți-l dar prin sită/ Albastrul nu mai cântă.
L-ați aurit în van” (Izgonirea).
Cu volumele următoare (Haina de cânepă, 1983;
Phastasticonul, 1987; Expertul și păsările, 1996 șcl.),
evadarea din contingent e mereu mai pregnantă.
Poeta e dezinteresată de conflictualitatea diurnă din
societate și își construiește un univers al ei, propriu,
din elementele unei realități mai degrabă onirice,
având oarecum model creația lui Leonid Dimov,
căruia îi și dedică câteva piese. Utilizează un vo-
cabular frust, degajat, cu expresii translate poetic
din limbajul cel de toate zilele, realizând efecte pi-
torești spontane: „Cu mâțele spumoase din casele
domnești/ Torc miezul nopții fraged în dorințe/ În
gări satirii dorm pe căni nemțești/ Spițerii picotesc
între semințe// Pe strada mea nătângă, muritoare,/
Copilărindu-se din casă-n casă/ Trec străjile tăcerii,
mi-o descoasă,/ O lasă însemnată la picioare.// Ziua
vecină mătură-n piață/ Își spală noaptea grasă de pe
față/ Pădurile de scaune ucise/ Ne pricopsesc cu gra-
ve manustrise” (Nocturnă).
Alunecarea spre un teritoriu al absurdului se do-
vedește productivă, lirica Marianei Bojan dobândind
mereu mai mult haloul unei lirici fanteziste, insolite:
„Și ce plictis era pe mare/ Dormea zeița de-a-npi-
cioare/ Prin pâlnia de lut ovală/ Da drumul norilor să
cadă/ Ce-asupra-i se-abăteau apoi/ Mugind a palizi
văduvoi./ Ea printre plete răzlețite/ În suflet le zvârlea
cuțite/ Și se lăsa apoi să cadă,/ Sub ploile de toamnă,
fadă” ș.a.m.d. (De n-ar fi toate acestea). E de-acum o
poezie ludică, în care melancoliile decantează ironii
mai puțin corozive și mult mai mult parodice, de un
spectaculos joc imagistic gratuit, în sine: „Am cuib
statornic un dovleac în lapte/ Cu-nsâmburata lui fi-
lozofie/ Curge uleiul zilei, nopți răscoapte/ Îmi dau
dureri de barbă colilie// Dau iama xilofagi-n dulce
miez/ De mi-i strecoară printr-o sită deasă./ O pasăre
despică cerul frez/ Și-mi cade ca trăznită lângă casă.//
Atunci mă cântă dalbe hetaire/ Și mierea curge gâr-
lă din butoi,/ Mărite-doamne, ce ospăț de soi/ Parcă
s-ar pregăti o «dies irae»/ Oșteni pedeștri, granguri
de fântână/ Ce dănțuiesc strivind corole roșii,/ Toți
se prefac cum că mă cunoscură/ Și își aruncă-n luptă
toți cocoșii” ș.a.m.d. (Phantasticonul. Cântul I).
O lume carnavalescă populează scene și tablouri
dintr-un veac fantezist, descrierile acestora au aliură
baladescă, autoarea amuzându-se compunând insi-
nuante narațiuni mitologicale într-o manieră persi-
flantă de sorginte livrescă: „Noi mai bogați decât feri-
tul Noe/ Călcam pe iarba dreasă cu aloe/ Iar hoardele
de licurici, barbare/ Ne înnodau șireturile rare.// Ne
strecuram în slovă cu sfială/ Ca într-un fel de moarte
triumfală/ Maria mea de aur și de smoală.// Lămpi
ponosite, panglici, carnavale/ Predestinate carelor
de luptă/ O muză palidă cu fața suptă/ Se îmbăta în
nopțile-i regale// Și pugilit-am întru poezie/ Măreț
cum Cezar, cu dușmani o mie,/ Toți suferind de
dovleacomanie// Ce de cântări zburdau pe-a luncii
crupă/ Culegători vrăjiți cădeau ciopor/ În mările de
vodcă și de supă/ Agonizând puțin în viitor” ș.a.m.d.
(Phantasticonul. Cântul I). Lumea aceasta fabuloasă,
dar miniaturală, trezită la poezie de o creatoare deloc
conformistă, își are farmecul său insolit, fiind capabi-
lă a demonstra că jocul cu ielele imaginației poate da
viață spectaculoasă, viabilă, unei alte lumi în paralel
celei realiste. Iar când privirea cu care contemplă, nu
atât lumea din jur cât propria conștiinșă, are o clipă
de luciditate, versul reverberează totuși dramatic, un
patetism bine temperat: „Când ne-am îmbolnăvit de
timp steril/ Și am zăcut din dor de viețuire/ Când ne
era rușine să murim/ Iar să trăim, o taină peste fire//
Când adunam pământul peste noi/ Ca să ne fie inima
mai caldă/ Și încolțeam umili acel noroi/ Cu prunci
în care sângele să ardă// Când orice vis era menit sur-
pării/ Și spaima era timbru pe cuvânt/ Și ne purtam
ființa-n umilire/ Vii posesori ai unui viu mormânt//
Înnegurați ca-ntr-un muzeu de ceară/ Statornicit
adânc în Elizeu/ Trăiam pentru că mai aveam o țară/
Și-n țară îl aveam pe Dumnezeu” (Remember).
Nu încape îndoială, Mariana Bojan este, între
echinoxiști (și chiar dincolo de aceștia) cea mai fan-
tezistă poetă, de reală originalitate, compunând ima-
gistic, cu dezimvoltură, un univers de manieră exo-
tică, în care se refugia candidă, savurându-și propria
libertate de creație.
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
27
cărți în actualitate
Gândirea vectorială și
reîntoarcerea la metafizică
■ Adrian Lesenciuc
Mircea Arman propune prin Eșecul gân-
dirii calculatoare și reafirmarea meta-
fizicii1 o abordare curajoasă și inova-
toare, un răspuns fundamentat și consistent la
alunecarea spre ontologiile negative, spre frag-
mentarea și multiplicarea prin metaversuri a
unei lumi căreia i se neagă existența. Inovarea
vine de la utilizarea a doi operatori ai cunoaș-
terii, capacitatea imaginativă poietică apriorică
și imaginativul poietic rațional aprioric ca agens,
creator al lumilor posibile rațional, care nu sunt
dubluri virtuale ale lumii de referință ca în ca-
zul metaversurilor. Utilizând acești operatori
și trecând în revistă filosofia Antichității eline,
apoi cea de Ev Mediu, sondând până la lucrări-
le filosofice recent apărute în special în mediul
cultural german, pe care le analizează în acord
cu cei doi operatori, care la rândul lor sunt în
consonanță cu proiectul Eseu asupra structurii
imaginativului uman2 din 2020, Mircea Arman
rămâne consecvent și raportează în primul rând
propria perspectivă la conceptul-ordonator
de capacitate imaginativă. Proaspăt publicata
lucrare trebuie citită în prelungirea celei pre-
cedente, ca operând în cadrul unui sistem în
articulare, în care la baza constructului stă în-
suși acest motor, principiu ordonator sau arhe
(prelungind înțelesul termenului cu rădăcini
milesiene ca „început” și „putere”), impuls, care
poartă numele consacrat în precedenta lucra-
re și care presupune capacitatea de a crea lumi
ex nihilo și de la care începând este construit,
ulterior, imaginativul poietic, de asemenea con-
struct ordonator în baza căruia pot fi rescrise
istoriile mentalităților, culturilor, civilizațiilor.
Cele două concepte, aplicate în raport cu alte
două, „metafizica”, percepută în raport cu mu-
tațiile de sens și cu declinul său contemporan,
respectiv „gândirea calculatoare”, proiecție he-
ideggeriană încă operativă - cele două direcții
indică, de fapt, aducerea în actualitate a proble-
maticii filosofice a lumii în raport cu reperele de
interes în studiul filosofului clujean: metafizica
greacă cu rădăcinile ei adânci, tratată în lucra-
rea omonimă, premiată de Academia Română3,
respectiv filosofia lui Heidegger, asupra căreia
s-a aplecat în multiple lucrări și traduceri - pro-
pun o relectură a sistemelor filosofice consacra-
te, în care termenii clasici încep să piardă din
capacitatea lor de a opera într-un spațiu alienat
și în care limitele proiective sfârșesc prin multi-
plicarea în oglinzile paralele în care se reflectă,
împinse fiind spre acestea de științe. Nu ima-
ginarul și conotațiile halucinatorii ale acestui
concept sunt utile, deși rafturi întregi de bibli-
otecă îi sunt consacrate și continuă să producă
deturnarea impulsului motor prim în crearea de
lumi, ci capacitatea imaginativă poietică definită
în precedenta lucrare, care preexistă indepen-
dent de rațiunea care o identifică și motivează,
care se devoalează ca apriorică, în calitate de
facultate motorie: „facultate specifică omului și
numai lui, de a făuri lumi posibile al căror sens
rațional este atât explicit, cât și implicit” (p.18)
și, nu în ultimul rând, de facultate comprehen-
sivă, de proiecție utilă înțelegerii și interpretării
lumii (readucând filosofia, prin urmare, la me-
nirea ei primă), înțelegerii ființei nu numai ca
dat, ci în complexul și continuul proces creativ
la care contribuie: „Ceea ce face diferită con-
strucția noastră prin cele două elemente funda-
mentale ale intelectului, capacitatea imaginativă
poetică apriorică și imaginativul poietic rațional
aprioric, este de domeniul esenței întrucât noi
nu doar comparăm conceptele noastre în inte-
lect pentru a vedea dacă ele sunt identice, prin
urmare corespund atât interior cât și exterior,
sau dacă intră în contradicție sau nu, ci arătăm
modul în care aceste concepte creează realitatea
și structura internă a fenomenului atât cât stă în
putința capacității imaginative poietice raționale
apriorice umane și astfel, prin intermediul ima-
ginativului poietic rațional aprioric, le aducem la
înțelegere” (p.22).
