TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Sanja Zigic (Serbia)
Bariere I (2022)
imprimare digitală, 94 x 66,5 cm
semnal
Aristocratul
și lacheul Lucian Scurtu
I Alexandru Sfârlea
Lucian Scurtu
Ispita lacheilor
Editura Brumar, Timișoara, 2022
Pentru acest al optulea volum de poezie al
său, poetul Lucian Scurtu- descins acum
câteva decenii în orașul vulturului negru,
al stilului art nouveau (și-al reformelor bolojani-
ene) din ținuturi brașovene - și-a asumat in inte-
grum rolul de maestru de ceremonii și amfitrion
al „establishmentului” său poeticesc din această
etapă a creației sale. Spun asta pentru că își pre-
zintă volumul- cu o portanță distins- emfatică -
pe coperta a patra, pe care tot în această ipostază
auctorială și l-a supus radiografiei analitice în zi-
arul local „Crișana”. Adicătelea, pe bună dreptate,
aș zice, având în vedere că între geneza și „exege-
za” propriului făt/ plod/ fiu poeticesc ni se arată
- chiar dacă ovidian din p.d.v. onto- estetic - acel
spațiu prin excelență intim al trăirilor cu specifici-
tăți „ars amandiene”, ca să zic așa. Dintru-nceput,
privirea prezumptivului lector este plăcut sur-
prinsă de aspectul grafic cu rezonanțe artisticești
de excepție, dacă e să ne referim doar la ilustrația
cu tabloul Amorul artei, de Georges Mazilu, iar
pe-a patra, „monșerul” autor atenționându-ne, cu
arătătorul „cauționând” elocvența expresivității
discursive. Să adăugăm și editura de prestigiu -
„Brumar”- la care a apărut cartea.
Așadar, purcedem a lectura „scurteziile” (hmm...
molipsire de la sfârleziile subsemnatului?) sub aus-
picii încurajatoare, deși dottore mihokanul le-ar fi
zis, poate,... „excentric- ostentative” (ducă-se ne-
nicul). La orădeana lansare a cărții (la un hotel de
patru stele!) Lucyanus a... mărturisit auditoriului -
cu o ăăă... mișelesc- simpatică „ipocrizie”- că po-
ezia de început a volumului (intitulată Cartea, pe
care a și lecturat-o) este preferata lui. Ptiii... i-auzi,
m-am uitat la muza Phidelia, care se afla în apro-
pierea mea, și nici n-a clipit, așa că mi-am zis că
au coabitat/ uneltit/ pus la cale momentul cu pri-
cina. Aș zice că autorul își auto-sanctifică livresca
ipostaziere „(Mai știi întâia carte ce ți-am dăruit ?/
În icoană tu sfios ai așezat-o!/ Sărutând un înger
de mir învăluit,/ De fapt cartea mea ai sărutat-o.)”,
iar comuniunea dintre carte, înger, „Doamna din
icoană” și Fecioară, devoalată cu atâta cucernicie
serafică, nu-i așa, ostracizează (sută-n sută, știu ce
spun) vreo mogâldeață hirsută de gând sacrilegic.
Fiți siguri, puicusorilor, că dacă e să ne luăm
după autorul volumului, aristocratul se află „sub
povara fanteziilor senzuale, fiind supus ratării lor”,
dar și lacheul, la rândul lui, este „sclav al propriilor
delicii hedoniste”, acestea și multe altele încă, fiind
„revelate constant sub forma imagoului unei naia-
de cu nume polisemantic - Phidelia”; iar „smeritul
este doar el, autorul acestei cărți, metamorfozat
când în lacheu, când în aristocrat”. Nu-i vorbă, cel
care, în fapt, este decidentul aprioric al narativită-
ții lirice (fugi, pleonasmule, fugi!) din cele 134 de
pagini este chiar... profitorul care se destăinuie și
se mărturisește, ca în acest poem definitoriu, cred,
pentru întreaga carte. De ce spun asta? Tocmai
pentru că reușește - cu o simplitate a hieratizării
conotațiilor apăsat erotice- să (și) istoricizeze his-
trionic și -un pic autarhist- polemic, acel cortegiu
de avataruri și excesivități (atenție!) cu un surâs
malițios- ștrengăresc în colțul gurii: „Uneori regret
că m-am născut grec și nu barbar,/ cu hoardele
mele aș fi năvălit în viața ta,/ (...) m-aș fi lăsat bi-
ciuit numai de tine,/ la picioarele tale m-aș fi târît
zilnic să-mi cer iertare,/ (...) Uneori regret că m-am
născut la Roma și nu la Cartagina,/ din cărămizi-
le ei ți-aș fi ctitorit trupul firav,/ pe Argeș ,,în jos,/
mănăstire care să nu se surpe niciodată/ (zugrăvită
cu albastrul ochilor tăi,/ sau cu ocrul rochiei tale
de toamnă)/, (...) Uneori regret că m-am născut
Laocoon și nu Raskolnikov,/ pentru tine aș fi comis
cea mai teribilă crimă, și așa mi-ai spus că nimeni
nu a ucis în numele tău,/ Uneori regret că m-am
născut eu și nu tu,/ m-ai fi privit suspicioasă, ști-
indu-mă nebun,/ și așa am spus că noaptea e ziua
mea preferată./ Azi am regretat că m-am născut
viu și nu mort, tu nu ai spus nimic” (Felul cum îm-
bătrânește un imperiu).
Poetul Lucian Scurtu este în stare să scrie un
poem până și despre fumul ori țigara Phideliei sale,
( eu, pe-a mea, când fuma, o defeream unor acuze
și imprecații, mde...), ba chiar să-i fie avatar (fumu-
lui), ori să se identifice cu dânsul: „Uneori mi-ar
plăcea să fiu fumul țigării tale,/ să mă înalț la cer
prin fața ochilor tăi căprui,/ (...) Uneori aș vrea
să fiu ultima țigară pe care o vei fuma/ la sfârșitul
uneia dintre lumi,/(...) pentru că știu, ultima parte
a văpăii tale se continuă/ cu prima parte a supliciu-
lui meu,/ linia vieții din palma ta se prelungește/
cu primul rid apărut pe obrazul meu” (Cauza unor
mișcări cu efect imprevizibil). În alte locuri, lacheul
Luky și naiada-i Phi se tachinează ingenuu- intero-
gativi și... livresc- romanțioși, spre deliciul oricărui
lector care își acceptă, ușor jenat, ipostaza de intrus
în atmosfera impregnată de „cogitațiuni” intimiste
Continuare în pagina 6 |
2
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
editorial
Imaginativul poietic transuman,
homo oeconomicus
și postumanul (II)
■ Mircea Arman
Se face, în continuare, o mare confuzie între
cercetarea științifică genuină și dezvoltarea
tehnologică. Acestea două s-au despărțit de
mult timp și modalitățile de atac asupra societății
și a omului al noilor guru ai tehnologiilor informa-
tice se fac din ce în ce mai vizibile și devin din ce în
ce mai periculoase, deviante. Au apărut, în ultimii
30 de ani, din ce în ce mai multe inovări în cîmpul
tehnologiilor informației și din ce în ce mai puține
contribuții la cercetarea științifică fundamentală.
Acest lucru demonstrează o preocupare a societății
care merge strict spre funcționalitate și profit și lasă
deoparte spiritualitatea și cunoașterea fundamen-
tală, respectiv nevoile reale ale omului și societă-
ții. Învățămîntul ultimilor 30 de ani a fost profund
tehnologizat și destructurat și a scos pe bandă ru-
lantă indivizi tot mai puțin apți să gîndească auto-
nom, să iși formeze o cultură care să le îngăduie
libertatea opțiunii și luciditatea situării opozitive
față de realitate și societate.
Există, așa cum spunea Jakob von Uexkull și,
în urma lui, Martin Heidegger, pericolul uriaș
ca percepția triplu intermediată a lumii virtuale
să înlocuiască, treptat, lumea reală. Același Elon
Musk, în elucubrațiile sale, vorbește de o metisa-
re a omului și a robotului în încercarea de a găsi
unealta perfectă, deci tot o entitate care să asigu-
re funcționalitatea perfectă și profitul nelimitat.
Funcționalitatea este o formă a manifestării pu-
terii prin primatul economicului iar înlocuirea
adevărului ca fundament al existenței umane cu
profeți ai minciunii și propagandiști plățiți ai ei
nu poate duce decît la forme de nazism care, de
orice culoare ar fi, de la negru la verde sau roșu,
tot nazism se cheamă și este o intreprindere în
dauna omului și umanității. Există o latură ma-
lefică în tehnica planetară pe care o întrevedea
încă Martin Heidegger și care tinde să înlocuiască
Taida Jasarevic Hefford (Bosnia și Herțegovina)	Coalescență III (2017), acvaforte, acvatinta, 38,5 x 60 cm
adevărul ființei cu adevărul puterii și a bogăției
nelimitate.
Acest lucru este extrem de periculos și el este
deja manifest în societatea umană globalizată, mai
funcțională, mai deschisă, cu o bunăstare materială
mai accentuată, dar care tinde să înlocuiască ade-
vărul ca și concept fundamental al ființei cu pute-
rea, bogăția și minciuna, ultima dintre ele, numită
pompos: postadevăr. Această dislocare a adevărului
în folosul puterii și a lui homo oeconomicus nu poa-
te să nu lase serioase urme asupra personalității in-
dividului, a raportării lui la lume și a relațiilor încă,
dar din ce în ce mai puțin, controlate de un sistem
de reguli și precepte ale dreptului pozitiv. Mai mult,
acest tip de drept care domină actualmente lumea
și este profund marcat de mentalitatea tehnologică
nu mai este, poate de la Karl Schmidt încoace, un
drept care să se constituie pe principiul esențial al
aflării adevărului de tip normativist kelsenian, ci
un drept al puterii și al resetării relațiilor sociale așa
cum îl vedea Karl Schmidt.
Aceste aspecte au grave implicații în structura-
rea societății actuale care nu mai este una demo-
cratică în sensul deja statuat de filosofia greacă și de
idealurile Renașterii și a Revoluției franceze ci este
o societate oligarhică, autoritară și ohlocratică(în-
totdeauna după democrație a urmat ohlocrația) a
tehnologiei informației care tinde spre funcționa-
litatea supremă inclusă în mai multe concepte: cel
de digitalizare completă, cel al emisiilor de carbon
zero (concept care este unul fără sens ontologic dar
și de factură„postumană”) și cel al supunerii ființei
de către mașină. Desigur, la aceste trei mari dezide-
rate s-ar mai putea adăuga cîteva: dezculturalizarea
- în opinia unora cultura nu face obiectul nevoilor
primare și, prin urmare, nu este necesară, ba chiar
trebuie distrusă, anulată - îngrădirea libertății de
gîndire (lumea virtuală a informaticii care devine
Mircea Arman
o lume a cenzurii și a „cancel culture”) și anularea
libertății de mișcare (motoarele cu emisii zero care
nu pot fi susținute și care poluează mai mult decît
cele clasice), culmea, tot prin intermediul tehnolo-
giilor de tip informatic și în numele unor concep-
te care pot fi inoculate doar unor oameni care nu
cunosc atît istoria planetei cît și pe cea a omului și
spiritului dar care pot fi împinși ușor spre idei care
nu au legătură cu situarea Dasein-ului în lume.
În toată această structurare aparent matematică
a lumii își face loc o altă modalitate, veche de cînd
lumea, de exprimare a imaginativului poietic rați-
onal uman. Cea vizionară (științifică sau tehnică)
sau cea profetică, religioasă și oraculară.
Există două feluri de profeții: unele profunde
și adevărate, altele superficiale și mincinoase însă
cu capacitatea intrinsecă de a mima veridicul, de
a disimula adevărul. Nu de puține ori suntem ob-
tuzi la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo
de aparențe, să putem decela între gîndirea augu-
rală a unui I. Kant, H. Bergson, O. Spengler sau
M. Heidegger și falșii profeți ai „lumii noastre”,
„maeștrii gîndirii economice” (foarte la modă în
ultimul timp), cîntăreți ai globalismului economic
și a „Green deal”, universitari debilizați, profeți ai
nihilismului spiritual, pentru care orice valoare na-
țională sau general-etnică, fie ea filosofică, istorică,
literară sau de altă natură trebuie topită în creuze-
tul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului
etnic și biologic și al progresismului digital.
Este, în mod vădit, un uriaș defect, o falsă rapor-
tare la valoare, o detașare aparentă de la realitatea
istorico-culturală dar și cea imediat-existenția-
lă prin care acești falși profeți vestesc cu hidoase
trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare
consacrată de la tot ceea ce a dat măreț filosofia la
ceea ce este sublim în arta umanității. Aceștia sunt,
cum spuneam, profeții Cancel culture și Green
Deal, ai peșterii digitale ca atare, ai transumanis-
mului, postadevărului și postumanului.
În cazul nostru particular, anularea culturii na-
ționale ( și a oricărei dimensiuni culturale în gene-
re), a oamenilor de valoare, prăbușirea estetismu-
lui, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu
au și nu vor avea niciodată „organ”) sunt pentru
ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualității,
ale dominației integratoare a eonului economic și
Continuare în pagina 6
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
3
eveniment
Ordinul „Meritul Cultural”
în grad de Comandor pentru
pictorul Radu-Anton Maier
■ Ani Bradea
De la stânga la dreapta: Adriana Stănescu, ambasadorul României în Republica Federală Germania; pictorul Radu-Anton
Maier; Emanuel Ioana, consilier economic al Consulatului României la Munchen.	Fotografie de Svetlana Maier
La finele anului 2022, în cadrul unei cere-
monii găzduită de Consulatul României
la Munchen, sub patronajul Ambasadei
României în Republica Federală Germania, ur-
mare a Decretului Președintelui României, cu-
noscutului artist Radu-Anton Maier i-au fost
înmânate Ordinul și Medalia „Meritul Cultural”
în grad de Comandor, „în semn de recunoaștere
și apreciere a importantei și prestigioasei cariere
puse în slujba artelor plastice, pentru contribuția
majoră adusă la promovarea imaginii României
în Republica Federală Germania” - după cum
a precizat în discursul său doamna ambasador
Adriana Stănescu.
Adriana Stănescu; Radu-Anton Maier.
Foto: Svetlana Maier
Evenimentul nu putea trece nesemnalizat de
către Tribuna - instituție cu care artistul a avut
în ultimii ani o prodigioasă colaborare. Ea a în-
ceput cu interviul pe care l-am realizat în anul
2020 cu Radu-Anton Maier, publicat în același
an, în al doilea număr pe octombrie al Revistei
Tribuna, număr ilustrat integral cu lucrări ale
artistului, a continuat apoi cu al doilea volum
al seriei de interviuri Biografii Exilate1, volum
care cuprinde interviul menționat anterior și
care poartă pe copertă imaginea unei picturi
semnată Radu (numele artistic al pictorului)
și a culminat cu elegantul album Radu-Anton
Maier. Maestrul realităților imaginare (Editura
Tribuna, 2021), care conține o selecție din bo-
gata operă artistică întinsă pe o perioadă de
peste șase decenii. Despre acest album, el însuși
o lucrare de artă, au scris elogios prestigioa-
se publicații, precum Suddeutsche Zeitung sau
Munchner Merkur.
Radu-Anton Maier s-a născut la Cluj-Napoca
unde a absolvit, în 1958, Institutul de Arte
Plastice „Ion Andreescu”, avându-i ca profesori
pe Teodor Harșia, Petre Abrudan, Alexandru
Mohi și Aurel Ciupe - la catedra căruia a ac-
tivat apoi ca asistent universitar, calitate în
care a lucrat periodic și cu maestrul Corneliu
Baba, la București. În 1963 obține prima bursă
universitară la Academia „Pietro Vanucci” din
Perugia, Italia. Urmare a unui conflict cu au-
toritățile comuniste (o pictură murală de mari
dimensiuni executată cu sprijinul unui prieten
artist în holul cinematografului „Republica”
din Cluj-Napoca îi este distrusă, acoperită cu
var înainte de inaugurare, din ordinul regiona-
lei de partid care vedea în lucrare „inspirația
burgheză” cu „multiple elemente decadente”2)
artistul hotărăște să fugă din țară, profitând de
invitația aceleași universități din Perugia. S-a
stabilit în Germania, la Munchen, iar în 2010 a
deschis, împreună cu soția sa Svetlana Maier, o
Galerie de Artă în Furstenfeldbruck, un oraș în
imediata apropiere a capitalei bavareze. În pro-
lifica și îndelungata sa carieră artistică, a lucrat
cu febrilitate și a expus (personal de cele mai
multe ori, dar și în expoziții de grup) în cele
mai importante destinații culturale ale lumii,
din țări precum Germania, Austria, Elveția,
Franța, Italia, Belgia, Suedia, până dincolo de
ocean, pe continentul american (atât în Nord,
la New York, în celebra Lincoln Gallery, cât
și în Sud, în Brazilia). Legăturile cu România
au fost reluate după Revoluția din 1989, mo-
ment căruia i-au succedat o serie de expoziții
în Cluj-Napoca, București, Sibiu, Oradea, etc.
În anul 1999 i-a fost acordat titlul de „Cetățean
de onoare al orașului Cluj-Napoca”. Din 2010,
lucrările sale sunt permanent expuse în Galeria
„RADUART” din Furstenfeldbruck, Germania,
acolo unde artistul își are și atelierul.
În perioada studenției, Radu-Anton Maier l-a
cunoscut și portretizat pe Lucian Blaga, întâlniri
despre care, în interviul mai sus menționat, artis-
tul își amintea cu nostalgie: „Lucian Blaga a exer-
citat asupra mea o mare influență intelectuală și
spirituală. [...] Fiind tânăr student la Institutul de
Arte Plastice «Ion Andreescu», am avut ocazia de
a-l picta în 22 de ședințe, timp în care am creat
cinci tablouri și câteva schițe. Mergeam de obi-
cei la el, la Biblioteca Centrală Universitară. [.]
În timpul primelor întâlniri nu discutam, doar
el povestea. Eu eram auditoriul. Ședințele durau
între o oră și două, timp în care mă concentram
la gestica, mimica și tonul în care articula ceva.
[.] Lucian Blaga a fost pentru mine nu doar o
sursă de inspirație, aș îndrăzni s-o spun aproape
divină, ci a trasat și a concretizat anumite linii de
conduită, pe care le-am aplicat și altor persona-
lități portretizate, cărora voiam să le dau o notă
inspirațională suplimentară”3. Mai târziu, por-
tretele vor constitui o categorie distinctă a operei
sale, despre stilul particular de redare a figurilor
imortalizate avea să scrie Florian J. Haamann în
cotidianul Suddeutsche Zeitung: „Ceea ce caracte-
rizează portretele lui Maier nu este reproducerea
cât mai fidelă a feței umane, ci mai degrabă reda-
rea unui destin sau a unei întregi societăți cu toată
istoria ei”4.
4
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Evocarea locurilor natale, a emoțiilor, întâm-
plărilor și întâlnirilor din perioada sa româ-
nească au constituit mereu pentru Radu-Anton
Maier o importantă sursă de imaginație artistică,
după cum declara în finalul interviului pe care
mi l-a acordat în 2020 pentru Tribuna: „La șe-
valet amintirile prind culoare, imaginile devin
secvențe, secvențele devin trăiri, iar filmul vieții
mele se derulează de fiecare dată cu aceeași in-
tensitate profundă”. Aceste „secvențe” și „trăiri”
s-au dovedit a fi, de-a lungul timpului, nu doar
izvoare inspiraționale ci și bază, punct de porni-
re pentru o clasificare tematică, în care lucrările
sale au fost înregimentate și ordonate. Una dintre
aceste teme este reprezentată în seria de lucrări
„Rădăcini”, titlu emblematic pentru artistul ale
cărui rădăcini au fost smulse din pământul pa-
triei sale, continuată, chiar și în prezent, de seria
„Noduri”, cu aceeași conotație. „Pentru RADU -
scria Svetlana Maier, în prefața albumului editat
de Tribuna5 - a cărui artă tratează creativ temele
alienării, ale distrugerii, ale ruinelor și ale decli-
nului - utilizarea laitmotivului rădăcinii ca ele-
ment principal este o metaforă adecvată pentru
reprezentarea conceptului său de dezrădăcinare
și înrădăcinare, proces prin care a trecut el în-
suși, obsedându-l până în prezent”.
De mai mult de cinci decenii, Radu-Anton
Maier este ancorat în viața culturală bavareză,
fiind, totodată, unul dintre susținătorii sistema-
tici ai întâlnirilor și evenimentelor inițiate de
reprezentanții exilului românesc, mereu alături,
încă de la întemeiere, de Apoziția, unde i-a cu-
noscut și i-au devenit prieteni nume importante
ale acestei societăți, precum George Ciorănescu,
Ion Negoițescu, Pavel Chihaia. Acesta din urmă,
în volumul său Despre prietenii artiști și înfăp-
tuirile lor (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011),
scria: „În general, arta lui Radu Maier urmea-
ză un laborios și puternic proces de dezvoltare,
exprimând realizarea unor năzuințe obiectivate
în imagini noi, nu în conflict cu cele preceden-
te, dar continuându-se cu noile valențe ale unei
structuri stabile. Imaginile unor flori [...] repre-
zintă mai degrabă modele florale decât flori pro-
priu-zise și sunt rezultatul unui alt mod de a per-
cepe realitatea, în care diversitatea reprezentării
imediate este sacrificată. În locul orchestrației
Imagine din timpul ceremoniei de decernare a Ordinului „Meritul Cultural" pictorului Radu-Anton Maier. Foto: Svetlana Maier
elementelor de compoziție, imaginile florale vă-
desc o substantivizare lucidă, cu subtilități cro-
matice și acorduri puțin obișnuite”. Multitudinea
tehnicilor folosite de artist (nici o lucrare nu este
realizată cu o singură tehnică), utilizarea unel-
telor și mijloacelor neconvenționale (răzuitoa-
re, cuțite, lame de ras, ace, freze, șmirghel, etc.)
aduc un plus de spectaculozitate picturilor care,
încă de la primul impact, impresionează vizual
privitorul. Despre acest efect vorbea și Nicolae
Florescu6: „Ceea ce caracterizează mai cu deo-
sebire discursul plastic al lui Radu Maier este
instaurarea într-o stare, o anume obsesivă pre-
zență a câtorva idei esențiale, problematizând
valențele estetice ale culorii până la schematis-
mul ideatic al desenului chiar. Artistul lucrează
cu ideile, și modelarea formelor corespunde lo-
gicii sale interioare, viziunii sale metafizice. E un
realism cosmic prezent aici, o anume proiecție
din înălțimi a structurilor și dimensiunilor lu-
mii, din mijlocul căreia formele perisabile ale
vieții au dispărut, calcinate de o lumină expur-
gată de tonuri difuze, de culori ambigue, reve-
lându-și candoarea aspră a nuanțelor pure [.]”.
„A trăi din artă este deja o artă în sine. Este un
act de curaj, o aventură și o provocare în același
timp” - spunea Radu-Anton Maier, ca răspuns
la una dintre întrebările mele, în cadrul dialogu-
lui nostru din toamna anului 2020. Vorbea des-
pre un risc pe care și l-a asumat. Din fericire cu
rezultate notabile, care, iată, după decenii de tru-
dă pe tărâmul artei, sunt încununate și de o re-
cunoaștere oficială la cel mai înalt nivel, aici, în
țara care l-a dăruit lumii ca artist. În considera-
ția acestui eveniment, pictorul plănuiește o serie
de expoziții, atât în Germania cât și în România.
Până când ne vom bucura de un asemenea re-
gal artistic în țara noastră, transmitem felicitări
pictorului și prietenului Tribunei, Radu-Anton
Maier, pentru înalta distincție primită, dorin-
du-i de asemenea mulți ani creativi și rodnici
întru îmbogățirea și desăvârșirea artei sale.
Note
1	Ani Bradea, Țara de la capătul drumului. Biografii
exilate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
2	Radu-Anton Maier, „A trăi din artă este deja o artă
în sine” - interviu inclus în volumul Țara de la capătu-
lui drumului.op., cit., pp.235-254
3	Din volumul de interviuri Țara de la capătul dru-
mului. op., cit., pp.251-253
4	Florian J. Haamann, Der Portra tist, în Suddeutsche
Zeitung, 21 iunie 2019
5	Radu-Anton Maier. Maestrul realităților imaginare,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2021, p. 9
6	Nicolae Florescu, Marele absent și lumina lui lină în
Noi, cei din pădure, Editura Jurnalul Literar, București,
2000
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
5
Urmare din pagina 3
Imaginativul poietic transuman,
homo oeconomicus și postumanul (II)
digital de tip nou. Acești falși profeți anunță trium-
fător suverana stăpînire a lui homo oeconomicus și
al peșterii digitale. Însă, în mod bizar, îmbrăcînd
mantia atotacoperitoare a filosofiei neomarxiste și
progresiste.
Această idee care domină începutul de secol
XXI nu face altceva decît să inverseze ierarhia valo-
rilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei,
printr-o lipsă de pudoare și conștiință valorică re-
voltătoare, economicul și vidul specific al tehnolo-
giei informației dar și pe cei mai puțin apți indivizi
în ceea ce privește meritocrația.
Așezarea infrastructurii economice și a tehnolo-
giei informației, care nu este altceva decît un simplu
mijloc, pe planul superior al suprastructurii spiritu-
ale, a devenit mitul realității noastre culturale. Așa-
zișii intelectuali naționali, fie ei epigonii penibili ai
lui Noica, fie autori ai unor cărticele care mai curînd
sunt forme fără fond, Siegfrizii care călăresc puterni-
cele motoare bavareze în fața cărora cad muți de ad-
mirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi
ai intereselor care nu aparțin valorilor umanității,
vînători de recompense și adevărați Iuda a valorilor
naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor,
arhanghelii spiritului practic care se confundă astăzi
cu puterea și digitalizarea.
Generația noastră, străină de lichelismul celor
care condamnau lichelele și în al căror portret se
regăseau ei înșiși, trebuie să lupte pentru afirmarea
unor alte valori, pentru impunerea virilă a spiritu-
lui creator scăpat de mlaștina stătută a arghirofiliei.
Există, așa, o socoteală proastă, conform căreia
economicul dictează spiritualul iar epoca noastră
a ridicat această idee la rang de dogmă. Nimic mai
fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevărat valo-
ros s-a creat în epocile în care a predominat spiritul
și nu spada, poiesis-ul și nu banul.
Elinii își cîntau limba și, de acolo, a răbufnit cu
fantastică forță gîndirea greacă, miezul și mugurul
gîndirii europene. Cine creează cîntă, fie că o face
în cuvînt, în culoare sau în piatră. Astfel, acest cîn-
tec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al nefi-
inței, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul
se tranfigurează, lumea și viața devine artă, searbă-
da existență devine gîndire. Iată de ce Nietzsche, în
ultima scrisoare către Gast, scrisă dincolo de cum-
păna vieții, spunea: „Chante-moi un chant nou-
veau: le monde est transfigure, et tous les cieux se
rejouissent... que je t'aie enjoit de chanter, o mon
âme, vois, ce fut mon terme”.
De aici pornind, de la această preamărire a fru-
museții și a spiritului creator, afirmate de această
dată de un autentic profet, Nietzsche, pînă la lip-
sa de înțelegere a chiar fenomenului economic și
exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice
cu vădită intenție declanșată și susținută , și pînă la
negarea valorilor spirituale autentice este mai pu-
țin decît un pas.
Desigur, economicul, alături de alte valori uma-
ne, își are locul lui bine determinat și nu ne îndo-
im nici un moment de binefacerile și utilitatea lui.
Falsă este însă absolutizarea sa. Valorile spirituale
sunt independente și, de aceea, absolute. Nu cred
ca un popor, indiferent de mărimea lui, de rolul său
la un moment dat în ghemul evenimențial-imedi-
at, poate să dăinuie în istorie în afara valorii spiri-
tuale. Cine mai știe ceva cu adevărat despre hitiți
sau mitani? Ce au lasat în urma lor marile civili-
zații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor
este atît cît este geniul său. Geniul său este istoria
sa spirituală și asta va dăinui, dincolo de toate glo-
balismele și visurile comunarde ale unei unități
abstracte debitate de „gînditori” și „savanți” tem-
belizați sau vînduți.
Orice viziune sintetică a lumii și a vieții, cu
alte cuvinte orice abordare sistemică a lumii, de la
abordarea filosofică la cea științifică, presupune o
autonomie, un fel de „prin sine însuși”, care scapă
atitudinii păstoase și uniformizatoare a globalis-
mului economic, prin urmare, a formei emina-
mente practice a spiritului. Benedetto Croce, un
hegelian în ultimă instanță, spune că orice sistem
filosofic presupune o ierarhizare a realității, o ade-
vărată ierarhie a valorilor între care există raporturi
analoage. Acest fapt presupune că, însăși B. Croce
o spune, formele spiritului sunt distincte și nu se-
parate. În opinia lui, acest lucru se întîmplă atunci
cînd spiritul se întrupează în una din formele sale
manifestîndu-se în ea la modul explicit și celelalte
forme se regăsesc în aceasta, însă la modul implicit.
În esență, B. Croce arată că universul spiritual se
împarte în forma teoretică și în forma practică, iar
atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul
explicit, cealaltă subzista în ea la modul implicit.
Astfel, forma teoretică implică gîndirea intuitivă
și tot ceea ce derivă de aici, adică estetismul (nu în
sensul wildean) și cunoștințele logice de tip univer-
sal. În ceea ce privește însă forma practică, aceasta
cuprinde atît gîndirea economică cît și cea etică.
Sunt însă aceste atitudini spirituale pur divergente?
Atomizează ele realitatea? Nicidecum. Autonomia
lor, în mod paradoxal, este atît relativă cît și absolu-
tă, în sensul că se completează și se limitează una pe
alta. Între ele există „raporturi de relație organică”
cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se în-
tregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons
al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemănează
și se întrupează pentru un răstimp : „Dichtung ist
der Anfang und das Ende der Philosophie” cum
profetic exclama Holderlin.
Desigur, această limitare și afirmare dialectică se
referă la ceea ce E. Spranger numea Lebensformen.
În ceea ce privește afirmarea spiritului autentic și al
geniului fiecărui popor lucrurile se simplifică sub-
stanțial. Eternitatea ființei privește spiritul în puri-
tatea și autonomia sa suverană.
Ar fi o adevărată impietate față de spiritul crea-
tor dacă am ignora aici marea masă a celor ce opun
spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel
căruia practica, adică acțiunea și funcționalitatea,
îi este adevăratul călăuzitor și „constructor” neagă
cu vehemență spiritul intuitiv și cunoașterea de tip
universal, adică filosofia. Ceilalți văd în homo oe-
conomicus doar un alter ego decăzut. Nu știm dacă
de această dată adevărul se află la mijloc.
Falșii profeți vin îmbracați în mantia filosofiei, dar
propovăduiesc în ascuns arghirofilia și „postumanis-
mul”. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, emblema
cocalarilor, cei care, în spatele aparenței spiritului
autentic, al cîntului, duc în cîrcă povara umilitoare și
profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus.
Al lor va fi „ rodul pămîntului” dar și uitarea.
(fragment din lucrarea Imaginativ și adevăr,
în curs de apariție)
■
Urmare din pagina 2
Aristocratul
și lacheul Lucian Scurtu
(cu voie, totuși, de la autor): „Dintre cele șapte mi-
nuni, tu a câta ai dori să fii?, o întreb/ într-o zi de
septembrie, când merele se rostogolesc/ pe dealu-
rile holbavului (...); Dintre cele șapte sfinte taine,
tu a câta ai dori să fii?/ Am întrebat-o într-o zi de
toamnă târzie,/ Stăpânit de o neasemuită melan-
colie (...); Dintre Eufrat, Neva, Nil și Criș, tu care
ai dori să fii? / mă întreabă ea în vara unui an în
care luna și-a dezvelit pulpele/ în văzul nopții, cu
nerușinare (...) ; Dintre cele șapte păcate, care este
acela pe care l-ai săvârșit,/ Și în fața omenirii va
trebui să dai socoteală, deoarece tu ai greșit?/ (...)
Ea m-a privit uluită, știa că uneori sunt nesăbuit,/
Și de anumite plăceri mă las cu ușurință ispitit,//
Un păcat, mi-a șoptit, recunosc,l-am îndeplinit,/
În prima noapte cu lună nouă, când trupul ți l-am
dăruit,/ Iar un altul, când cu lucrarea mea carnală
m-am mândrit,/ În fața Sfintei Fecioare, ca un nele-
giuit!”( pag. 30- 33). Ați roșit nițel la această ultimă
(ispititoare) „recunoaștere” phidelică? Așa-i că nu?
Grupările poeticești „mizerabiliste” vor schița cel
mult surâsuri sardonice, îmi închipui. Pagubă-n
ciuperci.
Cum spuneam, nu puține texte din Ispita la-
cheilor poartă amprenta istoricizării (aici „vina”
având-o proful de istorie Scurtu), autorul făcând
cale-ntoarsă din varii lupte și războaie, la Phidelia
lui (precum un alt Ulise), ba din războiul troian
(„mă voi întoarce cu părul alb și mințile răvășite”),
ba din războiul peloponeziac („întronat definitiv în
cețurile abuliei și aburii aberației”), sau „din lup-
tele cu avarii”; „Din războaiele nordice voi reveni
numai dacă pacea ne va fi prielnică,/ (...) dacă nu
voi ajunge/ plânge-mă doar până la înflorirea lili-
acului,/ poartă doliu doar până la coptul cireșelor
(...)”. Și mai sunt și războaiele napoleoniene („nu
mă mai aștepta,/ gerul e aspru, iar drumul spre
casă duce nicăieri”), dar aflăm și unele inserții cu
iz metafizic („din luptele cu demonii veștile sunt
triste (...) ziua în care am depus armele a devenit
noua mea zi de naștere”); („Din lupta cu uitarea,
voi ajunge la tine/ peste foarte multe apusuri,/ nu
știu dacă voi apuca să le văd”); („Din luptele cu
generația (subl. mea A.S.), rezultatul a fost unul
nedecis, confuz,/ ambele părți și-au revendicat vic-
toria, niciuna înfrângerea”); („Din războaiele cu
poezia nu-ți voi aduce nimic,/ doar vin din pustie,
și în pustie mă voi pierde, nu?”); („Din războiul cu
mine însumi zadarnic mă aștepți (...) abia acum
cobor pe frânghiile subțiri ale fricii/ în eurile mele
nebuloase”). Ehee... și ce să vezi, stimabile Cititor,
avem de-a face chiar și cu... războiul cu Phidelia
(„mereu am fost zdrobit,/ împrăștiat în cele patru
zări de iureșul adierilor tale nimicitoare”), căreia
i se adresează mai apoi „ultima epistolă apocrifă”,
aici expeditorul închipuindu-se - oarecum fantas-
magoric și impenitent - „un pumn de țărână aflată
la apogeu”, pentru că el este sigur că acea scrisoare
va ajunge cu mare întârziere, iar lacheul „ostracica-
tricizat” (superbă invenție lexicală) se va fi săvâr-
șit din viață. Dar nu sunt precumpănitoare, totuși,
lamentourile și eufoniile accentuat macabre sau
amintind de plânsul materiei bacoviene, pentru că
gândurile - ale noastre și-ale autorului, deopotri-
vă, poate - se mută (se întorc) la acea imaginară
întâlnire „poate în fața catedralei Sf. Nicolae, dacă
tu nu ți-ai uita eșarfa pe spătarul fotoliului,/ dacă
eu nu m-aș opri cu moldovan la o vodcă (...)”. Invit
cu bucurie și încântare onor Cetitoriul, la un regal
poeticesc, dacă vor citi (și-i rog s-o facă) Ispita la-
cheilor, de importantul poet Lucian Scurtu.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
filosofie
Exercițiile spirituale,
o terapie filosofică de inspirație
stoico-platonică (IV)
■ Viorel Igna
Stefania Patrikiou (Grecia)	Abandonat (2021), serigrafie, monotipie, 70 x 100 cm
Oexpresie plotiniană simbolizează foarte
bine scopul exercițiilor spirituale, scrie P.
Hadot și anume o căutare a realizării de
sine: a-ți sculpta propria statuie.1 De multe ori o
asemenea exprimare este neînțeleasă, deoarece se
poate imagina foarte ușor că o asemenea expresie
ar corespunde unei specii de estetism moral, care
înseamnă de fapt că a adopta o anumită postură,
a avea o anumită atitudine înseamnă a-ți construi
propriul personaj.
Pentru antici, subliniază P. Hadot, sculptura
este o artă care ia din material, taie din marmură,
contrar picturii care este o artă care adaugă: sta-
tuia preexistă în blocul de marmură, este suficient
s-o eliberezi, pentru a o aduce la lumină.
Această reprezentare este comună tuturor șco-
lilor filosofice: omul este nefericit pentru că este
sclavul pasiunilor, sau pentru că-și dorește lucruri
pe care nu le poate avea, deoarece îi sunt străine
sau pentru că îi sunt de prisos.
Fericirea constă în independența, în libertatea,
în autonomia, adică în reîntoarcerea la esențial,
la ceea ce înseamnă cu adevărat „noi înșine” și
mai ales recursul la ceea ce depinde de noi. Acest
lucru este evident în cazul platonismului, unde
găsim faimoasa imagine a zeului marin Glauco,
zeu ce trăiește în adâncurile mării: este de nere-
cunoscut, deoarece este acoperit de nisip, de alge
și de pietre, la fel și sufletul: pentru el, corpul este
un fel de înveliș grosolan care-l deformează com-
plet; adevărata sa natură s-ar arăta dacă ar ieși din
mare, aruncând tot ceea ce nu-i aparține.
Exercițiul spiritual al uceniciei morții, care
constă într-o separare de corp, de dorințele sale,
de pasiunile sale, purifică sufletul de tot ceea ce
este superfluu, și e de ajuns să-l practicăm pentru
ca sufletul să-și regăsească propria sa natură și să
se dedice numai exercițiului gândirii pure. Acest
lucru, scrie P. Hadot, este evident și în cazul sto-
icismului2.
Datorită antitezei între ceea ce depinde de noi,
și ceea ce nu depinde de noi, putem respinge tot
ceea ce ne este străin, pentru a ne întoarce la Eul
nostru autentic: libertatea morală.
În sfârșit, ceea ce este adevărat pentru epicu-
reism presupune eliminarea dorințelor nenatura-
le și non necesare, prin care se poate regăsi acel
nucleu, acel sâmbure de libertate și de indepen-
dență care va fi definit de satisfacerea dorințelor
naturale și necesare.
Orice exercițiu spiritual, atrage atenția P.
