semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Ion Isaila
Expoziția incognito
Palatele Brâncovenești,
Centrul de Cultură Mogoșoaia
5-28 noiembrie 2022

-W
„Nu delirul ci libertatea”
I Alexandru Sfârlea
Nicolae Avram
Marea din spatele caselor de piatră
cu acoperișul roșu
Editura Școala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2022
Unui om cu o experiență de viață ca a lui
Nicolae Avram - care vine din acea infer-
nală (con)viețuire într-un orfelinat ante
,89 - dacă nenea Destin i-a injectat în ADN un
dram de talent (sau mai mult), nu-i de conceput
că ar fi putut „îndrăzni” să scrie altceva, decât a
făcut-o până acum în cărțile sale de poezie, dar
și în romanul aferent acestora. Cine le-a citit, are
floare de trăsnet existențial la butonieră, nu mai
insist asupra meritelor autorului exaltate în va-
rii comentarii. Volumul de față este de o extrac-
ție mai elaborată, poetul și-a rafinat (uneori cu...
excentrică ostentație, cum ar fi zis „musiul dot-
tore” M. Tamas) mijloacele de expresie, ba încă
și-a permis chiar să le supraliciteze gnozele și
fulminanțele bolgiogene, ca să zic așa. Privindu-i
figura cu cloapă „patriarhală” de pe coperta unu
a volumului cu titlu lunguieț (care încearcă, par-
că, să distragă atenția unora de la specificitățile
brutal- ontice precedente), n-ai zice că trăsăturile
astea aproape hâtre au înfruntat stigmatul acelor
scuipați sadici ai pedagogilor orfelinofagi, ca să
zic (din nou) așa, îmi vine, cum să spun, să-i de-
senez (schițez) eu un rictus, dar nu-mi iese din
prima. Îmi sare-n gând o sfâșiere sufletească ce
s-a insinuat într-un chiparos mulat, cumva, din
carne și sânge, dar și din osânză de lumânare,
doar că efortul concretizării unei noi expresivități
este aproape nul. Las baltă aceste „expectațiuni”
sfârlezice și... încerc marea avramiană cu degetul,
doar- doar voi reuși să spun și altceva decât cei
care s-au opintit să epateze lectorii (avizați) în fel
și chip.
Ei bine, observ deîndată că denumirea de
psalmi este inadecvată, dar poate că asta a și fost
intenția autorului trăitor în Beclean (Bistrița).
Dat fiind că, de pildă, când spui „ai (aveți- n.m.)
milă doamne (domnișoare? n.m. a.s.) de sufletul
meu” și continui primul vers cu „dragostea ta de
când erai o fetiță” (1) după care urmează „am lu-
crat cu gânduri ascunse totul a fost făcut în gra-
bă” (2) și „am băut am mâncat pe nerăsuflate am
iubit am ucis (...)” (3), iar mai apoi cu „de ce să
nu-mi smulg unghiile dinții și ficații acum/ până
nu e prea târziu/” (6) - cerebelașul meu se-azvâr-
le într-o stare de alertă, închipuindu-și că „Ăl de
Sus” ar cam ridica o sprânceană de uimire, de nu
chiar de anemică perplexitate, întrucât El, când
auzea, nu-i așa, de cuvântul „psalmi”, se aștepta
la cu totul altceva. Sau, de pildă, ce va fi crezând
Atotputernicul buchisind Psalmul 38, iată-l: „al-
cool și sex mizerie scârbă minciuni alcool și sex”
(1), „nimic care să-mi potolească urletul de porc”
(2), (...) „o șoricioaică vreau în patul meu o șori-
cioaică umedă și fierbinte” (3), „extaz scurt și
ieftin”. Ori psalmul 16: „stau pe malul mării mol-
făind o curmală (1), „cu-n bețișor caut în creieri
împrăștiați” (5), sau cel de la pagina 69: „oare sunt
eu mai mult decât picioarele acestei fetițe desfăcu-
te pe trotuar?” (1), ca să nu mai zic de formularea
psalmului 22 (1 și-atât): „eu sug falusul tatălui
meu departe în adâncul pământului”, etc.? Îi va
fi dat vreun ordin lui Ilie Tesviteanul, te pome-
nești, ca să-l urgisească pe blasfemi(a)tor? Nu pu-
tem ști, dar este de apreciat ideea (ingeniozitatea)
poetului Avram de a intercala, după fiecare doi
„psalmi” un text (poem) de sine stătător, fără titlu,
care concentrează, în bună măsură, esențializea-
ză și semantizează cuvintele cu intensități și re-
verberații semiotic- estetice (și chiar sinestezice)
care îți induc, fără vreun dubiu, suflul aprobativ
dinspre ceea ce scria O. Nimigean, adică „sunetul
aproape uitat al marii poezii”: „vremea cruntelor
beții revine așa cum se întoarce musonul de vară/
aducând apa murdară în case surpă maluri de
pământ iar peste copii/ alungă fluturi de noapte
cu aripile galbene și gâturile tăiate/în diminețile
cețoase valurile aruncă pe terase măruntaiele lui
abanoub/ pietrele se întorc pe neașteptate umile
prin ploaie ca niște păsări/ în crângurile luminate
de soare oare cine să fi fost acela care noaptea/
târziu se întoarce împleticit acasă ținându-se de
pereții străzilor?”(pag. 64, dar numai „psalmii”
sunt numerotați pe pagini). Sau, cam jumăta-
te din poemul de la pag. 67: „(...) câte nopți să
umblu/ prin pământ ținându-mi respirația sub
această apă neagră ca flacăra/ acheronului? Vreau
să mă ridic să-mi port singur cosciugul pe/ umeri
să-mi arunc trupul înapoi în apele mării să-l las
apoi să cadă/ precum lumina asfințitului peste
stolurile uriașe de rațe sălbatice/ ce se scufundă și
se hrănesc adânc sub sângele meu (...)”. Sigur că,
în paginile acestei cărți a lui Nicolae Avram iden-
tificăm și apetența pentru abrevierile și aproxi-
mările unor „infailibilități” ale dicteului automat,
sau doar suprarealistice, care ignoră insurgența
unor reguli și „axiome” ale poeticității care i s-ar
părea... dezirabile unui poet sedus doar de „biata
cumințenie”, precum ăăă... Ion Pop. Dar nu mai
insist, dacă e să judecăm lucrurile după alăturarea
dihotomică rai-iad, care se interferează paroxis-
tic-haotic în referențialitățile ontice ale autorului,
aș zice că acest volum este demn de atenția orică-
rui cititor care se consideră avizat.
■
2
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
editorial
Ultima carte
a lui Anton Dumitriu:
Homo Universalis (1990)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Viața în sfera Adevărului, a libertății
și a nemuririi - care ca sentiment este ferici-
rea și ca gândire este cunoașterea -, o putem
numi în general viață religioasă. Fiindcă reli-
gia este sfera generală în care unica totalitate
concretă i se înfățișează omului ca propria
sa esență.” (Hegel, Prelegeri de estetică, 1966,
trad. D.D. Roșca, vol. I, p. 108)
Ca demn urmaș al faimosului gânditor religi-
os Nae Ionescu, logicianul și filosoful Anton
Dumitriu reproșează omului modern că, în
ciuda numeroaselor cunoștințe, nu a ajuns la de-
pășirea de sine care l-ar fi dus la aflarea locului său
în Univers, la „transcede te ipsum”, cum spunea Sf.
Augustin. Omul cult de azi ar fi rămas în sfera sa
individuală.
După Anton Dumitriu, la începuturile ei, filo-
sofia avea drept scop transformarea omului, ridica-
rea lui la o treaptă ontologică superioară. Mai apoi
ea a devenit doar un mod de a vorbi despre acea
stare care ar fi trebuit să fie trăită. În Phiolosophia
Mirabilis, - remarcabila sa carte din 1974 necesitând
13 referate spre a putea obține aprobarea publicării
în comunism -, el a descris succesiunea filosofilor
din diferitele școli ale Greciei antice. Departe de a fi
fost o simplă înșiruire în timp, succesiunea filosofi-
lor ar fi marcat transmiterea unei moșteniri. Care nu
era alta decît „ideea de perfecțiune a omului” (A.D.).
De altfel, școlile filosofice ar fi fost niște asociații în
care oamenii se adunau pentru a se forma.
În Etica Nicomahică Aristotel scria că există două
feluri de virtuți: una intelectuală care se dezvoltă
prin învățătură și alta etică, ce poate fi dobândită
prin obișnuință. Primul fel de virtute a putut fi ra-
portată la crezul socratic, în timp ce pentru cea de-a
doua, cunoașterea nu joacă nici un rol, virtutea etică
neavînd sens decît în cadrul societății. Definită ca
o justă măsură între două poziții extreme, virtutea
etică este ilustrată de curaj, considerat de Aristotel
dreaptă măsură între lașitate și îndrăzneală. Dar
cele două feluri de virtute nu se află la același nivel.
Deasupra virtuții etice se află virtutea intelectuală,
căci doar prin contemplație se ajunge la posesia unei
cunoașteri în care același lucru este „a gîndi și a fi”,
scrie Anton Dumitriu. În momentul în care gândi-
rea și existența nu mai sînt scindate, s-ar realiza sal-
tul calitativ, depășirea de sine a omului, mai credea
logicianul premiat de Academia Română înainte de
transformarea ei într-o instituție în slujba ocupan-
tului sovietic.
În ultima sa carte - Homo Universalis (București,
Ed. Eminescu, 1990) filosoful considera omul mo-
dern un „atlet al culturii”, după modelul vremii pe
care o trăise în tinerețe. Importanța culturii a ră-
mas de-a lungul anilor pe aceiași treaptă în ierar-
hia valorilor românești poate și pentru că, odată cu
ocupația stalinistă a României, printre mercenarii
ocupantului străin a existat un semi-analfabet, Ioșca
Chișinevșchi, numit „țarul culturii”, datorită puterii
pe care o avea, urmat la cârma sectorului ideologic
de „groparul culturii românești”, Leonte Răutu/
aka Oigenstein/ aka Oișteanu, din clientela căruia
a făcut parte și Andrei Pleșu (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- des-
pre unul autentic: Mircea Eliade, în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, nr. 272/ 2014, pp. 14-15).
Citindu-l pe Aristotel, filosoful și logicianul
Anton Dumitriu reține de la Stagirit că cea mai înaltă
cunoaștere posibilă pentru om rămâne cunoașterea
nemijlocită, theoretică, a primelor principii, realiza-
bilă printr-un act ce depășește viața intelectuală obiș-
nuită. „Posesiunea unei științe, după Aristotel, trebu-
ie să ne pună într-o stare de spirit opusă aceleia de
care eram stăpâniți cînd umblam la început după ea”.
În Evul Mediu partea pur teoretică a filosofiei, așa
cum fusese delimitată de Stagirit, a fost absorbită de
teologie. Filosofii medievali considerau că adevă-
rurile prime, sau principiile, pot fi atinse doar prin
credință sau grație divină.
La capitolul „Socrate sau înțeleptul în Cetate” din
amplul volum intitulat Cartea întilnirilor admira-
bile (București, Ed. Eminescu, 1981) care a urmat
Philosophiei Mirabilis, Anton Dumitriu subliniase
că forța lui Socrate nu își avea obârșia în înălțarea
filosofului atenian deasupra Cetății, pe care să o um-
brească prin statura sa colosală, ci venea dintr-un act
de supunere. „Procedînd prin retragerea intelectului
superior - nous - în el însuși, Socrate descoperea
esența lui umană”, notase Anton Dumitriu în Cartea
întâlnirilor admirabile la p. 266. Sau, împrumutând
cuvintele lui Hegel, Socrate descoperea „viața în
sfera Adevărului, a libertății și a nemuririi - care ca
sentiment este fericirea și ca gândire este cunoaște-
rea” (Prelegeri de estetică, București, Ed. Academiei,
1966).
„Cel mai înțelept dintre atenieni” realizase starea
de «om liber» în Polis, fiind pătruns de adevărul
după care înțelepciunea este cunoaștere de sine, este
înainte de toate o stare, o trăire și nu o speculatie
abstractă. Cunoașterea de sine diferă de orice altă
cunoaștere. Ea rămîne în ea însăși devenind propria
ei măsură.
Într-un mod cumva asemănător, interpretează
Anton Dumitriu în Homo Universalis (Ed. Eminescu,
1990), cunoscutele cuvinte ale lui Protagoras despre
«homo mensura», pe care le vede ca exprimând mai
degrabă ideea de mens mensura, în care „mens” tin-
de să aibă o conotație spirituală.
Afirmând că „Protagoras era un inspirat, dar a re-
flectat realul în mod caraghios”, filosoful Petre Țuțea
se gândise probabil la Platon care în Teetet (152a, tra-
ducere de Ștefan Bezdechi) își exprimase dezacordul
față de multiplele adevăruri ale relativismului, invo-
cându-l pe celebrul sofist din Abdera, dar și la rea-
litatea pe care o constituie pentru creștin Adevărul
întrupat în Iisus, acel unic Adevăr aflat prin trăire și
nu pe cale discursivă, căci însuși Protagoras știa bine
că omului nu-i este dat să poată transmite vreo cu-
noaștere legată de Zeitate.
„Mens mensura” este titlul capitolului al IX-lea
din Homo Universalis, unde printre altele se face o
erudită prezentare a feluritelor moduri în care a fost
tradusă și interpretată fraza sofistului grec de către
Carl Prantl axat pe subiectivitatea percepțiilor in-
dividuale, sau de Eduard Zeller, pentru care aforis-
mul nu se referă la fiecare om, la omul individual,
ci la om în genere, cam în felul cum înțelegea omul
Immanuel Kant.
Hermeneutica proprie este inserată după expu-
nerea pe care Anton Dumitriu o face comentariu-
lui heiddeggerian centrat pe existență, pornind de
la cele ce există. După prelucrarea prin traducere a
textului, Heideger ar fi de părere că în aforismul lui
Protagoras „omul” trebuie înțeles ca subiectivitatea
particulară a „fiecărui om”, care se constituie drept
măsura lucrurilor ce-i sunt de folos, fiindu-i la în-
demână prezente, așadar măsură a „ceea ce există”,
subordonat existenței umane. Se observă în inter-
pretarea lui Heidegger glisarea problemei spre ceea
ce există, în strânsă legătură cu fiecare om individual
care devine astfel măsură.
Numai că, în cazul acesta, observă Anton
Dumitriu, ar fi în joc omul și existența lui (op. cit.,
p. 151) nu cum accentuase Heidegger prin noua
sa traducere care evidenția existența lucrurilor pe
care omul le are la îndemână constant în jurul lui.
Desigur nu trebuie uitat că sofiștii opuneau Naturii
(physis), convenția umană (nomos) și că Platon, în
dialogul său Teetet, îl citează pe Protagoras pentru a
arăta care ar fi urmările unei opinii ce consideră că
sursa știintei s-ar găsi în senzație. După Platon, dacă
adevărul ar ține de lucrurile relative, așa cum sînt
cele percepute de fiecare om, sau cum apar stabili-
te prin convenții fatalmente limitate în timp, atunci
dispare „măsura cunoașterii, a știintei”.
Înțelesul pe care-1 dă Anton Dumitriu aforismu-
lui se axează pe situația privilegiată a omului. Prin
cugetul său (mens), omul judecă atât cele ce există
cât și ce nu există, deoarece pe lume nu toate câte
sînt au același grad de existență, cum ziceau scolas-
ticii.
Iată traducerea sa: „Omul este (cel ce apreciază)
judecata tuturor lucrurilor, a celor ce există în mă-
sura în care există, a celor ce nu există, în măsura în
care nu există” (Anton Dumitriu, Homo Universalis,
1990, p. 154).
După Protagoras, unica valoare ar fi omul și min-
tea lui (p. 141). Omul ca „măsură”, observă Anton
Dumitriu, poate fi socotit „etalon” și din punct de
vedere existențial, deoarece deasupra și dedesubtul
lui pot fi aflate multiple stări existențiale.
Pentru că este „măsură”, omul trebuie privit ca o
„constantă” (p. 155). „În întreaga filosofie greceas-
că și mult mai clar la Parmenide și Aristotel a gândi
si a fi este același lucru” (A.D.). Prin intelectul său
(nous), omul cugetă toate câte există la diverse nivele
de existență, „iar această cugetare este astfel măsură,
etalon existential, întrucât chiar înțelesul etimologic
al cuvântului grecesc „metron”, provine din verbul
„metrein”, ce are drept corespondente în latină pe
„metiri” și în sanscrită pe „matram”, semnificînd „a
măsura”, dar și „a prețui”, „a aprecia” (A.D., Homo
universale, p.153). În felul acesta problema este adu-
să în zona „judecării” și de aici mai departe în sfera
„intelectului”.
Singura obiecție ce s-ar putea ridica, ține de fap-
tul că în această zonă a „intelectului” s-ar afla, în-
tr-un fel, obârșia științei la Platon. Pentru că nous
se împărtășește din aceiași natură cu triada Ideilor
supreme de Bine, Adevăr și Frumos, iar Platon
n-ar fi avut nici un motiv să combată în Teetet, di-
alogul său despre Știință, cunoscutul aforism al lui
Protagoras. Există însă și riscul de a exagera în cea-
laltă direcție. Cum s-a întîmplat adesea, Protagoras a
Urmare în pagina 8
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
3
filosofie
Exercițiile spirituale, o terapie
filosofică de inspirație
stoico-platonică (II)
■ Viorel Igna
A învăța să dialoghezi
Preistoria exercițiilor spirituale ne spune P.
Hadot se regăsește în vechea tradiție a regulilor
vieții consolidate de-a lungul timpului și a vorbe-
lor din bătrâni cu avertismentele lor cu tot.
Dar a fost figura lui Socrate cea care le-a făcut
să pătrundă în conștiința occidentală, deoarece
Socrate, prin înșăși prezența sa face trimitere și
în același timp trezește conștiința morală.
Această trimitere la Socrate, ne aduce în minte
un anumit fel de dialog, dialogul socratic; ade-
vărata chestiune pusă în joc, se referă nu la ce se
vorbește ci mai ales cine vorbește.
În dialogul socratic interlocutorul lui Socrate,
scrie P. Hadot, nu învață nimic, iar Socrate n-are
pretenția să-l învețe ceva; pe de altă parte conti-
nuă să repete, celor care doresc să-l asculte, că
singurul lucru pe care-l știe, este că nu știe nimic.
Dar ca un tainic neobosit, își hărțuiește interlo-
cuitorii cu întrebări bine meșteșugite cu care îl
poartă pe interlocutor la esența chestiunii și-l
obligă să fie atent la el însuși și mai ales să se pro-
cupe de sine însuși:
„Cum adică? Ce mi se cuvine să sufăr sau să
plătesc pentru acel lucru din cauza căruia, odată
aflat, n-am mai avut răgaz în viață, ci am lăsat de-
oparte cele râvnite de mulțime, treburile bănești
și rostul casei, însărcinarea de strateg, succesele
oratorice în Adunare și tot felul de alte magistra-
turi, uneltiri și rivalități, câte sunt în cetate, soco-
tindu-mă prea cinstit ca să pot fi la adăpost dacă
mă apuc de astfel de lucruri, și nu m-am dus aco-
lo unde nu puteam fi de niciun folos nici vouă,
nici mie însumi, ci, socotind că dacă mă adresez
la fiecare în parte îi fac cel mai mare bine, după
cum spun, m-am îndreptat spre această îndelet-
nicire, încercând să vă conving pe fiecare dintre
voi să nu se îngrijească de lucrurile sale înainte
de a se îngriji de sine, ca să devină cât mai bun și
cât mai înțelept, și nici să se îngrijească de cele ce
sunt ale cetății înainte de a se îngriji de cetatea în-
săși, și de toate celelalte, după aceeași rânduială.
Așadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel
de omx Ceva bun, atenieni, trebuie într-adevăr
judecat după vrednicie; și anume un bine care să
mi se potrivească. Așadar, ce e potrivit pentru un
om sărac și făcător de bine, care are nevoie de ră-
gaz să vă îndemne la cele bune?”1
Alcibiade din Banchetul lui Platon exprimă
astfel efectul exercitat asupra lui de dialogul cu
Socrate: „Socrate mă constrânge să mă confesez
mie însumi, în timp ce sunt atât de lipsit de ca-
lități în multe, în timp ce continui să nu mă în-
grijesc de mine... De multe ori m-am găsit într-o
stare încât m-am gîndit că este imposibil de trăit
văzând cum mă comport.”2
Dialogul socratic, comentează P. Hadot, apare
deci ca un exercițiu spiritual practicat în comun
care ne invită la un exercițiu spiritual interior,
adică la un examen de conștiință, de atenție spre
sine, adică la faimoasa: „Cunoaște-te pe tine în-
suți”. Dacă este dificilă individuarea semnificați-
ei originare a acestei formule, nu este mai puțin
adevărat că ea ne invită la un raport al meu cu
mine însumi, care constituie fundamentul ori-
cărui exercițiu spiritual. A te cunoaște pe tine
însuți înseamnă ori să te cunoști ca un om neîn-
vățat adică nu ca sophos, ci ca filosophos, care ca
atare se îndreaptă spre înțelepciune, sau care se
cunoaște în ființa sa esențială, sau să fie separat
ceea ce nu ne aparține, sau să te cunoști în pro-
pria ta stare autentică, prin examinarea propriei
conștiințe.3
Maestru al dialogului cu alții, Socrate, în por-
tretul pe care i l-au făcut Platon și Aristofan, se
pare că este și un maestru al dialogului cu sine
însuși, deci un maestru al practicării exerciții-
lor spirituale. El ne-a fost prezentat ca un filosof
capabil de o extraordinară concentrare mintală.
Sosește mai târziu la Banchetul lui Agaton, de-
oarece „meditând asupra eului său, a rămas în
urmă.”4
Alcibiade ne povestește că, în expediția făcută
în Potideea, Socrate „a rămas în picioare o zi și o
noapte concentrându-se.”5 În Norii, și Aristofan
se pare că se referă la aceste practici socratice:
Meditează acum, și concentrează-te profund; cu
toate mijloacele încearcă să te concentrezi asupra
eului tău individual. Dacă ai anumite dificultăți,
îndreaptă-te spre un alt loc... Nu trebuie să stai
concentrat tot timpul numai asupra ta, dar lasă
ca mintea ta să fie eliberată, ca un scarabeu, care
scapă de un fir ce-l ține legat.6
Această folosire a dialogului cu sine însuși,
care este meditația însăși pare că era folosită
mult de discipolii lui Socrate. Când l-au întrebat
pe Antistene ce profit are de la filosofie, acesta a
răspuns: „Ceea ce îmi dă posibilitatea să pot con-
versa cu mine însumi.”7 Conexiunea aceasta între
dialogul cu alții și dialogul cu sine însuși are o
semnificație profundă. Numai cel care este capa-
bil de o adevărată întâlnire cu alții este capabil
de o întâlnire autentică cu sine însuși, și invers.
Dialogul nu este cu adevărat dialog dacă nu în
prezența celorlalți și a eului său individual. Din
acest punct de vedere, orice exercițiu spiritual
este un dialog, în măsura în care este un exercițiu
de prezență autentică, cu sine și cu ceilalți.8
Este imposibil de determinat frontiera dintre
dialogul socratic și dialogul platonician, scrie P.
Hadot, dar dialogul platonician rămâne tot tim-
pul unul socratic prin inspirația sa, deoarece este
un exercițiu intelectual și, în definitiv, spiritual.
Această caracteristică a dialogului platonici-
an trebuie să fie subliniată, deoarece nu este un
exercițiu religios.
Dialogurile platoniciene sunt exerciții model.
Modele, deoarece nu reiau dialogurile reale, sunt
în schimb compoziții literare care își imaginea-
ză un dialog ideal. Exerciții, pentru simplul fapt
că sunt dialoguri: am întrevăzut, în ce-l privește
pe Socrate, caracterul dialogic al oricărui exer-
cițiu spiritual. Un dialog este un itinerar al gân-
diri al cărui parcurs este constituit din acordul,
menținut în mod constant, între o persoană care
întreabă și una care răspunde. Platon pune în
contrapoziție metoda sa celei proprii eristicii,
subliniind în mod energic această caracteristică:
„Când doi prieteni, ca mine și ca tine, doresc
să dialogheze, este nevoie să să fie făcut într-un
mod mai puțin intens, însă mai dialectic. Mi se
pare că mai multă dialectică înseamnă nu nu-
mai că se dau răspunsuri adevărate, ci mai ales
că propriul răspuns trebuie să se bazeze pe ceea
ce interlocutorul afirmă că cunoaște mai bine.”9
Anvergura discursului interlocutorului este
deci esențială. Acest fapt împiedică dialogul să
fie o expunere teoretică sau dogmatică, și îl con-
strânge să fie un exercițiu concret și practic, de-
oarece nu este vorba de a expune o doctrină, ci de
a-l conduce pe un interlocutor la o determinată
atitudine mintală: este o confruntare prieteneas-
că, și în același timp reală. Acest lucru se petrece
în fiecare exercițiu spiritual, cu condiția că este
nevoie să fie schimbat punctul de vedere, atitudi-
nea, convingerea, deci nevoia de a dialoga cu sine
însuși, prin confruntarea cu sine însuși.
Iată de ce metodele dialogului platonician
posedă, din această prospectivă, un interes fun-
damental: pentru a câștiga această confruntare,
subliniază P. Hadot, nu este suficient să fie ex-
puse lucrurile așa cum sunt, și nu este suficient
să fie demonstrate, trebuie să fie expuse în mod
convingător prin utilizarea psicagogiei, adică arta
prin care sufletele pot fi seduse; și, mai mult, nu
este suficientă retorica, care încearcă un proce-
deu de convingere ce vine de departe, printr-un
discurs continuu; este de aceea necesară dialecti-
ca, care presupune ca în fiecare moment să exis-
te un acord explicit cu interlocutorul. Dialectica
trebuie să aleagă în mod subtil o cale indirectă,
sau, mai bine spus o serie de căi în mod aparent
diferite, chiar dacă în substanță convergente în
a-l purta pe interlocutor la descoperirea contra-
dicțiilor propriei poziții sau la admiterea unei
concluzii neașteptate.
Ceeea ce contează, ne spune P. Hadot, nu este
rezolvarea unei probleme particulare, ci calea
parcursă pentru a ajunge la rezultat, cale prin care
interlocutorul, discipolul, cititorul își formează
propriul stil de gândire, care-i dă posibilitatea să
descopere de unul singur adevărul:„dialogul do-
rește în primul rând să formeze personalitatea,
decât s-o informeze.”10
Exercițiu dialectic, dialogul platonician co-
respunde exact unui exercițiu spiritual, din două
motive. În primul rând, îl îndreaptă pe interlocu-
tor spre o conversiune, în mod discret și real. De
fapt, dialogul nu este posibil numai dacă interlo-
cutorul dorește cu adevărat să dialogheze, adică
dacă dorește să afle adevărul, dacă dorește binele
din tot sufletul, și mai ales dacă acceptă să se su-
pună exigențelor raționale ale logos-ului.11
„Actul său de credință trebuie să corespundă
aceluia al lui Socrate: „Deoarece cred în adevăr
sunt decis să cercetez împreună cu tine ce este
virtutea.”12 Efortul dialectic, de fapt, este o cale
comună spre adevăr și spre bine „pe care orice
suflet o dorește.”13 Pe de altă parte, pentru Platon
orice exercițiu dialectic,deoarece este supus exi-
gențelor logos-ului, exercițiu al gândirii pure,
îndepărtează sufletul de lumea sensibilă și-i per-
mite să se convertească întru căutarea binelui.”14
Problematica exercițiilor spirituale este re-
luată de Pierre Hadot15 în dialogul cu Arnold
4
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
I.Davidson: „Personal, ne spune P. Hadot, aș
defini exercițiul spiritual ca o practică volunta-
ră, personală, menită să opteze o transformare a
individului, o transformare de sine. Jean-Pierre
Vernant și Louis Gernet ne-au furnizat două
exemple despre ce poate însemna exercițiul spi-
ritual.
Alt exemplu, și el foarte vechi, ar fi cel al pre-
gătirii pentru dificultățile vieții, care va fi foar-
te apreciat de stoici. Pentru a putea suporta lo-
viturile sorții, boala, sărăcia, exilul, trebuie să
ne pregătim, gândindu-ne la eventualitatea lor.
Suportăm mai bine lucrurile la care ne așteptăm.
Dar exercițiul este anterior stoicilor. Fusese deja
menționat de Anaxagora și reluat de Euripide, în
piesa sa Tezeu. Anaxagora vorbea deja ca un stoic
înainte de vreme atunci când, aflând de moartea
fiului său, declara: „Știam că am dat naștere unei
ființe muritoare.” Alt exemplu: formula lui Platon
din Phaidon, “a filosofa înseamnă să te pregătești
pentru moarte”, adică să te separi de trup și de
perspectiva senzorială și egoistă pe care ne-o im-
pune. Epicurienii vorbesc și ei despre exerciții
spirituale: examenul de conștiință, de exemplu,
sau mărturisirea greșelilor, meditația, limitarea
dorințelor.”
Ceea ce ne spune în continuare P. Hadot este
relevant din punctul de vedere al actualității, în
condițiile în care suntem invadați de talk show-
ri politice în care se spun de toate fără o idee în
jurul căruia să fie arhitectat un adevărat dialog.
Fiecare preopinent, deobicei, rămâne fixat pe po-
ziția sa fără a lua în considerare poziția interlo-
cutorului.
În schimb, sensul exercițiilor spirituale în ce
privește discursul socratic, care este de fapt dis-
cursul platonician și în care întrebările și răs-
punsurile au rolul de a provoca la individ o în-
doială, chiar o emoție, o mușcătură, cum spune
Platon. Acest tip de dialog este o asceză: trebuie
să ne supunem regulilor discuției, adică în pri-
mul rând să-i recunoaștem celuilalt dreptul de a
se exprima, în al doilea rând să fim dispuși ca, în
cazul în care un lucru este evident, să admitem
respectiva evidență, ceea ce adesea e dificil când
descoperim că greșim, și, în al treilea rând, să
recunoaștem că deasupra interlocutorilor există
norma a ceea ce grecii numesc logos16: un dis-
curs obiectiv, sau care se străduiește în orice caz
să fie obiectiv. Acestea sunt valabile în ce privește
discursul socratic, dar și în cazul expunerii așa-
zis teoretice, care are mai ales rolul de a-l învăța
pe discipol să trăiască o viață spirituală. E vorba
de a ne înălța, ne spune P. Hadot, de a depăși rați-
onamentele inferioare și mai ales evidențele sen-
sibile, cunoașterea sensibilă, pentru a ne ridica la
gândirea pură și la iubirea de adevăr. De aceea
cred că expunerea teoretică are valoare de exer-
cițiu spiritual. E adevărat totodată că expunerea
teoretică nu poate fi completă dacă auditorul nu
face în același timp un efort lăuntric, în măsura
în care Plotin, de exemplu, spune: e cu neputință
să înțelegem că sufletul este nemuritor dacă nu
ne detașăm de pasiuni și de corp.17
La întrebarea dacă exercițiile spirituale sunt
legate neaparat de religie P. Hadot răspunde relu-
ând afirmațiile lui Paul Rabbow, de care s-a mai
vorbit: „faimoasele „Exerciții spirituale” ale lui
Ignațiu de Loyola fuseseră moștenite de la gân-
direa antică prin intermediul călugărilor care fo-
losiseră expresia exerciții spirituale. Sensul cărții
lui P. Rabbow, răspunde P. Hadot, era de a spune
până la urmă că exercițiile spirituale nu erau reli-
gioase, deoarece aveau o origine filosofică. Faptul
că P. Hadot a stabilit că logica, fizica și etica sunt
atât practice cât și teoretice este un element ca-
pital, comentează Arnold I. Davidson, fapt recu-
noscut de Hadot. Acest aspect i-a fost clar filo-
sofului francez în ce-i privește pe stoici, dar și-a
dat seama că era un fenomen general în întreaga
Antichitate. Stoicii distingeau așadar discursul fi-
losofic de filosofia în sine. Discursul filosofic se
împărțea în trei: logica, fizica și etica, vrând să
spună prin asta că atunci când se predă filosofia,
li se explică elevilor teoria logicii, a eticii și a fizi-
cii. Adevărata logică nu este teoria pură a logicii,
ci, aceea de a exersa gândirea într-un mod corect
în viața de zi cu zi. Există așadar o logică trăită,
care constă după stoici în critica reprezentărilor,
adică a imaginilor care vin din lumea exterioară,
adică a nu ne precipita să spunem că ce se petrece
e rău sau bine, ci a reflecta, a critica reprezenta-
rea.
Fapt evident adevărat este și cel ce se referă
la etică, ne spune P. Hadot. Adevărata etică nu
este teoria eticii, ci etica trăită în viață alături de
ceilalți oameni. La fel este și cu fizica, continuă
P. Hadot, adevărata fizică nu este teoria fizicii, ci
fizica trăită, adică o anumită atitudinecu privire
la cosmos. Această fizică trăită constă în primul
rând în a vedea lucrurile așa cum sunt, nu din-
tr-un punct de vedere antropomorfic și egoist, ci
din perspectiva cosmosului și a naturii. Această
atitudine apare clară în ceea ce putem numi de-
finițiile fizice ale lui Marc Aureliu, definiții care
consideră obiectul definiției ca parte a naturii:
pământul și lucrurile omenești reprezintă un
punct infinetizimal în imensitate; purpura im-
perială provine din sângele unei scoici; moartea
este un fenomen al naturii.18
Filosofia lui Marc Aureliu este stoicismul
eclectic din epoca Antoninilor: el nu este, și nici
măcar nu dorește, să fie original. Marc Aureliu
este omul a două sau trei idei, pe care le repe-
tă continuu într-o formă diferită. Lumea sa
spirituală este foarte limitată, scrie Gennaro
Perrotta19, știința, natura, arta nu reprezintă
pentru el nicio atracție. Și totuși opera sa, are o
fascinație aparte. Deja era un lucru singular că
un Împărat al Romei, omul cel mai puternic din
lume, să admire și să considere un Maestru spi-
ritual un sclav sărac din Frigia. Dar Împăratul
pare mai umil decât sclavul: dacă nu are vigoarea
lui Epictet, nu are nici măcar orgoliul, care era
o caracteristică a stoicilor. El nu ne revelează în
lucrarea sa Amintiri, una din cărțile sale intime
lăsate ca scriitor antic, propriile sale slăbiciuni și
tensiunile spirituale: el este și rămâne un Roman,
care are pudoarea sentimentelor sale intime. Ne
lasă însă să întrevedem oboseala și suferința și
ne face coparticipanți la imensa responsabilita-
te asumată în conducerea Imperiului. El nu-și
va abandona niciodată rolul său, deoarece își
cunoaște rolul și importanța sa ca lider de neîn-
locuirt. Evenimentele ce vor urma după moartea
sa vor dovedi cu prisosință preocupările sale.
Gândirea sa pesimistă exprimată în convingerea
că totul este vanitate par a fi biblice, reflexiile sale
în ce privește moartea sunt pur stoice, văzând în
moarte o transformare a materiei, care este în or-
dinea naturii lucrurilor, care este o lege a naturii
căreia trebuie să ne conformăm.
Resemnarea stoică, este o resemnare tristă și
dezolantă în fața morții: consideră tot timpul lu-
crurile omenești ca efemere și fără valoare: ieri
un organism viguros, mâine un cadavru îmbălsă-
mat sau cenușă. Acest timp scurt, la maturitate și
apoi la bătrânețe cade binecuvântând pământul
care l-a generat aducând laudă pomului care l-a
hrănit.20
În această opoziție continuă dintre optimis-
mul rațiunii și pesimismul temperamental, în
acest amestec inseparabil de forță și de slăbiciu-
ne, în această dezolantă serenitate stă poezia lui
Marc Aureliu, conclude G. Perrotta, de unde fas-
cinația pe care scrierile sale le-a lăsat în suflete.
Epictet de care am amintit mai sus, ca Socrate,
n-a lăsat nimic scris; dar Arrianus din Nicomedia
i-a transcris discursurile pe care le-a publicat
după moarte sa cu titlul Conversații (Diatribai),
în opt cărți din care ne-au rămas patru; mai târ-
ziu, a ales Discursurile, pe care după aceea le-a
strâns în Manualele sale.
Epictet n-a fost un filosof original: s-a oprit
în mod strict la morala stoică, fără a aduce sau
a inova ceva. Se poate însă vedea în textele sale
o anumită influență a cinicilor.Dar meritul său
cel mai mare stă în faptul că el și-a trăit doctrina
cu o intensitate și o ardoare asemănătoare unei
religii, comentează G. Perrotta; sustine et absti-
ne este sentința în care este cuprinsă toată filo-
sofia lui Epictet. El a fost un Maestru ce a pro-
pus o viață severă și ascetică: tocmai de aceea
Manualul său a fost în Evul Mediu un îndreptar
pentru călugări. Pascal a scris despre el pe bună
dreptate: „Epictet a înțeles măreția, dar n-a în-
țeles slăbiciunea omenească.” El a rămas celebru
prin amabilitatea sa, pentru forța sa sufletească,
pentru bucuria cu care, bătrân și șchiop, înălța
tot timpul un imn de mulțumire lui Dumnezeu,
exaltând Providența sa.21
În ce-i privește pe epicurieni, ne spune P.
Hadot, modul lor de viață consta mai ales într-o
anumită asceză a dorințelor menită să mențină
pacea sufletească cea mai desăvârșită. Pentru a
fi fericit, trebuie să-ți limitezi dorințele. Este un
fapt cunoscut că epicurienii făceau distincție în-
tre dorințe naturale și necesare (a bea, a mânca,
a dormi, dorința sexuală) și dorințe nenaturale
și nenecesare: dorința (de glorie, de bogăție). Și,
firește trebuia să te imitezi la dorințele absolut
necesare.
Potrivit epicurienilor, scrie Jeanne Hersch22,
scopul filosofiei, al moralei luminate de canonică
și de fizică, este de a-i ajuta pe oameni să afle fe-
ricirea. Dar ceea ce ei numeau fericire era înainte
de toate seninătatea sufletului. Trebuie realizată
o
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
5
o
o stare lăuntrică de împăcare, de calm, numită de
epicurieni ataraxia. Această ataraxie era contra-
riul indiferenței sau al nepăsării. Ea avea drept
fundament o radicală independență interioară
față de orice amenințare ce ar putea să apară, ca
și față de toate sursele de plăcere. Punctul central
îl constituie refuzul individului de a deveni ro-
bul a indiferent ce. A deveni dependent față de
plăcere, nu doar față de un drog, înseamnă a de-
veni vulnerabil față de exterior, adică a-ți expune
pacea interioară și deci fericirea unei potențiale
privațiuni; căci orice lucru exterior și căruia sun-
tem ispitiți să ne aservim ne poate fi luat. Pentru
a dobândi această pace, această fericire, conclude
J. Hersch, trebuie să ne facem o idee corectă des-
pre natura în sânul căreia trăim și despre legile
care o guvernează.
Care este principalul obstacol care ne împiedi-
că să trăim în pace, să fim fericiți, se întreabă epi-
cureii? Teama. Care sunt principalele temeri care
ne împiedică să fim fericiți? Epicureii răspund:
teama de zei și teama de moarte. Cum poate fi
depășită?, vom vedea în următorul episod.
Note
1	Platon, Apărarea lui Socrate, în Opere, vol. I, b-d
2	Platon, Banchetul, 2I6a si 2I 5e -2I 6a.
3	În ce privește istoria acestei teme P. Hadot îl amin-
tește pe P. Courcelle, Connais toi meme. De Socrate a
saint Bernard, Paris, 1974-75, voll. I-III
4	Platon, Banchetul, I74d TP, I, p. 664.
5	Ibid., 220c-d
6 Aristofan, Norii, 700-6; 740-45; confruntarea cu
scarabeul ne lasă să înțelegem că gândirea se înalță
spre lucruri mai profunde și așa cum spune Xenophan
în Simposion, VI, unde se referă la „meteor”, adică la
lucruri de înaltă spiritualitate, cerești.
7	Cfr. lui Homer, Odiseea, 20, 18 23 și Platon,
Republica, 44Ib și Phaidon, 94d e;
8	Astfel, după Porfir, Viața lui Plotin, 8, 19: „ Plotin
era prezent sie însuși și celorlalți.”în ediția Enneadelor,
ediție îngrijită de E. Brehier, în greacă și franceză.