În lectura prin prisma celor doi operatori ai
cunoașterii, marile sisteme filosofice își prezintă
limitele interpretative, în special privind pros-
pectiv. Spre exemplu, imaginativul poietic infor-
mațional care ordonează metaversurile, nu intră
în schema înțelesurilor logice ale cunoașterii ra-
ționale la Kant, iar tabelul categoriilor kantiene
nu poate fi extins în această direcție cum nici
sistemul filosofic al lui Leibniz, bazat pe intui-
țiile sensibile pure. Gândirea științifică și tehni-
că modernă au schimbat paradigma kantiană a
cunoașterii și modelele aferente, motiv pentru
care este necesară utilizarea unor operatori apli-
cabili nu doar în înțelegere, ci și în remodelarea
sistemului de referințe, adică nu doar în acord
cu facultățile intelectului pasiv, reflectând for-
mele materiale, ci în raport cu facultățile inte-
lectului activ, capabil să se ridice în cuprindere
la nivelul universalului, pe care să nu-l tulbure
prin propria măsurare. Vom reveni asupra aces-
tei complexe problematici a măsurării nu înain-
te de evidenția modul în care această relectură
a filosofiei, focalizată pe impulsul creator (pre-
zent, dar nu întotdeauna conștientizat, ori înțe-
les la nivelul capacității sale generative) se regă-
sește în paginile de filozofie elină, la Protagoras
și la sofiști - adevărații precursori ai imaginati-
vului poietic științific4 și, aș adăuga, al relativi-
zării, hibridizării și fragmentării postmoderne
(aspect pe care l-am dezvoltat încă din 2005, în
Postmodernitatea. Un posibil model de structura-
re a mozaicului a-valoric), de la care începând se
instaurează atitudinea dominatoare prin homo
mensura -, continuând, în cel mai amplu text din
componența lucrării, „Imaginativul poietic rați-
onal metafizic european la Aurelius Augustinus,
Ioan Scotus Eriugena, Thomas de Aquino și
Duns Scotus la William Ockham. Zorii apariției
imaginativului poietic rațional științific”, cu ac-
cent pe gândirea (motivată platonic) a Sfântului
Augustin, dar subliniind etapele unui parcurs
al gândirii prin prisma operatorilor anterior
menționați pe durata a o mie de ani, prin remo-
delări surprinzătoare și înțelegeri suplimentare
ale unei filosofii orientate interpretativ cel pu-
țin din obișnuință spre traiectoriile mainstream
ale înțelegerii. Voi exemplifica prin interpre-
tarea libertății la Duns Scotus, Doctor Subtilis,
ca modus operandi al imaginativului poietic ra-
țional-creator, ceea ce confirmă că inclusiv din
perspectivă interpretativă operatorii filosofului
clujean sunt utili și permit înțelegerea libertă-
ții în configurarea lumii necesare izvorâte din
libertate, și nu din necesitate, în consonanță cu
„structura poietică apriorică a imaginativului
guvernată de înțelegerea proprie eului” (p.147):
„[...] imaginativul poietic creează cu necesita-
te lumea construind o realitate transcendentă
sieși, inteligibilă în chip necesar, în timp ce se
poate afirma re-construcția necesară a lumii la
nivelul imaginativului poietic rațional ca ele-
ment de libertate a construcției imaginative”
(pp.146-147).
Nu vom insista, așadar, pe re-parcurgerea
filosofiei europene din perspectiva imaginaru-
lui poietic rațional, chiar dacă sunt tentante, în
primul rând, proiecțiile lui William Ockham,
ci ne vom focaliza pe esența lucrării lui Mircea
Arman: înțelegerea gândirii calculatoare și a
modului în care societatea contemporană a va-
lorizat un anumit tip de cunoaștere, proclamân-
du-i nu numai întâietatea, ci chiar singularita-
tea, atâta vreme cât celelalte sunt considerate a
nu se putea califica la nivelul de obiectivitate
pe care îl dau măsurătorile, respectiv înțele-
gerea locului în care a ajuns metafizica într-o
societate „antimetafizică”. În fața unui progres
fără precedent, societatea s-a lăsat surprinsă și
dominată de un tip de gândire care nu are sens
și nici posibilitatea de a cuprinde totul, care
nu are o viziune asupra întregului și care este
incapabilă să înțeleagă de la distanța necesară
organicitatea lumii. Această cercetare, deveni-
tă suficientă sieși, rezultată din voința de cu-
noaștere „în sine și pentru sine”, contribuie, în
esență, la slăbirea adevărului, atâta vreme cât,
în acord cu perspectiva heideggeriană, „Știința
modernă nu slujește un scop, care îi este ofe-
rit abia ulterior, și nici nu caută un «adevăr în
sine»” (p.155). Aparatul matematic care a servit
științelor pentru progresul unui mod de gândi-
re și organizare a lumii în raport cu sensuri in-
terpretate ulterior - aș sublinia faptul că știința
modernă este incapabilă să vadă cunoașterea
21
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
din perspectivă vectorială, este incapabilă să
utilizeze etalonul scalar în raport cu o serie de
vectori (predefiniți, care presupun definirea sau
identificarea originii, direcției și sensului) cău-
tând, mai degrabă, să explice ulterior funcțio-
nalitatea - este insuficient pentru a face posibil
ca lumea transformată în cifre să funcționeze.
Independent de Mircea Arman, utilizând un alt
instrumentar, profesorul Mihai Nadin anunța o
criză de viziune a lumii (CoVID) bazată pe in-
capacitatea trecerii de la teologia lui Descartes,
deterministă și reactivă, la proiecția anticipati-
vă, la înțelegerea organică a lumii, la înțelege-
rea a ceea ce Heisenberg enunțase cu aproape
o sută de ani în urmă, și anume că „a măsura
înseamnă a tulbura” și că „descrierile matema-
tice reprezintă doar o submulțime a felului în
care oamenii descriu realitatea. Semiotica este
disciplina care exemplifică felul în care sunt ge-
nerate reprezentările”5. Cele două perspective
sunt consonante și propun o revigorare în pla-
nul gândirii în raport cu un sistem care este tri-
butar reacției și punerii accentului fără noimă
pe imaginativul poietic științific. Pentru filoso-
ful clujean, „Matematica nu este știință, ci doar
metodă, întrucât dacă ar fi știință ar avea pu-
tința independentă a cercetării naturii” (p.155)
și, prin urmare, „Orice modalitate de calcul di-
sipează ceea ce este numărat și îl subordonează
numărătorii” (p.156). Această lume cantitativă
insuficientă propriei funcționări este cea mai
bună dovadă a insuficienței unui mod predilect
de a gândi și dovada faptului că imaginativul
poietic științific nu poate fi superior metafizicii,
gândirii integratoare. Știința eșuează în a avea
o viziune integratoare asupra lumii atâta vreme
cât nu există o înțelegere vectorială a lumii cu-
noașterii și nu există o dirijare spre scopuri care
să servească umanitatea. Din această perspecti-
vă, odată luată în considerare orice alunecare,
cum este cea a ontologiei negative a lui Markus
Gabriel, care readaptează realismul lui Ockham
și îl reformulează în termenii unui „nou rea-
lism”, care aplică prin simplificarea specifică
„briciului lui Ockham (Occam)” în raport cu
neregularitățile și excepțiile viului, incapabile
a se plia pe explicațiile versiunilor simple ale
interpretării cantitative, Mircea Arman pro-
pune lepădarea de formele nocive de negare a
lumii, avertizând asupra posibilității ca metalu-
mile să înlocuiască lumile posibile atâta vreme
cât negarea duce la aneantizare. Soluția rămâ-
ne abandonarea secvențializării, fragmentării
cunoașterii (și lumii) propuse de „gândirea
calculatoare”, reducerii ei la suma de elemente
scalare, și întoarcerea la complexitatea înțelege-
rii vectoriale, în principal a sensului care poate
salva lumea de la alienarea spre care o îndreap-
tă secvențierea. Soluția este metafizică, prin
metafizică. „Metafizica are menirea de a aduna
aceste cioburi ale conceptului de lume, om și
uman și a le pune într-un sens care să-i dea uni-
tate” (p.194). Viziunea integratoare, vectorială,
este cea care poate salva umanitatea de teologia
postumanului în zorii instaurării imaginativu-
lui poietic postmuan. Mircea Arman propune,
așadar, raportarea la lume prin capacitatea na-
turală a omului de a (se) reflecta în/prin pro-
pria conștiință, prin metafizica în care prefixul
semnifică o ordine de succesiune în procesul
cunoașterii și nu una a ponderii sau valorii,
a cantitativului, în care cei doi operatori pro-
prii devin nu numai utili, ci absolut necesari în
înțelegerea și cunoașterea prin recreare.
Note
1 Mircea Arman. (2022). Eșecul gândirii calcu-
latoare și reafirmarea metafizicii. Cluj-Napoca:
Editura Tribuna. 230p.