Hadot, este fundamental, o reîntoarcere a Eului în
el însuși, care-l eliberează de alienarea unde l-au
dus preocupările, pasiunile și dorințele. Eul astfel
eliberat nu mai este individualitatea noastră ego-
istă și pasională, ci este persoana noastră morală,
deschisă spre universalitate și spre obiectivitate,
participantă la natura sau la gândirea universală.
Datorită acestor exerciții, scrie filosoful fran-
cez P. Hadot, ar trebui să ajungem la o stare de
înțelepciune, adică la o stare de eliberare totală
de pasiuni, de luciditatea perfectă a cunoașterii
sinelui și a lumii. Acest ideal de perfecțiune uma-
nă este necesar; de fapt, la Platon, la Aristotel, la
epicurei și la stoici este necesar pentru definirea
perfecțiunii divine, deci a unei condiții care este
inaccesibilă omului3.
Înțelepciunea este cu adevărat un ideal la care
se tinde fără a mai spera că se poate ajunge, cu
excepția epicureismului4.
Unica stare la care omul poate ajunge este fi-
lo-sofia, adică iubirea de înțelepciune, progresul
spiritual în vederea înțelepciunii. Exercițiile spi-
rituale trebuie reluate și continuate, cu un efort
totdeauna reînnoit.
Filosoful trăiește astfel într-o stare intermedia-
ră: nu este un înțelept, dar în același timp nu este
niciun non înțelept. Este deci în mod constant di-
vizat între o viață non filosofică și o viață filosofi-
că, între sfera obișnuinței și a cotidianului și sfera
conștiinței și a lucidității5.
În măsura în care este o practică a exercițiilor
spirituale, viața filosofică se detașează de viața
cotidiană: este o conversiune, o schimbare totală
de viziune, de stil de viață, de comportament. În
cazul cinicilor, campioni ai asteresis-ului, această
concepție era o ruptură totală cu lumea profa-
nă, asemănătoare profesiunii de călugăr proprie
creștinismului; era reprezentată de un mod de
viață diferit, chiar și prin modul de a se îmbrăca
era diferită de majoritatea oamenilor. Tocmai de
aceea se spunea că cinismul nu era o filosofie în
sens propriu, ci un mod de viață (enstasis). Dar, în
realitate, comentează P. Hadot, într-un mod mai
moderat, orice școală filosofică își impulsiona
discipolii să conducă un nou tip de viață. Practica
exercițiilor spirituale implică o răsturnare totală a
valorilor recunoscute ca tradiționale; necesitatea
de a renunța la falsele valori, la bogății, onoruri,
plăceri nemăsurate și îndreptarea spre adevărate-
le valori - virtutea, contemplarea, o viață simplă,
simpla bucurie de a exista. Această opoziție radi-
cală explică în mod evident reacția non filosofilor:
pleca de la bătaia de joc despre care găsim urme
în autorii comici, până la ostilitatea declarată,
care putea să ajungă până în punctul de a provoca
moartea, ca în cazul lui Socrate.
Adevărata filosofie în Antichitate este deci
exercițiul spiritual. Teoriile filosofice, ne spune P.
Hadot, au fost puse în mod explicit în serviciul
practicii spirituale, așa cum se-ntâmplă în stoi-
cism și în epicureism; ori au fost făcute obiectul
exercițiilor spirituale, adică a unei practici con-
templative, care la rândul ei nu este nimic altceva
decât un exercițiu spiritual. Nu este deci posibil să
înțelegem teoriile filosofice ale antichității fără să
ținem cont de această prospectivă concretă care
determină semnificația lor autentică. Suntem ast-
fel invitați să citim operele filosofilor antichității
făcând atenție la o atitudine existențială care stă
la baza edificiului dogmatic. Fie că sunt dialoguri,
ca operele lui Platon sau cele care au fost scrise în
funcție de lecțiile ținute ca cele ale lui Aristotel
sau Tratate, ca operele lui Plotin, comentarii ca
cele ale lui Proclus; operele filosofilor nu pot fi in-
terpretate fără a se ține cont de situația concretă
în care s-au născut: provin de la o școală filoso-
fică, în sensul concret al termenului, ori de la o
școală în care un maestrul îi formează pe discipoli
și care se străduiește să-i ducă spre transformarea
spirituală și realizarea de sine.
Opera scrisă scrisă, ne spune P. Hadot, reflectă
deci preocupările pedagogice, psicagogice , me-
todologice. De fapt, chiar dacă fiecare scriere este
un monolog, opera filosofică este tot timpul un
dialog; în el este totdeauna prezentă dimensiunea
unui interlocutor posibil. Acest lucru explică in-
coerențele și contradicțiile pe care istoricii mo-
derni le descoperă, uimindu-se de măreția opere-
lor filosofilor antici6.
De fapt, în aceste opere filosofice gândirea nu
se poate exprima conform necesității pure și ab-
solute într-un mod sistematic, ci trebuie să țină
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
7
o
cont de nivelul interlocutorului, de timpul în
care logos-ul se exprimă. Ceea ce condiționează
gândirea este economia proprie logos-ului scris;
el însuși este un sistem viu, care așa cum spune
Platon, trebuie să reprezinte un întreg, iar între
părțile sale constitutive să existe armonie.
Fiecare logos este un sistem, dat totalitatea tex-
telor scrise de un autor nu formează un sistem.
Acest lucru este evident în cazul dialogurilor lui
Platon, care este la fel de adevărat pentru lecțiile
ținute de Aristotel; sunt pur și simplu lecții; aceas-
ta a fost eroarea unor interpreți ai lui Aristotel,
care au uitat că operele lui Aristotel au fost scrise
în funcție de lecțiile sale, și nu erau manuale sau
tratate sistematice, menite să prezinte o expunere
completă a unei doctrine sistematice. De aceea
mulți analiști s-au uimit de unele incoerențe și
chiar de contradicțiile întâlnite prin trecerea de
la o scriere la alta.
Pierre Hadot îl citează aici pe I. During, care
explica că diverse texte ale lui Aristotel corespund
unor situații concrete create de dezbaterile scolas-
tice. Fiecare curs corespundea unei condiții dife-
rite, unei problematici determinate; are o unitate
internă, dar conținutul lor doctrinal nu corespun-
de exact conținutului prezentat într-un alt curs.
În rest, Aristotel nu s-a gândit să propună un
sistem complet al realității, ci a dorit să-și învețe
discipolii să folosească metode corecte în logică,
în științele naturale și în morală.
Acesta este un adevăr profund, deoarece
Aristotel își numea el însuși metodoi cursurile
sale. De altfel spiritul lui Aristotel corespunde,
din acest punct de vedere, spiritului Academiei
platonice, care era înainte de toate o școală care
forma, în vederea unui eventual rol politic, și în
același timp un „Institut de cercetare” condus în-
tr-un spirit de totală libertate7.
În continuare ne vom apleca asupra scrierilor
lui Plotin, împreună cu discipolul și editorul său
Porfir, care ne explică cum l-a văzut el pe Plotin,
după cursurile la care a participat8.
Plotin punea întrebări la care se aștepta la răs-
punsuri precise, situate într-o problematică bine
determinată; diferitele texte ce aparțineau lui
Plotin se adaptau intereselor discipolilor, care
producea în ei anumite efecte psihagogice. Nu era
vorba, subliniază P. Hadot, de capitolele unei vas-
te expuneri sistematice a gândirii lui Plotin. Este
vorba de metoda spirituală a lui Plotin, care după
aceea se va regăsi la fiecare dintre ei, dar con-
tradicțiile și incoerențele particulare nu lipsesc
atunci când se confruntă conținuturile doctrinare
proprii diverselor tratate9.
Atunci când se analizează comentariile la
Platon sau la Aristotel compuse de neoplatonici,
scrie P. Hadot, avem impresia că redactarea lor s-a
făcut cu intenții doctrinare și exegetice. Dar la un
examen aprofundat rezultă că metoda exegetică și
conținutul lor doctrinar sunt în fiecare comenta-
riu realizate în funcție de nivelul spiritual al ascul-
tătorilor la care comentariul se adresează. Ceea ce
este important, subliniază P. Hadot, este că există
un Curs despre învățătura filosofică, bazat pe pro-
gresul spiritual.
Nu trebuie citite aceleași texte începătorilor sau
celor mai avansați în studiul filosofiei, iar textele
care apar în comentarii trebuie să fie în funcție
de nivelul spiritual al ascultătorilor. Conținutul
doctrinar poate deci fi diferit de la un comenta-
riu la altul, chiar dacă sunt amândouă redactate
de același autor. Aceasta nu înseamnă că doctrina
autorului se schimbă, înseamnă însă că nevoile
spirituale ale discipolilor erau diferite10.
Atunci când discipolii sunt avertizați de difi-
cultățile înțelegerii unui text, este posibil pentru
a provoca o anumită reacție emotivă în interlo-
cutor, să fie folosite argumente aparținătoare unei
alte școli filosofice; un stoic va putea spune, de
exemplu: până și plăcerea este un bine pentru su-
flet (așa cum doresc epicurienii); este nevoie însă
să fim purificați de pasiunile agresive11.
Marc Aureliu își va face curaj în același fel: dacă
lumea nu este decât un agregat de atomi, așa cum
spun epicurienii, moarte nu trebuie temută12.
De altfel, nu trebuie să uităm, că multe din de-
monstrațiile filosofice nu-și trag evidența din ra-
țiuni abstracte, cât din experiență, care este rodul
unui exercițiu spiritual.
P. Hadot aduce exemplul demonstrației plo-
tiniane a nemuririi sufletului: faptul că sufletul
practică virtuțile, se poate înțelege foarte bine că
el este nemuritor.
Găsim un exemplu asemănător în Despre
Treime13, a Sfântului Augustin, în care ne sunt
prezentate o serie de imagini psihologice ale
Sfintei Treimi, care nu formează un sistem coe-
rent, iar din acest motiv, pun multe probleme
comentatorilor. Dar în realitate, scrie P. Hadot,
Sfântul Augustin nu vrea să prezinte o teorie sis-
tematică a analogiilor trinitare. Vrea să facă un
experiment, propriu sufletului, cu o reîntoarcere
în sine însuși, prin faptul că este el însuși o imagi-
ne a Sfintei Treimi:
„Această Sfântă Treime, spune el însuși, se pro-
duce în noi și este în noi, atunci când ne reamin-
tim, când primim, când dorim anumite lucruri”14.
Este deci în triplul act al amintirii lui
Dumnezeu, al cunoașterii lui Dumnezeu, al iubi-
rii lui Dumnezeu, momentul în care sufletul des-
coperă că este imagine a Sfintei Treimi.
Toate exemplele precedente ne permit să ve-
dem schimbarea de prospectivă care poartă, în
interpretarea și în lectura operelor filosofice anti-
ce, preocuparea de a considera acele opere în pro-
spectiva practicii exercițiilor spirituale. Filosofia
apare astfel, în aspectul său originar, nu ca o con-
strucție teoretică, ci ca o metodă intenționată să
formeze un nou mod de a trăi și de a vedea lumea,
ca pe un efort menit să transforme omul.
În general stoicii contemporani cu această fi-
losofie aveau puțin interes să dea atenție acestui
aspect, deloc esențial. Acest lucru se-ntâmplă
deoarece, conform unei concepții ereditate din
Evul Mediu și din timpurile moderne, filosofia
era considerată numai un excurs pur teoretic și
abstract. P. Hadot ne invită să vedem cum s-a
născut această reprezentare. Se pare că a fost
rezultatul asumării filosofiei din partea creș-
tinismului. În primele secole creștinismul s-a
prezentat pe sine însuși ca fiind o filosofie, în
măsura în care își asuma practica tradițională
a exercițiilor spirituale. Este ceea ce s-a întâm-
plat cu Clemente Alexandrinul, cu Origen, cu
Sfântul Augustin, și cu experiența spirituală a
călugărilor.
După aceea în cadrul scolasticii medievale
theologia și philosophia și-au constituit propriul
domeniu de cercetare. Teologia a devenit con-
știentă de autonomia pe care a avut-o ca știință
supremă, în timp ce filosofia, golită de exercițiile
spirituale care făceau parte din mistica și morala
creștină, a fost redusă la rolul de ancilla theolo-
giae, care furniza ultimei un material conceptual,
deci pur teoretic. Atunci, când în epoca moder-
nă, filosofia și-a recâștigat propria autonomie,
și-a conservat multe din tratatele moștenite din
concepția medievală și în special caracterul său
Bojan Otasevic (Serbia)
algrafie, 100 x 70 cm
Decizie (2015)
pur teoretic, care în consecință a evoluat în sen-
sul sistematizării tot mai accentuate15.
Numai cu Nietzsche, cu Bergson și Kierkegaard,
cu existențialismul în general, filosofia va deveni,
conștient, un mod de viață și de reflexie asupra
lumii, o atitudine concretă în fața realității. Dar
istoricii contemporani ai gândirii antice, în felul
lor, au rămas prizonierii vechii concepții: exerci-
țiul spiritual introduce un aspect trăit și subiectiv,
care nu concordă cu modelul lor explicativ.
Ne întoarcem astfel cu P. Hadot, la epoca con-
temporană, la punctul nostru de plecare a acestui
excurs analitic, la vorbele lui G. Friedmann, pe
care le-am citat la început.
Acelora care, la fel ca și G. Friedmann, își pun
întrebarea: Cum pot fi practicate exercițiile spiri-
tuale în secolul al XX-lea ?, a dorit să reaminteas-
că interesaților existența unei tradiții occidentale,
bogată și diversificată. În mod evident nu este
vorba de a imita în mod mecanic scheme stereo-
tipe: Socrate și Platon nu-și invitau oare discipolii
lor să-și găsească singuri soluțiile de care aveau
nevoie? Dar, subliniază P. Hadot, această experi-
ență milenară nu poate fi ignorată.
Pe de altă parte, stoicismul și epicureismul par
să corespundă celor doi poli opuși, dar insepara-
bili ai vieții noastre interioare, tensiunea și relaxa-
rea, datoria și starea de calm, conștiința morală și
bucuria de a trăi16.
Vauvernargues a spus: „O carte cu adevărat
nouă și cu adevărat originală ar fi aceea care să ne
facă să iubim vechile adevăruri”17.
Prin aceste considerații metafisice, Pierre
Hadot a fost cu adevărat nou și original, a încercat
să ne facă să iubim vechile adevăruri. Adevăruri
vechi... deoarece sunt adevăruri pe care genera-
țiile viitoare nu vor fi în măsură să le înțeleagă
până la capăt sensurile adânci; nu pentru că sunt
greu de înțeles, ci tocmai pentru că sunt simple18,
și care deseori par banale; dar a le înțelege sensul
presupune să le trăiești: fiecare epocă trebuie să
reia această lecție de viață, să învețe să citească și
să recitească aceste „vechi adevăruri”.
Iată de ce tinerii își abandonau locurile natale
și mergeau pentru a auzi explicațiile maeștrilor.
Mulți își petrec viața citind, dar nu se poate citi
fără a te opri, elibera de preocupări, a te întoarce
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
în tine însuți; să lăsăm deoparte subtilitățile de
originalitate, să medităm în liniște, cu un calm
desăvârșit și să lăsăm ca textul să ne vorbească.
Acesta este un exercițiu spiritual, conclude Pierre
Hadot, unul din cele mai dificile.
„Oamenii, spunea Goethe, nu știu cât timp și
cât efort îți trebuie ca să înveți să citești. Mi-au
trebuit optzeci de ani, și nu sunt în măsură să
afirm că am reușit”19.
Note
1	Cfr lui K. Borinski, Die Antike in Poetik und
Kunsttheorie , vol. I, Leipzig, 1914, pp. 169 și urm.
2	Cfr. lui P. Hadot, Exerciții spirituale și Filosofia antică,
Einaudi, Torino 1988, p. 60
3	Cfr lui K. Schneider, Die schweigenden Gotter,
Hildesheim, 1966, pp. 29-53, în P. Hadot, op. cit. p.61
4	Cfr Lucretius, De rerum natura, V, 8, referitor la
Epicur: „Deus ille fuit”. Epicur, Epistola a Meneceo, cap.
135: „Tu o să trăiești ca un zeu printre oameni” (E. pp.
116-17)
5	Analizele lui Heidegger, comentează P. Hadot, în ju-
rul modurilor existenței - autentică și non autentică - ne
pot ajuta să înțelegem această situație.
6	Aici P. Hadot se referă la intenția sa de a se întoarce la
problematicile filosofiei antice. În ce-l privește pe Platon
face trimitere la la lucrarea lui Goldschmidt, Despre pro-
blematica „sistemului lui Platon”, în Revista critică de
istoria filosofiei, V, 1959, pp. 169 78, la cercetările lui K.
Gaiser și J. Kramer despre învățătura orală a lui Platon,
despre care am vorbit detaliat aici.
7	Cfr lui I. During, Aristoteles, p. 5, 289 și 433.
8	Porfir, Viața lui Plotin, 4, II; 5, 60.
9	În ce privește doctrina despre suflet, cfr. de exemplu
H. Blumenthal, Soul World Soul and individual Soul in
Plotinus, în culegerea colectivă Le neoplatonisme, Cnrs,
Paris, 1971, pp. 55-63.
10	Cfr. I. Hadot, Le probleme du neoplatonisme alexan-
drin, Hierocles et Simplicius, Paris 1978, pp. 47-65 și 147-
167.
11	A fost cazul stoicului Seneca care s-a folosit de ma-
ximele lui Epicur, pentru a-l îndemna pe discipolul său
Lucilium să se dedice exclusiv studiului și practicii înțe-
lepciunii (sapientia). Seneca era convins că filosoful este
cel care nu are frică de moarte deoarece a ajuns autarkia,
adică libertatea de orice fel de condiționare exterioară,
filosoful care, de fapt, a înțeles prea târziu, că numai în
sapientia se găsesc adevăratele bucurii ale vieții. Putem în
sfârșit să afirmăm că Seneca a aderat la doctrina stoică,
dar n-a ezitat să critice aspectele care nu i-au convenit.
12	Marc Aureliu, Amintiri, IX, 39; IV, 3, 5.
13	Augustin, Despre Treime, ediție bilingvă coordonată
de Alexander Baumgarten, Polirom, Iași 2022.
14	Ibid, XV, 6, 10.
15	P. Hadot îl citează aici pe filosoful german H. Happ,
Hyle, Berlin 1971, p. 66, preocuparea pentru Sistem face
trimitere la F. Suarez (1548-1617)
16	Cfr. lui Karl Jaspers, Epikur, în Weltbewohner und
Weimarianer, Miscellanea în onoarea lui E. Beutler, 1960,
p. 132.
17	Cfr. Immanuel Kant, Die Metaphysik der Sitten,
Etische Methodenlehre, II, cap. 53. Kant arată cum exer-
cițiul virtuții, ascetismul, trebuie să fie practicat împreună
cu o energie stoică și cu bucuria de a trăi epicureică.
18	Nu există nimic mai simplu, ne spune Platon despre
propria doctrină, Epistole VII, 344e. „Esența filosofiei este
spiritul de simplitate...totdeauna ceea ce este complicat
este superficial: construcția este un instrument, sinteza
o aparență: a filosofa este o activitate simplă...”. (Henri
Bergson, La pensee et le Mouvant, Paris 1946, p. 130. )
19	J. W. Von Goethe, Conversazione con Eckermann, 25
ianuarie 1830.
■
Philosophia mirabilis (IV)
■ Vasile Zecheru
Obiectul filosofiei (theoretice, n.n.), va con-
chide Platon, [...] este Ființa absolută și
cognoscibilă în mod absolut.
*
...diferențele de gândire pe care le-a făcut
filosofia grecească: gândirea care vorbește
despre tot ce există, cu un caracter abstract
și discursiv, și gândirea care, printr-un act
creator, poate deveni tot ceea ce există și, la
limită, realizează însăși Ființa.
*
Purificările [...] au pregătit și au condiți-
onat în lumea antică atingerea țelului su-
prem al cunoașterii perfecte, al cunoașterii
adevărului.
Anton Dumitriu
Oaltă temă de mare profunzime pe care
Anton Dumitriu o abordează în cadrul
lucrării sale intitulată Philosophia mira-
bilis este cea referitoare la realizarea spirituală
plenară, definitivă și ireversibilă a omului. Astfel,
capitolul 9 - Realizarea Ființei, consemnat în car-
te, este anume destinat acestui subiect și, ca ata-
re, dezvoltă o argumentație solidă în acest sens.
Problematica este apoi reluală în volumul Homo
universalis unde, capitolul 11 - Calea către zei re-
prezintă o expunere anume destinată a clarifica
un parcurs guvernat de un scop neobișnuit, re-
spectiv, trăirea la propriu a unei stări superioare
de conștiință ce validează, prin ea însăși, statutul
de sophos, cum se numea în antichitatea elenă
omul perfect (total, întreg, întregit...), pe deplin
realizat sub aspect spiritual. Tocmai de aceea, cele
două capitole menționate cer o împreună parcur-
gere, ele fiind, cumva, unul în prelungirea și com-
pletarea celuilalt.
Înainte, însă, de a intra pe fondul problemei,
astfel cum este aceasta enunțată în paragraful de
mai sus, Anton Dumitriu insistă în a defini obiec-
tul filosofiei theoretice chiar dacă despre acest su-
biect a avut deja numeroase referiri și precizări
în cadrul capitolelor anterioare. Ca atare, vor fi
reluate și, apoi, sistematizate conceptual, rând pe
rând, noțiuni metafizice precum Nimicul1, physis2
sau ousia3 pentru a se ajunge, în cele din urmă, la
Ființă4 ca unic și firesc obiect de studiu al filosofi-
ei theoretice născute în mod natural, cum s-a mai
spus, din mirarea, perplexitatea, că există ceva -
real, relativ stabil și de netăgăduit - ordonat după
legi matematice și aflat într-o continuă mișcare,
transformare și devenire armonioasă.
Ființă se află în opoziție cu NeFiința, cele două
alcătuind, în integralitatea și interacțiunea lor or-
ganică, Posibilitatea universală; urmând o voință
și o logică supraumană, Ființa pare că se naște veș-
nic din NeFiință pentru ca, apoi, la finele ciclului
său existențial, să fie resoarbită în Neantul abso-
lut.5 Ființă este principiul întregii manifestări și, de
aceea, nemanifestare rămâne pendinte în exclusi-
vitate de ceea ce numim NeFiință; manifestarea, la
rîndu-i, ființarea în întregul ei, cum o denumește
Heidegger este, a fost și va fi mereu tranzitorie (ca-
racterizată, așadar, printr-o durată) și condiționa-
tă (determinată, deci, de o cauză care o generează
și o definește ca ființare în întregul ei).6
Despre cum au ajuns marii gânditori din anti-
chitatea elenă să identifice Ființa ca obiect unic de
studiu al metafizicii, explică Aristotel în scrierile
sale; pe scurt, totul a pornit de la faptul că, iniți-
al, aceștia au admis intuitiv o identitate de natură
între esența Ființei ca gândire celestă, cea care a
proiectat și creat întreaga ordine din univers, pe
de o parte, și nous, intelectul uman, pe de altă
parte. În baza acestei identități, nous-ul va fi fost
creditat cu facultatea subtilă de a reflecta Ființa
cea purtătoare de esențe și universalii, în inte-
gralitatea sa și, astfel, pe cale de consecință, omul
și-a declinat capacitatea de a realiza o cunoașterea
ontologică, directă și nemijlocită, cu focalizare pe
ceea ce era denumit în antichitatea elenă Arche,
Principiul suprem, Cauza cauzelor. (p. 112)
Reprezentarea proprie filosofiei theoretice (me-
tafizica) este exclusiv intelectuală spre a se deose-
bi de punctul de vedere religios afectat de senti-
ment și de cel provenit dinspre științe, afectat de
speculație și relativitate. În forma sa originară, fi-
losofia theoretică își propunea spre cercetare doar
ceea ce era dincolo de physis și, cu precădere, ace-
le principii prime de ordin universal existente în
nemanifestare și în manifestarea neformală.7 Din
acest motiv, metafizica este nimic altceva decât
o cunoaștere prin intelectie, nicidecum o știință
în rând cu toate celelalte episteme preocupate de
ceea ce este individual în sine (general sau parti-
cular, după caz) și realizat, ca atare, printr-o cu-
noaștere discursivă, rațională, mediată.8
Mai apoi, continuând demonstrația sa, Anton
Dumitriu dezvoltă o argumentație laborioasă care
vizează să clarifice saltul din domeniul cunoaște-
rii categoriale în cel al cunoașterii acategoriale și
aceasta pentru că, în plan subtil, există o ierarhie
efectivă a esențelor și universaliilor pe care le
poartă Ființa. Această ierarhie fixează un ansam-
blu de stări multiple ale existenței în cadrul căruia
universaliile de mai mare amplitudine le integrea-
ză pe cele având o rază mai mică de cuprindere și
acțiune. Aristotel vede două funcții definitorii ale
universalului și drept urmare, definirea acestuia
decurge din: (i) ...ceea ce, prin natura lui, este în
mai mulți; (ii) ...ceea ce este predicat (...se spune,
n.n.) despre mai mulți. În consecință, o cercetare
temeinică a universalului presupune, între altele,
a se opta pentru o investigare decurgând din una
din cele două funcțiuni: inesse (a fi în...) o cu-
noaștere categorială de natură pur ontologică sau
dicitur (a vorbi despre...) o cunoaștere strict dis-
cursivă, predicativă. În plus față de toate acestea,
dată fiind stratificarea Ființei sub forma unor stări
multiple se poate constata că, tot astfel, cunoaș-
terea umană este și ea ierarhizată de la grosier la
subtil și că există o ierarhie a facultăților individu-
ale și o ierarhie spirituală, așișderea9.
În Metafizica sa, Stagiritul afirmă că filosofia
theoretică este știința principiilor prime dar și ști-
ința adevărului în sensul decelării acestuia de ceea
ce este fals, eronat. Pe de altă parte, în alte texte
aristoteliene poate fi sesizată o corelație a Ființei
cu Adevărul și a NeFiinței cu falsul, în funcție
de cum se prezintă obiectele de studiu ca fiind
unite sau compuse.10 Iată un pasaj aristotelian
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
o
reprezentativ ales de către Anton Dumitriu, în
acest sens: ...calea adevărului aparține aceluia
care socoate drept despărțit ceea ce este în realitate
despărțit și ca unit ceea ce este unit, precum este în
eroare acela ce gândește contrar de cum sunt lu-
crurile în realitate. (p 117) Adevărul presupune,
așadar, o conformitate a enunțului cu realitatea
obiectivă iar conceperea unui asemenea enunț
rezultă în urma adecvării intelectului în raport
cu obiectul cunoașterii. Pe cale de consecință,
sunt definite două adevăruri: (i) cel al naturilor
compuse, în potențialitatea lor, acest adevăr fiind
susceptibil de eroare pentru că este obținut anali-
tic, secvențial, pe calea digitur; (ii) cel obținut în
urma unui proces elaborat vizând realizare exis-
tențială, proces ființial de natură spirituală înfăp-
tuit pe calea numită inesse.
Astfel, filosofia theoretică va fi formulat o iden-
titate între ceea ce s-a numit, la un moment dat,
realizarea Ființei11 și, mai târziu, realizarea spiri-
tuală, această reușită umană având ca principal
obiectiv formarea și dezvoltarea intuiției intelec-
tuale - facultatea de a vedea direct și nemijlocit
adevărul dat fiind faptul că subiectul, procesul și
obiectul cunoașterii se reunesc printr-o experi-
ență unică. În acest sens, Anton Dumitriu vor-
bește despre două feluri de procese intelectuale
distincte, ...un travaliu direct datorat funcției in-
tuitive a facultății raționale noesis, la declanșarea
căruia Ființa este sesizată prin principiile - ideile
- al căror loc geometric este, și un travaliu dialec-
tic, discursiv, dianoia, cu un caracter preparativ.
(p. 124).
Realizarea Ființei este cunoașterea veritabilă
și aceasta nu se poate obține decât prin pătrun-
derea, mai mult sau mai puțin profundă, în na-
tura intimă a ceea ce constituie obiectul cunoaș-
terii. Dată fiind natura biunivocă a procesului
cunoașterii, realizarea Ființei implică, așadar, o
profundă identificare a subiectului cunoscător
cu obiectul cercetat de el sau, dintr-o altă per-
spectivă, o asimilare integrală a obiectului de
către subiect spre a se obține astfel o percepție
directă și nemediată a adevărului.12 Aceasta este,
pe scurt, foarte pe scurt, diferența dintre cunoaș-
terea speculativă, digitur, care vorbește despre...
și cea lăuntrică, inesse, care este în...; corespun-
zător celor două modalități, Aristotel deosebește
două tipuri de intelect: nous-ul inferior (pasiv,
pathetikos13) și nous-ul superior (activ, intuitiv,
poietikos14, apathetikos).
Intelecția (intuiția intelectuală) - manifesta-
rea prin care nous-ul activ recepționează inteli-
gibilul - este posibilă datorită faptului că natura
intelectului uman este identică cu cea a Ființei,
stările multiple caracteristice acesteia din urmă
fiind organizate ierarhic, tot astfel cum facultă-
țile intelectului uman sunt clasificate și ele, în
mod corespunzător, de la simplu la complex.
În esență, intelectul activ (intellectus agens) are
capacitatea de a vedea cu ajutorul intelecției in-
clusiv realitatea de dincolo de materie, pe când
intelectul pasiv nu poate gândi decât realitatea
grosieră, materială, cea percepută senzorial și
experiențial.
Realizarea spirituală (metafizică) presupune,
așadar, o varietate specială de intuiție, respectiv
intuiția intelectuală care ni se prezintă ca fiind
diferită în raport cu intuiția sensibilă prin aceea
că ea transcende distincția subiect cunoscător -
obiectul cunoașterii. Pentru a fi efectivă și pe de-
plin utilizabilă, intelecția se impune a fi cultivată
cu asiduitate, în prealabil, căci acest gen de abor-
dare cognitivă este, în esența sa, o pătrundere în
însăși natura lucrurilor. Realizarea metafizică se
bazează pe identitatea fundamentală dintre cu-
noaștere și Ființă, această identitate fiind ineren-
tă intelecției ca principal instrument prin care
intelectul uman vede direct și nemediat realita-
tea în profunzimea sa.15
În continuarea secțiunii dedicate realizării
Ființei, Anton Dumitriu produce o expunere
consistentă privind katharsis, purificarea, re-
spectiv, acel demers calificat prin care școlile tra-
diționale de filosofie îl pregăteau pe aspirant în
vederea cultivării aptitudinilor speciale prin care
nous-ul să dezvolte intelecția și, odată cu aceas-
ta, capacitatea de a vedea direct și nemijlocit
adevărul. Nous-ul inferior primește spontan și
pasiv informația, prin simțuri, fără să facă vreun
efort; el soluționeză stimulul primit în manieră
strict reactivă și totul se transpune în gândirea
/ vorbirea de tip discursiv, dianoetic. Lucrurile
stau diferit în cazul nous-ului superior, intelectul
creativ care, cum se știe, funcționează indepen-
dent și de la sine, fără vreo intervenție exterioa-
ră; pentru ca acesta să-și dezvolte capabilitatea
de a se contopi în Ființă spre a vedea la propriu
adevărul, nous-ul trebuie să suporte o prelucra-
re prealabilă, o purificare specifică și profundă
care, în linii foarte generale, înseamnă o liniștire
autentică (isihia) spre a se obține acea benefică
pace lăuntrică menită să elimine segmentările de
orice fel și, tot asfel, distragerile curente ce vin
din tumultul vieții.
Realizarea Ființei este, cumva, ținta generală
a filosofiei theoretice - ne spune Anton Dumitriu
- acest proces fondator pentru orice aspirant în-
tru elevare spirituală fiind prezent, sub o formă
sau alta, în toate școlile filosofice antice grecești.
Plutarh menționează că, îndeobște, filosofii greci
considerau melete16 (preparația în sine spre a se
ajunge la intelecție) ca având drept scop atinge-
rea stării de epoptie - acea realizare spirituală ca-
re-i permitea celui aflat pe cale să contemple în
sens theoretic Ființa și Adevărul inerent, deopo-
trivă. În acord cu preceptele tradiției exista, așa-
dar, o emulație generală întru obținerea și dez-
voltarea actului noetic-poietic, act ce-l înălța pe
aspirant, prin însăși parcurgerea sa la propriu,
pe o treaptă superioară în ceea ce privește sesi-
zarea stărilor multiple ale existenței în intimita-
tea și profunzimea lor ființială. Despre această
preparație specială au rămas numeroase referiri
care, chiar dacă sunt insuficiente, fragmentate și,
uneori, doar aluzive, ele reușesc, per total, să dea
o imagine despre acest fenomen inițiatico-sapi-
ențial orientat către un rezultat concret în ceea
ce privește realizarea spirituală.
În legătură cu aspirația supremă a filosofiei
theoretice exprimată prin idealul de a se atinge
perfecțiunea concentrată în ideea de zeu, Anton
Dumitriu spune deslușit că aceasta .este justi-
ficată prin concepția identității între nous-ul în
plin act și Ființa (din punct de vedere filosofic),
exprimată în limbajul tradițional inițiatic prin
înrudirea până la identitate a omului cu zeul.
În această filiațiune ideatică se înscrie, desigur,
și enunțul cristic Eu cu Tatăl una suntem!, sau
celebrul dicton provenit hinduism referitor la
natura lui Atman (spiritul individual) care, în fi-
nal, se autoconstată a fi de-o-ființă cu Brahman
- Supremul spirit.
În istoriografie au rămas numeroase referiri
despre acest proces care viza realizarea spiri-
tuală în manieră tradițională; iată etapele sale,
așa cum sunt acestea specificate de către Anton
Dumitriu în cartea sa: (i) purificarea (katharsis,
melete) sau inițierea în micile misterii; (ii) iniți-
erea în marile misterii finalizate prin atingerea
statutului de om perfect - sophos; (iii) epoptia17
sau identificarea cu Unul.18 Anton Dumitriu ne
prezintă acest tablou al devenirii omului spre a
evidenția o anumită gradualitate a demersului,
precum și dificultatea în sine a procesului care,
se înțelege, necesita nu doar o predispoziție na-
turală a celui ales întru inițiere ci și o asiduitate
deosebită și o îndrumare temeinică din partea
unui magister calificat.
La pitagoreici, de pildă, purificarea însemna
o anumită dietă, diferite exerciții fizice, audiții
muzicale destinate a curăți sufletul, o mai selectă
și rezervată relaționare cu semenii și, nu în ulti-
mul rând, un askesis (exercițiu spiritual) anume
prescris pentru a se realiza liniștirea mentalului,
o mai bună concentrare și, în genere, o ascuțire a
minții spre a sesiza rapid și cu eficacitate stările
multiple ale Ființei și spre a scoate în evidență
adevărul. Purificarea este, totodată, o acțiune vie
și conștientă îndreptată în scopul obținerii unei
stări lăuntrice de neutralitate și aceasta prin-
tr-un proces disciplinat și constant de înlocuire
a viciilor (patimilor) cu virtuțile contrare.19
Ca un corolar al cărții sale, Anton Dumitriu
consemnează un ultim și consistent capitol in-
titulat Sophos - Purtătorul de adevăr în cadrul
căruia tratează despre idealul de om din antichi-
tatea elenă. Ulterior, tema a fost dezvoltată pe
larg, sub diferite aspecte, atât volumul Aletheia
(1984), cât și în ultima sa carte, Homo univer-
salis (1990); din acest motiv, nu vom insista aici
asupra acestui subiect. Vom aduce în atenție,
totuși, precizarea lui Anton Dumitriu cu privire
la faptul că grecii .nu făceau o filosofie despre
lume, ci o filosofie a lui a fi în lume care înseamnă
realizarea Ființei. A urmări realizarea Ființei în
mod efectiv și a vorbi despre această realizare sunt
două lucruri deosebite. și, de asemenea, că, în
esența fenomenului, realizarea Ființei înseamna,
pe atunci, realizarea sophos-ului, omul deificat.
Bibliografie
Aristotel - Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Arman, Mircea - Eseu asupra structurii imaginativului
uman, Ed. Tribuna, 2020;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Dumitriu, Anton - Philosophia mirabilis, Ed. Fundației
culturale române, 1992;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Grayling, A.C. - Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022;
Guenon, Rene - Metafizică și cosmologie orientală, Ed.
Herald, 2013;
-	Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald, 2012/SMF;
-	Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
-	Inițiere și realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
- Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse,
Ed. Herald, 2006;
Hadot, Pierre - Filozofia ca mod de viață, Ed.
Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin - Introducere în metafizică, Ed.
Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche,
2016;
Noica, Constantin - Devenirea întru Ființă, Ed.
Științifică și enciclopedică, 1981;
Vlăduțescu, Gheorghe - Istoria filosofiei ca hermeneu-
tică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile - Calea regală și cele 33 de trepte ale
desăvârșirii, Ed. Herald, 2021.
10
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Note
1 NeFiința, Genunea cea adâncă, așa cum o numea
Mihai Eminescu; din moment ce este inexistent cu de-
săvârșire, Nimicul (Vidul, Zero-ul metafizic) nu poate
fi în măsură a stârni vreo întrebare și, astfel, nu poate
provoca acea mirare vie, atât de rodnică în plan filoso-
fic, pe care o produce Ființa, prin simpla sa vizibilitate.
2 Substanța permanentă și primordială, natura ca
atare; physis era reprezentat a fi în opozițe cu ceea ce
este derivat și tranzitoriu. Heidegger considera că, iniți-
al, ...la greci, [...] Ființa (das Sein) a fost numită Physis.
3 Însemnând inițial idee (la Platon), devenită apoi ou-
sia (essentia) sau energeia (la Aristotel) și consacrată de
către scolastici, în evul mediu, cu înțelesul de substanță;
în limba latină, essentia decurge din verbul a fi (esse),
cum se poate constata.
4 În expresie aristoteliană, to on he on, adică, existen-
ța ca existență sau tot ceea ce este, înțelegându-se prin
aceasta întreaga realitate ca purtătoare a principiilor,
categoriilor și indivizilor, existența generică și nedeter-
minată este ens in quantum ens, cum vor decreta mai
târziu gânditorii scolasticii.
5 Guenon, SMF, pp. 35-41.
6 Heidegger, pp. 9-18.
7 Forma reprezintă condiția definitorie pentru indi-
vidualitatea identificată printr-o corporalitate distinctă.
8 Guenon, 2006, pp. 87-96.
9 Guenon, SMF, pp. 43-48, 79-82, 99-106.
10 Alcătuite din părți sau, altfel spus, având o separare
interioară a componentelor.
11 Devenirea întru Ființă, cum va spune Constantin
Noica.
