semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Dumitru Ivan
Flori de câmp
ulei pe pânză, 90 x 70cm
Forța masivă a poeziei
I Ani Bradea
Poezia poate fi o forță masivă pentru a ajuta
oamenii” - spune Serena Piccoli în textul
introductiv al noului său volum de poezie,
apărut recent la Editura Moria Books din Chicago.
gulp\gasp este a doua carte de poezie scrisă direct în
limba engleză de către poeta italiană. În 2017, aceeași
editură îi publica silviotrump - primul său volum en-
glezesc, după ce alte cărți ale sale, de poezie și proză,
au apărut în limba italiană, la edituri italiene.
Născută la Padova, Serena Piccoli este poetă, tra-
ducătoare, dramaturg, fotograf de artă, fondator și
director artistic al unor festivaluri de poezie și teatru.
Creațiile sale au fost publicate în volume antologice
și reviste din lumea întreagă (Marea Britanie, SUA,
Canada, Australia, Irlanda, Nigeria, Italia, România,
etc.). Tribuna a găzduit în paginile sale mai multe
poeme semnate de Serena Piccoli, precum și o piesă
de teatru. De asemenea, poeta este colaboratoare a
publicației noastre, contribuind, alături de Giorgia
Monti, la realizarea rubricii de Poezie italiană contem-
porană și a antologiei Verso l'Italia (Editura Tribuna,
2020). Piesele sale de teatru au fost puse în scenă cu
succes în toată Italia. Este frecvent invitată la festiva-
luri de poezie și teatru, iar fotografiile sale artistice au
fost prezentate în reviste și galerii de artă din întreaga
lume. În trecut, a absolvit studii superioare de lim-
ba engleză la Universitatea din Padova, a obținut a
doua licență în artele spectacolului la Universitatea
din Ferrara și o diplomă de master în teatru și artele
spectacolului din partea Universității din Veneția. În
prezent locuiește în Marea Britanie, la Liverpool.
Cu o prefață de Adeena Karasick (scriitoare cana-
diană), noul volum de poezie al Serenei Piccoli conti-
nuă linia manifestelor, a atitudinii virulente împotri-
va nedreptăților sociale de orice fel - teme prezente
și în cărțile publicate până acum, cu diferența că, de
data aceasta, tonul vocii poetice este cu mult mai tă-
ios: ca o lamă de bisturiu care separă, dintr-o singu-
ră mișcare, răul de bine, cangrena de restul trupului
sănătos. De altfel, poeta însăși afirmă că volumul de
față o reprezintă în cea mai mare măsură, comparativ
cu tot ceea ce a scris până la acest moment.
Creativitatea debordantă, angajamentul pentru
justiția socială, ironia subtilă și amară, împreună cu
viziunile poetice imaginare - toate sunt prezente în
poemele sale. Mesajul transmis este unul imperativ
și curajos (chiar foarte curajos în unele cazuri...). Ea
este o voce a acestei lumi, o voce care ne atrage atenția
asupra problemelor sociale și politice cu care, vrem
nu vrem, trebuie să ne confruntăm cu toții, o voce
care crede cu tărie în puterea poeziei de a schimba
fața lumii. Altfel nu poate fi înțeleasă tenacitatea, de-
terminarea, insistența cu care poeta se înregimentea-
ză mereu în luptele pe care le poartă cu toate cauzele
injustiției sociale. „Mulțumesc poeziei că m-a făcut
vocea celor fără voce” - afirmă ea. Și într-adevăr, prin
ceea ce spune, atrage virulent atenția asupra tuturor
nedreptăților: de la violența împotriva femeilor, ex-
ploatarea prin muncă a migranților, politicile guver-
nelor în perioada pandemiei de coranavirus, până la
abuzuri de orice fel sau războaiele contemporane, ca
să amintesc doar câteva dintre țintele săgeților ei -
„Serena Piccoli este «bolnavă de toate acestea»”, după
cum spune Adeena Karasick.
Lumea în care trăim, cu puternicele tulburări de
pe scena politică și socială, în toate statele, în toate
locurile de pe glob, o forțează pe poetă să schimbe
registrul liric. „Obișnuiam să scriu poezii de dragos-
te” - spune într-un poem. Cu toate acestea, în ciuda
unui acut simț al ironiei, a unor jocuri de cuvinte
provocatoare și a unor sentințe care cad greu, pre-
cum pietrele, sensibilitatea și puritatea simțirii ar-
tistice nu se pierd nici de această dată. Dimpotrivă,
transpar din fiecare poem al volumului, cu tot mili-
tantismul versurilor care-l compun. Iar pentru acest
lucru, Serena Piccoli mulțumește bogăției peisajelor
naturale (și urbane spune ea) din cele două țări, cea
natală și cea adoptivă, culturii italiene deopotrivă.
„Frumusețea ne face să supraviețuim” - zice un alt
vers al ei, ceea ce denotă, o dată în plus, că dincolo de
toate aceste angajamente sociale, despre care vorbeș-
te poezia volumului recent apărut în Statele Unite, se
află un suflet delicat și pur, care mișcă cititorul îndră-
gostit de poezie.
Coperta este ilustrată cu o fotografie realizată de
Serena, reprezentând un perete cu graffiti pe care
scrie: „Nonsense” - întărind și mai mult, prin anta-
gonism, mesajul volumului.
2
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
editorial
Blocade
■ Andrei Marga
nainte de a caracteriza într-un fel sau altul
situația în care lumea a ajuns, observația cer-
tă este că s-a extins nesiguranța. „Societatea
nesigură” de care am vorbit cu ani în urmă (vezi
Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016) ia forme
tot mai concrete. Mai nou ea se împotmolește în
conflicte cu pierderi de vieți și costuri enorme. De
aceea, este cazul să ne reamintim începutul isto-
riei recente.
Covârșitoarea majoritate a europenilor au sa-
lutat schimbările din anii optzeci care au dus la
prăbușirea socialismului răsăritean („socialismul
birocratic” sau „socialismul real”, cum mai este
denumit de cunoscători) și la reafirmarea uni-
tății Europei. Premonitoriu, în 1991 Cardinalul
Ratzinger, pe atunci responsabil cu doctrina,
avertiza însă că folosirea abuzivă și nefastă a unor
valori nu le discreditează, că valorile nu se lasă
absorbite de faptele ce se creează în numele lor
și că democratizarea va reuși dacă nu va ceda al-
tui „mesianism politic” (Wendezeit fur Europa?
Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche
und Welt, Johannes Verlag Einsiedeln, Freiburg,
2005, p.111). Libertățile și drepturile individuale,
dreptatea și solidaritatea sunt valori ce se cer apă-
rate în fiecare moment.
Democratizările au înaintat în mod salutar, în
epoca deschisă de anii optzeci-nouăzeci, până la
noi constituții, cu prevederea „statului de drept
democratic și social”, cu libertăți și drepturi in-
alienabile, alegeri libere, pluralism politic, parla-
mentarism. Toate țările au învățat din istoria ace-
lor ani și s-au schimbat.
Apoi în destule state democratizările s-au
oprit prin urcarea birocrației, serviciilor secrete
și propagandei la cârmă. Democrațiile consacra-
te s-au oprit și ele (cum ne spun Colin Crouch,
Post-Democracy, 2000, și tot mai mulți analiști
Dumitru Ivan	Ceramică veche românească, ulei pe panză, 70 x 50 cm
americani și germani) în reproducerea acelorași
structuri. Și azi lumea este în această situație.
S-au adunat, în orice caz, probe că economia
de piață fără stat democratic funcțional nu este
performantă. Incapacitatea unor state de a folosi
condițiile lungii păci postbelice și contextul re-
conciliat de după 1990 pentru propria dezvolta-
re este probă hotărâtoare. Un conflict ca cel din
Ucraina nu era de conceput în 1991. Iar astăzi
asistăm la un riviriment de optici condamnate de
istorie și la „noua scindare a lumii”.
Rămâne însă de lămurit nu doar de către fi-
losofi și teologi, ci și din punctul de vedere eco-
nomic situația lumii de astăzi. În ce situație s-a
ajuns? În ce fel de societate?
Ne răspunde unul dintre economiștii con-
temporani de cea mai largă referință - Wolfgang
Streeck. El aplică o cuprinzătoare stăpânire a da-
telor și conceptelor economiei și o cultură isto-
rică întinsă pentru a lămuri ceea ce se petrece în
societatea de astăzi. Abordarea sa merită atenție
din partea celui care vrea să decanteze ordinea
mondială aflată în pregătire.
Abordarea cunoscutului economist german
are o parte descriptivă a ceea ce este și o parte mai
curând normativă, ce vrea să contureze ce ar fi
optim în materie de organizare a lumii postglo-
balizare. Din rațiuni de spațiu, ne oprim aici mai
mult asupra primei părți.
În descrierea lui Wolfgang Schreeck, contem-
poraneitatea este marcată de „eșecul transformă-
rii social-democratice a anilor 1980”, de nereușita
„frivolului experiment al neoliberalismului” și de
intrarea în prezentul marcat de o „dublă criză” -
„criza economică și criza statelor și a statalității”,
ce se reunesc azi în „criza stagnării”. Aceste trei
procese luate împreună sunt la originea stărilor
de lucruri de azi.
Mai exact, „în vreme ce economia capitalistă
își urmează cursul deja de decenii doar sub ven-
tilație de urgență emițând monedă, proiectul ne-
oliberal al unei dezlegări de statele naționale prin
global governance este blocat prin suprastatalitate
din partea unei contramișcări plebeian-populis-
tă, național și internațional Cu aceasta, sistemul
de state internațional, statalitatea, se afundă - așa
sună teza acestei cărți - între globalism și de-
mocrație, între sus și jos” (Wolfgang Schreeck,
Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische
Oekonomie im ausgehenden Neoliberalismus,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p.11). Viața
de astăzi se consumă astfel între poli, fără să izbu-
tească ieșirea spre democratizare și lansare pe o
direcție viabilă.
Tabloul sintetizat la maximum al societății
mondiale actuale arată, conform lui Wolfgang
Streeck, astfel: „O crescândă opoziție la trecerea
forțată a economiilor naționale într-o economie
unificată a lumii și a statalității internaționale
printr-o global governance întâlnește o înarmare
contrareformatoare a establishmentului erei neo-
liberale. Urmarea este o stare în care nu pare să
se meargă nici înainte și nici înapoi, nici în sus
într-un globalism împlinit și nici în jos într-un
naționalism înnoit - o remiză între guvernanți
fără idei și guvernați care nu acceptă” (p.21-22).
Această realitate comandă evenimentele.
Wolfgang Streeck vede în starea de „remiză
(patt)” de astăzi o „blocadă politică (politische
Blockade)”. „Remiza neoliberală constă dintr-o
blocadă a politicii între ordinile națională și glo-
bală ca rezultat al unei oscilări până acum ne-
decise în jurul viitorului statului național într-o
elumea a economiei împletită crescând din anii
1980” (p.169). Indiciile ei cele mai direct obser-
vabile sunt prăbușirea partidelor clasice, scăderea
înscrierii în partide și sindicate, apatia cetățenilor,
diminuarea încrederii în media, extinderea îndo-
ielii cu privire la reprezentativitatea instituțiilor
democrației, formarea de noi partide și mișcări
ce pretind că vorbesc în numele „poporului”, răs-
pândirea sentimentului că se pierde controlul na-
țional asupra politicii propriului stat, o criză de
legitimare tot mai evidentă. „Stagnarea debusola-
tă (ratlose) a politicii normale în statele naționale
democratice ale capitalismului de astăzi este, așa
spune teza mea, un rezultat al eșuării proiectului
de societate globalistico-neoliberal, care a devenit
dramatic de limpede în criza din 2008, și al cerin-
țelor populare în reacție la restabilirea controlului
politic asupra dezvoltătii sociale și democratice
prin <popor>”(p.23). Nu se mai observă inițiative
serioase în favoarea democrației, în afara agitați-
ei propagandistice a unei „democrații de fațadă
(Fassadendemokratie) elitară, căreia i s-a răpit
capacitatea egalitar-intervenționistă” (p.27). Este
situația nudă de azi.
Nu se mai pune problema unei democrații pro-
priu-zise, alternativele fiind sau simpla „funcțio-
nalitate economică” sau apelul la „valoare morală”.
Din prima rezultă birocratism, din a doua popu-
lism. Trăim o situație de „interregnum” (p.23),
din care, ca oameni, dacă nu vrem să ne amputăm
viața, este de căutat, totuși, ieșirea.
Nu stărui asupra opțiunilor teoretico-me-
todologice ce subîntind această abordare. Este
destul să menționez că disciplina „economiei
politice”, întemeiată de David Hume, reprezenta-
tă apoi cu optici concurente, de la Adam Smith,
David Ricardo, Marx, Max Weber, trecând prin
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
3
o
Hilferding, Keynes, la Krugmann, Stieglitz
și Piketty din zilele noastre, înregistrează cu
Wolfgang Streck o substanțială împroaspătare.
În optica directorului Institutului Max Planck de
Studii Sociale din Koln, o societate ce vrea să în-
corporeze o economie capitalistă are nevoie de un
stat capabil să guverneze. Incorporarea economi-
ei concurențiale într-o societate liberală nu poate
fi alta decât una bazată pe formarea democratică a
voinței politice. Ca urmare, economia nu s-ar mai
putea înțelege într-o astfel de societate, mai cu
seamă într-una de complexitatea celei de astăzi,
decât cu mijloacele economiei politice.
Astăzi, în orice caz, însăși economia de piață
pretinde deschiderea spre discutarea instituțiilor
și o teorie politică a democrației. Acum „instituți-
ile contează în primul rând (the institutions mat-
ter)”. Iar statul nu se mai lasă epuizat de o discuție
asupra statului în general. Statul se cere privit mai
întâi ca stat situat istoric, dincoace de pretenții și
ideologii și de propagandele din jur.
Autorul masivului opus Zwischen Globalismus
und Demokratie. Politische Oekonomie im ausge-
henden Neoliberalismus se concentrează declarat
asupra „problematicii unei statalități politico-e-
conomice capabilă de inserare într-o perspectivă
contemporană”. Teza sa este că „avem nevoie de
reabilitarea statului național ca arenă a politicii
democratice în capitalism” (p.41). Doar așa se iese
din „blocada politică” antrenată de neoliberalism,
în care suntem prinși astăzi. Iar „blocada politi-
că” și „stagnarea economică” sunt în dependență
reciprocă.
Ce caracterizează lumea actuală? Am accentuat,
înainte de a o cunoaște și oarecum complementar
cu profunda analiză a lui Wolfgang Streeck, câte-
va fapte. Continua revoluție din genetică, digita-
lizare și știința materialelor „provoacă” neîncetat
organizările. Cultura comunităților duce la diver-
sificarea tipurilor de stat. Scindările din și între
societăți iau deocamdată avânt. „Autopoieza” în
Dumitru Ivan
Natură statică cu fructe, ulei pe pânză, 80 x 60 cm
societăți este fapt sigur. Ca economist Wolfgang
Streeck dă diagnoza elaborată detaliat a econo-
miei politice actuale: “a avut loc schimbarea re-
lației dintre criza statului și criza democrației pe
fondul unei schimbări a capitalismului în general
și a capitalismului democratic îndeosebi” (p.61).
Această relație este tocmai cea care marchează
profund spațiul posibilităților de astăzi.
Wolfgang Streeck este încurajat de diagnoza
fostului secretar american al finanțelor, Laurence
Summers (Voters deserve responsible nationalism
not reflex globalism, în „Financial Times”, 10 oc-
tombrie 2016), care a vorbit de o „stagnare se-
culară” a economiei moderne, convertită într-o
„savings glut”. Indicatori sunt creștere scăzută,
creșteri modeste de productivitate, dobânzi re-
duse spre nul. La care se adaugă alți indicatori,
precum crescânda inegalitate din societate, cote
salariale scăzute, tendința marilor firme de a
economisi pe seama salariaților, nesiguranța vi-
itorului, o îndatorare publică și privată ce nu a
fost cunoscută până acum în vremuri de pace și
tipărirea de monedă fără legătură cu mersul eco-
nomiei. Wolfgang Streeck preferă, în condițiile
„neoliberalismului și ale finanțizării actualului
capitalism” recunoașterea centralității devizei
„fără sindicate nici o putere de cumpărare de
masă și fără putere de cumpărare de masă nici
o investiție” (p.63). El documentează statistic și
elocvent fiecare dintre acești indicatori.
Globalismul a intrat într-o poziție încât nu mai
poate promova decât măsuri care sunt „restricti-
ve” - doar că „restricțiile” pot fi resimțite diferit
de fiecare cetățean (p.97). Wolfgang Streeck dă,
în literatura actualității, cea mai strictă formula-
re limitelor globalismului: fiind adversar al sta-
telor, înrădăcinate într-un teritoriu și cu anume
istorie, globalismul nu poate exprima interesele
oamenilor decât după ce le metamorfozează; po-
litica o funcționalizează nu în interesul general,
ci pentru a apăra statu quo-ul; globalismul se
poate proclama liberal, dar liberalismul său este
autoritar; el nu poate proceda decât nivelator
față de diferitele societăți și state; regimurile pe
care le cultivă, fie ele și constituționale, sunt fatal
fragile; ordinea ce o cultivă este supranațională
și aduce relații asimetrice, dacă nu de subordo-
nare pe față între state; ordinea mondială pe care
o generează este în fond una imperială; dar ordi-
nile imperiale costă, mai ales pe cetățenii țărilor
imperiale, încât devin instabile (p.238-240). Ca
urmare, în dinamica istoriei, globalismul nu are
cum să fie ultimul cuvânt.
Ceea ce observă Wolfgang Streck este sub-
stanțial și demn de reținut: “nici un drum nu
duce de aici la absența statului propriu, nici unul
nu duce la statul mondial, dar este o rămânere
pe loc într-o precară stare intermediară imperi-
ală, declarată ca ordine internațională liberală”
(p.241). Nu vor fi state suverane, nu va fi stat
mondial, dar se vrea impunerea stării interme-
diare.
O caracteristică a situației este și „dezorienta-
rea (Ratlosigkeit)” specialiștilor (p.99). S-a ajuns
în situația în care societatea nu mai gândește
un viitor dincolo de ea. Ea nu dispune de altă
perspectivă (ausichtlos), alta decât aterizarea de
fiecare dată a orice în mâini private. Progresul
social a fost înlocuit cu stimularea salarială
(p.104). Se obține legitimarea cu promisiuni
de „distrugere creativă (creative Zerstorung)”
(p.106). Are loc o neutralizare a democrației
prin desocializare și liberalizare în favoarea unei
„merkatocrații” globale sau măcar continenta-
le (p.107). Democrația nu mai este agreată de
globalism (p.117). Asistăm, de altfel, la finala
disoluție a modelelor clasice de democrație sub
patru aspecte: alegătorii creștin-tradiționaliști
nu se mai simt acasă, cei social-democrați nu-
și găsesc reprezentare, ideologiile legate de in-
terese de grup social slăbesc, apatia politică se
extinde, iar partidele îți tratează adepții precum
o clientelă (p.118-120). Democrația ce mai pâl-
pâie îndreaptă un protest în forme noi, precum-
pănitor morale, dar insuficient articulate, contra
globalizării (p.123).Se ajunge pe toate aceste căi
la o “repolitizare postdemocratică” ce destramă
politica la propriu.
Cu această optică, Wolfgang Streeck proce-
dează la studiul statului democratic în condiți-
ile societății concurențiale actuale, devenită în
ultimii patruzeci de ani globalistă. El aplică o
optică democratizantă și se lasă inspirat de Karl
Polanyi, cu proiectul cunoscut al “domesticirii
capitalismului”, fără a împărtăși însă Diamatul
(materialismul dialectic) sau Histomatul (mate-
rialismul istoric). Wolfgang Streeck vrea să adu-
că la zi această optică.
Observația sa de bază este că astăzi și demo-
crația s-a erodat, ca și „capitalismul organizat”
(p.43), încât este nevoie de a recunoaște depen-
dența societății concurențiale și a democrației
de „sistemul statelor (Staatensystem)”. Axiomele
sale, cât mai rezumativ expuse, sunt: „Nici o po-
litică internă anticapitalistă fără o politică exter-
nă și mondială adecvată, făcută posibilă, fără un
sistem al statelor favorabilă ei; nici o înțelegere
a politicii interne a unui stat fără a lua în con-
siderare înserarea lui în sistemul internațional
al statelor, nici o înțelegere a politicii externe
înăuntrul unui sistem al statelor fără a considera
politica internă a statelor membre” (p.10). Abia
cine face față acestor corelații ajunge la realism.
Autorul masivului opus Zwischen Globalismus
und Demokratie. Politische Oekonomie im
4
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
ausgehenden Neoliberalismus se concentrează
deliberat asupra „problematicii unei statalități
politico-economice capabilă de inserare într-o
perspectivă contemporană”. Teza sa este că avem
nevoie de „reabilitarea statului național ca are-
nă a politicii democratice în capitalism” (p.41).
Doar așa se iese din „blocada politică” antrenată
de neoliberalism, în care suntem prinși astăzi.
Din perspectiva sa, dacă se continuă tendința
neoliberală actuală, atunci vom avea o „desde-
mocratizare” a societăților. Ar fi nevoie de luptă
contra centralismului neoliberal, dar nu cu mij-
loacele populismului, fie el și drapat ecologist
sau libertar. Teza lui Streeck, în cea mai strânsă
formulare: „lumea, dacă ea trebuie să fie în gene-
ral guvernată, poate fi guvernată doar în unități
mai mici (die Welt, wenn sie uberhaupt regiert
werden soll, nur unterteilt regiert werden kann)”
(p.13). Trebuie admis că trăim cu „supraevaluate
capacități” de a guverna global și „subevaluate
posibilități” de a guverna democratic.
Wolfgang Streeck își profilează poziția prin
delimități și cu argumente dintre cele mai so-
lide. El nu acceptă devalorizarea conducerii
din sociologia lui Niklas Luhmann în numele
„complexității” crescute a lumii (p.29). Și „com-
plexitatea” este guvernabilă. El respinge „iluzia
cosmopolită”a globalismului, sedus de imagi-
narea unui „guvern centralizat” al lumii (p.15).
El opune la ceea ce numește optici „Bruxelles-
conforme, programatic nesceptice ale cercetării
Europei” (p.17) ideea de a înțelege mai profund
unitatea Europei, ca unitate a unor unități cu
viața lor - „o Europă a statelor mici și mijlocii
disponibile la pace, neimperiale, democratice și
suverane” (p.17). Alternativele „tehnocratice” și
„mercatocratice” nu dau rezultate, chiar dacă în
jurul Bruxelles-ului gravitează o rețea amplă de
instituții care întrețin propaganda opticilor ac-
tuale.
După ce respinge globalismul Wolfgang
Streeck adresează o critică și a ceea ce numește
„globalism de stânga” acea concepție după care
„democrația se lasă legitimată moral numai ca
acțiune globală” (p.33-34), care este luată de al-
tfel ca bază pentru a interveni în treburile altor
state. În acest fel democrația este convertită din-
tr-un proiect legat de cei mulți și deazvantajați
diin societate într-o „atitudine morală” (p.34).
Eliberată de conștiința diferențelor sociale ea
devine „democrație a societății civile”.
Cu peste două secole în urmă, Edward Gibbon
(The History of the Decline and the Fall of the
Roman Empire, 1776-1788) a văzut în împărțirea
statalității în unități politice mici (p.52), rezol-
varea politică în Europa. Karl Polanyi (1945), a
reluat-o în termenii relației dintre democrație și
capitalism (p.157). După Edward Gibbon și Karl
Polanyi, Wolfgang Streeck este al treilea repre-
zentant de referință al abordării lumii din per-
spectiva revenirii la o organizare pe unități mici
într-un cadru internațional lămurit.
Wolfgang Streecker reia abordarea astăzi, pe
fondul globalizării. Ne-am putea întreba de ce
nu se consideră și soluția lui Althussius, a acelei
communitas communitarorum, care ar evita as-
primile cunoscute ale soluțiilor etatiste? Demnă
de amintit rămâne însă teza inevitabil filosofică a
acestei desfășurări. Potrivit lui Wolfgang Streeck
ar exista un „particularism constitutiv sau plura-
lism al socializării umane” (p.180) ce rămâne de
nedepășit. Organizările statale au de luat notă de
el. De aceea, de pildă, „cine vrea să discute des-
pre Europa, nu trebuie să-și permită să tacă în
Dumitru Ivan	Natură statică cu struguri, ulei pe pânză, 80 x 64 cm
privința capitalismului. În lumea reală integra-
rea europeană, ca stabilire a unui regim statal su-
pranațional sau internațional parastattic imperi-
al , dacă în general ar fi posibil, atunci numai sub
condițiile istorice ale compromisurilor naționale
deja existente și instituționalizare diferit dintre
capitalism și societate și în interacțiune cu ele”
(p.385). Ca urmare, fricțiunile dintre național și
suprastatalitate nu ar trebui privite automat ca
expresii ale unui „naționalism înapoiat”.
Cu o completă stăpânire a datelor, Wolfgang
Streeck vorbește de „blocada politică” și de „so-
cietatea indecisă”. Importantă și după el nu este
atât geografia socială actuală, cât faptul că nu se
privește dincolo de ea. Indecizia în a asuma vii-
torul este preocupantă - mai ales că ea afectează
împotmolirile prezentului în conflicte ce par in-
solubite. Nici nu poți depăși dificultățile prezen-
tului fără sonde în viitor.
Evident că Wolfgang Streeck are în vedere
blocada de la nivelul societății - putem spune
„macroblocada”. De aceasta depind însă mulți-
mea „medioblocadelor” - cum sunt conflictele
deja izbucnite sau potențiale de pe scena lumii
de azi - și nenumăratele „microblocade” la ni-
velul comunităților în care oamenii trăiesc. De
„blocada macro” depinde și ceea ce putem recu-
noaște ca „blocadă mentală”, pe baza unei bogă-
ții de fapte.
„Blocada mentală” se observă în împărțirea
maniheică a lumii în „răi” și „buni” și azi mai
ales în personalizarea ce face să nu mai vedem
dependența, totuși, a deciziilor, fie ele și luate de
persoane, de instituții. Fără îndoială că persoa-
nele iau decizii în statele pe care le conduc, dar
asta nu justifică personalizări ce nu fac decât să
falsifice tabloul realității. În orice țară deciziile
sunt luate de rețele instituționale complicate.
Aceeași blocadă se observă în repetarea obs-
tinată a unor caracterizări și distincții străine de
realitate și transformate în clișee de propagandă,
în lipsa oricărei analize factuale.Fără îndoială
că „liberalismul” și „iliberalismul”, „mobiliza-
rea democratică” și „populismul” sunt distincte.
Dar, din nefericire, nimeni nu a analizat cum
stau astăzi fiecare. Ca efect, destui politicieni
și propagandiști fac cariere pe chestiuni de fapt
confuze. Fără îndoială că „democrația” și „au-
toritarismul” se opun, dar nimeni nu a analizat
terenul istoric de azi, în care democrațiile nu au
luat distanță de autoritarism.
În sfârșit, ca să nu lungim detalierea, blocada
mentală se observă în suprinzătoarea cedare față
de informarea dintr-o singură sursă. Contrar
întregii tradiții a culturii occidentale, ce își păs-
trează avantajele incontestabile, vedem cum azi
informarea populației devine monocordă.
Suntem, de fapt, sub aspecte esențiale - eco-
nomia, construcția puterii, ducerea războiului,
conștiința culturală - în societăți noi. Și termenii
aceștia, ca mulți alții cu care operăm, au nevoie
de analize factuale pentru a nu aluneca în simplă
propagandă. Alunecare ce se petrece, de fapt, în
actuala „blocadă mentală” în fața unor realități
de fapt nedeslușite ale unei lumi ce nu și-a în-
cheiat istoria în dreptul nimănui.
Străpungerea acestei blocade rămâne deo-
camdată datoria celui care gândește. Ea este pri-
ma datorie a celui care vrea să stabilească ordi-
nea viitoare a lumii.
(Din volumul Ordinea viitoare a lumii,
ediția a doua, în pregătire)
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
5
filosofie
Misterul Sfintei Treimi
la Toma din Aquino (III)
■ Viorel Igna
Afirmațiile din textul lui Arie erau împo-
triva lui Clemente Alexandrinul, care așa
cum vom vedea vorbea de cunoașterea
simultană a Tatălui și a Fiului, în care spunea:
„nu există Tată fără Fiu, deoarece împreună cu
ceea ce este El, Tatăl, este Tată al Fiului. Fiul este
adevăratul Maestru în ce-L privește pe Tatăl și
atât timp cât unu crede în Fiul, trebuie să-L cu-
noască pe Tatăl, la care se referă chiar Fiul”.1
Această doctrină a relațiilor2, conclude P.
Ceslao Pera, este una germinală: complexitatea
sa, revelată datorită contribuțiilor geniale ale
lui Atanasius, Vasile cel Mare și ale Sfântului
Augustin vor da consistență în limitele consenti-
te, inteligibilității fecunde a Marelui mister.
Odată ce Arie a abandonat noțiunea unui
Dumnezeu ca „Cel ce este”, i s-a închis poarta
deschisă a relației, pe care Arie n-a putut s-o în-
țeleagă, datorită diferenței radicale între ființa
avută odată și ființa primită (esse receptum), la
care Doctorul Angelic a făcut apel în Q. 27, a. 2,
ad 3 sau Sfântul Vasile în Predica despre credin-
ță, cu trimitere directă la noțiunea de Dumnezeu
ca Cel care este subzistent3 pentru sine însuși.
S. Toma avertizează în tratatul său despre S.
Treime că noțiunea de Verbum nu coboară Fiul
până la nivelul de creatură, dar în realitate nu-l
ridică deasupra demnității de primă creatură în-
cepând cu primul articol:
„Căci provenire înseamnă mișcare către exte-
rior. Dar, în cele divine, nimic nu este nici mobil,
nici extern. Așadar, „nu există” nici provenire.”
(Q. 27, art. 1)4
Este cunoscut de toți că la Conciliul din
Niceea, 325 d. I. Hr., scrie P. Ceslao Pera, Arie a
fost condamnat; și datorită faptului că s-a folosit
într-un sens cu totul nou termenul de „consub-
stanțial” în care a fost afirmată divinitatea per-
sonală a Verbului - Fiul în Dumnezeu Tatăl. La
Conciliul din Constantinopol, 381 d. I. Hr. au
fost condamnați Eunomius și toate partidele ari-
ene și s-a afirmat divinitatea Spiritului/Duhului
Sfânt, ca persoană distinctă în Dumnezeu -Tatăl
și Fiul.
Marii teologi care au luptat în mod eficace
pentru a da Bisericii și lumii percepția conști-
entă a unei doctrine revelate de Isus Hristos au
fost printre alții Atanasius, Ilarie din Poitiers,
Ambrozie, Sfântul Vasile cel Mare, Grigore din
Nazianz, Grigore din Nyssa, care nu apar toți
în Summa Theologică a Doctorului Angelic și
care au mărturisit prin scrierile lor despre con-
templarea teologică a Sfintei Treimi. Ilarie din
Poitiers a cunoscut bine Orientul, Ambrozie s-a
folosit de scrierile Sfântului Vasile cel Mare; do-
minația absolută a Sfântului Augustin, care în
primul rând, prin doctrina relațiilor, a primit în
opera sa asupra Sfintei Treimi fructul contem-
plației teologice grecești despre marele Mister al
credinței creștine.
Intensa meditație asupra clasicilor gândirii
creștine îl pune de acord pe Doctorul Angelic cu
marile genii ale secolului al IV-lea și-l fac moște-
nitorul unei doctrine pe care el a ordonat-o și a
clarificat-o în modul cel mai bine posibil, atât cât
îi este permis minții omenești.
Structura Tratatului
despre Sfânta Treime
Proiectul pe baza căruia Doctorul Angelic
și-a dezvoltat învățătura are o organicitate inti-
mă, scrie P. Ceslao Pera, care se dezvoltă prin va-
lorizarea raporturilor dintre singurele părți ale
Tratatului.5
Primele două problematici 27-28 apar ca
două introduceri la analizele principale despre
Persoanele divine, care cuprind 15 chestiuni (29-
43). Înainte de a vorbi de Persoane, S Toma ne
vorbește de Procesiuni6 (Proveniri) și de Relații.
Rațiunea pentru care S. Toma a procedat astfel
este următoarea: examinarea celor două poziții
eretice, care sunt sabellianismul și arianismul, de
unde rezultă că cele trei Persoane nu pot fi sim-
ple moduri de a fi ale ale unei realități unice și a
trei realități diferite; sunt astfel numai datorită
a trei relații subzistente. Pe de altă parte Sfânta
Scriptură se folosește de expresii care presupun
o anumită relație a uneia cu celelalte, cum ar fi
cea între Tatăl și Fiul și a Fiului cu Tatăl așa cum
este indicat în Prologul la Evanghelia după Ioan
1, 1. O asemenea realitate nu poate să nu-și aibă
propria sa bază, de la care izvorăște și din care
își trage realitatea sa. De aceea nu putem vor-
bi de Persoane în Dumnezeu, fără ca înainte să
vorbim de Relații dumnezeiești care le sunt ine-
rente Persoanelor, și a unor baze de subzistență
inerente Relațiilor.
Așa cum se știe baza Relațiilor divine nu poa-
te fi dependentă de viața intimă a lui Dumnezeu,
adică de operațiile imanente, care vizează în-
țelegerea și voința, de unde ies în evidență
Procesiunile și Originile.
Iată deci ordinea doctrinară și științifică a
Tratatului: 1. Procesiunile, provenirile dumne-
zeiești, q. 27; 2. Relațiile dumnezeiești, q. 28;
3. Persoanele dumnezeiești, qq. 29-43. Această
ultimă parte este dezvoltată în 15 chestiuni
împărțită în două secțiuni (29-38) și (39-43).
Doctorul Angelic, scrie P. Ceslao Pera, abor-
dează subiectul studiind noțiunea de persoană
și făcând lumină în tot ce se referă la consi-
derațiile comune ce privesc Persoanele7; face
aceasta pentru a ajunge la cercetarea care pri-
vește cele trei ipostasi (subzistențe). Aquinatul
își termină atenta sa contemplare, prin exami-
narea ipostazelor între ele, fie în ce privește
egalitatea lor, fie în raportul lor cu misiunile
divine, ce presupune procesiunea eternă a
persoanelor, unele din celelalte, fără un efect
percepibil din partea noastră. Sau cum a fost
cazul la Rusalii cu coborârea limbilor de foc și
cu cea a Spiritului/Duhului Sfânt.
Acum prin apariția acestei minunate ediții în
limba româna a Summei Theologice studioșii de
la noi pot găsi în textul operei și în alte opere
tomistice, doctrina Aquinatului, care aici apare
foarte condensată și nu în ultimă instanță me-
toda urmată de Doctorul Angelic. O expunere și
mai sumară o găsim în Compendiul de Teologie
în care Aquinatul face o prezentare panoramică
a întregului Tratat.
Dacă cineva, împins de curiozitate ar acu-
noaște mai profund opera S. Toma, chestiunea
așa-zisei filogeneze pe care o expune în acest
Tratat, și ar dori să cântărească contribuția adu-
să de el ar trebui să se apropie de marii scolas-
tici, contemporani cu Doctorul Angelic, cum
a fost Alexandru din Hales, Albert cel Mare,
Bonaventura, care prin comentariile lor la pri-
ma carte a Sentințelor lui Petru Lombardul, au
tratat în mod magistral opera dumnezeiască, au
făcut la rândul lor eforturi nobile în ce privește
progresul științei teologice și care au contribu-
it astfel la mirabila sinteză făcută de Doctorul
Angelic.
Sfântul Toma a sintetizat, în anumite proble-
matici luate în discuție speculațiile anticilor, mai
ales cele ale Sfântului Augustin8, care a procedat
printr-o serie graduală de simboluri, care sunt
constituite într-o structură spirituală în măsură
să ridice sufletele celor care se încredințează prin
credință Sfintei Treimi, la o contemplare a aces-
teia în toată perfecțiunea ei spirituală. „S. Toma
a folosit în acest sens o singură imagine, aceea a
minții care cunoaște și care iubește, dar care re-
ușește să păstreze toate elementele raționale prin
argumentările sale. Aquinatul a fost în măsură să
dea această consistență rațională întregului dis-
curs din Tratatul asupra Trinității”.9
Misterul Sfintei Treimi, în toată beatitudi-
nea și gloria ei, a Tatălui, a Fiului și a Spiritului/
Duhului Sfânt, este cheia care sfințește și ține
unită construcția spirituală, așa cum este exis-
tența noastră, binecuvântată de harul dumneze-
iesc; interpretarea tomasiană a treimii dezvoltată
armonios pe baza principiilor credinței, deschi-
de noi orizonturi ce permit rațiunii omenești să
înțeleagă mai bine dublul mister al lumii și al
istoriei.
Lucrarea lui Bernard J. F. Lonergan, Sfânta
Treime (La Trinita/2 Parte sistematica10) deta-
liază inteligența credinței Aquinatului, trecând
în revistă marile chestini dezbătute în Summa
Theologică asupra cărora ne vom opri pe scurt
în cele ce urmează. Privind relațiile divine rea-
le vom încerca împreună cu Lonergan să vedem
semnificația termenulu de subzistent.
„Despre multe lucruri, scrie B. Lonergan ni se
spune că sunt, dar nu toate sunt în același fel.
Există himere, dar ele există numai în minte,
care sunt entități ale rațiunii. Există de aseme-
nea entități posibile, dar ele există numai în po-
tența unui agent sau numai în cele ale materiei
și deci „pot fi” mai degrabă decât „sunt”. Există
fenomene întâmplătoare, acccidens, dar asta pre-
supune să facă parte din alte fenomene, deci ele
„sunt în”, mai degrabă decât sunt. Există princi-
pii constitutive ale entității (ființei determinate),
ca esența și existența, materia și forma, substan-
ța și fenomenul întâmplător, potența și actul;
totodată ele nu sunt, dar prin intermediul lor
există ceva. Dar dincolo de aceste lucruri, care
sunt în sens relativ, adică în minte, sau în poten-
ța altui lucru, sau în altul, sau ceva prin inter-
mediul căruia alt lucru există, sunt de asemenea
și alte lucrururi despre a căror existență știm că
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
există: minerale, plante, animale, ființe umane,
îngeri, Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul.