9	Platon, Menon, 75 c-d;
10	Goldschmidt, Les dialogues di Platon, cit., p. 3, în
care este citat textul din dialogul Politicul a lui Platon
285-86, pentru a justifica o asemenea afirmație.
11	Cfr. Schaerer, La question platonicienne cit., pp. 38-
44. Goldschmidt, Les dialogues di Platon, cit., pp. 79-
80: „Dialogul Republica rezolvă problemele Justișiei,
dar în același timp îndeamnă la Justiție”.
12	Platon, Menon, 8Ie, în Platon, vol. II
13	Platon, Republica, 505 d, II, p. 330, în Platon, vol. V,
Ed. Șt. Și Encicl., Buc. 1986
14	Exercițiul dialectic, golind gândirea de iluziile sen-
sibilității, pregătește spiritul filosofic pentru trecerea
într-o altă dimensiune.
15	Hadot Pierre, Filozofia ca mod de viață, Humanitas,
Buc. 2019, trad. din franceză de Adrian Cotora, pp.
137-138, pt ed. it. La filosofia come modo di vivere,
Giulio Einaudi editore, Torino 2008.
16	Filosofia în acest sens constă în menținerea dreptei
rațiuni în armonie cu Rațiunea universală; natura uni-
versală este însăși rațiunea sau mai bine zis rațiunea
este principiul imanent și coordonator al Naturii.
17	Cfr. Hadot P.p. cit. p. 140.
18	Ibid. p.147
19 Perrotta Gennaro, Disegno storico della letteratura
greca, Principato editore, Milano 1964, p.
20 Ibid. p. 456
21 Cfr. lui G. Perrotta, op. cit., p. 446
22 Hersch Jeanne, Mirarea filozofică, Humanitas,
București, p. 63
■
Philosophia mirabilis (II)
■ Vasile Zecheru
... filoscfia acroamatică avea un anumit
obiect sau (altfel spus, n.n.) se ocupa cu
anumite probleme ce nu aparțineau filo-
sofiei exoterice. Această simplă observație
este de ajuns pentru a ne convinge că, în
delimitările celor două feluri de a face fi-
losofie, nu era vorba numai de formă [.],
ci și de altceva, ceva ce se referea chiar la
obiectul ei.
*
[.] nici una din școlile filosofice grecești
nu s-a despărțit de moștenirea (diadohe,
n.n.) transmisă de-a lungul veacurilor și
toate au rămas credincioase idealului filo-
sofic grecesc antic, de perfecțiune a omului,
ideal pe care vom încerca să-l identificăm
în cele ce urmează.
Anton Dumitriu
Adâncind investigația sa asupra metafizicii
ca tradiție vie și autentică în antichitatea
elenă, Anton Dumitriu insistă, în cartea
sa Philosophia mirabilis, asupra celor două moda-
lități diferite de predare a cunoștințelor și aceas-
ta conduce la gândul că școala din acea perioadă
se prezenta ca fiind rânduită, în mod natural, pe
două niveluri ferm delimitate, unul de celălalt.
Prima dintre modalități, cea esoterică (akroatică
sau akroamatică)1, presupunea o predanie aplicată
și subtilă având ca obiect problematicile metafizicii
pentru care, în prealabil, aspirantul era anume se-
lectat spre a urma calea devenirii întru Ființă și a
perfecționării omului.
În prealabil, alesul însă, trebuia să dovedească
faptul că are o predispoziție naturală care-l reco-
mandă de la sine spre a fi inițiat; scopul acestui
proces transmutațional viza predarea / primirea
unor cunoștințe și metode calificate care să-i asi-
gure suport aspirantului spre a se ridica, treptat, la
statutul de sophos. Cea de-a doua modalitate, cea
exoterică,2 era neimportantantă din perspectiva
scopului menționat mai sus căci, dintotdeauna și
pretutindeni, exoterismul a fost doar un acoperă-
mânt pentru miezul esoteric. Ceea ce denumim
aici exoterism3 se adresa, fără deosebire, tuturor
cursanților unei școli filosofice elene și însemna
nimic altceva decât o simplă transmisie de cunoș-
tințe generale.
Istoriografia consemnează două referiri4 cu pri-
vire la noțiunea de esoterism; astfel, într-o epis-
tolă trimisă lui Aristotel de către discipolul său,
Alexandru Macedon, era menționată o distincție
privind învățătura akroatică; pe scurt, Alexandru
îi reproșa maestrului său faptul că publicaseră une-
le cărți cu conținut esoteric. La această acuzație,
Stagiritul vine, prompt, cu un răspuns edificator și
precizează că doar cei care-i fuseseră ucenici ascul-
tători puteau înțelege acele cărți, pentru toți ceilalți
lucrările rămânând neinteligibile.
De menționat aici că, la școala sa, marele filo-
sof antic preda cursanților două tipuri de științe,
unele esoterice,5 celelalte, exoterice. Lecțiile akroa-
tice erau predate dimineața, în formulă strict orală,
adresându-se doar celor aleși (inițiați), iar celelal-
te seara, în cadrul unor lecții publice la care pu-
tea participa toți cei înscriși la cursuri. Obiectul
cursului esoteric era, așadar, tainic, rezervat și de
o cu totul altă natură comparativ cu cel al lecțiilor
predate la comun și aceasta constituia însăși dife-
rența calitativă dintre cele două abordări. În pre-
zent, nu există suficiente date pentru a conchide în
această materie, există însă destul de multe infor-
mații, referiri și interpretări pentru a putea declara
că metafizica era transmisă cu prudență și anume
doar celor care dovedeau capacități superioare
care să le asigure comprehensiunea problematici-
lor subtile. Mai mult ca sigur, anterior acceptării la
cursurile akroamatice, maestrul îi verifica pe can-
didați prin prisma unor criterii numai de el știute,
după care, cel mai probabil, îi iniția prin parcur-
gerea unui ritual consacrat, le solicita ascultare în
mod imperativ, prin prestare de jurământ și le pre-
scria efectuarea unui askesis6 menit să le amplifice
intuiția intelectuală - intelecția.
Sub aspect etimologic, diferența dintre cei doi
termenii pereche, esoteric - exoteric, o face prefi-
xul, cum bine se poate observa, eso însemnând în
interior (în sine, lăuntric, intern), iar exo - în ex-
terior (în afară, extern). Anton Dumitriu sublinia-
ză, în cartea sa, câteva referiri cu rol clarificator pe
care Aristotel le va fi produs cu privire cele două
învățături; tot astfel, numeroși autori antici (Aulus
Gellius, Strabo, Plutarh, Simplicitus, Ammonius
și Cicero) confirmă faptul că exista o distinție de
rang între cunoașterea esoterică și cea exoterică. În
manieră oarecum fantezistă s-a încercat să se atri-
buie și un alt înțeles pornindu-se de la eso-thodos
- cale către interior, intrarea în sine, interiorizarea
ca gnoză, ca formă de cunoaștere ce duce la ilumi-
nare, izbăvire.7 Mai apoi, în gândirea greacă târzie
și în patristica creștină, găsim că această dualita-
te a avut la unul din capete termenul cunoașterea
directă, nemediată (gnosis) iar la celălalt, știința ca
rațiocinație (episteme) și, de aici, a început, întru-
câtva, ceea ce mai târziu a fost numită desacraliza-
rea cunoașterii și laicizarea învățământului.8
Pentru a face un prim pas către conceptualizare
dar și pentru o mai bună înțelegere a textului an-
tondumitrian, vom trece succint în revistă șapte
trăsături distinctive ce se circumscriu, îndeobște,
termenului esoterism și, odată cu aceasta, se va
structura aici, de la sine, o sumară demonstrație
menită a evidenția faptul că, în antichitatea elenă,
metafizica era, cu deosebire, un mod de viață anu-
me direcționat către cunoașterea de Sine.9 La teme-
lia acelui sistem formativ de sorginte tradițională
trona convingerea că omul este o entitate perfecti-
bilă, că el poate recepționa înțelepciunea doar dacă
participă conștient și cu întreaga sa ființă la acest
proces de cunoaștere și, în fine, că succesiunea de
stări care conduc către realizarea spirituală deplină
are ca punct terminus - atingerea statutului de sop-
hos - purtător de lumină, adevăr și ne-uitare.
•	Prima dintre aceste trăsături distinctive este
dată de legătura imanentă a esoterismului cu
Tradiția10 căci, nu se poate vorbi despre esoterism
în afara unei Tradiții vii, autentice. În cadrul an-
tichitații elene, Tradiția exista prin însăși succesi-
unea firească a școlilor filosofice așa cum este de-
scrisă aceasta de către Anton Dumitriu ca având
două filiațiuni, cea ionică decurgând de la Thales
din Milet și cea italică avându-l la începuturile sale
pe Pitagora.11 În aspectul său esențial, Tradiția are
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
origine supraumană și, prin reprezentanții săi, vi-
zează producerea unei influențe spirituale care să
determine trezirea aspirantului în ceea ce privește
percepția sacrului, conștientizarea armoniei / or-
dinii universale și a realității non-duale. Termenul
grecesc pentru succesiune, moștenire (diadohe) în-
seamnă și primire, predanie; el mărturisește de la
sine, prin aceasta, despre o continuitate și despre
o coerență (organicitate) a transferului spiritual. O
școală filosofică elenă12 funcționa asemenea unei
comunități închise, ca o familii sau confrerie care
era organizată într-un anumit scop, deținând, ca
atare, un ansamblu de adevăruri (moștenite) și o
acumulare istorică de cunoștințe ce iradia, în ex-
terior, o sublimă aură de înțelepciune și de lumină
spirituală. (pp. 50-55) Pe scurt: Sarcina școlilor era
tocmai ca prin prezența marilor maeștri care con-
duceau aceste grupări, printr-o disciplină, uneori
foarte severă, participanții să reușească a-și depăși
propria individualitzate.13 Mai târziu, în urma stu-
diilor aprofundate și a categorisirilor inerente pri-
vind originile gândirii speculative occidentale, vor
fi identificate două ramuri viguroase ale Tradiției,
una mistică și teologică, cealaltă științifică, episte-
mologică.14
•	Cea de-a doua trăsătură distinctivă proprie
esoterismului o reprezintă obiectul tradițional al
predaniei, metafizica însăși, ca învățătură consa-
crată ce presupune o trasmisie de cunoștințe teo-
retice, dublată de o abordare practică bazată pe o
metodologie ce-i era revelată discipolului de către
maestru sub pecetea legământului. Fiind profund
acțională și, ca atare, orientată ferm către un scop
predeterminat, metoda primită de ucenic constitu-
ia, cumva, esența transmisiei inițiatice. Pe de altă
parte, idealul de om din antichitatea elenă - sop-
hos-ul, omul-zeu - nu putea fi atins decât dacă as-
pirantul parcurgea cu deplină dedicare un itinerar
inițiatic prescris în cadrul scolii filosofice care-l va
fi adoptat ca discipol. Succint spus, metafizica îi re-
vela aspirantului _ o cunoaștere a celor ce sunt ca fi-
ind cele ce sunt și, de asemenea, ...a lucrurilor divine
și a celor omenești, în timp ce metoda era, în ulti-
mă instanță, un exercițiu spiritual destinat a calma
mentalul uman divergent și agitat.15 Doctrina pro-
priu-zisă nu era doar speculativă, discursivă și nu
viza, defel, erudiția - polymatheia, ci era predată de
așa manieră încât să pună la dispoziția cursanților
inclusiv unele mijloace anume destinate a produ-
ce efecte în planul înțelegerii prin trăirea ființială a
unor stări superioare de conștiință.16 Prin urmare,
pot fi identificate trei abordări constitutive care, în
ansamblul lor, asigurau, în acele timpuri, un minim
de reușită în ceea ce privește iluminarea lăuntrică
și atingerea idealului de om: (i) doctrina metafizică
era considerată ca având în centrul său Principiul;
(ii) disciplina internă liber consimțită era definită
ca fiind o practică anume prescrisă prin reguli fer-
me de purificare și de cultivarea virtuților; (iii) arta
tradițională prin care maestrul îl edifica pe aspirant
în devenirea sa avea ca esență inițiatică o tehnică
de elevare spirituală.17
•	A treia caracteristică a esoterismului ar putea
fi denumită alegerea aspirantului de către un ma-
estru consacrat, așadar, selectarea acestuia după
criterii tradiționale pentru a fi acceptat la inițiere.
Cum se știe, autoinițierea este exclusă iar inițiati-
va, în acestă materie, a aparținut întotdeauna ma-
estrului, nicidecum candidatului. În repetate rân-
duri, Anton Dumitriu insistă, în cartea sa, asupra
calificărilor18 pe care le urmărea maestrul (șeful
școlii metafizice) atunci când își selecta discipolii.
Aristotel, de pildă, nu accepta cursanți, în categoria
auditorilor (akroates), înainte de a le testa calitățile
intelectuale, pregătirea anterioară, dragostea de
studiu și puterea de muncă. (p. 34) Cu alte cuvinte,
se avea în vedere o predispoziție naturală a celui
care bătea la porțile consacrării în a-și însuși lecți-
ile akroamatice și în a duce la bun sfârșit travaliul
perfecționării spirituale. Acceptarea aspirantului
în interiorul școlii filosofice nu se producea de la
sine, ci însemna parcurgerea prealabilă a unor ade-
vărate examene (probe) care, odată trecute, conso-
lidau statutul de discipol și apropria recunoașterea
celui în cauză ca adept cu drepturi depline în ca-
drul confreriei. Recrutarea discipolilor presupunea
o primă cercetare după fizionomie, după ținută și
după înfățișarea corpului în întegritatea acestuia.
(p. 42) Se investigau, de asemenea, mai mult ca si-
gur, calitățile sufletești și intelectuale, starea de să-
nătate și, nu în ultimul rând, proveniența socială și
potențialul relațional.
•	A patra trăsătura distinctivă rezidă în faptul
că esoterismul presupune, cu necesitate, o iniție-
re care, în esență, înseamnă parcurgerea, de către
candidat, a unui ritual consacrat ce se finaliza prin
depunerea unui jurămând de credință pentru ca
astfel să fie admis să participe la practicarea unei
cunoașteri secrete. Anton Dumitriu nu menționea-
ză, în cartea sa, un anume proces inițiatic care să
preceadă acceptare la cursurile akroatice. Cu toate
aceste, datele și informațiile prezentate sunt edi-
ficatoare pentru a susține ipoteza inițierii pentru
cei care urmau cursurile unei școli filosofice. Mai
mult decât atât, un esoterism autentic nu poate fi
decît inițiatico-sacramental și, cu siguranță, Anton
Dumitriu știa acest lucru. Așadar, accesul aspiran-
tului la cunoașterea ezoterică presupunea, în acele
timpuri, o prealabilă inițiere și, deci, o acceptare
(receptare) a neofitului în interiorul unei grupări
deținătoare a metodei practice prin care acesta era
ajutat în devenirea sa spirituală (lucrarea lăuntri-
că). Pe toată perioada cât dura procesul transmuta-
țional, aspirantul era călăuzit cu asiduitate și meto-
dă calificată spre a putea accesa și el nivelurile mai
subtile ale conștiinței; prin aceasta i se capacita în
mod semnificativ, între altele, puterea de înțelegere
a realității și i se stimula o anumită poziționare în
raport cu Întregul (Tot ceea ce este) pentru a recep-
ționa înțelepciunea și adevărul cu întreaga lui fiin-
ța. Dintotdeauna, analogia, mitul și limbajul sim-
bolic au intrat în alcătuirea tradițională a panoului
de instrumente esoterice.
•	Cea de-a cincea caracteristică decurge din ora-
litatea predaniei tradiționale; pe cale de consecință,
i se cerea cu insistență adeptului o tăcere deplină
asupra celor ce se petrec în interiorul organizați-
ei, precum și o ascultare necondiționată față de
maestrul îndrumător și față de ierarhia existentă.
Tăcerea și ascultarea sunt principale condiționări
ale actului inițiatic; în textul lui Anton Dumitriu
se fac numeroase referiri la cele două condiționări
ca fiind imperative majore ale procesului inițiatic.
Exersarea tăcerii pentru a auzi și observa dialogul
interior este, cumva, o probă spirituală în sine și
acest exercițiu solicita o trecere de la orientarea
predilectă a atenției omului către exterior, la o di-
recționare către centrul ființei, către introspecție
și meditație. La rândul său, practicarea ascultării
față de maestru reprezintă, pentru căutătorul de
lumină, un exercițiu tradițional vizând înfrângerea
ego-ului și adoptarea unei conduite de supunere
și loialitate față de îndrumătorul său. Ascultarea
presupune, totodată, statornicie și fidelitate dar și
o veritabilă și benefică renunțare la voința proprie,
în unele cazuri.19
•	A șasea trăsătura distinctivă constă în păstra-
rea cu strictețe a secretului referitor la inițiere și la
cunoștințele revelate primite de la maestrul spiritu-
al, în cadrul organizației - școala filosofică, în cazul
de față. Doctrina se adresa unei elite în formare și,
fiind confidențială prin natura sa, era transmisă
numai într-un cadru deplin securizat, luându-se
în consecință măsuri asiguratorii împotriva even-
tualelor divulgări. Ca atare, cei care erau admiși
să participe la procesul formativ din cadrul unei
școli filosofice trebuiau să se lege prin jurământ în
ceea ce privește păstrarea cu sfințenie a secretul. În
cazuri deosebite, cel care abjura era excomunicat
fără drept de replică și, apoi, declarat decedat pen-
tru toți ceilalți confrați; drept urmare, i se ridica, la
propriu, o stelă funerară pentru a se marca, la pro-
priu, descalificarea sa irevocabilă și definitivă.20 De
aceea, se poate spune că jurământul era privit, pe
atunci, ca fiind o contractare voluntară și solemnă
de responsabilități în ceea ce privește păstrarea se-
cretului și că încălcarea sa avea repercusiuni dintre
cele mai nedorite.
•	În fine, ultima dintre caracteristici ar face re-
ferire, în opinia noastră, la o îndrumare calificată
de care trebuia să beneficieze alesul pe tot par-
cursul devenirii sale până la momentul iluminării
interioare când atingea, efectiv, nivelul suprem de
conștiință ce-l califica spre a fi definitiv consacrat și
recunoscut. Maestru spiritual este, așadar, îndru-
mătorul; cum bine se poate observa din epistolarul
invocat de către Anton Dumitriu, Aristotel este, în
cazul lui Alexandru Macedon, cel care i-a asigurat
acestuia o călăuzire temeinică chiar și după ce el
absolviseră cursurile școlii filosofice. În relația ma-
gister-discipol, inițiativa lucrării aparține, desigur,
celui dintâi, acesta fiind factorul activ, de altfel, sin-
gurul care poate transmite, în mod regular, doctri-
na esoterică și metoda inițiatică pe care, la rându-i,
le-a primit tainic pe vremea când era un simplu
ucenic ascultător.
Bibliografie
Alexandrian - Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas,
1994;
Chaignet, Antelme, E. - Filosofia lui Pithagora, Ed.
Herald, 2012;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Dumitriu, Anton - Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-
Napoca, 2014;
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
7
o
-	Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române,
1992;
-	Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia an-
tică, Ed. Eminescu, 1984;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Grayling, A.C. - Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022;
Guenon, Rene - Ezoterismul creștin, Ed. Humanitas,
2012;
-	Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008/SPAI;
-	Inițiere și realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Hadot, Pierre - Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas,
2019;
Heidegger, Martin - Introducere în metafizică, Ed.
Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche,
2018;
Steiner, Rudolf - Bazele ezoterismului, Ed. Univers en-
ciclopedic, 2017;
Vlăduțescu, Gheorghe - Istoria filosofiei ca hermeneuti-
că, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile - Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald,
2022;
-	Calea regală și cele 33 de trepte ale desavârșirii, Ed.
Herald, 2021.
Note
1	În limba greacă, akroamai - a auzi; akroama - ceea
ce este auzit, mesajul în sine transmis prin viu grai; akroa-
tes - ascultător (discipol), cel care ascultă de altul, aflat în
ascultare.
2	Cursanții primeau cunoștințe generale din domenii
de cultură generală (retorică, arta argumentației, științele
politice, istorie, geografie etc.) dar și unele elemente dilu-
ate și, per total, neconcludente privind metafizica în sine.
3	În oglindă cu esoterismul apare, târziu, termenul exo-
terism desemnând o cunoaștere preponderent etică ce se
transmite sub forma unei învățături destinate inclusiv ce-
lor neinițiați sau cu posibilități intelectuale modeste.
4	Anton Dumitriu precizează că cele două epistole
menționate au fost preluate de la Andronicus din Rodos,
filosof din sec. I î.e.n. care ar fi publicat, în premieră, scri-
erile esoterice atribuite lui Aristotel.
5 Având ca obiect de studiu metafizica transmisă pe
cale orală ca fiind o cunoaștere revelată, analogică și ho-
listică, dimpreună cu o metodă tradițională de elevare
spitituală.
6 Însemnând exercițiu spiritual; Hadot, pp. 137-150.
7 Todos însemnând metodă (me-thodos) cu sensul de
cale, drum; Faivre, vol 1, pp. 18-19.
8 Adâncirea separației dintre cunoașterea holistică
și înțelepciune decurgând din sacru, pe de o parte, și
cunoașterea analitică, secvențială, pe care omul o poa-
te obține prin demonstrație silogistică, pe de altă parte;
Faivre, pp. 19-21.
9 Hadot, pp. 151-182.
10 Termenul scris cu majusculă spre a se intoduce o
distincție între Tradiție și ceea ce denumim în mod cu-
rent tradiții - activități ciclice determinate de nevoile
repetitive privind adaptare omului la spațio-timp; esența
Tradiției presupune un transfer de influență spirituală și
un instrumentar consacrat; Zecheru, 2021, pp. 9-15.
11 Vezi, de asemenea, Vlăduțescu, p. 170, autor care, la
rându-i, îl invocă pe Sotion, doxograf alexandrin din sec.
al III-lea î.e.n. care a produs lucrarea intitulată Succesiunea
filosofilor.
12 Schole, în limba greacă; școala filosofică a mai fost de-
numită și sectă, în unele scrieri din perioada elenistică.
13 Dumitriu, 1984, p 269.
14 Cornford, pp. 161-177, despre tradiția științifică și pp.
178-282, despre tradiția mistică.
15 Dumitriu, 1984, p. 124; Zecheru, 2021, pp. 69-77.
16 Alexandrin, p. 6.
17 Zecheru, p. 70.
18 Guenon, 2008/SPAI, pp. 104-118.
19 Dumitriu, p 37; Zecheru, 2021, pp. 125-139.
20 Alexandrian, p. 6.
■
Urmare din pagina 3
Ultima carte
a lui Anton Dumitriu:
Homo Universalis (1990)
fost considerat partizanul unui relativism senzualist.
Platon, cînd îl combate pe Protagoras cu „omul mă-
sura lucrurilor”, dă de-o parte înțelesul că senzatia
fiecărui om ar fi măsură a cunoașterii, argumentând
că renumitul sofist nu se referă la gloată, și că oame-
nii nu sînt egali în înțelepciune. Alte două argumen-
te aduse de Platon se sprijină pe faptul că senzația
este diferit interpretabilă și că multe lucruri sînt cu-
noscute nu din percepere imediată ci din amintirea
unei cunoașteri care a avut deja loc.
Celălalt argument se referă la viitorul care nu
poate fi cunoscut prin percepție deși oamenii pose-
dă cunoștințe ce privesc și posterioritatea în timp nu
numai anterioritatea.
Cunoașterea, privită doar ca senzație, trebuie
să răspundă la dificile întrebări: „este oare posibil
ca cineva care știe ceva să nu știe ceea ce știe?” sau,
„cum e posibil să fie cunoscut ceea ce este necunos-
cut?”. Alte dificultăți privesc falsitatea cunoașterii.
Neexistând un criteriu al adevărului decât senzația
fiecăruia, un om nu poate judeca falsitatea la care
ajunge celălalt.
Adevărul nu poate avea drept criteriu nici jude-
cata celor mulți, pentru că atunci adevărul înțelep-
ților „mai mult nu există decît există”, și se ajunge la
situația absurdă că adevărul lui Protagoras este fals,
deoarece el nu poate fi adevărat nici pentru însuși
Protagoras (Platon, Teetet, 171 b).
În Istoria Logicii (București, Ed. Academiei,
1969), Anton Dumitriu scria că la baza sistemului
filosofic a lui Protagoras ar sta heracliteismul. Or,
Platon face o critică a heracliteismului chiar în di-
alogul Teetet folosind următoarele argumente: cei
care susțin că și înțeleptul, care caută principiul miș-
cător, este în mișcare, trebuie să se oprească pentru
a argumenta prin diviziune, oricât de puțin de acord
ar fi cu acest fel de a judeca. Platon mai reproșea-
ză adepților lui Heraclit că ei, în loc de argumente,
folosesc aforisme, pe care, când încerci să le deslu-
șești, le adaugă unele peste altele, toate având același
conținut, în ele fiind schimbate numai cuvintele ca
să pară diferite. Heracliteenii nu se înțeleg nici între
ei, nici cu cei din tabăra adversă, pentru că socotesc
că nimic nu este stabil, nici în cuvinte, nici în mintea
lor (Platon, Teetet 180b).
Tot în Istoria logicii, Anton Dumitriu mențio-
nează că, deasupra devenirii, Protagoras nu pune
o rațiune universală care să „rezolve într-o armo-
nie toate antitezele” și că „devenirea este lipsită de
motorul ei rațional” (p. 97, ed. II-a). Amintind cele
scrise în Istoria logicii am intenționat să arătăm cum
se schimbă - la recitire - înțelegerea oricărui text.
Vorba lui Alexandru Dragomir: „nu există citire de-
finitivă a marilor filosofi”.
Ajunși la vîrsta senectuții, mulți oameni celebri
repetă în diverse forme cele pe care le-au mai gândit.
Nu o astfel de situație vom găsi în cărțile lui Anton
Dumitriu, unde gândirea se dovedeste a fi mereu vie,
mereu nouă. În ce ne privește, am opta pentru in-
terpretarea din Homo Universalis în care Protagoras
apare un înțelept de-a dreptul inspirat.
Mai întîi, fiindcă citind Teetet, am sesizat că
Platon, după avalanșa de argumente în contra pă-
rerii lui Protagoras și a sofiștilor în general, face
un „excurs” despre înțelepți, în rândul cărora îl in-
clude desigur și pe „atotștiutorul Protagoras”. Cu
această ocazie el scrie că înțelepții nu se ocupă de
ceilalți oameni și de senzațiile comune ale gloatei,
ci ei doar cu trupul se află în cetate, dar mintea lor
zboară către tării. În al doilea rând, către ideea de
„mens mensura” duce și gândul că nu o pluralitate
de opinii legate de senzație este de înțeles din afo-
rism ci dualitatea.
Or, evidențierea „dualității” se bazează pe „mens”,
pe „gândire”, cu care se fac cele două raționări opu-
se, la fel de convingătoare. În dialogul platonic nu
este exclus ca dualitatea „celor ce sînt” și a „celor ce
nu sînt”, care apare în aforismul lui Protagoras să
trimită în subsidiar la două dintre cele cinci genuri
supreme, enumerate de Platon în Sofistul, anume la
Existență și Neexistență.
Părerea lui Carl Prantl, citată în Istoria Logicii,
- după care „omul” - măsura lucrurilor” arată
relativismul senzualist nu ne-a părut niciodată prea
convingătoare.
În volumul Culturi eleate și culturi heracleitice
(1987, ediția revăzută a cărții Orient și Occident din
anii patruzeci), Anton Dumitriu remarca existența
unui hiatus între ceea ce știe sau ce poate omul în
epoca noastră și ceea ce este el: „Omul care știe, este
foarte puțin, ornul care face, este tot atît, dar omul
care este pentru că știe este un zeu” (p. 198).
Cel mai potrivit mijloc de modelare a omului mo-
dern ar fi procesul dialectic al confruntării ideilor.
Acesta ar fi „exercițiul cel mai acut al transformării
noastre notează filosoful în Homo universalis (1990,
p. 211). Gândirea însă trebuie să fie cât mai variată,
pentru a face posibile schimburi de idei de o mare
diversitate. Când, după o asemenea asceză culturală
care întreține incandescența spiritului, prin dialogul
purtat între interlocutori văzuți și nevăzuți, omul s-a
depășit pe sine și a luat contact cu principiul univer-
sal, el realizează că este un homo universalis (A.D.).
Concepută într-un spirit de o excepțională clari-
tate, ultima carte a filosofului Anton Dumitriu des-
chide un drum până acum neexplorat prin care pot
fi puse în valoare posibilitățile spirituale ale omului
modern. Considerăm această carte extrem de im-
portantă în noua conjunctură culturală. Tradusă în
limbi de largă circulație, ea ar da o idee asupra filo-
sofiei românești prin unul dintre cei valoroși filosofi
români.
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
Influențe literare în
poezia lui Eminescu (I)
■ Virgil Diaconu
„A venit, credem, vremea să cercetăm pe Eminescu
în spiritul adevărului și cu o pietate care să nu
degenereze în caricatură.”
G. CĂLINESCU
Am spus deja într-un eseu anterior că po-
ezia lui Eminescu are două arte sau tipo-
logii poetice diferite. Prima tipologie este
poezia romantică tradiționalistă, care prelucrea-
ză și imită tradiția, mitologia, istoria autohtonă,
spiritul poeziei romantice românești sau pe cel al
poeziei romantice tradiționaliste europene, înde-
osebi al celei germane, iar a doua tipologie este
poezia lirică, care de regulă nu este mijlocită de
influențele tradiționale, conținutul ei fiind direct,
deci această poezie este expresia problematicii
existențiale a poetului și a lumii în care el trăiește.
Poezia lui Eminescu dezvoltă, așadar, două arte
sau concepte poetice diferite.
Dacă cel de-al doilea tip de poezie, și anume
poezia lirică eminesciană, este de regulă o poezie
autentică, estetică sau de valoare, poezia sa ro-
mantică tradiționalistă, ce se exprimă prin poeme
prozaice lungi și drame în versuri, este o poezie
imitativă mai puțin izbutită artistic, uneori chiar
modestă.
Poezia romantică tradiționalistă eminesciană
este elaborată în mod mediat, prin prelucrarea
unor texte literare tradiționale, mitologice, istori-
ce, autohtone sau străine, deci care nu au trecut
prin existența și experiența personală, directă și
autentică, a poetului. Ca poet romantic tradițio-
nalist, Eminescu este confiscat de influențe litera-
re diverse, așadar el imită și prelucrează fie spiritul
poeziei romantice străine, îndeosebi al celei ger-
mane, fie spiritul poeziei romantice românești,
informații mitologice și istorice.
Critica literară despre influențele
din poezia eminesciană
O problemă pe care criticii și istoricii literari
o pun atunci când discută despre Eminescu este
aceea a influențelor literare, a surselor sau izvoa-
relor din care poezia „poetului național” se trage.
Criticul Silvan Iosifescu recunoaște de pildă
că „Cercetarea surselor alimentează o mare parte
din foarte cuprinzătoarea literatură critică cu pri-
vire la Eminescu.” (Articolul Eminescu pe fondul
literaturii universale, în vol. Studii eminesciene,
antologie de Virgiliu Ene și Ion Nistor, Albatros,
1971).
Înțelegem astfel că „o mare parte din foar-
te cuprinzătoarea literatură critică cu privire la
Eminescu” se preocupă de cercetarea surselor de
inspirație ale poetului. Cercetarea surselor poe-
melor eminesciene a condus la constituirea unei
critici speciale, ce avea să poarte numele de critică
sursieră sau sursologică. Temeiul criticii sursiere îl
constituie, așadar, faptul că o parte din poezia lui
Eminescu este inspirată de alte scrieri.
În cele de mai jos voi prezenta câțiva din-
tre criticii și cercetătorii literari care s-au
preocupat în mod special de influențele din po-
ezia lui Eminescu, mai precis de influențele lite-
rare, filozofice, mitologice, istorice, lingvistice,
folclorice, de motivele și tehnicile literare împru-
mutate, prelucrate și folosite de poet în creația sa.
Așadar, mă voi preocupa de critica sursologică.
Ilarie Chendi: „Eminescu, cel mai
tipic și mai genuin reprezentant
al romantismului în literatura
românească”
Deși este un nume mai puțin vehiculat astăzi,
Ilarie Chendi semnează în anul 1903 un volum,
Preludii. Articole și cercetări literare (București,
Editura Sămănătorul), în care analizează și pre-
zintă competent, printre primii, câteva dintre
influențele literare din opera/poezia lui Mihai
Eminescu.
Încă de la început, în capitolul Eminescu (1).
Material nou de studiu (1, pp. 166-178, apud:
Pagini de critică. Ediție de Vasile Netea, E.P.L.,
1969, p. 3-36), Ilarie Chendi ne asigură de fap-
tul că una dintre sursele de inspirație ale lui
Eminescu o constituie folclorul. Pe Eminescu
„îl interesa de aproape literatura poporană.
Din manuscrisele ce se găseau în circulație prin
popor își scoate o lungă Istorie în stihuri întru
care se află viața marelui viteaz Doncilă, împreu-
nă cu a lui Ștefan-vodă și a Brâncoveanului, apoi
Câteva irmoase și cântece de lume (...).”
De fapt, folosirea folclorului ca sursă de in-
spirație era una dintre practicile literare genera-
le ale poeților romantici, români sau străini, iar
Ilarie Chendi observă foarte bine acest lucru:
„Îndeobște în lumea artelor, înclinarea aceas-
ta spre poporanism, prezentarea în lumină poe-
tică a istoriei și a lumei de basme, retragerea din
timpul prezent pentru o viață cu fantazia într-un
colț mai fericit al trecutului, precum și fetișismul
național se consideră drept fenomene romantice.”
(s.m.)
În ceea ce îl privește pe Eminescu, acesta pre-
ia toate temele și practicile literare ale romantis-
mului și de aceea Chendi îl consideră pe poet ca
fiind „cel mai tipic și mai genuin reprezentant al
romantismului în literatura românească”. Astfel,
în opera poetului
„se ivesc toate celelalte elemente cari sînt apa-
nagiul romantismului: subiectivismul exagerat,
tendința continuă spre meditare asupra proble-
melor transcendentale, resignarea și contradic-
țiile, cari adeseori fac din poezie un amestec de
artă și știință, de religie și filosofie, de inconsec-
vență și neclaritate, și cari din când în când fatal
împing în umbră instinctul național al oricărui
poet și-l scot pe oceanul larg al poeziei universa-
le, cum s-a întâmplat și cu Eminescu.
Meritul, ca și vina la acesta, îl are în mare
parte literatura germană, îndeosebi romanticii
germani, către cari Eminescu s-a simțit mereu
atras prin înrudirea sa spirituală. Manuscrisele
lui Eminescu ne dau în privința acestora deslu-
șiri mai multe decât cele ce până acum le puteam
avea prin deducțiune. Într-adevăr, nu numai
floarea albastră, acest simbol al romantismului
lui Novalis, nu numai teiul sfânt, „Lindenbaum”-
ul patriarhal al germanilor, și dulcele corn,
„Walhorn”-ul păstorilor din Alpi, ne reamin-
tesc aceste legături. Cultura germană și lectura
cea vastă l-au apropiat așa de mult de romanticii
germani, încât muza lui, alăturea de-a acestora,
străbate o dată chiar până în Walhala, cetatea
zeilor germani, și se-nchină lui Odin ca și lui
Zamolxe.”
Ilarie Chendi ne oferă un discurs foarte bine
informat al influențelor din poezia lui Eminescu,
numind sursele din care au provenit o serie de
poezii. Iată în acest sens doar un fragment:
„Despre Gottfried Keller știm că i-a inspirat
poezia La steaua. Din Lenau - melancolicul și
nefericitul Lenau, cu al cărui nume Eminescu
este adeseori adus în legătură pentru multe tră-
sături de analogie între unul și altul, mai ales din
punctul de vedere estetic și al concepțiilor filo-
zofie ce - a tradus Foaia veștedă. Burger i-a plă-
cut pentru fondul sobru al baladelor, îndeosebi
al celebrei Lenore, a cărui influență se resimte
vădit în povestea lui Arald din Strigoii (partea
III) și pe care a început s-o traducă, oprindu-se
însă la întâia strofă (...).
Dintre clasici cunoaștem simpatiile lui pentru
Schiller, din care a tradus Resignațiunea, Hector
și Andromache și Mănușa. Wieland asemenea
pare a-l fi preocupat îndelungat, căci Hyon,
numele eroului din Oberon, e amintit adeseori
prin manuscrisul lui; se pare că Oberon i-a servit
chiar ca model în conceperea și scrierea poveș-
tilor Fata din grădina de aur și Miron. Chiar și
senzualismul din acestea și din străina (?) Cesara
- de altfel un senzualism lipsit de brutalitate,
mai mult în forma scenelor din Dafnis și Chloe
sau din Musarion a lui Wieland - poate fi consi-
derat ca o influență a acestuia.”
Cum evaluează Ilarie Chendi poezia pe care
Eminescu o creează prin reciclarea influențelor
literare? „Influențele acestea străine i-au fost bi-
nefăcătoare din punct de vedere artistic și cul-
tural, i-au lărgit mult orizontul intelectual, i-au
rafinat gustul pentru o poezie subtilă, dar în
același timp nu i se pot tăgădui părțile defavora-
bile. Sentimentalismul sugestiv a fost prea mult
ulei pe focul ce-l moștenise; umbra melancoliei
s-a așternut peste simțirea și cugetarea lui și l-a
făcut să se piardă adeseori în abstracțiuni, cari
din când în când poartă chiar caracterul artifi-
cialității.”
Printre „părțile defavorabile” ale influențelor
asupra operei lui Eminescu se poate număra,
desigur, și diminuarea originalității. Dar și fără
această punctare explicită, Chendi rămâne unul
dintre primii și foarte bine informați sursologi
comparatiști ai poeziei lui Eminescu. Cercetările
sale au fost preluate și dezvoltate de către critica
sursologică ce i-a urmat, adesea tacit.
Cât despre cititorul poeziei lui Eminescu,
acesta nu remarcă nicidecum toate aceste influ-
ențe și este convins că citește o poezie pur emi-
nesciană. Tocmai de aceea cititorul îl va apăra
întotdeauna pe Eminescu, fiind sigur de „origi-
nalitatea” poetului.
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
Nulitatea unui proces
memorabil - Răstignirea
lui Iisus
■ Iulian Chivu
Nu doar lumea creștină cunoaște că în
1931, la 25 iulie, se făcea la Ierusalim
revizuirea procesului lui Hristos; după
1900 de ani de la răstignirea Mântuitorului, iude-
ii aveau probabil conștiința vinovăției și a reper-
cusiunilor acesteia. Presa din mai toată lumea a
scris mult la vremea respectivă despre eveniment,
prilej de noi controverse pentru mulți. Nu a exis-
tat însă nici cea mai mică îndoială legată de buna
intenție sau de competența Curții (președinte al
completului era dr. Weldeisel, acuzarea era încre-
dințată dr. Blandeisler, iar apărarea îi revenea ce-
lebrului avocat Reighswev) - au fost invitați și au
participat juriști celebri din toată lumea creștină,
teologi, filosofi.
Magistrații s-au întrecut în elocință și acuza-
rea (circa 1000 de pagini redactate) a apreciat că,
la vremea condamnării lui Iisus, nimeni în afară
de ucenicii Săi nu putea să vadă în El pe Fiul lui
Dumnezeu; ca atare condamnarea era dreap-
tă fiindcă Hristos a fost socotit „un vătămător
pentru societate considerat un conspirator pri-
mejdios”. Apărarea, pe de altă parte, socotea că
Iisus nu putea fi condamnat la moarte pentru că
nu săvârșise nicio crimă. El predica doar o religie
care aducea mântuirea, dar pe care, în egoismul
lor, oamenii de atunci n-au recunoscut-o și n-au
acceptat-o. Nimeni nu avea vreo dovadă contra
Lui, în afară de ostilitatea iudeilor, motiv pentru
care Pilat s-a spălat pe mâni în semn de nevino-
văție a lui Hristos, dar, sub amenințarea gloatei,
L-a încredințat acesteia. Revizuirea procesului
de la Ierusalim, din 1931, s-a încheiat după înde-
lungi dezbateri și după deliberare, prin vot: pa-
tru voturi pentru nevinovăția lui Hristos găseau
procesul nedrept și unul pentru corectitudinea
soluției dictate atunci împortriv Mântuitorului.
Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, avea să dea
verdictul la 23 martie 4147 după creațiune (ca-
lendarul evreiesc), după îndelungi și profunde
ezitări, amintite și de evanghelii, dar evocate mai
pe larg într-un Raport către cezarul Tiberiu (do-
cument păstrat în Biblioteca Vaticanului, ulterior
tradus în mai multe limbi de circulație, așa încât
astăzi e destul de cunoscut). Despre Pilat știm, de
pildă, de la Philon (contemporanul său care i s-a
împotrivit pentru opulența lui), că era un tiran,
arogant, corupt și crud, deși era în stare să se lase
copleșit de remușcări și să probeze simțul dreptă-
ții așa cum reiese din același Raport către Tiberiu:
„Am scris lui Iisus invitându-L la o convorbire cu
mine în sala de judecată, și El a venit (...). Câtva
timp am rămas încremenit și priveam cu admi-
rație, respect și frică, asupra acestei figuri de om
supranatural. O formă de om necunoscută nume-
roșilor noștri pictori care au dat forme de figuri la
tot felul de zei și eroi.”
Raportul ni-l arată pe Pilat, cu toată trufia lui,
impresionat de Iisus nu numai prin ceea ce i se
revela, ci mai ales prin ce știa din nainte și avea
ocazia să-și confirme: „Iisuse din Nazaret, eu ți-
am dat timp de trei ani de zile o mare libertate de
vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele Tale sunt ale
unui om învățat. Nu știu dacă Tu ai citit pe Socrate
sau pe Platon, dar un lucru îți spun, că în predicile
Tale se află o simplitate maiestuoasă, care Te ridică
mult mai sus, deasupra acestor filosofi. Împăratul
este informat despre Tine (se face aluzie la scrisoa-
rea lui Publius Lentulus, n.m. I.C.) și eu, umilul
său reprezentant în această comunitate a lui Israel,
sunt fericit că ți-am îngăduit această libertate de
care Te bucuri și ești atât de vrednic. Totuși, nu
pot să ascund de Tine că predicile Tale au stârnit
mari și puternice dușmănii împotriva Ta. Nici
aceasta nu e de mirat. Socrate și-a avut dușmanii
săi și a căzut victimă urii lor.” Sigur că admirația
lui Pilat pentru Iisus era întreținută și de Claudia
Procula, soția sa, din a cărei epistolă către Fulvia
din Galia (prietena sa) reținem că a fost marto-
ra învierii din morți a Semidei, fiica lui Iair, mai
marele sinagogii, fapt menționat și de evanghelii
(Luca; 8.41,42). „Îmi este imposibil a-ți explica ce
am simțit eu, când L-am privit. Aceasta a fost cea
mai puternică emoție pe care am simțit-o - scrie
Claudia Procula - pentru că în fiecare trăsătură se
descoperea o nepătrunsă frumusețe dar totodată
El insufla și o teamă tainică prin privirea ochilor
săi ce păreau că ne prefac pe noi, cei prezenți, în
țărână. Am plecat după El fără să știu unde merge.”
Scrisoarea lui Lentulus, adresată Senatului
Roman, nu este autentică (nici funcția acestuia,
„președinte al poporului din Ierusalim” nu e au-
tentică), deși ea a circulat intens în Evul Mediu
pentru că realiza, în lipsa documentelor evoca-
te aici (Raportul lui Pilat și Epistola soției sale),
cel mai impresionant portret al Mântuitorului.
Evanghelia lui Ioan (Iisus înaintea lui Pilat; 18.28-
35) pare să fie în acord cu relatarea lui Pilat din
Raport: (29) „Pilat deci a ieșit afară la ei și le-a
zis: „Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia?
(30) Drept răspuns, ei i-au zis: „Dacă n-ar fi fost
un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâini-
le tale”. (31) Atunci, Pilat le-a zis: „Luați-L voi și
judecați-L după legea voastră”. „Nouă nu ne este
îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni”, i-au zis
iudeii. Raportul la carte am făcut trimitere este
o scriere pseudoepigrafă, dar la ea fac referire
mulți scriitori bisericești: Eusebiu din Cezareea,
Tertulian în Apologia XXI („Faptele lui Pilat”),
poate chiar și trimiterile Sfântului Iustin Martirul
la adnotările lui Pilat, păstrate în arhivele imperi-
ale, pe baza cărora a apărut apocriful Acta Pilati
sau Evanghelia lui Nicodim (de origine medieva-
lă); acesteia i se datorează adăugirea (partea a II-
a) despre Coborârea la Iad a lui Hristos. Ulterior,
Faptelor lui Pilat li se adaugă, la jumătatea sec.
al V-lea, Mica apocrifă a lui Pilat („Anaphora
Pilati”). Pilat și-a pierdut funcția de guvernator în
anul 36 d.Hr. pentru că a ucis credincioșii sama-
rineni adunați pe Muntele Garizim la chemarea
mentorului lor spiritual. Încercările sale de reabi-
litare nu vor avea niciun succes. Cade definitiv în
dizgrație și, la ordinul lui Caligula, se sinucide în
anul 39 corpul lui fiind aruncat în Tibru. Pentru
că Pilat s-a opus uciderii lui Iisus (Raportul este
destul de explicit) și pentru remușcările lui a
fost recunoscut ca sfânt de Biserica Ortodoxă
Etiopiană alături de Claudia Procula, soția sa,
care s-a opus răstignirii Mântuitorului (în urma
unei revelații din vis).
Judecarea și condamnarea lui Iisus, după evan-
ghelii, dau procesului Său o imagine sumară, dar
principial exactă, așa cum sursele teologice au pu-
tut relata. Ori și așa, cea mai detaliată sursă rămâ-
ne Evanghelia după Ioan (18: Prinderea lui Iisus;
Iisus înaintea lui Ana și Caiafa; Iisus înaintea lui
Pilat; Iisus și Baraba; 19 .Iisus este dat în mâinile
iudeilor; Răstignirea; Moartea lui Iisus dovedită;
Îngroparea lui Iisus; Învierea lui Iisus Hristos.).
Nimic, însă, din toate acuzațiile nu avea darul
să-L surprindă pe Iisus. El își avertizase ucenicii
cu prilejul schimbării la față: „Pe când coborau
din munte, Iisus le-a dat porunca următoare: „Să
nu spuneți nimănui de vedenia aceasta până nu va
invia Fiul omului din morți” (Matei; 17.9). Sau:
„Pe când stăteau în Galileea, Iisus le-a zis: Fiul
omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. (22)
Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” (Matei; 17.
22-23). Deci, El știa tot ce avea să I se întâmple.
A mers spre cei trimiși să-L prindă și le-a zis: Pe
cine căutați? (Ioan; 18.4). Și nu protestează: „Iisus
i-a zis: Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci, oa-
menii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Iisus
și L-au prins (Matei, 26.50). Relatările oneste din
Evanghelia lui Ioan despre judecata lui Iisus sunt
suficiente teologic findcă subliniază momentele
esențiale fără comentarii privitoare la jurisdicție,
la competențe, la termene, vinovății, nulități etc.,
lucruri care au stârnit ulterior numeroase comen-
tarii de nivel academic și chiar au inițiat revizuirea
procesului, cum aminteam de la început. Ori, cea
mai grea misiune, s-a subliniat de fiecare dată, a
căzut în seama judecătorului, fiindcă de la curen-
tul iudaic de opinii și atitudini conservator, sta-
tornicit în Vechiul Testament, trecerea la „Legea
cea Nouă” nu era numai o problemă juridică, ci
una de spiritualitate și de temeinicie a asumării.
După relatarea evangheliilor, Sinedriul osândeș-
te părtinitor exclusiv pe temeiul unor mărturisiri
mincinoase: „Noi L-am auzit zicând: Eu voi strica
Templul acesta, făcut de mâini omenești, și în trei
zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini
omenești” (Marcu, 14.58).
Iisus nu răspunde întrebărilor marelui preot
privitor la mărturiile mincinoase ale oamenilor,
lucru de datoria Sinedriului să constate, însă răs-
punde la întrebarea: Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui
binecuvântat? - El fiind singurul care putea să
mărturisească acest adevăr greu de crezut pen-
tru ceilalți. Iudeii au conștiința gravității cauzei
doar din tulburarea credinței lor strămoșești și de
aceea îl vor duce pe Iisus întâi la Ana, socrul lui
Caiafa, marele preot în anul acela. Ana nu poate
să se pronunțe fiindcă presupunea să facă investi-
gația în rândul norodului și, în consecință, înclină
spre mărturiile mincinoase: „Iisus i-a răspuns: Eu
am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe
norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți
iudeii, și n-am spus nimic în ascuns” (Ioan,18.20).
Ana îl trimite legat marelui preot, lui Caiafa, ori
despre cercetarea acestuia nu sunt date evan-
ghelice concludente; cert este că de acolo Iisus
este dus la Pilat, reprezentantul autorității roma-
ne. Nici acesta nu se poate pronunța și pretinde
1O
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
administrarea de probe (pâra): Ioan, 18.29. Cei
care L-au adus au răspuns, după judecata lor, cu
un raționament vulnerabil: „Dacă n-ar fi fost un
făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale”
(Ioan, 18.30). Iudeilor nu le era îngăduit de lege
să omoare oameni (deci asta voiau neapărat) și,
ca atare, predau cauza autorității romane, însă
Pilat a refuzat să se implice judecății lor în acest
fel: „Luati-L voi și judecați-L după legea voastră”
(Ioan, 18.31). Guvernatorul roman (Raportul re-
latează mai pe larg) caută să se edifice singur în
cauza lui Iisus: „Ești Tu împăratul iudeilor? (Ioan;
8.33). I se va spune, în schimb, un fapt care ține
de competențe, de compatibilități, de autoritate:
Împărăția Mea nu este din lumea aceasta, a răs-
puns Iisus. Dacă ar fi împărăția Mea din lumea
aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat
în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu
este de aici (Ioan, 18.36).
De reținut două aspecte care scapă judecății
celor care îl condamnă: 1) Dacă ar fi din lumea
aceasta (a neadevărului), slujitorii Săi s-ar lupta
pentru El; respectiv, 2) dar, acum, Împărăția Lui
(al cărei adevăr îl propovăduiește) nu este de aici.
În consecință: Cele două lumi nu sunt compatibi-
le, dar se cer compatibilizate, ori acest lucru nu se
poate face prin violență (s-ar lupta pentru Mine);
astfel, Iisus rămâne Împărat în lumea pe care o
vestește și care acum nu este aici. Numai când sta-
tutul lui Pilat este amenințat prin șantaj de iudei,
el va ceda: Dacă dai drumul omului acestuia, nu
ești prieten cu cezarul. Oricine se face pe sine împă-
rat este împotriva cezarului (Ioan, 19.12). Și „când
a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai
multă zarvă, a luat apă, și-a spălat mâinile înain-
tea norodului și a zis: Eu sunt nevinovat de sângele
neprihănitului ascestuia. Treaba voastră. Și tot no-
rodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră
și asupra copiilor noștri” (Matei; 27.24-25).
Datele procesului fiind acestea, teologic,
se constată absurditatea lui: Omul îl judecă
pe Dumnezeu! Condamnarea aduce atingere
doar trupului, nu și naturii divine a lui lisus -
Dumnezeu-Cuvântul. Juridic, însă, i s-au reproșat,
în timp, numeroase vicii (există pe această temă o
bogată literatură de specialitate1, căreia i se adă-
ugă o laborioasă sinteză de uz universitar aparți-
nând conf.univ.dr.Lavinia Tec de la Universitatea
de Vest din Timișoara): Caiafa s-a antepronunțat
(„Atunci marele preot și-a rupt hainele și a zis:
A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că
acum ați auzit hula Lui” - Matei; 26.65); Sinedriul
este un organ suspect de interese politice, mulți
dintre membri acestuia sunt corupți, capabili de
trafic de influență din moment ce își cumpărau
funcțiile de la conducătorii romani; ei nu puteau
asigura imparțialitatea din moment ce Iisus le-a
demascat și înfierat vinovățiile, ipocrizia (pentru
ei Iisus era un revoluționar care atenta la legea
mozaică); Sinedriul avea cunoștință de faptele lui
Iisus și se temea de El (reuniunea acestuia de la
palatul lui Caiafa, din nainte de Paște, viza elimi-
narea explicită a Lui). Apoi, procesele sunt lipsi-
te de plângeri concrete (acuză la modul general
blasfemia/ hula), arestarea și judecarea se fac în
timpul nopții, termenele dintre procese sunt prea
scurte pentru apărare (de fapt Iisus nu are apă-
rare fiindcă, oricum, nimeni nu se putea ridica
deasupra cauzei Lui ca să o poată susține), votul
Sinedriului este neregulat (lipsesc doi membri, iar
Caiafa, cum am văzut, se antepronunțase).
După dreptul roman, care tolera pluralis-
mul confesional atât timp cât o nouă religie nu
ajungea la conflicte cu religia mai veche sau cu
cea majoritară, acuzația se întemeia pe Lex Julia
Majestatis, ori Iisus, care nu era cetățean roman,
este judecat în Praetorium, la palatal lui Irod. Iar
Pilat pronunță achitarea: Nu găsesc nicio vină!
Irod recunoaște necompetența teritorială a pro-
cesului și astfel Iisus ajunge din nou să fie judecat
de Pilat, într-un al treilea proces absolut nelegal
(acuzatul mai fusese judecat o dată de același
Pilat, dar și de Sinedriu); ultimul verdict se dă
sub presiunea mulțimii influențate de marii pre-
oți și aduse în delirul sentimentelor ostile. Pilat,
neimplicat în ideea mesianică, are totuși dimen-
siunea rațională a evidențelor și se îndoiește, ori
și el este influențat de soție - nereguli care duc la
nulitate așa cum notează și Mircea Duțu (Pilat din
Pont - Judecătorul lui lisus) în legătură cu locul
desfășurării, cu procedura romană aplicabilă, cu
declinarea competenței de către Irod etc. Așadar,
cel mai important proces din istoria lumii rămâne
simultan și un simbol al erorii judiciare; el devi-
ne emblematic în însăși istoria umanității pentru
condamnarea la moarte a unui nevinovat, ceea ce
pentru creștini deschide calea mântuirii.
Astfel, se poate spune că Revizuirea de la
Ierusalim, din 25 iulie 1931, fiind ea însăși un
proces în contumacie (testis unus, testis nulus//
audientur et altera pars) a fost absurdă și lovită
de nulitate. Ori, cu aceste observații, o eventuala
revizuire a procesului după 2000 de ani (în 2031)
ar rămâne și ea, prin stăruința în absurd, inevi-
tabil lovită de tardivitate, de vicii, iar pe de altă
parte nu ar fi decât o reconfirmare dogmatică a
creștinismului.
Note
1 Bibliografie selectivă:
Robert Buklin; The Legal and Medical Aspects of the
Trial and Death of Christ., Las Vegas, Nevada, 1970
Walter M. Chandler; The Trial of Jesus from a Lawyer's
Standpoint, 2 vol., The Empire Publishing Co., New
York, 1908
Duțu, Mircea; Procesul lui Iisus, Ed. Neverland,
Buc., 2017; Pilat din Pont - Judecătorul lui Iisus, Ed.
Neverland, Buc. 2018
Steve Fuller; Pilate’s Trolley Problem: The Trial of Jesus
for Transhuman Times. https://www.abc.net.au/religi-
on/pilates-trolley-problem-the-trial-of-jesus-for-tran-
shuman-times/10094866
Herbermann, Charles; Pontius Pilate. Catholic
Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company.
ed. (1913).
Joseph Klausner; Jesus of Nazareth; Bloch Pub Co, 1925
Joseph și Augustin Lemann; Procesul lui Iisus și
Antichristul, Ed. Antet, Buc.,2009
W. Manson; Jesus the Messias, Hodder și Stoughton,
1961
B. Moeller; Geschichte des Christentum in Grundzugen,
Vandenhoeck, 1983
J. Ratzinger; Ein fuhrung in das Christentum, Luzen,
Schweizer Volks-Buchgemeinde,1970
Roger Gil; Le comportement de Pilate au cours du
proces de Jesus temoigne-t-il dun dilemme moral? Une
analyse neuropsychologique., în Revue des scientes
Philosophiques et Theologiques 2010/4 (Tom 94), p.
719
Tec, Lavinia; https://www.juridice.ro/637529/proce-
sul-lui-hristos.html
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
11
Realismul magic
latinoamerican și universal:
perspective literare
și filosofice (II)
^[^Ulian Cătălui
Definiții și caracteristici
Realism magic, real miraculos, realism vră-
jitoresc, în literatură, pictură, film și altele,
cuprinzând o serie de concepte subtile și di-
ferite, are în comun, în domeniile menționate,
dar și în esența sa, o „acceptare a magicului în
lumea rațională”1. Realismul magic este numit
uneori, de asemenea, „fabulism”, cu referire la
convențiile fabulei, miturilor și alegoriei2. Din
cei patru termeni menționați, realismul magic
este cel mai frecvent folosit, referindu-se în
particular la literatură, și care descrie elemen-
tele magice sau ireale ca „parte naturală într-o
ambianță” altfel realisti(c)ă sau mundană, pă-
mântească3. Termenii sunt în linii mari de-
scriptivi mai degrabă decât riguros critici, ast-
fel, Matthew Strecher definește realismul magic
ca fiind ceea ce se întâmplă când un „cadru sau
fundal extrem de detaliat, realist(ic) este inva-
dat de ceva prea straniu pentru a putea fi cre-
zut”4. Acest curent artistic, după unii, care nu
are un program estetic ori un manifest, deși, în
opinia mea, prefața romanului Împărăția aces-
tei lumi de Alejo Carpentier, despre realul mi-
raculos, ar putea fi considerat un fel de manifest
cel puțin pentru zona latinoamericană, rea-
lizează o unitate a contrariilor: viață și moar-
te, trecut precolonial și prezent postindustrial
și sintetizează două perspective, care, în mod
obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională
asupra realității și acceptarea supranaturalului
ca realitate prozaică5. În cadrul acestei orien-
tări literare, mai degrabă, descrierile cele mai
realiste se împletesc cu elemente fantastice și
onirice, cu motive din mituri și din basme6.
După Lindsay Moore, caracteristicile realis-
mului magic sunt: caracterul hibrid (urban și
rural, occidental și indigen), perspectiva ironi-
că a autorului, reticența auctorială (lipsa unei
opinii clare, tranșante a naratorului în legătură
cu caracterul real sau imaginar al evenimente-
lor relatate)7. Numeroși scriitori sunt categori-
siți ca „realist-magici”, ce confundă termenul
și larga sa definiție.8 Realismul magic este uti-
lizat adesea, și pe bună dreptate, aș spune, în
legătură cu literatura latinoamericană, mai ales
prin autori ca: Miguel Ângel Asturias, Alejo
Carpentier, Gabriel Garda Mârquez, Jorge Luis
Borges, Julio Cortazar, Adolfo Bioy Casares,
Juan Rulfo, Isabel Allende și alții. Totuși, el este
prezent și în literatura de limbă engleză, expo-
nenții de frunte ai realismului magic sunt au-
torul indo-britanic Salman Rushdie, englezul
John Fowles și americanca Alice Hoffman, dar
termenul menționat se poate referi și la lucrări-
le unor scriitori din alte literaturi mari, precum
cea italiană, Massimo Bontempelli și Tommaso
Landolfi, de pildă, sau germană, cu nobelizatul
Gunter Grass.
Etimologie și geneză
În timp ce termenul englezesc de magical
realism/ realism magic a apărut pentru prima
dată în anul 19559, expresia germană Magischer
Realismus, tradusă în engleză ca Magic Realism
sau Magical Realism și în română ca Realism
magic, a fost utilizată pentru prima oară de
criticul de artă german Franz Roh în anul de
grație 192510, în legătură cu un stil pictural mai
cunoscut sub denumirea de Neue Sachlichkeit/
Noua Obiectivitate11, o alternativă inedită la
Expresionismul promovat de colegul său ger-
man, directorul de muzeu Gustav Hartlaub12.
Mai precis, termenul rohian caracteriza „unele
aspecte” ale imaginii Neue Sachlichkeit/ Noua
Obiectivitate, anume „reprezentarea exactă a
detaliului”13. Noua Obiectivitate este o expresie
folosită pentru a defini și înfățișa nu numai ati-
tudinea vieții publice în democratica dar fragila
Germanie a Republicii de la Weimar, ci și arta,
literatura, muzica și arhitectura creată pentru a
se adapta la ea14. Mai degrabă decât un scop al
obiectivității filosofice, noua mișcare culturală
a fost menită să implice o cotire spre un angaja-
ment practic, pragmatic cu lumea - o atitudine
„all-business”, înțeleasă de germani ca fiind in-
trinsec americană, potrivit lui Dennis Crockett:
„Noua Obiectivitate este Americanism, cult al
obiectivului, faptului concret, predilecția pen-
tru opera sau munca funcțională, conștiincio-
zitate profesională și utilitate”15. Eseistul elve-
țian Denis de Rougemont caracteriza pe scurt,
dar pripit și nefundamentat, Neue Sachlichkeit
ca fiind de un „cinism materialist”16. La rândul
său, romancierul și eseistul argentinian Ernesto
Sabato crede că Noua Obiectivitate ar fi trebuit
mai exact numită „realism magic”, cum a făcut
prudent Franz Roh, ținând seama de impropri-
etatea pe care o implică evocarea obiectivității
în artă17. Sabato subliniază că obiectivismul este
o tendință repetată în dialectica școlilor, artiș-
tii utilizându-l în sensul lui neriguros, ori de
câte ori l-au considerat eficace, „de câte ori le-o
cerea nevoia expresivă, nu din manie totalita-
ră”18. Sintagma Noua Obiectivitate a reprezentat
inițial titlul unei expoziții de artă realizată de
Gustav Friedrich Hartlaub, directorul muzeului
„Kunsthalle“ din Mannheim, pentru a prezen-
ta artiști care au lucrat în „spirit post-expresi-
onist”, dar care au mers pe o cale proprie, de-
pășind intențiile hartlaubiene19. Așa cum acești
artiști au respins auto-implicarea și nostalgiile
romantice ale expresionismului, intelectualii de
la Weimar au făcut apel la „colaborare publică,
angajament și idealism romantic”20. Mișcarea a
luat sfârșit, în esență, odată cu căderea demo-
craticei dar fragilei Republici de la Weimar și
ascensiunea la putere a nazismului hitlerian
dictatorial, autoritățile totalitare condamnând
în mod arbitrar și disprețuitor operele „Noii
Obiectivități” ca fiind „artă degenerată”, ast-
fel încât operele respective au fost confiscate
și distruse iar autorii lor, printre care pictorii
Karl Hubbuch, Adolf Uzarski și Otto Nagel,
au fost evident interziși21. În lucrarea lui Franz
Roh în care apărea sintagma de Realism ma-
gic, intitulată Nach-Expressionismus, Magischer
Realismus, Probleme der neuesten europaischen
Malerei, erau cuprinși, neselectiv, și câțiva
pictori din afara Germaniei, puși de Roh sub
aceeași etichetă - Picasso, Miro, Severini, care
făceau parte din cu totul alte curente, precum
cubism, surrealism și respectiv futurism22.
Franz Roh a identificat în detaliu Realismul
magic, „claritatea fotografică lucioasă” și a
portretizat natura „magică” a lumii raționale,
acestea reflectând misterele, ciudățeniile sau
bizareriile și supranaturalul lumii, al oamenilor
și mediul nostru modern și tehnologic23. Roh
credea că Realismul magic era legat, dar în mod
distinct, de Surrealism, datorat de focalizarea
realismului magic asupra obiectului material
și pe „actuala existență a lucrurilor în lume”,
în contrast cu realitatea mai cerebrală, psiho-
logică și subconștientă a Surrealismului24. Mai
târziu, criticii vor folosi termenul de Realism
magic pentru a defini diverse tipuri de pictură,
în care obiectele sunt reprezentate cu „minuție
fotografică” dar, datorită formei paradoxale sau
juxtapunerii stranii, comunică o „senzație de
irealitate, de mister”, pictura lui Rene Magritte
fiind citată des în acest sens25. În critica de
limbă engleză, termenul de Magical Realism
s-a răspândit după inaugurarea expoziției
„American Realists and Magic Realists” de la
MOMA („Muzeul de Artă Modernă” din New
York), în 1943, organizatorul expoziției, Alfred
H. Barr, alături de Dorothy Miller, notând că
„acest cuvânt se aplică uneori la opera unor
pictori care, printr-o tehnică realistă exactă, în-
cearcă să facă plauzibilă și convingătoare vizi-
unea lor improbabilă, onirică sau fantastică”26.
Așadar, Realismul magic a fost utilizat pentru a
descrie realismul misterios, ciudat, supranatu-
ral al pictorilor americani din expoziția menți-
onată, din care făceau parte, printre alții, Ivan
Albright, Paul Cadmus, George Tooker și alți
artiști în timpul anilor 1940 și 1950, dar oricum,
în opoziție cu folosirea lui în literatură, arta re-
alist-magică nu include adesea un conținut fan-
tastic și magic deschis, dar mai degrabă se uită
la lumesc, la mundan, prin lentile sau obiec-
tive „hiper-realiste” și adesea misterioase27.
Termenul a fost preluat de critica literară, el re-
ferindu-se aici la „un tip al narațiunii moderne,
în care întâmplări fabuloase și fantastice sunt
introduse într-o acțiune ce păstrează, altmin-
teri, tonul unei relatări realiste obiective”28.
Pictorii realist-magici germani l-au influențat
pe scriitorul italian Massimo Bontempelli, te-
oretician și reprezentant al Realismului magic,
opus celui Verist al lui Verga, Capuana și De
Roberto, care a fost într-adevăr primul care a
folosit termenul de Realism magic în literatură,
cu scopul de „a captura fantasticul, misterioasa
natură a realității”, în 1926 el fondând revista
900 (Novecento), iar scrierile sale i-au inspirat,
de exemplu, pe scriitorii realist-magici belgieni
Johan Daisne (care a introdus prin romane-
le Scara de piatră și de nori, 1942 și Omul cu
capul ras, 1947 a introdus realismul magic în
literatura de limbă olandeză) și Hubert Lampo
(1920-2006; cel mai cunoscut roman al său în
maniera realismului magic fiind Sosirea lui
12
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
Joachim Stiller, 1961, el scriind și Lebedele din
Stonehenge, o carte de eseuri despre literatura
fantastică și realismul magic)29. De exemplu, în
Sosirea lui Joachim Stiller, Lampo consideră că
orice fenomen așa-numit supranatural poate
fi explicat printr-o „accidentală străpungere
oblică a izolării” și că timpul, o temă literară și
filosofică importantă nu numai în creația au-
torului belgian, „timpul convențional, timpul
aparent unilateral” este și el străpuns30. Totuși,
realismul magic al lui Hubert Lampo din roma-
nul menționat este, în opinia mea, unul forțat,
artificial și livresc, o încercare de a explica re-
alismul magic sau fantastic, pe alocuri, inclu-
siv dintr-o perspectivă filosofică. La rândul
său, Johan Daisne, în eseurile sale Reflecții li-
bere despre dosarul realismului magic (1949) și
Literatură și magie (1958), a subliniat că realis-
mul magic reprezintă o „împletire a realității și
a visului, încorporând totodată și o dimensiune
transcendentală misterioasă care se ascunde în
spatele realității”31.
Realismul magic rohian din pictură i-a influ-
ențat pe scriitorii din America hispanică, unde
termenul a fost tradus prin Realismo măgico/
Realism magic în 1927, dar, pe de altă parte, scri-
itorul venezuelean Arturo Uslar Pietri, care l-a
cunoscut pe Bontempelli, a scris influente po-
vestiri realist-magice în anii 1930 și 1940 care se
focusau pe „misterul și realitatea modului în care
trăim”32. Luis Leal atestă faptul că Uslar Pietri a
părut să fi fost primul scriitor care a adoptat ter-
menul de realismo măgico în America Hispanică
în 194833. Scriitorul cubanez de origine franceză
și rusă Alejo Carpentier, care a respins realismul
magic al lui Franz Roh ca pretenție plictisitoare,
a dezvoltat conceptul său înrudit, numit lo Real
maravilloso/ Marvelous realism/ Realul miraculos,
în 194934. Maggie Ann Bowers nota că literatura
și arta real(ist)-miraculoasă exprimă „perspective
aparent opuse ale abordării pragmatice, practice
și tangibile la realitate și o acceptare a magiei și
superstiției” în cadrul ambianței, mediului dife-
ritelor culturi35. Termenul de magical realism, în
opoziție cu magic realism, a apărut pentru pri-
ma oară într-un eseu din 1955, intitulat Magical
Realism in Spanish American Fiction/ Realismul
magic în ficțiunea hispano-americană, al criticului
Ângel Flores în legătură cu scrierea, scriitura sau
textele care combină aspecte ale realismului ma-
gic și realismului miraculos sau fantastic36. În timp
ce Flores îl numește pe argentinianul Jorge Luis
Borges ca fiind „primul realist-magic”, el eșuează
în a recunoaște dacă Arturo Uslar Pietri sau Alejo
Carpentier au adus realismul magic al germanu-
lui Roh în America Latină37. Borges este văzut
adesea ca un predecesor al realiștilor-magici, doar
Flores considerându-l pe argentinian un „adevă-
rat realist-magic”38. După eseul lui Ângel Flores a
avut loc o redeșteptare a interesului privind realul
miraculos, care, după revoluția cubaneză comu-
nistă din 1959 a viitorului dictator astuțios Fidel
Castro, a condus la termenul de realism magic
aplicat unui nou tip de literatură cunoscut pentru
portretizarea realistă a evenimentelor, întâmplă-
rilor magice39.
Originile realismului magic
Realismul magic literar purcede din America
Latină, scriitorii de aici călătorind adesea între
țările lor natale și „hub”-uri (centre) culturale din
Europa, cum ar fi Paris sau Berlin și fiind influen-
țați de mișcarea artistică a timpului40. Scriitorul
cubanez Alejo Carpentier și cel venezuelean
Arturo Uslar Pietri, de exemplu, au fost puternic
influențați și inspirați de mișcările artistice euro-
pene, cum a fost Surrealismul, în timpul șederii lor
la Paris în anii 1920 și 193041. Un eveniment ma-
jor, important care a făcut legătura între realismul
magic din pictură și cel din literatură, a fost tra-
ducerea și publicarea cărții lui Franz Roh în limba
spaniolă de către publicația culturală Revista de
Occidente în 1927, condusă de eseistul și filozo-
ful spaniol Jose Ortega y Gasset; „în decurs de un
an, realismul magic era aplicat în proza autorilor
europeni în cercurile literare din Buenos Aires”42.
Criticul venezuelean Victor Bravo subliniază că
noțiunea de realism magic s-a născut aproape si-
multan cu cea a realului miraculos: „Formularea
inițială a ambelor expresii - ca referință sau trimi-
tere la un mod de producție literară din America
Latină - se face aproape simultan, astfel în 1947,
Arturo Uslar Pietri introduce termenul de realism
magic pentru a a se referi la proza scurtă vene-
zueleană, iar în 1949 Alejo Carpentier vorbește
despre real miraculos în introducerea romanului
său Împărăția acestei lumi, unii considerând că
este romanul inițiator al acestui curent literar”43.
Tot în 1949, Miguel Ângel Asturias publică roma-
nul Oameni de porumb, considerat de asemenea
un precursor al realismului magic44, iar la rândul
său, fascinantul Jorge Luis Borges a inspirat și
încurajat alți scriitori latinoamericani în dezvol-
tarea realismului magic - în mod particular cu
primul său minunat volum realist-magic Historia
universal de la infamia/ Istoria universală a infa-
miei în 193545. Între 1940 și 1950, realismul magic
din America Latină a atins apogeul, cu apariția
unor proeminenți scriitori mai ales în Argentina46.
Implicațiile teoretice ale artei Realismului magic
au influențat în mare măsură literatura europea-
nă și latinoamericană, valorosul scriitor italian
Massimo Bontempelli, de pildă, a susținut că arta
respectivă ar putea fi un mijloc de a crea o conști-
ință colectivă prin „deschiderea de noi perspec-
tive mitice și magice asupra realității”, și a folosit
scrierile sale pentru „a inspira o națiune italiană
guvernată de fascism”47. Totodată, Bontempelli
considera că dacă secolul al XIX-lea a fost unul
al observației, al exactității descriptive, al pasiunii
pentru viața cotidiană, numindu-l „secolul reali-
tății”, veacul XX va fi trebuit să fie unul al fante-
ziei, trebuind ca scriitorii, creatorii să inventeze,
să învețe de la vechii greci, de exemplu, arta de
a inventa alte mituri și alte legende48. Scriitorul
italian conchidea: „Fantezia novecentistă așază în
jurul celei mai precise realități un nimb de ma-
gie. Pe drept cuvânt arta noastră a fost definită
ca realism magic”49. Venezueleanul Arturo Uslar
Pietri a fost strâns legat, asociat îndeaproape, de/
cu forma sau tipul de realism magic a germanu-
lui Roh și l-a cunoscut pe Bontempelli la Paris50.
Mai degrabă decât să urmeze versiunea dezvolta-
tă de Alejo Carpentier a „Realului miraculos la-
tino-american”, scrierile lui Uslar Pietri accentu-
ează, subliniază „misterul vieții umane în cadrul
realității vieții”, el crezând că realismul magic era
„o continuare a literaturii de avangardă moder-
nistă experimentală din America Latină”51.
Note
1	Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, pp. 1-5.
2	Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 1-5.
3	Ibidem.
4	Matthew C. Strecher, “Magical Realism and the
Search for Identity in the Fiction of Murakami Haruki”,
in Journal of Japanese Studies, Volume 25, Number 2,
Summer 1999, pp. 263-298, at 267.
5	Cf. Literatură universală - Manual pentru clasa a
XII-a - Autori: Florin Ioniță, Maria Ioniță, Marilena
Lascăr și Gheorghe Lăzărescu, București, Editura Art,
2007, p. 115.
6	Cf. Literatură universală, p. 115.
7	Ibidem.
8	Irene Guenther, “Magic Realism in the Weimar
Republic”, in MR: Theory, History, Community,
Durham, North Carolina, Duke University Press,
1995, pp. 33-74, tackles German roots of the term, and
how art is related to literature.
9	Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, p. 16.
10	Stephen Slemon, “Magic realism as post-colonial
discourse”, in Canadian Literature, 116 (Spring 1988),
p. 9.
11	Franz Roh, Nach-Expressionismus. Magischer
Realismus. Probleme der neuesten europăischen Malerei,
Leipzig, Klinkhardt & Biermann, 1925, online.
12	Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, pp. 9-11 și Irene Guenther, “Magic
Realism in the Weimar Republic”, in MR: Theory,
History, Community, p. 33.
13	Dan Grigorescu, Dicționarul avangardelor,
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 550.
14	Dennis Crockett, German Post-Expressionism: the
O
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
13
diagnoze
o
art of the Great Disorder 1918-1924, University Park,
PA., Pennsylvania State University Press, 1999, p. 1.
15	Dennis Crockett, op. cit., p. 1.
16	Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul,
București, Editura Univers, 1987, p. 310.
17	Ernesto Sabato, “Scriitorul și fantasmele sale”, în
Eseuri, vol. 1, București, Editura RAO, 2004, p. 318.
18	Ernesto Sabato, op. cit., p. 319.
19	Dennis Crockett, op. cit., p. 1.
20 Ibidem, p. 1.
21 Wieland Schmied, Neue Sachlichkeit and German
Realism of the Twenties, London, Arts Council of Great
Britain, 1978, p. 30.
22 Dan Grigorescu, op. cit., p. 550.
23 Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, pp. 9-10.
24 Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 12.
25 Dan Grigorescu, op. cit., p. 550.
26 Ibidem, p. 550.
27 Irene Guenther, “Magic Realism in the Weimar
Republic”, in MR: Theory, History, Community,
Durham, North Carolina, Duke University Press,
1995, p. 33.
28 Dan Grigorescu, op. cit., p. 550, apud Concise
Oxford Dictionary of Literary Terms, 1990.
29 Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 13-14 și Gabriela
Danțiș, Scriitori străini. Mic dicționar, București, Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 79.
30 Hubert Lampo, Sosirea lui Joachim Stiller,
București, Editura Univers, 1977, pp. 173-174.
31 Johan Vanhecke, Johan Daisne 1912-1978. Între
magie și realitate, Anvers, Houtekiet, 2014, online.
32 Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 14-15.
33 Luis Leal, “Magical Realism in Spanish America”,
in MR: Theory, History, Community, Durham, North
Carolina, Duke University Press, 1995, p. 120.
34 Maggie Ann Bowers, op. cit., p. 14.
35 Ibidem, pp. 2-3.
36 Ibidem, pp. 16-18.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Ibidem, p. 18.
40 Wendy B. Faris and Lois Parkinson Zamora,
Introduction to Magical Realism: Theory, History,
Community, Durham, North Carolina, Duke
University Press, 1995, pp. 3-4 și Alejo Carpentier,
“The Baroque and the Marvelous Real” (1975), in MR:
Theory, History, Community, Durham, North Carolina,
Duke University Press, 1995, pp. 89-108.
41 Maggie Ann Bowers, Magic(al) Realism, New York,
Routledge, 2004, pp. 1-5.
42 Irene Guenther, “Magic realism in the Weimar
Republic”, in MR: Theory, History, Community,
Durham, North Carolina, Duke University Press,
1995, p. 61.
43 V^ctor Bravo, Magias y maravillas en el continente
literario, Caracas, Ediciones de la Casa de Bello,1991,
p. 13.
44 Victor Bravo, op. cit., p. 13.
45 Ângel Flores, “Magical Realism in Spanish
American Fiction”, in Hispania, Vol. 38, nr. 2 (1955),
pp. 187-192, Web.
46 Ângel Flores, op. cit., pp. 187-192.
47 Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 1-5.
48 Șerban Stati, „Massimo Bontempelli și poetica rea-
lismului magic”, prefața romanului Oameni în timp de
Massimo Bontempelli, București, ELU, p. 10.
49 Șerban Stati, op. cit., p. 10, apud Enrico Falqui, “Per
una cronistoria della rivista 900”, partea a doua, în re-
vista Fiera letteraria, nr. 30/ 1959.
50 Maggie Ann Bowers, op. cit., pp. 1-5.
51 Ibidem, pp. 1-5.
■
Individualitate
și comunitate
■ Andrei Marga
Se spune cu aplomb că fiecare avem opțiuni
etico-politice și este într-o tabără. Mai ales
astăzi, când noua „corectitudine politică”,
cea a neoliberalismului, face ravagii.
Este adevărat că, dacă raționezi, este oarecum
inevitabil să fii de o parte sau de alta. Dar de ce
să nu fim în tabăra căutării adevărului? Tocmai
cultura democratică, din care se revendică ma-
joritatea europenilor de astăzi, ne cere să fim cu
adevărul! De ce nu am fi, mai ales în tratarea su-
biectelor fierbinți, ce ating condiția fiecăruia în
mod direct? Cum ar fi, de exemplu, îndelung dis-
cutata relație dintre individualitate și comunitate.
Suntem, în Europa, după experiența istorică
a socialismului răsăritean, care a postulat pri-
mordialitatea societății față de individualitate
până acolo încât a redus libertatea la înțelegerea
imperativelor stabilite de un partid și, în fapt,
de leadershipul său. Acea societate s-a prăbușit,
sub dubla lovitură a trecerii Chinei, în 1978, la
economie de piață, și a mișcărilor din Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia și alte țări, apoi pe fondul
înțelegerilor Est-Vest (1972-1991).
Trăim acum într-o societate ce aplică doctrina
libertăților și drepturilor inalienabile ale omului
și cetățeanului, asigură libertăți, dar ajunge în
multe locuri să ia ființa umană doar ca subiect
într-o competiție darwiniană. Socialismul răsări-
tean punea viața umană în seama „dialecticii for-
țelor și relațiilor de producție”, neoliberalismul o
pune în seama competiției de pe piață. Ambele au
pretenții de mesianism politic. Primul a intrat în
muzeu. Al doilea marchează societăți întregi de
câteva decenii.
Azi, însă, în epoca globalizării, bioingineriei și
digitalizării, individul este zdruncinat, poate fi chiar
creat în laborator și manipulat, încât nu mai găsim
individul dat natural de la care să plecăm. Trebuie,
așadar, lămurit din nou ce este individualitatea.