12 Guenon, SMF, pp. 111-115
13 Pathetikos - afectat, mișcat, impresionat, care suferă
acțiunea cuiva.
14 În limba greacă, verbul poiein înseamnă a crea, a
face, a scoate la iveală etc.
15 Guenon, 2006, pp. 135-140.
16 Melete are numeroase înțelesuri, între care: pregăti-
re, practicarea unei îndeletniciri, studiu, zel, asiduitate
etc.
17 În aceeași familie lingvistică se află și termenul
epoptis care are un înțeles similar cu cel al cuvântului
theoros, explicat anterior.
18 Unul din doctrina pitagoreico-platonicială, Ființa
ca entitate supremă, aotcuprinzătoare, infinită și eternă,
având în centrul său Spiritul suprem și omnipotent care
a gândit și a creat universul ordonat și conștient de sine.
19 Zecheru, pp. 88-94.
■
Lidija Vujisic (Macedonia)	Pianistul de jazz (2020)
linogravură, 50 x 38,5 cm
Realismul magic
latinoamerican și universal:
perspective literare
și filosofice (IV)
^^Tulian Cătălui
Excepționalismul realismului
magic latinoamerican
Critica privind faptul că America Latină este
locul de naștere și piatra de temelie a tuturor lu-
crurilor și lucrărilor realist-magice este destul
de comună, rezultând un fel de exclusivitate sau
excepționalism al realismului magic literar lati-
noamerican. Criticul Ângel Flores nu neagă fap-
tul că realismul magic este un bun internațional,
dar articulează că el este un loc de naștere his-
panic, notând că „Realismul magic este o con-
tinuare a tradiției romantice realiste a literaturii
și limbii spaniole și a omoloagelor sale europe-
ne”1. Flores nu e singurul pe acest front; există
argumentul între cei care văd realismul magic
ca fiind o invenție latinoamericană și cei care-l
văd ca pe un „produs global al lumii postmoder-
ne”, deci o mișcare culturală și literară globali-
zantă.2 Dacă tendința de a amesteca, combina
realul și miraculosul este prezent de mult timp,
de secole, am putea spune, și în mod special în
pictură (Bosch, Bruegel cel Bătrân, Arcimboldo,
El Greco, Rubens, Magnasco, Goya) ca și în lite-
ratură (Rabelais, Voltaire, Sterne sau, în secolul
XX, Nabokov, Bulgakov, Bontempelli, Landolfi,
Grass ori Rushdie), totuși, în „producția nara-
tivă și poetică” sud-americană din anii 1960 și
1970, realismul magic a găsit o „strălucire plane-
tară”, astfel încât acesta a putut fi asociat doar cu
această zonă mirifică.3 Pe de altă parte, romanci-
erul albanez Ismail Kadare, vizibil deranjat și iri-
tat de exclusivismul latinoamerican, deplângea
această „scurtătură critică”: „Latinoamericanii
nu au inventat realismul magic. El a existat din-
totdeauna în literatură. Nu ne putem imagina
literatura universală fără această dimensiune
onirică importantă. Putem noi explica Divina
Comedie a lui Dante, viziunile sale asupra in-
fernului fără a face apel la realismul magic? Nu
regăsim același fenomen în Faust, în Furtuna, în
Don Quijote, în tragediile grecești sau cerul și
pământul sunt întotdeauna întrețesute? Eu sunt
stupefiat de naivitatea universitarilor care cred
că realismul magic este specific imaginarului se-
colului XX”4. În schimb, Irene Guenther oferă o
concluzie interesantă: „Presupunând de o parte,
există în America Latină faptul că [Realismul
magic] a fost «capturat» în primul rând de cri-
tica literară și a fost transformat prin traducere
și însușire literară”5. Realismul magic a luat ca-
lea internaționalizării, tinzând spre globalizarea
acestui curent artistic, modalitate culturală, stil
etc., astfel încât zeci de scriitori non-hispanici
sunt categorisiți ca atare, și mulți consideră că
realismul magic este cu adevărat un „bun inter-
național”6.
Postmodernism și Realism magic
Postmodernismul este o expresie sau o sin-
tagmă utilizată într-un sens foarte larg și de
multe ori ambiguu-neclar pentru a desemna o
categorie vastă, întinsă de manifestări culturale
și a indica sau arăta o îndepărtare, inițiată în ju-
rul lui 1960, de cultura elitistă a modernismului,
în direcția unei „abordări eclectice și populiste”;
potrivit unuia dintre cei mai de seamă inițiatori
ai lui, „postmodernismul e, în esență, amestecul
dintre o tradiție oarecare și trecutul ei imediat”7.
Cu alte cuvinte, postmodernismul este termenul
de referință aplicat unei urieșești game de evoluții
în domeniile culturii, arhitecturii, teoriei critice,
filosofiei, literaturii și artei, diversele expresii ale
postmodernismului provenind, depășind sau fiind
o „reacție a modernismului”. Termenul a apărut
pentru prima dată în scris în Antologia de la po-
es^a espanola, 1882-1932 (1934) a criticului literar
spaniol Federico de Onis și, puțin timp după aceea
a fost folosit de istoricul britanic Arnold Toynbee
în esențiala sa carte Studiu asupra istoriei, unde
a avut parte de o conotație negativă, considerân-
du-se că epoca postmodernistă a început în jurul
anului 1875 și este caracterizată prin declinul creș-
tinismului, al capitalismului, al individualismu-
lui și al influenței Occidentului8. În anii 1940 și
1950, cuvântul postmodernism se întâlnea răzleț,
de obicei în contexte literare, în discuțiile despre
artele vizuale fiind introdus de Nikolaus Pevsner,
în cursul anilor 1960, în contextul artei arhitectu-
rii, însă, cel care i-a asigura o mare popularitate
în țările anglofone a fost Charles Jenks, în cărți
precum The Language of Post-Modern Architecture
(1975) și What Is Post-Modernism? (1986)9. În
cartea sa Ficțiuni postmoderne, criticul și teoreti-
cianul literar american Brian McHale compară
filosofico-literar diferența dintre modernism și
postmodernism cu cea dintre epistemologie (teo-
ria cunoașterii) și ontologie (teoria ființei), astfel,
dominanta ficțiunii moderniste desfășoară strate-
gii care angajează și aduc în prim-plan întrebări
și teme epistemologice cum ar fi accesibilitatea și
circuitul cunoașterii, structurări diferite impuse
„aceleiași” cunoașteri de minți diferite și proble-
ma „incapacității de a cunoaște” sau a limitelor
cunoașterii, în timp ce dominanta ficțiunii post-
moderniste este ontologică, adică dezvoltarea
unor strategii care angajează și aduc în prim-plan
întrebări de tip postcognitiv: „Ce fel de lume este
aceasta? Ce e de făcut în ea? Care dintre eu-rile
mele să o facă?”10. La rândul ei, Literatura post-
modernă s-a distanțat de proiectul modernist, ea
făcând parte din mica poveste la Jean-Franțois
Lyotard11, joc, conform lui Jacques Derrida12
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
11
o
și simulacru, potrivit lui Jean Baudrillard.13 Totuși,
unii analiști și comentatori ai fenomenului literar
s-au întrebat dacă postmodernismul diferă în în-
tregime sau numai într-o măsură de modernism,
originile sale trebuind căutate în respingerea na-
rațiunii mimetic tradiționale și substituirea ei cu
o proză care demonstrează „un simț mai profund
al artificiului, o mare plăcere a jocului și a unei
adevărate pirotehnii verbale”14. Printre textele
reprezentative care previzionează postmodernis-
mul literar se află: Foc palid (1962) de Vladimir
Nabokov, V (1963) de Thomas Pynchon, Abatorul
5 (1969) de Kurt Vonnegut jr. și, uneori, „Noul ro-
man francez” al anilor 1950 (Robbe-Grillet, Butor,
Simon ori Sarraute) sau creațiile narative ale lui
Italo Calvino.15 După criticul Larry McCaffrey,
data de 22 noiembrie 1963, când a fost asasinat ca-
rismaticul președinte al S.U.A., John F. Kennedy,
ar reprezenta prima zi a postmodernismului,
evenimente ulterioare ca Războiul din Vietnam,
mișcările protestatare din 1968, pericolul armelor
atomice din vremea Războiului Rece au încurajat
fanteziile literare postmoderne ale lui William S.
Burroughs și recluziunea lui Donald Barthelme,
complicatele structuri ale lui John Barth sau John
Fowles.16 Din nefericire, „postmodern” este un
termen bun a tout faire, consideră semioticianul,
filozoful și romancierul postmodernist italian
Umberto Eco, care avea impresia că „cel care îl
utiliza îl aplica la tot ceea ce îi plăcea”17. Cel care
a scris romanul postmodern Numele trandafirului
susținea că exista o tentativă de a face ca sintagma
menționată să alunece înapoi: „la început părea
să fie adecvat pentru unii scriitori sau artiști care
au creat în ultimii douăzeci de ani, apoi încetul cu
încetul a ajuns până la începutul secolului (al XX-
lea, n.n.), apoi și mai în urmă, și marșul continuă;
poate peste puțin timp categoria postmodernu-
lui o să ajungă la Homer”18. Autorul romanului
Pendulul lui Foucault crede că postmodernismul
nu este o tendință care poate fi circumscrisă cro-
nologic, ci o „categorie spirituală”, sau mai bine
zis „un Kunstwollen, o modalitate de a opera” și
că „fiecare epocă își are postmodernismul ei, tot
așa cum orice epocă își are propriul ei manierism”
(într-atât încât Eco se întreba „dacă postmoder-
nismul nu este numele modern al manierismului
socotit categorie metaistorică)”19.
Ținând cont de faptul că, teoretic vorbind, rea-
lismul magic s-a născut în secolul XX, unii critici
au argumentat că legându-l de postmodernism
este următorul pas logic; pentru a se conecta în
continuare cele două concepte, există puncte co-
mune descriptive între cele două pe care criticul
belgian Theo D>haen le-a discutat în eseul său
intitulat Magical Realism and Postmodernism/
Realism magic și Postmodernism.20 În timp ce
autori ca Gunter Grass, Thomas Bernhard, Peter
Handke, Italo Calvino, John Fowles, Angela
Carter, John Banville, Michel Tournier, Giannina
Braschi, Willem Brakman și Louis Ferron ar pu-
tea fi considerați postmoderniști pe scară largă,
ei „pot fi categorisiți la fel de ușor... realist-ma-
gici”21. Pe de altă parte, pentru romancierul și
teoreticianul american John Barth, capodopera
lui Mârquez, Un veac de singurătate reprezintă
exemplul său suprem de postmodernism: „sinte-
za simplității și artificiului, a realismului și magiei
și mitului.”22. Același D’haen a alcătuit și o listă
cu caracteristicile, particularitățile pe care cineva
în mod tipic le-ar putea atribui postmodernismu-
lui, dar care de asemenea pot fi descrise ca fiind
realist-magice: „auto-reflexivitate, metaficțiune,
eclectism, redundanță (tautologie), multiplicitate,
discontinuitate, intertextualitate, parodie, diso-
luția personajului și instanța narativă, ștergerea
granițelor și destabilizarea cititorului”23. Pentru
a lega în continuare cele două, realismul magic și
postmodernismul împărtășesc, de pildă, temele
discursului postcolonial, în care se face un salt în
timp și centrarea, focalizarea pe acest subiect nu
poate fi în mod real explicată din punct de vede-
re științific, ci mai degrabă prin „raționamente
magice”; apoi textualizarea (cititorului) și meta-
ficțiunea24. În ceea ce privește atitudinea față de
public, cele două au multe în comun, susțin unii
critici; operele realist-magice nu caută să sati-
sfacă în primul rând o audiență populară, dar în
schimb, una sofisticată care trebuie să se adapteze,
pentru a observa, a detecta „subtilități” textuale25.
Numeroase creații narative postmoderne sunt du-
blu codificate: un cod de obicei imitativ al formei
de „ficțiune populară”, care atrage foarte mulți ci-
titori medii și contribuie la succes comercial ma-
siv și celălalt, „experimental-literar și filosofic”,
mai potrivit pentru cititorii serioși, alți scriitori și
pentru cei numiți cognoscenti, iar o citire singula-
ră, sau un cititor singular al primului cod va face o
înțelegere distorsionată sau reductivă a textului26.
Pe de altă parte, America Latină reprezintă un alt
„topos postmodernist”, o zonă privilegiată, con-
dițiile istorice ale acesteia diferind radical de cele
din America de Nord, de exemplu27. Condițiile
de formare a zonei latinoamericane, precizează
Brian McHale, se pot găsi în două mecanisme
care converg în reinventarea Americii Latine ca
heterotopie, ca să folosim un termen al lui Michel
Foucault28. Primul mecanism permite conceptu-
alizarea Americii Latine ca fiind opusă lumii eu-
ropene, incluzând spațiul anglo-american, alteri-
tatea Europei, doppelgănger-ul său, acest dualism,
Europa versus America Latină aflându-se chiar în
nucleul culturii latinoamericane; el fiind parte a
experienței personale a multora dintre scriitorii
latinoamericani celebri, dintre care câțiva, inclu-
zându-i pe Cortâzar, Mârquez, Fuentes, sunt ori
au fost expatriați din țările de origine, Argentina,
Columbia și Mexic29. Al doilea mecanism, care-l
întregește pe primul, se rotește în jurul conceptu-
alizării Americii Latine „nu în termenii diferenței
externe față de Europa, ci în termenii propriilor
diferențe interne, ai multiplicității sale inerente”30.
Pădure neagră (2020)
Inci Cokneșeli (Turcia)
linogravură, 30 x 40 cm
Aceste deosebiri rezultă din faptul indubitabil și
ineluctabil că America Latină este un creuzet de
culturi, civilizații și limbi, de concepții despre
lume și viață, faună și floră foarte variate, peisa-
je, zone ecologice de natură diferită și, la o primă
vedere, incompatibile, condiția sa fiind imanent
postmodernistă31. În concluzie, avem de-a face cu
o „heterotopie încă naturalizată, un realism magic
cu accentul pus pe realism”, dar cea mai mică de-
plasare a accentului ar produce un univers magic,
precum cel din romanul Terra nostra al lui Fuentes
ori Un veac de singurtate de Mârquez32.
Note
1	Ângel Flores, “Magical Realism in Spanish
America”, in MR: Theory, History, Community,
Durham, North Carolina, Duke University Press,
1995, pp. 109-118.
2	Wendy B. Faris and Lois Parkinson Zamora,
Introduction to MR: Theory, History, Community, pp.
1-14.
3	Cf. „Fantastique et real maravilloso: le domaine la-
tino-americain [archive]”, sur Lencyclopedie Larousse,
consultee le 06 mai 2014, online.
4	Ibidem.
5	Irene Guenther, “Magic Realism in the Weimar
Republic”, in MR: Theory, History, Community, pp. 61.
6 Wendy B. Faris & Lois Parkinson Zamora,
Introduction to MR: Theory, History, Community, pp.
4 și 8.
7	Dan Grigorescu, Dicționarul	Avangardelor,
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 534.
8	Dan Grigorescu, op. cit., p. 534.
9	Ibidem, p. 534.
10	Brian McHale, Ficțiunea postmodernă, Iași, Editura
Polirom, 2009, pp. 28-30.
11	Jean-Franțois Lyotard, La condition postmoderne:
rapport sur le savoir, Paris, Edition de Minuit, 1979,
online.
12	Leopold Mfouakouet, Jacques Derrida Entre la
Question de l’Ecriture et l’Appel, Paris, L’Harmattan,
2006, online.
13	Jean Baudrillard, L’echange symbolique et la mort,
Paris, Gallimard, coll. Bibliotheque des sciences hu-
maines, 1976, online.
14	Dan Grigorescu, op. cit., p. 536.
15	Ibidem, p. 536.
16	Ibidem, p. 536.
17	Umberto Eco, “Marginalii și glosse la Numele tran-
dafirului”, în revista Secolul 20, nr. 8-9-10 (272-273-
274), 1983, p. 102.
18	Umberto Eco, op. cit., p. 102.
19	Ibidem, p. 102.
20	Theo L. D’haen, “Magical realism and postmoder-
nism”, in MR: Theory, History, Community, p. 193.
21	Theo L. D’haen, op. cit., p. 193.
22	John Barth, „The Literature of Replenishment”,
in The Friday Book: Essays and Other Nonfiction, A
Perigee Book, New York, Putnam, 1984, pp. 193-206.
23 Ibidem, pp. 192-193.
24	Ibidem, pp. 192-193.
25	Ângel Flores, „Magical Realism in Spanish
American Fiction”, în Hispania, Vol. 38, Nr. 2 (1955),
pp. 187-192, Web.
26	Jon Thiem, „The textualization of the reader in ma-
gical realist fiction”, in MR: Theory, History, Community,
Durham, North Carolina, Duke University Press, 1995,
pp. 243-244.
27	Brian McHale, op. cit., p. 89.
28	Ibidem, p. 89.
29	Ibidem, p. 89.
30	Ibidem, p. 90.
31	Ibidem, p. 90.
32	Ibidem, p. 91.
■
12
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Influențe literare în
poezia lui Eminescu (II)
■ Virgil Diaconu
Nicolae Iorga: „În scrierile sale apar
trăsături din romanticii germani,
alături de creații inspirate din lirica
Doină, tipicul cântec popular românesc.”
Deși este „cel mai mare, aș zice singurul mare
poet român” (articolul Sufletul românesc modern:
Poetul Mihail Eminescu, 1922, în 2, p. 289), afirmă
Nicolae Iorga, „Eminescu n-a căpătat decât târ-
ziu pecetea originalității, atunci când curentele
de origină germanică din versurile lui au căpă-
tat naturalizarea, s-au localizat” (Nicolae Iorga,
Eminescu. Proză și versuri, 1890, cronică la ediția
V.G. Morțun a poeziilor lui Eminescu, 1890, în 2,
p. 41).
Drept consecință, Iorga este sedus mai mult
de influențele literare din poezia lui Eminescu,
decât de originalitatea poetului. „Cine crede că
Rugăciunea unui dac vine de la Eminescu, singur
se înșală: ea reprezintă sensul vieții așa cum l-a
înțeles întotdeauna înstrăinatul de lume, osîndi-
tul lumii care este Alfred de Vigny. Și, răscolind
în ineditele lui Eminescu, va găsi și alte bucăți de
același spirit”, ne asigură Iorga în Istoria literaturii
române. Introducere sintetică (1929, Ed. Minerva,
1977).
Dar iată ce spune criticul și istoricul Nicolae
Iorga, mai pe larg, în Introducere la volumul Poems
of Mihail Eminescu (Londra, 1930): „În scrierile
sale apar trăsături din romanticii germani, alături
de creații inspirate din lirica Doină, tipicul cân-
tec popular românesc, precum și din epica fru-
moaselor basme ale țării sale. Floarea albastră a
romanticilor germani și teii din țara Rinului, ca
și floarea albă de cireș din Moldova, floarea vră-
jită din pânzele pictorului român Grigorescu,
sunt motive permanente ale tânguiosului cântec
de dragoste eminescian. Se cere puțin efort ca să
distingi în versurile sale influența râsului printre
lacrimi al lui Alfred de Musset, precum și aceea a
afirmațiilor rigide și stoice ale lui Alfred de Vigny,
cutezător în înfruntarea cerurilor și în disprețul
față de destin. Eminescu, care, prea unilateral
poate, a fost consacrat drept schopenhaurian, a
fost în stare să-și însușească și să-și creeze ceva
personal din tot ce era mai înălțător în avântul fi-
losofiei germane pe vremea sa, la fel de bine ca și
din oricare altă mișcare însemnată din gândirea
europeană a epocii. Pot fi și alții la care să se în-
tâlnească elemente similare, dar niciun alt scriitor
al timpului său nu posedă acel dar minunat de a
crea o sinteză perfectă, în care toate influențele
vremii, contopindu-se cu vocea sa proprie, puter-
nică și pură, se transformă într-o armonie unică.”
(În 2, p.p. 301-302).
Prezentând poemele lui Eminescu la Londra,
Iorga ține să precizeze faptul că poezia lui
Eminescu își află sursele inspiratoare în romantis-
mul german, în Alfred de Musset, Alfred de Vigny
și în „gândirea europeană a epocii”. Bineînțeles că
există o poezie a lui Eminescu ce este făcută de in-
fluențele literare, poezie care ne apare ca fiind „o
sinteză perfectă” între „toate influențele vremii”
romantice și propria voce, așa cum spune Iorga,
aceasta fiind poezia romantică tradiționalistă a lui
Eminescu.
Dar alături de aceasta există și o altă poezie a
lui Eminescu, poezia lirică, ce se caracterizează
prin faptul că exprimă în mod direct sentimen-
tele și viziunea poetică eminesciene, poezie care
este în afara influențelor romantice tradiționalis-
te, în afara poeziei altor poeți romantici și chiar
a propriilor poeme prozaice lungi și a dramelor
în versuri de factură romantică tradiționalistă.
Eminescu este și creatorul unei poezii care se eli-
berează de influențele altor poeți; el este și creato-
rul unei poezii care este expresia propriei viziuni
și totodată a esteticii universale a poeziei. În fond,
prin poezia lirică, poetul eminescizează conceptul
universal de poezie.
Din toate acestea, înțelegem că Iorga prezintă
lumii engleze un poet înjumătățit, ciuntit, dator
în totalitate influențelor de tot felul, deci deper-
sonalizat și lipsit de originalitate. Tocmai de ace-
ea trebuie întărit faptul că prin poezia sa lirică
Eminescu este mai mult decât un poet romantic
și că el poate sta alături de marii poeți nu ca un
imitator al acestora, ci ca un poet care are propria
viziune. Dar Iorga nu are conștiința celor două
direcții poetice ale lui Eminescu, pentru ca în
acest fel să atragă atenția și asupra poeziei lirice
eminesciene. Pentru Iorga, întreaga poezie a lui
Eminescu este „o sinteză perfectă” între „toate in-
fluențele vremii” romantice și propria voce.
Ion Sân-Giorgiu despre influența
romantismului german asupra poeziei
lui Eminescu
Poetul și criticul Ion Sân-Giorgiu, doctorand
în filologie la Universitatea din Basel, Elveția, bun
cunoscător al limbii germane și autor al unei mo-
nografii dedicate lui Goethe, este un bun cercetă-
tor al surselor poeziei lui Eminescu.
Cele mai importante lucrări pe care Ion Sân-
Giorgiu i le-a dedicat lui Eminescu sunt Mihai
Eminescu și Goethe (3, 1929), o broșură de 44 de
pagini, și eseul Eminescu și spiritul german (4,
1934, 32 de pagini).
În prima lucrare, criticul ne asigură de urmă-
torul fapt: „Ca și Goethe, Eminescu socotea ma-
terialul literar al altora ca punct de plecare pentru
propria sa producție.” (3, p. 8).
Una dintre operele care l-au inspirat pe
Eminescu este chiar Faustul goethean, pe care
poetul nostru „l-a cunoscut în amănunt”, pentru
că „îl pomenește în mai multe rânduri în manus-
crisele sale”, ne spune Ion Sân-Giorgiu, însă fără
a ne aduce probe concrete ale influențelor. Dar
Eminescu este inspirat într-o măsură încă și mai
mare de o altă operă a lui Goethe: „Este însă o
operă lirică a lui Goethe care a avut asupra lui
Eminescu și a creațiunilor sale poetice o influență
hotărâtoare și aceasta este poemul ciclic Divanul
occidental-oriental, în care Goethe apare ca un
Nada Denie (Serbia)
ac rece, 40 x 42 cm
Vals (2019)
realizator strălucit al postulatelor estetice ale șco-
lii romantice germane, al cărui adept Eminescu a
fost.” (ibid., p. 23).
Criticul Ion Sân-Giorgiu afirmă că „aceeași fu-
ziune de filozofie orientală și spirit modern” este
prezentă la Goethe și la Eminescu.
Cel puțin două cărți, dintre cele douăspreze-
ce ale Divanului occidental-oriental, și anume
Cartea Suleika și Cartea Hafis, au influențat pu-
ternic lirica lui Eminescu. Vezi poezia Glossă, La
steaua (persistența luminii stelei după dispariția
ei), vezi formarea lumii din haos, în Scrisoarea
I și Rugăciunea unui Dac. Și tot așa, poeziei
„Luceafărul, (...) Divanul i-a folosit indiscuta-
bil ca un izvor important, pe lângă cele cunos-
cute până acum” (ibid., p. 36), atât prin poezia
Hochbild, cât și prin poezia Nachklang, ambele
cuprinse în Cartea Suleika a Divanului.
De exemplu, „poezia Hochbild (din Divan) e
aceea în care găsim cele mai multe analogii cu
Luceafărul. Mai întâi e motivul astrului îndră-
gostit de o femeie - fie și zeiță, cum o numește
Goethe -, în afară de care nu vede nimic și pentru
care își împrăștie strălucirea lui. E apoi dragostea
ei pentru dânsul, o dragoste zadarnică și tragică,
căci el «nu poate ajunge până la ea». E în sfârșit
conștiința astrului că nemurirea lui îl împiedică
să guste fericirea, nemurire care tocmai din aceas-
tă pricină nu are pentru dânsul nicio valoare.”
(ibid, p. 43). Iar dacă toate acestea le regăsim și în
Luceafărul, atunci concluziile lui Ion Sân-Giorgiu
sunt previzibile: „După nenumăratele urme lăsate
de Divan în lirica lui Eminescu și mai ales după
analogiile neîndoielnice din Luceafărul și din cele
două poezii de mai sus (Hochbild și Nachklang,
p.m.), care pot fi socotite ca un izvor tot atât de în-
semnat ca și basmul lui Kunisch (Fata în grădina
de aur, p.m.), influența Divanului occidental-ori-
ental asupra poetului român e în afară de orișice
discuție și ea dovedește încă odată că influența lui
Goethe asupra lui Eminescu a fost dintre cele mai
hotărâtoare și mai roditoare.” (ibid., p. 44).
În cel de-al doilea studiu, Eminescu și spiritul
german, apărut în Revista Fundațiilor Regale, nr.
10 (4, 1934), Ion Sân-Giorgiu ne prezintă trei sur-
se sau „trei drumuri prin care literatura germană
pătrunde în inspirația eminesciană” (ibid., p. 76).
„Primul drum, care e și cel mai însemnat, fi-
indcă el îi aduce lui Eminescu cele mai multe și
cele mai caracteristice motive literare, este cel al
poeziei romantice germane și al poeților postro-
mantici, printre care Lenau se înfățișează ca o
natură congenitală cu Eminescu” (ibid., p. 76).
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
13
o
Cât despre „poeții romantici cărora Eminescu
le datorează cel mai mult”, aceștia sunt Novalis,
Tieck și Eichendorf, spune eseistul.
Al doilea drum al surselor eminesciene „este
cel al marilor clasici germani, Goethe și Schiller,
care n-au încetat să fie tovarășii de vis și de sufe-
rințe ai poetului, în peregrinările sale de-a lungul
pământului românesc” (ibid., p. 76). Dintre aceș-
tia doi, „influența lui Goethe (...) a fost mai adân-
că decât se poate bănui la întâia privire.” (ibid., p.
80).
Cel de al treilea drum al inspirației lui Eminescu
este „cel al împrumuturilor întâmplătoare, făcute
de către Eminescu de la poeții mediocri, dar la
care el găsea câte o floare rară, pe care o planta
apoi în grădina poeziei sale, dându-i o viață nouă
și valoare superioară.” (ibid., p. 76). De pildă, po-
ezia La steaua este elaborată prin prelucrarea unei
poezii semnate de Gottfriend Keller, iar poezia
Veneția este inspirată dintr-un sonet al lui Cajetan
Cerri, deși I.E. Torouțiu arată (în volumul Pagini
de istorie și critică literară, 1936), că Veneția este
doar o traducere făcută de către Eminescu.
Încheierea la această poetică a influențelor li-
terare sună astfel: „(.) trebuie să recunoaștem
că din contactul său cu această cultură (germa-
nă, p.m.) ies în vileag trei însușiri capitale ale sale:
independența de atitudine, eclectismul rafinat în
alegerea izvoarelor și puterea de asimilare până la
absorbirea integrală a motivului literar folosit de
poet. (.). Din fuziunea spiritului german cu ge-
niul creator al lui Eminescu, a luat naștere o operă
literară a cărei temeinicie crește cu trecerea tim-
pului.” (ibid., p. 87).
Dar temeinicia poeziei lui Eminescu „crește
cu trecerea timpului”, pentru că în timp ce sursa
germană se estompează tot mai mult (de vreme ce
noi o cunoaștem foarte puțin sau nu o cunoaștem
deloc!), originalitatea lui Eminescu ne apare tot
mai puternică...
Pe de altă parte, este greu de spus că „opera li-
terară” eminesciană, în care se include desigur și
poezia lui Eminescu, rezultă din „fuziunea spiri-
tului german cu geniul creator al lui Eminescu”,
așa cum afirmă Ion Sân-Giorgiu, pentru că
Eminescu are fără îndoială și poezii care nu sunt
influențate de literatura germană.
Într-o altă lucrare, Eminescu und der deutske
geist (1936, 24 p.), care reprezintă transformarea
în conferință a eseului Eminescu și spiritul german
(1934), Ion Sân-Giorgiu afirmă că „Pretutindeni
el (Eminescu, p.m.) își caută modele și izvoare”.
Această idee, precum și ideea dependenței to-
tale a poeziei lui Eminescu de literatura și „spiri-
tul german”, îi provoacă lui I.E. Torouțiu urmă-
torul comentariu ironic: „Cu alte cuvinte poetul
nostru reprezentativ n-a creat nimic indepen-
dent, totul este «contopire din spiritul german și
geniul creator al lui Eminescu» prin intermediul
«nu numai al uriașei culturi germane, ci și a tot
ce-i putea mijloci limba germană»” (I.E. Torouțiu,
articolul Eminescu und der deutske geist, 1936, în
5). Afirmațiile lui Ion Sân-Giorgiu îl nemul-
țumesc pe I.E. Torouțiu, deși, pe de altă parte,
el apreciază primul eseu al lui Ion Sân-Giorgiu
(Mihai Eminescu și Goethe 1929), eseu care de-
monstrează existența în poezia lui Eminescu a
mai multor influențe din cultura germană, care
nu pot fi contestate.
■
Efectul „Rashomon” și adevărul
despre moartea martirului
Mircea Vulcănescu
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o
mașină de exprimat poetic - și pe înțele-
sul oricui -, cele mai rigide și mai anoste
cunoștințe din orice domeniu. E colosal.
Ajungi să crezi, ascultându-l, că pașii fă-
cuți de omenire în domeniul științei au
fost drămuiți și struniți întotdeauna de
Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile
să nu se poată întoarce împotriva omului”
(Teodor Duțu, fost deținut politic).
Voi începe ilustrarea efectului Rashomon cu o
părere care, nu se știe de ce, nu a convenit
poliției gândirii de pe internet grăbită nevoie
mare s-o îndepărteze. Era un comentariu la o emisi-
unie a lui Radu Paraschivescu având-o ca invitată pe
Tatiana Niculescu, scriitoarea care a romanțat viziu-
nea securistă asupra Sfântului Arsenie Boca, practic
martirizat1 de Securitatea comunistă prin schingiuire
în noiembrie 1989. Iată opinia ștearsă din umbră în
repetate rânduri: „Te ocupi [tu, Radu Paraschivescu]
de no Names ca Tatiana Niculescu și nu promovezi
adevărata valoare, cum este această doamnă, Vasiliu-
Scraba, accesată (on-line, să n-avem discuții!) de zeci
de mii de cititori” (Dan Liviu Boeriu). Mai precis, de
52887 de cititori care i-au accesat eseurile pe internet
de 182153 ori.
Comentariul trecut pe facebook în aprilie 2022
diferă radical de părerea zisului „dan popescu”, în-
crâncenat cenzor al meu pe youtube, pe facebook
și-n wikipedii, ascuns după mulțime de pseudonime,
printre care și MyComp sau Donarius, sau Accipiter
GentilisQ2. Pitit după „dan popescu”, trecuse pe you-
tube următorul comentariu, după ce-mi audiase un
videoclip: „Scrieți, scrieți, că vă citește doar soțul!”
Despre cele două opinii divergente, vechii romani
ar fi zis „quot homines, tot sententiae”, evidențiind
deosebirea firească dintre oamenii care, diferiți fiind,
ajung la păreri foarte deosebite asupra aceluiași su-
biect, uneori chiar contradictorii. Dar, cum latina nu
mai este la modă, în loc de QUOT CAPITA, TOT
SENSUS, i.e. „câte capete, atâtea păreri”, wikipedia
indică aici că ar fi vorba de „efectul Rashomon”.
Intitulat „Rashomon” după filmul japonez din
1950, „efectul” evidențiază covârșitoarea diferență
dintre spusele martorilor unuia și aceluiași eveni-
ment. Aduce oare ceva nou „efectul Rashomon” față
de vechea și înțeleapta constatare a latinilor? Desigur,
nu! Are doar avantajul noutății cu orice preț și al ten-
tei cultural-globaliste promovată de grupul celor care
au confiscat wikipedia.
Mircea Eliade, „cel mai onorat și prețuit român
din secolul XX”, a scris în 1967 Trepte pentru Mircea
Vulcănescu, citite la câțiva ani distanță și de sora filo-
sofului. Renumitul savant și-a încheiat eseul pe ide-
ea victoriei prietenului său asupra călăilor și asupra
morții. Însăși moartea lui Iisus pe cruce îi asigurase
lui Mircea Vulcănescu triumful asupra morții, ca și
altor martiri români, uciși după gratii în „universită-
țile lui Teohari Georgescu”.
Un fost „profesor” al acestor universități, ajuns la
Paris, a povestit exilaților români despre încarcerarea
la temperaturi de îngheț prin care i-a fost pedepsi-
tă lui Mircea Vulcănescu îndrăznela de a-i învăța la
Aiud românește pe gardienii maghiari: „A doua zi
dimineață, Mircea Vulcănescu devenise un sloi de
gheață, după o noapte petrecută pe un ger de -20 de
grade. Așa l-au aflat șeful temnicerilor de altă limbă, și
tovarășii săi, a doua zi dimineața. Țurțure de gheață,
cu ochii deschiși, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu
soarele. Din țuțurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o
lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se și împreunân-
du-se în sânul mumei-fire cu cele ale osândiților de
limbă românească, în acea dimineață de iarnă, când
aceștia și-au luat rămas bun de la răposatul Mircea
Vulcănescu, închinându-se, șoptind: Să-i fie țărâna
ușoară și Dumnezeu să-i ierte pe călăi - căci numai
de la El poate veni iertarea. De la cea mai frumoasă
inteligență românească pe care norocul m-a învred-
nicit s-o cunosc.”3
Din fragmentul citat reiese o părere diferită de cea
cunoscută din mass-media oficială, după care filoso-
ful ar fi murit în temniță sacrificându-și viața ca să
salveze un tânăr. Petre Pandrea fusese revoltat la cul-
me de asasinarea după gratii a lui Mircea Vulcănescu,
ținut „dezbrăcat la piele, în Celula Neagră, în plină
iarnă” (p. 229).
Cum ani de zile am citit eseistică filosofică în Sala
Fondului Secret al Bibliotecii Academiei, ajunsesem
să știu numele și lecturile cititorilor din sala de la
etaj. Fiindcă materialele consultate erau uneori lăsate
pe a doua zi cu fișa cititorului care le solicitase. Așa
i-am reperat pe Handoca și Ornea, necitind cărțile
și revistele vremii din care să le aflu numele. Aceștia,
într-una din însoritele zile ale toamnei anului 1989
își povesteau strigând în curtea Bibliotecii, unde mă
plimbam într-o mică pauză, cum a murit Mircea
Vulcănescu pe cimentul ud al celulei de la Jilava ca să
salveze de la moarte un tânăr.
Pe imaginea corpolentului filozof, care a salvat cu
propriul trup un deținut tânăr, avea să tricoteze câți-
va ani mai târziu și corpolentul Andrei Pleșu, într-un
interviu difuzat și răs-difuzat4. Imagine cu totul falsă,
căci după gratii Vulcănescu ajunsese foarte repede
piele și os, sculptorul Aurel Obreja comparându-l cu
„un schelet de biserică arsă”.
În secolul XXI a ajuns să fie cunoscută și păre-
rea lui Ion Halmaghi, născut în America și repatriat
acolo după ce scăpase cu viață din „universitățile lui
Teohari Georgescu”. Mărturia lui diferă radical de
cea a „țipuitorilor” din curtea Bibliotecii Academiei,
„oficializată” ulterior. Ion Halmaghi, fost student al
lui Mircea Eliade ajuns ca atâția alți nevinovați în
temniță, a povestit că în celula de pedeapsă de la
„universitatea Jilava” - cu fecale, urină si apă pe jos
- nu fusese băgat doar Mircea Vulcănescu și tână-
rul căruia i-ar fi salvat viața culcându-se pe cimentul
umed, ci mai mulți tineri „studenți” care-l audiaseră
pe filosof. După ce fuseseră cu sălbăticie bătuți, au
fost cu toții pedepsiți să stea zile și nopți în picioare
în frigul înlemnitor al „Negrei”, deoarece profesorul
14
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Vulcănescu a încălcat regulamentul ținându-le pre-
legeri. Fostul deținut Halmaghi a confirmat adevărul
propunerii lui Mircea Vulcănescu de a se întinde pe
jos, nemaiputându-se ține pe picioare. Dar, spre de-
osebire de varianta „oficială”, el a mai relatat că tinerii
din celulă n-au fost de acord și că ei l-au susținut fizic
să depășească încercarea care-l adusese la limitele
puterii de rezistență pe filosoful care ținuse deținuți-
lor de la Aiud o conferință despre sinucidere5.
În memoriile lui Petre Pandrea aflăm povestită în-
tâmplarea de la Jilava într-un mod asemănător: „Au
fost dezbrăcați și lăsați în izmene pe vreme de iarnă,
la Neagra, să moară. Crimă cu premeditare... asasinat
de deținuți politic necondamnați la moarte. Nu s-au
dat însă bătuți. Nu s-au culcat pe ciment ca să capete
pleurezie. S-au frecat reciproc pe spinări și pe piept.
Mișcare nu se putea face. Au ieșit învinețiți. După
câteva zile, Mircea Vulcănescu căpătase febră. Avea
pleurezie. A fost internat în Spitalul de la Văcărești.
I s-au scos 800 de grame de puroi din plămâni.
Organismul rezistent s-a refăcut. Când am intrat eu,
bolnav de hepatită infecțioasă..., Mircea Vulcănescu
pleca cu duba la Aiud, refăcut” (Călugărul alb, p.233).