2 Mircea Arman. (2020). Eseu asupra structu-
rii imaginativului uman. Cluj-Napoca: Editura
Tribuna. 323p.
3 Mircea Arman. (2013). Metafizica greacă.
București: Editura Academiei Române; Cluj-
Napoca: Editura Tribuna. 519p.
4 „[...] prea puțini iau în serios și analizează rolul
imens al sofisticii în definirea gândirii europene, a
showmustgoon
Cea a mai rămas
din timp (III)
■ Oana Pughineanu
n minunata sa carte despre timp, The order of
time, Carlo Rovelli se întreabă cum de putem
să ne imaginăm ca existând fără spațiu sau ma-
terie, dar nu ne putem imagina fără timp? Chiar
dacă timpul „dispare” în lumea mașinilor HFT sau
în procesele care ne dereglează atenția, chiar dacă
nu este de găsit la nivel cuantic și funcționează di-
ferit la nivel cosmic, timpul rămâne pentru forma
de viață care suntem „substanța” noastră. Călătorii
în spațiul cosmic sau călătorii nocturni cu micro-
busul sau trenul prin România pot experimenta
forma pură de timp. Pe parcursul acestor călătorii
(îmi închipui că se aseamănă) poți distinge cu greu
munți de negru unul de altul. Totuși, spre deosebi-
re de călătoria cosmică, neoanele roșii superbet și
becurile în plus din jurul bisericii îi readuc aminte
călătorului că e încă viu, și chiar dacă momentan
are o experiență de deprivare de simțuri, el străba-
te, totuși timpul, sau se străbate pe sine ca formă de
viață cronofagă. Wiliam Shatner, actorul din pri-
mele serii Star Trek va rămâne în amintirea fani-
lor prin cel puțin două extravaganțe, una când și-a
vândut piatra de la rinichi pe ebay pentru suma de
25.000 euro sau dolari, alta pentru că la o vârstă
înaintată și-a luat zborul cu adevărat în cosmos, o
experiență care s-a dovedit mult mai deprimantă
decât zborul prin cosmosul de mușama din studio-
uri. La întoarcere a declarat: „My space trip felt like
a funeral”. Totul în jur părea negru și mort. Fără
superbeturi, biserici și Radio Europa care să te tre-
zească din comă. Fără scenariști care să imagineze
sute de aventuri într-un univers populat cu extra-
tereștri făcuți pe măsura omului și, desigur, cunos-
cători ai limbii engleze.
De fapt, toate lucrurile pe care noi le recunoaș-
tem, tot ceea ce pentru noi se încadrează în ceea
ce numim „viață” este atât de „viu” pentru că tre-
ce constant de la o formă joasă de entropie la una
mai mare. Evenimentele, fie ele cosmice sau eveni-
mentele minuscule ale vieții noastre nu fac decât
să deschidă „ușa” pentru creșterea entropiei. După
cum explică același Carlo Rovelli: „Întreaga istorie
a universului constă în aceste opriri și săriri peste
creșterea cosmică a entropiei. Nu este nici rapidă,
nici uniformă, deoarece lucrurile rămân blocate în
bazine de entropie scăzută (de exemplu un mor-
man de lemne până ia foc, un nor de hidrogen...)
imaginativului poietic rațional aprioric al acesteia.
Cine ar putea spune astăzi, în măsura în care este
serios și de bună credință, că încă de la Thoma de
Aquino încoace, și apoi cu deosebită pregnanță în
ultimele două sau trei secole, gândirea de tip sofis-
tic, care face casă bună cu gândirea calculatoare așa
cum a fost descrisă ea încă de Heidegger, nu a câș-
tigat lupta cu „filosofia serioasă?”, notează Mircea
Arman (p.62)
5 Mihai Nadin. (2022). Cumpăna științei. Viitorul
contează. Traducere din limba engleză de Luana
Stoica. București: Editura Spandugino. p.40.
■
până când ceva deschide ușa pentru un proces
care îi va permite entropiei să crească. Creșterea
entropiei, la rândul său, va deschide alte uși prin
care entropia poate să crească din nou. [...] Nu este
adevărat, așa după cum se spune uneori, că viața
generează structuri ordonate într-un anume fel,
sau care diminuează local entropia: viața este pur
și simplu un proces care degradează și consumă
energia scăzută a alimentelor; este un proces de
dezordonare auto-structurat, nici mai mult nici
mai puțin decât în restul universului”. Universul,
ne spune autorul, este asemenea unui pachet de
cărți care se amestecă continuu, sau asemeni unui
munte care se erodează cu încetinitorul. Iar timpul
este doar felul în care ființele vii din această par-
te minusculă de univers interacționează cu câteva
dintre variabilele lui. „Lucrurile în sine sunt doar
evenimente care pentru o vreme sunt monotone.”
Dar și această monotonie este doar felul în care
noi ne percepem și percepem ceea ce ne încon-
joară. Boltzmann a arătat că diferența dintre tre-
cut și viitor este doar o consecință a felului nostru
încețoșat de a vedea. Când percepem o „ordine”,
vedem de fapt doar o minusculă parte din conti-
nuul amestec al cărților universului. Dacă cineva ar
putea vedea toate detaliile microscopice ale lumii
atunci „caracteristicile curgerii timpului” ar dispă-
rea. La fel cum culorile sunt doar felul nostru de
a percepe lungimile de unde ale luminii, și timpul
pare să fie doar felul în care noi percepem eveni-
mentele, trecerea către un grad ridicat de entropie.
Singurul lucru care a rămas încă „în picioare” după
descoperirile fizicii din ultimele două secole este că
universul este o „rețea de evenimente” și dacă este
să le privim la scară cuantică, descoperim că ele nu
au nevoie de timp sau nu sunt ordonate pe o linie
newtoniană a timpului, și nici pe liniile distorsio-
nate ale timpului relativ einsteinian. Dar ceea ce
pot ecuațiile fizicii sau mașinăriile este inaccesibil
corpurilor noastre supuse ritmurilor de tot felul.
Dacă timpul există sau nu viețile noastre continuă
la fel, măsurând, așteptând, acționând în vederea
unui viitor, chiar dacă acesta este populat de mai
multe necunoscute decât vrem să recunoaștem.
Timpul este scurta noastră demonstrație de echi-
libristică între înainte și după noi.
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
cartea străină
Luminescența
caietului albastru
■ Ștefan Manasia
Plasat uneori între giganții romanului ameri-
can, Paul Auster mi s-a părut - la fiecare ten-
tativă de lectură - un mic impostor insinuat
printre Updike, McCarthy și Roth. Are adepții, jur-
naliștii și criticii săi, cărora li se adaugă fanii cinefili
cîștigați, în timp, odată cu succesul filmelor Smoke
și Blue in the Face - unde Auster e scenarist și/sau
coregizor împreună cu Wayne Wang. La vremea lui,
Smoke m-a fascinat și pe mine cu haloul de nostalgie
și de basm al bunătății absolute plutind pe muzica
unui Tom Waits at his best... Dar să citesc un roman
de Paul Auster s-a dovedit, în cîteva rînduri, un act
de masochism. Uneori am dat peste ediții necorec-
tate, alteori peste o proză bătrînicioasă, observațio-
nală, de un umor căznit. Asta pe de o parte. Pe de
alta, nici nu țin să mă înscriu printre balerinii cultu-
rali - cum le-ar spune Kundera - autohtoni care mi
ți-l recomandă fie din snobism, fie dintr-o abia disi-
mulată lene mentală sau mai știu eu ce. Așa se face
că evit pe cît pot reîntîlnirea cu proza austeriană. Ca
fapt divers, profesorul meu preferat din Literele clu-
jene, Ion Vlad, m-a rugat odinioară să citesc Auster
și să-i spun cîte parale face: el nu se mai încumeta să
încerce un nou titlu tradus în românește, chiar dacă
i-l recomandase un apropiat.
