semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Dominika Morariu
Iarna și alte povești (2022)
imprimare digitală, 100 x 70cm
„Așa îți e ție dat,
să te terorizezi singur?”
I Alexandru Sfârlea
Liviu Ioan Stoiciu
luare aminte
Grupul Editorial Rocart, 2022
Mai rar un poet cu sinele mai contorsionat
în jungla interiorității sale - ca un boa
constrictor având drept hrană interoga-
ții, subterfugii, ilarități și disfuncționalități - decât
acest truditor la galerele creației literare polivalente
și intempestive, un gladiator îndârjit și niciodată
dispus să se recunoască înfrânt în vreo confruntare
cu lighioanele sau imperatorii ce-i populează, sfi-
dători sau răzbunători, scrisul. A pornit de la un
canton („părăsit”, cum ar fi spus Fănuș Neagu),
ajungând , iată, dincolo de cei 14 luștri, cocârjat
sub apăsarea atâtor și atâtor recunoașteri și premii,
uneori fiind primul chiar și după ce altul rupsese
cu pieptul flamura de la capătul cursei evaluărilor
critice. Liviu Ioan Stoiciu nu a reușit să-i intre în
„grații” (ci doar în... gratii!) poate că unui singur
critic literar de prim-plan, adică Alex Ștefănescu,
un alt caz asemănător fiind receptarea lui Nichita
Stănescu de către G. Grigurcu (dar care, culmea,
spunea despre autorul antologiei „Vocile lui Sing”
- ia ghiciți cine e ăsta? - că „e poet până-n vârful
unghiilor”!). Cu subiectivismul criticilor nu e de
glumit, dar este de apreciat, pe de altă parte, cum a
reușit să-l... îmblânzească poetul din Adjudul vechi
pe „cerberul” (hiper)titrat și uns cu sofisticate ali-
fii și unsori, care păstorește Uniunea Scriitorilor
din România. Gata cu „bârfa”, nene Cititor, ia să-ți
vârîm noi acuma sub ochii dilatați de curiozitate
și uimire, un poem stoician - care, ca multe alte-
le din volumul de față - îmi amintește de placheta
Mitrofan plângăciosul, a lui Nicolae Popa, basara-
beanul. Nu ca structuralizare lirică, desigur, ori
cărniță poeticească (con)crescută pe oscioarele
volumetriilor literar- estetice. Dar strict tematic,
cel puțin, fără putință de îndoială, doar că „per-
sonajul/ personajele” din poemul de mai jos este/
sunt „documentele fosile”, alter-ego-ul poetului
fiind (simili)coincident cu sintagma dihotomică
rău- bine; el nu se sfiește, plângându-și de milă, să-
și identifice un „arbore genealogic” în abisalitatea
unei ontologii geologizate: Stau cu ochii în gol, alt-
ceva nu mai știu ce să fac, am/ în mine un rău fără
margini, care se hrănește/ din ce a mai rămas bun,
împuținându-mă pe zi ce trece./ Implacabil, mă
pierd înlăuntrul meu. (...) /Sunt supărat pe mine,
sunt supărat pe toți, am lungit-o / prea mult, am
luat și un praf de băut, preparat după/ internet, rețe-
tă- dintr-o/ rădăcină scoasă de pe mormântul unui
copil,/ în vinerea mare, degeaba. Sunt tot aici, cu
mine,/ singur, nedespărțit de răul dinlăuntru, care a
înghițit/ binele, crede-mă pe cuvânt, sunt documente
fosile în mine,/ secrete, formate în trecutul geologic/
al pământului, care ar trebui neapărat să fie desco-
perite/ și date publicității- nu reușesc să ajung/ nici-
cum la ele. Structuri minerale ?/ Ducă-se pe pustii!
Poate,/ după ce dau colțul ... (Implacabil).
Într-adevăr, „escribentul” (cuvânt nichitian) se
războiește cu sine, cu lăuntricitatea, se autointero-
ghează cu un soi de poftă stigmatizantă, sloboa-
de rafale de interogații, își demarchează teritoriul
(„Trage o dâră cu călcâiul drept-/ de aici până aici
Dominika Morariu	Aer - 5 elemente (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
sunt eu,/ vezi? Numai atât. Și cu toate astea nu mai
încape/ lumea de mine. Care lume? Lumea mor-
ții,/ despărțită de această dâră de lumea vie”). Nu se
ferește nici de unele imprecații asupra „regnului”
din care face și el parte („bețivi, curvari, adunați
de pe drumuri , după ce ați mers/ în frunte odată,
împinși de la spate”), într-o alăturare simetriciza-
tă cu sexul opus („În vreme ce noi, femei, suntem
chirpicii ăștia puși la uscat,/ munciți pe brânci, care
hohotim”), se insinuează în el o hulă a decompen-
sării psihedelice („Își pierde pe zi ce trece din sub-
stanță, (...)/ în fiecare oră se prăbușește moral, (...)
are o stare sâcâitoare de haos,/ modelele de gândi-
re logică nu-l mai ajută”), își dă ghes cu cerbicie și
persuasivitate, se încurajează cu frenezie și se pare
că acele asemănări cu „Mitrofan plângăciosul” se
diminuează și se estompează, ba chiar își dă aere
de entitate cu forțe tributare, la extrem, animalității
(„Înainte,/ lașule, mișcă-te înainte! Nu da înapoi!/
Ce se svârcolește în el e o bestie”).
Într-un poem de la pagina 43, eul și ego- ul se
află într-o situație aparent ireconciliabilă, în care,
de fapt, memoria, recurența acesteia, e scoasă... țap
ispășitor: „Să nu iau aminte. Nu-mi mai amintesc
de mine, râvnitor,/ dar tu mă asiguri că sunt eu.
Care eu? Nu/ te mai văita atât, cum adică nu-ți mai
amintești de tine?/ Tu ești tu. Care tu? M-am trezit
dimineață/ fără mine, nu-mi mai amintesc nimic.
Bine, recunosc,/ ești mai nebun decât mine...”. A, să
nu uit că pe coperta a patra, poetul Stoiciu își cere
iertare, cică, pentru că... îndrăznește să mai scrie
versuri „depășit moral cum sunt de aceste vremuri
nenorocite (pandemie- război, nu numai)”, după ce
anunțase, la sfârșitul lui 2017, „că nu mai scot nicio
carte, o dorință de izolare, să-mi mai împac sufle-
tul”- zice omnipotentul poet, călătorind în lung și
lat prin țară, sau la turniruri poetice „manolesciza-
te” sau ”chifuizate”, ori de altă natură. El se mai afi-
șează, într-un fel de răsfăț hiperbolizant, cu... ghici-
rea anului morții: 2023. Iar eu îi spun că onticitatea
lui o va depăși pe aceea a lui Ovidiu Genaru, de nu
chiar va citi „panseuri”, la Radio România Cultural,
precum Mihai Șora, la 107 ani. Până atunci, felici-
tări pentru acest volum care, neîndoielnic, va fi și
dânsul multipremiat.
■
2
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
editorial
Andrei Marga -
Filosofia lui Habermas
■ Mircea Arman
Este un lucru de domeniul evidenței că în
filosofia românească dar și europeană nu-
mele lui Andrei Marga se impune din ce
în ce mai mult, din ce în ce mai puternic. După
o monografie Heidegger, pe care o socotesc a fi
cea mai importantă scrisă vreodată despre ilus-
trul filosof german, iată că Andrei Marga se în-
fățișează publicului românesc cu o altă lucrare
de anvergură europeană și mondială, de această
dată cu Filosofia lui Habermas, apărută la Editura
Academiei Române în acest an.
Andrei Marga a depășit demult stilul și anver-
gura filosofiei românești și se înscrie în lista ma-
rilor cărturari și filosofi europeni, urmîndu-l pe
maestrul său Jurgen Habermas.
Germanist de clasă, cu o limbă vorbită nativ,
cu un accent „Soxen” dacă ar fi să ne exprimăm în
dialect, Andrei Marga a ucenicit pe lîngă profeso-
rul Habermas încă începînd cu 1975 la Frankfurt.
Desigur, s-a scris și s-a vorbit mult despre
Jurgen Habermas, cu atît mai mult cu cît aces-
ta a preluat catedra de la Frankfurt venind de
la Heidelberg, acolo unde se practica o filosofie
puțin asemănătoare cu cea de la Frankfurt și a
„școlii” sau „cercului” dezvoltate acolo încă din
perioada interbelică.
Hans Georg Gadamer spunea că relativ la
Habermas există doar două posibilități: ori te ra-
liezi filosofiei acestuia într-o totală acceptare, ori
o respingi. Subsemnatul face parte din a doua ca-
tegorie, chiar dacă sunt unele aspecte care trebuie
nuanțate și se referă la latura metafizică a cercetă-
rilor acestuia, în speță la studiile sale despre Kant,
Hegel sau Heidegger. Mai mult, așa cum sublinia
Gadamer, este absolut imposibil să ignori capaci-
tatea filosofului de a lucra cu cantități inimagina-
bile de informație, de a le sintetiza și de a formula
Dominika Morariu
Ierbar - Studiu (2022), imprimare digitală, 20 x 20 cm
răspunsuri pe care le așteaptă „cetatea”. În acest
sens, pentru secolul XX, Habermas a reprezen-
tat, prin anvergura cercetărilor sale, prin impli-
carea în problemele societății liberale și demo-
cratice - la acea vreme - un adevărat Praeceptor
Germaniae.
Sigur, societatea românească, mai arhaică, tra-
dițională și patriarhală nu este pregătită nici mă-
car acum să preia problemele și dezvoltările lui
Haberamas, de la problemele de teorie a statului
și dreptului pînă la problema unei „pragmatici
universale”, cum cam pretențios o numea Peter
Watson citat de Andrei Marga.
Îi dăm dreptate filosofului Andrei Marga
atunci cînd spune că este dificil să dai o monogra-
fie exaurientă a unui filosof aflat încă în viață dar
și în viața creativă.
Nu suntem impresionați de teoria comunica-
țională a lui Habermas, care își găsește oarecum
corespondentul în dialectica antică și mai ales în
cea hegeliană, nici de vreun concept cheie care să
structureze fundamental filosofia occidentală așa
cum a făcut-o Heidegger, dar ceea ce este abso-
lut remarcabil este paleta preocupărilor care por-
nește de la metafizică la începuturi și merge spre
pragmatică sau pe ceea ce încercase un înaintaș al
său, spre o metafizică materialistă (H. Marcuse)
care poate constitui un adevărat oximoron dacă
nu mai bine o contradictio in adjecto cu toată stră-
dania lui Marcuse de a încerca o asemenea con-
strucție.
Normal, filosofia socială, cu importanța sa in-
contestabilă mai ales pentru teoreticieni, mai pu-
țin pentru politicienii chemați să o pună în prac-
tică, are importanța sa, dar neasumată de cei care
o pot pune în operă, cum a devenit și cea a lui
Habermas, rămîne doar un deziderat neîmplinit,
chiar dacă Habermas în calitate de filosof și jurist
Mircea Arman
nu avea cum să cadă în naivitățile unui Platon sau
ale altor făuritori de utopii sociale. Chiar dacă
soluțiile lui Habermas stau în picioare, dacă ar
exista onestitate și bună-credință, ar putea fi les-
ne și rațional aplicate sistemului social, mai puțin
celui globalist de care Habermas nu e străin, ele
potrivindu-se mai ales unui sistem suveranist în
care relațiile interstatale să fie întemeiate pe forța
dreptului și nu pe dreptul forței.
Discuțiile pe care le-a generat Habermas cu
cei mai de seamă gînditori ai secolului XX și în
chiar primii ani al secolului XXI nu au rămas fără
ecou în lumea academică, dar nu au produs nici
un efect palpabil asupra politicienilor și mersului
societăților.
Chiar dacă Habermas a opus teorii articulate
și argumentate la viziunea lui Carl Schmitt și l-a
susținut, cum era și firesc pentru un sistem demo-
cratic în care credea cu toată tăria, pe normativis-
tul Kelsen, totuși, în esența ei cea mai esențială,
dincolo de vălurile înșelătoare ale unei democra-
ții autentice clădită pe structura democratică nor-
mativistă kelsiană, societatea occidentală a rămas
una oligarhică, adînc înfiptă în teoriile determi-
nismului autoritar statal al lui Carl Schmitt.
Habermas, ne spune Andrei Marga, este un fi-
losof implicat în viața cetății, un teoretician desă-
vîrșit al dreptului și un mare spirit sintetic pe care
puțini filosofi l-au avut, fapt pe care nu îl poate
contesta nimeni.
În ceea ce privește monografia lui Andrei
Marga, Filosofia lui Habermas (Ed. Academiei
Române, București, 2022), aceasta lasă cititorul
în perplexitate mai ales datorită volumului uriaș
de informații vehiculat, a familiarității și cunoaș-
terii profunde a gîndirii lui Jurgen Habermas,
dar și a multiplelor analize comparative origina-
le pe care filosoful român le face cu Heidegger,
Luhmann, Wittgenstein, Karl Ottp-Apel, Hegel,
Marx, Max Weber, Ratzinger, Gersom Sholem,
Dieter Henrich, Rawls, precum și polemicile uri-
așe cu Foucault, Derrida și Rorty - fac din această
monografie un reper mondial pentru înțelegerea
creativă a gîndirii lui Habermas.
Nu știu cîți cititori vor avea răbdarea, capacita-
tea, informația și deschiderea de a putea procesa
o carte care, dacă ești profesionist și nu amator, ia
cîteva luni de studiu și meditație. Această remarcă
nu este un reproș, din contra, un lucru pe care îl
apreciez enorm, o întreprindere de toată lauda.
Continuarea în pagina 6
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
3
filosofie
Exercițiile spirituale,
o terapie filosofică de
inspirație stoico-platonică (I)
■ Viorel Igna
Plecăm în analiza noastră de la o mărturie a
lui Pierre Hadot1, care constituie un fel de
testament spiritual pentru marele cunoscă-
tor al filosofiei antice târzii.
„Filosofia nu este construcția unui sistem, ci o
decizie fermă de a privi în modul cel mai adânc
posibil în Sine și în jurul propriului Sine. Sub in-
fluența lui Bergson și apoi a existențialismului,
Pierre Hadot a înțeles filosofia ca o metamorfoză
totală în măsură să vadă lumea așa cum este și să
trăiscă în ea la modul cel mai autentic.
Credem, ne mărturisește P. Hadot, că multe
opere moderne sunt destinate să comunice in-
formații despre un conținut conceptual dat, din
care noi putem prelua informații despre gândirea
și psihologia autorului. Dar, de fapt, sunt adese-
ori exerciții spirituale pe care autorul le practică
el însuși și pe care le consideră punctul de plecare
pentru meditațiile cititorului său; ele sunt desti-
nate să formeze sufletele. Au o valoare psiholo-
gică. Orice afirmație ar trebui să fie înțeleasă în
perspectiva efectului pe care îl poate avea, și nu ca
o propoziție care exprimă în mod adecvat gândi-
rea și sentimentele unui individ. Astfel, conclude
filosoful francez, concluziile sale metodologice
s-au convertit în concepții metafisice.
Formula „exercițiile spirituale” este o expresie
care îl poate înșela pe cititorul contemporan, scrie
Pierre Hadot. Trebuie să ne mulțumim să folosim
termenul spiritual, deoarece alte adjective sau
specificări posibile, psihice, morale, etice, intelec-
tuale, de gîndire, de suflet nu acoperă toate rela-
țiile pe care dorim să le descriem. Am putea vorbi
de exerciții ale gândirii, continuă Hadot, deoarece
aceste exerciții își fac din sine propria materie de
reflexie2.
Dar cuvântul gândire nu indică într-o manieră
destul de clară faptul că imaginația și sensibilita-
tea intervin în aceste exerciții într-un fel impor-
tant. Din aceleași motive, nu ne putem mulțumi
cu expresia exerciții intelectuale, chiar dacă as-
pectele intelectuale (definiții, subdiviziuni, rațio-
namente, lectură, cercetare, retorică), pot avea o
anumită importanță.
Exerciții etice, continuă Hadot, ar fi o expresie
destul de seducătoare, deoarece, așa cum vom ve-
dea, exercițiile de care vorbim contribuie puter-
nic la terapia pasiunilor și se referă la conduita ce
trebuie urmărită în viață. Chiar și aceasta ar fi o
viziune destul de limitată. În realitate, asemenea
exerciții corespund unei reflecții asupra viziunii
lumii și o metamorfoză a personalității umane.
Cuvântul „spiritual” ne permite, după părerea
noastră, să înțelegem cum asemenea exerciții sunt
opera nu numai a gândirii, ci și a întregului psi-
hism individual, și, mai ales ne revelează adevă-
ratele dimensiuni ale acestor exerciții: mulțumită
lor, individul se ridică la o viață spirituală obiec-
tivă, adică se așază în perspectiva Întregului: și
astfel „depășindu-se, se eternizează”.
Acceptăm, dacă este necesar, această ex-
presie „exerciții spirituale”, ne va spune un
cititor interesat de subiect. Dar este vorba de
„Exercițiile spirituale” ale lui Ignazio de Loyola
? Aici Pierre Hadot face trimitere la marele so-
ciolog francez Georges Friedmann3, care în pro-
gramul său scria: „Este vorba de a ieși din durata
temporală, iar prin depășirea sinelui individu-
al te poți eterniza”. Răspunsul lui Hadot a fost
următorul: Exercitia spiritualia nu sunt decât o
versiune creștină a unei traduceri greco- roma-
ne, căreia dorim să-i arătăm măreția. În primul
rând, conclude P. Hadot, conceptul și expresia
exercitium spirituale sunt mărturia, înainte de
Ignazio de Loyola, a anticului creștinism latin,
și care corespunde lui askesis propriu creștinis-
mului grecesc.
La rândul său conceptul de askesis, nu trebuie
înțeles în sensul ascetismului, ci ca o practică de
exerciții spirituale, după P. Rubbow4, care exista
deja în tradiția filosofică a antichității.
P. Hadot face trimiter la opera lui P. Rubbow,
pentru a explica originea și semnificația acestui
concept de exercițiu spiritual care rămâne unul
viu în conștiința europeană, așa cum s-a putut
vedea în lucrările lui G. Friedmann.
Intenția lui P. Hadot este să amintească exis-
tența exercițiilor spirituale în antichitatea gre-
co-latină, dar mai ales să precizeze întreaga con-
tribuție și importanța fenomenului și să arate
consecințele care derivă din înțelegerea gândirii
antice și a filosofiei însăși5
A învăța să trăiești
În școlile de filosofie elenistică și romană s-a
putut observa mai ușor acest un fenomen. De
exemplu stoicii decară în mod explicit: pentru
noi filosofia este un „exercițiu”6.
„Stoicii, scrie Jeanne Hersch7, au exercitat o
influență puternică în Antichitate și, într-un
anumit sens, se poate spune că au jucat un rol
important pentru istoria culturii noastre în an-
samblu. Încă și astăzi calificăm drept stoică o
persoană sau un comportament, chiar fără a ne
referi la doctrina Școlii stoice. Cînd vorbim însă
de stoici, îi desemnăm astfel pe gânditorii ale că-
ror concepții și atitudine morală se leagă în mod
expres de o tradiție filosofică bine definită...Răul
este corelativ binelui spun stoicii. În absența ră-
ului, binele n-ar avea niciun sens. Răul este deci
necesar. Fără el, n-ar exista nici excelență, nici
valoare. Căutarea valorii, a excelenței în lume ar
fi imposibilă. Răul este deci necesar binelui.
Apoi, zic stoicii, ceea ce numim rău este rău,
într-adevăr, însă numai din punctul nostru de
vedere, întotdeauna limitat. În schimb, raportat
la întreg, la totalitatea lumii, el este un bine. Aici
avem de-a face cu perfecțiunea și domnia legii
divine. Omul reușește să biruie răul în măsura în
care devine capabil să depășească punctul său de
vedere limitat. Când întâlnește răul, el trebuie să
devină capabil să se înalțe până la legea divină,
pentru care răul nu este decât un element indis-
pensabil.”
În ochii lor filosofia nu constă în învățarea unei
teorii abstracte. Facere docet filosofia , non dicere,
filosofia ne învață să facem, nu să vorbim; virtutea
este fuga de vicii; speranța nu-i învățată să fie în-
vinsă; pentru omul cultivat și învățat a trăi înseam-
nă a gândi; este un sacrilegiu a face rău patriei; a-ți
iubi părinții este prima lege a naturii. Câte învăță-
turi stoice de un mare impact emoțional și moral.
Cu o remarcă paradoxală: este însă și mai puțin o
artă de a trăi, deoarece este foarte complicat să fie
acceptate în viața de toate zilele, într-un stil de viață
determinat, cu implicații asupra întregii existențe.
Actul filosofic nu se situează numai în ordinea
cunoașterii, ci și în ordinea proprie a eului indi-
vidual, este un exercițiu care ne face să fim mai
bogați sufletește, mai buni. Este un anumit tip
special de conversiune, care are influență asupra
întregii vieți, în măsură să schimbe în mod radi-
cal viața celui care o practică.8
Pentru toate școlile filosofice, principala cauză
a suferinței, a dezordinii, bântuită de inconștiență
și necunoaștere este constituită din pasiuni nele-
gitime, din dorințe dezordonate și frici exagerate.
Filosofia apare în acest sens ca o terapie a pasiu-
nilor9
Fiecare Școală își are propria sa metodă tera-
peutică, dar toate leagă această terapie de o trans-
formare profundă a manierei de a vedea și de a
fi a individului. Exercițiile spirituale, ne spune P.
Hadot, aveau în mod precis scopul de a realiza
această transformare a ființei umane. El dă exem-
plul stoicilor. După ei, toată nefericirea omului
derivă din faptul că omul încearcă să înfăptuiască
sau șă-și conserve bunurile, pe care riscă să nu le
mai poată obține sau pe care la un moment dat
le poate pierde și de aceea încearcă să evite neca-
zuri (întâmplări nefericite), care de-a lungul vie-
ții, oricum, sunt inevitabile. Filosofia are menirea
să educe omul, în sensul că este inutil să urmeze
numai binele pe care îl poate obține și să evite răul
pe care în ultimă instanță îl poate evita. Acel bine
care poate fi obținut și acel rău care poate fi evi-
tat, trebuie să fie considerat astfel încât să depindă
numai de libertatea omului: omul să poată alege
între binele moral și răul moral.
Numai ele depind de noi și care corespund unei
înlănțuiri necesare a cauzelor și efectelor, care
însă fug de propria noastră alegere, de libertatea
noastră, tocmai pentru că sunt rezultatul unei în-
lănțuiri. Ar trebui să ne fie indiferente, în sensul
că nu trebuie să introducem nicio diferență, ci să
le acceptăm pe toate întrucât sunt rezultatul des-
tinului, sau a dominației naturii. Este deci vorba
de o totală răstălmăcire a capacității de a vedea
lucrurile în mod real. Este o trecere de la o viziune
„umană” a realității, o viziune pentru care valorile
depind de pasiuni, la o viziune „naturală” a lucru-
rilor care așază fiecare eveniment în perspectiva
naturii universale.10
Această schimbare de viziune este dificilă, ne
spune P. Hadot, de aceea tocmai acolo trebuie să
intervină exercițiile spirituale, cu scopul de a pro-
duce puțin câte puțin o transformare interioară
indispensabilă. Nu există niciun tratat sistematic
care să codifice o învățătură sau o tehnică proprie
exercițiilor spirituale.
Totodată trimiterile la una sau alta din aceste
activități interioare sunt foarte frecvente în scrie-
rile din epocă elenistică și romană. De aici putem
trage concluzia că asemenea exerciții erau destul
de cunoscute, era nevoie numai să se facă apel la
ele, deoarece aparțineau vieții normale a școlilor
4
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
filosofice și deci făceau parte dintr-o învățătură
orală tradițională.11
Mulțumită lui Filon din Alexandria suntem în
posesia a două liste de exerciții. Ele nu coincid în
mod perfect, dar au meritul de a oferi o panoramă
destul de complexă a unei terapii filosofice de in-
spirație stoico-platonică. Una din aceste liste enu-
meră: cercetarea printr-un examen aprofundat,
lectura, ascultarea, atenția (prosophe), dominarea
sinelui, indiferența față de lucrurile indiferente.
Cealaltă le amintește în mod succesiv: lecturi-
le, meditațiile, terapia pasiunilor, amintirea lucru-
rilor bune, stăpânirea de sine, capacitatea de a-și
îndeplini îndatoririle. Cu ajutorul acestor liste,
scrie P. Hadot, putem să facem o scurtă descri-
ere a exercițiilor spirituale stoice, prin studierea
succesivă a următoarelor argumente: în primul
rând întărirea atenției, apoi exercițiul meditației,
cu reflecția asupra a ceea ce este făcut bine, apoi
acelea proprii exercițiilor intelectuale cum este
lectura, ascultarea, cercetarea, examenul aprofun-
dat al propriei interiorități și în sfârșit exercițiile
cele mai active cu trimitere directă la stăpânirea
de sine și îndeplinirea datoriei ca un bine pentru
întreaga comunitate.
Cocentrarea atenției pe lucrurile esențiale este
atitudinea spirituală fundamentală a stoicului.
Constă într-o atenție sporită și o prezență de spi-
rit continuă, o conștiință de sine trează și o conti-
nuă prezență în mijlocul evenimentelor. Datorită
ei filosoful știe și dorește să poată interveni în
orice moment în treburile cetății. Datorită acestei
vigilențe spirituale el este o prezență continuă, iar
regula sa de viață fundamentală trebuie să fie ba-
zată pe faptul că cea ce depinde de noi și ceea ce
nu depinde de noi, ne este tot timpul la îndemână,
și trebuie să devină un element de care să se țină
seamă. Este esențială în acest sens pentru stoi-
cism, ca de altfel și pentru epicureism capacitatea
de a pune la dispoziția adepților un principiu fun-
damental, extrem de simplu și chiar posibil de a fi
formulat în puține cuvinte, în așa fel încât să fie
ușor de amintit și care să fie aplicat în siguranță.
„Tu nu trebuie să te separi de principiile tale
nici măcar atunci când dormi, nici când te tre-
zești, nici la masă, nici când intri în contact cu alți
oameni.”12
A fi vigilent, cu implicațiile sale morale trebuie
să-i permită filosofului stoic să aplice aceeași re-
gulă de viață și să răspundă de acțiunile sale, cu
un fel de concentrare continuă asupra prezentu-
lui.
„În toate lucrurile și în orice moment, depinde
de tine dacă ești mulțumit de ceea ce se-ntâmplă
în prezent și să te comporți cu sentimentul justi-
ției cu cei din jurul tău, examinând și cântărind
lucrurile și neadmițând lucruri care pentru orice
om normal sunt inadmisibile.”13
Această atenție sporită, conclude P. Hadot, este
într-un anumit fel secretul exercițiilor spirituale.
O atenție liberă de pasiuni, care au fost totdeau-
na provocate de trecut și de gânduri care vizea-
ză un viitor nesigur, care după cum am spus nu
depind de noi. Acest lucru ne ajută să fim mult
mai vigilenți și să ne concentrăm asupra momen-
tului prezent, mult mai ușor de a fi controlat și
analizat în substanța sa, datorită simplului fapt că
este la îndemâna noastră. Și nu în ultimă instanță
deschide conștiința noastră conștiinței cosmice,
făcându-ne atenți la valoarea infinită a fiecărui
moment al existenței în prospectiva legilor uni-
versale ale Cosmosului.
Atenția, concentrarea ne permite să răspun-
dem imediat evenimentelor, ca unor întrebări
puse în mod indiscriminat. În acest sens, scrie P.
Hadot, este nevoie ca principiile fundamentale să
fie tot timpul la îndemâna celor care au cu adevă-
rat intenția de a le folosi.
De aceea este nevoie să se dea atenția nece-
sară regulii vieții, de care am vorbit, aplicând-o
diverselor împrejurări din viață, cu multitudinea
lor, prin intermediul exercițiilor, la fel ca regule-
le gramaticii sau cele ale aritmeticii. Dar aici nu
este vorba de o simplă cunoaștere, este vorba de o
transformare a întregii personalități.
Imaginația și afectivitatea trebuie să fie asoci-
ate exercițiului gândirii. Toate mijloacele psiho-
logice ale retoricii, toate metodele de amplificare
trebuie să fie puse în valoare pentru a-i da acțiu-
nii consistența necesară. Este vorba de a formula
pentru sine însuși regula vieții în maniera cea mai
vie posibil, concretă, fapt pentru care era nevoie
să-și aducă în fața ochilor evenimentele cele mai
importante ale propriei vieți, văzute în lumina re-
gulii fundamentale. Acesta este în ultimă instanță
procesul de memorizare (mneme) și de meditare
(melete).
Acest exercițiu de meditație îi va permite prac-
ticantului să fie pregătit în cazul unui moment ne-
așteptat și poate dramatic. Dificultățile vieții vor
fi reprezentate înainte: sărăcia, suferința, moartea
vor fi privite în față; nu vor fi văzute ca un rău,
deoarece nu depind de noi; vor fi fixate în propria
memorie maximele isihaste, care odată ajunse
la un moment propice, ne vor ajuta să acceptăm
acele evenimente care fac parte din cursul firesc
al naturii. Maximele și sentințele vor fi astfel la
Dominika Morariu	Două universuri conectate (2022), imprimare digitală, 74 x 68 cm
îndemâna tuturor, fără ca după aceea să mai fie
posibilă o scuză. Ele vor fi formule și argumen-
tări demne de încredere care se adresează ființei
proprii în împrejurări dificile, pentru a opri orice
mișcare de ură și de tristețe. După aceea se va exa-
mina dinainte tot ceea ce trebuie făcut de-a lungul
zilei următoare și se vor fixa principiile care vor
conduce și vor inspira acțiunea viitoare, exami-
nând neîmplinirile și progresele. Și nu în ultimă
instanță vor fi examinate propriile visuri.
Așa cum putem vedea, scrie P. Hadot, exer-
cițiul de meditație se străduiește să supevizeze
discursul interior, pentru a-l face coerent, pentru
a-l ordona și astfel plecând de la acel principiu
simplu și universal care impune o distincție netă
între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depin-
de de noi, între libertate și natură. În dialogul cu
sine însuși sau „cu alții”, chiar dacă este scris că
„cel care vrea să meargă înainte să se străduiască
să-și conducă cu ordine propriile gânduri.”14 și să
înfăptuiască astfel o transformare totală a repre-
zentării sale în lume, a stării sale interioare, dar
și a comportamentului său exterior. Asemenea
metode revelează o mare cunoaștere a puterii te-
rapeutice proprii cuvântului.
Acest exercițiu de meditație și de memoriza-
re, scrie P. Hadot, trebuie să fie exersat în mod
continuu. Aici întâlnim exercițiile propriu-zis
intelectuale de care vorbea Filon din Alexandria:
lectura, ascultarea, cercetarea, examenul aprofun-
dat. Meditația se va hrăni într-un mod destul de
simplu din lectura textelor poeților și filosofilor
cu evidențierea unor fraze memorabile.
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
5
o
Lectura acestor texte ar putea fi un ajutor
substanțial pentru discipoli, cu explicațiile nece-
sare făcute de maeștri de Școală, cu trimiterile
necesare pentru o mai bună înțelegere a textului
analizat. Cercetarea și examenul atent vor fi deci
aplicarea concretă a învățăturii școlii elenistice
cu trecerea de la sentințe la sinteza marilor prin-
cipii și a consultării marilor tratate.
După aceste etape, vine rândul exercițiilor
practice destinate să creeze o anumită obișnu-
ință. Unele sunt proprii interiorității, apropiate
exercițiilor gândirii, minții de care am vorbit
mai sus: de exemplu indiferența față de lucrurile
indiferente, care nu este altceva decât aplicarea,
cum spune P: Hadot, a regulii unei vieți esenți-
ale15.
Pentru stoici a filosofa este deci a te exercita
„să trăiești”, adică a trăi în mod conștient și liber:
conștient în sensul că este nevoie să depășești
limitele individualității pentru a te recunoaște
parte din kosmos-ul animat de rațiune; în mod
liber, a renunța să mai dorești ceea ce nu mai de-
pinde de noi și care ne scapă, și să ne interesăm
numai de ceea ce depinde de noi: o acțiune justă,
conform rațiunii.
Este foarte ușor de înțeles că o filosofie ca
stoicismul, remarcă P. Hadot, care presupune
o atenție sporită, energie, o tensiune sufleteas-
că, constă în mod esențial în exerciții spirituale.
Dar este surprinzător că epicureismul, conside-
rat în mod obișnuit ca o filosofie care vorbește
despre plăcere, vorbește nu mai puțin decât sto-
icismul de practici precise, care nu sunt altceva
decât exerciți spirituale. Adevărul este că pentru
Epicur, la fel ca și pentru stoici, filosofia este o
terapie: „Singura noastră ocupație trebuie să fie
vindecarea noastră.” Dar de data aceasta vinde-
carea constă în eliberarea sufletului de preocu-
pările vieții, conducându-ne la simpla bucurie a
faptului de a exista pur și simplu. Nefericirea oa-
menilor derivă din faptul că se tem de lucruri de
care nu trebuie să se teamă și că doresc lucruri
pe care nu trebuie să le dorească în mod necesar
și de care ar trebui în mod normal să fugă. Altfel
viața se consumă într-o continuă ceartă și frici
nejustificate și dorințe nesatisfăcute. Le lipsește
deci ceea ce este unica plăcere autentică, aceea
a plăcerii de exista pur și simplu. De aceea fizi-
ca epicuriană ne va elibera de frică, punând în
evidență că zeii nu acționează asupra mersului
lumii, iar moartea, fiind un dezastru total, nu
face parte din viață. În continuare P. Hadot pune
accent pe etica epicureică, care este diferită de
tezele stoicilor, ne spune că pentru a ne vindeca
sufletul este nevoie de o continuă practică meni-
tă să elibereze sufletul de tensiuni. Înainte de a
ne reprezenta răul, în loc să-l suportăm, trebu-
ie să ne detașăm mintea de lucrurile dureroase
și să o fixăm asupra lucrurilor plăcute. Trebuie
să ne concentrăm asupra lucrurilor plăcute din
jurul nostru, bucurându-ne de prezent, pentru
simplul motiv că suntem noi cei care îl afirmăm.
Este vorba de un exercițiu spiritual bine de-
terminat: nu mai este vorba de o atenție continuă
a stoicului, care era tot timpul pregătit să salve-
ze în orice moment libertatea morală, printr-o
alegere deliberată, tot timpul reînnoită și serenă;
de aici o continuă valorizare a vieții și a naturii,
izvor peren de plăcere și bucurie.
În mod analog, exercițiul spiritual, care con-
sistă într-un efort continuu de a trăi în contem-
poraneitate, care este foarte diferit de cum au
gândit-o epicureii și stoicii. Pentru primii există
o tensiune spirituală, o constantă veghe a conști-
inței morale; pentru ceilalți este o invitație la re-
laxare și la serenitate: tratamentele, preocupările
pentru viitor sunt în măsură să ascundă valoarea
incomparabilă a faptului simplu de a exista. „Ne
naștem o singură dată, de două ori nu este posi-
bil, de aceea este necesar să nu fim eterni, chiar
dacă nu ești stăpân pe ziua de mâine, amâni să
te bucuri , însă viața continuă să meargă înainte;
rămâne pericolul să murim fără să mai putem
beneficia de o zi de liniște și de pace.”
Note
1	Pierre Hadot, Esercizi spirituali e filosofia antica,
Einaudi, Torino 1988
2	cf. lui Epictet, Diatribe, III, 22, 20. „De acum înain-
te, materia asupra căreia trebuie să lucrez este gândirea
(dianoia), așa cum cea cu care lucrează tâmplarul este
lemnul, iar pentru cizmar pielea.”
3	Georges Friedmann, La Puissance et la Sagesse,
Paris 1970, care a apreciat mult cronica pe care Hadot
i-a fecut-o lucrării sale. În scrisoarea sa , își amintește
P. Hadot, G. Friedmann, a făcut o paralelă între Etica
lui Spinoza și stoicismul antic, cu ocazia comemorării
a 300 de ani de la nașterea lui Spinoza.
4	Cf. lui P. Rubbow, Seelenfuhrung. Metodik der
Exerzitien in der Antike, Munchen, 1954, care a situ-
at Exercițiile spirituale, opera lui Ignațio de Loyola în
contextul tradiției antice.
5	Operele care vorbesc despre acest argument sunt
rare, cartea fundamentală este cea a lui P. Rubbow cita-
tă înainte.
6	Pseudo-Galeno, Historia philosophia, I, în
Doxographi Graeci, ed. it. Diels, De Gruyter, Berolini
1958, 2 vol. ,602,18 și Plutarh, De placitis Epitomes,
I, 2, în Diels, Doxographi Graeci cit. 273, 14. Această
concepție ne spune Diogene Laerzio, Vite dei filosofi,
derivă de la cinici.