La colocviul „Mircea Vulcănescu” de la Tecuci,
observasem în 2011 și nepotrivirea de dată. Căci
întâmplarea de la Jilava fusese în 1951, iar Mircea
Vulcănescu a trecut în lumea celor drepți la Aiud în
28 octombrie 1952 (https://www.youtube.com/wat-
ch?v=6kuhSDeAnVQ).
Torturat la un moment dat în aceeași serie cu
„profesorul” Mircea Vulcănescu, un fost „student”
al „Universității Aiud” își amintea următoarea sce-
nă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam
aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea
Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot
corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesim-
țire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de
un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în
dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă
de un copil... Cum trecea tocmai prin dreptul meu,
m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încu-
rajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a
îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a
tăiat respirația”.6.
De la studenții „Universității Aiud” știm azi că
Vulcănescu remarcase cum guvernanții României
subjugate de sovietici disprețuiau valorile culturale
ZuZu Caratanase (România)	Incertus II (2016), xilogravură, 50 x 70 cm
românești, făcând să se lățească pseudo-cultura, cum
fac și azi urmașii lor de după 1990 grupați în jurul
lui Brucan, spre a rămâne la putere. Într-un articol
publicat de revista Grupului de Dialog Social fondat
de Silviu Brucan, Pavel Câmpeanu, român de origine
evreiască, scria că în secția ideologică a CC al PCR
nu a pătruns până în mijlocul anilor optzeci nici un
etnic român (Revista 22, Nr.9/ 2001). Or, chiar aces-
tei secții ideologice i-a aparținut „comandamentul
efectiv al aparatului de teroare și diversiune, ea fi-
ind „departamentul cel mai apropiat de Kremlin al
conducerii PCR” (cf. Ion Varlam, Pseudo-Romania,
București, Ed. Vog).
Observând, ca și Ion Varlam, că pârghiile pu-
terii au rămas în aceleași mâini în care fuseseră și
în „Statul concentrațional comunist” (cf. Mircea
Eliade), poetul Mircea Ciobanu a compus după 1990
următoarele versuri, când fostul secretar al lui Ioșca
Chișinewski, Paul Cornea, ajunsese sfătuitorul lui
Mihai Șora, ministrul educației ce a permis îndepăr-
tarea elevilor români de către colegii lor maghiari din
școli ce deveniseră maghiare sub ocupația hortystă
(sept. 1940 și nov. 1944): „Cine sînt ei/dacă nume-
le mic le-a fost scris/numai cu partea lui de ocară/
în cartea orașului?// Iată-i cu mâna pe bici/Cu po-
runcile-n gură,/iată-i stăpâni peste marea cătușă.//
N-au arat,/sămânță în brazdă/n-au aruncat,/cânte-
cul lor cel mai lung ridica/în slava batjocurii/ nume-
le plugului.//Iată-i cu mâna pe bici,/cu poruncile-n
gură;/iată-i stăpâni peste/marea cătușă”7. De unde să
bănuiască Mircea Ciobanu că însuși proletcultistul
Paul Cornea va conduce un doctorat despre opera
sa, dându-și impostura în petec odată cu alcătuirea
prefeței la acea lucrare8.
În opinia lui Ion Varlam, Teohari Georgescu și
Alexandru Nikolski erau numele conspirative ale ce-
lor doi agenți sovietici care au condus după 6 Martie
1945 Ministerul de interne și Siguranța9.
Pentru păcălit prostimea, mafia care a confiscat
Wikipedia a inventat un pedegree românesc pen-
tru Burăh Tescovici (cf. Radu Teodoru, România
ca o pradă, Ed. Lucman, 2005, p.292), aka Teohari
Georgescu10, știut fiind că securitatea anti-româneas-
că se specializase pe falsificări. Închisorile comunis-
te au fost desemnate ca „universitățile lui Teohari
Georgesu” de către Petre Pandrea, în libertate apă-
rătorul preotului Ion Iovan de la Vladimirești, prima
mânăstire desființată, și după gratii, la rândul său,
conferențiar în „Universitatea Aiudului”.
De la fostul deținut politic Demostene Andronescu
aflăm că respectiva „Universitate” ar fi avut, ca să zi-
cem așa, și un „rector”, pe profesorul doctor în fizică
atomică George Manu. Susținută în 1933, teza de
doctorat îi fusese îndrumată de Marie Curie, care-i
propusese să rămână să lucreze împreună11. Om
de vastă cultură științifică și umanistă, profesorul
George Manu a preferat cariera universitară din țară.
În martie 1948 a fost închis de agenții sovieticilor
pentru volumul din 1947, În spatele Cortinei de fier.
România sub ocupație sovietică, semnat cu pseudo-
nimul Testis Dacicus, volum de negăsit, deși retipărit
la București în 2004 de Ed. Kullusys și în 2011 de Ed.
„Mica Valahie”. La farsa de proces cu verdictul înain-
te stabilit de ocupanți, savantul atomist a zis: „Tot ce
am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi
pare rău că n-am reușit” (Gh. Manu). Fusese un „rec-
tor” unanim admirat și prețuit, între anii 1954 și 1961
- anul uciderii sale după gratii12.
Mircea Eliade13 scrisese într-o revistă de la Paris
că „pentru om, libertatea nu poate fi actualizată de-
cât împotriva momentului istoric, împotriva timpu-
lui care te silește să faci cutare sau cutare lucru” (rev.
Luceafărul, Paris, 2 mai 1949).
Un inginer închis la Aiud își amintea că, după
niște prelegeri de filozofie medievală, Mircea
Vulcănescu subliniase următoarea idee: „drumul că-
tre Dumnezeu și pacea Sa trece prin sufletul omului,
nu prin cuget, prin mintea sa”14.
Filosoful ajuns profesor în „universitățile lui
Teohari Georgescu” n-ar fi putut niciodată să facă
acea confuzie dintre căldura inimii și lumina inteli-
genței, care apare într-un citat din călugărul Andrei
Scrima, fragment scos la vedere prin lipsa de discer-
nământ a unui universitar ieșean și a unei universita-
re bucureștene15. Iată citatul care putea fi lăsat ascuns
în arhivă, să nu ajungă să fie mediatizat printr-o car-
te, apoi preluat și postat pe facebook: „Există o anu-
mită maturitate a gândirii în care spiritul devine atât
de subtil, atât de pătrunzător, atât de deschis oricărei
realități, încât ține locul, ca să spunem astfel, inimii.
Cunoașterea suplinește atunci afecțiunea: îi înțelegi
atât de bine pe oameni, încât îi tratezi cu tot atâta tact
și inteligență ca și cum i-ai iubi” (postare la #Andrei
Scrima din 24 aprilie 2021).
Ca și „profesorul” Mircea Vulcănescu, „rectorul”
Universității Aiud, adică marele fizician descendent
din familia Cantacuzinilor, a fost o adevărată en-
ciclopedie în toate domeniile și un erou al moralei
creștine, rezistând diabolicelor schingiuiri pentru
salvarea sufletului în lumea de dincolo.
Într-una din epistolele primite din țară de Mircea
Eliade, sora lui Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1978
următoarele: „Când m-am întors, ca și fiul meu cel
mare și fiica cea mică a fratelui meu, precum și alți
câțiva membri ai familiei mele, de pe meleaguri-
le unde a murit fratele meu, abia atunci am aflat că
el pierise cu un an în urmă (...). Nimic nu m-a pu-
tut consola (...) până în ziua în care mi-au parvenit
„Treptele” pe care le-ați scris pentru fratele meu.
Efectul a fost miraculos și fulgerător (...). L-am citit
adânc impresionată de nenumărate ori, am ațipit
apoi câteva minute, îndată după amiază, când am au-
zit pe Mircea șoptindu-mi în germană cum a fost la
judecata sufletului său: Cum se rugase blând de mân-
tuire („Erloese mich!”) și cum toate greșelile i-au fost
șterse, au dispărut ca de la sine, la dreapta lor cân-
tărire („Alles loest sich von selbst vor der gespanten
Gericht”). „Nu știu de ce mi-a vorbit nemțește” - a
mai adăugat ea. „Poate unde citeam, în acea perioa-
dă, foarte mult pe Rilke16, pe care el și Dan Botta l-au
tradus așa de frumos”17.
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
15
o
Când, înainte de a pleca la Londra ca atașat cultu-
ral, a scris un text despre Nae Ionescu (1890 -1940),
Mircea Eliade citase din spusele Profesorului după
care „moartea e o trecere a omului într-o altă condi-
ție cosmică și o desăvârșire, căci înseamnă o apropi-
ere de Dumnezeu”18.
Economistul Mircea Vulcănescu - datorită căru-
ia Țara își mărise rezerva de aur a Băncii Naționale
ca urmare a negocierii plății exporturilor de petrol
către Germania (M. Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed.
Crater, 2000, p.170) - a fost arestat în 1946 și închis
zece zile la Arsenal, între 18 și 28 mai 1946.
Fiindu-i plătit în aur petrolul, România terminase
războiul cu „cea mai mare rezervă de aur din cursul
istoriei sale, peste 230 de tone de aur” consemnase
A. Apahideanu, acea rudă cu Mircea Cancicov care a
revendicat vila „Cancicov” din Bacău.
Tezaurul Băncii Naționale, de cca 40 de vagoane
de lingouri de aur, a fost însușit de ocupantul stalinist
care l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu, rearestat
în ziua de 30 august 1946, la 8 ani de temniță grea,
pentru „aservirea României”.
Prin flagranta ei nedreptate, condamnarea din
10 octombrie 1946, pentru „aservire” economică
Germaniei și „dezastrul” României, i-a pricinuit fi-
losofului și economistului de geniu declanșarea unui
icter mecanic.19. Succesivele amânări ale recursului
au fost fructificate de torționarii securisto-comuniști
pentru noi anchete prin schingiuiri inimaginabile
care l-au îmbolnăvit de tuberculoză. Dintr-un volum
cu amintiri din detenție s-a putut afla că în 1947 filo-
soful era deja suferind de TBC, în urma unor „mari
constrângeri” spre a-l forța să semneze descrieri de
fapte pe care nu le făcuse20. Despre tuberculoza căpă-
tată în 1947 scrie și soția filosofului. Pe 19 decembrie
1947 ea notează în jurnalul propriu următoarele „îmi
spune că el și-a dat injecțiile, medicamentele și ali-
mentele unor deținuți ca să le scape viața” (Mărgărita
Ioana Vulcănescu).
La rejudecarea procesului, în ziua de 20 dec.
1947, procurorul ceruse achitarea. Pentru că însuși
ministrul de justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, fusese de
părere că Vulcănescu nu trebuie condamnat. Dar
Pătrășcanu a fost măturat de la putere de colonelul
sovietic Ana Pauker, născută Rabinshon, fiind înlo-
cuit prin Avram Bunaciu, de origine evreiască. Pe 6
februarie 1948 Mircea Vulcănescu a fost condamnat
cu aceeași sentință injustă din 1946, deși, între cele
două închisori, cea de la Arsenal și cea de la Aiud,
la solicitarea Ministerului economiei, el ajutase să
fie redactate „amendamentele românești la clau-
zele economice ale Tratatului de pace de la Paris”
(Ultimul cuvânt, Ed. Crater, 2000, p.95), încă valabile
pe 15 ianuarie 1948 când Mircea Vulcănescu a ținut
discursul său de apărare împotriva unor acuzații
strigătoare la cer prin nedreptatea lor. Negându-i-
se practic dreptul la contestație, care a fost amânată
sine die, a fost închis din nou la Aiud. Cu două zile
înainte de pronunțarea sentinței finale, pe 4 februa-
rie 1948 se semnase Pactul Molotov - Ana Pauker de
aservire economică a României. De atunci Mircea
Vulcănescu, martirizat în „universitățile lui Teohari
Georgescu”, a rămas să fie etichetat drept „criminal
de război”. În schimb Ana Pauker21, implicată îm-
preună cu Nikolski în orchestrarea Experimentului
Pitești și scăpată de pedeapsă datorită prieteniei ei cu
Molotov22, împodobește în continuare Ministerul de
Externe cu portretul ei.
Note
1	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-marti-
riul7-boca/.
2	Wikipedistul „Cezărică” a avut buna idee să
introducă fișa „Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani”
în Wikipedia.ro, conspectând opinii despre povestire din
sursele mai la vedere, printre care și părerile acad. Eugen
Simion. La încercarea de a adăuga un link cu noua mea
interpretare publicată în Acolada, 12/ 2020, un „Donarius”
a îndepărtat-o după trei minute, îndată ce a sesizat nu-
mele autoarei, fiindcă în 3 minute nu a putut ghici ideile
cuprinse în exegeza propusă (https://isabelavs2.wor-
dpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-foto-
grafie-mircea-eliade/). După vreo cinci ore, wikipedistul
„Donarius” a motivat ștergerea și ștampilarea ca „spam”,
scriind la Discuții că Isabela Vasiliu-Scraba n-ar aduce nici
o noutate, „reluând interpretările existente deja în articolul
din Wikipedia” (Donarius, 13 dec. 2020, 19:18). Cum în
cinci ore este posibil să fi parcurs conținutul ideatic al noii
mele interpretări, reproșul că au fost reluate interpretările
existente s-a ivit probabil din neputința de a deosebi între
noua hermeneutică bazată pe ideea unui Dumnezeu viu
acționând în lume și afirmația lui Eugen Simion după care
tema nuvelei ar fi Dumnezeu „ca și mort pentru lume”. De
unde reiese că Wikipedia dă „ucazuri” de interpretare prin
analfabeți funcționali care nu pricep nimic din ce citesc.
Încrâncenarea lui Donarius împotriva scrisului meu s-a
mai văzut la distanță de o lună când a venit cu noi așa-zi-
se argumente pentru reîndepărtarea textului Harismele
Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”. Întâi l-a „identificat
ca vandalism”, cf. Donarius, 23:21, 14 ian.2021, identifica-
rea ca „spam” fiind deja invocată pe 13 dec. 2020. Apoi,
fără nici o argumentare, a decretat că hermeneutica mea
la nuvela O fotografie veche de 14 ani ar „promova teoria
conspirației” (cf. Donarius, 23:27, 14 ian 2021). După ce-
au mai trecut două zile, același Donarius pitit acum după
pseudonimul „Accipiter GentilisQ” a propus spre ștergere
fișa „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia, vezi nota 5 din
interpretarea mea la Dayan, https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transpa-
renta-matematica-a-realitatii/). Citind în confiscata wi-
kipedie așa-zisele argumente de cenzurare, se poate pre-
supune că în zilele noastre s-a împlinit profeția Sfântului
Arsenie Boca: „Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor crede că
numai ei sînt atotputernici și atoateștiutori” (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o
profeție a Sfântului Arsenie Boca, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadra-
ganescu11/ ).
3	vezi prefața lui Titus Bărbulescu la vol. Mircea
Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului,
București, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17.
4	vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002,
p.47.
5	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt
și fotografia „de 14 ani”, din rev. Acolada, Satu Mare, 12/
2020
6	vezi N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comunis-
te.
7	vezi Mircea Ciobanu, Cântec, în vol. Anul tăcerii,
București, Ed, Vitruviu, 1997, p. 78.
8	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab.
Poezii încifrate de Mircea Ciobanu și salvatoarea neînțele-
gere a criticului Marian Popa, https://isabelavs2.wordpress.
com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/.
9	vezi Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog,
2004, pp. 320-321.
10	„Teohari Georgescu locuiește pe aceeași stradă cu
mine” - scria Petre Pandrea care locuia pe Str. Sandu
Aldea. „Dar nu îndrăznește să ridice capul când mă vede.
Circulă ca o stafie obeză, într-o mașină mică, ducându-l
dimineața la munca de jos a unei edituri și se strecoară la
ora 17 în casa oblonită, înconjurată cu garduri zăbrelite
de fier” (Memoriile mandarinului valah, jurnal 1957-1958
vol. II, București, Ed. Vremea, 2012, p. 235).
11	vezi Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din
secolul XX, Făgăraș, 2014, p.332.
12	D. Andronescu, Reeducarea de la Aiud, București,
2009.
13	Mircea Eliade nota într-o epistolă următoarele: „Știu
că după moartea mea voi fi recunoscut, oficial, și de nea-
mul din care fac parte. Și asta mi-e destul” (16 iunie 1970).
M. Eliade a fost, într-adevăr, recunoscut de universitarul
Petru Ursache și de încă alți câțiva, să-i numeri pe degetele
de la o mână. Oficialii culturii comuniste și post-comu-
niste, cu toții aflați în rândul adoratorilor lui Zigu Ornea,
cel care l-a băgat pe Noica în temniță, nu l-au recunoscut
pe Eliade nici post-mortem. Ei doar s-au străduit, prin
mass-media oficială, „să-l cocoațe” (apud. P. Ursache)
deasupra marelui Eliade pe micul său turnător, Ioan Petru
Culianu (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/
isabelavs-culianugonflat19/) . Din cele scrise de arhivistul
Florin Cîntec aflăm că în nedreapta acuzare a lui Mircea
Eliade, unica așa zisă „dovadă” a fost extrasă de Florin
Țurcanu dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine
dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schin-
giuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această
așa-zisă „dovadă”, Florin Cîntec observa cu justețe „sur-
prinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție
aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cîntec,
Corespondența Mircea Eliade - Radu Gyr, în rev. Origini.
Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-
July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul
dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cîntec, fost bur-
sier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade
Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu
ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului
573 citat. Era dosarul întocmit lui Mircea Eliade sau lui
Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un
dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar pre-
lucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva
unuia, ori a celuilalt” (Florin Cîntec, ibid., p.30).
14	Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, 1999.
15	Numele ei este Dana Jalobeanu, amatoare, ca si
„Donarius”/ „Accipiter GentilisQ”, să facă dispărut eseul
Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” din pagi-
na de Facebook „Alege filosofia” (18 oct. 2022)
16	vezi Rilke, Poeme în tălmăcirea lui M. Vulcănescu,
1943-1945, Ed. Paideia, București, 1991.
17	vezi Mihaela Vulcănescu, oct. 1978, la p.94 din
vol. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 5, Criterion
Publishing, 2007.
18	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică
a narațiunii: Mircea Eliade, „La Țigănci”, fragmentar pe
hârtie în rev. Acolada, Satu Mare, anul XIV, nr.11/ 156,
noiembrie 2020, p.13: https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-proza-mircea-elia-
de-la-tiganci/ .
19	Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Crater, 2000,
p.11.
20	pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II,
București, 1997, citat și în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba,
Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea
Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și
publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argu-
mentum”, din rev. Acolada, Satu Mare, 10/ 2020, https://
isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-fac-
tum-non-valet-argumentum/.
21 Iată ce scria Petre Pandrea în jurnalul său din 1958:
„Ana Pauker își plimbă azi hoitul pe străzile Capitalei în
scuipatul general, și, răsuflând ca o balenă, înoată greu în
latrina disprețului public” (Memoriile mandarinului valah,
jurnal 1957-1958 vol. II, București, Ed. Vremea, 2012, p.
235; a doua arestare a lui Petre Pandrea a fost între 23 au-
gust 1958 și 1964).
22	vezi Denis Deletant, Securitatea și disidența în
România, 1998, p. 59 și Denis Deletant, România sub re-
gim comunist, București, 1997.
■
16
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Școlile filosofice
hinduiste în contradicții
de semnificare
■ Iulian Chivu
Și totuși este un gen de scriitură din care
bibliografia nu poate fi exclusă; referințe-
le acesteia, dacă nu prilejuiesc ele însele
conținutul discuțiilor, vin cu persuasiune argu-
mentativă mai ales când cercetarea este una strict
teoretică. Remarcăm că referitor la studiile orien-
tale care privesc ideile din cea de a doua derivare
noetică, cercetările occidentale își fac din biblio-
grafii un criteriu important de analiză, dar și pri-
lej de controverse în interpretare. Orientalistica
însă s-a limitat, și nu doar în viziunea cercetă-
torilor occidentali, la descriptivismul nostalgic al
ancestralului (illo tempore), la stupoarea mistică
a ezoterismului vedic, la mitologie, la viziunea
vieții și a morții din perspectivă brahmanică și
a recurs curent la diferențierile esențiale dintre
școlile filosofice hinduiste, pe temeiul pledoari-
ilor pragmatice pornind de la Vede și Upanișade
spre shastre (principii). Prezența acestui termen
sanscrit în desinențe este un indiciu al inclinați-
ei hinduse spre teoretizare, după cum observăm
în diversitatea (sakhâ) interpretărilor vedice.
Brahmana a condus, teologic, la apariția upani-
șadelor, însă în contextul empirist al orientărilor
filosofice și în paralel cu inițierea brahmanică:
Aranyaka (cartea pădurii) asigură partea expe-
rimentală a upanișadelor, deductibilă alegoric în
idei filosofice după experiența silvestră a novice-
lui - de la ritual până la reprezentarea tropologi-
că și la sinteza ideilor. Interpretarea upanișadelor
este, în consecință, diferențiată după opțiuni-
le dogmatice ale școlilor filosofice ulterioare,
așa cum a demonstrat Paul Deussen (Filosofia
Upanișadelor, Leipzig 1919).
În descriptivismul lucrării lui, Deussen face o
atentă analiză a metafizicii vedice constituite în
jurul lui Brahman ca unitate desăvârșită, princi-
piu cosmic, zeu personal, scop metafizic repre-
zentat simbolic și tălmăcit în upanișade, apoi ca
gândire, conștiință, demiurg și nimicitor al lu-
mii. Deussen, în temeiul upanișadelor, se arată
mai insistent în filosofia hinduistă, dar predilect
din perspectiva sistemului Samkhya (dualismul,
evoluția, mântuirea, sufletul bipolar, manas, pra-
na, corp subtil, stările sufletului), celelalte orien-
tări filosofice fiind abordate ocazional în raport
cu nevoile analizei metafizice a sistemului upa-
nișadic. Cum Hinduismul este în egală măsură
filosofie, dar și religie, cea de a treia ca mărime
(după creștinism și islamism), el prefigurează
prin școlile sale structuri semantice menite să le
reprezinte doctrinar, iar substratul argumentativ
al acestora se coboară profund în substanța epică
a Upanișadelor, în experiență rituală, în cunoaș-
tere conceptuală.
Azi, teoreticienii filosofiilor hinduiste, dacă
nu se țin încă departe de conținut (care „constă
într-un complicat amestec de străvechi credințe
populare cu elemente din religia vedică și cu idei
brahmane”1), rămân în definiri schematice („Se
dă numele de hinduism formei degenerate a bra-
hmanismului care a dat naștere la două curente:
curentul filosofic și curentul mitologic”2), iar alte-
ori3 hinduismul nu este definit ca atare decât prin
școlile filosofice care îl compun și al căror număr
este diferit din cauza criteriilor de clasificare4
(ele presupun și includ sau contrazic și exclud).
Și totuși, pentru început, să enumerăm, potrivit
uneia dintre opțiuni, primele șase curente filoso-
fice vedantine socotite mai importante. Primele
sunt cele din ciclul darshana (vedere a zeului,
revelație): Nyaya darshana, Vaiseshika darsha-
na, Samkhya darshana, Yoga darshana, Vedanta
darshana. Cea de a șasea este Purva mimamsa
Peter Lazarov (Bulgaria)	Electra III (2019), gravură pe placă acrilică, 35 x 28 cm
(reflecție), care se anunță a fi cea mai speculativă.
Ele se distingeau în viziunea călugărului jainist
Akalanka (sec. VIII d.Hr.), prin ceea ce susțineau
în obiectul analizei lor (dharma) prin perfor-
manță (karma), prin avere (artha), prin dorință
(kama), prin nonviolență (ahimsa), prin separa-
re (kaivalya), iar ca particularitate de eliberare
(moksa), prin meditație (dhyana), prin renunțare
(samnyasa) și prin suferință (duhkha); de aici și
diferențele conceptuale și de doctrină dintre ele.
Jainismul, centrat pe ideea de suflet (jiva) ca per-
manență spirituală detașată de materie (pudgala),
dar care, împreună cu aceasta sau și cu dharma,
adharma și âkasa (spațialitatea) își contextuali-
zează dogma și se sprijină pe tradiții majore și
minore cuprinzătoare, iar cu Buddhismul, care se
diversifica în numeroase școli și sub-școli adia-
cente spre a se putea impune, lucrurile se rami-
fică, devin stufoase și se îndepărtează de la ceea
ce Vedanta oferă prin Brahmane și Upanișade
curentelor care descind din ele fără intermedi-
eri. Astfel, Tarka sastra sau Nyaya darshana, co-
respondentul analitic hindus al aristotelismului,
întemeiat de înțeleptul Gautama (sec. IV î. Hr),
miza pe cunoașterea predilect logică din patru
surse indubitabile (percepția, deducția, compa-
rația și evidența) care, împreună, conduc la eli-
berare.
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
17
o
Două secole mai târziu, cunoscutul înțelept
Kanada întemeiază Vaiseshika darshana, școa-
lă filosofică teocentristă, nu însă teistă, în care
Dumnezeu este cauza care a cauzat universul și
lumea pe seama a nouă elemente primordiale:
materiale (pământ, apă, eter), spațio-tempora-
le (dimensionale și de durată), vitale (Atman,
Manas), iar voința lui este supremă, decisivă
pentru sufletele oamenilor - pentru toate aces-
tea, Vaiseshika darshana este socotită a fi filo-
sofia cea mai realistă a Indiei. Apoi Samkhya
darshana este socotită cea mai veche filosofie
hindusă și este atribuită conceptual înțeleptu-
lui Kapila, teorie dualistă centrată pe materie și
conștiință, rezumabilă la ceea ce romanii expri-
mau prin ex nihilo nihil! și la incipiență dialecti-
că (interacțiunea omului cu materia prin faptă).
Conceptual, între Samkhya darshana și Vechiul
Testament sunt asemănări (probabil și legături)
de genul actului demiurgic și al Cuvântului
care îl pune în valoare (în Samkhya darshana se
afirmă Mahat ca intelect cosmic și Ahamkara
ca Ego cosmic/ Cuvântul) - diferențele se refe-
ră în principiu la structurile lor. Cu Yoga dar-
shana identificăm o nouă orientare dualistă, cu
originea în Yoga sutra și în Bhagavad-Gita, cu
purusha în centrul ei doctrinar care, spre deo-
sebire de Samkhya darshana, dezvoltă latura
etică și moralitatea prin practicarea ei yogină.
Prin Purva mimamsa, școala filosofică cea mai
ortodoxă a hinduismului, fondatorul ei, Jaimini,
își așază doctrina pe practica ritualurilor vedice
străvechi care asigură traiectoria sufletului spre
reîncarnări successive, spre eliberare. Și ar mai fi
de adăugat aici Vedanta darshana, întemeiată pe
upanișade. Ea definește eliberarea (moksha) pe
criteriile și exigențele cunoașterii până la iden-
tificarea cu Brahma. Numărul școlilor filosofice
hinduiste este, în fond, mai mare; de pildă John
Grimes admite 13 școli filosofice din aceeași
tulpină vedică (Jainism, sistemul Nyăya, apoi
Sănkhya, Vișeșika Vișiștăvaita, Dvaita, Advaita,
Vira Saiva, Saiva Siddhănta, Sivădvaita, apoi
Șaivismul din Cașmir, sistemul Mimămsă și nu
în cele din urmă sistemul Yoga și Buddhismul).
Într-o altă interpretare5, hinduismul este
etapizat după conținutul orientărilor ritua-
le în Vedism (structurat exclusiv pe Rg-Veda,
Yajur-Veda și Sama-Veda; sec. XXVII î. Hr),
Brahmanism (rezumat la Brahmane, Satapata-
Brahmana și Legile lui Manu; sec. X î. Hr),
Buddhism (sec. VI î. Hr) și Hinduism (sec. IV -
III î. Hr). Amintesc doar câteva diferențieri de
orientare semantică, de idee și de practică rituală
ca să evidențiem modalitățile instituirii lor doc-
trinare: Mithyă se referă la atributivitatea reali-
tății și înseamnă nici real, nici ireal, ci iluzoriu.
În filosofia Advaita este doar ireal (sat) și poate
fi suprimat, evitat, prevenit; dar nu este nici ireal
(asat) fiindcă poate fi perceput. Dharma înseam-
nă în Jainism dreptate, merit, datorie religioasă,
mediu al mișcării, iar în Buddhism denumeș-
te scripturi, dar și calitate sau cauză. Dharma-
bhuta-jnăna înseamnă conștiință atributivă -
concept cheie în filosofia Vasistadvaia. La fel,
cunoașterea (vidyă) este atributul divinității, dar
și al indivizilor. Este o substanță imaterială, lu-
minând de la sine și lipsită de conștiință. Este în
același timp substanță și atribut; vidyă-păda este
acel sector al cunoașterii în care sunt reprezenta-
te doctrinele filosofice, respctiv âgama. Ori âga-
ma poate semnifica diferit în funcție de context,
de situație, de doctrine filosofice, de practici
contemplative, dar și de metodele de adorație,
de unde se extinde la arta/știința construcției
idolilor și a templelor.
Cunoașterea din sfera conceptului artha este
de altă natură și se referă mai ales la cunoaște-
rea procesuală sau subsecventă, ca demers logic
și diferențierile filosofice îi urmează. Știm că
Nyâya condiționa silogismul de cinci termeni:
teza (pratijnă), argumentul (hetu), exemplul
(udăharana), aplicarea exemplului (upanaya)
și concluzia (nigamana). Mîmâmsâ6 vede si-
logismul în trei trepte logice: pratijnă, hetu,
udăharana sau într-o altă ordine de reprezen-
tare. În același timp, Buddhismul îl definește
în doi termeni: upanaya, respectiv udăharana.
În ce privește non-cunoașterea (anupalabdhi),
școlile Mîmâmsâ și Advaita afirmă că non-exis-
tența (abhăva) este cunoscută, paradoxal pentru
noi, prin non-cogniție (anupalabdhi) sau prin
non-manifestare.
Nu de puține ori, școlile filosofice hinduiste
se situează pe poziții semantice diferite, uneori
opuse, iar în praxiologia lor doctrinară implică
rituri închipuite în ordini la fel de diferite cu toa-
te că, așa cum am văzut, rădăcinile lor sunt uni-
tare - confruntările lor ideologice sunt adesea
declamate în temple în fața unor mase impor-
tante, manevrabile cu ușurință într-o atmosferă
zgomotasă, de bâlci spiritual, degradare evidentă
a atmosferei meditative din upanișade. O preci-
zare: Oricât ar fi de diferite școlile filosofice hi-
nduiste, conceptele de temelie ale vedantismului
sunt respectate. De pildă, știm că toate cele trei
ramuri ale Dharmei (viață religioasă, datorie),
după Chandogya Upanishad, se reduc la Yajna
(sacrificiu), Svădhyăya (studiu individual), apoi
la Dăna (generozitate) și, desigur, în altă ordi-
ne de idei, li se mai adaugă din timpul uceniciei
Tapas (austeritatea, meditația). Ele, fiind sec-
vențe de temelie ale datoriei religioase, rămân
din perspectiva școlilor filosofice, aidoma altor
chestiuni esențiale, nemodificate - orice dena-
turare semantică și funcțională a lor ar schimba
fundamental sistemul vedic și asta nu se dorea
din nicio parte. Ori tema vorbirii, a limbajului și
a cântărilor pentru căutare, cunoaștere si mân-
tuire este și una din premisele cunoașterii me-
tafizice în hinduism, așa cum atestă Chandogya
Upanishad - cea mai veche (înainte de primul
mileniu î, Hr,) și cea mai amplă upanisadă ve-
dică. Ea se ocupă de etimologie, cronologie, de
structuri și conținuturi, de bine și de rău, de spa-
țiu ca origine si ca finitudine, de semnificațiile
rituale ale cântării, de sufletul individual și de
brahmani... În diferențierile pe care le-au făcut
ulterior școlile filosofice, Chandogya Upanishad
promovează ea însăși sfere semantic neomoge-
ne, iar uneori chiar contradictorii. Astfel, dacă
viața este un „festival”, etica este ”donația” cuiva,
ceea ce anunță asocieri aparent fără vreo legătu-
ră, totuși școlile filosofice găsesc una: dacă via-
ța este un concurs complex de secvențe fericite
(„festival”), pozitive, fără cauzări și condiționări
materiale, etica vine ca o reglementare exterioa-
ră („donație”). Potrivit filosofiei Mîmâmsâ, în
Vede se operează adesea cu injoncțiuni (Vidhy)
sau ordine. Ele sunt de trei feluri: apurva-vidhi
(injoncțiune inițială, implicită), nyama-vidhi
(injoncțiune restrictivă) și parisankhyă-vidhi
(injoncțiune exclusivă); în alte școli, ele sunt
cinci la număr.
În sensul semnificării, intenționalitatea este
cuprinsă în același lexem cu semnificația intrin-
secă - tătparya -, însă în șoala Advayta semnifi-
cația intrinsecă are darul de a stimula cunoașterea
efectivă a unui lucru. În Școala Nyâsa, ea se da-
torează integral intenției vorbitorului. Ori cea
mai cunoscută diferență este cea dintre Școala
Vaiseșika și Școala Advaita provocată de lipsa de
omogenitate și de precizie a conceptului Sattă
(Ființă; Existență); în Vaiseșika ea este univer-
salul suprem (jăti), iar în Advaita este identică
cu Realitatea. Se știe că, în sanscrită, pratibha
numește inteligența ieșită din comun, intui-
ția imaginativă, însă filosofia Nyâya-Vaiseșika
o investește cu capacitate predictivă, dar și cu
capacitatea de a emite idei surprinzătoare. Aș
mai aminti aici cazul conceptului de „substanță”
(inițial, fără interese ale școlilor filosofice, lexi-
cul sanscrit produce si păstrează prin justificări
circumstanțiale o bogată sinonimie): Dravya
(substanța), în Școala Vaiseșika este o categorie
cuprinzătoare pentru ființe și obiecte și ea stă la
baza calităților, dar și a activităților (ca energie
proprie) - vezi cele 9 substanțe esențiale.
În Jainism însă, dravya denumește șase cate-
gorii reale izolate, tot atâtea principii7 (suflete in-
dividuale, materiale în sine, principiul mișcării,
al repausului, spațiul, timpul care face excepție
de la atributul realității). Școala Visiștâdvaita
cuprinde cu dravya primele două categorii
fundamentale (Visiștâdvaita enumeră șase ca-
tegorii: materia primordială, timpul, materia
pură, conștiința atributivă, sufletul individual și
Divinitatea) - prin substanță se înțelege „ceea ce
are noduri” - Divinitatea face excepție, ea fiind
pe deasupra și independentă. În școala Dvaita,
dravya este una din cele zece categorii funda-
mentale. Interesant este și cazul diferențelor din-
tre școlile buddhiste Sautrântica și Vaibhâșika în
legătură cu apratisankhyă-nirodha cu care se de-
numește anihilarea naturală. Ori tocmai aceste
diferențieri sunt evidente în însăși natura școli-
lor filosofice hinduiste, în doctrinele lor: Școala
Nyaya și infinitatea sufletelor individuale; Școala
Sânkhya și purușa (omul) ca ființă conștientă,
neschimbătoare și eternă; Școala Vaiseșika cu at-
man ca substanță spirituală eternă, omniprezen-
tă și imperceptibilă; Școala Visiștâvaita și sufletul
individual nenăscut, etern ca esență spirituală și
cognitivă (în Școala Dvaita aceste suflete sunt de
dimensiuni atomice); în Sistemul Advaita sufle-
tul este definit vag între Sine și non-Sine și așa
mai departe. Așadar, diferențierile în sisteme
particulare de idei și tipic ritual s-au făcut, mai
înainte de alte funcții, în acele sensuri primare
sau de concept care slujesc doctrinelor, dându-le
cu vizibil pragmatism individualitatea de care
ele aveau nevoie.
Note
1	Dicționar religios, de Ion. M. Stoian (Ed. Garamond,
Buc., 1994 p. 120)
2	Dicționar. Teosofie, esoterism, metafizică, masone-
rie, Ed. Herald, traduceree din limba franceză, Buc.,
f.a. p.109.
3	Vezi Dicționarul de filosofie indiană al lui John
Grimes (ED. Humanitas, Buc., 1999
4	Grimes (op. cit., p. 120) admite 13 școli asimilate
hinduismului, iar alți teoreticieni îi atribuie doar 6 șco-
li.
5	Angelo Morretta; Mituri indiene, Ed. Tehnică,
Buc.,1998, p.304
6	Dicționarul lui Grimes, p.41
7	Idem, p.97
■
18
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
diagnoze
Întoarcerea la Hegel
■ Andrei Marga
Filosofarea universală s-a despărțit de Hegel
ca urmare a faptului că asupra filosofiei sale
s-au abătut devreme multiple lovituri. Ele
au obstacolat sesizarea substanței, amploarei și
actualității ei.
Bunăoară, școala sa de la universitatea din
Berlin, unde Hegel devenise rector, nu a avut to-
tuși forța de a rezista împrejurărilor. Moartea fi-
losofului a intervenit brusc, pe fondul epidemiei
de holeră din 1831, încât totul a rămas în seama
istoriei (Jurgen Kaube, Hegels Welt, Rowohlt,
Berlin, 2021). În afara câtorva cărți, între care
Fenomenologia spiritului (1807), Știința logicii
(1812), Enciclopedia științelor filosofice (1817),
Filosofia dreptului (1820), filosofia lui Hegel
a rămas în prelegeri reținute de studenții săi.
Asistenții principali nu au izbutit să capete relief
prin scrieri de pondere. Discipolii (cum a fost Karl
Rosenkranz, Hegel’s Leben, 1844) au atras atenția
asupra datelor biografice și istorice reale, dar nu a
mai fost suficient pentru a face convingătoare an-
vergura celui mai mare filosof al epocii moderne.
A contat, desigur, și impresia, formată în ulti-
mii ani de viață a filosofului, că el ar susține ne-
condiționat statul prusac al timpului său. Mai ales
că Hegel devenise un reper. Din maxima filosofi-
ei sale - ceea „ce este real este rațional și ceea ce
este rațional devine real” - în care Hegel recur-
gea evident la semnificația duală a termenilor, s-a
reținut mai întâi prima parte. Imaginea aceasta
a venit până târziu (inclusiv la Karl Rosenzweig,
Hegel und der Staat, 1920), la Hegel văzându-se
mai curând o filosofie justificativă a ceea ce este
dat. Ceea ce hegelianismul nu a fost în nici un
caz! În fapt, Hegel a fost entuziasmat, ca nimeni
altul, de așezarea statelor pe temelia libertăților
și drepturilor cetățenești adusă de modernitate.