Iată însă că anul 2023 îmi aduce, printre cado-
uri, și Noaptea oracolului de Paul Auster, publi-
cat în română în 2022, la Pandora M, în colecția
Anansi contemporan. Și, dacă mă hotărăsc să îi dau
o șansă, asta este mai mult pentru a verifica exce-
lența traducătoarei Iulia Gorzo. Cititorii români
nu-i vor putea mulțumi niciodată suficient Iuliei
Gorzo pentru monumentele de limbă literară care
sînt Meridianul sîngelui, al lui Cormac McCarthy,
sau Teatrul lui Sabath, al lui Philip Roth. Așadar,
avem în Noaptea oracolului un roman postmodern
american din 2003, cu ambiții tehnice - roman în
roman în roman, elemente de fantastic, sincronici-
tate, premoniții - previzibile și venite în trena unui
Roth sarcastic și triumfal. Găsim și aici excesul de
persoana întîi, autosatisfacția (auto)portretistică
a scriitorului new-yorkez, nicicînd plictisit să nu-
mească (ființe/locuri/evenimente), ca și cînd asta
i-ar da certificatul de mic dumnezeu al continentu-
lui nord-american. Poate nu Auster e ridicol aici, ci
alter-egoul lui, Sidney Orr, romancier promițător și
victima unor datorii catastrofale, urmare a spitaliză-
rii îndelungi. Sidney nu mai poate să scrie, se tîrăște
pe străzile și prin cafenelele metropolei căutînd in-
spirația, conștient însă că e doar „o marfă expirată, o
aglutinare de piese defecte și de șarade neurologice”
(p.6). Soția lui blondă și minionă, graficiana Grace,
suportă cu stoicism cheltuielile casei, recuperarea
lui Sid - medicii nu-i mai dăduseră nici o șansă -,
precum și adorația acestui soț infantil. Pe 18 sep-
tembrie 1982, din papetăria unui chinez, „Palatul
de hîrtie”, Sidney cumpără un caiet portughez, car-
tonat și elegant. Asemenea lucrurilor pe care ni le
dorim instantaneu, ca o dragoste la prima vedere,
produsul de papetărie lusitan repornește motoarele
creativității în Sid, declanșînd, ca un demon evadat
din prozele lui Lovecraft, slalomurile narative din
Palatul lunii. Ajuns acasă, scrie în caietul acesta - în
transă, de-adevăratelea, ca suprarealiștii lui Naum-
Breton - începutul unui roman polițist, pornind
de la ideea lui John Trause, falsul dar protectivul
unchi al lui Grace (prieten de familie, o ținuse în
poală în primele luni de viață, o ghidează în jungla
new-yorkeză acum). John îi dăruise impulsul, ideea
de a continua un fir narativ suspendat din Șoimul
maltez, capodopera lui Dashiell Hammett. Cu picio-
rul beteag, captiv la etajul unui apartament de lux
și zeu protector al tinerilor căsătoriți, John se opri-
se de o vreme din scris - lumea învinovățea pentru
asta moartea unei soții superadorate. Se blocase și se
baricadase în propria-i oază. În biroul lui John, Orr
descoperă (neintenționat) un caiet albastru cartonat
din același model și ia asta „ca pe o coincidență sur-
prinzătoare, un pic de magie neagră” (45). E convins
că John scrie, în discreție absolută, un nou roman.
Motivul caietului albastru - cunoscut nouă dintr-un
volum al lui Nicolae Balotă - ar trebui să aducă aici
stranietatea: lusitanii sînt exotici pentru yankei, Sid
scrie și, aplecat la birou, devine invizibil pentru soția
întoarsă acasă, procurarea unui nou caiet (citește:
neurostimulent) se dovedește imposibilă ș.a.m.d.
Continuînd creativ un roman de Dashiell
Hammett, Sidney Orr declanșează, fără să vrea, o
serie de evenimente. Fără să le poată controla. În in-
teriorul romanului la care scrie, Nick, editor și soț
care-și ia lumea-n cap, e plasat într-o capcană mor-
tală, nemeritată - încuiat într-un buncăr antiatomic
- și noi, odată cu autorul-personaj, l-am vrea evadat.
Descoperind, acum, adevărate delicii ficționale, cap-
cane metafizice și morale, Sidney Orr are acces la un
nivel de inteligență superioară, borgesian. Caietul
albastru începe cu schițarea unui roman polițist, iar
ultima filă devine prima dintr-un „eseu” autobio-
grafic unde relația cu Grace și falsul ei unchi, John
Trause, e scanată minuțios: „Avem doi ani de aur.
Sînt însurat cu femeia pe care o iubesc, iar Trause îmi
devine prieten. Mă respectă ca scriitor, compania
mea îi face plăcere, iar cînd sîntem toți trei împre-
ună, nimic nu trădează vechea lui relație cu Grace.
S-a transformat într-o figură paternă, adoratoare,
iar dacă Grace devine pentru el o fiică imaginară,
atunci eu sînt un fiu imaginar.” (p.210) Suspectează
Sid o relație (cvasi)incestuoasă, premaritală, între
minunata lui Grace și John, vechi prieten al tatălui
ei, acesta - un venerabil judecător. O relație care o
face să acționeze straniu, bipolar, alternînd episoade
Felix Aftene
Apollo, pictură, tehnică de autor, 100 x 200 cm
de frenezie sexual/domestică și unele de fugă, de
abandon efectiv al domiciliului conjugal. Enigma lui
Grace devine - în prezența (psihoactivă) a caietului
lusitan - ea însăși pretext romanesc. Speculațiile psi-
hanalitice ale nefericitului îndrăgostit, ca și paginile
scrise despre soțul fugit de-acasă, sînt cele mai bune
lucruri scrise de Paul Auster în Noaptea oracolului,
care, din nefericire, îți lasă, în cele din urmă, impre-
sia unui roman-șantier, eventual bricolat din mai
multe romane eșuate. Asta dacă nu cumva autorul
newyorkez nu dă postmodernismului o accepțiune
care nouă ne scapă.
La final, rămînem cu frumoasa, creativa traduce-
re a Iuliei Gorzo, cu destule pagini bune, cu reflec-
țiile de moralist francez ale lui Sidney Orr. Din care
notez cîteva ca să nu le uit: „Într-un scurt interval
de treizeci și șase de ore, dintr-un apărător ipocrit
al certitudinilor morale mă transformasem într-un
soț abject, ros de vinovăție.”(p.150) sau „Uneori știm
unele lucruri dinainte să se întîmple, chiar dacă nu
știm că știm. Am bîjbîit prin acele nouă zile din sep-
tembrie 1982 de parc-aș fi fost închis într-un nor.”
(p. 217)
Noaptea oracolului e o lectură potrivită de va-
canță, un roman-puzzle, nostalgic și stimulativ, cine
știe, cu sau fără un caiet albastru, pentru scriitorul
ascuns în fiecare dintre noi.
■
30
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
poezie
■ Nicolae Cabel
...la marea vîrstei, iată, ești pe plajă,
genunchii tăi re-ntineresc nisipul;
tăcerea, știu, e cea mai sfîntă vrajă,
uimirea însăși modelează-ți chipul;
femeie ești... și proră vieții mele,
pe pragu-acesta re-nviat de soare,
prisacă din livadă - fructe-stele,
să mă întreb: aeve de ești, oare?
și, totuși, coapsa-ți vie rîde-aici,
la piept astral - un pui de dor palpită,
pe frunte ai acum un licurici
și tronul lui - o magică pepită...
dar vîntul-rege, surîzînd perdant,
cu umbra ta, azi, fuge în... neant...
01.03.22
...migrez spre tine, iată, ne-ncetat,
frumoasă, știu, în fiece suflare,
ca fluture, de soare îmbăiat,
ce trece-apoi, cuminte, la culcare...
îl prinde somnul, vezi, pe fruntea ta -
capcană înzeită doar de vise,
cu nostalgii din timpul-peruzea,
de-un spiriduș de seară grav prezise;
uimirile se-ntrec într-un cabraj,
la tine să ajungă nestemate,
ivite din al dorului siaj,
scăldate-ntr-o trăire, astăzi, toate,
ce nostalgie încă se numește,
robită blînd de al iubirii clește...
24.02.22
...de vrei să te cunoști, pe îndelete,
citește-ți chipul doar într-o oglindă,
cu forfota uimirilor cochete
ori spaimele, ce pot să te cuprindă,
cînd șaua o așază pe-al tău chip,
pe gluga ezitării - aspră vină -,
cînd ți-ai lăsat uimirea în nisip
și-o clipă te-ai temut chiar de lumină...
cîndva, tu, te-ai ascuns în ireal,
de harul sfînt ți-a fost odată frică,
și te-ai lăsat pe-un nestatornic val,
care coboară omul... și-l ridică...
dar te-a luat iubirea-n a sa veghe
pe-a mării soartă, pentru mii de leghe...
28.02.22
...cocor eu sînt migrînd în mine însumi
spre-al stelelor izvor aerian,
ce și-a ales ca pradă numai plînsu-mi,
din veacu-acest, cu-alură de plăvan;
doar lebede scîncind, ca o femeie,
îmbrățișată cu fluid nectar,
cu pasul pe-a uimirilor alee,
fără a ști că frica-i un ghețar,
că suferința-i scoasă la mezat,
că rama e doar simplă mucava,
tabloul însuși - ideal furat,
că dorul meu e însăși tîmpla ta...
că noi ne sîntem doar o călăuză,
trecînd incet prin anotimp de spuză...
27.02.22
...noi, în iubire sîntem, Doamne, singuri;
al doilea-i tot cel ce în mine este...
din cer ne lași o picătură-n linguri
dintr-o licoare, ce-o numim poveste;
cînd se frămîntă suflete-mpreună,
le ceri obolul - fruct al vrerii tale,
să nu le-aducă viața doar furtună,
ci prunci-extaz și vise în pocale...
în zestrea lor tu ai lăsat și greieri
și seri de iarnă coapte-ntre gutui;
cu primăveri, tu, veacuri mai cutreieri
iar toamnele le dărui... nu știu cui...
atunci în zbor, cu patimă trupească,
chiar o comet’ ar vrea să se-mpuiască...
02.03.20
...de ce nu mîngîi?... cineva așteaptă
solemn, cu-nfrigurare, neștiut...
s-a-ncolăcit acum, pe-a serii treaptă,
un vis mai vechi... l-ai modelat din lut,
i-ai garantat vigoare și iubire,
tristeții să-i încui al ei izvor,
s-aduni din largul clipei - dăruire
și-n fiece idee, alt cocor...
pe patul amintirii - tinerețea,
pe mica pernă - însuși viitorul,
cu-a inimii oglindă chiar blîndețea
și-al ei palpit, ce îl numim toți dorul...
acum, uimiți, noi am ajuns în larg
pe-o navă... cu lumina, drept catarg...