Deoarece toaate acestea sunt în sens restrâns și
există cu adevărat își revendică pentru sine un
nume special și sunt numite subzistente.
Un subzistent, deci, este orice lucru care există,
adică este; și se distinge de o entitate rațională, de
o ființă posibilă, de un accidens și de un principiu
constructiv al ființei determinate (ens).”11
La întrebarea „Ce este subzistent în Dumnezeu?
B. Lonergan răspunde astfel: de când se știe a re-
zultat în mod clar că în Dumnezeu subzistă orice
este, deoarece este. Dar Dumnezeu este în mod
absolut o ființă simplă. De fapt, orice ființă com-
pusă, în mod necesar are o cauză a compoziției
sale; prin urmare, deoarece Dumnezeu este pri-
mul principiu al tuturor lucrurilor, nu poate fi
admisă nicio compoziție reală în el. Acum, într-o
ființă în mod absolut simplă nu poate fi nimic
care să nu fie simplu. Prin urmare în Dumnezeu
orice lucru există în mod real, este identic cu el
însuși, este identic cu ceea ce subzistă, este deci
subzistent în mod necesar.”12
Analiza lui B. Lonergan devine extrem de
speculativă pornind de la faptul că numai în
Dumnezeu se găsesc relații care sunt în același
timp reale, opuse în mod reciproc și în același
timp identice cu Absolutul însuși, întrucât, prin
intermediul unui unic act infinit, în Dumnezeu
sunt Principiul Verbului, Verbul și Iubirea prin
intermediul căruia se procede.
Lonergan reia aici obiecția pusă la începutul
acestei argumentări privind faptul că dacă două
lucruri sunt identice între ele, vor fi identice cu
al treilea; dar Tatăl și Fiul sunt identici cu uni-
cul Dumnezeu, deci ei vor fi identici între ei, la
care răspunde astfel: să acceptăm că două lucruri
sunt identice cu al treilea fie în realitate, fie din
punct de vedere conceptual, rezultă că vor fi
identici între ei. Premisa minoră va fi distinctă
ulterior: dacă negăm că Tatăl și Fiul sunt identici
cu unicul Dumnezeu, fie în realitate, fie concep-
tual, vom accepta că sunt identici în realitate, dar
nu conceptual. De aici o a II-a obiecție: o dis-
tincție conceptuală nu poate face altceva decât să
facă prezentă o distincție reală. Răspunsul poate
fi următorul: acceptăm că prin intermediul unei
distincții pur verbale nu s-a produs nimic care
să se refere la o distincție reală; negăm faptul că
nu s-a produs nimic care să se refere la o distinc-
ție reală, atunci când diferite noțiuni inteligibile,
adică aceea a absolutului și aceea a relativului
sunt verificate în cadrul aceleași realități. A treia
obiecție se referă la faptul că în aceeași realitate
nu pot fi verificate noțiuni inteligibile atât de di-
ferite care să fie suficiente pentru a pune bazele
unei distincții reale între lucruri.
Răspunsul nu poate fi decât faptul că odată ce
acceptăm că în aceeași realitate nu pot fi verifica-
te noțiuni inteligibile atât de diferite, care să fie
suficiente pentru a fundamenta o distincție reală
între conceptele absolute, sau o distincție reală
între între cele relative, care sunt într-o opoziție
reciprocă. Rațiunea stă în faptul că fie cele abso-
lute cât și cele relative care nu se opun în mod
reciproc sunt cu adevărat opuse între ele prin
intermediul afirmației și non afirmației aceleași
noțiuni; în acest sens este evident că o singură
noțiune nu poate fi afirmată și non afirmată prin
intermediul aceleași realități. Pe de altă parte,
este demonstrat că relativii reali și în opoziție re-
ciprocă se disting în mod real prin intermediul
opozției lor reciproce, este necesar să fie verifi-
cați pe baza aceleeași realități.
Dumitru Ivan	Compoziție
ulei pe pânză, 120 x 70 cm
A patra obiecție: cel puțin trebuie trebuie ad-
mis că nu există nicio posibilitate concretă ca
relativii ce se opun în mod reciproc ar putea fi
verificați pe baza aceleeași realități. De fapt, nu
se găsește niciun exemplu de acest fel în lumea
creaturilor; și în Dumnezeu acest lucru poate fi
conceput numai presupunând o procesiune rea-
lă (provenire) în care însuși actul într-un anumit
fel își are originea în sine însuși.
Răspunsul tomasian, îmbrăcat în cuvintele
lui Lonergan vine de la sine: în propoziția „nu
există nicio posibilitate concretă ca relativii ce se
opun în mod reciproc să fie verificați în aceeași
realitate”, apare nevoia unei distincții clare: ac-
ceptăm că nu există nicio posibilitate concretă
ca plecând de la creaturi să fie demonstrată sau
înțeleasă de către noi; dar negând că nu există
nicio posibilitate concretă ca plecând de la re-
velația divină am putea crede cu certitudine și
înțelege acest lucru.
De fapt, este sigur, continuă raționamentul
tomasian, că prin credința că același Dumnezeu
este Tată și Fiu, dar că Tatăl nu este Fiul.
Această afirmație poate fi înțeleasă de noi în-
tr-un anumit fel prin intermediul analogiei psi-
hologice. Prezenta problematică nu este decât o
transpoziție a problematicii de la care am plecat,
adică în ce fel se explică realitățile emanației și
împreună cu ea aceea a consubstanțialității cu
Acela care emană. De fapt, dacă există aceste
două lucruri, există și două relații reale opuse în
mod reciproc, cu adevărat distincte între ele, și
totodată identice cu aceeași substanță dumneze-
iască.
Dar, în ce privește afirmația adăugate și obiec-
ția făcută, că o acțiune derivă din aceeași acțiu-
ne, trebuie să subliniem, ne spune B. Lonergan,
o diferență între declarațiile Conciliului de la
Niceea și cele de la Conciliul din Lateran IV, din
1215. Atunci când la Conciliul din Niceea s-a
spus, „Dumnezeu de la Dumnezeu”, această afir-
mație trebuie înțeleasă în sensul că Dumnezeu
Fiul este de la Dumnezeu Tatăl, astfel că nu-
mele esenței dumnezeiești este luat în mod
concret, incluzând relațiile personale. În schimb
la Conciliul din Lateran IV, se spune că acea re-
alitate nu generează, nici nu este generată, nici
nu provine, trebuie să înțelegem că acea realitate
este substanța, esența sau natura divină întrucât
este distinctă din punct de vedere conceptual de
relațiile personale.
Următoarea obiecție: și totuși n-a fost salvat
principiul de identitate comparat; aceasta este
proba: chiar dacă un asemenea principiu priveș-
te în mod direct acele lucruri care sunt aceleași
fie în mod real sau din punct de vedere concep-
tual, despre care nu pot fi făcute afirmații contra-
dictorii în ce privește aceeași realitate, dacă nu,
dincolo de o distincție conceptuală, ar exista și o
distincție reală. De exemplu, aceeași ființă uma-
nă nu poate fi în același timp muritoare și ne-
muritoare, cu condiția să existe o reală distincție
între suflet, care este nemuritor, și materie, care
este muritoare.
În același fel, același Dumnezeu nu poate fi în
același timp „Tată” și „Fiu”, cu condiția necesară:
în primul caz ar fi cu adevărat Tatăl, în celălalt
ar fi în mod real Fiul. Răspunsul este dat cu o
convingere care depășește doza de sofism la care
te-ai fi putut aștepta: în propoziția „nu se pot
afirma lucruri contradictorii ce privesc aceeași
realitate”, dacă nu faptul că „dincolo de o distinc-
ție conceptuală, ar exista și o distincție reală”;
aici este nevoie de o clarificare: dacă acceptăm
ceea ce s-a spus despre conceptele absolute con-
tradictorii, în cazul conceptelor relative opuse,
este nevoie să fie făcută o distincție între relativii
înșiși, fiind negată astfel existența unei compozi-
ții reale ce privește concetele absolute.
Iată explicația necesară. Termenii „muritor” și
„nemuritor” în sens restrâns sunt contradictorii,
deoarece aceeași potență este respectiv negată și
afirmată în același timp; prin urmare se ajunge
în mod just la concluzia că în ființa umană există
o compoziție reală. Dar termenii „Tată” și „Fiu”
sunt în mod real diferiți, deoarece sunt relativi
și opuși în mod reciproc, într-o opoziție relativ
reciprocă ce nu probează o compoziție reală în
mod absolut.
Concluzia: toate datele duc la suspendarea
principiului identității și duc la afirmarea prin-
cipilui non contradicției (devenit primul princi-
piu), după Gustavo Bontadini13, care a revoluți-
onat discursul teologic, dincolo de platitudinea
unui discurs steril în esența lui.
Astfel Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali din ca-
uza Iubirii care-i unește într-o singură realitate.
Conform acestei unități care întărește principiul
non contradicției, se spune că Spiritul/ Duhul
Sfânt este legătura dintre Tatăl și Fiul, nu ca un
simplu intermediar prin intermediul unei proce-
siuni (proveniri), ci deoarece cei care sunt con-
substanțiali prin natura lor, sunt chiar din eter-
nitate un singur lucru printr-o Iubire infinită.14
Această încercare de înțelegere a misterului
Sfintei Treimi, chiar dacă este incompletă, ana-
logică, conclude B. Lonergan, este fructul prin-
cipal al unor sinteze de mare anvergură. Fără
niciun dubiu, istoria sacră a pemis să se mențină
într-o modalitate sigură o învățătură ca cea ca-
tolică asupra persoanelor dumnezeiești și care
ne-a permis să le analizăm la modul cel mai
pertinent posibil. Ne-a permis să conducem la
o unitate inteligibilă ceea ce cunoaștem despre
Sfânta Treime. A făcut în așa fel încât să nu în-
trerupem datorită obstacolului obtuzității men-
tale subiective, discursul propriu textului biblic
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
7
o
și cel cel al revelației prezente în Scripturi, al
Părinților Bisericii și al teologilor în general. În
sfârșit ne-a permis să judecăm curentele intelec-
tuale contemporane, descopeind căile care duc
la afirmații false, cum am văzut în cadrul erezi-
ilor antice și moderne, și să ne apropiem mult
mai ușor de adevărul sacrei doctrine.
Note
1	Clemente Alexandrinul, Stromati, V, 1.
2	Relația în Ființa divină așa cum am văzut în textul
anterior privind Atributele divine, este o realitate subzis-
tentă care se identifică cu substanța divină și cu cele trei
persoane (ipostasi) divine. Este o realitate bazată pe pro-
cesiuni sau proveniri, având ca subiect persoana divină
care provine din ceea ce cealaltă își are originea. Relația
în Dumnezeu se identifică cu persoana care provine și cu
cea de la care provine și care au între ele o opoziție re-
lativă, întrucât sunt implicate în mod esențial în aceeași
relație. Existența relațiilor divine, întrucât constituie în
mod formal singurele persoane, nu poate fi demonstrată
numai prin intermediul rațiunii, ci în primul rând a cre-
dinței.
3	Termen folosit de Părinții Bisericii în sensul de
Persoană, pentru a traduce conceptul grecesc de hyposta-
sis. După Boethius substanța concretă care există în sine
însăși ca un Subiect, în contrapoziție cu cel de accidens.
Este folosit de asemenea pentru a indica substanța în au-
tonomia sa, sau, întrucât aceasta este independentă atât
de un subiect de intruziune, cât și ca un principiu comp-
lementar intrinsec și substanțial. În Dumnezeu există trei
subzistențe relative, nu trei persoane. Alți teologi admit o
subzistență absolută: esența divină, întrucât este principiul
quod al acțiiunii. (Cf. Dicționarului aferent Sfintei Treimi
din S. T.)
4	Toma din Aquino, Summa Theologica, Polirom, Iași,
2009, p. 278
5	P. Ceslao Pera, op. cit , p. 25
6	Procesiune, de la grecescul probainen, (provenire.)
Provenirea ne indică o mișcare de la un punct de plecare
în care se originează mișcarea. Punctul de plecare numit
și principiu al mișcării; termine (sfârșit) este punctul de
sosire. În filosofie prin procesiune, (provenire) se înțele-
ge originea sau procesul de emanație a unei ființe, sau a
unei operații (acțiuni), de la un subiect în care se regăsesc
într-un anumit fel conținuturile noi ale vieții spirituale.
Așa cum razele pleacă de la Soare, efectul de la cauză. În
teologia trinitară prin provenire se înțelege originea unei
persoane de la alta etc. Această procesiune se spune că
este imanentă (ad intra); de fapt subiectul care purcede
rămâne imanent propriului principiu. Această procesiu-
ne poate fi de două specii: pe calea cunoașterii, prin care
avem generarea Verbului (Cuvântului) dumnezeiesc; sau
prin intermediul iubirii, caz în care avem procesiunea,
(provenirea) Spiritului/Duhului Sfânt.
7	Pecând de la Tertullian, Părinții latini au recunoscut
distincția dintre substanță și persoană. Dar atunci când lui
Hieronymus, care trăia în Orient i-a fost cerut să profese-
ze nu numai trei persoane, ci și ipostazele, el, s-a supărat,
a trimis o Scrisoare papei Damaso, argumentând că dacă
sunt profesate trei ipostasi, ar fi același lucru cu a profesa
trei substanțe. Acesta a fost probabil motivul pentru care
ortodoxia Sfântului Vasile cel Mare și a altor Părinți ori-
entali care vorbeau de trei ipostasi a fost recunoscută mai
târziu în Occident Cf. (B. Lonergan, op. cit. I, p. 263)
8	Cfr. Augustin, Despre Treime,ediție îngrijită de
Alexander Baumgarten, Polirom, Iași 2022.
9	Cfr. Patrologia e storia della filosofia, Roma 1938, în P.
Ceslao Pera, op. cit. p. 26.
10	J. F. Lonergan, La Trinita/2 Parte sistematica, Citta
Nuova, Roma 2016.
11	Ibid, p. 155
12	Ibid. p. 156
13	Sisti E., Funcția contradicției în metafisica lui Gustavo
Bontadini, in Vigna 2008, pp. 291-316.
14	Sfântul Toma, Summa Theologică, I, Q. 37, a 1 ad 3 m.
■
Orient și Occident - 1987
■ Vasile Zecheru
Omul și-a căutat destinul în astre, dar tot
atât de bine putea să-l citească în adâncul
lui, fiindcă destinul său este ceea ce în-
seamnă el însuși în lume. Este situația pa-
radoxală a omului de a nu se vedea direct,
ci oglindit totdeauna în altceva. Și oglinda
în care și-a căutat imaginea a fost cerul în-
stelat.
*
Știința (occidentală, n.n.) a dat lumii cea
mai mare putere asupra naturii, a ajuns să
organizeze și să domine forțele ei, dar nu
a izbutit să organizeze și să îmbânzească
pe deplin această enormă energie care este
omul și conștiința lui. Există un hiatus în-
tre ceea ce știe și ce poate un individ în vre-
mea noastră și ceea ce este el însuși.
*
A ști (a cunoaște, n.n.) pentru a fi, iată ide-
alul de cultură (spiritualitate, n.n.) pe care
trebuie să și-l dăruiască lumea de astăzi.
Anton Dumitriu
Prezentul eseu conturează cel de-al treilea
episod din seria destinată a releva, în ma-
nieră comparativă, dihotomia dintre viziu-
nea orientală și cea occidentală privind realitatea,
construcția societală și ființa umană, în egală mă-
sură. În plan subtil, demersul nostru tinde, toto-
dată, să dea o imagine privind ceea ce am putea
numi saltul ontologic pe care Anton Dumitriu
îl va fi realizat între momentul 1943, când a fost
publicată cartea sa Orient și Occident și anul de
apariție a celei de-a doua ediții a acestei cărți in-
titulată, de astă dată, Culturi eleate și culturi her-
acleitice (1987). Prima lucrare menționată a avut
Dumitru Ivan	Peisaj din Bonn, ulei pe pânză, 70 x 70 cm
o evidentă dimensiune polemică și atitudinală în
raport cu volumul omonim semnat de către Rene
Guenon (1924); cea de-a doua, în schimb, - o ver-
siune revizuită și adăugită a lucrării inițiale -, pă-
răsește aproape în totalitate linia critică, vine cu o
abordare mult mai echilibrată și, în cele din urmă,
reușește să impună, prin concluziile sale, un nivel
sporit de clarificare privind dihotomia dintre cele
două reprezentări majore asupra realității.
În tot acest interval (1943-1987) care durează
mai mult de patru decenii, Anton Dumitriu are
un parcurs de viață dominat de o imensă suferin-
ță și, paradoxal, inobilat apoi de realizări intelec-
tuale dintre cele mai spectaculoase; așa se face că
bărbatul de succes din perioada 1943-1948, când
totul părea că-i este favorabil, se vede nevoit să
intre într-o etapă sumbră, marcată de privațiunile
și umilințele încarcerării, să traverseze, apoi, un
deceniu de marginalizare și de interdicții penibile
și, în fine, să se mulțumească, începând cu anul
1964, cu o timidă reintegrare socială - palidă con-
solare pentru un destin frânt de regimul comu-
nist, criminal și nelegiuit. În toți acei ani, marele
nostru cărturar și-a găsit reazemul în rugăciunea
isihastă și poate că aceasta este marea taină care
explică succesul său de la vârsta senectuții când
reușește să-și publice lucrările de referință și, mai
mult, să uimească lumea academică prin vigoarea
și ineditul interpretărilor pe care le produce pri-
vind metafizica.
Volumul Culturi eleate și culturi heracleitice,
pe care-l avem în atenție în mod deosebit pe par-
curcul acestui studiu, este recenzat aici prin ra-
portarea sa la cartea inițială apărută în 1943 care,
așa cum am arătat anterior, are ca dominantă un
ton critic exacerbat la adresa lui Rene Guenon.
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
Compararea celor două lucrări menționate scoate
la iveală, ca o primă constatare, faptul că în ediția
revizuită și adăugită, autorul renunță miraculos la
vehemență sa și își reconsideră drastic atitudinea
inițială chiar dacă, pe fond, rămâne consecvent cu
concluzia potrivit căreia civilizația occidentală ar
avea o preeminență în raport cu cea orientală dat
fiind, cu deosebire, nivelul atins în dezvoltarea ști-
inței. Anton Dumitriu vede ca principal ascendent
al lumii orientale focalizarea sa pe realizarea spiri-
tuală individuală și, în lumina acestei reprezentări,
va formula o soluție de reformare a lumii moderne
potrivit căreia ...sarcina culturii (occidentale, n.n.),
prima și marea ei sarcină: schimbarea punctului de
vedere, lărgirea orizontului, aducerea în centrul tu-
turor preocupărilor a omului întreg. (p. 199)
În acest cadru configurat succint pentru a ca-
racteriza ediția din 1987, toată impetuozitatea
inițială a autorului ni se arată a fi mult mai bine
controlată căci, iată, tonul polemic este conside-
rabil diminuat iar poziționarea antitetică eviden-
tă față de viziunea guenoniană devine, acum, o
simplă nuanțare ce sugerează discret o posibilă
variată în ceea ce privește descrierea realității. În
partea de început a cărții sale, Anton Dumitriu
păstrează, totuși, etichetarea lui Guenon pe care
încă îl mai consideră ca fiind unul dintre cei mai
aprigi luptători în ceea ce privește susținerea su-
periorității spirituale a Orientului în raport cu un
Occident decadent (totuși) și lipsit de busolă în
acțiunile sale. (p. 23)
Mai apoi, se poate constata că pasajul critic
referitor la caracterul tradițional al spiritualității
orientale, în legătură cu care Rene Guenon dez-
voltă o teorie riguros fundamentată, este pur și
simplu reformulat de către Anton Dumitriu în
această a doua ediție a cărții sale, în cuvinte mult
mai binevoitoare; astfel, explicația propriu-zisă
este consemnată la subsolul paginii în termeni
de o echidistanță remarcabilă. (p. 31). Alte critici
consemnate acid în Orient și Occident (1943) dis-
par, pur și simplu, din varianta revizuită a lucră-
rii; astfel, referirea malițioasă cu privire la spiritul
tradiționalist și la împărțirea pe caste a societății
indiene, dar și alegațiile privind dezacordul față de
poziția antioccidentală pe care Rene Guenon ar fi
dezvolt-o constant în opera sa nu se mai regăsesc
defel în lucrare, noul text fiind reeditat în termeni
cât se poate de neutri și în contextul unor aprecieri
mai generale despre criza lumii moderne.1
Cu excepția acelei etichetări pe care am menți-
onat-o deja, toate revizuirile de atitudine ce răzbat
din textul ediției secunde par a sublinia, între altele,
un lung și anevoios drum parcurs de către Anton
Dumitriu întru clarificare și iluminare lăuntrică.
Acest proces benefic nu este doar rodul exclusiv
experienței de viață și al acumulărilor de cunoștin-
țe în materie, ci și al unei mai corecte poziționări
în raport cu realitatea și cu subtilitățile metafizice
devenite familiare protagonistului nostru în anii de
senectute, așa cu rezultă din opera sa.
Față ediția inițială, versiunea publicată în anul
1987 conține două secțiuni inedite care, fiecare
în parte este destinată a prezenta un ideal de om
din spiritualitatea orientală. Astfel, în cap. III al
cărții sale Anton Dumitriu tratează problemati-
ca intitulată Cheng Jen în China antică iar în cap.
IV pe cea referitoate la Yoghinul indian. De pre-
cizat aici că, ultima lucrarea guenoniană, cartea
Marea Triadă apărută în anul 1946, prezintă, de
asemenea, o privire de ansamblu asupra acestui
subiect pe care, de altfel, autorul l-a punctat ini-
țial în antepenultimul capitol al volumului său
Simbolismul crucii (1931). Anton Dumitriu nu
specifică referiri bibliografice privind cele două
lucrări guenoniane amintite mai sus dar, cu toate
acestea, este evidentă influența guenoniană și o
schimbarea de optică în ceea ce privește recepta-
rea generală a problematicii tradiționale.
Pentru a ajunge la tema propriu-zisă anunța-
tă prin titulatura Cheng Jen, Anton Dumitriu va
întreprinde, în prealabil, un amplu excurs prin
care îl face părtaș pe cititor la ceea ce s-ar putea
numi specificitatea spiritualității, culturii și civi-
lizației chineze. Pentru înțeleptul chinez, intenția
(scopul) filozofiei nu era, defel, simpla erudiție sau
speculația sterilă, abstractă asupra unei teme ge-
nerale căci, în mod programat, se viza, înainte de
toate ...o realizare (spirituală, n.n.) concretă care
să-l situeze într-o poziție justă în cosmos (lumea
din afară) și în Ființă (lumea dinăuntru). Tot ast-
fel, modalitatea de gândire specifică unui aseme-
nea om se diferențiază net de cea a unui filozof
occidental care, în mod fatal, se lasă animat doar
de provocarea în sine - edificarea un sistem (tra-
tat) filozofic propriu pentru care să dețină exclu-
sivitatea drepturilor de autor, construcție livrescă
ce se vrea a fi demonstrată more geometrico, cum
proclama emblematic Spinoza, de pildă. În fine,
ca expresia vie a unei gândiri de o specificitate
aparte, limbajul filosofic din scrierile sacre chine-
ze abundă în metafore, sugestii subtile și simbo-
luri de un rafinament remarcabil dar care, tocmai
de aceea, nu este în măsură să evidențiaze con-
cepte abstracte sau categorii cu un înalt grad de
generalizare. Liou Kia-hway,2 un gânditor chinez,
citat în cartea lui Anton Dumitriu, distinge între
spiritul occidental analitic, construind un întreg
abstract și spiritul oriental sintetic (holistic), edi-
ficând întregul concret. (pp. 35-38)
Rene Guenon distinge, și el, între cele două mo-
dalități de a vedea realitatea, cea orientală (metafi-
zică) vizând Universalul și cea occidentală (științifi-
că) vizând Generalul.3 Altfel spus, doar metafizica,
cercetând cu ajutorul intuiției intelectuale realita-
tea subtilă aflată dincolo de physis (materialitate),
poate cunoaște principiile universale, în timp ce
Generalul, ca un domeniu aflat în subsidiaritatea
Universalului și având un perimetru finit, strict
determinat, va constitui domeniu studiat de către
științe, acestea folosind, ca atare, un raționament
analitic și o logica formală diferită de cea din me-
tafizică. Intelectul uman este, așadar, unicul instru-
ment infailibil care poate face posibilă cunoașterea
directă și ne-mediată a principiilor universale.4 Pe
de altă parte, în calitatea sa de instrument calificat
al științei, rațiunea umană este, la rându-i, nu doar
failibilă, ci și purtătoare de eroare5 dat fiind abor-
darea sa secvențială, discursivă și mediată în raport
cu existentul ca obiect de studiu.
Din perspectiva științei logicii, paradoxurile
înțelepților chinezi, ca și cele ale eleaților, de al-
tfel, nu sunt altceva decât o consecință a convin-
gerii lor privind irealitarea (aparența, ilu/Ja.)
lumii, aceasta constituind, totodată, și principala
teză a școlii taoiste.6 Mai mult decât atât, există
o concluzie7 bine fundamentată potrivit căreia ...
gândirea filozofică chineză nu poate fi interpretată
prin logica formală obișnuită, ci prin logica dia-
lectică. Pe lângă toate acestea, s-a pledat, în mod
argumentat, pentru o așa-zisă logică corelativă,
specific orientală, în interiorul căreia ...înțelesul
unui termen este completat (și explicat, n.n.) prin
opusul său...; spre ilustrare, a fost amintit în acest
sens celebrul dicton lăsat posterității de către Lao
Tse care preciza că .existența și non-existența se
generează reciproc. (p. 38)
Urmează, în carte, o secțiune dedicată entității
supreme - Tao, despre care Lao Tse ne spune că
este Principiul suprem, inomabil și incognoscibil,
dar și Metoda, Învățătura sau Calea către armonia
celestă și către unitate, universalitate. Ca esență
inefabilă și indescriptibilă a realității eterne și in-
finite, Tao este originea și, concomitent, atotpu-
ternicia care menține și ordonează, prin ea însăși,
întreaga existență.8 În continuare, în cadrul aces-
tei secțiuni, Anton Dumitriu se referă la Ta-tung
- marea comunitate (societatea umană în totali-
tatea sa) care, și ea, este guvernată din interior tot
de către Tao. Dacă integritatea lui Tao (starea pri-
mordială) este violată prin acțiunea omului, ar-
monia este tulburată și răul se instalează în lume.
(pp. 40-44) În final, gânditorul brăilean expune o
amplă reprezentare despre Cele o sută de școli care
aveau ca obiect de activitate filosofia, tche-hsio -
știința înțelepciunii; sunt nominalizate și descrise
sumar șase astfel de scoli, după cum urmează: (i)
Yin-Yang kia sau școala cosmologică; (ii) Ju kia
sau școala învățaților; (iii) Mo kia sau școala lui
Mo (moismul); (iv) Ming kia sau școala numelor;
(v) Fa kia sau școala legiștilor;(vi) Tao-te kia sau
școala taoistă. (pp. 44-56)
Cheng Jen sau Omul veritabil9 este, în esență,
cel de-al treilea termen al Marii Triade (Cer-
Pământ-Om sau Cer-Om-Pământ)10 cum va fi
explicat Rene Guenon în cartea sa dedicată aces-
tei problematici. De fapt există doi astfel de Jen
și anume Cheng Jen (aspirantul care a parcurs
complet itinerariul tradițional prevăzut în Micile
misterii) și Cheung Jen - Omul transcendent (as-
pirantul care a parcurs complet itinerariul tradi-
țional prevăzut în Marile misterii).11 Cheng Jen
a văzut lumina interioară și, simbolic, a ajuns în
centrul cercului (labirintului) sau, cu alte cuvinte,
a transcens ego-ul, în timp ce Cheung Jen a reali-
zat identitatea supremă și a atins, astfel, starea de
preafericire. (pp.65-72)
În India, idealul de om este, generic vorbind,
yoghinul (yogi) și acest raționament, oarecum
reducționist, dă titlul celui de-al doilea capitol
nou introdus în ediția secundă a cărții lui Anton
Dumitriu. Prin expunerea sa, însă, adâncind in-
terpretarea și nuanțările, autorul îl va conduce
treptat, pe cititor, către adevăratul moderator din-
tre Cer și Pământ, omul care, însetat de cunoaște-
re, a parcurs cu metodă și asiduitat, drumul sinuos
și deosebit de anevoios către centrul Ființei, a atins
maximul realizării spirituale - identitatea Atman-
Brahman - și a devenit, astfel, în cele din urmă, un
eliberat în viață fiind sau, cum se spune în limba
de origine, jîvan mukta.12 După Patanjali13, practi-
ca tradițională, în sine, cea care dublează cosmo-
logia tradițională decurgând din Vede, constă în
parcurgerea succesivă a opt trepte numite mem-
brele yoga, astfel după cum urmează: (i) yama
- o conduită morală tinzând către perfecțiune;
(ii) niyama - purificarea interioară și exterioară
(corporală, emoțională și intelectuală); (iii) asana
- practicarea unei poziționări corecte a corpului
pentru a favoriza concentrarea; (iv) pranayama -
respectarea unor tehnici consacrate de respirație;
(v) pratyahara - perfecționarea continuă a contro-
lului asupra intelectului și simțurilor; (vi) dharana
- fixarea fermă a concentrației (atenției) asupra
obiectului meditației (cunoașterii); (vii) dhyana
- exersarea identificării cu obiectul cunoașterii
până la fuziunea cu esența acestuia; (vii) samadhi
- menținerea concentrării conștiinței în ea însăși,
iluminarea propriu-zisă. (p. 98)
În tot acest periplu eroic, călăuzit de sco-
pul iluminării și al realizării spirituale depline,
O
19_
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
o
aspirantul își dă seama, la un moment dat al as-
censiunii sale, că rațiunea, utilă și necesară până
la un punct, devine un veritabil obstacol și că,
astfel, înțelegerea profundă a Ființei este, cum-
va, ocultată de către un raționalism prea excesiv.
India a pretins [...] o altă cunoaștere a realității,
bazată pe o altă modalitate a intelectului uman,
pe care au explicat-o în cărțile lor. Ea nu a refu-
zat niciodată rațiunii umane valoarea pe care o
are, dar i-a limitat domeniul de valabilitate, mai
bine-zis de eficacitate, în care ea se aplică. (p. 77).
Dintr-o anumită perspectivă, aceasta este și dife-
rența profundă dintre abordarea occidentală, ba-
zată pe raționalismul cartesian lucid, dubitativ și
excesiv de prudent, pe de o parte, și cea orientală
mai suplă, mai subtilă, dar și, în mod inevitabil,
preponderent intuitivă, în esența sa, pentru că ea
trece cu mult dincolo de încorsetările și de rigi-
ditatea inerentă rațiunii. În acest context, schițat
aici în mod sumar, intuiția intelectuală (cunoaș-
terea contemplativă) devine, în Orient, principala
calitate mentală pe care o va cultiva și o va perfec-
ționa continuu un aspirant aflat pe cale. Ca atare,
viziunea (puterea) intuitivă, elanul misteriosofic
și un anumit gen de asceză intelectuală devin
Dumitru Ivan	Santa Maria de Salute, Veneția, ulei pe panză, 48 x 38 cm
repere constante ale parcursului spiritual indian
determinând, prin urmare, întreaga evoluție spi-
rituală, precum și produsul acesteia materializat
în jîvan mukta14 - omul perfect decondiționat de
trupul său și de cele lumești care, prin capacitățile
dobândite, potrivit tradiției, are acces nemijlocit
la Adevărul absolut.
După Guenon, termenul jîvan mukta15 îl de-
semnează pe yoghinul care, încă în viață fiind, va
fi obținut eliberarea efectivă a spiritului său indi-
vidual (Atman) din chingile materiei realizând,
astfel, la propriu, identitatea cu Sinele suprem
(adevărata realitate), Brahman cel unic (Unul-
fără-al-doilea), acategorial (neinteligibil pentru
un intelect normal) și, ca atare, incalificabil sub
aspect conceptual. Eliberarea spiritului uman
este, în cele din urmă, identic-egală cu Unirea su-
premă Atman-Brahman.16 Un autentic jîvan mu-
kta nu mai are ce obține după ce a atins trapta
supremă a conștiinței unitive (a trăit lăuntric ex-
periența unității-totalității, plenitudinea Ființei,
solitudinea perfectă); el este, cum metaforic s-a
spus, un mort în viață pe care nu-l mai afectea-
ză aparența formală a lumii manifeste despre
care știe că nu este decât o iluzie (maya). Toată
această cunoaștere pe care am amintit-o succint
mai sus este de natură să-i confere aspirantului o
serie de certitudini (credințe) privind existența
în totalitatea sa, precum și natura acesteia și, pe
cale de consecință, să-l poziționeze ferm cu fața
către Adevărul absolut, cel care conferă sens vieții
omului și construcției societale, deopotrivă.17
Bibliografie
Dumitriu, Anton - Culturi eleate și culturi heracleitice,
Ed. Cartea românească, 1987;
-	Homo universalis, Ed. Eminescu, 1990;
-	Orient și Occident, Ed. Societatea de cultură națio-
nal-liberală, 1943;
Guenon, Rene - Orient și Occident, (OO) Ed. Herald,
2022;
-	Domnia cantității și semnele vremurilor, (DC) Ed.
Herald, 2022;
-	Omul și devenirea sa după Vedanta, Ed. Herald, 2012;
- Autoritate spirituală și Putere temporală, Ed. Herald,
2010;
-	Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse,
Ed. Herald, 2006;
-	Marea Triadă, Ed. Herald, 2005;
Lao Tse - Tao Te Ching. Cartea despre Tao și calitățile
sale, Ed. Cartex, 2020;
Patanjali - Yoga Sutra, Ed. Herald, 2012;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed. Moldova,
Iași, 1992.
*	Yi King. Cartea prefacerilor, Ed. Herald, 2003.
Note
1	A se vedea p. 112, 119, 122, și 139 din lucrarea
Culturi eleate și culturi heracleitice în contras cu p. 47,
52, pp. 59-60 și 68 din Orient și Occident.
2	Lesprit syntethique de la Chine, Paris, 1961.
3	Guenon, 2006, pp. 87-97 și pp. 111-126.
4	.intelectul este mai adevărat decât știința..., spune
Aristotel; Guenon, 2006, p. 94.
5	Conduce la adevăruri relative, perisabile și veșnic
reformulabile...
6	În opinia lui Alfred Forke (1867-1944), important
sinolog german.
7	Formulată de către Joseph Needham (1900-1995),
savant englez specialist în știința și civilizația chineză.
8	Tao este reprezentat simbolic printr-o diagramă
numită Taijitu care, în esență, transmite mesajul unită-
ții transcendentale a dualismului Yin-Yang; pp. 57-65.
Yang înseamnă strălucirea soarelui, lumină, iar Yin -
absența strălucirii soarelui, întuneric; p. 48.
9	Perfect, total, autentic, universal.
10	In funcție de ordinea enumerării, Omul este un
produs al interacțiunii Cerului cu Pământul sau un
moderator între Cer și Pământ.
11	Guenon, 2005, p. 33.
12	Metafizicianul din Blois folosește, cu același înțe-
les, termenul jîvan-mukti; Guenon, 2012, pp. 191-193.
13	Autor al celebrului tratat Yoga Sutra - o colecție de
aforisme inițiatice consemnate lapidar care, pentru o
corectă înțelegere, necesită comentarii și explicații din
partea unui maestru consacrat.
14	De remarcat că pe parcursul volumului său Culturi
eleate și culturi heracleitice nu utilizează termenul con-
sacrat jîvan mukta; în prefața cărții Homo universalis,
însă, el îl menționeaza ca fiind idealul de om perfect
(veritabil) din spiritualitatea tradițională indiană.
15	Spre a se deosebi de videha-mukti, cel care, în mod
specific, obține eliberarea (suprema decondiționare,
ieșirea din forma sa corporală) la moartea efectivă
16	Sau, cum se spune în ortodoxie, Fiul s-a reîntors
la Tatăl cu care este de-o-ființă având, așadar, aceeași
natură intrinsecă, tot așa cum picătura de apă revine,
invariabil, la oceanul primordial.
17	Guenon, 2012, pp. 191-198.
■
10
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
„Chintesența” Trăirismului
inițiat de Nae Ionescu (I)
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Când un om lasă filozofia pen-
tru teologie... e creștin. Și un creștin în
Facultatea de Teologie, la București, e un
lucru primejdios. Fără nici un fel de ironie,
trebuie să recunosc că au dreptate. Între
atâția protestanți!” (Nae Ionescu, 15 mai
1926)
Instituirea a tot felul de tabuuri cu iz poli-
tic are un caracter violent de primitivitate,
de incultură și de înapoiere” observa cu
justețe istoricul literar Marin Nițescu (vezi Sub
zodia proletcultismului, București, 1995, p.131).
Inchiziția culturală, instalată după ciuntirea și
ocuparea României de către sovietici, considera
orice creație românească drept “profascistă”, dacă
era apărută în perioada dinainte de impunerea
comunismului cu forța tancurilor armatei stali-
niste, a teroarei deportărilor, masacrelor și întem-
nițărilor politice.
Pentru o minte nepervertită de interpretările
proletcultiste ale trăirismului, dar nici din cale
afară de lămurită datorită îngustimii orizontului
ei spiritual, “trăirismul naeionescian” ar fi un fel
de gândire în act. Părerea, difuzată de “Adevărul”
pe 4 iulie 1992, i-a reținut atenția scriitorului
Gabriel Gheorghe, fost coleg de temniță comu-
nistă cu trăiristul Petre Țuțea.