Iar comunitățile au început să iasă de sub con-
trol. La fenomene demult semnalate, dar nede-
pășite - înstrăinarea, birocratizarea, tehnocratis-
mul, democrații de clanuri, cleptocrație, dictaturi
- se adaugă azi pandemii neexplicate și proiecte
de modificare genetică a populației sau chiar de
reducere. Are loc „refeudalizarea” sferei publice,
care face ca instituțiile să intre pe mâini care nici
nu cer și nici nu cunosc legitimarea și duc comu-
nitățile în direcții nedorite.
În aceste condiții, derivarea tradițională a rela-
ției dintre individualitate și comunitate din logica
relației dintre individualul dat în experiența vieții
și general nu mai face față. Nu este în discuție fap-
tul că fiecare suntem, ca oameni, ființe înzestrate
cu nevoi, simțuri, sensibilitate, capacitate de ra-
ționare, voință. Și că fiecare trăim în comunități
de diferite cuprinderi, de la familie, trecând prin
localitate, regiune, națiune, la umanitate. Dar
sunt în discuție - pe fondul fenomenelor amintite
- posibilitatea în continuare a individualității de
a-și decide cursul vieții și șansele unei comuni-
tăți de a fi una luminată, a ființelor raționale. O
nouă concepere a relației dintre individualitate și
comunitate a devenit necesară.
Îmi propun să o conturez oprindu-mă aici doar
asupra noii configurații a lumii (1) și evocând op-
țiunile neoliberalismului de azi (2). Aduc apoi în
discuție reformulări ale liberalismului spre a da
seama de bogăția acestei relații (3) și pun în relief
cultura ca mijlocitor al valorilor (4). Sintetizez în
teze optica mea.
(1)	Configurația lumii actuale este nouă.
După cum constată un economist de succes (Ray
Dalio, Weltordnung im Wandel. Vom Aufstieg
und Fall von Nationen, FinanzBuch, Munchen,
2022), supraputerile de la ora de față, SUA și
China, se despart pe terenul valorilor: „cultura
chineză cere de la figurile ei conducătoare și de
la societate să adopte decizii predominant ierar-
hic, stabilește reguli de decență riguroase, pune
interesul colectiv înaintea intereselor indivizilor
și pretinde ca fiecare să-și știe locul, să-și înde-
plinescă corect sarcinile și să-i trateze pe toți
cei care în ierarhie stau deasupra cu respectul
unui copil față de părinții săi. Chinezii aspiră,
de asemenea, la o «dominație a proletariatului»,
ceea ce obișnuit înseamnă că șansele și poveri-
le se împart în lărgimea societății. Dimpotrivă,
cultura americană prescrie politicienilor ei de
la vârf să guverneze țara de jos în sus, pretinde
o măsură ridicată de libertate personală, pune
individualismul în fața colectivismului, admiră
gândirea și atitudinea revoluționară și respectă
omul nu datorită poziției sale, ci datorită calității
ideilor sale” (p.550). Nu este previzibil ca ame-
ricanii și chinezii să se constrângă unii pe alții
la schimbarea propriilor valori. „Eu vreau totuși
să formulez observația - continuă autorul - că
cei mai mulți cunoscători ai istoriei au ajuns la
concluzia că niciunul dintre aceste sisteme nu
este fundamental bun sau fundamental rău [...]
Niciun sistem nu lucrează pe orice durată bine
- sau nu funcționează în general - dacă indivi-
dul, ce ține de el, nu respectă decât dorințele sale
personale și dacă sistemul nu este atât de flexibil
încât să se adapteze la alte timpuri fără să se des-
compună” (p.554). Nu dă rezultate, așadar, nici
perorația fără informații detaliate despre viitorul
celor două sisteme de valori.
Alternativele ce atrag astăzi sunt fie cedarea
față de ideologiile conflictualizării culturilor, fie
indiferența. Eu sunt de părere - și astfel formu-
lez prima mea teză - că există o soluție mai bună
plecând de la împrejurarea că ambele culturi, chi-
neză și americană, au ascendență în pragmatism,
iar dezvoltarea modernă reașează valorile. Să ne
gândim cât s-a schimbat China în direcția liber-
tăților și drepturilor și cât s-au schimbat SUA în
direcția intervenției statului în economie. Le pu-
tem evalua, aceste evoluții, în diferite feluri, dar
sunt fapte.
Așa cum arată lucrurile, odată cu dezvoltarea
ne îndreptăm spre societăți în care individualita-
tea este locul de emergență al inovației, dar între
individ și reprezentanții comunității este răspun-
derea fiecăruia și, cu aceasta, a fiecărui cetățean
de ceea ce se petrece. Nu este nici dezirabilă și nici
fezabilă uniformizarea scărilor de valori.
14
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
Diferența culturilor de pe scena lumii nu este
de netrecut. Este, însă, nevoie de o rezolvare prin-
cipială - alta decât oarba „luptă dintre democrație
și autoritarism” ce se postulează astăzi fără anali-
ză. În prealabil se cere lămurită relația dintre indi-
vidualitate și comunitate la nivelul experiențelor
de azi, fie și în condițiile în care nu există o teorie
a societăților actuale pusă la punct.
Problema este mai largă. Nu este vorba doar
de cele două culturi. Și cultura Europei are ceva
de spus. Islamul nu se lasă ignorat. Alte tradiții
culturale rămân active. În orice caz, relația dintre
individualitate și comunitate nu mai poate face
abstracție de „cotitura culturală” a lumii civilizate
(detaliat în Andrei Marga, Die kulturelle Wende...,
Cotitura culturală..., Cluj University Press, 2004,
pp.497-527), care atestă că ansamblul cultural
contează în explicații și proiecte de dezvoltare
dintr-o societate. Instituțiile, inclusiv statul, func-
ționează într-un mediu asigurat de cultură, de
care trebuie ținut seama în construcția și evalu-
area lor.
(2)	Ceea ce împinge acea luptă în față este
azi un neoliberalism ce vine, filosofic vorbind,
dintr-un formalism autorizat folosofic mai ales
de Karl R. Popper și economic de Friedrich A.
Hayek. Ambii restabilesc libertatea individuală,
pe care o socotesc sursa fundamentală a progre-
sului, la baza discuției despre societate.
Karl R. Popper a apărat „societatea deschisă”.
El o conotează, însă, doar prin procedeul de stabi-
lire a guvernării - alegerile libere. Karl R. Popper
lasă în afara discuției „binele comun”, „simțul
apartenenței la comunitate”, „virtuțile cetățe-
nești”, care, odată considerate, ar limita libertățile.
Așadar, „conceptul de politică la Popper este înte-
meiat doar pe procedeu, încât pare să fie în peri-
colul de a fi formal și gol de conținut” (Henning
Ottman, Geschichte des politischen Denkens. Das
20.Jahrhundert.Von der kritische Theorie bis zur
Globalisierung, J.B.Metzler, Stuttgart-Weimar,
2012, p.139). Karl R.Popper consideră că nu ar
fi cazul tematizării „înstrăinării (Entfremdung)”,
căci aceasta ar duce în afara „societății deschise”.
Friedrich A. Hayek a amintit că principiul fun-
damental ce a dominat istoria Occidentului și-i
explică succesul a fost libertatea individuală, care
trebuie recuperată, în noi condiții. Prin libertate
se înțelege aici „posibilitatea unei persoane de a
acționa conform deciziilor și planurilor sale, în
contrast cu poziția unuia care a fost supus ire-
vocabil voinței altuia, care, prin decizie arbitra-
ră l-ar putea constrânge să acționeze sau să nu
acționeze în mod propriu“ (Friedrich A.Hayek,
Reconstruction of Liberty, University of Chicago
Press, 1960, p.12). Provocarea majoră la adresa
libertății ar veni în ultimele decenii din partea
celor care vor să promoveze egalitatea, încât a de-
venit o problemă corelarea libertății și egalității.
Friedrich A. Hayek apără ideea după care „egali-
tatea în fața legilor este, totuși, singurul fel de ega-
litate ce duce la libertate și unica egalitate care se
poate asigura fără a distruge libertatea” (p.38). Ea
rămâne valoarea hotărâtoare în societate.
În jurul valorii libertății individuale s-a con-
struit neoliberalismul, în cea mai nouă ediție a
sa. Postulatele neoliberalismului de azi au fost
sistematizate adecvat în felul următor: a) ființa
umană acționează în sfera economică în același
timp egoist și rațional, pentru a-și maximiza bu-
năstarea; b) adiționarea unor astfel de compor-
tamente individuale asigură cea mai mare bu-
năstare a societății; c) statul trebuie să lase câmp
liber egoismelor individuale pentru a maximiza
bunăstarea colectivă; d) statul nu trebuie să inter-
vină în economie; e) numai piața poate fi arbitrul
intereselor; f) piața este capabilă de autocorecție;
g) speculațiile pe piață trebuie luate sub control;
h) lumea trebuie să devină o piață unică liberă,
protecționismul fiind de evitat (George Corm, Le
nouveau government du monde. Ideologies, struc-
tures, contre-pouvoirs, La Decouverte, Paris, 2010,
p. 30-33). Neoliberalismul așteaptă totul în soci-
etate de la recunoașterea libertăților individuale.
Apărarea libertăților și drepturilor funda-
mentale ale omului și cetățeanului sunt, desigur,
axiome ale vieții. Nu este viață trăită cu sens fără
libertăți și drepturi inalienabile ale omului și cetă-
țeanului - este a doua mea teză. A le aminti me-
reu a rămas necesar. Dar în absența altor valori
- egalitatea cetățenilor, democrația și promovarea
interesului public - ele sunt riscate. Alunecările li-
beralismului în dictaturi și derapajele de azi sunt
lecții.
(3)	Între timp, însă - și cu aceasta formulez
a treia mea teză - însuși liberalismul a simțit ne-
voia de a ieși din reducerea valorilor la libertatea
individuală și de a căuta preluarea comunității ca
atare în considerare. O reconstituire istorică a va-
riantelor liberale de reconcepere a relației dintre
individualitate și comunitate (vezi pe larg, Andrei
Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-
Napoca, 2006, pp.421-435) este mărturia.
Una dintre primele direcții angajate a fost
„liberalismul principial” al lui Ronald Dworkin,
care s-a axat pe patru idei: drepturile din so-
cietate sunt ale individului, indiferent cum se
ajunge la ele; drepturile indivizilor sunt mai pro-
funde decât drepturile pozitive, încât nu numai
ce se prevede în lege, ci și principiile contează;
argumentele de principiu sunt compatibile cu
democrația, fiind pe baza dreptului la egală con-
siderație și respect; nici un drept nu se lasă epu-
izat de drepturile stabilite de o persoană sau un
grup distincte. Liberalismul clasic a luat dreptul
la libertate ca drept „natural“, dar azi trebuie ac-
ceptat că libertatea ține de acele „drepturi con-
venționale care sunt derivabile nu dintr-un drept
mai general la libertate ca atare, ci din dreptul la
egalitate însuși“ (Ronald Dworkin, Taking Rights
Seriously, Harvard University Press, 1977, p.XI-
II). De aceea, „individualismul nu este inamicul
egalității” și poate fi promovat împreună cu ega-
litatea.
Liberalismul are de depășit argumentul lui
Hayek, după care căutarea justiției sociale pavea-
ză calea servituții. El are a gândi pe linia a ceea
ce face posibilă „egalitatea lipsită de dominație”.
Mai concret, soluția aprioristă, constând în de-
rivarea articulațiilor liberalismului din asumpții
normative, a fost supusă criticii chiar printre li-
berali. Reprezentativ în acest sens rămâne Michel
Sandel, care a inițiat liberalismul comunitar.
Michael Sandel numește liberalismul care
derivă din premise morale și politice liberalism
deontologic. Acestui liberalism el îi aduce obiecții
ce urcă la critici ale conceperii transcendentale,
în general lipsită de determinări precise, a per-
soanei umane. Dificultățile conceptului kantian
al subiectului s-ar fi transmis acestui liberalism.
Michael Sandel arată că reprezentarea persoa-
nei umane din conceptualizarea „liberalismului
deontologic” ia ca asumpție un univers în care
semnificația este o pură investiție subiectivă, iar
subiectul este călăuzit doar de interese. Or, acest
univers este altul decât universul vieții reale a oa-
menilor. În fapt, identitatea fiecăruia dintre noi,
ca oameni, nu este independentă de scopurile și
atașamentele noastre, ci legată intim cu ele.
Michael Sandel pune în lucru noțiunea de con-
stitutive attachments și trage consecințe din ob-
servația că în identitatea de sine cu care operea-
ză liberalismul sunt implicate mai multe lucruri
decât acesta este dispus să recunoască (Michael
Sandel, Liberalism and the Limits of Justice,
Cambridge University Press, 1982, p.179). Având
o reprezentare amputată a persoanei umane, li-
beralismul operează în mod fatal cu un concept
limitat al justiției.
Desigur că liberalismul nu este simplist. El ră-
mâne „o filosofie politică normativă, un set de ar-
gumente morale cu privire la justificarea acțiuni-
lor politice și instituțiilor” - spune pe drept Will
Kymlicka (Liberalism, Community and Culture,
Clarendon Press, Oxford, 1989, p.9). Astăzi el
Z
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
15
o
trebuie elaborat însă până la nivelul la care face
față criticii sale tradiționale, care acuză excesi-
vul său „individualism“ și, în genere, un interes
scăzut pentru problemele comunității. Diferența
dintre liberali și criticii lor nu rezidă în aceea că
unii iau în considerare individul, ceilalți comu-
nitatea, căci și liberalismul a inclus o anumită
considerare a comunității umane și a culturii.
„Problema este care formă de comunitate și de
cultură căutăm să creăm sau menținem?“. În
liberalism este „individualismul“, dar acesta nu
este individualismul asocial.
În formularea principiilor liberalismului va
trebui luată în seamă the cultural membership,
deci diferențierea culturală din societățile mo-
derne, încât această formulare ar trebui comple-
tată plecând tocmai de la recunoașterea structu-
rii culturale. În general, liberalismul ar trebui să
dezvolte implicațiile unor termeni proprii, pre-
cum „respectul de sine“, libertatea cetățenească
până la nivelul în care include apartenența cultu-
rală într-o tratare proprie. Un „liberalism cultu-
ral” este soluția.
Împotriva înțelegerii elementare, conform
căreia într-un stat liberal numai indivizii au sco-
puri, a venit „liberalismul finalitar”, promovat de
William A. Galston. Acesta a argumentat că sta-
tul liberal nu este doar suma voințelor individua-
le; el are o acțiune proprie. Astăzi, în orice caz, el
trebuie să devină conștient de condițiile propriei
posibilități și să se implice în crearea și amelio-
rarea lor.
Liberalismul - dacă este să supraviețuiască și
să joace un rol semnificativ în practica vieții - nu
mai poate fi doar formal-procedural, ci trebuie să
devină substantiv. „Ceea ce distinge liberalismul
nu este absența unei concepții substantive des-
pre bine, ci mai curând reținerea de a trece de
la această concepție la a alimenta coerciția publi-
că asupra indivizilor” (Liberal Purposes, Goods,
Virtues and Diversity in Liberal State, Cambridge
University Press, 1991, p.89). Ca urmare, „bine-
le“ va trebui să devină scopul explicit al statului
liberal, iar tradiționalul neutralist liberalism va
trebui să lase locul pe scenă unui purposive libe-
ralism.
(4)	Dacă este să preluăm în termeni teoretici
aceste argumentări atunci este clar că ele duc
spre recunoașterea culturii ca mediu al socie-
tăților. S-a putut constata, de altfel, că opțiunile
oamenilor și atitudinile lor în fața alternativelor
(individualism sau colectivism, autonomie sau
centralism, competiție sau socialism, inițiativă
privată sau stat distributiv, pluralism sau contro-
lul statului etc.) sunt diferite în funcție de tradiții
și componente culturale.
Prin „cultură” înțelegem azi mai mult decât idei
filosofice, doctrine teologice, simboluri artistice,
teorii științifice și programe politice. Cultura în-
seamnă toate acestea, desigur, dar și încorporarea
lor în forme ale trăirii sociale a vieții, reperabilă în
atitudini, comportamente și acțiuni ale oamenilor
în împrejurările vieții lor. Căci, dincoace de opere
de autor, contează ce fac oamenii cu conținutu-
rile.
Nivelul cel mai profund la care putem sur-
prinde cultura este cel al ordonării trăirii umane
a vieții în condițiile date ale lumii, al inducerii
unui sens. Cultura înseamnă asumarea unui sens
- un sens al vieții personale, un sens al trăirii în
comunitate, un sens al istoriei, un sens al lumii în
care ne aflăm.
Se poate vorbi de „resursele culturale ale
schimbărilor din societate” ce constau în fond în
cultura împărtășită de comunitățile structurate
ale individualităților. Cultura nu rămâne nicio-
dată blocată la nivelul spiritului, ci devine „o pu-
tere (eine Macht)” (Friedrich H. Tenbruck, Die
kulturellen Grundlagen der Gesellschaft. Der Fall
der Moderne, Westdeutscher Verlag, Opladen,
1990), fie ea și anonimizată, în înțelesul că ideile
și simbolurile culturale condiționează compor-
tamentele și acțiunile oamenilor, fiind imanente
acestora.
Explicația profundă a acestei condiționări este
accea că, în calitate de oameni, ființele umane,
individual și colectiv, nu se raportează nicioda-
tă direct la obiectele lumii, ci printr-o „mijlocire
culturală”.Omul poate fi definit, desigur, ca ființă
socială, dar îi prinde mai bine specificul definirea
drept ființă culturală (Kulturwesen), iar societatea
este surprinsă mai profund dacă este considerată
„fenomen cultural (Kulturerscheinung)”(p.15).
Problema nu mai este astăzi - astfel sună a patra
mea teză - precum odinioară, aceea de a deriva
schimbările din societate din cultura luată ca o en-
titate (un „factor”), ci sesizarea ponderii efective
a culturii în schimbări sociale în contexte deter-
minante. Împrejurarea că „the culture matters”,
ca și felul în care cultura contează, sunt atestate
istoric, suficient. Este destul să luăm în conside-
rare, spre a face convingătoare această observa-
ție, exemplul Germaniei postbelice, iar acum este
exemplul Chinei.
Pentru a face cât mai intuitivă optica mea, pre-
cizez că plec de la conceperea societății ca sistem
compus din subsisteme diferențiate, diferite sub
aspectul finalității, al performanței specifice și, în
consecință, al criteriilor de testare a propozițiilor
și acțiunilor. Am în vedere, ca și în cărți anteri-
oare - Raționalitate, comunicare, argumentare
(1991), Relativismul și consecințele sale (1998)
și Filosofia unificării europene (2003), Die kultu-
relle Wende... (2005) - subsistemele tehnica de
producție, ce potențează rezultatele cheltuirii de
energie umană; economia, ce produce bunurile
necesare satisfacerii trebuințele; administrația, ce
asigură organizarea eficientă a activităților într-o
comunitate; politica ce triază între alternativele
de evoluție disponibile și caută legitimarea opți-
unilor; cultura spirituală, ce procură motivațiile
indispensabile funcționării diferitelor sisteme.
Cultura este unul dintre subsisteme - ceea ce nu
înseamnă ceva subordonat cuiva.
Atunci când abordăm societățile și schimbări-
le lor, procesele revoluțiilor, tranzițiilor, trebuie,
părăsită, fiind neproductivă, tentația de a deriva
subsistemele menționate unul din altul. A cincea
mea teză este că nici un monism - nici monismul
economiei, nici monismul tehnologiei, nici monis-
mul administrației, nici monismul politicii, nici
monismul culturii spirituale - nu dă rezultate,
fiind abstracțiuni. Pe drept, monismului i se pre-
feră astăzi filosofii ale interacțiunii de subsisteme
diferențiate.
(Din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității,
în curs de apariție)
■
16
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
istoria literară
Scriitorii artizani (III)
■ Radu Bagdasar
ndoiala permanentă care roade scriitorul
perfecționist, faptul de „a se strădui în mod
constant de a scrie bine, strălucit, cu ori-
ginalitate, cu o forță «jubilatoare» poate fi de-
structor, paralizant”(Oates 2003, 129). Flaubert,
Joseph Conrad, Virginia Woolf, Panait Istrati,
Mircea Eliade eșuează din acest motiv în stări
de disperare și/sau de vagotonie. Câteodată ele
cad tocmai în perioadele cele mai prodigioase
ca în cazul lui Conrad pe când compunea roma-
nul său cel mai puternic, Nostromo. „Continui ca
și când aș traversa pe bicicletă o prăpastie pe o
scândură largă de treizeci și cinci de centimetri.
Dacă mă clatin, sunt pierdut”. Pradă unei epui-
zări nervoase, Conrad declară că se simte redus
la cvasiimbecilitate, că creierul i se lichefiase.
În februarie 1930, Virginia Woolf se regăsește
„[...] întinsă, cuprinsă de o totală apatie, adesea
cu o durere fizică ascuțită”. Se simte o crisalidă
nedeschisă încă la viață. Panait Istrati își confia-
ză neliniștile și neputințele lui Romain Rolland
(scrisoare din 22 martie 1923): „[...] decepții bă-
nesti, cerințe vitale din ce în ce mai puternice;
hărțuială neîncetată din partea subiectelor ca-
re-și reclamă dreptul la viață și pe care trebuie
să le resping; apoi căderi în apatie totală care
mă sperie”. Oameni obișnuiți să trăiască intens,
asemenea faze existențiale compensatoare sunt
firești.
Conștienți de enormele dificultăți ale scri-
sului și de rezistența limbajului la traducerea
stărilor idiomatice, o pleiadă de autori de pri-
mă mărime ajung la concluzii aproape nihiliste.
Precum Samuel Beckett, abonat la perioadele de
vid: „Momente nule, mereu nule, dar care fac
contul, căci cont există, iar povestirea este înche-
iată”(Fin de partie). Cu toate acestea nici unul nu
încetează să scrie în ciuda eclipselor de formă.
Dintr-un punct de vedere pur fiziologic, aceste
căderi sunt normale. Meseria de scriitor nu este
o ocupație birocratică exersată de la ora x la ora
y. Acaparându-l pe scriitor câteodată douăzeci
de ore pe zi și în general dincolo de ritmul pe
care o ființă normală este înzestrată de natură
să-l suporte, scriitorul avansează ca un animal
rănit: cade din când în când, se ridică, cade din
nou înainte de a cădea definitiv. Pentru că des-
tinul lui este cel mai adesea tragic. Este absolut
normal ca perioade de concentrare intensă să
fie compensate de perioade de epuizare psihică.
Ceea ce nu interzice cazuri absolut birocratice,
cel puțin la suprafață. Anthony Trollope avea
obiceiul de a lucra două ore și jumătate înainte
de a se duce la biroul său de la Poștele din Londra
unde a lucrat toată viața. Se spune (Stephen King,
173) că dacă în momentul în care cele două ore
și jumătate se sfârșeau când era la mijlocul unei
fraze, Trollope lăsa fraza neterminată și o conti-
nua a doua zi dis-de-dimineață, exact de unde o
lăsase. Dar dacă această situație ar fi explicabi-
lă prin tehnica încălecărilor mnezice de pe o zi
pe alta pe care o practicase și Hemingway, ceea
ce este mai curios, dar nu inexplicabil, consistă
în faptul că dacă i se întâmpla să termine una
dintre „cărămizile” lui de câte șase sute de pa-
gini cu un sfert de oră înaintea celor două ore
și jumătate, scria „The End” pe manuscris și în-
cepea imediat lucrul la un nou proiect. Ceea ce
confirmă teza genezei polifonice sau în contra-
punct pe care o vom evoca la capitolul despre
tipologiile genetice. Redacția unei narațiuni,
apropiindu-se de sfârșitul ei când aproape totul
este decis, nu mai necesită un efort real de con-
cepție. Creierul conceptorului se lansează atunci
la asaltul unui nou proiect, iar cum redacția este
cronofagă, în momentul în care pune „End” pe
ultima filă a proiectului precedent, el dispune de
suficientă materie pentru a ataca noul proiect.
Așa se explică lucrul în „flux întins” la Voltaire,
Hemingway, Trollope și alții. Stephen King are
și el un program cotidian strict: scris diminea-
ța, după amiaza corespondență, seara lectură,
jocuri electronice, Red Socks urmate de câteva
revizii urgente care nu pot aștepta. Dimineața
rămâne însă timpul privilegiat al creației1.
O altă întrebare survine pe fondul dezbaterii
identității reale a artizanului: un autor artizan,
producător de texte pe bază de tehnici și de algo-
ritmi de felul noului roman sau al lui Raymond
Roussel cum se obișnuia în anii 1950 - 1960, ar
putea oare fi numit creator? Noțiunea însăși de
artizan pare antinomică vizavi de cea de creator.
În realitate când am vorbit de scriitori artizani
ne-am referit la autorii care construiesc lent, pe
bucăți mărunte, dar pe respectivele bucăți și ei
fac probă de creativitate. Credem că momentele
privilegiate în care materialul neașteptat erupe
din spiritul autorului artizan ne scapă așa cum le
poate scăpa și lor. Există momente puțin vizibile
în care autorul artizan se comportă în creator,
sintagme de conținut apar brusc, fără ereditate
avantextuală în spiritul lui, iar celelalte momen-
te, majoritare, în care autorul respectiv rațio-
nează și construiește inginerește textul. Tolstoi
(Jurnal, 8 ian. 1854) segmentează lucrul genetic
în trei etape: „Trebuie să scrii în ciornă, fără să te
gândești la locul și la corectitudinea exprimării
ideilor. Apoi trebuie să transcrii excluzând tot ce
e de prisos și să găsesti pentru fiecare idee locul
potrivit. În sfârșit, să transcrii o a treia oară cu
grijă pentru corectitudinea exprimării”.
În prima fază „fără să te gândești la locul și
corectitudinea ideilor” ne indică participarea
masivă a inconștientului. Ea poate fi marcată
de incoerențe și neverosimilități. În a doua fază
intervine raționalitatea: redundanțele, incoeren-
țele sunt eliminate. În treia fază intervin exigen-
țele de ordin formal-estetic. Ce este important
consistă în faptul că sursa originatoare este in-
conștientul.
Finalmente, ambele categorii pot fi subsuma-
te marii categorii a creatorilor.
Acestor două categorii în principiu antagoni-
ce, am preferat însă să-i adăugăm o a treia, au-
torii cu geometrie creatoare variabilă, scriitorii
moderni, tocmai pentru capacitatea lor de a de-
păși bipolaritatea anterioară. Goethe, exemplul
prototipic, procedează de manieră absolut orfică
în cazul anumitor proiecte și metodică în altele:
cazul lui Werther, scris dintr-un singur suflu, în
douăzeci și cinci de zile și, respectiv, Faust a că-
rui construcție, de o neverosimilă tehnicitate, a
durat mai mult de șase decenii. Dickens însuși
dovedește în tinerețe o fecunditate2 și o capaci-
tate de improvizație uimitoare. Nici unul dintre
foiletoanele Clubului Pickwick, cu care s-a făcut
cunoscut, n-a fost livrat cu întârziere. Mai târ-
ziu, spre treizeci și patru de ani, și după ce scri-
sese mai mult decât oricare altul dintre contem-
poranii lui scriitori, traversează o perioadă de
sterilitate după care se comportă ca un artizan:
planifică etapele proiectului, definește tematica,
stabilește un plan general. Debitul furtunos de la
începuturi încetinește. Dombey și fiul marchează
frontiera între Dickens orficul și un Dickens gri-
juliu, prudent, artizan. Nu este exclus ca motivul
acestei metamorfoze să fi fost faptul că experien-
ța de viață pe care o investise până atunci în tex-
tele sale să se fi epuizat, iar acum să aibă nevoie
de cârje documentare și de reflecție. Dickens in-
tră în perioada de maturitate artistică. William
Golding (1984, 201) își prezintă introspectiv
propria-i mișcare creativă ca pe un amestec de
geizere spontane într-o primă fază genetică, or-
ganizate însă ulterior în mod rațional. „[...] pot
să mă calific de pesimist universal și de optimist
cosmic. Întinderera ipotezelor mele este excesi-
vă. În iradierea lor, manipulez și aranjez țâșniri-
le creative care îmi traversează drumul”. Henry
James, de obicei elaborat, dezvoltând o compli-
cată filosofie de arriere-plan3, este perfect spon-
tan în momentul expulzării povestirii Un teanc
de scrisori (1879).
S-ar putea spune că clasificarea scriitorilor în
cele trei categorii nu are o dimensiune istorică
intrinsecă. Există oare un raport între condi-
țiile materiale ale scrisului de-a lungul istoriei
și structura psiho-intelectuală a scriitorului?
Faptul de a fi mai degrabă rapsodic decât arti-
zan și invers este oare determinat, între altele,
de disponibilitățile materiale: hârtie, cerneală,
timp liber?
Până în secolul XVIII, condițiile materiale ale
scrisului - scumpetea hârtiei fabricată din deșe-
uri textile și a cernelii, penibilitatea instrumen-
telor (pana de gâscă, cerneala), lentoarea teh-
nicii - plus aspecte de ordin psihoantropologic
făceau ca tehnica scrisului să urmeze extrem de
dificil vivacitatea spiritului. Suportul scrisului -
se spune că Platon scria pe tăblițe de lemn iar
apoi pe foi de papirus - era rar și relativ scump.
A urmat pergamentul, și mai scump, în vreme
ce cernelurile erau la rândul lor naturale, rare și
scumpe. Doar prinții și mânăstirile își permi-
teau luxul de a produce și a avea manuscrise. Ca
atare, laboratorul principal al elaborării rămâne
intelectul, iar memoria joacă un rol capital. Să
ne amintim de Cântul II al Henriadei compus de
un Voltaire încarcerat la Bastilia. Privat în mod
deliberat de hârtie, Voltaire îl compune în între-
gime în memorie și îl transcrie pe hârtie la ieși-
rea din închisoare în aprilie 1718. Hârtia și scri-
sul au în asemenea situații doar rolul de suport
mnezic și de comunicație a rezultatului gândirii.
Începând din secolul XIX, hârtia-manus-
cris, devenită un bun accesibil prin descoperi-
rea hârtiei din celuloză și a cernelii pe bază de
anilină, cumulează din ce în ce mai mult rolul
de laborator, de atelier de elaborare și simula-
re, apoi cel de canal de comunicare. Aceste două
funcții ale hârtiei-manuscris trebuie foarte clar
decelate, suprapunerea lor generând un consi-
derabil număr de confuzii. Fapt este că autorii,
lipsiți de orice securitate materială, erau presați
de urgențele pecuniare și de condițiile fizice ale
O
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
17
o
creației să adopte un ritm orfic. Factorul deter-
minant rămâne însă structura morfopsihologi-
că a creatorului, joacă și ea un rol important în
comportamentul său conceptiv. Așa se face că,
în ciuda frontierelor istorice relative instituite,
să existe scriitori de tip modern sau metodic (ar-
tizani) în perioada veche, orfici în secolul XX,
orfici și moderni în secolul metodicilor. În pli-
nă perioadă clasică în care alegerea subiectelor
nobile, regula celor trei unități, normele prozo-
dice erau sacralizate, La Bruyere „[...] nu ezită
să aștearnă pe hârtie, după capriciul dispoziției
de moment, reflecții perfect contradictorii, să
insereze în cutare capitol opinii care n-au nici
o legătură cu titlul, să expedieze în mod absolut
gratuit cutare maximă dintr-un capitol în altul,
în cursul edițiilor sale succesive“ (Benda 1951,
XIX). Factura sa este modernă până la caricatu-
ră într-un secol orfic ca metodă și clasic ca men-
talitate. Marcel Jouhandeau, care scria „comme
on fait oraison“, și Valery sunt în mod prepon-
derent orfici într-un secol modern, dar în com-
pania a nenumărați metodici: Jules Romains,
Raymond Queneau, Marguerite Yourcenar, J.-P.
Goux etc. Suntem tentați să admitem ideea că
ultimele trei-patru secole reprezintă o perioadă
de tranziție de la un model uman arhaic - ceea
ce nu va să zică inferior - la un model modern
în care analiza, raționalitatea ocupă un loc pro-
porțional mai important.
Faptul că, în ce privește compozițiile de am-
ploare, orficii abundă în special în perioada
veche, ni se pare o chestiune de istoricitate și
de mentalitate. Apoi, creația era considerată
la timpul respectiv ca fiind de esență divină.
Muze, zei se instalau în poetul posedat - de-
ținător doar al umilului statut de intermediar
- care transmitea la rândul lui lumii mesajul
divin.
Constatăm că acest statut implica o punere
între paranteze a actului creației și excluderea
lui de la un eventual examen rațional. Ceea ce
s-a și întâmplat în mod efectiv pentru că nici o
tentativă de răspuns general la chestiunea crea-
ției și nici o viziune globală nu se înregistrează
de-a lungul acestei întregi perioade. O demo-
netizare progresivă a mitului muzei se manifes-
tă începând din secolul al XVIII-lea și conti-
nuă în cel de al XIX-lea când Balzac, în pană
de inspirație, nu mai manifestă nici un respect
la adresa ei: „[...] nu sunt decât foarte umilul
servitor al muzei, iar această târfă are salturi
de umoare”(Balzac 1876 I, 92). Poeții o invocă
încă, dar cu simplul statut de floare de stil.
O lungă perioadă așadar, problema procesu-
lui creației s-a aflat în conul de umbră al aten-
ției publice. Magnificența și splendoarea ei au
ocultat multă vreme bucătăria de culise căreia
i se datora. Nu existau scrieri care să o evoce,
problematizeze, aprofundeze, deci să incite
autorii să reflecteze la propriul lor mecanism
creator sau la al altora și cu aceeași ocazie să-l
amelioreze. Este o epocă în care arta îl posedă
pe autor și nu autorul posedă arta. Pirandello,
D. H. Lawrence sau Trollope nu se joacă cu per-
sonajele lor ci spiritul lor devine terenul de joc
al personajelor. „Creaturi ale spiritului meu, ele
trăiau deja o viață care era a lor, nu a mea, o
viață care nu mai era în puterea mea de a le-o
refuza. Căci în vreme ce eu persistam să vreau
să le gonesc din spiritul meu, ele dimpotrivă,
aproape totalmente detașate de orice suport na-
rativ, personaje ale unui roman pe care un om
prodigios le-a făcut să iasă din paginile cărții
care le conținea, continuau să trăiască pe con-
tul lor. Alegeau anumite ore ale zilei pentru a
reapărea înaintea mea în tăcerea biroului meu
și când unul când altul, punându-se câteoda-
tă câte doi, nu încetau să mă ispitească, să-mi
propună cutare sau cutare scenă de reprezentat
sau de descris, efectele care ar fi posibil să scoa-
tă de aici, interesul pe care ar putea să-l ofere
o anumită situație insolită, și așa mai departe.
[...] Așa se face că puțin câte puțin îmi devenea
tot atât de imposibil de a mă elibera de influ-
ența lor pe cât le era lor ușor de a reveni să mă
tenteze (Pirandello 1960, 65).
Lucrurile pot merge atât de departe încât
Jean d’Ormesson pretinde într-un discurs la
Academia franceză4: „Un romancier, la limită,
n-are nevoie de biografie. Cărțile lui sunt mar-
torii existenței sale”. Scriitorul trăiește printre
personajele sale din epoci pe care le evocă și
în însăși realitatea materială a existenței sale.
„Citiți «Dragul meu Marc...» Marc... De ce rudă,
de ce prieten, de ce amant poate, ar putea să
fie vorba? [...] Marc nu era amantul dv.; dv. nu
l-ați văzut niciodată. El era mort de optsprezece
secole. [...] Marc era Marcus-Aurelius”(Ibidem,
60). Andre Breton citează o discuție aproape
anecdotică între Nerval și Dumas pe tema lui
Charles Nodier. „O să vă explic, dragă Dumas,
fenomenul de care ați vorbit mai sus. Există, o
știți, anumiți creatori care nu pot inventa fără
să se identifice personajelor imaginației lor.
Știți cu ce convingere amicul nostru Nodier
povestea cum avusese nefericirea de a fi fost
ghilotinat în vremea Revoluției; deveneai atât
de convins de acest lucru că te întrebai cum de
reușise să-și lipească la loc capul”(Ibidem).
Curând, consecință între altele și a desacrali-
zării actului literar ni se pare faptul că, respon-
sabil acum de calitatea operelor sale, scriitorul
își pune, conștient sau inconștient, problema
ameliorării lor. Raportul între travaliul de be-
nedictin investit, cultură, mecanisme de intrare
în „transă” și calitatea operei rezultante devine
o evidență. Scriitorul modern se metamorfo-
zează în șaman și artizan, cizelând cu migală
gemele propriei imaginații.
Note
1	Contrazic cazurile de tip Trollope clasificarea noas-
tră? Ca și la Stendhal, în materie de frază explicația ar fi
cea dată de Hemingway pentru felul de a iniția un nou
proiect: încălecările gestațiilor a mai multor proiecte la
nivel de intervale de timp mai mari: luni sau ani, după
modelul lui Voltaire de exemplu. În sensul că redac-
tând textualitatea unei opere deja bine orientată, «pe
șine», în momentul în care are suficientă vizibilitate
spiritul lui, mai degajat, se preocupă de o altă idee de
proiect care i-a încolțit în minte. Respectiva idee capă-
tă progresiv rotunjime anemică pe firul timpului, iar
în momentul în care se așază să o scrie este pentru că
avantextul asemic s-a conturat deja în spiritul lui.
2	Gurile rele spun că atunci când nu făcea romane
sau povestiri, Dickens făcea copii.
3	Henry James este un autor care își scrutează interi-
orul cu mare atenție, reflectează îndelung și aprofundat
la substanța ficțională pe care o creează. Este singurul,
după cunoștința noastră, care lucrează cu bogate note-
books și, caz unic, cu reflecții (cazate în prefețe) scrise
a posteriori, după ce opera își parcursese deja o parte
din parcursul său public. Între anii 1885 - 1890, când
scrie notele destinate să arunce mai multă lumină asu-
pra propriilor texte, își analizează intențiile și își reme-
morează „[...] vechea veche lecție, cea a artei reflecției.
Când o practic, tot câmpul se luminează, simt din nou
multipla prezență a tuturor situațiilor și a tuturor ima-
ginilor umane, izbucnirea și presiunea vieții. Toate pa-
siunile și toate combinațiile sunt aici” (James Notebook
78).
4	Reponse de Monsieur Jean dOrmesson au Discours
de Madame Marguerite Yourcenar a l’Academie
franțais, NRF, Gallimard, Paris, 1981, p. 59 - 60.
■
18
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
recitiri
Alexandru Ivasiuc,
un reformator uitat? (I)
■ Adrian Dinu Rachieru
Cine îl mai citește azi pe Alexandru Ivasiuc,
căzut, să recunoaștem, într-o nemeritată
uitare? E drept că și în deceniul său de glo-
rie, reproșurile nu l-au ocolit; rezervele priveau,
îndeosebi, incapacitatea sa de a captiva cititorul
(obișnuit), proza sa, excesiv problematizantă, de
turnură eseistică, în diluție analitică etc., oferind,
s-a spus, „produse de ierbar”. El debutase târziu,
cu „o cadență sigură, întrucâtva precipitată”, nu
neapărat avantajoasă, sesiza Al. George, bân-
tuit, probabil, de un frison recuperator. Astăzi,
Alexandru Ivasiuc „pare uitat de tot”, constata
N. Manolescu. Când, în 1970, apărea romanul
Păsările, criticul vedea în romanul lui Alexandru
Ivasiuc „o carte fundamentală pentru proza con-
temporană românească”. Peste ani, în Istoria criti-
că, același titlu, plasat, inițial, în categoria roma-
nului „rezolvativ” (problematic) era retrogradat,
rămânând doar „onorabil” (Manolescu 2008 :
1140). Citit, însă, în rama epocii, Al. Ivasiuc face
figură de reformator, încercând, la start, să nu
folosească „cerneala” ei. Erau anii dezghețului,
mini-liberalizarea ceaușistă îngăduia speran-
ța unui divorț de rețetarul realismului socialist,
părăsind prostituția literară (e drept, copios ta-
rifată), aruncând la cimitirele literare maculatu-
ra anilor ’50. Bătălia pentru roman agita multe
spirite. Un N. Breban, cu câteva schițe la activ
(„neconcludente”, mărturisea însuși prozatorul),
flutura proiecte ample, „bombastice”, visând la
romane „de viziune”; absența „organului ridi-
colului” (dacă e să-l credem) întreținea această
febră fantasmatică, trăită intens, cu o încredere
nesmintită, în pofida întârzierii de destin. Am
propus paralela cu autorul Îngerului de gips, un
fanatic al romanului, deoarece tânărul Breban,
încercând a vesteji prejudecățile curente, denun-
ța spaima de teză. Ambii aveau drept miză proza
problematică și, în sens larg, reformarea roma-
nului românesc. Doar că prezența cenzurii (une-
ori pacientă, complice chiar) întreținea veghea
autocenzurii, deformând intențiile auctoriale,
livrând doar ceea ce putea să „treacă”. În plus,
în cazul lui Ivasiuc, trezind, prin cărțile sale, în-
deosebi un interes tematic, e vorba de o sforțare
epică, de un demers prozastic crispat, centrat pe
un conflict „ideologizat”. Metabolismul ficțional,
fructificând clișeele recurente, își propunea cla-
rificarea trecutului, activând - sub cupola poli-
ticului - cuplul lașitate / curaj, într-o cazuistică
repetitivă. Sub semnul întrebării active, o sintag-
mă dragă prozatorului maramureșean, romanele,
fragilizate estetic, cu apetit speculativ și imagi-
nație pauperă, se înfățișează ca variante ale unei
scheme obsesive și productive, ascultând vocea
imperativă a Necesității (Popa 2001 : 743), acti-
vată din „rațiuni superioare”.
Dacă în intervalul comunist romanul confisca-
se interesul marelui public, iar psihoza romanului
încerca multe condeie, aspirația spre roman, pre-
luată din spațiul literaturii interbelice, țintea, cu
deosebire, romanul politic. Reacție firească, câtă
vreme „presiunea” politicului, dincolo de bruta-
lele ingerințe ideologice, se răsfrângea, inevitabil,
în literatură. Or, Alexandru Ivasiuc ilustrează, în
scurta-i carieră scriitoricească, destinul romanu-
lui politic românesc, reinventat. În treisprezece
ani de activitate literară, prozatorul - un grăbit,
cu frică de timp, presimțindu-și parcă scurtimea
vieții literare - chestionează existența în nume-
le unor opțiuni etice fundamentale. Alexandru
Ivasiuc e preocupat de locul abstractului în lu-
mea modernă și de convertirea lui în nuanță;
dramatismul trăirii unor probleme „existenți-
ale”, avalanșa violenței și iraționalității sălbatice
servesc unor demonstrații epice. Viața morală a
personajului ilustrează o schemă. Romancierul,
condus de spiritul geometric, pedalează pe roma-
nescul ideii, caută „răutatea abstractului pur”, se
mișcă lejer manevrând teze și degajând, pe tere-
nul trăirilor, semnificații. Inteligența sa specula-
tivă, drapată în „subterfugii ideologice”, se simte
bine jonglând cu idei generale.
Pentru Alexandru Ivasiuc, actualitatea, provo-
când lungi rememorări evaluative, înseamnă tot
istorie; încât, materia romanelor sale, probând
o certă vocație ideologică, este de fapt o lungă
reflecție asupra istoriei. Sub un anumit unghi,
Ivasiuc continuă în proza noastră pe Camil
Petrescu și Anton Holban: eroii lor sunt niște hi-
perlucizi, cu patima ideilor și obsesia analizelor
infinitesimale. La Camil Petrescu, viața trebuia să
confirme ideile „văzute”; eroii lui se înfruntau cu
drama absolutului. Tezele morale, supuse erozi-
unii, fac din personajele lui Ivasiuc participanți
la spectacolul confruntării mentalităților; epi-
ca e zgârcită, dar trăiește prin febră speculativă.
Oricum, intelectualismul e slujit de concretețe
romanescă, salvând multe pagini de uscăciune
tezistă. Negreșit, Ivasiuc nu continuă linia camil-
petresciană sub aspect formal. El reorientează, în
epoca postbelică, proza noastră spre intelectua-
lism (aici e alături de G. Călinescu) și rolul său,
potrivit unor voci, ar fi fost cel al „calului troian”.
Ivasiuc a înțeles că romanul modern are o natu-
ră problematică; încât, departe de a fi sedus de
stil, el tulbură - observa Eugen Simion - schema
conflictuală din proza noastră, decupând, ca epi-
centru epic, spațiul crizei, interesat de „avataru-
rile puterii”.
Ivasiuc (1933-1977) debuta cu schița Timbrul,
tipărită în Gazeta literară (9 iulie 1964); față de
alți colegi de generație, care și-au făcut un lung
rodaj publicistic, Alexandru Ivasiuc intră în lite-
ratură fără o prealabilă ucenicie, dar ca scriitor
deplin format. Ivasiuc are o altă experiență cul-
turală și de viață, propune răspicat un program
care, observăm, n-a făcut prozeliți. Din contră,
mulți au manifestat opacitate la formula sa ro-
manescă, contestată aprig. Preocupat de un re-
alism al esențelor, urmărind dinamica interioară
a ideilor, definind „marile destine”, scriitorul și-a
teoretizat viziunea; ea sună radical și e aplicată
întocmai. Proza este o întrebare constructivă
aruncată lumii, întruparea unor idei. Obsesiile
prozatorului sunt legate de mecanismul puterii,
translate, până la Racul, în spațiul uzinal sau
coborând în trecutul istoric. El are gust pentru
rigoare, cultivă pregnanța ideii, urmărește forța
ei de penetrație. La fel ca Ilie Chindriș, lectorul
de istorie din Interval (1968), el caută îndărătul
faptelor, legea, necesitatea. Dacă pentru eroul
său contează nu amănuntul omenesc, ci determi-
narea obiectivă, cauzalitatea inexorabilă lipsită
de pulsațiile umanului, Ivasiuc completează și
corectează viziunea. Imperiul libertății absolu-
te este infernul; nu mai puțin, lumea necesității
absolute este tot o lume infernală. Confruntarea
strivește cazul particular.
Singularitatea lui Ivasiuc nu poate fi contestată;
presupusele lui modele vin, categoric, din spațiul
apusean. Ivasiuc dezvoltă un tip de discurs roma-
nesc cu dublaj eseistic, care păstrează ceva din
pofta comentariului oral, dar abia procesul reme-
morării oferă autenticitate trăirii, salvând epicul.
Eroii săi pleacă „în căutarea timpului pierdut”;
Ivasiuc se înregimentează romanului post-prous-
tian, obsedat de problema destinului, respingând
falimentul moral al omului. Chinul lucid al me-
ditației pune inteligența înaintea afectului, noțiu-
nea în fața epitetului. Introspecția slujește țesutul
analitic, plombând adevărurile vieții prin actua-
litatea și acuitatea ideii. La miezul ideatic se ajun-
ge prin excese teoretizante; actualist (dar în sens
larg-istoric), Ivasiuc nu este și stilist. Amânata
decantare stilistică a constructorilor prozei noas-
tre prelungește un lung război, ce tensionează
aventura romanului autohton; dacă „romanul
psihologic nu este un joc popular francez” (cum
nota Al. Protopopescu), Alexandru Ivasiuc con-
tinuă linia „analiștilor” (nu întotdeauna inapți
de povestire), fiind un teoretician. Ivasiuc vrea
un nou roman românesc, vrea să răstoarne optica
noastră despre proză. Viziunea mitică este insu-
ficientă; prioritatea întrebării active suscită dez-
baterea ancorată în prezent (ca timp complex și
mereu incomplet), respingând violent literatura
metaforică. Vehemența cu care Ivasiuc se opune
„literaturii cosmicului” angajează, în demonstra-
ție, un sistem de simetrii. Scriitorul mizează pe
introspecție și conflict moral, timpul rememorat
- tensionat de conflictul dintre impulsul stihinic
al individului și dialectica imanentă a istoriei -
conduce spre o târzie cunoaștere de sine, încu-
rajând dezbaterile și dilemele individuale, pre-
lungind criza.
Vestibul, romanul de debut (1967), era o ase-
menea dezbatere existențială, dezvăluind capa-
citate introspectivă. Adevărurile morale nu sunt
imuabile, întrebările răscolitoare, nesfârșitele in-
terogații alimentează viața insului sieși judecător,
într-un monolog epistolar, cu pagini netrimise,
ca „truc automistificativ”, cum sugera D. Micu.
Iluminări (1975), prin orgoliosul inflexibil Paul
Achim, care își descoperă limitele, este tot roma-
nul unei crize individuale. Protagonistul re-des-
coperă binele și memoria; prins în cleștele unor
manifestări de semn opus (exploziile subiectivi-
tății și necesitatea ordinii), eroul lui Ivasiuc are
conștiința culpei și e măcinat de îndoială. Paul
Achim rămâne „un prizonier al marelui meca-
nism”, într-un posibil „roman cibernetic” (cf.
Cornel Ungureanu). Abstracțiunile prind chip,
demonstrația lui Ivasiuc convinge; prin „cura de
sine”, Paul Achim redescoperă memoria, opu-
nându-se lui Dinoiu, cel pentru care absența
memoriei este condiția supraviețuirii. Dar fără
memorie nu există morală - iată concluzia fermă
a prozatorului.
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
19
eveniment
Expoziția Doina Lie 2022 -
sublimarea unui destin de artist
■ Ani Bradea
n ultimele zile ale lunii noiembrie se încheia la
București, în sălile de la etaj ale Palatului Șuțu
(sediu al Muzeului Bucureștiului), prezenta-
rea unei expoziții itinerante, începută în 15 iulie la
Muzeul Unirii din Alba Iulia.
Succesiunea de evenimente aducea în atenția
publicului opera sculptoriței Doina Lie, la zece ani
de la dispariția ei, prin eforturile Asociației care-i
poartă numele și prin grija fiicei acesteia, artistă la
rândul său, Maria Lie-Steiner, stabilită în Germania,
la Munchen.
Născută în 1929 la Sebeș-Alba, în familia unui
preot greco-catolic, Doina Lie nu a putut urma, la
absolvirea Liceului Pedagogic „Pia Brătianu” din
București, cursurile universitare din cauza „originii
nesănătoase”. A fost nevoită să se angajeze ca edu-
catoare, urmând tradiția mamei, însă trei ani mai
târziu a reușit totuși să se înscrie la Institutul de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu” din capitală, unde a
absolvit secția sculptură, în anul 1956, la clasa pro-
fesorului Constantin Baraschi. Timp de douăzeci de
ani a participat cu lucrări în expozițiile organizate de
Ministerul Culturii și Uniunea Artiștilor Plastici, cu
rezultate notabile în sculptura românească a epocii,
inclusiv în arta monumentală, iar începând cu anul
1976 s-a axat, cu precădere, pe sculptura mică, ex-
punând tot mai des în străinătate. A avut numeroase
expoziții personale, printre care cele de la Galeria
„Orizont” din București și Galeria „Haus im Park”,
Emmerich - Germania, în 1975; Stadtisches Museum
Wesel - Germania, în 1977; Galeria „Den Gulden
Fointain”, Amsterdam - Olanda, în 1981; Fundația
„Dinu Lipatti”, Geneva - Elveția, în 1991; Deutsche
Bank, Kleve - Germania, în 1992, etc.
Dintre operele de artă monumentală semnate
Doina Lie, care impresionează prin dimensiuni, an-
vergura subiectelor și ambiția de perenitate, aflate
în România, amintim Statuia lui Neagoe Basarab de
la Curtea de Argeș, lucrată în piatră, amplasată pe
platoul din fața mănăstirii Curtea de Argeș, dezveli-
tă în anul 1969; lucrarea în piatră intitulată Familie,
situată în Parcul Cetate din Alba Iulia, sau Statuia
Imagine din Expoziția Doina Lie 2022
lui Iuliu Maniu, în bronz, care se află de asemenea
la Alba Iulia. Există multe altele în parcuri și piețe
publice, una dintre ele dispărută însă, cu o poves-
te cel puțin ciudată. Este vorba despre Înotătoarea,
din bronz, care s-a aflat la Constanța dar a dispărut
odată cu o serie de alte lucrări aparținând sculpto-
rilor Ion Jalea, Oscar Han, Constantin Baranschi,
Corneliu Medrea, Ada Geo Medrea, absența lor fi-
ind constatată încă de la începutul anului 2004, însă
misterul a rămas neelucidat până în ziua de astăzi.
În străinătate există alte lucrări valoroase în spa-
ții publice, precum Pieta din bronz la Catedrala „St.
Aldegundis” în Emmerich - Germania, sau Ctitorie,
în marmură, din Parcul de sculptură Burgas -
Bulgaria, dar și multe sculpturi de mici dimensiuni
în diferite colecții private.
Expoziția omagială din acest an a încercat, atât
cât a fost cu putință, să recreeze universul artistic al
sculptoriței Doina Lie, adunând lucrări din diferite
colecții, inclusiv două opere în bronz din patrimo-
niul Pinacotecii București, fotografii sau replici în
ghips ale unor lucrări de mari dimensiuni, precum
și o serie de schițe și desene. Tematica a fost de ase-
menea diversă, de la opere de inspirație religioasă,
mitologică, istorică la portrete sau nuduri cu volume
fluide, tranzitând spre reprezentări nonfigurative
prin simplificarea accentuată a formelor. Lucrările
de inspirație religioasă, precum replicile după
Ctitorie (aflată în Bulgaria), Madona (în lemn poleit)
sau cele intitulate Pieta concentrează atenția asupra
întâlnirii dintre divin și profan, asupra frumuseții
divinului, purtând în ele amintirea unor trăiri din
copilăria Doinei Lie, simțiri și credințe care i-au
marcat cariera artistică. La fel ca în cazul operelor de
artă catolice din epoca barocă, lucrările din această
categorie pun accentul pe întâlnirile pline de emoție
ale privitorului cu personaje hieratice surprinse în
atitudini extatice sau în cursul unor experiențe vi-
zionare.
Câteva suporturi joase, în cea de-a două sală de
expoziție din Palatul Șuțu, au adunat o colecție de
nuduri în bronz, marmură și alabastru, care vorbesc
Imagine din Expoziția Doina Lie 2022
despre lupta artistei cu materia, prin modul în care,
grație unor finisări aspre în unele cazuri, lucrările
par încă prinse în materia originară.
Ajuns la capătul periplului său prin sălile de ex-
punere, privitorul a fost întâmpinat, ca în fața unei
porți inițiatice, care se deschide și închide în ace-
lași timp, de trei reprezentări feminine în lemn,
întruchipând Terra, cea din mijloc fiind din lemn
poleit. Acesta a fost punctul care a confirmat faptul
că întreaga expoziție s-a constituit într-un omagiu
adus femeii și ideii de feminitate. Nu a femeii care
a devenit, în societatea noastră, asemănătoare băr-
batului ci a celei care întruchipează etern-femininul,
cu un rol important în existența omenirii dintot-
deauna. Terra, în viziunea Doinei Lie, este o femeie
zveltă cu forme armonioase, al cărei pântec se cra-
pă dătător de viață și care ține în căușul palmei un
prunc. Simbolismul mamei se leagă de cel al pămân-
tului, al gliei, receptat ca o matrice a vieții. Nașterea
presupune ieșirea din pântecul mamei, iar moartea
reîntoarcerea în pământ. În tradiția creștină, Mama
simbolizează Biserica, înțeleasă ca obște de la care
creștinii primesc viață și har. Maica Domnului este
cea mai desăvârșită încarnare a acestei idei.
Astfel, prin ultimele lucrări expuse, s-a făcut legă-
tura cu cele din restul expoziției, întregul constituin-
du-se într-o metaforă pentru ideea de artist-femeie,
sculptoriță în materialul dur, o activitate rezervată
mai ales bărbaților, dar care în ciuda asprimii și efor-
tului pe care-l presupun mijloacele sale de realizare
păstrează intactă fragilitatea și puritatea feminității
autentice, luminoase, purtătoare de curaj, creativita-
te și ideal.
„Doresc să readuc, cu această expoziție, în fața
ochiului interior al celor ce au cunoscut-o, căldura
și magia pe care ea și atelierul ei o emanau”- spu-
nea cu emoție, la deschiderea expoziției de la Palatul
Șuțu, fiica artistei, Maria Lie-Steiner. Cei care nu au
cunoscut-o pot ajunge să o descopere, chiar dacă ex-
poziția nu mai poate fi vizionată, prin intermediul
Asociației care-i poartă numele. Asociație care lup-
tă, spunea de asemenea fiica artistei într-o interven-
ție la un post de televiziune, pentru recuperarea ate-
lierului din București care i-a aparținut Doinei Lie.
Atelier prin care se dorește, pe de o parte, păstrarea
și promovarea memoriei artistei, dar și de a fi o ram-
pă de lansare pentru tinerii artiști, pe care sculpto-
rița i-a încurajat și susținut mereu în timpul vieții
sale. Sunt motive care ne îndreptățesc să credem că
numele Doina Lie va fi pe mai departe o prezență
unică și inconfundabilă în plastica românească.
■
20
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XXII)
■ Nicolae luga
Profesori de la Filosofie implicați
în fraudarea admiterii la Drept
Cazul a făcut o vâlvă extraordinară prin anii
1975-1976. Pe atunci se intra foarte greu la une-
le facultăți, la Medicină, Drept, Filosofie sau
Filologie. Numărul de locuri era strict limitat,
concurența era foarte mare, între 10 și 30 pe un
loc, iar admiterea la aceste facultăți era foarte exi-
gentă și riguros supravegheată de conducerile fa-
cultăților, dar și de Partid și Securitate. Admiterea
se dădea numai din discipline care se făceau în
liceu și, cum la nivel de liceu nu se făceau discipli-
ne din domeniul Dreptului, admiterea la Drept se
dădea din manualele de liceu de Filosofie și Istoria
României sau Economie politică la alegere, fiind
implicați așadar profesori de la Filosofie, Istorie și
de la Științe economice.
Prin anii ’70, secretar de Partid pe Facultatea
de Drept a Universității din București și respon-
sabil cu organizarea examenului de admitere era
un om de încredere al Partidului, tov. lect. dr.
Vasile Fodor de la Catedra de Drept Civil. Modul
de operare al infractorului cu guler alb lect. dr.
Vasile Fodor care frauda examenele era simplu.
Omul avea anual câțiva clienți de încredere care,
în schimbul unei mite care oscila undeva în ju-
rul a 20.000 lei (echivalentă cu un sfert din con-
travaloarea unui autoturism „Dacia”) erau băgați
fraudulos în Facultate, prin substituirea lucrărilor
scrise de la examen. Lect. dr. Fodor, în calitatea pe
care o avea de președinte / membru al Comisiei de
admitere, lua și ducea acasă mai multe foi tipizate
pentru examen, ștampilate gata. Clientul, după ce
ieșea de la examen, unde făcea de obicei o lucra-
re de o notă mult sub media de admitere, venea
acasă la profesor, primea de la acesta o altă hârtie
tipizată pentru examen, omul copia pe aceasta tot
ce trebuia din manuale, și i-o preda. Ziua urmă-
toare, președintele Comisiei tov. Fodor, care avea
și cheia de la fișetul sigilat în care se păstrau lu-
crările, venea la Facultate mai devreme, identifica
lucrarea clientului, o scotea din teanc și o înlocuia
cu cea făcută acasă, care de regulă era de o notă
între 9 și 10. Admiterea la Facultatea de Drept din
București a decurs în acest fel, într-o veselie, timp
de vreo șapte ani până când, la sesiunea din 1975 a
intervenit defecțiunea. Atunci, în iulie 1975 Vasile
Fodor, fiind băut bine, a introdus pentru un client
lucrarea făcut în afara concursului, dar a uitat să o
scoată pe cea predată în cadrul concursului, încât
s-au descoperit pentru același candidat două lu-
crări, una de nota 3 și o alta de nota 9. Un asistent
de la Istorie, care nu făcea parte din bandă și care
s-a dovedit a fi inflexibil, a raportat cazul la rector.
A început ancheta. Strâns cu ușa, Fodor a mărtu-
risit totul. Cercetat în stare de arest, a spus un nu-
măr de numai 16 indivizi băgați de el fraudulos în
Facultate în ultimii vreo patru ani, dar în realitate
au fost mult mai mulți. În unele cazuri poate chiar
că nu și-a mai adus aminte numele, explicabil
pentru că în arest omul era destul de stresat. Apoi,
unii dintre cei introduși fraudulos în Facultate de
către Fodor mai demult, oameni care au terminat
Dreptul de mai mulți ani, erau deja cetățeni ono-
rabili, ajunși între timp procurori și judecători, în
cazul cărora chiar anchetatorii i-au cerut lui Fodor
să spună că nu își mai amintește numele lor. Vă
dați seama ce bâlci național ar fi ieșit, dacă s-ar fi
aflat public că profesorul Fodor de la Drept este
judecat pentru luare de mită de către posibili foști
mituitori de-ai săi, adică de colegii lui, infractorii.
Printre studenții și absolvenții care au intrat la
Facultate în ultimii cinci ani (care știau că infracți-
unea de fals se prescria după cinci ani), tensiunea
atinsese cote de balamuc în sensul cel mai propriu
al termenului. În primăvara anului 1976, mulți
dintre studenții de la Drept care se știau cu musca
pe căciulă s-au internat repede la Spitalul studen-
țesc, Secția Psihiatrie, simulând tot felul de boli
psihice cu simptome învățate după manual și, spe-
riați, s-au pus pe așteptat, să vadă ce și cum, ce mai
spune profesorul de la pârnaie, oare îi denunță și
pe ei sau nu? Șeful Secției de Psihiatrie dr. Nica,
celebru fiindcă el l-a identificat pe criminalul în
serie Ion Râmaru, nu putea fi păcălit de simulanți,
dar a tratat cazurile cu înțelegere și i-a lăsat pe be-
neficiarii fraudei să stea în Spital cât au avut ne-
voie. Câțiva studenți mai curajoși, precum și vreo
doi-trei proaspeți pocurori și avocați, au tranșat si-
tuația, în sensul că s-au autodenunțat pentru dare
de mită la admitere. Studenții au scăpat doar cu
aplicarea principiului juridic de „repunere în situ-
ația anterioară”, adică cu simpla exmatriculare din
Facultate, iar proaspeții procurori care s-au auto-
dențat s-au ales cu anularea diplomei de licență în
Drept obținută pe nedrept. Aceștia din urmă abia
mai târziu au aflat că au fost fraieri, adică au aflat
că, în arest, lui Fodor i s-a interzis să-i denunțe și
pe clienții lui mai vechi, care au apucat să termine
deja Facultatea și să devină judecători și procurori.
Alții, care nu s-au autodenunțat dar au fost denun-
țați de Fodor au primit, în afară de exmatriculare
sau anularea diplomei, după caz, și pedepse modi-
ce de câteva luni de închisoare cu suspendare.
Lect. dr. Vasile Fodor avea și o nepoată pe care
o chema Aspazia Fodor, devenită în urma căsă-
toriei Aspazia Cojocaru, în „democrație” viitoare
judecătoare la Curtea Constituțională, între 2004-
2013. Aceasta a venit de departe din provincie, de
la Botoșani, să facă facultatea la prăvălia lu unchiu
Vasîli. Pe timpul studenției a locuit o perioadă în
casă la el. Când era mult de lucru cu fraudarea
examenelor, soțul ei Pavel Cojocaru intermedia
șpăgile către lect. dr. Vasile Fodor, iar Aspazia le
ajuta să-și întocmească cea de a doua lucrare aca-
să la profesor pe unele individe, care erau atâta
de proaste încât nici să copieze după manuale nu
erau în stare. Era un fel de caracatiță deosebit de
lucrativă de tip Asociația Familială. Toate detaliile,
unele de-a dreptul picante referitoare la șpăgi în
natură de o mare varietate merceologică (covoare,
piei de capră, vin), pot fi citite în Sentința Penală
a TMB nr. 42/1976. Inițial au fost arestați un mare
număr de inculpați, inclusiv familia Aspazia și
Pavel Cojocaru, dar după câteva zile are loc o sur-
priză stupefiantă: Pavel Cojocaru rămâne în arest
ca inculpat pentru complicitate la luare de mită,
dar soția sa Aspazia Cojocaru este eliberată și i se
schimbă încadrarea din inculpat în martor. A fost
un martor deosebit de prețios pentru instanță, in-
clusiv împotriva unchiului și a soțului, deoarece a
dat pe goarnă din interiorul familiei infracționa-
le fapte care nu puteau fi negate. Probabil că tot
atunci Aspazia Cojocaru a fost recrutată și ca in-
formatoare a Securității sub pseudonimul „Ana”,
fapt care a ieșit la iveală abia vreo treizeci și ceva
de ani mai târziu, existând și un verdict al CNSAS
în acest sens. Asta însă nu a împiedicat-o să facă
o carieră profesională interesantă în magistratu-
ră. Sau poate tocmai de aceea. S-a putut observa
că binomul SRI - DNA (de fapt un adevărat po-
linom: SRI - DNA - Băsescu alias Petrov - Statul
paralel - ICCJ & co) a preferat să promoveze oa-
meni cu anumite vulnerabilități grave peste tot în
Justiție, inclusiv la Curtea Constituțională. Când
un judecător de la CCR nu făcea frumos și re-
fuza să execute ordinele Securității lui Maior &
Coldea & Petrov era arestat (cazul judecătorului
Toni Greblă), dar era de preferat să poată fi ma-
nipulat cu ușurință (cazul judecătorului Aspazia
Cojocaru), amintindu-i-se discret de putrefacția
sa morală din trecutul mai îndepărtat.
Toată tărășenia asta a avut nu doar o latură
morală, ci și una politică. Inculpații erau arestați
și urmau să fie judecați și condamnați, dar înain-
te de asta trebuiau dați afară din partid. Deci, ju-
decata din Justiție trebuia să fie precedată de una
moral-politică la PCR. În consecință, s-a convocat
o adunare generală a membrilor PCR nu doar pe
cele două facultăți implicate, Dreptul și Filosofia,
ci pe toată Universitatea, adunare la care am par-
ticipat și subsemnatul în calitate de membru PCR.
Pe de altă parte, analiza pe linie de partid a acestei
situații disciplinare de o gravitate deosebită nu s-a
putut face imediat, ci numai după ce ancheta pe-
nală a stabilit anumite vinovății, deci abia după câ-
teva luni. Prin urmare ședința de partid a avut loc
în Aulă abia în primăvara anului 1976. Discuțiile
au fost conduse de către niște indivizi în vârstă,
necunoscuți în mediile academice, probabil ceva
fosile staliniste care răspundeau de Universitate
din partea CC al PCR. Cel care a dat citire ma-
terialului de analiză a prezentat inculpații și in-
fracțiunile posibil după extrase din rechizitoriul
procurorilor. Inculpații cercetați în stare de arest,
în număr de 13 persoane, bineînțeles că nu au fost
de față. De la Filosofie au fost doi arestați pentru
luare de mită, lect. dr. Constanța Oprescu și conf.
O
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
21
proza
o
dr. Vasile Oprescu, soț și soție (el a predat Filosofie
generală pe la Agronomie). Cei doi au avut o cir-
cumstanță agravantă, la percheziția domiciliară li
s-a găsit o sumă mare în valută, oamenii transfor-
mau șpaga în dolari și se pregăteau să o șteargă din
România. S-a votat în unanimitate excluderea lor
din PCR. Discuții propriu-zise s-au purtat și cu
inculpații de față, a fost vorba de cei care nu erau
în stare de arest, care erau acuzați de o infracțiune
mai puțin gravă, de trafic de influență, și cercetați
în stare de libertate.
De la Filosofie erau iarăși doi la număr acuzați
de trafic de influență, un anume Drăghici care a
predat Filosofie generală la Facultatea de Biologie
și Ion Băncilă (a nu se confunda cu filosoful Vasile
Băncilă), cercetător la Institutul de Filosofie.
Aceștia de fapt erau acuzați că, la influența malefi-
că a tartorului Fodor de la Drept, au fost de acord
să dea note ceva mai mari la anumiți candidați la
examenul de la Filosofie, proba orală. La urmă,
după ritual, li s-a dat cuvântul împricinaților ca să-
și facă autocritica. În general, oamenii au recunos-
cut că au făcut greșeala să accepte să servească un
wisky, un kent și alte mizilicuri de la emisarii lui
Fodor, dar unul dintre ei a avut o prestație jalnică.
Anume, profesorul Drăghici care a predat Filosofia
la Biologie, altfel un om serios, autor al unei lucrări
de pionerat despre Teoria Generală a Sistemelor a
lui Ludwig von Bertalanffy, a venit la ședință îm-
brăcat în uniformă de la Gărzile Patriotice, a spus
că lui ca om bătrân îi este rușine pentru ceea ce a
făcut, a izbucnit în plâns și a implorat clemența
adunării generale. Probabil că a stârnit mai multă
silă decât milă, dar nu a fost exclus din partid și
deci nici nu a fost dat afară din serviciu, ci a scăpat
cu un vot de blam cu avertisment. În schimb tov.
Băncilă de la Institut a făcut un circ de zile mari.
Mai înainte de ședință, probabil ca să prindă cu-
raj, a băut ca lumea. A urcat cu greu cele 3-4 trepte
până la pupitru, a scos microfonul din suport și l-a
ținut strâns în mână, ca o vedetă, a tras aer în piept
și a zis răspicat că el nu este vinovat cu nimic. Este
adevărat că a dat o notă poate ceva mai mare unei
candidate blonde, dar asupra lui s-au făcut presiuni
în acest sens. (În sală rumoare). Cum o chema pe
tovarășa candidată blondă? nu știe, dar cineva i-a
dat o poză cu candidata, ca să o poată recunoaș-
te când o va asculta. (În sală ilaritate). Stați să v-o
arăt (zice), scoate portofelul și începe să caute îl
el fără grabă. (Sala entuziasmată: „S-o vedem!”).
Nu găsește poza, dar plusează: „o fi luat-o nevas-
tă-mea”. (Sala râde în hohote). După ce încearcă să
îl oprească de câteva ori, cel care conduce ședința
vine la el și încearcă să-i ia microfonul din mână.
Nu reușește, Băncilă îl ține strâns. Mai avea de spus
un ultim cuvânt: „Asupra mea s-au făcut presiuni
cu o viteză... ca să zic așa velocipedică!” (Suntem
în plin Caragiale, sala e în delir). „Știți cine a făcut
presiuni velocipedice asupra mea?” În sală e un va-
carm de nedescris, nu se mai aude nimic. Normal,
nu mai este lăsat să vorbească, se îndreaptă spre
prezidiu și trântește microfonul în mijlocul mesei.
Apoi coboară clătinându-se rău treptele scenei și
își reia locul în sală. Se face liniște și se trece la vot.
Nu votează nimeni pentru excludere și nici mă-
car pentru vot de blam cu avertisment, ci numai
pentru avertisment, cea mai ușoară sancțiune pe
linie de partid, mai ușoară decât sancțiunea pre-
decesorului său care a plâns și a zis că îi este rușine
pentru ceea ce a făcut. Sala a simpatizat în secret
cu Băncilă pentru că, în definitiv, și în „Scrisoarea
pierdută” a lui Caragiale, cetățeanul turmentat este
singurul om cinstit.
■
Vacanțele de altădată
■ Ștefan Manasia
XXX
Tataia își frecționează brațele cu nisip. În albie
se formează nisip grosier, un fel de pietriș mărun-
țit. Nu zgârie și elimină mizeria mai eficient decât
orice piatră ponce, spune tataia. Plonjează, pluteș-
te, se învârte ca un castor bătrân în bazinul format
la rădăcinile de arin.
Hai vino încoace și înoată și tu
Dar eu... (mă uit după pietre pe mal)
A, încă nu știi? Să îți spun cum se-nvăța pe
vremea mea. Uite, nepurcelule, mergi pe apă în
sus, până la buturuga aia (o văd, neagră și ume-
dă și amenințătoare). Urci pe ea și îți dai drumul,
cu gura închisă. Te ții cu mâna de nas, uite-așa.
He-he-he-he. E simplu, ce credeai, domnule, că-i
complicat? Maa-ree brânză!
Și nu mă înec?
Nu
Sigur?
Nu. Nici dac-ai vrea, n-ai putea!
(Fericit, plin de endorfine) Păi de ce, tataie?
Pentru că apa curge repede de la buturuga aia
încoa, vezi cum saltă? Dacă era un lac adânc, nu
ți-aș fi spus să sari. Aș fi intrat întâi eu. Ți-aș fi ară-
tat cum să miști brațele, cum să dai din picioare.
Dar, ascultă la mine, nepurcele, așa o să te lauzi
că ai învățat tu singur să înoți. Ce, crezi că primul
om din lume care a învățat să înoate, care a des-
coperit tehnica asta, a avut profesor de natație? Ba
bine că nu, he-he-he!
Am lungit mersul pe sub arini, poticnit în bo-
lovanii ce acoperă fundul apei, la mal. Am ieșit
pe mica plajă sfârșită brusc în rădăcinile de aini-
ne adunate sub butură. Pietre modelate fabulos,
polizate de un superbijutier, altele sparte ca niște
fragmente de meteoriți. Petice de pietriș, chingi
de nisip. M-am cățărat pe lemnul ca o platformă.
Pulsam de adrenalină. Am tras aer în piept. Nu
mai știu dacă am închis ochii sau nu, dar m-am
prins cu degetul mare și arătătorul mâinii drepte
de nas. Și cu piciorul drept împins înainte, cum
vedeam la Teleenciclopedia scafandrii autonomi,
am sărit. Apa m-a împins imediat, ca pe o vidră,
la suprafață. Îmi venea să țip victorios, dar până
la tataia am plutit numai consumat de o fericire
unică și tăcută.
Hai, încă o dată!
(Tălpile mele recunosc profunzimile și protu-
beranțele albiei,)
Fugi și mai sari o dată!
(alerg până la platforma organică de pe care
plonjez)
Hai, dă din brațe mai puternic, mai larg!
(tot mai artistic, cum văzusem în seriale, în fil-
me.)
Mai ai timp pentru încă o tură!
(Toată viața mi se va întâmpla asta, plăcerile
noi devin adicții imposibil de controlat.)
Așa!
(În curând am să mă rostogolesc prin aer în
săritură și o să-i învăț pe alți puști că-i lipsit de
pericol.)
Bravo, nepurcele, ai descoperit înotul! Vezi, nu
suntem atât de departe pe cât credem noi de oa-
menii din epoca de piatră, îmi spune tataia nazal,
când mergem amândoi la fântână, pe întuneric
(nu vede noaptea aproape nimic, nu știu cum se
cheamă asta). Aducem apă rece pentru cină.
Noaptea am visat că plutesc pe canale. Brațele
râului sunt mari și puternice. În ape trăiesc del-
fini de apă dulce și vidre, submarinul căpitanului
Nemo andochează pe sub sălcii, dar asta nu mă
miră deloc. Văd hublourile portocalii, colorate de
lumina electrică tremurată și asta mă înspăimân-
tă. Dar știu acum să înot și, la o adică, pot folosi
curenții rapizi ca să nu fiu prins.
22
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
XXX
Nu pleci nicăieri dacă nu mănânci. Lasă-i,
mamă, lasă-i, că ei sunt băieți mari, lasă-i, soarele
maichii. Bunica și străbunica = mamaia și maica.
Termin de mâncat și numai așa mă lasă în pace.
Alerg de obicei doar în slip și maiou, atent să nu
mă împiedic în șlapii din plastic. Case, grădini
pierdute într-o splendoare sălbatică trec pe lân-
gă mine accelerat. Ating lunca modelată de râu
în timpul marilor inundații sau dacă plouă ma-
siv, în chip supranatural. Sunt convins că Râul
Doamnei i-o zeitate prost camuflată și-i lasă pe
oamenii de pe vale să trăiască în pace doar prin-
tr-un enigmatic favor. Bunicul = tataia a sădit în
mine sămânța unui anarhist panteist. Alerg în du-
pă-amiezile astea și-mi dau filme, că aș fi un ma-
ratonist etiopian. Casele dispar șterse cu mâna de
un școlar nepriceput, grădinile lucesc și mă îmbie
totul: foșnete, adieri, ciripit, bâzâit, glasuri care -
nu departe - urcă și coboară amețitor. Sunt acolo,
îmi spun și-ncetinesc sprintul. Se oprește și furia
împotriva mamaiei. Îmi scot maioul și-l pun pe
umăr sau îl leg sub bărbie. Avansez doar în slip și
în șlapi prin râul îmblânzit de secetă. Bolovanii au
blăniță de alge. Fuioare de alge prinse de câte un
bolovan, scalpurile ultimilor mohicani, mă gân-
desc. În golfulețe, deasupra lor, apa e ruginie. Calc
pe ei atent ca o pisică. Trebuie să fiu totdeauna
atent - nisiparnițele au plăcerea sadică să-și înfigă
mustățile în tălpile mele. Să mă surprindă și să mă
răstoarne în râu. Curios, nu-mi e însă niciodată
teamă să le prind cu mâna sub pietre, mrene și
nisiparnițe (în graiul locului li se spune scârcei).
Seceta îmblânzea râul, râul mă îmblânzea pe
mine, trăiam o după-amiază nesfârșită. Prindeam
pești ca să îi eliberez, priveam în ochiuri stătute
miriadele de viermi tubulari, Tubifex. Încercam
să observ pescărașul albastru care juca, de fie-
care dată, de-a v-ați ascunselea cu mine, deghi-
zându-și doar el știe cum penajul ocru-roșu, al-
bastru-turcoaz, urmărindu-mă cu ochișorii lui
foarte vii de pe crengi. Pentru că, pentru mine și
tataia, regele arinilor e el. Adevăratul rege al ari-
nilor. Impulsul mă proiectase din casa de pe deal
până pe râu, ca un fascicul laser. Impulsul ăsta se
estompează, lopătez în șlapi prin locurile adânci,
urc prin albia sculptată ca un peisaj preistoric,
așteptându-mă, la tot pasul, să răsară - pe ma-
lurile bolovănoase, pe limbile de nisip - fie un
topor de piatră, fie un corn de mamut. O Venus
din calcar, obeză. Sunt în stare să studiez prun-
dișul ore în șir. Practic, ratez baia și întâmplările
nemaipomenite ale celorlalți, dar am o speranță
cât puiul de hamster că o să descopăr, în cele din
urmă, un vârf de silex, un artefact primitiv, expus
cândva cu o etichetă purtând numele descoperi-
torului la muzeul județean din Pitești. În sfârșit,
ies din apă și urmez, în amonte, poteca tăiată în
rugii de mure. Plauri de trifoi, brusturi și urzici.
Știu că năpârcile nu sunt șerpi, nu mă tem. Știu că
nici gușterii, dinozauri miniaturizați, nu au venin.
Vocile se aud stereo, sunetul de fond al râului e de
bas înfundat. Picioarele înotătorilor bat apa, bă-
ieții din ultimele clase de gimnaziu prăvălesc, de
pe maluri, bolovan după bolovan, când unul din
ei înoată submers. Citesc Douăzeci de mii de leghe
sub mări. La televizor, pentru mine și ceilalți bă-
ieți, contează un singur serial, Omul din Atlantis.
Dacă te prefaci convingător sau dacă ești tare de
urechi, ei nu mai bat din pietre sub apă, nu mai
aruncă bolovan după bolovan. Dacă înoți impa-
sibil, dacă menții ritmul, renunță scârbiți. Tu alu-
neci ca un delfin în apă și treci printre picioarele
ei depărtate în A și prin muzica micilor curenți
subacvatici. Ești cel mai fericit s-o auzi chițăind:
Ai reușiiiit, ai reușiiiit, ai reușit! Ziua strânge și
mai multă lumină în ea.
Și-s toți acolo - miroase a icre și flori de câmp.
Copiii din sat scăpați de la muncă, micii orășeni
în vacanță experimentează inconștient fericirea
pe care alții, rămași în jungla de ciment și asfalt,
mai timd sau mai brutal, le-o invidiază. Domnul
Albert scoate aparatul argintiu și îi aranjează pen-
tru poze: pe două rânduri, ca o echipă de fotbal.