26.02.22
...hotar ești tu, ce vîrsta-mi taie-n două:
în urmă-s fapte, ce s-au petrecut,
azi îmi aduci o zi, cu altă rouă
și-un sentiment ce îl credeam pierdut...
el e croit din simple chihlimbare,
fiind melancoliei estuar
la fluviul-timp; îl cred fără hotare,
deși mi-i pasul mai mărunt... și rar...
egretă, tu... azi strălucești matur,
pui echilibru-ntr-o iubire nouă,
dai vîrstei mele un regal contur,
și împărțim tăcerea, cînd nu plouă...
te-am întîlnit în vise, călătoare,
robit și-acum de-o tainic-fermecare...
25.02.22
Felix Aftene	Salvator Mundi
pictură, tehnică de autor, 80 x 60 cm
...un grai e-o lume, cu idei sonore,
cuvintele-i sînt flaute, chiar ploi,
lasou pe mînji iviți din aurore
și-mbracă sentimentele din noi,
iar oameni-valuri îi adun’ pe-un drum,
ce nație-i numită și popor,
să nu le fie soarta doar un fum
și nici speranța anonim fuior;
tot el - o frunză, floare chiar și spadă,
avînd silaba sfîntă drept tăiș,
memoriei să-i pună o obadă
cînd roata ei scrîșnește-n grohotiș...
apoi, chiar el, alături de-un caval
poartă iubirea... în veșmînt regal...
03.03.22
...poetul a-mbrăcat numai o soartă;
iubita i-a adus și alt destin...
pot ei aceeași pîine s-o împartă
și un surîs lîng’ un pahar cu vin...
o clip’ a lor e din etern furată,
uimire pură-i fiece cuvînt;
în vechi ulcior uitarea-i încuiată
cu țărmul ei arat numai de vînt...
magnetica iubire nu-i păcat;
ea-i sufletului vie primenire,
în noaptea ce cuminte i-a-mbăiat
prin legămînt... chiar mai presus de fire;
aripa lor, de-o taină dilatată,
din zbor nu se opri-va niciodată...
08.03.22
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
31
însemnări din
Mancha
Calendarul lui Creangă
■ Mircea Moț
Aproape toate întâmplările din Amintiri
din copilărie sunt fixate de autor în ceea
ce Irina Nicolau numește calendarul creș-
tin, „o construcție a bisericii, o listă de nume de
sfinți și de sărbători organizată cronologic și o că-
lăuză a posturilor de peste an. Calendarul creștin
este suprasaturat. Nu numai că nu există o singu-
ră zi goală, dar sunt numeroase cazurile când, în
aceeași zi, sunt consemnate mai multe sărbători.
Unele nume sunt total obscure, le știu numai pre-
oții. Cu fărâma lor de sfințenie luminează zilele ca
niște licurici” (Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor
românești, București, Humanitas, 1998, p. 19).
Sfântul din calendar proiectează uneori, pro-
babil întâmplător, semnificații asupra evenimen-
tului, dar de cele mai multe ori el nu are absolut
nicio legătură cu acesta.
Există situații în care evenimentul nu este fixat
în calendar. Părintele Ioan aduce la școală un sca-
un lung de lemn, ce va fi botezat Calul Bălan, într-o
zi obișnuită: „Și ne pomenim întru una din zile că
părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și
lung”. În „altă zi”, același preot vine la școală însoțit
de moș Fotea, cojocarul satului, care aduce un bici
frumos împletit destinat pedepsirii școlarilor leneși.
Nică prinde pupăza și într-o luni, zi de târg, se
duce să o vândă, fiind acuzat că spurcă iarmarocul
cu un „cuc armenesc”, iar într-o marți , „în ziua de
lăsatul secului de postul Sân Petrului” neamurile
se împacă la o masă plină de bunătăți.
În luna mai, aproape de Moși, bădița Vasile îl
pune pe unul dintre elevi să verifice cunoștințele
lui Nică. Urmează fuga de la școală și simbolica
înmormântare a personajului la rădăcina unui
păpușoi. Este limpede că nu există nicio legătu-
ră între moșii de vară, cu pomelnicul pentru cei
adormiți, și fuga de la școală a leneșului Nică. Tot
vara, tot în apropierea Moșilor, Nică se duce să
fure cireșe de la mătușa Mărioara. Surprins, copi-
lul sare din pom și fuge urmărit de mătușa pe care
mirosul cânepii strivite o tulbură peste măsură:
„Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine...”.
De sfântul Foca, vornicul satului scoate oamenii
la dresului drumului, fiindcă, în drum spre mănăs-
tiri, domnitorul ar trece prin Humulești. În reali-
tate, totul e un pretext pentru a-l prinde pe bădița
Vasile cu arcanul ca să fie trimis la oaste. Despre
sfântul Foca se știe că a fost un mucenic din tim-
pul împăratului Traian, mort pentru credința sa în
urma torturii. De sfântul Foca oamenii nu au voie
să aprindă focul. Conform tradiției, „dacă oame-
nii lucrează și nu respectă sărbătoarea, sfântului
Foca va pedepsi câmpurile cu arșiță și grindină”.
Dimpotrivă, humuleștenii se duc la lucru din res-
pect pentru satul lor: „Într-una din zile, și chiar
în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe
oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are
să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Și bădița
Vasile n-are ce lucra? Hai și noi, măi băieți, să dăm
ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe
aici, că satul nostru e mai leneș decât alte sate. Și ne
luăm noi de la școală și ne ducem cu toții. Și care
săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanțele,
care cu căruțele, care cu covețile, în sfârșit, lucrau
oamenii cu tragere de inimă”.
La Crăciun se taie porcul, eveniment ce nu-i
poate scăpa naratorului, iar de sfântul Vasile copiii
se duc la colindat, într-o atmosferă ce nu are ni-
mic sacru: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap
cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica
cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele și
să rămân de rușine înaintea tovarășilor. Și nu
știu cum s-a întâmplat, că nici unul din tovarăși
n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă pu-
team duce s-o iau? În sfârșit, facem noi ce facem
și sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie
de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica
cea de porc a mea, și, pe după toacă, ne pornim
pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, toc-
mai din capul satului din sus, cu gând să umblăm
tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi
afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și
ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva
nașteri îndesate și a zice:
- De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început?
Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu!”.
Mai departe. Cu toate că nu avea permisiu-
nea Smarandei, Nică se duce la scăldat „într-o
zi” oarecare, dar, nu uită naratorul să precizeze,
„pe-aproape de Sânt-Ilie”. Cum era de așteptat,
nici de data aceasta sfântul nu atribuie semnifica-
ții aparte evenimentului. Neștiind „când cade săr-
bătoarea lui”, și „dornic să mai facă un chef sfântul
îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit ziua.
Mai este până la ziua ta, îi zice Dumnezeu. Și tot
așa, până când ziua a trecut... De furie, sfântul Ilie
începe ploile” (Ibidem, p. 53).
David Creangă, bunicul naratorului, vine la
Hunulești „într-o duminică, prin cârneleagă”
pentru a-i duce pe Nică și pe vărul său Dumitru
la școala de la Broșteni. Pentru a scăpa de râia
luată de la caprele Irinucăi, cei doi copii se scal-
dă în Bistrița, în apropierea unei alte sărbători:
„Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Buna-
vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se to-
pește omătul, și curg pâraiele, și se umflă Bistrița
din mal în mal, de cât pe ce să ia casa Irinucăi. Și
noi, pe căldurile celea, ne ungeam cu leșie tulbu-
re, ședeam afară la soare cu pielea goală, până se
usca cenușa pe noi, și apoi ne băgam în Bistrița
de ne scăldam. Așa ne învățase o babă să facem,
ca să ne treacă de râie. Vă puteți închipui ce va
să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două
ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Și nici tu
junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit
de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea:
Se ține ca râia de om“.
În sfârșit, copilul este nevoit să-și părăsească
satul pentru a merge la școala de la Socola în-
tr-o zi de sărbătoare: „Era dimineață, în ziua de
Tăierea capului lui Ioan Botezătorul, când ieșeam
din Humulești, și fetele și flăcăii, gătiți frumos,
ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate păr-
țile, cu bucuria zugrăvită pe fețe! Numai eu cu
Zaharia, ghemuiți în căruța lui moș Luca, ne du-
ceam surgun, dracului pomană, că mai bine n-oi
putea zice”. Comentând din perspectiva planului
simbolic al narațiunii momentul plecării narato-
rului la Socola, Valeriu Cristea consideră că ziua
de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul su-
gerează despărțirea capului, a minții, de trupul
desprins cu plăcerile vieții, în formularea regre-
tatului critic, „o decapitare (numai capul, mintea
eroului pleacă la Iași)“.
Această „fixare” a întâmplărilor din copilărie
nu trădează deloc intenția lui Creangă de a im-
pune sacralitate evenimentului (până la urmă co-
pilăria este o vârstă aurorală, cu accente mitice).
Mai degrabă este vorba de intenția „autoriului” de
a-l convinge pe acel „iubit cetitoriu” din Prefața
la poveștile mele că tot ce spune este absolut real.
Dar, ca un narator care se respectă și respectă în
același timp condiția literaturii, Ion Creangă min-
te și o face cât se poate de frumos. Este greu de
crezut că Ion creangă ar fi ținut un jurnal zilnic
și ar fi scris Amintirile pe baza însemnărilor din
acesta, după cum este la fel de greu de crezut că
memoria a păstrat absolut toate zilele când s-au
consumnat faptele. El scrie niște „amintiri din
copilărie”, ceea ce nu înseamnă că aceasta este,
în detaliile sale, propria copilărie. Și din acest
punct de vedere sunt de amintit cuvintele lui G.