7	Hersch Jeanne, Stoicii, în Mirarea filozofică, Ed.
Humanitas, Buc. 2022, pp.69-75
8	Cfr. lui Seneca, Epistulae, 6, I.
9	Cicero, Tusculanae disputationis, III, 6; de aici ne-
cesitatea de a ne dezbăra de pasiunile nocive, până nu
suntem copleșiți de ele.
10	Pierre Hadot, Fizica ca exercițiu spiritual, pp. 119
33, unde se poate vedea distincția între ceea ce depinde
de noi și ceea ce nu depinde de noi, în Epictet, Diatribe,
I, I, 7.
11	Cfr. P. Hadot, Esercizi spirituali, op. cit. pp. 33-34.
12	Epictet, Diatribe, IV, 12, 7.
13	Marco Aurelio, I Ricordi, VII., în P. Hadot, Esecizi...,
op. cit. p. 35
14	Această formulă îi aparține lui Descartes (Discours
de la Methode, ed. Gilson, II, p. 18, 27) dar în același
timp exprimă bine idealul stoic al unei coerențe inter-
ne.
15	Acest lucru corespunde perfect exercițiilor spiritu-
ale ale lui Marc Aureliu, din Amintiri, XI, 16. „ A trăi
tot timpul fericit: sufletul nostru să-și găsească putere
în el însuși, de aceea trebuie să rămânem indiferenți,
față de lucrurile indiferente.”
■
Urmare din pagina 3
Andrei Marga -
Filosofia lui Habermas
Păcatul culturii noastre stă în mulțimea nedefi-
nită a „eseiștilor” a „personalităților de cumetrie”,
a impostorilor vînători de titluri universitare și
nicidecum a oamenilor chemați spre gîndire se-
rioasă, creativă, autentică. Ceea ce se face, în ge-
neral și cu puține excepții, în cultura noastră sunt
„cărțile din cărți”, adică simple note de lectură pe
care nu le accept și le dezavuez, întrucît nu am
nici un fel de nevoie să citesc un autor prin prisma
unui plăvan de la nu știu care universitate. Acesta
este marele păcat și marea mediocritate a culturii
noastre, lipsa imaginativului creator și teama de a
gîndi liber.
Atît în excepționala monografie Heidegger cît și
în Filosofia lui Heidegger, Andrei Marga se vădeș-
te a fi un gînditor creativ, original, cu o capacitate
speculativă excepțională, lucru care face interpre-
tările din aceste monografii să fie creatoare, inci-
tante, dincolo de cantitatea de informație vehicu-
lată, cum spuneam, deloc de neglijat. De acest tip
de lucrări duce lipă cultura noastră, lucrări solid
întemeiate și aproape exhaustiv tratate, nu de pă-
rerea vreunui vechi activist de partid, a tot felul
de sicofanți, sau a vreunui trotinetist obraznic,
incult, îndoctrinat, prost sau drogat.
Cum este absolut normal în România, tot felul
de nulități caracteriale și intelectuale își permit să
își dea cu părerea despre ideile filosofului Andrei
Marga, probabil după o țigară cu „iarbă sănătoasă
și naturală” sau cu praf din frunze la fel de natu-
rale pe care le trag pe nas sau pur și simplu, cum
spuneam, din prostie și ticăloșie. Acești indivizi
îmi repugnă dar, paradoxal, îmi fac și milă, con-
știentizînd faptul că sunt rezultanta unui învă-
țămînt aflat în derivă de foarte mult timp.
Deși croită pe structura unei generații care
poate duce o asemenea cantitate de informație
pe care, în general, o și deține parțial, care poate
înțelege subtilitatea gîndirii și „meandrele adevă-
rului”, Filosofia lui Habermas alături de monogra-
fia Heidegger ar fi bine să nu lipsească din nici un
curs de istorie a filosofiei la orice universitate din
România, la masterate sau studii doctorale.
Dar nu numai acolo, ar face bine să pună mîna
pe ea și tot felul de profesori universitari care toa-
tă viața predau un curs iar la sfîrșitul carierei scot
cîte o lucrare penibilă, suma notelor de lectură ca
esență a cursului predat întreaga viață, și a cărei
întrebuințare este nulă cum nulă a fost activita-
tea lor care nu a produs nimic excepțional, fiind
parcă întruchiparea principiului de drept: quod
nullum est nullum producit effectum. O spunem
cu toată bunăcredința și dintr-o lungă experien-
ță observațională. Iar aceasta este, în opinia mea,
tocmai rezultatul lipsei meritocrației în accede-
rea și promovarea universitară dată de corupția
aproape generalizată din universități, așa cum de
prea mult timp o spun partenerii noștri europeni
și americani.
Așa cum este normal, cartea de vizită a unui
mare intelectual, filosof sau om de știință, profe-
sor universitar, academician sau simplu cercetă-
tor, este dată de cărțile scrise. Numărul cărților
și calitatea ideilor autentice dezvoltate, a gîndirii
proprii vehiculate.
Și prin această carte monumentală, și prin
multe altele, inspirat și acoperitor deopotrivă, in-
titulată Filosofia lui Habermas, Andrei Marga își
arată calitatea de gînditor de talie internațională.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
Philosophia mirabilis (I)
■ Vasile Zecheru
El (Aristotel, n.n.) definește filosofia primă
prin obiectul ei, care nu este altceva decât
Ființa ca Ființă.
*
.filosofia (modernă, n.n.) nu este un con-
cept definit și a-i căuta un anume conținut
înseamnă a alege un drum din mai multe
posibile.
*
Revelația produsă în existent în urma con-
statării că el aparține Ființei este tocmai
miracolul: ceea ce nu s-a mai petrecut,
ceva ce - conform ordinii firești, cunoscu-
te a naturii existentului - nu era prevăzut.
Virtual însă, existentul posedă miracolul
de a se deștepta printr-un șoc luminos, do-
vada constituind-o chiar filosofii deșteptați
la filosofie prin această minune.
Anton Dumitriu
n peisajul anului 1974 când lui Anton
Dumitriu i-a fost publicat volumul Philosophia
mirabilis și când, în România, ... socialismul
triumfaseră definitiv la orașe și sate, cum trâm-
bița propaganda oficială, apariția unei lucrări cu
titlu exotic și cu un conținut cvasi-imposibil de
descifrat, chiar și de către o mult prea-vigilentă
cenzură, a trecut nu doar neobservată, ci și fără
consecințe majore, putem spune, din moment ce,
în acea vreme, lipsea cu desăvârșire un sistem de
validare capabil să înțeleagă mesajul ezoterico-sa-
piențial pe care autorul l-a presărat în textul său.
Totuși, cu îngăduință și cu un vag sentiment ad-
mirativ, poate, cartea a fost receptată în mod ofi-
cial ca fiind ...o fermecătoare investigație în arhe-
ologia spiritualității umane, pornind și oprindu-se
la entitatea de om, la capacitatea minții lui de a
aborda și de a-și asimila plurivalențele lumii ex-
terioare pe calea inesse sau digitur.1 Cu o nobilă,
nedisimulată și firească modestie, autorul produ-
ce un inspirat subtitlu pentru cartea sa - Încercare
asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei
grecești - spre a-și asigura depline garanții în ceea
ce privește eficacitatea și orientarea demersului
său. Construcția livrescă înfăptuită sub această
titulatură depășește cu mult, totuși, limitele unui
simplu eseu, căci, acest superb edificiu intelectual
ni se desvăluie în toată splendoarea lui mai curând
ca o demonstrație solidă și riguros argumentată
privind rostul profund al metafizicii2 antice gre-
cești ca fiind dătătoare de sens întru înțelepciu-
ne și adevăr și, deopotrivă, ca proces tradițional
de zeificare a omului atât cât era posibilă aceasta
pentru un aspirant din acele timpuri.
Tocmai de aceea, volumul antondumitrian
menționat este mult mai mult decât o simplă și
fascinantă încercare de a surprinde o corelație
biunivocă .dintre gândire și existență, exprimată
în doctrinele presocraticilor și în sistemele filosofice
nesistematice, așa cum rezultă această corespon-
dență identitară din textele antice grecești. Prin
urmare, vom stărui, în cele ce urmează, asupra
demersul subtil pe care autorul lucrării îl între-
prinde pentru a readuce în atenția contemporani-
lor venerabila metaphysika perennis în formula sa
platoniciano-aristoteliană. Indirect, demonstrația
etimologică expusă în primele capitole ale cărții
produce trimiteri pline de sens înspre o proble-
matică mult mai actuală, anume aceea de a pre-
zenta filosofia modernă ca pe o rătăcire în raport
cu rosturile primordiale. Cu subtilitate și dove-
dind o stăpânire matură a metodologiei, Anton
Dumitriu i se alătură lui Martin Heidegger care,
și el, își pune aceeași întrebare apăsătoare: ce este,
de fapt, filosofia?
Dacă privim retrospectiv creația lăsată poste-
rității de către Anton Dumitriu vom constata că
acesta a avut o certă vocație în a-și asuma teme
esențiale deosebit de provocatoare ale gândirii;
mai mult, aprofundând problematicile pe care și
le-a asumat spre cercetare, el a reușit să producă
lucrări de o înălțime amețitoare sub aspect intelec-
tual și spiritual. Desigur, l-au ajutat mult în această
privință lecturile sale vaste, instrumentarul meto-
dologic la care a avut acces, dar și neobișnuita sa
dotare intelectuală - capacitatea de a procesa rapid
și eficient date și informații din domenii dintre cele
mai diverse. La toate acestea, s-ar mai putea adău-
ga, accesul său privilegiat, obținut prin inițiere (bi-
necuvântare), la rugăciunea isihastă - modalitate
tradițională consacrată în ceea ce privește liniștirea
mentalului și elevarea spirituală, deopotrivă. Nota
bene, Anton Dumitriu nu era defel un mistic și,
cu atât mai mult, un credincios obtuz și habotnic;
pe cale rațională, însă, el a înțeles că oratio mentis
este o metodă îndelung șlefuită în athanorul tradi-
ției ortodoxe și că aceasta-i poate asigura, prin ea
însăși, o benefică și fecundă relaxare a intelectului
și o stare superioară de conștiință care să-l poziți-
oneze corect în raport cu realitatea contradictorie
și paradoxală în care cu toții viețuim o durată mai
mult sau mai puțin îndelungată.
Cât despre vocația asumării unor teme esen-
țiale, pe care am menționat-o anterior, nu poate
fi trecută cu vederea publicarea, la vârsta de doar
douăzeci și opt de ani, a lucrării Valoarea meta-
fizică a rațiunii, o tentativă mult prea ambițioasă
în raport cu potențialitatea inerentă vârstei sale
biologice. Cu toate acestea, Anton Dumitriu dove-
dește perspicacitate și o forță lăuntrică admirabilă
pentru a se achita onorabil de acea sarcina impo-
zantă din perspectiva enunțului său. În carte, el
identifică patru antinomii kantiene și nu se sfieș-
te să le prezinte explicit și să le critice în manieră
proprie, desigur. Tot așa, în anul 1943, va publica
lucrarea Logica polivalentă care, în arealul strict
rațional este similară unei geometrii neeuclidiane
din moment ce dominanta în materie este dată de
bivalența dintre adevăr și fals; demersul echivala
cu o anulare a dictonului aristotelian tertium non
datur și, ca atare, deschidea o paranteză cuprin-
zând între acoladele sale un întreg univers de posi-
bilități. În fine, mai amintim aici încă o temă esen-
țială, cea pe care o găsim tratată genial în Istoria
logicii (1969), celebra sa monografie care, de altfel,
i-a și adus o binemeritată consacrare mondială în
materie. Nu vom insista însă; vom spune doar ca o
precizare că, lista cu problematici provocatoare pe
care Anton Dumitriu le-a luat în studiu este pro-
dusă aici doar în scop exemplificativ, nicidecum
exhaustiv.
În această serie de lucrări, punctată sumar în
cadrul paragrafului anterior, se înscrie, fără doar și
poate, și tentativa protagonistului nostru de a de-
fini filosofia când se știe bine că acest demers este,
din start, oarecum sortit eșecului din moment ce
absolut toate tentativele de până acum sau dove-
dit a fi incapabile să conducă la un enunț unanim
acceptat în materie. Desigur, lipsa unei defini-
ții universal valabile nu poate decât să stimuleze
supoziții dintre cele mai fanteziste și, astfel, ceea
ce în antichitate era considerată a fi știința științe-
lor și arta artelor, devine în prezent un domeniu
în care sunt .grupate o serie de discipline foarte
deosebite, o serie de filosofii care nu pot fi unite și
exprimate printr-un concept comun. (p. 9) La înce-
puturile sale, filosofia (de fapt metafizica primară)
își propunea să confere aspirantului înțelepciune
și o imagine unitară și coerentă asupra a Tot ceea
ce este (Ființa, existența); treptat, ea și-a pierdut
această funcțiune esențială căci, .cunoașterea s-a
spart în milioane de fragmente izolate, fără vreo
legătură cu înțelepciunea. și .fiecare ramură a
filosofiei a dezvoltat un limbaj tehnic care este inte-
ligibil doar celor devotați lor.3
În mod paradoxal, deși există numeroase defi-
nii date conceptului de filosofie, acestea nu satisfac
întrutotul exigențele pentru că ele, în mod fatal,
nu surprind decât anumite fațete sau laturi, aspec-
te mai mult sau mai puțin reprezentative ale feno-
menului și astfel nota caracteristică și dominantă
rămâne în afara efortului general de caracterizare
și de strictă delimitare a obiectului său de studiu.
Pentru a ilustra fenomenul, Anton Dumitriu trece
în revistă cele mai reprezentative astfel de încer-
cări și conchide că filosofia modernă încă nu s-a
fixat asupra unui obiect de studiu cert și distinct,
sistemele filosofice existente relevând poziții para-
doxale și contradictorii în multe privințe și astfel,
urmare acestui bellum omnium contra omnes care
se manifestă brownian rezultă, pe cale de conse-
cință, o lipsă totală de direcție în ceea ce privește
idealul de om și construcția societală, în egală mă-
sură. (pp. 11-15)
Pentru toate acestea, Anton Dumitriu își asu-
mă el însuși provocarea de a întreprinde un de-
mers clarificator care, la finele său, să permită o
asimțire a realității în profunzimile sale și o vizu-
alizare, cu ochiul minții, a unei reprezentări atot-
cuprinzătoare privind filozofia din străvechime,
adică, aceea metafizica pe care anticii, cu asiduita-
te și convingere, o practicau ca mod de viață anu-
me orientat înspre realizarea spirituală a Ființei
și cucerirea de către aspirant a statutului de sop-
hos-zeu. Cum lesne se poate observa, intervenția
vizează, pentru început, o clarificare etimologică
menită să stabilească mai exact sorgintea și sem-
nificația termenului filosofie, termen atât de golit
de sensurile sale originare și încărcat în mod ex-
cesiv, tocmai de aceea, de o polisemantică stufoa-
să și irespirabilă care, pe fond, obturează rosturile
primare și diluează, în mod fatal, efectul scontat.
După o critică subtilă privind abordarea pozi-
tivistă modernă - cu judecăți simpliste și, în mare
parte, cvasi-reducționiste sub aspect metafizic -
Anton Dumitriu analizează sensurile originare
ale cuvintelor elene așa cum rezultă aceste semni-
ficații din operele unor autori antici4 sau din cer-
cetările întreprinse de către autori moderni de re-
ferință.5 Termenii precum, philos - iubitor, sophia
- înțelepciune, philosophos - iubitor de înțelep-
ciune, aspirant, os philei to sophon - acela care
iubește înțelepciunea, aner philosophos - bărba-
tul filosofic, sophon - tot existentul este în Ființă,
philein to sophon - existentul primit în Ființă6
etc., sunt explicați de către autorul lucrării prin
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
7
o
prisma dezideratului de a se releva o dimensiune
necunoscută a filosofiei elene. Ca o concluzie la
tot acest inspirat și clarificator parcurs etimologic,
Anton Dumitriu precizează că ...expresia philein
to sophon nu se reduce la iubirea de sophon [...],
ci înseamnă și primirea cu tot ceremonialul, ca în-
tr-o missa solemnis, a Ființei de către existent în
momentul când filosofează. Și încă, mai mult de-
cât atât, ca un credo mărturisit cu privire la scopul
pe care și-l propune autorul în volumul intitulat
Philosophia mirabilis, ni se precizează că această
concluzie ar putea fi considerată ...un prim punct
al filosofiei pierdute, al momentului ciclopic din lu-
mea ideilor grecești pe care-l căutăm, pe care-l ur-
mărim să-l redescoperim în acestă lucrare.
Avântul de a cerceta etimologic sensurile ori-
ginare are drept imbold acel enigmatic dicton
platonician, ortholes ton onomoton,7 ale cărui pro-
funde înțelesuri au fost descifrate de către cercetă-
torul modern ca făcând trimitere la o preocupa-
re constantă a celor din vechime de a numi toate
obiectele, faptele și evenimentele în consonanță cu
aspecte din realitatea abstractă. Urmărirea tendin-
ței tradiționale de utilizare corectă a cuvântului,
potrivit semnificației conferite ab initio poate re-
prezintă o cheie în găsirea adevărului și, tot astfel,
o măsură de precauție pentru îndepărtarea unor
confuzii și denaturări intervenite ulterior. Exista,
așadar, o noimă spirituală și un raționament sub-
til care, împreună, justificau întotdeauna numele
acordate printr-o motivație provenită, de regulă,
din analogia tradițională dintre existândul concret
și realitatea abstractă, transcendentă, pe care omul
primordial o vedea cu ochiul minții sale. Uneori,
prin intuiție intelectuală, esența rădăcinii lingvis-
tice poate fi întrezărită și astăzi urmare a cores-
pondenței pe care tocmai am prefigurat-o succint.
În urma acestui admirabil excurs de arheologie
etimologică rezultă, așadar, o legătură de netăgă-
duit între știința originară a metafizicii, care mai
târziu a fost denumită filozofie, filozofare, pe de o
parte, și înțelepciune, pe de altă parte. În plan sub-
til, sophia pare a desemna o stare de grație a omului
realizat spiritual (sophos-ul) care are capacitatea de
a vedea archia cu ochiul minții sale și, pe cale de
consecință, de a se integra cu întreaga lui ființă în
armonia / ordinea atotcuprinzătoare. În acele tim-
puri, înțelepciunea se aglutina treptat din capaci-
tatea aspirantului de a gândi corect (de a identifica
idei conforme cu realitatea) și din conștientizarea
apartenența sale la singularitatea supremă.8
Preocuparea constantă de a contrabalansa gân-
direa prin conștientizare conferea aspirantului o
profundă stare de neclintire și de pace interioară
- echilibru și stabilitate - din care, apoi, izvorăsc
toate celelalte roade sublime însemnând înaltele
virtuți și calitățile sufletești superioare. Lucrarea
divină a Principiului (Arche) este, în acest caz, ar-
chia și în jurul acestui cuvânt, prin simpla adău-
gare a unui prefix, se alcătuiește o întreagă familie
de sensuri9 care, toate la un loc, fac trimitere di-
rectă la ordinea celestă care există independent de
voința omului ca stare de sine stătătoare impusă
de o forță supra-umană.
Constatarea lucrării celeste (archia) și a per-
fecțiunii dansului cosmic (continua devenire)
conduce automat la o benefică mirare (to thau-
mazein), îndeobște, considerată a fi sorginea în-
tregii filosofii grecești. Această mirare deosebit de
fecundă în plan ideatic, născută din contemplarea
(conștientizarea) realității în întregul ei, presupu-
ne, desigur, o dispoziție naturală a omului care
meditează la existent, la Tot ceea ce este, ca întreg
și ca realitate constantă, stabilă.
Cu autoritatea sa de necontestat, Heidegger va
proclama că to thaumazein10 este acea capacitate
lăuntrică (pathos) a filosofului elen de a evidenția
ca acord efectiv și deplin, raportul constant din-
tre Ființă și existent. Heidegger menționează, de
asemenea, o perplexitate (înmărmurire) a nous-
ului (intelectul uman) în momentul trăirii acelei
mirări fondatoare, șocul acesta născând o lumină
interioară atunci când trăitorul realizeaza la pro-
priu participarea sa la Ființă ca pe o clarificare su-
bită și definitivă, obținută prin revelație - o trezire
miraculoasă dintr-o îndelungată stare de confuzie
ființială. (pp. 27-30)
Prin eseul său, Anton Dumitriu nu-și va fi
propus, desigur, să definească filosofia moder-
nă cu toate ramurile și dezvoltările sale actuale;
el reușește să contureze, însă, cu destul de mare
exactitate, ceea ce însemna metatizica elenă în
antichitate și să identifice, totodată, semnificațiile
profunde ce se pot atribui termenului pornind de
la înțelesurile originare. În mod indirect, el suge-
rează, de asemenea, că metafizica era practicată,
în acele timpuri, nu doar ca o cercetare specula-
tivă a principiilor prime ale realității, ci îndeosebi
ca un mod de viață concret menit a favoriza trăi-
rea iluminării, această experiere nemijlocită fiind
considerată, pe atunci singura modalitate viabilă
prin care aspirantul putea ajunge efectiv la înțe-
lepciune. Așadar, metatizica elenă din acele tim-
puri era ...unită nu doar cu arta, cu poezia și, în
consecință, cu religia..., ci și ...cu realitatea și cu
viața practică.11
Încercarea lui Anton Dumitriu de a explica
rostul întemeietor al filosofiei antice elene și di-
mensiunea sa necunoscută printr-o cercetare pre-
ponderent etimologică este dublată de un efort
clarificator la fel de important care vizeză, de astă
dată, un soi de arheologie spirituală a unei epoci
demult apuse. Metafizica primară se practica în
cadrul unor școli care, fiecare în parte avea o filia-
țiune certă și, ca atare, o direcționare ideatico-sa-
piențială bine determinată. De regulă, școlile de
acest gen erau organizate în jurul unui maestru
consacrat și funcționau asemenea unor ashram-
uri indiene presupunând, așadar, un mod de
viață anume prescris12 pentru a facilita trăirea la
propriu, de către aspirant, a unei experiențe spi-
rituale autentice cu rol esențial în ceea ce privește
limpezirea și reconfigurare a mentalului și, apoi,
o reconstrucție individuală în acord cu exigențe-
le specifice. Se pornea de la premisa că aspiran-
tul primește înțelepciunea (lumina) cu întreaga
sa ființă, așa cum este aceasta alcătuită din spirit,
Dominika Morariu	Interviu cu Leonardo (2022)
imprimare digitală, 74 x 68 cm
suflet, trup și că, pentru aceasta, este nevoie de o
temeinică îndrumare și de multă asiduitate.
Bibliografie
Arman, Mircea - O istorie critică a metafizicii occiden-
tale, Ed. Grinta, 2007;
Chaignet, Antelme, E - Filosfia lui Pithagora, Ed.
Herald, 2012;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Dumitriu, Anton - Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-
Napoca, 2014;
-	Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale româ-
ne, 1992;
-	Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia
antică, Ed. Eminescu, 1984;
-	Logica polivalentă, Ed. enciclopedică română;
-	Valoarea metafizică a rațiunii, Ed. Cartea româmeas-
că, 1933;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Grayling, A.C. - Istoria filosofiei, Ed. trei, 2022;
Hadot, Pierre - Filozofia ca mod de viață, Ed.
Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin - Fiire și timp, Ed. Grinta, 2001;
-	Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche,
2018;
Vlăduțescu, Gheorghe - Istoria filosofiei ca hermeneu-
tică, Ed. Academiei române, 2007;
Zecheru, Vasile - Originile tradiției inițiatice, Ed.
Herald, 2022.
Note
1	A se vedea textul de prezentare consemnat pe co-
perta patru a lucrării.
2	După Aristotel, metafizica este .știința teoretică a
primelor principii. Arman, p. 34; ad litteram, cuvântul
metafizică însemnă despre ceea ce este dincolo de physis
- fizică, fizicalitate, natură, ființare în preajma Ființei;
Heidegger, 2011, p. 33; metafizica presupune o gândire
transcendentală consacrată; Vladuțescu, pp. 15-17
3 Durant, p. 6.
4	Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Diogene
Laertiu etc.
5	Hegel, Zeller, Heidegger etc.
6	Aceste ultime două interpretări îi aparțin lui
Heidegger care arată că philein to sophon devine, de
fapt, philosophia prin reunirea ințelesului cuprins în
termenul sophia și a celui care face trimitere la existen-
tul în Ființa, existentul ca existent sau, ca să menționam
celebra întrebare aristoteliană, ti to on? - ce este exis-
tentul?
7	Expresia ortholes ton onomaton s-a tradus prin co-
rectitudinea / exactitatea numelor desemnându-se ast-
fel o legătură identitară între onoma (nume) și ous^a
(esență).
8	Johnsen, pp. 8-9.
9	În această familie următorii termeni, pot fi incluse
cuvinte precum: anarhie (dezordine, dezorganizare,
haos), ierarhie (ordine sacrală, sistem de organizare
de la inferior la superior), sinarhie (ordine organică în
care există mai multe instante decizionale și acționale,
o împreună-lucrare întru ordine și pace socială) etc.
10	Anton Dumitriu pune în legătură acest cuvânt cu
termenul thauma (minune, miracol) din care decurge
taumaturg (făcător de minuni).
11	Chaignet, p. 6.
12	O dietă anume selectată, practicarea de exerciții
spirituale, fizice și de respirație, intonarea de imnuri
etc.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
„Chintesența” Trăirismului
inițiat de Nae Ionescu (II)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
nsuși Noica, filozoful care-i mărturisise că-
lugărului de la Schitul Păltiniș că este cre-
dincios, la terminarea închisorii a fost silit
să promită că „uită” temnița politică făcută fără
vină (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la
Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.
com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ). În fapt
pentru așa-zisa „vină” de fi vrut să publice ma-
nuscrisul despre Hegel pe care l-a lăsat turnăto-
rului Zigu Ornea care l-a dat pe ascuns Securității
(vezi Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-
ficțiune cu factografii, București, Editura Curtea
veche, 2018). Deținutul politic Noica a trebuit să
completeze și să semneze un formular în care,
sub amenințarea „rigorilor legii secretului de
stat” își lua angajamentul să nu spună „la nimeni
despre cele văzute și auzite” în închisoare, „nici
chiar familiei” (vezi formularul în vol. II, Părintele
Arsenie Boca în Arhivele Securității, Sibiu, Ed.
Agnos, 2014, p.650).
Din beletristica lui Mircea Eliade ( vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau
Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/is-
abelavs-eliadedetractori4/ ) a fost mereu pusă în
paranteză evocarea gulagului comunist, spre a se
evidenția cât mai pregnant semnificațiile trans-is-
torice, arareori însă cele vizate de autor. Intr-un
doctorat din 2013 s-a recurs si la „transdisciplina-
rizarea” lui Eliade prin sita unui fizician trimis ofi-
cial în Parisul studenților marxiști ai anului 1968.
E drept că universitarul Dumitru Micu a amin-
tit cel dintâi de imaginea închisorilor politice din
comunism în Noaptea de Sânziene, capodopera
literară a lui Eliade. Dar el n-a putut ajunge cu
imaginația în „trans-istoricul” experieței unor
deținuți care trăiau simultan după gratii si în re-
gatul lui Dumnezeu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Misterul totalității la două personaje ale romanului
„Noaptea de Sânziene”: Clugărul Anisie / (Arsenie
Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arse-
nie-boca/personajroman/ ).
Există o notație a trăiristului Cioran în care
pune insuccesul său din Germania pe seama unor
hotărâri de sus, cum se spunea în timpul dicta-
turii comuniste: „Je comprends tres bien qu’en
Allemagne, pays ou tout procede par decrets, et
ou on a decrete que seule compte l’avant-garde, je
n’aie aucun succes” (Cioran, Cahiers,1997, p.336).
Dintre minciunile hotărâte de sus și vehiculate
în comunism odată cu integrarea beletristicii fos-
tului suplinitor la catedra de metafizică a profeso-
rului Nae Ionescu, cea mai gogonată era că Nae
Ionescu ar fi „combătut raționalismul”, într-o am-
plă luptă împotriva „oricărei morale constituite”
(Dumitru Micu).
„Bunul-simț este cel mai sigur semn al minți-
lor clare și profunde” consemnase Nae Ionescu în
articolul „Emile Boutoux”. Se poate oare pretinde
bun-simț celor angrenați în perpetuarea șabloa-
nelor proletcultiste?
La descrierea trăirismului în wikipedia (con-
fiscată de o mafie cu interese anti-românești)
șablonul „raționalismului combătut” ia forma
combaterii „filozofiei științifice”.
Constantin Noica punea pe seama “malițiozită-
ții” editorilor comuniști prezentarea trăirismului
drept “curent iraționalist profascist” în Dicționarul
de filosofie (al „bolșevicilor”, cum preciza Petre
Țuțea), curent reprezentat de Nae Ionescu, Emil
Cioran, Mircea Vulcănescu, filozofi ale căror ope-
re, vezi Doamne, “ilogice” erau complet interzise
de inchiziția comunistă (vezi vol. Convorbiri cu și
despre Mircea Eliade, București, 1998, p.241).
Noica mai zicea că trăirismul lui Eliade nu are
nici o legătură cu politica. In schimb este de na-
tură filozofică, întrucât ar „raționaliza” iraționalul
întâmplărilor vieții, prin nedisimulata preocu-
pare de a găsi un sens pozitiv întâmplărilor ne-
fericite ale ei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-
închisoare și artistul adevărat; despre „Uniforme de
general” de Mircea Eliade, pe hârtie fragmentar în
rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XV, ianuarie 2021,
nr. 1 (158), pp.12-13; a se vedea și Isabela Vasiliu-
Scraba, „Pelerina” lui Mircea Eliade, pe hârtie în
rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, iunie 2020,
nr. 6 (151), p. 12 si p.18, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scra-
ba-pelerina-lui-mircea-eliade/ ).
După spusele filozofului de la Păltiniș înregis-
trate în 1981, Mircea Eliade (ca și ceilalți repre-
zentanți ai Școlii trăiriste) sar fi căutat pe sine, mai
adânc decât îi îndemna veacul. Fostul asistent al
lui Nae Ionescu sar fi urmărit până la izvoarele
sale, românești ca și străine, și ar fi sfârșit, prin
a preface iraționalismul aparent în raționalism”
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat
Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/
isabelavs-plesueliade10/ ).
Trăiristul Mircea Vulcănescu („cea mai
frumoasă inteligență românească” după
Titus Bărbulescu (vezi prefața la vol.: Mircea
Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului,
București, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17) spusese
și el în vara lui 1948 că gândirea îl ajută pe om la
înțelegerea vieții oricât de nefericită. Dar numai
credința este cea care-l împacă cu viața: „dru-
mul către Dumnezeu și pacea sa trece prin sufle-
tul omului, nu prin cugetul său” reținuse Teodor
Duțu (1923-1993) că a spus filozoful când a vorbit
deținuților despre Sf. Augustin în coșăria închi-
sorii din Aiud, șopronul unde Mircea Vulcănescu
împletea coșuri din nuiele de răchită.
Din prostiile criticului George Călinescu lipsit
de acces la lumea ideilor filozofice (vezi vol.:I-
sabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngeri-
lor. Nae lonescu prin discipolii săi: Petre Țuțea,
Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu
și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, cuvânt înainte
de Ion Papuc), universitarul Dumitru Micu reți-
nuse că „trăirea” e „program în alb”. In mod di-
dactic, prefațatorul exemplifică „sfidarea moralei”
cuplată cu programul (călinescian) „în alb”, prin
decriptarea „sfidării” ca „disponibilitatea perma-
nentă pentru orice fel de faptă, de acțiune, aven-
tură, experiență”.
Altfel spus, „primatul trăirii asupra intelectu-
lui”, cum le este propus neștiutorilor să înțeleagă
trăirismul din Wikipedia confiscată.
Ideologii în serviciul ocupantului României (
i.e. responsabilii ideologici din garda veche a co-
lonelului sovietic Ana Pauker), precum univer-
sitarii Leonte Răutu, tatăl directoarei Colegiului
Noua Europă, Leon Tismăneanu, tatăl lui
Volodea, cel cu „Raportul”, Crohmălniceanu, etc.,
au manifestat o adevărată alergie la autenticitatea
din scrierile literare ale savantului Mircea Eliade.
Ceea ce a făcut ca ani de zile, fragmente din ro-
manele sale interbelice să fie rupte din context și
interpretate cu râvnă de slugă ce vrea să fie pe pla-
cul stăpânului.
După ce i-a deschis lui Noica porțile închisorii,
universitarul Pavel Apostol (sau Paul Erdoes, sau
turnătorul „Șerban”) scria de pildă în „Iluzia eva-
dării” (1958) că Mircea Eliade ar fi fost un „apo-
loget al huliganismului” (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției
comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).
Analfabeții funcționali, păzitori ai șabloanelor
cripto-comuniste prin care este prezentat savan-
tul de renume mondial cenzurează cu peseve-
rență în Wikipedia interpretările Isabelei Vasiliu-
Scraba la „Noaptea de Sânziene” și la nuvelele „Pe
Strada Mântuleasa”, „O fotografie veche de 14 ani”,
„Pelerina”, „Dayan”, „Uniforme de general”, și „La
Țigănci” și în general tot ce scrie despre membrii
Școlii trăiriste și despre inițiatorul acesteia.
În comunism si în postcomunism “trăiris-
mul” - considerat de Călinescu (pe urmele lui
Petru Comarnescu) drept “experiențialism”, spre
al reduce pe Mircea Eliade la Gide -, a căpătat
conotația de “climat spiritual propice fascismu-
lui” ( în Dicționarul de filozofie, Ed. Politică,
București, 1978 p.741). La aceeași editură, rebote-
zată din 1990 “Humanitas”, s-a publicat Raportul
Tismăneanu (subiect de bacalaureat, examen ne-
recunoscut în Germania) unde găsim reciclate
tezele inchiziției comuniste privitoare la așa-zisa
„generație” trăiristă. Or, însăși includerea în zisa
„generație” maschează refuzul recunoașterii uni-
cei școli de gândire românească: Scoala trăiristă.
Note și considerații marginale
1.	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contra factum non va-
let argumentum, sau, Cenzurarea cripto-comunistă a
monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu
scrisă între 1941-1944 și publicată în 1992.
2.	Excepționalele traduceri din San Juan de la Cruz
făcute de Horia Stamatu (1912-1989) ar trebui să se gă-
sească în arhiva sa aflată la Biblioteca românească din
Freiburg. Desigur dacă n-au fost „subtilizate” și distru-
se de cripto-securiștii interesați în marginalizarea aces-
tui mare poet și traducător. Pentru că publicată n-a fost
în Buletinul Bibliotecii decât o parte din coresponden-
ța sa, cu mare grijă de a nu fi scoasă la vedere scrisoa-
rea de 27 de pagini scrisă de Horia Stamatu în toamna
anului 1978 despre recenzia „turnătorului” Ioan Petru
Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu
turnător al savantului Eliade?”, https://isabelavs2.wor-
dpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/) referitoare
la poezia sa.
3.	vezi Horia Stamatu, 1878-1978: Independență, li-
bertate, cultură, I-II, în vol.: Nae Ionescu în conștiința
contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu,
București, Criterion Publishing Co, 1998, pp. 326-348.
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae
Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-iones-
cu/isabelavs-bacau5fausnae/.
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
o
5.	Nae Ionescu îi scrie la Paris și lui Constantin Floru
(aflat la studii post -universitare) că a murit părinte-
le Nazarie care preda teologia morală si a rămas acest
post vacant (17 mai 1926). Când l-a propus pe Floru
să-i fie asistent la cursul de logică, Nae Ionescu a amin-
tit (pe 21 febr. 1930) de studiile lui Constantin Floru de
logică și de metafizică la Sorbona si de studiile de logi-
că cu Husserl la Freiburg i. Brisgau (vezi Nae Ionescu,
Scrisori și memorii, București, Ed. Muzeului Literaturii
Române, 2006, p.66).