Mai întâi pe mal, pe urmă în apă, strânși ca un
banc de foci și împroșcând cu stropi mari, lavă de
sticlă, în ochiul aparatului, negru. Îmi las șlapii,
unul lângă altul în iarbă, arunc peste ei maioul,
sar în apa mirosind a șampon și săpun de rufe,
domnul Albert îmi zâmbește abia sesizabil, e
de fapt un rictus. Filmul i s-a terminat sau mai
păstrează poziții pentru excursiile pe luncă și pe
deal. Îl doare în șpiț că eu de-aia mâncasem pe
fugă, de-aia alergasem ca tătarii și goții și vizigoții
mânuind o sabie imaginară până aici, ca să fiu și
eu în poza de grup, cu băieții ăștia musculoși ca
niște atlanți de grădină, cu fetele ca niște sirene
supraponderale, purtând parcă - unele - costume
de baie furate de la mămici.
Apa e caldă și limpede, dar infestată de oameni.
Soarele luminează puternic, o sa fac din nou inso-
lație. Și sigur că peștilor mari, clenilor ascunși în
răgălii, nu le convin săriturile și țipetele și bolo-
vanii rostogoliți și călcâiele înfipte în mâlul care
transformă apa în cacao cu lapte, ca Amazonul
când se topesc zăpezile din Anzi. Sau, cum spu-
ne tataia, ca Amazonul, când începe pororoca.
Adică un megaprăpăd. Și, dacă rămân să înot în
bazinul unde peștișorii umani se freacă unul de
altul, e numai pentru că sper să-i văd apărând
dinspre mal părul de cositor. Miriadele de sâr-
mulițe, șerpișorii amuzanți incendiați în soarele
ăsta. Și, printre picioarele ei care mă emoționea-
ză până la lacrimi, aș putea trece înot din nou și
din nou. Ascultând-o cum râde (de sub clopotul
apei). Iar, dacă apa ar fi limpede, aș studia beat de
atâta stranietate, aș cerceta - până mi-aș fixa pen-
tru eternitate pe cortex - ligamentele ei minunate,
ligamentele din spatele genunchilor.
Nu mă observă nimeni și asta e bine. Nimeni
nu știe cât sufăr pentru că am ratat poza. Ca să
nu-mi dea lacrimile de nervi, urc pe apă spre
următorul loc bun de baie, îngust și mai puțin
adânc. Aici e umbră de arin, aici e paradisul tân-
țarilor. Îmi frec tălpile cu nisip grosier, doar știu
de la tataia că elimină mizeria mai bine ca orice
piatră ponce. Îmi frecționez pulpele, coapsele,
umerii, brațele. Curățat de păcate, înot în apa ce
se limpezește treptat. Admir mizeria tulbure de-
părtându-se de mine, dizolvându-se în apa unde
se aruncă băieții și fetele pe care nu-i mai foto-
grafiază nimeni acum. Câinește, bras, fluture, mă
închipui la olimpiadă. Peste mine trece pescăra-
șul ca o vedenie. Inima-mi bubuie. Urc prin apa
cu bolovani. Ies într-un luminiș unde malurile se
arată abrupte, din nisip întărit și uscat, ca zidurile
unei fortificații preistorice. Rup o nuia de răchită
și retez tufele de urzici, brusturii care mi se par
insolenți. Uneori închid ochii un minut și, când
îi deschid, dacă în lunca asta ispitititoare nu văd
nici o intervenție, e ca și cum aș fi un băiat de-
acum o mie sau zece mii, sau o sută de mii de ani,
închizând ochii pentru un minut și deschizându-i
din nou. În malurile galbene sunt săpate tuneluri,
pescărașul nostru s-ar putea să cuibărească aici. O
să vin cu tataia să-i arăt și lui, îmi promit. Oricum,
mă încântase la culme ziua în care mi-l arătase,
pentru prima oară (cam pe-atunci mă învățase și
să înot). Mi-a explicat că unii săteni trăiesc o viață
întreagă fără să vadă minunea, neatenți, ori consi-
derând-o o vedenie, o libelulă, un fir de nisip între
retină și pleoapă, un deochi.
Am rămas să înot sperând c-am să-i văd părul
excepțional. Uneori mi se pare că are culoarea vi-
șinei coapte. Alteori mi-l imaginez mov. Sau, mai
aproape de realitate, bătând în portocaliu. E o spe-
cie extraterestră. Nu pot să-mi închipui cum arată
părinții ei! Oare asta înseamnă că sunt îndrăgos-
tit? Sunt îndrăgostit, firește, dar nu mă gândesc la
asta. Gândul e acolo, ascuns în mine, ca un bănuț
aruncat în fântână. Și asta mă topește de fericire.
(din romanul Platanii din Samothraki
în pregătire la editura Paralela 45)
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
23
concursul „loan Slavici”
Lașul
■ Cristian Ghica
Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul I, secțiunea Proză Scurtă
- Ce este dragostea?
Mă privea cu ochii lui mari și aștepta răspuns.
Ce să-i spun? Că e o pramatie spirituală? Că nu
mai vreau să mai am de-a face cu el?
Eram în hol, pe picior de plecare. M-am uitat în
oglindă și aveam o față de nerecunoscut.
Îmi venea să-i dau cu masa în cap. Să-l omor nu
era o soluție, mai ales că nu mă pricep la omoruri.
Așa că nu i-am dat cu masa în cap.
Îmi venea să-i rup o mână, aia dreaptă, pe care
și-o trecea adesea prin păr. Dar nu i-am rupt-o nici
măcar pe stânga. Nu voiam să rămână schilod.
Mi-a trecut prin cap să-l iau într-o serie de pum-
ni, să-l văd cum se milogește să încetez, cu sângele
șiroind pe gresia din hol, abia mai scoțând cuvinte-
le printre buzele sfâșiate. Dar nu sunt violent.
M-am abținut.
- Trebuie să plec, i-am zis.
Și am plecat. L-am lăsat în hol, cu întrebarea
plutind în aer. Fuga mea ascundea o lașitate re-
primată, pe care nu voiam să mi-o recunosc. Sunt
laș, nu am curaj să afirm ce cred atunci când tre-
buie. Cu prețul îndurării unei nedreptăți dureroa-
se, l-am lăsat să mă terfelească. Mă durea, dar ăsta
sunt. El, în schimb, nu are nicio reținere în a-mi
spune ce crede despre mine, nu mă menajează ni-
ciodată. Știam că nu are dreptate, simțeam cum mă
ard cuvintele lui și tot ce făceam era să-mi îngrijesc
arsurile.
- Ai fost un prost, mi-a zis de dimineață. Prost,
prost. De ce o mai cauți? Nu ți-e clar? Las-o, uito,
renunță la ea. E doar o femeie. Nu ți-a transmis
mesaje că nu te vrea? Când ai vrut să o săruți a în-
tors capul, apoi, a doua oară, te-a respins și ți-a zis
că nu e momentul, mai mult, când erați în parc a
plecat dintr-o dată fără să îți dea nicio explicație.
Ai fugit după ea și ția zis că se grăbește. Se grăbeș-
te? Să plece de lângă tine, fără un cuvânt? Ce fe-
meie este asta? A, te-a sărutat ea pe obraz, după ce
i-ai dus un mărțișor handmade și gata, te-ai topit.
Normal, o femeie matură știe cum să te joace pe
degete. Păi, un sărut pe obraz primește orice bărbat
de la o curvă, după ce o plătește. Revino-ți, lumea
nu-i făcută doar dintr-atât. Tu habar nu ai ce este
dragostea. Ce este dragostea?
Pentru mine dragostea era ea, dar, pentru el, nu.
Are impresia că dragostea este un fel de mâncare,
iei o rețetă de pe net și te apuci de gătit. Dacă îi pla-
ce partenerului, e gata fericirea. Nu aveam ce să-i
răspund, mai ales că știam că nu o să înțeleagă. Am
preferat să plec.
Aveam treabă. Cel puțin așa mi-am zis, ca să
plec mai repede. La birou totul s-a întâmplat pe
fugă, de parcă se apropia un asteroid și trebuia să
termin treaba în câteva clipe. Am plecat cât am pu-
tut de repede, nu mi se potrivea ritmul. Eram cu
gândul la ea și încercam să uit tot ce îmi zisese el
despre ea.
Am așteptat-o la Universitate, dar nu a venit.
Am stat o oră. Am fumat țigară de la țigară. Mi-
am luat un covrig, am mușcat o dată din el și l-am
aruncat. Credeam că îmi era rău de la stomac,
pentru că nu mâncasem, dar îmi era rău din oase.
Tremurau și parcă erau moi. Trecătorii apatici erau
indiferenți la neliniștea mea. Am plecat spre apar-
tamentul unde locuia. O fi uitat că avem întâlnire,
mi-am zis. Nu a răspuns nimeni la ușă. Vedeam în
ceață. Nu mai auzeam niciun sunet. Și trebuia să
mă întorc acasă, unde îl găseam pe Cristian croit
pe mine. Nu te mai poți concentra, nu mai ai chef de
nimic. La muncă dai rateuri, nu mai ai grijă de tine
nici acasă, nu speli nici măcar un pahar... tralala,
tralala, mă ținea numai în șuturi. Dar... dacă avea
dreptate? Nu puteam să accept.
Stăteam de doi ani împreună (sau de trei? am
pierdut noțiunea timpului) fiecare cu camera lui,
el găsise apartamentul și era un chilipir, închiriat
de la o cunoștință. Își asumase rolul celui cu mai
multă experiență și mă cotonogea. Nu puteam să
plec de acolo, prețurile la chirii erau triple față de
cât plăteam. Dar nici să rămân nu mai puteam. Așa
se întâmplă dacă lași un om să-ți intre în viață, îi
accepți perorațiile despre cum e mai bine, începe să
creadă că are dreptate și, dacă nu faci ca el, devine
agresiv în discurs.
Îl și auzeam: Iar te-ai dus la ea, nu-ți mai bagi
mințile în cap, unde vrei să ajungi, gândește-te că
îți spun toate astea ca prieten, îți vreau binele. Nu
zic să nu ai o relație cu ea, dar trebuie să înțelegi
că o relație de dragoste este biunivocă, și de la tine
către ea și de la ea către tine, dacă este doar într-un
singur sens este dragoste oarbă, care te distruge. Ia
în considerare vârsta ei, ce vrea de la viață, să fim
serioși, nicio femeie nu vrea să se încurce cu un
prăpădit, angajat pe salariu mediu, pentru o relație
de durată. Hai să o luăm matematic. Prin reducere
la absurd, să presupunem că două paralele se întâl-
nesc într-un punct, în spațiu, dar cât le-a trebuit lor
să se întâlnească dacă sunt paralele? Doar printr-o
presupunere s-au întâlnit, a fost nevoie de o întrea-
gă gașcă de matematicieni ca să rezolve întâlnirea
dintre două paralele și nici atunci nu au reușit,
decât introducând termenul absurd. Așa este și cu
dragostea ta, voi sunteți ca două drepte paralele și
aveți nevoie de absurd să vă întâlniți. Ce, e greu de
înțeles că ea nu te vrea? E imposibil să-ți dai seama
că tu iubești în gol?
Am sunat la ușă, când am ajuns acasă, pentru
că nu-mi găseam cheile. Nu a răspuns nimeni.
Buzunarul stâng, buzunarul drept, spate, piept,
poate am uitat cheile la birou. Erau în geantă. În
casă, liniște. Dezordine. Mi-am pus Bolero de
Ravel și m-am apucat să gătesc o frittata, ca să uit
de tot.
A intrat val-vârtej Cristian.
- Ce bine miroase. Omletă?
- Frittata, i-am zis.
- Ce abureală! Adică omletă cu ce mai găsești
prin frigider, o șuncă, un ardei, ce-o fi peacolo,
dar e mai cool să-i zici frittata, adică noi nu mai
mâncăm mămăligă acum, mâncăm polenta, nu ne
mai face mamaie un pilaf, o ardem pe risotto și alte
rahaturi.
Mi-a trecut pofta de mâncare. Avea de comen-
tat despre orice. De fapt, nici nu mă asculta. Eu nu
contam. Doar părerile lui erau bune. Am aruncat
în farfurie ce gătisem, că nu mai știam cum să-i
zic, și m-am dus la mine în cameră. Laș. Cu capul
plecat.
În loc de salut, Cristian m-a luat la trei păzeș-
te. Nu era mulțumit că gătisem ceva, orice, nu mai
conta, important era cum se numește. Ce să-i zic?
Că i-aș fi smuls un picior și i-aș fi dat în cap cu el?
După câteva minute, m-a strigat să vin la masă.
Făcuse o salată.
- Dacă încetezi cu dădăceala, stau cu tine la
masă, i-am zis.
- Bine, a zis, de parcă nu se întâmplase nimic.
Am mâncat în liniște. Când mai aveam câteva
guri, Cristian mi-a zis să nu mă mai gândesc la
baba aia și să-mi caut o studentă, pe cineva mai
apropiat de vârsta mea, că doar terminasem facul-
tatea de doi ani.
- O s-o uiți la primul sărut proaspăt, o să zici că
planetele s-au aliniat special pentru tine când o să
simți ce înseamnă dragostea. Asta nu este dragoste,
este nevoie de dragoste. Nu știi să te porți cu fetele
de vârsta ta și cauți pe cineva care să te învețe. Ce-ți
spun eu acum e psihanaliză rudimentară. Cauți să
înveți de la femei cu experiență. Tu nu iubești, vrei
să înveți să iubești. Iubirea e o materie care nu se
predă la nicio școală.
Mi-am luat farfuria și m-am dus în camera mea.
O știa și pe-asta. Îmi venea să-i zic să se apuce să
scrie un compendiu cu sfaturi pentru îndrăgostiți
sau să facă un manual de iubire, care să se predea în
școli. Dar nu i-am zis nimic. El considera normal
să mă admonesteze cum mă prinde, eu nu. Dar el
nu știa. Nu i-o spusesem. Eram, mai mult ca nici-
odată, hotărât să îi spun ce mă deranjează. Chiar
și un frate, chiar și un părinte, dacă stă cu gura pe
tine continuu, te cicălește încă de dimineață, tot i-o
retezi la un moment dat. Dar trebuie să simți mo-
mentul, să fii în stare să dai replica cea mai potrivi-
tă, altfel ajungi la ceartă, cu urmări pe care poți să le
regreți toată viața. O să îi spun că m-am săturat de
morală, să-și vadă de treaba lui... dacă îi spun asta
o să creadă că am ceva cu el, o să zică: ce, io îți fac
ție morală? Îți zic ca prieten și dacă nu mă înțelegi
că îți sunt prieten, cel mai bun prieten și o să spună
apăsat chestia asta, înseamnă că nu mă vezi ca pe
un prieten, și e gata cearta. Mai bine îi spun că trec
printr-o perioadă dificilă, că am nevoie de liniște,
dar o să îmi spună că e din cauza ei, că o iubesc
ca și când aș trage sentimentele cu praștia, fără să
ating nicio țintă. Ce să-i zic? Voiam doar să nu mai
fie împotriva ei, să termine cu morala. Simțeam că
nu mă mai acceptă așa cum sunt. Simțeam că este
împotriva a tot ce fac. Am adormit.
Nu m-am dus la muncă a doua zi. Mă trezisem
fixat pe ideea că, totuși, Cristian avea dreptate.
Făcuse ce făcuse și mă trăsese în direcția ideilor
lui. Are casa ei, este matură, chiar, nici nu știam
câți ani are, vreo patruzeci, o fi divorțată? Habar
nu am. Dacă nu este divorțată, de ce este singură
la vârsta asta? Nu m-au interesat aspectele astea.
Pe el da, zicea că sunt hotărâtoare, că un om este
definit atât de trecutul lui, cât și de ceea ce face zil-
nic. Îngăimasem și eu că dragostea nu are nevoie
de nimic, cuvinte pe care mi le-am înghițit imediat,
pentru că erau o prostie mai mare ca mine pe care
trebuie să o uit imediat. De unde să știu dacă are
dreptate? Mă lăsam purtat de emoții nemaiîntâlni-
te și în drumul meu către ea nu aveam nevoie de
rațiune.
O cunoscusem la un eveniment literar, unde mă
luase Cristian mai mult cu forța și se discutase în-
delung despre o carte, Lolita, de Nabokov. A vorbit
cu patos la microfon, a citit din carte, iar eu m-am
dus la ea și am întrebat-o de unde pot să cumpăr
cartea respectivă, vrăjit de cuvintele ei. Mi-a în-
tins-o cu un gest firesc, de parcă îmi era datoare
și atunci am privit-o în ochi și nu am mai putut
să scap de privirea ei, care mușca din mine. Citise
și vorbise cu pasiune, ca și când ea scrisese cartea.
Gesticulase entuziast, încât ai fi zis că descoperise
24
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
rețeta pentru fericire. Am întrebat-o dacă este mai
bine să trăiești pe pielea ta dragostea sau să o tră-
iești din cărți. A zâmbit și a zis că este mai bine ca
fiecare să știe ce poate să dea și ce poate să primeas-
că. Am simțit că mă clatin. O singură privire a fost
de ajuns să-mi facă inima să meargă în cârje. Am
luat cartea și iam zis că o să am nevoie de ajutor
pentru a-l descifra pe autor. Nici nu știu de unde
am scos cuvintele. Fără ezitare, mi-a zis să o caut
a doua zi la Universitate. Am căutat-o înfrigurat.
Îndoiala că o să stea de vorbă cu mine s-a spulberat
când i-am întâlnit din nou privirea. Râdea fără să-
și miște buzele și se bucura doar din ochi. Simțeam
că sunt personajul principal din privirile ei, iar ea
joacă această piesă numai pentru mine. Sunt unele
momente când știi că persoana din fața ta te place,
fără prea multe explicații și fără gesturi de ajutor.
Știi, simți, trăiești.
Am băut o cafea împreună și a fost cea mai bună
cafea din viața mea. Ne-am mai văzut de câteva ori,
am vorbit despre cărți, mai ales despre Nabokov,
ne-am plimbat și am ținut-o o dată de braț, în
Cișmigiu, avea tocuri și mergeam pe o alee cu pie-
triș și nu i-am mai dat drumul până am ajuns la te-
rasa unde am băut o sticlă de vin alb și am mâncat
ravioli. Am condus-o acasă și atunci am încercat
să o sărut. Ce clișeu! Parcă mi-a dat un pumn în
figură când a întors capul.
Totuși, la următoarea întâlnire a acceptat să o țin
de mână. Și avea o palmă caldă, mică, ca un pui
galben de găină, de care trebuia să am grijă cu pre-
țul vieții. Ea, care vorbea mereu cu pasiune despre
te miri ce carte obscură sau despre o piesă de tea-
tru văzută recent, acum tăcea. Îmi plăcea tăcerea
ei, era ca liniștea dinaintea dezvăluirii unui secret.
Puiul de găină făcuse, în taină, o legătură între noi
mai puternică decât forța cuvântului. Simțeam
cum strângerea inocentă de mână face ca sânge-
le meu să curgă prin sângele ei. Vedeam circuitul
sângelui către inimile noastre. Era tăcută și privirea
ei nu mai era cea de la început, ochii ei deveniseră
ca două brațe care căutau o îmbrățișare. Și tocmai
când aveam de gând să-i spun ce simt pentru ea, a
fugit, cu o scuză penibilă, pe care nu am înțeles-o,
dar pe care am simțit-o cum zboară prin aer și cade
cu zgomot pe aleea din parc.
Nu am întrebat-o niciodată, în cele cinci întâl-
niri, câți ani are, cu ce se ocupă, dacă are copii sau
ce zodie este. Îi spusesem la masă, după ce băusem
sticla de vin, că ea este născută în zodia mea și asta
ar trebui să își treacă în biografie.
Am avut parte numai de refuzuri din partea ei,
dar nu m-au descurajat, am insistat și miam luato
peste ochi cu seninătate. Nu voiam să devin pre-
sant, să creadă că sunt obsedat de atracția carnală.
Puteam să o îndepărtez, să pierd sentimentul acela
de plutire pe care îl aveam în preajma ei, dacă fă-
ceam vreun gest necugetat.
Dragostea mea pentru ea era legată de sărutul
pe care mi-l dăduse pe obraz, după ce îi dăruisem
un mărțișor unicat. Era o speranță mică, dar de
ajuns pentru un îndrăgostit. Dar dacă era un sărut
de formă, ca un mulțumesc între prieteni?
M-am dus direct la ea acasă. Mi-a deschis ușa.
Avea părul răvășit și era îmbrăcată într-un tricou
negru, cu Janis Joplin. Cum să n-o iubești?
Nici n-am intrat și i-am zis că nu o s-o mai caut
niciodată, că între noi nu poate să existe o relație,
din moment ce doar eu mă consum (aici am zis ce-
mi trecea prin cap, mai mult influențat de vorbele
lui Cristian), că suntem ca două drepte paralele,
care nu se întâlnesc niciodată și că relația noastră
a fost un fiasco încă de la început, că știu că o fe-
meie ca ea nu are cum să se încurce cu un tânăr
încă bolnav de adolescență, am mai bălmăjit o serie
de cuvinte despre absurditatea relației noastre, nici
nu știam ce zic, iar la final i-am zis că eu nu sunt
cine crede ea, toate discuțiile noastre despre teatru
și literatură au fost doar ca să ajung în brațele ei,
pentru că îmi place de ea.
- Nu că nu-mi place să citesc, am subliniat, dar
m-am folosit de literatură pentru a ajunge în patul
tău. Știi ce? Când te-am văzut prima oară, nici nu
auzisem de Nabokov, l-am citit pentru tine, ca să
mă apropii de tine, ca să simt ce simți tu, ca să iu-
besc ce iubești tu. Nu mă impresionezi cu ochii tăi
mari și mirați, ca în fața unei invazii extraterestre,
nu-mi place cum te îmbraci, ca o puștoaică neîn-
țeleasă de părinți și nici nu agreez cum te tunzi, de
parcă ai fi în primii ani de liceu și vrei să impresi-
onezi pe toată lumea. M-ai respins de atâtea ori că
nu mai am încredere în mine, ori eu tocmai de în-
curajări am nevoie acum. Dar m-am lecuit, nu mai
am nevoie. La experiența ta de viață, ar fi trebuit să
știi că un tânăr iubește fără limite, nu se leagă de
detalii materiale, așa cum te legi tu, știu, îți e greu,
dar mă bucur că sunt așa cum sunt, nu cum ești
tu. Îmi pare rău că nu știi ce este dragostea, că nu
știi nimic despre puii de găină și despre plutiri. Ai
fi aflat.
A rămas cu gura căscată.
- La revedere, i-am zis mândru, mai ales că nu
se aștepta ca un cățeluș să înceapă să latre așa de
tare.
M-am întors, demn ca un ofițer de carieră și
m-am îndreptat spre lift. Dar m-am simțit tras cu
putere de tricou și băgat cu forța în apartament.
Ușa s-a trântit cu zgomot, la fel cum ma trântit
ea acolo, pe gresia din hol. Nu avea nimic pe sub
tricou. M-a dezbrăcat rapid și a făcut ce-a vrut cu
mine. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat și cât a du-
rat. A fost o explozie de îmbrățișări, în timpul că-
reia nu am auzit și nu am văzut nimic. Nu știam ce
mi se întâmplă, parcă fusesem purtat de o tornadă
și eram amețit. Am început să revin la normal abia
când am ajuns acasă. Palmele îmi miroseau a ea.
Cristian stătea, în hol, picior peste picior și
fuma o țigară de foi La Flor Dominicana. Sticla de
Hennessy era pe jumătate plină sau, mă rog, pe ju-
mătate goală. Cu paharul în mână, mi-a zis ironic:
Știi că ești mai luminos după ce faci sex?
M-am dus la mine în cameră, fără să îl bag în
seamă. De ce o fi zis asta? Ca să sublinieze că nu
am o relație adevărată cu ea? Să îmi arate că are
dreptate când îmi spune să o las? Sau se vedea pe
fața mea? Nu știam că împlinirea dragostei se poate
citi pe chipul unui om.
Îl uram. Trebuia să pun capăt relației noastre.
M-am gândit că o să mă mut cu ea, sigur mă iubea
și să-l văd ce mai zice atunci. Ea îmi zisese că ar
vrea să stea cu mine, da, așa îmi zisese, iar eu, îi
șoptisem la ureche că tot ce îmi doresc este să mă
mut în ea. A râs. Toate teoriile lui aveau să se pră-
bușească, la fel ca fructele neculese. Un om de ni-
mic, care dă din gură fără rost, care crede că le știe
pe toate, când de fapt el trăiește într-o iluzie creată
de neputințele lui. El nu știe ce este iubirea, dar face
pe atotștiutorul. Îi place să-și dea cu părerea, dar
nu are substanță, nu știe exact despre ce vorbește,
nu a trăit, doar face raționamente gratuite. Cred că
nu a iubit niciodată, nici nu știe ce este emoția și
atunci dă cu piciorul în iubire, ca vulpea care nu
ajunge la struguri și zice că sunt acri. Poate nici
nu este în stare să iubească. El este prostul, nu eu.
El este lașul, își ascunde sentimentele după vorbe,
pentru că nu poate să le dea curs. Cristian lașul! Ce
bine sună! Și ce bine mă simțeam când am ajuns în
acest punct.
Eram hotărât să-i spun tot ce gândeam chiar a
doua zi, la prima oră. Apoi să îmi fac bagajul și să
plec la ea. Am strâns prin cameră, mi-am așezat
hainele, doar să le pun în rucsac.
- Nu vii să bem un pahar împreună? a strigat.
- Ba da, n-am ezitat.
Am luat și furculița din farfuria cu care pleca-
sem în cameră la ultima ceartă. Fără nicio emoție
iam înfipt-o în cap. Țăndări s-a făcut. Erau numai
cioburi pe jos.
- Lașule, ai depășit momentul? a apucat să zică.
În treizeci de minute eram la ea. Mi-a deschis
și m-a îmbrățișat îndelung. O strângeam la piept
simțind că mă topesc în căldura trupului ei. M-am
privit o clipă în oglinda mare din holul de la intra-
re. O figură cunoscută mi-a șoptit complice.
- Ce este dragostea?
Orice aș face nu pot să scap de Cristian.
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
25
însemnări din
Mancha
Mierea, zahărul și sarea
■ Mircea Moț
Dorind să se cunoască pe sine, împăra-
tul din povestea Sarea în bucate, vă-
duv și lipsit de iubire, vrea să afle cum
se oglindește el în iubirea fetelor sale. După
cum se știe, fata cea mare îl iubește ca mierea
(„Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca
mierea”), iar fiica mijlocie îi spune tatălui fără
nicio ezitare că-l iubește „ca zahărul”. Fiecare
dintre cele două fiice răspunde în mod sem-
nificativ, atâta „o tăie capul pe dânsa, atâta și
vorbi” sau atâta „o tăie și pe dânsa capul și
atâta răspunse”. Dacă erau lingușitoare sau nu
(„fetele acestea erau lingușitoare și știau să-și
arate iubirea către părintele lor mai mult de-
cât o aveau”) interesează aici mai puțin, ceea
ce contează este faptul că ele își asociază tatăl
mierii și zahărului, ambele necesare alimenta-
ției și, în ultimă instanță, realității corporale
a împăratului.
Firește, împăratul se bucură auzind răs-
punsurile celor două fiice. Îmi place să cred
că această bucurie este determinată de dulce-
le celor două alimente („Împăratul se bucură
cât un lucru mare când auzi de la fetele lui
cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel
de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca
mierea și ca zahărul”). Mierea și zahărul nu
sunt lipsite însă de semnificații ce se cuvin
menționate.
Situată între între fluiditatea acvaticului și
consistența teluricului, mierea este socotită
un element sacru, aflat în „corelație cu lap-
tele matern”, sinonim al dulcelui nu doar din
punct de vedere gustativ, contând însă și sen-
surile sale „spirituale”. Simbol al înțelepciu-
nii, utilizată pentru prepararea unor băuturi
ale imortalității, mierea devine în egală mă-
sură „simbolul legăturii dintre cei vii și cei
morți” (Ivan Evseev). Or, să nu uităm, împă-
ratul din poveste este văduv, soția lui, menți-
onează basmul, trecând în lumea umbrelor.
Zahărul, concretizare a iubirii fiicei mijlo-
cii, îl plasează pe împărat într-o altă vârstă,
o perioadă a modernității, oricum alta decât
cea specifică basmelor, dacă avem în vedere
timpul în care a început să se fabrice zahărul
din trestia de zahăr.
În sfârșit, i-a venit rândul mezinei să măr-
turisească felul său de a-și iubi tatăl. Ea îl iu-
bește „ca sarea în bucate” și o spune într-un
fel ce o deosebește de surorile sale: „răspun-
se și ea cu fața senină, zâmbind cu dragoste
firească și lăsându-și ochii în jos, de rușine
că vorbi și ea”. Răspunsul trezește mânia îm-
păratului și fiica este alungată de la casa pă-
rintească, însă nu oricum. Mezina trebuie să
ia cu sine și sarea, lipsindu-l pe împărat de
această repudiată substanță: „Să te duci de la
mine cu sarea ta cu tot!”
Împăratul nu poate accepta așadar sarea,
pe care dicționarul de simboluri o reține ca
„simbol al hranei și al incoruptibilității”.
Alchimiștii o considerau bază a tot ceea ce
ia o formă. Acțiunea sării, combinată cu cea
a sulfatului de mercur produce tot ceea ce
este născut. Principiu stabilizator al corpuri-
lor, simbol al înțelepciunii și al echilibrului,
sarea este în același timp un agent purificator
(Nadia Julien).
Este suficient, cred, pentru a ne convinge
că împăratul este o ființă neîmplinită, mezinei
revenindu-i rolul de a-și ajuta părintele să se
descopere pe sine.
Văzând că nici surorile sale nu o cruță, fata
cea mică a împăratului își asumă o condi-
ție umilă. Își ia nu întâmplător „din casa pă-
rintească un rând de haine proaste și vechi”
pentru a trăi în felul acesta condiția umilă a
cerșetorului. Or, cerșetorul are niște semnifi-
cații nu pot fi neglijate. În limbile slave, sun-
tem informați, numele cerșetorului (ubog,
„al Domnului”) „atestă natura sa sacrală.
Cerșetorul putea fi trimisul zeilor (...) sau
strămoșul mitic venit în lumea celor vii. De
aici ospitalitatea, dar și frica față de cerșetor.
El poate fi și încarnarea demonului, a răului”,
cerșetorii fiind socotiți uneori „reprezentanți
ai lumii căzute în păcat” (Ivan Evseev). Fata nu
trăiește doar experiența unui cerșetor, ci și pe
aceea a rătăcirii, într-un fel a labirintului: „Și
pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt
împărat”. Într-un fel, asumarea condiției umile
și labirintul sunt niște probe pe care fata le tre-
ce, dovedind calități care îi permit să ajungă la
curtea altui împărat, unde are ea pregătește cu
subtilitate metamorfoza tatălui ingrat.
Să reținem că mezina alungată de acasă
ajunge ajutoarea chelăresei, care-i încredin-
țează cheile, ea având astfel acces la spații tai-
nice, inaccesibile altora: „Chelăreasa se bucu-
ră văzând-o că răspunde așa de cuminte, și o
luă să-i fie ajutoare. Îi spuse ce are să facă și
îi dete pe mână un vraf de chei din mai multe
ce avea”. De origine nobilă fiind, fiica împă-
ratului găsește satisfacție în lectură. Nu ni se
precizează ce cărți citea fata, dar un deosebit
respect față de cuvânt și plăcerea lecturii o
definesc pe deplin: „Unde să stea ea la vor-
bă deșartă, sau cu streinii carii veneau să-și
ia tainurile și merticurile? Unde să iasă din
gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte
de la cineva vreo asemenea vorbă, că se rușina
și găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu
care să închiză și gura cea mai farfara. Ea nu
sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curții,
ci, când își găsea câte nițică vreme de repa-
us, citea pe carte”. Fata se impune chiar prin
limbaj: „Din toate cuvintele cele înțelepte ce
ieșeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult
decât orice”.
Spațiul în care ea se manifestă este o că-
mară, căreia mezina îi impune o altă ordi-
ne. Curățenia poate însemna aici înlăturarea
unei ordini vechi, pentru a impune una nouă:
„Fata era cuminte și deșteaptă. Ea începu să
deretice prin cămară și prin dulapurile de la
care avea cheile și să puie fiecare lucrușor la
rânduiala lui”.
Frământatul și prepararea dulcețurilor nu
sunt la fiica cea mică a împăratului preocu-
pările unei bucătărese, ci manifestarea unei
origini nobile („Mă rog, fată de împărat nu
era?”), cu trimiteri spre orizontul spiritual al
celui care „citea pe carte”.
După cum se știe, fiul împăratului se în-
toarce rănit din război și mezina alungată de
la casa părintească îl îngrijește cu multă căl-
dură, dar ceea ce reține în mod deosebit aten-
ția este un anumit har al tinerei, acela de a-l
ajuta pe om să se descopere pe sine, har la care
ea va apela în finalul narațiunii: „Cuvintele
cele blânde și înțelepte ale fetei, mângâierile
ei cele dulci și neprefăcute, smerenia ei deș-
teptară în inima bolnavului o simțire ce nu o
avusese până atunci, iar mai mult decât toate,
cum știa ea să umble de binișor când îi prime-
nea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubeas-
că ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile
când punea ea mâna pe rănile lui”.
Pregătindu-se nunta fetei cu fiului de îm-
părat, tânăra are grijă să fie invitat și tatăl
său ingrat, gătind ea însăși bucatele pentru
el. Bucate în care nu a pus deloc sare, ci doar
zahăr și miere: „Iaca mireasa gătise toate bu-
catele pentru tată-său fără sare, ci numai cu
miere și cu zahăr. Chiar sarnița de dinaintea
lui era plină cu zahăr pisat, și degeaba lua bie-
tul împărat cu cuțitul din sarniță ce credea el
că este cu sare și punea în bucate, ele, în loc să
se facă mai bune de mâncare, se făceau și mai
dulci de pe cât erau, și mai cătrănite”.
Acel har dovedit în îngrijirea bolnavului
revine, după cum spuneam, în final. Tatăl ti-
nerei este ajutat tocmai de alimentele prefe-
rate, servite în exces, să se descopere pe sine
sub puterea unui „duh” (de data aceasta) al
fetei. Urmează iertarea. Nicolae Steinhardt
scria că a cere iertare și a ierta asigură intra-
rea „în contact cu paradisul”. Aci este vorba
de intrarea sub zodia unei veselii și a unei
petreceri (comesenie) ce plasează oamenii în
armonie cu ei înșiși și cu lumea: „Atunci tatăl
fetei mărturisi că n-a știut să prețuiască duhul
fetei sale și și-a cerut iertăciune. Fata, și ea,
i-a sărutat mâna și și-a cerut și dânsa iertă-
ciune dacă fapta ei l-a supărat. Și se puseră pe
o veselie și pe o petrecere de se duse vestea în
lume”.
Și mergând împăratul la un război, luă și
pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale
războaielor. Acolo, nu știu cum se făcu, nu
știu cum se drese, că numai ce îl aduseră aca-
să rănit.
Cuvintele cele blânde și înțelepte ale fetei,
mângâierile ei cele dulci și neprefăcute, sme-
renia ei deșteptară în inima bolnavului o sim-
țire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult
decât toate, cum știa ea să umble de binișor
când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împă-
rat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i
alina durerile când punea ea mâna pe rănile
lui.
Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să
gătească.
Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele
feluri de mâncare numai pentru un musafir.
Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca
să bage bine de seamă ca, aducând la masă
bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea
împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară
să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva,
că e primejdie de moarte.
Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a știut să
prețuiască duhul fetei sale și și-a cerut iertă-
ciune.
■
21
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
memoria literară
Urmuz la jubileu
■ Constantin Cubleșan
Personalitatea enigmatică a grefierului de la
Curtea de Casație din Bucureștii anilor '20
ai secolului trecut, ca și scrierile sale lite-
rare, nu mai puțin enigmatice, semnate Urmuz
(pseudonimul lui Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău)
au constituit, în genere, în epocă, subiectele unor
amuzante discuții de cafenea, chiar dacă asupra
acestor pagini bizare s-au exprimat scriitori im-
portanți, ele fiind considerate îndeobște în ha-
loul mișcării de avangardă la noi. Prezența lui
în literatura română a fost semnalată totuși, dar
numai atât (Chiar dacă în 1932, de pildă, Vasile
Voiculescu a ținut la Radio București o conferin-
ță dedicată în întregime acestuia, în care a accen-
tuat că „despre scriitorul Urmuz se poate spune
că e unic”), și în diferite întreprinderi exegetice.
Adevărata lansare însă în circuitul comentarii-
lor critice de anvergură a constituit-o sinteza lui
Nicolae Balotă din 1970, Urmuz (cu o reeditare
în 1997), relevând în el un autentic precursor al
literaturii absurdului, la noi dar și în lume, pro-
punându-l astfel între deschizătorii de drumuri
artistice înnoitoare. E de presupus că dacă studiul
acesta ar fi fost semnat de alcineva, ecoul propu-
nerii ar fi rămas la fel de puțin productiv ca în
cazul precedentelor intervenții critice, sumare,
dar autoritatea comparatistului clujean, care îl
plasa pe largi orizonturi de originalitate, a stârnit
dintr-odată interesul și, mai mult, ambiția de a se
descifra sensurile obscure ale ideaticii condensa-
telor sale poeme în proză sau romane (după cum
își intitulase autorul, diferitele producții), un
număr din ce în ce mai mare de critici și istorici
literari, esteticieni etc., lansându-se în a elabora
adevărate studii analitice, comparatiste, specu-
lative deopotrivă, așezându-l astfel pe Urmuz pe
un piedestal valoric, meritat, nici vorbă, dar ne-
verosimil până la acea dată. În 2014 eu însumi
am publicat o privire panoramică asupra exege-
zei urmuziene, de la începuturi și până la data
elaborării studiului, Urmuz în conștiința criticii,
însumând circa nouăzeci de contribuții interpre-
tative ale tot atâtor autori de marcă, între care și
cea a doamnei Ana Olos/Anagaia, Pelicanul și
Babița. Introducere în urmuzologie I (1998). A
urmat, în demersul acesteia, În subteranale tex-
tului. Introducere în urmuzologie II (1999), pen-
tru ca să continue cu o serie de articole și eseuri
publicate în diferite reviste, în principal în Curtea
de Argeș, patronată de acd. Gheorghe Păun, con-
tribuții pe care și le-a reunit acum în volumul În
căutarea lui Urmuz (Editura Eikon, București,
2022). E o muncă de ani de zile („Urmuz, care
mă bântuie de vreo 20 de ani”), cumulată aici, au-
toarea iscodind prin toate cotloanele existenței,
aparent insignifiane, și a laboratorului, nu mai
puțin obscur, al elaborării operei acestuia, în do-
rința (în strădania) de a-i reconstitui, din detalii
disparate, viața, circumscrisă epocii și mediului
frecventat, ca oricare alt individ de altfel, mai ales
detectând relațiile cu diverși scriitori (atât cât se
recunoaște) însă, foarte important, făcând rela-
ționări cu diverse opere literare, muzicale, plasti-
ce ș.a. de importanță majoră, care dau astfel o altă
perspectivă de înțelegere și de judecare a perso-
nalității scriitorului.
Dacă în primul volum construcția edificiului
critic se dezvolta pe aprofundarea sensurilor me-
taforice, parabolice, ale schiței Pelicanul și Bobița,
de data aceasta totul pivotează în jurul romanu-
lui Fuchsiada în coroborare cu Pâlnia și Stamate
(„Pâlnia și Stamate se bucurase deja înainte de
publicare de primirea entuziastă a grupului de
literați și artiști de față la lectura «romanului»
în interpretarea lui Ciprian, în toamna anului ce
trecuse (1922, n.n., Ct. C.). Poate chiar la Riegler?
(Vestită cafenea, în epocă - n.n., Ct. C.) Atunci
îi oferise Tudor Arghezi rubrica de umor din
revista lui. Tot atunci, prezent și el, Marcel Iancu
a schițat portretul ce-l arăta atât de viril. Se lăsase
greu convins, dar, odată ce-și văzu «romanul» ti-
părit, Demetru, de acum «Urmuz» deveni alt om,
încrezător în valoarea scrierilor sale. Le-a tran-
scris cu grijă într-un caiet cu coperte de culoarea
vinului, decis să le publice în volum”).
Ana Olos/Anagaia identifică lecturile lui
Urmuz - romanul Thalassa al lui Macedonski sau
cugetările filosofice din Așa grăit-a Zarathustra
constituind repere în preocupările scriitorului
- apoi influențe (de reciprocitate?) ce se recla-
mă, din Camil Petrescu (Patul lui Procust, Jocul
ielelor), apoi, capitole cu speculații (?!) surprin-
zătoare în care se fac interferențe cu scrierile
unor Papini, Kierkegaard, Baudelaire, Balzac
ș.a.m.d. Interesantă se afirmă relația erotică (!?)
cu o anume Maria, prezentă în corespondență,
și nu în ultimul rând angajamentul său militar
în anii primului război mondial (mobilizarea la
Bârlad), care completează fișa biografică, mai
detaliată decât aceea privitoare la funcționarea
ca jurist la Cocu/Răchițele în județul Argeș, fi-
rește, legăturila cu orașul natal Curtea de Argeș
și mult mai mult cu capitala. Peste tot, autorea
insolitei biografii urmuziene caută și deslușește,
ca un veritabil detectiv, legături sociale dar mai
ales afinități literare. E adus la vedere un întreg
arsenal de supoziții („dacă ipotezele acestea sunt
pur fanteziste, am putea, totuși, admite...”) care
dau personalității lui Urmuz dimensiunile unui
scriitor de reală elevație, impus cu generozita-
te după enigmatica sa moarte, sugerând că ar fi
putut inspira pe Camil Petrescu pentru destinul
eroului său Andrei Pietraru din Jocul ielelor: „Și
dacă nu s-a întâmplat așa, figura și mai apoi si-
nuciderea lui Demetru-Urmuz se va fi imprimat
în memoria scriitorului «autenticist», căutător de
modele vii pentru un nou roman. Și n-ar fi de
mirare. Grefierul îngrozit de publicitate în timpul
vieții, după misterioasa lui sinucidere a devenit
un subiect la ordinea zilei, atât în lumea celor
din teatru, cât și a literaților. Articolul lui Tudor
Arghezi, susținând că Urmuz este adevăratul
autor al piesei Omul cu mârțoaga și nu George
Ciprian, l-a adus din nou în prim-planul discu-
țiilor de la cafenea. Tipărirea, în 1930, a prozelor
ce circulaseră până atunci oral va focaliza atenția
în primul rând asupra rolului său de premergător
al avangardei”.
Întreg demersul acesta speculativ trecând prin
grila unui bogat suport documentar precum și
a unor controversate opinii critice, face să înțe-
legem și să apreciem o mare pasiune (afecțiune
chiar) pentru scriitorul Urmuz, așa cum arareori
ne este dat să aflăm printre cei care întreprind
ample doctorale monografii, de obicei aride și
greu de digerat. Ana Olos arată multă empatie în
cercetarea sa, punând în mișcare o debordantă
fantezie critică intuitivă acolo unde documentul
lipsește, dând astfel contur, cu valențe de reali-
tate fascinantă, unei personalități ce se păstrează
în memoria literaturii române mai degrabă ca o
strălucită iluminare novatoare accidentală.
Monografia În căutarea lui Urmuz de Anagaia/
Ana Olos se înscrie într-un amplu program de
manifestări jubiliare preconizat (inițiat și condus
de acad Gheorghe Păun) pentru anul 2023 când
se vor împlini 140 de ani de la nașterea, la Curtea
de Argeș, a lui Urmuz (n. martie 1883 - d. no-
iembrie 1923, marcând astfel o dublă reverență).
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
27
crochiuri
Pragul
■ Cristina Struțeanu
Mă îndemn și nu mă îndemn... Trag aer și
apoi, după o vreme, uite-mă cum îl su-
flu înapoi, când vâjâit, când ușurel, abia
șoptit. Nu e simplă respirație, ci altceva. Un soi de
ocrotire și de tăinuire. Parcă-i o înnodare, o încolă-
cire de mici șerpi înăuntru, care mă înfioară. Cum
nu? Chiar nu pot s-ascund asta. Parcă acolo, adânc
în mine, va să dea ea, răsuflarea, de cel mai neștiut...
necunoscut. Hm. Să nu afle nici dumneaei, gura de
aer, cât mi-e de teamă și de greu să-mi fac vânt și
să încep...
Așa-și spunea ea, zile de-a rândul, care s-au făcut
săptămâni, luni, și în urmă, pe încetul, aproape ani.
În fața paginii albe, goale, despuiate. Totuși, nevo-
ia de a mărturisi acel ceva nenumit, dar presimțit,
începea s-o apese. Și vorba vine... „pagină goală”. O
expresie ce-a ajuns încet-încet învechită rău și, că
tot era vorba despre suflu, a devenit răsuflată. În
fond, ultimii mohicani ai scrisului pe foaia de hârtie
ar trebui admirați, nu luați peste picior, cu trauma
lor în fața paginii neîncepute...
Cum se mai schimbă toate. Și cât de repejor te
iau pe sus, iar răgazul, tihna de-a le pipăi, de a le
pricepe, zboară. Acum, acum să fie, nu altădată-ni-
ciodată. Mai ales că acest lucru e singurul bătut în
cuie pe lume deocamdată. Care lucru? Care să fie!?
Plecarea. Plecarea de aici. Despre asta e vorba,
pur și simplu!
Pragul...
Dar i se cuvine ei să bată câmpii despre asta? Nu
se simte pe sine nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci
muiere total obișnuită. Mă rog, om. Nu bărbat, nu
femeie, nu yang și yin dimpreună, care ar coexista
în tine, nu copilul interior, ci ființă oarecare ce și-a
parcurs făgașul, fără isprăvi și fără să fi stat mult la
răspântii. A curs în albia vieții, uneori lin, alteori cu
zbateri și prăvăliri, iar acum s-a trezit c-o frământă
și-o răsucește ce și cum sau cum și ce va fi de aci
înainte. Iaca poznă! Când nu mai e timp de nimic.
Nici măcar de stat pe gânduri. De rumegat. Dar
ea se trezește că și-ar dori, ar îndrăzni să vrea să-și
poată ține firea. Doar atât! Și ce, e puțin?! Deloc și
defel. Să-și poată păstra cât de mult starea conști-
entă. Se zice că intenția naște realitatea! Oare? Să
încerce să caște ochii spre ce li se arată celor aflați pe
patul de... Ocolește cumva cuvântul spăimos pentru
mulți. Ăla... Cică marea frică este de Necunoscut. Îi
vine să zică: Aiurea! Se cam îndoiește de idee și apoi
ar trebui ca aventurierii să adore „marea trecere”,
cum e numită Doamna Moarte. Și sunt destui de
felul ăsta... Cei pe care îi atrage și îi bucură ceea ce
încă n-au gustat, n-au aflat și n-au mirosit.
Și apoi care „Necunoscut”? Altă idee teribi-
lă și străveche este aceea că e vorba de fapt despre
Întoarcere... Acasă. Credințele de toate felurile por-
nesc de aici. De aici și acel Dor fără nume, adesea
răscolitor și sfâșietor, care te seacă și nu-l poate
stinge nimic. Un fel de ceață ce te pătrunde adânc...
Acea senzație că nici o fericire, nici o bucurie nu-ți
poate ajunge deplin sau pentru un timp nesfârșit, fie
și doar lung. Toate-s părelnice și trecătoare.
Și nu e obsesie, nu, deloc. Ci un adevăr de neștir-
bit. E în ea.
Și nu se poate opri. Se pornise un tăvălug și-o
lua la vale, fie de râdea cu cineva, fie de căsca a lene
înainte de somn sau tropăia când pe străzi, în oraș,
când pe poteca spre pădure, în cătunul de la munte.
Hotărât lucru, da, era în ea. Nu știa când înghițise
asta, dar știa sigur că de acu nu-l va putea scuipa de
acolo, din lăuntrul ei. Gândul.
Sigur că a răsfoit acea Bardo Thodol tibetană,
dar n-a copleșit-o, i se păruse prea îndepărtată, din
alt univers, o altă lume. Despre Cartea morților
egipteană doar a auzit, n-a pipăit-o, însă îi plăceau
nespus desenele, pictogramele și hieroglifele, de pe
pereții interiori ai mormintelor lor, cele simple sau
cele făloase - piramidele. Însă Cântecele Zorilor, de
la noi, astea da, o făcuseră praf. Mai ales că le-a as-
cultat, nu doar a citit despre ele. Se cântă spre zări, la
crăpat de ziuă, întâia geană de lumină, din ceardac
sau de la fereastra deschisă a celui plecat.
Soarta a împins-o sau ea a atras drumurile spre
sate uitate... I s-au dăruit. Le-a întâlnit și le-a străbă-
tut. Au înfiorat-o bocetele adevărate, neprefăcute,
străvechi, cu ritmul și ritualul lor anume. Cu mâini-
le ce se prind una de alta și se răsucesc apoi deasupra
capului. Ce se clatină lent, de parc-ar duce greutatea
lumii întregi pe creștet. Cu palmele în sus, spre cer.
Și cu picioarele ce stau pe loc, dar se leagănă, pur-
tând greutatea trupului când dreptul, când stângul.
Așa... Toate obiceiurile cuvenite la pierderea unui
membru al acelei mici colectivități și, Doamne, câte
nu sunt! Își amintește câteva întâmplări chiar de ne-
uitat. Un biet om suferind, undeva prin Vrancea, ce
„nu pleca” și se agăța de viață, fusese scos din odaie
și așezat pe pragul casei. Prag! Se socotea că nu pu-
tea ierta pe cineva sau era el neiertat de vreun altul.
De aceea iertăciunile dezleagă, curăță, dau avânt,
rup legături ce te țintuiesc precum ghiulele pe oc-
nași. Te eliberează să poți zbura. Văzuse și-n alt loc,
prin Șureanul, un om pus de ai lui pe prag, tot ca
să-i ușureze pornirea... Și îi înșirau numele tuturor
cunoscuților, rude sau vecini, colegi de școală, prie-
teni sau tovarăși de muncă, unii cu care, iată, se pare
că nu-și vorbea de mult, uitase și de când. Oamenii
rosteau mai curând porecle, adăugând „cutare te
iartă, iartă-l și tu pe el”... O litanie aproape nesfârși-
tă, că mereu se mai trezea cineva care-și amintea de
alt nume și-l rostea. O impresionase. Plecase aiuri-
tă, îngreunată de acea scenă, pe care a purtat-o apoi
în sine, fără să se poată dezbăra timp îndelungat. Ce
încărcătură! Poate pentru că nu-i venise încă vre-
mea să priceapă. Totul fusese menit întru ușurare
a acelui suflet aflat pe prag... Să poată apoi zbura ca
puful de păpădie.
Sigur că i-a plăcut tare și Cântecul bradului, cu
tot ritualul tăierii și aducerii lui din pădure, spre a
sta la căpătâi de voinic. Și cununia cu drușcă a celui
mort nenuntit, din Maramureș mai ales. Și focul de
pe mormânt în întâia noapte, ca să nu se sperie cel
vârât în groapă de cățelul pământului, ce-l va amuș-
ina. De împufarea mortului viu, prin Oltenia, spre a
nu mai pune la cale întâmplări de neîntâmplat, da,
tot auzise. Nici n-ar fi lăsat-o să vadă, să participe.
Erau pe ascunselea, în miez de noapte, cu acordul
jandarmului și al popii, ce se vor fi jurat că nu știu
de așa ceva, sigur... În Apuseni, văzuse cum udă în-
truna, din ulcior, roțile carului ce-l duc pe „dalbul
pribeag”, să-i fie totul lin. Pumnii plini cu mone-
de zvârlite-n drum, la răscruci. Mesele de pomeni
cu rânduri, rânduri de colaci, puși unii peste alții
și mesele împreunate una de una, de la altar la ușa
bisericii. Colaci și pe scaune, și alături, pe jos, în co-
șuri cu ștergare albe, albe. Ce popor mai avem și noi
și mult ce-l beștelim astăzi, de tot ce ne năzare... O,
dar asistase și la priveghiu vesel în Munții Orăștiei,
obicei venit de hăăt, demult tare. Sau la jocul cu
măști din Vrancea. Văzuse-n Mehedinți covățica
de dovleac, dată pe pârâul Izvernei, la care venise
și Cousteau să cerceteze puritatea unică, de cleștar,
a apei din peșteră. De bună seamă i-ar fi plăcut și
savantului acest obicei, prin care se verifica soarta
celui plecat, se testa cum alunecă pe apă și pâlpâie
lumânarea din troaca miculuță. Și ar mai fi, numai
că toate astea le amintește doar de dragul lor și de
bucuria ce a avut să le fi întâlnit, cât aproape că nu
se stinseseră... Pe ea, acum, apropierea Pragului ei o
oprea-n loc.
Și se pornise tăvălugul. Își dorise ca, în urmă,
când îi va veni și ei vremea, să nu fie „dusă”, ci să-și
poată pipăi plecarea...
Vasăzică să vadă, să caște ochii. Atunci. Doar a
prins și ea, a băgat de seamă o dată, de două ori,
o astfel de încremenire a privirii celui ce pleacă în-
tr-un Undeva, în clipa din urmă. Mai precis câteva
momente înainte. A auzit răsunând și întrebarea
- Ce vezi?, din partea celor ce vegheau. Îi măcina
curiozitatea, se vede. Sigur, și pe ea o rodea, dar nu
întreba. Niciodată nu întrebase, privise doar, piro-
nită. I se povestise despre vedenii lugubre ale unor
foști tirani. Poate erau reale, poate ba. Scrieri, filme,
tablouri, treaba lor...
Visase cândva - și-și amintea bine, ce mirare!
- cum că se afla pe un scaun de dentist coborât la
maximum, aproape orizontal, cu un fel de apara-
tură uriașă de care era legată prin fire îmbârligate și
patru bărbați în halate albe se foiau în jur șopocăind
între ei. I-a întrebat franc: - Domnilor, urmează să
mor și studiați fenomenul? Iar ei au răspuns la fel
de franc și de sec: Da! Atunci se ridicase ferm: Sunt
de acord, n-am nimic împotrivă, dar când vreau eu.
Nu acum.....Și ieșise, lăsându-i bosumflați, în vânt,
cu toate cablurile piuind și aruncând scântei de ava-
rie... Nu se așteptaseră să fie atât de prezentă, și-i
stupefiase. De ce-și amintea, nu știe.
În schimb, știe că avusese odată asemenea su-
părare, de fapt un șoc, că uitase de ea brusc, nici
urmă de vreo percepție a sinelui. Și se pornise să
audă un țiuit lung, neterminat, și plutea, aluneca...
Era în picioare, nemișcată, un glissando intermina-
bil spre zări îndepărtate, unde, în cele din urmă, a
sfârșit prin a se pierde. S-a topit într-o lumină. S-a
destrămat. O absorbise... Avusese limpede senzația
culoarului, a tunelului, dar n-o gâtuia, n-o apăsa,
doar o strângea puțin, o strâmtora, oricum n-avea
puterea să observe decât cu coada ochiului. Totul
era cenușiu, cleios. Până a dat de lărgimea orbitoa-
re. Iar lumina la care a ajuns era lichidă, o îmbăia,
se înecase în ea, devenise o simplă picătură doar, în
oceanul acela...
Cât despre auz, știe clar că simțul acesta mai
dăinuie o vreme. Chiar de la ea, de la anesteziile la
operații ce le-a pătimit. Piere ultimul și apoi revine
cu mult înainte de trezirea deplină a bolnavului și e
straniu sentimentul, cu lumea vorbind în jurul tău,
în timp ce tu nu te simți acolo, nu te simți nicicum.
Însă auzi! Își amintește cum, copilă de liceu fiind, se
înfiorase la scena descrisă de Călinescu în „Enigma
Otiliei”, la moartea bătrânului Giurgiuveanu, când
rudele s-au pus pe răsturnat salteaua cu muribund
cu tot, să cotrobăie dedesubt. Parcă i se întâmpla ei,
cu așa tremur o ține minte și acum. De fapt, într-un
anume fel chiar i se întâmplase, în copilărie, când
se vedea în vis deasupra patului, captivă cumva pe
tavan... Iar mama, jos, aplecată cercetător deasupra
trupului ei adormit. Totuși era altceva.
A întâlnit persoane ce-și urează, unii cu zâmbet
zeflemisitor și autoironic, alții dimpotrivă, cu pace
21
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
și prietenie caldă, de parc-ar ști ei ce știu, își urează...
„moarte bună”, în loc de zi bună sau noapte bună.
Chiar așa. A auzit cu urechile ei, a vrut s-o facă la
rândul său, doar înaintaseră cu toții în drăguța de
vârstă, dar n-a îndrăznit. Unii s-ar fi supărat. Și, ce
paradox, tare nu voise să aducă nimănui supărare.
Curiozitatea e aceea că mulți se lepădaseră de ea,
uite așa, lezați de te miri ce ea n-avea habar... A ur-
mărit-o mult timp asta...
A dorit cu foc mare să fie conștientă de fiece cli-
pă, atunci când a născut. De fiecare dată. I se părea
un act teribil, un eveniment cu sens mare, în care
contează, atârnă mult, să înțelegi ce se întâmplă. Nu
făcuse niciun fel de cezariene, se asmuțise asupră-i
și voise să perceapă cum trece Pragul mica ființă ce
venea, bebelușul. Aș, n-a fost în stare, durerile erau
totdeauna prea mari și devenea confuză, nicidecum
limpede. Asta o zbârcise, acum însă va putea?
Acum, când e o inundație aiuritoare de infor-
mații ezoterice, de știutori ai conceptelor orien-
tale, asiatice mai ales. O vreme, dinspre biserică,
emana doar credința trupului-închisoare, din care
sufletul palpită să scape ca din colivie. Asceza creș-
tină pomenea despre bucuria Domnului la ador-
mirea drepților lui. Iar drepții, - și aflase despre
Părintele Niculae, Nicu Steinhardt, despre Părintele
Stăniloae, despre schimnicul Paisie Olaru - fuseseră
în acele clipe din urmă precum pruncii, sfielnici, cu
inima cât un purice și cu nădejdea cât roata carului.
Nu-i normal să fi fost astfel?
Din lumea taoistă, budistă și a altor asemenea
desfășurări de gândire, cu ecou puternic astăzi în
occident, venea vestea descoperirii, în interiorul
unor statui ale lui Buddha, a unor schelete ascunse
de monahi în poziție lotus. S-au făcut radiografii ca
mumiilor egiptene... I-au găsit mortificați prin as-
ceză și în stupe singuratice, în creier de munți. În
aceeași postură. Și ce-i cu asta? Ei nu-i spune nimic,
era doar un act de supravoință. De depășire de sine,
cel lumesc. Pe care-l poate înțelege perfect. Ce sco-
fală-i asta? Își imaginează până la trăire nemișcarea,
țiuitul ei, plutirea, zborul... Ceea ce o zgândăre sunt
așa zise tehnici ale micii morți, ce te pregătesc pen-
tru marea moarte. Se zice că cei care n-au exersat
din timp nici nu-și dau seama ce li se întâmplă. A
întâlnit fraza: Arta de a muri e o știință. Ce să facă?
I-a venit să râdă de formulare, deși-i pricepe sensul.
Semnele morții apar cu șase luni înainte, - spun
„știutorii”- când încep să se desfacă legăturile mag-
netice, ce se slăbesc ici-colo, se șubrezesc trep-
tat-treptat, și, odată cu ultima, se desprinde sufletul.
Întâlnise prin sate bătrâni ce știau bine totul, ca din
carte, și-și povățuiau fiii să facă așa sau pe dincolo,
să plinească rosturile. Să-i grijească. Să pună șaua
pe cal și să meargă să cheme oamenii, să-și ia ier-
tăciunile. Știau ziua și ora când va să fie Plecarea...
Și cât de firesc era totul. Cum să taie vițelul sau ber-
becul pentru praznicul de îngropăciune. Că de aici
vine cuvântul „petrecere”, de la petrecerea pe cel din
urmă drum... În fond și „a face de petrecanie” tot de
aicea vine. Și câte și mai câte. Îi ascultase cu ochii
măriți pe cei ce povesteau de vreo moarte clinică.
Cum s-a ridicat din copârșeu Al lu’ cutare și nimeni
nu s-a uimit, nici o babă n-a țipat și el a dus-o îna-
inte pe firul, ce-i fusese întrerupt o țâră, al vieții și
a mai avut copii, numa’ nu se mai clintea de la ce
era drept, nu mai înjura, postea, mergea la slujbe,
cale de multe verste, făcea în jur tot binele ce-l pu-
tea face.. Nicio mirare. Venea de la sine. Omul se
înnoise pe sine.
Ieșirea sufletului ar fi prin poarta prin care a in-
trat sau prin chakra pe care a folosit-o cel mai des
în viață, ușa care i-a fost universul fiecăruia... Dintr-
astea nu spun bătrânii țărani, ci, mai nou, cei școliți
prin China și aiuri... Când va veni marea plecare,
te poți însă strădui să-ți iasă sufletul prin ochiul pi-
neal, al treilea, sau prin creștet, coroana. Și atunci
va fi fiind o plecare cu putere. Cel mai important
lucru e să-ți materializezi intenția de a petrece bine
între cele două lumi. Acolo unde sufletele, ca pești-
șorii în acvariu, se rotesc. Se volburează, plănuind o
nouă întrupare aici. Cum? Se întreabă ea, mijind a
zâmbet, că nu se știe vreo puternică, vreo luptătoare
în niciun fel, doar o doritoare de a ști. Se pare că e
o tehnică specială pentru asta. O fi, cum nu. Dar e
bine păzită, că n-o merită oricine.
Ascultase un cuvântător cu oarece har zicând că
- se știe - isihaștii se concentrează asupra buricului,
acel omphalos, ceea ce le născuse și o poreclă prin
vremi. Doar de acolo pornește lanțul ADN-ului,
alfa și omega, miezul tuturor meridianelor corpu-
lui. Și omul nostru și-l închipuia pe Dumnezeu în-
cepând șnurul, ca pe un ciorăpior cu croșeta. Un
bunic ce croșetează. Iar buricul e deci punctul prim.
Avea ea o pictură, primise în dar un tablou, cu
un pământ, o țarină, în secțiune, unde se străve-
deau semințele orânduite ca într-un lanț ADN. A
dus-o gândul la elegia lui Nichita, cea de-a 11-a,
cu Muncile Primăverii. Toate aveau sens, dar nu-l
pricepuse la vreme: „Dar mai înainte de toate / noi
suntem semințele și ne pregătim / din noi înșine să
ne zvârlim în altceva / cu mult mai înalt, în altceva /
care poartă numele primăverii / ....A fi sămânță și a
te sprijini / de propriul tău pământ...”.
Primăvară, început. Alt ciclu. Unul nou, nou.
Pământul din care pornești plecarea...
Și uite așa, cordonul ombilical este „coarda de ar-
gint”, cum o numește Ecclesiastul. Între trup - vasul
de lut - și suflet e dar această coardă, căreia-i vine
vremea de-a se rupe... Odată și odată. De aceea pun
țăranii, în ulcică de pământ, lumânările ce-s arse
atunci și apoi o sparg la înmormântare. Să nu se mai
poată piti cumva sufletul în ea, în oala ca un pântec
de femeie, și să rămână pe aici fără de trup. Să se
ducă, de i-a venit vremea ducerii Dincolo.
Între suflet și spirit, vibrează coarda de aur.
Despre asta chiar nu știe nimic... Iar între spirit și
corpul Yang nemuritor se află coarda de diamant.
Când se desprinde și ea, drum bun în Infiniiit...
Evoluția s-a fost săvârșit.
Dragul de trup frânt, înfrânt, mașinăria perfectă
care a fost și s-a uzat ușor, ușor sau rapid, trebuie
să aștepte cele trei zile îndătinate. Pentru că vine o
lumină și te ia abia în a treia zi... Iar tu, sufletul celui
răposat, trebuie să poți să-ți aprinzi plexul solar și
vei parcurge acea ultimă parte a Plecării ca un tren
cosmic... Ooo...
Totuși o încearcă gândul c-a fost, poate, vorba
despre... Marea DRAGOSTE Cea unică, între su-
flet și trupul său. Nu cum c-ar vrea să se lepede mai
iute și mai desăvârșit de el. Nu îi e greu? Poate că
ruptura asta doare cumplit și nu la propriu... Doare.
Și amintirea conviețuirii... Și aici nu cumva intră și
povestea cu animus și anima, despre care vorbesc
filosofii, întâlnirea cu umbra?...
Și dacă-i pe-a dreaptă, dintre câte obiceiuri ne-
maipomenite a cunoscut și le-a înșirat aici, mai
apropiat de inimă i-a fost cel numit „morminții din
grădinuță”. În acele sate de munte unde umbli doar
pe poteci și nu-s drumuri, unde zestrea muierii o
aduci pe cal și n-ai putea să aburci astfel tronul cu
răposatul, deci cimitire nu-s, acolo taica și maica,
moșu și buna, frățânii ce s-au dus, se îngroapă în
curte, printre nalbe și dalii, adesea mai înalte de-
cât crucea. Iar crucea e colorată, cu mult albastru
cald, uneori și zugrăvită cu soarele și luna, cu stele,
și chipul Domnului printre ele. Și mai are două aripi
apărătoare, uneori și pasărea-suflet în creștet. Chiar
cunoscuse o cruceriță - curios că-i meșteșug de
bărbați - căreia îi ziceau oamenii „sufletoaia” Nu se
înlocuiesc crucile cu altele mai țapene sau de piatră,
atunci când cad sub zăpezi. Se lasă culcate până dis-
par de tot înghițite de pământ. O vreme, se reazemă
doar de vreun pom. Și, cu timpul, se îndesesc muș-
uroaiele și poți vorbki cu ai tăi, cei duși, privind pe
geam, spre fundul grădinii. De ce să mintă, așa și-ar
dori să-i fie masul din urmă, c-o mână de cenușă
doar, între mestecenii și ienuperii ce-i au în curte.
Să nu-i țină nimeni de seamă, nici alor ei să nu le
pese decât puțin, la început. Că oricum e acolo, deși
a zburat de mult.
Și, Doamne, câte n-a mai auzit și câte n-au
atras-o de-a lungul vieții. Valentina, pare-i-se
Gârbea, Gârlea sau Gâdea, acea oarbă clarvăză-
toare din Iași, din Dobrovăț, îi spusese că ea vede
la slujbele de înmormântare, cum stă martor su-
flețelul, deasupra tuturor. Și e atent, tare atent. La
oamenii veniți și la cinstea ce-o dau trupului din
sicriu. Apoi cum pleacă, se înalță precum o mică
bulină de culoare, un balon pirpiriu, ca să-i caute
pe cei asemenea lui. De acum, nu se mai ameste-
că toți între ei. Se separă. Cei azurii, apoi cei verzui
sau gălbiori stau grupați diferit... Cel mai sus ar fi
cei argintii sau alburii, transparenți. Și cel mai jos,
cei maronii roșcați, materialnicii și răuvoitorii... Mă
rog, e cumva simplist, dar ea n-are a comenta. Mai
ales că a călătorit cu Valentina într-o mașină, când
aceasta se rugase aprig de șofer să nu dea bice, s-o
lase domol, că la răspântia ce urma se adunaseră
gogoloi puzderie de buline dintr-astea malefice, să
adaste un strop. Zis și făcut. Ce s-a mai întâmplat?
Au ajuns în cele din urmă și, acolo, chiar au adăstat
lung timp. Circulația era întreruptă. Un teribil ca-
rambol de mașini ciocnite și răsturnate! Așa se dis-
trează roșcații, zisese femeia oarbă. A rămas cu gura
căscată? Bineînțeles. Asta fusese pe când Valentina
era încă muiere simplă, n-o atrăsese huzurukl, nu
se combinase cu doctori și nu cerea bani pentru
serviciile ei...
Ei, dar după înmormântare urmează tărășenia
cu cele 40 de zile, atât de simbolice, de călătorie
a sufletului ultima oară pe pământ, în tot locul.
Nevăzut, necunoscut. Despre credințe de tot felul
s-au auzit câte toate. Ea nu se poate abține să po-
vestească despre ultimul lucru ce putrezește din
vasul de lut, trupul, după aceste 40 de zile... E vor-
ba despre... Limbă. Teribil. Rostitoarea de vorbe,
palavre, trăncăneli deșarte. Dar și purtătoare sacră
a Cuvântului. De iubire. De admirație și prețuire.
De alint. Sau dimpotrivă. Clevetiri, ură și blestem.
Invidii și batjocuri, bârfe, ironii și zeflemeli, luare
în râs a celuilalt... Șfichiuitoarea limbă... Ascuțita
armă. Ucigătoare de tandrețe și duioșii, plină de
minciuni și invenții pe seama altuia. S-a cutremurat
aflând. A rămas fără grai. Aici intră și neiertările,
crede ea. Cei ce n-o pot face, de limbă au fost sau
li s-a părut a fi răniți. Straniu, straniu... Apoi expre-
sia aceea: „cu limbă de moarte”, ce mai încărcătură
are...
Și stând ea așa, cu privirea pierdută în zări, cu
ochii agățați de dansul norilor, cu fâșâitul vântului
prin ramuri și rămurele, simte o mișcare. Vede aie-
vea alături o umbră plăpândă. Întoarce capul încet,
pe nesimțite, și pițigoiul nu se sperie, nu zboară.
Stă în bună pace, înfipt pe bucata ei de brânză din
farfurie și o ciugulește tacticos. Aici pe masa din
curte, de sub frasin. Înalță căpșorul și o ațintește cu
ochișori vioi. O săgetează. Și-și înfige cioculețul mai
departe, nesmintit. N-o bagă în seamă. E de-a noas-
tră părea a crede el. De-a pițigoilor. Iată sensul. Ăsta
este. Să fii de-a pițigoilor...
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
comentarii
Despre identitate politică
și simbolică
■ Adrian Lesenciuc
Pentru cartea lui Andrei Dosa, Multă forță și
un dram de gingășie1, s-a creat un anumit
nivel de așteptare din partea cititorilor și
comentatorilor de egoficțiune, în linia construită
nu în jurul unei școli de literatură, ci în jurul unei
instituții care diseminează asemenea producții,
Editura Polirom, printr-o colecție foarte cunoscu-
tă. Noul roman al scriitorului brașovean - Andrei
Dosa este înainte de toate un poet și un traducător
remarcabil - este unul care se înscrie pe linia în-
cercării de definire identitară și de analiză a unui
parcurs cu tentații și alunecări, care insistă pe mar-
ginea acestor tentații ale marginalului în raport
cu forme de manifestare a puterii, pe raporturile
centralității cu periferia și pe schimbările de per-
spectivă în acord cu angajarea excentrică, prin ur-
mare valul de entuziasm creat în preajma apariției
și ulterior acesteia sunt justificate. Dar romanul lui
Andrei Dosa, din fericire, nu se limitează la un set
de parametri tematici și stilistici, nu este un roman
fragmentar, nu urmează o formulă sau un traseu al
vreunuia dintre egoprozatorii maturi și nici nu se
aliniază, decât în mică măsură, unei problematici
a marginalului, adicției, alunecărilor din roma-
nele egoficționarilor douămiiști. Este un roman
consistent, coerent - subliniez această coerență,
care disonează puternic cu un fragmentarism deja
canonizat ideologic -, care propune a se înscrie
într-o direcție săracă din literatura română: cea
a romanului de formare, a Bildungsroman-ului.
Multă forță și un dram de gingășie este o scriitu-
ră simplă, clară, adusă adeseori în proximitatea
gradului zero, cu un conținut nu tocmai antre-
nant, dar din care răzbate o miză foarte puternică.
Undeva, în chiar deschiderea romanului, o des-
chidere a unei rame ample, în care urmează a fi
închis la final întregul conținut formativ în rame
succesive și nu neapărat concentrice, personajul
care participă la un botez într-o biserică catolică
din centrul Budapestei, are revelația jocului paro-
nimic imperiu-literatură în limba maghiară: „Nu
am reușit să urmăresc mai departe ceremonia,
pentru că în maghiară «să-l conducă pe om din
întuneric» este, în traducere liberă, «să-l salveze
pe om din imperiul întunericului». Când am auzit
metafora, am născocit imediat un joc de cuvinte,
facil și previzibil pentru unul ca mine, care a citit
câte ceva la viața lui, ba la un moment dat chiar a
cochetat cu ideea de a deveni poet, transformând
imperiul întunericului în literatura întunericului
(în maghiară e suficient să omiți prima literă a cu-
vântului birodalom, adică imperiu, pentru a obține
irodalom - literatură)” (p.8).
Jocul paronimic nu trebuie privit neapărat ca
o cheie de lectură, dar despre cele două univer-
suri, real și ficțional, în contaminare reciprocă,
ar merita dezbătut pe marginea acestui roman,
mai ales asupra unui aspect al unora dintre for-
mele puterii și influenței lor în raport cu cei doi
termeni din limba maghiară: puterea politică și
cea simbolică. La zona lor de confluență, acolo
unde este pusă în discuție problema identității
și consolidării identității istorice și culturale,
personajele romanului, inclusiv protagonistul,
Dosa, se confruntă cu o serie de excese, ema-
nație a unui anumit pattern în ceea ce privește
înțelegerea acestei identități. Protagonistul este
un uriaș fragil, retractil, caracterizat prin starea
de „moliciu”, dar prietenii săi, în special Atti, cel
care a suplinit imagologic și rolul de tată, odată
luând în considerare ruptura, răceala din rândul
familiei de proveniență, sunt personaje asuma-
te, sunt proiecții ale unui model vechi, al erou-
lui medieval, recuperat ca imagine al unui tre-
cut glorificat, de la care se revendică mentalități
care conduc spre radicalizare. Atti este dispus
la această exhibare a dimensiunii maghiare, dar
respinge o practică a ideologiei pe care n-o vede
în continuitatea fondului cultural moștenit, ci în
proximitatea unei ideologii de sectă, rămânând
un retrograd, un necivilizat, un prototip al in-
fluenței politice asupra unui mod de a gândi în
comunitate. Pe de altă parte, el este personajul
dur, care își exhibă masculinitatea în raport cu
o serie de activități fizice explicite sau în raport
cu personajele de gen feminin din proximita-
te, pe care le tratează în orizontul mentalității
acelorași vremuri demult apuse. Prin urmare,
și din perspectiva pattern-ului în care se mani-
festă puterea simbolică, modelul Atti este unul
al masculinității extreme. Cele două dimensiuni
conturează un profil extrem, care cel puțin din a
doua perspectivă devine model inclusiv pentru
eroul romanului, dar alunecările spre violență și
excitație voaieuristă lasă treptat locul îndreptă-
rii. Aparent fragilul Dosa este capabil să renun-
țe. Dependența nu este o temă a acestui roman,
spre deosebire de precedentul. Privind astfel,
prin lentilele puterii politice și simbolice în ra-
port cu paronimele maghiare, Multă forță și un
dram de gingășie se deschide ca Bildungsroman
și, menținându-se în aceste limite, proiectează
și un nivel de lectură în limitele antropologiei
culturale. Este, așadar, un roman al formării cu
puternice accente biografice, care evidențiază
o dimensiune culturală/ antropologică și care
pune pentru prima dată în discuție, la acest nivel
de profunzime a înțelegerii, raporturile și fricți-
unile din comunitatea maghiară. Chiar dacă pri-
vește această dimensiune, romanul nu este unul
care să aibă drept scop evocarea maghiarității.
Analiza este lucidă și tăioasă, încărcată de ironie
și autoironie: „Trib maghiar specializat în apă-
rarea hotarelor. Suflete călite în șuierul aspru al
vântului de pe creste. Simțurile obișnuite cu săl-
băticia și liniștea întunecată a pădurilor de brazi.
Izvoarele șoptind fraze din Gesta Hungarorum.
Mituri păgâne și cai traversând în galop ierburile
înalte ale stepei asiatice. Harghita, supranumită
Mica Siberie. Vastele păduri de brazi, repopulate
cu lupi. Steagul unguresc și cel secuiesc flutură
în vânt pe vârful Harghita Mădăraș. Schiori sin-
guratici, coboară din vârf, până în sare. Umbrele
schiurilor persistă până în mai, când se topește
zăpada. Aerul tare și curat al zonelor infuzate
cu doze sănătoase de capital unguresc. Infuzia
anuală de cultură maghiară și exportul anual de
wholesomeness transilvănean. Ștabii locali, care
îndeamnă populația unită să fie și mai unită.
Plăcuțe în scrierea maghiară veche în localități.
Acuzele privind marea hoție pusă la cale de ad-
ministrația centrală românească. Primim înapoi
mult mai puțin decât dăm! Ori de câte ori vine
vorba de o resursă locală care ar putea fi folosită
mai eficient, mai productiv, secuii sunt nevoiți să
se mulțumească cu promisiuni ministeriale. Tot
ce se crede despre capacitatea Ținutului Secuiesc
de a se autoadministra. Am putea trăi doar din
exploatarea apelor minerale. Televiziunea națio-
nală maghiară și simțul de îndatorire etnografică
față de secuime. Sutele de mii de cetățeni spălați
pe creier de televiziunile lui Orbân. Valsul lipsit
de eleganță al UDMR-ului, în numele reprezen-
tării drepturilor maghiarilor. Vara și invazia de
concerte ale trupelor ungurești, cu muzica lor ex-
pirată de multă vreme. Mormintele profanate ale
eroilor. Tăierile ilegale de păduri. Universitățile
de vară și paranoia statului român. Exodul spe-
cialiștilor IT din Târgu-Mureș la Cluj. Zidarii se-
cui, la mare căutare în Occident. Trecutul militar
glorios și cântecele de cătănie. Idei mărețe,și re-
trograde, creiere înecate în borhot” (pp.87-88).
30
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
cărți în actualitate
Romanul urmărește să accentueze anumite
aspecte disjunctive, cu nota confesivă a egofic-
țiunii, dar cu spiritul eliberat de corsetul acestei
maniere scriiturale, pentru că eroul se eliberea-
ză de sine și de limitele culturale ale propriei
comunități, fără a se așeza pe un traiect eroic,
exemplar, fără cusur. Se îndreaptă spre ceva, face
concesii cu sine și cu societatea, admite hibri-
ditatea și se definește în hibriditatea conjuncti-
vă, reclamă extremele, inclusiv adicțiile, se tre-
zește la realitatea analitică, pe alocuri critică a
raportării la formele exagerare de manifestare
a universului propriei formări. Rămâne om, se
angajează la limita superioară a curajului său,
devine conștient de propria identitate, în ciuda
faptului că parcursul său în roman este nesigur,
pe alocuri lipsit de viziune și că este împins, prin
forța împrejurărilor, într-un vârtej al cutumei
tradiționale, atemporale, care presupune întâl-
nirea cu un trecut ultragiat la nivel personal și
societal. Eroul, deși aparent absent, într-o de-
rulare narativă care sugerează vulnerabilitatea
extremei și stabilitatea aparentei fragilități, re-
alizează o analiză fină a spațiului comun, a in-
terferențelor româno-maghiare, este credibil și
în ipostazele în care este în căutări, își exprimă
fațeta cinică și dovedește lipsă de moralitate în
raport cu ceilalți, personaje aleatoare, dar și prin
sugestia normalizării. Propune în această poves-
tire, la persoana întâi, un întreg fluent, cu care se
desparte de egoficțiune, bine temperat, în care
diferitele forme de dependență - temă centrală
a egoficțiunii - sunt cele care au rol în forma-
rea personajului, nu în adâncirea lui în proble-
me existențiale. Îndepărtat tematic (în oarecare
măsură, și stilistic) de Ierbar, noul roman este
coerent, deși aproape nonevenimențial, propu-
ne o voce lucidă, pe alocuri confesivă, uneori
descriptivă - pe acele paliere textuale romanul
scade; prea-explicitul strică echilibrul estetic
al scriiturii, cum de altfel, în încercarea de a
proiecta autoficțional lumina asupra autorului
plonjat în text ca erou, inserțiile foto din roman
nu ajută -, a unui personaj suficient de fragil în
mediul convergenței dintre bravada masculi-
nă și cea ultranaționalistă, din care violența se
arată a fi supapa necesară defulării. Conturând
o altă identitate, spiritul locului și cel al vremii
cerând-o, eroul rămâne sub umbrela semantică
a titlului, care poartă în ea maniera de salut a
secuilor: „Dar noi eram secuii veniți pe lume
în anul 1984, rareori îi lăsam celuilalt o porti-
ță de scăpare în replicile noastre pline de ironii
dure, ne băteam pe spate aplicând multă forță
și un dram de gingășie. Și ne iubeam cu multă
sinceritate etilică” (p.91) și, implicit, modalitatea
de raportare la un parcurs, la origine, la o pro-
iecție vectorială a propriei identități. Puternică
prin fragilitatea și hibriditatea sa, umanitatea
îndepărtează personajul principal de identitatea
extremei. Andrei Dosa își imaginează întâlnirea
istorică dintre dacii liberi și extremiștii unguri
și conchide: „Dacă ar vorbi aceeași limbă, dacă
ar vorbi-o la fel de bine și fără accent, cred că
s-ar înțelege de minune” (p.180). Personajul său
fragil, capabil de exagerări, e capabil să se afirme
ca om. Prin acest roman al fragilității și hibridi-
tății, Andrei Dosa devine capabil să se afirme și
ca prozator, nu doar ca poet.
Notă
1 Andrei Dosa. (2021). Multă forță și un dram de gin-
gășie. Iași: Polirom, colecția EGO Proză. 213p.
■
„Rien ne va plus”
■ Cleopatra Lorințiu
Muriel Augry
Acest freamăt blând al absurdului
Traducere și postfață: Valeriu Stancu
Ed. Știința/Cronedit, Chișinău/Iași, 2021
Greu de rezistat tentației de-a arunca o pri-
vire, în debutul unor note pe marginea
cărții Acest freamăt blând al absurdului,
asupra biografiei autoarei franceze, atât de lega-
tă de România după perioada în care a condus
Institutul Cultural Francez de la Iași. Dar nu
numai. Formația ei de filolog exersat în lumea
limbilor latine o apropie de spațiul nostru, așa în-
cât traducerea unor cărți în românește nu este o
surpriză. Cunoscută ca poetă (volumele Les len-
demains turquoises, Eclats de Murmures, Ne me
dereve pas, Â l’heure blanche ș.a.), autoarea își
întinde plasa inspirației spre scene de viață trans-
latate în ceea ce s-ar numi nuvele, mai degrabă
povestiri (short stories), scăpărări cât o scenă de
viață.
La o primă lectură, mi s-a părut că proze-
le acestea ies de sub mantaua acelui memorabil
Moderato Cantabile de Marguerite Duras. Dar
numai pentru o clipă. Pentru că sfâșierea, melan-
colia grea din acea carte de neuitat lasă loc unui
evantai de stări care includ maliția, ironia fină,
umorul amărui, un „je ne sais quoi” foarte fran-
cez, un pic mediteranean, legat de trăirile prezen-
tului. Prezentul developării stărilor, sentimente-
lor, al contradicțiilor și mai cu seamă al nuanțelor.
În fapt, aceasta este totuși linia de legătură între
Duras și Augry: capacitatea de a sesiza nuanțe și
știința de-a le „turna” în scriitură. Sunt persona-
je desenate cu tușe potrivite, personaje pe care le
vezi imediat, le simți, le pătrunzi, precum singu-
raticul profesor de literatură Claude Vaillard, care
își închină viața pe altarul acesteia, preferând să
trăiască decalat de lume: „Afișele cinematogra-
felor îl invitau, dar Claude zâmbea, de neclintit.
Era o lume paralelă care nu avea să o întâlnească
niciodată pe a sa.” Sau: „Trăise așa cum își dorise
și dacă prudența combinată cu timiditatea îl îm-
piedicase să trăiască emoții îmbătătoare, el gusta-
se senzații subtile prin himerele sale” (din nuvela
Tăcere). Câteva din nuvelele lui Muriel Augry au
un final hazos, trist și vesel în același timp, un fel
de râsu’-plânsu’, dovedind o calitate prețioasă în
aceste vremuri literare: se cer citite.
Găsim în această carte subțire și densă un ade-
vărat insectar de mentalități, adesea surprinzătoa-
re (poate pentru noi, doar) mentalități și obiceiuri
legate de căsnicie, aventură, iubire, experiment,
adulter, tentație, pasiune. N-aș încadra în „erotis-
me” nimic din scurtele proze, iar eroinele ei nu
sunt nici revoltate, nici „feministe”, cu accent pe
curentele celor două tăișuri ale prezentului.
Ele vor pur și simplu să trăiască după capul lor,
să-și facă viața după reguli proprii, să-și orându-
iască existența obținând cât mai mult bine din
starea lucrurilor (cum e personajul Nunzia din
Dublă lovitură) sau pur și simplu să-și trăiască li-
bertatea fără să cadă într-un tipar (numai de dra-
gul convențiilor sociale!), această libertate a alege-
rii fiind cea mai de preț (Martha din Turbulențe).
Poate cea mai aplicată analiză a prozelor o face
traducătorul însuși, într-un fel de postfață scrisă
cu atenție și simpatie, în care se simte dator să
arunce și o scurtă privire asupra istoriei genului
prozei scurte în Franța. Observațiile sale ne do-
vedesc și pasiunea scriitorului-traducător față de
gen.
„Așadar, pentru mine nu e de mirare faptul că
scriitoarea Muriel Augry a ales calea nuvelei pen-
tru a cuceri sufletele cititorilor săi, deoarece ade-
vărata probă a harului în proză nu este romanul,
un transatlantic cu care străbați în voie oceanele
scrisului, ci nuvela, o corăbioară pentru a cărei
cârmuire spre țărmurile succesului trebuie să dai
dovadă de măiestrie și curaj.”
Fără a fi la fel de tranșantă în judecăți precum
traducătorul culegerii de povestiri, sunt de acord
că genul scurt cere talent și concizie în stil. Iar
Muriel Augry are și una și alta.
Descrierea personajelor, a scenelor de viață, cu
detalii și atmosferă (Paris, țărmul mediteranean,
Monaco, Maroc), micul suspans creat, fac din ele
lecturi atracțioase. Nu e puțin lucru într-o vreme
a navigării literare prin întortocheli de multe ori
devenite adevărate probe de rezistență pentru ci-
titor.
Altele au o morală mică, subtilă, adeseori liniș-
titoare, precum Monaco 2000, în care un funcțio-
nar își dobândește prin impulsul demisiei liber-
tatea la care râvnise și hazardul îl compensează
cu o legătură amoroasă surprinzătoare. Prozele,
plasate în medii diferite, cu oameni din eșanti-
oane sociale diferite, se unesc prin umanitate,
comprehensiune. Când acțiunea se derulează pe
celălalt țărm al Mediteranei (Nu-mi plac bărba-
ții), autoarea își câștigă dreptul privirii obiective:
e vorba despre capcana iluziei migrației, dar și de
durerea mamei, prezentată cu un fel de decență,
de reținere, cu atât mai mult ea impresionează.
Interesant e și felul în care traducătorul Valeriu
Stancu încearcă să interpreteze, în postfața sa,
alegerea titlului inițial al cărții, Rien ne va plus,
formulă consacrată pentru scenele din cazinouri,
de la masa de joc, atunci când jocurile sunt făcute
și... „rien ne va plus”, nu mai poți schimba nimic,
nu mai poți face alte alegeri. Eu aș interpreta titlul
ales de Muriel Augry drept un numitor comun
al prozelor: e vorba despre clipa în care există o
situație dată, sau premisele unei situații și gata,
jocurile sunt făcute, nu mai ai cum să dai înapoi.
Traducătorul lansează o sumedenie de variante
și argumentează interesant alegerea unui alt titlu
pentru cartea tradusă în românește, aș zice eu, to-
tal opus: Acest freamăt blând al absurdului.
Mie, dimpotrivă, nimic nu îmi pare absurd în
temele crochiurilor desenate de autoare. Dar, cu
cât opiniile sunt mai diverse cu atât, e limpede,
meritul cărții devine și acela de a ne incita, căci
Valeriu Stancu scrie: „Dar care sunt semnificațiile
conferite de prozatoare acestei formule? Ce vrea
oare să ne spună? Să însemne? Că viața e un ha-
zard sau că rânduielile ei vin la întâmplare?”
Concluzia, dacă ar fi să așezăm una sub aces-
te rânduri, este că proza scurtă scrisă de Muriel
Augry are și densitate și conciziune, are și farmec
și nuanțe, reprezentând un eșantion de viață și
trăire pe care cititorul îl va savura.
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
31
Un îndreptar pentru
„insuportabila frumusețe”
■ Irina Lazăr
Sandor Halmosi
Raiul ca toate zilele
Traducere de Francisko Kocsis
Iași, Ed. Junimea, 2019
Volumul Raiul ca toate zilele, apărut la
Editura Junimea în anul 2019, cuprinde
poezii selectate din mai multe apariții edi-
toriale ale poetului maghiar Sandor Halmosi (toate
tipărite la Budapesta), începând cu Napleany vol-
tal/ Fata solara ai fost, apărut în 2002, Baberliget/
Dumbrava de lauri (2003), Mely a Salamone/ Cea
a lui Solomon (2004), Annapurna deli lejtoin/ Pe
versanții sudici ai muntelui Annapurna (2006),
Gilead/ Galaad (2009), Lao-ce szenvedelye/ Patima
lui Lao Tze (2018), într-o traducere foarte reușită
a lui Kocsis Francisko. Se poate, astfel, parcurge
într-un fel sintetic o lirică a unui poet de forma-
ție matematician, dar care, paradoxal sau nu, are
un fel de se exprima mai degrabă religios. Chiar
și când e vorba de o „banalitate” a existenței.
Banalitatea de fapt nu există, ori e surprinsă cu
ironie, ori cu mirare, ori creează porți spre altceva.
Sandor Halmosi s-a născut în 1971 la Satu
Mare, România, a trăit 16 ani în Germania, iar din
2006 trăiește în Ungaria, la Budapesta. A debutat
în anul 2001 cu volumul A demonokkal flancolo /
Epatând cu demonii. Așa cum remarca și scriitorul
George Vulturescu într-o cronică din revista Poesis
(octombrie 2020) poezia lui Sandor Halmosi poa-
te fi citită/receptată în mai multe coduri de lectură.
O constantă pe care am remarcată-o este această
solemnitate, uneori mascând o ironie sau o auto-
ironie; poemele se lasă gustate încet, cu multiple
trimiteri spre o simbolistică spirituală sofisticată
(alternând creștinismul cu religiile orientale, spre
exemplu). Mai departe, frumusețea care generează
la rândul ei frumusețe apare din înșiruirea lucru-
rilor simple ce ne înconjoară, din micile detalii
surprinse în toată splendoarea și delicatețea lor, ca
de exemplu în poemul dedicat firelor de păr, nu
fără tandrețe, aplecat cumva spre a omagia latura
feminină a lumii (poemul are drept motto versuri
ale lui Jeno Dsida, din Elegia căzutelor fire de păr):
„Unde sunt femei, acolo și fire de păr/ Este păr pe
cearceaf,/ Păr în baie/ Păr în gura animalelor de
pluș/Păr în contre-jour,/ Păr pe podea/ Păr în supa
de carne [...]” - și după tot acest inventar domes-
tic se ajunge la un crescendo: „Sunt fire de păr în
Biroul Oval,/ Sunt fire de păr în Burkina Faso,/ Fire
de păr la Comandamentul General al NATO [.]”,
pentru a încheia într-o notă meditativă și crepus-
culară, ambiguă: „Ca întotdeauna, pe vocea minu-
nată a lui Sinnead O’ Connor,/ Curățenia rămâne
în seama mea/ Mă gândesc la prietenii iuți tunși
pe oală,/ La gângureala dulce a pruncilor cu pie-
le trandafirie,/ La casele celulare din Majkpuszta,/
La grădinile neglijate ale castelelor,/ La teatrul lui
Godel,/ Știu ce știu./ Pornesc cu pași hotărâți,/ Mă
așez în curte, sub ramurile de tamariscă/ Și sufle-
tul mi se umple de pacea din urmă./ Și smulg și ră-
mășițele” (p. 68). Raiul lui Sandor Halmosi poate fi
zărit astfel: „Deși râsul tău ar deschide raiul,/ la un
cuvânt al tău s-ar despărți apele mării”. Poemele
dedicate iubirii predomină în acest volum, și cum
ar putea fi altfel, dacă substanțial tot ceea ce tră-
im nu poate fi despărțit de iubire. Nu întâmplător,
volumul se deschide cu poemul Leoaică tânără,
cu trimitere spre Nichita Stănescu, Leoaică tână-
ră, iubirea, un poet preferat al lui Sandor Halmosi
din ale cărui versuri a și tradus în limba maghiară.
Aici aș putea să adaug, ca o paranteză, ce am aflat
dintr-o discuție cu Sandor Halmosi, anume că în
limba maghiară exista două cuvinte separate pen-
tru iubire: szerelem - iubirea între bărbat și femeie,
szeretet - iubire în general (între părinte și copil,
Dumnezeu și oameni, între oameni). Dar verbul
e același: szeretni. Ne întâlnim pe parcursul volu-
mului cu iubirea senzațiilor sufocante: „Îmi place
bocănitul cizmelor tale,/ zăpada pufoasă în care
calci./ Furtunile pe care mi le trimiți, și-mi place/
și această chinuitoare senzație de sufocare, pentru
că/ vine de la tine“, meditativele constatări ale ex-
periențelor de cuplu traumatice: „cred în acestea/
și că dorința de posesie/ și așteptările distrug to-
tul/ dacă vrei să păstrezi ceva în viață/ trebuie să
renunți la el/ trebuie să-l împarți/ pentru că totul
e trecător”, iubirea pătimașă: „Acum chiar că te-
aș trage pe calapod/ Ți-aș înghiți pudoarea aspră/
Ți-aș mușca gâtul/ Ceea ce ni-e la fel de caracte-
ristic/ Mie și sălbăticiunilor ce n-au dat buzna“, ca
să nu mai punem la socoteală și Codicele de Iubire,
Cântarea cântărilor, care nu-i a lui Solomon și tot
așa, într-o permanentă raportare la persoana iubi-
tă, dar nu într-un gest de posesie, ci într-unul de
eliberare și de cunoaștere reciprocă, nu lipsită de
durere și de răni.
Într-o cronică din revista România Literară,
Carmelia Leonte spune următoarele, referindu-se
la acest volum: „Sub imboldul spinului, blânde-
țea se transformă uneori în brutalitate. Când își
iese din matcă, Halmosi Sandor o face din spirit
de prevedere, din intoleranță la eșec. El pândește
momentul când îngerul poemului prinde conturul
unui diavol bătrân, ba elegant îmbrăcat și cu ma-
niere, ba frust și arogant, dar care trebuie oricum
încolțit și denunțat. Pentru autorul maghiar, poe-
zia este o problemă de conștiință, nu un joc, nu o
simplă frivolitate lexicală” (România Literară, nr.
35/2020).
Eu aș spune că, dimpotrivă, pe lângă gravita-
tea lor, poemele lui Sandor Halmosi au un fel de
a fi ludic, invită în același timp la un joc, cum ar
fi acelea din seria JA, poetul distins cu premiul JA,
unde inițialele „JA” se referă la un fapt concret, la
poetul Jasz Attila care a luat premiul Jozsef Attila.
Această serie a poeziilor cu trimitere la condiția
poetului actual, dar și la sine, continuă cu permu-
tările existente în titlu (în care sunt folosite cele
două inițiale): „Și o contemplă păsările/ și o con-
templă îngerii/ Uneori fac schimb de locuri”. Toate
aceste poeme conțin în sine un fel de întorsătură a
situației care s-ar potrivi unui „sau poate nu”, adă-
ugat la orice, în invocarea unor travesti-uri, alter-
ego-uri. Cum ar fi dacă am fi în pielea altui poet,
de pildă Arthur Rimbaud? Stau să mă gândesc că
eu nu aș vrea să fiu în pielea multora dintre ei, dar
totuși Sandor Halmosi își permite acest „exercițiu”
sau experiment. De altfel multe dintre poeziile sale
trimit spre o zonă manifest sau chiar didactică.
Sandor Halmosi dedică versurile sale deter-
minării, muncii și construcției, în sensul cel mai
umanist posibil, el este de partea unui bine pe care
l-ar vrea clădit și care mereu se năruie, însă acest
lucru nu-l descurajează: „Rămân poeziile, ulcele-
le/ Mișcările calde pe masă./ Cuvinte pe care le-
am rostit/ Sau ar fi trebuit/ Hamurile, scărițele/
Câteva țesături uzate./ Apoi ne vom maturiza din
nou” (p. 54).
Structura poemelor sale este adesea abruptă,
oscilând între cele de mari dimensiuni ori com-
pacte, cu altele minimaliste, în filigran. Paradoxal,
peste acest stil postmodern vine însă limbajul ele-
gant, mai degrabă cu termeni din poemele religi-
oase sau romantism, lamentații, cântări, penitențe.
Deloc de neobservat este și atitudinea oscilant în-
găduitoare la adresa atmosferei excesiv tehnologi-
zate în care trăim acum.
■
32
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
teatru
Festivalul Internațional „Puck” 2022
Pentru oameni și chibrite
■ Teodora Minea
La Festivalul Internațional „Puck”, ediția ani-
versară cu numărul 20 (17-21 oct. 2022,
Cluj-Napoca), au fost invitate 20 de spec-
tacole pentru copii și tineret, producții ale teatru-
lui-gazdă omonim și ale altor teatre de păpuși din
țară.
Înaintea reprezentației cu Viață de chibrit, spec-
tacolul pe care-l comentez, în foaierul Teatrului
Puck s-a lansat volumul 70 de ani de teatru de
păpuși la Cluj-Napoca. 1950-2020, coordonat de
Daniela Vartic, consultantul artistic al instituției.
Discuția a fost condusă de criticul Miruna Runcan
și a construit un context istoric amplu asupra a ceea
ce înseamnă teatrul de păpuși în România și care
sunt implicațiile acestui tip de expresie teatrală.
Spectacolul Viață de chibrit, regizat de Radu
Dinulescu la Teatrul de Păpuși „Prichindel” din
Alba Iulia, a urmat discuției despre teatru, așa cum
orice teorie este completată de o experiență prac-
tică.
Radu Dinulescu este cunoscut ca fiind primul
regizor care a montat pe o scenă din România un
spectacol de teatru multimedia 3D stereoscopic
și este multipremiat pentru inovațiile pe care le-a
adus în domeniul teatrului.
Scena gândită de scenograful Marius Petrescu
este simplă, fără prea multe artificii vizuale. Un pu-
pitru cu nisip, pentru a putea fixa păpușile, și un
ecran de proiecție în fundal. Cu aceste două ele-
mente de scenografie se construiește universul pa-
ralel al chibriturilor de bucătărie, atât de asemănă-
tor cu universul minuscul și tulbure al oamenilor.
Suntem martorii istoriei civilizației chibritelor,
pornind de la facerea lumii de către Dumnezeu și
ajungând până în zilele noastre, în epoca consume-
ristă. Povestea chibritelor deconstruiește tot par-
cursul umanității, pentru a-l reconstrui apoi într-o
formă comică, ușor de înțeles pentru spectatorii de
orice vârstă.
Cum reprezinți scenic Dumnezeul? O provo-
care teatrală în adevăratul sens al termenului, pe
care Radu Dinulescu o rezolvă cu ingeniozitate: o
pereche de mănuși albe de satin, lungi până peste
coate. Cu câteva mișcări ale palmelor se sugerea-
ză Creația Lumii în cele șapte zile. Proiecția joa-
că aici un rol extrem de important, fiind cea care
ilustrează despărțirea luminii de întuneric, forma-
rea cerului și a pământului, vegetația și fauna. Apoi,
din nisip, creează Omul. Adică Chibritul. Adică pe
Adam. Pe Eva o formează dintr-o așchie de-a lui
Adam. Viața liniștită din paradis se curmă oda-
tă cu apariția șarpelui și cu tentația fructului din
Copacul Cunoașterii. Căderea din rai se ilustrează
prin schimbarea registrului muzical din partituri
de flaut în sunete tribale.
Întemeierea unor așezări în jurul bisericilor -
construcții maiestuoase din chibrituri - este mar-
cată sonor de ritmuri sincopate populare. Aici se
naște viața, la sat, eternitatea cu toate formele ei:
copilăria plină de joc și gălăgie, adolescența cu
prima dragoste, pețitorii cu diferitele lor forme
de a face curte și a impresiona, primul copil, în-
mormântarea unei persoane iubite. Apoi evoluția
chibritelor devine din ce în ce mai asemănătoa-
re cu cea a oamenilor: se clădesc fabrici, super-
marketuri, se lucrează pentru bani, se visează la
concedii la mare... Totul decurge conform vieții
noastre cotidiene, doar că la scară mult mai mică,
până când intervine chibritul suprem, Dumnezeul
Chibriturilor. El e cel care judecă cine merită un
concediu, un concediu în Paradis.
Toate aceste borne din viețile noastre zilnice au
fost reprezentate în cele 50 de minute ale specta-
colului cu o migală demnă de luat în considerare
a actrițelor Teodora Popa și Viorica Boda. Prin
talentul lor de păpușărese, au reușit să ne poate
prin toate emoțiile umane și prin istoria noastră
comună numai prin intermediul unor bețe cu cap
roșu. Construcția păpușilor le aparține, creându-le
după nevoile lor de joc și după viziunea regizora-
lă. Fiecare marionetă este acționată direct de mâna
actrițelor, fapt care accentuează ideea de simplu joc
cu niște stickmani, dar ne poate duce cu gândul și
înspre manipularea sub influența căreia acționăm
în fiecare etapă a vieții noastre, mâinile destinului.
Viață de chibrit este un spectacol ce se adresează
întregii familii și are diferite straturi de înțelegere,
de la ludic la filosofic. Radu Dinulescu ne arată că
problemele pe care le are omenirea, dacă ar fi redu-
se la scară și atribuite unor obiecte insignifiante, ar
avea mai degrabă caracter comic.
■
Cum poți crea un univers întreg din cele mai
simple lucruri întâlnite în imediata ta apropiere?
Ce fel de viață au ele? Ce asemănări pot fi între
oameni și chibrituri? Astea sunt întrebările funda-
mentale de la care, cel mai probabil, a pornit regi-
zorul în conceperea spectacolului său.
Producția a reușit să suscite atenția publicului
cu elemente de proiecție și muzică originală, îm-
binate cu teatru de marionete. Ceea ce a atras in-
teresul asupra spectacolului a fost designul păpu-
șilor, construite din cele mai comune obiecte din
viețile noastre: chibriturile. Asocierea oamenilor
cu chibriturile prin relatarea istoriei omenirii din
perspectiva lor este una foarte grăitoare, ce ne face
conștienți de insignifianța noastră. Tot ceea ce ni
se întâmplă nouă pare măreț, dar spectacolul ne
demonstrează că fiecare experiență umană poate
fi translatată și rescalată la orice dimensiune, păs-
trându-și importanța.
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
33
cinemateca
Cel mai emoționant film
de Crăciun: Viața e minunată!
■ Eugen Cojocaru
Regizorul Frank Capra (1897-1991) e unul
din monștrii sacri mondiali cu importante
filme premiate între 1930 și 1940. Născut în
Italia, vine în Los Angeles la cinci ani și povestea
sa de la sărăcie la bogăție îl determină pe crticiul
de film Ian Freer să-l numească Visul american
personificat. A câștigat trei Oscar-uri Cel mai bun
regizor din șase nominalizări și alte trei din nouă
nominalizări la Producție cu It Happened One
Night (1934), Mr. Deeds Goes to Town (1936), You
Can’t Take It with You (1938) și Mr. Smith Goes to
Washington (1939). După al 2-lea Război Mondial
a intrat într-un con de umbră, în ciuda fabulosu-
lui It’s a Wonderful Life (1946), cu succes moderat
la lansare. Cauzele nu sunt de natură calitativ-es-
tetică, ci boicotul dictatorial al „vânătorii de vră-
jitoare” din Era McCarthy - aviz naivii care cred
că relele și tirania cenzurii au fost doar în Zona
Socialistă! Angajat în activități politice și sociale
(pentru democrație și dreptul americanilor la li-
bertate și viață decentă - asta deranjase) e și preșe-
dinte la Academia de Arte și Științe Cinematografice
și Directors Guild of America. De unde puternicul
interes social? Familia a emigrat (cu câteva lucruri)
în cala vasului cu aburi Germania și cele 13 zile
i-au rămas impregnate în memorie ca o dură expe-
riență: toții împreună, fără intimitate! Au stat îm-
brăcați, nu era ventilație și mirosea groaznic - cel
mai degradant loc. Capra își amintește de sosirea în
New York, unde a văzut „statuia unei mari doam-
ne, mai înaltă decât turnul unei biserici, ținând o
torță deasupra pământului în care urma să intrăm”.
Nu uită spusele tatălui: „Ciccio, uită-te la asta!
E cea mai mare lumină de la Steaua din Betleem!
Lumina libertății! Să nu uiți asta!” A vândut ziare
10 ani, după ore, până a absolvit liceul. În loc să
lucreze, cum doreau părinții, s-a înscris la faculta-
te și lucra la Institutul de Tehnologie, la spălătoria
campusului, curăța motoare la o centrală electrică,
cânta banjo în cluburi de noapte până a luat diplo-
ma în inginerie chimică (1918). Angajat în armată,
predă matematică artileriștilor la Fort Point, San
Francisco. Singur din familie cu studii universitare,
doar el era șomer - după un an a zis că e un eșec și
avea crize de depresie. A luptat și a^ câștigat! Cine
știe acestea, înțelege umanismul cald din filmele
sale, dragostea pentru valori și cei mulți.
În perioada post-belică e o țintă principală a dic-
taturii MacCarthy din cauza spiritului liber-demo-
cratic din filmele sale, fiind trecut pe lista neagră.
FBI notează (26.5.47): „filmul încearcă să discre-
diteze bancherii”! Cerințele bugetare și gajurile tot
mai mari ale actorilor i-au limitat mult creativita-
tea. Istoricul de film Michael Medved îi dă drepta-
te, scriind că a părăsit filmul pentru că „a refuzat să
se adapteze la cinismul noii ordini”. Iată ce notează
Capra în autobiografia sa (1971): „Vântul schim-
bării... Hedoniștii, homosexualii, cei care urăsc pe
Dumnezeu, artiștii care au înlocuit talentul cu șocul,
toți au strigat: „Dumnezeu a murit! Trăiască plăce-
rea! Nuditate? Da! Schimb de soții? Da! Eliberați lu-
mea de speranță și decență. Emancipați filmele noas-
tre de morală! Ucide pentru fior: Șoc! Șoc! La naiba
cu binele din om... Șoc!” Și completează: „producția
Hollywood de azi merge pe pornografie ieftină și
bastardizarea nebună a unei mari arte, patronând
deviații și masturbatorii”. Cât de actual! De aceea
l-am citat, mai ales pentru cei care susțin că doar
în România era dictatură, cenzură și anti-cultură
- publicul roman nu știe câte porcării manipulan-
te s-au produs, după 1946, la Hollywood - aici am
văzut doar cele decente. Câtă dreptate are istoricul
de film Lucian Țion, care scria într-un articol că „a
fost bună și cenzura la ceva”, fiind atacat virulent de
impostorii inculți și ignoranți, care nu știu istorie și
subtilitățile dialectice ale ei.
Capra s-a bazat în mare măsură pe improvizație:
venea la filmare numai cu scenele principale scrise
și lucra cu discretă măiestrie, zicând că regia nu tre-
buie să distragă atenția publicului cu trucuri tehni-
ce fanteziste. Istoricul de film și autorul William S.
Pechter îi descrie stilul: „puritate aproape clasică”.
De asemenea, s-a bazat pe montare spre a da fil-
melor o „mișcare ritmică”, despre care tot Pechter
afirmă: „are ca efect impunerea ordinii imaginilor în
continuă mișcare în haosul care ne înconjoară, unde
finalul are frumusețea mișcării controlate.”
Scenariul aparține lui Frances Goodrich și
Albert Hackettse după povestirea Cel mai mare dar
(1945) de Philip Van Doren Stern. Interesant că a
trimis-o multor edituri care n-au vrut s-o publi-
ce și o oferă prietenilor ca... felicitare! Ajunge în
mâinile lui Cary Grant, care cumpără drepturile cu
10.000$ și o dă, cu aceeași sumă, lui Frank Capra!
Ca de obicei, realitatea bate ficțiunea: personajul
principal George Bailey / James Stewart e inspirat
de fondatorul Băncii A. P. Giannini care lucra la o
mare bancă, unde încercase, fără succes, să dea îm-
prumut celor cu venituri mici și mijlocii, dar nu i
s-a permis - atunci a fondat propria bancă ajutând
în funcție de caracterul solicitantului, nu de garan-
țiile oferite!
Toți actorii joacă excelent: Donna Reed / so-
ția sa Mary, Henry Travers / Îngerul Categoria
II.Clarence, Lionel Barrymore / Bancherul F.
Potter, Thomas Mitchell / Unchiul Billy... George
Bailey e oprit de la sinucidere de Clarence, care îi
arată cum ar fi fost lumea dacă n-ar fi existat el.
Șocat de ce vede, George își re-dorește viața mai
mult ca orice. Stewart (1908-1997) (pilot militar în
război, colonel) a jucat în 80 de filme: 1935-1991.
Cu o moralitate exemplară atât pe ecran, cât și în
viață, a personificat idealul american în sec. XX. În
1999, Institutul American de Film / AFI l-a clasat pe
locul 3. la Cei mai mari actori americani. Primește
Oscarul în comedia The Philadelphia Story (1940
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
34
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
Urmare din pagina 36
- Katharine Hepburn și Cary Grant) și Pentru
întreaga carieră 1985. A lucrat cu mari regizori:
Alfred Hitchcock, George Cukor, Anthony Mann,
John Ford (Omul care l-a ucis pe Liberty Valance,
1962), Daniel Mann, Robert Mulligan (Să ucizi o
pasăre cântătoare, 1962), Henry Hathaway (Cum a
fost cucerit vestul, 1962) - 80 de filme!
It’s a Wonderful Life a primit, inițial, recenzii
mixte și n-a avut succes (e boicotat!), dar devine
Clasic de Crăciun după încetarea drepturilor de au-
tor prin care se bloca difuzarea! Azi e unul din ma-
rile filme ale tuturor timpurilor: locul 11 Cele mai
bune filme / Institutului American de Film și locul
1 Cele mai inspirate filme americane. Dezamăgit de
primirea slabă, nemaiprimind roluri după război,
James Stewart a crezut că e un eșec, dar apoi devi-
ne filmul său preferat. În Ajunul Crăciunului din
1945, în Bedford Falls, New York, George Bailey
se gândește la sinucidere. În flash-back-uri vedem
copilăria sa, pe tatăl care înființase Cooperativa
de credit pentru a ajuta muncitorii exploatați la
sânge de bancherul Potter (deține tot orașul), să
aibă o casă. Trebuia să meargă la facultate, visa să
construiască poduri, blocuri de 100 etaje etc., dar
se sacrifică și preia banca tatălui care are un atac
de cord, opunându-se preluării ei de către avidul
Potter. Totul merge bine patru ani până când un-
chiul său pierde 8.000$ ce trebuiau depuși la bancă
pentru Cooperativă. Genială aluzia la rapacitatea
băncilor: unchiul însuși pune banii, din neatenție,
în mâinile bancherului când îi dă un ziar, dar aces-
ta nu zice nimic, ba îl dă pe George Bailey pe mâna
poliției că ar fi furat banii în scop propriu! De un
comic debordant e scena (ca multe alte antologice:
după salvare, în camera lucrătorului la pod, ajuto-
rul prietenilor după nuntă ș. m. a.) dialogului din
Cer cum să-l salveze pe George Bailey și aparenta
neajutorare a Îngerul păzitor Categoria II (își pier-
duse aripile) Clarence - i se dă șansa să le recapete,
dacă-l salvează împreună cu Cooperativa. George
nu vrea salvarea: Aș fi vrut să nu mă fi născut! Cu
puterea sa, Clarence „îl trimite” într-o lume lugu-
bră și disperată a orășelului, pe care el îl salvase de
mizerie și exploatare, care ar fi fost dacă n-ar fi trăit
el: impresionant și fascinant! Nu relatez filmul, să
tulbur plăcerea suprizelor și (re)descoperirilor...
Trama e foarte bine condusă: nu are situații și „so-
luții” facile, exact cum este viața - se observă genia-
litatea lui Frank Capra în conducerea lejeră a talen-
taților actori lăsați să improvizeze (și o fac genial)
și măiestria deosebită a montajului etc.
Henry Fonda, cel mai bun prieten al lui Stewart,
trebuia să joace, dar era la John Ford în My Darling
Clementine. Filmarea a fost în aprilie-iulie, iar ge-
nialul compozitor Dimitri Tiomkin (numeroase
premii Oscar și Golden Globe) susține măiestrit
acțiunea. Time scrie: „Umorul, inventivitatea și
afecțiunea regizorului Capra pentru ființele umane
oferă un strălucitor film de viață și emoție.” Statutul
de clasic îndrăgit a venit după trei decenii de la lan-
sare, devenind, din 1976, un evergreen de Crăciun -
ce surpriză binevenită pentru Frank Capra (și celi-
lați din film): „E cel mai al naibii lucru pe care l-am
văzut vreodată!” Însă cât de trist și adevărat azi,
remarcă sumbru istoricul de film Gary Kamiya,
în 2001: „Acum toți locuim în Pottersville.” Mulți
mari regizori admiră această capodoperă: Steven
Spielberg, Akira Kurosawa, Frank Darabont,
David Lynch. Spielberg: „O viață minunată arată
că fiecare ființă umană de pe acest Pământ contează
și acesta e un mesaj extrem de puternic.”
■
arhitectura timpului
și topografia spațiului
exemplar propunerii expoziționale făcute de ar-
tistul care și-a dorit doar o „simulată” retrospec-
tivă, căci avem parte de cea mai puristă expunere
și atmosferă din câte am văzut în acel loc!
Și când spun puristă nu mă refer doar la nivel
de panotare, ci mai ales fac trimitere la registrul
plastic, vizual-iconic. Sunt prezente teme vechi,
cizelate, care atestă faptul că artistul a rămas pro-
gramatic ancorat în desconstrucția sinelui, în ra-
porturile intense și meticulos cercetate pe care
le are și le menține cu oamenii, religia, lumea,
istoria, arhiva, limbajul, memoria, sistemul glo-
balizat...arta sa devine o radioscopie a (de)„sem-
nului”, și a procesului care a dus la apariția și mu-
tațiile acestuia, în arhitectura timpului, dar și pe
topografia spațiului.
Într-o conversație cu artistul, acesta îmi mărtu-
risește: „Privind rezultatul panotării și al expune-
rii acestui grupaj, reunit sub numele „incognito”,
dar și la reacțiile provocate, ajung la o concluzie
neașteptată și pentru producția mea: arta este to-
tuși un produs conștient al rațiunii. Lucrul acesta
îmi apare cu atât mai evident cu cât mediul ro-
mânesc, în care mă prezint acum, este bântuit de
multe și diferite, de tot felul, mai puțin de rațiune:
metafore, mituri și mistificări, interpretări și su-
prainterpretări; înstrăinare și suprarealism; emo-
ții, lirisme, sentimentalism; ezoterism excentric și
filozofic, abilitate și efecte meșteșugărești etc. Ei
bine, toate aceste ingrediente apetisante se pare că
lipsesc definitiv din munca mea. Se pare că anii
îndelungați trăiți în Germania, au lăsat urme
mult mai adânci decât aș fi crezut”.
Or, experiența aceasta, mi se pare, l-a incitat
foarte mult pe Ion Isaila, căci prezența lui în ex-
pozițiile locale, de grup, a fost susținută și insis-
tentă, fie alături de soția sa, Mirela Anura, fie în
diverse alte contexte expoziționale. A expus în
Transilvania, Bucovina și, acum, în București. Iar
dacă atenția mea a fost în chip special țintuită de
mini-personala („Quo Vadis”, octombrie-noiem-
brie, 2021), pe care a propus-o Bienalei Albastre
de la Brașov, acum intuițiile și presupunerile mele
au fost pe aproape lămurite, confirmate, sedimen-
tate, cristalizate.
Ion Isaila	Expoziția incognito, Palatele Brâncovenești, Centrul de Cultură Mogoșoaiai
Ion Isaila
În concluzie, avem în față un artist temeinic,
care nu-și pierde timpul tot mai grăbit cu „meta-
fore, ezoterism, mituri și mistificări”, pentru că la
el regimul imaginii trebuie să transmită instanta-
neu o idee clară, frustă, directă, telegrafic laconi-
că, mai ales că el nu este un artist conceptualist al
erei fotografice, ci unul al evului digital contem-
poran, care știe să urmărească și să priceapă cum
planul arhitectural din epoca medievală a devenit
emoticonul internautic sau haștagul însuși, care
leagă și dezleagă toate. Noima devine semn.
Explicația acestei evoluții mentale, posibilă
printr-un proces simțitor de „autodistilare se-
mantică”, cum s-a exprimat într-un alt context
Stanislaw Lem, este chiar temeiul demersului
artistic al lui Ion Isaila, care nu adaogă elemente
plastice, ci epurează, distilează, simplifică, perso-
nalizează imaginea, făcându-o, în chip paradoxal,
universal explicită.
[ Ion Isaila: "incognito" expoziție la Centrul de Cultură
Mogoșoaia. Palatele Brâncovenești. 5-28 noiembrie 2022
Curator: Cristina Simion
Fotografii: Roland Pangrati ]
■
TRIBUNA • NR. 486 • 1-15 decembrie 2022
35
sumar
semnal Alexandru Sfârlea „Nu delirul ci libertatea”	2
editorial Isabela Vasiliu-Scraba Ultima carte a lui Anton Dumitriu: Homo Universalis (1990)	3
filosofie Viorel Igna Exercițiile spirituale, o terapie filosofică de inspirație stoico-platonică (II)	4
Vasile Zecheru Philosophia mirabilis (II)	6
eseu Virgil Diaconu Influențe literare în poezia lui Eminescu (I)	9
Iulian Chivu Nulitatea unui proces memorabil - Răstignirea lui Iisus	10
Iulian Cătălui Realismul magic latinoamerican și universal: perspective literare și filosofice (II)	12
diagnoze Andrei Marga Individualitate și comunitate	14
istoria literară Radu Bagdasar Scriitorii artizani (III)	17
recitiri Adrian Dinu Rachieru Alexandru Ivasiuc, un reformator uitat? (I)	19
eveniment Ani Bradea Expoziția Doina Lie 2022 - sublimarea unui destin de artist	20
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XXII)	21
proza Ștefan Manasia Vacanțele de altădată	22
concursul „Ioan Slavici” Cristian Ghica Lașul	24
însemnări din La Mancha Mircea Moț Mierea, zahărul și sarea	26
memoria literară Constantin Cubleșan Urmuz la jubileu	27
crochiuri Cristina Struțeanu Pragul	28
comentarii Adrian Lesenciuc Despre identitate politică și simbolică	30
cărți în actualitate Cleopatra Lorințiu „Rien ne va plus”	31
Irina Lazăr Un îndreptar pentru „insuportabila frumusețe”	32
teatru Festivalul Internațional „Puck” 2022 Teodora Minea Pentru oameni și chibrite	33
cinemateca Eugen Cojocaru Cel mai emoționant film de Crăciun: Viața e minunată!	34
plastica Vladimir Bulat arhitectura timpului și topografia spațiului	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
arhitectura timpului
și topografia spațiului
Vladimir Bulat
Ion Isaila	Expoziția incognito, Palatele Brâncovenești, Centrul de Cultură Mogoșoaiai
La parterul palatului brâncovenesc de la
Mogoșoaia s-a deschis expoziția „incog-
nito”, a pictorului-conceptualist Ion Isaila.
Este un efort și o responsabilitate uriașe ambele,
de a ocupa acel teritoriu istoric, arhitectural, me-
morial.
„incognito”, este o expoziție deconcertantă,
neașteptată și foarte „curată” pentru cine nu este
familiarizat cu opera și investigațiile artistului
român, stabilit de foarte mulți ani în Germania.
Trebuie spus că atunci când a plecat cu o
bursă postuniversitară DAAD, pentru Academia
de Artă din Dusseldorf, era deja un artist format,
limpezit și cunoscând destul de mult din tradiția
avangardei europene, dar această experiență s-a
sedimentat și rafinat acolo, după ani mulți de stu-
diu, călătorii, analiză și expoziții în diverse con-
texte europene, de artă neo-avangardistă, perso-
nale și de grup.
Atmosfera vechiului și spectacularului palazzi-
no al familiei Brâncovenilor s-a potrivit în chip
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
■■niinii
642341 100486