Călinescu: „În Amintirile lui Creanga este simbo-
lizat destinul oricărui copil: de a face bucuria și
supărarea părinților și de a o lua și el pe-ncetul pe
același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. [...]
Creangă povestește copilăria copilului universal.
[.] În materie de emoții, cazul lui Creangă e mai
simplu. Nu are de spus despre copilărie mai mult
decât alții. Chiotul lui este însă mai plin, sonor ca
o voce minunată distinsă într-o gloată, și se rezu-
mă la: ‘Și, Doamne, frumos era pe atunci ...”.
Într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu la
10 noiembrie 1876, Ion Creangă îl roagă pe critic
să-i înapoieze „povestea Moș Nichifor”, pentru a o
da la tipar. Un scurt fragment din această epistolă
reține atenția pentru condiția artei lui Creangă:
„D-voastră cred că veți fi râs și de mine și de dân-
sa (de poveste, n.n.), și cu drept cuvânt: pentru
că este o copilărie, scrisă de un om mai bătrân
decât tânăr; da’ bine, da‘ rău, D-zeu știe. Eu atâta
știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut
timp să scriu scurt. Dar ce am scris, și cum am
scris, am scris...” (Ion Creangă, Opere, București,
Editura Minerva, 1972, p. 470). Scrisul lung este
în ultimă instanță triumful literaturii și al limba-
jului. Cred că trebuie amintită aici părerea despre
Creangă a lui Benjamin Fondane în viziunea că-
ruia humuleșteanul „se manifestă“ pur și simplu
în spațiul și în realitatea limbajului, în care sculp-
tează forme contând prin propria geometrie, ceea
ce ține deja de o altă vârstă a literaturii. Pentru
poetul Priveliștilor, Ion Creangă este „un artist -
și un artist al cuvintelor - în același sens în care
poate avea o semnificație arta lui Mallarme“.
■
Felix Aftene	Sclav (2012)
acril pe pânză, 100 x 100 cm
32
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
teatru
Istoriile teatrului versatil
■ Claudiu Groza
Derulată live după două runde online, a 32-a
ediție a Festivalului Național de Teatru (5-13
nov. 2022) mi-a dat senzația - din nou după
mulți ani - unui eveniment vibrant, colocvial, bogat,
opulent aproape (măcar prin sumedenia de eveni-
mente conexe reprezentațiilor propriu-zise). S-au
jucat spectacole, s-au ținut ateliere și conferințe, s-au
vernisat expoziții, s-au lansat volume ca-n vremurile
bune de demult. Atmosfera a fost vie și colorată, de
comuniune, oarecum atipică breslei noastre cu per-
sonalități accentuate și spirite belicoase.
Ce cred că ar fi meritat păstrat din anii pandemici
a fost secțiunea online, așteptată și gustată copios de
spectatorii mai puțin privilegiați teatral din țară sau
diaspora. Poate că la edițiile viitoare se va ține cont de
acest orizont de așteptare.
Echipa de curatori ai FNT 2022 (Mihaela
Michailov, Oana Cristea-Grigorescu și Călin
Ciobotari) și-au configurat selecția sub titlul Granițe
fragile, istorii fluide, integrând în program producții
foarte diverse, toate marcate însă de o asumare artis-
tică pregnantă (estetică, etică, politică, intim-auctori-
ală) - firește, de calibre valorice la fel de diverse.
Nu mi se pare, precum unora din colegii mei, că
discursurile de tip post-dramatic trebuie automat
creditate ca realizări artistice, doar pentru că abor-
dează un limbaj scenic altfel decât mainstream ori
pentru că au o miză ideologică militantă, devenind
astfel niște instrumente politice (în sensul cel mai
larg al termenului). Chiar și asemenea producții pot
fi ratate, uscate, sărace în expresivitate, trecând pe
lângă privitor, fără să-i transmită nici o senzație, nici
cerebrală, nici emoțională. Trebuie să fii un adevărat
habotnic al genului ca să te entuziasmezi la asemenea
creații.
Am avut de câteva ori senzația asta de asperitate și
dogmatism vizionând în FNT mai multe spectacole
în formule postdramatice (din interes sociologic în
primul rând).
Millennial History, direcția artistică, jurnalism,
cercetare, interviuri, concept & conținut: Andrea
Voets; dramaturgia și regia: Catinca Drăgănescu
(Resonate Productions, Olanda) a sondat impactul
unor evenimente istorice asupra copilăriei/adoles-
cenței unor tineri, prelucrând mărturii autobiogra-
fice. Momente precum asasinarea unui judecător
italian anti-mafia, conflictul nord-irlandez, situația
„decrețeilor” români sau reunificarea Germaniei au
fost evocate într-un soi de mix de confesiuni-dialog
menite să-i unească empatic pe protagoniști. Din
păcate, nu s-a depășit nivelul clișeic în conturarea
acestui impact în existența eroilor, iar spectacolul
a avut prea adesea alura unui program de catehiza-
re eco-bio-pacifisto-limfatic contemporan. Nici un
palpit, nici un conflict, nici o tensiune nu s-a simțit
de-a lungul reprezentației. Totul părea filtrat de un
ecran care ținea naratorii la distanță de adevărul vie-
ții și al istoriei. Și-i ținea la distanță, din nefericire,
și pe spectatori. Această asumare a unor realități pe
care nu le-ai parcurs activ, ci pasiv, redându-le astfel
ca învățate la școală, mi-a creat o acută senzație abra-
zivă... Un spectacol care abordează teme cu miză, dar
într-o manieră lipsită de profunzime, neverosimilă la
împărtășirea publică.
Nu mai puțin schematice și prea puțin convingă-
toare - știu că opinia mea va fi dezavuată vehement,
dar să nu uităm că vorbim de acte artistice, nu de
simple atitudini militante - mi-au părut cele două
instalații performative produse de Teatrul Național
Interfonic și Institutul Polonez din București, nu
la nivelul transpunerii lor vizuale, neapărat, ci mai
degrabă prin incapacitatea de a transmite efectele/
ravagiile unei traume autentice. Vreau să fiu bine
înțeles: o persoană care n-a suferit niciodată nici o
traumă emoțională ori fizică, sau o persoană care a
trecut prin experiențe mult mai urâte nu va prea re-
zona, din motive diverse, la o confesiune vindicativă,
cerebrală și expusă oarecum ermetic pentru ascultă-
tor/privitor, așa cum reiese din cele două texte (Notă
de trecere de Agata M. Scrzypek, respectiv Actrițe.
Adică, scuze că te ating de Michal Telega).
Ambele instalații au fost însă articulate vizual în-
tr-o manieră care să permeabilizeze accesul textului
către spectator. În Actrițe... Mihai Păcurar, care sem-
nează regia și scenografia, a creat inspirat niște mar-
tori virtuali, cu fețe bio-robotice, care narează dis-
cursurile, pentru a le da anvergura generică; în Notă
de trecere, Vlaicu Golcea (regia, muzica originală și
sound designul) și Cristina Milea (instalația textilă)
au creat un univers vizual și sonor care să dinamizeze
și potențeze povestea. Două demersuri interesante ca
abordări tematice și artistice, dar nu destul de puter-
nic articulate dramaturgic, zic eu.
Câteva adieri de pledoarie distantă și uneori lo-
zincardă există și în Waste! de Gianina Cărbunariu
(Schauspiel Stuttgart, Germania), acesta însă un
spectacol mult mai închegat și cărnos dramaturgic și
artistic. Autoarea, care semnează și regia, abordează
un subiect din seria celor pe care le-a mai înscenat
de-a lungul carierei: folosirea deșeurilor importate
din Occident drept combustibil pentru fabricile ro-
mânești de ciment. Rezultatul este un fel de feerie dis-
topică, plină de absurd, umor, sarcasm și savoare sce-
nică. Redutabilii actori germani (Boris Burgstaller,
Elias Krischke, Marco Massafra, Jannik Muhlenweg,
Sebastian Rohrle, Christiane Rofibach) își schimbă
personajele de la corporatiști mieroși sau demnitari
provinciali soioși la animale care celebrează „ecolo-
gismul” zonei industriale, în care cresc păuni și peștii
zburdă prin râuri. Decorul polivalent (o suprafață
multifuncțională, ca un patinoar multicolor) și cos-
tumele zoologice, adeseori spectaculoase (Dorothee
Curio), ca și muzica ilustrativă, dar nu tautologică
(Emilian Gatsov, Louis Stiens), completează seman-
tica unui spectacol reușit, puternic, bine calibrat regi-
zoral, excelent interpretat, dar cu mici irizări striden-
te (secvența ambiguă cu ursul, de pildă, care forțează
contingentul).
Un spectacol asumat politic dar subminat de un
schematism dramaturgic supărător și deloc convin-
gător a fost Myth show. O istorie a neîncrederii de
Daniel Chirilă, în regia lui David Schwartz (Teatrul
Tineretului, Piatra Neamț).