El a salutat intrarea lui Napoleon în Jena, în care
vedea întruchipat „spiritul lumii”, și a întreținut
legături cu revoluționarii francezi. El spunea că,
în consecința „constituției republicane”, ce schim-
ba guvernarea, „America trebuie să fie privită ca
țară a viitorului, a cărei însemnătate pentru isto-
ria universală se va revela mai târziu” (Prelegeri de
filosofia istoriei, ed.1968, p.86). În Filosofia drep-
tului (1820), Hegel exprima convingerea că abia
dreptul modern asigură viața demnă de om.
Pe fondul schimbării rapide din societate și
al unei năvalnice dezvoltări a științelor, s-a creat
repede prejudecata contradicției dintre sistemul
filosofic conservativ și metoda de gândire revo-
luționară a realității (Rudolf Haym, Hegel und se-
ine Zeit, 1857), care a cântărit și ea până târziu.
La răspândirea ei au contribuit mulți (între alții
Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach și sfârșitul fi-
losofiei clasice germane, 1886). Eroarea s-a putut
combate, prin monografii adâncite, abia în dece-
niile recente, când s-a arătat că metoda și filosofa-
rea sunt la Hegel în simbioză.
A cântărit greu și impresia că Hegel ar susține
schimbarea prin revoluție a ordinii. Cei reticenți
la schimbarea realității îl ignoră deliberat și astăzi
pe Hegel, ei crezând că realitatea dată este mai si-
gură decât proiectul schimbării ei. Mai ales că din
teoria lui Hegel a înstrăinării și din dialectica sa
orientată spre a pune în acord ordinea lumii și nă-
zuințele umane, s-au revendicat explicit discipoli
ai săi revoluționari, inclusiv Marx și Engels și cu-
rentul care i-a urmat. În orice caz, a durat un secol
până la a sesiza adevărul că „pentru Hegel fapte-
le nu posedă în ele nici o autoritate...; orice dat
trebuie să se justifice în fața rațiunii, care nu este
altceva decât totalitatea resurselor naturii și omu-
lui” (Herbert Marcuse, Vernunft und Revolution,
1941, Luchterhand, Darmstadt und Neuwied,
1972, p. 368). Oricum, prăbușirea autorității inte-
lectuale a marxismului în Europa anilor optzeci a
atras și secundarizarea lui Hegel.
Greutate a avut în istorie și impresia că din
concepția hegeliană a primordialității statului în
existența omului se poate justifica dreapta nazistă
a anilor treizeci. Aceasta a și revendicat ascenden-
ța. Hegel a fost atunci elogiat fără rezerve pentru
că l-a scos din discredit pe Machiavelli, care „a
gândit în contextul în care Italia, patria sa, era ex-
pusă în secolul al XVI-lea, invaziilor alemanilor,
francezilor, spaniolilor și turcilor. Această situa-
ție de defensivă ideologică a reapărut la începutul
secolului al XIX-lea în Germania, în momentul
invaziilor franceze, revoluționare și napoleonie-
ne. Fichte și Hegel l-au reabilitat pe Machiavelli
atunci când era important pentru poporul ger-
man să se apere contra unui inamic care răspân-
dea o ideologie umanitară” (Carl Schmitt, La noti-
on de politique. Theorie du partisan, Flammarion,
Paris, 1992, p. 110). Hegel a contat astfel ca pre-
misă a „statului total” - acel stat în care diferitele
Josip Butkovic (Croația)	Curțile 2 (2018)
xilogravură, acvatinta, 77 x 108 cm
domenii ale vieții sunt aduse la organicitatea sta-
tului existent și sub controlul lui. Abia ulterior
s-a luat în seamă faptul că la Hegel orice stat este
rațional numai dacă încorporează libertatea indi-
viduală și drepturile umane ca valori de bază.
A fost, apoi, răspândită convingerea că Hegel
ar fi închis filosofia în raport cu datele lumii și ar fi
fost opac la evoluția științelor într-o filosofie ori-
entată să argumenteze că salvarea creștină, profi-
lată de Iisus din Nazaret, ar fi chiar scopul istoriei
universale. Se ignora dezinvolt faptul că Hegel a
predat și matematică (exceptând algebra, pe care
a socotit-o prea abstractă în raport cu experien-
ța!) și s-a adâncit în Kepler, Galilei și Newton. El
cunoștea economia politică pe care Adam Smith
o relansase, după ce David Hume a delimitat-o. El
cunoștea sistemele juridice și stăpânea constituți-
onalismul. Arta îi era familiară, fiind și apropiatul
lui Holderlin și în anturajul lui Goethe. Iar teoria
înstrăinării, pe care o fonda, îl ducea la sociologie,
deși nu a folosit termenul. De la început, Hegel
parcursese abordările vieții și învățăturii lui Iisus
- inclusiv abordarea istorică a lui Iisus, ce luase
startul cu o generație înaintea sa. Interpretarea sa
cuprinzătoare a lumii este fundamental creștină.
Dar de aici nici o cale rațională nu susține de-
ducția că ar fi vorba de o filosofie suport al totali-
tarismului, în succesiunea lui Platon (cum susține
Karl Popper, în scrierea sa Societatea deschisă și
inamicii ei, 1945) - deducție ce violează datele
factuale biografice, filosofice, istorice ale filoso-
fiei hegeliene. Puține cărți de învățați cu preten-
ții au desfigurat în asemenea măsură, precum
Societatea deschisă și inamicii ei, filosofia unuia
dintre cei mai mari filosofi. Puține au înregistrat
un „eșec hermeneutic” (Henning Ottmann) atât
de mare, din care se alimentează copios și men-
talități de azi. În mod explicit, Hegel a operat cu
scenariul creștin al reconcilierii, dar nu a identifi-
cat reconcilierea cu vreo stare dată a istoriei.
Pe traseul istoriei filosofiei din ultimul secol
și jumătate a intervenit la un moment dat valul
filosofiei existențiale, care a mutat accentul pe re-
flecția asupra înfruntării limitelor vieții umane.
A urmat valul filosofiei neopozitiviste și analiti-
ce, care a făcut din felul și structura cunoașterii și
comunicării cheia vieții. Existențialismul și anali-
tismul au ocupat succesiv, decenii la rând, scena
filosofiei (vezi Andrei Marga, Introducere în filo-
sofia contemporană, Compania, București, 2014)
și au împins în margine alternativele. Presiunea
lor a marginalizat în primul rând alternativa gân-
dirii cuprinzătoare a realității creată de Hegel.
A avut efecte totdeauna prejudecata vremu-
rilor de schimbări, conform căreia ceea ce este
vechi este desuet, oricum neadevărat. Și această
prejudecată a durat, iar ea cunoaște o renaște-
re în ideologii și propagande din zilele noastre,
ca totdeauna nefastă în urmări. De aceea, abia a
început să se observe că la Hegel individul este
liber numai ca esență politică - nimeni și nimic
nu are justificare să treacă peste ea. În conceptul
hegelian al rațiunii sunt absorbite temele majore
ale filosofiei moderne și ideile revoluției france-
ze (pentru detalii, Andrei Marga, Filosofia critică
a „școlii de la Frankfurt”, Ecou Transilvan, 2014,
pp. 110-117). Hegel a dat de fapt un proiect cu-
prinzător, juridic și statal, în care rațiunea, în fapt
libertatea persoanelor, separarea puterilor în stat
și conducerea luminată, constituie reperul.
Azi însăși filosofia de cea mai mare anvergu-
ră, în fapt cultura lumii, a început întoarcerea la
filosofarea lui Hegel. Pe nesimțite, sub presiunea
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
19
o
dificultăților, simplu, clar. Trei fapte mă fac să re-
flectez și să vorbesc acum despre „întoarcerea la
Hegel”, asumându-mi, firește, bogatele implicații
ale formulei.
Mărturisesc că, personal, alături de colegi de
generație, închid o buclă. Am debutat, la semina-
riile de la Filosofie și Sociologie de la universita-
tea clujeană, în toamna lui 1966, cu comentarea
de pasaje din Știința logicii. Cel care conducea se-
minarul, D.D.Roșca, tocmai o tradusese în româ-
nește și probabil era interesat ce înțeleg studenții
confruntați cu celebra scriere. Am trecut, în anii
ce au urmat, în ceea ce mă privește, prin exege-
za lui Richard Kroner (Von Kant bis Hegel, 1921),
Lukacs, Marcuse, d’Hondt și Habermas pentru a
ajunge la înțelegerea lui Hegel. Mi-am dat seama
că exegeza din țară a filosofiei hegeliene nu a ținut
pasul și am propus, împreună cu colegi, o revizita-
re a acesteia (vezi Andrei Marga, Vasile Muscă, co-
ord., Teme hegeliene, Dacia, Cluj-Napoca, 1982).
Pot spune că acum bucla se închide pentru mine
revenind la Hegel, după un parcurs istoric, hegeli-
an spus, de acumulări pentru o optică personală.
Pare, însă, să fie însăși evoluția filosofiei actuale
spre Hegel. Spus cât se poate de direct, nu se mai
face față contradicțiilor, dificultăților și conflic-
telor realității fără a investiga întregul realității și
a o aborda istoric, în forma unei reconstrucții a
reproducerii umane a vieții, spre a lămuri ceea ce
este de făcut pentru a reafirma ceea ce este uman
în oameni. Aici Hegel nu a fost întrecut.
Asupra posibilității de a-l pune în valoare pe
Hegel la nivelul său propriu-zis au atras atenția tot
mai numeroase inițiative. La amintesc succint pe
cele decisive. Ele sunt datorate celor trei cele mai
impunătoare scrieri filosofice publicate în actualul
secol.
Am în vedere Caietele negre (Schwarze Hefte),
uimitoarea scriere postumă a lui Heidegger
(Gesamtausgabe 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101,
Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2014-
2019). După ce își delimitează propria gândi-
re, cum face în raport cu oricine (vezi detalii în
Andrei Marga, Heidegger, Creator, Brașov, 2021),
Heidegger ne spune direct că Hegel are ponderea
aparte unui nou început, împreună cu Schelling.
„Filosofia naturii a lui Schelling și filosofia spi-
ritului a lui Hegel“ sunt cele care „au realizat re-
cuperarea a ceea ce este la început”, adică natura,
rațiunea și logosul. Fapt de enormă importanță pe
fondul kantismului și creștinismului epocii lor, ce
l-au pus pe om în rândul ființelor raționale și l-au
destinat stăruinței în metafizică! Multe fiind încă
de explorat, această recuperare abia trebuie dez-
văluită în cultura umanității! „Idealismul german
este pentru germani și, cu aceasta, pentru istoria
Occidentului o istorie care nu a avut loc încă, în al
cărei domeniu erudiția istorică nu a avut de căutat
ceva, căci ea niciodată nu a avut de găsit ceva” (GA
96, p. 11). Altfel spus, nu s-a ajuns unde trebuie,
căci nici nu s-a știut ce să se caute!
Am în vedere apoi faptul că cea mai profilată
personalitate a filosofiei mondiale de azi, Jurgen
Habermas, a continuat să exploreze opera hege-
liană, să formuleze noi interpretări și să o aducă
în actualitate. Habermas a arătat că Hegel a pri-
vit istoria speciei ca interacțiune a „muncii, lim-
bii și familiei”, așadar ca împletire de acțiuni dis-
tincte, înainte de a deveni mai interesat de istorie
ca obiectivare doar a „spiritului” (Technik und
Wissenschaft als „Ideologie”, 1973). Hegel este cel
care inaugurează filosofarea asupra modernității
(Der philosophische Diskurs der Moderne, 1985).
Tot Habermas recunoștea că este astăzi temerar
să se reia filosofia dreptului, deoarece Hegel a pus
în fața disciplinei standarde aproape inaccesibile.
„Ceea ce se putea, la timpul respectiv, să se preia
în conceptele filosofiei hegeliene pretinde astăzi o
abordare metodică plurală, din perspectivele teo-
riei dreptului, sociologiei și istoriei dreptului, ale
teoriei moralei și ale teoriei societății” (Faktizitat
und Geltung, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1992). Cel mai recent, cu o altă scriere monumen-
tală (Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019),
Habermas a reconstituit istoria filosofiei universa-
le ca relație dintre cunoștință (Wissen) și credință
(Glaube) și a argumentat în favoarea actualității
abordării hegeliene a acestei relații.
Cu decenii în urmă, Dieter Henrich a relansat
metafizica plecând de la constatarea autonomiei
„conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)” și explo-
rând, între altele, mișcarea de gândire de la Kant la
Hegel. Spre deosebire de eforturile celor care vor
să restabilească categoriile metafizicii cu riscul de-
suetitudinii, Dieter Henrich a ales „conștiința de
sine” ca punct de plecare. Autor al unei opere filo-
sofice de prim plan, ce include reexaminarea cla-
sicismului filosofic german - cu Fichtes ursprun-
gliches Einsicht (1967), Hegel im Kontext (1971),
Identitat und Objektivitat (1976), Der Grund
im Bewusstsein. Untersuchungen zu Holderlins
Denken (1794-1795) (1992), Between Kant und
Hegel. Lectures on German Idealism (2003) -
Dieter Henrich a arătat că idealismul german nu
a intrat în muzeu, ci ne poate edifica asupra „con-
științei de sine” într-o lume a vieții umane în care
aceasta este veritabilul temei (Grund).
Readucerea în actualitate a idealismului ger-
man au continuat-o filosofi importanți (Robert
B.Pippin, Die Aktualitat des deutschen Idealismus,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016). Azi este clar
că „idealismul german nu este în urma noastră, ci
în fața noastră. Cu aceasta vrem să spunem că fe-
lul și modul în care idealismul german a dezvoltat
și articulat conceptele și ideile sale fundamenta-
le, înainte de toate conceptele libertății, rațiunii
și autodeterminării, rămân conștiinței filosofi-
ce de astăzi în multe privințe necunoscute ...”
(Robert B.Brandom, Wiedererrinerter Idealismus,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2015, p. 10). Ele
au fost preluate prescurtat și fără suficiente noi in-
terogații.
Noua stea a filosofiei mondiale, Robert
B.Bradom, a dat deja nume unei filosofii proprii
formată în umbra filosofiei analitice, a criticii re-
alismului de către Wilfrid Sellars și a pragmatis-
mului lui Richard Rorty. Opțiunile sale filosofice
(detaliat în Andrei Marga, Filosofi și teologi actu-
ali, Meteor Press, București, 2019, pp.278-299)
pot fi rezumate astfel: suntem ființe raționale, ce
recurg la logică și vorbire și acționează; nu se poa-
te înțelege limba fără a lua în seamă semantica și
a o interpreta pragmatic; filosofia are ca menire să
asigure conștiința de sine a omului, ca ființă dis-
cursivă și care acționează, prin normarea vorbirii,
cunoașterii și acțiunii; în vorbire noi angajăm sta-
tusul deontic al celui căruia ne adresăm - de pildă
folosim pronumele angajând, implicit, o vedere
asupra vieții și realității; în orice act de vorbire
este angajată o constelație de raporturi umane, ce
precede conceptele și capacitatea de a transmite
diferite conținuturi; „conținuturile conceptuale”
pe care le transmitem au un „conținut deontic”
ce stă pe suportul unor „practici sociale”; limba
este organizată de activități social-practice aidoma
punctării într-un joc cum este baschetul; semnifi-
cația expresiilor o găsim la nivelul folosirii, dar fo-
losirea se stabilește luând în seamă urmările acelei
expresii în interacțiuni; în vreme ce în raport cu
natura avem regularități, în raport cu noi înșine
și ceilalți avem raporturi deontice, care angajează
răspunderea; faptele au un suport normativ deja în
vorbirea noastră; semnificația expresiilor nu poate
fi stabilită fără a face explicit ceea ce este conținut
de natura interacțiunilor în ea; propozițiile sunt
propoziții deoarece pot funcționa în inferențe,
încât au conținut propozițional dat de inferențe;
semantica are explicație în pragmatică.
Este acum uimitor că tocmai un filosof bine
ancorat în filosofia analitică, dar și în evoluția ei
spre a capta contextul teoretic și practic al sem-
nificației, îl readuce în actualitate pe Hegel. O
face cu un volum A Spirit of Trust. A Reading of
Hegels Phenomenology (Harvard University Press,
2019), probabil cea mai penetrantă carte Hegel
din ultima jumătate de secol, care nu a fost lipsită
de remarcabile monografii. Dar aceasta le între-
ce din capul locului pe unele ca amploare, dar pe
toate prin adâncimea și precizia analitică. Ediția
germană (Im Geiste des Vertrauens. Eine Lekture
der Phaenomenologie des Geistes, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2021, 1196 p.) este oricum de
amploare neobișnuită.
Robert B.Brandom propune captarea, prin „re-
construcție rațională (rationale Rekonstruktion)”,
a narativului teoretic, în cele din urmă a nucleului
conceptual - a întregului „conținut conceptual
(der begriffliche Inhalt)” al filosofiei hegeliene.
Observația sa este că „în centrul gândirii hegeli-
ene (care își are începutul în metafizică și logică)
stă o reprezentare radical nouă a conceptualului”
(p.14), ce condiționează „conținutul conceptual”
și-i conferă sens. „Conform acestei reprezentări,
ceva este plin de conținut conceptual dacă stă în
relațiile numite de Hegel «negație determinată» și
«mijlocire» cu alte lucruri” (p.14). Diversele con-
cepte specifice, la care Hegel a ajuns, susțin un
edificiu cu rezolvări extraordinare ale întrebări-
lor privind conținutul și folosirea fructuoasă de
către oameni a conceptelor. „Prin lectura mea a
Fenomenologiei încerc să identific ce ne poate ofe-
ri Hegel în ceea ce privește relațiile dintre semni-
ficație și folosire, dintre conținutul conceptual și
aplicarea de concepte (relativ la teme ale seman-
ticii și pragmaticii) și dintre normativitate și mo-
dalitate, care divizează formele diferite, subiective
și obiective, ce pot lua conținut conceptual. Așa
cum eu înțeleg, Hegel ne promite o iluminare în
ceea ce privește relațiile semantice intenționale
între subiecții cunoscători și acționatori și obiec-
tele asupra cărora subiecții acționează și asupra
cărora ajung la cunoaștere” (p.17-18). Hegel oferă
iluminarea astăzi în ceea ce privește crearea și fo-
losirea de către oameni a conceptelor.
Intuiția salutară a autorului cărții A Spirit of
Trust. A Reading of Hegels Phenomenology este
aceea că în cazul fiecărui fapt este rațional să ne
întrebăm ce este sub el - cronologic și factual, așa
cum în orice prezent este cazul să vedem și trecu-
tul. El profilează, pe fondul cunoscutei interpre-
tări de către Hegel a istoriei ca desfășurare a na-
rativului creștin, ideea „amintirii (Erinnerung)”
drept „metaconcept pragmatic care întemeiază
o explicare expresivă a dimensiunii reprezenta-
ționale a conținutului conceptual” (p.39). Însăși
Fenomenologia spiritului este la Hegel un deme-
rs de „amintire” a ceea ce precedă. Ea stabilește,
recurgând la o „semantică holistă”, ceea ce este
reținut în „conținutul conceptual” cu care oame-
nii operează și care implică și o atitudine practică.
„Amintirea fenomenologică dobândită de Hegel
trebuie să facă posibilă în sfârșit o nouă formă de
20
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
file de jurnal
normativitate practică” (p.40). Cu completarea:
„atunci când recunoașterea ia forma pretențioasă
a amintirii, ea se numește iertare (Verzeihung),
adică acea atitudine ce instituie normativitatea ca
încredere (Vertrauen) deplin conștientă” (p.40).
„Semantica” lui Hegel joacă astfel în spațiul gân-
dirii un rol decisiv.
Reconstruită, expunerea metaconceptuală a lui
Hegel ne rafinează perspectiva. „Miezul idealis-
mului hegelian se arată în forma unei semantici
pragmatice, ce duce departe, a conceptelor em-
pirice obișnuite ale treptei de jos, așadar ale unei
semantici ce depinde de funcția acestor concepte
în exercitarea practică a raționalității expresive a
amintirii” (p.58). Noutatea idealismului german,
pe care Hegel a exprimat-o cel mai explicit și în
mod sistematic, rezidă în aceea că el explorează
faptul uimitor că „este posibilă o semantică cu scop
edificator (erbauliche Zweck). Aceasta înseam-
nă că a înțelege natura conținutului conceptual,
prin care noi suntem legați normativ în activitatea
noastră discursivă, înseamnă a fi formați și moti-
vați să devenim oameni mai buni: oameni gene-
roși, care se mișcă în spațiul normativ al spiritului
în forma sa postmodernă, trăiesc în ea și-și desfă-
șoară în ea ființarea. Semantica pragmatică soci-
al-istorică a lui Hegel ne arată datoria noastră, ce
trebuie confirmată mereu, de a lua parte la practici
ale recunoașterii ideale ce instituie norme ce sunt
structurate de încredere - o îndatorare la practică
de mare cordialitate ce s-a dovedit că este mereu
deja implicită în vorbire și acțiune”(p.58-59).
Robert B.Brandom vine din filosofia analitică
și-l găsește punct de sprijin tocmai pe acela care
a fost, începând cu „pozitivismul logic” al „cer-
cului de la Viena”, o țintă privilegiată de atac din
partea analiticienilor. „Hegel a învățat de la Kant
că latura slabă a teoriilor epistemologice se află în
semantica pe care o conțin implicit, respectiv o au
ca premisă” (p.77). Hegel pleacă de la observația
că rivalii săi rămân prizonierii „fricii de adevăr” și
introduce un criteriu de „adecvare” a cunoașterii,
ce ne permite să vorbim de cunoaștere genuină.
Se poate spune mai mult, anume că Hegel „a
învățat de la Kant să conceapă reprezentarea ca
ceva normativ” (p.81) și că normele au „conți-
nut conceptual”. El pune în valoare împrejurarea
că subiectul cunoașterii este „subiect norma-
tiv”, încât activitatea sa „sintetizatoare”, în forma
„apercepției”, este un „proces rațional” (p.92).
Idealismul german este tocmai sesizarea aces-
tui proces. „Apercepția” pe care o explorează nu
este proces psihologic, ci unul rațional, ce im-
plică „relații normative”. „La Hegel, acest fel de
a proceda normativ legat de conceptul de conți-
nut conceptual se arată într-un sens cu mult mai
robust ca ceva nonpsihologic. Ideea sa constă în
aceea că determinarea conceptuală în acest sens
nu caracterizează doar latura subiectivă a nexu-
lui intențional, ci și latura obiectivă a acestuia -
nu doar procesul gândirii, ci și pe acela la care se
raportează gândirea” (p.94). Altfel spus, la Hegel
conceptualul semnifică mereu o relație cu „faptele
obiective și proprietățile pe care științele naturii
le descoperă drept realitate fizică”. Conceptualul
este raportat la această realitate.
Comentez detaliat, în alt loc, interpretarea dată
de Robert B.Brandom fenomenologiei hegeliene.
Din nou aceasta se dovedește a fi chestiunea cu
care filosofarea are a se măsura.
(Din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale,
în pregătire)
■
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XXIV)
■ Nicolae luga
Prof. univ. dr. Cezar Radu și un
conferențiar anonim de la Cluj
În vălmășagul unificării Facultății de Filosofie
cu Facultatea de Istorie din cadrul Universității din
București, anul universitar 1977/1978, au existat
la Filosofie și niște cursuri ținute de cadre didacti-
ce care nu au mai predat până atunci în Facultate.
Unul dintre ei era lect. dr. Cezar Radu, care până
atunci a predat Estetica la Arhitectură. Era născut
în Basarabia, la Leușeni, în 1929 și a emigrat în
România împreună cu familia, în timpul războiului,
pentru a scăpa de urgie, la fel ca și familia în care
s-a născut scriitorul Paul Goma. A ținut un curs de
Estetică generală la grupa din care făceam și eu par-
te. Un bărbat pe atunci cam la cincizeci de ani, ieșea
numaidecât în evidență prin dicția sa deosebit de
îngrijită. Explicația era că a lucrat mulți ani la Radio
București, vorbea tare, cu o voce plăcut timbrată,
fără nici un fel de bâlbâieli, fără accent local sau di-
alectal, cu o bună retorică persuasivă. Pe la sfârșitul
anilor ‘60 a beneficiat de o bursă de studii în Italia, la
Florența, Torino și Bologna, lucrând sub îndruma-
rea marelui filosof, eseist și romancier Umberto Eco,
din care Cezar Radu a tradus în românește lucrările
sale fundamentale de semiotică.
Cu timpul ne-am împrietenit și îl frecventam aca-
să, locuia la bloc undeva pe Bulevardul care atunci
se numea Armata Poporului, de la sediul Academiei
„Ștefan Gheorghiu” tot înainte, pe stânga, spre ieși-
rea din București la Autostrada spre Pitești. Știa să
aprecieze o pălincă bună de Maramureș și era un
foarte bun actor când spunea glume de bun gust cu
subtilități politice. Când plecam, ieșea și el, mergea
la Universitate sau la Radio, iar la întoarcere mai fă-
cea și cumpărături de la magazinele la care nu erau
cozi la alimente. În servietă își punea mapa cu su-
porturi de curs și fișe de bibliotecă, lângă care așeza
împăturită meticulos o sacoșă goală, pe care a bo-
tezat-o PPC (Poate Pică Ceva). La câte un pahar de
țuică mi-a povestit direct sau indirect niște crâmpeie
din viața lui. După terminarea Facultății a fost re-
partizat la Catedra de Științe sociale a Facultății de
Medicină din București. Apoi a trebuit să facă servi-
ciul militar cu termen redus. Ghinionul lui a fost că
a avut coleg de Armată pe unul ceva mai în vârstă,
care a fost șofer, comunist convins și fost membru
PCR din ilegalitate, ajuns ulterior conferențiar la
Filosofie la Cluj. Individul respectiv, să-i zicem M.,
căruia o să-i dau numai inițiala numelui din motivul
că și în documentele CNSAS înaintate instanței, el
este menționat drept „conferențiarul M.”, fără a i se
dezvălui identitatea. Fostul șofer ajuns conferențiar
nu avea lucrări în domeniu, dar la fel ca și Drondoe,
secretarul PCR pe Facultate, era tolerat în mediul
academic din cauza faptului că devenise membru
al Partidului Comunist pe vremea când acesta era
în ilegalitate și se mândrea cu asta. În paranteză fie
spus, în ilegalitate PCR era condus de la Moscova
și avea ca sarcină să militeze pentru dezmembrarea
României Mari și trecerea Basarabiei la URSS. În
Armată, acest M. făcea pe șeful și nu îl suporta pe
Cezar Radu, între altele pentru faptul că era basara-
bean și îl suspecta că ar fi anti-sovietic și că nu prea
ar avea convingeri comuniste. În pluton, în ordinea
de bătaie M. se afla în spatele lui Cezar Radu și obiș-
nuia ca în marș să-l lovească cu vârful bocancului în
tendoane, sub pretextul că nu ar ține cadența, să-l
înjure și să îl amenințe. Cum era cumva de aștep-
tat, la sfârșitul Armatei M. i-a făcut lui Cezar Radu
niște denunțuri la Securitate și atunci, prin anii ‘50,
rezultatul a fost că Cezar Radu a fost dat afară de la
catedră. Abia după amnistierea deținuților politici
din 1964, Cezar Radu a putut să se angajeze la Radio
și mai apoi să revină în Catedra de Filosofie de la
Universitate.
Dar vreo douăzeci de ani mai târziu, conferenția-
rul M. a ajuns și el să fie urmărit de Securitate, pen-
tru „comentarii dușmănoase al adresa regimului” și,
în această nouă calitate, a fost considerat „victimă”
a represiunii comuniste. M. a predat Filosofia la
Facultatea de Filologie a Universității „Babeș Bolyai”,
a predat e un fel de a spune, pentru că prin anii ‘70 la
cursurile lui, îl loc să-i prezinte pe clasicii filosofiei,
pe care de altfel nici nu îi știa, fostul șofer ilegalist a
început să critice și apoi să înjure România în an-
samblu. Normal, Securitatea l-a luat la ochi, a băgat
niște informatori prin preajma lui, inclusiv dintre
studenți și, după un timp, omul a fost chemat la par-
tid și i s-a pus în față teancul de note informative.
A fost discutat în Adunarea generală a organizației
PCR, în schimb nu a fost dat afară din partid și de
la catedră, așa cum s-a procedat cu Cezar Radu prin
anii ‘50, ci a scăpat cu ceva sancțiune mai ușoară,
care i-a permis să-și facă meseria pe mai departe. Și
iată că ironia destinului s-a arătat din plin. Cel care
în tinerețe și-a turnat colegii la Securitate și le-a ca-
uzat mari nedreptăți, a ajuns el însuși să fie turnat
la Securitate și sancționat, poate că în cazul său pe
drept, ticăloșia sa de odinioară s-a întors peste de-
cenii ca un bumerang împotriva lui. După ce s-a
permis accesul relativ la Arhivele fostei Securități, la
fel s-a manifestat și în acest caz mișcarea Spiritului
obiectiv pe care Hegel o numea „viclenia rațiunii”, în
sensul că, din toată această tărășenie, au avut de su-
ferit până la urmă cei mai tineri, adică foștii studenți
care pe vremuri l-au turnat pe M. la Securitate.
Realizările cu adevărat mari ale Profesorului
Cezar Radu au survenit abia după 1990. Ca profesor
de Estetică la Arhitectură, era preocupat de arhitec-
tura sacră și a realizat că va urma un val de construc-
ții de biserici noi și că inevitabil arhitecții vor primi
comenzi de la preoți cu tot felul de kitsch-uri oribile
și idei trăsnite. Așa că, în afară de partea teoretică a
cursului, Domnul Profesor îi lua pe studenții intere-
sați la plimbare prin București, să se uite cu atenția
la bisericile vechi, apoi s-a dus cu ei și la mănăstiri-
le din Argeș, Vâlcea sau Bucovina. Tinerii arhitecți,
care pe la sfârșitul anilor ’90 și în anii 2.000 s-au afir-
mat prin proiecte proprii și valoroase de biserici, atât
în România cât și în afara ei, au trecut în majoritatea
lor prin Școala de Estetică a arhitecturii sacre a lui
Cezar Radu. În același timp, denunțătorul său din
tinerețe, la fel ca și fostul secretar PCR pe Facultate,
a făcut saltul de la limba de lemn la maioresciana
beție de cuvinte și a sfârșit-o la Cluj într-un grup de
alcoolici anonimi.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
21
istoria literară
Scriitorii moderni (II)
■ Radu Bagdasar
Câteva întrebări și unghiuri moarte rămân
încă în suspensie în urma acestei dezba-
teri asupra identității procedural-menta-
le a scriitorilor.
Sunt primele două categorii etanșe, în sen-
sul că un creator aparține unei singure și unice
categorii? (Cea de a treia, modernii sunt prin
definiție proteici. Problema nu se pune pentru
ei.) Stilul de lucru care decurge din tipul gene-
tic este același la toate nivelele genezei, între
aspectul macroscopic și multiplele aspecte mi-
croscopice? Acest stil de lucru depinde în mod
exclusiv de natura psihomentală înnăscută a
creatorului sau intră în joc și alți factori, unii
aparținându-i precum bagajul cultural, parcur-
sul biografic, cunoașterea unor limbi străine,
natura și dificultatea proiectului pe care si-l pro-
pune ...? Admitem ca un principiu de explorare
faptul că aparențele sunt înșelătoare.
În primul rând, cele două categorii principale
nu sunt etanșe iar un scriitor nu este ostatecul
unei singure categorii putând voiaja de-a lungul
vieții și creației de la o categorie la alta. Goethe
evoluează de la Werther, în geneza căruia este
în întregime rapsodic, la ultra artizanul din
Faust, Balzac își face gamele timp de zece ani cu
o maculatură destinată presei ușoare și cabine-
telor de lectură din epocă, înainte de a da, la 30
de ani, o primă lucrare considerată: Șuanii, abia
după care cariera lui de autor major demarea-
ză. Or acest antrenament prealabil îi va asigura
o mai mare spontaneitate ceea ce face ca în lu-
crările lui ulterioare, fără a deveni un rapsodic
propriu-zis pentru că va continua să le corec-
teze de șase - șapte ori, să parvină la o calitate,
la un volum al scriiturii și la o rapiditate care
ne-ar îndreptăți să-l vedem ca pe un rapsodic
la nivel global și într-un prim timp genetic, du-
blat de un artizan la nivel de detaliu într-un al
doilea timp. Există deci o scindare procedurală
a scriitorului în funcție de nivelul genezei pe
care îl lucrează. Nu mai putem vorbi de artizan
integral sau de rapsodic integral. El este și una
și alta, alternativ, în funcție de aspectul genezei
pe care îl concepe și de dificultățile pe care el i
le opune.
După opinia noastră în diada artizan - rap-
sodic, în aparență antinomică, singura diferență
între cele două tipuri în momentul în care con-
siderăm împreună nivelul de suprafață și nivelul
de profunzime consistă în faptul că artizanul
prezintă timpi de reacție (mult) mai lungi la
provocările proiectului și recurge la un ansam-
blu de artificii procedurale de suprafață pentru
a le rezolva în vreme ce rapsodicul se cantonea-
ză un timp mai scurt dar în permanență la nivel
de profunzime. Ceea ce este însă fundamen-
tal, esențialul materiei fictionale, iese în cazul
amândurora tot din inconștient. „Este propriu
operei de artă de a face inconștientul conștient”
(Ionesco 1996, 166).
Vorbind de tipurile de „generatori“, un as-
pect istoric esențial se cuvine menționat. În
perioadele mai vechi geneza era relegată pe un
loc secundar în sensul că autorul nu era sau era
prea puțin conștient de existența și problemele
ei. El crea, pur și simplu. Pe de altă parte ea era
considerată partea penibilă a operei, scutecele
ei murdare, nedemne de a fi etalate în spațiul
public și care ar fi aruncat o lumină negativă
asupra genitorului ei: din divinitate omnipoten-
tă ar fi devenit un lamentabil truditor. În vre-
murile moderne, mentalitatea evoluând, actorii
domeniului realizează că tribulațiile penibile ale
invenției conțin aurul euristicii creatoare, iar
tot ce ține de raportul operă-geneză capătă o cu
totul altă demnitate. Ca urmare spațiul ocupat
de zdrențele genetice tinde să se hipertrofieze,
invadând nu numai literatura anexă - episto-
lografia, jurnalele de autor, articole, intervi-
uri etc. -, dar câteodată, mai rar este adevărat,
chiar și opera propriu-zisă. Vedem fenomenul
la Katherine Mansfield, Bataille (Foucault 1970,
5), Joyce (Finnegans Wake), iar în ultimă instan-
ță creația acaparează viața de fiecare zi, corpul,
psihologia însăși a creatorului. Cei mai mari -
Goethe, Coleridge, Flaubert ... - și-au organizat
și trăit viața în religia creației. Scriitorul se di-
zolvă în realitatea pe care o tratează. Katherine
Mansfield îi mărturisește prietenei Dorothy
Brett, pictoriță: „Când pictați mere, simțiți sânii
și genunchii dv. devenind și ele mere? [...] Când
scriu ceva despre rațe, vă jur că sunt o rață albă
cu ochiul rotund care plutește pe baltă [...] fap-
tul de a se transforma în rață este ceva atât de
pasionant încât îmi pierd respirația [...]” (scri-
soare Mansfield>Brett 11 oct. 1917).
Într-un al doilea timp, consecutiv transub-
stanțierii descrise, se petrece actul creator.
„Ceea ce vine după aceea, este momentul în care
se aseamănă cel mai mult raței, mărului, sau
Natașei pe care nici unul dintre ei n-ar putea s-o
facă; și doar atunci sunt recreate” (Ibidem).
Pe scurt, odată devenită rață sau măr, creatoa-
rea se comportă altfel decât ar fi putut s-o facă
aceste două „entități”, face un „salt divin în mij-
locul conturului mărginit al lucrurilor”. Este un
salt pe care n-ar fi putut să-l facă fără respectiva
transubstanțiere. Deducem că în alognozicul de
acest tip se înrădăcinează una dintre forțele ma-
jore ale creației. Am putea interpreta acest feno-
men ca pe o amplificare a rolului procesului, a
mișcării în raport cu „materialitatea” produsă,
cu rezultatul static. Într-un anume sens, geneza
cumulează și funcțiile operei. Textul însuși nu
pare a mai dispune de punctul final consacrat.
Scriitura pare desferecată, devenită scop sine,
incapabilă de a se opri de la sine, cu tendința
de a se constitui într-un fel de Limbaj-logos.
Impregnată de funcții suplimentare, ridicată la
rangul de Cuvânt-mentalitate, constituită în-
tr-un Limbaj-lume autonom, ea a recuperat în
secolul al XIX-lea ceva din triplul semantism pe
care vocabula logos îl avea în greaca veche: cu-
vânt, idee și act.
Când Joyce spune în scrisoarea citată mai sus:
„sunt mulțumit că am făcut ce mi-am propus să
fac”, cu toate că extrem de vag, am putea deduce
că cei care nu fac și refac ceea ce au pe război
riscă să nu-si atingă obiectivele în termeni de
constituire a unui genom interior. puternic. Or,
abia după acest sentiment de plenitudine, de
„mulțumire”, Ulise devine capodopera cunoscu-
tă și nu mai înainte.
Dragan Momirov (Serbia)	Fără titlu 2 (2001)
serigrafie, 77 x 54,5cm
În acest sens, ar fi interesant de cercetat fap-
tul dacă monumentele umanității - Divina
Comedie, Faust, Legenda secolelor, Childe
Harold, Zgomotul si furia - corespund mai de-
grabă rezultatului unui efort artizanal, concen-
trând o uriașă cerebralitate, și dacă nu cumva
fenomenul rapsodic corespunde unei literaturi
mai ușoare, spumoase, încântătoare, dar de su-
prafață. Altfel spus, dacă există o diferență axio-
logică între cele două categorii definite aici.
Ar mai fi un alt aspect înșelător evocat deja,
asupra căruia ne vom apleca mai pe larg ulterior
și care poate conduce la o clasificare eronată a
scriitorului în rapsodic, în vreme ce în realita-
te el rămâne un artizan. Pe măsură ce un pro-
iect este pe șine, textualizarea este avansată iar
scriitorul are o vizibilitate suficientă asupra a
ceea ce are de făcut în continuare, efortul ima-
ginativ diminuează iar o parte din capacitatea
de afabulație care se disponibilizează scriitorul
o consacră embrionului unui alt proiect pe care
îl are în vedere. Iar în momentul în care, primul
proiect terminat, scriitorul dispune de suficientă
materie ficțională pentru a se lansa direct, fără
ezitări, în redactarea celui de al doilea proiect.
Aceasta poate conduce la impresia că este un
rapsodic. Eroarea provine din faptul că în cazul
lor, manuscrisele preliminare (avantextul) sunt
substituite de o avanreflecție ceea ce îi legitimea-
ză fără nici un dubiu drept artizani. Identificăm
aici o complementaritatea conștient/inconștient
care face ca atunci când inconștientul (orologiul
interior) este debarasat de o parte dintre obliga-
țiile în curs capacitatea disponibilizată să fie uti-
lizată pentru a reflecta la noul proiect. Este ca-
zul lui Voltaire, al lui Balzac, al lui George Sand,
Trollope, Norman Mailer și al multor altora care
imediat ce terminau o carte începeau illico presto
o alta. Am numit acest fenomen al încălecărilor a
două sau mai multor proiecte geneză polifonică
sau în contrapunct. Suntem în fața autorilor care
lucrează mental la mai multe proiecte în același
timp dar pe care caracterul mecanic, fizic, al re-
dactării îi obligă să le scrie în succesivitate.
■
22
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
memoria literară
Doine și elegii
■ Constantin Cubleșan
Om al muntelui, poetul Teofil Răchițeanu
aduce în lirica sa freamătul profund al
naturii și istoriei ținutului natal, din
Vlădeasa Munților Apuseni („Umblă noiembrie
prin Codrii Vlădesei,/ Alb, jarul brumei îi arde
și-i tremură”) unde s-a retras, fără a fi însă izo-
lat în vreun fel de realitățile timpului actualității
(„Lăsai Târgul Clujului,/ Luai drumul Muntelui/
Ce și greu-i și ușor”), căutând și găsind acolo
adevărata liniște a creației, în dulcea tradiție a
culturii și limbii autentice românești. Lirica sa e
simplă și limpede ca apele de munte, ce se adună
de sub cetina brazilor și de sub umbra gorunilor,
împrumutând din viersul popular duhul pătimaș
al doinirilor evocatoare de mărețe figuri legen-
dare din trecutul neamului: „Prin codrul bătrân
rotat/ Trece Iancu povărat/ De prea greul gându-
lui,/ De vaerul vântului,/ De plânsul izvorului,/
De nesomnul dorului,/ Codrului fârtatului,/ De
pustiul stelelor,/ De descântul ielelor,/ De ur-
sita lui cea rea,/ De, frânt, visul lui Horea,/ De
pieptișul dealului,/ De greul Ardealului” (Doină
Iancului).
Descendent vizibil (asumat) din cântecele
pătimirii lui Goga, preluând și dezvoltând (cu
atitudine polemică) motive încă fierbinți din
jelania acestuia („Săracă țară bogată,/ Jelemi-i
de tine, iar,/ Că «ciocoii vechi și noi»/ Te su-
grumă și te-omoară! (...) Suspină Munții de-
Apus/ Din adânc, de aur grei,/ Că, neador-
miți, streinii/ Stau cu ochii tot pe ei” (Doină).
Teofil Răchițeanu reunește în recentul volum,
cu un titlu metaforic insinuat biografic, suge-
rând apropierea crepusculului său existențial,
Lebăda când moare, cântă (Editura Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2022) numeroase doine, că-
rora le alătură, în aceeași tonalitate gravă, un
însemnat număr de elegii. Totul pe coordonata
meditațiilor asupra trecerii vârstelor, a iubirilor
pătimașe, unele risipite, a tristeței la pierderea
mamei, a singurătății ș.a. Totul preschimbat în
cântec de jale, cu o melancolie în care vibrează
Mihail Voicu (România)	Sens giratoriu (2021), acvaforte, acvatinta, 49 x 74 cm
însăși natura cu care se identifică: „În somn și
eu ca tine-aud păduri/ Cum freamătă și ape-
aud cum cură/ Și parcă-n glasul lor, atunci,
l-aud/ Pe dumnezeu cum ființa și-o murmu-
ră.// Și câte-odată-aud și vijelii,/ Cum am văzut
pe muntele Buteasa/ Și care, când și eu eram
copil,/ Mai-mai era să ne dărâme casa.// Și
greieri se întrec în visul meu,/ Care de care,-n
molcomă cântare,/ Stau și ascult căci cântecul
lor sfânt/ Îmi sufletul și bucură și doare (.)
Ascult și mă-nfior. Văd și un foc/ Cu jar bo-
gat, clipind la noi în vatră./ Ci Maica mea,-
ntr-un alt tărâm s-a dus,/ Nu mai s-a-ntors.
Întoarce-sa vreodată?” (În somnul meu.), o
natură ce devine cuib în sufletul său pentru a-l
sălășlui pe Dumnezeu însuși: „Audu-le-n mine,
largi, largi, tânguielile/ De greul veciei plân-
gând Dumnezeu/ În cuibu-i ce-i sufletul meu”
(Cui să cerșesc îndurare). Sentimentul iubirii
neîmplinite rezonează, de-asemenea ceremo-
nios, cu trăirea frustă într-un cadrul bucolic,
în care apar, cu discreție, spontane ecouri li-
vrești: „Te-aștept. Parcă de ani, de veci./ Tu nu
vii! Tu nu vii! Tu nu vii!/ Amurge. Pe dealul cu
viile/ Greieri-și cântă, somnoroși, liturghiile./
Singur sunt, și-nfiorat, îi ascult,/ Arborii um-
brele-și lungesc tot mai mult./ E ora când ies
din trunchi de fag zânele,/ Ora când, biruite de
somn, mor fântânile./ Vântul a tăcut, s-au li-
niștit stihiile,/ În ele însele se închid păpădiile./
Se astinge peste munți ultima rază de soare,/
Prima stea ca o floare pe ceruri înfloare,/ Se
face noapte. Dulcineea mea așteaptă,/ Nu mai
vii, nu mai vii! Vei veni vreodată?” (Nu mai vii,
nu mai vii...).
Sunt nostalgice poemele lui Teofil
Răchițeanu. Amărăciunea traiului pe care
Octavian Goga îl denunța primește acum, la
discipolul său, o anume neliniște interioară ce
răbufnește surd în întrebări existenșiale: „Șed
pe o piatră-n Munții de-Apus. Aud/ Tăceri
cum își vorbesc în mine grele,/ Curg apele ca-n
somn și duc. Tot duc/ Spre mare-amară-ama-
rurile mele.// Ajunge-vor cândva, cândva.
Preaplânsă/ De unde-atât, atât amar?, stri-
ga-voi,/ Îmi va-ngheța pe buze întrebarea” (Îmi
va-nhgheța pe buze-ntrebarea). Nostalgia se
îngemănează cu o stare elegiacă pe fondul trăi-
rii unei singurătăți, mai degrabă însingurări, în
mijlocul peisajului păduratic al Apusenilor, po-
etul refuzând însă peisagistica tradițională pen-
tru a trăi emoția contemplării interiorizat: „Se
desfrunzesc păduri în Munții de Apus,/ Sărutul
brumei tot ce-atinge-omoară;/ Un fluture-a
venit la mine-n geam/ Și-a înghețat, și codrul
se-nfioară// De-un gând ce-n elu-și clatină-l.
Adânc/ Se împaloare, ca de moarte, firea,/ Și
frunzele pe văi, noianuri, cad/ Și nu le-oprește
nimeni risipirea.// Și ceru-i nalt. Și sori în el
se sting/ De parcă frunzele-ar fi de aur, greu/ O
frunză-s și eu astăzi veștejită/ Dintr-un copac
ce-i zice Dumnezeu.” (Se desfrunzesc păduri-
le.). În aceste singurătăți, în care, prin tot ce
face, prin tot ce simte și trăiește, se știe apro-
piat, chiar vecin în datină, de Dumnezeu, ast-
fel încât haloul iubirilor are un ecou tragic în
sine: „Răstignită pe cruce sta dragostea mea./
Părăsită de toți și de toate plângea./ De jalea ei
florile-n munți veștejeau,/ Teii sub care-a-nflo-
rit sângerau/ (Teii din Cluj sub cari ne-am iu-
bit/ Bătrânit-au, vai, vai! Și de jale-au murit!)/
Pustiite-s cu totul cărările mele/ Iarba uitării
crește pe ele./ Pâlpâie, tristă, deasupra-mi o
strea,/ Dumnezeul iubirii amurgește în ea.”
(Răstignită pe cruce).
Are, totuși, și momente exuberante, în care
fredonează cântece de pahar, concepute în ma-
niera aceleiași toastări pe care o făcea odinioară
Octavian Goga, exultând frenezia populară din
satul ardelean: „Cine-o făcut Fogodăul/ Nost’
și-l puse lângă drum,/ Vrem nu vrem a recu-
noaște,/ O făcut un lucru bun.// Aici, dup-o zi
de trudă/ Scoți uiaga și paharu/ Bei, horești și
sudui bine/ Și-ți îneci în vin amaru (.) Aici do-
ruri, ofuri, gânduri/ Ți le-neci în câte-un vin,/
Duminica îți faci planuri/ Ce să vinzi, marți,
la Hodin.// Aici mi-am aflat perechea/ (Eu, de
cum am întâlnitu/ Am furat-o iute, iute/ Și-am,
în fân, în pod, iubitu.) (.) Aici bei, horești și
sudui/ Cum îți vine, și nu-ți pasă/ Nici de das-
căl, nici de popa/ Nici de muierea de-acasă (.)
Mi-o fost mai ușor dup-aia,/ S-o-mbunat în
mine răul,/ De aceea, Doamne Sfinte,/ Ocolește
Fogădăul!// Căci fără de el viața/ Mai grea mi-
ar fi, mai amară./ Așa, prăpădit cum vezi-l,/ Nu
l-aș da pe-ntreaga țară”! (Cântec în Fogădău, I).
Cu sentimentul că de-acum zilele-i amur-
gesc și Moartea-Doamnă e pe aproape, Teofil
Răchițeanu își decantează tristețile firești, exis-
tențiale, în cântec („Lebăda, când moare, cân-
tă”) cu un verb marcat de seninătate și de lu-
cidă rostire de sine: „De-o viață tot merg și-s,
acum, ostenit,/ Și singur de tot am rămas. Prin
afunde/ Genuni de-ntuneric,/ Te, Doamne, tot
strig./ Din golul lor, singur ecou-mi răspun-
de./ La capăt ajuns-am de gând și de drum,/
Doar scrum și cenușă în urmă-mi. Pustiul/
Nainte-mi și, sus, stelele goale și reci,/ Și-n toa-
te și-n tot, suveran, Preatârziul.” (În toate și-n
tot.). Deși acest din urmă volum și l-a dorit
oarecum testamentar, poetul încă mai are în
suflet (e ușor de înțeles) destule ofuri pe care
să le toarne în vers, spre mângâierea sufletului
propriu și a multora altora care îi însoțesc de
atâta vreme prezența.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
23
comentarii
Tema destinului
■ Adrian Dinu Rachieru
Despre Ion Timaru, autorul romanului
Podul Ilenei, știam că este comandor
aviator în rezervă și licențiat în drept,
descoperind târziu scrisul și înfruptându-se,
mărturisea, „din comoara imaginilor/născute
în spatele ochilor închiși”. Debutase, în 2006,
cu Vârtejul amintirilor, adunând acolo versuri
și proză. A urmat un jet romanesc (cinci titluri,
între 2008-2015), autorul încercând a desluși
„semnele încurcate” din juru-i, dovedind „scli-
piri de făcător”. Și, în fine, în 2016, se va dedica
poeziei, tipărind volumul Spre stele și apoi alte
două titluri. Amintirea „aripilor cazone”, trimi-
țând la mitologicul Icar, îl bântuie; invadat de
nostalgie va mărturisi că necuprinsul „se lipea
de mine”. Dar volumul Spre stele, invocând, în
ecuația viață/moarte, și stelele căzătoare („măr-
șăluind” spre inevitabilul final), este și o întoar-
cere în timp, chemând în memorie satul-ma-
trice, „înhămat în dealuri”. Un timp „noduros”,
ascultând „țipetele ogoarelor” și „pământul lih-
nit” (datorită secetei), sub vremuri care „înco-
voiau nădejdea”. Luminoasă apare figura mamei,
îndemnându-l să scrie „de toate”. Ceea ce poetul
chiar face, respectând, cu fior arhetipal, „porun-
ca” celor plecați, părăsind satul dintre iazuri:
„Treceau prin mine/căruțele satului/cu sfinții din
biserică/pe frunțile cailor/la drum, spre câm-
puri./Erau diminețile/pornirilor arhaice/căzute
celest./Când căutam îndoielnic/urmele veacuri-
lor,/în adâncuri,/pâlpâiau/inimi nenăscute”... (v.
Și iarăși satul).Volumul din urmă, Triluri (2022),
nu schimbă accentele acestui tablou. Aflat la o
„vârstă făcătoare”, Ion Timaru trăiește scrisul ca
înălțare (v. Scrisul) și ar vrea să alunge cuvintele
sterpe, cele care pierd seva imaginilor, cum, jus-
tificativ, se explică: „Alerg după cuvinte/încon-
deind spusele/pe cruci sufletești” (v. Iureș).
Să poposim, însă, asupra prozatorului.
Fiindcă romancierul are multe de spus, constata
Dan Perșa, exploatând „haramul anilor de cătă-
nie”. În numele legii (2012) urmează, sub am-
balaj ficțional, un fir autobiografic, recuperând
experiența militarului într-un mediu cazon,
folosind jargonul de cazarmă, un limbaj dur, se
înțelege. Sunt episoade juxtapuse, de la studen-
ția ieșeană la evenimente judiciare (cazul ofițe-
rului băcăuan Ion Nistor), salvând impresia de
autenticitate. Dacă romanul poate fi citit și ca un
document de epocă, Culori de Negrițești (tot din
2012) manevrează un alt limbaj. Ion Armată, ca
narator-„conțăran”, se mișcă într-un spațiu reco-
gnoscibil. Cu aură cronicărească, în ramă realis-
tă, culegând documente și răscolind arhive col-
buite, acest roman-monografie respectă, ritmat
cosmic, calendarul rural și pitorescul tradiției.
Apelează la memorie, reconstituind Planeta N.
În schimb, Neant purpuriu, pe temelia realității
obiective, developa o lume în destrămare (pro-
tagonistul, un inginer solitar, sinucigaș, acuzând
„lipsa (ei) de sens”); în pofida erotomaniei, cu
acuplări întâmplătoare, Inginerul, scufundat
în vidul singurătății („neantul purpuriu”), ra-
tează calea izbăvirii. Podul Ilenei (2015) putea
fi, pornind de la un hrisov domnesc, o cronică
romanțată a Podolenilor, depănând „o poves-
te din lumea de altădată”. Și Ileana Podoleanu,
chimistă, și sudorul Ștefan traversează o epocă
tumultuoasă, prinsă în chingile colectivizării
forțate și a edificării noilor obiective. În fine,
Contre (2021) oferea 33 de oglinzi narative, in-
vitându-ne în mitosferă, cum sugera, forțând
demonstrația, Petre Isachi. Dar criticul are drep-
tate când amintește de „picturalitatea narativă”,
desfășurată cu aplomb de prozator.
Prozator vânos, frecat de viață, Ion Timaru
are, spuneam, tolba plină. Dacă ar fi să identifi-
căm o slăbiciune în efortul său prozastic, dincolo
de micile neglijențe stilistice, poate că frenezia,
precipitarea, refuzând acumularea lentă a epi-
cului ar fi hiba. Aici păcătuiește, în opinia mea,
romancierul: nu are răbdare epică. Dar să nu ui-
tăm: el recompune, cu mijloace ficționale, tabloul
unei epoci, acoperind un larg interval temporal.
Interesul pentru „mica Istorie”, urmărind viața
unor personaje, cu incursiuni fugitive, tangente
Istoriei mari, obligă la acest galop evenimențial.
Podul Ilenei, aducându-l în prim plan pe profeso-
rul de fizică Gheorghe Grama, navetist, dedulcit
la Istorie, dar hărțuit după un „stagiu” la Canal,
propune o bornă: dispariția tabloului lui Stalin!
El a nimerit „la undeva-n praznic” (Podoleni, cu
mândrețea de Livadă, pierzându-și „boieria”) și,
firesc, integrându-se în colectivitate, va cunoaște
oamenii locului: directorul Nistor, notabilitățile
politice, Anica lui Stoian (posibila gazdă), Ghiță
Bordea, un fost primar (înainte de război), preo-
tul satului. Cu un singur vlăstar, Florin, asistent
universitar la București, profesorul Grama, și li-
cențiat în drept (ca jurist nepracticant), rătăcind
pe coclauri într-o „fereastră”, se va întâlni cu „o
zgâtie de fată”, Ileana, abia „într-a treia”, ieșită cu
vaca la păscut. Ea, isteață foc, urmărindu-i-se
devenirea, va aduna firele acestui roman rami-
ficat, doldora de întâmplări. O excursie școlară
în împrejurimi (Bicaz, Săvinești) îngăduie și o
descriere a zonei: mânăstirea Bociulești, hotarul
Podulenilor și podul Ilenei, în ruină, chemând
la rampă, o altă Ileană, din vremuri apuse, ocu-
pându-se cu podăritul peste Bistrița, cum ne în-
credința o carte a lui Ștefan Voievod. Prozatorul
prinde, într-o scriitură sacadă, noile ritmuri ale
satului în prefacere; încearcă să rămână obiectiv,
să înfățișeze realitatea românească a acelor ani
așa cum a fost. Se naște o nouă lume, asistăm,
în tușe neorealiste (cf. Petruș Andrei), la o altă
facere: colectivizare, șantierism, exodul tineri-
lor, navetism, vaccinare, culturalizare etc. Fiincă
Partidul, zice unul dintre protagoniști, „are gri-
jă de toate!” Profesorul Grama, împreună cu
Rarița Filip, o colegă de profesorat, la îndemnul
secretarului Tutoveanu ar trebui să se ocupe de
lămurirea țăranilor îndărătnici. Întovărășirea,
apoi cooperativizarea cereau „hectare mai largi”.
Suspicioși, invocând un „blestem fraudulos” (pă-
mântul luat cu japca), podolenii nu se lasă. Un
Rădeanu, și el în misiune, va fi „lucrat” de potriv-
nici: aruncat în „borta mortală”, printre cadavre
de animale, salvat de doi elevi, curajoasa Ileana
și Fănică (Stănilă Ștefan), spitalizat, cerând „pro-
tecție”. Și „perdaful” directorului Nistor, și critica
partinică a activiștilor în campanie, desele con-
troale și anchete vorbesc despre această realitate
conflictual-mocnită din „împărăția socialistă”.
„Masa trebuie să-și intre în fire”, constată Andrei
Sfrijan, acceptând condiția de turmă. Un văcar,
Gheorghe Vârlan, devine „oleacă inculpat”, oda-
tă cu moartea unei vaci, trecută la scăzământ.
Furturile sunt în floare; dar, explică Blăgescu, re-
fuzând acuza, „luăm” din ceapeul nostru! Iar la
munca câmpului au rămas doar femeile. Iată con-
textul socio-politic în care codana Ileana, cres-
când ca în basme, înflorește. Fistichiul profesor
Grama, doborât de o veste neagră (moartea fiu-
lui), îi invită pe cei doi, Ileana și Fănică, la oraș: o
vizită la cimitir, apoi un mic ospăț și spectacolul
de la teatru. Ce va ieși din Ileana? - se va întreba
mama ei, oferindu-și răspunsul: numai la sapă,
nu! Cu vise slobode și planuri mărețe, răscolită
de fiori adolescentini, internista Ileana, cu dor de
mama și de Fănică, vrea să fie chimistă. Urmează
studenția studioasă, cu preumblări în Copou,
inginera Ileana Podoleanu fiind reținută ca asis-
tentă la facultate; dar, după câteva luni, simte că
nu este făcută pentru catedră, dorind „în produc-
ție”. Fănică, mai puțin ambițios, va face trei ani
de profesională la Târgoviște, „la capătul lumii”,
specializat ca sudor în argon. Vara, cei doi foști
colegi, vor ține socotelile la CAP, solicitați pentru
istețime. Gura satului, acele femei „vorbalnițe”
(cum le etichetase părintele Ștefan Veleșcu) dau
asigurări că Fănică va fi alesul Ilenei. Încorporat,
topit după Ileana, ieșit dintr-o adolescență mis-
tuitoare, va fi, surprinzător, refuzat, inginera fi-
ind obsesiv devotată carierei, urcând merituos.
Șefă de secție, apoi inginer șef, cu „chimia până
în gât”, Ileana cea „afurisită” (într-un mediu mas-
culin, printre bârfe și înjurături), preocupată de
cercetări și analize, nu are timp de măritiș. Relația
lor se va răci, Fănică se va însura, va avea o fiică
(Speranța), dar, în harabaua Combinatului, va fi
victima unei explozii. Spitalizat la Iași, se va pen-
siona anticipat, dând în patima alcoolului. Ileana,
având mari necazuri cu mama bolnavă (care ar fi
vrut un ginere pe măsură), îi va fi alături, podo-
leanca îngrijindu-se îndeaproape de soarta lui;
ascunzându-i, însă, că avortase copilul lor.
Vine Revoluția și lumea, isterizată, se schim-
bă febricitant. După moartea lui Fănică, vădu-
va lui, cu fetele, va pleca în Vest. Combinatul „e
pe drojdie” și, în pustiul Săvineștilor, Ileana se
pensionează. I se va propune să intre în politi-
că (refuzând categoric), va ține o vreme orele de
chimie, la școala ei, părintele Veleșcu, aproape
nonagenar, simțindu-și sfârșitul, îi va încredința
un colet, cu înscrisurile celor vechi. Va respinge
ideea măritișului. Se va ocupa de noua biserică,
va încerca, scormonind trecutul, să „limpezeas-
că” Istoria, cu vămeșița Ileana și podul în rui-
nă. Dar, mai ales, își va contempla, apăsată de
regrete, propria-i viață. Va urca zilnic, urmărită
de ironiile sătenilor, în Livadă, acolo unde, lân-
gă conacul Krupenschi, înmormântase, neștiută,
fătul avortat. Ținând sub control, sub frânturi de
vise, toată zona, fascinată de podul care „vibra în
curcubeu”. Copleșită de singurătate, își trece în
revistă viața. Încât, dincolo de simbolismul po-
dului (vestind trecerea) și a curcubeului, ca pod
colorat, unind malurile Bistriței, romanul lui Ion
Timaru, scris alert, rostogolind vorbe repezite și,
pe alocuri, un limbaj slobod, pune în discuție o
temă grea: tema destinului, o problemă „cețoasă”,
semantic judecând, zic înțelepții. Fără a o pro-
blematiza în savante ocoluri și opinteli filosofar-
de, fără a o transforma în dialog tematic, Podul
Ilenei, ca roman de dragoste (ratată?), vorbește,
totuși, despre o întâlnire destinală, scoasă de sub
apăsarea fatum-ului.
■
24
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
cărți în actualitate
Rusia și Putin.
Work in progress
■ Adrian Lesenciuc
Armand Goșu, un om cu o vastă experi-
ență în cunoașterea spațiului ex-sovietic,
cu un doctorat în istoria colosului de la
Răsărit susținut la Universitatea din Moscova
(1998), care predă de aproape douăzeci de ani
istoria politică a Rusiei și URSS, istoria politicii
externe și diplomației sovietice, evoluții în fostul
stat sovietic și introducere în istoria serviciilor
secrete sovietice, fost cercetător al Institutului de
istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române și al
Institutului Român de Istorie Recentă, cercetător
asocial la Deutsche Gesellschaft fur Auswârtige
Politik e.V. și la alte instituții prestigioase din
lume, fost redactor șef adjunct și redactor șef la
Revista 22, este cel mai important istoric român
specializat pe acest spațiu cultural (indiferent
de forma de guvernare a acestuia), o autorita-
te incontestabilă în domeniu și o persoană care
pune în prim-plan onestitatea și neutralitatea
epistemică. De aceea poate, într-o lume căutând
excepționalul, focalizată, în special în 2022, anul
invaziei Federației Ruse în Ucraina, pe speculații,
o analiză echilibrată având în prim-plan figura
dictatorului de la Moscova este o cerință fireas-
că pe piața autohtonă de carte. Contrabalansând,
așadar, excepționalismul și expertiza fabricate în
studiourile de televiziune și în podcasturile dedi-
cate fenomenului, profesorul Armand Goșu rea-
lizează o lucrare echilibrată și onestă, având cu-
rajul expunerii punctelor de vedere exprimate în
diferite publicații românești de-a lungul timpului
pe marginea subiectului Putin. Lucrarea proaspăt
apărută intitulată Putin, obsesia imperiului1, în-
tr-un an al reeditării la aceeași instituție ieșeană,
Polirom, a lucrărilor Rusia, o ecuație complicată
și Între Napoleon și Alexandru I. Contextul inter-
național al anexării Basarabiei, este o culegere de
texte publicate în ultimii șaisprezece ani, în cea
mai mare parte în paginile Revistei 22, prin inter-
mediul cărora conturează un profil în mișcare al
unui dictator mizând pe imaginea de „restaurator
al imperiului”, dar alunecând treptat înspre aceea
de „gropar” al propriului stat, după cele douăzeci
de luni de pregătire a campaniei din Ucraina și
după cele deja zece luni trecute de la începerea
războiului și de la eșecul usturător al colosului cu
picioare de lut, Armata Roșie, pe frontul ucrai-
nean. În 8 martie 2006, Armand Goșu propunea,
ca rezultat al cunoașterii aprofundate a spațiului
cultural rus, pe marginea rupturii dintre Vladimir
Putin și oligarhul lui Boris Elțîn, eminența cenu-
șie a regimului anterior și omul care a girat pen-
tru încă tânărul kaghebist pentru a prelua puterea
totală la Kremlin, Boris Berezovski, un model de
interpretare a transferului de putere asupra căruia
Putin a intervenit cât a considerat necesar pentru
a decide singur asupra propriului viitor și asupra
viitorului Rusiei: „Totuși, nu doar Berezovski este
miza acestui nou scandal. Kremlinul transmite un
mesaj tuturor emigranților ruși, oriunde s-ar afla,
să se țină departe de jocurile politice din Rusia.
Putin vrea să se asigure că rămâne singurul de-
cident major în stabilirea propriei succesiuni și
că evoluții precum cele din Georgia, Ucraina sau
Kîrgîzstan sunt inacceptabile pentru elita politi-
că de la Moscova. Deci, scenariul din 1999, când
Boris Elțîn l-a desemnat urmaș pe Putin, s-ar
putea repeta, dar fără nici un fel de ingerință din
partea foștilor și actualilor oligarhi, a presei, căre-
ia i s-a îndesat călușul în gură, sau a organizațiilor
civice. În acest fel, succesiunea lui Putin ar fi lipsi-
tă de orice intrigă, devenind o afacere de familie a
serviciilor secrete, ai căror reprezentanți domină
centrele de putere” (pp.16-17).
Să luăm în considerare această perspectivă
raportând-o la una dintre concluziile majore ale
precedentei lucrări, Rusia, o ecuație complicată2,
în care Armand Goșu, provocat prin întrebări
consistente și la obiect de Lucian Popescu, întă-
rește: „cel mai complicat și sângeros exercițiu po-
litic în Rusia a fost tocmai transferul de putere”
(p.385).
Într-un asemenea cadru interpretativ, în care
cercetătorul își expune proiecția ca work in pro-
gress, fără a feri rezultatele propriei perspective
expuse de-a lungul timpului, ba, din contră, do-
vedind prin această expunere diacronică faptul
că anumite puncte de vedere care au contrastat
în raport cu mainstream-ul analitic au fost pro-
bate de istoria recentă - spre exemplu, după
pierderea războiului din august 2008, Georgia
ar putea fi marea câștigătoare odată ce pârghia
rusă de control al puterii de la Tbilisi, intitulată
Osetia de Sud, nu mai poate produce efecte: „În
mod paradoxal, deși învinsă, Georgia președin-
telui Saakașvili ar putea fi, pe termen lung, ma-
rea câștigătoare a acestui război. Fără Abhazia și
Osetia de Sud, pe care Parlamentul de la Tbilisi
le-a declarat republici aflate sub ocupație străi-
nă, Georgia ar putea deveni o poveste de succes
dacă va fi integrată în NATO și UE, creând un
Goran Trickovski (Bulgaria)	Totul va fi bine (2021)
Din seria Amigdala (2021), acvaforte, 190 x 130 cm
precedent pentru Transcaucazia și Asia Centrală
ex-sovietice” (p.36) - lucrarea lui Armand Goșu
se impune prin onestitatea, prin pertinența abor-
dării, dar mai ales prin profunzimea și soliditatea
constructului. Să reținem că o asemenea perspec-
tivă era exprimată în 3 septembrie 2008, la o lună
după declanșarea războiului georgian.
Exemplele analizei consistente a unui spațiu
cultural (văzut în întregul angrenaj funcțional:
politic, economic, social, simbolic și militar) care
ar fi trebuit să fie de prim-interes în studiu - Rusia,
o ecuație complicată, oferă cadrul înțelegerii fap-
tului că România, care a avut 200 de ani graniță
comună cu Rusia sau URSS, nu doar că nu are ex-
perți pe Rusia, dar a și practicat o formă de ama-
torism care a costat-o foarte scump de-a lungul is-
toriei, deși pseudoexpertiza manifestată televizual
nu lipsește: „În România, la fotbal, la agricultură
și la Rusia se pricepe multă lume” (p.187) - dove-
desc, pe de o parte, nevoia de aplecare serioasă în
cunoașterea cel puțin a narativelor rusești și a căi-
lor prin care propaganda rusă produce efecte prin
intermediul media clasice și a noilor media, odată
extinzând și diversificând formele de propagandă
și dezinformare ca mijloace de purtare a războiu-
lui „nonlinear” al lui Surkov sau „hibrid”, așa cum
a fost interpretată doctrina Gherasimov. În prea
mică măsură s-a discutat în spațiul public despre
euroasianismul lui Dughin și despre formula prin
care acesta se insinuează ca aniamericanism fre-
netic, despre lucrările lui Panarin, despre carac-
teristicile propagandei rusești actuale: provocarea
emoțiilor foarte puternice, agresivitatea expunerii
și ruperea dramatică de realitate, despre depășirea
limitelor clar stabilite în timpul Războiului Rece
prin hibriditatea confruntării în plan informați-
onal și prin războiul insurecțional (meatejevo-
ina) neasumat din zonele cu etnici ruși, folosite
drept pârghii de control al puterii, dar mai ales
despre ambițiile unui lider zelos în țelul său de a
reconfigura ruskii mir (lumea rusă) - „un instru-
ment de soft power, care presupunea promovarea
legăturilor economice și politice cu comunitățile
rusofone din fostele republici sovietice” - încer-
când să copieze conservatorismul țarilor Nicolae
I și Alexandru al II-lea, în fapt un oportunist sân-
geros, produs al KGB-ului, rezultat al politicii de
reformă a intelligence-ului sovietic, dar menținut
în limitele celui care își dorește cu orice mijloace
controlul și nu a celui care gândește cu mintea de
om politic. Poate, în această expunere de lucruri
pe care ar fi trebuit să le luăm în seamă măcar
citind textele lui Armand Goșu publicate fie în
reviste de specialitate, fie în altele destinate publi-
cului larg, încercarea lui Putin și a celor din cercul
său de putere de a falsifica istoria ar fi trebuit să
ne dea serios de gândit. E de luat în calcul fap-
tul că această falsificare se construiește cu instru-
mentele propagandei rusești, care poziționează
Occidentul în ipostaza de a falsificator al istoriei
și care delimitează Rusia, ajunsă la un nivel ex-
trem de ridicat de agresivitate imagologică, de va-
lorile occidentale. A se citi sau reciti, în acest caz,
articolului lui N. Patrușev, „Are nevoie Rusia de
valorile universale?”, dar, mai ales, interpretarea
și avertismentul lui Armand Goșu pe marginea
acestui subiect. „Istoria a devenit arma principa-
lă la care face apel Kremlinul abia după revenirea
lui Putin la Kremlin, în 2012”, subliniază Armand
Goșu (p.183), sugerând, încă din 2016, posibilele
direcții de exploatare a acesteia.
Dintr-o altă perspectivă privind, analiza poten-
țialului militar al Rusiei în orizontul anului 2018:
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
25
o
„Recenta demonstrație de forță a SUA a arătat că
influența Rusiei în Mediterana Orientală este li-
mitată, că Washingtonul poate forma doar în câ-
teva zile o coaliție în stare să amenințe și să anihi-
leze prezența rusească, înainte de toate, pentru că
Rusia nu-și permite să țină în Siria un contingent
mai mare de militari. Ar fi prea scump. Kremlinul
nu vrea să repete greșelile Uniunii Sovietice din
Afganistan, mai ales astăzi, când între forțele și
resursele de care dispun SUA și Rusia este o mare
diferență și când Rusia e supusă unor sancțiuni
internaționale tot mai drastice. [...] Forța milita-
ră a Rusiei e prea mică pentru rolul pe care elita
moscovită vrea să-l joace pe scena internațională.
Asta s-a văzut limpede acum, în Siria, unde Putin
n-a putut să împiedice sau să limiteze loviturile
aeriene pe care americanii și aliații lor i le-au ad-
ministrat lui Bashar al-Assad. Oricâtă ambiție ar
avea, Rusia nu poate deveni o alternativă la SUA,
drept centru de putere și garant de securitate în
Orientul Apropiat. Cel mai înțelept lucru pe care
l-ar putea face acum Kremlinul ar fi să-și recali-
breze obiectivele în funcție de capacitățile reale.
Inclusiv să pregătească o strategie de ieșire din
conflictul din Siria (pp.219-220)” ar fi permis,
la o lectură corectă a studiilor lui Armand Goșu,
înțelegerea eșecului militar pe frontul ucrainean.
De altfel, cercetătorul român a formulat o ipoteză
identică încă din 2008, după încheierea războiu-
lui ruso-georgian, deși în presa românească spai-
ma de colosul militar de la Răsărit continuă să se
propage împreună cu narativele de la Kremlin.
O lectură corectă a ecuației ruse este una în care
trebuie ținut cont, pe de o parte, de scăderea tot
mai drastică a instrumentarului puterii simboli-
ce, ca formă a manifestării soft power, prin pier-
derea influenței Bisericii Ortodoxe de la Kremlin,
dar mai ales prin scăderea influenței limbii ruse,
care „pierde serios teren, nu doar în Caucazul
de Sud, ci și în Asia Centrală, în favoarea limbi-
lor engleză, turcă și chineză” (p.352). Pe de alta,
trebui să nu uităm două avertismente pe care le
aduce Armand Goșu în prim-plan: „Cum natura
are oroare de vid, orice spațiu lăsat liber va fi ime-
diat umplut de Rusia. În mod paradoxal, Vestul
n-a învățat niciodată această lecție care i se predă
de câteva secole” (p.252), respectiv: „Putinismul
n-o să dispară odată cu Putin” (lansat în Rusia,
o ecuație complicată). Prin prisma acestei anali-
ze diacronice, care a permis transferul analitic
de pe modelul regimului autoritar electoral im-
pus de Putin în primii ani de mandat pe mode-
lul dictaturii pentru care se aduc justificări prin
situația excepțională a conflictului din Ucraina,
care a permis înțelegerea perspectivei ruskii mir
și a modului în care propaganda rusă continuă să
asalteze „vidul” în cunoaștere, ocupând teritorii
cognitive, dar nefiind capabilă să le mențină prin
expresia puterii hard, Armand Goșu oferă un ta-
blou complex al realității din Estul imediat, fără
dorința de a construi altfel decât cu bunul simț și
cu instrumentarul analitic al cercetătorului. Este
greu să te raportezi neutru la o temă sensibilă, dar
Armand Goșu reușește să apeleze la neutralitatea
epistemică atât de necesară într-o societate sensi-
bilă la emoțiile amplificate ale media.
Note
1	Armand Goșu. (2022). Putin, obsesia imperiului.
Cu ilustrații de Dan Perjovschi. Iași: Polirom. 360p.
2	Armand Goșu. [2021] (2022). Rusia, o ecuație com-
plicată. Ediția a II-a, adăugită, cu cele mai recente texte
despre războiul din Ucraina. Iași: Polirom. 464p.
■
Maria Pal - magia
limbajului poetic
■ Marin lancu
Tipărit într-o elegantă ținută grafică, cu
unsprezece picturi reproduse din creația
plastică a autoarei pe copertă și în inte-
riorul cărții, volumul Deschizi colivii (Napoca
Star, 2022) se constituie într-o autobiografie
lirică deschisă spre spații de unde eul crea-
tiv își extrage esențele și dispoziția sufleteas-
că potrivite unor stări spirituale inspiratoare.
Avându-și originea nevăzută în sensibilitatea
dilatată a ființei poetice dominate de tensiunea
unor febrile așteptări, spațiul liric conturat de
Maria Pal este cel al interiorității intens colo-
rate de impresia vie a unei realități desfășura-
te, de întâmplare povestită, unde contemplația,
melancolia și solitudinea în fața accelerării
timpului biologic fiind doar câteva din înfă-
țișările de scurtă respirație ce se desprind de
aici. Creatoare de atmosferă, cu un fin instinct
al dozării, Maria Pal construiește spații cu im-
pecabile „caligrafii”, unde voința de a cuprinde
și de a spune totul într-o plenitudine firească
a simțirii adoratoare se asociază unor multiple
căi de interiorizare. Dincolo de varietatea mo-
tivelor exploatate liric și a tehnicii propriu-zi-
se, cele aproape o sută de poeme ale volumului
Deschizi colivii se supun unui echilibru care,
perceput ca reflex al implicării în real, cuprind
o mulțime de senzații, de semne ale vieții și ale
morții, din ale căror antinomii, uneori greu
de închipuit, se naște un fluid dens și inefabil.
Susținută de elanurile și patosul exclamativ în
fața unei lumi ce i se deschide strălucind de
prospețime și varietate de forme, de unde și
semnificația titlului volumului, rostirea poeti-
că emană în formule de o mobilitate a preg-
nanței, în ton cu demnitatea unor straturi re-
flexive ale lăuntricului și ale devenirii ce iscă
schimbări neprevăzute în zonele trăirii și ale
identității eului.
Căpătând semnificațiile poetice ale unui
limbaj ridicat la un regim de incantație cu ten-
dințe ceremonioase, alteori într-o desfășurare
mai degrabă narativă, textele sunt construite
într-un stil direct, cu enunțuri scurte și con-
centrate în poeme compacte, de forma unor ta-
blete organizate simetric pe un tipar geometric
de 14-15 rânduri de câte 18-20 de silabe, înlăn-
țuirea lor lăsând să se vadă un traseu coerent,
în limitele consistenței sau a relevanței seman-
tice. Construite printr-o astfel de înțelegere a
liricii, poemele Mariei Pal își trag substanța și
imagistica dintr-o privire asupra unor momen-
te proprii unui traseu existențial, împărtășite
direct, cu o sinceritate brutală, ca trăiri ce își
definesc identitatea prin imagini pline de fer-
voare și de o acută senzorialitate, printr-o suc-
cesiune de imagini oscilând între reverii flu-
ente, transparente („Adăpostești în suflet crini.