La scurt timp după moarte, filozoful (care fă-
cuse nevinovat 13 ani de temniță politică) fuse-
se prezentat în periodicul oficial ca o „imagine
vie a trăirismului naeionescian” cu precizarea
caducității jerbelor de idei oferite de genialul
Petre Țuțea, întrucât orice idee „nu există decât
câteva secunde după ce a fost gândită” (vezi ci-
tatul din „Adevărul” în Gabriel Gheorghe, Petre
Țuțea, între legendă și adevăr, Fundația Gândirea,
București, 2003, p.80).
Nu la fel apare însă trăirismul în cea mai con-
sultată enciclopedie on-line.
Cine are neinspirata curiozitate să citească ar-
ticolul despre „trăirism” din Wikipedia confiscată
de o mafie cu interese anti-românești (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie
cu interese ascunse) nu-l va găsi pe Țuțea printre
trăiriști și nu va afla nici de auto-încadrarea filo-
zofului Constantin Noica în Școala trăiristă (vezi
Constantin Noica, Nae Ionescu și spiritul de școa-
lă, în rev. “Convorbiri literare”, București, 1943).
Pentru simplul motiv că Școala trăiristă inițiată
de Nae Ionescu a fost cu perseverență negată, în-
tâi de staliniștii care i-au deschis lui Noica porțile
închisorii, Zigu Ornea împreună cu Pavel Apostol
și cu Ion Ianoși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/
isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/),
apoi de clientela acestor proletcultiști săltată pe
creasta valului după 1990.
Cripto-comuniștii din culisele Wikipediei nu
scriu de existența Școlii trăiriste făcându-se că nu
știu de valoarea nenumăratelor opere filozofice
și beletristice lăsate patrimoniului cultural de re-
prezentanții de frunte ai școlii de gândire creată
de Nae Ionescu, lucrări fundamentale ale culturii
românești cărora li s-a adăugat, odată cu căderea
comunismului, cenzurata operă filozofică a iniți-
atorului Școlii trăiriste.
Dacă mafia care a confiscat Wikipedia româ-
nească ține cu tot dinadinsul să nu recunoască
Școala trăiristă, în schimb dezinformează cititorii
cu privire la himerica „Școală” de la Păltiniș ne-
manifestată prin nici o operă filozofică dincolo de
opera trăiristului Noica.
În postfața Epistolarului (București, 1987),
adunătură de scrisori grabnic publicate la vre-
mea realismului socialist, Constantin Noica,
marginalizat și publicat cu amânări incredibil de
lungi, pur și simplu a dejucat intenția celor care
vroiau să pară mai valoroși pe seama operei sale
filozofice, negând cu hotărâre închipuita „școală”
a cărui inițiator ar fi fost, vezi Doamne, el însuși
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la
Păltiniș”, ironizată de Noica, precum și Isabela
Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș,
pretext de fină ironie din partea lui Noica).
Prin intermediul Wikipediei, neștiutorii sunt
dumiriți că trăirismul n-ar fi altceva decât un
„curent cultural românesc”, așa cum a fost (vezi
Doamne) și curentul realist socialist. Wikipediștii
cu putere de decizie asupra fasonării conținutului
articolelor au omis desigur să noteze că realismul
socialist n-a fost ceva spontan (precum trăiris-
mul inițiat de Nae Ionescu) ci un curent împus în
comunism cu forța poliției gândirii, susținută de
poliția politică.
Nefericitului care vrea să se informeze din
Wikipedia românească i se mai explică pe înde-
lete absurditatea după care curentul trăirist ar fi
produs (vezi Doamne) curente diferite, cam tot
atât de diferite precum scrierile filozofului Mircea
Vulcănescu și ale lui Emil Cioran.
Trăirismul l-ar avea pe Nae Ionescu „inițiator
principal”, de ca și cum ar fi existat și inițiatori se-
cundari.
După vreo două fraze, proletcultiștii din culi-
sele Wikipediei metamorfozează trăirismul din
„curent” în „ideologie”.
Pe urmă scriu că „ideologia trăiristă” ar procla-
ma o filozofie de factură lirică.
Wikipediștii adaugă și prostia că filozofările ce
țin de ideologia trăiristă „nu trebuie să fie comen-
surabile sau compatibile” (Wikipedia consultată
pe 19 febr. 2020).
În finalul explicării trăirismului sunt trecuți ur-
mătorii discipoli ai lui Nae Ionescu: Mircea Eliade,
Noica, Petru Comarnescu, Cioran, din care Petru
Comarnescu putea foarte bine să lipsească.
Constantin Noica precizase că “trăirismul” a
fost un termen folosit după cel de “experienția-
lism”, propus de filozoful și istoricul de artă Petru
Comarnescu, marginalizat în comunism și cenzu-
rat cu totul în Dicționarul de filosofie (Ed. Politică,
București,1978) în care filosofia românească in-
terbelică este ilustrată prin Brucăr, săltat deasupra
lui Lucian Blaga de Gabriel Liiceanu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Lucian Blaga și fenomenologia),
prin Zeletin urmat de politrucul Gulian și de
Dumitru Ivan	Circ I
ulei pe pânză, 100 x 93 cm
sociologul Lucien Goldman (19131970), cel ca-
re-i făcea la Paris mizerii lui Emil Cioran și care,
la un Colocviu „Heidegger”, așezat la capătul unei
bănci s-a trezit pe dușumea când toți ceilalți s-au
ridicat în piciore la intrarea filozofului german.
În mod surprinzător, la surse bibliografice ale
articolului despre „trăirism” dăm (în Wikipedia
controlată de cripto-comuniști) peste un volum
apărut în efervescența curentului realist socialist.
Curent care, la drept vorbind, s-a caracterizat prin
totala cenzurare a operei inițiatorului așa zisului
„curent” trăirist precum și a scrierilor interbe-
lice ale trăiriștilor Noica, Mircea Vulcănescu,
Vasile Băncilă, Cioran și alții (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Andrei Pleșu).
Convingerea filozofului Nae Ionescu era că
metafizica, dacă este încă posibilă în lumea mo-
dernă, este posibilă doar în estul Europei, unde
planul realității nu a fost înlocuit cu planul cu-
noașterii, aici dăinuind o viziune substanțialistă
de obârșie aristotelică (1).
Un mare poet religios (trăiristul Horia
Stamatu), - format la școala de gândire naeiones-
ciană și devenit peste ani traducătorul Sfântului
Ioan al Crucii (2) -, reținuse următoarele gânduri
din 1922 ale tânărului profesor Nae Ionescu:
„Noi ne desolidarizăm cu mentalitatea materi-
alistă ce domină secolul. Noi ucidem în noi înși-
ne o lume pentru a ridica alta, înaltă până la cer.
Domnia absolută a materiei e răsturnată, pentru a
fi înlocuită cu aceea a spiritului” (3).
După inițiatorul Școlii trăiriste, cunoașterea
religioasă sau revelația ar fi un fapt de trăire au-
tentic creștină care contează ca dovadă a existen-
ței lui Dumnezeu (Nae Ionescu, 2 mai 1925).
Un fapt istoric a fost și întâmplarea de pe dru-
mul Damascului care a dus la convertirea unui
prigonitor. Însuși creștinismul (pentru academi-
cianul Mircea Eliade) este trăire, este relație per-
sonală cu Iisus Christos.
Și ce poate fi mai intim, mai personal, decât
transformarea lui Saul din Tars într-un Sfânt
Apostol după ce i-a vorbit Adevărul ca persoană?
Din notațiile de pe acel bilet (cusut în căptușala
hainei) s-a văzut că Blaise Pascal îl diferențiase pe
„Dumnezeul filozofilor” de Dumnezeul Sfintelor
Scripturi în extazul mistic (de două ceasuri) trăit
în noaptea de 23 noiembrie 1654: „Dumnezeul lui
Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui
Iacob si nu al filozofilor...”.
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
11
o
La cursul de filozofia trăirii religioase (din
1924-1925), metafizicianul Nae Ionescu păstrase
și chiar subliniase diferența dintre categoria divi-
nității (folosită de filozofi) și categoria religioasă
a sanctității, care este trăire, cum „citim în tex-
tele mistice”, le spunea el studenților (vezi Nae
Ionescu, Filozofia religiei, 1924-1925, București,
Ed. Eminescu, p. 142).
Ca fost elev al lui Nae Ionescu, Anton Dumitriu
a publicat în 1938 un text despre misticismul lui
Descartes în care, - punând în paranteză diferen-
ța dintre ideea (înăscută, pentru Descartes) de
ens perfectissimus (conceptul filozofic de divin)
și Dumnezeul trăit de misticii creștini - vede o
trăire de tip mistic chiar în copleșitoarea eviden-
ță a ideilor clare și distincte (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, La granița dintre philosophia perenis și
philosophia garrula, în rev. „Contemporanul -
Ideea Europeană, nr. 34 din 23 aug. 1991).
Nae Ionescu era de părere că intrușii într-ale
filozofiei se recunosc după filozofia lor litera-
turizantă, ivită dintr-o înclinație spre visare, si
după exaltările lor anti-intelectuale (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae
Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/arti-
cole/3058-2/). Ei ar fi generat reacția împotriva
mistismului. De fapt împotriva unui fals misti-
cism, fiindcă adevăratul misticism „presupune o
disciplină cel puțin tot așa de strânsă și de aspră
ca a logicii formale” (Nae Ionescu). Profesorul
sublinia că misticismul este o „formă de viață spi-
rituală care se realizează numai în planul religi-
os al existenței” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae
Ionescu sau credința creatoare de cultură; https://
isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-
vs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/).
Din perspectiva plinătății actului de trăire mis-
tică în plan religios (și nu prin mimetism intelec-
tual ca în cazul tânărului profesor de matematici
de la Brăila, folosit probabil de Rădulescu-Motru
spre a lovi în Nae Ionescu și în suplinitorul aces-
tuia ca o condiție a încadrării lui Anton Dumitriu
pe postul de asistent universitar), în Istoria cre-
dințelor și ideilor religioase premiată de Academia
Franceză, trăiristul Mircea Eliade a înfățișat creș-
tinismul pornind de la cutremurătorul eveniment
întâmplat lui Saul pe drumul Damascului.
Experiența copleșitoare (a întâlnirii personale
cu Fiul lui Dumnezeu) l-a făcut pe prigonitorul
Saul din Tars să se metamorfozeze într-un creștin
pe deplin convins de existența Adevărului întru-
pat în Iisus.
Profesorul Nae Ionescu semnalase criza religi-
oasă a preoților tineri care s-ar fi datorat „grozavei
ignoranțe în cele sfinte ca și iacobinismului total
lipsit de adâncime sufletească a învățământului
nostru teologic” (2 iunie 1926). Preoții îi păreau
victimele „unei biserici până mai ieri analfabe-
te terorizate de prestigiul calp al stiinței cu care
a avut atingeri periferice”. Adevărul științific la
dispoziția rațiunii omenești ar fi nu doar „beteag”
ci și „protestantism de cea mai săracă speță” (N.
Ionescu, Pentru reintrarea în ortodoxie, 27 febr.
1929).
La moartea lui Emile Boutroux, profesorul de
metafizică a publicat un text despre filozoful care
„a provocat mișcare” când „filozofia amenința să
se științifizeze” (în „Ideea Europeană”, febr. 1922),
atacând „pretențiunile dogmatice ale metodei ști-
ințifice” (vezi Nae Ionescu, Neliniștea metafizică,
București, 1993, p. 108).
În lista de lecturi obligatorii pentru orienta-
rea în domeniul filozofiei religiilor, Nae Ionescu
l-a trecut în 1923 pe Emile Boutroux cu volumul
Science et religion dans la philosophie contempo-
raine pe care îl considera „cea mai semnificativă
scriere a filozofului” care își încheiase studiile cu
faimoasa teză din 1874 despre contingența legilor
naturii.
În memorabilul articol din „Ideea europeană”
îl așezase pe Boutroux alături de Fouillee ca „cel
mai de seamă și mai sugestiv reprezentant al miș-
cării anti-intelectualiste, așa cum a fost o vreme
Simmel în Germania, James în America și mai
târziu Poincare și Bergson în Franța. Răsturnarea
dogmatismului științific și reintegrarea metafizi-
cii în drepturile sale... își au izvorul în speculația
filozofică a lui Boutroux” scria Nae Ionescu (febr.
1922).
Discipolului Vasile Băncilă (aflat la studii
post-universitare în Franța), metafizicianul Nae
Ionescu îi comunica într-o scrisoare din 1926 in-
tenția sa de a trece la Teologie (4), îndemnat de
profesorul Simion Mehedinți și de Rădulescu-
Motru, care tocmai îi „întrerupsese” cursul despre
Faust și problema mântuirii (5).
Pe atunci Patriarhul Miron Cristea era încântat
de proiect. Mai puțin bucuroși s-au arătat cei de la
Facultatea de Teologie.
Când s-a instituit însă regența și jurnalistul
filozof a pus în discuție legalitatea cumulului de
funcții ale Patriarhului Miron, s-a produs o ade-
vărată furtună.
Părerea lui Nae Ionescu a iscat riposta preotu-
lui de la Biserica Popa Chițu care a primit pro-
babil sarcina nu doar să scrie împotriva lui Nae
Ionescu ci să-l dea și în judecată pentru articolele
pe tema „Patriarhului Regent”, atac dezamorsat
prin plecarea reclamantului în Franța, trimis de
Patriarh la biserica română din Paris.
În acea polemică, profesorul de logică dorise
a clarifica „cu metodă și referiri riguros științifi-
ce” tema „locotenenței patriarhale”, spre a depăși
„ignoranța și reaua credință în materie de așezare
bisericească”, după ce lămurise cititorii că a face
parte din Consiliul de Regență este o funcție lu-
mească.
Or, funcțiile lumești sunt interzise de canoane-
le Bisericii și pedepsite cu scoaterea din cler (vezi
Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religi-
oase, Sibiu, Ed. Deisis, 2003).
De aici si răzbunarea Patriahului Miron Cristea
care și-a dorit ca din fresca înfățișând Judecata de
apoi să nu lipsescă acea caricatură sugerând ima-
ginea strălucitului jurnalist dublat de un profund
cunoscător al filozofiei religiei.
La vremea când în cultura română fusese im-
pus curentul realist socialist, trăiristul Noica re-
marcase refuzul ideologilor cu putere de decizie
de a recunoaște Școala trăiristă din care știa bine
că face parte, alături de Mircea Eliade, Cioran,
Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea,
Constantin Floru, George Racoveanu, Horia
Stamatu, Ernest Bernea și alți foști studenți și
admiratori ai profesorului care inițiase acea
unică școală de gândire existentă vreodată în
România.
Și marele savant Mircea Eliade (onorat de lu-
mea academică occidentală) presimțise pe 16 iu-
nie 1970 ca abia după moarte va fi „recunoscut,
oficial, și de neamul din care face parte”.
Despre „obscurantismul pervers” al ideologi-
lor comuniști care au „ajuns la cel mai total sistem
de minciuni” îi scria trăiristul Horia Stamatu lui
Eliade pe 3 martie 1974. Citise prefața comunis-
tului Dumitru Micu la volumul Maitrey. Nuntă
în cer (București, E.P.L., 1969) și fusese revol-
tat de puzderia de neadevăruri servite odată cu
reintroducerea trăiristului Mircea Eliade după un
sfert de veac de totală cenzurare.
În exil fiind, Horia Stamatu credea că inepțiile
vehiculate în prefață i-ar aparține universitaru-
lui D. Micu, fără a-și imagina că prefațatorul este
doar pe post de mic difuzor care transmite mai
departe ce este obligatoriu a fi spus (la vremea
dirijismului cultural) despre interbelici și în mod
special despre strălucitorul filozof Nae Ionescu.
Pentru istoricul literar Marian Popa întreaga ope-
ră de popularizare a lui Micu s-ar situa „în limite-
le tolerabilului oficial” (Istoria literaturii române
de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 1100).
Înainte să fi fost arestat la ordinul lui Carol
al II-lea care-i suprimase patru ani (6) ziarul
„Cuvântul”, Nae Ionescu scrisese (prin 1938) că-i
este imposibil să înțeleagă „dialectica marxistă”
care-i pare o „impostură metafizică”. Articolul
său, intitulat „Când sunt utile discuțiile și când
nu”, s-a publicat în „Cuvântul” în cele trei luni de
reapariție începută din 21 ian. 1938.
Și totuși, la prima tipărire post-comunistă a ro-
manului eliadesc Noaptea de Sânziene (pe hârtie de
cea mai proastă calitate), Dumitru Micu a fost cel
care a scris în postfață că Mircea Eliade tratează în
roman și tema închisorilor politice comuniste.
Ani de zile apoi (în tot felul de studii și chiar
în teze de doctorat) s-a trecut sub tăcere acest
aspect central al beletristicii eliadești de după
1945. Studentului Culianu, de vreo trei ori i-a
trimis profesorul Mircea Eliade în Italia Noaptea
de Sânziene publicată în românește la Paris. De
fiecare dată „trimisul stăpânirii” (i.e. Ioan Petru
Culianu, după Virgil Ierunca) se făcea că n-a
primit-o, de parcă ar fi funcționat și dincolo de
Cortina de fier sechestrarea securisto-comunistă
a pachetelor (vezi corespondența academicianu-
lui Eliade publicată la Iași în 2004).
La două decenii după împușcarea Ceaușeștilor
s-a publicat și o carte cu un titlu care se dorea în
crescendo: De la Eliade („cel mai mare istoric al
religiilor din secolul XX”) la. Culianu, fostul
comunist devenit 12 ani profesor de română în
Olanda și un an de italiană în America, împușcat
de Securitate când urma să se angajeze la Chicago
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade
și gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isa-
belavs-culianugonflat19/).
Frica cea mare a păzitorilor îndobitocirii ide-
ologice comuniste a fost, pe toată durata totali-
tarismului comunist și chiar după 1990, să nu
se afle amploarea atrocităților comise la vremea
regimului polițienesc instalat după ocupația ru-
sească (vezi Testis Dacicus/ prof. George Manu,
România sub ocupație rusească, București, Ed.
Mica Valahie, 2011, carte scoasă de fiul autoru-
lui și nedifuzată, aproape imposibil de cumpărat,
universitarul George Manu fiind ucis în temnița
politică; a se vedea și Monumentul victimelor și
harta gulagului comunist din Chemin du Bois-
des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția).
La un deceniu după căderea comunismului, în-
tr-o prefață scrisă de istoricul acad. Vasile Spinei
încă era ascunsă întemnițarea si uciderea după
gratii a marilor personalități ale istoriografiei
românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O privire
filozofică asupra istoriei României; https://isabela-
vs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/;
a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea
criteriului biografic la un istoric dilematic: A.
Pippidi; https://isabelavs2.wordpress.com/isabe-
lavs-rinocerizarea/).
■
12
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
istoria literară
Scriitorii artizani (I)
■ Radu Bagdasar
Dumitru Ivan
Natură statică cu carafă de vin, ulei pe pânză, 54 x 65 cm
Lucrurile se complică în cazul prozei și mai
cu seamă al romanului, gen de ample di-
mensiuni, unde gestația durează luni sau
ani, în cadrul căruia pare imposibil de a avea in-
spirația completă, într-un singur flash. Aici rați-
onalitatea, spiritul artizan este obligat să-și spu-
nă în mod obiectiv cuvântul. Pentru că, explică
același Jean Guitton, în primul rând, nu oricine
este capabil să edifice o construcție de asemenea
dimensiuni în care numeroasele personaje, lo-
curi, circumstanțe trebuie să se conecteze unele
cu altele într-un sistem care are propria sa logică
internă, iar pe de altă parte autorul se constrânge
câteodată la legea perfecțiunii precum Goethe,
Flaubert sau Maupassant.
Scriitorul artizan este cel care își construiește
în mod meticulos textul, simulând în prealabil
componentele în care aptitudinile lui înnăscu-
te îl ajută prea puțin. Este obligat în consecință
să-l amelioreze în etape succesive care se pot
prelungi timp de mulți ani. Este natural ca acest
gen de abordare să convină genului masiv, pro-
za, implicând multiple raporturi interioare care
trebuie create, calibrate, „calculate”, în vreme ce
poezia este mai frecvent de domeniul orficului.
Dar nu întotdeauna, din moment ce un poet na-
țional precum Victor Hugo este adesea citat ca
„un incomparabil artizan de vers”. Paul Claudel,
care face această remarcă, argumentează: „Este
cu siguranță adevărat într-un sens, căci versul
său este infinit mai colorat, mai bogat, mai sonor
decât versul clasic, vorbește mai mult simțurilor
noastre” (Claudel 1963, 33). Ce rezultă din jude-
cata a lui Claudel1 este faptul că poezia hugolia-
nă nu este un simplu „strigăt (de emoție)” „cri
(demotion)”, un „lingou” spontan, așa cum se
spusese, ci că Hugo își rafina îndelung poemele,
de dimensiuni superioare normalei, necesitând
prin însuși acest fapt un schelet conceptiv și o
compoziție premeditată. Ceea ce dorim să pu-
nem în evidență cu acest exemplu este faptul că
poezia, în pofida statutului ei de „cri d’emotion”
(Bataille), și travaliul artistic nu sunt antagoniste.
Când este însă vorba de compoziții de mai
mare amploare decât poemele lui Hugo, o gestiu-
ne pe paliere macroscopice, la nivel microscopic,
a frazei și a cuvântului este aproape indispensa-
bilă. Soljenițîn avea oroare de cuvintele uzate, de
formulările banale. Ca atare, unul dintre fiii lui
avea ca misiune să-i furnizeze liste cu cuvinte
proaspete, neglijate, unele ieșite din uz, dar cu
forță expresivă deosebită. Scriitorul in actu nu
poate lucra numai pe baza a ce îi sugerează con-
catenarea imediată a situațiilor, ci trebuie adesea
să urce pe o înălțime și să arunce o privire mai
amplă spre orizonturile spre care se îndreaptă.
Ceea ce revine la a-și constitui o pre-concepție
macroscopică, de ansamblu.
Autorii cu dominantă artizanală clară, cei pe
care îi vedem trudind pe manuscrisele lor la trei
noaptea, sunt de departe cei mai numeroși, iar
valoarea lor nu pare străină de travaliul artistic.
Se poate spune că panteonul mondial al scriito-
rilor este format în special din ei: Schiller, Zola,
Anthony Trollope, Manzoni, Thomas Mann,
Hugo, Turgheniev, Henry James, Roger Martin
du Gard, Virginia Woolf, Somerset Maugham2,
Heinrich Boll, Soljenițîn, George Orwell,... iar lis-
ta nu-i poate cuprinde pe toți. Thomas Mann in-
vestește un considerabil efort în amontul textului
definitiv: note documentare, studii, simulări de
caractere, teme posibile, citate, eboșe, care îl
ajută să păstreze o anumită stabilitate de-a lun-
gul anilor care acoperă elaborarea unui proiect.
Turgheniev face liste de personaje, note biogra-
fice pentru fiecare dintre ele, un plan general sau
o perspectivă generală dezvoltată prin divizarea
pe capitole urmată de diverse etape redacționale.
Orwell, în ciuda entuziasmului agentului său li-
terar vizavi de Une Histoire birmane, nu reușește
să-și depășească propriile îndoieli „[...] căci cu
mine, tot ceea ce scriu trebuie lucrat încă și încă.
Mi-ar place să fiu dintre cei care sunt capabili să
se așeze și să rasolească un roman în mai mult
sau mai puțin de patru zile.” (Orwell>Salkeld).
Cu titlu de comparație privind timpii de elabora-
re, un pasaj dintr-o scrisoare a lui Flaubert reve-
lează o frântură din estetica flaubertiană așa cum
o practica sihastrul de la Croisset în anii gestației
Doamnei Bovary. După ce redactase „treispre-
zece pagini în șapte săptămâni” - ceea ce revine
la ceva mai mult decât un sfert de pagină pe zi
- Flaubert le consideră terminate, dar în fapt...
„Nu mai am decât două sau trei repetiții ale ace-
luiași cuvânt de scos și două construcții de frază
prea asemănătoare de refăcut. [...] A fost un pasaj
cumplit: trebuia pe nesimțite să-l aduci pe cititor
de la psihologie la acțiune, fără să observe. Intru
acum în partea dramatică și accidentată. Încă
două sau trei mișcări mari și voi zări sfârșitul.
În luna iulie sau august, sper să încep deznodă-
mântul. Cât mi-a fost de greu, Dumnezeule! Cât
mi-a fost de greu. Câte piedici și câte descura-
jări! Mi-am petrecut ieri toată seara livrându-mă
la o chirurgie furioasă. Studiez teoria picioarelor
boante” (Flaubert>Louise Colet, 7 aprilie 1854).
Evită metaforele, comparațiile sunt rare, vâ-
nează excesul de „atunci”, „dar”, „și”3 „vomită
foarte puțină psihologie”, dar se vădește foarte
atașat anumitor detalii pitorești precum „turba-
nele alimentare”, un fel de colăcei specifici ora-
șului Rouen cărora, în numele culorii locale, ține
neapărat să le găsească un loc în Doamna Bovary.
Metoda, indubitabil artizanală, a Virginiei
Woolf (A Writer’s Diary 30 aug. 1923) pe care ea
o consideră o „descoperire” pare a fi următoarea:
„[...] sap grote frumoase în spatele personajelor
mele. Cred că aceasta redă exact ceea ce doresc
eu: umanitate, umor, profunzime. Intenția mea
este de a face ca aceste grote să comunice între
ele și, în momentul de față, fiecare dintre ele iese
la lumină”.
Respectivele grote vor fi legate între ele prin
„[...] procesul de săpare a tunelurilor, cu ajutorul
căruia relatez trecutul în fragmente, după nece-
sități” (Woolf A Writer’s Diary 15 oct. 1923). Dar
i-a trebuit un an pentru a descoperi acest „tune-
lling process”. În cazul Valurilor, „carte extatică”
după ce corectase o a doua variantă și dactilo-
grafiase textul corectat - „re-re-typing”, Woolf se
justifică: „[...] nimeni nu poate spune că de data
aceasta am fost grăbită sau neglijentă [...] nu mă
îndoiesc că există numeroase scăpări și neglijen-
țe (A Writer’s Diary 23 iunie 1931). În consecin-
ță, va reface încă o dată textul, rezervându-și o
corecție suplimentară pentru șpalturi. „Frazele
de la început” le refăcuse de optsprezece ori, iar
mai târziu, în martie 1936, va reface scena rai-
dului din Anii (?) de treisprezece ori. Ea însăși
se înscrie sub baniera lui Flaubert printre autorii
cei mai „torturați” de „meșteșugul scrisului”. Este
interesant că, aidoma lui Flaubert, este o vizuală
pentru că avan-reflecția ei sfârșește de cele mai
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
13
o
multe ori printr-o imagine globală: „Totuși acum
îmi văd cartea în întregul ei” (A Writer’s Diary 23
iunie 1936). Este fraza prin care de obicei se in-
dică dobândirea unei perspective macroscopice
asupra ansamblului.
Artizanii practică câteodată geneze de tip de-
rivativ-deductiv în care se pleacă de la o frază nu-
cleară sau de la un fapt implicit pentru a inventa
o sferă de particularizări sau „explicitări“ într-o
întruchipare fenomenală cât mai percutantă.
Pentru romanul Voyageurs, Aragon susți-
ne că fraza din care ieșise întregul roman este:
„Prima dată când Aurelien a văzut-o pe Berenice
a găsit-o răspicat urâtă”. Clasicii în sens ge-
neral - Corneille, Racine, Moliere -, mai târ-
ziu Chateaubriand, Schiller, Goethe, Tolstoi,
Dickens, Poe, Roger Martin du Gard, Yourcenar
procedează de multe ori, deși în măsuri diferite și
cu aspecte contradictorii, în acest fel. Ni se pare
însă că Zola este campionul amplificării deducti-
ve. Geneza de tip deductiv consistă într-un fel de
cartezianism al amplificării euristice a unui em-
brion inițial. Raționalitatea ocupă un loc relativ
important în raport cu componenta inconștientă
în acest tip de geneze. Dar rupturile, surprizele,
Dumitru Ivan
Zambile, ulei pe pânză, 46 x 40 cm
întorsăturile neprevăzute nu sunt mai rare. Este
chiar posibil ca ele să fie chiar mai numeroase.
Nu există studii care să pună în relație acești doi
parametri importanți.
Autorul artizan este de multe ori în decalaj
ficțional cu subiectele pe care și le propune,
ceea ce impune faze preliminare lungi, fasti-
dioase, eforturi de documentare și concepție
majore. El apare ca meticulos și perfecționist.
Poziționarea lui tehnică este sugerată de Swift
în celebrul îndemn: „Plasați doar silaba bună
în locul potrivit”, sau de timidul Panait Istrati
„[...] sclavul cuvântului cizelat și al virgulei
care nu trebuie să lipsească de la locul ei [...]”
(Istrati 1985, 279). Câteodată însă Istrati nu ci-
zelează nimic, ca atunci când aruncă precipitat
pe hârtie povestirea Cosma, caz în care prima
țâșnire rămâne și cea definitivă. Emil Cioran,
despre care se știe că a făcut și refăcut timp de
doi ani al său Precis de decomposition, declara
într-o scrisoare că visează o lume în care un au-
tor s-ar sinucide pentru o virgulă rău plasată.
Când Francis Jammes îi sugerează lui Proust
să suprime în Swann un cuvânt care îi ofen-
sase urechea, Proust îl imploră pe Mauriac să
explice lui Jammes că o singură piatră retrasă
din catedrala sa ar face-o să se prăbușească.
Dificultatea majoră a clasificării noastre este
deci existența unor raporturi între scriitor ca
fascicul de potențialități și provocarea pe care o
reprezintă pentru el proiectul respectiv. Ele pot
falsifica aparențele și fac câteodată ca autorul să
fie cazat într-o falsă categorie. El poate fi orfic în
cazul proiectelor pentru care dispune de fondul
aprehensiv al proiectului și este puternic moti-
vat - scrisul este și o afacere de pasiune precum
Goethe cu Suferințele tânărului Werther - dar
poate poate fi artizan în cazul celor care îi pre-
zintă rezistențe considerabile: o problematică
profundă, complexă, cvasi-filosofică, care a nece-
sitat decenii de reflecție, de observații, de lecturi
și de aprofundări precum Faust. În asemenea si-
tuații, descompunerea pachetului problematic în
subprobleme și rezolvarea lor una câte una este
singura soluție. Ceea ce necesită timp și un de-
mers laborios.
Ajungem la concluzia că există o ipostază con-
juncturală a poziționării unui scriitor față de un
proiect dincolo de înclinația sa naturală dictată
de necesitatea unei strategii punctuale eficiente de
abordare.
Mărturisim că, reflectând asupra acestei pro-
blematici, am ezitat între a vorbi de scriitori
structural rapsodici, artizani sau moderni, și
întrebându-ne n-ar fi fost mai exact să vorbim
de ipostaze conjuncturale rapsodice, artizanale,
moderne ale unui scriitor. Pentru că, aprofun-
dând problema, am fost tulburați de capacitatea
metamorfică a unor autori, precum Goethe, de
a se comporta diferit în funcție de natura pro-
iectului: de a fi când orfici, când artizani aplicați,
meticuloși, scrutând toate incidențele înainte
de a decide o continuare posibilă, înaintând, re-
culând, stopând net desfășurarea anecdotică care
îi nemulțumește. Rapsodicii par a fi descendenții
moderni ai unui tip uman pre-homeric, de di-
naintea domniei raționalității. Care raționalita-
te pare plauzibil a fi creat artizanii. A analiza, a
evalua, a rectifica nu sunt proprii omului de tip
pre-homeric ci mai degrabă celui deschis de cul-
tura greacă. Iar când știm că Homer a compus
poemele sale compilând cântece și tradiții orale
preexistente, aceasta n-a necesitat oare operații
de tip artizanal!? Realitatea condiției spontanilor
este mai complicată și mai înșelătoare decât apa-
rențele. Dacă considerăm conceptul în puritatea
lui, începem să ne îndoim de posibilitatea exis-
tentei lui ca atare. Dar fisurat de elemente rațio-
nale, el pare a fi viabil sub raport genetic.
Note
1	Pentru că următoarea frază a lui Claudel este sur-
prinzătoare ca judecată în raport cu un scriitor iconic
ca Hugo: „Dar dacă se iau două sau trei pagini de acest
mare poet și dacă le studiem cu atenție, câte deșeuri!
câtă scamă! câtă umplutură! Acest vers de exemplu
compus din patru adjective identice:
Inocenta albeață a zăpezilor venerabile.
Ce diminuare a calității și a densității! Toate maladiile
prozodiei noastre s-au dezlănțuit asupra acestor ver-
suri superbe, ca filoxera asupra unui butuc generos de
viță de vie [...].”
2	Calificat de «craftsman» în New York Times de
Theodore Dreiser și în Saturday Review of Literature
(Vidal Gore) etc.
3	Ultimele trei în cazul lui Salammbo (scrisoare către
George Sand, 1 nov. 1867)
■
14
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (IX)
^[^Ulian Cătălui
Literatura de aventuri
În lumea cărților de aventuri maritime, lucra-
rea lui Joshua Slocum Sailing Alone Around the
World/ Navigând singur în jurul lumii (1900) este
un clasic al literaturii de aventuri. În aprilie 1895,
Joshua Slocum a pornit într-o călătorie de la
Boston, Massachusetts și după mai mult de 3 ani,
în 27 iunie 1898 Slocum s-a întors la Newport,
statul Rhode Island, după ce a navigat în jurul lu-
mii, pe o distanță de 46.000 de mile sau 74.000
km.1
Ghiduri de călătorie
Un ghid sau un ghid de călătorie este o „carte
de informații despre un loc, realizată pentru fo-
losința vizitatorilor sau turiștilor”2. Un exemplu
timpuriu este A Guide to the Lakes/ Un Ghid al
Ținutului Lacurilor al clericului englez Thomas
West din 1778, acesta popularizând idea de a
te plimba de plăcere în acest ghid despre „Lake
District”3. West a călătorit pe scară largă în în-
treaga Europă continentală și, după ce a însoțit
diverse persoane care vizitau Lacurile, a decis să
scrie o „relatare detaliată a priveliștilor și a pei-
sajului”4. West și-a propus să realizeze un ghid
care să fie de folos artiștilor, scriind în introdu-
cerea sa că și-a propus: „Să încurajeze gustul de a
vizita lacurile furnizând călătorului un Ghid; iar
în acest scop, scriitorul a adunat aici și a pus în
fața lui, toate stațiile și punctele de vedere alese,
observate de acei autori care au făcut ultima oară
turul lacurilor, verificat prin propriile observații
repetate”5. Publicată în 1778, cartea a avut un suc-
ces major, pe lângă faptul că a fost primul ghid al
lacurilor, West fiind printre primii scriitori care
„au contestat viziunea asupra nordului sălbatic”,
iar cartea sa a fost una dintre primele care a sub-
liniat noțiunea de „mediu pitoresc”6. De menți-
onat că Lake District este legat de Poeții lacului
(Lake Poets, cunoscuți în literatura română și
sub denumirea de lakiști) au trăit cu toții în Lake
District/ Ținutul lacurilor, în Anglia secolului al
XIX-lea, și se consideră că fac parte din mișcarea
romantică, scriitorii cei mai importanți din acest
grup fiind faimoșii poeți William Wordsworth,
Samuel Taylor Coleridge și Robert Southey, de
asemenea, din celebrul grup mai făcând parte:
Dorothy Wordsworth, Charles Lloyd, Hartley
Coleridge, John Wilson și Thomas De Quincey7.
Frumusețea Țmutului lacurilor a mai inspirat
de-a lungul anilor scriitori precum: James Payn,
Bryan Procter, Felicia Hemans și cel mai mare
romancier scoțian, creatorul romanului istoric,
Sir Walter Scott.8 „Școala Poeților Lacului” (sau
„Bards of the Lake”, sau „Școala Lacului”) a fost
inițial un termen derogatoriu („Școala poeților
plângători și ipohondrici care bântuie Lacurile”,
conform lui Francis Jeffrey, după cum a raportat
poetul Samuel Coleridge)9, care a fost, de aseme-
nea, o denumire greșită, deoarece nu s-a născut
în mod special din Lake District și nici nu era o
„școală coerentă de poezie”. Era o oarecare ironie
suplimentară implicată în percepția „Școlii” de
către cititori, care au fost inspirați, la citirea poe-
ziei, să viziteze zona, contribuind astfel la distru-
gerea, cel puțin în mintea lui Wordsworth, a chiar
ceea ce a făcut Lacurile atât de speciale (deși el
însuși a ajuns să scrie unul dintre cele mai bune
ghiduri ale regiunii), în plus, mulți dintre practi-
canții din prima și a doua generație ai poeziei ro-
mantice au avut o relație complexă și deloc ușoară
cu Lacurile (în afară de Wordsworth): „În cea mai
mare parte, alți poeți romantici fie se luptă cu o
identitate de Poet al Lacului, fie ajung să se defi-
nească împotriva a ceea ce Lacurile par să ofere în
termeni poetici”10.
Ghidurile sau ghidurile de călătorie includ de
obicei detalii complete despre cazare, restaurant,
transport și tot felul de activități sau cum să-ți
umpli timpul liber, hărți amănunțite și informații
istorice și culturale sunt de asemenea, de multe
ori, incluse. Feluri diferite de ghiduri existente se
focalizează pe aspecte variate ale călătoriei, de la
cea de aventuri la voiajul de relaxare, sau vizând
călătorii, turiștii cu venituri diferite sau îndrep-
tându-se, focusându-se pe orientarea sexuală sau
tipuri de dietă și hrană, ghidurile de călătorie pu-
tând avea de asemenea forma unor „website-uri
de călătorie”11.
Jurnale de călătorie
Un jurnal de călătorie, numit de asemenea
„jurnal de drum”, este o înregistrare, uneori fă-
cută sub forma jurnalului, a experiențelor unui
călător, scrisă în cursul unei călătorii sau depla-
sări, și mai târziu editat pentru publicare, fiind un
format literar stabilit de multă vreme; un exem-
plu timpuriu fiind deja amintitele scrieri ale lui
Pausanias, care a produs Descrierea Eladei, bazată
pe propriile sale observații sau James Boswell cu
al său Jurnal al unui tur către Hebride în 1786 și
marele Goethe a tipărit a sa Călătorie în Italia, ba-
zată pe jurnale, în 1816.12 Un exemplu mai recent
este lucrarea Jurnal pe motocicletă a controversa-
tului și sângerosului revoluționar marxist argenti-
nian de origine bască, irlandeză și spaniolă, lider
al regimului comunist din Cuba castristă Ernesto
„Che” Guevara, care a fost și ecranizată în 2004 de
regizorul brazilian Walter Salles, cu actorul mexi-
can Gael Garda Bernal în rolul lui „Che”. Cartea
urmărește călătoriile timpurii ale lui Guevara, ca
student la medicină în vârstă de 23 de ani, îm-
preună cu prietenul său Alberto Granado, un bi-
ochimist în vârstă de 29 de ani, cei doi plecând
din Buenos Aires, Argentina, în ianuarie 1952, pe
spatele unei motociclete „Norton 500cc 1939” cu
un singur cilindru, numit „La Poderosa” („Cea
puternică”), și dorind să exploreze America de
Sud pe care o cunoșteau doar din cărți.13
Călătorie în Italia de Goethe
Călătorie în Italia reprezintă jurnalul ori re-
latarea lui Johann Wolfgang von Goethe despre
excursiunile sale în Italia din 1786 până în 1788,
lucrare publicată abia în 1816 și 1817, autorul
german precizând într-o scrisoare că lucrarea a
fost „în totalitate adevărată și un basm grațios”, la
urma urmei, trebuia să fie ceva de basm, deoa-
rece a fost scrisă între treizeci și mai bine de pa-
truzeci de ani post-călătorie, în 1816 și 1828-29.14
Cartea debutează15 cu faimoasa zicere latină, Et in
Arcadia ego, deși inițial Goethe a folosit traduce-
rea germană, Auch ich in Arkadien, care modifică
sensul, această expresie latină fiind de obicei ima-
ginată așa cum este rostită de Moarte (ca perso-
nificare) - acesta fiind sensul ei, de exemplu, în
poemul lui W. H. Auden numit „Et in Arcadia
ego” - sugerând că fiecare paradis este afectat de
mortalitate. În schimb, ceea ce sugerează subtil
Auch ich în Arkadien al lui Goethe este „Chiar și
eu am reușit să ajung în paradis”, cu implicația de-
mocratică, de-a dreptul, că toți am putea ajunge
acolo dacă am alege. Volumul goethean se încheie
cu un citat din Tristia lui Ovidiu, poetul latin re-
gretând expulzarea sa din Roma, la ordinul împă-
ratului Augustus, și exilul la Tomis. „Toți suntem
pelerini care căutăm Italia”, a scris Goethe într-o
poezie la doi ani de la întoarcerea sa în Germania,
din perioada petrecută de aproape doi ani în țara
la care visase de mult timp, pentru Goethe, Italia
fiind „sudul cald și pasionat, spre deosebire de
nordul umed și precaut”; locul unde trecutul cla-
sic era încă viu, deși în ruine; o succesiune impre-
sionantă de peisaje, culori, copaci, maniere, orașe,
monumente pe care le văzuse până acum doar în
scrisul său. Pe lângă impulsul de a studia calitățile
naturale ale Mediteranei, el a fost în primul rând
interesat de „vestigiile antichității clasice și de arta
contemporană”, de pildă, în timpul șederii sale la
Assisi, incredibil, poetul tedesc nu a vizitat fai-
moasele fresce ale marelui Giotto din Bazilica San
Francesco d’Assisi, mulți critici punând la îndoia-
lă această alegere ciudată. În Verona, unde apre-
ciază cu entuziasm armonia și proporțiile fine ale
amfiteatrului roman (Arena) al orașului; el afirmă
că aceasta este „prima adevărată piesă de artă cla-
sică” la care a fost martor. Veneția, de asemenea,
deține comori pentru educația sa artistică și în
curând devine fascinat de stilul de viață italian,
totuși, în orașul Serenissimei poetul și prozatorul
german a fost neplăcut impresionat de murdăria
și gunoaiele existente pe canale: „Am fost izbit de
marea murdărie a străzilor, făcând în consecință
niște considerațiuni. Cu siguranță există o regle-
mentare pe această temă: oamenii împing pămân-
tul în colțuri și văd și bărci mari care sunt trimise
în sus și în jos, oprindu-se în anumite puncte și
adunând gunoiul [...]. Nu există nicio logică sau
rigoare în aceste operațiuni, iar mizeria orașului
este cu atât mai de neiertat, cu cât datorită carac-
teristicilor sale ar putea fi păstrat la fel de curat ca
orice oraș olandez”16. După o foarte scurtă oprire
în orașul artelor și al Renașterii sublima Florență,
ajunge la Roma, aici cunoscând mai mulți artiști
germani respectați și respectabili, împrietenin-
du-se cu Johann Heinrich Wilhelm Tischbein și
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
15
o
cu pictorița neoclasică notabilă atunci, Angelica
Kauffman, Tischbein pictând, de exemplu, unul
dintre cele mai faimoase portrete ale scriitorului
frankfurtez, Goethe în Campania romană, și în-
soțindu-l la Napoli, autorul lui Faust zăbovind
aproape trei luni la Roma, pe care a descris-o
drept „primul oraș al lumii”17. Din februarie până
în mai 1787, cel care a scris Afinități elective a fost
prezent la Napoli și Sicilia, a urcat pe Vezuviu, a
vizitat Pompeii, s-a trezit contrastând veselia na-
politană cu solemnitatea romană; a fost uimit că
oamenii ar putea trăi într-adevăr în felul în care
și-a imaginat doar el trăind și într-un pasaj emo-
ționant a notat plin de entuziasm: „Napoli este un
paradis; toată lumea trăiește într-o stare de uita-
re de sine în stare de ebrietate, inclusiv eu. Par să
fiu o persoană complet diferită pe care cu greu o
recunosc. Ieri m-am gândit în sinea mea: Ori erai
supărat înainte, ori ești nebun acum”18 și despre
obiectivele turistice: „Se poate scrie sau picta cât
îți place, dar acest loc, țărmul, golful, Vezuviul,
cetățile, vilele, totul, sfidează descrierea”19. Unele
călătorii - cea a lui Goethe a fost una - sunt în-
tr-adevăr căutări, în concluzie, Călătorie în Italia
nu este doar o descriere a locurilor, a persoanelor
și a lucrurilor, ci și un „document psihologic” de
primă însemnătate.20
Ion Codru Drăgușanu
și Peregrinul transilvan
În literatura română din secolul al XIX-lea,
cel mai interesant și pitoresc jurnal de călătorie
este Peregrinul transilvan a scriitorului și călă-
torului Ion Codru Drăgușanu (născut în 1818
la Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat
al Transilvaniei, Imperiul Austriei și decedat
în 1884 la Sibiu, Imperiul Austro-Ungar) care
a apărut mai întâi sub titlul Câteva epistole ale
unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după
25 de ani, și a fost publicat în foiletonul ziarului
„Concordia” din Budapesta, începând din luna
martie 1863 până în ianuarie 1864. Lucrarea a fost
tipărită apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu tran-
selvanu sau Epistole scrise den tiere straine unui
amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive
1848, la S. Filtsch, Sibiu, în 1865. Editorul cărții
spunea în 1864, că „națiunea română era lipsită
de literatură turistică, ca și de altă specie, și acest
ram e mult atrăgător”21. Peregrinul transilvan se
constituie ca operă literară sub forma unei suite
ori serii de 35 de pseudo-scrisori trimise „unui
amic în patrie” în chiar timpul desfășurării călă-
toriilor drăgușiene deși, în realitate, acestea sunt
doar o formă, care permite autorului transilvan
să-și organizeze, la distanță de două decenii, - pri-
ma epistolă-călătorie fiind la Câmpulung în 1835,
iar ultima la Paris în septembrie 1944 -, impresi-
ile călătoriilor efectuate în tinerețea-i zbuciuma-
tă și lecțiile și concluziunile pe care le-a tras din
acestea la maturitatea deplină. Volumul face parte
dintr-o categorie de texte-relatări sau jurnale de
călătorie-epistolar, pentru care în perioadele pa-
șoptistă și postpașoptistă ale literaturii române s-a
manifestat o predilecție specială, dar fizionomia
particulară a Peregrinului transilvan între celelalte
memoriale ale epocii este dată de capacitatea lui
deosebită de a metamorfoza călătoria în „roma-
nul” unei existențe și al unei aventuri fascinante.
Ea debutează printr-o desprindere bruscă de
casă, familie și tradiție, nu înainte de a-l năpădi
plânsul și a jeli amar patria pe care era pe cale s-o
părăsească, alegându-se și cu un semiblestem al
Dumitru Ivan	Peisaj din Rapid City, ulei pe pânză, 75 x 100 cm
mamei sale22, Drăgușanu luându-și lumea în cap,
însoțit de Mihail și Grancea, și îl poartă pe au-
torul-povestitor prin Țara Românească, Ungaria,
Austria, Italia, Franța, Anglia, Rusia, pe parcur-
sul mai multor ani, cu unele reveniri în Franța și
Parisul îndeosebi și cu popasuri uneori îndelun-
gate, în timpul cărora peregrinul transilvan se in-
tegrează aproape cu totul în viața țării în care se
află, încercând din răsputeri să o cunoască din in-
terior. În Tara Românească sau Valahia, de exem-
plu, spre care pleacă plin de iluzii și speranțe,
descoperă stupefiat și curând că locuitorii ei sunt
„decrepiți”, că o seamă de boieri, „get-beget ro-
mâni”, sunt niște „despoți patriarhali și ultra-ru-
giniți”, de asemenea, erau arendași de moșii care
sugeau „fără nicio cruțare sângele bieților clăcași”,
apoi „țigani vagabonzi și țigani definitiv sclavi; în
fine, existau trântori de călugări ignoranți și lă-
turile altor popoare, ce se bucură de o rară con-
siderațiune”23. Foarte amar, Codru Drăgușanu
constată că în Valahia, administrația politică „se
operează în genere cu biciul a la cozaca, justiția
cât se poate mai vederat cu mita și finanțele se de-
lapidează sub controlul sobolului (cârtiței, n.n.),
cum se exprimă Schiller în Fiasco, cu rară sfrun-
tare, în folosul favoriților, nici se poate altminteri,
cu Regulamentul Organic, constituțiune hărăzi-
tă de țarul tuturor rușilor, cu pravila domnului
Caragea...”, iar comerțul și industria erau „mai
cu totul în mâna străinilor, așa și artele”24, ce mai,
Valahia ducând-o mai prost decât Transilvania!
În Ungaria, remarcă libertatea neîngrădită de a
exprima verbal părerile politice, putându-se vorbi
„din rărunchi în contra guvernului, întocmai ca
și în București”25, spre deosebire de Italia, unde
e bine „a-ți tine limba între dinți”! În Elveția, el
apreciază în general sistemul celor 22 de cantoane
cu administrațiune autonomă și, mai ales, egala
îndreptățire a tuturor naționalităților, germană,
franceză, italiană și reto-romană (comparația cu
situațiunea din Transilvania e explicită), dar nu
se poate abține să nu comenteze în mod negativ
obiceiul imoral al helveților de a-și vinde solda-
ții puterilor învecinate, căpătând „sume enorme
de bani”26. Dintre toate țările vizitate, cea al cărei
spirit i se pare mai apropiat de al nostru și al că-
rei exemplu ar putea fi urmat cu folos, pragmatic
vorbind, este, desigur, Franța, encomiind impre-
sia de calitate și soliditate pe care i-o dă arhitec-
tura cartierelor, precum și caracterul „filantropic,
mărinimos, generos” al francezilor, dragostea lor
pentru democrație și patriotismul dus până la
aroganță, relativa emancipare a femeilor care sunt
„mai bărbătoase și văratece de gură”, rezumând,
„Parisul și Francia sunt făcute a plăcea oricui”27.
Tămâiază și limba franceză, bogată și nuanțată,
variată și mlădioasă, aptă pentru „conversațiune”,
dar și pentru exprimarea celor mai complicate și
subtile idei și care nu are expresii injurioase, ci
e cu totul estetică.28 Totuși, cel mai civilizat stat
din Europa este, după Drăgușanu, Anglia, locu-
itorii ei având bani destui, englezii fiind oameni
de cuvânt și solizi ca metalul, „omorându-te cu
exactitatea” și nefiind speculanți de nevoie ca alte
„națeuni”, ci de „condițiune”29. În schimb, așa-zi-
sa maică Rusia, pe atunci țaristă, deși era de trei
ori mai mare decât restul Europei, era „și săracă
de toate”, și totodată nu exista în lume „o națiu-
ne mai iubitoare de pompă ca muscalul”, în fine,
rușii având o „singulară aplecare spre spirtoase”,
și chefuind „foarte des”30. Ca om și autor al seco-
lului al XlX-lea, Ion Codru Drăgușanu manifestă
un interes deosebit și pentru știință, mai ales cea
din Anglia, astfel, vorbeste despre tunelul de sub
Tamisa, „telegrafia electrică” și „locomoțiunea
prin vapori”, considerate de el minunile secolului
al XIX-lea, vizitează British Museum, asistă la o
demonstratie cu strămoșul scafandrului la Royal-
politechnic-Institution și se plimbă în Zoological-
Garden, unde e „menajeria de fiare din toată
creațiunea”31. În concluzie, peregrinul transilvan
este primul nostru turist care râvnește vizitatori
și pentru frumusețile provinciei lui, însă nu fără
un grăunte de ironie când le înșiră una câte una,
după cele elvețiene, „savant exploatate comercial
de către pământeni”32.
Ficțiune și literatura de călătorie
Unele povestiri de călătorie de ficțiune sunt
legate de literatura de călătorie, deși acest lucru
poate fi dezirabil în unele contexte în a distinge
între o operă de ficțiune și una non-ficțională,
16
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
asemenea distincții dovedindu-se notoriu dificile
de pus în practică precum în celebrul exemplu al
scrierilor lui Marco Polo și John Mandeville.33
Un exemplu de operă ficțională de literatură
de călătorie bazată pe un voiaj real este cunoscu-
ta, profunda și impresionanta nuvelă a lui Joseph
Conrad Inima întunericului, care își avea origi-
nile într-o călătorie reală a scriitorului polone-
zo-britanic de-a lungul fluviului Congo, el aflând
despre ororile comise asupra negrilor (exploata-
rea și exterminarea acestora, violarea femeilor și
mutilarea copiilor lor, plus alte crime odioase )
de belgienii nemilosului rege Leopold al II-lea în
colonia Congo, monarh crud care ar fi fost mai
bine să fie asasinat de anarhistul italian Gennaro
Rubino, dar n-a fost să fie!34 Despre grozăviile și
monstruozitățile comise de belgienii leopoldieni
a scris un roman foarte bun scriitorul peruvian
Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură în 2010, intitulat Visul celtului,
care combină abil-rafinat elemente de roman is-
toric cu cele ce aparțin cronicii jurnalistice; prin-
cipalele teme umane și istorice explorate sunt cele
referitoare la subjugarea colonială și „însclaviza-
rea” (însoțite de inimaginabile acte succesive de
teroare sistematică și tortură) a locuitorilor băști-
nași din Bazinul Congo și, în paralel, din Bazinul
peruvian al Amazonului, în timpul ultimei părți
a secolului XIX și începutul secolului XX, roma-
nul ducând natural, intenționat și inevitabil la
comparații cu menționata povestire a lui Joseph
Conrad Inima întunericului (scurta apariție în ro-
manul vargasllosaian a însuși scriitorului polone-
zo-britanic nelăsând niciun dubiu în acest sens).35
În acest context mai larg, se desfășoară și povestea
complexă și în esență tragică a consulului brita-
nic Roger Casement, cel mai notabil eveniment
al vieții sale fiind expunerea lui la și raportul, re-
latarea la prima mână a torturilor sistematice și
oribile provocate băștinașilor din Congo și Peru
de către concernele comerciale europene; dar
transformarea sa într-un luptător radical pentru
independența Irlandei; colaborarea cu armata
germană; arestarea sa, procesul și condamnarea
pentru trădare de către Marea Britanie; revelația
târzie a activităților sale... pederastice ori sodo-
miste consemnate în jurnalul său secret și execu-
ția lui Roger prin spânzurare.36
Un exemplu contemporan de călătorie din
viața reală transformată într-o operă de ficțiune
este romanul scriitoarei de călătorii, jurnalistei
și aventurierei americance Kira Salak (n. 1971),
cunoscută pentru călătoriile sale în Mali și Papua-
Noua Guinee, intitulat The White Mary/ Maria
cea albă, care are loc în Papua-Noua Guinee și
Congo.37
Mult mai cunoscutele romane ale scriitorului
american, reprezentant de frunte al „Generației
Beat”, Jack Kerouac, Pe drum (1957) și Vagabonzii
Dharma (1958) sunt de fapt povestiri ficționa-
lizate ale călătoriilor sale frenetice de-a lungul
Statelor Unite ale Americii de la sfârșitul anilor
1940 și începutul anilor 1950.38 Romanele kerou-
aciene au ca temă aventura, stările erotico-sexuale
paroxistice și obsedante și prezintă lumea noctur-
nă și dezrădăcinată a vagabonzilor Americii în-
tr-un limbaj improvizat, argotic, adecvat capricii-
lor imaginației, în timp ce, poemele sale contestă
valorile pragmatic, materialiste și mercantil-fi-
nanciare ale societății americane și occidentale,
pedalând pe filosofia și spiritualitatea orientală.
Mai precis, operele sale acoperă subiecte precum:
spiritualitatea catolică, jazz-ul, promiscuitatea,
Budismul, drogurile, sărăcia și călătoria, Kerouac
devenind o celebritate underground și, alături de
ceilalți „beatnici”, un premergător al mișcării „hi-
ppie”, deși el a rămas antagonist față de unele ele-
mente politice radicale ale acesteia.39
Studii erudite despre literatura
de călătorie
Studiul sistematic despre literatura de călă-
torie a apărut ca un domeniu legitim al cerce-
tării științifice abia pe la mijlocul anilor 1990
cu propriile sale conferințe, organizații, ziare și
publicații, monografii, antologii și enciclope-
dii.40 Au existat însă și câteva importante mono-
grafii pre-1995, cum ar fi Abroad/ În străinătate
(1980) de Paul Fussell, o explorare-cercetare a
scrierilor despre călătorie din Anglia interbelică
pe ideea de “fugă de realitate”; Gone Primitive:
Modern Intellects, Savage Minds/ Mergând la ori-
gini: Intelecte moderne, Minți sălbatice (1990) de
Marianna Torgovnick, o cercetare despre repre-
zentarea primitivă a culturilor străine; Haunted
Journeys: Desire and Transgression in European
Travel Writing/ Călătorii bântuite: Ispită și păcat
în scrierile europene de călătorie (1991) de Dennis
Porter, o privire atentă corelativelor psihologice
ale călătoriei; Discourses of Difference: An Analysis
of Women’s Travel Writing/ Discursurile diferenței:
O analiză a scrierilor de călătorie ale femeilor de
Sara Mills, o cercetare despre intersectarea, în-
tretăierea sexului și colonialismului în timpul se-
colului al XIX-lea; Imperial Eyes: Travel Writing
and Transculturation/ Privire imperială: Scrierile
de călătorie și transculturalitatea (1992) de Mary
Louise Pratt, un influent studiu despre disemina-
rea mentalității coloniale din perioada Victoriană
a scrierilor de călătorie și Belated Travelers/
Călătorii tardive (1994), o analiză a angoasei co-
loniale făcută de Ali Behdad41.
Concluzii
Autorii Busby, Korstanje și Mansfield argu-
mentează că literatura de călătorie servește la
„recrearea portretului unui necunoscut sau necu-
noscutului”; iar ca o oglindă, această deosebire ori
diferență „legitimează individualitatea, personali-
tatea umană”, aceasta însemnând de fapt că socie-
tățile țes, împletesc propriile lor povestiri pentru
a înțelege evenimentele istoriei politice precum
și „locul celuilalt”42. Literatura de călătorie încu-
rajează adesea o nouă metodologie de cercetare
cu scopul de a extinde înțelegerea a ceea ce în-
seamnă studiile urbane, iar narațiunea, povestirea
ori povestea nu numai că e în prim-planul ficți-
unilor care sunt miza în imaginarea orașului ca
destinație, ci oferă de asemenea un vehicul pentru
prezentarea mult mai largă a forțelor sociale care
converg în mintea autorului în timpul imagină-
rii și scrierii.43 Folosind narațiunea și povestea se
oferă de fapt o oportunitate de a adresa, comunica
una din limitările pozitivismului din ultimii două
sute de ani44.
Note
1	Cf. Joshua Slocum Society: 2, online.
2	Cf. New Oxford American Dictionary, online.
3	Thomas West (1821) [1778], A Guide to the Lakes in
Cumberland, Westmoreland, and Lancashire, Kendal, W.
Pennington, online.
4	Thomas West, A Guide to the Lakes, pp. IX-X, online.
5	Thomas West, op. cit., p. 2.
6	Cf. „Understanding the National Park - Viewing
Stations”, în Lake District National Park Authority, 27
November 2008, online.
7	Thomas de Quincey, Recollections of the Lakes and
the Lake Poets, Edited by David Wright, New York,
Penguin, 1970, online.
8	Thomas de Quincey (1970), op. cit., online.
9 Samuel Taylor Coleridge (1983), James Engell and
W. Jackson Bate (ed.), Biographia literaria: or biographi-
cal sketches of my early life and opinions [reprint of 1817
edition]. The collected works of Samuel Taylor Coleridge,
v.7., Princeton, Princeton University Press, p. 51.
10	Penny Bradshaw (2011), „Romantic poetic iden-
tity and the English Lake District”, Transactions of
the Cumberland and Westmorland Antiquarian and
Archaeological Society, 3, 11, pp. 65-80.
11	Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
12	Ibidem.
13	Rachel Dodes, „On the Trail of the Young Che
Guevara”, în The New York Times, December 19, 2004,
online.
14	Cf. „Introduction” by W.H. Auden & Elizabeth
Mayer (hereinafter A&M), Goethe’s Italian Journey (he-
reafter I.J.), London, Folio Society, 2010, pp. xx-xxi.
15	In the specific English edition, cit.
16	Johann Wolfgang von Goethe, Viaggio in Italia,
Milano, Mondadori, 2017, p. 74-75.
17	Cf. Italian Journey, p. 116.
18	Ibidem, p. 198.
19	Ibidem, p. 176.
20	From Goethe’s Italian Journey, London, Folio
Society, 2010, online.
21	Ion Codru Drăgușanu, Peregrinul transilvan,
București, Editura Sport-Turism, 1980, p. 32.
22 Ion Codru Drăgușanu, op. cit., p.32.
23 Ibidem, pp. 89-90.
24 Ibidem, pp. 91 și 92.
25 Ibidem, p. 86.
26 Ibidem, p. 183.
27 Ibidem, p. 118.
28 Ibidem, p. 118.
29 Ibidem, p. 126.
30 Ibidem, pp. 190, 193 și 198.
31 Ibidem, p. 124.
32	Cf. Istoria literaturii române II. De la Școala
Ardeleană la Junimea, București, Editura Academiei
RSR, 1968, pp. 577-578.
33	Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
34	Cf. Joseph Conrad’s The Congo Diary and Other
Uncollected Pieces, edited by Zdzislaw Najder, 1978, on-
line și Le Petit Gotha, online.
35	Cf. Daily Princetonian Nobel laureate Vargas Llosa
discusses newest novel, ‘The Dream of the Celt’ și
“Mario Vargas Llosa’s latest hero - Roger Casement”, în
The Times, June 10, 2016, online.
36 Cf. Nobel laureate Vargas Llosa discusses newest no-
vel, „The Dream of the Celt”, online.
37 Michael FinkelFinkel (August 2008), „Kira Salek:
The White Mary”, în National Geographic Adventure,
12 November 2010, online; Jeffrey A. Trachtenberg
(26 July 2008), „Imaginary Journey”, în The Wall Street
Journal, 12 November 2010, online și „The White Mary:
A Novel”, în Amazon.com.
38 Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
39 Robert Dean, „The Conservative Kerouac”, în The
American Conservative, 2012-09-07, online și Manuel
Luis Martinez, Countering the Counterculture: Rereading
Postwar American Dissent from Jack Kerouac to Tomas
Rivera, University of Wisconsin Press, 2003, p. 26.
40	Ibidem.
41	Ibidem.
42	G. Busby, M. E. Korstanje & C. Mansfield, „Madrid:
Literary Fiction and the Imaginary Urban Destination”,
în Journal of Tourism Consumption and Practice, 2011,
Volume 3 (2), pp. 1-18.
43	Busby, Korstanje & Mansfield, op. cit., pp. 1-18.
44	Ibidem, pp. 1-18.
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
17
Eminescu. Poet sau poet
național? (II)
■ Virgil Diaconu
(6)	. Poeți naționali de valoare
și poeți naționali modești
Dacă pentru tematica anumitor poezii pe care
le semnează, atât Goga, cât și Eminescu sunt con-
siderați „poeți naționali”, se observă repede că
între cei doi poeți diferențele calitative sunt con-
siderabile, pentru că Goga nu se ridică la valoarea
literară estetică a lui Eminescu.
Din această diferență calitativă dintre cei doi
poeți naționali se vede mai clar că titlul de „poet
național” se acordă atât poeților de valoare, repre-
zentativi sau importanți pentru cultura română,
cât și poeților mai puțin importanți din punct de
vedere literar. Deci titlul de „poet național” nu se
acordă în mod strict pentru valoarea literară a po-
eziei, ci pentru valorile naționale, pentru tematica
națională pozitivă pe care atât poezia de valoare,
cât și poezia de valoare medie le exprimă.
(7)	. Poetul național Eminescu în raport
cu poetul de valoare Eminescu
O altă problemă este și aceasta: de ce avem noi
pretenția ca Eminescu să poarte neapărat titlul de
Poet Național, deci să fie identificat sub acest titlu,
când poezia lui vehiculează și alte valori decât cele
naționale? Poate că Eminescu este mai important
ca poet de dragoste, decât ca poet național...
Firește, Eminescu este etichetat ca Poet Național,
pentru că noi dorim ca prin acest titlu să indicăm
faptul expres că poezia lui, de fapt numai o parte
din ea, exprimă și apără anumite valori, pe care
noi le socotim „valori naționale pozitive”.
Dar de ce trebuie să îi dăm lui Eminescu, pe
care deja îl recunoaștem ca fiind un poet impor-
tant, semnificativ sau „de valoare” (în secțiunea
lirică a poeziei sale), și titlul de Poet Național?
Este mai important titlul de Poet Național decât
calitatea de poet de valoare? Amplifică titlul de
Poet Național statura valorică a lui Eminescu?
Câștigă Eminescu vreun spor de valoare lite-
rar-artistică dacă poezia sa exprimă valori națio-
nale? Am văzut deja că și un poet modest poate fi
declarat Poet Național, iar asta înseamnă că titlul
de Poet Național nu confirmă în mod necesar va-
loarea unui poet. Există poeți naționali de valoare
și există poeți naționali modești, după cum am
mai spus.
(8)	. Eminescu: „Poezii urâte
nu devin frumoase prin aceea că-s
naționale”
Deși Eminescu apreciază noțiunea de „poet
național”, atâta vreme cât, într-un citat anteri-
or, el enumeră câteva dintre valorile naționale
și, totodată, exprimă și apără într-o parte dintre
poeziile și articolele sale de ziar tocmai aceste va-
lori, el privește totuși cu prudență modul în care
funcționează categoria naționalului, afirmând:
„Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin
împrejurarea că-i național; ceea ce-i injust nu de-
vine just prin aceea că-i național; ceea ce-i urît nu
devine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i
rău nu devine bun prin aceea că-i național” (ar-
ticolul „Naționalii și cosmopoliții”, Ms. 2257, ff.
232 - 236, 1871).
Așadar, caracterul național al unor fapte și lu-
cruri negative, precum neadevărul, injustul, urâ-
tul, răul, nu le oferă acestora calitate pozitivă doar
pentru că ele sunt naționale. De aici înțelegem că
într-o societate fals democrată, deci într-o „de-
mocratură”, valorile naționale ale societății sunt
de fapt valori naționale negative - neadevărul, in-
justul, urâtul, răul. Puterea politică pseudodemo-
crată produce și susține prin legi tocmai astfel de
valori naționale negative.
De cealaltă parte, la nivelul câtorva conștiin-
țe, există alte valori naționale - valorile naționale
pozitive, democrate, umane -, care se manifestă
împotriva valorilor naționale false ale puterii po-
litice abuzive și oprimante.
În ceea ce îl privește pe Eminescu, acesta a lup-
tat, prin scrierile sale, tocmai pentru schimbarea
valorilor naționale negative cu valorile naționale
pozitive opuse. Societatea era plină de neadevă-
ruri și minciuni politice, de fapte de corupție,
de nedreptate sau injustiție, în general, de fapte
imorale și de manifestările naționale ale răului
de toate soiurile, iar Eminescu se lupta, ca indi-
vid clarvăzător și revoltat, pentru schimbarea lor,
deci pentru adevăr, pentru faptele și deciziile juste
ale tribunalelor și ale politicului, pentru frumos în
toate domeniile, pentru binele social al tuturor.
Dumitru Ivan
ulei pe pânză, 57 x 44 cm
Flori
Aproape toată istoria noastră este istoria unui
popor asuprit, fie de către popoarele migratoa-
re - slavi, tătari, otomani -, de către regimurile
politice fanariote, austro-ungare, de tratatele dez-
avantajoase cu țările puternice „prietene”. Dar
istoria noastră este și câmpul unei lupte continue
și îndârjite pentru independență, integritate te-
ritorială, libertate, democrație etc., care sunt va-
lorile naționale autentice, iar noi, care cântărim
toate aceste lucruri, nu putem face confuzie între
obiectivele „naționale” ale puterii politice corup-
te, ne-democratice, și obiectivele naționale ale
poporului care era înrobit și pe care îl apărau, de
exemplu, clasa intelectuală și toate forțele progre-
siste. Și, în felul său, Eminescu. Altfel spus, pu-
terea non-democrată sau cea totalitară are un set
de valori naționale negative, iar intelectualii și cei
de jos au un alt set de valori naționale - pozitive,
umane, democrate. Există, așadar, două sensuri
social-politice ale conceptului național - unul
pozitiv, iar altul negativ.
Dar să urmărim ce spune Eminescu, în ime-
diata continuare a citatului de mai sus, cu privire
expresă la poezie: „Poezii urâte (Drăgescu, Bota,
Grădișteanu, Macedonski, Costiescu, Adrian
ș.a.) nu devin frumoase prin aceea că-s naționa-
le. Avem atîtea modele nobile în poeții mai vechi
și mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât
suficiența cu care sînt privite asemenea anomalii
literare te împlu de o spaimă lesne de justificat”
(ibid., f. 233).
Caracterul național în sine nu poate să dea
valoare, așadar să facă frumoase poeziile urâ-
te. Poeziile urâte ale poeților contemporani cu
Eminescu sau poeziile urâte ale poeților comu-
niști de mai târziu, care mimau naționalismul,
valorile sociale și etice democrate, nu puteau fi
făcute frumoase prin faptul că erau considerate
naționale, deci prin faptul că exprimau teme și
valori naționale „umane”, „pozitive”. Cu tot avân-
tul său național comunist, cu toată, popularitatea
Cenaclului „Flacăra”, absolut penibil și manipu-
lant prin recitalurile fals naționale păunesciene,
poeziile patriotarde ale lui Adrian Păunescu nu
i-au convins decât pe politruci, pe cei care deja
cântau în corul cocoșaților de serviciu. În rest, ti-
nerii, care își duceau viața în închisoarea lor poli-
tică, se bucurau de clipele de muzică ale cenaclu-
lui, muzică pe care nu puteau să o asculte în altă
parte. Adică, în schimbul muzicii, ei trebuiau să
înghită lozincile patriotarde și hapurile politice.
Pentru „împlinirile” poetice „naționale” mai
pot mărturisi și plachetele poeților cincizeciști și
șaizeciști, dar și Omagiile dedicate anual „condu-
cătorului iubit” și „socialismului multilateral dez-
voltat”, în care semnau toate spinările îndoite sub
steagurile și idealurile roșii.
De pildă, în volumul Eroul (Ed. Eminescu, 302
p.), tipărit cu câteva luni înainte de Revoluția din
1989, semnează Ion Brad, Ion Doru Bălan, Dan
Rotaru, Ion Popa Argeșanu, Florența Albu, Mihai
Beniuc, Ion Potopin, Arthur Porumboiu, Traian
Iancu, Ioan Alexandru, Radu Cârneci, Petru
Anghel, Paul Balahur, Niculae Stoian, Victor
Tulbure, Violeta Zamfirescu, Aurel Rău, Al.
Jebeleanu, Ilarie Hinoveanu etc. Poezia patriotar-
dă a acestor poeți de serviciu nu avea nicio vibra-
ție poetică, pentru că era artificială și lozincardă.
De aceea, poezia patriotardă, poezia de serviciu,
fals naționalistă, nu se poate confunda cu poezia
națională autentică.
Orice valoare sau subiect național aparent po-
zitiv ar exprima un text, acesta nu devine o poezie,
18
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
deci un text cu valoare literară, decât atunci când
valorile naționale care constituie fondul ideatic al
acelui text sunt autentice și tratate prin arta poeti-
că, prin estetica universală a poeziei. Or, de unde
atâta artă poetică la silitorii făcători de rime, care
turnau aceleași lozinci în aceeași formă?
(9)	. Valorile literare naționale
și valorile literare universale
Din cele de mai sus, am înțeles cu privire la
conceptul de „național” că acesta are două sen-
suri social-politice: (1) un sens social autentic,
manifestat în poezia și ziaristica lui Eminescu
și a altor intelectuali, firește, însumând un set
de valori umane, democratice, culturale, juridi-
ce și politice pozitive, ale binelui, și (2) un sens
social falsificat, configurat de pseudovalori so-
ciale, politice, etice, juridice etc., care aparțin
sistemelor de putere ale societăților non-demo-
cratice sau pseudo-democratice.
Dar alături de aceste două sensuri, există și
un al treilea sens al conceptului de „național”:
cel cultural și, mai departe, literar. Iată, de exem-
plu, o evaluare a lui Șerban Cioculescu, din care
rezultă acest nou sens al noțiunii de „național”:
„Lirica lui Eminescu e un exemplu (...) de co-
vârșitoare însemnătate națională, dar de minimă
semnificație universală, întrucât nu adaugă cli-
matului romantic european nici un peisaj sufle-
tesc inedit. (.). A-i afirma universalitatea, fără
a-l integra cu o notă nouă de simțire în cadrul
romantismului, e o simplă proiectare bovarică,
de natură veleitară” (Articolul „Universalism li-
terar”, revista Lumea, nr. 3, 7 oct. 1945).
Evaluarea făcută de Cioculescu este desigur
falsă. Eminescu nu trebuie să fie neapărat poet
romantic, pentru ca în acest fel să fie considerat
un poet universal, deci de valoare universală,
așa cum susține criticul, știindu-se că roman-
tismul nu are capacitatea să garanteze valoarea
universală a poeților. Tocmai de aceea în lume
există sute de poeți romantici minori.
Dar în citatul lui Șerban Cioculescu mă in-
teresează altceva decât evaluarea eșuată a po-
etului: mă interesează partea teoretică, iar nu
aplicarea teoriei la cazul Eminescu.
Astfel, constat că în judecata lui Cioculescu
este vorba despre „covârșitoarea însemnătate
națională” și despre „minima semnificație uni-
versală” a poeziei lirice eminesciene, iar de aici
înțeleg că Cioculescu se referă la un alt tip de
valori care fac caracterul național și, respectiv,
caracterul universal al poeziei: el se referă la
valorile naționale literare și la valorile literare
universale ale poeziei.
Așadar, conform lui Cioculescu, poezia liri-
că eminesciană este constituită atât din prin-
cipii literare naționale modeste, care lasă to-
tuși impresia unei valori maxime a poeziei lui
Eminescu, cât și din minime principii literare
universale, care demonstrează că poezia lui
Eminescu nu are, de fapt, valoare, la nivelul po-
eziei universale.
În fond, din citatul lui Cioculescu înțelegem
că principiile (valorile) „literare” universale
sunt, teoretic și practic, superioare față de va-
lorile „literare” naționale, deci criticul afirmă,
cu privire la poezia lirică, în general, că lirica
ce exprimă principii poetice estetice universale
este superioară față de poezia lirică națională,
fapt incontestabil. De aceea, scopul unui poet
Dumitru Ivan
Dans, acril pe hârtie, 45 x 64 cm
național este acela de a deveni poet universal,
internațional, deci de a dobândi și exprima
principii poetice estetice universale, care dau
valoare și autenticitate poeziei sale.
În cazul lui Eminescu, Șerban Cioculescu
consideră că valoarea literară națională a poezi-
ei lui Eminescu este maximă, în timp ce valoa-
rea literară universală a poeziei sale este mini-
mă, deci pentru criticul Cioculescu, Eminescu
este, în contextul poeziei universale, un poet
modest, nesemnificativ.
Conform lui Cioculescu, pentru ca Eminescu
să fie un poet de valoare literară universală, el
trebuie să fie un poet romantic, pentru că ro-
mantismul este considerat de către critic un cu-
rent poetic universal. Șansa lui Eminescu de a
fi un poet de valoare universală este aceea ,,de
a se integra cu o notă nouă de simțire în cadrul
romantismului”, spune Cioculescu.
Dar problema este că romantismul este uni-
versal doar în plan orizontal, prin extinderea sa
internațională în lumea civilizată europeană,
iar nu prin estetica lui, pentru că poezia roman-
tică este compusă din sute de poeți minori și
doar din câțiva poeți de valoare. Iar acești câți-
va poeți posedă valoare nu pentru că poezia lor
s-a îmbibat de principiile poetice ale curentului
romantic, ci pentru că ea exprimă principiile
poetice estetice ale poeziei universale. Sunt
Eminescu, Baudelaire, Victor Hugo, Rimbaud
poeți romantici înainte de a fi poeți universali?
Este Trakl un poet expresionist, înainte de a fi
un poet de valoare universală? Dacă acești po-
eți ar fi în mod strict romantici sau expresio-
niști, atunci ei ar fi poeți modești.
Ceea ce se constituie ca artă poetică, concept
poetic sau model poetic pentru poeți, în gene-
ral, nu sunt curentele literare, a căror estetică
este pasageră, fluidă, azi în vogă și mâine nega-
tă și înlocuită de pseudo-estetica altor curente
poetice pasagere, ci este conceptul universal de
poezie, arta poetică estetică universală sau este-
tica genului poetic, care însumează principiile
poetice estetice universale ale poeziei. De la
Epopeea lui Ghilgameș, prin poezia biblică, epi-
gramele mortuare grecești, catrenele lui Omar
Khayyam și o mică parte din muntele de poezie
modern-modernistă-postmodernă de azi sau
de ieri, poezia de valoare este neîntreruptă în
ființa și conceptul ei.
Într-un sens accentuat estetic, nu există atât
curente poetice naționale sau internaționale,
generații poetice sau estetici individuale ale
unui poet sau altuia, cât există poezie și con-
ceptul sau arta poetică estetic universală care
a produs această poezie. Și, desigur, există po-
eți care reușesc să fie autentici, pentru că ei au
capacitatea de a individualiza poezia, de a ori-
ginaliza conceptul de poezie, arta poetică este-
tică universală sau genul poetic estetic. Marii
poeți se disting și se recunosc prin faptul că ei
configurează într-un mod propriu, individual,
original, autentic, același unic concept de po-
ezie. De aceea, în istoria ei, poezia este, pe de
o parte, continuă, viabilă și aproximativ eternă
conceptual, iar pe de altă parte, este diferită, de
la Epopeea lui Ghilgameș și până astăzi. Și dacă
nu există doi poeți asemănători, ei sunt totuși
mari poeți prin principiile poetice estetice uni-
versale comune ale poeziei lor.
Așa încât un poet va putea să fie socotit „de
valoare” sau „autentic” atunci când va exprima
(într-un fel artistic propriu, original) conceptul
sau estetica artei poetice universale, estetica ge-
nului poetic, iar nu estetica literară națională,
estetica curentelor literare de moment, deci tre-
cătoare, precum romantismul, esteticele gene-
raționiste sau estetica strict individuală a unui
poet sau altuia. A inventa în afara poeziei, deci
a artei poetice estetice universale înseamnă a
inventa în gol.
De aceea, nu îi pot cere lui Eminescu să
fie un poet strict romantic, așa cum îi cere
Cioculescu, pentru că Eminescu nu își poa-
te împlini și universaliza poezia cu principiile
poetice romantice. Eminescu este deja un poet
universal, prin secțiunea de poezie lirică („mo-
dernă”) a poeziei pe care o concepe. A roman-
tiza poezia lui Eminescu înseamnă a o diminua
estetic, deci a o minimaliza. De altfel, chiar
Eminescu a renunțat la componenta romantică
a poeziei sale, pe care nu o confundăm însă cu
poezia sa lirică de valoare. Eminescu a decla-
rat ruptura de estetica romantică în mai multe
fragmente teoretice, după cum am văzut deja
într-un eseu anterior.
(Textul face parte din volumul
Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia
contemporană, aflat în lucru.)
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
19
istoria
Disputa literară din
Iugoslavia anilor 1960.
Dobrica Cosic versus
Dusan Pirjevec
■ Cosmin Victor Lotreanu
„Este inutil să ne certăm când
amândoi știm că nu ne vom putea
înțelege niciodată.”
Anatole France
Iugoslavia postbelică, stat federal condus au-
toritar de Iosip Broz Tito oferă, la o primă
lectură, imaginea unei țări omogene, com-
puse din republici federale și provincii autonome,
membră fondatoare a „Mișcării de Nealiniere”
și, îndeosebi, a unui actor important și individu-
alizat pe scena internațională. Pe măsură ce am
aprofundat istoria spațiului sud-est european, sti-
mulat și de anii petrecuți în acest areal, am perce-
put existența multor episoade concrete din sfera
socială, politică, economică și culturală ce au con-
stituit așa numite early warning signals ale conflic-
tului ce a erupt aparent dintr-o dată în anii 90 ai
secolului XX. Acesta din urmă s-a soldat cu im-
plozia Iugoslaviei federale și apariția noilor state
independente. Am în vedere atât mișcări civice de
proporții însemnate („Primăvara croată” 1971),
sociale (Kosovo 1981), politice (epurarea lui
Djilas respectiv a lui Aleksandar Rankovic/1966)
cât și cultural-politice. In acest din urmă caz îmi
permit să nominalizez Memorandumul Academiei
Sârbe de Știință și Arte (1986) document care, cel
puțin prin virulența conținutului, a anunțat și
acesta conflictul de peste doar câțiva ani.
Au existat și episoade cu o importanță de ne-
tăgăduit, mai ales atunci când termeni sensibili
precum popor (narod), naționalitate (narod-
nost), cetățenie (drzavljanstvo), fraternitate și
unitate (bratstvo e jedinstvo, slogan tradițional la
Iugoslaviei lui Tito) au fost aduși în discuție. Un
astfel de moment a fost disputa din anii 1961/1962
între doi oameni de cultură cu un profil respecta-
bil anume Dobrica Cosic (sârb) și Dusan Pirjevec
(sloven) desfășurată pe teren cultural dar cu o con-
siderabilă miză politică și națională. Înainte de a
parcurge împreună acest episod interesant ce, sub
aparența unei dispute literare, reprezintă cred o
realitate abia mascată anume preeminența senti-
mentului etnic și național înaintea celui ideologic
sau a celui de apartenență imediată înaintea celui
iugoslav (Boris-Alexandre Spasov1 menționează
că, la recensământul din 1961, doar 317.124 per-
soane s-au declarat iugoslavi adică 1,7% din total,
cifra fiind din ce în ce mai mică ajungând în 1971
la 273.077 persoane adică 1,3% din total), câteva
detalii biografice ale protagoniștilor sunt bineve-
nite; nu înainte însă de a puncta faptul că șeful
statului (Iosip Broz Tito) a conștientizat impor-
tanța culturii iar aceasta, evident impregnată de
greutatea ideologică firească dacă ținem seama de
climatul epocii, avea menirea de a întări „unita-
tea politic-morală a popoarelor Iugoslaviei” sau a
dezvolta o cultură a acelorași popoare „națională
prin formă și socialistă prin conținut.”
Dobrica Cosic (1921-2014), născut în Serbia,
a luptat alături de Tito în cel de al doilea război
mondial și s-a alăturat mișcării comuniste după
încheierea acestuia. În anul 1968 a fost îndepăr-
tat din structurile de putere fiind acuzat de na-
ționalism sârb. Consacrarea literară a venit oda-
tă cu publicarea operei sale “Daleko je Sunce”
(„Soarele este Departe”) în anul 1951. Dobrica
Cosic a fost de asemenea membru al Academiei
Sârbe de Științe și Arte respectiv președinte al
Republicii Federale a Iugoslaviei în perioada 15
iunie 1992-31 mai 1993. Deși activitatea omului
politic Dobrica Cosic este una cu lumini și um-
bre precum destinul Iugoslaviei de final de secol
XX, trebuie remarcat totuși faptul că demiterea
acestuia din funcția de șef al statului s-a datorat
opoziției față de Slobodan Milosevic și a regimu-
lui acestuia. Bunăoară iată cuvintele lui Dobrica
Cosic, realiste și lucide atunci când vorbim de o „a
doua Iugoslavia ce s-a născut în tranșee” (prima
fiind evident Regatul Sârbo-Croato-Sloven deve-
nit în anul 1931 Regatul Iugoslaviei), de o aceeași
„a doua Iugoslavia Stat-Partid” sau de cuvintele
scrise în ianuarie 1991 când dezastrul era imi-
nent dacă nu deja în desfășurare: „Supraviețuirea
Iugoslaviei este posibilă doar prin transformarea
radicală a structurilor politice, economice și de
stat, instaurarea unei societăți deschide, pluralis-
te, fondate pe libertatea cetățeanului ce se bucură
de drepturile definite de convenția de la Helsinki
și deciziile CSCE. Da, știu: O astfel de Iugoslavia
este o utopie.În istorie energiile iraționale au
fost adesea mai puternice decât rațiunea.”
Dusan Pirjevec (1921-1977), istoric literar și
filosof sloven, a luptat de asemenea în forțele de
rezistență ale lui Tito în cea de a doua conflagra-
ție mondială a secolului XX. A devenit în 1940
membru al Partidului Comunist. Încă de tim-
puriu Dusan Pirjevec a avut luări de poziție in-
teresante. De exemplu, în anii 40 a fost parte a
așa numitului „Conflict al Stângii Literare.” Este
vorba de polemica între scriitorul croat Miroslav
Krleza respectiv ideologul regimului lui Tito și
principalul său adjunct slovenul Edvard Kardelj.
Poate puțin surprinzător Dusan Pirjevec a fost de
partea lui Miroslav Krleza și a ideii sale potrivit
căreia „libertatea cultural-artistică este esențială
și nu intră în opoziție cu marxism-leninismul.”
Dusan Pirjevec a avut o relație complicată cu pu-
terea politică iugoslavă, fiind exclus din Partid de
două ori (1948 respectiv 1964). A fost profesor la
Facultatea de Arte a Universității din Ljubljana
(printre altele, unul din discipolii săi a fost
Dimitrij Rupel, ministru de externe al Sloveniei
independente), membru al Academiei Slovene de
Științe și Arte (Institutul de Literatură), editor al
revistelor slovene „Perspektive” respectiv „Nova
Revija.”
Polemica între cei doi, desfășurată în anii
1961/1962, a pornit de la subiectul cooperării cul-
turale dintre Republicile federative al Iugoslaviei.
Climatul general de destindere al anilor 60, rup-
tura politic-ideologică anterioară Tito/Stalin
(1948), „Mișcarea de Nealiniere” (Iugoslavia lui
Tito fiind fondatoare, alături de Indonezia lui
Sukarno, Egiptul lui Nasser, India lui Nehru și
Ghana lui Nkrumah) simbolizată de conferințe-
le de la Bandung (1995) și Belgrad (1961), auto-
gestiunea ca principiu de funcționare economică
(Samoupravljanje) ce s-a opus centralismului ob-
tuz de tip sovietic, toate cele enumerate au con-
tribuit la confruntările din cercurile intelectuale,
mai exact la pozițiile divergente ale acestora în
privința problematicii naționale din Iugoslavia.
Polemica Dobrica Cosic/Dusan Pirjevec a însem-
nat, după cum vom vedea, divergența profundă în-
tre naționalism respectiv federalism, poate chiar,
fie și în surdină, punerea sub semnul întrebării a
Iugoslaviei ca proiect istoric.2 Un aspect intere-
sant relevat de același autor (Agustin Cosovschi)
este faptul că atât Dobrica Cosic cât și Dusan
Pirjevec au fost excluși din rândurile Partidului
Comunist din Iugoslavia (Komunisticka Partija
Jugoslavije, devenit din 1952 Liga Comuniștilor
din Iugoslavia/Savez Komunista Jugoslavije3). În
paralel (primele decenii postbelice) s-au făcut
eforturi pe linia fortificării coeziunii intra muros
prin accentuarea federalismului, promovarea so-
cialismului ideologic propriu iugoslav respectiv
a unității și fraternității popoarelor iugoslave în
detrimentul aspectelor naționale și în fine crea-
rea premiselor unei culturi să-i spunem unifica-
toare. Astfel trebuie înțeles Acordul de la Novi
Sad (1954) de unificare lingvistică (identitatea
limbii sârbe, croate și muntenegrene) respectiv
apariția unor entități culturale federative cum
ar fi “Asociația Scriitorilor Iugoslavi.” Referindu-
se, în anul 1962, la iminenta adoptare a unei noi
Constituții (1963), omul politic Edvard Kardelj
(sloven) a menționat limpede că „Federația
Republicilor Iugoslave nu este un cadru pentru
crearea unei noi națiuni iugoslave...este o comu-
nitate de națiuni libere, independente și egale a
popoarelor muncitoare unificate prin interese co-
mune și aspirații progresiste politice, culturale și
social-economice.” Acesta este, în câteva cuvinte,
contextul unui climat mult mai respirabil decât
în urmă cu doar un deceniu și în care (ianuarie
1961) apare un interviu acordat de Dobrica Cosic
jurnalului croat „Telegram.” Subiectul a fost cel
al relațiilor culturale între republicile iugoslave.
Dialogul între jurnalist și intervievat a fost urmă-
torul:
— „Este încă în prezent o problemă faptul că
noi suntem prea pasivi în contactele noastre in-
ter-republicane?
— Așa va fi atâta timp cât Republicile există.
Și atâta timp cât vorbim despre cooperarea între
acestea.”
Acest schimb de cuvinte (mai ales afirmația lui
Dobrica Cosic) a provocat un răspuns virulent din
partea lui Dusan Pirjevec, într-un articol din jur-
nalul „Nasa Sodobnost”, cu titlul „Oprostite, kako
ste rekli?” („Scuzați-mă, ce ați spus?”): „Trebuie să
investigăm revendicarea lui Cosic potrivit căreia
această problemă va persista atâta timp cât există
Republicile, ceea ce înseamnă că relațiile inter-re-
publicane vor fi pasive atâta timp cât Republicile
există...din acest punct nu este greu să deprinzi
20
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
concluzia că simpla existență a Republicilor este
cauza pasivității relațiilor inter-republicane...nu
este deci greu să concepem această idee întorto-
cheată că totul va fi rezolvat, inclusiv pasivitatea
inter-republicană atunci când Republicile își vor
înceta existența.acestea sunt inviolabile așa cum
inviolabilă este voința națională ce le-a creat, așa
cum este inviolabil sângele vărsat pentru ca aces-
tea să existe.”
Dusan Pirjevec a contrat fără echivoc remar-
ca lui Dobrica Cosic (“cel mai important obiec-
tiv al cooperării culturale în Iugoslavia este lup-
ta împotriva vampirilor naționaliști din fiecare
Republică”): „Dacă vorbim despre vampiri atunci
ar trebui să vorbim despre toți, nu numai despre
o parte a acestora. De aceea ar trebui să spunem
câteva cuvinte despre vampirii integralismului și
unitarismului ce nu știu ce înseamnă o republică
și ce este o națiune.ceea ce nu este drept, ceea ce
ne rănește pe toți și-l irită pe Cosic nu este doar
consecința vampirilor sloveni, croați sau sârbi ci
ceea ce crește în umbra aripilor vampirului cu
două capete pe care Cosic nici măcar nu-l men-
ționează...Să nu comitem nicio eroare: Suntem
pentru eliminarea fiecărui vampir în parte, nu
numai a câtorva dintre aceștia. A tuturor și pen-
tru totdeauna.”
În decembrie 1961 Dobrica Cosic a răspuns,
în ziarul belgrădean „Delo”, printr-un articol in-
titulat „Asupra naționalismului contemporan
și non-contemporan.” Dobrica Cosic, șocat de
modul în care cuvintele sale au fost interpretate,
menționează că „Jugoslovenstvo nu este o nouă
națiune ci un proces social ce aduce împreu-
nă popoarele iugoslave pe calea socialismului
Fraternitatea națiunilor și popoarelor este unul
din cele mai mari idealuri comuniste. Cel care în
zilele noastre nu vede că sensul istoric și social al
creației culturale rezidă în apropierea socialistă a
tuturor națiunilor iugoslave este un naționalist.”
Răspunsul lui Dusan Pirjevec nu s-a lăsat aștep-
tat, acesta fiind publicat într-un articol din aceeași
publicație („Nasa Sodobnost”): „Națiunea nu este
o categorie capitalistă sau burgheză și ea nu înce-
tează să existe în momentul în care capitalismul
și burghezia sunt lichidate, istoric vorbind....nu
este greu de înțeles că naționalitatea reprezintă un
element constitutiv fundamental al omului, într-o
anumită măsură fundamentul existenței sale......a
distruge națiunea înseamnă a distruge omul, a-i
pune în pericol existența... obiectivul nostru este
o societate liberă a oamenilor liberi... drumul spre
integrare este o luptă împotriva limitărilor și vio-
lenței, pentru adevărata libertate și completa ega-
litate a tuturor componentelor.”
Replica lui Dobrica Cosic, în articolul din fe-
bruarie 1962 intitulat „Națiune, integrare, soci-
alism”, constituie nu numai o pledoarie pentru
o integrare în cheie unificatoare ci și un aver-
tisment: „Ne împovărăm și ne limităm judecata
dacă credem că ideea de cultură sau cultura în
sine înseamnă doar cultura națională.......Pentru
multe Republici granițele republicane nu repre-
zintă granițele naționale. Soluția nu este proiec-
tarea națională și a culturii naționale ci o mai
mare integrare.............................a te opune integrării iugoslave,
apropierii și unificării națiunilor și popoarelor în
acord cu interesele socialiste și viitorul acestora,
pe o bază democratică, egală și coerentă, înseam-
nă a te opune socialismului, a te opune eliberă-
rii omului și nașterii lumii socialiste.” Personal
cred că afirmația subliniată de mai sus reprezintă
o mărturie a faptului că resentimentele trecutu-
lui și aspirațiile teritoriale pe bază etnică nu au
dispărut în perioada Iugoslaviei postbelice ci au
fost doar mascate sau obturate de personalitatea
fondatoare a lui Iosip Broz Tito și de pendularea
foarte abilă între perioade de control politic cen-
tralizat (de exemplu, la Split în anul 1962 Tito a
pledat pentru o mai mare centralizare) respectiv
autonomie și liberalizare. Iar aici am în vedere în-
diguirea naționalismului (a se vedea epurarea lui
Aleksandar Rankovic în 1966, urmată de cea a lui
Dobrica Cosic în 1968 etc) și acordarea unei au-
tonomii destul de extinse Republicilor Federative
și Provinciilor Autonome (Kosovo și Voivodina)
prin prevederile Constituției din 1974.
Un punct de vedere interesant este cel al au-
torului Nick Miller.4 Acesta nuanțează o primă
interpretare ce pare la îndemână, cel puțin așa
am resimțit personal la o primă lectură, anume
cea a unei tendințe naționaliste dominante a lui
Dobrica Cosic. Acesta din urmă a crezut la acel
moment (1961/1962) într-o transformare pro-
fundă a societății și nu într-o eliminare a propriei
identități naționale. Autorul citează afirmațiile lui
Dobrica Cosic rostite în 1958: „Iugoslavismul este
un concept social și nu național. Iugoslavismul
este o societate și nu o națiune, nu neagă nici in-
dependența națională și în niciun fel libertatea
națională.” De altfel, mai târziu, referindu-se la
aceeași temă (naționalismul), Dobrica Cosic îi
va transmite lui Dusan Pirjevec „să elimine na-
ționalismul între confrații săi înainte de a-l cău-
ta la ceilalți.” În concluzie, pentru Dobrica Cosic
identitatea socialistă este mai importantă decât
cea națională în timp ce pentru Dusan Pirjevec
socialismul iugoslav este imposibil fără prezerva-
rea și afirmarea propriei naționalități. Polemica
Dobrica Cosic/Dusan Pirjevec a fost „prima dis-
pută publică privind problematica națională în
Iugoslavia postbelică.”
Polemica între cei doi protagoniști nu a fost
una singulară după cum foarte corect observă au-
toarea Marie-Janin Calic în volumul „A History
of Iugoslavia”.5 Au mai fost asemenea episoa-
de, unul relevant fijnd cel ce a opus pe Velimir
Terzic, istoric sârb și director al „Institutului de
Istorie Militară” din Belgrad lui Franjo Tudjman
(viitor președinte al Croației independente) nu-
mit în 1961 președinte al „Institutului Mișcării
Muncitorești din Croația” din Zagreb. Subiectele
au fost foarte sensibile și legate de contribuția
croaților la prăbușirea primei Iugoslavii (trimi-
terea la „Statul Croat Independent” condus de
Ante Pavelic fiind cred evidentă) sau la numărul
sârbilor uciși în lagărul de la Jasenovac (în tim-
pul celui de al doilea război mondial). Poziția lui
Franjo Tudjman a fost una categorică, aceea de „a
nu stigmatiza poporul croat și de a nu culpabiliza
Croația.”
În final cred că relevarea polemicii sau dis-
putei aparent purtate pe teren cultural-literar
între Dobrica Cosic și Dusan Pirjevec este uti-
lă în a înțelege resorturile crizei profunde din
Iugoslavia ultimelor două decenii ale secolului
XX. Semnalele timpurii (early warning messages)
au fost multiple iar decesul lui Iosip Broz Tito (4
mai 1980) a însemnat de fapt începutul concret
al crizei iugoslave. A fost mai mult decât previzi-
bil că istoria atât de frământată a acestui spațiu,
marcată de traume și resentimente, nu avea cum
să fie reînțeleasă în alți parametri în doar câțiva
zeci de ani. Diferențele au fost marcante de-a lun-
gul unor evoluții istorice diverse în spații geogra-
fice și geopolitice tot atât de diverse. Inclusiv la
anii senectuții și cu înțelepciunea pe care proba-
bil doar această vârstă o aduce, Dobrica Cosic6 a
Dumitru Ivan	Dans
acril pe hârtie neagră, 45 x 33 cm
afirmat că prima Iugoslavia (Regatul sârbo-croa-
to-sloven) “din punct de vedere politic, psihologic
și moral a fost o unificare a învingătorilor și în-
vinșilor din război, a eliberatorilor și a celor elibe-
rați. Dar în istorie eliberatorii nu au fost niciodată
doar eliberatori.” Iar a doua Iugoslavia (după cum
am menționat mai sus, „s-a născut în tranșee”) a
fost marcată de „război civil fratricid” și” teroa-
re revoluționară” ce a provocat victime, suferințe
și traume ce nu au putut fi uitate cu ușurință. Iar
disputele de tipul Dobrica Cosic/Dusan Pirjevec,
chiar dacă desfășurate într-un cu totul alt regis-
tru, poartă cu ele acest stigmat al unei istorii co-
mune și tragice. Și astfel închei acest articol prin
cuvintele lui Tito însuși, rostite în anul 1964, ca
un sumbru avertisment pentru ceea ce se va în-
tâmpla în Iugoslavia la final de secol XX: „Dacă
nu dorim să ne confruntăm cu probleme serioase
pe drumul nostru, trebuie să avem în permanență
ochii larg deschiși când examinăm problemele ce
încă există, cele ale relațiilor interetnice.” Privind la
scara istoriei, nimic mai adevărat.
Note
1	Boris Alexandre-Spasov, “Comprendre le conflit
yougoslave, Essai” ed. Arcalis, 2017.
2	https://www.researchgate.net/publicati-
on/329686689_Between_the_Nation_and_Socialism_
in_Yugoslavia_The_Debate_between_Dobrica_
Cosic_and_Dusan_Pirjevec_in_the_1960s
3	CARMICHAEL, CATHIE. “Introduction: The
Yugoslav Communist Legacy.” Europe-Asia Studies,
vol. 62, no. 7, 2010, pp. 1045-50. JSTOR, http://www.
jstor.org/stable/20787613. Accessed 8 Jul. 2022.
4	Miller, Nick. The Nonconformists: Culture, Politics,
and Nationalism in a Serbian Intellectual Circle,
1944-1991. 1 ed. Central European University Press,
2007. Project MUSE muse.jhu.edu/book/40433.
5	http://library.oapen.org/handle/20.500.12657/24993
6	Dobritsa Tchossitch, «L’effondrement de la
Yougoslavie, Positions d’un resistant», ed. L’Age
d’Homme , 1994
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
21
De la Traian
la Cortina de Fier1
Corelații, paralele, coincidențe de fapte
și persoane. Trieste și România
o grea înfrângere în lupta cu perșii, în anul 297
d.Hr., dar un an mai târziu, în 297 d.Hr., s-a
răzbunat prin zdrobirea armatei regelui persan
Narses. În anul 305 d.Hr. a devenit Augustus con-
trolând partea de est a Imperiului cu o poziție
proeminentă și față de celălalt Augustus și cei doi
Cezari cu care împărțea conducerea puterii impe-
riale. A murit la Nicomedia la 30 aprilie 311 d.Hr.,
după ce a emis un Edict care a anulat persecuția
împotriva creștinilor pe care o instigase anterior.
■ Ervino Curtis & Elena Pantazescu
Teatrul roman din Trieste
I. Traian și Decebal
Prima mărturie istorică a unei relații dintre
Trieste și cea care va deveni România poate fi găsi-
tă în lucrarea lui Fra ’Ireneo della Croce din 1687.
Capitolul2, pe lângă raportarea diferitelor măr-
turii despre Columna lui Traian, conține o descriere
a acesteia și două portrete succinte ale lui Decebal,
respectiv Traian.
Teatrul roman din Trieste
În volumul Historia antica, e moderna, sacra,
e profana, della cittâ di Trieste a lui Ireneo de-
lla Croce găsim informații referitoare la Quinto
Modesto Petronio, cel care a participat alături de
Traian la diferite campanii militare și (probabil)
la primul război dacic; a ocupat diverse funcții în
armată, iar cu sumele primite și adunate în înde-
lungata sa carieră a construit teatrul roman din
Trieste, având onoarea de a-l găzdui în oraș chiar
pe Traian, întors din cel de-al doilea război dacic.
Parte din informațiile despre cariera militară a
lui Quinto Modesto Petronio precum și dovada fap-
tului că a dat teatrului său numele lui Traian sunt
preluate dintr-o inscripție latină care se păstrează la
Trieste și pe care o redăm în cele ce urmează3:
Q. PETRONIUS C.F. PUB. MODESTUS P.P. BIS
LEG. XII. FULM. ET LEG. I. ADIUTRIC-. TRIB.
MIL. COH. V. VIC. COH. XII VRB. TR. COH.
V. PR. DIVI NERVAE ET IMP. CAES. NERVAE
TRAIANI AVG. GERM. PROVIN. HISPANIAE.
CIT. ASTURIAE ET GALLAECIARRUM
FLAMEN. DIVICLAV. DEDIT IDEMQUE
DEDICAVIT. - ... s-a construit această Arenă... de
Q. Petronius în anul 104 al Răscumpărării Noastre,
care, după ce a exercitat în numele împăratului
Traian multe funcții de demnitate, în Germania și
în alte părți, revenit (ca originar în Trieste) în pa-
tria sa, a ridicat această construcție, pe care apoi,
în semn de recunoaștere a numeroaselor onoruri
pe care le-a primit, la trecerea Sa prin Trieste, când
Triumfător venea din Dacia plecând spre Roma,...
i-a dedicat-o acestuia ...
Un împărat „român” al Romei
Gaius Galerius Valerius Maximian (250 - 311
d.Hr.) s-a născut într-un mic sat de lângă Dunăre
din Moesia Superioară (azi Dobrogea). Tatăl
său era fermier, iar mama sa, Romula, venea de
peste Dunăre. După o carieră militară uluitoare
a fost numit, în anul 293 d.Hr., în noua organi-
zare a Imperiului pusă în aplicare de Dioclețian,
respectiv Cezar junior pentru partea de est a
Imperiului cuprinzând puternicele provincii ro-
mane Pannonia, Moesia și Tracia (Dacia fusese
abandonată de Aurelian în anul 169 d.Hr.).
După mai multe și importante victorii împo-
triva goților, sarmaților și marcomanilor, a suferit
Columna lui Traian4
Strâns legată de istoria și arhitectura Marii
Rome imperiale, Columna lui Traian este unul
dintre puținele monumente romane care au re-
zistat devastării oamenilor și agenților naturali.
Chiar și astăzi, curățată de mantaua nea-
gră de smog care o acoperise, se află în centrul
Romei pentru a reprezenta extinderea maximă a
Imperiului Roman, gloria împăratului Traian și
nașterea unui nou popor: cel român.
Dar să mergem în ordine explicând faptele
care au marcat perioada istorică a regenței lui
Traian și situația din Balcani.
Roma, deja în secolul al XI-lea. î.Hr., începuse
pătrunderea în Balcani, dar abia în a doua par-
te a secolului I. d.Hr. legiunile romane vor tre-
ce pentru prima dată râul Istro (cum se numea
atunci Dunărea).
După ce au supus Macedonia, Tracia și Iliria,
romanii s-au trezit, în secolul I î.Hr., în fața unei
noi și puternice realități politico-militare repre-
zentate de statul dac, pe care regele Burebista îl
unificase. Armata era estimată la 200.000 de oa-
meni, potrivit rapoartelor istoricului Strabon. O
parte din această armată puternică nu a reușit să
sosească la timp pentru a participa la bătălia de
la Pharsalus din 48 î.Hr. între legiunile lui Cezar
și cele ale lui Pompei, guvernator al Orientului și
aliat cu regele Burebista.
După înfrângerea și moartea ulterioară a lui
Pompei, Iulius Cezar plănuise o expediție pu-
nitivă împotriva dacilor, dar asasinarea lui, în
Idele lui martie, anul 44 î.Hr., a împiedicat im-
plementarea acestui plan. Războiul civil al lui
Antoniu, încheiat cu înfrângerea acestuia la
Actium, în anul 31 î.Hr., marchează o nouă în-
frângere și pentru dacii regelui Dicornes, din
moment ce aceștia se alăturaseră lui Antoniu
împotriva împăratului Octavian Augustus
care, prin urmare, trimite câteva expediții îm-
potriva dacilor, ce își pierduseră între timp
unitatea statală și erau organizați sub mai
multe regate.
Chiar și din punct de vedere militar, armata
dacică putea conta pe cel mult 40.000 de oameni.
Octavian Augustus, după crearea Provinciei
Pannonia, nu a continuat însă războiul, stabilind
imperiul între granițele Rin - Dunăre. Însă chiar
Dunărea a devenit ulterior o graniță foarte insta-
bilă, atât pentru prezența regatelor dacice, cât și
pentru gerurile de iarnă care permiteau trecerea
ei cu ușurință și care au determinat raiduri con-
tinue ale dacilor de-a lungul secolului I d.Hr.
Mai târziu, în anul 15. d.Hr., iar apoi în anul
46 d.Hr., provinciile Moesia și Tracia au fost
create de împărații Tiberius și Claudius, iar sub
Vespasian granița Dunării a fost întărită prin
aducerea a patru legiuni ale Moesiei și reorgani-
zarea Classis Flavia Mesica (flota Dunării).
Dar prima ciocnire majoră a avut loc în tim-
pul domniei împăratului Domițian. De fapt, în
22
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
anul 84 d.Hr., pe tronul dacilor ajunsese regele
Decebal, care reușise să reorganizeze toate tri-
burile dacilor într-o singură unitate de stat care
cuprindea practic teritoriul României de azi, mi-
nus Dobrogea, fosta provincie romană Moesia
Inferioară.
Regele Decebal a organizat și militar poporul
dac și în anul 85 a lansat un atac asupra Armatei
Guvernatorului Moesiei, Oppio Sabino, care
a fost copleșită și însuși Guvernatorul a murit.
Domițian a organizat imediat o expediție de
pedeapsă, în anul 86, prin trimiterea unei legi-
uni sub comanda generalului Cornelius Fuscus.
După ce a trecut Dunărea și a pătruns pe terito-
riul dacic, Legiunea Va Aulaudae este extermi-
nată, generalul ucis, iar însemnele armatei devin
pradă de război.
În anul 88, o nouă expediție punitivă condu-
să de Tettius Julianus a avut mai mult noroc și
a reușit să-i învingă parțial pe daci. Dar nu este
o înfrângere și când Decebal, ajuns în inferio-
ritate, cere pacea, i se acordă în 89 și pentru că
Domițian avea în același timp un alt front în di-
ficultate pe Rin. Condițiile de pace, foarte favo-
rabile lui Decebal, îl recunosc drept Rege al da-
cilor, i se atribuie o sumă de bani, arme de război
și ingineri pentru a construi cetăți.
Această pace va dura până în anul 101.
Între timp la Roma, după bătrânul Nerva, la
tron ajunge Traian, un demn general născut în
52 la Italica, în Spania. Excelent administrator și
mare constructor, Traian a fost definit „Optimus
Princeps”, iar înalta sa concepție despre Stat și le-
gile lui nu putea accepta condițiile dezavantajoa-
se de pace care fuseseră încheiate de Domițian
cu dacii, reprezentând astfel pe deplin nemulțu-
mirea senatului roman. Deja în 98, anul în care a
urcat pe tron, a început să conceapă o expediție
dincolo de Dunăre și în 99 a făcut o primă recu-
noaștere la granița Dunării.
Prima lucrare pe care noul împărat a înfăptu-
it-o a fost un drum de-a lungul întregii granițe,
de la gura Rinului până la Marea Neagră, care
urmărea linia Dunării; în anul 100 lucrările au
fost finalizate și în anul 101 a început primul răz-
boi dacic. Împăratul Traian, fără nicio provocare
din partea dacilor, se îmbarcă la Ancona în pri-
măvara anului 101.
După trecerea Dunării, două armate romane,
formate din 13-14 legiuni și numeroase trupe
auxiliare pentru un total de circa 150.000 de sol-
dați, înaintează decisiv spre Sarmizegetusa, ca-
pitala statului dac, învingând rezistența dacilor.
Totuși, relativ aproape de capitală, vine știrea
că o armată de daci și aliați trecuse Dunărea și
căpăta putere asupra slabei garnizoane romane
a Dobrogei.
În acest moment Traian lasă niște trupe
pentru a apăra pozițiile pe care le-a cucerit și
cu grosul armatei trece din nou Dunărea și la
Adamclisi învinge armata inamică, înregistrând
o victorie strălucitoare.
Între timp, Decebal învinsese trupele roma-
ne rămase în Dacia. Dar Traian se îmbarcă pe
corăbii și urcă în susul Dunării cu trupele sale,
recâștigând pozițiile pierdute și încercuind capi-
tala dacică.
Înainte de a ajunge la o înfrângere, Decebal
cere și obține o pace care de data aceasta îi im-
pune condiții grele, printre care prezența perma-
nentă pe teritoriul său a unei garnizoane roma-
ne, predarea mașinilor de război, dezmembrarea
fortărețelor și interdicția relațiilor cu celelalte
state fără acordul Romei.
Pacea este încheiată în 102. Traian se întoar-
ce la Roma ca învingător și i se acordă porecla de
Dacico.
Pacea a durat doar doi ani și niciunul dintre
adversari nu a considerat-o mai mult decât un ar-
mistițiu. Traian se pregătea intens pentru al doilea
război și peste Dunăre a fost construit un pod sta-
bil de către Apolodor din Damasc, la Drobeta, în
punctul în care râul avea o lățime de 1.127 de me-
tri și o adâncime maximă de 30 de metri. Cu 20 de
suporturi de piatră și beton la 56 de metri unul de
celălalt, podul, cu suprastructură din lemn, a fost
terminat în primăvara anului 105.
Decebal, la rândul său, văzând că se preconi-
zează o nouă înfrângere, a decis să încalce condi-
țiile care îl țineau paralizat. A adus specialiști din
imperiu pentru a reconstrui cetățile și a început
să caute aliați. A atacat garnizoanele romane, l-a
luat prizonier pe comandantul trupelor, pentru
a-l păstra ca ostatic, a organizat un complot pen-
tru a-l ucide pe Traian, care în iunie 105 părăsise
Roma cu armata.
Sinuciderea comandantului roman și desco-
perirea complotului pentru uciderea lui Traian
fac ca încercările lui Decebal să eșueze și chiar
aliații îl abandonează convinși de înfrângerea sa
și, sub înaintarea puternicei armate romane, în-
cheie un pact de prietenie cu Traian. Odată cu-
cerite toate cetățile fortificate, în 106 romanii au
asediat Sarmizegetusa, l-au urmărit pe Decebal,
care a fost găsit, iar acesta în loc să cadă prizoni-
er se sinucide cu „sica”, pumnalul dac.
Astfel se încheie într-un mod dramatic poves-
tea ultimului rege al dacilor, pe când Traian con-
stituie provincia romană Dacia și lasă Legiunea
XIII Gemina staționată în noile teritorii. Prada
de război este enormă. 50.000 de prizonieri dar
mai ales aur și argint care restaurează finanțele
statului roman. O sumă de 650 de denari i se dă
chiar cadou fiecărui contribuabil.
Aceste resurse permit realizarea a numeroa-
se investiții în construcții. În Adamclisi, locul
victoriei în Dobrogea asupra armatelor dacice și
aliate în Primul Război dacic, este ridicat un mo-
nument grandios, Tropaeum Traiani, finalizat în
anul 109.
Dar mai ales la Roma a fost necesară refacerea
unei structuri urbane în centrul orașului, care
se dezvoltase dezordonat și era devastată de mai
multe incendii, în condițiile în care metropola
ajunsese la un milion de locuitori. Prin urma-
re, arhitectul Apolodor din Damasc a fost însăr-
cinat de Traian să construiască un nou forum.
Ulpio Traiano.
Forumul roman a fost centrul tuturor eve-
nimentelor politice, administrative și judiciare,
tranzacțiilor comerciale și întâlnirilor specia-
le. Vechiul forum roman al epocii republicane
și cele create de Cezar, Augustus, Vespasian și
Nerva acoperiseră toate spațiile disponibile între
cele șapte coline.
Lui Traian nu-i mai rămânea decât să sape
o bucată dintr-o colină și să facă o terasă în-
tre Quirinale și Capitolino cu folosirea a mii de
sclavi, dintre care o mare parte erau prizonieri
daci, pentru a îndeplini lucrarea.
Din calculele făcute, peste 50.000 de metri
cubi de piatră și pământ au fost săpați și trans-
portați în altă parte a orașului. Pe terenul astfel
nivelat s-a construit cel mai mare dintre forumu-
rile imperiale, integrându-se de la sine în spațiul
tuturor celorlalte și depășindu-le în bogăție și
amplitudine. În prim plan două vaste complexe
semicirculare numite exedre, o bazilică, două
biblioteci (una pentru volumele grecești și cea-
laltă pentru cele latine) și un arc de triumf.
Între cele două biblioteci s-a ridicat un monu-
ment cu aspect original, format dintr-o coloană
uriașă izolată, în stil doric, așezată pe un piedestal
paralelipipedic, cu o înălțime totală de 40 de me-
tri și cu un diametru care are în medie 3 metri,
ceea ce îi conferă un profil zvelt.
Este Columna lui Traian. Monument de mar-
mură care se păstrează până în zilele noastre,
decorat cu un lung basorelief sculptat de jur îm-
prejur, sub formă de bandă spiralată cu scene re-
prezentând războaiele dacice ale lui Traian.
Deasupra Columnei, după capitelul ei doric,
a fost ridicată o statuie uriașă a împăratului de
aproape 6 metri în înălțime, făcută din bronz și
acoperită cu aur. Ulterior urna sa funerară a fost
plasată în piedestal, care este un cub cu latura de
aproximativ 5,5 m. Soclul a fost decorat cu relie-
furi reprezentând armele luate de la daci.
Într-una dintre fețe se deschide o ușă care dă
acces în interior de unde, pe o scară în spirală,
aproape ca un minaret musulman de azi, se poa-
te urca în vârful Columnei. Ocazional, se făcea o
deschidere pentru a lăsa să treacă lumina zilei.
Inscripția amintește de înălțimea Columnei,
care este cea la care a fost excavat muntele pentru
a ridica forumul (nici un cuvânt despre isprăvile
glorioase de arme de pe basorelief sau o aluzie la
rolul funerar al piedestalului). Toate acestea ne
îndreptățesc să credem că edificiul a fost conceput
inițial fără basorelief și că utilizarea ca monument
funerar a fost o alegere făcută după moartea lui
Traian.
Prin urmare, este puțin neplăcut că o așa mă-
reție din marmură a fost ilustrată, dar scenele au
fost colorate doar cu praf de pământ cu apă și fără
agenți de fixare, acest lucru explicând și lizibilita-
tea sa dificilă, având în vedere distanța de la sol și
dezvoltarea sa în spirală, chiar dacă trebuie avut
în vedere că basorelieful putea fi observat mai de
aproape de la etajele bibliotecilor.
Construcția forumului și a Columnei se înche-
ie în 113 și patru ani mai târziu împăratul Traian
moare în Cilicia, într-un război împotriva parți-
lor.
Probabilul constructorul Columnei, Apolodor
din Damasc, a conceput-o ca pe o poveste con-
tinuă și figurativă pe o bandă de aproximativ un
metru lățime care se înfășoară în 23 de spire (ca o
peliculă de film).
Datorită oblicității sale, fascia are extremități
triunghiulare acute. Basorelieful are un spațiu de
aproximativ 200 m. și conține peste 2.500 de figuri
umane, Traian apare de 60 de ori și Decebal de
8, sunt 154 de scene (după calculul lui Cichorius
Coniad, care a realizat cea mai completă mono-
grafie și studiu despre Columnă) pentru fiecare
dintre războaiele dacice și o alegorie despre vic-
torie.
Din punct de vedere artistic, basorelieful
Columnei lui Traian reprezintă un gen original în
arta antică, executat de sculptori greci din Siria,
aduși de Apolodor, după indicațiile primite de la
autoritatea romană. Grandioasa fascie sculptată
în spirală exprimă o bogăție de gust oriental pen-
tru decor, pentru figurile arcuite, cu conceptul re-
alist specific roman.
Calitatea execuției este eminentă: vivacitatea și
dramatismul acțiunii, mișcările maselor, noblețea
figurilor, acuratețea executivă, armonizarea ges-
turilor și atitudinilor. De asemenea, aceste linii
pozitive principale nu pot ascunde unele defecte
O
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
23
o
care caracterizează începutul declinului artei an-
tice: pretențiozitatea în reprezentarea peisajelor, a
aspectelor urbane, a cetăților; erorile de perspec-
tivă și proporție și suprapunerea frecventă a deta-
liilor sculpturale cu elemente picturale specifice.
O calitate artistică demnă de remarcat este ca-
pacitatea de a sintetiza episoadele povestite, sinte-
ză care a fost impusă de limitele spațiului disponi-
bil. Este evident că au trebuit să reproducă un text
dat (comentarii scrise de Traian).
Valoarea documentară a reliefului asupra suc-
cesiunii reale a episoadelor și autenticitatea acți-
unilor este recunoscută fără rezerve. Nu poate fi
aceeași certitudine cu privire la reprezentările de
peisaje, topografii, construcții evident convenți-
onale. Cum convenționale sunt și numerele. De
exemplu, când Traian vorbește cu 5 soldați, aceș-
tia reprezintă o mulțime. Tipurile etnice, obiceiu-
rile, armele sunt și ele modele generalizate.
Artiștii lui Apolodor nu știau din propria ex-
periență tot ce aveau de sculptat. S-au folosit de
textul disponibil, de prizonierii capturați, de ar-
mele lor, de poveștile celor care au participat și
de foarte multe ori de propria lor imaginație. Din
păcate, s-au pierdut toate textele scrise referitoa-
re la această parte a istoriei romane: comentariile
lui Traian (redate pe modelul celor ale lui Cezar);
„Getica” (opera medicului lui Traian: Criton);
scrierile retorului Dione Crisostomo (oaspetele
lui Decebal la Sarmizegetusa); capitolele dedica-
te lui Traian de Appiano, Arriano și Ammiano
Marcellino.
Singurele izvoare rămase sunt cele referitoare
la istoria romană (80 de cărți) a lui Dio Cassius
care în Cartea 68 s-a ocupat de războaiele daci-
ce, dar chiar și această carte rămâne doar într-un
rezumat al călugărului Xiliphinus scris în secolul
al XI-lea.
În panourile amenajate (nota autorilor: la
expoziția noastră de la Stazione Marittima di
Trieste, în 1994) au fost folosite ilustrații ale unor
scene de pe Columnă, preluate din ultima carte
despre acest edificiu, publicată de Einaudi, unde,
pentru prima dată, fotografiile au fost făcute di-
rect pe schelă. În alte panouri, în schimb, s-au re-
găsit ilustrații preluate din cartea I a celui mai au-
toritar cărturar al Columnei, amintitul Cichorius
Coniad, datată 1898.
Norocul Columnei însă, care încă rezistă așa
cum am menționat la început, se datorează de-
ciziei Senatului Romei din 26 martie 1162, când,
într-o Romă acum redusă la mai puțin de 50.000
de locuitori, a decretat: „Noi, senatorii romani,
auzind controversa dintre preotul Angelo și stareța
S. Ciriaco cu privire la biserica San Nicola de la
poalele Columnei lui Traian și a Columnei în sine,
decretăm că biserica și Columna sunt proprietatea
stareței atâta timp cât se păstrează onoarea publică
a orașului Roma. De aceea Columna Traiană nu
trebuie să fie niciodată dărâmată sau deteriorată,
ci trebuie să rămână așa cum este, veșnic, pentru
cinstea întregului popor roman, întreg și necorupt
cât durează lumea. Dacă cineva atacă integritatea
Columnei, acesta urmează să fie condamnat la
moarte, iar bunurile sale confiscate de către orga-
nele fiscale”.
În realitate, au existat deja profanări în seco-
lul al VI-lea, odată cu înlăturarea statuii de bronz
a lui Traian și a armelor dacice, iar în secolul al
X-lea odată cu distrugerea forumului traian.
Columna lui Traian a dat naștere unei „mode”,
a unui stil care a fost imitat încă de la început.
Ne putem aminti așadar de columna lui Marcus
Aurelius din Roma, cele două columne ale lui
Dumitru Ivan	Masca zeitei Bendis.
Din ciclul "Vestigii dacice", ulei pe pânză, 92 x 62 cm
Teodosie și Arcadius din Constantinopol, care
din păcate au fost demolate de turci. Episcopul
Bernard de Tildesheim, tutore al lui Otto al III-
lea, după ce a văzut Columna din Roma, a fă-
cut în 1022 una din bronz, înaltă de patru me-
tri, construită cu scene din Noul Testament,
în Germania. Pictorii Renașterii au studiat cu
atenție Columna pentru operele lor. Pollaiuolo,
Ghirlandaio, Raffaello, Polidori și mulți alții se
inspiră din Columnă. Există multe desene care o
reproduc păstrate în muzeele din toată Europa.
Prima restaurare a avut loc în 1590 cu Papa Sixt
al V-lea, care a înlocuit statuia lui Traian cu una a
Sfântului Petru, realizată de sculptorul Girolamo
della Porta.
Regele Francisc al Franței și Ludovic al XIV-lea
au făcut desene ale Columnei și lucrări care amin-
teau stilul acesteia. În 1780 a fost realizată o copie
în miniatură a Columnei de 203 cm., păstrat la
Rezidența din Munchen.
Celebra biserică San Carlo din Viena, constru-
ită în 1737, are în fața intrării două coloane deco-
rate după modelul Columnei lui Traian, unde este
înfățișată viața lui San Carlo Borromeo.
În 1810, în Piața Vendome din Paris a fost in-
augurată Coloana lui Austerlitz, care amintește de
Columna lui Traian.
Cu toate acestea, voința lui Napoleon de a re-
construi Columna însăși în Franța nu se materia-
lizează. Napoleon al III-lea a reușit să facă o copie
din bronz a Columnei lui Traian în 1863, care se
află la Muzeul Național de Arheologie din Saint
Germain en Laye.
O altă copie completă se găsește în Anglia la
Muzeul „Albert și Victoria” din Londra, este rea-
lizată prin testamentul Reginei Victoria în a doua
jumătate a secolului trecut. O copie ulterioară se
află la Muzeul Civilizației Romane din Roma.
În România, deținerea unei copii a Columnei,
care este considerată certificatul de naștere al po-
porului român, începe să entuziasmeze oamenii
de litere și artă încă din 1800, când a început și
redescoperirea și punerea în valoare a latinității,
după 500 de ani de hegemonie a puterii otomane.
Constituirea noului stat român determină o
amplificare a acestor eforturi și există numeroase
inițiative culturale și politice pentru astfel de re-
alizări.
Interesantă este povestea lui Badea Cârțan, un
cioban dintr-un sat de lângă Sibiu, iubitor de is-
torie și mare patriot, care în 1896 a mers pe jos
până la Columna lui Traian, aducând cu el niște
pământ și grâu, și care a exclamat la baza ei: „în
sfârșit un Dac a ajuns la Columnă”.
În 1939, guvernul român a comandat o copie
a Columnei specialiștilor de la Vatican, care re-
produseseră câteva scene în ipsos. Copia finanțată
integral de statul român a fost finalizată în 1943 și
a costat 769.000 de lire italiene.
Din nefericire, războiul a împiedicat livrarea
lucrării care, însă, se păstrează intactă și a fost
adusă în cele din urmă în România în 1967, la
Muzeul Național, unde se află și în prezent.
Copia este formată din 27 de piese, reprodu-
când scene de pe Columnă, plus o reconstrucție
a bazei și a primei părți a acesteia, cu o înălțime
de 10 metri.
Prin urmare, cu siguranță la București savanții
și pasionații acestui simbol al antichității dar și cei
care vor să vadă ceea ce poate fi considerat prima
„peliculă” a antichității pot avea ocazia să o vadă
de aproape și să o admire.
Text îngrijit de
Ani Bradea
Note
1 Cartea cu același titlu a apărut în 2017, în limba
italiană, la Trieste, Italia, textul de față reprezentând
prima reproducere în limba română a unei părți din
această lucrare. Autorii, soții Ervino Curtis și Elena
Pantazescu (un italian și o româncă), locuiesc la
Trieste, unde, în anul 1987, au înființat o asociație de
prietenie italo-română pe care au numit-o „Decebal”,
figură istorică admirată de Ervino Curtis. Este printre
cele mai vechi asociații de acest fel din Peninsulă, în
cei 35 de ani de existență inițiind și implicându-se în
numeroase acțiuni de promovare a culturii, istoriei și
tradițiilor românești, organizând expoziții, conferințe
și întâlniri între oameni de cultură români și italieni, al
căror interes comun a fost dragostea pentru România.
De asemenea, în activitatea Asociației figurează și edi-
tarea de volume istorice, incluzându-l și pe cel din care
prezentăm aceste fragmente, un tom impresionant,
de 578 de pagini, care evocă o istorie a relațiilor din-
tre Trieste și România, relații întinse pe o perioadă de
două mii de ani. Cercetarea are la bază o documentare
de durată, care aduce la dispoziția publicului cititor o
serie de fotografii, reproduceri de stampe și documen-
te originale inedite, aflate în păstrarea mai multor in-
stituții (deopotrivă române și italiene), dar și în colecții
private. Soții Ervino Curtis și Elena Pantazescu sunt și
autorii volumului Istroromeni (cicci e ciribiri) Una pic-
cola cultura nella grande storia. L'Europa delle lingue
e culture minoritarie, publicat în 2007, rezultatul unei
ample cercetări de teren și în arhive, privind comuni-
tatea de istroromâni încă trăitori în Peninsula Istria.
(n.m. A.B.)
2	Este vorba despre primul capitol al lucrării De la
Traian la Cortina de Fier, intitulat Traian și Decebal.
3	Ireneo della Croce, Historia antica, e moderna, sa-
cra, e profana, della citta di Trieste, p.128
4	Extras din conferința despre Columna lui Traian,
susținută de Ervino Curtis la Stazione Marittima -
Trieste în anul 1994.
■
24
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
aniversare
La centenarul
nașterii orientalistului
Sergiu Al-George
■ Iulian Chivu
Heinrich Zimmer, celebru orientalist ger-
man, murea (în 1943) cu puțin timp înainte
se vadă India despre care a scris așa de mult
și de documentat; Sergiu Al-George, poate cel mai
consecvent și împătimit indianist român, murea la
câteva zile (10 noiembrie 1981) după ce sosea din
India - două întâmplări care nu sporesc mai mult
taina Indiei, însă marchează destinele a doi orienta-
liști de referință.
Medicul Sergiu Al-George, născut la 13 sep-
tembrie 1922, se înscrie în galeria intelectualilor
români cu serioase preocupări orientaliste (Mozes
Gaster, Timotei Cipariu, Lazăr Săineanu, George
Coșbuc, Theofil Simenschi, Constantin Daniel,
Mircea Eliade, Athanase Negoiță și numeroși alții),
ca după moartea sa, câtuși de târziu, sub ministeria-
tul la Cultură al lui Andrei Pleșu, Institutul de Studii
Orientale, care se înființa împlinind un vis mai vechi
al lui Noica, să primească numele lui Sergiu Al-
George. Ori nu despre Institut vorbim acum, ci ne
reamintim cum se cuvine, la centenarul nașterii, via-
ța și contribuția substanțială a lui Sergiu Al-George
în orientalistica noastră, operă despre care în timpul
vieții cercetătorului s-a vorbit mai puțin din rațiuni-
le ideologice ale vremii.
Medicul Sergiu Al-George a fost fiul lui Vasile Al-
George, năsăudean de la Sângeorz, fiu de țărani în-
stăriți, și al Antoniei Donos, din Soroca Basarabiei,
descendentă a unei familii cu tradiții teologice.
Vasile Al-George, absolvent al Facultății de
Drept și al Academiei de Muzică și Artă dramati-
că din București, colaborator al revistelor vremii
(Gândirea, Cele Trei Crișuri, Pagini Basarabene,
Românul, Dreptatea etc.), scria poezie și era tradu-
cător, iubitor de literatură sanskrită și de literatură
franceză (Sergiu va purta și numele Anatol, de la
A. France). După liceu (frecventat în Tg. Mureș,
Chișinău și București), fiul ardeleanului Vasile Al-
George, Sergiu, a fost admis la Medicină în condiți-
ile unei mari concurențe. Viitoarea sa soție, Dorina,
brăileancă, avea și ea rădăcini basarabene (prin
mama sa) și ardelenești (tatăl). Sergiu (nume dat la
dorința mamei sale) începe studiul limbii sanskri-
te din pasiune și sub fascinația operei lui Eliade, în
1939, și va ajunge curând unul dintre cei mai buni
cunoscători ai acesteia.
În anul în care termină facultatea, 1947, publică
în „Revue des etudes indoeuropeennes” primul său
studiu, Le mythe de lătman et la genese de labsolu
dans la pensee indienne, prin care se anunță viguros
frumoasa lui carieră în orientalistică.
Simultan, are preocupări novatoare în specialita-
te (ORL) și inventează primul stroboscop mecanic
românesc. În curând (1952) pierde funcția de prepa-
rator la Facultatea de Medicină din București fiindcă
bravează rupând în fața colegilor săi cererea de ade-
ziune a soției la partidul comunist.
Va lucra, în schimb, ca medic ORL la Corul
Armatei și la Operă. Bun specialist în laringologie,
Sergiu Al-George publică un astfel de tratat în 1958,
în paralel rămânând devotat studiului sanskritei și
tibetanei, filosofiei și lingvisticii indiene. În 1957,
împreună cu prietenul său Arion Roșu, publică, la
Paris (în „Arts Asiatiques Journal”), studiul Puma
ghața et le symbolisme du vase dans l’Inde. În același
an și cu același coautor, publică la Berlin, în revis-
ta „Mitteilungen des Instituts fur Orientforschung”,
studiul Indriya et le sacrifice des prăna, ca urmare fi-
ind cooptat membru fondator al Asociației de Studii
Orientale.
Anul 1958 îi aduce și alte satisfacții științifice (Un
manuscris Tibetan în țara noastră; articolul Le sujet
grammatical chez Panini apare în „Studia et Acta
Orientalia”, îl cunoaște pe directorul International
Cultual Academy of India, profesorul Raghu Vira,
care vizita România), iar la sfârșitul anului este ares-
tat în „lotul Noica” și condamnat după doi ani de
detenție la șapte ani închisoare corecțională, patru
ani de interdicții și confiscarea averii pentru că de-
ținea scrisoarea Lettre a un ami lointain trimisă de
Emil Cioran lui Constantin Noica și pentru că deți-
nea cartea lui Eliade La Foret Interdite - socotite os-
tile intereselor poporului. După aproape șase ani de
muncă forțată în Balta Brăilei, la eliberare, în 1964, e
medic la un cabinet ORL și are răgaz de acum să se
ocupe de studiile sale de indianistică, tot mai apro-
findate: La fonction revelatrice des consonnes chez les
phoneticiens de l’Inde antique (1966), The Semiosis of
Zero according to Panini (1967), The extra-linguistic
origin of Panini’s syntactic categories and their lingu-
istic accuracy (1968), Sign (lakșana) and propositio-
nal logic in Panini (1969).
Între 1971 și 1973 e lector extern la Facultatea
de limbi orientale din București unde predă ling-
vistică, semioză și filosofia limbajului sanskrit după
Gramatica lui Pănini. În 1975, publică împreună
cu Idel Segal consistentul volum Filosofie indiană
în texte: Bhagavad Gîtă, Sămkhya Kărikă, Tarka
Samgraha (peste numai trei ani, apare, postum,
Cultură și Filosofie Indiană în Texte și Studii a lui
Theofil Simenschi, fără ca editorul să facă în cuvân-
tul înainte sau în note vreo trimitere la contribuția
lui Sergiu Al-George, probabil de teama cenzurii
care totuși îngăduise apariția volumului din 1975!).
În anii care urmează, Sergiu Al-George își diver-
sifică preocupările în indianistică și publică: Logică
și limbaj în perspectiva lingvisticii indiene vechi; Eros
și simbol în psihologia europeană și indiană; Metaforă
și filosofie din perspectivă indiană; Logica deontică în
filosofia Mîmămsă (1972). În același an, 1972, cu pri-
lejul unei vizite prin centre vechi de sanskritologie,
o cunoaște la Calcutta pe Maitreyi Devi, celebrul
personaj din romanul cu același titlu al lui Eliade.
Peste un an, împreună cu Amita Bhose și Aurora
Nasta prezintă comunicarea Rădăcinile tradiționale
ale gândirii lui Gandhi la Convenția UNESCO. Fiind
invitat la un congres de indianistică la Paris (1973),
din cauza unor impedimente formale, nu poa-
te ajunge la timp, însă are prilejul în acest răstimp
să-l întâlnească acolo pe Eliade, venit în vacanță în
Europa.
Sfârșitul de an îl petrece în familie cu vizita sur-
prinzătoare a Maitreyi Devi, a Amitei Bhose (emi-
nescolog, prima traducătoare a lui Eminescu în
limba bengali) și cu Constantin Noica. Urmează,
în 1976, publicarea volumului Limbă și gândire în
cultura indiană (Ed. Științifică și Enciclopedică, în
deschiderea seriei Bibliotheca Orientalis) - o intro-
ducere în semiologia indiană, dar și studiile Temps,
histoire, destin („Cahiers de L’Herne journal”), La
resonnance de la pensee indienne dans la culture
roumaine („Fourth World Sanskrit Conference”,
Weimar, 1979) și, în 1981, studiul Brâncuși et l’Inde
(„Revue Roumaine d’Histoire de l’Art”), apoi volu-
mul Arhaic și universal.India în conștiința culturală
românească (Ed. Eminescu), cu care răspunde unei
întrebări firești pe care și-o pusese Lucian Blaga în
drum spre Lausanne unde participa la o conferință
a lui Gandhi: De ce, oare, filosofia indică a exercitat
o atracție evidentă asupra unor eminente spirite ro-
mânești?
Neobositul indianist participă în 1981 la con-
gresul de sanskrită de la Varanasi cu cercetarea
Metaphor and Philosophy from an Indian Perspective,
subiect care revine și în disertația de la Universitatea
din Delhi, unde vorbea despre pasiunile științifice
ale vieții sale. La întoarcere, îi spune satisfăcut soției
sale: Am fost atât de fericit încât acum pot să mor și
moare cu adevărat la numai patru zile de la întoarce-
re (10 noiembrie 1981), într-un atac de cord.
Desigur că biografii lui Sergiu Al-George vor fi
atenți la menționarea tuturor comunicărilor, con-
ferințelor, studiilor de specialitate, imposibil de
enumerat aici, majoritatea lor punând accent pe
profundele legături dintre cele două lumi, Orientul
și Occidentul, așa de diferit formalizate și totuși așa
de apropiate în temeiurile lor spirituale. Istoricii lite-
rari, și Sergiu Al-George are și astfel de contribuții,
găsesc fără să fie surprinși mărturii documentare
în cercetările sale, de pildă manuscrisul buddhist
descoperit într-un tezaur la Conțești, pe Prut, care
va fi avut legături cauzale cu hagiografia lui Ioan de
Trapezunt, menționată de Grigore Țamblac; Sergiu
Al-George scria despre Un manuscris tibetan în țara
noastră (1957), respectiv documentul de la Conțești.
Alte legături indo-europene relevă orientalistul și în
medicină, când redactează prefețele unor tratate de
specialitate.
Mai târziu, colaboratoarei sale Amita Bhose, in-
dianistă recomandată și de originea ei (născută la
Calcutta), profesoară de bengali, sanskrită și civiliza-
ție indiană la Universitatea București (1972-1991),
îi va fi atribuit un volum de evocări intitulat Sergiu
Al-George văzut de noi, indienii (Ed. Cununa de
stele, Buc. 2009). Cartea apărea după cea a Dorinei
Al-George, soția indianistului, din 2006, Șocul
amintirilor (Ed. Paralela 45), o carte de memorialis-
tică în care se regăsesc Emil Cioran, Mircea Eliade,
Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, I.D. Sârbu,
Alexandru Paleologu, iar mai apoi Maitreyi Devi și
Amita Bhose. Cartea atribuită Amitei Bhose (n.1933
- d.1992) se năștea în 2009 dintr-o insatisfacție a edi-
torului sugerată de un cititor al Editurii Cununi de
stele care nu găsea printre titlurile tipărite aici nicio
carte a lui Sergiu Al-George. Ori, trebuie să notăm:
Editura Cununi de stele, a uneia dintre studente-
le profesoarei de origine indiană, Carmen Mușat-
Coman, și-a consacrat cu gratitudine activitatea edi-
torială tipăririi lucrărilor profesoarei sale. De aceea
insatisfacția mărturisită a cititorului tipăriturilor de
aici va rămâne în atenția proiectelor editoriale până
când, sub numele Amitei Bhose se va tipări volumul
Sergiu Al-George văzut de noi, indienii care valorifică
scrierile celei care a făcut drumul invers indianistu-
lui român, ea descoperind România prin Eminescu
și rămânând printre români definitiv. Răspunsul
editurii reunește astfel mărturii, aprecieri, evocări,
comunicări despre orientalistul român tipărite, cele
mai multe, în presa noastră liberă și parcă totuși in-
suficiente.
Spunem toate acestea cu onestitate la centena-
rul nașterii remarcabilului orientalist în speranța că
numele său va fi scos din vinovatele amnezii ale is-
toriei nu doar la ceas aniversar și fiindcă nu numai
în timpul vieții nu i s-au recunoscut cum se cuvine
meritele, ci și îndelung după aceea.
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
25
comentarii
Memoria rășinii
■ Adrian Lesenciuc
Rodica Bretin este o scriitoare de literatu-
ră fantastică, fiind cunoscută în special
pentru personajele feminine puternice,
consistente, credibile, indiferent de contextul
ficțional în care evoluează. Este unul dintre scri-
itorii brașoveni care se bucură de recunoaștere
internațională, atât ca membru al unor asocia-
ții internaționale de profil, cât și prin premiile
câștigate. Și în mediul autohton activitatea ei
literară a fost recompensată printr-un „Colin”
- cel mai prestigios premiu românesc pentru
literatura sf&f - și printr-un „Opera omnia” al
Convenției Naționale a Cluburilor și autorilor
de science-fiction din România. Dar activita-
tea Rodicăi Bretin nu se rezumă la activitatea
subgenului sf&f: prozatoarea din Brașov a scris
literatură main-stream, a tradus din engleză și
franceză, inclusiv din numele consacrate (D.H.
Lawrence, de exemplu), a colaborat cu publicații
literare importante și s-a bucurat de aprecierea
asociațiilor de creatori literari pentru calitatea
scriiturii sale.
Proiectul din 2021 este unul atipic prin adân-
cimea sondării pentru așezarea contextului fic-
țional. Intitulată Amurgul elkilor1, după numele
uneia dintre cele șapte povestiri incluse în lucra-
re, cartea Rodicăi Bretin îl transportă pe lector în
Paleolitic, în orizontul anilor 30.000 î.Hr., într-o
perioadă în care în „Semiluna fertilă” apăreau
culturile primelor cereale și în care în Europa
- spațiul dedus în care este așezată acțiunea po-
vestirilor - reprezentanți ai subspeciei omul de
Cro-Magnon (Homo sapiens fossilis), locuitori ai
peșterilor, organizați în comunități mici, de până
în 30 de persoane, trebuiau să facă față provocări-
lor diverse: o natură dezlănțuită, fiare care contri-
buie continuu la rebalansarea raporturilor vânat -
vânător, comunități restrânse de neanderthalieni,
aflate în extincție, dar încă manifestându-se vio-
lent. Așadar, Rodica Bretin propune o coborâre în
vârstele fără memorie ale umanității, în perioada
în care subspeciile din genul de primate Homo se
aflau în competiție și în amestec.
Bogat din punct de vedere evenimențial, am-
plu, dens, fiecare text dintre cele incluse în lu-
crarea Rodică Bretin este redat într-o simplitate
perceptibilă fără foarte mare efort, ca și cum ar
fi transmis între reprezentanții încă indecisei
subspecii Sapiens. E o poveste pe care Sapiens
fossilis o spune, de regulă prin voci feminine pu-
ternice, adică într-o formulă nesofisticată, deși
greu de urmărit de la distanța de peste 30.000 de
ani distanță cu mințile adaptate la o altă logică.
Puternic, sonor, viu, intens colorat, fiecare text
include în el un grăunte din infinita transforma-
re umană dintr-un întreg social, antropologic,
cultural, fiind surprins ca în povestirea Muntele-
ce-vine în care ultima zbatere a unei insecte ră-
mâne gravată în chihlimbar: „
„Krul i-a urmărit pașii poticniți, căznindu-se
să înțeleagă. Luase piatra cea străvezie de pe jos:
era galbenă, caldă și, în lumină, se întrezărea
înăuntru o gâză cu aripile desfăcute în ultima-i
zbatere. O lacrimă de rășină întărită - erau des-
tule pe lângă râuri” (p.141);
„Când a deschis ochii, soarele revărsa va-
luri de sânge peste lumea pustie. Focurile abia
mai pâlpâiau, o boare înghețată urca din adân-
cul Muntelui-ce-vine, iar bărbatul a văzut iarăși
lacrima de rășină, făptura strivită înăuntru.
Amintirea l-a izbit cu pietre-urlete ce se rosto-
goleau în tăcere, loveau, crăpându-i țeasta: de ce
venise Dhana cu el, de ce nu-i spusese?” (p.147),
ca în rășina care înghite viul în mișcarea lui ulti-
mă. Textele Rodicăi Bretin sunt asemenea bucăți
de chihlimbar în care sunt prinse, în ultimă zba-
tere sau în zbaterea unei schimbări majore, ființe
din acel orizont temporal în care este dificil de
coborât până și cu instrumente ficționale.
Coborârea spre vârstele anterioare ale deve-
nirii, într-o realitate a cavernelor în care este
păstrată o parte din umanul din noi, dar și spai-
mele, angoasele care s-au engramat în gene,
este dificil de realizat din pricina unor rapor-
turi speciale cu memoria. Amurgul elkilor este
o carte despre o memorie alternativă, reconsti-
tuită ficțional, despre izbânzile și eșecurile nu-
meroaselor ființe care au încercat să ducă mai
departe memoria peșterii, dar care erau limi-
tate din cauzele încă nedezvoltatelor capacități
ale neocortexului, care încercau, într-un efort
sisific, redescoperirea, generație, după gene-
rație, a aceleiași realități la care să se adapteze
continuu. Până unde ne este permis, în aceste
condiții, să coborâm cu imaginația în istoria
umanității? Care sunt limitele ontologice și fi-
logenetice ale imaginației ficționale? Până unde
putem spera la o recuperare? Nu putem obține
răspunsuri ferme, nici nu este necesar, dar pu-
tem spera că prin demersul ficțional se poate
reconstitui zbaterea speciei, chiar dacă redarea
ei nu implică, neapărat, și verosimilitatea an-
tropologică (acest aspect îmi aduce aminte de
o discuție pe care am purtat-o cu scriitoarea
Hanna Bota, cunoscut antropolog cu experien-
ță în explorarea comunităților din Oceania, care
căuta verosimilitatea științifică a demersului
Dumitru Ivan	Dans
acril pe hârtie, 54 x 32 cm
din primul volum, Paradisuri pierdute, al seri-
ei scriitorului franco-belgian Eric-Emmanuel
Schmitt, Străbătând secolele, al cărui cadru nu
diferă foarte mult de ceea ce a realizat Rodica
Bretin în Amurgul elkilor). Prozatorului îi ră-
mâne să reconstituie spaimele înghețate pe care
le prinde în textul-rășină capabil să redea în
dinamica provocărilor o viață pusă pe rewind.
Suntem, așadar, aruncați în orizontul ani-
lor 30.000 î.Hr., în Europa conflictului dintre
omul de Cro-Magnon și omul de Neanderthal,
în care lipsa memoriei culturale a unora și me-
moria rudimentară a celorlalți deschid o dez-
batere pe această temă. În acest cadru, unele
triburi supraviețuiesc prin dezrădăcinare, prin
asumarea schimbării și prin astuparea din exte-
rior, metaforic vorbind, a gurii peșterii pe care
o părăsesc, alte dispar, cu gura peșterii astu-
pată literalmente de ghețar. Poveștile Rodicăi
Bretin sunt despre evoluție și lupta pentru su-
praviețuire și cunoaștere, luate împreună, dar
și despre regres. Ele dau viață fiorului erotic,
în limitele subspeciei sau al speciei, dar și prin
acuplarea cu delfini sau varani. Poveștile redau,
cu dramatism, animalitatea și umanitatea per-
sonajelor. O pendulare între supraviețuire și
cunoaștere aduce în prim plan eroine verosi-
mile, puternice, războinice, care sfârșesc prin a
călăuzi - faptic sau genetic - umanitatea, într-o
scriitură elaborată ca demers pur ficțional, fără
pretenții antropologice, deși în spatele acestor
constructe aparent simple se află o documen-
tare extrem de bogată. Memoria rășinii textu-
ale a Rodicăi Bretin trezește conștiința de sine
a eroinelor-călăuză și raporturile complexe cu
realitatea animată, încărcată de puterea aces-
tei memorii: „S-a oprit. Nu trebuia să îi cheme
amintirea când El pândea, asculta, hrănindu-se
cu gândurile ei, scormonindu-le să găsească tot
ce o mai ținea în lumea oamenilor. Layna s-a
scuturat ca de o plasă, golindu-se de amintiri.
Copacului nu îi plăcea asta, fiindcă a vuit întă-
râtat, furios” (p.198).
Șapte povestiri fără legătură între ele, în care
domină instinctul, în care creierul reptilian și
sistemul limbic transmit prin eroii poveștilor
senzațiile și emoțiile, în care sunt evidențiate
mai degrabă funcțiile sistemului nervos auto-
nom, reacțiile viscerale și reacțiile de apărare
decât călăuzirea celor „văzători cu neocortexul”,
celor capabili să facă apel la propria memorie
pentru a activa memoria speciei, sunt propu-
se de Rodica Bretin în formula simplificată a
unor povești de o simplitate stranie, de un ero-
tism delirant, care țin de o formă de deviere,
de alunecare, păstrând totuși o vagă senzație
de speranță. Ce poate reprezenta dragostea în-
tr-o lume fără memorie, în care doar violența
pare să conteze? Nimic altceva decât speranța
unei memorii ulterioare a speciei, care să ajute
la adaptare. Primejdii dintre cele mai variate,
fragilitatea la nivel individual și la nivelul co-
munităților mici sunt incluse într-o lucrare de
o armonie scriiturală remarcabilă, care are rolul
de a reda, prin paginile cuprinse între copertele
galben-arămii ale cărții, umanitatea din picătu-
ra de rășină care a memorat zbaterile din zorii
speciei.
Note
1 Rodica Bretin. (2021). Amurgul elkilor. Brașov:
Editura Creator. 210p.
■
21
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
Și s-a dansat Lambada
■ Ștefan Damian
Schimbările majore din societatea româ-
nească începute în decembrie 1989 au
suscitat, de-a lungul anilor, interesul jur-
naliștilor, istoricilor, scriitorilor, ca să nu mai
pomenim de cel al oamenilor politici aparți-
nând numeroaselor grupări care s-au închegat
(și dizolvat!) cu o viteză uneori de-a dreptul
uluitoare, dând naștere la întrebări, explicații și
îndoieli referitor la interesele celor care au stat
mai mult sau mai puțin ocult în spatele aces-
tor schimbări. S-au scris nenumărate studii,
articole, volume, în țară și în străinătate, s-au
căutat explicații și s-au trasat îndrumări de
lectură, adevărate ghiduri pentru îndrumarea
(derutarea?) celor care le-au trăit și, mai ales
pentru generațiile tinere care nu le-au cunos-
cut nemijlocit și care s-au găsit adesea în fața
unor așa-zise mărturii directe sau doar afișând
un astfel de aer și care s-au trezit (cei care s-au
trezit!) că au căzut victime ale manipulărilor
ori au devenit ei însuși, după cei peste treizeci
de ani trecuți de la evenimente, manipulatori
cu bună sau rea credință.
Astfel stând lucrurile, când găsești câ-
teodată un volum obiectiv, cum se întâm-
plă să fie cel semnat de cunoscutul arheolog
Mihai Bărbulescu, membru corespondent al
Academiei Române, nu poți decât să încerci
să pătrunzi în dedesubturile unor evenimen-
te, să le trăiești prin prisma propusă de au-
tor sau să le retrăiești, comparându-le dacă
ai avut norocul (sau nenorocul!) să fi avut în
acei ani 1989-1990 o vârstă care să ți-a permis
să le înțelegi cu ceea ce au avut real sau doar
aparență de real (și de realitate). Desigur, cu
Dumitru Ivan	Circ II - detaliu, ulei pe pânză, 100 x 120 cm
toată bunăvoința și silința, la nivel național pu-
tem avea doar o viziune de ansamblu asupra
a ceea ce s-a petrecut în acele zile tulburi. La
nivel local și personal lucrurile par mai sim-
ple, dar nu chiar de tot, fiindcă fiecare dintre
subiecții implicați mai mult sau mai puțin în
evenimentele de atunci a avut și are o percepție
proprie asupra unor elemente din acel puzzle
contradictoriu. De la această premisă pornește
autorul acestui volum cu subtitlul O mărturie
despre Decembrie 89 la Cluj, apărut la Editura
Școala Ardeleană în 2019. Și o face consti-
tuindu-se ca personaj implicat în ceea ce s-a
petrecut înainte și imediat după căderea regi-
mului dictatorial, cu speranțele, neîmplinirile
și împlinirile rezultate dintr-o continuă aspi-
rație spre libertate, spre desăvârșirea pregătirii
ca tânăr arheolog, în țară și străinătate. Toate
acestea erau, în fond, aspirațiile tuturor tineri-
lor cu pregătire și interesați de desăvârșirea ei.
Așa stând lucrurile, din când în când amintiri-
le se grefează pe datele unui jurnal mai extins
decât pe cele câteva zile ale mișcării de răzvră-
tire și protest (revoluție?) și ale lunilor de până
în mai 1990, perioadă în care autorul/personaj
se proiectează pe fondul evenimentelor și se
privește cu detașare și, uneori, chiar cu ochi
critic. Ziua de 21 decembrie este una esenți-
ală, în fond este punctul culminant a tot ceea
ce s-a petrecut anterior și după aceea, e o placă
turnantă pe care autorul o descrie în amănunt,
cu date concrete extrapolate din jurnalul care a
stat la baza acestei scrieri și cu referire la cele
ce reflectau mijloacele de presă ale timpului
(cu exagerările induse de ați factori, interni
Dumitru Ivan	Dans
acril pe hârtie neagră, 45 x 33 cm
și externi, interesați să augmenteze numărul
morților, pentru obținerea unui impact emo-
țional deosebit de puternic asupra populației
din țară dar și a unora din străinătate (excepție
fac unii colegi și prieteni ai autorului care au
conștientizat imediat că ceva nu concorda cu
logica evenimentelor).
Lector pasionat al unor jurnale franceze și
elvețiene, încet, încet autorul-personaj se de-
tașează de noua putere instalată și se dedică
unor acțiuni de ajutorare a locuitorilor unor lo-
calități (Morărești, Ruși Munți) transilvane de
către delegația elvețiană din localitatea cu care
comuna era înfrățită. Descrierea participării la
împărțirea ajutoarelor este plină de umor, leje-
ritatea descrierii și momentul evenimențial fac
lectura deosebit de atrăgătoare. Astfel, printre
elvețienii care au făcut desantul la Morărești
era și un pastor reformat. Întâlnirea cu preo-
tul local este hazlie: trezit din somn acesta din
urmă se mișcă greu și nu-i vine să creadă că
după împărțirea ajutoarelor, pastorul s-a așezat
înaintea tobelor și împreună cu orchestra s-a
cântat, dar, mai ales, s-a dansat Lambada!
Volumul se citește pe nerăsuflate, tensiunea
te ține încordat, mai ales dacă ai cunoscut înde-
aproape evenimentele de la Cluj din decembrie
1989, și pe cele de dinainte, care le-au generat
și, în plus, cunoscând parte dintre personajele
prezentate. Sub forma aparentă a unui volum
de amintiri avem de-a face, structural, cu un
roman autobiografic, planurile prezentului și
cele ale trecutului intersecțându-se.
Este un roman al adevărului trăit nemijlocit,
cu luminile și umbrele lui de către autor și de
o întreagă generație care s-a născut prea de-
vreme ca să poată fi indusă în eroare de mulți
autori din auzite despre zilele de foc și de spe-
ranță care au schimbat lumea națională și care
păstrează adevărul așa cum persoanele oneste
ajunse la maturitate au știut și încă știu să o
facă.
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
27
cartea străină
La o capodoperă.
Note despre Frig,
de Thomas Bernhard
■ Ștefan Manasia
Au trecut aproape șaizeci de ani de la
debutul eclatant al scriitorului austriac
Thomas Bernhard. Frost (1963) a fost
tradus în română cu titlul Frig (Art, 2016), iar
transpunerea din germană a Gabrielei Danțiș
e o lecție de expresivitate, o reîntinerire - ro-
manescă - a limbii noastre. În toamna aceas-
ta, dintre cărțile lui Bernhard Frig și Extincție
(reînsuflețit în română tot de Gabriela Danțiș)
se mai găsesc în librării. Piesa lui, Creatorul de
teatru, va avea premiera pe scena TNB în regia
lui Alexandru Dabija în noiembrie.
Mitul bernhardian se infiltrează și în țesu-
tul cultural bîntuit de tabuuri și comodități al
Valahiei. Și, într-o epocă a noii solemnități, a
noii osificări ideologice/militariste, discursul
lui antipatriotic poate antrena conștiințele.
Bernhard, ca și Handke sau Jelinek, practică o
literatură antipatriotică (cum au numit-o criti-
cii), proabil una dintre cele mai libere forme de
artă din a doua jumătate a secolului XX. Chiar
și în „comedia” Vechi maeștri (Alte Meister,
roman din 1985), muzica de cameră a nara-
țiunii cedează locul - intenționat și excelent
planificat - delirului antiaustriac (anticatolic,
antistatal, antinazist); imprecațiile din rechizi-
toriul criticului muzical Reger sînt peste cele
mai bune pagini ale odios de mult prizatului
Cioran. De la Frig la Extincție, de la primul la
ultimele romane publicate, Thomas Bernhard
păstrează o altitudine estetică la care cei mai
mulți prozatori nu ajung nici în momentul
apoteotic al carierei. Operele sale au o polifo-
nie care îți subjugă sistemul nervos la modul
perfid, care te inoculează - oricît de critic ai
fi - cu nihilismul personajelor, cu refluxul gas-
tric în fața eternei supraproducții europene de
artă (vezi Kunsthistoriches Museum din Viena,
sanctuar - în opinia eroului bernhardian Reger
- pentru arta habsburgică de stat, catolică și/
sau nazistă). Polifonia asta, fraza muzicală, jo-
cul savant cu oralitatea, cu „ideile primite de-a
gata”, dar și cu replica, digresiunea și eseul sa-
vant îl vor fi convins pe un tip dur & greu iubi-
tor ca Roberto Bolano să-l plaseze pe austriac
în pantheonul personal (lîngă Sebald și Philip
K. Dick, by the way). Același ritm te plimbă, te
absoarbe de la un capăt la altul al textului, fie
că discutăm despre miniaturi ca Vechi maeștri
sau Da, fie că avem în vedere manuscrise-cără-
mizi asemenea Frigului sau Extincției. Rar am
întîlnit o visceralitate acută, o poetică nihilis-
tă care să ardă, lucid și (auto)ironic și îndră-
cit-subversiv, ca în opera lui Bernhard. Pentru
cititorul român, senzația e că parcurgi Grand
Hotel „Victoria Română” în buclă - pentru că
numai nihilismul triumfal, antipatriotismul
urban din nuvela lui Caragiale se apropie de
intransigența lui Bernhard.
În fond pretextul romanului Frig este unul cît
se poate de banal: un medic stagiar este trimis
de „asistentul Strauch” (medic chirurg reputat)
în localitatea Weng din Alpii austreci, pentru a
face o examinare amănunțită (dar pe ascuns)
a stării de sănătate a pictorului Strauch, fra-
tele medicului... Elemente de comedie (umor
negru, autoderiziune) fac savuroasă inserția
rezidentului în fauna hanului local, unde tră-
iește pictorul și unde apar - ca figurile unui
ceas medieval - groparul (traumatizat de răz-
boiul al doilea mondial), inginerul (detonea-
ză și excavează muntele ca să construiască un
baraj și o hidrocentrală), hangița (voluptuoasă,
amanta groparului, gătește chiriașilor tocană
de cîine), muncitori, jandarmi ș.a.m.d. Alte
elemente, medicale, ni se oferă imediat: ma-
ladia de care suferă pictorul Strauch este una
mentală, Strauch este un delirant de geniu, re-
tras în pustiul (intelectual) al Alpilor - ca un
Wittgenstein atins cu leuca divină - doar în
compania lui „Pascal al său”, adică în compania
unui exemplar din Cugetările lui Pascal. Dacă
în Vechi maeștri re-cunoaștem lumea interioa-
ră a criticului Reger din modul cum o repoves-
tește (redînd dialoguri și monologuri enorme)
ucenicul lui, filosoful Atzbacher, aici, în Frig,
medicul stagiar (camuflat în student la drept)
îl examinează pe pictor pe parcursul a două-
zeci și șapte de zile (consemnate drept capitole
în roman, însemnări de uz personal) și cu pri-
lejul a șase scrisori trimise asistentului Strauch
(inserate în text, deloc inocent, între capitolele
XXVI și XXVII).
În universul elementar construit de Bernhard
- munte, ger, pustietate, lume puțină și autis-
tă social - vizualizăm și ascultăm nestînjeniți
de zorzoane dialogul, lecțiile de nihilism ful-
minant transmise de epuizatul Strauch mereu
iscoditorului stagiar. Schopenhauer, Nitezsche
și Dostoievski - mai mult decît Pascal - par
să sprijine universul thanatomorf din min-
tea, din splendida minte obosită a pictorului
Strauch. Parabolele și reflecțiile lui condamnă
Austria postbelică, arta contemporană, biseri-
ca și catolicismul, capitalismul și comunismul,
sindicalismul, josnicia săracilor și bogaților,
civilizația umană care lasă - imediat după al
doilea război mondial - ramurile brazilor și
molizilor din Alpi pline de fragmente de hoit
de soldați, cai și copii, într-o feerie dementă la
care, se pare, sîntem condamnați să participăm
iarăși. Coșmarescul, umorul negru, vodevilul,
rafinamentul muzical și spiritul nihilist sînt
porționate perfect în acest text care rivalizea-
ză cu Moarte pe credit sau Călătorie la capătul
nopții ale recent redescoperitului Celine. Egal
nu doar în insolență, dar și ca invenție narati-
vă superbă lui Celine, iată ce declară Bernhard
după apariția Frig-ului: „Nu m-am gîndit nici-
odată la formă, ea s-a ivit de la sine, după fe-
lul meu de a fi și de a scrie. [...] Dar cred, de
fapt, că pînă atunci n-a existat ceva comparabil
cu Frig. Această modalitate de a scrie era fără
precedent.” (p.5, în prefața Frig - un roman al
disperării, de Gabriela Danțiș)
La sfîrșitul perioadei de investigație, sta-
giarul are să-i prezinte - în cele șase scrisori
- marelui chirurg Strauch un întreg „ansamblu
climatologic și clinic” (p.323) în care pictorul
Strauch ajunge să experimenteze „un delir total
și netratabil” (p.324). Pe linia onestității profe-
sionale, stagiarul îi scrie chirurgului că „starea
de lucruri pe care am găsit-o aici la Weng, în
persoana fratelui dumneavoastră și a lumii din
jur căreia, mi se pare, i s-a predat întru totul,
precum și ea i s-a predat lui pe deplin, exercită
asupra mea o imensă fascinație, căreia sper să-i
fac față. Crezîndu-mă în stare să mă mențin pe
linia prescrisă, a rațiunii prudente,” (p.322) etc.
Dar fascinației nu avea cum să-i scape: mono-
logurile aberante și seducătoare ale pictorului
Strauch - cel care, în perioada unei oarecare
faime vieneze, picta totdeauna pe întuneric,
fără să vadă ce culori folosește - penetrează
armura rațiunii medicale, stîrnesc langoarea
după delirul triumfal, după insultarea unei
lumi a cruzimii și abuzului și mizeriei eterne.
Pictorul Strauch ne testează pe fiecare din-
tre noi - condiția este, firește, să citim literatu-
ra noncomercială a marelui austriac - oferin-
du-ne acces nu numai într-unul din biotopurile
romanești exclusiviste, dar și în orizontul unei
filosofări asupra maleficului, terorii sau demo-
nismului pe care specia aceasta aflată la puber-
tate - chiar dacă se redefinește, cameleonic,
postumană - le secretează iar și iar.
Strauch, despre religie, ca un personaj
din Huysmans: „Tatăl nostru, care ești în in-
fern, să nu se sfințească nici un nume. Să nu
ne vină nici o împărăție. Să nu se facă nici o
voie. Precum în infern, așa și pe pămînt. Pîinea
noastră zilnică să nu ne-o dai. Și nu ne ierta
nici o greșeală. Precum nici noi nu le vom ier-
ta-o greșiților noștri. Și du-ne pre noi în ispită
și nu ne izbăvi de nici un rău. Amin. Merge și
așa”. (p.229)
Despre comunism: „Comunismul este, cum
probabil dumneata ignori, viitorul provizoriu
al oamenilor din toată lumea. Comunismul va
domina totul, chiar și valea cea mai izolată din
lume. [...] Comunismul e ceva care se dezvoltă
pe murdărie și pe mirosuri, pe contraste mon-
struoase.” (p.232)
Despre femei, misoginul Strauch: „Femeile
sînt ca fluviile, țărmurile lor sînt de neatins,
noaptea le izbesc adesea țipetele celor înecați
în jurul lor. [...] O minte dezonorată și pustiită,
iată ce e căsnicia atît pentru bărbat, cît și pen-
tru femeie.” (p.273)
Despre stat(ul austriac): „Nu există stat.
Statul nu-i poibil. Statul n-a existat niciodată.”
„Șeful nostru de stat ar fi un «administrator de
cooperativă de desfacere și consum», cancela-
rul nostru, «un șef din Naschmarkt». Poporul
ar avea de ales între meșteri măcelari, ucenici
la tinichigerie, călugări proști, umflați și buhă-
iți, doar între jefuitorii de cadavre și cei care îi
înlocuiesc. [...] Țara noastră atîrnă greu în sto-
macul Europei, indigestă, «ca un picior șchiop,
pe care, în inconștiența ei, l-a înghițit. [...] Ce-i
național e o rușine națională!»”
Ș.a.m.d.
■
21
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XX)
■ Nicolae luga
Profesoara Tamara Dobrin,
adjuncta și vuvuzeaua
Elenei Ceaușescu
Tamara Dobrin (1925-2002), fostă în anii
‘50 conferențiar la Catedra de Psihologie și
Pedagogie a Universității din București, putea
fi văzută prin Facultatea de Filosofie, în anii
1975-1977, când participa la ședințele PCR pe
Facultate, la care lua cuvântul și transmitea niș-
te informații secrete, autorizată fiind de la cel
mai înalt nivel, de ne lăsa pe toți cu gura căscată.
Erau unele lucruri despre care nu se pomenea
nimic în presa din România, ba nu se auzea nici
măcar la Radio Europa Liberă. Doamna respec-
tivă, născută Marincu, era fiica a unui ofițer su-
perior din Armata Regală Română, măritată tot
cu un ofițer de Armată. Spre deosebire de alte
persoane care au făcut carieră politică în epocă,
Tamara Dobrin era indiscutabil școlită, a urmat
trei facultăți, Medicină, Filosofie și Filologie,
apoi a funcționat ca titulară la Catedra de
Psihologie timp de vreo zece ani, între 1947-
1957, fiind în paralel și secretară de partid pe
Universitate, funcție în realitate mai importantă
decât cea de rector, poziție de pe care a contribuit
din plin la reprimarea mișcărilor studențești din
anii 1956-1960. Individa apare și ca personaj li-
terar într-un roman al lui Alexandru Ivasiuc,
sub numele clar aluziv de Tatiana Dobrinoiu.
Apoi a plecat din Învățământ pe un post înalt
de activist de partid, echivalent cu funcția de
ministru, adjunct al Elenei Ceaușescu, ca vice-
președinte al Consiliului Culturii și Educației
Socialiste și membră în CC al PCR.
Șeful Catedrei de Psihologie și al Institului
de Psihologie a fost acad. Mihai Ralea, până la
data decesului său, în 1964. Mihai Ralea (1896-
1964), om de știință serios, cu un doctorat luat
pe bune la Paris în 1923, era un caz rar de ceea
ce s-ar putea numi un adaptabil, a reușit să facă
o faimoasă carieră universitară, a fost deputat,
ministru și academician atât înainte de război,
în timpul dictaturii Regelui Carol al II-lea, cât
și după război, sub comuniști, în Guvernul
Petru Groza. Totodată, Mihai Ralea i-a ajutat
să se încadreze în cercetare și pe unii cu pro-
bleme de dosar, foști legionari de exemplu, cu
toate că el însuși era evreu. Toate cadrele didac-
tice de la Psihologie din anii ‘70 (Gh. Zapan, P.
Pufan, C. Floru, Paul Popescu Neveanu, Dorin
Damaschin, Mielu Zlate, Ana Tucicov Bogdan
etc.) îi păstrau o bună memorie și îi recoman-
dau cărțile la bibliografia pentru studenți. A
fost un domn elegant, politicos în stil franțu-
zesc, care s-a înțeles civilizat cu toată lumea,
mai puțin cu Tamara Dobrin. Aceasta, deși încă
tânără, își pieptăna părul în stilul Anei Pauker,
gesticula la fel și, probabil sub influența familiei
de militari din care provenea, vorbea tare, cate-
goric, răstit, cu simplitate cazonă, în propoziții
care nu admiteau replică. Ca psiholog, care a
scris între altele o carte Despre suflet, Tamara
Dobrin era o promotoare asiduă a psihologiei
materialiste, a teoriilor savanților sovietici I. P.
Pavlov și L. S. Vâgotski, și nu o dată l-a contrazis
pe șeful Mihai Ralea, cel format la Paris, în șe-
dințe de catedră sau la conferințe științifice. Așa
că, atunci când Tamara Dobrin a plecat ca ac-
tivistă la partid, toată lumea a răsuflat ușurată.
Apoi, aproape douăzeci de ani mai târziu, când
figura ei de viperă bătrână a fost văzută din nou
pe la ședințele de partid din Facultate, cadrele
didactice mai în vârstă au avut impresia că vi-
sează urât.
De unde revenea Tamara Dobrin? Păi, de la
CC al PCR. După cum era de așteptat, Elena
Ceaușescu nu suporta în preajma sa persoane
mai inteligente decât ea, tinere și frumoase, așa
se face că s-a înconjurat de un mic grup de babe
stupide, cu care juca șeptic și care suportau să
fie umilite, dar în schimb erau recompensate cu
funcții de ministru: Ana Mureșan (ministrul
Comerțului), Lina Ciobanu (ministrul Industriei
Ușoare), Suzana Gâdea (ministrul Culturii),
Aneta Spornic (ministrul Învățământului) etc.
Ca să păstreze controlul psihologic și autorita-
tea asupra acestei camarile, Ceaușeasca le ad-
monesta periodic cu câte un „Tu să taci fă, că
ești o proastă!”, fapt care avea nevoie de o con-
firmare din afară. Atunci își intra în rol fosta
profesoară universitară de psihologie Tamara
Dobrin care, în calitatea ei indispensabilă de
intelectuală a echipei, întărea că într-adevăr așa
este cum a zis Tovarășa. Cum e și firesc, la acest
cerc ajungeau și informații secrete deosebit de
importante, vitale pentru interesele României.
Și persoana care putea să aprecieze calitatea și
greutatea, dacă nu chiar și gravitatea unor infor-
mații secrete era Tamara Dobrin. Aceasta, la în-
țelegere cu Elena Ceaușescu, putea să decidă ce
anume ar fi oportun să fie sifonat discret pentru
Dumitru Ivan
N.Y.
tuș, acuarelă, 50 x 30 cm
un anumit public și, cum pe atunci nu exista
presă independentă ci numai oficială, se folosea
drept canal de scurgere controlată a informa-
țiilor organizația de partid de la Facultatea de
Filosofie. Deci, prin 1976-1977 Tamara Dobrin
venea periodic la ședințele pe Facultate fără să
fie anunțată, stătea modestă undeva în amfitea-
tru la grămadă, lua cuvântul, făcea dezvăluiri și
atunci toată lumea era numai urechi.
Un exemplu. În august 1968, URSS a invadat
militar Cehoslovacia, cu concursul unor țări
socialiste vecine. România lui Ceaușescu a fost
singura țară socialistă care s-a opus categoric,
a fost provocat un imens scandal internațional,
iar rușii voiau să ne-o plătească. Pe la începutul
anilor ’70, în zona noastră au avut loc niște ini-
țiative internaționale secrete manevrate ocult de
către URSS, care din fericire nu s-au materiali-
zat și au rămas simple intenții secrete. Anume,
URSS voia să pedepsească România, lăsându-o
fără ieșire la Marea Neagră. Bulgaria vecină, care
nu avea frontieră comună cu URSS, a fost insti-
gată în culise să ceară să devină republică uni-
onală sovietică, pentru aceasta avea nevoie de
un culoar geografic care să-i asigure continuita-
tea teritorială cu URSS și acest culoar era exact
Dobrogea românească. Bulgaria urma să ridice
discret pretenții teritoriale față de România, mai
ales că în istoriografia bulgară și în mentalul lor
comun Dobrogea toată, inclusiv Delta și gurile
Dunării, era (poate mai este) prezentată ca fi-
ind teritoriu istoric bulgar. În paralel, sovieticii
făceau presiuni asupra României să cedeze și
amenințau să blocheze șenalul navigabil româ-
nesc al brațului Sulina (lucru întâmplat totuși
mult mai târziu, în „democrație”, pe 2 septem-
brie 1991, când țara „prietenă” Ucraina a scu-
fundat intenționat nava de mare tonaj Rostock
de-a curmezișul în punctul cel mai îngust al
Canalului Sulina, spre a bloca astfel navigația pe
Dunărea românească pentru multă vreme).
Atunci, în 1973, când a aflat de intențiile sovie-
ticilor și ale bulgarilor, Ceaușescu a intrat în pa-
nică și una dintre măsurile preconizate de el a
fost să facă rapid investiții uriașe în Dobrogea.
Într-un timp foarte scurt a fost construit un
mare număr de hoteluri moderne în stațiunile
de pe litoral, combinatul petrochimic Midia -
Năvodari, un șantier naval pentru nave de răz-
boi și un port militar la Mangalia, s-a construit
încă un pod peste Dunăre alături de cel vechi
al lui Saligny și au fost electrificate căile fera-
te, dar mai cu seamă s-a reluat și finalizat con-
strucția faraonică a Canalului Dunăre - Marea
Neagră, începută în anul 1975. Pentru Canal nu
exista atunci nici o justificare economică ime-
diată și nici investițiile nu se amortizau într-un
timp scurt, dar Canalul și-a dovedit utilitatea,
rentabilitatea și valoarea strategică abia în 1991,
în contextul blocării de către Ucraina a brațu-
lui Sulina. Toate aceste informații și încă multe
altele, confirmate ulterior de Mihai Pacepa în
cartea sa „Orizonturi roșii”, eu le-am aflat prin
viu grai de la Tamara Dobrin, subsemnatul fiind
membru de partid și participând la respectivele
ședințe. Până la urmă, Bulgaria nu s-a mai „unit”
cu „patria-mamă” URSS, dar Ceaușescu nu a
fost iertat niciodată de către sovietici și a fost,
totuși, „rezolvat” în cadrul operațiunii KGB cu
numele de cod „Dnestr” (Nistru), atunci când
s-a ivit momentul prielnic declanșării acesteia,
în decembrie 1989.
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
crochiuri
Casa mobilată
■ Cristina Struțeanu
Mare scofală, azi lumea s-a obișnuit per-
fect cu asta. De-a dreptul mânușă. Să vi-
ziteze case de vânzare, în care încă locu-
iesc mobile. Speriate sau culcate pe labe, cu liniște
și lene. Stinghere, ciușdite, obosite, vai de ele, vii
demult, tare demult, sau din cele dominatoare,
în forță. Astea te privesc fățiș, cu oarece dispreț.
Dacă interiorul acela e totuși șic, iar intrușii nici
nu prea au imaginație, îl consideră curată pleasnă.
De nu, cer evacuarea mobilierului... Oricum ai fa-
ce-o, ai greși. Resentimentele acelor mobile te vor
urmări și de le dai afară și de le păstrezi. Hotărât,
sunt îmbuibate cu energii. Ca o pernă cu ace. Ale
altora... Și nu numai, vor fi trăit și mâțe printre ele,
și-au ascuțit ghearele de ceva, și-au frecat spinări-
le de altceva, poate au dat și stropi pe vreun colț...
Energia de pisică marți te face, când nu-i ești pe
plac. Și de ce te-ar vrea, străinule?
Un cuplu de tineri plini de incuri, ca Smărăndița
popii, și-ar putea rostui o mare distracție din bân-
tuirea prin case. Palpitant, mai ales când plouă,
mai ceva ca mersul la teatru. Unde, altminteri, te
poți și plictisi. Lesne de închipuit de ce. Pătrunzi
într-o lume alta. Umbre, miresme, mistere, ce de
mai adieri, odăi neaerisite, câte o rază ce stră-
punge mici vârtejuri de praf. Cu scame, fulgi și
taine... Răscolite, sunete înăbușite, un scârțâit, un
geamăt, un suspin. A murit aici cineva? Agentul
Dumitru Ivan
Strada Kogalniceanu, Cluj-Napoca - detaliu, ulei pe pânză, 70 x 65 cm
imobiliar nu știe. Dar utilitarele toate aici sunt.
Prezente! Degeaba sunt.
Ea nu prea se îndemna să cotrobăie singu-
ră, dar, de data asta, așa era: singură. Oricine ar
fi putut-o întovărăși lipsea. Și trebuia musai să
se mute. După ce a vizitat un apartament, două,
nouă, o apucă lehamitea. Hai pe Știrbey Vodă.
Aștepta acolo, de ani și ani, o căsuță prăpădită, cu
un pospai de curte în spate. I se cam dusese vestea
în lumea imobiliară. Nu știa de ce nu s-a vândut
încă, fiindcă apărea de mult timp la anunțuri. Ce
hibă va fi având? Sigur o vor lua unii doar pen-
tru teren, dar de ce să nu facă ea tranzacția asta,
după ce va fi gustat un strop și bucuria statului pe
pământ. Bătătorit. Se simțea om de afaceri... Hai.
Nu că scârțâia era problema portiței, ci că tre-
buia împinsă cu umărul, cu genunchiul, trase șu-
turi îndesat și înțepenita abia se urnea. Jjjșșțțț...
Apoi, urma lupta cu ușa de la intrare. Agentul era
nou în branșă, preluase totul din mers și zâmbea
jenat. Casa o vindea o bătrână care locuia la mun-
te acum. Fără copii sau nepoți și pidosnică rău.
Îți închidea una-două telefonul. Păs de te înțele-
ge. Curios lucru. Se zicea că a ușuit niște primi
cumpărători, tinerei, care s-au strâmbat la icoane-
le ei vechi. Și ăia proști! Le duceau la consignație
și făceau parale bune. Îi primise cu gura până la
urechi, că fata avea cozi pe cap. Dar juca într-un
film, de aia. Tocmai se înțeleseseră și aproape bă-
tuseră palma, când a prins de veste. Schimbul de
priviri batjocoritoare. A sărit îndată. Și aproape
a țipat. Tăios - Nu mai vând! Nu e de vânzare.
Afară! Și le-a trântit ușa, care atunci a mers unsă.
Doamnă, doamnă, au strigat, stați așa. Nicio
doamnă, că nu-s Doamna Clara. Sunt Uța. Vetuța.
Mă cheamă ca pe Lisaveta, baba Rizea. Elisabeta.
Suntem rude... Ați băgat la cap? Și, de-atunci, nici
c-a mai coborât din Nucșoara ei. Chiar acolo stă-
tea, în Nucșoara, și avea-n curte gutui. Și ce nu
avea. Hectare întregi de curte.
Cerea la telefon pe cumpărător Uța și-i preță-
luia căldura vocii. Unii erau actori și, puși în gar-
dă, și-o dregeau bine, alții securiști. Foști, actuali,
ce contează? Mieroși de felul lor și cu cinșpe fețe..
Oricum citadini, și asta-i mirosea prost bătrânei
de sub Munții Făgăraș. Îi dibuia. De la distanță. Și
casa se șubrezea ușurel, an de an, în miezul urbei.
Numai prețul nu-i scădea. Dimpotrivă. N-ai fi
zis, dar așa era. Să crezi că la Nucșoara se țin cur-
suri de marketing! O fi fost casa marii dragoste, o
aventură de tinerețe ca-n insulele Hebride.
Dar ea, vizitatoarea cea nouă, a amânat să in-
tre, bașca lupta cu cheia, cu broasca, a tânărului
agent. Se muta de pe un picior pe altul, gata să
renunțe și să plece. Omul se mai și întrerupea,
neostoit, pentru câte un telefon important. Toate
erau astfel, importante, și multe puhoi. S-a pornit
așadar să dea roată casei. În curticică a respirat
adânc, însorită, a gonit o albină ce-o bâzâia. Se în-
treba unde au dispărut zgomotele orașului, ce le-o
fi înghițit. Se vătuiseră. A oftat, și-a scos jacheta și
a atârnat-o de creanga singurului pomișor. Cam
strâmb. Dar era cireș. Cireș. Și îi venea curând
vremea înfloririi. A oftat din nou. Și-a întins bra-
țele și s-a destins. Povara aia, numai de ea știută, a
rămas în copac. Cum de nu-i trecuse prin cap să fi
purces mai de mult la ușurătatea asta? Dar unde?
Într-un parc? Nu, curticica se vedea c-o așteptase.
A priceput pe loc. D-aia avea ochii roșii în ulti-
mul timp. Ca să se ascundă în cireș, ha ha. Uite,
tânărul îi face cu mâna, o cheamă. E agitat de felul
lui sau de la îndeletnicirea asta cu horbotirea prin
case? Robotire printre horbote. Fie...
Aceleași troace, ceva mai înaintate în uzură.
Ba, și o pianină stricată. Vișinie, cu pete pe ca-
pac. Pesemne de la vechi pahare cu vin. O clan-
ță ruginită, o dependință, totul depășit, nu gri,
ci maroniu. Pământos. Ah, tresare, tânărul cere
permisiunea să iasă spre a-și cumpăra țigări, până
vizitează ea. O simte pusă să se miște pe îndelete.
Unde, înainte, era nerăbdătoare. Trebuie să recu-
noască... Omul pleacă, și luminile pale dinăuntru
se clintesc ușor. A mișcat, pur și simplu, aerul din
încăpere cu vârtejul din el. Din spatele unei bi-
blioteci hârbuite pare a ieși un pâlc firav de raze.
E prima oară că vede o bibliotecă fără cărți. De
obicei sunt încă acolo. Ca naufragiate pe un mal,
în burta navei încă. Așa văzuse - într-una din vi-
zitele astea - și biblioteca decanului ei de la Litere,
de izbeliște. Și-i rămăsese în gât, nu putuse înghiți
imaginea. Profesorul pierise și urmașii... Iată însă
cineva care, la plecare, și-a luat cărțile! Cum vor
fi fost, de care, ce categorie? Poate aici trăise un
cercetător, un filosof, un... Hm. Poate chiar ea în-
tr-o viață paralelă. Schimbase macazul și ajunsese
acum, iar aici, pe alte șine.
Era purul adevăr, chiar ieșeau câteva raze din
spatele bibliotecii. A împins-o cu umărul, s-a
proptit cu spatele de ea și dă-i, hrrrr, a făcut-o să
alunece. Și să lase în praful de pe parchet urme de
șine. Nici o metaforă. Bineînțeles, în perete, o ușă
mascată. Nici o mirare. Mai că se aștepta, o aștepta.
30
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
Ca nici o alta din celelalte uși, înțepenite, asta
s-a deschis îndată ce-a atins-o. Aproape fără s-o
atingă. Doar abia cu gândul, cu intenția. De acolo
începea, iar firește, o scară și melcul ei uriaș părea
să se desfășoare mult în sus. Nu și-a amintit să fi
observat de afară vreun etaj sau o mansardă sau
un pod. Nici o problemă, nu se va împiedica de
amănunte. Detalii, detalii. Atâta doar, că ușa se
trânti pe loc în urma ei. Nici asta n-a speriat-o,
i-a dat doar un scurt fior. Uf! Ca o electrocuta-
re banală, trecătoare. Iată, va trăi poate, pe pielea
ei, chestii din alea bizare din literatură. Erau doar
zeci de povești cu atmosferă stranie și tot felul de
astfel de întâmplări. Unele chiar celebre. Nuvelele.
Aiureala era că, deși te așteptai să fie sufocant,
să respiri greu și îndesat un aer compact, cald,
prăfos, aer fără aer, dimpotrivă. Te învăluia o ră-
coare atât de plăcută, încât te credeai la munte.
Nicidecum pe scărița unui pod îmbâcsit, și-ți ve-
nea să fluieri... Și apoi, doar nu era sechestrată. Își
vârî mâna în buzunar după telefon. Aș!
Da. Sigur că da. Mobilul rămăsese afară, în
jacheta ce-o atârnase în cireș. Copac i-a trebuit,
copac a găsit... Nu-i nimic, o să țipe, o să facă va-
carm, o să tropăie. Doar nu s-or fărâma cu ea trep-
tele astea. Deși pare posibil. S-o fi întors și tânărul
ăla. Numai că și-a amintit, ca prin vis, că-i auzise
vocea strigând-o și nu catadicsise să răspundă.
Se făcuse că plouă. Voia să mai stea în casa asta.
De ce? Rămăsese prinsă ca musca pe foița cu clei.
Ce-o mai distra în copilărie să le vadă bâzâind și
zbătându-se. Să nu omori nici o muscă! Acum ce
va face? Va urca scara în continuare. Asta va face.
Înainte, sus. Dar nu cumva se însera?
Și aerul de munte se întărea. Îl simțeai înțepă-
tor, în coșul pieptului, ca la o ascensiune, când iei
muntele pieptiș. Și... Dumnezeule! A ajuns la o
stână! Pur și simplu. Acolo în podul ăla. Din cele
pe care drumeții le folosesc ca refugiu, după ce
turmele coboară. Și ciobanii lasă totdeauna câte
ceva de îmbucat pentru vreun rătăcit. N-ar călca
obiceiul ăsta în ruptul capului. Și-a amintit, din
senin, de un drumeag din Munții Șureanul, unde
o bătrână ducea în fiecare dimineață, preț de cale
luuungă, un ulcior cu apă proaspătă. La butoară,
așa se chema locul și era o scorbură la o răscruce,
unde poposeau oamenii urcând cu poveri, de la
târgul din vale.
Te pomenești că Uța lăsase înadins ceva provi-
zii. Fiindcă, uite, un bărbat stă ciucit la vatra unui
foc, cu o cană de tablă în căușul palmelor. Pare
a-și încălzi mâinile, în timp ce soarbe din lichidul
fierbinte. Suflă încet în el. O fi cacao? Iar într-o
crăticică fierbe o supă cu fidea. Din cele la plic?
Bune de luat pe munte, cum nu. Pare robust, o
fi un salvamont din Făgăraș? Prea e însingurat,
cu toporișca lângă el, și umbre de flăcări pe chip.
Trebuie să fi coborât după apă la pârâul învolburat
din vale. Cel șopotitor. Își închipuie și cum a băut,
din pumni, apa aia rece ca ghiața. Ultima mână
și-o zvârlise peste obraji. Uite, întoarce capul spre
ea, dar n-o zărește. Pur și simplu, nu. Ea sare însă
și aproape strigă, țipă - Tedi!!! Tediuță! Nu-l mai
văzuse din copilărie, dar l-a recunoscut îndată...
E în alt spațiu și timp? În zadar îi face semne.
Scara scârțâie și se clatină. De parc-ar fi în văz-
duh, un corp independent, neproptită de niciun
zid. Își dă seama, brusc, că așa și e. Rămâne pe
loc, nemișcată, dar și-a pierdut liniștea. Respiră
mărunt, sacadat, nu mai trage afund aer în piept.
Din fericire, miroase încă a munte.
Auzise de mult, de zeci de ani, că Teddy ar fi
ajuns prin Noua Zeelandă, mare fermier, cu tur-
me nesfârșite, nevastă aprigă, vreo nouă copii și
Dumitru Ivan	Iarna, ulei pe pânză, 53 x 70 cm
cinșpe nepoți, dar bătrânul - că acum e, sigur,
bătrân - coboară la mal de ocean, una-două, să
asculte cântec de balene. Își dorise Mările Sudului
de pe când citea Jack London parcă. De puști adi-
că. Ar vrea să-l întrebe de visează, și-n clipa asta,
cum trece din odaie în odaie, din încăpere în în-
căpere, căutând ceva, dar nu știa ce. Poate stâna
asta din Făgăraș. Oricum călătorise întruna, de
când se născuse. Și se pare că nu găsise Locul. Îl
ronțăia morbul cutreierării. Ca pe Jidovul rătăci-
tor? Fugea de acasă de mititel, de la primii pași
aproape. Pe la trei ani sau, hai, patru, îl găsiseră la
o pereche de bătrâni fără copii. Ca-n basme. Care
au plâns când li l-au luat. Voiau să-l țină, voiau
să-l crească. În război, când le fusese bombardată
locuința, fugise cel mai departe. Ajunsese și la o
casă de copii, undeva la munte. Apoi l-au luat niș-
te rude, într-un sat de deal, și acolo văzuse cum
vaca își lingea vițelul. Cu drag. Oare lui îi lipsise?
Când a găsit vițelușul culcat pe pășune, se puse-
se și el să-l lingă. S-a ales cu gura plină de peri
țepoși și aspri, înecăcioși, de amintirea cărora n-a
mai scăpat zile bune, încât a rămas nemâncat. Mai
mare, pe la 14 ani, fugise la Festivalul Tineretului,
cel din ‘53, și se aciuase pe lângă străinii din „Vest”,
după ce-a dormit ca boschetarii, în Cișmigiu. Și,
curios, iar apăruse o pereche de oameni în vâr-
stă, deosebiți, ce voiau să-l ia, să-l înfieze. Aveau o
casă cu blazon, prin Armenească, și fusese vrăjit,
dar... În liceu, tot încerca să fugă în... străinătate,
pe sub vagoane de tren sau în plase, pe sub bagaje.
Lua bătaie la miliție... Îl aduceau cu cătușe îna-
poi la școală. Și-n sport alerga, fie pe skiuri, fie la
atletism, dar nu oricum, sărituri cu obstacole. De
performanță. La facultate, alergase să fie primul.
Și a fost, negâfâit, detașat. Dar, în cele din urmă,
departe tot a reușit să ajungă. Și la nimic nu i-a
folosit. E mai departe, mai departe, ținta lui, aia
care-l atrage magnetic. Îl cheamă balenele. Unde?
Încă n-a aflat.
Stă pironită pe scara aia și nu poate să se gân-
dească decât la omul din fața ei. Cel care n-o per-
cepe. Oricum, el își menise destinul de călător. O
mică gașcă de puști hotărâse să-și schimbe fiecare
numele, că doar nu ei și le-au pus. Și se america-
nizaseră, de. Îi trăgea ața pe vremuri comuniste.
El singur însă a rămas Teddy. Și nu funcționa ca
o poreclă, un cognomen, nu. Era al lui, clar. La
școală, umplea caiete întregi cu desene de mașini
ultra, de marcă super, cu avioane și rachete, cu
zgârie nori. Ceilalți, încet, încet, își reluaseră iar
în stăpânire numele. Pe cel de baștină, al părinți-
lor. Curios? Nici vorbă, destin. Pe care ți-l făurești
singur, numai și numai ca să vezi că...
Mai știa întâmplări cu bărbatul de la focul din
stână, dar acum le uitase. Îl privea ca vrăjită și în-
cepuse s-o distreze că ea-l vede și el nu. De parcă
se afla într-un acvariu și-l studia. Dar s-o și întris-
teze. Chiar așa să fie? Să nu poți comunica, nici
real, nici ireal? E o amăgire? O hologramă? Scara
pe care stătea începuse de la o vreme să vibreze
mărunt, ca la un cutremur din măruntaie de pă-
mânt... O să cadă, o să se surpe. Atunci, va...
O pasăre scoate strigăte jalnice, de deasupra
stânei. Chiar din vârful acoperișului. Cel plin de
găuri, prin care el, uite-l, privește la stele. Pironit
cu ochii în sus. Și bărbatul se scutură - brrrr... Pe
ea n-o vede, n-o aude, dar pasărea da. Și-l înfi-
oară.
Deodată sună un telefon și era sunetul ăla vechi,
de „fix”, nu de mobil. Nici nu-și dă seama cum de
coboară iute, iute. Mai-mai să se rostogolească pe
scară. Cum de ușa se deschide, tot de la intenție,
nici măcar prin apăsarea clanței. Aparatul negru
de ebonită, cu fir lung, era ascuns în biblioteca
aia, pe unul din rafturile goale de cărți. Nu-și dă
seama de nimic. Și e absolut normal. Numai ce
trăise o felie de existență, trăise profund și intens,
așa încât totul căpătase brusc sens. Nu te mai în-
trebai nimic. Nici ce căutai acolo.
- Alo? Cum ce caut aici? Păi, casa... Am vă-
zut-o toată, toată, și podul... Podul... Nu știu unde
e agentul, dar eu..., dumneavoastră cine sunteți?
- Cum cine sunt? Uța sunt, din Nucșoara.
Rizea, propietăreasa. Stai acolo că vin imediat.
Dac-ai fost în pod, tu ești aia căreia-i las casa. Am
vrut să verific. Să te încerc. Gratis, moștenire, do-
nație. Stai acolo c-ajung îndată... Și nu mai umbla
pe nicăieri. Că e și o pivniță. Stai cuminte.
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
31
însemnări din
Mancha
Sirena și sufletul mai nou
■ Mircea Moț
n urmă cu câțiva ani, Nicolae Prelipceanu
publica în „Ramuri” un text, Funa maro, în care
o pictură grosolană de pe peretele unui hotel din
Sulina reținea atenția: „Pe peretele lateral, cel spre
care puteau vedea mai bine, era o imensă pânză pe
care fusese pictată o sirenă ademenitoare. Lui Vlad
i se trezi în minte imaginea cu Ulise înlănțuit, ca să
poată auzi scâncetele sirenelor din vremea lui fără să
se arunce în apă spre a ajunge la ele. Lui Dorin nu i
se trezi în minte nimic”.
Recentul volum al lui Nicolae Prelipceanu, Funa
maro (Editura „Cartea Românească”, 2022), trimi-
te la proza din revista de la Craiova (și) printr-o
printr-o îngăduită libertate a interpretării textului,
pe care cititorul și-o asumă pe cont propriu și pe
propriul risc: „S-au întrebat, dar asta la început, în
prima seară, pe terasa de la „Vraja mării”, dacă nu
cumva e o inscripție greșită și ăla care a scris-o o
fi vrut să scrie Furtuna mării, dar nu i-a ieșit, dar
asta se excludea, pentru că erau prea multe diferen-
țe între cele două așa zise posibilități. Așa că Funa
Maro a rămas pentru ei, pentru totdeauna, ceea ce
și era, Funa Maro, o femeie cu solzi și coadă în loc
de picioare, dar culcată într-o rână, cu părul roșu
aprins strălucind în soare, când era soare, cu ochii
ca două flăcări, ar fi zis poetul...”. „Funa maro” de-
vine emblematică pentru o poezie ce nu stimulea-
ză neapărat apetitul hermeneutic și refuză mitul
consacrat, al unui Ulise atras de sirenă (căruia un
Maurice Blanchot i-a dedicat pagini admirabile în
Spațiul literar). O poezie din Funa maro trimite spre
o semnificativă „chemare târzie” și lipsită de repli-
că, fiindcă sensibilitatea lirică este a unui suflet „mai
nou”, ce presupune o atitudine pe măsură, mai mult
decât demitizatoare: „a fost o sirenă pe un perete
demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul
nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs atunci de
sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa maro stri-
gam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se
estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi”
(funa maro).
Atitudinea poetului este departe de a se concre-
tiza subtil expresiv într-un blestem (menit să modi-
fice actul creator), contând în primul rând strigătul
care își găsește cuvântul pe măsură, într-un fel o
posibilă replică la cunoscutele „cuvinte potrivite” ale
poeziei românești: „corcituri spurcăciuni nefericiți
endemici și purtători de putreziciune/ asta sunteți/
sau ați fost odată în cazul în care nu mai sunteți de-
loc/ picioare uitate în marș forțat spre o lume mai
bună/ un bec stins de partea cealaltă mi se aprinde
în cap/ și totuși nu mai înaintez decât în genunchi/
ale cui sunt/ ale cui vor fi toate astea peste câteva
secunde apărute așa din senin/ te întrebi...” (derbe-
deilor). Realitatea și cotidianul devin obiectul unui
discurs în care motive ușor de recunoscut pulsează
atât cât să legitimeze perspectiva lucidă a poetului:
„pe urmă se făcu deodată lumină și aflai primele
știri/ kim jong un ceruse astă noapte azil politic în
coreea de sud/ putin îi ceruse lui trump dar și the-
resei may cam același lucru/ (.) hitler i se predase
lui eisenhower încă din 1942 de teamă să nu/ cadă
în brațele lui iosif visarionovici (.)/ numai stalin
trona la kremlin ca o momâie de ceară încă șin/ ziua
aceea/ la vreo câteva decenii de când se anunțase
că gata sa dus/ plângeți băieți plângeți fete plângeți
babe moși strămoși și străbabe.” (text vesel despre o
lume tristă sau visul unei dimineți). Tonul este vizibil
lipsit de menajamente, în spiritul capitolului (patri-
oticele): .„. dacă mă întrebi de ce nam scris nimic
despre români/ îți răspund/ întâi premiații așa cum
ia spus tatăl lui bulă/ la barul de noapte cu dansatoa-
rele dezbrăcate/ repetenții la urmă îți voi răspunde/
repetenții la urmă.” (text vesel despre o lume tristă
sau visul unei dimineți de vară). Dezvăluirea adevă-
rului, în contrast cu o condiție consacrată a poeziei,
pare să devină în capitolul patrioticele un adevărat
program: „știu că poezia e altceva mult mai serafic/
și mult mai caldă e clima temperată decât tropice-
le triste/ ori chiar decât cele vesele/ la care visam cu
toții acum șapte decenii// dar acum suntem fericiți/
pentru că știm ceea ce credeam că niciodată nu vom
afla/ ei asta-i ce fericire e asta/ și cine să se mai bucu-
re când totul de jur împrejur/ se deschide minciunii
și ticăloșiei/ eterne” (eterne). Un discurs tranzitiv
surprinde admirabil angoasa omului și condiția
precară a existenței: .„să te simți prizonier în casa
ta/ noapte de noapte și zi de zi/ să-ți fie frică să ieși
pe strada/ care până mai ieri era strada ta/ și să te
uiți în spate când faci doi pași/ dacă nu te urmăreș-
te cineva/ dacă nu te măsoară dacă nu te evaluează/
dacă nu te întreabă/ unde te duci câți ani ai și de ce/
asta e tot ce mi se întâmplă acum/ când tot ce s-a
întâmplat înainte/ e scrum și fum/ deloc fierbinte/
asta e soarta noastră de-acum înainte” (o uniformă
diformă amorfă stupidă conformă). Atunci când se
insinuează în text, lirismul întărește, prin contrast,
aceeași atitudine necruțătoare: „. ia priviți ce fru-
mos cad frunzele toamna și ce frumos cresc frunzele
primăvara/ și ce frumos cresc pruncuții prin copăi
acolo departe în maramureșul istoric/ și bebelușii în
brațele mămicilor aici la oraș/ și ce frumos creeesc
bisericile în patria noastră fără spitale și fără școli/
și fără minte fără minte fără minte/ dar cu oasele de
pupat și stat la coadă ca altădată la tacâmuri de pui”
(patriotica).
La Nicolae Prelipceanu autopamfletul și „ura de
sine” lasă locul unor perspective spre o poezie gravă,
marcată de intertextualitate și de o sinceritate atent
controlată: „când e la tine toamnă și când e diminea-
ță/ când e la tine vară și când răsari din ceață/ ce sum-
bre ore-ți mai măsoară ziua/ te mai ating zăpezile de
pe kilimandjaro/ vre o dată/ și bicele ploii de vară/ sau
ești acum doar tăbăcit de-atât trecut/ și nici chiar ore-
le și nici chiar zorii/ nu mai vor să treacă/ decât prin
depărtări din ce în ce mai iluzorii?” (absent sau semn
de întrebare). Elegiacul este bine temperat, fiindcă
poeticul se păstrează ca expresie a unui amintit suflet
mai nou: „dacă aș scrie și eu cum se face astăzi des-
pre întâlniri cu amicii/ ar reînvia o mulțime de morți
de altădată și ar trebui săi car în spinare/ pentru că ei
au uitat să meargă ar trebui săi învăț eu/ ca pe niște
copii de un an/ și ce circ ar ieși dacă ar trebui să tran-
scriu tot ce ne spunea/ noi atunci de mult (.)/ asta
e mergeam deseori la cârciumă/ a mergeați la casa
scriitorilor la doamna candrea îmbuibaților/ azi mul-
tă lume are mentalitatea lui stan palanca dacă nu mă
înșală/ memoria/ numai că nu mai e vorba de capșa ci
de calea victoriei 115/ locaș cu o tristă celebritate dar
unde sa desfășurat tinerețea multora/ dintre cei/ ce
însemnau ceva acum câteva zeci de ani/ dar nu/ mai
bine renunț (.)” (email întârziat ). Tensiunea lirică
atinge cote de-a dreptul impresionante, răzbătând
prin contururile ce marchează detașarea poetului:
.„văd valurile cum se șterg din memoria mării/ ase-
menea oamenilor care au fost/ am încercat cândva să
le număr dar fără succes/ cum fără succes am încer-
cat să-mi aduc aminte numele celor trecuți/ dar tu nu
ești marea mi s-a șoptit și mi s-a strigat chiar în fașă/
numai ea are dreptul să uite și să-și mai aducă amin-
te/ dar tu nu ești nici pământul care te uită pe dată/
când i te dau unii și alții/ dar tu nu ești/ și valurile mă
urmăreau de-acolo din marea lor neagră/ în noaptea
aceea egee cu luna pe cer/ așa sfântă și clară doar ea/
acolo departe uitând tot ce noi vedeam și speram/ și
apele și pământul și aceste case albe pătrate/ așezate
pe stânca cenușie a lor/ de unde nu ne priveau căci
noi nu eram/ nici acolo nici aiurea/ nici aici” (noap-
tea trecută). Marea și autentica poezie vibrează în po-
eme nelipsite de regizarea atentă a unui poet având
conștiința textului: „și ion și marius și virgil și petre
și daniel și gheorghe și matei/ și mircea și dan și și
marcel constantin și cristian/ și laurențiu și laurențiu
și sandu și cezar și nichita și lucian/ și marian și ni-
cunicolae și georgenino/ și marialuiza și dana și mi-
haimișu și grigore/ și negoiță și damian și ioanid și
florin și ioan și tudor dumitru/ și toți ceilalți cu tot
neamul lor făcător/ de poezie și de proză și de litera-
tură și de altele dintre cele/ care se uită și care nu se
uită (.)” (poemul pomelnic). Sau: „o să fim iarăși aici
împreună/ o să mai spunem o dată aceleași cuvinte/
pe care n-am îndrăznit/ atunci prima oară/ la trece-
rea/ fulgerătoare (...) când anii se vor întoarce pe dos/
or să ni se arate-n sfârșit/ mecanismele care-i pun în
mișcare/ toate cețurile colorate/ care ne înghit nouă/
secundele// dar o să fim departe/ și totul va fi din nou
ca atunci/ prima dată/ când s-a-ntâmplat să le ieșim
în cale/ fără să știm unde suntem/ și cine-i acolo/ în
spatele nostru/ de unde veneau/ de unde veneam”
(când anii se vor întoarce). Gravitatea poeziei pe care
o propune aici Nicolae Prelipceanu trimite spre con-
diția umană și spre dramatice limite ale ființei, pe care
poetul le conștientizează în reflexele tragismului lor:
„toată ziua am fost încă în viață răsfoindumi cărțile de
altădată/ însă niciuna dintre clipele când leam deschis
prima oară nu sa mai întors/ nu sa întors (.)// toată
ziua am umblat pe urmele mele/ străzile se pierduseră
copacii nu mai erau/ cât despre frunze ce să mai vor-
bim că nici ele/ nu mai semănau cu cele de altădată/
când corpul care azi mai mișcă puțin/ foarte singur
și foarte străin/ călca în picioare cu nepăsare/ cărți
frunze iubiri fotografii urme și urne/ limitele ființei”
(urne /urme).
Reflexiile asupra existenței și a morții impun pre-
zența simbolului și a metaforei într-un poem cum
este acolo. Simbol al deschiderii, fereastra trimite
spre condiția ființei ce se confruntă cu spațiul închis
și cu claustrarea. Prin fereastră nu se oferă neprevă-
zutul, dincolo de fenomenal, moartea însăși își află
transcrierea prin simbolul ferestrei, însă doar ușa
devine sugestia înlăturării aceleiași simbolice ceți, a
eliberării și a autenticei revelații: .„te uiți pe fereastră
și parcă nu vezi/ decât tot ce-ai văzut înainte ca ea să-
ți apară din nou/ te uiți pe fereastră și nicio lumină/
și ți se pare că vezi tot lumea în care ai fost arun-
cat// dar cine e dincolo cine-i ființa aceea cețoasă/
ori umbra cuiva care-a fost și n-a fost/ și tinerețea
și vârstele tale pe rând/ acolo sunt toate (...)// moar-
tea prietene e mai întâi o fereastră/ prin care privești
și nu-ți vine să crezi/ că ea a mai fost încă o dată/
și încă o dată// dar ușa prietene ea e moartea/ abia
când se va deschide/ atunci ai să afli ce e cu tine și
ce-a fost// când credeai că trăiești” (acolo).
Ludicul din finalul volumului rămâne o certitu-
dine că poezia este text dar (și) joc poetic, nelipsit
la marii creatori: .„aș fi vrut să mai cobor/ până jos
la ecuator/ și să sar într-un picior/ bucurându-mă
sonor// iar pe urmă să ajung/ colo suuus la câmpu-
lung/ (moldovenesc)// și să merg la polul sud/ cu in-
tenția s-aud//dacă este sau nu este/ și pe-acolo vreo
poveste// despre care eu nu știu/ dar acuuuma-i cam
târziu// și îmi vine să renunț/ la acest stupid anunț//
așadar la revedere/ mi-a făcut mare plăcere” (un sa-
lut fierbinte de mai înainte).
Funa maro este un volum semnificativ pentru
valoarea și complexitatea unui important poet con-
temporan.
■
32
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
teatru
Moda Paracliserul
și la ODEON...
■ Eugen Cojocaru
Piesa lui Marin Sorescu (publicată în 1970,
premiera / 1971, Skopje, Macedonia) e
a doua în trilogia Setea muntelui de sare
- Iona (1968) și Matca (1974): dramă în trei ta-
blouri fără legătură tematică și personaje cu ce-
lelate două, singurul liant fiind marile etape ale
omului. Însuși autorul definește stilul în subtitlul
volum pentru copii (1966) Unde fugim de-acasă?:
Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești.
O oră de de radiografiere a (non)umanității ac-
tuale și... culmea: e mult mai rău azi! Subiectul e
tragedia artistului, în modestia sa doar „aprinză-
tor de lumănări (lumină)” care nu lasă posterității
decât „vorbe pe pereți”. Sorescu „intră” și în actual
cu Există nervi, în istoric: A treia țeapă și Răceala
sau comedia Vărul Shakespeare plină de ironie
cathartică. Piesa e în lunga tradiție romantic-sim-
bolistă a unui Ibsen (Peer Gynt) sau Maeterlinck
(Pasărea albastră) - interesantă motivația juriu-
lui la Nobelul belgianului, potrivită perfect și la
Sorescu: „drept apreciere pentru multilateralele
sale activității literare și îndeosebi pentru operele
de dramaturgie, care se disting prin bogăția imagi-
nației și fantezia poetică.” Dacă s-ar acorda pe me-
Cu experimentul
pe experiment călcând
■ Adrian Țion
Creațiile colective au devenit o marcă a pro-
ducțiilor teatrale de la Reactor de creație și
experiment și ele se înmulțesc exponențial.
E o dovadă că aici se experimentează intens, în
draci plurali! Ultima năzbâtie de acest fel, propu-
să de compania Kit Comun (invitată, afiliată? nici
nu le mai poți ține socoteala că se înmulțesc rapid,
în cadrul proiectului de susținere a tinerelor ta-
lente #Emergent), năzbâtia deci, e, bineînțeles, tot
un colaj. Un colaj, adică o adunătură de gânduri
răzlețe, rostite disparat, sentențios sau peiorativ,
reunite sub titlul blasfemiat liturgic Cu Marte pe
Marte călcând. O inocență poate. În mod cert, o
pledoarie ludică pentru ludic. O parodie străbă-
tută de la un capăt la altul de siderală luciditate.
Marte - Moarte se resorb în două silabe concu-
rențiale. Un dulce balans cu conotații străvezii,
cântat ca atare la un moment dat de Sabina Lazăr:
Hai pe Marte! sau... cu un a dilatat în diftong
schimbând jovial conotația religioasă. Niciodată
toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bu-
curos de moarte? Nu, să nu înaintăm până aici! E
prea mult. Vârsta recomandată +12.
Conceput parțial vizual de Robert Kocsis (re-
gie, scenografie, muzică), spectacolul înseriază
problematica majoră a soartei Pământului în fac-
tologia cotidianului pestriț ce provoacă angoa-
se. Insomnia, obsesiile, stresul, călătoria, zborul
în necunoscut sunt teme țesute cu ață albastră,
trecute de pe buzele unui interpret pe respirația
rit, nu relații și interese geo-politice, ar fi trebuit
să-l ia și olteanul nostru, la fel ca marele Nenea
Iancu, care a „pierdut” pe locul 2. în fața unui
„von XY Poet” neamț, pe care nici (așa insignifi-
ant!) profesorii de germană din țara sa nu-l știu!
În spectacolul (iunie 2022; premiera
17.10.2020, 1h) regizoarei Cristina Giurgea
(absolventă 2016, asistentă regie la Coriolanus
- Bulandra / Alex. Darie) se observă lacune de
cultură, istoria și teoria teatrului (ca mulți tineri
colegi), deja în textul ei „de credință”: „Paracliserul
e pentru mine mai degrabă o formă de meditație,
decât un spectacol. Cred că revin la lectura acestui
monolog...” Să avem pardon: NU e doar medita-
ție (v. text Sorescu), NICI monolog. Dacă regi-
zorul nu-l vede spectacol, atunci cine?! TOTUL
E SPECTACOL: Lumea e o scenă și noi actorii...
Evident e un dialog cu sine însuși, cu toată lumea
și fiecare din noi în parte, cum am văzut (tot iunie
2022) la Teatrul Dramaturgilor cu Claudiu Bleonț
- regia Marcel Țop (cronica urmează). Punerea
în scenă a tânărului Radu Tudosie de la Teatrul
Dramatic „I. D. Sârbu” Petroșani (2020) e și ea ex-
celentă (vezi cronica Tribuna). Ce vedem în acest
întretăiată a celuilalt. Gândurile-confesiuni țâș-
nesc șfichiuitor ca niște săgeți otrăvite sau ca
scurte iluminări de moment. Ele trădează anxi-
etatea unei lumi ajunse la climaxul suprem. Cei
trei interpreți, Simona Lazăr, Andrei Bouariu și
Denisa Tudor, costumați în salopete bej și măr-
șăluind, în deschidere, ca niște marionete robo-
tizate, par a se pregăti pentru o lungă și misteri-
oasă călătorie. Sugerată, reluată spre final într-un
simulacru de ralenti impresionant, desprins din-
tr-un virtual scenariu SF. Dacă am consumat pla-
neta fără rușine, fără rațiune și discernământ, e
clar pentru oricine că trebuie să ne mutăm, să că-
utăm alt spațiu de locuire și de pradă. Căci omul
e cel mai ticălos prădător. Trimiterile sunt acide,
netrucate, directe, înainte ca obiectivul interacți-
unilor să se îndrepte spre structurile individuale,
prinse în tensiunea (vag evidențiată) a părăsi-
rii locurilor viciate și a iluminărilor prin prisma
amintirilor nostalgice. În această zonă a evocări-
lor edulcorante, regia alege să înfățișeze, desigur
ironic, formele concrete ale realităților palpabile,
anulând evidențele ca și cum n-ar fi fost. Subtile
găselnițe. Actanții, întinși pe jos în poziții dintre
cele mai bizare, comentează fotografii vide de ori-
ce imagine. Golul existențial e denunțat parodic
într-un subtil joc de oglinzi și proiecții interca-
late. „Video și identitate vizuală” - Andrei Pop.
Scenele reproiectării pe ecran a celor trei actori se
succed delirant prin fața spectatorilor, imprimând
one-man-show la Odeon? Silvian Vâlcu e un ta-
lentat tânăr cu multe roluri „la activ” și valențe
multiple, inclusiv de musical. Avem un cras exem-
plu ce poate „ieși” din combinația nefericită cu un
regizor slab... Însă e condamnabil și modul cum
sunt tratați regizorii fără stat de plată la vreo „in-
stituție”: primesc ce „pică” pe bani puțini ori chiar
de loc (cum e acest caz), iar teatrul a mai „bifat
un eveniment”! În primul rând, registrul în care
s-a jucat e dublu fals: nu are legătură cu Sorescu și
nici cu piesa sa! Se vede „ucenicia” la Ducu Darie
în stilul miștocăresc cu care e abordat textul - vina
nu e a actorului care „scoate” ce e mai bun din
această „montă-montare”. Conform bugetului și
„renumerației” zero inclusiv și la scenografie (tot
regizoarea: niște lumânări și pietre, o trapă urcă
din podea, câteva rame). Muzica de Mihai Ghiță
și light designul cu Ștefan Ioșca sunt, în aceleași
condiții, modest „încropite”.
Dacă n-ai cultură dramaturgică și nici nu in-
teresează, dacă nu pricepi piesele marilor autori,
scrie, dom’le, un text și vezi dacă mai vine lumea,
nu batjocori dramaturgia națională și universală!
De menționat că nici marketing-ul teatrului nu
s-a „obosit” cu promovarea: spectacolul nu era
trecut pe site-ul Odeon! Cu șapte ore înainte erau
vândute doar 10 bilete - noroc că a postat Silvian
Vâlcu pe pagina sa facebook reușind și sala a fost
3/4 ocupată. Publicul tânăr a aplaudat cuminte
apreciind, de fapt, travaliul lui Silvian Vâlcu care
a salvat ce s-a putut dintr-un „teatru în flăcări”.
■
un ritm al derulării și al parodierii replicilor care
încarcă semantic și emoțional demersul artistic.
Din setul de unelte și materiale puse la dispoziție
de regie, sunt folosite cele care creează ambianța
ambiguă a spațiului de joc luat în posesie fără de-
cor. IPhone-uri, lanterne și emițătoare dobândesc
statut de simboluri ale hipertehnologizării înrobi-
toare. Mergând în patru labe, cu mobilul în gură,
personajele dezumanizate, transformate în roboți
caraghioși, creează o scenă grotescă de tot hazul.
Multe idei bune vin să salveze monotonia repli-
cilor aruncate în răspăr, ca pietricelele aruncate în
oglinda apei, alungând liniștea, chiar dacă ele în-
sele nu sunt lipsite de profunzime și spontaneitate.
Ba și de ironii exprese. Prin coregrafia coordonată
de Andrei Bouariu „făcătura” textuală finisată de
Ruxandra Țentea prinde viață. Corpurile în miș-
care continuă supradimensionează mesajul destul
de echivoc al demersului artistic, ridicându-l în
gratuitate poetică genuină, puțin gustată de un
public needucat. Interacționarea cu sala, modul
degajat al dezvăluirilor de culise vorbesc de la sine
despre faptul că Reactorul clujean și-a format deja
un public al său, receptiv și încântat de montările
atât de atipice de aici. Cum este și acest experi-
ment scenic, girat de Adriana Creangă pe post de
manager cultural. Spectacolul Cu Marte pe Marte
călcând nu va fi niciodată un cap de afiș de pe lista
pieselor de succes. Nu va fi Dama cu camelii sau
Fantoma de la operă. Sau nici măcar Angajare de
clovn. Realizatorii vor spune că nici nu și-au dorit
așa ceva. Pe dracu! Cine să-i creadă? Dar înscena-
rea unui delicat joc cu Marte, planeta de depar-
te, așa cum Apolodor se juca în Labrador, merită
văzută și pentru simplul motiv că poate fi situată
în rândul investigațiilor experimentale din acest
sfârșit de an calendaristic.
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
33
simeze
Zidurile Danielei Isache
■ Petru Bejan
Daniela Isache	Petecul
ulei pe pânză, 80 x 50 cm
Lumea dintre ziduri, noul proiect expozi-
țional al Danielei Isache, poate fi privit în
mai multe feluri. La o primă „lectură”, l-am
vedea ca pe o metaforă a creației prin suferință
(pentru ca un lucru să dureze, este nevoie de o
jertfă, de un sacrificiu, de o pierdere irecuperabilă
în ordine afectivă). „Zidurile” vieții au în fapt ca
limită extremă tocmai ceea ce li se opune radical
- moartea. O întreagă mitologie a creației „zideș-
te” câte o frumoasă și iubită Ana la temelia orică-
rui edificiu important, transformând pe ctitorul
acestuia în singurul personaj nefericit.
Pe de altă parte, lucrările Danielei Isache ne
pot invita să reflectăm la „ce este libertatea” și
cât mai contează aceasta, pentru noi, cei sur-
prinși vremelnic între „zidurile vieții”. Este li-
bertatea doar voință de eliberare, descătușare
de forțe, energie debordantă, zbor fără limite?
Este posibilă aceasta fără termenul opus sau de
contrast? După cum n-am recunoaște lumina
fără să fi avut în prealabil experiența întune-
ricului, la fel, nu am ști ce este libertatea fără
a fi explorat limitele și constrângerile. „Lumea
dintre ziduri” poate fi cea în care ne gestionăm
în mod obișnuit libertatea. Căci zidurile nu
doar limitează ori impun distanță față de cei-
lalți; ele apără și protejează. Ne simțim liberi
și în siguranță doar înconjurați de fermitatea
unor ziduri. „Lumea” fiecăruia dintre noi poa-
te fi și lumea gândurilor, a ideilor, emoțiilor,
proiecțiilor și idealurilor. Ne refugiem între zi-
durile propriului „castel”, fie pentru a ne izola
și proteja de ceilalți, fie pentru a trăi în interi-
orul acestuia după propriile aspirații, rânduieli
și exigențe.
Inspirat articulate din punct de vedere com-
pozițional, lucrările Danielei Isache poartă
aceeași amprentă formală cu care și-a obișnuit
publicul - cea împrumutată din recuzita stilis-
tică a expresioniștilor, privilegiind gestica ex-
presivă a chipurilor, detaliile fizionomice croi-
te în tipar maladiv, tonalitățile afective marcate
de tristețe și disperare, culorile sumbre, su-
prafețele voit dizarmonice, liniile fracturate.
Personajele sale, predilect anonime, evoluează
într-un scenariu pesimist, de sorginte tragedi-
ană; se închid în sine, sunt în căutare de co-
tloane izolate, nișe sau refugii introspective,
schimbă măști ori se dedublează misterios,
vorbind despre melancolie, spaime, angoase,
Daniela Isache	Actorul
ulei pe pânză, 90 x 64 cm
remușcare... Pentru artista ieșeană, adevărată
față a lumii nu este veselă, optimistă și frivolă,
ci, dimpotrivă, tragică și profundă. Privitorii
sunt invitați să descopere partea nevăzută, dar
nu mai puțin reală a acesteia.
Refuzând convențiile facil-estetizante,
Daniela Isache susține o etică de disconfortu-
lui existențial care poate avea efecte nebănuite;
și tonice sau revigorante, dar și deprimante.
Pentru artistul de azi, „salvarea” poate vine din
creație și din felul asumării „zidurilor” propri-
ei lumi. Pot fi acestea și limite care „limitează”
și obstrucționează fatal, dar și „închideri care
se deschid” unor posibilități euristice nebănu-
ite, pe măsura sensibilității și imaginației fie-
căruia.
■
Daniela Isache
Jertfa, ulei pe pânză, 45 x 95 cm
34
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
Urmare din pagina 36
Dumitru Ivan. Dans.
periment plastic care în mod organic s-a dezvoltat
și a evoluat în timp, concretizându-se într-o serie
de lucrări dinamice și echilibrate cromatic, cu o
expresivitate conceptuală profundă.
Pe parcursul vieții, Dumitru Ivan a explorat
și a construit tematici și serii de lucrări centra-
te în jurul unor teme specifice. Modelarea ide-
ilor și transpunerea lor pe suprafața de lucru a
oferit în nenumărate rânduri nu numai rein-
terpretări, dar și noi abordări față de subiec-
tele exploatate. Circul, vestigiile dacice, natura
statică, peisajele sau trupul feminin au devenit
adevărate substanțe în laboratorul mental al
artistului. Fiecare temă a fost clădită nu doar
pe observații teoretice, ci și pe experiențe em-
pirice prin apelul la formă și substanță. Spre
exemplu, lucrările tematice care gravitează în
jurul circului sunt creații care vibrează de cu-
loare și dinamism, redând cu fidelitate o ambi-
anță și un sentiment pozitiv pe care spectatorul
Dumitru Ivan
Compoziție, ulei pe pânză, 110 x 85 cm
îl are când pășește pe marginea scenei definite
de acrobați și dansatori. Culorile vii ne intro-
duc într-o lume a bucuriei și a tristeții în ace-
lași timp, deoarece cele două ipostaze ale vieții
- cea de copil și cea de adult - devin relevante
și ne amintesc nu numai de trecerea timpului,
ci și de pierdere unei inocențe în interpreta-
rea celor văzute. Pentru mintea matură, circul
devine și un loc al efortului continuu, al vieții
umane, iar această interpretare permite ex-
plorarea spațiului circului dintr-o lumină mai
complexă decât o permite spiritul imatur al co-
pilăriei. În oarecare măsură, această fascinație
față de mișcare și perspectivă devine elementul
fondator al lucrărilor care gravitează în jurul
temei dansului și al trupului feminin. În ambe-
le cazuri, artistul reușește să surprindă esența
tematică și contextul general. Dansul și trupul
feminin ne introduc într-o lume unde esența și
substanța ne sunt mai mult sugerate decât pre-
zentate cu claritate. Culorile și contrastele scot
în evidență esențialul și creează o imagine uni-
tară aproape abstractă. Feericul lumii expuse
Dumitru Ivan	Autoportret
pastel pe hârtie, 45 x 38 cm
devine și el element central al lucrărilor de
pictură, oferind ochiului uman o creație care
pare una cunoscută, dar în realitate aceasta
este rezultatul unui proces fizic și mental com-
plementar. În oarecare măsură, această abor-
dare se leagă și de felul în care apare peisajul în
lumea artistică a lui Dumitru Ivan. Imaginea
spațiului citadin sau a celui rural devine o ade-
vărată scenă a culorilor, unde nuanțele puter-
nice sau cele pastelate creează o imagine peisa-
gistică autentică. Dealurile sau străzile, casele
țărănești sau construcțiile urbane sunt redate
într-un context autentic și personal, care evi-
dențiază nu numai relația dintre spațiu și autor,
ci și dorința acestuia din urmă de a ne oferi o
imagine aparte despre aceste locuri. Sighișoara
sau New York devin astfel locuri de care auto-
rul se simte atașat, iar lucrările dedicate aces-
tor zone urbane creează un real sentiment de
apartenență și atașament față de aceste spații.
Strada Kogălniceanu, Teatrul Național din
Cluj, Veneția, Sighișoara sau Brooklyn abun-
dă de culoare și viață, oferind repere identitare
puternice pentru cel care dorește să cunoască
artistul și arta sa.
Dumitru Ivan s-a născut la Sighișoara în
anul 1938. După absolvirea Institutului de
Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București
(1966), devine profesor la Școala de Arte
Populare din Cluj pentru următorii șapte-
sprezece ani. La mijlocul anilor 80, părăsește
România ca mulți alți artiști ai vremii și se
stabilește în Statele Unite ale Americii. Pe par-
cursul vieții a organizat expoziții personale și
a participat la expoziții de grup în România,
Europa, Statele Unite și Israel: Cluj (1967,1968,
1978, 1980, 2005, 2022), Budapesta (1982),
Heidelberg (1984), Essen (1998, 2003),
Bruxelles (1982), Moscova (1974), Tel Aviv
(1969), New York (1993-2022), Boulder (1986),
Rapid City (1985).
■
TRIBUNA • NR. 484 • 1-15 noiembrie 2022
35
sumar
plastica	
semnal
Ani Bradea
Forța masivă a poeziei	2
editorial
Andrei Marga
Blocade	3
Dumitru Ivan. Dans.
filosofie
Viorel Igna
Misterul Sfintei Treimi la Toma din Aquino (III) 6
Vasile Zecheru
Orient și Occident - 1987	8
Isabela Vasiliu-Scraba
„Chintesența” Trăirismului inițiat
de Nae Ionescu (I)	11
istoria literară
Radu Bagdasar
Scriitorii artizani (I)	13
eseu
Iulian Cătălui
Literatura de călătorie: etimologie, tipologie,
scurtă istorie (IX)	15
Virgil Diaconu
Eminescu. Poet sau poet național? (II)	18
istoria
Cosmin Victor Lotreanu
Disputa literară din Iugoslavia anilor 1960.
Dobrica Cosic versus Dusan Pirjevec	20
Ervino Curtis & Elena Pantazescu
De la Traian la Cortina de Fier
Corelații, paralele, coincidențe de fapte
și persoane. Trieste și România	22
aniversare
Iulian Chivu
La centenarul nașterii orientalistului
Sergiu Al-George	25
comentarii
Adrian Lesenciuc
Memoria rășinii	26
Ștefan Damian
Și s-a dansat Lambada	27
cartea străină
Ștefan Manasia
La o capodoperă. Note despre Frig,
de Thomas Bernhard	28
Iakob Attila
Dumitru Ivan	St. John de Divine. New York, ulei pe pânză, 60 x 70 cm
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XX)	29
crochiuri
Cristina Struțeanu
Casa mobilată	30
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Sirena și sufletul mai nou	32
teatru
Eugen Cojocaru
Moda Paracliserul și la ODEON...	33
Adrian Țion
Cu experimentul pe experiment călcând	33
simeze
Petru Bejan
Zidurile Danielei Isache	34
plastica
Iakob Attila
Dumitru Ivan. Dans.	36
Există o serie de legături directe și indirecte
între diversele forme ale expresiei artistice,
unde complementaritatea devine elemen-
tul de bază al structurii de exprimare a unor idei
sau sentimente, iar omul se transformă în subiect
activ al acestor expresii artistice. Indiferent dacă
vorbim despre muzică, dans sau arte plastice,
ritmicitatea, mișcarea sau aparența dinamismu-
lui definesc mesajul și ideea din spatele formei.
Transpunerea pe suprafața bidimensională a pân-
zei a unui act tridimensional devine, în oarecare
măsură, o imortalizare a gesturilor și mișcărilor
ritmice sub forma unor instantanee bine definite
în spațiu și timp. Culorile devin și ele mesagere ale
dansului, armonia și paleta folosite exprimă nu
numai realitatea vizuală, dar și sentimentul artis-
tic perceput și transpus. Combinația de culoare și
formă devine astfel mesagerul artistului plastic și,
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
prin modul complex de prezentare a acestor două
elemente, se oferă și un sens actului artistic dina-
mic. Dumitru Ivan, prin seria de lucrări dedicate
dansului, prezentată în cadrul expoziției organi-
zate la Muzeul de Artă din Cluj (octombrie 2022),
ne introduce în această lume a transformărilor și
culorilor. Printr-o simbioză de formă și culoare,
creațiile sale redau cu rigurozitate nu doar dansul
ca act artistic, ci și sentimentul nevăzut emanat de
actul dinamic în sine. Scena sălii de spectacol se
transformă în suprafața de pânză, iar performerul
într-o figură care devine mesagera sentimentului
artistic și al percepției umane. Contrastele puter-
nice scot în evidență mișcările și creează o iluzie
spiritului uman, care devine parte integrantă a
acestei duble expresii, privitorul devine și el ele-
ment al prestației artistice. În realitate este un ex-
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100484