Simt nevoia să fac o precizare: cunosc și apreciez
doctrina artistică pe care o exersează David Schwartz
de mulți ani, cu sondări ale realității sociale dintr-o
perspectivă politică anagajată, militantă. Doar că
acest spectacol, din motive dramaturgice, aș spune,
în primul rând, nu are pulsiune vitală, nu depășește
nivelul discursiv plat, statistic, sec, descărnat, în po-
fida bunei intenții de a evoca mărturiile unei comu-
nități (a fostei platforme industriale de la Săvinești)
confruntate cu provocări majore în ultimele trei
decenii. Și, iarăși, în pofida căznitei dinamici sceni-
ce (totul se desfășoară sub forma unui show public,
fiecărei cifre corespunzându-i o poveste) care-i face
Vrabia	foto: Tudor Neacșu
pe cei doi actori (Loredana Grigoriu și Paul-Ovidiu
Cosovanu) să transpire vârtos încercând să „ia” cu
ei un public mai degrabă blazat și mefient din cauza
aerului artificial al montării... Un spectacol care, din
nefericire, nu reușește să fie viu, convingător, emoți-
onant, autentic, ci doar reportericesc, contabilicesc,
distant.
Viu, proaspăt, intens, amuzant până la hohot,
emoționant până la lacrimi, provocând empatie de
la început la final a fost în schimb Vrabia, scris și în-
scenat de Leta Popescu la Teatrul „Fani Tardini” din
Galați.
Subiectul nu e prea diferit de cel din Myth show:
e, practic, povestea de viață a unei familii oarecare
dintr-un cartier gălățean în ultimele zeci de ani, cu
destructurarea marelui combinat care domina exis-
tența comunității urbane, cu tribulațiile „capitaliste”
post-revoluționare, cu transformările sociale, econo-
mice, de mentalitate, de influență micro-comunitară,
cu corupție, sărăcie, precaritate, provincialism, spe-
ranță și temeri. Povestea vieții la bloc, narată, practic
cvasi-biografic, de autoarea spectacolului, într-un re-
gistru extrem-personalizat, familial, micro-cosmic,
dar nu lipsit de vibrația Istoriei.
Numeroșii protagoniști ai spectacolului (Oana
Mogoș, Petronela Buda, Elena Ghinea, Cristina
Uja-Neagu, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad
Ajder, Carmen Albu, Tamara Constantinescu,
Svetlana Friptu, Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad
Vasiliu, Oana Preda, Mihaela Lecca-Gorea, Ciprian
Brașoveanu) joacă cu o poftă și o naturalețe care
accentuează șarmul, umorul și emoția poveștii.
„Triplarea” personajelor, pentru a evoca diverse vâr-
ste, dă și o notă elegiacă, nostalgică întâmplărilor.
Scenografia lui Bogdan Spătaru, alcătuită din blo-
curi masive de metal, capătă o neașteptată maleabili-
tate semantică, putând configura orice spațiu drama-
tic, doar prin sugestii și ecleraj, iar universul sonor
configurat de Oana Hodade completează dinamica
jocului.
De ce este Vrabia un spectacol mai reușit decât
cele comentate mai devreme? De ce a avut un for-
midabil succes de public la FNT, pe când celelalte au
avut o primire mai rezervată?
Simplu: pentru că nu folosește grafice, statistici,
clișee, lozinci, pentru că nu povestește ceva învățat, ci
ceva trăit. Pentru că duhnește de firesc, de viață reală,
de experiențe în care ne putem oglindi fiecare din-
tre noi. Pentru că nu vrea să dea lecții și să împartă
adevăruri, ci doar să ne spună o poveste. Cred că nu
avem voie să negăm puterea poveștii în teatru, indife-
rent la ce formule artistice, estetice, etice sau politice
recurgem în spectacolele noastre.
Cred că provocarea reală pentru un creator (de
orice fel ar fi el) este nivelul experienței personale,
capacitatea de auto-analiză, de retrospecție, intros-
pecție și observație în jur, de acumulare, filtrare și
catalizare a realității proxime, a realității înregistrate
empiric, nu mediat. Altfel, totul e discurs. Și câte dis-
cursuri vi se par convingătoare?
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
33
arte
Ofelia Huțul și
„drumul căutării de sine”
■ Petru Bejan
Ofelia Huțul
Inactivul amorf din Slănic (2017), acril pe pânză, 100 x 100 cm
Absolventă a Universității Naționale de
Arte „George Enescu” din Iași (1997),
secția pictură (clasa Liviu Suhar), doc-
tor în „estetică filosofică” la Universitatea „Al.
I. Cuza” din același oraș (2012), Ofelia Huțul
este prezență distinctă în peisajul artistic au-
tohton. Numele acesteia este legat de conce-
perea și gestiunea multor proiecte artistice de
anvergură, unele personale, altele colaborative,
derulate în ultimii ani - atât la noi, cât și din-
colo de frontierele țării. Energică, versatilă și
voluntară, artista explorează dezinvolt registre
eterogene de competență, în care se recunosc
- funcție de natura evenimentelor și contextul
participării -, dexteritățile pictorului, prag-
matismul și fermitatea curatorului, tactul și
discernământul criticului, acuitatea senzitivă a
poetului, curiozitatea și uimirea simplului pri-
vitor. Sub masca mobilității și impetuozității de
suprafață se ascunde în fapt o fire discretă, sen-
sibilă și introvertită, dedicată întru totul artei.
Pentru Ofelia Huțul, în cele peste cinci decenii
de activitate neîntreruptă, arta a fost un modus
essendi, un mod personal, inconfundabil, de a fi
și de a comunica.
După Calea suferinței - o expoziție inter-
națională curatoriată la Galeria de Artă „Dan
Hatmanu”, având ca subiect istoria tragică a
Pogromului și a Holocaustului, Ofelia Huțul
inaugurează un nou proiect - Calea vieții -,
unul personal, retrospectiv și confesiv în ega-
lă măsură. Filtrate pe criteriul relevanței în ra-
port cu tema propusă, cele 33 de lucrări (între
care și trei instalații) descriu în tușe metaforice
episoadele decisive ale propriei vieți. Ce sim-
bolizează, în fapt, „Calea vieții”? Linia care
leagă începutul, originea, momentul inițial, de
un punct terminus, proiectat în viitor, către un
orizont indecis. Calea este, negreșit, drumul,
intervalul, parcursul destinal oferit fiecăru-
ia, cu elanuri netemperate, dar și momente de
cumpănă, cu încercări și surprize, cu urcușuri
abrupte și căderi intempestive. Scopul care mo-
tivează mersul sau deplasarea nu este același
pentru fiecare. Filosoful crede că sensul vieții
constă în obținerea fericirii. Pentru omul de ști-
ință, scopul poate fi livrarea de soluții menite a
spori confortul, sănătatea și bunăstarea tuturor.
Bunul creștin, la rându-i, speră ca la Judecata
din urmă să-l cunoască pe Dumnezeu și, în
felul acesta, să se bucure de mântuirea perso-
nală.
Lucrările Ofeliei Huțul sunt încercări de imi-
tare sau de reconfigurare a acestei căi, în care
Dumnezeu este Sensul sau referința absolută.
„Nimic fără Dumnezeu” - pare să spună autoa-
rea. Lumea zidită de om este în aria de influen-
ță a divinității. Există o lume a luminii, binelui
și virtuții și, pe de altă parte, una a întuneri-
cului, răului și păcatului; avem o lume „aici”,
dar și o alta, „dincolo”, proiectată ca un topos
ideal. Fiind o ființă a intervalului, omul osci-
lează indecis între lumi, bucurându-se de privi-
legiul contemplării lor. Imaginarul ficțional și
cel oniric sunt explorate nestingherit. În repre-
zentările cu amprentă cosmogonică, artista dis-
pune acvaticul, terestrul și etericul în straturi
suprapuse. Peștii, oamenii, florile, păsările, în-
gerii survolând înălțimi inundate de lumini or-
bitoare fac parte din miracolul creației divine.
„Calea” ilustrată de Ofelia Huțul nu este una
triumfală, lipsită de obstacole sau de poticniri.
Artista își descrie propriul drum ca labirintic,
întortocheat, așa cum îl experimentează fiecare
dintre noi. Oglinda spartă - una din lucrări -
trimite la superstiția preschimbării norocului
în ghinion, anticipând poate cursul nefast al
unor întâmplări viitoare. Dedublare surprinde
profilurile multiplicate ale aceluiași personaj,
sugerând că există un fond esențial, o esență
imuabilă în fiecare dintre noi; că, altfel spus,
suntem noi înșine, aceiași, dar mereu alții,
diferiți, în chiar dinamica propriei deveniri.
Prioritar este drumul înainte și, eventual, urcu-
șul, „înălțarea” spirituală.
În Drumul căutării de sine - titlul uneia din
picturile expuse la „Salonul internațional de su-
prarealism” (Paris), sensul edificării personale
este vădit interiorizat. Departe de a fi lipsită de
dramatism, „căutarea de sine” presupune zbu-
cium, încordare și efort. Gestica tensionată a
personajelor amintește de Prometeu, dar și de
Icar, figuri prototipale, simbolizând curajul,
perseverența și sacrificiul pentru semeni. Una
dintre instalațiile expuse de Ofelia Huțul repre-
zintă o „carte-obiect” care, atunci când se des-
chide, descoperă între coperte povești de viață
pilduitoare, în care binele și răul, angelicul și
demonicul se intersectează și întrepătrund.