6.	Ziarul „Cuvântul” fusese suspendat în ianuarie
1934 când Nae Ionescu a fost prima oară arestat pentru
două luni. Profesorul și-a putut reîncepe cursul de lo-
gică abia pe 3 martie 1934 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Contra factum non valet argumentum, sau, Cenzura
cripto-comunistă în volumul lui Mircea Vulcănescu
despre Nae Ionescu), dar ziarul său a rămas interzis de
Carol al II-lea până în ianuarie 1938 pentru a fi din nou
suprimat pe 17 aprilie 1938. Când „Cuvântul” și-a „re-
dobândit” în ianuarie 1938 „dreptul de a exista”, Nae
Ionescu a trimis o scrisoare de mobilizare prietenilor
si admiratorilor ziarului său de informație în care pre-
ciza continuitatea de „rostuire morală” a acestui „ziar
al gândului, al demnității și al adevărului” (vezi Nae
Ionescu, Scrisori și memorii, București, Ed. Muzeului
Literaturii Române, 2006, p. 180). Carol al II-lea sco-
sese și el ziarul „România”, trimis gratis învățătorilor
și preoților de la sate, care l-au retrimis pe adresa ad-
ministrației cu mențiunea „Refuzat”. In 1938, după in-
staurarea dictaturii personale a regelui Carol al II-lea,
între 8 mai și 21 decembrie 1938 filozoful Nae Ionescu
a fost arestat si ținut (fără condamnare judecătorească)
în lagărul de la Miercurea Ciuc. Aici a fost vizitat de
un director din Ministerul de Interne venit să-l îmbie
cu retipărirea „Cuvîntului”. Nae Ionescu i-a spus că zi-
arul „Cuvântul” încetează să-i aparțină, dacă nu poate
să scrie liber si dacă i se „poruncește să debiteze ce vor
alții”. A încheiat conversația spunând că nu poate „pri-
mi astfel de compromisuri nedemne” (Nae Ionescu, 4
iulie 1938, vezi vol.: Nae Ionescu în arhiva Securității,
București, Ed. Mica Valahie, 2008, pp. 84-85).
Repere bibliografice
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae
Ionescu, pe hârtie fragmentar în rev. „Acolada”, Satu
Mare, anul XV, februarie 2021, nr. 2 (159), p.12, https://
isabelavs2.wordpress.com/articole/3058-2/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artis-
tul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea
Eliade, pe hârtie fragmentar în rev. „Acolada”, Satu
Mare, anul XV, ianuarie 2021, nr. 1 (158), pp.12-13,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabe-
la-vasiliu-scraba-statul-inchisoare-si-artistul-adeva-
rat/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt
și fotografia „de 14 ani”(Mircea Eliade), pe hârtie
fragmentar în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV,
decembrie 2020, nr. 12 (157), pp.12-13, https://isa-
belavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasi-
liu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică a
narațiunii (despre La țigănci de Mircea Eliade), pe hâr-
tie fragmentar în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV,
noiembrie 2020, nr. 11 (156), p.12, https://isabelavs2.
wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scra-
ba-proza-mircea-eliade-la-tiganci/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, „Contra factum non valet
argumentum” , sau, Cenzurarea cripto-comunistă a mo-
nografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scri-
să în 1941-1945 și publicată în 1992, pe hârtie fragmen-
tar în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, octombrie
2020, nr. 10 (155), p.13, https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-ar-
gumentum/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența
matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus,
fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare,
anul XIV, nr. 7-8 (152-153), iulie-august 2020, p.12 și
nr.9 (154), septembrie 2020, p.13, https://isabelavs2.
wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scra-
ba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică a na-
rațiunii:Mircea Eliade, La Țigănci, fragmentar pe hârtie
în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XIV, nr. 11 (156),
noiembrie 2020, p.12, https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-proza-mir-
cea-eliade-la-tiganci/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Mircea Eliade,
fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare,
anul XIV, nr. 6 (151), iunie 2020, p.12 și p.18, https://
isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasi-
liu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt
și fotografia „de 14 ani”, fragmentar pe hârtie în rev.
„Acoalda”, Satu Mare, anul XIV, nr. 12 (157), decem-
brie 2020, pp.12-13, https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mir-
cea-eliade/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individuali-
zare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anche-
tatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”,
pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII,
16-28 febr., nr.251/ 2013, pp.20-21, https://isabelavs2.
wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantu-
leasa24/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în vizi-
unea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca (des-
pre „Noaptea de Sânziene”) pe hârtie în rev. „Tribuna”
(Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabe-
lavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noap-
tea-de-sanziene/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanu-
lui „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie
Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-bo-
ca/personajroman/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hiero-
glifă vulcănesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/
mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vul-
canesciana/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului,
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabe-
lavs-nae-chintesenta-trairismului/.
•	Vintilă Horia, Considerazioni su un mondo peg-
giore, Roma, Ciarrapico Editore, 1982, trad. Claudio
Cuarantotto.
•	Mircea Eliade, Nuvele, Madrid, Editura Destin,
1963, 151 p.; cuprinde La Țigănci (iunie 1959), O foto-
grafie veche de 14 ani (aprilie 1959), Ghicitor în pietre
(martie 1959), Un om mare (febr.1945), Fata căpitanu-
lui (iulie 1955), Douăsprezece mii de capete de vite (dec.
1952), Adio! și Podul (1963).
•	Mircea Eliade, Amintiri:I. Mansarda, Madrid,
Editura Destin, 1966, 176 p.
•	Mircea Eliade, Pe Strada Mântuleasa, Paris:
Caietele Inorogului, II, 1968, 129 p.
•	Mircea Eliade, In curte la Dionis, în „Revista
Scriitorilor Români”, Muenchen, nr. 7/ 1968, pp.24-66.
•	Mircea Eliade, Ivan, în rev. „Destin”, Madrid, nr.17-
18/1968, pp.23-40 si în nr.19-20/ 1969, pp. 57-77.
•	Mircea Eliade, Coloana nesfârșită, în „Revista
Scriitorilor Români”, Muenchen, nr. 9/ 1970, pp. 82-
127.
•	Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Paris: Ion
Cușa, 1971, vol. I, 428p. ; vol.II, 319p.
•	Mircea Eliade, La Țigănci și alte povestiri, București,
1969; apărută în 1970, după notațiile din jurnalul eli-
adesc; cuprinde Domnișoara Christina (1936), Sarpele
(1937), Secretul Doctorului Honigberger (1940),
Nopți la Serampore (1940), Un om mare (febr.1945),
Douăsprezece mii de capete de vite (dec. 1952), Fata că-
pitanului (iulie 1955), Ghicitor în pietre (martie 1959),
La Țigănci (iunie 1959), Adio! și Podul (1963).
•	Mircea Eliade, Uniforme de general, în rev. „Ethos”,
Paris, nr. 1/1973, pp.26-59.
•	Mircea Eliade, Incognito la Buchenwald, în rev.
„Ethos”, Paris, nr. 2/1975, pp. 85-106.
•	Mircea Eliade, Le vieil homme et l’officier,
Gallimard, Paris, 1977.
•	Mircea Eliade, In curte la Dionis, Paris: Caietele
Inorogului, IV, 1977, 280p; cuprinde Les trois grâces
(1976), Șanțurile (1977), Ivan (1968), Uniforme de ge-
neral (1971), Incognito la Buchenwald (martie 1974), In
curte la Dionis (1968).
•	Mircea Eliade, In curte la Dionis, București, 1981,
peste 600p.; pe hârtie de ziar, din cea mai proastă cali-
tate, cu pasaje cenzurate (de pildă la p.56 și p.63).
•	Mircea Eliade, Le Temps d’un centenaure, suivie de
Dayan, Gallimard, Paris, 1981.
•	Mircea Eliade, Uniformes de general, Gallimard,
Paris, 1981.
•	Mircea Eliade, Les dix-neuf Roses, Gallimard, Paris,
1982.
•	Mircea Eliade, Les Trois grâces, Gallimard, Paris,
1984.
•	Mircea Eliade, A l’ombre d’une fleur de lys,
Gallimard, Paris, 1985.
•	Mircea Eliade, Nuvele inedite [în România],
București, Ed. Rum-Irina, 1991, pe hârtie de cea mai
proastă calitate; cuprinde Pelerina (aug.1975), Dayan
(ian.1980), La umbra unui crin (titlul inițial fusese
Exilul, aug.1982, în rev. „Ethos”, Paris, 1984), Într-o
cazarmă (1963), Fratele risipitor (martie 1949) si o
Addenda.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.
Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica,
Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6;
https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wi-
kipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul
XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau
Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmen-
tar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie
2014,	p.15; https://isabelavs2.wordpress.com/mir-
cea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comu-
nistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae
Ionescu, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu
Mare, anul XIV, nr. 10 (155), octombrie 2020, p.13,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/
contra-factum-non-valet-argumentum/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia
și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-
20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.
wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnă-
torii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul
XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol
; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/se-
cuculieliade/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de
Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu
I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX
(XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, https://isabela-
vs2.wordpress.com/articole/culianu_in_colab3-2/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în vizi-
unea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe
hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013,
10
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parinte-
le-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei
Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hâr-
tie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian.,
nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/do-
cument/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabe-
lavs-plesueliade10/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în re-
ceptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, o
variantă pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII
(XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabela-
vs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/;
si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17,
http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colabo-
rare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.-
martie 2010; https://fr.scribd.com/doc/226206379/
IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului,
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabe-
lavs-nae-chintesenta-trairismului/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința
creatoare de cultură, https://isabelavs2.wordpress.com/
nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cul-
tura/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric
întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”,
Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.
wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă
inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”
(Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5,
sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabela-
vs-memorialistica2tribuna258/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu
interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul
VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.
wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani
de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea
discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si
Dominika Morariu
Amintire (2022), imprimare digitală, 20 x 20 cm
26, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/
isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și neo-iobă-
gia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu
Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.
wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui
Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”,
Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isa-
belavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre
neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp.
28-29; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-elia-
de/isabelavs-eliade10-camilian/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de
la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica;
pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67),
2013, pp.16- 17; https://isabelavs2.wordpress.com/
constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapalti-
nis10/ ; fragmentar: https://blogideologic.wordpress.
com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-disci-
polatului-de-la-paltinis/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la
Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada,
nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; sau on-line https://is-
abelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1s-
coalapaltinis9/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui
Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constan-
tin-noica/pelerinaj-noica/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu
în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp,
2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/
rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/
title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-du-
bla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență
basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și
Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca,
nr. 296/2015, și nr. 304/2015 , https://isabelavs2.wor-
dpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici
și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe
hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52),
febr. 2012, p.19; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-
scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-cultu-
rii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica - între
fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpa-
pers.org/rec/VASFLC .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”,
pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42),
aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/
isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica,
pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34, ianuarie
2010, p.4, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/
noicasfarsit4/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și des-
pre plagierea de tip „inadequate paraphrase” la H.-R.
Patapievici, fragmentar pe hârtie în „Acolada”, Satu
Mare, anul VI, nr 7-8 (58-59), iulie-august 2012, p.
19, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabela-
vs_plagiatorulpata5/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șo-
cul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș,
Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014,
pp.19-20; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/
isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/; fragmentar în
rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/
print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperietu-
rii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un mar-
ginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isa-
belavs-noicalistaneagra8/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade între-
rupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”,
Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-mar-
tie, 2010, pp.74-78; https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/culianu-ratare-colaborare8/,
sau, https://www.scribd.com/document/188003307/
IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul
Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015;
http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia
animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6
(103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.
com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae
Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-iones-
cu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/.
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai
Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea
Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV,
nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.
com/vulceliadeplaton/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea
Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu
Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/roma-
nismeliade/ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei
noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015); pe
hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 5 (126), mai
2018; https://www.academia.edu/36777972/Isabela_
Vasiliu-Scraba_Suspendat_%C3%AEn_neantul_unei_
noi_forme_de_remarcare_Radu_Boroianu_2015_ .
•	Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung
al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.
com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
11
diagnoze
Aluviunile Marii Resetări
■ Andrei Marga
Otemă obsedantă printre decidenți și în
media este „marea resetare a lumii”. Logic,
ea presupune abordarea lumii ca întreg -
ceea ce nu este, totuși, la îndemână în epoca frag-
mentărilor cognitive, culturale, politice. Dar la
această abordare - „globală”, cum se spune acum
- s-au ridicat în timp multe capete. Filosofia, ca
disciplină chemată să gândească lumea, și-a legat
destinul de temă. O filosofie a fragmentelor este
contradicție în termeni.
Cei care trăim astăzi suntem plasați, obiectiv,
nu numai în asemenea abordare, dar și în căută-
rile unei organizări raționale a societății. Crizele
endemice ale modernității o impun. Hegel, autor
al Fenomenologiei spiritului (1802), cu care culmi-
nează reflecția modernă, a și dat o interpretare a
istoriei pe axa „istoria este progres în conștiința
libertății”. El a considerat că odată cu Reforma și
Iluminismul fiecare individ s-a ridicat la conști-
ința libertății sale, iar lumea atinge culmea rați-
onalității.
Numai că lumea ce a rezultat nu a fost inte-
grativă, încât Hegel a fost urmat mai curând de
noi încercări de proiectare a unei societăți rațio-
nale. Dintre acestea, cea care a marcat istoria de
până acum câteva decenii a fost cea a lui Marx.
Autorul Manuscriselor economico-filosofice (1844)
a configurat proiectul unei societăți bazată pe res-
pingerea proprietății private, a aservirii statului,
a culturii și religiei ce justifică dominația, pe o re-
surecție a naturii, și, până la urmă, pe o remode-
lare a ființării umane. Politicile comunizante, li-
mitative pentru libertăți și bunăstare, pe care le-a
justificat, și opticile înguste au trimis proiectul în
muzeu.
Nu a încetat însă efortul modernității de a con-
cepe istoria în perspectiva unei societăți adecvate
oamenilor. El a continuat cu noi tentative de pro-
iectare în tabăra apărătorilor libertăților și drep-
turilor omului și ai democratizării.
S-a acuzat însă lipsa de realism și recăderea în
dependențe premoderne din aceste proiecte. Iar
cel care și-a asumat atacul a fost Carl Schmitt.
Celebrul jurist a găsit că în condițiile Europei din
jurul crizei din 1929 și ca efect al schimbărilor
structurale cunoscute de societățile continentale,
doar dictatura poate salva.
Evident că dictatura era contrară tradițiilor
libertăților, drepturilor fundamentale și gândirii
libere și nu putea fi acceptată. În cele din urmă,
ca să rămânem la cei mai mari juriști, proiecția
viitorului datorată lui Hans Kelsen, cu democrație
internă, asigurată juridic și instituțional, și coo-
perare pașnică a statelor, s-a impus și a modelat
constituțiile democrațiilor până azi.
Crizele lumii au continuat, însă. Confruntarea
celor trei tentative de a organiza Europa - cea pe
bază de dominație rasială a lui Hitler, cea comuni-
zantă a lui Stalin și cea liberală a lui Churchill - a
culminat cu al doilea război mondial. Au urmat
crize - între ele, „războiul rece”, care a scindat
lumea. În 1972-1991 s-a creat însă o nouă arhi-
tectură de pace, coooperare și dezvoltare în lume.
Ea a consacrat suveranitățile naționale ale statelor
existente, în condițiile încorporării securității ce-
luilalt, și a încurajat cultivarea libertăților și drep-
turilor persoanelor. După trei decenii, în 2022, s-a
intrat iarăși în „război cald”. Între timp, pandemi-
ile și criza climatică și-au arătat colții.
Nu există nici acum o explicație sigură a aces-
tora din urmă. Nu este clarificată originea nici
în cazul pandemiei - transmitere de la animal la
om, creație de laborator scăpată de sub control,
avertizare intenționată din partea unui centru de
putere - și nici în cazul crizei climatice - un efect
al emisiilor de carbon, o modificare a poziționării
planetei nostre. Se navighează între alternative de
explicare. Pe acest fundal, s-a lansat, însă, proiec-
tul „marii resetări mondiale”.
Lansarea s-a suprapus cu schimbarea politi-
că din Statele Unite ale Americii. În mod firesc,
ceea ce se petrece în supraputerea hegemonică a
lumii are rezonanță mult dincolo de granițele ei.
De această dată, în 2020, nu se puteau câștiga ale-
gerile prezidențiale fără o coaliție a unor curente
de pe întregul spectru al politicii organizate și al
sensibilităților politice. Rareori în istorie s-a reali-
zat o coaliție atât de eterogenă.
Coaliția a dus la schimbarea administrației, iar
componentele ei cer satisfacție. Ea vrea să modifi-
ce, prin diversele ei inițiative, în mod radical soci-
etățile actuale și raporturile internaționale, adesea
înlocuind nevoile reale ale oamenilor - joburi,
bunăstare, democrație, libertăți - cu obiective dis-
cutabile. La mesajul dintotdeauna al democraților
americani, la a face ca de democrația americană
să poată beneficia nu numai cel capabil să con-
cureze cu succes, ci fiecare cetățean, s-au adăugat
alte mesaje care supralicită cadrul existent al cetă-
țeniei democratice.
Heidegger avea cu siguranță dreptate când ob-
serva că se trăiește o „dezrădăcinare” în raport cu
valori fără de care viața își împuținează sensul.
Observăm acum în jur încercări de a desființa
familia, a modifica sexul, a reduce libertățile la
disciplină, chiar de a spori opiumul din societate.
A început și vorbirea despre oameni care ar fi în
plus.
Sursele spectrului de optici ce vizează marea
resetare sunt diferite - unele fiind în mișcarea
adepților însăși. Cele majore sunt destul de elabo-
rate din punct de vedere conceptual și identifica-
bile. Am în vedere cinci surse.
Una se află oarecum la originile Lumii Noi.
În entuziasmul creării Americii, Emerson a
chemat la „crearea nouă a tuturor lucrurilor
(create all things new)” prin ruperea de către
fiecare individ a ceea ce-l ține legat de „lu-
mea iluzorie”, asumându-și că divinul este în
el însuși. El cerea o nouă relație a individului
cu universul plecând de la premisa că „natura
poartă totdeauna culorile spiritului” (Ralph
Waldo Emerson, Nature, în Leonard Harris,
Scott L. Pratt, Anne S. Waters, American
Philosophies. An Anthology, Blackwell, Malden
Mass., Oxford, 2020, p. 45). Natura este „nu
numai material, ci și proces și rezultat” (p. 45).
Ea conține, desigur, „un element spiritual, care
este esențial pentru perfecțiunea ei” (p. 47).
Dar ea ne susține să gândim și să înaintăm în
istorie. „Este esențial pentru o teorie adevărată
a naturii și a omului ca ele să conțină ceva pro-
gresiv” (p. 57), postula Emerson. Spiritul este
ceea ce animă natura și ne animă ca oameni.
Dominika Morariu	Călătorie în timp (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
Prin religie spiritul universal se adresează indi-
vidului, iar acesta caută să fie la înălțime. Marile
figuri de eroi ai umanității ar trebui să inspire per-
manent. Istoria lui Iisus Christos mai presus de
toate! Restaurarea în lume a frumuseții originale
și eterne se rezolvă indirect, acceptând că sufle-
tul poate beneficia de mântuire (redemption).
Invariabilul semn al al înțelepciunii este „să se
vadă miraculosul în ceea ce este obișnuit” (p. 60).
Apelul lui Emerson era ca fiecare om „să priveas-
că lumea cu ochi noi” și fiecare „să-și conformeze
viața la pura idee din mintea sa, care își va des-
fășura astfel grandioasele ei proporții”. Cu acest
apel, oamenii erau puși pe direcția unui radica-
lism al schimbării.
A doua sursă ține de o evoluție a pragmatismu-
lui american. În versiunea lui William James, spre
deosebire de cea a lui Charles Peirce și John Dewey,
pragmatismul a ajuns la subiectivizarea comple-
tă a realității și s-a asociat cu un asalt la adresa
moștenirii spirituale. George Santayana (The Last
Puritan, 1936) l-a executat până la capăt și a deve-
nit clasic al „despiritualizării” din zilele noastre al
satisfacțiilor umane: relativ la om el consideră că
„virtutea sa este corporală, șarmul său este corpo-
ral, fericirea lui este și și va fi totdeauna corporală
(bodily)”. Ar fi timpul unei conceperi a vieții uma-
ne ce nu are nevoie de nimic spiritual. O descrie-
re foarte sugestivă ne prezintă această concepere:
„Cu riscul de a ofensa lumea din jur, sau cel puțin
o parte a locuitorilor ei, eu doar îmi exercit daru-
rile mele naturale, am încredere în temperamentul
meu, cânt corpul, multele corpuri, electric, și mă
străduiesc să încorporez - nu a cunoaște, ci a fi - o
relație originală cu universul. Procedând astfel, eu
trăiesc fără nici o experiență a spiritualității, trăiesc
fără a viețui fără ceva. Reflectând asupra vieții mele
și luând filosofia ca memoriu sau mărturie, dar nu
ca o confesiune, eu gândesc fără vreo înțelegere
clară sau distinctă sau vividă a spiritualității și trag
concluzia că aceasta nu există, că ea este bătaie de
joc în universul meu, o adâncime sau o înălțime
fără semnificație la suprafață. Fără să doresc vreo
spiritualitate (căci nu am experiența nevoii ei) și
nesacrificând nimic spiritual (deoarece nu pot re-
nunța la ceva, care în primul rând nu există ca să
fie dobândit), eu îmi urmez numai virtuțile mele
reale, virtuți de ființe umane, de ființe ineluctabil
încorporate, ființe ireductibil temporale” (John J.
Stuhr, Pragmatism, Postmodernism, and the Future
of Philosophy, Routledge, New York and London,
2003, p. 189-190). „Despiritualizarea” a rămas me-
sajul pragmatismului psihologizat.
12
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
A treia sursă a fost acosmismul rus al anilor
douăzeci. Acesta s-a profilat imediat după vic-
toria Revoluției din Octombrie, când, în pro-
paganda, presa și institutele de cercetări din
Rusia, s-a pus problema schimbării omului și
a condițiilor vieții sale în consecința schimbă-
rilor revoluționare. Lupta pentru emanciparea
omului de constrângerile istoriei a fost plasată la
ordinea zilei. Sub titlul „omului nou” s-au reu-
nit idei din diverse surse: umanismul și ilumi-
nismul cu tema omului ca secundus Deus sau,
mai mult, ca veritabil Dumnezeu al condiției
sale, ideea lui Feuerbach a lui Dumnezeu drept
„proiecție a omului”, teza lui Marx a „saltului din
imperiul necesității în imperiul libertății”, ideea
lui Darwin a omului ca ființă în schimbare în
funcție de mediu, ideea lui Nietzsche a „trece-
rii de la om la supraom” (Michael Hagemeister,
Der neue Mensch. Projekte der fruhen Sowietzeit,
în Boris Groys, Michael Hagemeister, Die neue
Menschheit: biopolitische Utopien in Russland zu
Begin des 20.Jahrhunderts, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2005). S-a și trecut la acțiuni de for-
mare a „omului nou”.
Întreaga mișcare a acosmismului era sub
semnul unui prometeism ce a sedus conștiințele.
Nu mai conta punerea oamenilor sub tutela lui
Dumnezeu, ci însăși dumnezeirea omului, soco-
tindu-l capabil de cele mai radicale schimbări de
sine și ale lumii.
A patra sursă a fost tot europeană și a fost
transplantată pe solul Americii în anii treizeci.
Pe baza abordării economice a societății datorată
lui Marx și a psihanalizei lui Freud, Erich Fromm
a examinat nu doar fenomene culturale, ci și si-
tuația muncitorimii germane (Rolf Wiggershaus,
Die Frankfurter Schule. Geschichte, Theoretische
Entwickung, Politische Bedeutung, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2001, pp. 67-75). În con-
cret, cunoscutul psiholog a examinat sistemul
judiciar din țările occidentale (Stuart Jeffries,
Grand Hotel Abyss. The Lives of the Frankfurt
School, Verso, London, New York, 2017, p. 151-
153). El a susținut că statul se prezintă pe sine ca
echivalent al tatălui din psihanaliză. Individul îl
preia în subconștient și, temător de pedeapsă, se
concentrează în viața sa curentă asupra crimei și
pedepsei, în loc să reflecteze asupra opresiunii
sociale. Crima și criminalitatea devin țapul ispă-
șitor al condițiilor economice și inechității din
societate. Erich Fromm era de părere că sistemul
penal existent nu reduce criminalitatea, ci mai
curând consolidează opresiunea socială.
De aici plecând, Angela Davis a creat con-
ceptul „complexului închisoare-industrie” spre
a acuza alianța dintre stat, business, justiție în
vederea unei oprimări căreia îi cad victime mai
ales negrii. Nu este un sistem rasist, dar este un
sistem care perpetuează situația de aservire a ne-
grilor. Reacția la acest sistem ar trebui, potrivit
cunoscutei militante, să se axeze pe opresiunea
socială.
A cincea sursă a proiectului marii resetări
vine din istoria lungă. Este vorba de năzuințe-
le la liberalizare a raporturilor sexuale în optica
cunoscută a mișcării LGBT asupra relațiilor din-
tre oameni, ce are azi exponenți aproape pretu-
tindeni. Aceste năzuințe au căpătat o elaborare
intelectuală în filosofia lui Michel Foucault, care
localizează mecanismele represiunii din socie-
tate în atitudinile față de corpul uman și apără
orizontul unei eliberări a corpurilor de impactul
„puterii” (vezi A. Marga, Introducere în filosofia
contemporană, Compania, București, 2014, pp.
448-456). În epoca modernă („l’age classique”)
argumentează Michel Foucault, s-a ajuns la un
interes major pentru corpul uman în vederea
dresării lui și transformării în „corp docil”. „Este
docil un corp care poate fi supus, care poate fi
utilizat, care poate fi transformat și perfecționat”
(Michel Foucault, Surveiller et punir, Galimard,
Paris, 1975, p. 138). Ceea ce este nou este faptul
că de acum corpul este luat sub controlul „pu-
terii” existente, inclusiv în forma unei coerciții
neîntrerupte, constante, care este o veritabilă
„disciplinare a corpului” și, prin acest interme-
diar, a oamenilor.
Michel Foucault a privit această „disciplinare”
din punctul de vedere critic al unei emancipări
a oamenilor la nivelul corpului. În viziunea sa
„puterea” se impune în forță, dar tentacular și
rafinat în viața oamenilor, generând poziționări
specifice ale conștiinței și anumite măsuri socia-
le de controlare a corpului.
Cele menționate sunt izvoarele principale din
care proiectul marii resetări mondiale își trage
vederi și resursele de argumentare. El a apelat,
desigur, și la resurse contextuale.
Proiectul a fost precedat nemijlocit de iniți-
ative de organizare a unei reflecții asupra viito-
rului umanității și de luarea de decizii în această
direcție. Începutul l-a făcut David Rockefeller,
adept al neomalthusianismului, cu o inițiativă
de strângere a rândurilor și organizare a unui lo-
bby printre oamenii foarte bogați. A venit apoi,
între altele, inițiativa Clubului de la Roma, care a
dat cartea vestită Limitele creșterii (1971), a miș-
cat conștiințele și a apărat două teze cardinale:
teza că lumea este lovită de dificultăți precum
suprapopularea, scăderea capacității alimenta-
re, neregenerarea resurselor, degradarea solului,
guvernanță mediocră și teza că interdependența
națiunilor slăbește independența lor, încât tre-
buie promovată o „gândire globală”.
Aceste teze au fost plasate pe agenda unor or-
ganizații internaționale, inclusiv ale ONU, și au
ocupat spațiul public. A rămas pozitiv faptul că
umanitatea a început să dea atenție unor astfel
de fenomene oarecum neluate în calcul, ce s-au
agravat continuu. Neajunsul ce continuă, însă, și
azi, este acela că în numele gravității riscurilor,
tematizarea dreptății, a echității, a legitimării, a
valorii vieții a scăzut. Or, fără aceste valori nu
există soluții durabile.
Dar marea resetare ca proiect socio-eco-
nomico-politic a fost elaborat propriu-zis în
Dominika Morariu	Insula (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
ramificațiile Forumului Economic Mondial de
la Davos. Pandemia a urgentat Forumul să dea
o viziune. Aceasta a găsit o prezentare concen-
trată în cartea Covid-19: The Great Reset (World
Economic Forum, Cologny-Geneva, 2020) sem-
nată de Klaus Schwab și Thierry Malleret.
Nu fac rezumatul cărții, dar subliniez că ea
folosește cu brio printre cărămizile ei analize
deja reputate. Nici nu stărui asupra unor susți-
neri importante, relative la, de pildă, importanța
solidarității dintre economie și medicină, nevoia
de intervenție rapidă pentru a opri degringolada
lumii, observația că pandemia nu a nivelat, ci a
sporit inegalitățile din societățile noastre (p. 61).
Caut însă să evaluez demersul. Ca să fiu direct,
am trei obiecții metodologice.
În carte se scrie că posibilitățile de schimbare,
ce țin de premisele existente sunt acum „nelimi-
tate și legate doar de imaginația noastră, în bine
sau rău” (p. 16).Se poate lua în orice direcție în
organizarea societății existente, dar ar trebui
profitat de ocazie și „imaginată lumea”. Replica
mea în acest punct este că fără imaginație nu este
posibilă schimbarea, dar doar cu imaginație nu
mai merge demult. Mai profund privind lucruri-
le, imaginația implică, totuși, niște repere valori-
ce care nu sunt deloc secundare.
Cartea lui Klaus Schwab și Thierry Malleret
remarcă interconectivitatea, velocitatea, com-
plexitatea drept caracteristici ale lumii de azi.
Trec peste observația că mai sunt și alte carac-
teristici: o lume cu decalaje sociale în creștere;
o lume cu nevoie imperativă de legitimare a de-
ciziilor - altfel crizele sunt covârșitoare; o lume
cu științe revoluționare - în care electronica și
neurologia sunt chei. Întrucât este interconec-
tivitate se cere „vedere lărgită (enlarged view)”
(p. 22). Dar „vedere lărgită” rămâne altceva
decât „vedere cuprinzătoare” - fără de care nu
este posibilă schimbarea aducătoare de avantaje
pentru oameni. În definitiv, câte vederi lărgi-
te nu au dus și duc la schimbări aparente sau
doar parțiale?! Pe de altă parte, „vederi lărgi-
te” fără cunoaștere factuală nu dau rezultate.
Astăzi este de tematizat societatea ca întreg,
nu doar părți ale vieții în cadrul ei și nu doar
individualitatea. „Individualismul epistemic” și
„fragmentarismul epistemic” nu dau rezultate,
ci pregătesc noi manipulări.
Cei doi autori fac, la rândul lor, subiect din
complexitatea ce ajunge să copleșească deci-
denții (p. 29). Firește, complexitatea a crescut,
a devenit greu de controlat și astăzi trebuie în-
fruntată. Ea nu este deloc o temă tradițională
a gândirii. Complexitatea copleșește, dar o face
dacă nu există o teorie elaborată a complexi-
tății, capabilă să o explice și să-i facă față, iar
decidenții sunt nepregătiți. Azi trăim această
situație. Acum nu complexitatea este ceva nou.
Complet nou este doar faptul că a intervenit și
o complexitate a stăpânirii complexității, care
cere soluții cu totul noi, ce pretind reflexivitate
(pragmatism reflexiv, democrație reflexivă).
Ca urmare a lacunelor metodologice pe care
le-am rezumat, în cartea Covid-19: The Great
Reset sunt îngustări de perspectivă. De pildă, ni
se spune că „pandemia schimbă mixul muncii
și capitalului” (p. 32), ceea ce este adevărat. Dar
numai tehnologia? În carte găsești la tot pasul
nu doar recunoașteri realiste ale ponderii teh-
nologiei, dar și cedări față de ideologia tehnolo-
gismului. Se chiar crede că „odată cu răspunsu-
rile economice ce se adoptă acum la pandemie,
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
13
o
se poate sesiza că se fac acel fel de schimbări
instituționale și alegeri politice ce vor pune
economiile pe o cale nouă către un viitor mai
echitabil, mai verde” (p. 45). Este realist să luăm
în seamă impactul evoluției tehnologiei asupra
evoluției politicii, dar este improbabil ca doar
din ceea ce se petrece în tehnologie să rezul-
te o politică proactivă în domeniile social și al
mediului.
Ca urmare a acelorași lacune apar explicații
firave în cartea Covid-19: The Great Reset. Spre
exemplu, se vorbește de o „deglobalizare” în anii
ce vin, „stimulată de ridicarea naționalismului
și de o mai mare fragmentare internațională”
(p. 86). Nu se înțelege că însăși globalizarea
neoliberală a provocat țările la căutări de a-și
restabili suveranitatea. Desigur, o „corectură a
globalizării” a început cu președintele Donald
Trump, care și-a dat seama că prin globaliza-
re fug capitalurile chiar din SUA și că politica
globalizării nu rezolvă orice nici în cazul unei
supraputeri economice precum SUA. Ceea ce se
petrece însă mai accelerat este o eroziune a glo-
balismului, care are ca efect revizuirea globali-
zării prin reafirmarea rolului statelor naționale.
În sfârșit, tot în consecința lacunelor me-
todologice, apelul cărții Covid-19: The Great
Reset este ambiguu și riscant. Ni se spune că
de când pandemia a început, au fost provocate
dezbateri furioase dacă să mai păstrăm „sancti-
ficarea vieții” (p. 166). O relativizare a conside-
rării principiale a fiecărei vieți ca scop în sine
și a fiecărui om ca ființă intangibilă, ce ține de
umanism, nu este exclusă. Ni se recomandă în-
toarcerea la natură, dar acest apel poate implica
și slăbirea valorilor.
Dincolo de toate, marea resetare prevede o
schimbare globală a societăților și modurilor
de viață, se poate spune o schimbare de civili-
zație. Sociologic privind lucrurile, ea propune
un „capitalism al stakeholders”, de care ar urma
să beneficieze fiecare persoană. Prin apel la no-
ile științe, la folosirea neuroștiințelor ea are în
orizont o nouă ființă umană. Paradigma sa este
„fuziunea dintre om, tehnologie, inteligența
artificială”. „Agenda transumanistă”, „guvernul
mondial” și o „nouă politică a gândurilor”, ce
implică decodarea electronică a ceea ce gân-
desc persoanele, întregesc marea resetare.
Proiectul adună în canavaua sa aluviunile
amintite. Acestea sunt astăzi complementate
de sugestii și propuneri ce șochează conștiin-
țele atașate valorilor ferme ale modernității.
De la proiecte ale Parlamentului European de
schimbare în structura familiei și renunțarea la
sărbători tradiționale, trecând prin liberaliza-
rea schimbării de sex, prin sugestia oficială că
am fi deja cam mulți (Ursula von der Leyen) și
ar fi cazul scăderii populației (Harari), la pro-
punerea unei ministre spaniole de a liberaliza
relațiile sexuale cuprinzând și copii.
Încă nu este clar dacă curentul ce antrenează
aluviunile amintite este trecător s-au va impri-
ma direcția. Nu este încă decisă soarta lui. Dar
el trebuie examinat cu precizie pentru a elabora
soluții alternative bazate pe datele istoriei și ale
cunoașterii de azi.
(din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii,
ediția a doua, în curs de publicare)
■
Provincia gândirii
■ Christian Crăciun
n planul mare al lumii gândirea însăși este
o provincie. Nici nu se poate preciza cât de
marginală. Auto-reflectarea lumii s-a petre-
cut la un moment punctual din istoria univer-
sului și nu știm dacă rămâne la scara întregului
un fenomen aleatoriu și extrem de improbabil
sau o necesitate cu o cauză certă, dar misteri-
oasă. Gândirea este cel mai greu explicabil fapt
universal. Reflectând întregul, gândirea se re-
flectă pe sine, obiect și oglindă. Reflectându-se
pe sine, ea reflectă întregul, subiect și oglindă.
Simultaneitate care ne ține prizonieri în liber-
tatea gândirii noastre. Nimic în univers nu duce
spre necesitatea gândirii. Și, în fața acestui mi-
racol, gândirea însăși se blochează.
Dar nu despre această marginalitate, fizică,
a gândirii este vorba aici. Ci chiar despre locu-
rile ei de manifestare. Geografiile ei interioare.
Energiile gândirii sunt, pe de o parte, centrifu-
ge, ea aleargă spre marginile putinței noastre de
cuprindere. Aici, presupoziția implicită este că
lumea, ca un prim element, și gândirea bietei al-
cătuiri de 100 de miliarde de neuroni, fiecare cu
vreo 10000 de conexiuni, ca al doilea element,
sunt co-extensive. Cu alte cuvinte, că putem
gândi Totul. Niciun argument solid nu susține
această premisă pozitivistă. There are more thin-
gs in heaven and earth, Horatio, than and dreamt
of in your philosophy. Pe de altă parte, cugetarea
este comprimată de energii centripete, căutare
obstinată și inspirată a unui Centru odihnitor,
dinspre care să se poată explica totul și Totul.
Îmi vine a spune că avem două gândiri că sunt
oameni la care predomină una sau cealaltă,
dacă nu aș ști că e în van. Nepipăibilă, apreciem
gândirea doar după roadele sale. Ea însăși este
dincolo de a putea accede la un punct de vedere
din afară (o aplicație a teoremei a lui Godel i se
aplică: gândirea este incompletă și inconsistentă
la limită) care să-i permită să-și aprecieze locul
și întinderea. „A pus în tine Domnul nemargini
de gândire” zice poetul. Dar gândirea, ca un ani-
mal de pradă, își caută totdeauna locul cel mai
favorabil de pândă a realității și devorarea ei.
Există un substantiv masculin... gânditorul.
Care decupează un anumit tip de om. Sinonim
cu filozoful. Sigur, toți oamenii gândesc, gândi-
torul este cel care gândește gândurile. Se gân-
dește la gând. Deci o specie aparte. Acest aparte
este deja loc. Locul gânditorului este o problemă
majoră a gândirii. Locul gânditorului în lume și
în societate. Cam toți filozofii iubesc Centrul.
Unul plotinian. Adică punctul din care se vede
circumferința. Dar, într-o stranie dialectică,
pentru a-și împlini arhitecturile de raționamen-
te, fizic, ei se retrag. Gânditorii sunt în genere
niște anahoreți. Provinciali în sensul primar al
termenului. Din acest punct de vedere centrul
înseamnă putere, filozoful care e interesat de
„mișcarea ideilor”, de influența lor, de actuali-
tatea lor, mai mult sau mai puțin pasageră se va
supune terorii bibliografice de ultim moment
și va vrea să aibă în fiecare clipă la îndemână
butonul nuclear al ideii actuale care să schimbe
lumea sau măcar să o reflecte fără rest.
Zarathustra pleacă în munte și printre primii
pe care îi întâlnește când recoboară în lume,
Dominika Morariu
imprimare digitală, 20 x 20 cm
Vis în grădină (2022)
pentru că muntele însuși devenise o provincie,
este circul cotidian. Saltimbancul. Socrate iese
zilnic în piață să întâlnească oameni cu care să
discute, el este ascetul gregar. El însuși are nevo-
ie de maieutică, deopotrivă cu companionii săi.
Gustave Thibon trăiește retras la fermă, aflân-
du-se în centrul dezbaterilor de idei ale veacu-
lui. Cioran se ascunde într-o minusculă man-
sardă dar în centrul lumii. La noi, Alexandru
Dragomir se topește anonimizându-se din mo-
tive istorice în peisaj, iar Noica se retrage, dar
mult mai ofensiv în blajinătatea sa, în cabana în-
ghețată de la Păltiniș. Heidegger scrie Holzwege
și o celebră fotografie ni-l arată cărând apă cu
găleata. Toate aceste locuri devin stranii, adi-
că străine de îndată ce sunt locuite întru idee.
Locurile gândirii sunt locuri utopice. Sau deve-
nind rapid atopice.
Sunt apoi, de-a lungul istoriei, adevărate ca-
pitale ale gândirii. Locuri privilegiate, începând
desigur cu Atena. Locuri nu atât sfințite prin-
tr-un singur gânditor, cât favorabile, nutritive
pentru întâlnirea minților excepționale. Care
se aglutinează într-un anumit ceas istoric după
legi în veci impenetrabile. Care minți, chiar
dacă nu se întâlnesc propriu-zis, formează îm-
preună un fel de humus în care înflorește mai
înaltă și mai frumoasă ca niciodată cunoaște-
rea. Florența, Bizanțul, Veneția, Parisul, Viena,
Weimar, Cambridge și câte altele au fost centre
față de care totul a părut la un moment dat pro-
vincial. Numai că un nucleu radiază și în altă
parte, în alt timp, se poate petrece, inobserva-
bilă, o altă cristalizare. Această radianță a gân-
dirii, a operei, încălzește lumea, fără ea am trăi
într-o eternă glaciațiune de igloo-uri egoiste.
Intervine aici însă o pervertire, a gânditorului
și a gândului său. Și anume în momentul în care
în centru devine în față. În fotoliul studioului
Tv., în coloana de pe prima pagină a ziarului,
în numărul de urmăritori ai podcastului. Între
voința de împărtășire a gândirii și voința de pu-
tere linia este foarte subțire. Smerenia auto-pro-
vincializării gândului, pentru a se încărca anteic
cu energie, este o asceză necesară. Rațiunea,
și ea autocontrolată, este ultima descoperire a
14
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
omului. De aceea mă lasă melancolic vehemența
cu care omul de ultimă instanță vrea să se lepede
de rațiune ca de o piele uzată de șopârlă. Pentru
că rațiunea este rareori seducătoare. Or, trăim
în era în care, dacă seducție nu e, nimic nu e. Și,
din acest punct de vedere, provincia este rareori
seducătoare. Este lirică, pitorească, odihnitoare,
adăpost liniștitor, dar nu seducătoare. De multe
ori dimpotrivă.
Am vorbit de provinciile în care locuiește
gândirea. Dar ea însăși are propria ei regiona-
lizare. În mod ciudat, gânditorii care aleg mar-
ginalitatea locuirii aleg și teritorii care sfidează
„marile bulevarde” ale gândirii, vorba lui Noica.
Sunt cei pieziși, care au curajul să vorbească îm-
potriva curentului, să facă surprinzătoare ipo-
teze și sinteze. Ei pun Istoriei întrebările fun-
damentale. Sunt singurii care simt timpul. Sau
deschid acel timp al lucidității care luminează
pâlpâind în noaptea care se lasă peste lume. Era
informațională a șters, din acest punct de vede-
re topologic, diferența dintre centru și periferie.
Ea se pune acum în cu totul alt plan. Gândirea
este acum paralizată nu de distanțe, ci de for-
țe interioare. De propria abundență. A apărut
noua specie a gândirii care pune limite gândirii.
Înțeleptul nu este robul nimănui, nici măcar al
informației. Acesta este , azi, lucrul cel mai greu.
Gândirea este domenială, spiritul este inte-
grator. Numai gândirea care ajunge la spirit se
de-provincializează. Dacă nu ar avea regiunile ei,
granițele, gândirea nu ar avea formă. Nu ar îngă-
dui drumul fără capăt al căutării și prezența tu-
telară a călăuzei. Spiritul, el, nu are formă. Decât,
poate, cea simbolică a flăcării care a coborât
odată pentru totdeauna din înalt. Vertiginoase
transformări ale spațiului, dincolo de care (exis-
tă mereu un „dincolo de care”) căutăm constante
universale sunt mediul nostru de existență. De la
o vreme, lumea pare depășită de viteza de rotație
a sorbului din ea însăși. Suntem trași în adânc,
fără putința de a ne opune cu adevărat. Eu cred
că asta este o iluzie, o chestiune prea-umană,
care ține de inerența limitelor noastre, nu una
legică. O gândire prizonieră nu mai este o gândi-
re. A lucra pentru libertatea gândirii este o ches-
tiune de sănătate a ei și de corectitudine. Numai
astfel ea poate apropia adevărul.
Aceasta este ultima Thule a gândirii, adevărul,
cea mai depărtată, rece și misterioasă, provin-
cie a sa. Eden verde în ținuturi polare, adevărul
este capăt și început. Câștigare finală a libertății.
Nu știu dacă omul se naște liber, dar ar trebui
să moară liber. Este și acesta un loc unde poate
adăsta gândirea. Eliberată de scoriile prezentu-
lui. Prezentul nu este un timp bun pentru gân-
dire. E doar o provincie săracă a ei. Țărmurile
sunt în altă parte. Locuim în provincia fără
cod poștal a gândirii. Izolare „fenomenologică”
fără de care omul nu își atinge deplinătatea și
splendoarea umanității sale. Gândirea strălu-
cește numai în această scoatere din previzibil.
Luminează fără umbre. Să nu uităm apoi că
adevărul este viu, căci s-a spus odată pentru tot-
deauna: EU sunt adevărul. Deci respiră, are flux
și reflux, se întinde peste realitate sau se retrage
spre sine însuși într-un proces de misterioasă
pulsație și neodihnă care îi conferă geometria
variabilă specifică. Se spune: mi-am făcut casă
la țară pe pământ (fascinantă expresie, nu știu
dacă are corespondent exact cu sensul din ro-
mână în alte culturi). S-ar părea că și gândirii se
cade să-i facem casă la țară, pe pământ.
■
Realismul magic
latinoamerican și universal:
perspective literare
și filosofice (I)
^JTulian Cătălui
Despre real, realitate,
magie și realism magic
Magie a cuvântului și a metaforei dar și mira-
col literar, Realismul magic este dificil de definit
și de încadrat între mișcările ori stilurile artisti-
ce universale, de aceea am considerat necesar să
pornim în demersul nostru și de la conceptele de
real, realitate și magie, la care se adaugă, desigur,
cel de realism magic, să le explicăm și disecăm și
să le punem în context și în conexiune cu estetica
acestei mirifice direcții literare care s-a globalizat,
devenind universală, pe scurt, realitate, magie,
realism magic. O posibilă definiție ar putea fi că
Realismul magic în literatură, inclusiv sub forma
realului miraculos, este o modalitate, un stil, sau
un tip de narațiune, în același timp, fără a fi un
curent literar cu un program estetic și un mani-
fest în adevăratul înțeles al cuvântului, deși scri-
itorul cubanez Alejo Carpentier a încercat acest
lucru în prefața romanului său Împărăția acestei
lumi, în care realitatea, care ar fi ansamblul repre-
zentărilor modale extrase de mintea umană din
informația teslimarisită de percepție sau totalita-
tea fenomenelor considerate ca existând în mod
concret, real, este penetrată de o componentă ma-
gică, de un fenomen miraculos, supranatural sau
de un element fantastic, dificil de înțeles pentru
o persoană cu o gândire rațională, deși realitatea
obișnuită sau mundană se află la antipodul magi-
cului și este potrivnică supranaturalului. Pentru
scriitorii latinoamericani, care au creat opere do-
minate de magie literar-lingvistică și miracol na-
rativ, realitatea este diferită de viziunea autorilor
occidentali care se încred mai mult în capacitatea
rațiunii de a cunoaște realitatea, în componenta
logică, la care se adaugă o latură fantastică sau
magică. În America Latină, realitatea cotidiană,
mundană oferă generos fapte și întâmplări ieșite
din comun, neobișnuite, bizare, magico-realiste,
deși am putea argument că și alte continente sau
zone de pe Pământ pot propune aceleași lucruri.
Totuși, nici chiar cei mai importanți scriitori re-
alist-magici latinoamericani nu ajung să se pră-
bușească într-un iraționalism total, într-o lipsă
completă a logicii, în misticism absolut, imagi-
nația și magia neputând fi subiective în totalitate
și totodată domina dictatorial creația literară, așa
cum au făcut-o în mod real regimurile autoritare
și tiranice din America Latină în timpul cărora
au fost scrise multe creații ale realismului magic.
Astfel, Gabriel Garda Mârquez afirma că un ro-
man este o „reprezentare cifrată a realității”, un fel
de „ghicitoare pentru lume” și că realitatea care se
manipulează într-un roman „este diferită de rea-
litatea vieții, deși se sprijină pe ea, cum se întâm-
plă cu visele”. La rândul său, Jorge Luis Borges era
de părere că cele cinci simțuri ale trupului uman
„obstruează, sau deformează, captarea realității”
și că, dacă am scăpa de ele, am vedea-o așa cum e,
„infinită”. Trecând de la real la realitate, narațiu-
nile borgesiene conțin mai multe metafore despre
modul în care ideile influențează realitatea, aceas-
tă perspectivă și temă literară și filosofică fiind ex-
plorată prin descrierea „obiectelor fizice dorite de
către forța imaginației”.
Realitatea reprezintă, de cele mai multe ori,
totalitatea fenomenelor, întâmplărilor, evoluții-
lor considerate ca existând în mod efectiv, acest
concept desemnând deci ceea ce este fizic, con-
cret, în opoziție cu ceea ce este imaginat, fantazat,
visat ori fictiv, pe scurt, fiind tot ceea ce trăiește
omul, în decursul vieții sale, în mod real, palpa-
bil, mundan etc. Termenul franțuzesc de realite,
precum și echivalentele lui în engleză (reality),
germană (Realitat), italian (realta), spaniol (reali-
dad) și, desigur, românesc (realitate) sunt derivate
dintr-un „cuvânt fals” din secolul al XIII-lea de
către filozoful evomedian scoțian Ioannes Duns
Scotus, fondator al curentului scolastic denumit
scotism: realitas. Așadar, termenul realitas, reali-
tatis, a apărut abia în latina medievală ca derivat
din latina antică res, rei, acest ultim cuvânt în-
semnând lucru, obiect, are deja în latina clasică
sensul de „tot ceea ce este sau există într-un anu-
me fel”, fiind utilizat încă din timpul lui Cicero ca
una din posibilele traduceri ale cuvântului grec
on, „a fi”.Totuși, termenul nu este la fel în limba
greacă, la Aristotel, de pildă, nu avem acest cu-
vânt, Stagiritul scriind despre pragma („acțiu-
ne”), energia, dar în esență despre on, „ființă”. În
schimb, pentru Platon, în unele dialoguri, Socrate
inversează intuiția oamenilor despre ce se poa-
te cunoaște și ce este realitate, astfel, în timp ce
toți oamenii acceptă „realitatea obiectelor”, care
sunt perceptibile simțurilor lor, Socrate are o ati-
tudine disprețuitoare față de oamenii, care cred
că pentru a deveni reale, „lucrurile trebuie să fie
palpabile”. La Platon, distincția existența sensibi-
lă/ existența inteligibilă reprezintă fundamentul
Teoriei Ideilor; planul existenței sensibile este
acela al „realității aparente”, accesibilă cunoașterii
prin simțuri, lumea Peșterii, ilustrare dată de filo-
zoful grec în emblematicul dialog de maturitate
Republica, distincției dintre cunoaștere și iluzie,
dintre realitate și aparență, care fundamentează
opinii (doxa); planul „existenței inteligibile” este
acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional,
lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică
a realității esențiale, pe scurt, lumea fenomenelor
este o „lume a aparențelor”, iar lumea reală este
cea a ideilor eterne, pe care le reflectă în mod palid
„lumea fenomenală”. Dacă pentru Platon, Ideile
sau Formele ar fi niște „entități care există în mod
obiectiv”, independente de mintea omului, pentru
Aristotel, sunt în același timp „principii univer-
sale ale ontologiei și obiecte ale naturii fizice”. Pe
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
15
o
de altă parte, conceptul de realitate variază mult
de la o școală filosofică la alta, deși realitatea nu
poate fi doar un simplu concept, pentru că sim-
bolizează „tot ceea ce este”, fiind arealul atotcu-
prinzător, exhaustiv al experienței, „deschis și ire-
ductibil” la alte concept, iar omul nu ar putea să
fie ori să existe în interiorul ei. În tradiția scotistă,
de pildă, realitatea unei pietre include atât esen-
ța ei (ideea de piatră care permite să se identifice
„toate pietrele”), cât și concretul, palpabilul, realul
său (în mod special „această piatră”). De remarcat
că, la fel ca și profundul gânditor italian Toma de
Aquino, Duns Scotus a adoptat o doctrină realis-
tă, dar opiniile lor diferă în special în problema
percepției, Scotus admițând că atât intelectul cât
și simțurile pot percepe și înțelege realitatea lu-
crurilor „în mod direct și intuitiv”, Sfântul Toma
susținând că intelectul nu poate percepe direct
„singularitatea lucrurilor materiale, ci doar na-
tura universaliilor dedusă din percepțiile senzo-
riale”. Accepțiunea scotistă a realității a dominat
gândirea europeană până la sfârșitul secolului al
XVII-lea. În a sa Troisieme meditation/ A treia
meditație, Rene Descartes a dezvoltat tema, ideea
unei realități obiective foarte îndepărtată de rea-
lismul scotiștilor: realitatea obiectivă este tot ceea
ce e diferit, distinct atât de ficțiune, invenție, plăs-
muire cât și de „ființa rațiunii”. Realitatea obiec-
tivă a ideei desemnează acest „proces mental de
reprezentare” care leagă o idee unui lucru pozitiv.
La rândul lor, senzualiștii britanici au radicalizat
abordarea carteziană, astfel la Berkeley realitatea
(the reality) devine aproape sinonimă cu „efecti-
vitatea”, în timp ce Hume, în al său Tratat despre
natura omenească opune clar realul sau realității
posibilului: „aparține realului nu ceea ce poate
exista, ci ceea ce există”. În schimb, Kant a distins
net între realitatea adevărată și realitatea perce-
pută, astfel actul prin care ne folosim mintea și
simțurile pentru a cunoaște natura realității ade-
vărate produce „o schimbare în natura ei (și chiar
dacă nu o face, nu ne putem da seama niciodată
de aceasta)”. Mintea umană posedă anumite ser-
tare pentru „înțelegerea lucrurilor”, iar informația
pe care o acumulăm despre lume și viață își află
ineluctabil locul în aceste spații, totodată, filozo-
ful din Konigsberg considerând că realitatea pen-
tru a fi umană sau nu, fiind nimic altceva decât
cea care îi apare, „manifestarea sa sensibilă”; prin
urmare, ea este „de ordin fenomenal”, fiind lucrul
în sine, ea nu este cunoscută și, ca urmare a aces-
tei disocieri, realitatea „nu este concepută ca fiind
identică ori echivalentă cu adevărul”. În concepția
lui Hegel din lucrarea Enciclopedia științelor filo-
zofice. Logica, realitatea reprezintă „unitatea, de-
venită nemijlocită, a esenței și existenței”, adică a
interiorului și exteriorului, „exteriorizarea realu-
lui fiind realul însuși”, astfel încât în exteriorizarea
sa „realul rămâne deopotrivă esențial, și nu este
esențial decât întrucât este în nemijlocită existen-
ță exterioară”. Pe de altă parte, realitatea și gândul,
mai exact sunt, după filozoful din Stuttgart, opuse
una alteia în mod curent, și se poate adesea auzi
spunându-se că „împotriva justeței sau adevăru-
lui unei anumite gândiri nu e nimic de obiectat,
dar că astfel de lucruri nu se găsesc sau nu pot
fi înfăptuite în realitate”. Totodată, realitatea, spre
deosebire de simplul fenomen, în primul rând ca
unitate a ce e intern și extern, „se opune atât de
puțin rațiunii ca fiind altceva, încât, dimpotrivă,
ea este raționalul prin excelență; și ceea ce nu este
rațional nu trebuie considerat tocmai de aceea
ca fiind real”. În opinia creatorului fenomenolo-
giei moderne, Edmund Husserl, matematizarea
naturii, idee pornind de la Galileo Galilei, a dus
la o „cunoaștere practică validă”: la construirea
unei realități „ideatice” care putea fi corelată efec-
tiv cu realitatea „empirică”. În fine, fondatorul
raționalismului critic împotriva determinismului
istoric, Karl Popper a propus o abordare diferită
a realității, decupând sau detașând realul sau re-
alitatea în trei lumi: „lumea obiectelor fizice, vii
sau nu; lumea a doua a sentimentelor și experi-
ențelor conștiente și inconștiente și lumea treia a
producțiilor sau produselor obiective ale spiritu-
lui uman” (obiecte, precum și teorii sau opere de
artă). Potrivit acestei abordări, conținutul gândi-
rii cum ar fi: visele, ficțiunile, teoriile fac parte din
real, realul ori realitatea fiind, prin urmare, luat
sau luată într-un sens de „tot ceea ce există”.
În schimb, în filosofia Indiei antice, întreaga
manifestare a lumii, realitatea mundană, apa-
re ca o iluzie, Măyă, ce reprezintă puterea lui
Dumnezeu de a crea, perpetuând „iluzia dua-
lității în universul fenomenal” și, de asemenea,
„natura iluzorie a lumii”, pentru misticii indieni,
această manifestare fiind reală, dar este o „realita-
te imperceptibilă”. Ar fi o greșeală, dar o greșea-
lă firească, să privim Măyă ca pe un adevăr sau
„realitate fundamentală”, mai ales că fiecare ființă
umană, fiecare obiect fizic, din punctul de vedere
al eternității, este doar „o picătură de apă dintr-un
ocean fără margini”.
La rândul ei, psihanaliza studiază o realitate
psihică asociată aparatului psihic: „oferă stare re-
alității minții și o studiază ca un loc sau un apa-
rat, compus din diferite fenomene, sisteme ori
organisme”. Sigmund Freud, de pildă, a comparat
această realitate cu un oraș reunind monumen-
te vechi și clădiri moderne. Psihanaliza, totuși,
nu discreditează ideea unei realități exterioare;
este, de fapt, să-și dea locul psihicului. Făcând o
cercetare filosofică în stil marxizant, acum depă-
șit-vetustă, asupra lui Freud, unul dintre repre-
zentanții Școlii de la Frankfurt, Herbert Marcuse
susținea exagerat că sub influența realității exte-
rioare, „pornirile animalice devin instincte uma-
ne”, dar realitatea care dă formă atât instinctelor,
cât și trebuințelor și satisfacerii lor este o „lume
socioistorică”. Odată cu instalarea principiului
realității, spune Marcuse, ființa umană, sub care
domnia principiului plăcerii abia dacă fusese ceva
mai mult de un „pachet de impulsuri animalice”,
s-a transformat într-un „Eu organizat”. Noțiunea
de relativitate a realității este de asemenea stu-
diată de Rene Laforgue într-o carte cu același
Dominika Morariu	Esența păpădiei (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
nume. Pentru psihanalistul Jacques Lacan, reali-
tatea reprezintă obiecții față de cunoaștere, astfel,
procesul cunoașterii constă în cercetarea realului
pentru a construi o cunoaștere care constituie re-
alitatea noastră. Realul este, prin urmare, esențial
pentru subiect și este caracterizată de „ciudățenie
îngrijorătoare” (Unheimlich). Realitatea, la rândul
ei, vine din „dimensiunea imaginară”.
„Construirea socială a realității” din perspec-
tivă sociologică s-a evidențiat în teoria influentă a
sociologilor Peter L. Berger și Thomas Lackmann,
potrivit căreia realitatea ar fi un fel de „ficțiune
colectivă”, edificată și susținută de procesele de
socializare, instituționalizare și interacțiune soci-
ală cotidiană, în special prin intermediul limba-
jului. Realitatea construită social este un puzzle al
„subuniversurilor semnificației”: viziunile supra-
puse asupra lumii ale diferitelor clase sociale, cas-
te, secte religioase, profesii ș.a.m.d., spune criticul
Brian McHale, care adaugă că aceste „subuniver-
suri” reprezintă echivalentul în lumea din afară al
„sublumilor” sau al domeniilor pe care Umberto
Eco și Toma Pavel le disting în interiorul „hetero-
cosmosului” poetic. La rândul lor, subuniversuri-
le sunt integrate în cadrul unui „univers simbo-
lic”, a cărui unitate este garantată de o „mașinărie
conceptuală a întreținerii universului”, precum
mitologia, teologia, filosofia și știința dar, dinco-
lo de limita conceptualizării se întinde realitatea
socială dură împărtășită a vieții cotidiene. În vre-
me ce această realitate socială constituie terenul
comun al interacțiunii membrilor societății, ace-
iași membri trec prin experiența multiplicității
realităților particulare sau periferice: visul, joa-
ca, ficțiunea, dar aceste realități sunt resimțite ca
marginale; această realitate comună, împărtășită
este însă, potrivit lui Berger și Lackman, realita-
tea „supremă”: În comparație cu realitatea vieții
cotidiene, alte realități apar ca „provincii finite de
semnificație, enclave în cadrul realității absolute”
marcate de semnificații circumscrise și de modu-
rile experienței.
În viziunea lui Max Planck despre realitatea
în fizică, întrebarea sau chestiunea cunoașterii a
ceea ce într-adevăr este o masă e lipsită de sens,
același lucru fiind valabil și pentru toate concep-
tele fizice. Întreaga lume din jurul nostru nu este
altceva decât totalitatea experiențelor pe care le
avem, spune Planck, pentru care lipsa acesteia
nu are nicio semnificație, niciun sens. Orice în-
trebare referitoare la lumea exterioară care nu se
bazează în niciun fel pe o experiență, o observa-
ție, este declarată „absurdă și respinsă ca atare”.
Prin urmare, culoarea roșie reprezintă „realita-
tea pentru văzător și nu este realitatea pentru cel
orb”. Noțiunea de realitate depinde de „experi-
ențele trăite”, deci este în mod necesar „variabi-
lă în funcție de individ”. La rândul lui, Werner
Heisenberg credea că realitatea nu există până
nu este observată, și sublinia că „Ideea unei lumi
reale obiective ale cărei părți mai mici există în
mod obiectiv în același sens în care există pietre
sau copaci, indiferent dacă le observăm sau nu...
este imposibilă”. Fizicianul italian Carlo Rovelli
conchidea sceptic: „Nu suntem altceva decât ima-
gini cu imagini. Realitatea, inclusiv noi înșine, nu
este altceva decât un voal subțire și fragil, dincolo
de care... nu există nimic”. Oricum ar fi realitatea
în filosofie, psihologie, sociologie, fizică și în alte
domenii, trebuie subliniat, pe urmele lui Mihail
Bahtin, că „nicio realitate în sine, nicio realitate
neutră nu poate fi opusă artei”, dar că realitatea
poate fi opusă artei „numai așa cum ceva bun sau
ceva adevărat poate fi opus frumosului”. Până la
16
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
urmă, orice operă literară de valoare ar trebui să
fie o superioară metamorfozare poetică a realită-
ții de orice fel ar fi ea.
Element component al realismului magic, mai
ales în varianta lui din romanul și proza latinoa-
mericană, magia reprezintă utilizarea ritualuri-
lor, simbolurilor, gesturilor și limbajului pentru
a pune în slujba ei „forțele supranaturale”, iar
credința în magie a fost și este prezentă în isto-
ria umanității, de la naștere și până în prezent,
mai ales atunci când omul se confrunta cu natura
sălbatică, durerea și suferința, puterea nevăzută
și necunoscută. Caracteristicile magiei ar fi ur-
mătoarele:
—	Este un fenomen individual dar și colec-
tiv, menit să răspundă cerințelor sau trebuințelor
personale;
—	Este realizată în mare măsură pentru
om, nefiind direcționată atât înspre natură, cât
spre relația dintre natură și umanitate, plus acti-
vitățile prejudiciate de ea;
—	Magia se află în conexiune cu domeniul
religiei, amândouă fiind sisteme de cunoaștere
folosite în cadrul societății, deși religia critică de
multe ori fenomenul magiei mai ales când acesta
este apropiat de elementul demoniac-satanic și
de maleficium;
—	Magia este practicată în izolare și în se-
cret, spre deosebire de religie, știință, artă și alte-
le, pentru a nu-i deranja pe ceilalți oameni și a nu
stârni reacții adverse și dezastruoase pentru ea;
—	Gândirea magică reprezintă „raționa-
mentul cauzal” ce implică o gândire sau viziune
asociativă, cum ar fi abilitatea percepută a minții
de a afecta lumea fizică (vezi problema filosofică
a legăturii de cauzalitate mintală) sau corelația
confundată cu „legătura de cauzalitate materia-
listă”;
—	Ritualul magic prezintă un „coeficient
înalt” de straniu ori stranietate, bizarerie sau ciu-
dățenie, care atrage mulți oameni, deși este irați-
onal și ilogic și, de multe ori, privit cu spaimă sau
chiar cu oroare;
—	Simbolurile ori simbolistica, pentru nu-
meroase civilizații și culturi care utilizează ma-
gia, sunt văzute în mod paradoxal-zenian ca un
„tip de tehnologie”, capabil să rezolve anumite
probleme ale oamenilor, de exemplu, să le aducă
recolte bogate;
— Limbajul magic este întrebuințat în mod
astuțios pentru a avea acces la puterea magică și
a magiei și pentru manipula subtil dar pervers
oamenii, însă este, în același timp, și unul sacru,
diferit de cel comun.
—	În relația magică dintre umanitate și di-
vinitate, omul crede că poate impune, da ordine
și să ordone lui Dumnezeu să i se subordoneze
lui, să-i îndeplinească dorințele, poftele și ideile
de mărire, devenind un fel de dictator.
Referitor la magie și realismul magic, Gabriel
Garda Mârquez afirma că miturile, legendele,
credințele oamenilor făceau parte, într-o „formă
foarte firească”, din viața lor cotidiană, romancie-
rul dându-și seama că nu inventase nimic, ci doar
captase și istorisise o lume de prevestiri, de vrăji-
torii, de presimțiri, de superstiții, care este „foar-
te latinoamericană”. Potrivit autorului romanului
realist-magic Un veac de singurătate, cultura la-
tinoamericană este una „corcită”, mixtă, ameste-
cată, creuzată, astfel în zona Caraibilor, unde a
trăit el, s-au amestecat „imaginația fără margini
a sclavilor negri africani cu cea a nativilor pre-
columbieni și apoi cu fantezia andaluzilor și cu
cultul galicienilor pentru supranatural”. Această
Dominika Morariu	Reflecție inversă (2022)
imprimare digitală, 83 x 58 cm
aptitudine de a privi realitatea într-o manieră
magică, este proprie Caraibilor și, de asemenea,
Braziliei, de acolo apărând o literatură, o muzică
și o pictură, precum cea a lui Wilfredo Lam, care
reprezintă „expresia estetică a acestei regiuni a
lumii”. Mârquez subliniază că zona menționată
l-a învățat să vadă într-un „mod diferit” realita-
tea și să accepte elementele supranaturale ca pe
ceva ce face parte din viața cotidiană, chiar is-
toria Caraibilor fiind una încărcată de magie, „o
magie adusă de sclavii negri din Africa, dar și de
pirații suedezi, olandezi și englezi”.
Așadar, realismul magic, mai ales cel latinoa-
merican, provine, în opinia mea, din combinația
sau amestecul fascinant-halucinant de civilizație
și cultură precolumbiană (aztecă, incașă, mayașă,
guaram ș.a.), cultura, literatura și religia catolică
a Spaniei și de influențe africane, în special legate
de magie, ritualuri străvechi, dansuri și supersti-
ții, muzică și elemente etnofolclorice. După unii
critici, realismul magic ar fi o „mișcare literară și
picturală” de la mijlocul secolului al XX-lea, defi-
nită prin preocuparea stilistică și interesul pentru
a arăta irealul și bizarul ca fiind ceva obișnuit și
comun. Realismul magic s-a dezvoltat masiv în
anii 1960-1970, ca urmare a discrepanțelor urie-
șești dintre două perspective cultural-civilizațio-
nale care coexistau în America Latină în perioada
menționată: „cultura tehnologiei” și „cultura su-
perstiției”, sau cultura realității și cultura magiei,
ca să facem legătura direct cu fascinantul realism
magic. De altfel, anii 1960 și 1970 au fost dece-
nii de puternice turbulențe și extremisme politi-
ce peste tot în America Latină, de apariție a unor
dictaturi crâncen-violente, într-un climat politic
și diplomatic influențat puternic de dinamica po-
larizantă a Războiului Rece, această ambianță de
multe ori sinistră alcătuind până la urmă fundalul
pentru operele și creațiile scriitorilor realismului
magic și definind contextul în care au apărut și
operat ideile lor, uneori radicale, chiar comuniste,
astfel, Revoluția cubaneză din 1959 și încercarea
ulterioară a S.U.A. de a contracara acest eveniment
controversat pot fi văzute ca începutul pomenitei
perioade agitate. De-a lungul anilor 1960 și 1970,
țări ca Argentina, Brazilia, Chile, Paraguay, Peru
și altele au fost conduse de regimuri militare auto-
ritare, de dictaturi de extremă dreapta, mai precis,
de exemplu, în 1973 președintele ales totuși de-
mocratic al statului Chile, socialisto-comunistul
Salvador Allende a fost răsturnat de la putere și
înlocuit cu generalul-satrap Augusto Pinochet,
adică s-a trecut brusc de la o dictatură de extre-
mă stânga, comunistă la una de extremă dreapta
autoritaristă. Perioada dintre 1950 și 1975 a văzut
schimbări fundamentale în modul în care istoria
și literatura au fost tratate, studiate și apropiate în
ceea ce privește comentarea și scrisul, ea produ-
când, de asemenea, o schimbare în „respectul de
sine” al romancierilor hispano-americani, crește-
rea elementului citadin în detrimentul factorului
rural, emergența clasei de mijloc, nefasta și, până
la urmă, dezastruoasa și menționata Revoluție
cubaneză apreciată, din păcate, și de intelectualii
de stânga ai Occidentului, nu puțini, o sporire a
comunicării între statele latinoamericane, o im-
portanță mai mare a mass-media și o mai însem-
nată atenție acordată realist-magicului continent
din partea Europei și S.U.A., toate au contribuit la
această nouă paradigmă.
Așadar, în cadrul acestui stil sau narațiuni,
lumea reală dominată de tehnologie, de rațiu-
ne dar și de dictatură, este invadată de straniu,
de magic, de fantastic și irațional, de elementul
superstiției, rezultând realismul magic ca insera-
re a magiei, irealului, stranietății sau vrăjitoriei
într-o lume mundană, reală și rațională. Una
din întrebările fundamentale care se întâlneș-
te destul de des în cazul realismului magic de
pretutindeni este de ce este acceptată magia sau
lumea magicului în lumea rațională, unul din-
tre posibilele răspunsuri fiind legat de dorința
omului de a evada dintr-o lume reală dură, în
cazul Americii Latine de teribilele dictaturi din
amintiții ani 1960-1970, și care-l stresează, ali-
enează și urgisește, provocându-i diminuarea
și uneori chiar dispariția visului, a visării, fan-
teziei, puterii imaginației, într-una imaginară,
onirică, invadată de elemente magice, ritualice și
mitologice, prin care depășește, iluzoriu desigur,
prezența realității care nu-i convine și pe care
o neagă, rezultând realismul magic ca panaceu
escapist sau efugionist. De altfel, escapismul sau
efugionismul este o temă majoră a realismului
magic, în special latinoamerican, reprezentând
atât ocolirea sau îndepărtarea unor aspecte sau
forme neplăcute, plictisitoare, dureroase, înfri-
coșătoare sau banale ale vieții cotidiene, realita-
tea dură a unei dictaturi, cât și acțiunile pe care
le adoptă oamenii pentru a ajuta la ameliorarea
sentimentelor persistente de depresie adâncă
sau de melancolie generală. În plus, unii critici
sociali au avertizat cu privire la încercările gu-
vernanților care controlează o societate pentru a
oferi mijloace de escapism ori efugionism, în loc
de a îmbunătăți situația economică a oamenilor,
în America Latină existând un mare canion so-
cial între clasa conducătoare, superioară (upper
class) și marea masă a cetățenilor ținută și încap-
sulată în sărăcie extremă, în vremurile mențio-
nate, când au apărut romanele realist-magice.
De fapt, realitatea latinoamericană era una bru-
tală și violentă, dominarea și sclavia modernă,
lupta pentru câștigarea puterii, care revine însă
doar dictatorilor și camarilei lor, utilizarea forței
și a ineluctabilelor „cinstite lovituri de stat” erau
la ordinea zilei, toate acestea țineau de lumea re-
ală, mundană, cotidiană și nu de una idealistă
și fantasmatică ori de realismul magic. Totodată,
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
17
file de jurnal
o
existența elementelor de fantezie, de magie, fan-
tastic și miraculos în lumea reală, cotidian-pro-
zaică și dictatorială oferă fundamentul, baza
pentru realismul magic, ce surprinde realul și
realitatea printr-o viziune pluridimensională a
lumii și vieții, vizibilă și percepută dar și invizi-
bilă și care nu poate fi percepută, scriitorii nein-
ventând lumi și planete artistice noi, dar dezvă-
luind magicul în și din această lume, dincolo de
magicul în și pentru sine. De asemenea, magicul
și realismul magic sunt primite și consimțite de
rațiune și raționalitate, de logică, de știință, pen-
tru a îndepărta nenorocirea și nefericirea per-
sonală, dincolo de explicațiile științifice, eșecul
în societate, frica obsedantă față de întâmplările
viitoare, izolarea și singurătatea omului, mar-
ginalizarea lui, rezultând un fel de realism ma-
gic ca alungare a singurătății. Realismul magic
s-ar focaliza deci pe conflictul, pe disputa din-
tre două lumi fezabile: cea rațională, carteziană,
logică și cea intuitivă, irațională, ilogică, halu-
cinatorie, magică, între acestea situându-se de-
miurgul, creatorul, artistul al cărui rol ar trebui
să fie esențial în rezolvarea problemelor de tot
felul ale realității mundane, dar care nu reușește
decât să scrie și să creeze opere literare și artisti-
ce valoroase. O idee sau acceptare a realismului
magic, venită pe filiera magiei și mitologiei, mai
ales în literatura latinoamericană, ține de un as-
pect pragmatic precum o posibilă schimbare și
îmbunătățire a condițiilor de viață, dezvoltarea
și fertilizarea solului, credința în obținerea unor
recolte îmbelșugate, în ameliorarea stării de să-
nătate ori vindecarea de anumite boli care, până
la urmă, sunt iluzorii, fantasmagorice, omul în-
torcându-se tot la mundan, real(itate) și soluții
de tip științific, de aici rezultând realismul magic
ca amăgire și prilăstire a vieții. Realismul magic
reprezintă și o negare a realității, a prozaicului, a
faptelor reale, care nu convin majorității oame-
nilor. O altă idee sau viziune a „credinței magice
în spirite”, prezentă în realismul magic latinoa-
merican și global, mondial sau universal, este
îndreptată către posibilitatea dobândirii salvării
omului, a izbăvirii sau redempțiunii, iertării de
păcate, eliberării de răul săvârșit în viața reală,
în realitatea cea viscerală, crudă și egoistă, re-
zultând realismul magic ca obținere a mântuirii.
De exemplu, sociologul Max Weber leagă ideea
mântuirii sau a renașterii cum a numit-o el, de
„credința magică în spirite” și susține că atribu-
tul „harismei magice” presupune aproape mereu
„renașterea, educația cu totul specific a vrăjito-
rilor înșiși (...), cât și natura specifică a modu-
lui de viață a acestora au ca scop renașterea și
asigurarea posesiei unei forțe magice” obținute
ca urmare a unei „răpiri” sub forma extazului
și a dobândirii unui nou „suflet”. În plan literar,
descrierile realului și realismul propriu-zis sau
mundan-prozaic sunt întretăiate de fenomenele
de tip magic sau miraculos, segmente onirice,
pasaje fantastice, cu teme și perspective literare,
filosofice sau mitologice. Realismul magic literar
este deci o modalitate de a înfățișa lumea reală
cu ajutorul mirific al metaforei, comparațiilor
splendide și epitetelor mirobolante și pentru a
o metamorfoza în lumi fabuloase, imaginare și
magice, precum și îmbinarea abilă a realității
mundane, obiective și imaginația, fantezia crea-
torului, transformare sau modificarea realului în
magie și irealitate, distorsionarea ori deformarea
dimensiunii spațiului și timpului.
■
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XXI)
■ Nicolae luga
Un profesor universitar
și-a plagiat lucrarea de licență
În perioada imediat postbelică, România a fost
ocupată de URSS. Normal, noi am mers împreună
cu Hitler la război împotriva URSS și am pierdut
războiul. Prin Tratatul de Pace de la Paris din 1946,
România a fost obligată la plata unor despăgubiri de
război către URSS de 300.000 dolari aur. Sovieticii
ne-au ocupat militar și economic, ca să fie siguri că
își vor putea prelua datoria de război, dar au proce-
dat și la o colonizare instituțională și mentală a noas-
tră, formând pentru România noi elite culturale și
politice paralele, educate / îndoctrinate cu burse de
stat în URSS. Prin comparație azi, fără ca România
să fi pierdut încă nici un război, ni se iau taxe de pro-
tecție și ni se formează noi elite culturale și politice
paralele, educate / îndoctrinate cu burse Soros în
Occident.
Pe la începutul anilor ‘50, erau trimiși anual în
URSS sute de studenți din România și din alte țări
socialiste, pentru a fi formați acolo. Criteriile de
selecție includeau, în afara obișnuitelor recoman-
dări date de către profesori universitari, și situația
politică a familiilor din care proveneau candidații.
Din Ardeal erau preferați candidați proveniți din
familii alogene, evrei și maghiari, membrii PCR
din ilegalitate, care au manifestat interbelic pentru
dezmembrarea Românieri Mari, iar din Muntenia
și Moldova candidați care proveneau din familii de
țărani săraci și care, din naivitate sau oportunism,
s-au înscris în Partidul Comunist. Cadrul didactic
pe care îl evoc aici făcea parte din această ultimă
categorie. Era fiu de țăran român de undeva din
Sud, îl chema Aurelian Tache și a fost trimis în pri-
ma serie din 1949 la Leningrad să studieze filosofia
marxist-leninistă, pe care apoi urma să o predea la o
universitate din România. În anul universitar 1974-
1975, la grupa din care făceam și eu parte, Tache a ți-
nut un curs scurt de Istorie a Filosofiei. Omul era în-
desat, butucănos, necioplit la propriu și la figurat, cu
aparențe de maistru din vreo uzină socialistă, pe la
cincizeci de ani era doar lector universitar fără doc-
torat și așa a rămas până la pensionare. Libidinos,
făcea remarci cu aluzii sexuale la adresa fetelor, nu
Dominika Morariu Jurnalul păzitorului grădinii (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
știam ce stare civilă avea, divorțat sau văduv, dar pe
atunci se știa că stă în concubinaj cu o studentă cu
vreo doi ani mai mare decât noi, la care unele colege
mai inițiate își puneau pile ca să treacă examenul.
Aurelian Tache nu era ceea ce s-ar putea numi un
savant în domeniul Istoriei filosofiei. S-a specializat
cu timpul în disciplina numită Ateism științific, lu-
cru curios pentru un fiu de țăran crescut într-o at-
mosferă rurală tradițională, într-o familie (de presu-
pus) cu frică de Dumnezeu, și a publicat doar vreo
două-trei broșuri pe teme de ateism, e drept tipărite
de Secția de Propagandă a CC în tiraje de zeci de
mii de exemplare. Pentru Istoria filosofiei nu avea
tipărit un curs anume, ci își dicta lecțiile plictisit,
fără a avea foi scrise în față, iar pentru examen era
de ajuns ca studenții să fi învățat pe de rost notițele
de curs, care conțineau idei de bază din unii autori,
în maniera dicționarelor de Filosofie. La seminarii
nu ne cerea să citim autori în întregime, ci ne pu-
nea să comentăm tautologic niște citate din clasici.
Profesorul, cotat ca fiind slab de către studenți, fă-
cea o legătură materialistă grosieră între apariția și
evoluția ideilor religioase și filosofice pe de o parte
și condițiile de viață economică și social-politică ale
epocii pe de altă parte. Totuși, memorându-i cursul,
puteai rămâne cu câteva lucruri elementare sigure,
învățate școlărește, iar mie personal mi-a stârnit in-
teresul să-l citesc pe Ludwig Feuerbach.
Motivul pentru care Aurelian Tache nu avea ti-
tlul științific de doctor, deși a făcut studii comple-
te la Leningrad, aveam să-l aflu mult mai târziu,
citind Memoriile unui alt leningrădean important
din acea vreme. Viitorul profesor de Estetică de la
Filosofia din București Ion Ianoși (născut ca Janos
Steinberger, evreu maghiar din Brașov) se afla
atunci, în anul 1955, în ultimul an de doctorat la
Universitatea din Leningrad, fusese cotat ca un stu-
dent foarte bun și era ceva șef la Organizația studen-
ților români din Leningrad, după cum Ion Iliescu
era șef peste studenții români din Moscova. Doi stu-
denți de la Științe Economice l-au sesizat pe Ianoși
că un coleg de la Filosofie, anume Aurelian Tache,
și-a plagiat Teza de Licență. Ianosi a verificat sesiza-
rea și a constatat că, într-adevăr, tov. Tache Aurelian
și-a plagiat masiv lucrarea de licență după lucrări de
licență mai vechi și după cărți rusești neindicate în
bibliografie. A întocmit un referat în consecință, pe
care l-a înaintat decanatului Facultății. Urmarea a
fost că împricinatului i-a fost anulată susținerea lu-
crării de licență și în loc de diplomă i s-a dat doar
o adeverință care dovedea absolvirea facultății, fără
diplomă. Aurelian Tache a venit acasă și, deși nu
avea diplomă de licență, a fost angajat totuși asis-
tent la Catedra de Istorie a Filosofiei a Universității
din București. Anul următor a revenit la Leningrad
și și-a susținut Licența, fără să mai fi făcut nicioda-
tă vreun doctorat, nici în URSS și nici în țară. În
Memoriile sale (Internaționala mea, Polirom, 2012,
p. 312), Ion Ianoși scrie că i-a părut rău mai târziu
că a făcut acel referat, că omul (Tache) „nu era deloc
prost”, dar că inițial nu și-a făcut o lucrare de licen-
ță originală deoarece avea „alte preocupări”, că era
„monden din fire” (zice esteticianul eufemistic), adi-
că era bețiv și afemeiat.
■
18
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
in memoriam
Eugen Simion -
„un spirit al amplitudinii”
■ Marin lancu
Dominika Morariu	Intuiție (2016), imprimare digitală
n miezul unei toamne senine, la 18 octombrie
2022, s-a stins din viață, la venerabila vârstă
de 89 de ani, Eugen Simion, ilustru profesor
al Universității din București, critic și istoric lite-
rar, eseist, membru titular al Academiei Române
și președinte al acesteia din 1998 până în aprilie
2006. Dintre oamenii de cultură pe care am avut
șansa de a-i cunoaște și spre care am privit neîn-
cetat cu o smerită credință, Eugen Simion a fost
printre cei pe care i-am urmărit mereu cu o inva-
riabilă și vie admirație. Fără să-l fi avut profesor
în perioada studenției mele bucureștene, acesta
având pe atunci de îndeplinit un stagiu de lectorat
la Universitatea Paris IV, Sorbonne (1970-1973),
Eugen Simion mi-a fost, în schimb, o viață întrea-
gă dascăl de onestitate și convingere în și întru
estetic, de vitalitate și eleganță cu desăvârșire aris-
tocratică.
Autor al unei opere impresionante prin com-
plexitatea fenomenului literar comentat, studii de
sinteză, ample însemnări și eseuri critice, mii de
cronici literare, note polemice, jurnale și mărtu-
risiri, plasat prin acest întreg efort creator într-o
mărturisită tradiție lovinesciană, Eugen Simion
a fost călăuzit de o extraordinară exigență inte-
lectuală, estetică și morală. Și tot atât de cinstit
cu scrisul. Privind spre un asemenea impresio-
nant demers critic, ne convingem tot mai mult de
existența evidentă a unui sistem ce a îmbrățișat
maiestuos peste două secole de literatură, a unei
ierarhii de valori temeinic consolidate și contu-
rate în esență printr-o subtilă relație cu anumite
convingeri și principii pe care nicio complezență
nu le-ar putea perverti. Călăuzit de o extraordina-
ră exigență intelectuală, estetică și morală, criticul
și istoricul literar Eugen Simion și-a menținut in-
teresul pentru dimensiunea moral-spiritual-exis-
tențială a operei literare în circumstanțele stricte
ale împlinirii estetice. Se pare că, în acest sens,
stagiul parizian a încrustat în formația sa intelec-
tuală reflexe culturale evidente, ale unei experiențe
fundamentale, asemănătoare celor trăite pe urmă
și de Ion Pop și Nicolae Balotă, de exemplu, prin-
tre cei mai importanți critici asupra cărora școala
franceză a ultimelor decenii a lăsat urme dintre
cele mai durabile. Păstrându-se, în ultimă instan-
ță, în perimetrul unui asemenea sistem critic mo-
dern, în fond artistic, de tip creator, constructiv,
Eugen Simion s-a bazat nu atât pe transcrierea
impresiilor de lectură, cât pe definirea liniilor de
forță ale unor concepte, doctrine, direcții, curente
și structuri literare modelatoare. Fin analist și un
stilist ireproșabil, cel mai inspirat și mai artist, cu
adevărat un homo aestheticus, Eugen Simion și-a
consacrat anii primelor cercetări literare sedus de
misterele și măreția prozei lui Eminescu, aborda-
tă cu ,,o temeritate juvenilă” în cartea de debut,
Proza lui Eminescu (1964). Rânduri de superioară
comprehensiune, admirabile prin spiritul aso-
ciativ de finețe, analizele din Dimineața poeților
(1980) au reușit să deschidă perspective dintre
cele mai fecunde spre o receptare recuperatoare
dintr-un unghi modern a creației Văcăreștilor,
a lui C. Conachi, Anton Pann, Vasile Cârlova,
Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, V.
Alecsandri ș.a.
Orientat exclusiv spre studiul critic propriu-zis
al literaturii, fundamentat pe un gust sigur și eli-
berat de orice prejudecăți, criticul pătrunde în
adâncul axiologic al operei scriitorilor studiați și
oferă, după modelul călinescian, o pledoarie pe
atât de strălucită și acut răsunătoare în dicțiu-
ne și în definirea valențelor artistice ale acestor
precursori ai liricii românești moderne, de la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui
de-al XIX-lea. Anunțând parcă ideea viitoarelor
„revizuiri” din seria Scriitori români de azi, în
deplin spirit cu marele critic de la „Sburătorul”,
care gândea „en europeen et en liberal”, dar și
fructificând unele sugestii călinesciene, volumul
Orientări în literatura contemporană (1965) mi-a
călăuzit lecturile în anii de liceu, prin seria anali-
zelor critice pe care le cuprindea asupra literatu-
rii noastre contemporane, volumul reprezentând
pe atunci, dimpreună cu primele două volume
din sinteza Literatura română între cele două
războaie mondiale de Ov. S. Crohmălniceanu,
printre puținele atitudini critice moderne, în-
noitoare în epocă. Rânduri de superioară com-
prehensiune, amestec atât de cuceritor de gust și
cultură pot fi identificate în aceeași măsură și în
secvențele din Întoarcerea autorului. Eseuri des-
pre relația creator-operă (1981), interesant prin
relevarea modului prin care diverse curente ale
anilor ‘70-’80 au înțeles, prin natura judecăților
formulate, prezența, funcția sau absența autoru-
lui, comentariile autorului devenind mai mult
decât stimulatoare de noi perspective în dezba-
terile critice românești din anii imediat urmă-
tori. Aproape în orice text al său, Eugen Simion
își dezvăluie un spirit cartezian, demersul său
interpretativ fiind unul critic-analitic, în spiritul
aceluiași model lovinescian, acesta fiind proba-
bil și unul dintre motivele care îl determină să
cultive eseul, văzut ca libertate de idei, de unde,
inevitabil, și eleganța și efectul subtilelor sale co-
mentarii.
Cum se întâmplă însă în cazul spiritelor su-
perioare, destinul omului ce părea încheiat prin
moarte a fost prelungit prin operă. Impunându-
se ca un anume model de sensibilitate și infor-
mație organic asimilată, semn al propriei po-
tențialități, măreția proiectelor sale ne ajută să
imaginăm dimensiunea spiritului care le conce-
pea în efortul de fundamentare istorico-literară
a judecăților estetice din ciclul Scriitori români
de azi (I-IV, 1974-1989), după cum ideile și
opțiunile din Moartea lui Mercuțio (1993), din
Fragmente critice (vol. I-II, 1997-1998; vol. III-
IV, 1999-2000) sau din alte eseuri, comentarii
critice, meditații, polemici, puncte de vedere re-
lativ la „autonomia esteticului”, încercări de apă-
rare a unor autori din anii 1944-1989, supuși sis-
tematic unor tendințe demolatoare, prefigurând
coerent preocupările celui mai important critic
al literaturii noastre postbelice. În toate aces-
te îndrăznețe incursiuni critice (Mircea Eliade,
un spirit al amplitudinii, 1995; Convorbiri despre
Marin Preda, 1998; Ficțiunea jurnalului intim,
vol. I-III, 2001; Genurile biograficului, 2002, ed.
a II-a, 2008; 2000 de ani de relatii intereurope-
ne Orient-Occident - Studiu de caz România-
Olanda, Eugen Simion, Pieter Jan Wolthers,
2004; Mircea Eliade, nodurile și semnele prozei,
ediția a II-a, 2005, ediția a III-a, 2006; Tânărul
Eugen Ionescu, 2006, 2009; Portretul scriitorului
îndrăgostit - Marin Preda, 2010; Fănuș Neagu
în patru prieteni - Eugen Simion, Lucian Chișu,
Mihai Ispirescu, Nicolae Breban, Semne, 2012; Ion
Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, 2011;
Cioran - o mitologie a nedesăvârșirilor, 2014;
Maladia lui Mihai Eminescu și maladiile imagina-
re ale eminescologilor, 2015; Posteritatea critică a
lui E. Lovinescu, București, Editura Tracus Arte,
2017; Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzu-
iți și un vizionar mistic. Nicolae Bălcescu, Mihail
Kogălniceanu, Ion Ghica, 2020; Convorbirile
mele..., vol. I și II, 2021; Fragmente critice, vol.
1-8, 2021; Recurs la natură, 2022), Eugen Simion
se înfățișează mai degrabă un raționalist la care
spiritul de finețe conferă profunzime și puritate
O
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
19
istoria literară
o
construcției geometrice, un exemplu inegalabil
al preciziei de gândire și de exprimare. Dintr-o
astfel de credință-fundament derivă și viziunea
personală a savantului, de distinctă originalitate
și forță, cu puncte de vedere edificatoare asupra
fenomenului literar.
La adăpost de orice îndoieli și prejudecăți,
prin multiplele atribuții pe care le-a îndeplinit,
de la înalta funcție de președinte al Academiei
Române până la cele de director general al
Institutului de Istorie și Teorie Literară „G.
Călinescu” din București, președinte al Secției
de Filologie și Literatură a Academiei Române,
coordonator al Dicționarului general al literatu-
rii române, vol. I-VII, 2004-2009, președinte al
Fundației Naționale pentru Știință și Artă și co-
ordonator al seriei „Opere fundamentale”, Eugen
Simion a contribuit efectiv la democratizarea
spațiului social-politic românesc atât de învol-
burat, îndemnând întotdeauna la reflecție, la
atitudini și manifestări politicoase. Fără excese
și decizii administrative eronate sau gândite pă-
timaș, Eugen Simion s-a păstrat un om sobru și
onest, ferit de ispitele unei idolatrii sau prețiozi-
tăți superflue, înfățișându-se uneori de o onesti-
tate crudă, alteori de o căldură aproape duioasă,
precum în îndemnul shakespearian, prioritatea
absolută fiindu-i aceea de a rămâne credincios
sieși. Păstrându-se un estetizant neclintit, la care
eticul este pururi intersectat cu frumosul, situat
pe singurul teren de certitudini posibil al valorii
și conștiinței de sine, Eugen Simion s-a dovedit
un spirit liber, de o încântătore vivacitate inte-
lectuală.
Martor al atâtor confruntări literare și nu nu-
mai, implicat cu măsură într-o impresionantă
activitate culturală și publicistică, prin amplele
dezbateri, polemici sau anchete desfășurate pe
larga scenă a politicii literare românești, acade-
micianul Eugen Simion a ilustrat imaginea unui
om de gust subtil, fermecător și echilibrat, cu ju-
decăți drepte, totdeauna autoritar și imperativ în
formulări. În ultimii ani, într-o deplină libertate
față de complexele și inhibițiile perioadei post-
decembriste și în răspăr cu noul dogmatism ge-
nerat de ignorarea punctelor de vedere estetice
în judecata literară, fie de confuzia valorilor sau
de reaua-credință în principii morale, criticul și
istoricul literar Eugen Simion s-a manifestat po-
lemic-constructiv, printr-o raportare mai mult
decât onestă la realitatea literară. Recunoscut
pentru prospețimea judecăților estetice și harul
nuanțării, Eugen Simion s-a impus în conversații
prin farmecul specific unui veritabil om de spi-
rit, fin și pasionat, cu alura unui om frumos și
de o rară eleganță, ponderat și cu o gesticulație
discretă, dezinvolt și fără emfază, având darul de
a impresiona chiar și în condițiile în care opini-
ile politice sau literare devin atât de pătimașe și
divergente. Nu întâmplător, învățătura cea mai
de preț pe care a desprins-o Eugen Simion de la
predecesorii săi și pe care ne-a transmis-o a fost
chiar dragostea de carte și osârdia de a păstra o
dreaptă cumpănă în aprecierea raporturilor din-
tre valorile tradiționale și necontenitele fluxuri
inovatoare din literatură. Prin forme tot mai rar
întâlnite, în explorarea spațiilor vaste ale lite-
raturii, Eugen Simion a schițat atât de expresiv
portretul de Cititor (cu majuscule), asemănător
în multe privințe cu acela pe care Valeriu Cristea,
prietenul său de o viață, îl evoca imaginându-l
pe G. Ibrăileanu, „cel mai mare cititor dintre cri-
ticii noștri”, în acest fabulos paradis al lecturii.
■
Scriitorii artizani (II)
■ Radu Bagdasar
Proza, mai cu seamă în forma ei de anvergu-
ră care este romanul, ridică în mod natural
problematica euristică cea mai complexă
și mai voluminoasă a creației/invenție. În fapt,
fiecare romancier sau nuvelist își inventează pro-
pria-i problematică și implicit răspunsurile care
convin integrate în carnalitatea operei. Flaubert
este gânditorul cel mai profund, mai multilate-
ral și mai abundent în materie de genetică și de
estetică a prozei în general. Dacă conținutul lui
Bouvard și Pecuchet l-a purtat și frământat în cu-
getul lui jumătate din viață după spusele lui Yvan
Leclerc1, Maupassant, fiul lui spiritual, se plânge
lui Catulle Mendes de rigoarea și intransigența
„maestrului” în materie de formă, chiar în faze de
elaborare avansate ale unui proiect: „Ceea ce mi-
ar reproșa cu siguranță, este repetiția cuvântului
imens la două rânduri de interval, folosirea cu-
vântului fată pentru a spune târfă și mai cu sea-
mă prenumele lui Turgheniev. Caci Flaubert este
nemilos în ce privește acest gen de lucruri - și aș fi
deja destul de certat de el pentru câteva repetiții,
și un abuz de fraze incidente pe care puținul timp
nu mi-a permis să le evit” (Maupassant>Mendes
[fin octobre 1876], precisement [23 octobre]).
Dar comportamentul fantasmatic-scriptural al
lui Flaubert riscă și el să cadă victimă aparențelor.
Calificat de laborios, practicant al unei „scriituri
cu program”, până la extremitatea caricaturată de
Montherlant „boeuf de travail avec un carnet de
notes”, am fi tentați să-l expediem în categoria
artizanilor, așa cum fac în general geneticienii.
După opinia noastră însă Flaubert este un pseu-
doartizan: spre deosebire de Zola care odată sta-
bilit planul îl urmează cu o fidelitate birocratică,
„Flaubert face totul pentru a prepara scriitura,
dar în realitate pentru a se lăsa mai bine în voia
tuturor pulsiunilor și invențiilor momentului”
(Gresillon 2016, 123). Flaubert însuși mărturisea
că nu se putea ține de un plan inițial și nici de
Dominika Morariu	Reflecție inversă III (2022)
imprimare digitală, 83 x 57 cm
vreun alt element prestabilit atunci când exclama
exasperat: „on n’ecrit jamais l’oeuvre qu’on veut“.
Iar în acest caz este el oare un veritabil artizan,
un indecis estetic sau un artizan intențional și
rapsodic în fapte, într-un sens un schizofrenic
metodologic?
În multe cazuri, pregătirea preliminară începe
cu mult înaintea redactării propriu-zise, ceea ce
este perfect justificat de nevoia scriitorului de a
avea o bună vizibilitate asupra a ceea ce va în-
credința hârtiei, înainte chiar de a o atinge și a
începe să toarne cimentul textului. David Lodge
(1996, 15-16) pune problema la un nivel de per-
tinență pe care numai o lungă expriență o poate
permite: „În ce moment debutează un roman?
Este la fel de dificil a răspunde la această întreba-
re ca de a ști în ce moment un embrion uman de-
vine o persoană. În mod sigur, este rar ca creato-
rul unui roman să-l înceapă scriind sau bătând la
mașină primele cuvinte pe care le citește lectorul.
Cea mai mare parte a scriitorilor se livrează la o
muncă de cercetare preliminară, fie și doar men-
tal. Unii prepară terenul în mod meticulos timp
de săptămâni sau de luni, compunând diagrame
pentru intrigă, stabilind un curriculum vitae pen-
tru fiecare dintre personajele sale, notează idei,
decoruri, situații, cuvinte potrivite, într-un car-
net din care se vor aproviziona pe măsura com-
poziției operei. Fiecare scriitor are felul lui pro-
priu de a lucra. Pentru Vechiturile de la Poynton,
Henry James a luat note la fel de abundente și la
fel de interesante ca și romanul terminat el-în-
suși. În ce-o privește pe Muriel Spark, [...] ea ru-
megă mental ideea unui nou roman și nu pune
mâna pe condei decât când a găsit o frază inițială
care să o satisfacă” (Lodge 1996, 15-16).
După adoptarea unui cap inițial instabil
(obiectiv, „subiect”), distingem deci în demersul
artizanului o fază preliminară în care eventuala
documentare este dublată de o reflecție concen-
trată asupra a ceea ce ar putea fi conținutul roma-
nului, într-un joc în care elementele conținutului
se schimbă în permanență. Dar abia după ce idei-
le se stabilizează în spiritul autorului și se confor-
mează genomului interior, ceea ce inconștientul
îi indică ca fiind buna formulă a romanului, de
abia atunci el atinge hârtia.
Felul meticulos în care Zola își manufactura
textele a fost decorticat cu o remarcabilă acri-
bie, deși colorată de un anume pozitivism și fără
a pătrunde în substratul conceptual-filosofic,
de Colette Becker în La Fabrique de Germinal.
Îmbibându-se în prealabil de psihologia claselor
proletare și atmosfera socială tensionată a epo-
cii, deplasându-se pe locurile faptelor în nordul
Franței, asistând la ședințele tribunalului în care
erau judecați minerii după tulburările sociale pe
care le provocaseră, Zola construiește din aproa-
pe în aproape. Nu există la el salturi, fulgurații
de geniu, schimbări de direcție spectaculare. S-ar
putea spune că se livrează la o reconstituire isto-
rică, un lucru de documentarist. Spațiul acordat
ficțiunii este redus la anumite dintre elemen-
tele vieții de fiecare zi și a concretului imediat.
Flaubert, cu toate că preocupat și el de veraci-
tate, pare mai aproape de esență. Veracitatea lui
se găsește sub crusta aparențelor, ceea ce explică
20
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
importanța majoră pe care scriitorul o acordă
sensului și formei. Ca și Victor Hugo de altfel care
își corectează cu atenție textele, mai ales în fazele
avansate ale genezei, sincronizându-se astfel cu
timpii de fermentare inconștientă ai proiectului.
Dacă Balzac, în contextul cursei dezlănțuite
care a fost viața lui și implicit a comprimării la
maximum a timpilor genetici, este mai greu de
integrat în această categorie, el îi aparține totuși
mental. Valoarea adăugată a revenirii asupra unui
text și ameliorării lui era departe de a-i fi scăpat.
„La Lyon am mai corectat din nou Lambert2. Ca
o ursoaică, mi-am lins puiul. Iar am mai tăiat și
am adăugat ceva ce nu știi: ultimele gânduri ale
lui Lambert” (Balzac>Zulma Carraud, început de
sept. 1832). Dar scadențele datoriilor permanen-
te - înclinația lui pentru lux, cultul aparențelor și
obligațiile care rezultau de aici nu erau străine de
enormele datorii pe care le contracta - iar presi-
unile editorilor nu-i lasă totdeauna timpul sufi-
cient necesar pentru a corecta și ameliora după
dorințele lui.
Pe de altă parte, categoriile de autori mențio-
nate au un caracter relativ ca număr - am putea
distinge mai multe sau ne-am putea foarte bine
limita la primele două, sprijinindu-ne pe prin-
cipiul bipolarității. Pentru că, în fapt, distinc-
ția cea mai tranșantă este aceea între scriitorul
spontan, orfic, al cărui prototip ar fi John Milton,
Diderot, Stendhal, Lamartine, Jouhandeau... și
scriitorul artizan, inginer, metodic, încarnat de
Zola, Edgar Allan Poe (în Nevermore), Tolstoi,
Georges Feydeau, Joyce, William Golding,
Soljenițîn, Rebreanu si alții3. După opinia noas-
tră, această departajare ține de tipul morfopsi-
hologic al creatorului. Creatorii spontani, de tip
„artist“, dominați de intuiție, de zborul imagina-
ției, de „inteligența emoțională” (Damasio 1994,
Goleman 1996) sunt autori în general de tip or-
fic. În dialectica conștient/inconștient, rolul de
căpetenie în cazul lor aparține inconștientului.
Scriitorul devine, așa cum se simțea Panait Istrati
(1985, 307), „[...] un sărman motor acționat de
forțe care nu depind de [sine]!”. Dimpotrivă, me-
todicii sunt „cartezieni”, realizează lanțul genetic
pas cu pas, construind din aproape în aproape iar
conștientul se implică într-o mai mare măsură
în construcțiile lor. Joyce (Joyce>John Quinn, 3
sept. 1920) face și reface episodul Circe din Ulise
de șase ori fără să regrete timpul investit pentru
că, argumentează el, este mulțumit că a făcut ce
și-a propus să facă. Altfel spus, a reușit să facă
să corespundă realitatea fantasmatic-textuală cu
genomul interior.
O brosură aparținând lui Poe, Philosophy of
Composition, relatează felul în care romanticul
american a creat opera sa cea mai cunoscută:
Nevermore. Or, ceea ce revelează acest text ține
în același timp de deducția logică și de demon-
strația de tip matematic de o rigoare care face ca
procesul de creație să fie de o claritate de cristal:
să evolueze în etape logice precise, fără momente
cețoase, indeterminate, fără rupturi, cu atât mai
straniu cu cât este vorba de un poet reputat ro-
mantic. Ceea ce confirmă încă odată clivajul în-
tre tipul istorico-literar al operei finite, respectiv
romantic, și tipul genetic, clasic, rațional. Același
fenomen îl exhibă genezele pieselor lui Georges
Feydeau. Vodeviluri spumoase, alerte, de o
spontaneitate irezistibilă a replicii, piesele lui
Feydeau par a fi scrise într-un singur suflu. Or,
se întâmplă exact contrariul: „Totul procedează la
Feydeau dintr-o logică riguroasă și care se impu-
ne. Fiecare detaliu face parte dintr-o construcție
Dominika Morariu	Reflecție inversă II (2022)
imprimare digitală, 83 x 63 cm
savantă conformându-se unei precizii de ingi-
ner” (Tesson 2010, 107).
Un alt aspect intern al categoriei artizanilor
care invită la un examen mai atent al categori-
ilor postulate este următorul. D. H. Lawrence
și James Joyce sunt în aparență amândoi autori
artizani, dacă privim abundența aparatului ma-
nuscris preliminar. La o privire mai atentă con-
statăm însă că D. H. Lawrence, este considerat de
specialiști drept „cel mai intuitiv dintre scriitori”
(J. C. Oates). Contradictoriu! Pentru Curcubeul,
carte care numără mai puțin de 400 de pagini în
format normal, Lawrence însuși afirmă a fi înne-
grit aproape o mie de pagini de manuscris pre-
parator. Scriitorul se lăsa ghidat de vocea sa in-
terioară: nu-și conducea personajele acolo unde
voia el ci se lăsa dus „acolo unde ele voiau să-l
ducă”. În alți termeni, în loc să li se substituie cu
propria sensibilitate și comportament ceea ce ar
fi condus la o tautologie, se instala în ele și admi-
tea comportamentele care decurgeau din naturi-
le lor inalienabile chiar dacă ele erau opuse sen-
sibilității și opiniilor lui. Există scriitori solipsiști
care, sub eticheta diverselor personaje, nu scriu
toată viața decât despre ei înșiși. Lawrence vrea
să iasă cu orice preț din acest cerc vicios și să
ofere o imagine mai largă a ceea ce era societatea
britanică a timpului său.
Anthony Trollope (1994) reușește să se in-
staleze în personajele sale încât le vede culoarea
părului, îmbrăcămintea, strălucirea din ochi,
după cum le cunoaște vocea și poate jura că au
pronunțat cutare sau cutare cuvânt. Personajele
lui evoluează pe firul anilor: gusturile și manie-
rele de a fi ale băieților și fetelor se schimbă când
ajung la vârsta adultă, sunt confruntate cu situ-
ații care le fac să sucombe răului sau să aleagă
binele, evoluează în modul cel mai surprinzător.
Această categorie de autori din care fac parte
Flaubert, Pirandello, Anthony Trollope..., este
cea a scriitorului empatic. Este el însă cu ade-
vărat artizan sau un rapsodic disimulat din mo-
ment ce la fiecare viraj al anecdoticii asistăm la
un jet de materie fictivă care diferă sau contra-
zice presupozițiile inițiale? Joyce, cu manuscrise
de lucru la fel de bogate, „impunea lucrului său
o schemă pur intelectuală, destinată a-l ridica
la nivelul simbolicului și arhetipalului” (Oates
2003, 90). Totul era filtrat la el de rațional, de
conștiință. Care dintre ei este adevăratul arti-
zan!?
Criteriul abundenței manuscriselor prelimi-
nare ar trebui abandonat poate în favoarea jo-
cului conștient/inconștient: prezența pregnantă,
deși nu exclusivă, a veghii conștiente la artizan,
dominanta inconștientului la rapsodic. Dacă ju-
decăm faptul că Ionesco scria o piesă într-o lună
sau două, după propriile-i declarații, am putea
crede că este un orfic. În plus, pentru el poezia
și teatrul sunt expresia cea mai directă a incon-
știentului în care imixtiunea raționalității trebuie
să fie minimă. Dar tectonica raportului perioade
de lucru/perioade „sterile” spune altceva. „Îmi
trebuie luni de acumulare pentru a putea lucra o
lună” se confesează el. Ce înțelege el prin acumu-
lare? Nimic altceva decât o rumegare a substanței
proiectului, o avanreflecție, ceea ce teoria urme-
lor nu ia în cont și nu poate lua în cont pentru că
este în fapt vorba de un tronson genetic asemic.
„Aceste lungi perioade de acumulare, ce re-
prezintă? Este pofta de a lucra, tristețea de a nu
lucra, frica de a-mi rata viața ca si când scriind
n-as rata-o, gândul că oamenii mor de foame
sau sunt masacrați în timp ce eu mă plimb prin
Montparnasse. În sfârșit, toate aceste remușcări
fac un fel de acumulare de energie și la capătul
a mai multe luni reușesc să am suficientă ener-
gie pentru o lună. Trebuie să termin piesa într-o
lună sau două pentru că dacă aceasta durează
mai mult, s-a sfârșit, finalul piesei poate fi ratat
pentru că nu va mai fi suficientă energie în mine”
(Ionesco 1996, 79).
Dar chiar în luna sau lunile pline, dramaturgul
nu lucrează mai mult de „o oră, o oră si un sfert,
două ore pe zi” (Ibidem). Constatăm că perioade-
le de acumulare inconștientă sunt considerabile:
câteva luni goale pentru o lună plină iar în luna
plină între o oră și două ore de muncă contra 22
de acumulare. Este limpede că, în ciuda aparen-
țelor de autor rapsodic din momentele scrisului
propriu-zis, rumegarea preliminară pledează mai
degrabă pentru un artizan. Doar că artizanul este
dominat de raționalitate, în vreme ce la Ionesco
cea mai mare parte a gestației se petrece în uni-
versul oniric, în subconștient. Întrebarea inițială
rămâne ca atare întreagă: este autorul Scaunelor
un rapsodic sau un artizan? Și dacă - o a treia
posibilitate -, ar fi amândoi reuniți conform le-
gii paradoxurilor în una și aceeași persoană: un
oniric în prima parte a gestației, urmat, după
imersiunea conținutului în conștiință, de o peri-
oadă artizanală?
Note
1	Editorul, prefațatorul și adnotatorul avizat al cores-
pondenței Flaubert - Maupassant (1993).
2	Titlul complet este Notice biographique sur Louis
Lambert, lucrare ambițioasă prin care Balzac voia să
rivalizeze cu Goethe și Byron.
3	Enumerarea noastră este pe undeva șubredă în sen-
sul că cedează aparențelor și poncifurilor care circulă
în spațiul paraliterar. Sunt oare vreunii dintre autorii
enumerați în situația lui Flaubert pe care l-am taxat de
pseudoartizan care, în ciuda extraordinarei acribii es-
tetice, dă impresia scriitorului artizan, cedează impul-
surilor de moment în timpul construcției textualizării
ignorând prescripțiile planului, ceea ce îl fac să tragă
mai degrabă către condiția rapsodicului? Nu putem s-o
știm pentru că ar fi trebuit să se sprijine pe studii de
profunzime al felului de a lucra al autorilor respectivi
dincolo de aparențe și pe toată durata genezei.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
21
juridic
Apărarea dreptului
de proprietate
■ Ioana Maria Mureșan
Dreptul de proprietate privată este un drept
exclusiv, absolut și perpetuu, oferind titu-
larului posibilitatea de a dispune de bun
după bunul plac, putere care poate merge până la
distrugerea materială a bunului.
De asemenea, dreptul de proprietate este un
drept perpetuu, existența dreptului confundân-
du-se cu existența bunului care formează obiectul
său.
Nici caracterul exclusiv, nici caracterul perpe-
tuu nu asigură titularului deplină protecție îm-
potriva imixtiunilor venite din partea unor terțe
persoane care la rândul lor pretind un drept, de
proprietate, un alt drept real sau un drept personal
asupra bunului. În lipsa unor mijloace concrete de
apărare a dreptului de proprietate, toate prerogati-
vele oferite ar fi lipsite de utilitate practică.
Mijloace prin care se apără dreptul de proprie-
tate sunt acțiunea în revendicare și acțiunea nega-
torie. Alături de acestea pot exista o serie de alte
acțiuni care conduc indirect la apărarea proprie-
tății, cum ar fi acțiunea în restituirea prestațiilor
ca urmare a rezoluțiunii unui contract de vânzare,
prin care vânzătorul solicită cumpărătorului care
nu a plătit prețul convenit să îi restituie bunul sau
acțiunea prin care locatorul solicită locatarului să
îi restituie bunul dat în locațiune la împlinirea ter-
menului pentru care a fost încheiat contractul.
Acțiunea în revendicare este acel mijloc pro-
cesual prin care cel care se pretinde proprietar
Dominika Morariu	Din ciclul meMORARIUm (2017), imprimare digitală, 15 x 16 cm
solicită restituirea bunului de la posesor sau de la
o altă persoană care îl deține fără drept.
Fiind o acțiune în justiție, se impune a analiza
condițiile de exercitare, respectiv: cine are calitate
procesuală activă și pasivă, cine poate exercita ac-
țiunea și împotriva cui se poate exercita; în ce ter-
men; care sunt mijloacele de probă și apărările la
care pot apela părțile și în final, care sunt efectele
admiterii acțiunii.
Acțiunea în revendicare se introduce de cel care
se pretinde că este titularul dreptului de proprieta-
te, simpla afirmare a dreptului este suficientă pen-
tru a înainta această acțiune, căci existența dreptu-
lui în patrimoniul reclamantului este o chestiune
de fond, care urmează a fi tranșată în cadrul liti-
giului ca urmare a administrării probatoriului.
Calitatea de pârât revine celui care stăpânește
bunul fără drept sau care se pretinde a fi poseso-
rul bunului. Dacă bunul a fost supus unor înstră-
inări succesive și a ajuns în stăpânirea de fapt a
mai multor persoane, reclamantul va trebui să se
îndrepte împotriva persoanei care deține efectiv
bunul, pentru a fi posibilă restituirea.
Astfel, dacă A a transmis dreptul de proprietate
lui B printr-un contract de vânzare care ulterior a
fost anulat, este desființat chiar temeiul transmi-
terii, B pierzând calitatea de proprietar. Dacă de
la momentul încheierii contractului de vânzare și
până la momentul anulării acestuia, B a înstrăinat
bunul lui C, iar acesta din urmă lui D, A va trebui
să solicite restituirea bunului de la D, acesta din
urmă având stăpânirea materială a bunului.
Dacă bunul este înstrăinat în cursul procesului,
reclamantul este ținut să introducă dobânditorul
în proces, pentru ca în cazul în care obține o ho-
tărâre care îi este favorabilă să poată fi exercitată și
împotriva noului dobânditor, evitând astfel costu-
rile unui proces ulterior.
Calitatea procesuală pasivă aparține persoanei
despre care se afirmă că stăpânește bunul fără a
avea un drept, ceea ce înseamnă fie că a avut un
drept, dar acesta a fost desființat cu efect retroac-
tiv, cum este ipoteza nulității descrisă în paragra-
ful anterior, fie în patrimoniul acestuia nu a existat
un astfel de drept, având doar stăpânirea materială
a bunului obținută într-un mod licit sau ilicit, cum
este cazul celui care a cumpărat un bun de la un
neproprietar sau a celui care fură un bun.
Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă,
putând fi introdusă oricând, reclamantul nefiind
ținut să respecte o anumită limită temporară pen-
tru a putea obține concursul instanțelor judecă-
torești în apărarea dreptului de proprietate. Acest
aspect diferențiază acțiunile reale, printre care și
acțiunea în revendicare, de cele personale. Dacă A
dorește să obțină obligarea lui B la plata unei sume
de bani, A trebuie să recurgă la o acțiune întemeia-
tă pe contract, o acțiune personală care se prescrie
în termen de 3 ani de la nașterea dreptului de ac-
țiune, adică de la data la care suma a devenit sca-
dentă. Dacă nu exercită acțiunea în acest interval
de timp, termen de prescripție extinctivă, A pierde
dreptul la acțiune, respectiv nu mai poate obține
în instanță obligarea lui B la plata sumei restante,
chiar dacă dreptul de creanță există, B nu mai poa-
te fi constrâns la plata datoriei.
În schimb, exercitarea acțiunii în revendicare
nu este condiționată de un anumit termen, A pu-
tând oricând solicita restituirea bunului.
Odată întrunite condițiile de exercitare ale ac-
țiunii civile, următorul pas este analiza pe fond a
cererii formulate, cercetarea pretenției deduse ju-
decății de către reclamant pe baza probelor admi-
nistrate și a apărărilor formulate de pârât. Modul
de soluționare a cererii, diferă în funcție de susți-
nerile părților, mergând de la un raționament sim-
plu până la unul complex, ajungând la compararea
nu doar a modului în care reclamantul și pârâtul
au dobândit proprietatea ci și la a compara modul
în care au dobândit dreptul antecesorii părților,
probațiune care se numește sugestiv probatio di-
abolica.
Analiza cererii deduse judecății este centrată
pe modul invocat de fiecare parte în dobândirea
proprietății. Dacă reclamantul invocă dobândirea
dreptului printr-un contract de vânzare, iar pâ-
râtul nu poate invoca un astfel de titlu, soluția va
fi favorabilă reclamantului, cererea acestuia fiind
admisă. În schimb, dacă ambele părți invocă un
titlu de proprietate, înțeles ca mod de dobândire
a dreptului, atunci instanța va compara titlurile
celor două părți, urmând a fi admisă cererea sau
apărările părții care are un titlu mai caracterizat.
Deliberând asupra cererii formulate de recla-
mant, instanța poate fi să admită fie să respingă
pretențiile acestuia.
În cazul în care cererea formulată de reclamant
este admisă, pârâtul este obligat să îi restituie bu-
nul împreună cu toate accesoriile sale. Lucrurile
par simple la nivel teoretic, însă de cele mai multe
ori între pierderea posesiei de către reclamant și
redobândirea ei se scurge un interval semnificativ
de timp, în care pârâtul sau terțe persoane au folo-
sit bunul acestuia, în care fructele produse de bun
22
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
opinii
au fost culese de alte persoane și în care cheltuieli-
le pentru întreținerea bunului au fost efectuate de
terți. Astfel, soluționarea acțiunii în revendicare
presupune și cântărirea acestor aspecte.
Restituirea bunului se face de regulă în natură,
iar în cazul în care bunul a pierit sau a fost înstrăi-
nat, restituirea se face prin echivalent, pârâtul fiind
obligat la plata unor despăgubiri evaluate în raport
cu momentul restituirii. Astfel, dacă B este ținut să
îi restituie lui A un autoturism, care la data la care
B a dobândit posesia acestuia valora 15.000 lei, iar
la momentul restituirii valorează 5.000 lei, în ca-
zul în care autoturismul a fost distrus, B va fi ținut
să plătească lui A suma de 5.000 lei, echivalentul
valoric al autoturismului la momentul restituirii.
Dar dacă după ce a dobândit posesia autoturis-
mului și până la momentul restituirii, B a închiriat
autoturismul unei firme în schimbul sumei lunare
de 400 lei, cine va păstra sumele de bani obținute
din cedarea folosinței bunului?
Răspunsul diferă după cum B a fost sau nu de
rea-credință, respectiv după cum a știut sau nu că
nu are calitatea de proprietar, dacă B a achiziționat
autoturismul știind că este furat sau dacă la mo-
mentul achiziționării avea credința că a dobândit
bunul de la adevăratul proprietar, aflând abia ulte-
rior că a dobândit un bun aparținând altuia. În toa-
te cazurile, posesorul de rea - credință este ținut să
restituie fructele. Reaua - credință poate exista de
la momentul dobândirii bunului sau poate surveni
ulterior, cel mai târziu de la momentul formulării
cererii de chemare în judecată, momentul în care
posesorul devine de rea-credință este cel în care
află că nu este adevăratul proprietar, că titlu său
este viciat.
În ceea ce privește cheltuielile, acestea pot fi
efectuate fie cu privire la bun, fie cu producerea și
culegerea fructelor.
În primul caz, proprietarul va fi obligat să resti-
tuie pârâtului cheltuielile necesare, acele cheltuieli
în lipsa cărora bunul ar fi pierit, cum ar fi o repa-
rație la motorul autoturismului, care neefectuată
la timp ar fi dus la deteriorarea sa.
Apoi, proprietarul mai este obligat să restitu-
ie cheltuielile utile, însă numai în limita sporului
de valoare. Sunt utile acele cheltuieli care sporesc
valoarea bunului, cum ar fi schimbarea ferestrelor
unei case sau a instalației electrice.
Cum proprietarul are prerogativa dispoziției
materiale asupra bunului, este liber să efectueze o
serie de cheltuieli care nu pot fi calificate nici ca
fiind utile și nici ca fiind necesare, unicul scop fi-
ind acela de a spori valoarea estetică a bunului. În
această categorie pot fi regăsite multe exemple: de-
corarea casei cu mobilier de colecție; amenajarea
unui piscine sau a unui teren de tenis; etc..
Aceste cheltuieli, având unicul scop de a înfru-
museța bunul, de a-l face mai aproape de gusturile
proprietarului nu sunt supuse restituiri, în cazul
admiterii acțiunii în revendicare.
Cheltuielile referitoare la culegerea și produce-
rea fructelor sunt supuse restituirii. Întrucât odată
revendicate și restituite fructele adevăratului pro-
prietar, suportarea acestora de către pârât este lip-
sită de temei, fiind o îmbogățire fără justă cauză
a proprietarului, care s-ar afla în situația de a do-
bândi fructele produse de bun, fără să fi suportat
cheltuielile, iar pârâtul a suportat cheltuielile, însă
se vede lipsit de fructe. Soluția este una echitabi-
lă, întrucât scopul acțiunii în revendicare nu este
acela de a pedepsi pârâtul, ci de a compensa recla-
mantul pentru dezechilibrul patrimonial cauzat
de lipsirea sa de bun.
Cartoful fierbinte (II)
■ Laura Poantă
Când vorbeam despre sentimentul gene-
ral și permanent de vinovăție, la finalul
precedentului articol din Tribuna, nu mă
refeream la cel natural, bine dozat, care face,
în fond, societatea să funcționeze (de exemplu,
când am greșit față de cineva, când am comis o
nedreptate, o înșelăciune ș.a.m.d.). Lipsa com-
pletă a sentimentului de vinovăție este un semn
de psihopatie. Mă refeream la sentimentul de
vină care combină rușinea, anxietatea, frustrarea
și sentimentul de umilință, în diferite cantități.
Acestea se clădesc încet în subconștient, deci
de multe ori fără ca „suferindul” să fie conștient
de ele sau să le poată defini, și afectează treptat
stima de sine. Uneori, sentimentul de vinovăție
este mult mai important, mai grav decât actul în
sine care l-a declanșat, dar ajunge să domine via-
ța individului și să-l facă fie să se retragă, să se
ascundă, până când acesta dispare, fie să încerce
să repare greșelile, tot în mod disproporționat.
În unele cazuri, el este întreținut și exploatat de
cei apropiați, prin manipulare. Indiferent care
este cauza principală care a determinat acest
sentiment, stresul produs de vina însăși poate
avea efecte extrem de serioase, mai ales de ordin
psihologic, dar și fizice, cum ar fi insomnia, in-
apetența, o stare generală apatică, o lipsă totală
de chef. După cum se vede din descriere, legă-
turile acestui sentiment de vină, dus la extrem,
cu depresia sunt foarte strânse, iar urmările pot
fi fatale.
După cum spuneam, inițial am vrut să insist
pe sentimentul de vinovăție mai soft, al zilelor
noastre, cel indus în special de media - cel care
te face să calculezi fiecare calorie ingerată, fieca-
re bomboană sau corn în plus, fiecare masă lua-
tă după ora „interzisă”. În principiu, orice lucru
care ne face plăcere ar putea deveni o vină, dacă
nu este „sănătos”. Desigur, un rol mare, esenți-
al, în această poveste îl are biserica, cea care a
condamnat omul la o viață de păcătos etern; dar
nu doar ea. Vina poate fi declanșată în ziua de
azi de, practic, orice - mâncare, sex, apartenență
politică, rasă, bani, călătorii, distracție - absolut
orice. Ai fost la xx (să zicem, un festival)!? Cum
poți să spui că xx (orice opinie contra curent)!?
Fumezi!? Ai mâncat ciocolată la ora asta!? De ce
asculți xxx (muzică)!? Sunt toate replici la ordi-
nea zilei și până să ne dăm seama că nimeni nu
are de ce să ne întrebe așa ceva sau să analizeze
ce ne place și ce nu, am căzut în capcana vino-
văției.
Ca să fac tranziția spre subiectul mai serios pe
care m-am gândit, până la urmă, să-l ating, revin
din nou la tema internetului - ne mândrim că
umilirea publică și omorâtul cu pietre sunt apa-
najul „barbarilor” sau al „trecutului întunecat”,
dar uităm de social media care face zi de zi acest
lucru cu oricine își expune o idee, o părere sau
chiar un fleac - o poză din vacanță. Valuri de ură,
titluri „șoc” în presă (care nici nu mai e presă, e
preluare de date din social-media), comentarii
răutăcioase, toate se revarsă asupra celui „vino-
vat”. Mulți dintre cei vizați sunt obișnuiți cu ura
din social-media și o pot ignora, dar nu o dată
bullyingul sistematic a dus la sinucidere. Două
lucruri m-au făcut să schimb puțin macazul - un
serial interminabil (și prost) care a atins totuși
foarte bine zilele astea subiectul depresiei și sinu-
ciderii în mijlocul familiei și al prietenilor, fără
să observe cineva sau/și să-i pese cuiva; și unele
comentarii, ale unor persoane aparent școlite,
care încă se referă la cei cu probleme psihice cu
„ăștia, veselii, nu-și iau pastilele” - și o spun cu o
superioritate ironică pornită din convingerea că
boala psihică este o alegere, un moft și că lor nu
li se poate întâmpla vreodată, ei fiind echilibrați
moral. Și având, cum altfel?, profunde percepte
religioase. Da, exact așa era opinia scrisă, nu ai
cum să fii depresiv și să sari de pe bloc dacă ești
credincios. O astfel de gândire în lumea noastră
„evoluată” este înfricoșătoare.
În trecut, bolile mentale erau asociate cu fa-
zele lunii, iar cel suferind era numit lunatic. În
vechea Grecie, bolile erau considerate rezulta-
tul unui dezechilibru între cele patru umori, iar
Europa medievală își ascundea nebunii (în be-
ciuri, în mănăstiri). Construcțiile speciale desti-
nate nebunilor - azilurile - au existat de secole,
dar tratamentele, cel puțin în Europa, erau înfi-
orătoare - aceștia erau biciuiți, legați în lanțuri,
înfometați. Spre sfârșitul secolului 18, francezii
Philippe Pinel, medic, și Jean Baptiste Pussin au
început să lupte pentru drepturile celor închiși.
De la sfârșitul secolului 19, de când Freud a in-
trodus psihanaliza, au început, extrem de încet,
să se schimbe lucrurile, dar cu multe instituții
rămase care, încă zeci de ani, au ascuns orori
greu de descris - tratamente inumane, crime,
experimente ale medicilor pe cei bolnavi, per-
soane închise abuziv de familie (în special feme-
ile „neascultătoare”), lobotomia cu rezultate de
multe ori barbare și multe altele. În evul mediu,
locurile erau vizitate de curioși care chiar plă-
teau, de multe ori, să vadă ciudățeniile „expuse”.
În timpul primului război mondial, a apărut ter-
menul shellshock, inventat chiar de soldații afec-
tați de traumele frontului (de explozia obuzelor)
și părea să fie un pas mare în schimbarea mo-
dului în care se analizează suferința psihică; dar
termenul a fost repede abandonat, iar soldații au
fost numiți dezertori. (https://www.theguardian.
com/news/2017/oct/03/why-do-we-feel-so-guilty-
all-the-time; Tobias Luck, Claudia Luck-Sikorski.
Feelings of guilt in the general adult population:
prevalence, intensity and association with de-
pression; Psychol Health Med; 2021).
Cert este că numărul sinuciderilor este în
creștere la nivel global, în special în rândul tine-
rilor (JAMA, 2019), iar relația societății cu bolile
mentale este, în continuare, proastă, subiectul
fiind un real cartof fierbinte (hot potato). Vina
aceasta greu de definit, atât generală, cât și in-
dividuală, ne face mai slabi, după Nietzsche, sau
nevrotici (Freud), dacă este cea reală, cea asoci-
ată fie unor boli cronice, fie unor situații - glo-
bale, economice sau politice. Cu atât mai mult
ar trebui să mâncăm, din când în când (de dra-
gul corectitudinii politice sanitare), un croissant
cald cu unt și dulceață de căpșuni, fără să sărim
apoi pe cântar sau direct pe pista de jogging.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
23
document literar
Scrisori de la autori contemporani (XIV)
Traian Furnea (1954-2003)
Ilie Rad
Consider că Traian Furnea este un nedrep-
tățit în istoria literaturii române. El a de-
butat ca poet în 1975, colaborând apoi
cu versuri la Luceafărul, Săptămâna, Familia,
Argeș, România liberă, Vatra, România litera-
ră, Cuvântul liber, Viața românească etc. A pu-
blicat două volume de versuri (Legitimație de
poet, Editura Albatros, București, 1982, respec-
tiv Steaua secretă, Editura Albatros, București,
1985), redactor de carte fiindu-i poetul și tra-
ducătorul Ion Acsan. Postum i-a apărut volu-
mul Niște poezii (2013), îngrijit de cunoscutul
critic și istoric literar, profesor universitar la Tg.
Mureș, Iulian Boldea, el însuși fiu al Ludușului.
Despre primul volum au scris elogios Cezar
Ivănescu, Laurențiu Ulici, Ion Arieșanu,
Constanța Buzea, Voicu Bugariu, Cristian
Livescu, iar despre al doilea s-au pronunțat
Aurel Pantea, Traian T. Coșovei ș.a.
La fel de puternică a fost ipostaza sa de carica-
turist. A publicat peste o mie de caricaturi. Traian
Furnea a practicat cu talent egal și cu aceeași pa-
siune caricatura și poezia, debutând cu o carica-
tură, în 1972, în ziarul Steaua roșie. A publicat
desene și caricaturi în Urzica, Vatra, Flacăra,
Scânteia tineretului, Lj Elet, Viața studențească,
Steaua roșie, Voros Zaszlo, Ambasador, Albina,
Sportul, Rebus (epigrame). A obținut premiul
revistei Vatra la Salonul de umor grafic, Târgu-
Mureș, 1984, precum și numeroase premii la sa-
loanele naționale de caricatură.
Horațiu Mălăele (el însuși un talentat gra-
fician) îl așeza pe Traian Furnea într-o gale-
rie ilustră: „Saul Steinberg, Eugen Mihăescu,
Cik Damadian, Mihai Stănescu, Gopo, Traian
Furnea sânt câțiva dintre graficienii care au re-
ușit să demonstreze că mai important este cum
se uită desenul la tine, decâ cum te uiți tu la el.”
Același mare actor spunea: „Traian Furnea
a fost o personalitate proteică, de o inteligență
nepereche. Agitația noastră, de multe ori inutilă,
cecitatea noastră cronică au făcut să nu distin-
gem clar această apariție meteorică atemporală,
ce uluiește cititorul sau privitorul interesat sau
din întâmplare. Consider că întâlnirea mea cu el
a fost o soluție cerească și binecuvântată.”[1]
Cea mai cunoscută poezia a sa, Vânătoreasa
cea fricoasă, a fost recitată de Florian Pittiș (că-
ruia în volumul debutului editorial îi este de-
dicată poezia) la zeci de spectacole, după care
solistul Adrian Ordean a pus-o pe muzică, deve-
nind unul din șlagărele formației Roșu și Negru.
(Dintr-un site cu această melodie, rezultă că
piesa a fost accesată de un număr de 142.189 de
persoane!)
O altă poezie foarte cunoscută a lui Traian
Furnea este Cântec, recitată de George Mihăiță
(alt mare prieten al său, ca și Adrian Pintea și
alți actori) la numeroase spectacole și pusă pe
note de Tudor Gheorghe (un mare degustător de
poezie bună!), sub titlul Testament.
Traian Furnea a fost membru al Uniunii
Scriitorilor din 1990. În 1992, a suferit un ac-
cident vascular cerebral și de atunci nu a mai
putut scrie deloc. În anul 1994, la 40 de ani,
s-a pensionat pe caz de boală, prin Uniunea
Scriitorilor. A murit la 3 august 2003, la vârsat
de 49 de ani, la București, fiind înmormântat la
Cimitirul Străulești II, pe Aleea Scriitorilor, lân-
gă poeta Mariana Marin.
Spuneam că niciun dicționar literar nu-l in-
clude și pe Traian Furnea. În schimb, este prezent
în câteva lucrări legate de scriitorii și artiștii mu-
reșeni sau de Luduș: Romeo Soare, Caricaturiști
mureșeni, Casa de Editură Mureș, Târgu-Mureș,
1995, p. 37-38; Ana Cosma, Scriitori români
mureșeni. Dicționar biobibliografic, Biblioteca
Județeană Mureș, Târgu-Mureș, 2000, p. 57;
Vasile Cigher, Oamenii de seamă ai Ludușului.
Portrete și medalioane, Editura Mega, Cluj-
Napoca, 2009, p. 134-138.
A lăsat în manuscris o carte de versuri pentru
copii, precum și volumul Povești aproape minci-
noase (ziceri paradoxale, epigrame - „furnisme”,
cum le numea Tudor Octavian).
În urmă cu câțiva ani, sculptorul Ioan Astăluș
i-a făcut lui Traian Furnea un bust foarte reu-
șit, care însă nu a putut fi amplasat pe domeniul
public al orașului Luduș, din motive birocratice,
fiind adus la Poarta de su’ Feleac, de lângă Cluj.
Primele două scrisori sunt tipice pentru doi
adolescenți dornici de afirmare, iar a treia este
un excelent reportaj în atelierul de creație al
sculptorului Gheza Vida.
*
1.	„Cred că și critica ta fusese
înainte pe acolo”
[Luduș], 27 iulie 1973
Stimate prieten,
Îți scriu la ora la care cocoșii pârăsc însera-
rea și limbile în formă de cireș ale umbrei din
curtea-mi au terminat de lins pământul. Acum
am scufundat corabia de întuneric din cameră,
aprinzând lumânarea și începând să-ți redactez
prezenta epistolă.
La examen a trebuit în final să trec pe sub ale
Universității furci caudine, cu fruntea mângâind
iarba. Fără a vrea să-mi aduc atenuante circum-
stanțe, îți spun că am fost foarte mulți pe un loc,
în jur de 201.
Cel puțin am avut un câștig pe de altă par-
te. Am vizitat multe redacții, mi-am făcut mulți
prieteni.
În primul rând, am fost la Albina. Mi-au reți-
nut două caricaturi și o poezie. Apoi am fost la
Urzica. Am intrat la Rodica Tott. O tipă de vreo
jumătate de secol, mică, [...] foc, cu două pa-
chete de Virginia2 pe masă. Birou neîncăpător, o
masă arhiplină de scrisori, un coș de gunoi plin
cu un ziar, un fișier și cam atât. Mi-a ales circa 7
caricaturi. Mi-a spus s-o urmez.
L-a chemat pe un coridor pe caricaturistul A.
Poch3. Acesta a ales 5, m-a lăudat, i le-a arătat
Traian Furnea la terminarea liceului
râzând la R. Tott și, culmea, impasibilă până
atunci, insensibilă, a început și ea să râdă. A luat
5 din ele. Mi-au spus că le vor discuta într-un
colegiu, prezidat de redactorul-șef, A. Baranga4.
M-au rugat să trec în altă zi. Am trecut și mi-
au spus că în unanimitate au fost propuse toate
pentru publicare. Din partea lui Baranga, Poch
mi-a urat succes la examen.
Apoi am fost la Sportul, mi-au reținut două.
La Flacăra mi-au reținut tot două. La Rebus -
o epigramă. De fapt, cu epigrama cum a fost.
În birou, la redactorul de la Flacăra, era Toma
Michinici. Mi-a spus că mi-a citit o epigramă în
Orizont, și dacă nu-i spui și lui una. I-am spus-o,
m-a rugat s-o scriu pe-o coală, a scris pe coală
„DA, nr. 38” și mi-a spus c-o să fie publicată în
numărul din 20 august. Apoi am fost la Scânteia
tineretului. Am lăsat [câteva] caricaturi, iar una,
cu toate că era deja ora 12, mi-au publicat-o în
numărul din următoarea zi (sâmbătă). Interesant
mi s-a părut faptul că pe culoar, la redacție, era
o gazetă, unde erau afișate critici la adresa zia-
rului, din partea cititorilor. Cred că și critica ta
fusese înainte pe acolo5.
În rest, ce să-ți mai spun? Am fost încă pe la
două redacții, Informația și Gazeta cooperați-
ei, însă în vizită. De publicat am publicat rela-
tiv puțin, de la începerea vacanței: 3 caricaturi
în Orizont, o poantă în Sportul, 2 caricaturi în
Gazeta cooperației, una în Scânteia tineretului
și cam atât. Acum lucrez la o expoziție perso-
nală de caricaturi, care se va deschide curând la
Luduș și apoi la Tg. Mureș. Vor fi invitați ștabi de
la Centrul de Îndrumare a Creației Populare, un
tip de la Steaua roșie.
Am să-ți trimit o invitație.
Să știi că am stat o zi la Clenciu6. [Cuvânt in-
descifrabil] știi de ce, dar tipul mă simpatizează.
Oricum, te rog să-mi mai scrii.
Al tău sincer prieten,
Traian
P.S. În mod special pentru tine, ți-am adus
de la București două reviste studențești: Ing7 și
Universitas8, perntru faptul că te-am văzut că-ți
aduni, pentru reușita revistei voastre9.
24
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
Note și comentarii
1.	După terminarea liceului și susținerea examenului
de bacalaureat, Traian Furnea a dat admitere la o fa-
cultate a Universității din București, fără a fi declarat
admis.
2.	Virginia era o marcă de țigări.
3.	A[lbert] Poch (1930-2013) a fost un cunoscut ca-
ricaturist și grafician, care era atunci angajat al revistei
Urzica.
4.	Dramaturgul Aurel Baranga (1913-1979) a fost
redactor-șef al revistei de satiră și umor, Urzica, între
1949-1979.
5.	Traian Furnea se referă la faptul că trimisesem și eu
o scrisoare Scânteii tineretului, în care îmi exprimam
nemulțumirea pentru un articol.
6.	Alexandru Clenciu (1913-2000), caricaturist și epi-
gramist.
7.	Revista ING a fost o publicație a studenților din
Institutul Politehnic București (azi Universitatea
Politehnică din București), care a apărut din 1968 până
în toamna anului 1990.
8.	E posibil ca Universitas să fi fost tot o publicație
studențească, pe care lucrările de specialitate nu o în-
registrează.
9.	Un grup de colegi de la Liceul Nr. 1 din Luduș in-
tenționam să scoatem o revistă școlară, Gânduri ludu-
șene, despre care discutasem cu Traian.
2.	“Ești un om de o rară ambiție.
Și vei învinge, o să reușești”
Baia Mare, la 20 III 19741
Dragul meu prieten,
Am primit epistola ta cu o săptămână în urmă,
însă sânt din nou la infirmerie și n-am prea avut
timp să mă ocup de problema aceasta, a răspun-
sului. Astăzi am reușit să fac rost de-o carte poș-
tală și mă grăbesc să-ți răspund.
Felicitări pentru numele tipărit2 - ce n-aș da să
am articolul -, felicitări pentru locul III la muncă
patriotică3. Premiu III pe oraș, pe liceu?
Am observant că tu, la fel ca și mine de altfel,
suferi de niște fantastice complexe de inferiori-
tate. Am exact aceeași impresie ca și tine, când
sânt cu o fată. Zici că societatea nu a câștigat ni-
mic de pe urma ta. Te gândești, cred eu, la câș-
tig material, fără să-ți dai seama că societatea a
câștigat, totuși, de pe urma ta, spiritual. M-a câș-
tigat poate chiar pe mine, care am căutat să-mi
Dominika Morariu	Dragoste - 5 elemente (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
corijez comportamentul după al tău. Și m-am
cam schimbat, Ilie, de când te cunosc. Și poate, la
fel ca și mine, și alții.
Îmi scrii că înveți necontenit. Foarte pozitiv.
Ești un om de o rară ambiție. Și vei învinge, o să
reușești4. Și-o să reușești printre primii. Și asta, fi-
indcă TREBUIE. Și asta, fiindcă așa e normal.
O veste bună pentru tine. După cum știi,
Barbu5 a devenit academician și n-o să mai scrie
niciodată despre fotbal. În locul rubricilor sporti-
ve, a făcut contracte cu rubrici de critică teatrală.
Cu toată dragostea,
Traian
P.S. În armată, m-am interesat cum poți tine
jurnalul intim6.
Note și comentarii
1.	În perioada respectivă, Traian Furnea își satisfăcea
stagiul militar obligatoriu la Baia Mare.
2.	Probabil că îmi apăruse numele în vreo publicație.
3.	Liceul nostru luase de fapt locul II la concursul de
muncă patriotică între licee, iar premiul ne va fi înmâ-
nat de însuși inspectorul general școlar al Județului
Mureș, Ioan Rațiu.
4.	Era vorba de reușita la examenul de admitere la fa-
cultate.
5.	Scriitorul Eugen Barbu devenise membru cores-
pondent al Academiei Republicii Socialiste România.
6.	Probabil că îl întrebasem pe Aurel dacă este posibil
să ții în armată un jurnal intim, cum aveam eu.
3.	Vida Gheza „mi-a dat o
dedicație, pe-un petic de hârtie”
[Baia Mare], 6 martie 1975
Dragă Ilie,
Ți-am primit azi scrisoarea și m-am bucurat.
Am fost duminică la artistul poporului1, Vida
Gheza. M-a întâmpinat un om arătând cam de 55
de ani - are 62 -, încălțat cu o pereche de saboți
de lemn și îmbrăcat cu o pereche de „blugi” occi-
dentali și cu un pulover de lână. (Nevasta lui era
și ea la poartă. O bătrânică [...], mai tânără ca el,
directoare la Liceul de Muzică și Arte Plastice,
care fumează super-longuri și conduce nebuneș-
te un Opel vechi.) Maestrul mi-a întins mâna lui
mare, cu unghii mari, cu pământ sub ele! M-a
invitat în casă, unde m-a întâmpinat un buldog
mare și roșcat. De pe hol m-a introdus într-o ca-
meră, unde m-a invitat să iau loc pe un fotoliu.
Televizor, aparat de radio, bibliotecă modernă
și, pe lângă toate astea, sculpturi, sculpturi și iar
sculpturi. Candelabre, linguri etc. Pe masă, un
pachet de Carpați fără filtru. Mi-a arătat apoi ate-
lierul. Inclus în casă, circa 10 X 10 metri de inesti-
mabile valori. Lucra în paralel la circa 8-9 lucrări.
Mi-a mărturisit că sânt piese dintr-o bibliotecă,
pe care o pregătește ca zestre (parțială), pentru fii-
ca sa2, care se căsătorește sau s-a căsătorit curând.
Mi-a spus că mai are la București un băiat, critic
de artă3. Apoi m-a condus într-o camera rustică,
având tot necesarul unei gospodării țărănești de
el alcătuit. Într-o parte a acestei camere, inexpli-
cabil, o bibliotecă stil, plină cu cărți.
M-a condus după asta în sera lui de cactuși.
Are o mulțime de exemplare, sute și sute, mari,
lungi, late, și mai presus de toate frumos înflorite.
Dominika Morariu
imprimare digitală, 20 x 20 cm
Dreaming (2022)
După propria-i mărturisire, înfloresc pe rând,
așa că tot anul sera e plină de flori. Un amănunt
nu mi-a putut scăpa: toate astea le-a adus în sta-
diul în care sânt din SÂMÂNȚÂ!
Afară, mi-a arătat două bufnițe, mai mari de
0,5 metri, MARIN și PÂTRU, în vârstă de 22, re-
spectiv 18 ani. Le are de când erau pui.
În ogradă, lemn privilegiat să treacă în nemu-
rire, frate poate cu un lemn - sau vecin - care a
ars de mult, încălzind efemer, prin câteva pâlpâiri,
pe vreun biet trecător. Undeva, în colțul ogrăzii,
lucrări masive, abandonate. „Am lucrat ce-am
lucrat - zicea maestrul -, după care am văzut că
lemnu-i putrezit.”
Mi-a dat o dedicație pe-un petic de hârtie. Îl
voi pune alături de cel al lui Stancu4.
M-am despărțit de VIDA, nu înainte de-a mă
invita să-l mai vizitez.
L-am lăsat, privind cum oamenii care treceau,
toți oamenii care treceau pe-acolo își scoteau pli-
ni de respect pălăria.
Când [mi-]am întors privirea, l-am văzut
aplecat peste-o viță de măr altoit, din fața casei.
În dreapta lui, în fața ușii casei, drept, solitar, în-
cruntat, cu mâinile la piept, asemeni unui străjer,
mă urmărea, cu privirea-i moartă, una din ace-
le sculpturi simple ale maestrului VIDA GEZA,
fragment din „Grupul monumental de la Moisei”5.
Despre mine? Ce-aș putea să-ți scriu!?
Cu drag,
Traian
Note și comentarii
1.	Titlul de Artist al Poporului (preluat după modelul
sovietic) i s-a acordat lui Vida Gheza în 1964, „pentru
merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul
teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.
2.	Artistul plastic Zoe Vida Porumb, al doilea copil al
profesoarei de pian, Ecaterina Vida, și al sculptorului
Vida Gheza, soția academicianului Marius Porumb.
3.	Gheorghe Vida (1946-2019), istoric și critic de
artă, afirmat la București.
4.	E vorba de un autograf pe care Traian Furnea îl ob-
ținuse de la scriitorul Zaharia Stancu.
5.	Vida Gheza este autorul Monumentului martirilor
români de la Moisei, finalizat în 1972.
[1	] Horațiu Mălăele, citat preluat de pe coperta a IV-a
a volumului semnat de Dănuț Ungureanu, Români
deja deștepți, miniaturi. Cu desene de Traian Furnea,
Editura Tritonic, București, 2013.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
25
însemnări din
Mancha
Prezența vegetalului.
Plopul
■ Mircea Moț
inând seama de „culoarea dublă a frunzelor
sale, plopul simbolizează dualitatea omului”.
În tradiția celtică, plopul este „unul dintre
cei cinci arbori magici reprezentând momente
ale anului și simbolizând echinocțiul de toamnă,
bătrânețea” (Nadia Julien). Foșnetul permanent
al frunzelor de plop este „interpretat ca un mesaj
secret provenit din alte lumi”. Vestitor „de rău au-
gur” în creațiile folclorice românești, plopul este
„asociat cu jalea și singurătatea” (Ivan Evseev).
După cunoscutul dicționar de simboluri al lui Jean
Chevalier și Alain Gheerbrant, plopul este un sim-
bol al „durerii, sacrificiului și lacrimilor”. Copac
funerar, plopul simbolizează „forțele regresive ale
naturii, amintirea mai mult decât speranța, timpul
trecut mai mult decât viitorul renașterilor”.
La o lectură atentă, poezia Pe lângă plopii fără
soț își dezvăluie note ce o așază lângă texte emi-
nesciene majore. Numărul impar al plopilor din
poem trimite la condiția unui om superior, a unui
unu (Și zeului îi plac numerele impare!) care, ase-
menea lui Hyperion, caută perechea pentru a cu-
noaște iubirea și pentru a se împlini prin iubire.
Chiar cu prețul sacrificării propriei vieți: „O oară
să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de
glasul gurii mici, / O oară și să mor”. Ceea ce atrage
atenția este că acest om superior se autoiluzionea-
ză, se complace în iluzia că ceilalți, vecinii, îl înțeleg
în ceea ce are el esențial: „Pe lângă plopii fără soț /
Adesea am trecut; / Mă cunoșteau vecinii toți - /
Tu nu m-ai cunoscut”.
Semnificativ mi se pare faptul că ființa femini-
nă nu este percepută ca o prezență reală, concretă.
Ferestrei i se refuză definitoria transparență, anula-
tă deloc întâmplător de o strălucire ce trimite, prin
puritate, la un spirit care se intoarce către privitor:
„La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des; / O
lume toată-nțelegea - / Tu nu m-ai înțeles”.
Dacă în Luceafărul Hyperion căuta o prezență
diferită de propria-i condiție, în Pe lângă plopii fără
soț omul superior ratează fiindcă se închide în sine,
fiind incapabil de acea deschidere a nemuritorului
însetat de repaos. Mai mult sau mai puțin conști-
ent, acesta înțelege ființa iubită ca pe o prezență
spirituală, ce se cere iubită într-un anumit fel: „Căci
te iubeam cu ochi păgâni / Și plini de suferinți, / Ce
mi-i lăsară din bătrâni / Părinții din părinți”. Ființa
feminină ar fi trebuit să producă revelația iubirii,
să proiecteze asupra iubirii lumina cu atributele
candelei: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel far-
mec sfânt, / Și noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii
pe pământ”. Mai mult, femeia este redimensionată
și înțeleasă în contextul Genezei: „Dându-mi din
ochiul tău senin / O rază dinadins, / În calea timpi-
lor ce vin / O stea s-ar fi aprins”.
La George Coșbuc, plopul este asociat unei mu-
zici a suferinței, într-un timp al umezelii ostile: „În
vaduri ape repezi curg / Și vuiet dau în cale, / Iar
plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale”. În
Cântecul fusului, plopul se definește prin aceeași
muzicalitate tristă, ce se transmite unei ființe care
preia cântecul de tristețe: „Și-am mers pe malul
apei,/ În valuri să-mi îngrop / Și cântecul, și-ama-
rul / Dar a-nceput un plop / Să cânte, și toți plopii /
Cântau duios în vânt, / Și m-am trezit deodată / Că
plâng și eu și cânt!”
La un poet citadin prin excelență cum este G.
Bacovia, realitatea este percepută ca un produs ar-
tistic, un tablou care va reține atenția prin planul
numit „în fund”. Aici apar nu întâmplător plopii ca
prezențe dematerializate, contând în primul rând
ca „siluete”. Metafora transcrie sugestiv copacii,
care devin „apostoli”. Totul este dominat de vio-
letul despre care în Spiritualul în artă Kandinsky
scria că „are tendința de a se îndepărta de privitor”.
Mai mult, folosit de chinezi „ca o culoare a haine-
lor de doliu”, violetul trimite spre ideea că plopii
metaforizați contează într-un univers rece, al ar-
tei, diferit de pulsul realității concrete: „Amurg de
toamnă violet ... / Doi plopi, în fund, apar în siluete
/ - Apostoli în odăjdii violete - / Orașul tot e violet”
(Amurg violet).
Dintre cele treizeci și șase de poezii în care este
prezent plopul în creația lui Tudor Arghezi rețin
aici doar două. În Oseminte pierdute plopului i se
atribuie profunde semnificații. Plopii arghezieni
sunt „adânci”, contând în planul uman, ca „voci”,
dar și ca deținători ai tainelor („șoapte multe”),
prevestind un „apus” ce produce fior, dar și îndrep-
tați spre înalt ca niște posibile „coloane ale cerului”,
în sfârșit supraviețuitori ai iubirii trecute: „Iubirea
noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te
ridici.// Atât amar de ani e de atunci! / Glicină tu,
florile-ți arunci. // A mai venit de-atuncea să vă as-
culte, / Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe? //
Voi ați rămas întorși tot spre apus, / Voi creșteți toți
de-a pururea în sus. // N-o mai zăriți, din vârfuri,
nicăieri? / Știți voi ce vorbă este vorba «ieri»?” Din
poemul Psalmistul transcriu finalul, care, cred, nu
are nevoie de comentariu: „S-a prăbușit vecia. Pe
marginile gropii, / În bâlciul de morminte, rămân
să plângă plopii” (Psalmistul).
Trecând la proză, îmi permit câteva comentarii
la prezența plopului într-un cunoscut text sado-
venian, Fântîna dintre plopi. Mai întâi plopul este
obiectul unei priviri aruncate „îndărăt”, cu toate
semnificațiile gestului. În același timp, plopul este
asociat, ca o prevestire, asfințitului: „Calul înclină
capul și rupse o gură de iarbă, îl strunii și-i dădui
pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul.
Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt, în
vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfinți-
tul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna
streșină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am
zărit-o numai o clipă, cât a ținut și lucirea soare-
lui de deasupra”. Să reținem că freamătul plopului
propduce neliniște: „Deodată, când simți freamă-
tul plopilor, Lupei mârâi ușor”.
Lectura narațiunii nu poate ocoli fântâna și plo-
pii din jurul ei. Plopii conturează un patrulater ce
delimitează indiscutabil un spațiu, având ca punct
de reper fântâna. Cifra patru se cuvine reținută
în mod deosebit. Un Solas Boncompagni scrie în
Lumea simbolurilor că „numărul patru ne face să
ne gândim imediat la cele patru puncte cardinale,
la cele patru regiuni ale spațiului cărora le cores-
pund cei patru stâlpi ai lumii; să ne gândim la ano-
timpurile anului, la fazele lunii”. Textul sadovenian
nu precizează dacă spațiul delimitat de plopi este
sau nu un pătrat, contează că patru este „numărul
totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile,
materiale, simbolizată și marcată prin cele patru
puncte cardinale” (Ivan Evseev). După menționata
Nadia Julien, patru este „numărul organizării, al
ordinii”, dar, mai ales, un „simbol al totalității”.
Apa fântânii din spațiul marcat de plopi, deși
este neclintită, după cum insistă prozatorul, insen-
sibilă la mișcarea efemeră a lumii, are totuși ceva
viu. Apa oglindește în schimb mișcarea frunzelor
de plop, împrumutând sugestiv semnificațiile pu-
rificatoare ale oglinzii: „Cotii după colnic; și din-
trodată mi se înfățișă, într-o văiugă verde, o fân-
tâniță cu colac de piatră, între patru plopi. Era un
loc tainic și singuratic. Apa neclintită, aproape de
ghizdele, avea în ea ceva viu: mișcarea măruntă și
necontenită a frunzișurilor”.
...Dar plopul poate fi și un copac gelos. Cel puțin
așa susține poetul Nichita Stănescu: „N-am avut
de treabă și întorcându-mă mai târziu acasă, l-am
scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul
de copac numit Gică m-a luat în serios și brusc
vrând-nevrând a început să facă parte din mine
însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înțelege
nimic din prietenia mea cu Gică și din prietenia
lui Gică cu mine. Invitasem o distinsă doamnă, și
ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvâr-
lindu-mi vederea peste balcon, l-am văzut pe Gică,
mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau
și frunzăreau, pe măgarul de Gică solemn și țeapăn
uitându-se verde și fix la mine. Îi era frică că nu
m-aș fi purtat după rang. În gândirea lui de copac
nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai,
m-a luat sub protecția umbrei sale, indiferent dacă
răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o
seceră turcească sau ca o mămăligă albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarță în-
tr-o seară și nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă.
Din pricina principialității lui Gică, nici mâna nu
am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos.
Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozi-
tatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt
om, nu mă lasă în libertatea mea. N-avui treabă!
Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarță când singura-
tic am venit acasă?”
■
Dominika Morariu	Equilibrium II (2021)
instalație
21
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
poezia
Rudy Roth (Palma de Mallorca, Spania)
Altundeva	Transformată într-o rană deschisă, Se va opri din a-și bate
Pentru că istoria drumului meu E indisolubil legată De poveștile altora, Fiecare aspirație Cu care mi-am hrănit risipirea E, în fapt, Un vis de-mprumut Iar fieșce zi, O succesiune de pași, Ce reproduce altundeva Niște ipotetice urme Ale unor posibili înaintași Într-ale dezrădăcinării.	Nevoia de viață Prin pieptul diform Al timpului oamenilor. Acea Prin mine însumi, ascunse, Durerile sepia ale dorului de acasă Și-un eu ca o larvă de fluture Ce-și caută vindecarea În acea paralizie A zborurilor neîncepute. Prin mine însumi, vizibile,
Aceste	Tăcerile împlinirii nomade Și cicatrici ale viselor risipite
Uneori mă gândesc, Că de n-ar fi	Printre fisurile stării de-a vrea Și prin acea culoare aparte
Aceste remușcări insalubre Ce-mi traversează, Una câte una, Zilele pribegiei Mi-ar fi mult mai ușor Să pășesc printre filele calendarului, Și să nu ating Nici măcar cu vârful picioarelor Linia întreruptă Ce separă senzația de prezent De subtila urzeală A reîntoarcerii acasă.	A stării de nu.	Rudy Roth Prin mine însumi și-n afara mea,	De-a privi universul, Un timp descompus	Pe care mi-a oferit-o Într-o succesiune de respirații	Lunga mea rătăcire Și teama c-aș putea uita	Prin noaptea istoriei, Ceea ce încă mai sunt	Printre culorile invizibile Și ceea ce încă mai am.	Și printre sunetele de sârmă ghimpată Ale tuturor frontierelor Sau prin întunericul fără seve Oricărui	Al neregăsirii de sine. Mi-ar fi mai ușor
Nimic	Să-mi scriu povestea plecării,	Una Dacă nu m-ar durea Senzația de simultană aflare	după alta,
Aici, unde fiecare măslin Sângerează o altă istorie, Iar semințele orizontului Germinează în zile De lumină albastră Mi-a fost scris să-nțeleg Că nimic nu poate umple abisul Dintre cel ce-am ajuns Și cel ce nu știam că eram În vremea când starea de-acasă Știa să încapă întreagă Sub umbra bătrânului nuc Din curtea bunicilor.	Înăuntrul și-n afara oricărui cuvânt	Freamătă-n mine Din limba acestui loc	Zilele depărtării, Și dacă viul dezrădăcinat al exilului	Ca niște mirese plumburii, Și-ar putea drena seva primelor vise	Ce-și șchiopătează Prin sunetele oricărui alt grai	Necunoașterile prenupțiale Decât cel îmbibat	Pe drumul viu În candoarea multicoloră	Dintre perspectiva A dimineților copilăriei.	Acestui acum incomplet Și ființa aproape uitată A sinelui originar. Altă N-am ales	Cel Această altă stare de-a fi,
Mâine	Pentru c-am auzit	mai dureros pas Strigătul de dezrădăcinare	De pe drumul expatrierii Al anotimpului risipirii,	Nu este nici cel dintâi
Ieri, istoria a închis într-o filă O stare de viață pusă-ntre virgule De osârdia unui erou colectiv Forțat să-și îngroape umbrele sfâșiate În pământul calcinat al stării de patrie.	Ci pentru că doar așa	Și nici cel din urmă, Aripile întinse pe dinăuntru	Ci acela ce vine Ale unora dintre visele mele	După ultimul privit înapoi Au fost capabile să mă poarte	Și care-ți împinge Pe cerul interior	Ziua plecării Al zilei de azi.	Într-o cameră existențială
Astăzi, istoria își mâzgălește în noi O filă dintr-un spectacol de cifre, În care eroul-statistică se hârjonește cu moartea Printre fracții și resturi Dintr-un singur adevăr traumatic.	A memoriei, Iar ziua reîntoarcerii Odinioară,	În fiecare vis. Când nordul fiecărei tăceri	(Din volumul în lucru Mi se târa indolent	Toamna dezrădăcinărilor mele)
Mi-e însă teamă de ziua de mâine Când nu va mai fi o istorie Care să mai mâzgălească ceva Iar inima continentului,	Prin seva solară	■ A stării de acasă N-aș fi putut înțelege Această formă lactee
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
27
comentarii
O istorie obiectivă
a Cenaclului de Luni
■ Adrian Lesenciuc
Oistorie a Cenaclului de Luni a tânăru-
lui cercetător brașovean Daniel Puia-
Dumitrescu1 este una dintre puținele
lucrări de critică și istorie literară care are o me-
todologie de studiu coerentă, utilă demersului de
recuperare a unui context și, mai ales, în acord cu
intențiile explicit formulate de cercetător, să se fo-
calizeze pe valori și să le transmită. Avem în vedere,
așadar, o cercetare care își propune refacerea unui
relief axiologic specific unui cadru formativ, prin
intermediul unui instrumentar sociologic fără a
aluneca în sociologie literară, într-o organizare
deductivă a demersului, cu accent pe cercetarea
de tip calitativ, apelând la interviul de profunzime
cu martorii oculari la evenimentele analizate, la
povestea vieții ca mod de percepere a evenimen-
telor și acțiunilor (în ciuda faptului că nu a fost
posibilă intervievarea tuturor: unii nu mai erau
în viață în perioada realizării interviurilor, alții
au refuzat interviul, interpretând demersul bra-
șoveanului ca fiind al unui „invadator în spațiul
privat”, p.26). Adăugând acestui demers studierea
arhivelor CNSAS și studierea articolelor de pre-
să la care a avut acces, Daniel Puia-Dumitrescu a
Dominika Morariu
Din ciclul meMORARIUm (2017), imprimare digitală, 31 x 32 cm
intenționat să obțină validarea demersului inves-
tigativ pentru reconstruirea întregului cunoscut
în istoria literară drept Cenaclul de Luni: „Am
apelat la această triangulație menționată mai sus
pentru a verifica datele obținute pe cele trei căi
(interviuri, dosare de securitate și presă), însă nu
am dorit decât realizarea unei istorii a Cenaclului
de Luni printr-o triplă validare” (p.44).
Cercetarea va dovedi utilitatea acestei triple
abordări, deoarece percepțiile subiective ale su-
biecților și uitarea naturală au necesitat clarifica-
rea pozițiilor diferite și apropierea de adevăr din
unghiuri distincte.
Studiind dosarele CNSAS, Daniel Puia-
Dumitrescu a constatat că membrii cenaclului
erau încă promisiuni literare - doar Traian T.
Coșovei a devenit, pe parcurs, membru al Uniunii
Scriitorilor, alături de conducătorul cenaclului,
Nicolae Manolescu -, prin urmare interesul se-
curității nu a fost atât de ridicat în ceea ce pri-
vește tinerii participanți, care nu constituiau, la
acel moment, o sursă de neliniște. Totuși, faptul
că cenaclul a fost fondat pe principii opuse ca-
drului normativ al acelei perioade, dar mai ales
faptul că tinerii scriitori își manifestau liber opi-
niile și creau o literatură netributară cerințelor
impuse prin instrumentarul vremii, a determinat
o treptată focalizare asupra activității acestora și
o demantelare a produselor literare ale cenaclu-
lui - debuturile colective și cele individuale ale
poeților lunediști - prin acțiunea directă și coro-
zivă a publicației Săptămâna. Spre exemplu, no-
tele informative inițiale nu includeau și o analiză
a potențialelor consecințe privitoare la alinierea
tinerilor poeți la valorile și principiile scriitorilor
cu greutate și „cu atitudine potrivnică”, așa cum
reiese din nota 100/0047167 din 18 octombrie
1982 (fila 8 din volumul 27 al dosarului 10966):
„Un alt fenomen, considerat de persoane din
afara grupurilor literare cu urmări imprevizibile
deocamdată, ar fi apariția a numeroși tineri, cu
opinii fluctuante, care aspiră la titlul de scriitori.
Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Dan Deșliu și
Dorin Tudoran, cunoscuți cu atitudine potrivnică
față de politica culturală promovată de partidul și
statul nostru, încearcă să atragă talente impor-
tante, recent lansate, precum Mircea Cărtărescu,
Traian T. Coșovei, Mircea Nedelciu și Florin Iaru.
Până în prezent, aceștia încă nu și-au definitivat
poziția” (p.71).
Campania de denigrare a tinerilor scriitori
deschisă de Săptămâna (idei preluate din aceas-
tă campanie, construite prin notele informative,
cum ar fi acuzația de plagiat adusă lui Mircea
Cărtărescu, continuă până azi într-o anumită
zonă a dezbaterii în rețele, sau mariajul eșuat al
Marianei Marin cu Radu Călin Cristea, orchestrat
în ochii securității de Nicolae Manolescu, „nașul”
de facto ) este una grotescă, dar contribuie la suc-
cesul acestora, în contextul unor încercări de se-
parare de politica oficială. A existat, chiar, intenția
constituirii unei Uniuni a Scriitorilor paralele ce-
lei oficiale, propunere făcută de Liviu Ioan Stoiciu,
sau o atitudine ostilă față de această instituție,
manifestată prin, de pildă, reproșul lui Florin
Iaru față de intenția lui Alexandru Mușina de a-și
depune cererea de intrare în Uniune. Grupul de
tineri a avut, prin urmare, și dizidenții săi, și ac-
tele sale de curaj: scrisoarea Marianei Marin sau
protestul lui Viorel Padina, dar și colaboratori ai
securității, printre care Ion Groșan (alias Radu
Greceanu sau Gavrilă), sau colaboratori care nu
au furnizat date, cum ar fi Mircea Nedelciu (ali-
as Matei). Securitatea a încercat recrutarea mul-
tor tineri scriitori - există, în acest sens, probe
scrise ale încercării de recrutare a lui Mircea
Cărtărescu, de pildă -, dar, în general, grupul a
menținut o politică de distanțare fățișă în raport
cu ingerințele politice, o reacție care a continuat
și în cenaclurile care au apărut în urma desființă-
rii celui lunedist. Spre exemplu, la Brașov, poziția
lui Alexandru Mușina și a Angelei Nache au fost
explicit în favoarea separării definitive a artei de
politică, în scopul redării poeziei a libertății care
i-a fost furată (p.107).
Datele culese din arhivele securității au con-
stituit o primăm fază a cercetării, căreia i s-au
adăugat în primul rând cele 14+1 interviuri și
informații și mărturii incluse în alte surse docu-
mentare (spre exemplu, în lucrarea Porte de grup
cu „Generația 80” a lui Mihail Vakulovski, publi-
cată în 2010 la Tracus Arte), respectiv din diferite
articole. Informațiile privitoare la cei din primul
cerc de influență al cenaclului lunedist, compa-
rate cu cele ale celor din cercul secund: Daniel
Pișcu, Romulus Brâncoveanu, Ioan Buduca,
Eugen Suciu ș.a., sau cu ale celor din afara gru-
pării, dar în cunoștință de cauză, cum ar fi, de
21
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
exemplu, Mircea Martin, ducând până la gradul
de saturație suficient configurării concluziilor, au
permis tânărului cercetător brașovean să lanseze
o serie de aprecieri, închegate în teorii, cum ar
fi teoria cercurilor de influență (p.125). Analiza
tematică și focalizarea pe subiectele de referință
privitoare la cenaclu - începând cu protoistoria
sa și cu primele ședințe și încheindu-se cu etapa
post-lunedistă - evidențiază o încercare de apro-
piere de tema analizată în acord cu adevărul in-
tersubiectiv (cu un grad ridicat de obiectivitate)
la care și-a propus să ajungă, nu în acord cu inte-
resul de focalizare asupra anumitor actori. Pe fon-
dul neapartenenței la Uniunea Scriitorilor, care a
însemnat inițial menținerea la oarecare distanță
de ochii securității cel puțin în faza incipientă, în-
cercările de constituire a unei grupări cenacliste
independente de orice constrângeri, plecând de
la orizontul anului 1975, al cenaclului de la Casa
Studenților „Grigore Preoteasa”, de la închega-
rea ideii în jurul unei reviste studențești libere,
care a primit, în schimb, un nume nepotrivit,
Convingeri comuniste, cunoscută în jargonul stu-
dențesc drept CoCo2, al cărui redactor-șef, Vasile
Macoviciuc, asistent la ASE, a fost o persoană care
a cultivat libertatea de exprimare, iar colaborarea
cu Radu Călin Cristea sau Călin Vlasie a fost cu
adevărat benefică pentru literatura optzecistă -
în cadrul ședințelor de redacție de la CoCo a și
fost lansată ideea aducerii drept coordonator sau
mentor al cenaclului a criticului literar Nicolae
Manolescu, asta după refuzul lui Eugen Simion
și după neîncrederea lui Manolescu în propria
reușită, referindu-se la dezastrul cenaclului de la
Politehnică și la tezele constrângătoare din 1971
-, permițând cel puțin în prima fază posibilita-
tea de expunere a creațiilor studenților. În anii
punerii în mișcare a motorului lunedist existau
și alte cenacluri, printre care Junimea condus de
Ov. Crohmălniceanu sau Charmides coordonat
de N. Tertulian și I. Ianoși, dar libertatea pe care
le confereau pe de o parte Nicolae Manolescu,
o instituție în sine, instituție a exclușilor, cum îl
gradulează Bogdan Ghiu (p.139), și care permitea
configurarea unui salon al refuzaților, pentru a
păstra nota expresiei fostului student lunedist, pe
de alta aparent constrângătoare CoCo, au permis
construirea unei alternative, chiar și metaforic
vorbind, la ideologia marxistă (Matei Vișniec),
un spațiu al proiectării nevoii de identitate și al
mutării accentului pe realitate (Florin Iaru), un
spațiu al dialogului neconstrângător, al prieteniei
și libertății (Traian T. Coșovei). În aceste condiții,
Cenaclul de Luni s-a născut într-o joi, la insistența
lui Radu Călin Cristea și a lui Călin Vlasie, cu o
zi înainte de cutremurul din 1977 - de notat e că
Nicolae Manolescu propusese chiar acea zi pen-
tru debutul lucrărilor - din dorința de a submina
cenaclul oficios al Constanței Buzea de la Viața
studențească.
Analizând toate aceste informații, Daniel
Puia-Dumitrescu a propus înțelegerea mișcării
literare lunediste în raport cu o serie de cercuri
de influență, care îl plasau în centru pe mentorul
Nicolae Manolescu alături de cei care erau pre-
zenți la toate ședințele și care erau cei mai activi,
până la marginalitatea prezenței ocazionale în ce-
naclu. Cenaclul a devenit important prin tocmai
combativitatea nucleului său dur de comentatori,
prin exuberanța și vehemența lui Iaru, sau prin
sclipirea și inteligența lui Cărtărescu și Stratan,
la care se adăugau intervențiile consistente ale lui
Cristea, Coșovei, Lefter, Cârneci, Marin, Mușina,
Mareș. A existat, în funcționalitatea cenaclului,
un număr de membri care au ocupat poziții supe-
rioare, dar stricta organizare administrativă (lu-
ând în calcul cei patru studenți care au exercitat,
de-a lungul timpului, funcția de președinte al ce-
naclului) nu a configurat și o dinamică gravitați-
onală a cenaclului. Forța de atracție era exercitată
în special de nucleul dur de cenacliști, un nucleu
care, în teoria lui Puia-Dumitrescu poartă nume-
le de cercul inițiatorilor, la care se adaugă un cerc
al inițiaților, unul al membrilor simpli, apoi cel al
participanților și, în cele din urmă, al invitaților
(teoria sa este dezvoltată și exemplificată în lu-
crare, în acord cu rezultatele cercetării pe care a
întreprins-o, v.p. 211-212).
În afara acestei stricte organizări circulare,
gravitaționale, un alt aspect important care ne-
cesită lămuriri și un studiu amănunțit este cel al
spiritului cenaclului, cumva pornit împotriva eu-
lui impersonal stănescian, cu preferințe pentru
„poezia americană a anilor ’60 și ’70 și în gene-
ral tot ceea ce avea o expresie directă, colocvială,
concretă, descărcată de simbolistica ancestrală și
anistorică” (Călin Vlasie, p.227), marșând în des-
coperirea avangardelor și generației pierdute, o
apetență, așadar, pentru altfel de rădăcini, ale ge-
nerației beat și a culturii anglo-saxone în general,
incluzând muzica acelor ani, producând ruptura
față de generațiile anterioare, aliniate la perspec-
tivele sau inspirate din literatura franceză. Exista
în Cenaclul de Luni o conștiință a apartenenței la
o contracultură, care cerea alinierea la o „nouă
sensibilitate” (Florin Iaru), a ceea ce peste Ocean
se alinia la proiecția postmodernistă, dar existau
și limite ale acestei producții, în acord cu menți-
unea (indirectă) a lui Cărtărescu, în lucrarea lui
Vakulovski: „Genul acesta de poezie a mers în anii
’80 și, după părerea mea, el s-a terminat în anii
’80” (p.243). Încercând să obțină eliberarea de ori-
ce formă de impunere, politica cenaclului a fost,
în primul rând, politica esteticului, dar tocmai
această nealiniere a determinat reacțiile dure din
Săptămâna și Luceafărul, atât la desantul colectiv
în paginile României literare (debutul s-a produs,
în majoritatea cazurilor, în revista CoCo), grație
mentorului Nicolae Manolescu, cât și la apariția
lucrărilor de debut colectiv Aer cu diamante, re-
spectiv Cinci. Textele lui Eugen Barbu, Corneliu
Vadim Tudor sau Artur Silvestri n-au făcut decât
să asigure un grad mai ridicat de vizibilitate a ti-
nerilor poeți lunediști.
Daniel Puia-Dumitrescu nu omite să ia în cal-
cul și aspectele negative, să caracterizeze, în urma
aplicării instrumentelor de cercetare, „eroii” pro-
iectului optzecist. Nu sunt trecute cu vederea nici
neglijența lunediștilor și a lui Nicolae Manolescu
în a păstra o arhivă a cenaclului, nici ieșirile su-
biective și capricioase ale lui Iaru, în ciuda spi-
ritului mediator al lui Manolescu, nici preferin-
ța subiectivă a mentorului cenaclului pentru un
anumit tip de literatură: „el arăta doar că ceea ce
vine din cultura de limba engleză este mai bun
decât ce vine din cultura franceză” (p.313), dar, în
ansamblu, oricare dintre aceste proiecții subiecti-
ve nu s-au bucurat de mai mult decât simple ob-
servații, atâta vreme cât rolul grupării a fost unul
reformator, capital în evoluția literaturii române.
Daniel Puia-Dumitrescu are meritul de a se fi ra-
portat echilibrat și echidistant, obiectiv față de
gruparea literară pe care a studiat-o, propunând
un studiu complex, care permite anumite inter-
pretări inaccesibile în demersul cercetării oneste
a grupării lunediste fără acest demers valoros. O
istorie a Cenaclului de Luni devine, astfel, o verigă
necesară în proiecția viitoarelor studii de istorie
Dominika Morariu Din ciclul meMORARIUm (2017)
imprimare digitală, 19 x 7 cm
literare pe acea perioadă luminoasă din istoria
literaturii române, care a produs emulație și o
emanație de idei fertile, ca în cazul grupului de
la Brașov condus de Alexandru Mușina în baza
acelorași principii gravitând în jurul ideii de va-
loare și libertate de exprimare ca în cazul cena-
clului lunedist. O cercetare similară focalizată
pe cenaclul Universitas sau chiar pe cenaclul 19
de la Brașov, închis la intervenția muncitorului
Vasile Șelaru, devenit ulterior cunoscut nu doar
prin această acțiune, ci și prin cea de denigrare
din cadrul Dicționarului scriitorilor brașoveni și al
veleitarilor de la 1450 și până astăzi, ar fi utile în
intenția de a reconfigura o istorie obiectivă a lite-
raturii brașovene.
Note
1 Daniel Puia-Dumitrescu. (2015). O istorie
a Cenaclului de Luni. București: Editura Cartea
Românească. 460p.
2	„Universitatea București trebuia să dețină o revistă
studențească exemplară. De aceea, după ce a evoluat și
sub numele de Universitatea comunistă, dar și sub alte
denumiri, aceasta a ajuns la titulatura Convingeri co-
muniste”, notează Daniel Puia Dumitrescu (p.128), jus-
tificând, mai târziu, această libertate: „În redacția de la
Convingeri comuniste era o emulație de tineri studenți
pasionați de literatură” (p.427).
■
Dominika Morariu	Foc - 5 elemente (2022)
imprimare digitală, 20 x 20 cm
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
Pe șleau, adică
ce-i în gușă și-n căpușă
| Virgil Rațiu
Gavril Moldovan
Jurnal, vol. 6, 2021
După ce trec, zilele devin abstracte. Jurnal
6, 2021”, ca un avertisment pictural, în-
găduitor cu rosturile lumii, înscenează
Gavril Moldovan încă de pe coperta cărții (Editura
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021). Cu alte
cuvinte, cititor, să nu cumva să te aștepți la cine știe
ce dezvăluiri, nici la arheologii literare care să ducă
faima unor descoperiri ale autorului prin mărunta-
iele erelor lumii, nici la decodificări în rândul litera-
ților și culturnicilor din România, deși se referă la o
sumedenie de contemporani și în amintirea multor
scriitori mai cu seamă, care ne-au părăsit pe neaș-
teptate, pe care Gavril Moldovan îi regretă sincer.
Nu am citit/ văzut în viața mea - cum se ex-
primă unii luați cu pluta din juriile artistice de la
PRO-Tv - o atât de sinceră, descărnată destăinuire
și turnare de cenușă în cap, în zeci de rânduri scri-
se și date la citit înadins, spre luare aminte, cum
în JURNALELE încondeiate de Gavril Moldovan.
Iar atitudinea de dezbrăcare până la artere, până la
oase, până la meduza creierului nu este prezentă
numai în actualul JURNAL 6, jurnal de-a lungul
unui an cu note răzlețe, de zile după alte zile, ci și în
cele cinci anterioare, aidoma. Comentatori critici
de marcă ai jurnalelor sale, de la bun început, se
prindeau de cap analizând spusele-i, uimiți de goli-
ciunea sufletească expusă spre judecata ori oprobi-
ului public, chiar jenați de aspra-i, neîndurătoarea
autoflagelare, ridicat pe eșafodul lumii, ca un pe-
depsit al lui Dumnezeu, ca memorialiștii din închi-
sorile bestiale ce mărturisesc spășiți și cer iertare
celor cărora le-au făcut viață neagră în detenție sub
presiunea torturilor și-a barbariei torționarilor mi-
litarizați. Nebun de legat trebuie să fii să te așezi în
ipostaza încarceraților și să destăinui tot-tot despre
tine față de tine și familie, despre tine față în față cu
marele Dumnezeu (cu care Gavril M. dialoghează
polemic zi de zi, geamparând într-o continuă cear-
tă și trăncăneală argumentate), despre sine și foști
colegi de redacție (a lucrat la cotidianul de par-
tid județean „Ecoul” din Bistrița, azi „Răsunetul”,
unde a continuat travaliul de lucrător în presă până
la pensionare), mereu despre sine, despuiat în fața
confraților scriitori, a confraților artiști plastici.
Musai trebuie să recurg la câteva citate pentru
că nu e lesne de crezut depoziția autorului în fața
instanței civile și cerești închipuite de el. Mai întâi
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
despre propriul jurnal: „Eu scriu un jurnal meti-
culos în felul lui. Felul jurnalului meu este trist în
scopurile sale, amăgitor, nedat la fapte scandaloase.
(...) Jurnalul meu, un fel de lepturariu campestru,
asigură pădurii un trai mai liniștit, fără silvicutori
și tăietori de lemne. El răscolește izvoarele începu-
tului, așterne covoare pasului meu încălțat cu niște
ghete primite de la un pantofar (șuștăr) care face
parte din clasa muncitoare asemenea tatălui lui
Cornel Cotuțiu” (p.33). [Ajungând în acest punct
al scrierii trebuie făcută precizarea că din diaristica
lui Gavril Moldovan nu rezultă că ar avea ceva de
împărțit cu semeni ai săi, ci notează și argumentea-
ză numai, cu nume și prenume, motive întemeiate
pentru care atrage atenția unuia sau altuia, scrii-
tori, în genere, confrați de cărți ori jurnaliști, cei
din urmă foști colegi de redacții. În multe pagini
din jurnalele anterioare îl face cu ou și cu oțet pe
poetul și ziaristul Victor Știr, numai pentru moti-
vul că „devenise” - vorba vine, căuta omul un loc
de muncă! - condeier de presă la un cotidian local
în solda lui Emil Dreptate, fost lucrător securistic
pe vremea lui Ceau, dar și poet, care chipurile „pă-
zea” cenaclurile literare din B-N, fost în zile de mult
trecute directorul unui cotidian. La urma urmei,
imputarea ce i-o aduce confratelui său e mult exa-
gerată, e deja expirată și sună a abureală. Dar s-au
împăcat (v. p. 182), V.Ș. i-a lăsat o scrisoare în cu-
tia poștală, ca urmare G.M. declarându-l adevărat
prieten și om curat cinstit. Pe Olimpiu Nușfelean,
director al revistei Mișcarea Literară, îl face me-
reu pulbere întrucât în nu știu care împrejurare
i-a adresat vorbe jignitoare, nepotrivite și mai știu
eu ce, iar ofensatul așteaptă și azi scuze din partea
„violentului”. Un alt luat în colimar, tot pentru jig-
niri și vorbe grele adresate diaristului, este scriito-
rul Cornel Cotuțiu. G.M. nu își pune speranțe că
vreodată C.C. va deveni galant și va regreta cerân-
du-și scuze cuvenite în fața vreunui confrate căruia
i-a greșit. (Bașca, că vine vorba, și eu sunt pățit cu
alde C. Cotuțiu..., ca să vezi..., dar n-am luat sea-
ma; suntem ca apăcați.) Căci or mai fi și dincolo de
bistrițeni și beclenari, în diferite ipostaze relaționa-
re, datorate informației, intersectărilor, lecturilor
neîntrerupte ale autorului; vezi „cazul” Ruxandra
Cesereanu - Nicolae Manolescu (pp. 142-43) ori
despre Ioan Petru Culianu și Dumnezeu (p. 62) și
mulți alții. Oricum le-am lua, în viața de toate zilele
și nopțile doar sinceritatea și fraternitatea trium-
fează.]
Iată-l pe Gavril M. față în față cu Dumnezeu:
„Doamne, n-ai nici o rușine. În loc să păstrezi pen-
tru tine rușinea, mi-o dai și mie cu împrumut, ca să
mă compromiți, să mă descurajezi, să mă nimicești
de pe fața pământului, pentru că ție-ți place nimi-
cul, nimicnicia, neantul, frunzele care cad pe sub
copaci, pădurea fără copaci și aerul poluat. Dacă
m-ai iubi un pic, m-ai lăsa astăzi liber, să merg în
pădure, dar ai dat ceasul deșteptător coronavirusu-
lui și gerului de-afară pe care l-ai ațâțat sub formă
de viscol asupra mea. Am citit undeva că tu nu dai
omului mai mult necaz decât poate duce. Ei, aici ești
întra-devăr mare. Nu-l omori pe om dintr-odată, îl
torturezi îndelung. Îl chinui. Tu, Doamne, mă faci
mereu vinovat în fața mea, în fața altora că nu sunt
destul de talentat să scriu o poezie fulgerătoare...
Făcându-mă să-mi dau seama de toate astea, m-am
apucat de Jurnal, specie pe care o dezvolt multila-
teral. Dar nimic mai mult de-atât! Scriu jurnal cu
aprobarea ta cerească și mă cufund în sferele tale ca
Dante în Divina Comedie. Doamne, câte aș mai vrea
să-ți spun, dar și spusa asta depinde tot de tine. Nu
pot scăpa de tine oriunde m-aș duce. Aș vrea să spun
totul mai altcumva, mai eminescian, mai bacovian,
mai blagian, dar sămânța ce a încolțit din mine nu a
dat roada așteptată, fiind aruncată pe pământ sterp.
Asta tot cu voia ta s-a petrecut, pentru că tu ești au-
torul, arătorul, semănătorul, culegătorul, și-n cele
din urmă mâncătorul... de oameni” (p. 63).
Nici pe sine nu se descrie rozbombon: „...În ul-
timul timp nu prea mi-au ieșit fraze frumos curgă-
toare. N-am reușit să ating în scris acea stare emo-
tivă de care vorbea Sorin Lavric într-o cronică a sa
despre Jurnalul meu. De când mi-a zburat un text
și nu l-am mai putut recupera, bat pasul pe loc. Am
apăsat cu degetul pe o tastă interzisă și zbârrr! L-am
înjurat din nou cumplit pe Bill Gates...” (p. 184).
„Am mers noaptea prin codru cu lanterna aprinsă,
dar ursul nu s-a prezentat la înfățișarea cu mine.
Am poposit lângă izvoare și am luat din codru toa-
tă smerenia unei crenguțe neocrotite de lege. Legile
sunt pentru proști, mi-a șoptit bufnița de alături.
Gavrilor, nu te băga în literatură. Singurul tău no-
roc este că jurnalul nu este literatură. Dar atunci
ce mama dracului e? Păi, vezi, la Mircea Zaciu aia
e literatură, început de proză, veleități de analist
psiholog. El ți-a fost profesor, dar nu te-a învățat
bine. Rătăcești prin literatură cu sacul pe umeri ca
țăranii care merg să adune buruieni pentru porci.
Jurnalul trebuie să fie jurnal. Adică să se investească
în el toată scurgerea de timp de la răsăritul la apu-
sul soarelui, faptele petrecute în acest interval cos-
mic și toată răutatea oamenilor care se bucură că
trăiesc în acest spațiu de timp. Căci nu există spațiu
separat de timp” (p. 185). Și despre apariția sa pe
pâmânt, nefericit, mereu încruntat, mereu supărat
te miri pe cine: „Eram invidios pe acul busolei că
arată mereu nordul. Eu nu puteam arăta nimic.
Furam argintul viu din termometre și mă spălam
cu el pe dinți. Aveam dinți lucioși. (...) Oamenii mă
agasau. Nu puteam suporta încrederea lor în viață,
optimismul lor înnăscut. Minciunile lor nesfârșite.
În mine nu era nimic înnăscut. Eu mereu așteptam
să se nască ceva din mine. Dar degeaba!” (p. 201).
Dacă zic despre Gavril Moldovan, ca diarist, că
are stil va trebui să și definesc, și demonstrez. Unic
în felul de a-și ghepăna bucuriile și jalea, nu puține,
adesea șarjând, atinge corzi de violancel, scriind/
compunând o sonată solo pe zeci de pagini fără să
repete undeva armonii și contrapuncte marcante.
Însoțită doar de reluări ale unor teme profunde ca
în marile opere muzicale și, de ce nu, literare con-
temporane. Nota zece.
■
30
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
cărți în actualitate
Un mesaj al martirilor
■ Irina Lazăr
Gabor Istvan Ordog
Beat Dinner
Traducere în limba română de Attila F. Balazs
Iași, Ed. Tipo Moldova, 2021
Gabor Istvan Ordog, originar din Sfântu
Gheorghe, județul Covasna, este un poet
care abia acum se face cunoscut și în lim-
ba română; palmaresul său include cărți apăru-
te anterior prezentului volum, două volume de
poezii scrise în limba maghiară - Beatvacsora
Valogatott Versek (Editura Tortoma, Baraolt,
2013, Covasna) și Lehetne Szerelem a Dal mint
Vers, Beat, Psy-beat Versek, apărută în Ungaria
în anul 2021. Prezentul volum, Beat Dinner,
reprezintă traducerea cărții Lehetne Szerelem a
Dal mint Vers, Beat, Psy-beat Versek, de către
consacratul poet și traducător Attila F. Balazs,
versuri psy-beat, și care conform spuselor sale
ar îngloba și versurile cuprinse în cartea publi-
cată în 2013.
Beat Dinner este un volum asumat al stilu-
lui generației Beat, mai ales în prima sa par-
te, compus din patru secțiuni (Beat Dinner,
Geometria purității, Miracolul nașterii, Axiome)
și înglobând, firește, teme ale societății con-
temporane și amprenta personală a autoru-
lui. Generația Beat (cea a rebelilor) este așa
cum se știe caracteristică pentru anii '50-'60
în America (San Francisco, mai ales), printre
exponenții săi de frunte numărându-se scrii-
torii Allen Ginsberg, Jack Kerouac, William S.
Burroughs, Peter Orlovski etc. Artiștii beatnici
americani s-au definit într-o direcție a libertă-
ții absolute, non-violenței, a ritmului (blues și
jazz), experimentului și avantgardei. În cartea
sa, care se bucură de ilustrațiile în stil abstract
ori impresionist/figurativ ale artistului contem-
poran Ramon Grosos, Gabor Istvan Ordog re-
învie acest suflu al libertății într-un stil specific
identității sale. Cartea se deschide cu un poem,
Cina unui beatnik, care aduce aminte cumva
de Allen Ginsberg, urmat de Note de călătorie,
unde putem regăsi un motivul al drumului, om-
niprezent la Jack Kerouac, de exemplu. Patosul
declamativ din poemul Cina unui beatnik se
răsfrânge asupra unui Cluj unde Gabor Istvan
Ordog a trăit un timp și care a devenit un fel
de „vis american” al prezentului. Poemul are un
stil spumos, amărui: „[...] Mă uit la tine, orașul
meu, Cluj/ Scena iubirilor mele/ Tabăra celor
fără glas, așteptând/ o formă a rezultatului fi-
nal,/ În cele din urmă, pleacă într-o cârciumă/
din centru și se îmbată prostește,/ dă cu picio-
rul în fund durerii cuiva,/ și hai mai departe./
Mă uit la tine, orașul meu, Cluj./ Scena iubirilor
mele./ Parcul central unde te-ai culcat cu câteva
fete,/ și ai rămas acolo până în zori... [...] Mă uit
la tine, orașul meu, Cluj./ Scena iubirilor mele./
Ucigașul de alături. Ucigașul de alături,/ stră-
in. Anonimul./ Case anonime, orașul anonim...
Scena viselor care se ascund/ în spatele ecra-
nelor cinematografice, Titanic, cu aspect colo-
rat schimbător,/ aștept la mai bine”. După acest
intro în forță, în stilul „Howl” (celebrul poem
al lui Allen Ginsberg) urmează un alt poem de
mari dimensiuni, Note de călătorie, format din
mai multe episoade, unde Gabor Istvan Ordog
își expune crezul personal și poetic: „Meditez,/
nu pot dormi atât de constantă e greața/ subter-
fugiul întins [...] Mă holbez la mine în oglindă/
sunt făptuitorul și fapta nefăptuită, parfumul/
persistent [...] Sunt unul dintre voi,/ căutând
calea dintre plăcere și corectitudine,/ votând
pentru miracolele/ care ne vor salva,/ pe dru-
mul spre necunoscut ori lângă...”. În același
timp, putem regăsi aici aserțiuni filozofice cu
care autorul intră în rezonanță - „Dumnezeu e
mort”, „exiști pentru lucruri care nu există/ ai
luminat cea mai simplă relație”; de altfel se pot
ghici pe parcursul întregii cărți ecouri filozofi-
ce, mai ales din scrierile lui Mircea Eliade, Emil
Cioran și Hamvas Bela (scriitor, filozof și critic
social maghiar nu prea cunoscut în momentul
de față în România).
Un alt lucru care transpare din versurile lui
Gabor Istvan Ordog este acela al nevoii apar-
tenenței la țară, paradoxal pe linia revoltei lui
Cioran, filozoful care s-a vrut la un moment dat
a fi fără țară. Gabor Istvan Ordog ne vorbește
despre strămoșii săi, „...care sunt în permanență
pe drum/ care au trecut de pe trotuarul umed/
în viața de apoi în continuă schimbare,/ predi-
când cuvântul lui Dumnezeu,/ despre prezența
eternă a istoriei...”, pentru ca la un moment dat
să declare: „Sunt supărat pe tine pentru că/ nu
vorbești cu mine, țara mea” (poemul Note de
călătorie).
După aceste două poeme de mari dimensiuni,
urmează o serie într-un stil minimalist, în care
sunt expuse mai ales sentimentul înstrăinării,
cel al pierderii într-o societate supertehnologi-
zată și orientată spre câștig și consumerism, ne-
voia unei revoluții spirituale, întoarcerea spre
natură. Peisajul se golește treptat, devine auster,
omul se pierde în anonimitate, rămânând doar
un Crucificat: „Goală,/ Poate o/ Cameră albă/
Ceva...”, continuând câteva pagini mai înco-
lo: „Incertitudine/ El e./ Pe cruce cu capul în
jos/ Agonie/ Dumnezeu a fost în stare teribilă/
Când l-a creat pe om” [.]. Acest fel de crucifi-
care ne duce cu gândul la Sfântul Petru care s-a
considerat nevrednic de a fi crucificat precum
Iisus Hristos și a cerut să fie așezat cu capul în
jos. Cele două secțiuni de mai mici dimensiuni
care urmează, Geometria purității și Miracolul
nașterii, fac trimitere de asemenea la simbolis-
tica creștină, alături de neantul cioranian. De
altfel, Apocalipsa e văzută ca o absență a crucii,
absența suferinței duce la neant și nu la plăcere
sau fericire, așa cum ne-am aștepta. Lipsa unei
oglindiri te face să te întorci la tine însuți: [.]
„când vocea nu găsește ascultătorul/ când ima-
ginea/ nu găsește vizualizatorul/ când gândul/
nu-l poate găsi pe gânditor/ în cel mai bun caz:
autoportret”.
Gabor Istvan Ordog este un gânditor-poet,
el încearcă să descifreze prin coordonate spiri-
tuale existența, fiind conștient de multitudinea
perceptibilă sau imperceptibilă în care aceasta
se poate manifesta. Dincolo de depresie sau
singurătate ori suferință, reușește cumva cu
ajutorul poeziei, să meargă mai departe, este
un entuziast măcinat de îndoieli, pe care le aș-
terne pe hârtie. Cuvântul este însă asemenea
unei zăpezi de primăvară: „Zăpada de primă-
vară/ nescrisă încă/ a Tatălui nostru/ E atât de
departe, atât de aproape,/ Încât faptele și ima-
ginațiile se estompează...”. Axiomele din a patra
secțiune a cărții vin să completeze sau poate să
clarifice niște lucruri, în mod paradoxal, cartea
se încheie cu aceste poeme foarte scurte, con-
centrate, pornind de la cele de mari dimensiuni
de la început. Înclin să cred că dincolo de sti-
lizări, aici este chiar esența a ceea ce vrea să ne
transmită Gabor Istvan Ordog - în sens spiri-
tual. Din colecția de axiome din ultimul capitol,
redau Axioma 4: „Mesajul martirilor/ De pe o
cruce/ Ori de lângă o bere”.
■
Dominika Morariu	Happy day (2022), imprimare digitală, 20 x 100 cm
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
31
teatru
PARACLISERUL sorescian -
un HAMLET al RE-SACRALIZĂRII
la TDR!
■ Eugen Cojocaru
După aventura nefericită de la Teatrul
Odeon, acum un exemplu care demon-
strează că un regizor bun e garanția
uneri montări reușite prin capacitatea sa cul-
tural-spirituală de a potența textul și de a alege
actorul potrivit. Piesa e simbolism modern-ro-
mantic ca decodare și radiografiere a (non)uma-
nității din anul apariției, însă acum, paradoxal
după victoria capitalismului (sălbatic), e mult
mai rău! După 1990 au fost câțiva Paracliseri -
teatru radiofonic: George Constantin (1990) și
Marcel Iureș (2020), Damian Crâșmaru (TNB,
1996), Valeriu Dogaru (TN Craiova, 2010),
Daniel Cergă (TD Petroșani, 2020), Silvian
Vâlcu (Odeon, 2022). E o dramă în trei tablo-
uri și nimic în comun (tematică, personaje) cu
celelalte, liantul fiind marile etape ale omului.
Însuși autorul își definește stilul în subtitlul
volumul de copii (1966) Unde fugim de-aca-
să?: Aproape teatru, aproape poeme, aproape
povești. Subiectul e tragedia artistului consi-
derându-se, modest, un „aprinzător de lumă-
nări / lumină” care nu lasă posterității decât
„vorbe pe pereți.” Sorescu „intră” și în actual cu
Există nervi, în istoric: A treia țeapă și Răceala
sau comedia Vărul Shakespeare pline de ironie
cathartică. Paracliserul lui Marin Sorescu do-
rește să salveze Umanitatea. George Constantin
și Marcel Iureș sunt prea declamativ-distanți,
Silvian Vâlcu (se) joacă accentuat miștocăresc
(„hibă” regizorală), iar Daniel Cergă reușeș-
te un elevat poetic-melancolic fără speranță
abandonând catedrala (societatea) ruinată și
viitorul în montarea tânărului Radu Tudosie
(Petroșani) sprijinit și de excelenta scenografie
a Vilhelminei Kuron Bekesi.
La regizorul Marcel Țop (Teatrul
Dramaturgilor Români, 2022) eroul constru-
iește o nouă biserică din pietre găsite cărora
le conferă sacralitate și vechime (afumându-le
cu lumânări) afirmând că Vom putea să ne sal-
văm... catedrala noastră cea mai mare, impor-
tantă, generoasă și încă vie, Pământul... pe unul
dintre textele cele mai complexe, metaforice și...
mai puțin montate din dramaturgia autohtonă.
Scenografia Ancăi Cernea e ingenios-simplă
- în față: o mică grămadă de pietre, un scaun
țărănesc cu trei picioare, câteva lumânări; la ca.
2m o perdea semi-transparentă (va funcționa ca
prim „ecran” ce ascunde un spațiu mai mare ter-
minat cu a doua pânză și câteva pietre de teme-
lie simbolizând începutul. Deschidere cu Maria
Tănase / Draga neichii în timp ce Paracliserul /
Claudiu Bleonț se roagă, vorbește și se compor-
tă oltenește - omagiu adus oamenilor renumitei
regiuni. E un joc inteligent cu „perdeaua” trans-
parentă din față și fundalul „dublând” umbrele
și oferind sugestive simboluri ale profundității:
acel „dincolo” de Vălul superficial material al
lui Isis, ca Ideile din celebra Peștera Adevărului
platoniciană. O pădure încă intactă, peisaje
deșertice cu copaci uscați, firmamentul celest,
tabloul votiv central / Voroneț cu îngeri biblici
și ai neamului românesc... Paracliserul e imagi-
nat îmbrăcat cu un hanorac cenușiu cu glugă,
cu o pereche de blugi rupți, murdari de moloz...
fumul de care vorbește e sacralitatea. oamenii
îl disprețuiau, el, construindu-și biserica din re-
sturile ei, avea tăria să îi iubească în continu-
are. devenise înțelept, unora le părea nebun,
mărturisește Marcel Țop, lui Claudiu Bleonț, în
mesajul din 19.12.2021.
Excelentă ideea Lumânării de 1,5m, care
devine personaj-sceptru (ca un părinte al bise-
ricii din creștinismul timpuriu adevărat și sin-
cer) al acestui Episcop al Speranței și Renașterii
Spirituale. Icoanele lipsesc, doar rame goale:
nu mai sunt oameni cu credință. Paracliserul e
un ales: Dumnezeu mi-a făcut semn discret pe
sub cer, ca un fulger! Gestul din Capela Sixtină
motivează trecerile cathartice prin toată gama
de emoții și sentimente, când delicat sau furios,
când gânditor ori impulsiv, uneori vesel, trist
și deprimat-disperat. O impresionantă dare de
seamă la Starea Umanității, un mega-discurs
hamletian al unui Claudiu Bleonț „dez-lăn-
țuit” artistic și inspirațional intrând în esența
IDENTITĂȚI la Cluj
■ Alexandru Jurcan
Ediția a XI-a a Întâlnirilor Internaționale
de la Cluj a ales o temă plurală: Identități,
pentru cele cinci zile de întâlniri festive (28
septembrie-2 octombrie 2022). Spectacole, mese
rotunde, dezbateri, conferințe, reflecție și dialog
- totul într-o efervescență creatoare și creativă,
în spațiul magic al Teatrului Național din Cluj.
Deoarece văzusem aproape toate spectacolele
jucate aici (despre care am scris cronici), m-am
orientat spre a-mi completa „golurile”.
La Muzeul de Artă am asistat la un spectacol-lec-
tură emoționant și frisonant deopotrivă, prin tema
războiului din Ucraina: Sindromul supraviețuitoru-
lui de Andrii Bondarenko, regizat de Ștefana Pop-
Curșeu. Au jucat actorii Mihai-Florian Nițu (un
actor în ascensiune, cu o frazare de invidiat, care a
transmis o revoltă fulminantă la adresa războiului)
și Silvius Iorga, cu contribuția lui de mim verifi-
cat, ilustrând și completând mesajul incandescent.
Exact, când războiul e în preajma ta, toate priorită-
țile se estompează, visele devin coșmaruri, agenda
cotidiană e inutilă. După spectacol a urmat o masă
rotundă (Teatrul în situații-limită), cu participarea
autorilor ucraineni.
Conferința susținută de Matei Vișniec
(Scrierea dramatică și motivațiile autorilor
și adâncimea fiecărui cuvânt cu o dăruire și
profunzime care aduc textul și interpretarea
la nebănuite reverberații de rară profunzi-
me spirituală cu amețitoare ruperi de ritm și
stări emoționale, făcându-l să „explodeze” ca
niciodată înainte! Nu e de mirare că picurii
de transpirație scaldă permanent fața acestui
Hamlet post-modern care nu ține în mână cra-
niul Bufonului Yorick deplângând deșertăciu-
nea vieții, ci întreaga Omenire desacralizată și
fără valori umane. Nu e un spectacol, ci o spi-
rituală inițiere de o șocant-profundă empatie!
Laurence Olivier l-a văzut romantic-visător
(ecranizare, 1948) Richard Burton modern iro-
nic-detașat (Broadway, 1964) punând accent pe
atmosfera generală și generată, pe când Claudiu
Bleonț crează un Big Bang cathartic-participa-
tiv emoțional cu fiecare cuvânt, cu fiecare res-
pirație ori tăcere pline de sensuri într-un incre-
dibil imens tur de forță de peste o oră! Și ne
luminează: Minunile sunt primite sus, dacă sunt
în slujba unei idei mărețe! E ceea ce ne dăru-
iește, într-un moment astral al teatrului, un ac-
tor de excepție. Finale maiestuoso cu portretrul
blândului Marin Sorescu tronând pe „primul
Văl al lui Isis” cu melodia Mărine, Mărine - ar-
tistul de excepție îi face o plecăciune, apoi joacă
oltenește, cu aceeași patimă. Perfecte și muzica
/ Marcel Țop, video multi-media de Sebastian
Gherman și regia tehnică / Bogdan Vladu.
Publicul a izbucnit în aplauze și ovați, s-a ri-
dicat extrem impresionat în picioare cu debor-
dantă sinceritate (nu des trăita amabiltate de
operetă!) și admirație care a durat minute în șir,
încununate cu o mică horă spontană a celor din
primul rând cu marele actor în mijloc.
■
contemporani) a fost urmată de prezentarea an-
tologiei Plays from Romania. Dramaturgies of
Subversion de Jozefina Komporaly. Discursul-
confesiune rostit de Vișniec nu plictisește nicio
clipă. Interesante reflecțiile despre hazard în pro-
fesie și viața particulară. Acele întâlniri inopina-
te, fortuite, marcante, care schimbă traiectorii și
destine. Afirmă că „și teatrul este o aventură, în
sensul nobil, al imprevizibilului care dă buzna
peste tine și-ți schimbă traiectoria, îți modifică
percepția și prioritățile, te face să descoperi în
tine resurse nebănuite”.
La Studio Euphorion au avut loc diverse lan-
sări de carte: Teatru ca rezistență. Oameni de tea-
tru în arhivele Securității de Cristina Modreanu,
Caragiale vizionarul de Alexa Visarion, Să nu
privești înapoi. Comunism, dramaturgie, soci-
etate (volum coordonat de Liviu Malița). Au
prezentat Ion Bogdan Lefter, Anca Hațiegan,
Cristina Modreanu. Conferința susținută de
George Banu (Teatrul în război și politica) a fost
urmată de prezentarea cărților sale Obiecte răni-
te și Povestirile lui Horatio. George Banu consta-
tă dificultatea reprezentării războiului în teatru,
comparativ cu posibilitățile multiple pe care le
are filmul la dispoziție.
32
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
showmustgoon
Cum cântă Trahanache și Dandanache?
Extrem de bine, în spectacolul-concert de Ada
Milea - O scrisoare pierdută în concert. Ada e
infatigabilă, inventivă, surprinzătoare, bazân-
du-se pe o echipă sudată în luptele cu Chirița
și nu numai. Vedem altfel O scrisoare pierdută,
acum, la 170 de ani de la nașterea inimitabilului
Caragiale? „Alte măști, aceeași piesă/ alte guri,
aceeași gamă” (Eminescu, desigur). Mai există
încă la anumite persoane o reticență nejustifi-
cată față de propuneri scenice inedite, originale.
Aceeași licoare în alt pahar. Care să păstreze ide-
ea „simț enorm și văz monstruos”, cum îi plăcea
lui Caragiale să afirme, iar mai apoi se exprima
elegant despre creație, despre „a apuca din haosul
enorm elemente brute, a le topi împreună și a le
turna într-o formăm aceasta e puterea artistului”.
Care putere se numește talent, iar Ada Milea îl
are din plin.
Un spectacol dinamic, surprinzător: Crimă
cu pistol și bile de Horia Gârbea, în regia lui
Emanuel Petran. Despre Horia Gârbea știm, de-
sigur, că e un talent eruptiv. Piesa de față e una
necesară, ancorată în realitate, bine ambalată în
comic noir și policier. Justiție, adevăr, minciu-
nă, fake news, ambiguități, „fluidizarea speței”,
spiritul distilat al lui Caragiale, dosare, faună pi-
torească, limbaj colorat, uneori argotic (mierlit,
șpagă, Belzebulă) - totul în contrast cu motto-ul
scenariului în 22 de părți: pereat mundus, fiat jus-
titia. Învinuitul Cicerone intră într-un carusel al
manipulării, în demență kafkiană. Nimeni nu-l
crede. Banii cumpără orice. Dialogurile se suc-
ced în tribulații rapide. Oricum, Cicerone va fi
achitat, ca urmare a „neîntrunirii condițiilor pre-
văzute în articolul...”. Desigur, marea revelație
rămâne Irina Wintze, care joacă toate rolurile fe-
minine: polițista, procuroarea, avocata, soția în-
vinuitului, soția victimei, soacra victimei, mama
învinuitului, soacra învinuitului, judecătoarele 1,
2, 3. Incredibil, nu? Știam că Irina e o actriță de
excepție, dar acum ce să mai spunem după acest
maraton de interpretare? Magie curată!
Despre celelalte spectacole ale Naționalului
din Cluj am scris în revista Tribuna la vremea
premierei lor (O noapte furtunoasă, Trei surori,
Nu mai ține linia ocupată, Lacrimile amare ale
Petrei Von Kant). Aceste „Întâlniri” înseamnă,
mai ales, a invita la Cluj personalități din lumea
teatrului, care să aprecieze/savureze spectaco-
lele clujene. Mereu voi reciti spusele lui Camus:
„Pentru a trăi în autenticitate, jucați teatru!
Doar în teatru regăsim o prietenie și o aventură
colectivă”.
■
Dominika Morariu Din ciclul meMORARIUm (2017)
imprimare digitală, 15 x 16 cm
Ce a mai rămas din timp (I)
■ Oana Pughineanu
Omare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase,
maronii, cu pești care le mimetizează, se
zăresc de pe plajă sau de pe faleza înal-
tă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își
capătă culoarea de smarald, acoperind fondul
mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne
devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele
vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții
lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași mi-
limetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde
se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect
echipați pentru scufundări, cu măști, respirator
și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la
o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o
povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de
evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât
suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai
ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, for-
ța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu
atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un
erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea
în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu
de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se pe-
trece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o
jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola
de paste și salata de fructe pe genunchi privind
mulțumiți spre orizont.
Între timp doamnele rămân în același loc.
Dramele familiare sunt povestite și repovestite
ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâm-
plări, sunt bucăți de mitologie avide de noi tru-
puri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un
singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în
când doamnele se uită la ceasul waterproof cu
un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus
aminte de ceva de făcut. Totul durează o secun-
dă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile
mitologice ca într-o criză de dulce somnambu-
lism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca
o neplăcută conectare la „principiul realității”, la
„lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și
în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguran-
ță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest
mic obiect care a făcut din timp un mecanism
care reglează timpul ca „formă a intuiției inte-
rioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini
stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul.
Primele cadrane solare au fost percepute ca „odi-
oase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca
zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit pri-
mul orele și - da - pe cel care a adus primul ca-
dran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de
mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram
un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran
solar - de departe cel mai bun și cel mai sincer
în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeau-
na când să mănânc - mai puțin atunci când nu
aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș
avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când
soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea
noastră este atât de înțesată cu cadrane solare,
încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră
la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi,
ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai
incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vi-
tale pentru tranzacții financiare pe care oamenii
nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955
avea o abatere de o secundă la trei sute de ani.
Până în anii ,80, ceasurile atomice NLP (National
Physical Laboratory, Laboratorul Național de
Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o
abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele
care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu
numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o
secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste
dispozitive sunt imprecise în comparație cu ur-
mătoarea generație de ceasuri atomice pe care le
proiectează oamenii de știință și tehnicienii din
zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă
(în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de
ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611,
„era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum
„marcajele temporale au o precizie de o milioni-
me de secundă”, iar „unele companii au ajuns să
facă tranzacții pe piețele financiare la intervale
de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp.
O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri,
Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequen-
cy trading) își doresc să dețină cele mai rapide
tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate
de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru
conștiința umană. Până când mitologicele doam-
ne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1
000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea
realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă
acest lucru nu se petrece este datorită faptului
că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum
explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în
timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor.
„Dacă caut pe Google ceva de interes comercial,
vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă
de socializare, ceea ce se declanșează este o licita-
ție, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre
aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că
fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în
care algoritmii pot avea până la o zecime de se-
cundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate,
pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu
se caracterizează prin cursa de viteză extremă în-
tâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngri-
jorare în publicitatea digitală - cum ar fi colecta-
rea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite”
(How to make money in nanoseconds, Donald
MacKenzie).
Lumea HFT este nu doar imposibil de perce-
put, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la
care foarte puțini au acces, doar cei care își per-
mit milioanele necesare menținerii și dezvoltării
tehnologiei high speed, adică doar celor care își
permit să practice un război al mașinăriilor în
care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile
creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmi-
țează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt de-
parte de a fi „bune” sau „sincere” precum era sto-
macul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de
mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici
și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând
timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea
sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe
telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualiza-
te, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate
de adaptare.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
33
arte
Despre perfecțiune
■ Ana Amelia Dincă
Valentin Tănase
Pictura lui Valentin Tănase se află sub sem-
nul timpului, „care fuge fără să se mai în-
toarcă”, în spatele acestei sintagme aflân-
du-se iubirea, visul, marea și un dat supranatural,
„Demiurgul”, care se suprapune peste spiritul
artistului și peste gândirea sa. Demersul lui
Valentin Tănase atrage atenția în ceea ce priveș-
te erudiția, grija pentru structura compoziționa-
lă cu toate secretele ei, pentru desen și culoare,
pentru studii de miologie și proporții, pentru
vechii maeștri și secolele de artă de dinaintea sa,
pentru idei care au străbătut conștiința omului,
inspirate din Biblie sau din labirinturile emoției
umane. Iată un artist care menține datele spiri-
tului academic într-o abordare figurativă, baro-
cizantă, prin mister și prin scenografiile create,
încărcate de alegorii și de trimiteri mitologice,
legende, peste care se suprapune imaginația ar-
tistului, suprarealistă, documentată, păstrând cu
sfințenie forma. Așa se întâmplă în „Geometria
cuplului primordial” sau „Cercul iubirii”, care
vorbesc despre armonia totală a lumii, despre
universalitate și perfecțiune. Tendința sa supra-
realistă, dominată de cai, clepsidre, coloane, ca-
valeri, instrumente muzicale, de întinderea apei
și păsări albe, este supusă alăturării masculin/fe-
minin și iubirii nemărginite, absolute, vitale. În
redarea acestor trasee morfologice observăm cu
ușurință faptul că Valentin Tănase ține la mare
preț modelul de atelier. Chiar dacă acesta este
un portret sau un corp uman unde descoperim
plasticitate, racursiuri și conturul calculat ști-
ințific al anatomiei omului și calului, primează
atenția pentru un desen prețios, cursiv, acade-
mic. „Studiu de proporții” și „Studiu de nud”
sunt doar simple exerciții ale artistului pentru
amplele sale compoziții, care abundă de perso-
naje și care sunt numeroase în opera sa. Acestea
sunt completate cu o idee biblică, „Geneza”, re-
luată la nivel simbolic sub diferite aspecte, iar
sub identitatea ei stau evocări ale Edenului, ale
Fugit irreparabile tempus, ulei pe pânză, 60 x 80 cm
puterii noastre de a închide ochii și a vedea că
frumusețea adevărată și energiile pozitive se află
în daimonul nostru interior și nu în afara lui.
Dumnezeu, ca reflex al transcendenței, și femeia,
prin intermediul căreia artistul are acces la acest
Valentin Tănase
Carnaval la Veneția. Soția artistului, ulei pe pânză, 90 x 70 cm
cosmos, sunt inseparabili. Devenite paradigmă a
picturii lui Valentin Tănase, elementele discur-
sului său iau în calcul creația supranaturală, pe
care o recunoaștem în liniștea mării, în evocarea
sfinților noștri bizantini, în ideea de cuplu a cărei
metamorfoză se regăsește în toate manifestările
naturii, în „omul vitruvian”, în puterea și bună-
voința astrelor. Din esența divinității provine și
entitatea contradictorie a lumii, femeia, pe care
artistul o absolutizează și o face dominantă în
opera sa. Aflată sub semnul muzei eterne, soția
Claudia Tănase, al cărei chip poate cu ușurință
să fie recunoscut în „Cele 7 arte” sau în alegoriile
anotimpurilor, este reprezentată în ambianța di-
feritelor simboluri și epoci, fiind idealul de fru-
musețe feminină, care străbate pictura artistului,
însoțindu-i viața și deceniile de creație. Portretul
ei nu exclude din pictura sa alte psihologii, care
evocă o anumită persoană sau definește supra-
realist omul, prezent în toate compozițiile, fie
că aparține figurii întregi, fie că este bust sau
chip propriu-zis ori o reprezentare colectivă,
transmițând un mesaj sau o idee argumentată
și teoretic, și vizual. „Autoportretul de tinere-
țe”, dar și alte autoreprezentări definite sub aura
diferitelor transfigurări ale ființei sale, denotă
un artist complet, a cărei fantezie creatoare este
inepuizabilă. „Închide ochii și vezi”, „În ochiul
palmei” sunt lucrări marcante pentru puterea
noastră de adaptare și renaștere. Fiecare lucarare
a lui Valentin Tănase poate provoca în jurul ei
multe discuții corelate cu date ale istoriei cultu-
rii, dar dincolo de acestea, pictorul, graficianul
și sculptorul simte și vede universul prin toți po-
rii ființei sale, ceea ce observă cu ochii deschiși,
fiind efectul a ceea ce generează ochii minții.
■
34
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
Urmare din pagina 36
Grădinile unui lirism
intrinsec
și Artă Aplicată din Serbia) și SULUV. Participă
la numeroase expoziții de grup - peste două
sute -, dar îi sunt apreciate la superlativ și cele
douăzeci și una de personale. Sunt realmente
numeroase premiile și distincțiile pe care le
va primi acasă și în străinătate, realitate ce îmi
impune o selecție drastică. Voi reține de aceas-
tă dată doar cateva: 2022 - Premiul Juriului la
Salonul Internațional al Profesorilor de Arte
Vizuale, Iași; 2019 - Premiu Special, la a X-a
Trienală de Grafică din Bitolia (Macedonia
de Nord); Premiul pentru cea mai inventivă
lucrare la „Expoziția cutiilor”, Galeria Mică,
ULUPUDS, Belgrad (Serbia); 2018 - Premiu
de Achizitie acordat de Ministerulul Culturii al
Republicii Serbia, Graphic collective, Expoziție
de Grafică mica, Belgrad (Serbia); 2014 și 2016
- Premii la Bienala Internațională de minia-
tură, Vonyarcvashegy (Ungaria); Diplomă de
Onoare, a 47-a Ediție a expoziției „Penița de
Aur”, Belgrad (Serbia); 2000 - Premiu Special
al Academiei de Artă din Pisa (Italia); 1999
Dominika Morariu	Full of Emptines (2021), instalație
- Semifinalistă la Bienala de Grafică Mică și
Pictură la Academia de Artă din Pisa (Italy);
1989 - Premiu pentru pictură al Academiei de
Artă din Novi Sad (Serbia).
Nu cunosc dacă există la mulți dintre ar-
tiștii vizuali disponibilitatea totală de a înre-
gistra pulsațiile infinitezimalului în structuri
de o senzualitate cu adevărat aparte, așa cum
Dominika Morariu	Diferența dintre pierdut și găsit (2022), imprimare digitală, 74 x 68 cm
reușește artista în discuție. Dominika Morariu
privește cu ochii larg deschiși la atemporalita-
tea lumii dintâi, încercând să o ancoreze pentru
încă o dată în spațiul propriilor certitudini. Deși
secvențele grafice par mai degrabă niște probe
așezate sub lentila unui microscop, avem de-a
face cu un univers translucid, chiar luminos,
populat de inflorescențe aurii, ce personal îmi
aduc aminte de tonurile cromatice ale Sultanei
Maitec. „Călătoria prin timp” presupune nu
doar simpla întoarcere, ci regresia către o altă
condiție, prag superior, întrucât admite un joc
purtat pe foc și apă. Dintre aceste elemente se
întrevede o terra nova, un spațiu populat tonic,
din care decepția, dezamăgirea și izolarea sunt
tustrele alungate din credința că omul își întâl-
nește în sfârșit destinul. Tot acest edificiu pe care
Dominika Morariu îl construiește capătă forță
grație unor cicluri (precum „Pieta”, „Reflecție
inversă” ori „meMORARIUm”) ce îi permit ar-
tistei exerciții de introspecție. Universul-ierbar
căruia îi conferă formă adăpostește simboluri
resemantizate și forme geometrice convergente,
acestea oferind sugestia unei mecanici secrete ce
urcă dinspre „alchimiile” Renașterii. Îndăznesc
să spun că arta Dominikăi Morariu conferă at-
mosferei create și o dimensiune moralizatoare,
deoarece receptorul este invitat în mod activ la
acest „Dialog între lumi”; mai mult, „Flacăra
interioară” ori jocurile poetico-picturale des-
fășoară marea poveste a universurilor tu-eu co-
nectate în proximitatea Divinului. Fără a com-
plica inutil, Grădina artistei e varianta spațiului
edenic, un imaginar al naturii care celebrează
frumusețea vieții, sigilată în „Amintire” - arte-
fact cu adevărat impresionant!
Tehnicile artistice sunt laborioase și mizează
pe multistrat: tainele lucrărilor se cer a fi cer-
cetate detectivistic, din unghiuri diferite și cu
instrumentarul specialistului. Fragmente de
texte și cifre-simbol, linii-siluetă și umbre de
plan secund trebuie desprinse cu grijă și dis-
cernământ pentru că actul „lecturii” provoacă
în oglindă procesul de restaurare. În mod cert,
sunt realmente încântat de maniera de expri-
mare a inefabilului convertit în certitudine,
de faptul că stilul Dominikăi Morariu aduce
în prim plan un imaginar coerent (dar și vag
fantastic!) ce reunește lumi extrem-personale,
încărcate adesea de un lirism intrinsec.
■
TRIBUNA • NR. 485 • 16-30 noiembrie 2022
35
sumar
opinii
Alexandru Sfârlea
„Așa îți e ție dat,
să te terorizezi singur?”	2
editorial
Mircea Arman
Andrei Marga - Filosofia lui Habermas	3
filosofie
Viorel Igna
Exercițiile spirituale, o terapie filosofică
de inspirație stoico-platonică (I)	4
Vasile Zecheru
Philosophia mirabilis (I)	7
Isabela Vasiliu-Scraba
„Chintesența” Trăirismului inițiat de Nae lonescu (II)	9
diagnoze
Andrei Marga
Aluviunile Marii Resetări	12
eseu
Christian Crăciun
Provincia gândirii	14
Iulian Cătălui
Realismul magic latinoamerican și universal:
perspective literare și filosofice (I)	15
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie
din București (XXI)	18
in memoriam
Marin Iancu
Eugen Simion - „un spirit al amplitudinii”	19
istoria literară
Radu Bagdasar
Scriitorii artizani (II)	20
juridic
Ioana Maria Mureșan
Apărarea dreptului de proprietate	22
opinii
Laura Poantă
Cartoful fierbinte (II)	23
document literar
Ilie Rad
Scrisori de la autori contemporani (XIV)
Traian Furnea (1954-2003)	24
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Prezența vegetalului. Plopul	26
poezia
Rudy Roth	27
comentarii
Adrian Lesenciuc
O istorie obiectivă a Cenaclului de Luni	28
Virgil Rațiu
Pe șleau, adică ce-i în gușă, și-n căpușă.	30
cărți în actualitate
Irina Lazăr
Un mesaj al martirilor	31
teatru
Eugen Cojocaru
PARACLISERUL sorescian -
un HAMLET al RE-SACRALIZĂRII la TDR!	32
Alexandru Jurcan
IDENTITĂȚI la Cluj	32
showmustgoon
Oana Pughineanu
Ce a mai rămas din timp (I)	33
arte
Ana Amelia Dincă
Despre perfecțiune	34
plastica
Marius Manta
Grădinile unui lirism intrinsec	36
plastica	
Grădinile unui lirism
intrinsec
Marius Manta
Dominika Morariu	Pieta IV (2022), imprimare digitală, 100 x 70 cm
Motto: „Tulpină de noduri și internoduri
iar la capăt muguraș”
(Simona Popescu -
„Cartea plantelor și a animalelor”)
Lucrările ce poartă semnătura Dominika
Morariu conțin fără doar și poate ceva
din acea fărâmă de lume misterioasă și
stranie, pe care mai mult sau mai puțin para-
doxal am pierdut-o undeva în urmă, dar la care
continuăm să visăm în lungul călătoriilor pe
care le întreprindem. Posesoare a unor energii
necreate, artefactele în discuție ar putea da sens
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
tocmai acestui drum către acasă, către origini,
de care lumea postmodernă (a post-adevăru-
lui) este acum cu totul înstrăinată. Privite uni-
tar, elementele grafice ale artistei devoalează
rosturile plenare ale unor răsfrângeri către lo-
curile memoriei.
Dominika Morariu se naște la 11 iulie 1967,
în Vârșeț, Serbia. Urmează și absolvă Academia
de Arte din Novi Sad, devenind membră a
unor uniuni de creație de notorietate pre-
cum ULUS (Societatea Artiștilor Plastici din
Serbia), ULUPUDS (Asociația de Artă Plastică
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
■■niinii
642341 100485