Ca-n primăvară, coboară din tăria cerului un
soare blând. Apele se dezleagă de ghețuri.
Văzduhul freamătă de speranțe. Luminile pă-
șesc alături de tine.”), și descrieri trezind nu o
dată sentimentul absurdului („Zilele mor, din
ce în ce mai repede, în copacii din fereastră. Se
zvârcolesc pe jos o mulțime de nopți nedormi-
te. În zadar deschizi larg ferestrele. Nici una nu
pleacă. Doar respirația se umple de flori. De
pământul pe unde calcă tiptil un soare umil.
Rugurile miros tot tot mai pregnant a recital
de clopot. A ghemuire în plâns.” - Îmblânzești),
a unui spațiu anxios, în agonie și exaspera-
re: „O noapte de smoală. Un șarpe imens cu
ochi fosforescenți. Burdujit de călători. Nu ai
unde să arunci un ac. Aerul te strânge de gât.
Întunericul defilează pe la geamuri. Cu forme
contorsionate” (Cobori).
Apar motive lirice noi, unde reflexivitatea e
mai apăsată, iar atitudinea generală e pătrun-
să pe alocuri de o undă a gravității temelor
mari, cu efecte în ordinea expresivității și a
semanticii poeziilor. Fără accente neapărat de
disperare, o molcomă și îngândurată accepta-
re a declinului începe să cuprindă și versurile
din Bandajezi („Cobori și urci doar pe brânci.
Limitările din jur se rezolvă încoadă de pește.
Te hrănești cu căderi și himere. Stranii deștep-
tări îți servesc mereu adevărurile lor. Aflat în
derivă, universul intră-n crepuscul.”), ca trep-
tat sentimentul târziului să domine aici afec-
tivitatea poetei, alertându-i memoria și adân-
cindu-i nostalgia, cu vagi accente de speranțe:
„Deodată înfloresc spini. Cu nepăsarea răului
ce hohotește-n somnul pietrelor. Au semințe
precum cele căzute din floarea soarelui. Și iau
urma celui rănit. Îl bandajează cu blândețea iu-
birii. Fără teamă de-o nouă rană”.
Asumându-și libertatea desprinderii de
enunțul prozodic tradițional, autoarea prefe-
ră clasicelor structuri prozodice comunicarea
stărilor sufletești printr-un cumul compact de
enunțuri scurte, rostite ferm, prin verbe la per-
soana a II-a singular, de sedimentări ceremo-
nioase sub forma unor poeme în proză, unde,
dincolo de vibrația pur afectivă a desenului,
universul rezumat este structurat coloristic
într-un discurs plastic ilustrând, într-un elan
inspirat de libertatea creatoare, vocația de a
simți pentru lucruri care de obicei nu se simt:
„Pe toate șinele, zace soarele sfărâmat. Privești
neputincios. Înmoi degetele în nori și desenezi
tunele. Cât mai multe. Pentru toate trenurile.
Când va ploua, vei muta și plânsul alături de
ele” (Devii). Adoptând acest tip de retorică,
Maria Pal ne îndrumă spre stări contrastan-
te ale eului, spre un fond luxuriant de cuvin-
te, întru totul remarcabil prin aspectul plastic,
decorativ, vibrant sunător, cu suave plutiri și
restaurări ale atmosferei scutite, în fragilitatea
sa, sau de imagini ce includ o subversivă tensi-
une a existenței, cu notații expresioniste impu-
nând imaginea unor spații devastatoare, mina-
te subteran de neliniști, nostalgii și contorsiuni
sufletești: „Defilarea eroilor te prinde la mijloc.
Treci dintr-o disperare în alta, cu zbuciumul cu
care-ai dezgolit un zeu dintr-un munte, doar
cu ciocanul și dalta. Nici un semn de scăpare.
Trișorii își întind zarurile lor. Nici un scrupul.
Un miros de grindină te amețește” (Rămâi).
21
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
însemnări din La Mancha
Prin acumulări de astfel de ipostaze ale vie-
ții, cele aproape o sută de poeme ale volumului
Deschizi colivii se supun unui echilibru care,
perceput ca reflex al implicării în real, cuprind
o mulțime de senzații, de semne ale vieții și ale
morții, din ale căror antinomii, uneori greu
de închipuit, se naște un fluid dens și inefabil.
Limbajul e frust, încărcat de realitatea imedia-
tă, în limitele consistenței sau relevanței ima-
gistice: „Fără nici un regret, zăvoarele uită de
frică. Greierii năvălesc fericiți. Șoaptele florilor
se lasă uitate prin casă. La fel ca poemul ce nu
mai locuiește într-o lacrimă. Doar în lumina
purtată de-o șoaptă. De-o adiere mângâietoare
de vânt” (Ascunzi). Beneficiind de această sen-
sibilitate „ultra-realistă” (Marian Papahagi),
poeta înregistrează tensiuni care ating maxi-
mum de intensitate: „Univers necunoscut. O
forță delirantă răsucește totul. Fără nici un
răgaz. Pleosc! Pleosc! Se-aude câte un clipocit.
Apar sfere cu mișcări stranii. Priviri ca niște
fierăstraie abia ascuțite. Gânduri se prăvălesc
în tăișuri. Un frig în jur fără capăt. Presimțiri
cu tentacule. Precum niște furtuni neprevăzu-
te” (Desprinzi). E vorba de un mod al rostirii,
în care, asociate discret notației, reflecțiile din
finalul fiecărui poem capătă semnificațiile
unei angajări pregnante, în directă și discretă
comunicare cu o anumită persoană, cu conse-
cințe vizibile în conturarea unui peisaj lăuntric
febril și expresiv, în ipostaze mai deschise și
mai colorate afectiv, unde eul liric vibrează la
vitalitatea conținută a naturii, cu pulsații lăun-
trice ce trec dincolo de imagismul frust: „Din
plânsul tău adânc te cheamă o primăvară. Cu
stele ce șoptesc timid cuprinse într-o salbă. Cu
ploi ce cântă și-nconjoară. Cu buchete de soare
și fragi ce clatină cădelnițe în văzduhul cel mai
înalt. Devii ușor, mai ușor decât ceața ce pleacă
fără nici o grabă-nspre nori. Singurătatea dan-
sează cu sufletul pământului” (Dansezi).
Supuse unor asemenea matrițe stilistice,
enigmele firii își revelează o latură de blândă
intimitate domestică: „Fără nici un regret, ză-
voaiele uită de frică. Greierii năvălesc fericiți.
Șoaptele florilor se lasă uitate prin casă. La fel
ca poemul ce nu mai locuiește într-o lacrimă.
Doar în lumina purtată de-o șoaptă. De-o adi-
ere mângâietoare de vânt. O lumină de opal
multicolor dansează cu zburdălnice amiezi.
Aripile se pierd în azuriu. În frunzele cu trup
de smarald” (Ascunzi). Este vorba, în fond, de
un tip special de receptare, prin care, atrasă
de nenumărate stări de spirit și stări de poezie,
„pictorița” ajunge spre final la un constant și
voalat îndemn la reflecție, actul plastic vizând
mai adeseori imaginea unei civilizații, a cărei
existență echilibrează realitatea în ansamblul
ei.
În linii generale, poemele din volumul
Deschizi colivii se configurează prin intuiție
și prin sensibilitatea de a reține semnificațiile
unor experiențe fundamentale, Maria Pal în-
fățișându-se aici în ipostaza atât de cunoscută
din alte creații ale sale ca o voce lirică plină
de sensibilitatea unei armonii în descrierea
stărilor de nostalgie, cu un scris delicat și se-
ducător, ce corespunde tuturor cochetăriilor
feminine, cu un stil desfășurat în structuri de
evidentă expresivitate
■
Flacăra unui chibrit
■ Mircea Moț
La o primă lectură, povestea lui H. Ch.
Andersen, Fetița cu chibrituri, poate lăsa
impresia unei narațiuni „realiste”, cu un su-
biect cât se poate de simplu. În noaptea dintre ani,
pe ninsoare și pe un ger puternic, o fetiță desculță
încearcă fără succes să vândă chibrituri puținilor
trecători. Știind că nu se poate întoarce acasă fără
să fi vândut cutiile cu chibrituri, fetița se adăpos-
tește în colțul dintre două case. Pentru a se încălzi,
începe să aprindă câte un chibrit, pe urmă pe toate
și la flăcările lor vede o cameră bine încălzită, apoi
o masă încărcată cu bunătăți și, în final, o vede pe
bunica ei moartă, care a iubit-o foarte mult și care
o va lua la ea.
Nu trebuie scăpat din vedere timpul aparte al
narațiunii, un timp de trecere dintre ani, dinspre
o realitate consumată, epuizată, spre promisiu-
nea alteia. Noaptea este prezentă aici (și) pentru
a estompa contururile realității concrete, citadine,
insensibilă și agresivă, lăsând loc unei alte reali-
tăți, generată și întreținută de flacăra unui chibrit.
În același timp, nu trebuie neglijat faptul că fără
încălțăminte și necorespunzător îmbrăcată, feti-
ța este de-a dreptul devorată de această realitate:
„Era un ger grozav; ningea și începuse a înnopta:
era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela și pe întune-
ricul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul
gol, și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște
papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră
mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi
rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, în-
cât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă,
unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri.
Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl
luase un băiat care zicea că vrea să facă din el lea-
găn pentru copilul lui, când o avea și el unul”. Mai
mult, nici casa nu-i poate asigura protecția dorită:
„Tatăl său are s-o bată; și afară de asta, și acasă nu
era tot așa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș
și vântul sufla in voie, cu toate ca fuseseră astupate
crăpăturile cele mari cu paie și cu trențe vechi”.
Intenția fetiței este, fără îndoială, aceea de a se
încălzi:„Mânuțele ei erau aproape înghețate de
frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine.
Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din
cutie, sa-l zgârie de zid și să-și încălzească dege-
tele! Scoase unul: hârști!”. Este de reținut felul în
care se aprinde chibritul, care o uimește pe fetiță:
„Cum mai trosni, și cum se aprinse!”. In egală mă-
sură atrage atenția flacăra chibritului, prin lumina
ciudată pe care aceasta o răspândește, dar și prin
comparația cu lumânarea: „Chibritul ardea ca o
lumânărică, ținu mânuța deasupra flăcării. Ce lu-
mină ciudată”. Lumânarea este socotită „simbol al
luminii, al sintezei materiei și spiritului: ceara și
fitilul reprezintă materia din care se naște flacăra”
( Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București,
Editura Vox, 2007, p. 233). Flacăra lumânării tri-
mite spre ideea de verticalitate și spre înalt.
In eseul său Flacăra unei lumânări, Gaston
Bachelard scria că flacăra „este o verticalitate lo-
cuită”, o „verticală vitează și fragilă”. Este adevărat,
menționa filosoful francez, că o adiere „tulbură
flacăra, dar ea renaște, căci forța ascensională îi
restabilește prestigiul”( Gaston Bachelard, Flacăra
unei lumânări., Traducere Marina Baconsky,
București, Anstasia, 1994, p.71).
Dimitrije Pecie (Serbia)
xilogravură, 85 x 61 cm
Vedere din fereastră 1 (2019)
In Fetița cu chibrituri nu este vorba însă de fla-
căra unei lumânări, ci de flacăra unui chibrit. De
obicei, în lumea basmelor se întâlnesc, asociate
focului, amnarul, cremenea și iasca. În povestea
lui H. Ch. Andersen chibritul aparține unui timp
relativ modern, cu mediul său citadin. Modesta fla-
cără a chibritului nu stimulează reveria,cum scria
Bachelard referindu-se la flacăra unei lumânări, ci
creează universuri compensatoare. În întunericul,
prielnic creației, biruit temporar de lumină, flacăra
chibritului generează imagini care corespund do-
rințelor copilului. La început i se oferă iluzia („i se
păru”) unei camere încălzite, de care trupul său este
dornic: „I se păru fetiței că sta lângă o sobă mare
de fier, care avea deasupra un capac lucios de ara-
mă. Înăuntru ardea focul și era așa de cald; dar ce-i
oare asta? Fetița își întindea acum piciorușele ca să
și le încălzească și pe ele; flacăra se stinse și soba
pieri; fetița rămase stând cu rămășița de chibrit în
mână”. Cu flacăra celui de-al doilea chibrit, deși
este prezentă dorita hrană, se reține puterea flăcării
de a inlocui realitatea agresivă și brutală, concre-
tizată prin prezența zidului, cu aceeași proiecție a
dorinței: „Hârșâi un altul, care se aprinse, străluci,
și zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca
o pânză subțire. Fetița putu vedea până-ntr-o oda-
ie unde era o masă acoperită c-o față albă, pe care
sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gâscă
friptă umplută cu prune și cu mere ce răspândeau
un miros plăcut; și, lucru de necrezut, deodată gâs-
ca sări de pe masa, și veni cu furculița și cuțitul în
spinare până la biata fetiță. Chibritul se stinse, și nu
mai avu în fața ei decât zidul rece și gros”. În sfârșit,
cu celelalte chibrite, elementele din realitatea coti-
diană încep să conteze doar ca prezențe discrete.
Imaginea bradul de Crăciun persistă, de reținut, și
după ce se stinge flacăra chibritului, iar concretele
sale lumânări se metamorfozează, contând în alt
plan: „Deodată se văzu șezând sub un pom frumos
de Crăciun; e mai mare și mai împodobit decât a
O
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
27
juridic
o
văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de
lumânărele ardeau pe crengile verzi, și poze de tot
felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor,
păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâi-
nile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom
se înălțau tot mai sus, tot mai sus, și ea văzu deoda-
tă că luminițele acelea erau stele. Una din ele căzu
și trase o dunga mare de foc pe cer.
„A murit cineva”, își zise micuța; căci bunica ei,
care fusese foarte bună pentru dânsa și care acum
nu mai trăia, îi spusese adesea: „Când cade o stea,
un suflet se înalță la Dumnezeu”.
Pomul acesta de Crăciun se conturează în
mod deosebit ca o „coloană a cerului”, ca suges-
tie a ascensiunii sufletului prin moarte. Poate că
nu este deloc întâmplător că la vederea pomului
fetița „ridică amândouă mîinile”, iar lumânările,
la rândul lor „se înălțau tot mai sus, tot mai sus”.
Pomul de Crăciun devine imaginea concretă și
promisiunea celuilalt pom, edenic, dar și calea de
acces la acesta. Într-un admirabil volum de ese-
uri, Ion Mureșan, scrie despre invierea cu ajutorul
unei crenguțe de măr. Iată cum este interpretată
prezența mărului în procedura de înviere: „mă-
rul este arborele primordial al conștiinței binelui
și răului, arborele mândriei și al rușinii. Sufletul
recunoaște de departe mirosul mărului. După
același miros s-a mai ghidat o dată, demult, când
a străbătut drumul de la paradis la pământ”.
Deosebit de semnificativă este ultima prezență
a flăcării. De data aceasta fetița nu se mai vede
pe sine în spațiul concret, ci trece efectiv intr-un
univers prin excelența al luminii și al strălucirii
ce învinge noaptea citadină. Prin moartea intr-o
lume a frigului și a întunericului, fetița redo-
bândește iubirea pierdută (a bunicii) ajungând
la Dumnezeu, acolo unde nu este nici frig, nici
foame, ci doar lumină pură: „Mai trase încă un
chibrit pe zid: și se făcu o lumină mare, în mijlo-
cul căreia era bunica ei in picioare, și era așa de
strălucitoare, o privea blând și duios!
Bunică, strigă fetița, ia-mă cu tine. Când s-o
stinge chibritul, știu că n-o să te mai văd. Ai să pie-
ri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca
și gâsca friptă, ca și frumosul pom de Crăciun. Și
aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăse-
seră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța
ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu
fusese așa de frumoasă, așa de mare. Ea luă pe feti-
ță în brațele ei, și amândouă zburară vesele în stră-
lucirea aceea, așa sus, așa sus, și nu mai era acolo
nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu”.
În finalul narațiunii, cititorul este readus in
realitatea concretă, în care moartea fetiței nu-și
poate dezvălui adevăratele semnificații: „Dar în
colțul dintre cele două case, când se lumină de
ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zâmbetul
pe buze... moartă, moartă de frig, în cea din urmă
noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo
zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri,
din care o cutie fusese arsă.
«A vrut să se încălzească»! zise cineva. Nimeni
nu știu ce frumuseți văzuse fața, și-n ce strălucire
intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou”.
Spuneam că flacăra unui chibrit nu este, totuși,
flacăra unei lumânări, cu toate că ele au în comun
verticalitatea și ideea de ascensiune. Cum proza-
icul și utilul chibrit este produsul unei perioade
moderne, prin propria sa ardere el pare să lase
impresia că pune în paranteză această perioadă
cu agresivitatea ei, deschizându-i copilului calea
spre o altă lume.
■
Despre moștenire
■ Ioana Maria Mureșan
După moartea unei persoane, se ajunge,
în cele din urmă, la dezlegarea proble-
melor juridice privind patrimoniul aces-
teia: împărțirea drepturilor și a obligațiilor, căci
pe parcursul vieții o persoana dobândește unele
drepturi și își asumă mai multe obligații, astfel că,
în momentul decesului acesteia, se pune proble-
ma care va fi soarta drepturilor dobândite și cine
îi va succeda în raporturile obligaționale.
Rezolvarea acestor probleme prezintă interes,
în primul rând pentru rudele și pentru persoane-
le apropiate celui despre a cărui succesiune este
vorba, între acestea urmând a fi împărțită masa
succesorală. Dar, nu este exclus ca dezbaterea
succesiunii să prezinte interes și pentru o cate-
gorie mai largă de persoane, cum ar fi creditorii
lui de cujus, care urmăresc a vedea de la cine pot
recupera creanța. Dacă o parte a unui contract
de vânzare decedează mai înainte ca prețul să fie
plătit, care va fi soarta obligației? Se va stinge sau
va continua să există, caz în care cine va fi ținut să
plătească prețul? Același interes îl are și un loca-
tar care a dobândit folosința unui bun printr-un
contract încheiat cu de cujus, care dorind să con-
tinue această folosință a bunului, trebuie să află
cui va plăti în mod valabil contravaloarea acestui
drept. Răspunsurile sunt oferite de cartea a IV-a a
Codului civil, Despre moștenire și liberalități, care
conține reguli privind moștenirea.
Moștenirea este definită ca fiind transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane în ființă, definiție
care necesită o serie de precizări.
În primul rând, vorbim despre moștenire doar
în cazul persoanei fizice, care este omul, privit
individual ca titular de drepturi și obligații civi-
le, în opoziție cu celelalte subiect de drept civil,
persoanele juridice, forme de organizare, care
întrunind condițiile cerute de lege, pot partici-
pa la raporturi juridice și pot dobândi drepturi și
obligații civile. Altfel spus, moștenirea se deschi-
de doar prin moartea unui om, a unei persoane
fizice și nu prin dizolvarea unei persoane juridi-
ce, cum ar fi o societate comercială, chiar dacă
dizolvarea unei persoane juridice echivalează cu
moartea unei persoane fizicei din punct de vede-
re al existenței juridice.
Apoi, prin moștenire se transmite patrimoniul
unei persoane fizice. Orice persoană are un pa-
trimoniu în care sunt incluse toate drepturile și
obligațiile evaluabile în bani ale acesteia. Chiar
și o persoană care nu are niciun bun și nu și-a
asumat nicio obligație, are un patrimoniu, căci
are vocația de a se angaja în raporturi juridice
din care să dobândească drepturi și să își asume
obligații. Patrimoniul există odată cu persoana,
fără îndeplinirea unor formalități. Acesta include
drepturile și obligațiile evaluabil în bani, dreptul
de proprietate; dreptul la restituirea unui împru-
mut; obligația de a plăti chiria. Alături de aceste
drepturi evaluabile în bani, numite și drepturi pa-
trimoniale, o persoană are și o serie de drepturi
personale, neevaluabile în bani și care nu sunt in-
cluse în patrimoniul acesteia, cum ar fi dreptul la
nume, dreptul la viață, dreptul la viață de familie,
etc..Aceste din urmă drepturi sunt strâns legate
de persoană și nu se transmit moștenitorilor.
Nicos Terzis (Grecia)	Orizonturile câinelui (2014)
lingravură, 90,5 x 69 cm
Dacă printr-un contract de vânzare sau prin-
tr-un contract de schimb, se transmite dreptul de
proprietate asupra uni anumit bun, prin moșteni-
re se transmite întreg patrimoniu, cu toate drep-
turile incluse în acesta, căci nu poate fi conceput
ca patrimoniul să există în lipsa unui titular.
Soluția este cât se poate de firească dacă ne
gândim că o persoană, în timpul vieții, având
trei imobile, poate decide să înstrăineze unul
din acestea, păstrând celelalte două, apoi cu ba-
nii obținuți să achiziționeze altele două imobile
și un autoturism, operațiuni incluse în gestiona-
rea afacerilor personale, în gestionarea patrimo-
niului. Însă, odată cu decesul unei persoane, se
transmite, în tot sau în parte, patrimoniul aceste-
ia, către una sau mai multe persoane fizice, care
dobândesc altfel, atât drepturile, cât și obligațiile
asumate de de cujus, căci nu poate fi concepută
existența unui patrimoniu fără un titular.
Această transmitere se poate face potrivit vo-
inței lui de cujus, caz în care vorbim despre moș-
tenirea testamentară, iar în lipsa unui testament
valabil, transmiterea se va face potrivit dispoziți-
ilor legale, caz în care vorbim despre moștenirea
legală.
Atât moștenirea legală, cât și cea testamentară
se supun acelorași condiții generale, privind ca-
pacitatea de a moșteni; vocația la moștenire, cu
observarea regulilor privind nedemnitatea suc-
cesorală.
Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudi-
nea persoanei de a dobândi o moștenire sau o
fracțiune dintr-o moștenire. Orice persoană care
există în momentul deschiderii moștenirii, re-
spectiv în momentul morții celui care lasă moș-
tenirea, are capacita de a moșteni.
Pe cale de consecință, în cazul morții mai mul-
tor persoane, când nu se poate stabili dacă una a
supraviețuit celeilalte, acestea nu au capacitatea
de a se moșteni una pe alta. Astfel, dacă în aceeași
împrejurare, un accident aviatic, au decedat un
tată și un fiu, tatăl nu va putea culege moștenirea
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
fiului, iar fiul nu va putea culege moștenirea ta-
tălui. Moștenirea fiecăruia va fi culeasă de rudele
rămase în viață, potrivi regulilor privind moște-
nirea legală sau testamentară, cu excluderea per-
soanelor care au decedat în aceeași împrejurare.
De la această regulă, există o serie de excep-
ții. O primă excepție este referitoare la copilul
conceput, căruia îi sunt recunoscute dreptu-
rile de la momentul concepției, cu condiția ca
acesta să se nască viu. Are capacitatea de a veni
la moștenire un copil născut după decesul ce-
lui care lasă moștenirea, dacă era conceput la
această din urmă dată. Astfel, moștenirea lăsată
de un tată va fi culeasă nu doar de mama în-
sărcinată la data la care a survenit decesul, cât
și de fiul născut după această dată, întrucât era
conceput la momentul decesului tatălui său.
Chiar și o persoană dispărută, indiferent de
cât de îndelungată este absența acesteia, are
capacitatea de a moșteni, întrucât, printr-o fic-
țiune a legii, este prezumată a fi în viață până
la declararea morții printr-o hotărâre judecăto-
rească.
Pe lângă capacitatea de a moșteni, care apar-
ține unui număr nedeterminat de persoane, se
mai impune să existe vocația la moștenirea, re-
spectiv calitatea prevăzută de lege sau atribuită
de defunct prin testament. Presupunând că la
data de 05.02.2022 a survenit decesul lui Primus,
orice rudă, prieten sau vecin în viață la aceas-
tă dată are capacitatea de a moșteni, însă, cum
este firesc, nu toți se vor bucura de moștenirea
lăsată de Primus, întrucât nu toți au vocația la
moștenire, respectiv calitatea cerută de lege sau
atribuită de Primus prin testament. Dintre toate
persoanele apropiate lui Primus, vor moșteni cei
desemnați de acesta prin testament, iar în lipsa
unui testament se vor aplica regulile moștenirii
legale, venind la moștenire rudele defunctului,
în ordinea gradelor de rudenie.
Au existat și continuă să existe numeroa-
se situații în care o persoană întrunește toate
condițiile pentru a culege moștenirea lăsată de
de cujus, însă rațiuni care țin de morală și de
echitate par să dicteze o altă soluție. Astfel, ca
un răspuns la această realitate, dispozițiile le-
gale prevăd nedemnitatea, un impediment în a
dobândi o moștenire.
Iris Xilas Xanalatos (Grecia)
Navigând la apusul soarelui (2016), serigrafie, 36 x 52 cm
Nedemnitatea poate fi de drept sau judiciară,
iar instituția grupează o serie de fapt reprobabile
care duc în final la excluderea nedemnului de la
moștenire.
Nedemnitatea de drept, intervine în cazul per-
soanei condamnate penal pentru săvârșirea unei
infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă
moștenirea. Se cere ca succesibilul să acționeze cu
intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea,
respectiv să urmărească ca acțiunea sa să produ-
că decesul acestuia, fiind indiferent mobilul care
stă la baza acestei intenții. Este întrunită condiția
în cazul în care nedemnul săvârșește infracțiunea
pentru a dobândi mai repede moștenirea, dar și în
cazul în care dorește să se răzbune pe de cujus sau
acționează sub impulsul unei provocări.
Dacă moartea survine din culpă, nu este în-
trunită această condiție. Astfel, dacă Primus și
Secundus sunt implicați într-un accident rutier,
produs din culpa lui Primus, în urma căreia a sur-
venit decesul lui Secundus, cel dintâi deși vinovat
de ucidere din culă, poate veni la moștenirea lăsa-
tă de Secundus.
Deși ambele acțiuni au condus la moartea celui
care lasă moștenirea, ceea ce sancționează dispozi-
țiile legale este atitudinea subiectivă, intenția, fap-
tul că autorul a prevăzut și a urmărit decesul și nu
culpa sau greșeala.
Nu este necesar nici ca fapta nedemnului să
fi produs rezultatul vizat, decesul celui care lasă
moștenirea, fiind suficient ca aceasta să rămână în
faza unei tentative. Astfel, dacă nedemnul vrând
să îl ucidă pe cel care lasă moștenirea, toarnă otra-
vă în paharul acestuia, dar conținutul este băut de
o altă persoană, săvârșește o tentativă de omor față
de cel care lasă moștenirea, faptă care întrunește
condițiile nedemnității, căci intenția și acțiunea
nedemnului au fost în scopul de a ucide, rezultatul
fiind împiedicat doar de hazard.
De asemenea, este considerat nedemn și cel
care a săvârșit, pe timpul vieții lui de cujus, deci
înainte de deschiderea moștenirii, a unei infrac-
țiuni cu intenția de a ucide un alt succesibil, care
ar fi înlăturat sau restrâns vocația la moștenire a
făptuitorului.
Dacă primul caz se referă la fapte produse de
nedemn față de cel care lasă moștenirea, cel de al
doilea caz se referă la fapte săvârșite de nedemn
față de un alt succesibil. La fel ca în primul caz,
fapta trebuie să fie săvârșită cu intenția de a ucide
un alt succesibil, fiind indiferent motivul.
Se mai impune a preciza că pentru a fi declarat
nedemn, acțiunea trebuie să fie îndreptată împo-
triva unui succesibil care restrânge vocația sau în-
lătură autorul de la moștenire. Astfel, dacă Primus
îl ucide pe fratele său Secundus ( va fi înlăturat atât
de la moștenirea părinților cât și de la moștenirea
lui Secundus. Însă dacă același Primus ucide un ve-
rișor nu va fi înlăturat de la moștenirea părinților
săi, căci verișorul nu are vocația de a veni la moș-
tenirea acestora.
Cum sugerează și denumirea, nedemnitate de
drept, sancțiunea intervine automat, în momentul
săvârșirii acestor fapte, fiind doar constatată de in-
stanța de judecată sau de către notarul public.
Alături de aceste cazuri de nedemnitate, există
alte fapte care atrag nedemnitatea judiciară, care
așa cum sugerează denumirea sunt constatate de
instanța de judecată și nu survin în mod automat
la momentul săvârșirii.
Poate fi declarată nedemn, persoana condam-
nată penală pentru săvârșirea cu intenție împotri-
va celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave
de violență fizică sau morală sau a unor fapte care
au avut ca urmare moartea victimei. Sunt incluse
în acest caz relele tratament aplicate celui care lasă
moștenirea, precum și faptele care au avut ca ur-
mare moartea acestuia. Spre deosebire de primul
caz, în care nedemnul urmărește decesul celui care
lasă moștenirea, aceste cazuri de nedemnitate nu
au la bază intenția de a ucide, decesul survine ac-
cidental, urmare a unei alte acțiuni.
De asemenea, poate fi declarat nedemn și cel
care, cu rea - credință, a alterat, a distrus sau a
falsificat testamentul defunctului. Și în acest caz,
nedemnul trebuie să acționeze cu rea- credință,
respectiv cu intenția de a altera sau distruge tes-
tamentul lăsat de de cujus și nu din culpă. Astfel,
persoana care, din greșeală varsă o ceașcă de cafea
pe testament, nu va putea fi declarată nedemnă de
a moșteni.
În același sens, poate fi declarat nedemn, cel
care prin dol sau violență l-a împiedicat pe cel care
lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să
revoce testamentul.
Odată constatată sau declarată nedemnitatea,
persoana vinovată de astfel de acte, este înlăturată
atât de la moștenirea legală cât și de la moștenirea
testamentară a lui de cujus.
Efectele nedemnității pot fi înlăturate de cel
care lasă moștenirea, acesta din urmă putând ierta
faptele reprobabile săvârșite de nedemn. Iertarea
trebuie să fie expresă și lipsită de orice echivoc, pu-
tând fi făcută printr-un act autentic sau prin testa-
ment, însă în ambele cazuri trebuie să conțină o
declarație expresă de iertare a nedemnului.
În lipsa acestei declarații, nu sunt înlăturate
efectele nedemnității, nici printr-un legat lăsat
nedemnului, printr-un testament întocmit după
săvârșirea faptelor care atrag nedemnitatea, căci
iertarea trebuie să rezulte fără echivoc, să fie mai
dincolo de orice îndoială că cel care lasă moșteni-
rea, pentru a putea ierta, a știut de faptele săvârși-
te de nedemn și a ales să ierte. Declarația expresă
este necesară cu atât mai mult, cu cât, iertarea ne-
demnului este un act juridic care produce efecte
morits causa, un act interpretat și îndeplinit de
moștenitori, care nu au alte metode de a cerceta
voința reală a autorului, decât cuprinsul actului.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
poezia
Distihuri
■ Marcel Mureșeanu
1 Și-atunci văzui acolo la răscruce o cruce răstignită pe-altă cruce.	20 Am pierdut cheia zilelor, orelor, blestemată fie fiara ne-ndurătorilor!
2 Treceau pe cer nori lungi și sidefii și toți aveau în mână pălării!	21 Ca o erată a vieții de-apoi e lumea care se surpă în noi!
3 În Munții Lunii, între două văi, se-aude-o sanie cu zurgălăi.	22 Îmi scrie un mesaj un crocodil și mă invită să-notăm în Nil.
4 Ca lacrimile de salmastre ape degete albe alunecau pe clape.	23 Nimeni nu știe care-s clepsidrele pe care le-ntorc noaptea hydrele!
5 Un vânt venit din tulburile astre poartă-n văzduh balenele albastre.	24 Ca să se-arate printre cei cuminți, motanul meu spărgea alune-n dinți.
6 În fiecare gară și canton un tren oprea departe de peron!	25 S-a descoperit că pe Valea Bahluiului se află originea cuiului!
7 La Târgul Zodiilor dinspre Taur cometa-și vinde pletele de aur.	26 Nu toți cei care urcă în vagon se vor întoarce teferi pe peron!
8 ’nainte de-a se stinge, jarul zise: dă-mi, Doamne, iar văpăile promise!	27 Frontul de-apus cu cel de răsărit la o beție s-au împrietenit.
9 Cuie-nroșite poartă racu-n clește, să-l scoată din muțenie pe pește.	28 În buncăr se-ntâlniră iar cei doi și hotărâră Ziua de Apoi!
10 Te voi ierta, îmi spune-a mea iubită, doar când va trece pajura prin sită!	29 Când bate pas de front miriapodul, ca un timpan se arcuiește podul!
11 Sosit la ora asta din Sahara, asinul meu nu nimerește scara.	30 Degeaba alergi, degeaba te ascunzi, lumea e plină de muribunzi!
12 Pe vremea nemților, bunicul meu se îmbăta în pod cu un evreu!	31 La proră, la proră, o umbră sonoră!
13 Trecea prin ierburi un coșar nebun și mirosea a iască și tutun!	32 Sunetul mării este al apei, sunetul ochiului meu este al genei care cade pe marginea clapei!
14 Ca fluviul aflat în disperare, se varsă turma mică-n turma mare!	33 Hermafrodită zi de joi, nici n-ai venit și pleci de la noi!
15 Haita de câini ce traversa câmpia a fost învinsă lângă Medgidia!	34 Nimeni nu știe de câte ori intră-ntr-o zi soarele în nori.
16 Mi-ntinde Andromeda brațul ei să trec această punte către zei!	35 Trecea un preot pe câmpie, el urmărea o ciocârlie!
17 Trei zile-n mai va fi aproape noapte, iar norii vor ploua din șapte-n șapte!	36 Distinsul domn cu părul nins se-nzăpezise dinadins!
18 Sub Tronul Regelui, o bombă dulce așteaptă tot Palatul să se culce!	37 Deși trăiești mai jos de mine, îmi tulburi apele, străine!
19 Cuvintele mele ard luminând, gândul iese afară din gând!	38 A ajuns urgia și pe la noi. Adam își cere coasta-napoi!
Nada Denie (Serbia)
ac rece, 40 x 42 cm
Acoperiș (2020)
39
Judecă-mă după limba ta
înainte de-a mă judeca!
40
Îți las ție moștenire pianul
la care a cântat la fluier ciobanul!
41
În latul lumii și-n tot întinsul
trăiește o fiară numită plânsul...
42
Destinul mare și destinul mic
beau ceai din același ibric.
43
Chiar acum aflăm că-n Olimp
a avut loc o surpare de timp!
44
Un lup bătrân, înspăimântat și blând
cutreieră zăpezile din gând!
45
Orgolios ca un asin nebun,
numai luminii negre mă supun.
46
Aruncă, Doamne, peste focul meu
o lacrimă din ochiul drept al Tău!
47
Când terminăm adâncul de-adâncit,
ne va rămâne încă pe atât!
48
Pipa mea albă din spumă de mare,
mă-nșeală cu fumul în care dispare.
49
La casa ostașului poștașul bate la ușă
și-aduce o urnă grea, cu cenușă!
50
Atâta pace a dat peste noi
încât cred că va fi un război!
51
Câinele meu a-nvățat de la cuc
să-și înece necazu-n trabuc.
52
În apa memoriei mele
noaptea se scaldă trei cucuvele.
53
Și-au rupt aurele cuvintele
și s-au unit sfintele cu nesfintele!
54
Când cobori din patul tău și atingi podelele reci,
atunci începe ceasul de veci!
30
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
cinemateca
55
Nu știe nimeni în câte se poate sparge o oră
și de ce moartea ei e atât de sonoră!
56
După o dragoste mare și nepedepsită,
m-am călugărit c-o iubită.
57
Între mângâiere și atingere,
cât întuneric a fost, câtă stingere!
58
Beau apă ca gheața din fântână cu cana
și ascult Cantata Profana.
59
Undă cu undă, apele gloriei
spală de dragoste țărmul memoriei!
60
Ies cârtițele în gura bordeielor
să miroasă florile teilor.
61
Până am tras în piept, cu sete, țigara,
fulgerul a ars toată gara.
62
La Abu Ghurab, în Cuibul Corbilor,
se termină de scris Cartea Orbilor!
63
Departe-n înalt, în miezul Olimpului,
Hermes mai clocește ouăle Timpului!
64
Trece căruța prin colbul drumului, fără stăpân,
calu-i pe moarte, corbu-i și el bătrân.
65
Vacile sfinte, sterpe și triste
vând în Piața din Delhi batiste!
66
Lângă cetatea pe moarte din Făgăraș
urlă câinii scheletici spre norii grași.
67
În Fontamara, la Fontamara
ca ghilotina se lasă seara.
68
Colind Sevilla, lângă Columb,
ziua-i ușoară, ora-i de plumb!
69
Oameni-piranha ies din Atlantic,
sunt mercenarii Eonului Antic.
70
De fluturii galbeni m-apropii mai greu,
sunt garda regală a crinului meu!
71
La moara de apă, lampa mea veche
face cu mine pereche.
72
Trece prin ochii tăi un râu fierbinte,
și spală spaima de ce-a fost ’nainte.
73
Deposedat de suflet și de trup,
mi-a mai rămas doar urletul de lup!
74
Gând mânios, cu coroană de fum,
nu-mi sta în cale, nu-mi ieși-n drum!
75
Arcada cerului, iată, se frânge,
ultimul clopot plânge cu sânge.
■
Bătălia pentru apă grea
în „ediție dublă”!
■ Eugen Cojocaru
De ce aceste filme: unul franco-norvegian
/ 1948 cu acest titlu, al 2-lea, numele fi-
ind ocupat, Eroii de la Telemark / 1965?
Pentru că, fidelă realității, acțiunea se petrece
iarna până înainte de Crăciun uimindu-ne actu-
alitatea sa tulburătoare: un comando norvegian
distruge stocurile de apă grea, gata pentru folo-
sirea bombei atomice de naziști, în primăvara lui
1944. Altfel, am fi fost, acum, o lume nazificată!
Interesant-revelatoare e și paralela dintre stilul
european și hollywoodian. Și acum e iarnă, vine
Crăciunul și suntem într-un cvasi al 3-lea Război
Mondial cu amenințări, din ambele tabere, de fo-
losire a nimicirii ultimative.
Pelicula franco-norvegiană din 1948 (96min.)
- regia Jean Dreville, scenariul Jean Dreville, Jean
Marin și muzica vibrantă a lui Gunnar S0nstevold
- redă, în Norvegia ocupată, sabotarea fabricii de
apă grea pentru Germania nazistă. Arată, mai
întâi la College de France, echipa lui Frederic
Joliot-Curie (joacă propriul rol!), apoi reușita re-
cuperare, înainte de război, a stocurilor fabricii
Norsk Hydro din Vemork, de un ofițer al servi-
ciului secret francez, comandat de ministrul in-
dustriei Raoul Dautry (ambii joacă rolurile lor!).
În continuare (acțiunea comună cu ecranizarea
Hollywood-iană), luptători norvegieni din re-
zistență, sub comanda britanică și a fizicianului
norvegian Leif Tronstad, dinamitează instalațiile:
Operațiunea Swallow. La scurt timp, naziștii au,
iar, cantitatea necesară fabricării primei bombe
atomice și o trimit cu mulți soldați, pe 20 februa-
rie 1944, cu feribotul SF Hydro spre Germania.
Cu prețul „daunelor colaterale” (echipaj, pasa-
geri norvegieni), vasul e dinamitat și se scufundă:
Operațiunea Gunnerside. Se combină imagini de
arhivă și reconstrucția faptelor de către prota-
goniștii înșiși, într-un impunător film alb-negru
care transcrie, documentar și fără efecte specta-
culoase sau patos eroic, evenimentele reale, spre
deosebire de remake-ul color american.
Varianta anglo-americană (filmări în Norvegia)
a lui Anthony Mann e bazată și ea pe memori-
ile soldatului norvegian din rezistență Knut
Haukelid. Conduc comandou-ul „sinucigaș” Dr.
Rolf Pedersen / Kirk Douglas și Knut Straud /
Richard Harris, cu ei fiind și ex-soția lui Rolf (ti-
pic romanțarea dramatică Hollywood-iană vizi-
bilă și pe afiș) Anna Pederson / Ulla Jacobsson.
Rolf, fizician norvegian, nu vrea să se implice,
dar e convins de liderul rezistenței locale Knut
(=Knut Haukelid). Anthony Mann (1906-1967),
inițial activ actor de scenă, e un renumit regizor
de film - prim succes cu T-Men (1947). În anii
’50, Mann a lucrat cu vedete ale epocii: opt wes-
tern-uri cu James Stewart: Winchester ,73 (1950),
The Naked Spur (1953) și The Man from Laramie
(1955) mult apreciate și studiate de criticii de
film francezi, din care mulți vor forma Noul Val
Francez. Jacques Rivette afirma (1965) că e „unul
dintre cei patru mari regizori ai Hollywoodului
postbelic”. Tot el realizează clasicul epos medieval
El Cid (1961) cu Charlton Heston și Sophia Loren
și Căderea Imperiului Roman (1964).
Knut Haukelid publicase (1954) amintirile
în Skis Against the Atom, iar John Drummond
romanul bazat pe el: Dar pentru acești oameni
- ambele cărți au stat la baza scenariului. Dacă
acțiunea e bine dozată cu scene trepidant-fier-
binți (nu se observă „lungimea lor”: una 18, fina-
la 29 minute!) și climax-ul funcționează perfect
hollywood-ian, muzica e neinspirată, potrivin-
du-se la orice: de la western și dramă la come-
die, de la un pluton de execuție la melodia unui
film muzical cu starlete dansând aproape goale și
cu pene de struț în cap pe o scenă impunătoare!
Noroc că a lăsat „tăcute” menționatele secven-
țe trepidant-emoționante. De asemenea, tipic
Americii macho-iste de atunci, ex-soția lui Knut
e fricoasă, neștiutoare și „pică” docilă, la final,
în brațele marelui erou Kirk Douglas! În ciuda
acestor stereotipuri, rămâne o bornă de referință
printre filmele de acțiune.
Numit inițial The Unknown Battle, trebu-
ia jucat cu Stephen Boyd și Elke Sommer, apoi
e anunțat Anthony Perkins, dar s-a retras.
„Auzind bugetul de cinci milioane $, era clar
că va fi spectaculos și asta înseamnă mai multă
ficțiune și mai puțină realitate”, remarcă Knugt
Haukelid în timpul filmărilor, definind stilul
american. Astfel, starul Kirk Douglas salvează
(invenție „de efect”) toți copiii cu mamele lor -
de fapt sabotorii părăsiseră zona când a explodat
bomba; la fel e omis efortul generos al pescarilor
locali de a salva naufragiații. A fost printre cele
mai populare 15 filme la box office-ul britanic.
Atunci am trecut milimetric pe lângă nazificarea
umanității! Vom avea același noroc și acum?!
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
31
teatru
Interferențe 2022
Jocul de-a asumarea
■ Teodora Minea
n perioada 17-24 noiembrie a avut loc cea
de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional
de Teatru „Interferențe”, organizat de Teatrul
Maghiar de Stat din Cluj, eveniment care a adu-
nat paisprezece trupe de teatru din nouă țări, re-
unite sub tema Teamă/Speranță. Timp de opt zile,
publicul clujean și național a putut vedea specta-
cole invitate din Coreea de Sud, Belgia, Elveția,
Franța, dar și spectacole autohtone, producții ale
Teatrului Maghiar și ale altor teatre din țară.
Jocuri în curtea din spate, produs de Teatrul de
Stat Constanța, în regia tinerei regizoare Diana
Mititelu, a fost unul dintre spectacolele care au
reprezentat teatrul românesc în cadrul acestui
festival internațional. Teatrul de Stat Constanța
are o atitudine de apreciat și de urmat de întreaga
comunitate a instituțiilor culturale din țară: aceea
de a promova tinerii artiști emergenți și de a for-
ma o rampă de lansare pentru nume noi în lumea
teatrului românesc. Orientarea înspre inovație și
deschiderea înspre subiecte dramatice de actua-
litate creează în jurul acestei instituții și un pu-
blic tânăr dinamic, dornic să înțeleagă lumea prin
intermediul teatrului produs de oameni apropiați
vârstei și viziunii lor.
Diana Mititelu e licențiată a Universității de
Arte „George Enescu” din Iași în 2015, iar pen-
tru spectacolul cu care a fost invitată la festivalul
„Interferențe” a câștigat premiul UNITER de de-
but în regia de teatru în anul 2021. Textul ales tra-
tează un subiect foarte discutat și delicat în țara
noastră: violul la minori. Venit pe fondul unei opi-
nii publice care este în curs de educare în privin-
ța abuzurilor de orice tip, acest spectacol devine
necesar pentru a trage un semnal de alarmă asu-
pra modului în care se ajunge la un viol, mizând
pe ilustrarea concretă a tehnicilor de manipulare
la care recurg agresorii și pașii pe care victima îi
face inconștient (sau conștient?) înspre comiterea
abuzului. Un astfel de spectacol are ca scop con-
fruntarea directă a spectatorului cu subiectul și cu
situația: o fată de 14 ani este violată de un grup de
patru băieți de 17 ani. Cazul este real, textul scris
de dramaturga israeliană Edna Mazya dramati-
zează un eveniment care a marcat societatea isra-
eliană, fiind arhimediatizat, și al cărui proces de
stabilire a vinovaților a durat ani în șir. Teatrul are
capacitatea de a porni de la particular, real în acest
caz, pentru a conceptualiza apoi și a putea vorbi
despre fenomen în general, în toată complexitatea
lui. Această trecere de la particularitate la genera-
litate oferă spectatorului distanțarea necesară pen-
tru a se identifica afectiv, dar și a înțelege în mod
rațional dimensiunea problemei atacate.
Aplicând acest raționament și pe textul spec-
tacolului Jocuri în curtea din spate, cred că acesta
și-a omis scopul de a analiza holistic fenomenul
violului, reducându-l la dimensiunea incertă a
evenimentului particular. Întâmplarea rămâne
într-o zonă gri, în afara acoperirii totale a legii,
portiță prin care pot intra mult prea multe necu-
noscute pentru a le putea clarifica într-un text de
teatru. Spectatorul rămâne bulversat, nu i se acor-
dă distanțarea de faptul concret pentru a-și putea
pune în funcțiune aparatul critic în relație cu pro-
blematica abordată, ci mai degrabă întrebările vor
fi adresate înspre echipa artistică. Evenimentul
documentat are atât de multe particularități, fie că
vorbim despre victimă, fie că este vorba de agre-
sori sau reprezentanții justiției, încât împiedică
spectatorul să se poziționeze de o parte a con-
fliclui, sau măcar să adopte o atitudine. Regia ar
trebui să își asume unghiul din care alege să pre-
zinte textul, implicațiile politice pe care această
asumare le are, și cum toți acești factori influen-
țează discursul artistic din timpul spectacolului.
Cu alte cuvinte, regia ar trebui să fie coerentă în
ceea ce vrea să evidențieze și în mesajul pe care îl
transmite publicului prin alegerea textului și prin
reprezentarea lui scenică într-un anume fel.
Aici a fost problema pe care eu, ca spectator,
am simțit-o în relație cu spectacolul Jocuri în cur-
tea din spate: nu mi-a fost clară poziția discursu-
lui artistic față de problematica violului. Iar când
tratezi un subiect atât de delicat, cu atât mai multă
grijă ar trebui să se acorde semnalelor pe care pu-
blicul le primește, ca ele să nu fie contradictorii.
Cazul din docudramă se situează într-o zonă în
care legile nu mai au acoperire, în care individu-
alitatea fiecărei părți implicate devine argument
mai valoros decât fragmente din Codul Penal. Dar
poziția regizoarei mi-a fost cu atât mai neclară cu
cât textul dramatic este o invitație la interpretare.
Diana Mititelu mi s-a părut că a scăpat din vede-
re posibilitatea de recodificare a textului în cheie
proprie, și s-a mulțumit să prezinte pe scenă un
text, mizând pe capacitatea spectatorului de a-și
asuma un discurs vis-a-vis de situația prezentată.
Textul, și implicit și spectacolul, ridică proble-
ma ambiguității ireductibile a sexualității umane,
pe fondul unei copilării cu probleme și a unei
adolescențe teribiliste, ușor recognoscibile, și a
precarității instrumentarului juridic în fața com-
plexității comportamentului uman. Personajele
care întruchipează copiii joacă, numai printr-o
transformare vestimentară produsă în fața ochi-
lor spectatorilor, și reprezentanții dreptății, re-
spectiv avocații și procuroarea.
Fiecare personaj este construit în așa manieră
încât să aibă propria justificare, concurând cu în-
seși conceptele de agresor, de victimă sau de apă-
rător al dreptății. Fiecare astfel de justificare este
alcătuită dramaturgic mult prea puțin complex
pentru nevoia problemei multistratificate lansa-
tă. În contextul chestionării fetei violate (Dvori
- Cristiana Luca) de către cei patru avocați ai apă-
rării (Andrei Bibire, Theodor Șoptelea, Cătălin
Bucur, Ștefan Mihai), aflăm că Dvori s-a mai con-
fruntat cu un eveniment asemănător violului con-
testat, eveniment pe care aceasta îl uită complet
(„Avocat: Dă-mi voie să-ți reîmprospătez memo-
ria. <...> te-ai întâlnit cu trei băieți, prieteni vă-
rului tău. <.> Ți-ai scos bluza, pentru că ai pa-
riat pe 20 de șekeli că o faci! Până atunci nimeni
nu te-a atins. <.> Incidentul a fost acooperit
discret. Atât de discret, încât nici măcar acuzarea
n-a știut despre el. <.> Ți se întâmplă des asta,
Dvori?”). Avocații constată, deci, o disponibilitate
a lui Dvori în relație cu grupurile de băieți. În tim-
pul jocului de-a baba oarba, în momentul în care
Dvori este rugată să spună o poveste, ea apelează
la o poveste erotică, despre o fetiță aflată într-o
situație familială ca a ei - cu tatăl mort, care lo-
cuiește numai cu mama -, de vârstă apropiată de
vârsta ei, cu viziuni relativ asemănătoare despre
viață, care se dezbracă în fața unui bătrân pentru
bani. Toate aceste episoade par că incriminează
fata care a raportat violul, fiind amplificate de
conceptul regizoral prin interpretarea Cristianei
Luca, care ne dă sentimentul că ascunde ceva,
prin construcția provocatoare a personajului și a
relațiilor dintre Dvori și Asaf, Sela, Gidi, Șmulick
din „curtea din spate”. Justificările masculine par
să primeze cu atât mai mult cu cât se speculează
și o implicare din motive personale a procuroarei
în acest caz („Avocat: Nu te-ai gândit nicioda-
tă să depui plângere pentru viol până când n-ai
vorbit cu procuroarea, care, pentru prestigiul ei
personal, te-a convins să-i acuzi pe acești patru
băieți...”). Jocul disperat al procuroarei de a câș-
tiga cazul, care cade în exagerare, capătă o miză
personală, intrând în conflict cu modalitatea rece
și profesională de interogare masculină a fetei.
Lipsa de poziție asumată din partea echipei artis-
tice lasă loc de asocieri cu agresorii și de dezincri-
minarea actului în sine, economia dramaturgică
nefiind una echitabilă.
Pentru a atinge o egalitate și o construcție mai
complexă a personajelor, am simțit permanent
nevoia, ca spectator, să pot avea acces și la câte-
va perspective diferite, ale unor personaje exter-
ne conflictului, mature și cu drept de declarație,
în speță psihologi, părinți, tutori. În lipsa acestor
viziuni obiective, dreptatea se decide numai în
urma declarațiilor unor adolescenți (minori!) în-
tr-o situație de criză, în care fiecare își urmărește
propria miză. Acest tip de dreptate nu se bazează
pe niciun argument valid, ci numai pe mărturi-
ile celor implicați în mod direct, fiind încă de la
început o premisă dramaturgică superficială. De
unde știu avocații că vaginul lui Dvori „era lubri-
fiat, pentru că era excitată”? De unde știu avocații
că Dvori nu și-a „contractat mușchii pelvisului”,
pentru a face „penetrarea imposibilă”? În aceeași
măsură în care putem răspunde la întrebarea:
de ce întreaga acuzare a procuroarei se bazează
numai pe ceea ce Dvori a zis înainte de incident,
disperată și teribilistă, „m-aș duce cu toți, în afară
de tine!”? De ce procuroarea o crede pe cuvânt
O
32
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Interferențe polifonice
Alexandru Jurcan
Din doi în doi ani revin la Teatrul Maghiar
din Cluj așteptatele Interferențe, gândite
și mereu reformulate de directorul festi-
valului (Gabor Tompa). În acest an (17-27 noiem-
brie 2022) spectacolele s-au derulat sub genericul
Teamă/Speranță. Orice spaimă declanșează un
catharsis necesar, care duce subtil spre nebănui-
te speranțe. Pe lângă spectacole, au loc dialoguri
efervescente, întâlniri, proiecții, lansări de carte.
Am văzut și revăzut spectacole (mai ales cele de
la teatrul-gazdă), luminându-mi reflecțiile, deoa-
rece un spectacol nu se lasă „prins” la prima vi-
zionare, el manifestându-se ca un organism viu.
Concluzia e clară: teatrul nu s-a demonetizat,
dimpotrivă, crește exponențial valoarea și influ-
ența lui.
Vedem acum Hamlet de Shakespeare în regia
lui Gabor Tompa, de la Teatrul Maghiar Cluj.
Decor minimalist, muzică angoasantă, însoțită
de efemeritatea unor valuri. În stânga, o bandă
de alergare, pe care, din când în când, vor zăbo-
vi anumite personaje, într-un mers zadarnic, fără
finalitate. A bate pasul pe loc, nu? Atunci când „e
ceva putred” progresul stagnează, în spatele unei
dictaturi. Sistemul ascunde adevărul, dar Hamlet
și cercul de prieteni pot provoca surparea camu-
flărilor. Tompa nu se sfiește să modernizeze, să
accentueze violența recesiunii și a vacuității unei
lumi „hidoase”, de aceea asistăm la un dans male-
fic, ritmat, ca o definiție a derapajelor sistemului.
Superbă coliba cu cărți, în care se refugiază asce-
tul Hamlet. Frisonantă găselnița cu sicriul tatălui,
care trece evanescent în planul doi. Nu deran-
jează că Rosencrantz și Guildenstern sunt două
femei adaptabile și adesea frivole. Monologul lui
Hamlet cunoaște un ritm modern, într-o explo-
zie incriminantă. E bine că actorii teatrului din
piesă sunt înlocuiți de actanții înșiși, atunci când
Hamlet e regizor. Proiecțiile video nu deranjează,
ci sporesc vizualul, acumulează tensiune diegeti-
că. Cel mai bun rol l-a făcut Szucs Ervin (regele):
forță malefică, pulsiuni compulsive, selfcontrol
permanent.
Teatrul Kosztolanyi Dezso din Subotica, Serbia
a prezentat În numele Domnului, scris și regi-
zat de Andr a s Urb a n, subintitulat „un spectacol
brutal de incorect (din punct de vedere) politic”.
Joacă actorii Borisz Kucsov, Gabor Meszaros,
Imre Elek Mikes, Emese Nagyabondyi. Îmbrăcați
în alb (puritatea?), ei stau în fața noastră și critică
vehement migranții. Și nu numai. Într-un limbaj
agresiv, neortodox. Occidentul privit prin pris-
ma Islamului. Și invers, bineînțeles. „Cred într-o
Europă fără Uniune Europeană”, apoi „Europa
va fi un continent musulman”. Cei patru actori
se travestesc în adepți ai Islamului și aflăm că fe-
meile de acolo sunt „acoperite ca firele electrice,
pentru a fi protejate”. Urmează tăierea capului de
porc, ca o revoltă... scena se umple de bucăți de
carne (un miros apetisant a invadat subit sala stu-
dio). Final cu scheletele înalte, purtate de actorii
vopsiți în alb. Care va fi viitorul? Va iniția Europa
creștină un act de apărare, cu prețul distrugerii
democrației? Am asistat la un spectacol-aver-
tisment, șocant, subversiv, incendiar, virulent.
Satiră, sarcasm, critică acerbă. Revăd Oedipus de
Robert Icke, după Sofocle. Regia: Andrei Șerban.
Scenografia: Carmencita Brojboiu. Recunosc: am
descoperit o altă fațetă a regizorului. Mă obișnu-
ise cu alt fel de montări, așa că deruta m-a urmă-
rit mult timp. O campanie electorală, zgomote,
muzică, proiecții video, discursuri, satiră. Am
perceput complexitatea tragediilor umane, din-
colo de zgomotul electoral mediatic. Discursuri
sterile, rânjete prefabricate, imagini hiperboliza-
te pe ecran, sunetul obturator al facerii pozelor,
apoi, deodată, o intruziune hamletiană, frisonan-
tă, a prezicerilor lui Tiresias, când în fundal do-
mină imaginea premonitorie a păsării de pradă.
Campanie clovnescă, victorie amară, anchetă po-
lidirecționată, spectacol politic, dar și dramă in-
timă - da, e o rescriere inteligentă a universului
lui Sofocle, pe alte coordonate, moderne, dar care
conțin in nuce imanența tragediei. Excelente sunt
culisele campaniei: masa familială, cu un Corin
cehovian (Firs!), ca să nu mai vorbim despre pis-
tolul revelator. Fatalism, spovedanii lugubre, mu-
șamalizări scabroase, mai ales că „minciunile au
consecințe, iar lașitatea e prețul supraviețuirii”.
Toate se adună, oglinda „întoarce totul pe dos”,
el e dezbrăcat, dezgolit, imaginea arogantă de la
început s-a transformat în nimicnicie umilitoare,
el, marele Oedipus e face-to-face cu un adevăr im-
batabil, ieșind la lumină cu o forță devastatoare.
Am înțeles, oricum, că un regizor genial știe să
plieze orice accesorii pe stările personajelor. Și că
dinamitează toate palierele semantice.
Am așteptat mult s-o revăd pe magica Jaram
Lee în Bătrânul și marea, după romanul lui
Hemingway, în regia semnată de Jihye Park
(Wansung Playground - Doosan Arts Center,
Seul, Coreea de Sud). Stilul pansori - un singur
cântăreț, însoțit de „buk” (tobă). Un fel de operă
populară coreeană. Povestea pescarului bătrân e
repovestită de Jaram Lee cu amestecul de țipăt,
vorbire, cânt, onomatopee. Recuzită simplă: un
În numele Domnului
covor tradițional coreean și o masă mică și joasă
de ceai. O desfătare s-o asculți pe Jaram Lee (care
a început să cânte la 10 ani). Un miracol sublim.
Teatrul Maghiar din Cluj a prezentat spectaco-
lul Macbett de Eugene lonesco în regia lui Silviu
Purcărete. Imediat ne gândim la sindromul hybris
(oamenii se schimbă când li se oferă funcții și pu-
tere). Purcărete știe că „orice om cu piciorul în li-
gheanul puterii devine corupt” și că oricine „poate
să devină criminal în momentul în care se află pe
acel coridor”. E conștient că teatrul lui Ionesco nu
e absurd, că „dacă ar fi absurd ar fi teatru al hao-
sului”, dar Ionesco e un dramaturg „extrem de sa-
vant” și scrie un teatru „poetic și foarte modern”,
unde tragicul se amestecă mereu cu umorul. Da,
viața publică merge spre haos, iar la Ionesco orice
act de corupție e „consecința căderii”.
Joacă în spectacol Bogdan Zsolt (impeca-
bil, cameleonic), Viola Gabor (excelent), Bacs
Miklos (tumultuos), Vindis Andrea (o revelație).
Suntem în infernul puterii, istoria e vicleană,
„împăratul e gol”, portretele agresive proliferea-
ză. Lingușeală, perfidie, bârfă, grupuri statuare,
conspirații, trenciuri (specifice lui Purcărete),
pălării, genți, valize, megafoane - tot tacâmul
necesar parodicului și grotescului. Capete tăiate,
chiar auto-tăiere de căpățână, coasa premonito-
rie, balet macabru, plus reinterpretări în ritm de
operă. În fundal e o cortină mai mică, extrem de
funcțională și necesară pentru trecerile bruște
ale scenelor. Umbra lui Ubu bântuie pe alocuri,
discursul găunos și soporific se repetă obsesiv,
apoi se instalează haosul („care ai noștri?”), fan-
tomele desenează ecouri din Magritte, iar finalul
e absolut surprinzător, sintetic: în timpul unui
discurs interminabil, ceilalți actori ies din roluri,
se demachiază, se pregătesc de plecare, sub fal-
durile mucegăite ale vorbăriei nocive. Quod erat
demonstrandum!
■
O
și ia expresia ad literam? De ce declarațiile mino-
rilor nu sunt puse sub semnul întrebării, așa
cum ar trebui să fie puse toate declarațiile din-
tr-un caz de această anvergură?
Aceste probleme de sorginte dramaturgică
nu sunt rezolvate de regie, prin încercarea de
a umple golurile lăsate de ambiguitatea cazului
și de construcția personajelor.
Remarc scenografia semnată de Răzvan
Bordoș: este una inspirată, ce reușește să aco-
pere cele două spații în care se desfășoară
acțiunea: sala de tribunal și curtea din spate,
prin îngrădirea actorilor cu balustrade de lemn
tipice sălilor de judecată, asemenea unui ring
în care fiecare se luptă pentru inocența lui, iar
publicul, așezat pe trei laturi ale scenei, priveș-
te în jos înspre acțiune. Acest tip de organiza-
re a sălii permite distanțarea de evenimentele
prezentate, spectatorul jucând rolul judecăto-
rului mut. Elementul central al spațiului tea-
tral este leagănul, simbol al copilăriei pierdute,
locul violului și pendularea între dreptate și
lege („Sistemul juridic se bazează pe lege, nu
pe dreptate”).
Dincolo de această critică pe care eu, ca
spectator, am simțit nevoia să o fac, consider
că ceea ce coagulează spectacolul este tocmai
această chestionare a realității, care angrenea-
ză gândirea critică a publicului spre a formula
întrebări atât în relație cu tema violului în so-
cietate, cât și orientate înspre echipa artistică și
procesul de construcție al spectacolului.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
33
Urmare din pagina 36
Tribuna Graphic 2022.
Sinteza și potențialul
artistic al graficii din
Balcani
dezvoltare a graficii moderne, în concordanță
cu dinamismul și efervescența altor forme de
artă contemporană.
Merită să detaliem și să exemplificăm ope-
rele realizate de artiști prin noile metode de
exprimare a realității și de imprimare a lucră-
rilor prin tehnici, aspecte care permit incursi-
unea publicului în lumea artei digitale. Dacă
observăm schimbările petrecute în lumea artei
în ultimele decenii, constatăm că artiștii au în-
cercat prin arta lor să răspundă orizontului de
așteptare al contemporanilor, ceea ce a condus,
treptat, la intensificarea eforturilor de a ilustra
disfuncționalitățile din societate, de a contesta
anumite convenții sociale, de a pune întrebări,
de a șoca, cu scopul de a provoca conștienti-
zarea acestor neajunsuri și a incita membrii
societății să reacționeze și să răspundă la pro-
blemele complexe care au configurat realitatea,
la finele secolului trecut și la începutul acestui
mileniu.
Mare parte a lucrărilor grafice selectate pen-
tru a fi expuse exprimă drama existențială și
detalii ale vieții indivizilor însingurați, care se
confruntă cu o realitate agresivă și distorsiona-
tă, ce ridică bariere în calea realizării personale
și provoacă presimțiri apocaliptice a unei lumi
carbonizate, lipsită de prezența oamenilor.
Mă refer la lucrările artiștilor: Bojidar Toneff
- ,,Geneză” (Bulgaria), Ioannis Anastasiou -
,,Trihotomie” (Grecia), Mihail Voicu - ,,Sens
giratoriu” (România), Dajana Dzafo - „Formă”
(Croația), Jelena Jovancov - „Podul II”
(Muntenegru), Sanja Zigic - „Bariere” (Serbia),
Nikos Terzis - ,,Orizonturile câinelui” (Grecia),
Nikola Kasterovic - ,,Ei nu vor să știm” (Bosnia
și Herțegovina), Goran Trickovski - ,,Totul va
fi bine” (Bulgaria), Inci Cokneșeli - ,,Înainte”
(Turcia), Stefania Patrikiou - ,,Abandonat”
(Grecia).
Dajana Dzafo (Croația)
Formă 1 (2018), mezzotinta, acvaforte, 45 x 74 cm
Natură sacră XXIII (2021), imprimare digitală, 60 x 90 cm
Snezhina Biserova (Bulgaria)
Alte lucrări grafice surprind schimbările sur-
venite în diferite niveluri temporale, atât în ce
privește destinul societății, cât și al ființei uma-
ne Crtomir Frelih - ,,Nu e frumos, dar e bun”
(Slovenia), Zuzu Caratanase - ,,Incertus II”
(România), Josip Butkovic - ,,Curțile” (Croația),
Măria Deăk Nemeth - ,Straturi ale memoriei”
(Serbia) cât și intersecțiile cu varii metode de cre-
ație exprimate prin preluarea unor elemente din
curente și stiluri artistice anterioare. Amintim,
în acest sens: elemente suprarealiste la Zeljko
Djurovic - ,,Societatea liberilor” (Serbia), pul-
sații expresioniste la Jelena Jovancov - ,,Podul”
(Muntenegru), aspecte cinetice și suprematiste
în grafica artistei Nada Denic - ,,Val” (Serbia),
forme și culori împrumutate din Pop Art în lu-
crarea ,,Pianistul de jazz” a artistei Lidija Vujisic
(Macedonia de Nord), stilul minimalist al artis-
tului Dragan Momirov - ,,Fără titlu” (Serbia).
Moștenirea arhetipală, simbolică și narati-
vă a spațiului geografic din care provin artiștii
construiește alături de alte influențe artistice
substanța plină de melancolie difuză la Taida
Jasarevic Hefford - ,,Coalescență” (Bosnia și
Herțegovina), ,,Visul” la Snezhina Biserova
- ,,Natura sacră” (Bulgaria), lirism, mister și
elemente poetice și minimale la Zora Stancic
- ,,Formă” (Slovenia), Sasho Blazes - ,,Înger”
(Macedonia de Nord), Dimitrie Pecic - ”Vedere
din Fereastră” (Serbia), și la Iris Xilas Xanalatos
- ,,Navigând la apusul soarelui” (Grecia) ide-
ea de sacrificiu, de eliberare spirituală la Peter
Lazarov - ,,Electra” (Bulgaria), elemente și cu-
lori simbolice la Dominika Morariu - ,,Ierbar”
(Serbia), Bojan Otasevic - ,,Decizie” (Serbia)
și bogate straturi arhetipale la Fatmir Krypa -
,,Forme structurale” (Kosovo).
Dragan Momirov (Serbia)
linogravură, 60 x 33 cm
Stanje N. (2015)
34
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
Prin astfel de lucrări, artiștii dovedesc că sunt
membrii acelei părți a societății care are meni-
rea de a comenta și a propune un stil de via-
ță, cu mijloacele artei, pentru realitatea în care
trăim. Ei propun societății modele noi de atitu-
dine în fața vieții, de înfruntare a neajunsuri-
lor sau de sublimare a revoltei și nemulțumirii
prin navigare în diverse dimensiuni temporale,
prin lirism și eliberare spirituală, iar, în particu-
lar, propun un nou model de relaționare între
indivizi, o formulă care poate să-i ajute să iasă
din izolarea fizică și mentală la care predispune
viața și activitatea în societatea postindustrială
la finele secolului XX și începutul noului mile-
niu. Astfel de lucrări constituie un comentariu
politic și artistic, la adresa societății noastre,
care permite crearea unui spațiu de întâlnire în-
tre artiști și public. Amintim aici două lucrări
grafice ale artistei din Atena, Vicky Tsalamata
,,La comedie Humaine, Far to the Future” și
,,La comedie Humaine, Far to another world”,
realizate în 2021, dar expuse cu ocazia actualei
ediții a expoziției Tribuna Graphic. Ambele lu-
crări sunt realizate din șiruri de siluete umane,
pe un fond verde sau albastru închis. Una dintre
lucrări vorbește despre imposibilitatea oameni-
lor de a interacționa, iar prin cealaltă artista do-
rește să evidențieze necesitatea contactelor între
indivizi, a renunțării la egoism și însingurare.
Lucrarea constă în șiruri ordonate de oameni
care se repetă regulat, despărțite de un spațiu la
fiecare două rânduri, populate cu siluete umane
schematice, scanate după o matrice inițială din
metal vopsit și utilizat pentru crerea imaginii
digitale. Acestea îmi amintesc siluetele fusifor-
me, personajele ,,chibrit” care erau folosite de
artistul britanic LS Lowry (1877-1976) în prima
jumătate a secolului al XX-lea în peisajele sale
urbane, pentru a ilustra pulsul și amănuntele
vieții din orașele industriale. În lucrarea artis-
tei Viky Tsalamata, abordarea minimalistă, re-
petiția pe orizontală a grupurilor de câte nouă
siluete identice așezate în sens opus pe verticală
în fiecare șir de oameni și a spațiilor care separă
șirurile de siluete umane favorizează concentra-
rea atenției pe liniile verticale și întretăierea lor
cu șirurile orizontale care formează legături în-
tre șiruri și siluetele umane conținute. Lucrarea
expusă este un print digital prin care artista do-
rește să demonstreze că interrelaționarea umană
este posibilă datorită interacțiunilor umane care
se realizează în ciuda izolării impuse de viață în
societatea postindustrială.
Cu acest comentariu vreau să introduc de-
monstrația mea în cadrul mai larg al unei noi
paradigme culturale care a apărut în siajul este-
ticii postmoderne. Este vorba despre emergența
unei modernități globale, numit și altermodern,
după titlul expoziției organizate de criticul de
artă francez Nicolas Bourriaud la Tate Britan, în
2009 (Nicolas Bourriaud, The Radicant, Sterberg
Press, New York, 2009). Criticul se referă la ar-
tiștii care lucrează într-o lume supermodernă, în
care, datorită noilor tehnologii, este posibilă in-
terrelaționarea și comunicarea la modul general.
Este o modernitate posibilă în care dinamismul
producției artistice facilitează preluarea, combi-
narea și prelucrarea formelor artistice din varii
culturi, opere de artă, forme și curente artistice.
Este vorba de un mod de producție și consum
cultural, bazat pe producția artistică și care per-
mite publicului construirea de noi semnificații
ale producției culturale care, eventual ar putea
constitui punctul de plecare pentru alte lucrări
Zeljko Djurovic (Serbia)
Societatea liberilor (2022), imprimare digitală, 63 x 85 cm
artistice. Așa cum am văzut în exemplele invoca-
te mai sus, acest mod de producție a lucrărilor de
artă este deja larg întâlnit în arta contemporană.
Credem că asemeni oricărui text vizual, opera de
artă trebuie să se adreseze unui anumit public
țintă și să conțină acele elemente în care publi-
cul se poate recunoaște ca individ, comunitate,
mediu social și aspirații. Astfel el poate înțelege
și se poate angaja într-o stategie interpretativă
Zeljko Djurovic (Serbia)	La Comedie Humain. Departe în viitor (2021), imprimare digitală, 100 x 100 cm
sau alta, contribuind la crearea unei semnifica-
ții adecvate semnificației intenționate de autor și
potrivită orizontului de așteptare al indivizilor
și împlinit de mesajul operei. Astfel relația pu-
blicului cu opera vizualizată este mai profundă
cu accente personale care permit publicului să
participe la continuarea și întregirea lucrării de
artă în sensul propus de artist.
■
TRIBUNA • NR. 488 • 1-15 ianuarie 2023
35
sumar
semnal	
Alexandru Sfârlea Aristocratul și lacheul Lucian Scurtu	2
editorial	
Mircea Arman	
Imaginativul poietic transuman, homo oeconomicus și postumanul (II)	3
eveniment Ani Bradea	
Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor pentru pictorul Radu-Anton Maier	4
filosofie	
Viorel Igna Exercițiile spirituale, o terapie filosofică de inspirație stoico-platonică (IV)	7
Vasile Zecheru Philosophia mirabilis (IV)	9
eseu	
Iulian Cătălui	
Realismul magic latinoamerican și universal: perspective literare și filosofice (IV)	11
Virgil Diaconu Influențe literare în poezia lui Eminescu (II)	13
Isabela Vasiliu-Scraba Efectul „Rashomon” și adevărul despre moartea martirului Mircea Vulcănescu	14
Iulian Chivu	
Școlile filosofice hinduiste în contradicții de semnificare	17
diagnoze Andrei Marga Întoarcerea la Hegel	19
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XXIV)	21
istoria literară	
Radu Bagdasar Scriitorii moderni (II)	22
memoria literară	
Constantin Cubleșan Doine și elegii	23
comentarii	
Adrian Dinu Rachieru Tema destinului	24
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc Rusia și Putin. Work in progress	25
Marin Iancu Maria Pal - magia limbajului poetic	26
însemnări din La Mancha	
Mircea Moț Flacăra unui chibrit	27
juridic	
Ioana Maria Mureșan Despre moștenire	28
poezia Marcel Mureșeanu Distihuri	30
cinemateca	
Eugen Cojocaru Bătălia pentru apă grea în „ediție dublă”!	31
teatru Interferențe 2022 Teodora Minea Jocul de-a asumarea	32
Alexandru Jurcan Interferențe polifonice	33
plastica Elena Abrudan	
Tribuna Graphic 2022 Sinteza și potențialul artistic al graficii din Balcani	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Tribuna Graphic 2022
Sinteza și potențialul artistic al
graficii din Balcani
Elena Abrudan
loannis Anastasiou (Grecia)	XXIC Trihotomie VIII (2020), acvaforte, acvatinta, serigrafie, 60 x 94 cm
Participați: Ioannis Anastasiou (Grecia), Snezhina Biserova (Bulgaria), Sasho Blazes (Macedonia de
Nord), Josip Butkovic (Croația), ZuZu Caratanase (România), Inci Cokneșeli (Turcia), Nemeth Maria
Deak (Serbia), Nada Denie (Serbia), 2eljko Djurovic (Serbia), Dajana Dzafo (Croația), Crtomir Frelih
(Slovenia), Taida Jasarevie Hefford (Bosnia și Herțegovina), Jelena Jovancov (Muntenegru), Nikola
Kasterovie (Bosnia și Herțegovina), Tzvetan Kazandzhiev (Bulgaria), Fatmir Krypa (Kosovo), Peter
Lazarov (Bulgaria), Dragan Momirov (Serbia), Dominika Morariu (Serbia), Bojan Otasevie (Serbia),
Stefania Patrikiou (Grecia), Dimitrije Pecie (Serbia), Zora Stancic (Slovenia), Nicos Terzis (Grecia),
Bojidar Toneff (Bulgaria), Goran Trickovski (Bulgaria), Vicky Tsalamata (Grecia), Mihail Voicu
(România), Lidija Vujisic (Macedonia de Nord), Iris Xilas Xanalatos (Grecia), Sanja 2igic (Serbia)
La finele lunii noiembrie și începutul lu-
nii decembrie (16.11-04.12), Muzeul de
Artă din Cluj-Napoca a găzduit a trei-
sprezecea ediție a expoziției internaționale
de grafică contemporană ,,Tribuna Graphic”.
Inițiată de Revista clujeană ,,Tribuna” și spri-
jinită de Consiliul Județean Cluj, expoziția
se înscrie în seria manifestărilor organizate
începând cu 2010 de artistul vizual și cura-
torul Ovidiu Petca, cu scopul vădit de a pro-
mova arta grafică și pe cei mai relevanți artiști
care activează pe piața de artă internațională,
inclusiv români. De această dată, expoziția
Tribuna Graphic este dedicată graficienilor
din Peninsula Balcanică. Această alegere este
importantă pentru că permite imersiunea în
laboratorul de creație a artiștilor provenind
dintr-un spațiu ce beneficiază de o grafică care
păstrează o direcție de creație impregnată de
elemente narative, simboluri, arhetipuri și o
expresivitate specifică. În expoziție au fost in-
vitați 31 de artiști din Bosnia și Herțegovina,
Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia
de Nord, Muntenegru, România, Serbia,
Slovenia și Turcia cu lucrări care reflectă ino-
vațiile apărute în realizarea lor și felul în care
artiștii reușesc să reflecteze asupra probleme-
lor contemporaneității și a spațiului geografic
în care s-au format. Prin selecția îndrăzneață și
aranjarea lucrărilor în expoziție, curatorii ex-
poziției au reușit să creeze un spațiu de reflec-
ție asupra artei contemporane.
Vernisajul expoziției a beneficiat de prezen-
ța artistului vizual Ovidiu Petca, curator dr.
Dan Octavian Breaz, a artistului vizual Ioan
Sbârciu și a artistei de recunoaștere internați-
onală, Vicky Tsalamata din Grecia. Vernisajul
a oferit publicului întâlnirea cu specialiști,
artiști și operele lor, care dezvăluie nivelul de
Continuarea în pagina 34
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
■■niinii
642341 100488