Expoziția de la galeria ieșeană rezervă un
loc central unei instalații Autoportret, în care
autoarea se descrie cu subtilă ironie. Din ca-
pul personajului așezat pe soclu se desprind
trei tije metalice, de care sunt agățați clopoței,
mărgele și alte accesorii stridente, plasate alea-
toriu. Nota barocă, voit caricaturală, amplifică
impresiile de bufonerie și carnavalesc. Cum se
vede pe sine Ofelia Huțul? Nu într-o reprezen-
tare cosmetizată, care i-ar supralicita artificial
calitățile, ci în una voit minimalizantă, asocia-
tă derizoriului - „cusur” disprețuit de oameni,
însă mult mai pe placul lui Dumnezeu. Ceea
ce primește de la divinitate (harul, talentul...),
preschimbă și înmulțește cu asupra de măsu-
ră, oferind celorlalți, sub formă transfigurată,
„darurile” propriei arte. Pentru Ofelia Huțul,
„Calea vieții” este în fapt și „Calea artei”, dar
și drumul lung, anevoios, mereu perfectibil, al
„cunoașterii de sine”, pe care îl parcurge cu pa-
siune, exigență, implicare și altruism.
■
34
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
Urmare din pagina 36
Portret de artist:
Felix Aftene
Felix Aftene
strict, cu fermitate, intenționalitatea inițială.
Și-a desăvârșit o amprentă stilistică de o unici-
tate incontestabilă. Simbolurile și semnele prin
care-și transmite mesajele, la ora actuală, sunt
considerate a fi un brand, volumetriile sale au
sigiliul originalității, putându-se afirma, fără
exagerare, că noul său concept privind formele
tridimensionale au adus inovații sculpturii, i-au
dezvoltat și alte fațete, încă neimaginate. Într-o
bucurie a gestului creator care face ca orice
efort să îl ducă la desăvârșire, a avut ideea feri-
cită de a-și transpune elementele din universul
creației sale figurative din pictură în sculptu-
ră, orchestrate aproape la fel, dar într-o viziune
mai esențializată, în stilizări și sinteze elegante
și rafinate. Maestrul „compozițiilor cu aripă”
este în continuare un introspect și un căutător
neobosit al altor și altor modalități de expresie
plastică. Felix Aftene, nu numai că este un artist
a cărui valoare este recunoscută în toată lumea,
personalitatea lui detașându-se, cu pregnanță,
dintre iluștrii răsfățați ai galeriilor prodigioase
și, nu numai că și-a depășit maeștrii și propriile
modele universale, dar el face parte din viața
noastră spirituală, a tuturor celor care-i cunosc
opera. Cu noblețe, ne provoacă la devenire spi-
rituală, într-un dialog prin intermediul artei,
destinat purificării sufletelor noastre.
Astfel, Felix Aftene preia din rezervele de
spirit ale omenirii, le reconstruiește în manie-
ră personală și ne dăruiește un univers supe-
rior încărcat de armonie, care să ne conducă
la liniște sufletească. Cunoscător al sufletului
omenesc, al angoaselor și abisurilor noastre
interioare, făurește sinteze ale frumosului care
provin din alte lumi, pe care noi să le privim cu
mintea și cu inima, în apropierea cărora să ne
putem înălța dincolo de sinele nostru interior.
Trăirile acestea sunt de o atât de mare adâncime
sufletească încât am putea spune că opera artis-
tului reconfigurează noi reprezentări ale lumi-
lor paralele. Oferind chip unor entități suprau-
mane într-un proces de sublimare, cu o forță
sugestivă extrem de convingătoare, ne plasează
în spații neașteptate, pentru ca, în final, să ne
Felix Aftene
EpicDermic / The Studio (2017), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
provoace la meditații profunde. Arta sa are o
energie intrinsecă pozitivă, recuperează sur-
se de natură cosmică, epurate de vechiul hie-
ratism, subscrie acea puritate ce transformă
mentalul privitorilor și este purtătoare de me-
saje simbolice. Astfel, se produce o întâlnire cu
estetica filosofiei personale a artistului, în care
se definesc sinteze armonioase, bine echilibra-
te și în care, printr-o febrilă sugestivitate, ne
Felix Aftene	Vestitor
rășină și fibră de sticlă patinată, 90 x 50 x 35cm
deslușește parametri de trăiri vitale structurate
într-un program subliminal care se insinuează
în conștiințe. Atât pentru atributele care-i con-
feră puterea și forța unor miracole, cât și pen-
tru disponibilitatea spre sacralitate, în fața ope-
relor lui Felix Aftene, publicul admirator este
implicat în plenitudinea sa spirituală. Fără să-și
priveze lucrările de perenitatea spiritualizată
a materiei, conferă entităților pictate și celor
sculptate contorsionări și gesturi expresiv ten-
sionate, de o gestică pământeană, dar, în același
timp, proprie și celei angelice, în așa manieră,
încât vizează încântarea noastră, dorind ca noi,
admiratorii operelor sale, să uităm de frămân-
tările propriilor conștiințe. Sunt cele mai emo-
ționante structuri plastice vizibile în arealul ar-
tistic prezent, sunt sinteze ale unor simțăminte
de puritate semantică nemaiîntâlnită, transpu-
se în configurații care se eternizează. După ce
a ilustrat, atât de magic, și zborul și căderea,
ce mai poate urma? Poate descătușarea subcon-
știentului? Alte forme gestuale „nepământești”?
Faptul că și-a expus operele, invitat de onoa-
re fiind, în galeriile-sanctuare cele mai selec-
te ale artelor din Austria, Germania, Franța,
Elveția, Republica Moldova ș.a.m.d., faptul că,
în prezent, are o cotă impresionantă în licitații
și printre colecționari... ei, bine, astea toate nu
îi limitează ascensiunea ci, dimpotrivă, îl pro-
voacă și mai mult la a-și înnobila creația cu noi
expresii și valențe impresive, generate de ideile
apărute din profunzimile minții și simțăminte-
lor sale, inspirate din viața universală care să
evoce tot ceea ce este și nu s-a spus încă.
■
TRIBUNA • NR. 489 • 16-31 ianuarie 2023
35
sumar	
semnal Alexandru Sfârlea Povestea cifrelor și ordinea umană	2
editorial Mircea Arman A murit D. R. Popescu - un „Stăpînitor de adevăr”	3
IN MEMORIAM D.R. POPESCU Ștefan Damian Dumitru Radu Popescu sau Autorul orchestră	4
Miron Scorobete La cenaclu cu D.R.	4
Constantin Zărnescu Un vizionar al cuvântului	5
Marian Sorin Rădulescu Remember Dumitru Radu Popescu	6
Mihai Fulger Mituri transfigurate în proză și film	7
Horia Bădescu Noapte bună, mărite prinț!	8
filosofie Viorel Igna Exercițiile spirituale antice și „filosofia creștină” (I)	9
Vasile Zecheru Homo Universalis (I)	11
A.I. Brumaru Mesianism și vocație individuală	13
Isabela Vasiliu-Scraba Dubla cenzurare a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae lonescu	15
eseu Nicolae Iuga De la Războiul de Treizeci de Ani la un posibil război de treizeci de minute	18
Laura Poantă Viața noastră digitală	19
Iulian Cătălui Realismul magic latinoamerican și universal: perspective literare și filosofice (V)	20
Virgil Diaconu Influențe literare în poezia lui Eminescu (III)	21
Christian Crăciun Victimizarea gândirii	23
diagnoze Andrei Marga Umanitatea omului. Benedict al XVI-lea in memoriam	24
istoria literară Radu Bagdasar Scriitorii moderni (III)	26
memoria literară Constantin Cubleșan Jocul fanteziei melancolice	27
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc Gândirea vectorială și reîntoarcerea la metafizică	28
showmustgoon Oana Pughineanu Cea a mai rămas din timp (III)	29
cartea străină Ștefan Manasia Luminescența caietului albastru	30
poezie Nicolae Cabel	31
însemnări din La Mancha Mircea Moț Calendarul lui Creangă	32
teatru Claudiu Groza Istoriile teatrului versatil	33
arte Petru Bejan Ofelia Huțul și „drumul căutării de sine”	34
plastica Ofelia Huțul Portret de artist: Felix Aftene	36
plastica	
Portret de artist:
Felix Aftene
	Ofelia Huțul
Felix Aftene
Cronos 2 (2020), fibră de sticlă, 85 x 85 x 21cm
Felix Aftene este președintele filialei ie-
șene a Uniunii Artiștilor Plastici din
România și artist vizual postmodernist,
cu o notă singulară în arta contemporană actu-
ală. Deopotrivă, este: pictor, sculptor, făuritor
de opere în tehnici mixte, așadar se poate defi-
ni ca fiind un artist complet, care, într-o protei-
că reinventare, prin vocație și exigență maximă
în aflarea unor soluții plastice absolut origina-
le, a atins sublimul. Este licențiat al Academiei
de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte
Plastice Decorative și Design (1990-1996), sec-
ția Artă Murală și Monumentală (a absolvit ca
șef de promoție la clasa maestrului Dimitrie
Gavrilean). Pe fondul împlinirilor survenite în
pictură și-a dorit cu ardoare să se redescope-
re, propriile rigori și exigențe determinându-l
să-și lărgească orizontul creativității. Fără a re-
nunța la pictură, a pornit, deliberat și pe calea
tridimensionalității.
Operele artistului vizionar, din sferele sculp-
turii și ale picturii, adevărate capodopere
ale unui univers figurativ spiritualizat - atât
în concepție cât și în realizare, fac obiectul
unui demers unic în arta vremurilor noastre.
Originală este și modalitatea prin care le pune
în relație cu spațiile cărora le sunt destinate,
căci analizează cu minuțiozitate tot ceea ce este
legat de arta sa, atent să-și pună în practică
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj