opinii
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Anca Szonyi 'I homas
Ochiul/L’Oeuil (2022)
tehnică mixtă, 78 x 70 cm
Galeria Macadam. ICR Paris
Singurătatea
acuzatorului acuzat
I Alexandru Sfârlea
Ion Simuț
Pe ce lume trăim?
Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2022
Titratul critic și istoric literar orădean Ion
Simuț „comemorează”, se pare, prin pu-
blicarea acestui volum cu titlu ce ne îmbie
să-i oferim un răspuns (hmm... parcă n-ar ști),
trecerea a trei ani de la apariția textului său inti-
tulat Elegie pentru revistele literare (mă refer deci,
aici, doar la al treilea dosar), în care deplângea,
oarecum sentențios-ostentativ, „criza de public
a revistelor literare”, „abandonate în clișee și in-
erții”, interogativizând (din nou) asumpțios lu-
mea literară: Mai au revistele literare un viitor?
Starostele suprem al Uniunii Scriitorilor și-al re-
vistei România literară a sărit ca mușcat de viperă,
iar doi dintre „bodyguarzii” săi (G. Chifu și M.
Mihăieș, foști buni amici de-ai lui I.Sim.) au scos
flăcări și fum pe nări, ca două furnale ambulante.
Pentru că sub pulpana Uniunii apar opt reviste,
inclusiv Orizont, stipendiate, desigur. Adevărul e
că (părerea mea, a.s.), făcând această vâlvă printre
sus-pușii vieții noastre literare (Simuț le zice ba-
roni), preopinentul orădean se gândea, poate, că,
ulterior, cărțile lui vor intra în grațiile publicului
care dă... iama prin librării. Asta sună a... jumăta-
te de glumă, știu, dar editorul cărților simuțiene
spunea, la acea lansare de la Filiala Cluj, în aprilie
a.c., că da, chiar se vând bine, în ultima vreme.
Ehee... ce-aș mai râde-n barbă, sau doar aș zâm-
bi mefistofelic, dar aud în subsidiaritatea-mi on-
tică un ecou psiho-semantic repercutat în stricta
actualitate literară: De ce nu a provocat I. S. aceas-
tă „răzmeriță” încă de pe vremea când voia cu tot
dinadinsul (prin anii 2000) să șteargă Poezia de
pe fața pământului mioritic (cel puțin)? Adică, să
nu se mai publice poezie în reviste, nici să mai
apară în volume! Inchizitor sadea, neicusorul,
Dorin Crețu
Fuga II, imprimare digitală, pastel, 30 x 40 cm
doar că situația revistelor literare era (cam) ace-
eași și atunci. Ura față de poezie îi ieșea, lichefiată,
pe nări (din neuroni) sub formă de venin. Mde,
poezia trăiește, bine mersi, cea autentică, desigur.
Dar incantada cu revistele literare - care și cum să
dispară, doar trei fiindu-i pe plac executorului - a
readus în prim-planul notorietății numele... pre-
zumtivului asasin revuistic. Strateg eficient, nu-i
așa, criticul literar ostil poeziei, care, altminteri,
are un facies blajinel, pe care, la amintita lansare,
la Filială, președinta noastră Irina P. îl sorbea din
priviri.
Între timp, după trei ani de la detonarea bombi-
ței cu napalm pentru baroni „rom-literarici”, „ori-
zontici” și „apostrofici”, ba chiar și „familistoizi” -
de revista Tribuna, cea mai internaționalizată din
România, nu știu de ce, n-auzise dumnealui - nu
s-a schimbat (mai) nimic, doar că revista fondată
de Iosif Vulcan, din Oradea, a devenit - prin vo-
ința penelistului reformator Bolojan - o anexă a
Bibliotecii Județene „Gh. Șincai”, condusă (revis-
ta) de un prozator (relativ tânăr) de viitor, chiar
fost student al profesorului Simuț, căruia unii îi
zic (cu rezonanțe a la Ernesto Sabato) Simuțon
exterminatorul. Exagerat, desigur, pentru că i se
poate spune și (ce antinomicitate... superfluă!)
apoftegmaticul masochist (era să zic sinucigaș,
dar mă abțin, coada mâțuții!), dat fiind că acum,
la trei ani de la declanșarea „furtunii”, urmașul lui
Ilie Tesviteanul nu mai tună și fulgeră, ci se tângu-
ie (să zic, să nu zic, că e... poetică exprimarea) ca
mierla lui Georg Trakl: „Acuzatorilor mei le dau
vestea îmbucurătoare că niciodată nu am fost mai
singur ca acum în viața literară”. Acuzatorii de la
Familia vor fi mustăcind, poate, inclusiv cei de la
Romlit și Orizont, subsemnatul doar își șterge, cu
radiera, meticulos, o lacrimă uscată pe manus-
cris(...).
■
2
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
editorial
Maeștri ai filosofiei
Academicianul
Gheorghe Vlăduțescu
la 85 de ani
■ Mircea Arman
n data de 8 septembrie 2022 filosoful și
Academicianul Gheorghe Vlăduțescu a
împlinit frumoasa vîrstă de 85 de ani.
Noi, generațiile dinaintea anilor 1990 am cres-
cut cu cărțile de filosofie greacă ale maestru-
lui Gheorghe Vlăduțescu, alături de cele ale
lui Aram Frenkian, Anton Dumitriu, George
Banu, Adelina Piatkowski sau Stella Petecel, ca
să amintesc aici doar cîțiva dintre cei mai mari
savanți pe care i-a avut țara noastră într-ale fi-
losofiei eline.
Gheorghe Vlăduțescu, prin întinderea operei,
prin profunzimea analizelor și ineditul interpre-
tărilor este, cred eu, cel mai însemnat dintre fi-
losofii care s-au ocupat cu filosofia antică, greacă
și romană în cultura română. Autor a peste 30
de cărți și Profesor la Universitatea din București,
la Facultatea de filosofie, Gheorghe Vlăduțescu
și-a pus amprenta asupra multor cercetători ai
gîndirii grecești și latine, printre care și asupra
subsemnatului.
Desigur, înainte de a-l cunoaște personal l-am
cunoscut din scris, iar scrisul lui mi-a stîrnit în-
totdeauna admirația. Această admirație nu am
disimulat-o nici măcar în fața maestrului meu
Anton Dumitriu, în anul 1987, odată cu apariția
unei cărți foarte dragi mie și de o valoare inter-
pretativă incontestabilă, pe lîngă caracterul ei de
informație adusă la zi, lucru extrem de greu de
realizat în acele vremuri.
Îmi aduc aminte entuziasmul cu care am vor-
bit despre cartea Domniei-Sale, Deschideri către
o posibilă ontologie - Interpretări la presocratici
(Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1987),
Gheorghe Vlăduțescu
în fața lui Anton Dumitriu, la rîndul lui, un foar-
te bun cunoscător al limbii și filosofiei grecești.
Ceea ce am discutat atunci cu maestrul meu,
despre interpretarea conceptului de hypokeime-
non, mi-a rămas în minte pînă în ziua de azi și
s-a tradus pînă și în apariția în curs a cărții: Între
spirit și spadă (Tribuna, Cluj-Napoca, 2022), ca
rezultat a ceea ce am înțeles eu din acest con-
cept strălucit interpretat de către Gheorghe
Vlăduțescu în cartea sa, mai înainte amintită:
„Încă Anaximandru spune că lucrurile se
nasc și pier, în conformitate cu timpul, din și în
apeiron. Vom porni, pentru început, de la valen-
ța substanțială a acestui in - determinat.
Chiar faptul că așezăm acest apeiron sub sem-
nul unui subiect ce conține un conținut, adică un
element inteligibil, ne face să ne mișcăm deja în
interiorul unei în - temeieri, al unui arhe.
Or, acest subiect - apeiron - este, prin însăși
definiția lui, o determinare care creează un spa-
țiu (o întindere) de inteligibilitate metafizică,
un hypokeimenon. Gheorghe Vlăduțescu, într-o
interesantă interpretare, ne spune că hypokeime-
non1 ar fi ceva de felul unui ceva așezat în plan
orizontal și ocupînd un loc. Acest lucru care stă
doar la orizontală și ocupă un loc este prezența.
Prezența nu poate să ocupe un loc decît în spa-
țiul imaginativului poietic rațional aprioric care
este și esența subiectului și obiect al său. Din acest
spațiu al imaginativului poietic rațional aprioric
lumea lumește, adică creează lume cu valoare și
conținut. Astfel, lumea este ca esență un spațiu
al creației. Este creația însăși ca manifestare ple-
nară a imaginativului poietic rațional aprioric în
Mircea Arman
spațiul deschis al capacității imaginative apriori-
ce.
Această prezență trebuie înțeleasă potrivit cu
timpul, ca o continuă naștere și pieire, adică ca o
statornică ajungere la prezență. Astfel, ajungerea
la prezență este o constantă a imaginativului po-
ietic rațional aprioric care dă lumea și ființa. În
termeni heideggerieni am putea spune că imagi-
nativul lumește”2.
Ceea ce ce spun eu aici este doar puținul pe
care am reușit să îl desprind din magistrala in-
terpretare a maestrului Gheorghe Vlăduțescu la
noțiunea de hypokeimenon.
Ocupîndu-se cu filosofia serioasă și nu cu
cea a trotinetiștilor tembelizați de Antonio
Gramsci și restul neomarxiștilor, progresiștilor
și nihiliștilor care culminează cu aberațiile unui
Saul Alinsky, Gheorghe Vlăduțescu a creat la
București o adevărată școală de filosofie greacă
și romană, aceste merite culminînd cu invita-
ția, neverosimilă pentru un filosof autohton, de
a ține cursuri, în anii 1990, la Centrul de stu-
dii „Leon Robin” de la Sorbona, unde, repet, nu
ajung să predea toți nechemații.
Opera lui Gheorghe Vlăduțescu este una de
o importanță covîrșitoare pentru contribuția
românească la interpretarea filosofilor greci și
romani. Acest lucru, eveniment rar în țara noas-
tră, a fost recunoscut inclusiv de reprezentanții
statului român care i-au acordat o importantă
funcție guvernamentală fiind numit Secretar de
Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii
începînd cu primul guvern liber al României și
pînă în anul 1995. Este de asemenea membru în
Asociația internațională pentru apărarea liber-
tății religioase de pe lîngă Consiliul Europei și
UNESCO. Tot ca o înaltă recunoaștere a meri-
telor sale a ocupat fotoliul de Vicepreședinte al
Academiei Române fiind, în prezent, membru
titular.
Dar ceea ce este, cred eu, mai important pen-
tru cultura națională și pentru exegeza mondială
a filosofiei grecești, este opera absolut impresi-
onantă pe care Gheorghe Vlăduțescu a creat-o
și o creează pentru cultura românească. Dincolo
de toate vicisitudinile care s-au abătut asupra
ei într-o anumită perioadă istorică. De aseme-
nea, trebuie remarcată deschiderea și apetitul
Z
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
3
o
nedisimulat de a promova noi cercetători care să
se ocupe de filosofia antică, printre aceștia nu-
mărîndu-se, mă repet, și subsemnatul.
Nu pot să nu semnalez aici și să-i mulțumesc
pentru referatul pozitiv făcut de către Acad.
Gheorghe Vlăduțescu și Acad. Alexandru
Boboc cărții mele Metafizica greacă apărută în
2013 la Editura Academiei și care a fost premi-
ată de către Academia Română cu Premiul Ion
Petrovici pentru anul 2013.
Pe de altă parte, este exclus să închei acest
mic omagiu maestrului Gheorghe Vlăduțescu
fără să amintesc măcar cîteva titluri de mare
importanță pentru cultura română și europea-
nă apărute pe parcursul timpului și să îi mul-
țumesc, încă o dată, pentru că a făcut parte din
Consiliul Consultativ al Revistei Tribuna pe care
o conduc din 2013 și despre care, iată, au scris
pagini întregi Suddeutsche Zeitung, Munchener
Merkur, Corriere della Sera sau Il Resto del
Carlino, ziare cu tiraje uriașe și de importanță
mondială și în care nu s-a scris niciodată des-
pre o publicație culturală din țara noastră. Nici
măcar un rînd. Meritul pentru acest fapt apar-
ține și academicianului Gheorghe Vlăduțescu
din partea căruia am avut întotdeauna o necon-
diționată susținere.
Aceste cărți remarcabile, desigur nu le voi
enumera pe toate, ale filosofului Gheorghe
Vlăduțescu sunt: Personalismul francez: ge-
neză și împlinire (1971), Etica lui Epicur
(1972), Filosofia neotomistă în Franța (1973),
Experiență și inducție la Aristotel (1975),
Introducere în istoria filosofiei Orientului antic
(1980), Deschideri către o posibilă ontologie -
Interpretări la presocratici (1987), Filosofia în
Grecia Veche (1991), O istorie a enciclopediei
grecești (1994), Filosofia primelor secole creș-
tine (1995), Ontologie și metafizică la greci.
Presocraticii (1998), O enciclopedie a filosofiei
grecești (2001), Thales din Milet (2001), Teologie
și metafizică în cultura Evului Mediu (2003).
Desigur, fără a enunța toate cărțile filoso-
fului Gheorghe Vlăduțescu, articolele, studii-
le, conferințele, mă întreb ce poate fi în capul
actualilor tineri „filosofi” „culți în telefon”,
obraznici nevoie mare și analfabeți funcțional,
atunci cînd văd descrise doar o asemenea bo-
găție de cărți și informație rarefiată? Ce înțeleg
aceștia din munca titanică depusă de filosoful
Gheorghe Vlăduțescu pentru cultura noastră,
din cît de greu se ajungea cîndva la informație
și cît „sînge s-a vărsat pentru idee” în acele tim-
puri, pentru a-și permite să-i pună în discuție
opera și personalitatea? Dar, în opinia mea, dis-
cuția nu-și are sensul.
Pentru tot ceea ce a făcut pentru spiritul ro-
mânesc, îi transmit cu întregul meu respect și al
generației mele frumoasa urare: Vivat, Crescat,
Floreat!
Note
1	Vide, Gheorghe Vladutescu, Deschideri către o po-
sibilă ontologie: interpretări la presocratici, București
1987.
2	Mircea Arman, Între spirit și spadă, pag. 109, Ed,
Tribuna, Cluj-Napoca, 2022 (în curs de apariție).
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
____________m
Criza con știi
grecești: sofiștii
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

4
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
filosofie
Misterul Sfintei Treimi
la Toma din Aquino (II)
■ Viorel Igna
Anca Szonyi 'I homas	Eu văd. Parafraza replicii lui Jean Gabin „Eu știu”, imprimare pe forex, 115 x 150 cm
De la jumătatea secolului al II-lea până în
a doua jumătate a secolului al IV-lea d. I.
Hr. gândirea creștină, cu toate datele ei
fundamentale a urmat două direcții caracteris-
tice, datorită interpretării Simbolului credinței:
monarhismul și subordinaționismul. Prima direc-
ție încerca să reducă Trinitatea la o rigidă unita-
te: Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt n-ar fi decât
un nume sau un mod de ființare a unei Unice
Persoane. Cea de-a doua încerca să reducă Fiul
și Spiritul/Duhul Sfânt la condiția unor simple
creaturi. Amândouă direcțiile au fost destinate fa-
limentului, deoarece niciuna nu provenea dintr-o
conștiință luminoasă și precisă cu trimitere la ma-
rea noutate conținută în datele credinței creștine.
Această conștiință nu le-a lipsit celor care, ur-
mând credința conținută în Crez, care era deja fo-
losită de credincioși, a încercat să surprindă sen-
sul, i-a păstrat valoarea și i-a dezvoltat conținutul
teologic. Monarhismul a fost acea erezie care a
afirmat unitatea lui Dumnezeu, ca unic Principiu
și care a negat divinitatea personală a lui Isus
Hristos. El a avut două direcții, prima a fost cea a
monarhismului dinamic, pe care cercetătorii mo-
derni de după Harnack au preferat s-o numească
adopționism și a doua cea a monarhismului mo-
dalist, cu ultima sa formă, modalismul sabellian.
Reprezentanții monarhismului dinamic sunt
Theodotus Tăbăcarul, Artemon și Paul din
Samosata, episcop al Antiohiei.
Reprezentanții monarhismului modalist au
fost Noetus și Prassea, apărători ai patriapasia-
nismului. Sabellius, a cărui opinie a fost elabo-
rată ulterior și a cărui teorie este cunoscută ca
sabellianism, este o poziție opusă arianismului,
care a fost apărată de Marcellus din Ancira.
Prima mișcare antitrinitară nu are preocu-
pări doctrinare, ci dorește să fie justificarea te-
oretică a unei negări practice. După Epifanius
din Salamina, Theodotus Tăbăcarul amintit mai
sus, în cadrul unei persecuții l-a renegat pe Isus
Hristos; iar celor care mai târziu i-au reproșat
acest lucru le-a răspuns: „nu l-am renegat pe
Dumnezeu, ci pe un om.”
Justificarea sa pentru o asemenea afirmație o
găsim la Hippolytus din Roma: „Isus a fost un
om născut din Fecioară conform voinței Tatălui.
El a trăit ca toți oamenii și, a devenit cel mai
credincios, iar în timpul Botezului din Iordan
l-a primit pe Isus Hristos venit din Ceruri sub
formă de Porumbel. De aceea puterile au lucrat
în el, numai după lucrarea Spiritului/Duhului,
pe care cum spunea (Theodotus) era Hristos”.
(Philosophumena1, VII, 35; cfr. X, 23).
Probabil că și în teologia lui Paul din Samosata,
Episcop al Antiohiei din 226 d. I. Hr.,scrie P. Ceslao
Pera2, au avut o anumită influență motivele extra
doctrinale, și nu în ultimă instanță cele politice,
ce erau pe placul Reginei Zenobia a Palmirei. Pe
baza unui rigid monoteism se spera să fie împăcat
Iudaismul cu Creștinismul, actualizând ceea ce fu-
sese intenția lui Celsus și dând satisfacție tendinței
monoteiste aparținând acelora care, în mediul ele-
nistic, visau la o viață spirituală mai bună.
Prețul unei conviețuiri pacifice, care era cerută
într-o anumită parte a Statului, era eliminarea noți-
unii de (Verbum), Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind
pre-existent, cu personalitatea Sa proprie în Ființa
divină, în modul în care o afirmau memorabilele
afirmații ale lui Celsus atunci când reproșau crești-
nilor imposibilitatea existenței unui Isus ca (Verb ),
Cuvânt subzistent (Origen, Contra Celsum, II, 31).
Întreaga teologie a lui Paul din Samosata pare
să fi fost dezvoltată pentru a pune bazele unui ase-
menea sincretism religios.
În interesul unei riguroase unități a lui
Dumnezeu, observă U. Koch, citat de P. Ceslao
Pera, el reține Cuvântul lui Dumnezeu drept o for-
ță impersonală a Divinității, identică înțelepciunii
lui Dumnezeu și Spiritului/Duhului Sfânt. Acest
„Cuvânt de sus” locuiește ca Principiu inspirator
în „Hristosul de jos”, adică în Hristosul istoric
născut din Fecioara Maria și din Spiritul/Duhul
Sfânt, ca într-un Templu. Amândoi sunt uniți nu
într-un mod substanțial, conform calității: între ei
nu există o unitate personală, ca și cum unul ar fi
Isus Hristos și altul ar fi Cuvântul, una înțelepciu-
nea și altul Isus Hristos, însă numai ca o operație
logică, cum este conjuncția ce funcționează pentru
a putea înțelege și a participa la sfințenie.
Salvatorul, scrie P. Ceslao Pera, este în mod
esențial om și „ne-locuirea” Cuvântului, a Logos-
ului în El este diferită de cea a Profeților, după
grad și nu după mod; prin urmare „El este Cel mai
bun sub toate aspectele” și ca Fiu al omului a pri-
mit de la Dumnezeu puterea de a judeca și dem-
nitate dumnezeiască, în așa fel că-L putem numi
Dumnezeu. În acest sens, Harnack și cu el unii
teologi moderni, au dat numele de Adopționism
acestui curent trinitar.
Aspectul antitrinitar al acestei cristologii rezul-
ta în mod evident atunci când s-a analizat că pen-
tru Paul din Samosata nu era vorba de o „ne-lo-
cuire” în Isus - omul a Cuvântului subzistent, așa
cum s-a putut observa în doctrina nestoriană.
Pentru el, ca și pentru Harnack, cine s-a unit cu
Isus este însăși Dumnezeu sau mai degrabă este
Isus, care l-a cunoscut cel mai bine pe Tatăl, mai
bine decât oricine altcineva, a participat la înțelep-
ciunea dumnezeiască și Cuvântul este „consubsta-
țial” cu Tatăl. Paul din Samosata a fost condamnat
de Conciliul din Antiohia în 268 d. I. Hr. Părinții
Bisericii, atunci, i-au reproșat până și noțiunea de
„consubstanțial”, de care Paul s-a folosit pentru a
nega distincția personală a Cuvântului cu Tatăl
(Epiphanius, Haeres., 65, 1; 73, 12); nu pentru a
afirma, așa cum au făcut mai târziu Părinții parti-
cipanți la Conciliul din Niceea, identitatea naturii
Fiului cu Tatăl. Prin aceasta teologia lui Paul din
Samosata, după afirmațiile lui Epiphanius, a repe-
tat în cadrul monarhismului dinamic, eroarea lui
Noetus și a lui Sabellius (Haeres., 65, 1)
Această prezentare a doctrinelor antitrinitare
făcută de P. Bernard Lonergan3 continuă cu cea a
monarhismului modalist, care a încercat să apere
prin unitatea lui Dumnezeu divinitatea persona-
lă a lui Isus Hristos. Dar nu o concepe ca fiind
distinctă, ci ca fiind identică cu aceea a Tatălui.
De acea Hippolytus din Roma a semnalat izvorul
gândirii teologice a lui Noetus din filosofia lui
Heraclit pentru care Dumnezeu era considerat ca
fiind „Logos-ul”, ca „Rațiunea” ce dă sens lumii și
Cuvântul „care unește opușii”.
Hippolytus (Philosoph., IX, 7-10) insistă poa-
te prea mult, comentează P. Ceslao Pera asupra
legăturii dintre teologia lui Noetus și filosofia lui
Heraclit. Dar ceea ce spune el despre teologul din
Smirna reflectă o anumită asemănare cu doctrina
teologică a filosofului din Efes.
„Unu este Tatăl și Dumnezeul Universului: el
care a făcut totul, atunci când dorește este ascuns
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
5
o
existenților, atunci când dorește se face simțit.
Atunci când nu vrea să fie văzut, este invizibil.
Vizibil, atunci când dorește; negenerat atunci
când nu este generat; generat, atunci când este ge-
nerat de o Fecioară; impasibil și nemuritor, atunci
când nu suferă și nu moare.”(Philosoph., X, 27).
Astfel după toate cele petrecute de-a lungul
timpului Tatăl se numește și Fiu, fără nicio dis-
tincție între Persoane: „eu onorez un singur Fiu,
pe unul singur îl cunosc și nu pe alții în afara lui,
care s-a născut, a suferit și a murit” (Epiphanius,
Haeres., 57, 1)
Preoții care l-au admonestat și criticat pen-
tru eroarea sa, îi opun precisa regulă a credinței,
care afirmă existența unui singur Dumnezeu
și-L recunoaște pe Isus Hristos, unicul Fiu al lui
Dumnezeu, Cel care a pătimit, a murit și a învi-
at, s-a înălțat la Ceruri, șade de-a dreapta Tatălui
și se va întoarce la sfârșitul vremurilor pentru a-i
judeca pe vii și pe morți (cfr. Haeres). Din Asia
doctrina lui Noetus a fost divulgată la Roma prin
contribuția lui Prassea, în timpul Papei Eleuterius
(176-190). Tertullian atunci când a scris Adversus
Praxeam după 213 s-a separat de secta psihicilor
cum erau numiți atunci catolicii pentru a intra în
spiritualitatea carismatică a montanismului. Din
toată această operă iese în evidență o anumită
animozitate, care merge mai departe de stilul aprig
și de multe ori intolerant al lui Tertullian. Prassea
fiind purtătorul ideilor lui Noetus, a îndrăznit să-i
conteste pe unii din cei care au împărtășit ideile
lui Tertullian: Montanus, Prisca, Maximilian. De
aici răspunsul său destul de ofensiv: „La Roma
el, Prassea a combinat câteva lucruri diavolești: a
îndepărtat erezia; a pus pe fugă Paraclitul și l-a
Anca Szonyi Thomas	Anatomii, laviu pe hârtie, 37 x 31 cm
crucificat și pe Tatăl”.(I ). Însă trebuie să i se re-
cunoască lui Tertullian meritul de a fi afirmat cu
fermitate „unitatea care din Sine face să izvorască
trinitatea”.(III), prin faptul că în primul caz scoate
în evidență sensul și valoarea termenului de per-
soană în Dumnezeu.(VI-VII).
Această primă fază a monarhismului modalist
este cunoscută cu numele de Patripasianism, de-
oarece cel care a pătimit ar fi Tatăl (Padre) împru-
nă/și cu Isus în opera de răscumpărare a lumii.4
Trecerea de la Patripasianism la adevăratul
modalism se pare că se datorează lui Sabellius, un
cetățean african din Libia care s-a stabilit la Roma
și care a devenit moderatorul sectei. Sabellius a
murit prin 260 d. I. Hr., dar gândirea sa, dezvol-
tată în cadrul sabellianismului, a renăscut după
aceea în secolul al IV-lea, ca poziție antitetică la
erezia ariană.
Fidel motto-ului discipolilor lui Noetus
și Prassea: „monarchia tenemus” (Tertullian,
Adversus Praxeam, III) afirmă existența unei ri-
guroase unități în Dumnezeu; prin urmare expli-
că Sfânta Treime a persoanelor care se manifestă
în cadrul mântuirii nu ca un reflex al unei trinități
imanente, ci ca o modificare exterioară a identi-
tății însăși a realității dumnezeiești. Astfel, istoria
revelației nu se desfășoară reflectând imaginea
vieții lui Dumnezeu, ci prin intermediul unei
succesiuni a modalităților care personifică tripla
acțiune a divinității. Iată principiile sectei după
Epiphanius, prezentate de P. Ceslao Pera: „Același
este Tatăl, același Fiul, același Spiritul/Duhul
Sfânt, astfel încât într-o unică ipostază sunt trei
denumiri, care reflectă energia succesivă a uneia
și aceleași realități”5.
Sfânta Treime n-ar fi, deci, un triplu aspect, o
triplă manifestare a Monadei, a unității absolute.
Aceasta s-ar fi manifestată înaintea Creației, deci
în opera de Salvare și de Sfințenie. Tatăl n-ar fi
decât Dumnezeul creator și legislator al Vechiului
Testament; Fiul n-ar fi decât același Dumnezeu
care la Rusalii i-a făcut pe toți egali și i-a sfințit pe
toți oamenii, fără nicio distincție. După Sabellius
unitatea lui Dumnezeu presupune o trinitate de
manifestări exterioare.
S. Epiphanius a prezentat întrebarea sabellia-
nă pe care credincioșii i-o puneau cu trimitere la
unele afirmații sabelliane: Ce putem spune des-
pre acestea ? Răspunsul său în locul lui Sabellius
era acesta: „noi nu introducem un politeism, ci
predicăm un unic Principiu și predicând unicul
Principiu nu greșim, noi credem în Sfânta Treime:
«Unitate în Trinitate și Trinitate în Unitate»”6.
Erezia care ne-a procupat încă de la începutul
acestor studii privind Sfera inteligibilă în tradiția
neoplatonciană și creștinism a fost arianismul,
care în acest context este o antiteză a sabellianis-
mului; eforturile Spiritului/Duhului pentru inter-
pretarea marelui mister creștin au umplut între-
gul secol al IV-lea d. I. Hr.
Arie, cetățean african din Libia, (256-336),
a dat propriul său nume acestei erezii, dar, dacă
considerăm conținutul doctrinei, este mai corect
să vorbim de subordinaționism. Astfel avem un
dublu avantaj prin punerea în evidență a poziți-
ei ipostazelor, a persoanelor Fiului, a Spiritului/
Duhului și a Dumnezeului suprem, a Tatălui și
să subliniem imediat că aceste divine ipostaze nu
sunt numai în Dumnezeu.
Efortul continuu al gândirii teologice creștine,
prin lupta contra monarhismului a afirmat trep-
tat divinitatea personală și distinctă a Cuvântului
întruchipat. Acum, sub presiunea dialecticii ari-
ene, își va concentra toate energiile sale, pentru
a justifica afirmația că ipostaza princeps este în
Dumnezeu-Tatăl.
Arie, de fapt, este adevăratul autor al subordi-
naționismului și înaintea sa nu se poate vorbi de o
asemenea poziție dogmatică, chiar dacă anumite
expresii le găsim la Iustin martirul, la Atenagora,
la Teofil din Antiohia, Tertullian, Clemente
Alexandrinul și Origen,
Erezia ariană a apărut la Alexandria, dar
curând s-a extins și asupra părții orientale a
Imperiului, dând naștere unei controverse care a
durat mai bine de cincizeci de ani; după aceea s-a
răspândit printre popoarele din afara Imperiului,
de aici a fost dusă în partea occidentală de către
cuceritorii barbari, goții și longobarzii. În prima
perioadă au fost trei faze principale. Prima în tim-
pul Împăratului Constantin I (mort în 337), când
apărătorii Conciliului din Niceea au fost mutați
din sediile lor episcopale din cauza acuzațiilor
făcute împotriva lor de către arieni. A doua fază
s-a petrecut în timpul Împăratului Flavius Iulius
Constantinus II, (mort în 361), atunci când s-au
ținut un mare număr de mici Concilii și s-au în-
mulțit simbolurile credinței. Cea de-a treia fază
a fost aceea în care credința niceană a început să
fie urmată, și în scurt timp a fost primită de toți7.
În cadrul arianismului s-au manifestat diferite
poziții dogmatice. Arie însuși și-a învățat disci-
polii că Fiul este o creatură. Pentru discipolii lui
Eusebiu din Cesareea, nu era vorba de a urma
doctrina lui Arie, cât de a lua o poziție împotriva
Conciliului din Niceea, mai ales că în redactarea
doctrinei Conciliului au folosit un limbaj nea-
daptat Scripturii și deoarece au dorit să conside-
re opinia lui Marcellus, Episcopul de Ancira, ca
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
o autentică interpretare a a formulei niceene, fie
deoarece s-au mulțumit cu venerabila ambiguita-
te a doctrinei lui Origen, adică că Fiul este foarte
asemănător Tatălui, neexistând nicio diferență.
După ei a venit ceea ce putem numi a doua ge-
nerație de arieni: Aetius și Eunomius, cunoscuți
ca anomei, care cu o rigoare aproape filosofică au
încercat să demonstreze că Fiul este o creatură.
Omeusianii, cu (conceptul de „consubstanțial”),
spuneau că Fiul este cu adevărat Fiu și este ase-
mănător Tatălui în substanța sa (ousia) și sub ori-
ce alt aspect; omeii, care au dorit să se afirme că
Fiul este imaginea lui Dumnezeu, cum este scris
în Scripturi, și că deci termenii ousia, homoousion
și homoiousion ar trebui interziși.
Arie, preot din Alexandria, a fost conducăto-
rul școlii exegetice din Alexandria și discipol al
lui Lucian. În anul 318, când a atacat în public
învățătura lui Alexandru, episcop al Alexandriei,
a fost excomunicat de Sinodul din Alexandria8.
Dar, întrucât n-a încetat să-și răspândească doc-
trina, câștigând favoarea altor episcopi, a fost din
nou condamnat de Sinodul din Antiohia, în 325,
și apoi în Conciliul din Niceea, care s-a ținut în
același an. A murit în 336.
De la el au rămas puține scrieri: (1) o Epistolă
către Eusebiu, episcop de Nicomedia, scrisă prin
318; (2) o profesiune de credință în forma unei
Scrisori trimise lui Alexandru, episcopul de
Alexandria, prin 320; (3) o profesiune de credin-
ță prezentată Împăratului Constantin la sfârși-
tul anului 327; (4) puține fragmente din tratatul
Thalia9 (5) alte scrieri descoperite recent.
Prezentăm aici un fragment din epistola trimi-
să lui Alexandru:
„Noi afirmăm că Fiul a fost creat prin voința
lui Dumnezeu înaintea vremurilor și înaintea tu-
turor secolelor; că a primit viața, existența de la
Tatăl, astfel că Tatăl creându-L, i-a conferit Gloria
sa. Dar noi spunem că Tatăl, atunci când i-a dat
în ereditate Totul, s-a lipsit de ceea ce poseda în
sine însuși fără a fi fost generat, întrucât era iz-
vorul tuturor lucrurilor. Iată de ce sunt trei sub-
stanțe (hypostaseis)...Dar, Dumnezeu întrucât
este unitate (monas) și principiu al tuturor lucru-
rilor, exista înainte de toate lucrurile; prin urmare
exista încă înaintea Fiului, așa cum am învățat din
Predica ta din Biserică. Întrucât Fiul a primit de
la Dumnezeu Ființa, gloria, viața și toate lucru-
rile i-au fost date, în acest sens Dumnezeu este
Principiul său.”10
De aici, ne spune B. Lonergan, că Arie și
discipolii săi doreau să ducă la împlinire Noul
Testament și simbolul apostolic, astfel că, elimi-
nând orice metaforă și orice antropomorfism,
numai Tatăl este negenerat, fără principiu, etern,
în timp ce Fiul, având un principiu, nu este nici
negenerat, nici etern, ci a fost creat din nimic,
prin voința Tatălui, ca o creatură supremă. Chiar
dacă în acest text nu este folosită expresia din ni-
mic, (ex nihilo), înainte Arie însuși, scriindu-i lui
Eusebiu, episcopul de Nicomedia, care a fost dis-
cipolul lui Lucian, a spus:
„Ce afirmăm, la ce ne gândim, ce am predat
și ce vom mai preda? Că Fiul nu este negenerat,
nici într-un fel este parte din negenerat și nici
nu derivă dintr-o materie preexistentă; ci că prin
dorința și decizia Tatălui a venit la viață înain-
tea tuturor secolelor, ca un Dumnezeu perfect,
unicul Fiu, neschimbător... Ne persecută, deoa-
rece am spus: „Fiul are un principiu, în timp ce
Dumnezeu este fără principiu”. Ne atacă deoa-
rece am spus: „Derivă din nimic (ex non extan-
tibus). Așa am spus, deoarece Fiul nu este nici
Anca Szonyi 'I homas
Frica, imprimare pe forex, 40 x 60 cm
parte din Dumnezeu și nici nu provine dintr-o
materie preexistentă”11. Aici Arie afirmă că Fiul
este neschimbător; iar Alexandru, episcopul de
Alexandria scria prin 319 tuturor episcopilor
Bisericii catolice mărturisind că Arie uneori a
spus că Fiul la rândul său poate fi schimbător.
Iată afirmațiile: „Nu totdeauna Dumnezeu a
fost Tată, ci era o vreme când Dumnezeu nu era
Tată. N-a existat dintotdeauna Verbul (Cuvântul)
lui Dumnezeu, deoarece el a fost creat din lucruri
neexistente (ex non extantibus)” De fapt cel care
era Dumnezeu a creat din nimic ceea ce înainte
nu exista. De aceea a fost o vreme când Acela nu
exista.12
Doctorul Angelic amintește afirmația lui S.
Hieronymus despre Arie: „el în Alexandria a fost
o scânteie și cum n-a fost imediat stinsă, flacăra
sa a devastat lumea întreagă”. (II-II q. 11, a. 3). S.
Hieronymus a exagerat într-o anumită măsură
pentru responsabilitatea lui Arie, care dacă a pus
focul în marile centre ale civilizației mediterane-
ene, nu trebuie să-i atribuim toată vina lui, ci mai
ales condițiilor socio-istorice ale vremii, fiind îm-
brățișată mai ales de cuceritorii goți și longobarzi,
pentru a se opune mai târziu bizantinilor.
Acesta s-ar fi putut adapta ușor unui mediu
religios monoteist, scrie P. Ceslao Pera, cu două
ipostaze divine subordonate Primului Principiu;
în timp ce trebuia să-și schimbe în mod radical
concepția sub forța doctrinei creștine, care era de
multe ori diferită și deloc în măsură să facă com-
promisuri cu ideologiile mistice ale filosofilor
contemporani, el a profitat de situație încercând
să schimbe în totalitate fundamentele credinței.
Din teologia asiro-babiloniană și egipteană a
pătruns în gnosticism noțiunea unui Dumnezeu
auto-generat. Filosofii moderni ar fi spus autocti-
si. Arie s-a opus acestei noțiuni a unui Dumnezeu
care se auto-construiește și se auto-constituie; și
de aceea în profesiunea sa de credință el a declarat
în mod explicit: „cunoaștem un Dumnezeu, nu-
mai (ingenito) născut, singur, etern” fixat în aceas-
tă noțiune de Dumnezeu, el nu se putea mișca
fără a produce un anumit dezechilibru în lucru-
rile deja constituite. N-a negat și nici n-a dorit să
nege divinitatea personală și distinctă a Vebului
(Cuvântului), în sensul că afirmația sa despre
unitatea lui Dumnezeu nu este cea a monarhismu-
lui, dar n-a reușit s-o interpreteze ca aparținând
vieții lui Dumnezeu în propria persoană. El n-a
putut înțelege că Fiul generat ar fi Dumnezeu din
Dumnezeu, consubstanțial Tatălui. Declarațiilor
lui Alexandru din Alexandria el i-a opus un refuz
net, începând astfel confruntarea.
Dacă ar fi reflectat un moment, ar fi înțeles că
dacă trebuie exclusă în Dumnezeu orice devenire,
afirmația despre Dumnezeu ca Tată duce la ad-
miterea unei fecundități „demne de Dumnezeu”.
Dar distincția dintre noțiunea de Dumnezeu ca
indivenuto este aceea a Tatălui ca ingenito care va
fi dezvoltarea ideatică majoră la Atanasius și la
Grigore de Nazianz. Arie a închis în mod violent
unica poartă care-l putea duce la o interpretare
justă a adevărului creștin. El a negat în mod ex-
plicit că Fiul ar avea ființă împreună cu Tatăl, așa
cum unii vorbesc despre relativi.13
Note
1	Refuzul tuturor ereziilor, unde a catalogat credin-
țele păgâne și 33 sisteme gnostice creștine considerate
eretice, un izvor important pentru opozitorii contem-
porani ai ortodoxiei catolice, cei mai fideli credincioși
catolici.
2	P. Ceslao Pera, Introduzione, La Somma Teologica,
III, La SS.Trinita, Ed. Adriano Sansani, Firenze 1949, p.
17
3	Bernard J.F. Lonergan, La Trinita/1, Parte dog-
matica: Lo sviluppo dottrinale, II Parte sistematica:
l’intelligenza della fede, Ediții îngrijite de Domenico
Ronchitelli S.I., Citta Nuova, Roma, 2014 și 2016.
4	Cfr. P. Ceslao Pera, op. cit., pp. 18-19.
5	Ibid., p. 19
6	Ibid. 3.
7	Cfr. Bernard J. F. Lonergan, Ariani și Semi-ariani ,
în la Trinita/1, Citta Nuova , Roma 2014, pp. 89-106.
8	Teodoreto, Historia Ecclesiastica, I, 1; PG 82, 885 A.
9	Atanasius, De synodi,15.
10	În Atanasius, De synodis , 16; PG 26, 707, 710, 711.
11	In Teodoreto, Historia Ecclesiastica, I, 4; PG 82, 911
BC.
12	Alessandro di Alessandria, Epistulae de ariana hae-
resi deque Arii depositione, III, ; PG 18, 574 AB.
13	P. Ceslao Pera, op. cit. p. 23.
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
7
Orient și Occident - 1943
■ Vasile Zecheru
Occidentul a descoperit umanitatea,
Orientul omul. Dacă reduc problema la
individ, egoismul meu a eliminat [...]
omenirea, dacă reduc problema exclusiv la
colectivitatea umană, am înecat în oceanul
biologic [...] individul.
*
Trebuie dar ca știința (occidentală, n.n.) să
pună în centrul preocupărilor ei pe însuși
creatorul ei. Și aceasta va fi marea restau-
rație a omului, Instauratio Magna.
*
Și astfel, ne dăm seama, că a sonda abisul
existenței noastre și a avea viziunea mari-
lor înălțimi este unul și același lucru.
Anton Dumitriu
Cele două cărți omonime, intitulate Orient
și Occident, cea din anul 1924 semnată de
Rene Guenon și cea din 1943 a lui Anton
Dumitriu, au ca laitmotiv criza lumii moderne;
lucrările menționate vin, însă, cu structuri, con-
ținuturi și argumentații diferite și, ca atare, ajung
inevitabil la alte concluzii care, pe alocuri, sunt
contradictorii în varii privințe. Mai mult decât
atât, Anton Dumitriu adoptă un ton polemic,
chiar, și produce mai multe critici vehemente la
adresa lui Rene Guenon pe care-l vede ca fiind
... unul dintre cei mai aprigi luptători în favoarea
Orientului (întrucât, n.n.) duce o campanie siste-
matică, de multă vreme, pentru a arăta deformă-
rile mentalității europene, viciile ei, imposibilitatea
(Occidentului, n.n.) de a se apropia de Adevăr...
(p. 37)
Pentru a centra, cumva, demersul nostru pe
diferențele dintre cele două abordări și pentru
a ilustra totul cu o mai mare pregnanță, am evi-
dențiat, în cele ce urmează, sub forma unor citate
și comentarii, atitudinea autorului român în ra-
port cu verdictul categoric și fără echivoc pro-
nunțat de către Rene Guenon cu privire la criza
Occidentului. Totodată, am insistat pe sublinie-
rea particularităților pe care le relevă lucrarea lui
Anton Dumitriu despre care autorul însuși con-
semna, la un interval de peste patru decenii de la
momentul publicării, că aceasta a fost tributară
timpului său dat fiind că s-a născut într-o peri-
oadă ...mult prea încordată, aceea a războiului...
Și apoi, susține în completare Anton Dumitriu,
ca o reacție firească la avalanșa lucrărilor de ori-
entalistică apărute în perioada interbelică, multe
dintre acestea fiind producțiuni minore și nesem-
nificative ale unui imaginar afectat de fantasme și
confuzii ...unii oameni de știință opuneau acestor
curente metodele științifice, negând (în mod exce-
siv, n.n.) orice valoare gândirii orientale...1
În această linie critică privind cosmologia ori-
entală și producând, ca atare, o apreciere generală
asupra volumelor guenoniene, pe care, de altfel, le
și enumeră,2 Anton Dumitriu va preciza explicit
că, în optica sa, toate acele lucrări menționate nu
sunt decât ...o mărturie vie a ceea ce înseamnă pa-
siunea și excesul puse în slujba unei cauze juste pe
care (astfel, n.n.) o falsifică... (pp. 37-38) Mai apoi,
cu referire strictă la caracterul tradiționalist al
Orientului, despre care Guenon dezvoltă o teorie
elaborată și bine argumentată3, Anton Dumitriu
susține că acest primat ar fi ...fost pus în eviden-
ță, cu exagerării; în motivarea afirmației sale el
argumentează că ...piramida socială indiană, con-
form textelor, ar trebui să fie o teocrație având la
conducere brahmanii [i]. Cu toate aceste, se gă-
sesc în istoria Indiei foarte multe cazuri când sta-
tele sunt guvernate de casta militară și nu de cea a
preoților. (pp. 47-48)
Pentru o minimă clarificare în ceea ce privește
Tradiția pe care Guenon o slujește cu ardoare, ar
fi de menționat aici că întreaga sa literatură este
străbătură de acest fir călăuzitor față de care el se
arată deosebit de consecvent. Adesea, metafizici-
anul din Blois reamintește că Tradiția este de na-
tură supraumană și are ca miez ideatic metafizica
originară centrată în jurul Principiului4 care, în-
totdeauna, se dovedește a fi superior opiniilor in-
dividuale. Tradiția înseamnă transmisie regulară,
o predanie ce presupune, pe cale de consecință, o
inițiere, un act prin care i se conferă aspirantului
o cunoaștere diferită de cea obișnuită, comună.5
Marii înțelepți din Orient se rezumă în a comenta
vechile scripturi fără a le contesta, diminua sau
răstălmăci, în timp ce savanții occidentali, mereu
în luptă cu adevărurile relative, vor fi dominați de
morbul originalității cu orice preț și astfel întrea-
ga lor activitate intelectuală ne apare ca perisabilă
în raport cu proba timpului iar concluziile acesto-
ra ca fiind purtătoare de eroare.
De aceea, un efort întru cunoașterea realității
precum cel occidental se va consuma itot așa
cum un stupefiant stimulează un organism bol-
nav., el generând doar .o reacțiune efemeră,
care nu provoacă nici o ameliorare, ci dimpotrivă.
Anton Dumitriu preia in corpore, critica guenoni-
ană privind caracterul haotic al schimbărilor și al
crizelor ce se succed în Occident dar, în mod para-
doxal, el contestă vehement spiritul tradiționalist
spunând că acesta este acceptabil și just inumai
în partei Iată cum își motivează el atitudinea:
ia spune că singura soluție de a echilibra gândirea
(occidentală, n.n.) este aceea de a o supune câtorva
principii superioare, tradiționale, care nu-i apar-
țin, care nu sunt create de ea, este o aberație tot
atât de mare ca și aceea de a admite totul ca valabil
sau de a nega orice. (p. 96) Cu alte cuvinte, fer-
voarea originalității sau ceea a tradiționalismului:
Dorin Crețu	Floare I
rășină acryl și pigment pe pânză, 80 x 80 cm
...nu constă atât în negarea altor doctrine, cât (mai
ales, n.n.) în credința dogmatică în adevărul unei
doctrine anumite. Fiecare individ își închipuie că
totul, până la el, a fost fals, și că el singur a reușit
să descopere sau să redescopere, când e vorba de
doctrine ale trecutului, adevărata doctrină. (p. 97)
Într-un alt registru, respectiv cel al regimului
castelor, așa cum este acesta relevat în vechile scri-
eri indiene, reprezentarea lui Anton Dumitriu,
în contrast cu cea guenoniană, pare a fi vag re-
ducționistă și chiar neconformă cu realitatea din
moment induce confuzia categorială între caste
și clasele sociale. În cartea sa, Anton Dumitriu
acreditează afirmația lui Paul Masson-Oursel care
vedea totul, în această materie subtilă, ca fiind o
banală diferențiere socială menită ...a salvgarda
integritatea elementului de limbă indo-europea-
nă... (pp. 47-48). În fapt, vechea împărțire pe
caste, specifică societăților tradiționale din anti-
chitate, era o rânduială ierarhică bazată pe ten-
dințele naturale și pe calitățile intelectuale con-
stitutive ale ființei umane. Sistemul social descris
în Upanishade este stratificat pe patru niveluri
distincte,6 în timp ce sintagma clase sociale, uti-
lizată în Occident, nu are, defel, un corespondent
în doctrina tradițională pentru simplul motiv că
înțelesurile originare au cunoscut o deteriorare
constantă ca înțeles și interpretare. Vom sesiza,
de asemenea, și la Platon7 ca și în Upanishade, o
sugestie neliniștitoare cu iz de premoniție, po-
trivit căreia amestecul castelor, la finalul ciclului
temporal, precum și tendința tot mai accentuată
de răsturnare a ierarhiei naturale (ascensiunea
prostocrației cum a fost denumit recent acest fe-
nomen) indică începutul epocii întunecate a de-
cadenței și anomiei în plan socio-uman8.
Având în vedere .acuzația cea mai gravă care
s-a adus culturii europene actuale., anume că
aceasta ar fi profund ateist-materialistă și că, pe
fond, în Occident nu se recunoaște primatul spiri-
tului, Anton Dumitriu critică rechizitoriul gueno-
nian identificat de el printr-un pasaj edificator pe
care-l redăm după cum urmează: Absența com-
pletă a cunoașterii metafizice, negația oricărei cu-
noștințe, alta decât științifică, limitarea arbitrară a
cunoașterii științifice la unele domenii particulare
cu excluziunea altora, sunt caracterele generale ale
gândirii moderne propriu zise; iată la ce grad de
scoborâre intelectuală a ajuns Occidentul, de când
a ieșit din căile care sunt normale restului umani-
tății. Așadar, Anton Dumitriu se poziționează an-
titetic în raport cu enunțul guenonian menționat
mai sus și subliniază cu toată tăria confuzia celor
ce se raliază acestuia subliniind, în consecință,
că știința actuală are ca substrat o gândire logi-
co-matematică9 și că, pe fond, dezbaterea ar tre-
bui să se poarte în arealul cunoașterii și nu în cel
al metodologiei experimentale proprie științelor,
căci .nu în fapte (experiențe, observații, n.n.) stă
cunoașterea științifică, ci în teoria matematică re-
spectivă (pp. 101-102).
Desigur, lucrarea Orient și Occident din anul
1943 nu se rezumă la a fi o simplă colecție de
critici la adresa volumului omonim; deopotrivă,
abordările originale și toate celelalte consideren-
tele pe care Anton Dumitriu le va fi dezvoltat în
cartea sa sunt interesante, demne de luat în consi-
derație și pline de conținut. Pentru ilustrare vom
prezenta succint, în cele ce urmează, doar trei ast-
fel de problematici și anume: Omul ca măsură a
tuturor lucrurilor (cap. VI), Eroarea lui Descartes
(cap. VII), precum și Sensul problemelor (cap. X).
În primul dintre capitolele selectate, Anton
Dumitriu surprinde iarăși miraculoasa capacitate
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
a gândirii umană de a scruta (previziona) și de
a reflecta realitatea. Libertatea gândirii este dată
de ...forța ei de a analiza și de a garanta absolut
orice... sau, altfel spus, de capabilitatea sa ineren-
tă ...de a determina singură ceea ce e adevărat sau
fals... Omul occidental are rațiunea sa proprie de
a fi și aceasta îi este conferită îndeosebi de moto-
rul său cognitiv; un asemenea om devine rezultat
al gândirii sale, spre deosebire de homo orienta-
lis care pornește în edificarea sa de la un Adevăr
dat, revelat, ce nu-i este propriu și care, în cele din
urmă, îl transformă aidoma Lui. Așa se face că
Occidentul va produce o cultură de tip heracleitic
(mereu în mișcare) în contrast cu Orientul care va
nutri o cultură eleată, esențialmente statică, auto-
suficientă, încremenită într-un șablon existențial
primit ab initio o dată pentru totdeauna.
În plan ideatic, dacă Adevărul este unic și abso-
lut, așa cum stau lucrurile în reprezentarea orien-
tală, atunci existența însăși este imuabilă și astfel,
singura superioritate a unei spiritualități tradi-
ționale în raport cu cea modernă rezidă în coe-
rența și stabilitatea sa; această caracteristică, însă,
nu poate da cadrului societal edificat în temeiul
acestei reprezentări un caracter de imuabilitate.
Când adevărul este eminamente relativ, așa cum
presupune reprezentarea realității în varianta sa
occidentală, heracleitică, iar absența Principiului
ordonator este evidentă, atunci dimpotrivă, toa-
te curg haotic și sunt într-o veșnică schimbare,
transformare, nimic nu este definitiv și totul va
deveni altceva ca urmare a acțiunii contrariilor.
În capitolul intitulat Eroarea lui Descartes,
Anton Dumitriu identifică un viciu originar care,
în timp, a fragmentat în mod constant unitatea
Occidentului introducând nesiguranță și incon-
secvență haotică. Astfel, consideră el, autonomia
/ libertatea gândirii va genera o sistemică îndoială
care, până la un punct, poate fi un factor benefic,
creator; în situația că este folosit cu imprudență
și fără minime măsuri asiguratorii, acest avantaj
competitiv poate genera, dimpotrivă, efecte noci-
ve și consecințe dintre cele mai distructive. Mai
mult decât atât, prin negarea sistematică a orică-
rui adevăr se va ajunge, cu siguranță, la o îndoială
absolută care va eroda necontenit cunoașterea și
aplicarea acesteia până cote alarmante. În aceas-
tă situație, precum sofistul din antichitatea elenă,
omul occidental va fi constrâns să conchidă că nu
există un sistem absolut de adevăruri și, astfel, de
la această concluzie până la o deplină anarhie nu
mai poate fi decât un singur pas.
Descartes propune îndoiala metodică, un
scepticism generalizat care, în fapt, induce o con-
tinuă nemulțumire în raport cu nivelul curent al
cunoașterii, un soi de erezie mereu angajată în
a contesta metodic adevărul și în a formula noi
perspective privind înlocuirea acestuia cu un alt
enunț considerat a fi mai adecvat în raport cu re-
alitatea. Scepticismul lui Descartes se împotriveș-
te dogmatismului religios dar lansează, în același
timp, un spirit nou, al nevalabilității oricărei teo-
rii și, astfel, deschidea o paranteză pentru origina-
litatea cu orice preț, hrănită, de cele mai multe ori,
de un orgoliu luciferic și de un spirit contestatar
evident. În esență, eroarea lui Descartes vine din
credo-ul acestuia potrivit căruia ... totul până la
el a fost fals și că e posibil de găsit un sistem ma-
tematic de idei care să fie definitiv adevărat. [.]
Descartes, acel prinț al gândirii, [.] nu avea de
unde să știe că nu este posibil să construim ma-
tematic un sistem absolut de propoziții. și, mai
mult decât atât .că distincțiunea și claritatea ide-
ilor nu e un caracter al adevărului (p. 93).
Cel de-al treilea capitol, intitulat Sensul proble-
melor, prin care intenționăm să ilustrăm contribu-
țiile originale prin care Anton Dumitriu participă
la clarificarea celor două tipuri de reprezentare a
realității, aduce, ca element de noutate însuși mo-
dul în care se poziționează marele nostru logici-
an vizavi de cele două tipuri de cunoaștere10 pe
care le propovăduiește Guenon întemeindu-se pe
preceptele Tradiției. Aici, autorul nostru pledează
partizan, ca un veritabil om de știință occidental
diferențiindu-se, prin aceasta, de un trăitor al stă-
rilor de conștiință superioară creditat cu acea ca-
pacitate neobișnuită de a accesa adevărul revelat.
Paradoxal totuși, Anton Dumitriu care nu împli-
nise la momentul publicării cărții sale vârsta de
patruzeci de ani, amintește cu profund respect de
acel Everest al cunoașterii când toate enigmele se
topesc de la sine și întunericul se dizolvă într-un
neant de lumină.
În esență, aceasta este marea și insurmontabila
diferență dintre gândirea orientală și cea occiden-
tală; ea constă în faptul că un sistem matematic
- culmea cunoașterii în Occident - nu poate, prin
natura sa inerentă, să exprime realitatea în inte-
gralitatea sa căci axiomele pe care el se întemeiază
nu fac decât să delimiteze o structură în cadrul
realității; în același timp, înțeleptul oriental tin-
de cu asiduitate întru realizarea spirituală depli-
nă și aceasta, în forma sa cea mai elevată, ar fi
conștiința unitivă marcând coincidența absolută
Atman-Brahman; în acest pisc sublim, Adevărul
este identic egal cu Dumnezeu.
În stil occidental, Anton Dumitriu spune des-
pre cunoaștere că aceasta ...nu există înaintea
procesului de limitare...; în contrast cu aceasta,
metafizica orientală propovăduiește exact invers
atunci când îndemnă la o depășire a oricăror gra-
nițe, la o extindere maximă a capacităților indivi-
duale până când Spiritul uman devine totuna cu
cel universal. Astfel poate fi înțeleasă formularea
metafizică despre Sinele care se autocontemplă sau
despre Gândirea ce se gândește pe Sine, cum spu-
nea Aristotel.
Nu trebuia să ne surprindă judecățile prefi-
gurate de Anton Dumitriu în dezacord cu cele
pronunțate de Rene Guenon chiar dacă este evi-
dent că autorul român a aderat, în mare parte, la
enunțurile acestuia privind criza occidentului.
Problematici precum, erudiție, civilizație, știință,
progres etc. sunt analizate metodic de către Anton
Dumitriu însă, accentele pe care el le introduce în
textul său converg în a contura o concluzie potri-
vit căreia, cultura de tip științific ar fi superioară
în raport cu cea a Orientului tradițional. Ca ur-
mare a faptului că lumea modernă s-a dezvoltat
în sens exclusiv material, Guenon vorbește des-
pre falimentul civilizației occidentale și etiche-
tează această stare ca fiind o adevărată anomalie
a istoriei. (p. 29) Uluitoare însă este pretenția de
a face din această civilizație anormală arhetipul
oricărei civilizații..., mai spune el. (p. 32) Anton
Dumitriu, însă, tinde să confere o anumită pre-
valență binefacerilor civilizației și să ignore faptul
că, în Occident, preocuparea pentru progresul
moral și cel intelectual sunt, îndeobște, neglijate
în mod sistematic (pp. 38-39)
În prefața cărții sale, Anton Dumitriu spune
despre Occident, că este o .lume bizară, unde
inteligența, într-un elan prea mare, s-a întors di-
structiv, împotriva ei însăși, s-a înfrânt singură.
(p. 5); cu toate acestea, prin concluziile și susți-
nerile formulate, el se distanțează de verdictul
guenonian și, în ultimă instanță, produce un unic
remediu pe care-l denumește Instauratio Magna
Dorin Crețu	Floare II
rășină acryl și pigment pe pânză, 80 x 80 cm
-	proclamarea omului ca fiind principalul obiect
al cunoașterii. În acest sens, țelul .culturii euro-
pene, prima și marea ei sarcină (constă în, n.n.)
schimbarea punctului de vedere, aducerea în cen-
trul tuturor preocupărilor a omului întreg, așeza-
rea lui dincolo și mai presus de toate iluziile cu care
se luptă într-o întreprindere fără sens și fără scop
(p. 189).
Bibliografie
Dumitriu, Anton - Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-
Napoca, 2014;
-	Orient și Occident, Ed. Societatea de cultură națio-
nal-liberală, 1943;
-	Culturi eleate și culturi heracleitice, Ed. Cartea româ-
nească, 1987;
Guenon, Rene - Orient și Occident, (OO) Ed. Herald,
2022;
-	Domnia cantității și semnele vremurilor, (DC) Ed.
Herald, 2022;
-	Lumea modernă, Ed. Herald, 2018;
-	Autoritate spirituală și Putere temporală, Ed. Herald,
2010;
Marga, Andrei - Filosofi ai crizei Europei, Ed. Tribuna,
Cluj, 2017;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed. Moldova,
Iași, 1992.
Note
1	Dumitriu, 1987, p. 5.
2	Introduction a l’etude des doctrines traditionelles
hindoues (1921), Orient et Occident (1924), L’homme
et son devenir selon le Vedânta (1925) și La crise du
Monde moderne (1927).
3	Guenon, 2010 și 2022.
4	Arche, ca element unic, esențial și primordial;
Guenon, OO, p. 50.
5	Dianoetică, discursivă, analitică.
6	Brahmanii (autoritatea spirituală), Kshatryas (pu-
terea temporală, casta regală, clasa politică), Vayshias
(oamenii liberi, meșteșugarii) și Sudras (muncitorii).
7	Republica, 414d-e și 415.
8	Vitsaxis, pp. 63-64.
9	A se vedea, de asemenea Dumitriu, 1943, cap. IX -
O cultură de tip științific; pp. 121-133.
10	Sanscrită are cuvinte diferite pentru a desemna
cele două cunoașteri - jnana pentru cunoașterea in-
tuitivă a realității numenale și vijnana pentru cunoaș-
terea discursivă, fenomenologică; tot astfel și în limba
greacă, gnosis însemnând cunoașterea supremă și doxa
- cunoașterea comună (profană), părerea, opinia.
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
diagnoze
Gândire versus ideologie
■ Andrei Marga
Cine examinează evoluția ideilor își dă ușor
seama de la care autori și din ce cărți vin
ideile noi, judecățile, dar și prejudecățile și
falsurile ce se răspândesc apoi printre oameni. Nu
este dificil să urmărești acest curs.
Faptul izbitor este că proliferează mai nou ceva
ce părea apus odată cu stalinismul: privirea teme-
lor gândirii libere din punctul de vedere al ideolo-
giei curente și emiterea de păreri propagandistice
cu pretenția că ar fi filosofie. Doar că în urmă cu
decenii „stânga” socotea că are de partea ei mersul
istoriei. Acum partea ce se autoproclamă „dreap-
ta” recurge la procedeu. Apelul ambelor este la
aceeași schemă. Odinioară erau stigmatizate op-
ticile „burgheziei”. Acum se stigmatizează cele ale
„stângii”. Mulți nu se pot sustrage acestei scheme.
Teza mea este că ar trebui ieșit din nefructuoasa
controversă a vederilor clasate și ajuns la puncte
de vedere mai dispuse la asumarea faptelor, la res-
pectul metodelor și logicii și la integritate intelec-
tuală. Mai ales că suntem departe de „războiul so-
cial mondial” al lui Ernst Nolte (Der Europaische
Burgerkrieg 1917-1945. Nationalsozialismus und
Bolschevismus, F.A.Herbig, Munchen, 1997),
atât de prizat de propagandiști. În plus, distinc-
ția „stânga”-„dreapta”, care a fost, la origine, o
convenție istorică, s-a împotmolit - cum a arătat
detaliat cel mai calificat sociolog german al orei
(Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit,
Murmann, Hamburg, 2015). Acesta a argumentat
Dorin Crețu	Floare IV, rășină acryl și pigment pe pânză, 80 x 80 cm
concludent că ambele sunt excedate de complexi-
tatea societăților de astăzi și se mențin mai mult
datorită reciprocei respingeri din societățile noas-
tre decât performanțelor lor în a prelua și rezolva
probleme profunde. De fapt, „dreapta” vrea să în-
ghesuie societatea în ceva aidoma unui „contai-
ner”, iar „stânga” nu a pregătit soluții pentru soci-
etățile globalizate și digitalizate de astăzi.
Sunt de părere că, în aceste condiții, este mai
fructuos să distingem genurile cu care operăm -
propagandă, ideologie, jurnalistică, știință, filoso-
fie - și să punem în lucru o metodologie actua-
lizată de cercetare a situațiilor. Oricum, în locul
expansiunii propagandei și a tentației renăscute
a „luptei ideologice”, fie ea și cu semn schimbat,
analiza metodică și onestă este de preferat!
O astfel de metodologie începe cu distincția
genurilor. Din prima clipă este de făcut din nou
diferența știință-filosofie-ideologie. Înțeleg prin
știință cunoaștere verificabilă experimental, ma-
tematizabilă, cu anumită capacitate de predicție.
Am putea intra în discuția despre tipurile de ști-
ințe - „nomotetice”, „ideografice”, „formal-de-
ductive”, „istorico-comprehensive”,„strategica-
nalitice”,„dramaturgice”,„reflexive” etc.. Dar mai
important este să ne păstrăm în dreptul caracteri-
zării inspirată de științele ajunse la cele mai multe
rezultate sigure - cele „experimental-analitice”.
Înțeleg prin filosofie disciplina interogativă ce pre-
tinde mereu cunoașterea mai departe, din treaptă
în treaptă, a nivelelor realității, în vederea elabo-
rării unui tablou coerent, în stare să ofere repere
de înțelepciune. Și aici am putea intra în discuția
felurilor de a filosofa. Dar mai important este să
ne păstrăm în dreptul unei caracterizări, apte să
nu fie contrazisă factual. Înțeleg prin ideologie o
organizare de distincții, noțiuni, teze de diferite
proveniențe în vederea promovării unei optici
ce satisface interese de grup. În vreme ce știința
și filosofia evoluează sub aspirația recunoașterii
generale, ideologia ține de optica de grup, inclu-
siv atunci când se proclamă soluție pentru toți.
Putem și aici intra în diferențierile ideologiei. Dar
această caracterizare este suficientă.
Nu se poate înțelege până la capăt distincția de
mai sus - știință, filosofie, ideologie - fără a o înse-
ra în ceea ce formează coloana vertebrală a tradiției
culturale căreia îi aparținem: unitatea dintre teorie
și praxis. Tradiția europeană este a teoriei ce rezol-
vă chestiuni de viață ale oamenilor și a praxisului
ce schimbă realitatea sub călăuzirea cunoștințe-
lor. Luăm teoria în accepțiunea originală, greacă,
drept o contemplare a realității, și luăm praxisul în
aceeași accepțiune, drept acțiune. Cele două sunt
în unitate, dar unitatea nu înseamnă transpunere
directă (detaliat în Andrei Marga, Rațiune și voință
de rațiune, Editura Academiei Române, București,
2017, pp.188-198). Nu se transpun direct nici ide-
ologia asupra filosofiei și științei și nici filosofia și
știința în ideologie, chiar dacă nu lipsesc conexi-
uni între ele în viața societăților.
Teza mea este aici că astăzi - la nivelul de dez-
voltare, dar și de diversificare a științelor și după
experiența nu numai a socialismului răsăritean în
Europa, ci și a pandantului său neoliberal din de-
ceniile recente - trebuie distinse cinci nivele im-
plicate în unitatea dintre teorie și praxis. Se înțe-
lege că acest context istoric constituie doar ocazia
distincției. Aceasta stă pe multe alte temeiuri.
Iată aceste cinci nivele într-o descriere succin-
tă, pentru nevoile lămurii relației din titlu.
Primul nivel implicat în unitatea dintre teorie
și praxis este „elaborarea teoriei”. Nu se face teorie
prin aceea că se „valorifică moștenirea culturală”,
oricât de importantă este aceasta. Teoria presupu-
ne interogarea fără rețineri a realităților, curajul
ieșirii din opinii curente, formularea de ipoteze
plecând de la fapte, elaborarea de concepte noi,
articularea lor în propoziții teoretice și teorii ce
se lasă puse la probă. Teoria trebuie să dea propo-
ziții adevărate și se măsoară în raport cu instanța
adevărului.
Al doilea nivel este „desfășurarea reflecției cul-
turale”. Prin „reflecție” am în vedere aici gândirea
suficient informată de teorii, în vederea nu numai
a cunoașterii, ci și a înțelegerii - adică a sesizării
contextului de geneză și a contextului de aplicare
legitimă a teoriilor însăși. În condițiile culturii,
reflecția duce la viziuni, care cuprind realitatea
împreună cu mijloacele schimbării ei, și se mă-
soară în raport cu instanța adecvării.
Al treilea nivel este „formarea voinței politice”.
Este vorba de elaborarea scopului de atins și de
adoptarea deciziei de a acționa pentru atinge-
rea lui. Se spune, pe drept, că „de multe ori oa-
menii trebuie să dea răspuns mai repede decât
Dumnezeu“ și că „Dumnezeu dă multe, dar nu
bagă în traistă”. Problema ce trebuie învinsă în
societățile moderne este înlocuirea monologului
- în luarea deciziilor, în asumarea cunoștințelor
teoretice, în folosirea acestora - cu comunicarea.
Al patrulea nivel este „răspândirea cunoș-
tințelor teoretice”. El constă din a populariza
10
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
cunoștințele teoretice obținute la nivelele an-
terioare și a le transforma în bunuri publice.
Dezbaterea publică este cel mai bun cadru al
transformării. Performanța răspândirii cunoștin-
țelor teoretice este formarea de convingeri și se
măsoară în obținerea adeziunii.
Al cincilea nivel implicat în relația dintre teorie
și praxis este „organizarea acțiunii și acțiunea în-
săși”. Organizarea acțiunii se poate folosi de cunoș-
tințe teoretice specifice, dar la acest nivel operează
decizii ce au nevoie de justificare și, de fapt, ideo-
logia. Rezultatul organizării este eficacitatea în rea-
lizarea scopului și se măsoară la instanța eficienței.
Unitatea dintre teorie și praxis presupune toate
nivelele: elaborarea teoriei, desfășurarea reflecți-
ei culturale, formarea voinței politice, răspândi-
rea cunoștințelor teoretice, organizarea acțiunii
și acțiunea însăși. Fiecare este indispensabil. De
aceea, nici Fichte, care socotea elaborarea teoriei
ca hotărâtoare, nici Lukacs, care unifica teoria și
praxisul pe terenul organizării, nici cei care susțin
că nu se poate schimba nimic în societate lipsind
premise culturale, nici cei care exaltă, în criteriile
actuale ale cercetării științifice, simpla generare
de articole pentru contabilizare, nu au dreptate.
Dorin Crețu	Magic Dream II, ulei pe hârtie, contrapus pe aluminiu, 140 x 100 cm
Problema nu este să rupi un nivel al unei unități
de celelalte și, la nevoie, să-l opui lor, ci să sur-
prinzi întregul, cum spunea Hegel - firește, între-
gul structurat și diferențiat.
Se pot da multe exemple din viața lumii actuale
de privire a temelor gândirii libere din punctul de
vedere al ideologiei curente și derivarea de con-
cluzii, cu pretenția că procedeul ar fi filosofie. Mă
opresc la un exemplu prototipic, din care mulți
propagandiști de azi se și alimentează tacit sau
explicit. Este vorba de o carte pretențioasă (Roger
Scruton, L’Erreur et l’orgueil. Penseurs de la gauche
moderne, L’Artilleur - Toucan, Paris, 2019) ce vrea
nici mai mult și nici mai puțin decât să demoleze
ceea ce autorul numește „stânga” - în care amal-
gamează autori totuși diverși, precum Hobsbawn,
Thomson, Galbraith, Dworkin, Sartre, Foucault,
Habermas, Althusser, Lacan, Deleuze, Badiu,
Zizek, Sandel - și să facă loc la ceea ce consideră
„dreapta” ideologică. Cartea nu ar fi de luat în sea-
mă dacă nu ar fi fost socotită de publicații presti-
gioase drept „capodoperă” și dacă nu s-ar regăsi
în destule exprimări din viața publică a democra-
țiilor actuale, ea rămânând o tratare ideologică a
filosofiei, cu inerente falsuri și inexactități.
Rămânând la propagandă, Roger Scruton
nu a contat nici măcar ca ideolog și contează cu
atât mai puțin ca filosof. El voia însă să capteze
semnificația unor filosofii cu mijloacele precare
ale propagandei, spre a le reduce influența. Ceea
ce poate fi de interes în cartea sa este să se vadă
cum sunt construite clișeele noii „corectitudini
politice”, ce vrea acum să ia sub control teritorii
ale gândirii libere, cum este și filosofia. Fiind un
autor din nefericire dispărut, citez cât mai strict,
cu cât mai puține comentarii din cartea sa - dar o
fac deoarece a indus prejudecăți și falsuri de care
controversele se resimt și azi.
Roger Scruton vrea să dea a replică celor mai
proeminenți gânditori ce se autocaracterizează
„de stânga” în contextele lor. De la primul pas, el
amestecă însă fapte cu reacții pur personale. De
pildă, Ronald Dworkin și Jurgen Habermas au
câștigat premii prestigioase, dar ar fi „autori de
cărți indigeste, pe deasupra impecabil ortodo-
xe” (p.15). Ortodoxe față de ce? Eric Hobsbawm
a manifestat loialitate față de partidul comunist,
dar a fost decorat de regina Angliei. Pesemne că
regina știa despre ce era vorba! Michael Sandel
ar fi „adversar al economiei de piață”, căci a ar-
gumentat că în viață nu totul este marfă. Este un
adevăr larg acceptat! Joseph Stiglitz și Thomas
Piketty arată în scrierile lor că piețele actuale
transferă bogățiile de la cei săraci spre cei bogați.
Dar de ce ar trebui suspectați? Se poate continua
cu evocarea multor asemenea aserțiuni ce nu au
de a face cu analiza onestă, ci mai curând cu por-
niri subiective.
Forțat de situație, Roger Scruton recunoaște
că „stânga” întreține două teme substanțiale în
actualitate: „emanciparea” persoanei și „justiția
socială”. Dar se grăbește să postuleze că acestea
sunt incompatibile, precum au fost „libertatea”
și „egalitatea” în Revoluția franceză (p.19), și să
recomande oamenilor să trăiască cu incompati-
bilitatea! La un moment dat, Roger Scruton vrea
să iasă din eroare postulând că ar fi mai bine să
nu ne ocupăm de temă și să lăsăm lucrurile așa
cum sunt.
Orice evaluare pleacă de la anumite opți-
uni, care ies până la urmă la suprafața textelor.
Opțiunea de bază a lui Roger Scruton este că
„stângii”, care nu se poate despărți tema „justiției
sociale”, i-ar fi de preferat conservatorii britanici,
care au „o politică a tradiției, compromisului și
indeciziei stabilite. Pentru conservatori, organiza-
rea politică trebuie să fie considerată ca o relație:
ea nu are obiectiv fundamental, ci evoluează co-
tidian pe măsura logicii imprevizibile a conver-
sației” (p.20). „Dialogul curent” este socotit unul
al „compromisului pașnic” și este de luat ca reper
(p.29).
Fără ezitare, Roger Scruton pune în seama celor
pe care-i evaluează crearea limbajului devitalizat
descris de Orwel și a „limbii de lemn” acuzată de
Francoise Thom (La langue de bois, Julliard, Paris,
1987), fără să se mai întrebe dacă acestea nu sunt
cumva dincolo de tabere. Teorema sa este aceea
că „nu este alternativă cu adevărat la capitalism
decât sclavajul” (p.469), iar „tentația de a ajunge
la o societate fără dominație conduce inevitabil la
un nou gen de dominație, chiar mai sinistră decât
cea care a fost înlocuită” (p.472). Altfel spus, do-
minația este de nedislocat.
Pledoaria lui Roger Scruton este pentru păs-
trarea distincției dintre societatea civilă și stat,
pentru instituții ce nu se lasă controlate de stat, în
condițiile respectului pentru persoană - evident
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
11
pentru ceva apărat de cei mai mulți dintre cei
vizați de el. El explică aserțiunile „stângii” prin
„resentiment” (p.488), după ce consideră că in-
telectualii care o reprezintă ar fi doar doritori să
conducă.
Cum era de așteptat, un asemenea punct de
vedere își recrutează probe din istoria deja con-
sumată. „Caracterul științific” al analizei lui Marx
nu s-a confirmat (p.21), ideea „schimbărilor ire-
versibile” a trebuit abandonată (p.28), „stânga”
disprețuiește politica (p.32) și dă „guvernări to-
talitare” (p.33), ea nu vrea negocieri, ci „puterea”
(p.36-37) etc. Asemenea acuzații nu sunt fără
suport factual și trebuiesc și lămurite. Numai că
și faptele istoriei se dizolvă în clișee dacă nu sunt
istorizate lucid.
Roger Scruton se refugiază în trecut și crede
că se poate dezlega orice invocând fapte ale tre-
cutului. Orbirea este atât de mare încât susține
că „utopiile socialiste” s-ar fi refugiat în scrierile
istoricilor preocupați de redarea realităților con-
form documentelor de arhivă și chiar în scrierile
actualei „stângi intelectuale americane” (p.22). El
tinde să vadă „utopism” aproape la oricine nu-i
împărtășește opțiunile. Regula sănătosului și sim-
plului bun simț, de care gentilețea conservatoare
nu era străină, după care un vorbitor trebuie să fie
în stare să-și aplice și sieși ceea ce pretinde unui
interlocutor, fie și potențial, lui Roger Scruton îi
rămâne străină.
Pe traseul examinării Roger Scruton lasă în
urmă numeroase erori de cunoaștere sau chiar
falsificări. Aproape fiecare din micromonografiile
sale consacrate celor amintiți conține erori. După
el, cei amintiți ar cultiva „dispreț pentru norme”
(p.37), ar socoti că cine nu-i de „stânga” este auto-
mat de dreapta (p.463) și ar avea ca țintă „o socie-
tate fără instituții” (p.471). Susțineri ale lui Roger
Scruton fără suport! Aproape că nu este parte a
cărții L’Erreur et l’orgueil. Penseurs de la gauche
moderne fără inexactități și exagerări propagan-
distice! Invocarea de experiențe proprii persoanei
sale ca argumente (p.464) dovedește încă odată
fragilitatea logică a susținerilor.
Erorile devin și mai ample, principiale. Roger
Scruton îi acuză pe cei pe care îi examinează de
un limbaj care ar fi în afara limbajului curent
(p.467), fără să înțeleagă că dependențele vieții
persoanei în societățile de azi sunt mai complicate
și fac inevitabil un limbaj abstract. A constatat-o
deja un adversar al „stângii”, precum Karl Popper
(Open Society and Its Enemies, 1945), care a văzut
în evoluția spre concepte mai abstracte un reflex,
direct sau indirect, al crizei relației „face-to-face”
și al expansiunii valorii de schimb și birocrației în
societatea modernă.
Roger Scruton le reproșează celor din lista sa
că vorbesc de capitalism, dar nu dispun de o teo-
rie generală a acestuia (p.468-69), fără să se între-
be dacă cumva există o teorie generală a socialis-
mului. Nu există, la drept vorbind, nici astăzi! El
spune că „utopiile stângii” duc la violență (p.22),
dar este de întrebat dacă cineva mai are mono-
polul violenței. Cei vizați ar critica „prezentul ca-
pitalist”, fără să știe viitorul (p.465) și ar impune
„corectitudinea politică” (p.466). Or, se știe prea
bine că indeterminarea viitorului și cultivarea
„corectitudinii politice” au trecut granițele unui
curent politic sau altul.
Am dat acest exemplu pentru a ilustra confuzia
ce se face între ideologie, eventual propagandă, de
o parte, și filosofie, gândire, pe de alta. În pofi-
da a ceea ce credea Roger Scruton, și cred și cei
care astăzi îl urmează conștient sau nu, ei rămân
Dorin Crețu	Magic Dream I
ulei pe hârtie, contrapus pe aluminiu, 140 x 100 cm
la nivelul unei discuții ideologice, pe alocuri doar
propagandistice. Se poate, desigur, purta o ase-
menea discuție - și o poartă partidele ca latură
vitală a acțiunilor politice. Nu aici este chestiunea.
Dar până la teoriile ce reprezintă o direcție sau
alta mai este un drum de parcurs, căci este vorba
de diferența treptelor implicate în relația teoriei
cu praxisul și apoi de diferența genurilor.
Teoriile celor pe care Roger Scruton vrea să-i
stigmatizeze nu sunt nicidecum atinse de aserți-
unile sale. Nu poți spune că teorii precum „ge-
neralizarea valorii de schimb”, „înstrăinarea”,
„fetișismul mărfii”, „reificarea”, „birocratizarea”,
„unidimensionalizarea”, „noua configurație a pu-
terii”, „comunicarea distorsionată”, „deteriorarea
condițiilor meritocrației”, „polarizarea socială”,
„criza democrației” - și multe altele - sunt altceva
decât teorii. Astfel de teorii nici nu mai sunt re-
prezentate doar la „stânga” sau la „dreapta” spec-
trului intelectual. În general, nu ai cum să atingi
cu propagandă și ideologie teoriile câtă vreme
este vorba de teorii.
Astăzi, dincoace de „stânga” și de „dreapta”
este nevoie de un nou punct de vedere, ce-și apără
teorii proprii, noi. Desigur, nu un punct de vedere
care stă pe același plan, ci un punct de vedere al-
ternativ, nu alături de cele două, ci mai profund și
mai înalt. Este punctul de vedere al gândirii libere.
Filosofic vorbind, în condițiile inflației propagan-
distico-ideologice din zilele noastre, „gândirea” a
rămas nivelul la care se mai poate spera la adevăr
și la rezolvările de care oamenii și societățile ac-
tuale au nevoie.
A spus-o deja cineva care nu a fost la „stân-
ga” nicidecum - Martin Heidegger. Aducându-l
în discuție pe celebrul filosof nu înseamnă a crea
o nouă icoană într-o lume în care se atacă icoane
vechi pentru a instala icoane incomparabil super-
ficiale. Și în care nevoile propagandistice și ide-
ologice degradează gândirea! Nici Heidegger nu
are nevoie de iconizare! Nu este vorba de a-l lua
pe Heidegger ca reper, cu tot ce este legat de via-
ța și opera sa. Și în cazul său (cum am arătat pe
larg în Andrei Marga, Heidegger, Creator, Brașov,
2021) o istorizare lucidă are a-și spune cuvântul.
Dar Heidegger este cel care a avut cel dintâi in-
tuiția nevoii relansării gândirii libere pentru ie-
șirea din simplă propagandă și din controverse
ideologice și poate fi valorificat sub acest aspect.
Ce înțelege Heidegger prin „gândire”? Ce este
de fapt „gândirea (Denken)”? Să ne adresăm
Caietelor negre (2014-2021), mai exact volumului
98 din ediția pe care a conceput-o, Gesamtausgabe
(Viittorio Klostermann, Frankfurt am Main,
2019), în care se află bilanțul reflecției pe subiect.
Distanțându-se explicit de științe, ideologii,
dar și de filosofie, care i se pare deja prea marcată
de ingerințe exterioare, de diferite proveniențe,
Heidegger scrie: „«Filosofie» gândirea mea nu
este în nici un caz, ci numai: gândire (Denken).
Poate că într-o bună zi vin unii în spatele ei, în-
cât orice «filosofie» se sprijină pe această gândire”
(p.253). Argumentul său aici este acela că filosofia
a ajuns în situația în care nu mai are capacitatea
de a-și asuma „diferența”, „deosebirea” din reali-
tate și se oprește înaintea lor. Până și filosofia care
se face are nevoie de urcarea la un nivel mai înalt
și mai profund, care este cel al „gândirii”.
„Gândirea” are ca prim pas, dar și ca regulă
generală, „experimentarea prăpastiei dintre ase-
mănător (dem Gleichen) și ceea ce este la sine
(dem Selben)” (p.239). Cel dintâi este „existen-
tul”, mereu prezentul, ceea ce oferă „reprezentarea
(Vorstellung)”, al doilea este însăși „esența ființei,
ca ceea ce este dat în deosebire”. Primul permite
să se vorbească de „identitate”, al doilea este prin
natura sa „diferență”. „Gândirea” este asumarea
„deosebirii”. Ea este explorare a deosebirii, a ceea
ce este la sine (dem Selben), aflat istoricește în ra-
porturi pline de tensiune cu identitatea.
Heidegger își critică contemporanii - desigur
în termeni ceva mai abstracți și specifici, dar inte-
ligibili și traductibili în limbajul curent de astăzi.
Îi critică deoarece aceștia s-ar încredința, în cu-
getările lor, „reprezentării (Vorstellung)”a ceea ce
este. Iar cine preia realitatea „numai cu reprezen-
tări, rotunjite împreună, rămâne departe de capa-
citatea de a se încerca în esența unui lucru; căci
acesta pretinde o perspectivă solidă, ca și curajul
de a stărui în încercare și înăuntrul granițelor sale
și de a vorbi de aici” (p.8). Altfel spus, contempo-
ranii se mișcă în certitudini de fapt îndoielnice.
Se observă ușor din aceste succinte carac-
terizări că „gândirea”, așa cum o consideră
Heidegger, este capacitate de a trece dincolo de
„existent (Seiend)”, la „ființă (Seyn)”, de a înfrân-
ge „uitarea ființei (Vergessenheit des Seyns)” și de
a o prelua pe aceasta din urmă din însăși datele
istoriei, adâncind desigur, până la capăt, „dife-
rența ontologică” și rămânând mereu la „deose-
bire (Unterschied)”. „Gândirea” rămâne „gândire”
perseverând în căutarea a ceea ce este în mod
efectiv și în reflexivitate.
Nu reiau aici discutarea distincțiilor pe care
Heidegger le face pe harta gândirii însăși. Ceea ce
vreau să accentuez este împrejurarea că gândirea
are regulile ei. Trei sunt decisive: orientarea spre
„ființă”, adică spre inevitabilul și caracteristicul
vieții în lume, aflat dincolo de clișee; orientarea
spre altceva decât doar „reprezentarea” fatal ma-
nevrabilă a ceea ce este; reorientarea de la identi-
tate spre „deosebirea” din lume.
Se înțelege că, fiind vorba de „gândire”, aceas-
ta operează în mod firesc în concepte. Heidegger
susține că poezia poate sprijini „gândirea”. Dar și
din perspectiva sa „gândirea” rămâne în concepte
chiar și în prezența inefabilului etalat de elanurile
poetice.
(Din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității,
în curs de tipărire)
■
12
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
istoria literară
O necesară tipologie a
scriitorilor: orfici, artizani,
moderni (III)
■ Radu Bagdasar
Ca principiu însă, pentru scriitorul curent,
scrisul dintr-un singur suflu nu este reco-
mandabil sau este de-a dreptul imposibil.
Jack London, unul dintre autorii minoritari care
au observat și reflectat asupra procesului de con-
strucție a unei povestiri, este vehement ostil scri-
sului spontan. Acest mod de a proceda incumbă
după el riscuri majore. „[...] ați scris povestirea
dumneavoastră dintr-o singură suflare. Nu faceți
niciodată acest lucru. Infernul este încălzit cu
manuscrise nepublicate care au fost scrise dintr-o
singură suflare. Precizați locul. Intrați în culoa-
rea locală. Descrieți personajele. Faceți-le reale
pentru lectorii dv. Ieșiți din dv. înșivă, intrați în
spiritul lectorilor dv. Și să știți ce impresie le vor
procura cuvintele pe care le-ați scris” (London
2016, 251).
În fapt, scrierea unei capodopere dintr-o sin-
gură suflare pare rezervată maeștrilor, cu un lung
antrenament fantasmatic, sau debutanților geniali
precum Goethe.
Dar în ambele cazuri explicația pe care o avan-
săm în ce-i privește este departe de spontaneitatea
pură și absolută. Simplul fapt că după ce a așternut
Suzana Fântânariu	Anatomii utopice I (2021), tehnică mixtă/panză, 30 x 30 x 10 cm
pe hârtie o frază, scriitorul trebuie să aibă în cap
ce va scrie în fraza următoare și chiar dincolo de
ea până la un orizont mai mult sau mai puțin în-
depărtat, indică faptul că gândirea trebuie să de-
vanseze obligatoriu punctul anecdotic la care se
află condeiul. Contra impresiei de spontaneitate
rapsodică revendicată de Stendhal, este imposibil
să scrii fără ca farurile imaginației să nu baleieze o
suprafață mai mult sau mai puțin amplă înaintea
condeiului. Stendhal și ceilalți spontani revendi-
cați sau logica în contra lor.
O a doua explicație a spontaneității aparente
rezidă în existența unor timpi de reflecție ascunși
de banalele ocupații cotidiene la care se adițio-
nează timpul actului mecanic de a scrie, mult mai
lent decât gândirea. Dacă Rilke era poet, după
spusele prietenului său Rudolf Kassner, „chiar
și când nu făcea decât să se spele pe mâini”, pu-
tem crede că toți poeții sunt poeți chiar și când
se livrează la alte îndeletniciri. Ceea ce înseamnă
reflecție, fierbere interioară permanentă, irigarea
mentală a proiectelor care înmuguresc în spi-
ritul lui. J.C. Oates relatează cazul unui scriitor
new-yorkez care se ridică de la masa de lucru,
iese în oraș să facă cumpărături, dar nu apucă să
le facă pentru că revine în mod precipitat aca-
să, continuă povestirea pe care o avea pe masă,
iese din nou în oraș pentru același motiv, dar din
nou nu apucă să ajungă la magazin, se reîntoarce,
continuă scrisul s.a.m.d. Ceea ce converge către
aceeași concluzie: că artistul este artist 24h/24, că
reflectează orientat pe ideile și proiectele în curs,
iar când se pune să le culce pe hârtie, bateriile lui
sunt deja pline iar materia frământată. De unde
impresia, falsă, de spontaneitate. Există așadar o
diferență între aparențele semice și realitatea ase-
mică. În aparență, scriitorul realizează un sprint
rapsodic în cazul unui roman - la care reflectase
însă timp de ani înainte de a începe să-l redacteze
- deci sprintul nu mai este sprint genetic ci doar
de transcriere a unor conținuturi mentale anteri-
or rumegate. Avantextul este mental. În acest caz,
respectivul scriitor nu depășește condiția de arti-
zan. Panait Istrati detaliază felul în care a construit
Cosma în termenii următori: „Cosma, considerat
«chef-d’oeuvre» a ieșit dintr-o singură izbucnire,
după ce m-a omorât timp de nouă luni. Îl vedeam
cum trebuie să fie, și tâlharul nu voia să se prezin-
te așa cum îl ceream. Am așteptat, am avut dureri
până și în pântece, ca femeia gravidă și, deodată,
a dat năvală, de nu mai știam cum să prididesc.
Cosma, mai mult decât toate celelalte manuscrise
ale mele, nu are nici o pagină schimbată, nici mă-
car zece linii modificate” (Istrati 1985, 335).
Am citat anterior mărturisirea lui Michel Butor
făcută lui Georges Charbonnier: „[...] primul rând
pe care îl scriu este un rând care se sprijină deja pe
zece sau cincisprezece ani de ciorne mentale, de
ștersături mentale”. În cazul lui, studiul manuscri-
selor disjunct de periavantext nu poate conduce
decât la concluzii eronate. Geneza consistă în tri-
bulațiile lui mentale din cei zece sau cincisprezece
ani care au precedat „prima linie”. Matematicianul
Henri Poincare, în aparență om al logicii stringen-
te, rațional, artizan, nu înceta să viseze, iar rezul-
tatele lui cele mai spectaculare „cădeau” mental
precum fructele coapte după faze de vis - a se ve-
dea împrejurările descoperiririi soluției funcțiilor
thetafuchsiene. Dar „iluminarea”, pentru a folosi
propriul termen al lui Poincare, era consecința a
sute de simulări și încercări mentale inconștiente.
Este el un artizan, ceea ce meseria de matematici-
an pare a indica în chip de posibilitate unică, sau
un rapsodic dacă este să judecăm după episodul
descoperirii funcțiilor tetrafuchsiene povestit de
el însuși într-o conferință la Geneva?
O altă ipoteză care ar explica geneza fluidă,
spontană, ține de subiectele care sunt la înde-
mâna lor și sunt catalizate de o sarcină afectivă
considerabilă precum cărțile de amintiri gen Tom
Sawyer sau Huckelberry Finn ale lui Mark Twain,
Gloria tatălui meu sau Castelul mamei mele ale
lui Marcel Pagnol, Amintirile din copilărie ale lui
Creangă. Anecdotica acestor scrieri provine di-
rect din realitatea întâmplărilor biografice cu mo-
dificări și adaosuri de împrumut în unele cazuri,
dar canavaua și masa narativă ține mai degrabă de
procesul verbal existențial decât de ficțiune. Acest
tip de subiecte au fermentat îndelung în spiritul
autorilor între copilărie și momentul în care au
fost scrise iar creația lor este mai degrabă o tran-
scriere a textului interior deja existent. Intră în joc
de asemenea catalizatorii psihologici: incandes-
cența afectivă, pentru că atunci când Goethe scrie
Werther era îndrăgostit, Kurt Vonnegut transcrie
faptele din Abator 5 sub efectul șocului postrau-
matic produs de bombardamentul apocaliptic al
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
13
o
social
orașului Dresda în 1945, iar Tolstoi, sub imperiul
frustrației produse de lamentabila înfrângere a
rușilor în războiul Crimeii, vrea o revanșă morală
asupra francezilor scriind Război și pace.
În paralel, marea majoritate a marilor scriitori
- Balzac, London, Joyce, Virginia Woolf ... - se
autoconstruiesc cu trudă, traversând erori și eșe-
curi, achiziționând puțin câte puțin abilități con-
ceptive, compunându-și profilul ideal al veritabi-
lului profesionist. Dar și acesta trebuie relativizat.
Spre far, Anii, și mai ales Orlando, de exemplu,
țâșnesc la suprafața conștiinței Virginiei Woolf ca
un geizer: „[...] nepremeditat de mine, dar având
o forță proprie de parcă și-a croit drum spre lumi-
nă dând totul la o parte” (Woolf A Writer’s Diary
144). Este fenomenul explicabil prin timpii de
reflecție ascunși de ocupațiile cotidiene? Foarte
probabil pentru că Woolf nu este în nici un caz o
„spontană” autentică.
Jean Guitton, fin observator al fenomenelor
intelectuale, crede în această situație scripturală:
„[...] o să înțelegeți, fără îndoială felul de a zugrăvi
al unui Montaigne, a unui Saint-Simon, mai re-
cent al lui Peguy, Alain, Claudel, [...] care își lasă
pana să alerge, lăsându-se în voia ei ca în cea a
unui armăsar, iertându-i salturile neașteptate și
ecarturile, cu condiția să aibă sânge” (Guitton
1986, 72).
Ipostaza rapsodică își are de altfel detractorii ei
iluștri. Claude Simon își construiește Discursul de
la Stockholm în jurul reabilitării efortului rațional
al artistului. El deploră cu aceeași ocazie că artis-
tul este astăzi socialmente onorat mai degrabă în
ipostaza de Pythie beată, de oracol care îl situea-
ză într-o elită, într-o castă de aleși în care nimeni
nu poate spera să fie admis numai prin merit sau
prin prozaică și pedestră muncă (a se subînțelege
pe care oricine o poate face)?1 Valery, spirit solar,
nu apreciază „decât munca muncii, începuturile
mă plictisesc și bănuiesc perfectibil tot ce vine din
prima lovitură. Spontanul, chiar excelent, chiar
seducător, nu-mi pare niciodată destul de al meu”
(apud Guitton 1986, 93). Valery își formulează
mai precis decât alții ideea atunci când vorbește
de un spontan „al meu”. Pentru că totul trebuie
judecat în relația proiectului cu spiritul autorului
care îl produce, familiară sau străină și dificilă, și
nu în mod abstract.
Referințe bibliografice:
Cocteau, Jean (1953), Journal d’un inconnu, Paris:
Editions Bernard Grasset.
Guitton, Jean (1986), Le Travail intellectuel, Paris:
Aubier.
Istrati, Panait (1985), Cum am devenit scriitor,
Bucuresti: Editura Minerva.
London, Jack (2016), Profession ecrivain, Paris: Les
Belles Lettres. http://www.lettersofnote.com/2012/04/
you-must-deliver-marketable-goods.html
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by
Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.
Note
1 Munca rațională, pedestră, tenace, nu poate duce la
împliniri majore, dar presiunea asupra inconștientului
pe care voința feroce de a atinge obiectivele o produce,
da, tocmai prin declanșarea mecanismelor lui. Doar
intensitatea voinței și a concentrării poate sparge zi-
dul între conștientul rațional și inconștient. Motiv care
permite întrucâtva reabilitarea acestei munci conside-
rată fructul trudei fără har.
■
Figuri reprezentative
ale exilului românesc.
L.M. Arcade
■ Ani Bradea
Motto: „A face cultură astăzi este singura
politică eficace la îndemâna exilaților.”1
Observația din motto, făcută de Mircea
Eliade în jurnalul său și datată 16 februa-
rie 1949, este cât se poate de valabilă și de
necesară în zilele noastre, cu toate că structura
exilului românesc, transformat acum în diasporă,
a suferit mari schimbări. Totuși, promovarea cul-
turii române în străinătate, chiar dacă acțiunile
din țară nu mai sunt îngrădite de un regim po-
litic opresiv, rămâne în mare măsură o grijă, și o
datorie aș spune, în sarcina intelectualilor români
care trăiesc în afara granițelor țării. Sigur, discu-
ția pornită din acest punct ar presupune o amplă
analiză, ceea ce nu face, pentru moment, obiectul
cercetării mele.
Întoarcerea în timp, la vechiul exil, sau, și mai
exact punctat, în concordanță cu ceea ce se consi-
dera în epocă, la „primul exil”, mi l-a scos în cale,
în paginile a tot mai numeroaselor cărți și studii
pe care le citesc în ultima vreme cu această temă,
pe cel care a semnat cu pseudonimul L.M. Arcade.
Deopotrivă elogiat și contestat (ca toți marii re-
prezentanți ai exilului românesc de altfel), cel al
cărui nume real era Leonid Mămăligă s-a născut
la 13 iulie 1921 în Vaslui și a murit la 80 de ani,
Suzana Fântânariu, Jurnal utopic (2008), tehnică mixtă, 260 x 320 x 5 cm Galeria Macadam. ICR Paris, septembrie 2022
pe 4 septembrie 2001, la Paris. În țară a făcut stu-
dii de drept (licențiat în 1944) și de filozofie (trei
ani), practicând pentru scurt timp avocatura în
baroul București. În anul 1946 pleacă la Paris cu o
bursă de studii în vederea obținerii doctoratului.
Va rămâne pentru totdeauna în străinătate, după
ce, așa cum mărturisea, află de schimbarea regi-
mului politic în România printr-un apel telefonic:
„În ultima zi a lunii decembrie 1947, telefonul a
sunat și am auzit: «Trăiască Republica Populară
Română!». Am întrebat: «Cine este acolo?». «Păi
dumneata nu știi că astăzi nu se mai spune alo la
telefon, ci se spune Trăiască Republica Populară
Română?!». Am pus receptorul în furcă și am aflat
ulterior că Regele fusese izgonit. Eram bursier la
Paris și am hotărît să nu mă mai întorc”2.
A debutat literar la o vârstă fragedă, cu versuri
în Revista Iconar din Cernăuți. Într-un interviu
acordat lui Nicolae Florescu3 la 31 mai 1995, își
amintește acest moment astfel: „Am scris ver-
suri, pe care le-a apreciat Blaga, și le-am publi-
cat în două, trei reviste de provincie încă de pe
cînd aveam 14-15 ani. La Iconar de la Cernăuți,
la Drapelul din Banat. Le consider însă complet
puerile... Am continuat să scriu versuri pînă pe
la douăzeci de ani. Și am revenit apoi la poezie
în exil, în '48”. A mai publicat articole în Vremea,
14
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
dar și în Dreptatea - unde, folosindu-se de pseu-
donimul Lozan, a purtat o polemică, în 1946, cu
G. Călinescu pe marginea procesului Antonescu4.
Însă, la fel ca în cazul altor scriitori români, con-
diția de exilat s-a dovedit benefică pentru cre-
ație, astfel că adevăratul debut literar a survenit
în cazul lui L.M Arcade la Paris, în anul 1953,
când în ședințele Cenaclului din rue Ribera (cre-
at în jurul lui Mircea Eliade) citea fragmente din
proza Timbrele de altădată. Despre acest loc, de
întâlnire a celor care trăiau o „secetă de româ-
nesc” (cum frumos și plastic se exprimă Arcade),
avea să povestească în același interviu acordat lui
N. Florescu: „În ciuda marilor mizerii materiale
pe care le-am trăit la început, ceea ce se numește
«primul exil» a fost foarte frumos. După ce am
început să ne cîștigăm existența, am descoperit o
secetă de românesc în noi care ne-a strîns împre-
ună. Astfel am fost cîțiva interesați la un moment
dat să citim ce scriam. [...] Primul loc de întîlnire
a românilor a fost la Paris, la cafeneaua «Corona».
Cenaclul propriu zis a început în '53, cu o lectură
a mea. «Cenaclul din rue Ribera» - așa s-a numit
peste ani - s-a terminat în '58, după ce vreme de
cîțiva ani a publicat revista Anotimpuri, inspirată
în parte de mine. Mai tîrziu, prin '63, în mai 1963,
am inițiat «Cenaclul de la Neuilly», chiar în locu-
ința mea”5.
Punându-și casa la dispoziția celor ce se în-
tâlneau în ședințele Cenaclului, Arcade deschide
practic cel mai important capitol al vieții sale,
în care va scrie istorie pentru exilul cultural ro-
mânesc. Basarab Nicolescu a numit Cenaclul de
la Neuilly „templu al culturii române din exil”6.
Potrivit omului de știință și filosofului român,
„bilanțul cenaclului este impresionant: mai mult
de 30 de ani de existență, mai mult de 130 de
reuniuni, 3000 de pagini citite, 5 cărți editate
(două de Mircea Eliade, una de Horia Stamatu
și două de L.M. Arcade) în colecția «Caietele
Inorogului»”. Printre obișnuiții casei se numărau:
Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca,
Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Alexandru
Vona, Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Stephane
Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia
Damian, desigur Basarab Nicolescu, care, în
același articol din Caiete Critice, vorbește astfel
Suzana Fântânariu
Breviar Totemic, colaj, intervenție desen, 14 module unicat, 70 x 100 cm,
despre compoziția participanților: „Exista, desi-
gur, un număr important de scriitori, dar partici-
pau și pictori, sculptori, cineaști, filosofi, fizicieni,
medici, ingineri, fapt care surprindea neplăcut pe
puriști dar mie mi se părea că este o deschidere
necesară. Convingerea mea intimă era, și este și
acum, că reducerea culturii la literatură este un
semn de subdezvoltare culturală”.
Prezența lui Mircea Eliade la ședințele
Cenaclului de la Neuilly a continuat practic opera
de coagulare a intelectualilor români din exil, în-
cepută de marele om de cultură în rue Ribera. Într-
un volum alcătuit în 2020 de Mihaela Albu și Dan
Anghelescu7, reunind o serie de articole din presa
exilului, cronici despre romanele lui L.M. Arcade,
interviuri, etc., găsim și un text publicat în revista
Limite8 din Paris în anul 1986 (nr. 48-49/1986).
Scris de către Arcade în memoria lui Eliade, la
moartea acestuia, articolul evocă rolul hotărâtor
al filosofului în constituirea primului cenaclu, pre-
cum și în buna sa funcționare: „. știu că ședințele
literare de la Institutul Catolic din Rue Ribera au
început cu vigoarea vegetației în aprilie 1953 și că
au continuat cu mare regularitate bilunar (afară de
lunile de vară) aproape patru ani. [.] Dar dincolo
de toate, ne reunea ELIADE. Dirijor fără baghetă,
fără gesticulație și fără prerogative, izbutea chiar să
ne facă să uităm că era ELIADE. Îl cunoscusem cu
ani în urmă. Mă impresionase marea lui capacitate
de atenție, concentrarea, parcă radiografică a pri-
virii. [.] Mircea Eliade asculta atent. Uneori își
trăda dezacordul numai printr-o ușoară crispare a
trăsăturilor, alteori își exprima punctul de vedere
prin vorbe limpezi, fără insistență. Evita discuți-
ile contradictorii. Dar l-am auzit uneori - arare-
ori - cenzurând cu accente pasionale contravenții
frecvente la cei foarte tineri, totuși aproape delicte
la un centru de cercetări: peremptoriile afirmații
necontrolate, generalizările grăbite, excesele teo-
retizate. Discret, însă foarte serios, Mircea Eliade
educa”9.
La ședințele Cenaclului de la Neuilly însă erau
invitați și autori români care scriau direct în lim-
ba franceză, unele lecturi fiind făcute în franceză,
fapt ce a dus la multe critici formulate chiar de că-
tre cei apropiați, precum Virgil Ierunca și Monica
Lovinescu, primul fiind „convins că un poet
român care își schimbă limba se pierde pe sine”.
Dar nu au fost singurele voci critice. Constantin
Amăriuței10, nemulțumit că nuvela sa „Poveste cu
Inorog”- (de fapt acesta îl acuză pe Arcade că s-a
inspirat din titlul operei sale, care, combinat cu
cel al Caete-lor de dor, ar fi dat numele viitoarei
colecții editoriale Caietele Inorogului) - nu a fost
comentată în urma lecturii din Cenaclu, îi spunea
Ilenei Corbea într-un interviu acordat în 22 iu-
lie 200111: „. vă mărturisesc, cenaclul era pen-
tru mine, cel puțin, lamentabil. Aveam impresia
că cei care îl frecventau veneau special ca la un
fel de sindrofie, întrucît se putea bea șampanie,
se mîncau prăjituri. [.] Se citea, ca și cum aco-
lo era numai cuconet, care asculta - se asculta,
într-adevăr - dar nimeni nu lua cuvîntul, nu se
discuta. Printre personalitățile sau persoanele
care erau acolo se aflau și unele dintre ele ce mi
se păreau chiar nelalocul lor, cum era un oarecare
fals poet, ce pînă la urmă s-a dovedit a fi agent al
regimului Ceaușescu”. Cât privește eterna proble-
mă a dezbinării românilor, de aici și aiurea, nu-
mi propun o abordare în acest text, observația lui
Basarab Nicolescu este oricum concludentă: „Și
totuși Leonid nu era deloc iubit, chiar de cei care
au fost ajutați de el. [.] În fond, ceea ce deran-
ja era imensa sa erudiție. Corija sec erorile celor
care etalau o cultură făcută din grăbite lecturi și
acest lucru nu i-a fost iertat”. Iar referitor la intru-
șii care spionau ședințele Cenaclului de la Neuilly,
același Basarab Nicolescu afirmă că L.M. Arcade
i-ar fi spus: „Suntem spionați și de români și de
francezi. Dar nu au ce să scrie în rapoartele lor.
Spiritul nu poate fi spionat”. În același articol, B.
Nicolescu citează și alte păreri privind activitatea
cenaclului, cum ar fi cele exprimate de Theodor
Cazaban și Sanda Stolojan: „Theodor Cazaban
consideră că Cenaclul de la Neuilly a fost «o ini-
țiativă unică și reușită». Iar Sanda Stolojan scrie:
«Cenaclul parizian a fost un loc de întâlniri și de
dezbateri, de lecturi și discuții și un spațiu de li-
bertate spirituală la o epocă în care viața intelec-
tuală în România se sufoca sub regimul totalitar.
[.] Prin personalitatea sa ieșită din comun, prin
contribuția sa la reunirea intelectualilor români și
prin originalitatea scrisului său, Leonid Mămăligă
rămâne una dintre figurile care au marcat epoca
exilului român de la Paris»”12.
Că L.M. Arcade era o figură care conta, ca să
apelez la un limbaj colocvial, în exilul cultural
românesc, aflăm și din corespondența fraților
Ciorănescu. Într-o scrisoare datată: Paris, 19 de-
cembrie 1954, George Ciorănescu îi scria fratelui
său din Tenerife, Alexandru Ciorănescu, felici-
tându-l pentru Don Carlos de Viana (dramă în
patru acte, Paris, 1954), indicându-i câteva nume
cărora ar trebui să le trimită cartea spre citire:
„Poate n-ar strica să trimiți câte un exemplar lui
Augustin Popa, N. Beldiceanu, Al. Cretzianu, Ioan
Brătianu, M. Eliade, Fotino Mircea, Georgescu
Olenin, Gafencu Gr., Lovinescu-Ierunca, Leonid
Mămăligă.”13. Interesul scriitorilor români față
de L.M. Arcade nu viza doar Cenaclul condus și
găzduit de acesta, ci și Editura pe care a înfiin-
țat-o, Caietele Inorogului, precum și Asociația
Hyperion, al cărui co-fondator a fost, creată în
scopul răspândirii cărților românești în toată lu-
mea, printre toți intelectualii români din exil. „În
1980, împreună cu Aurel Răuță, L.M. Arcade va
înființa și Centrul de promovare a cărții româ-
nești în exil «Hyperion», care va organiza în 1981,
la Sorbona, un colocviu - «Ștefan Lupașcu» - și în
1987 un congres internațional dedicat lui Mircea
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
15
o
Eliade” - scrie Mihaela Albu14. Despre înființarea,
scopul și activitatea asociației, Basarab Nicolescu
nota: „Prin una dintre acele sincronicități ui-
mitoare, care marchează calea vieții noastre, în
1980 ajunge la Paris o scrisoare expediată de la
Madrid de Aurelio Răuță. «Don Aurelio» sugera
lui Leonid constituirea unei asociații pentru dis-
tribuirea cărții românești în exil. Astfel s-a născut
asociația «Hyperion» al cărei președinte eu am
fost dar al cărei animator tot Leonid era. 10000 de
volume publicate de peste 130 de case de editură
răspândite în toate colțurile pământului, mai toa-
te în faliment, au fost astfel distribuite”.
Din opera scrisă a lui L.M. Arcade, la noi se
cunosc două romane: Poveste cu țigani (Paris,
1965) și Revoluție culturală (Paris, 1984), precum
și un volum de Teatru, toate apărute în 1996 la
Editura „Cartea Românească” din București, în
Colecția Inorogului. O gamă largă de scrieri, in-
cluzând poeme, eseuri, povestiri, numeroase pa-
gini de critică literară și recenzii de cărți, semnate
L.M. Arcade și publicate în epocă, sunt încă ne-
recuperate de literatura română. Chiar și cărțile
anterior amintite, republicate în țară, sunt practic
necunoscute cititorilor români, câtă vreme lipsesc
comentariile pe marginea lor. În presa exilului
însă, la momentul primelor apariții, romanele lui
Arcade au fost elogios recenzate. În Ființa româ-
nească15 (nr. 5/1966), Monica Lovinescu scria:
„Sub titlul Poveste cu țigani a apărut în colecția
Caietele Inorogului din Paris o carte ce înseamnă
o revelație și o confirmare. Revelația este, pentru
cine nu îi ascultase în Cenaclul de la Paris poves-
tirile-i anterioare, apariția unui mare scriitor de
limbă română, L.M. Arcade”; iar Andrei Scrima,
în Prodromos16 (nr. 6/1966), text Prefață a acelu-
iași roman, nota: „Cândva va trebui să se revină
asupra graiului - în tehnicitatea sa literară consi-
derat - lui L.M. Arcade. Lăsând deoparte calită-
țile-i intrinseci, cadențele purificate ale sintaxei,
sau excepționala luare în stăpânire a unui tezaur
de rarități lingvistice românești [...] stilul lui L.M.
Arcade aderă «sacramental» universului pe care îl
semnifică și poartă”17.
Basarab Nicolescu, citat frecvent în acest text
cu articolul său din Caiete Critice, aprecia cu
privire la scrisul lui Arcade: „Pentru mine L.M.
Arcade este un înnoitor al limbii române, din rasa
constructorilor de catedrale”; iar despre om, ca
fost colaborator și apropiat al acestuia, spunea:
„Leonid Mămăligă era un om secret, de o imensă
pudoare, calitate atît de rară în epoca noastră de
strip-tease intelectual și spiritual”.
Note
1	Mircea Eliade, Fragments d’un Journal, Gallimard,
Paris, 1973, p. 103
2	Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar româ-
nesc 1945-1989, ediția a doua revizuită, Ed. Compania,
București, 2010, p.53
3	Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea cava-
lerilor, Ed. Jurnalul Literar, București, 2002, p.147
4	În interviul pe care i-l acordă în 1995 lui Nicolae
Florescu, Arcade dă câteva detalii despre acest fapt:
„Polemica purtată cu G. Călinescu [.] a avut loc în tim-
pul procesului Antonescu. Între Ion și Ică Antonescu, cei
doi «mari vinovați», Călinescu făcea o deosebire ridico-
lă, considerînd că Mareșalul își asuma toate răspunderi-
le, deși uneori părea că se lăsa dus de un delir, cîtă vreme
Ică avea «Zîmbete de dansator» și era vădit că vroia să
lase toate păcatele să cadă pe capul lui Ion Antonescu.
Descrierea era foarte abil făcută. Eu am încercat, prin-
tr-o exegeză atentă a textului, să demistific chiar și lau-
dele pe care Călinescu le aducea lui Antonescu pentru
Suzana Fântânariu	Bestiar Notre Dame, carte-obiect, intervenție colaj-foto, 20 x 17 x 7,5 cm
«curajul» lui, ceea ce i-a plăcut în mod deosebit lui N.
Carandino, care m-a invitat să scriu mai departe și mai
mult la Dreptatea”(I. Corbea, N. Florescu, op.cit, p.150).
5 I. Corbea, N. Florescu, op.cit, pp.151-152
6 Basarab Nicolescu, L.M. Arcade (1921-2001) și
Cenaclul de la Neuilly, în Caiete Critice, București,
nr. 9/2004. Toate citatele care urmează din Basarab
Nicolescu fac referire la acest articol.
7	L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian,
Ediție îngrijită, studii, note și comentarii: Mihaela Albu
& Dan Anghelescu, Editura Aius, Craiova, 2020
8	Limite a fost o revistă literară care a apărut în Franța,
la Paris, din septembrie 1969, până în noiembrie 1986,
o dată sau de două ori pe an, în formula de numere
simple (până în 1977), sau duble (începând cu nr. 24-
25/1977), din redacție făcând parte: Virgil Ierunca,
Nicolae Petra, Aurelio Răuță. Printre colaboratori s-au
numărat: Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Vintilă
Horia, Alexandru Ciorănescu, Horia Stamatu, Sanda
Stolojan, Ioan Petru Culianu, Paul Goma și mulți alții
(conf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar ro-
mânesc 1945-1989).
9	Anexă. L.M. Arcade - scrieri din exil (selecție),
„Procesele verbale”, în L.M. Arcade un scriitor român în
exilul parizian, op. cit., p.79
10	Constantin Amăriuței a fost un scriitor, filosof și tra-
ducător român, născut în 1923 la Focșani, mort în 2007
la Paris. A părăsit România, grație unei burse de studii
oferită de statul francez, în anul 1947. A fondat, alături
de Virgil Ierunca, revista Caete de dor, revistă a scriitori-
lor români din exil. A fost prezent în presa franceză, dar
și în cea a exilului literar românesc din America, pre-
cum și din alte țări europene, cu articole, eseuri, studii
filosofice, intervenții polemice și interviuri. În 1955 a
fost distins cu premiul Rivarol, oferit pentru cea mai
bună carte în limba franceză aparținând unui autor stră-
in.
11	I. Corbea, N. Florescu, op.cit, pp.27-28
12	Basarab Nicolescu citând din Theodor Cazaban,
în dialog cu Cristian Bădiliță, Captiv în lumea liberă,
Editura Echinox, Cluj Napoca, 2002; și Sanda Stolojan,
Leonid Mamaliga, rassembleur et ecrivain - Le Courrier
du Centre Culturel Roumain, Paris, nr.32-33/2001
13	Corespondența Alexandru Ciorănescu - George
Ciorănescu 1946-1964 (Scrisori din arhiva George
Ciorănescu), Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Crisula
Ștefănescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011
14	L.M. Arcade un scriitor român în exilul parizian, op.
cit., p.15
15	Ființa românească a fost revista Institutului
Universitar Român Carol I, care a apărut în Franța, la
Paris, din 1963 până în 1968. Comitetul de redacție era
format din: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Virgil Ierunca,
Emil Turdeanu, V. Veniamin (conf. Florin Manolescu,
Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989).
16	Prodromos, Foaie de gând și apropiere creștină, cu
apariție o dată sau de două ori pe an, în perioada 1964-
1970, în Germania (Freiburg), redactată de Paul Miron
și Franța (Evry-Petit-Bourg), redactată de Ioan Cușa
(vezi Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar ro-
mânesc 1945-1989)
17	Anexă. Cronici la romanele lui L.M. Arcade publicate
în revistele exilului, în L.M. Arcade un scriitor român în
exilul parizian, op.cit., pp.202-232
■
16
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (VIII)
^[^Ulian Cătălui
Stendhal și Roma, Napoli și Florența
(1817, 1818, 1826)
Roma, Napoli și Florența este titlul unui jurnal
de călătorie al lui Stendhal, al cărui prim text a fost
publicat în 1817 sub titlul Roma, Napoli și Florența
(în limba română a fost tipărit sub titlul Roma,
Neapole, Florența, București, Editura Univers,
1970), apoi a apărut o a doua ediție în anul urmă-
tor și o a treia în 1826, în cea din urmă Stendhal
efectuând o adevărată revizuire a textului original
prin creșterea noului volum de anecdote roman-
tice: o comparație între textele din 1817 și 1826
dezvăluind rapid că locurile și datele sunt „adesea
imaginate”1.Titlul nu corespunde exact cu conți-
nutul cărții: călătoria autorului francez are loc și
prin alte câteva orașe italiene, în special la Milano
și Bologna, care ocupă o mare parte a operei, în
relatarea sa, el neglijând adesea descrierea monu-
mentelor, Stendhal zugrăvind mai degrabă „sen-
sibilitatea și obiceiurile italienilor”. Imediat ce a
ajuns la Milano, de exemplu, în seara zilei de 24
septembrie 1816, romancierul francez îndrăgostit
iremediabil și inexorabil de Italia, a mers glonț la
Teatro alia Scala, pe scurt Scala, - pe care l-a nu-
mit „primul teatru din lume” - unde încă se mai
juca spectacolul desuetei opere în două acte La
Testa di Bronzo de Saverio Mercadante și, pasio-
nat de operă, povestește pe larg atmosfera lojelor
în care au loc discuțiuni (Stendhal vorbea dialec-
tul milanez)2 și uneori anecdote confidențiale,
petreceri cu (jocuri de) tarot și mese carnavalești:
fără a uita să descrie obiceiul milanezilor care,
înainte de a merge la Scala, au obiceiul de a defila,
fie pe jos, fie călare sau cu trăsura, pe Corso, situ-
at între Porta Rense și bastionul Porta Nuova. În
Milano, oraș cu care asociază adesea memoria lui
Napoleon I, îi place să se plimbe printre negusto-
rii de stampe sau pe Corsia dei Servi (azi Corso
Vittorio Emanuele) unde se întâlnesc „cele mai
frumoase femei”3 și în fiecare seară, fericirea lui
este să vadă din nou Domul luminat de o „Lună
frumoasă” care îi conferă un aspect de frumusețe
unică în lume. Traversează apoi Toscana, cu dea-
luri cultivate ca o grădină, scrie el, și ajunge pe 22
ianuarie la Florența unde ideea de a fi în acest oraș
îl pune deja într-un fel de extaz, și, imediat după
formalitățile vamale, se duce rachetă la Bazilica
Santa Croce unde vede mormintele unor iluștri
și geniali italieni ca Michelangelo, Machiavelli,
Galilei, Rossini, Alfieri, Foscolo ș.a., de aseme-
nea, vizitând Biserica Santa Maria del Carmine,
Bazilica San Lorenzo și neasemuita și mirobolan-
ta Catedrală Santa Maria del Fiore, poposind în
cea mai frumoasă piață din Florența, Piazza de-
lla Signoria, unde nimic nu se poate compara cu
mirificul Palazzo Vecchio.4 Menționăm că atunci
când a vizitat Bazilica Santa Croce, Stendhal a fost
copleșit de o emoție profundă, scriitorul francez
notând: „Ajunsesem în acest punct de emoție în
care se întâlnesc senzațiile cerești date de Artele
Frumoase și sentimentele pasionale. Plecând de
la Santa Croce, am avut bătăi de inimă, viața era
epuizată acasă, am mers cu frica de a cădea”5. De
aici a rezultat celebrul „sindrom Stendhal”, despre
care psihologii au dezbătut de mult dacă acesta
chiar există, efectele aparente asupra anumitor
persoane fiind suficient de severe pentru a justi-
fica chiar asistența medicală de urgență6. Criticul
britanic Julian Barnes a căutat evenimentul în ver-
siunea originală a jurnalului lui Henri Beyle, fără
să-l găsească și atunci ar fi necesar să ne gândim
măcar că „dacă Beyle a trăit cu adevărat această
experiență, a fost rescrisă de Stendhal”, pentru că
„în lumea dorinței este întotdeauna suficientă pu-
țină apă pentru a amorsa pompa”7. Cel care a scris
Roșu și negru îl consideră pe florentin „cel mai
politicos și mai atent dintre bărbați”, totuși este
puternic lovit de idiomul sau dialectul toscan pe
care îl consideră dezagreabil, totodată, țăranii din
Toscana sunt, pentru Stendhal, „cei mai civilizați
oameni din lume” și își petrece o seară neaștepta-
tă și delicioasă la Castelfiorentino, ascultând tot
felul de povești8. De la Florența, împarte o trăsură
trasă de cai cu un prieten milanez până la Napoli,
traversând Roma în trei ore, văzând de departe
cupola Bazilicii Sfântului Petru, apoi își conti-
nuă traseul pe Via Appia, care oferă o priveliște
magnifică asupra peisajului roman străbătut de o
serie de vestigii lungi de apeducte9. La Terracina,
în timpul unei escale într-un han, printre un grup
de călători, Stendhal l-ar fi întâlnit întâmplător
pe renumitul compozitor Gioacchino Rossini cu
care și-ar fi petrecut „cea mai prietenoasă seară”10.
Despre această ipotetică întâlnire, scriitorul fran-
cez Frederic Vitoux (n. 1944) a scris romanul La
comedie de Terracina (1994, distins cu Marele pre-
miu pentru roman al Academiei Franceze), tra-
dus la noi sub titlul 9 zile la Terracina, ecranizat în
1998 de regizorul român Nae Caranfil ca Dolce far
niente, cu Franțois Cluzet în rolul lui Stendhal și
cu Pierfrancesco Favino în rolul compozitorului
italian11. Pe 9 februarie, coborârea spre Napoli și
mare, pe un drum larg, este de-a dreptul grandi-
oasă, iar prima clădire întâlnită este Albergo dei
Poveri, apoi Palazzo degli Studi (unde azi se află
Muzeul Național de Arheologie) și în stânga Via
Toledo, care este „cea mai aglomerată și mai vese-
lă stradă” din Napoli, unde găsește cazare la etajul
șapte al unui palat cu vedere la mare și la vulca-
nul Vezuviu. La Napoli, va locui cinci luni; pe 12
februarie a asistat la vernisajul12 de la Teatrul San
Carlo, pe care l-a descris drept nebunie, torente de
oameni și o sală orbitoare, și pe care l-a conside-
rat câteva seri mai târziu ca fiind cu totul inferior
Teatrului Scala din Milano. Primăvara, ascensiu-
nea Vezuviului îl epuizează enorm și la Pompeii13,
unde spune că merge de mai multe ori, se simte
transportat în Antichitate, în același timp regre-
tând vizita la Caserta, dar este sedus inexplicabil
de localitățile de mai mică importanță Portici și
Capodimonte. În fine, Stendhal a sosit la Roma pe
Suzana Fântânariu	Anatomii utopice II
tehnică mixtă/panză, 30 x 30 x 10 cm
1 august, dar de frica febrei (Tibrul încă nu era în-
diguit) a preferat să doarmă în afara „Cetății eter-
ne”, la Castel Gandolfo, viitoarea reședință a papi-
lor. De altfel, la faimoasa Capelă Sixtină, autorul
romanului Mănăstirea din Parma asistă la o litur-
ghie a Papei, unde „compară cântarea castraților
cu o bătaie insuportabilă” și, ca în fiecare oraș ita-
lian, frecventează teatrele, în special Argentina și
Valle14. La Roma, cenzura papală nemiloasă și re-
trogradă face comediile de-a dreptul plictisitoare,
iar râsul se exprimă mai ales în piesele teatrului
de păpuși care sunt adesea improvizate: Stendhal
petrece, de pildă, o seară cât se poate de plăcută la
teatrul de păpuși din Palazzo Fiano.15
Charles Dickens
și Note din America (1842)
Note din America (în engleză American Notes
for General Circulation) reprezintă jurnalul de că-
lătorie sau relatarea scriitorului realist critic brita-
nic Charles Dickens a excursiei sale în America de
Nord, împreună cu soția sa, în cursul anului 1842,
publicată de Chapman & Hall din octombrie, cu
ilustrații de Marcus Stone, această mică lucrare
bazându-se în mare parte pe scrisorile trimise lui
John Forster pe parcursul șederii în Lumea Nouă16.
Soții Dickens părăsiseră orașul-port Liverpool
pe 3 ianuarie 1842 și se întorseseră pe 7 iunie, în
cele cinci luni petrecute vizitând marile orașe ale
Statelor Unite și, timp de o lună, cele din Canada,
unde avuseseră parte pretutindeni de o „primire
triumfătoare” din partea autorităților, somităților
literare și marelui public17. Totuși, sastisit de atâta
atențiune, iritat și de tonul acid sulfuros al presei
americane, agasat de refuzul general de a se in-
stitui o lege internațională a drepturilor de autor
(Charles Dickens a cerut insistent adoptarea unei
asemenea legi în multe dintre discursurile sale
din America, iar persistența sa în a discuta su-
biectul i-a determinat pe unii critici să-l acuze că
a călătorit în America în primul rând agitându-se
pentru această cauză)18, profund dezgustat și de
spectacolul oripilant al sclaviei, autorul Marilor
speranțe a scris la întoarcerea sa, în perioada pe-
trecută pe mare, la bordul navei, o „aprigă relatare
critică” în care își povestește călătoria și denunță
presa yankee, condițiile sanitare ale orașelor, scla-
via, batjocorirea comportamentului americani-
lor, de exemplu, obiceiul scârbavnic pe care îl au
aceștia de a scuipa tutun în public19. Din păcate,
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
17
o
lucrarea Note din America a fost curând piratată și
distribuită în S.U.A. de către periodicul „Brother
Jonathan”, numit după figura alegorică menită
să personifice Statele Unite în ansamblul său în
primele zile ale existenței națiunii americane20.
Furia cititorilor și izbucnirea vezuviană a presei
de peste Ocean au fost egale cu entuziasmul adus
anterior ilustrului vizitator englez; cartea a fost
chiar arsă în public, în stil proto-nazist, am spune,
într-un teatru din New York!21. Acest resentiment
a fost adus la apogeu atunci când Dickens a re-
petat ofensa la scurt timp după aceea în romanul
său Martin Chuzzlewit, publicat în 1844, unde o
parte lungă, pe la mijlocul cărții, dedicată șederii
în America a eroului, însoțit de amicul său Mark
Tapley, „a reluat-o cu virulență sporită criticile
formulate anterior”22. Cu toate acestea, Note din
America nu s-a născut atât de „spontantaneu” pe
cât s-ar putea imagina, astfel, existau o mulțime
de jurnale de călătorie din Statele Unite pe care
Dickens se presupune că le-a consultat, aceste
jurnale reprezentând un „gen specific” în care se
încadrează cartea sa, dar, așa cum scrie Nathalie
Vanfasse, „trebuie [...] să remarcăm că, dacă
această lucrare poate fi legată de alte povești de
călătorie din S.U.A. scrise în același timp, este că
se hrănește în mare măsură și cu ficțiune”23.
Note
1 Stendhal, preface de Pierre Brunei, Rome, Naples et
Florence, editions Gallimard, 1987, p. 423.
2 Stendhal, op. cit., p. 139.
3	Cf. “Rome, Naples et Florence”, in Wikipedia, 23
octobre 2021.
4	Ibidem.
5	Stendhal, Rome, Naples et Florence, editions
Delaunay, Paris, 1826, tome II, p. 102.
6	Leonardo Palacios-Sanchez, Juan Sebastian
Botero-Meneses, Rodo Plazas Pachon et Laura Bibiana
Pineros Hernandez, „Stendhal syndrome: a clinical and
historical overview”, în Arquivos De Neuro-Psiquiatria,
vol. 76, no 2, fevrier 2018, pp. 120-123.
7	Iain Bamforth, „Stendhal’s Syndrome”, în The
British Journal of General Practice, vol. 60, no 581, 1er
decembre 2010, pp. 945-946.
8	Cf. „Rome, Naples et Florence”, în Wikipedia, 23
octobre 2021.
9	Ibidem.
10	Ibidem.
11	Cf. „Dolce far niente” (1998), în aarc.ro., online.
12	Dans son texte, Stendhal retarde d’un mois l’ouver-
ture (apres l’incendie) du San Carlo.
13	Stendhal, op. cit., p. 474.
14	Cf. “Rome, Naples et Florence”, in Wikipedia, 23
octobre 2021.
15	Ibidem.
16	Paul Davis, Charles Dickens from A to Z, New York,
Checkmark Books, 1999, pp. 5-6.
17	Paul Davis, op. cit., pp. 5-6.
18	Edward G. Hudon, “Literary Piracy, Charles
Dickens and the American Copyright Law”, în
American Bar Association Journal, Vol. 50, No.12
(December, 1964) p. 1159.
19	Sylvere Monod, Dickens romancier, Paris, Hachette,
1953, p. 191.
20 Paul Davis, op. cit., pp. 5-6.
21 Ibidem, pp. 5-6.
22 Nathalie Vanfasse, Recits de voyage, fiction et voya-
geurs fictifs dans American Notes de Charles Dickens,
E-rea (Revue electronique d’etudes sur le monde an-
glophone), 3 janvier 2005, p. 1.
23 Nathalie Vanfasse, op. cit., p. 1.
■
Eminescu. Poet sau poet
național? (I)
■ Virgil Diaconu
S-a afirmat în mai multe rânduri despre
Mihai Eminescu că este „poetul național”,
înțelegându-se de regulă că el este singurul
poet național. De la formula de „autor național”,
care circula în veacul al XIX-lea, critica a evoluat
la eticheta de „poet național”, folosită pentru pri-
ma oară de Iacob Negruzzi, care în petiția adresa-
tă Camerei cerea sprijin financiar pentru „neno-
rocitul” poet național Eminescu.
Formula avea să fie autorizată de către Titu
Maiorescu, pentru că și el îl numește pe Eminescu,
încă din timpul vieții acestuia, „poet național”, și
de către G. Călinescu, a cărui secțiune critică din
Istoria literaturii române de la începuturi și până
în prezent (1941) dedicată lui Eminescu are sub-
titlul de „Poet național”. Această secțiune critică
din Istorie. este editată într-un volum separat,
care poartă acest nume: Mihai Eminescu. Poetul
național (Ed. Cartea Românească, 1998).
Dar chiar și astăzi continuăm, cu privire la
Eminescu, să punem problema „poetului na-
țional”, iar cine nu acceptă acest titlu pentru
Eminescu este criticat aspru. De pildă, în anul
2021, teologul George Remete apără ideea de poet
național și chiar ne lămurește parțial asupra în-
țelesului acestei noțiuni: „Când spunem că există
Poetul Național, prin asta noi exprimăm convin-
gerea că o persoană are capacitate exponențială,
că există această posibilitate ca un om să sinteti-
zeze și exprime exemplar prin sine ființa, spiritu-
alitatea și esența comunității sau a speciei sale.”
(articolul „Poetul național”, în revista Discobolul,
nr. 286, 287, 288, 2021).
Dar pentru a afirma că Eminescu este Poetul
Național, deci că el are capacitatea „să sintetizeze
și exprime exemplar prin sine ființa, spiritualita-
tea și esența comunității” (nu ne referim deocam-
dată la posibilitatea de a exprima specia), după
cum afirmă teologul George Remete, ar trebui să
Dorin Crețu
Urme I
monotipie și pastel pe hârtie, 100 x 80 cm
Dorin Crețu	Grădina mea - detaliu
ulei pe pânză, 60 x 50 cm
știm mai întâi care este „ființa, spiritualitatea și
esența comunității” în care a trăit Eminescu. De
fapt, chiar teologul ar trebui să ne spună ce în-
seamnă, concret, „ființa, spiritualitatea și esența
comunității”, dacă vrea să ne ofere un înțeles com-
plet al noțiunii de Poet Național și nu doar o parte
din acest înțeles.
În articolul Os romenos latinos do oriente
(Livraria Classico, Lisboa, 1943, p. 83), Mircea
Eliade afirmă că Eminescu este „creatorul na-
ționalismului poetic românesc”(citat în volumul
Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Ed.
Junimea, 1987, 1, p. VIII, s.m.). Eliade ne spune
în acest fel că Eminescu și-a amprentat poezia cu
valori naționale și că este primul care a făcut-o.
Care sunt însă, pentru Eliade, aceste valori ale
naționalismului poetic românesc? Nu ni se spune,
deci gândul său este oprit la jumătate.
(1)	. În poezie, naționalismul este un set
de teme-valori
Din articolele pe care le publică în presa vremii,
dar și din unele poezii, precum Doina, Scrisoarea
III, Împărat și proletar ș.a., rezultă că Eminescu
este fără nicio îndoială un apărător al valorilor
morale, sociale, politice și culturale, al neatârnării
de puterile străine, al dreptății și libertății celor de
jos, valori pe care noi le considerăm „valori nați-
onale”. Și tocmai pentru că poeziile lui Eminescu
apără valori naționale de acest tip, pe care le pu-
tem numi, mai clar, „valori democrate”, poetului i
se acordă titlul de „poet național”. Dar sunt toate
aceste valori funcționale, au ele existență reală în
societatea în care a trăit poetul, sau sunt numai
valori dorite, așteptate, visate de către Eminescu și
comentate în poezia și articolele sale de ziar?
Asupra valorilor naționale Eminescu are însă
și o viziune teoretică: „Dar o adevărată literatură,
18
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
trainică, care să ne placă nouă și să fie originală
pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul
viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obi-
ceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați pro-
duce în afară de geniul într-adevăr național (nu
patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare și
trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate.”
(„Notițe bibliografice”, Timpul, 6, 7, 8, mai 1880).
Așadar, „graiul viu al poporului nostru, tra-
dițiile, obiceiurile și istoria lui” sunt temele sau
„valorile” din care se constituie categoria „nați-
onalului”, în viziunea lui Eminescu. Iar literatura
națională exprimă tocmai aceste teme-valori.
În concluzie, din citatul lui Eminescu înțele-
gem că naționalismul este în literatură, în poezie,
un set de „valori pozitive”, umane, umanitare, iar
poetul chiar enumeră patru dintre aceste valori
naționale.
(2)	. G. Călinescu despre temele-valori
naționale din poezia lui Eminescu
G. Călinescu este cel care a consolidat ideea
„caracterului național” al poeziei lui Eminescu,
socotind că poezia sa are caracter național prin
tematica și valorile istorice și sociale pe care le ve-
hiculează. În acest sens, criticul chiar scrie în anul
1964 un amplu articol, „Mihai Eminescu, poet
național”, cuprins în volumul G. Călinescu, Mihai
Eminescu. Studii și articole (Junimea, 1978, p.p.
248 - 271), în care comentează tocmai poeziile cu
tematică socială și istorică ale lui Eminescu: epo-
peea „Decebal”, poemul „Strigoii”, tragedia „Gruie
Sînger”, „Mușatin și codrul”, proiectul „Cel din
urmă Mușatin”, „Scrisoarea III”, „Marcu-Vodă”,
„Mirodonis” etc.
Călinescu nu omite nici atenția pe care Mihai
Eminescu a dat-o folclorului, știindu-se că el a
scris 34 de poezii în stil popular. Poezia folclori-
că a lui Eminescu exprimă și ea spiritul național,
iar criticul ne asigură în articolul citat de faptul
că „Cea mai națională latură a universalității emi-
nesciene este fără îndoială folclorul.”
Mai mult de atât, criticul găsește că până și po-
ezia de dragoste are un caracter național, de vre-
me ce el poate să afirme că „Erotica eminesciană
este una din cele mai naționale note ale univer-
salității sale”. . Pentru Călinescu, dragostea are și
ea caracter național și vorbește limba română.
Pentru alte națiuni, poezia de dragoste vorbește
limbile germană, engleză, bulgară, italiană, spa-
niolă, rusă, chineză, japoneză, americană etc.
Ce deosebiri în afara limbii vor fi între aceste
poezii naționale de dragoste este greu de spus.
Naționalismul se vrea extins uneori acolo unde
nu este cazul.
(3)	. Petru Creția: „Eminescu nu este
reprezentativ pentru etnie”
Este Eminescu Poet Național, deci reprezenta-
tiv pentru națiunea română, așa cum afirmă G.
Remete? Eminescologul Petru Creția crede de
pildă că „Eminescu nu este reprezentativ pentru
etnie în niciuna dintre trăsăturile lui și ale ei”.
(Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Ed.
Humanitas, 1998, p. 236, s.a.)
Așadar, poezia lui Eminescu are trăsăturile ei
specifice, non-naționale, care nu se întâlnesc cu
trăsăturile națiunii române. Așa încât Eminescu
nu poate să fie reprezentativ prin poezia sa pen-
tru națiunea română, afirmă Creția, aflat în acest
Suzana Fântânariu	Anatomie
laviu pe hârtie, 37 x 31 cm
fel la capătul opus al ideilor teologului George
Remete și ale lui G. Călinescu.
Să fie Eminescu mai degrabă „icoana unei ne-
prihăniri la care am visa?”, se întreabă Creția în
același volum, Testamentul unui eminescolog.
În articolul „O dilemă, una veritabilă”
(România literară, nr. 8, 1996), Eugen Negrici (ci-
tat de Creția) afirmă: „Eminescu este și rămâne
un mit pentru că întruchipează ceea ce nu avem
în structura noastră psihică și temperamentală și
ceea ce am fi dorit probabil să avem: statornicie
în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până
la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de
interesul meschin imediat”.
Eminescu este, așadar, partea bună, partea
minunată a ceea ce am vrea să fim, dar nu am
reușit încă. El este proiecția noastră morală, so-
cială, politică superlativă, care firește că ar trebui
să exprime în poezia sa valorile pozitive, exem-
plare ale națiunii, valorile ei umane și democra-
te. Aceste valori, pe care am fi dorit probabil să le
avem, sunt, în concepția lui Negrici, „statornicie
în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până
la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de
interesul meschin imediat”.
Așadar, Eminescu exprimă în poezia sa un set
de valori naționale pozitive închipuite și așteptate
de noi, deci aceste valori nu există, toate, în rea-
litatea socială (națiunea) coruptă și viciată a poe-
tului. Fiind valori inexistente în structura politică
a înaltei societăți și prezente doar în conștiința
noastră, Eminescu a fost unul dintre cei care, prin
harul său, a luptat pentru ca valorile naționale po-
zitive, umane, democrate, închipuite și sperate de
el să prindă viață în existența reală, să înlocuiască
falsele naționalisme și să funcționeze în societatea
sa, în beneficiul poporului.
(4)	. Eminescu nu este singurul poet
național
Rămân la ideea că Eminescu exprimă în unele
dintre poeziile sale un set de teme-valori națio-
nale pozitive, umane, închipuite de el, și că aceste
valori fie nu există toate în realitate, fie nu au o
existență deplină.
Pe de altă parte, mai multe articole și cărți edi-
tate în ultimii 30 de ani arată că titlul de „poet na-
țional” se vrea impus, în sensul său pozitiv, uman,
îndeosebi pentru un poet: Eminescu. Dar ceilalți
poeți români nu pot fi „naționali”? Ei nu expri-
mă valorile naționale pozitive, democrate, pe care
tocmai le-am numit? Trebuie ca titlul de poet
național să fie rezervat unui singur poet? Cine ar
putea să dicteze acest lucru? Pentru strofa aceasta
- „Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poar-
tă-n poartă./ De-am închide-a țării poartă,/ Alții
ne-ar cerși la poartă!” - și firește că pentru între-
gul poem Munții noștri, ca și pentru o altă serie
de poeme asemănătoare, poetul Octavian Goga
„a fost numit în timpul vieții «poetul național» al
neamului românesc (.)”, ne reamintește Lucian
Costache în volumul Mihai Eminescu. Luceafărul
înainte și după Luceafărul (2019, p. 90).
Ion Creangă este declarat și el de către G.
Călinescu, „scriitor național”. Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Marin Preda „sunt numiți și ei scriitori
naționali, ca o formă de elogiu suprem. Prin ur-
mare, Eminescu este poetul național printre alți
scriitori naționali”, afirmă Ion Simuț în volumul
Pe ce lume trăim? (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2022, p. 299).
Dar poeți naționali există și în afara culturii ro-
mâne. Chiar Eminescu îl numește pe Shakespeare
„poet național”, Fritz Martini îl consideră pe
Goethe „poet național și educator național”, iar
Harold Bloom recunoaște în Walt Whitman
„poetul național” al Statelor Unite. În concluzie,
Eminescu nu este singurul poet care a primit ti-
tlul de „poet național” și nu deține nicio supre-
mație în acest sens.
(5)	. Poeziile cu caracter național nu sunt
neapărat poezii de valoare
Dacă Shakespeare este considerat un scriitor
național, probabil pentru caracterul național al
întregii sale opere (sonete, poeme, drame), atunci
ne putem întreba dacă sonetele de dragoste ale
marelui Will au într-adevăr caracter național și în
ce constă el. Și tot așa: poemul „Luceafărul” al
lui Eminescu are caracter național? Să citim însă
poezia „La steaua”: „La steaua care-a răsărit/ E-o
cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/
Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins
în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia
acum/ Luci vederii noastre.// Icoana stelei ce-a
murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a
zărit,/ Azi o vedem, și nu e.// Tot astfel când al
nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stin-
sului amor/ Ne urmărește încă.” (1886)
Are poezia „La steaua” caracter național? Dar
există zeci și zeci de poezii lirice ale lui Eminescu,
Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud, Blaga,
Bacovia, Trakl, Arghezi etc., care nu au caracter
național prin tematica lor și care sunt totuși poe-
zii de primă valoare!
De aici înțelegem că titlul de „poet național”
nu este un titlu de valoare literară, deci care con-
firmă valoarea literară a unui poet. Totodată,
acest titlu nu aparține tuturor poeziilor unui poet,
ci doar unora dintre ele; și tocmai pentru acest
număr minim de poezii naționale poetul în cauză
primește titlul de „poet național”.
De fapt, cele mai multe dintre poeziile unor po-
eți importanți nu au caracter național. Iar faptul că
nu toți poeții de top au primit titlul de „poet nați-
onal” nu lezează nicidecum valoarea acelor poeți.
Poți fi mare poet și fără titlul de „poet național”.
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
19
Sociologul Anton Golopenția
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Folosind stupid, sau uitînd cretin
trecutul, ne falsificăm și ne ucidem viito-
rul” (Ion Dezideriu Sîrbu).
Despărțindu-se ca în fiecare dimineață de
soție, de fetița lui de nouă ani și de băia-
tul lui de șase ani, în dimineața zilei de
16 ianuarie 1950 Anton Golopenția pleca spre
Biblioteca Academiei, fără să știe că i se apropie
cu pași mari sfârșitul și că parcurge ultimul său
drum în libertate. Încă din septembrie 1948, so-
ciologul Anton Golopenția fusese îndepărtat de
la conducerea Institutului Central de Statistică cu
grosolănia tipică a noilor vremi comuniste. În iar-
na aceea, el lucra la un mai vechi proiect de-al său
privind populația orașelor din România, aflăm
din exelenta Bio-bibliografie alcătuită de Sanda
Golopenția-Eretescu, pentru volumul Anton
Golopenția-Restituiri din 1995.
Primul studiu publicat de tânărul sociolog fuse-
se despre comuna Cornova din Basarabia, cerce-
tată în 1932 de o echipă a profesorului Gusti din
care făcuse parte și Mircea Vulcănescu. În lucra-
rea sa, Golopenția prezentase procesul de orășeni-
zare a unei comunități rurale. După 1944, Anton
Golopenția a revenit tot mai frecvent la problema
orașelor, spusese academicianul Vladimir Trebici
în discursul său de recepție susținut pe 16 mai 1994.
Sosiți și ei la Biblioteca Academiei pe 16 ianuarie
1950, doi slujbași ai noii Securități -înființată de
colonelul sovietic Ana Pauker, îl arestează chiar de
la masa de lucru. Fusese ordinul lui Bodnarenko,
alias Emil Bodnăraș, care la rîndul său, „primise
dispoziții de la Ana Pauker” citim în volumul co-
lectiv îngrijit de Ștefan Costea și apărut la Editura
Ararat (Restituiri, Bucuresti, 1995, p. 151).
Și economistul de geniu Mircea Vulcănescu fu-
sese condamnat practic la moarte, - și nu la 8 ani
cât prevedea sentința din 1946, reconfirmată pe 6
februarie 1948 drept pedeapsă pentru imaginarul
dezastru economic în care s-ar fi găsit România,
țară care, după război, avea dublat tezaurul în aur
al Băncii Naționale, datorită exportului de pe-
trol către Germania. Chiar acest fapt l-a făcut pe
Hitler să-i reproșeze lui Ion Antonescu, la ultima
lor întrevedere din august 1944, că România a
avut o „contribuție economică de-a dreptul mes-
chină către Axă”. Citatul din spusele Cancelarului
fusese dat de filosoful Vulcănescu pe 15 ianuarie
1948 în ultimul său cuvânt de apărare care a durat
3 ore (vezi M.V,, Ultimul cuvânt, 2000, p. 171).
Tot în februarie 1948 staliniștii ajunși la pute-
re l-au înlocuit pe ministrul de justiție Lucrețiu
Pătrășcanu prin Avram Bunaciu de origine evre-
iască, arestându-l apoi pe fostul ministru de jus-
tiție și omorându-l după gratii, cum procedaseră
întâi cu sociologul Golopenția, pe urmă cu filoso-
ful Mircea Vulcănescu.
În martie 1948, Anton Golopenția a publi-
cat Populația Republicii Populare Române la 25
ianuarie 1948 la care lucrase împreună cu D. C.
Georgescu. La vremea masivelor arestări de după
lichidarea, între 1947 și 1948, a fostei jandarmerii
și a Siguranței Statului, Golopenția presimțea pro-
babil că-i va veni rândul să fie arestat, pentru că
participase activ, alături de Lucrețiu Pătrășcanu, la
derularea evenimentelor din 23 august 1944. Petre
Pandrea, în memoriile sale dintre cele două ares-
tări, scrisese că la farsa de proces ce-i fusese inten-
tat de mercenarii ocupantului bolșevic, Lucrețiu
Pătrășcanu și-a cerut iertare poporului român
pentru colaborarea sa cu dușmanii țării. ÎN CITAT:
„Cea de a doua contribuție majoră și de extremă
importanță la care a participat Anton Golopenția
la solicitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu - ne dezvăluie
sociologul Anton Rațiu - a fost aceea de consili-
er pe lîngă Delegația Română care a participat la
semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1946,
unde contribuția sa în materie de drepturile noas-
tre istorice - și nu numai-, a fost (...) de importanță
capitală. Alături de Lucrețiu Pătrășcanu, în urma
unor discuții de o noapte întreagă la locuința
lui Vîșinski, din pre-ziua semnării acestui tratat,
Ardealul întreg a revenit României, în ciuda tu-
turor mașinațiunilor întreprinse de maghiarimea
din Ungaria, sprijinită de cei din diaspora” (op.
cit., p. 152). Prin Pătrășcanu și Golopenția - veniți
din România ocupată de Stalin - s-a putut adăuga
un însemnat sprijin demersurilor făcute de diplo-
mații români exilați care dispuneau de bune relații
cu elita politică a vremii.
Aflând de arestările celor din grupul
Pătrășcanu, dar având tăria de a nu se lăsa pertur-
bat de norii de furtună din ce în ce mai vineți și
mai amenințători ce se adunau deasupra capului
său, Anton Golopenția, la data când ai fost ares-
tat, lucra la statistica orașelor. Cândva profesoru-
lui său, Dimitrie Gusti, i se reproșase o prea mare
indeletnicire cu zonele rurale, în dauna zonelor
orășenești, deși - pe atunci - ponderea populați-
ei de la sate era de patru cincimi din populația
României. Pentru sociologul Anton Golopenția
erau însă vizibile tendințele de schimbare ale
acestei ponderi. Alături de Traian Herseni și de
Mircea Vulcănescu, unanim recunoscut ca filo-
soful Școlii monografice de la București, Anton
Golopenția a fost și el un reprezentant de frunte
al școlii de sociologie a lui Dimitrie Gusti, „care
încă nu și-a găsit echivalentul în lume”, conform
părerii lui Henri H. Stahl, stenograful lui Gusti și
asistent onorific primind, prin generozitatea lui
Mircea Vulcănescu, jumătate din leafa de asistent
a acestuia. În iarna lui 1949- 1950, Golopenția știa
bine că timpul lui de lucru e pe sfârșite, că mult
răgaz nu mai are.
Era un bărbat de patruzeci de ani, cu trăsături
distinse, un om cu prestanță, cum se spunea pe
atunci. O energie difuză părea a izvorî din adânca
lui preocupare pentru destinul neamului româ-
nesc, pe care-l cunoștea ca nimeni altul, și nu din
sporadice lecturi... Era un om de acțiune, îmbibat
de o rafinată cultură, o remarcabilă inteligență,
un mare patriotism dublat de curaj și de totală
dăruire. Erau acestea toate calități, erau defecte?
Oricum, pentru cei ce au decapitat spiritualitatea
română „grijulii să stîrpească marile inteligen-
țe” - cum nota Arșavir Acterian în „Cotidianul,
Supimentul L.A.I.” din 9 martie 1992-, ele con-
stituiau stigmate de neșters, pentru care, în acele
vremi, te puteai considera norocos dacă erai pus
la zid și împușcat.
Dar pe Anton Golopenția nu-1 așteptau gloan-
țele, de care scăpase și pe când își risca viața du-
cându-se în spatele frontului pentru a îndruma
Suzana Fântânariu	Maxima lumină (2001)
carte obiect, tehnică mixtă, 30 x 45 x19 cm
cercetarea etno-sociologică a enclavelor de români
dincolo de Bug, din Crimeea, de pe coastele Mării
de Azov, până în Caucaz și Bazinul carbonifer al
Donbasului, cercetare pe care a coordonat-o timp
de trei ani, după cum ne informează Anton Rațiu
în cartea sa intitulată Românii de la est de Bug,
publicată in 1994 de Editura Fundației Culturale
Române. Anton Golopenția fusese asistentul care,
trimis de profesorul Gusti, coordonase între 1941
și 1944 cercetările sociologice din zonele eliberate
de sub ocupația stalinistă, survenită ca urmare a
înțelegerii dintre Hitler și Stalin, cunoscută sub
numele de Pactul Ribentrop-Molotov. Sociologul
cu simpatii comuniste a mers în Bucovina, în
Basarabia și în enclavele românești de dincolo de
Bug, unde au fost identificate cu acel prilej 42 de
sate românești. Cercetările sociologice erau făcute
în spatele frontului, într-o zonă permanent expu-
să atacurilor de partizani comuniști. Dar Anton
Golopenția nu de glonț avea să moară. Nu gloan-
țele - care i-au răpus pe atîția oameni de cultură
și pe atâția patrioți români -, îl așteptau pe Anton
Golopenția. Pe fostul director al Institutului Social
Român îl aștepta Malmaison-ul și Jilava, izolarea,
frigul, foamea și bătăile repetate la nesfârșit, după
criminalul procedeu introdus în România de ge-
neralului rus Boris Grumberg, alias Nikolski, ali-
as Nicolau, aflat 12 ani în structurile de vârf ale
Securității anti-românești. Pentru răspândirea
pe front a manifestului regal, comunistul Bellu
Zilber, prin aprilie-mai 1944 îl recomandase pe
Anton Golopenția, șuierându-i lui Pătrășcanu la
ureche: „nu denunță, spune cel mult nu” (Sanda
Golopenția-Eretrescu, Bio-bibliografie, p.35).
După convorbirea cu Lucrețiu Pătrășcanu, căru-
ia îi promite să-l ajute pe toate planurile, Anton
Golopenția și-a scris testamentul. N-avea de
unde să știe că legea comunistă care va înființa
„tribunalul poporului”, va stipula și confiscarea
averii dobândită după 1940 atât pentru copii
cât și pentru soție, cum notase deținutul Mircea
Vulcănescu în „Jurnalul” pe care l-a ținut în cele
10 zile de la Arsenal. Filosoful notează în plus că
un text din noua lege prevede că nici moartea
arestatului politic nu scutește familia de pedeapsa
confiscării. ÎN CITAT: „Ce minte talmudică se va
fi îndârjit să întrețină învrăjbirea de-a lungul mai
multor generații, persecutând și copii?” - scria în
mai 1946 deținutul Mircea Vulcănescu (p.23).
Bănățean născut pe 12 mai 1909, Anton
Golopenția provenea dintr-o familie de cărturari.
Aurel Lucaciu, un fost coleg de-al său de liceu,
își amintea că „pentru Anton Golopenția nu au
20
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
existat niciodată note în catalog. El, la cele mai
multe dintre materii, avea cunoștințe mai vas-
te decît cei mai mulți dintre profesori” (p. 137).
La universitatea bucureșteană își luase licența în
drept în 1930 și, după trei ani, licența în filosofie
la vremea când străluceau la Facultatea de litere
și filosofie din București personalități de nivel
european, precum Nae Ionescu, Dimitrie Gusti,
Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Florian,
P.P. Negulescu, Constantin Antoniade și mulți al-
ții. Încă din timpul studenției frecventase medii
internaționale, în 1930 făcând parte din Grupul
Universitar Român pentru Societatea Națiunilor.
Golopenția a participat la întrunirile internațio-
nale de la Viena și Bratislava ale Consiliilor de în-
trajutorare universitară internațională, organiza-
ție ce îl număra printre membrii ei corespondenți
(p. 130). La Bratislava, în intervenția Disscution
du probleme minoitaire făcuse o distincție care
astăzi este înadins ocultată. Sociologul atrăsese
atenția asupra diferenței dintre aspectul esențial
al problemei, care vizează legitima apărare a cul-
turii minorităților, și aspectul derivat, ades folo-
sit, de manipulare a acestei probleme în scopuri
politice.
Alegându-1 pe Anton Golopenția ca asistent
Anca Szonyi Thomas
Temeri, fotografii inserate în cutii de chibrituri, 7 x 5 cm fiecare
al său, alături de Mircea Vulcănescu și de Traian
Herseni, profesorul Dimitrie Gusti, creatorul și
conducătorul școlii Sociologice de la București,
dovedea că știe să se înconjoare de oameni de
mare calitate. Profesorul îl va îndruma și ajuta pe
tânărul Golopenția să-și desăvârșească studiile
în străinătate. Astfel că între 1933 și 1936 Anton
Golopenția a putut audia filosofi și sociologi re-
numiți, precum Nicolai Hartmann, Karl Jaspers,
Eduard Spranger, Werner Sombart, Carl Schmidt
și alții. Despre Sombart, încă din țară publicase
în 1931 două articole. La vremea studiilor sale
post-universitare în Occident, Golopenția îi tri-
mite lui Mircea Vulcănescu articole pentru revis-
ta Criterion la care publica și Mircea Eliade, pe
atunci asistent al faimosului filosof Nae Ionescu.
În 1936 Anton Golopenția vizitează Expoziția
de la Berlin pentru ca mai apoi să facă parte din
echipa de organizatori ai Pavilionului Românesc
de la Paris. Doctoratul l-a luat în sociologie, la
Universitatea din Leipzig în l936, după care a ur-
mat cariera universitară ca asistent la catedra fon-
datorului Școlii monografice de la București. În
vara anului 1937, profesorul Gusti l-a desemnat
să fie inspector al Echipei regale studențesti din
Căianul - Mic, judetul Someș. Între 1937 și 1940
Anton Golopenția a ținut seminarii de introdu-
cere în sociologie și seminarii cu tema „Elemente
pentru o teorie a națiunii”.
În 1939, la invitația Direcției Tineretului din
Serviciul Social, Anton Golopenția a ținut pre-
legeri despre menirea Institutului de Cercetări
Sociale și despre „Cunoașterea României prin
cercetările monografice”. Pentru cel de-al XIV-lea
Congres Internațional de Sociologie, care ar fi tre-
buit să se țină între 29 august și 4 septembrie 1939
în capitala României, dar care din cauza izbucni-
rii războiului nu s-a mai ținut, Anton Golopenția
îngrijește împreună cu profesorul universitar
Cornățeanu lucrarea Structura socială a agricultu-
rii românești. Tot pentru Congres redactează vo-
lumul La sociologie generale, împreună cu Traian
Herseni, D.C. Georgescu și Cristina Brătescu,.
Împărtășind întru-totul părerea profesoru-
lui Gusti, după care sociologia nu trebuie să fie
o speculație sterilă a celor care „scot cărți din
cărți” și anchetează „opinii despre fapte” fără a
se osteni cu cercetarea faptelor sociale concrete,
Anton Golopenția și-a perfecționat cunoștințele
prin cercetări monografice de teren. Însăși meto-
da Școlii monografice inițiate de Gusti implica un
complex de metode, centrate pe directa observa-
ție sociologică a diverselor trepte de moderniza-
re ale satului tradițional, a tradițiilor culturale, a
ocupațiilor sătenilor, a așezărilor, a gospodăriei
și arhitecturii țărănești, a portului tradițional și a
industriei casnice.
Anton Golopenția redactează în 1942 în co-
laborare cu D.C. Georgescu volumul 60 de sate
românești cercetate de echipele studențești. Despre
seriozitatea cu care era pe atunci tratată cerceta-
rea sociologică pe teren aflăm de la cernăuțeanul
Anton Rațiu, care, în studiul său cuprins în vo-
lumul Anton Golopenția: Restituiri (București,
Editura Ararat, 1995) menționează următoarele:
„legea serviciului social obliga pe fiecare absol-
vent al unei școli tehnice sau superioare să pre-
steze timp de un an, fără retribuție, însă cu între-
ținerea statului, muncă organizată și condusă de
Serviciul Social (...) care acoperea toate judetele
țării, altfel nu putea ocupa nici un serviciu la Stat,
indiferent al cui fiu era. Se pleca de la ideea că nu
ai dreptul să fii slujbaș al Statului fără să fi con-
tribuit la ridicarea satului, a țărănimii. Iar ca să
ridici satul, mai întîi trebuie să-l cunoști sub toate
aspectele, și numai la față locului, printr-o con-
viețuire cu adevărat frățească” (p. 136).
Ca redactor al revistei Sociologie Românească,
unde a publicat de-a lungul anilor numeroase
studii, sociologul Golopenția a scris în 1937 am-
pla recenzie, Metamorphosis Transylvaniae 1918-
1936. Un bilanț al maghiarilor din România, refe-
ritoare la un volum alcătuit de Gaal Gabor și de
alți autori. În aceeași revistă, un an mai târziu,
publica articolul Legătura dintre cultura maghiară
și cultura românească. Este posibil ca acest arti-
col să-i fi fost „inspirat”, ca să zicem așa, de eseul
lui Dan Botta apărut în iulie 1936: Contribuția
geniului creator și propagator de cultură al româ-
nilor la dezvoltarea culturii maghiare și a statului
modern maghiar, republicat de Ion Papuc în vol.:
Dan Botta, Limite și alte eseuri, Editura Crater,
București, 1996, pp.303-308.
Numit în 1940 inspector general statistic la
Institutul Centrul de Statistică, Anton Golopenția
trăiește cu intensă durere drama cotropirii
Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Stalin
și cea a smulgerii unei jumătăți din Ardeal prin
Dictatul de la Viena din august 1940. După cum
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
21
o
aflăm de la cernăuțeanul Vladimir Trebici, de-
venit academician abia după căderea comunis-
mului, „la 31 de ani, Golopenția era expertul de
necontestat în problemele demografice și etnice
ale României” (p. 100). De aceea el a fost ales să
facă parte din grupul de experți ce transportau
la Viena materialul original al Recensământului
din 1930, material rămas neconsultat. „La dus,
povestește Georgescu-Roengen, trenul era să fie
atacat de unguri. La întors, ardelenii loveau cu
pietre. Anton Golopenția a încercat să se arunce
din tren” (p. 31).
Într-un număr special al revistei Parlamentul
Românesc din 25 august 1940, Anton Golopenția
a publicat studiul Minoritățile din România și ro-
mânii de peste hotare, tradus în aceeași revistă în
limba germană. Despre acest subiect necunos-
cut marii majorități a românilor, dependenți de
mass-media oficială, i-a vorbit pe larg politologul
Ion Varlam reporterului Liviu Vălenaș, începând
cu următoarele cuvinte: „Nu se poate vorbi de
configurarea unui stat fără să se țină cont de is-
torie, pentru că întreaga lui evoluție este genetic
marcată de felul în care s-a născut. România de
azi este doar ceea ce a mai rămas dintr-un teri-
toriu locuit de o populație latinofonă, izolat de
restul lumii romane, dar nu despărțit de ea” (vezi
Ion Varlam, Pseudo-România, Ed. Vog, 2004, pp.
227). Înregistrarea fiind făcută în anul 2000, Ion
Varlam și-a încheiat excursul istoric cu fraza: „Să
nu uităm că de-abia s-au împlinit 60 de ani de la
ultima sfârtecare a României de către vecinii ei, în
1940” (0p. Cit., p.231).
La un an după cotropirea țării din vara anului
1940, Anton Golopenția a luat parte la organizarea
recensământului din 6 aprilie. Broșura Populația
teritoriilor românești desprinse în 1940 arată lim-
pede că românii au rămas majoritari chiar și în
fâșia desprinsă din Ardealul de Nord-Vest atribuit
de Hitler ungurilor. În această broșură, apărută în
1941, este cuprins și studiul istoric intitulat A fost
Transilvania în veacul al XVIII-lea țintă, sau punct
de plecare de migrații românești? tradus în 1942 în
germană și în italiană.
În revista Geopolitica și geoistoria, în care publi-
case mai întâi cele doua articole pe care le-a reunit
apoi în broșură, Anton Golopenția tipărește și ar-
ticolul „Siebenburgen” sau Transilvania prezentată
de unguri (nr. 1/ 1941). În Geopolitica... îi apare
în 1942 articolul Preocupări biopolitice ungurești
precum și alte texte pe aceleași teme, după cum
aflăm din documentata Bio-bibliografie redactată
de Sanda Golopenția-Eretrescu, fiica sociologului
devenită profesoară la o universitate americană.
Din studiul academicianului Vladimir Trebici
mai aflăm că în 1945 Anton Golopenția „inițiază
cercetarea sociologică a comunei Hodac din jude-
tul Mureș, cu o tematică largă, incluzînd relațiile
inter-etnice româno-maghiare” (p. 101). În acel
început de ocupație armată a țării, Golopenția n-a
putut să meargă nici la Ip și nici la Trăznea unde,
„cu tricolorul românesc găsit prin casele unde-l
păstraseră simbolic”, oamenii au fost purtați pe
ulițele satului cu steagul bătut în cuie pe trup. 991
de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele
din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea -
scria Horia Stanca într-un volum memorialistic
amânat ani de zile până să fie editat în 1994 la Ed.
Dacia din Cluj.
Probabil lui Golopenția nu i s-a permis să stu-
dieze relațiile inter-etnice din acele sate, întrucât,
deși eliberate de sub stăpânirea Hortystă de ar-
mata română, sovieticii au lăsat administrația pe
mâna ungurilor trecuți rapid la comunism, cum
Anca Szonyi Thomas
Atingere I, imprimare digitală, 19 x 23 cm
depune mărturie filosoful Lucian Blaga în roma-
nul său de sertar Luntrea lui Caron (București,
1990). Ajuns în 1945 doar în județul Mureș, so-
ciologul Anton Golopenția studiază - în cazul
câtorva sate - ce au însemnat pentru români cei
patru ani de ocupație maghiară, între septembrie
1940 și octombrie 1944. Echipa lui Golopenția era
formată din zece cercetători, la care s-au adăugat
45 de absolvenți ai cursurilor de cenzori statistici
de plasă. Când se vor publica memoriile Luciei
Apolzan, supranumită, pe bună dreptate „doam-
na Carpaților” pentru că și-a dedicat întreaga
viață cercetărilor sociologice de teren, vom afla
mai multe despre acea cercetare din 1945, Lucia
Apolzan făcând parte din echipa celor zece cer-
cetători. În martie-aprilie 1947 Anton Golopenția
a revenit în regiunea Mureș pentru a îndruma o
echipă de statisticieni.
„Dar ce să mai vorbim, - consemna după 1989
istoricul academician David Prodan în memori-
ile sale-, cele petrecute în Transilvania de Nord și
azi sunt tabu, să nu jicnească pe unguri. Ieșite, cu
destulă timiditate, doar pentru un moment [vezi
vol. TEROAREA HORTYSTO-FASCISTĂ ÎN
NORDVESTUL ROMANIEI, sept. 1940 -oct
1944, Ed. Politică, 1985 și câteva studii prin re-
viste] s-au ascuns repede în același tabu. La orice
tentativă de a reaminti ceva, ungurii și aici și în
Ungaria iau foc. Acelea au fost comise nu de un-
guri, ci de hortiști. Dar, și sub acest nume -după
cum am spus- nu pot fi pomenite, nu trebuie
să agităm!” (cf. Acad. David Prodan, Memorii,
Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 54).
În anii administrației maghiare a jumătății
de Transilvanie, Anton Golopenția nu era pre-
ocupat numai de situația românilor din fâșia
de Românie smulsă prin Dictatul de la Viena.
El era interesat de românii de pretutindeni, din
Bucovina și Basarabia, din Transnistria și din
Ucraina, din Ungaria precum și din regiunile din
dreapta Dunării. Între 1943- 1944 el publică îm-
preună cu C. Constante cele trei volume cu hărți
și fotografii ale excepționalei monografii despre
Românii din Timoc. Dovedind înaltul profesio-
nalism al autorilor săi, vasta lucrare este socotită
de academicianul Vladimir Trebici drept un mo-
del „neîntrecut pînă astăzi” (vezi vol. Restituiri,
1995, p. 104).
Alături de profesorul Gusti, de filosoful
Mircea Vulcănescu, poetul Dan Botta și poe-
tul Horia Stamatu, din 1937 membrii fondatori
ai Asociației știintifice pentru Enciclopedia
Română, plănuită să apără în șase volume, so-
ciologul Anton Golopenția a participat nemij-
locit la elaborarea celor cinci volume realizate
până la terminarea războiului pentru Basarabia
și Bucovina de Nord. De la poetul Dan Botta
s-a putut afla că ultimul volum al Enciclopediei
Române a fost dat la topit de cei care, după 23
august 1944, au avut nu doar interesul, ci și pute-
rea de a distruge cât mai rapid înfloritoarea viață
culturală a României descrisă în volumul cinci al
ENCICLOPEDIEI.
După ajutorul dat loviturii politice de la 23 au-
gust, comunistul Anton Golopenția a mai apucat
să facă cercetări sociologice în județul Mureș
din Ardealul de Nord-Vest smuls României prin
Dictatul de la Viena, a ajuns să fie chiar și trimis
de comuniști în 1946 la Conferința de pace de la
Paris. În primăvara lui 1947 s-a dus încă o dată
în partea de Transilvanie aflată patru ani sub ad-
ministrație maghiară; a mai lucrat la niște studii
statistice, la recensământ... până pe 16 ianuarie
1950. Atunci, în închisoarea politică fiind, lui
Anton Golopenția i s-a oferit ocazia, vreme de
18 luni, adică până și-a dat duhul, să afle cum
se pune în practică și, mai ales, cum se legiti-
mează și cum se ține comunismul în viață dece-
nii de-a rândul: „Vă vom obliga -prin metodele
noastre [securiste]- să declarați numai ce vrem
noi. Aceste declarații smulse cu cleștele roșit în
foc le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru ar-
hivă, după care se va scrie istoria” (p.520), i-a
spus unui deținut politic un anchetator securis-
to-comunist (vezi Fabian Seiche, Martiri și măr-
turisitori din sec. XX. Închisorile comuniste din
România, ediția a doua îmbunătățită, Făgăraș,
Ed. Agaton, 2014).
■
22
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
blocnotes
Speak, poetry! Ediția
a unsprezecea a LitVest.
■ Ștefan Manasia
Citesc într-o lucrare care are șanse bune să
devină un „hit” - Zorii limbajului a ling-
vistului și fizicianului suedez Sverker
Johansson (trad. Cristian Iscrulescu, Humanitas,
2022) - că „nu există limite clare între o limbă
propriu-zisă și un simplu dialect al unei alte lim-
bi. Chestiunea limbilor separate este mai mult o
problemă politică decît una științifică” pentru că,
de pildă, „diferitele dialecte ale chinezei se deose-
besc între ele mai mult decît se deosebesc limbile
scandinave”. Ceea ce lingviștii tratează drept limbi
distincte, politicienii (chinezi) consideră dialecte
ale aceleiași limbi; ceea ce lingviștii recunosc drept
o singură limbă (bunăoară sîrbocroata), politicie-
nii (sîrbi și/sau croați) sparg în două limbi. Asta
se întîmplă pentru că, din zorii istoriei (limbaju-
lui) pînă azi - așa cum dezvăluie „o veche glumă
din branșă” - „o limbă este un dialect cu armată
proprie”. Prin urmare e de înțeles și instinctul dic-
tatorilor patibulari de a se pronunța în domeniul
limbii - de la Stalin la Putin...
Despre limbi, dialecte, despre farmecul lor în
orgia perpetuă a lecturii aveam să discut, nu o dată,
cu poetul englez, din Liverpool, ChrisMcCabe, la
ediția a XI-a a LitVest, festivalul pe care Biblioteca
Județeană Timiș „Sorin Titel” l-a organizat în in-
tervalul 21-24 septembrie, la Timișoara, cu spri-
jinul Consiliului Județean Timiș. Chris McCabe
vorbește o formă spectaculoasă și aproape inin-
teligibilă a englezei, faimosul dialect Scouse sau
Liverpool English. Dialectul a fost făcut celebru
de muzicienii din Liverpool (de la The Beatles în-
coace), deși, ascultîndu-l pe Chris, am impresia că
s-a radicalizat rămînînd tot melodios; Liverpoolul
contemporan, spune poetul Scouse, rămîne un
Anca Szonyi Thomas	Radiografii, imprimare pe stiplex, 35 x 45 cm
athanor al muzicii și ritmului; poate de aceea, con-
tinuînd în fond o tradiție a liricii irlandeze, engle-
ze, a marilor barzi, Chris McCabe își scandează
poemele memorate și memorabile, angajat într-un
fel de contact mai viu cu publicul. Din ce mi-am
dat seama, a avut impact performance-ul lui de
la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, susținut
alături de poeții Irina-Roxana Georgescu și Ștefan
Manasia. Copiii sînt receptivi, acceptă provocarea
de a discuta în engleză; vorbim despre rolul poe-
ziei azi, despre cum te ajută lecturile poetice să îți
extinzi vocabularul, cunoașterea, adăugînd un ton
de rafinament personalității ș.a.m.d.; vorbim des-
pre graiuri/dialecte, Scouse sau vechea/noua poe-
zie scrisă în grai bănățean (care, de fapt, e o lim-
bă poetică savuroasă, lirica săvârșineanului Ioan
Vodicean depune mărturie); copiii nu mai sînt
învățați de părinți sau bunici limba asta exclusă
din școală/administrație, pentru că, așa cum sin-
tetizează Sverker Johansson, „o limbă este un dia-
lect cu armată proprie”. Și atunci mă uit cu respect
la poetul englez care nu vorbește ca un londonez
înțepat, ci scandează asemeni unui working class
hero: ”The Doppelgânger looks through the hos-
pital glass, at himself under the knife, his organs
glistening like a city of glycerine, He says, you’re
doing okay, how about me?”
LitVest, festivalul gîndit de Tudor Crețu -
poet, romancier, critic și teoretician, director la
Bibliotecii Județene „Sorin Titel” - aduce laolaltă
scriitori străini și români, omagiază personalități
literare din Banat, fără năravurile parastaselor li-
terare autohtone, care continuă și vor continua
inerțial. LitVest înseamnă spirit tînăr, evenimente
nonconformiste, o serie de „teste” pentru scriitori/
muzicieni/public. Dacă a ajuns celebră manifesta-
rea pătura care citește, cred că se va vorbi o vreme
și despre concertul Iris de anul acesta (probabil
singurul concert rock organizat de o bibliotecă!),
la care Cristian Minculescu a recitat poeme din
autorii invitați ai ediției 11 LitVest. În cele patru
zile, au citit și peripatetizat prin Timișoara - sub
ploi și sub soare - Juan Arabia (din Argentina), Ida
Borjel (din Suedia), Erkut Tokman (din Turcia),
Chris McCabe (din Marea Britanie), Olga Ștefan,
Irina-Roxana Georgescu, Alina Purcaru și Gelu
Vlașin. S-au citit și poeme de Gheorghe Pruncuț
(1950-1995), a citit, în diferitele contexte regizate
de Tudor, și poetul Marcel Tolcea.
Venit din Buenos Aires, Juan are silueta un
beatnic famelic, chinuit de clima aspră (din prime-
le zile de aici, dar prinsese zile reci și la Festivalul
de Poezie de la București). I se potrivește, pentru
că Juan îi adoră pe beatnici (pe Charles Bukowski,
pentru onestitatea și geniul său), pe Nicanor
Parra, ficțiunile lui Borges, pe poeții chilieni și
mexicani (cei mai tari din literaturile hispanice!) -
da, Mexicul pare a fi adevărata patrie (sau matrie)
pentru poeți, pentru editori, dincolo de imaginea
corpurilor decapitate în luptele dintre carteluri,
oamenii ar fi extrem de prietenoși, de deschiși că-
tre artă și poezie, Juan are elocință, aproape că m-a
convins. Sigur m-au convins poemele lui postbu-
colice, antiurbane, evocînd o lumină pierdută, o
armonie în dezintegrare. Ida Borjel a ajuns aici din
Malmo și a fost o plăcere să îi ascult poemele lungi
analitice, să discutăm politică, să facem - atît cît se
pricep poeții - disecția răului care maculează (și)
continentul european. Mi-am dat seama că, dintre
poeții străini invitați, Ida e singura ființă interesa-
tă, angoasată de politic, implicată activ & efectiv
în conflictul ruso-ucrainean de exemplu: zilele
trecute mi-a trimis un email, un promo lipsit de
prețiozitate al noii ei cărți (despre care vorbiserăm
la Timișoara) - intitulată Ringa hem (Sună acasă),
este o colecție de poezie documentară (așa o nu-
mește Ida), transcrieri ale convorbirilor telefonice
dintre soldații invadatori ruși și mamele/iubitele
lor, transcrieri fidele de-structurate numai în ver-
suri, din care transpar alchimia ororii, anestezicul
propagandei, spiritul patibular etc., mai bine decît
dintr-un articol/eseu antirăzboi, antiimperialist
ș.a.m.d. Mi-ar plăcea să citesc volumul Idei Borjel,
fie în română, fie în engleză. Despre Erkut am să
spun că vine din Istanbul (dar lucrează, ca inginer,
la Izmir) și aduce cu sine pasiunea pentru per-
formance, video, pentru poezia concretă, vizuală,
pentru caligrafie și caligramă (mi-a arătat o carte
și poeme postate pe site-ul lui, cu versuri/struc-
turi construite din simboluri matematice și grafi-
ce, semne de punctuație, tributare simbolurilor de
pe tastaturile noastre, dar și caligrafiei otomane/
arabe, convertite, inteligent/subversiv, într-o nouă
scriere „cuneiformă”). Cu Erkut poți discuta des-
pre poezia română (din care a și tradus) sau despre
filmele lui Abbas Kiarostami, despre renașterea
cinemaului turcesc, despre festivaluri de poezie/
artă experimentală. N-am să vorbesc aici despre
lecturile/discuțiile cu poeții români, activi în presa
noastră de bună calitate, prezenți în librării cu vo-
lume/antologii extrem de instructive pentru evo-
luția limbajului poetic contemporan din România.
M-a bucurat revederea, după cinci ani, cu bunul
meu prieten Gelu Vlașin (el însuși organizator de
lecturi/festivaluri/tabere/huburi literare).
Sper ca LitVestul să rămînă o constantă a vieții
culturale timișorene și ca lui Tudor Crețu să nu-i
dispară entuziasmul și ideile!
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
23
memoria literară
Cântecul umblând
printre frunze
■ Constantin Cubleșan
Fără să aibă accente dramatice ostentative,
poezia lui Vasile Igna este una calmă, de o
neliniște profundă totuși, el expunându-și
trăirile intime într-un discurs puternic metaforizat,
nu fără a-și denunța spaimele singurătății (ale sale,
ale omului de azi), trăitor într-un secol al pulsațiilor
vitale crepusculare: „Nu mai privesc Pământul, îmi
închipui doar. Putere/ nu mai am, nu mai am ochi,
urechi nu am, arterele/ mi-s pline de metale rare, un
fluviu de mercur/ mă-ndeamnă să m-arunc, îl trec și
de pe mal apuc/ să strig: urgență! [...] Apune secolul,/
apune, apune peste omul de pe străzi, omul de/ rând,
urgență! Nu mai e timp, ofensă, perpetuă/ ofensă, e
vremea să se audă sirenele pe străzi,/ moartea nu e
doar pentru azi, truism uitat, dar/ moartea e pentru
totdeauna, și ce rămâne, cât rămâne,/ cui? urgență,
omul singur lângă un alt om singur,/ lăsat în pace,
singur e cel puternic, singur” (Starea de urgență).
Retragerea, dacă poate fi vorba de o retragere, în sin-
gurătate, e însă una în cuvânt, în cuvântul poetic, din
care își creează propriul univers existențial, asumat
astfel unui destin al prezențelor elementare ale firii:
„Să trăiești viața unei insecte,/ petală gânditoare sub
un cer/ iluminat de îndatoriri și comisioane,/ tânăr
să fii cu o lungă eșarfă de fum/ străbătând cartiere
și pajiști sub lună [...] Să trăiești viața unei insecte/
printre tramvaie și benzi de autostradă -/ inorog cu o
carte de vise în mână/ din care picură sângele liber al
cuvintelor” (Autopsihografie). E un neoexpresionism
melodramatic aici, în acest tip de poezie, în haloul
căruia se identifică blagianismul descriprtiv, versul
urmând ritualul unui intelectualism rafinat, calofil și
bucolic: „Nu e nimeni/ ne ținem de mână/ nu-i decât
iarba și-un drum/ o biată frânghie de fum/ ce leagă
ca o stăpână/ țărâna de altă țărână [...] E o toamnă
spre vară/ o oră precum o soră/ ce nu ia din vreme
decât/ mătasea moartă a funigeilor/ și îndeamnă ie-
zii/ și aezii/ să se strecoare/ printre stâlpii de ceară/ ai
după-amiezii” (Potecă spre cimitir).
Suzana Fântânariu
Breviar Totemic II, colaj, intervenție desen, 14 module unicat, 70 x 100 cm,
Antologia O sută și una de poezii (Selecția po-
eziilor aparține autorului. Prefață, note biobibli-
ografice și selecția referunțelor critice de Delia
Muntean. Editura Academiei Române, București,
2022), urmează evoluția poetului de la volumul de
debut Provincia cărturarului (1975) până la Periscop
(2019), fixând profilul unui melancolic contemplator
al lumii, pentru care trăirile emoționale interioare se
coagulează organic în jurul spectacolului unei naturi
mereu renăscânde, dătătoare de viață din propria-i
adormire: „Duminecile verzi ale primăverii,/ rozele
desfrunzite lângă stiva de cărămizi [...] Apoi: cori-
doarele vântului, spațiu/ fără de păsări, cu toate le-
gile abrogate:/ vremea urcându-și vrejul pe zidurile
în ruină./ Singuri se urcă la cer taurii anotimpului,/
prin norul ce tremură își deschide cale/ răsuflarea
sticloasă a lunii:/ iluzie a seninului, șuvoi de oglinzi
livide/ în care se desenează umbrele vieții” (Insula
verde). Există aici o ritualică religiozitate identitară
dedusă din sacralitatea cosmică a timpului: „Sigur e
că deasupra noastră, în ceruri,/ printre ape fierbinți și
năprasnice geruri/ își fac loc unul lângă altul sufletele
toate/ urcate acolo de secole și milenii nenumărate/
eliberate de trupuri ca o flacără incoloră/ ce devoră -
devoră - devoră/ vremea de azi, de ieri, de mâine/ ca
pe o cosmică și neîndurătoare pâine” (Egloga a VI-a).
Meditația e mereu confesivă implicând univer-
sul livresc al provinciei cărturarului (titlul volumului
care a devenit oarecum generic pentru creația sa liri-
că), un loc al reflexiilor asupra propriei stării creatoa-
re, asupra lumilor decantate în litere ce devin astfel
chei de pătrundere într-o parabolă, într-un mister
al destinului: „A încetat ninsoarea și e seară-n cărți/
litertele au început să se alunge/ e o încălecare ne-
bună de e și de a și de u/ trupul lui c zăcând lângă
trupul lui n/ o propoziție simplă lângă o propoziție
dezvoltată/ o conjuncție copulativă lângă un dar
adversativ// Prietene Cărturar, e seară-n cărți și-n
suflete [...] A încetat ninsoarea, mai aud/ foșnetul
sunetelor în cuvinte, în cuvinte/ a scrie u, c scrie e,/
e-o seară-n care nu vor arde lumânări/ zețarul nu va
reuși să îmblânzească/ turma de semne răzvrătită în
cutia lui./ O, prietene Cărturar, e o seară mecanică/
fumul din cărți împânzește destinele” (Seară meca-
nică). Predispoziția ludică dezvăluie și predispoziția
spre fantastic (cu subtilă ironie) care și el se profilează
pe aceeași coordonată a metaforicei viziuni grotești,
asupra timpului care macină totul în cale și a vieții ce
se scurge implacabil: „Într-o margine de subpământ/
se aude scârțâind roata Morii de Vânt/ cu paletele
jilave/ învârtită de o iapă cu coastele schilave/ dar
neîmblânzită și murgă./ Poate că în coșul ei a înce-
put să curgă/ o făină de țărână și molii/ încuscrită
cu voievozii și sobolii/ ce îngână cu voce tărăgănată/
o fără de cuvinte diată [...] Ziua se agață de orizont/
cu un cârlig bont/ și ademenește după ea lumina/ cu
promisiuni și șoapte/ până când se crapă de noapte”
(Periscop).
O melancolie nesfârșită răzbate în toate ipostazele
în care Vasile Igna își poetizează trăirile, febrile dar
bine cenzurate de discreția cu care își decantează
reflecțiile sentimentale și mai ales reverențele în fața
trecutului unei iubiri („domesticită”) - „Aș fi vrut să
vorbesc despre ea, dar ce folos?/ Azi îți aduc aminte
de morții casei mele/ multe chipuri se întrezăresc/
dar niciunul aproape de mine” (Bine ai venit). Foarte
bine surprinde esențialul acestei poezii de dragoste
Delia Muntean (în excelentul său studiu introduc-
tiv la antologie): „Piesele dedicate femeii și erosului,
grave și melancolice, așează imaginea acesteia pre-
ponderent în sfera purității și a sacrului [...] o sfială
aparte traversează întreaga lirică a lui Vasile Igna. E
o respingere a tot ce înseamnă maculare și exhibare
neprelucrată a lumii dinăuntru. Sunt reprezentări ce
întrețin în același timp anumite echivalențe între fe-
meie și poezie, ambele constituind dimensiuni vitale
pentru autor. Ele se răsfrâng una în alta și totodată
modelează raporturile creatorului cu sine și cu spa-
țiul-timp în care trăiește”. Ilustrativă în totul, pentru
lirica erotică a lui Vasile Igna, tandră și misterioasă,
voluptoasă nu mai puțin, este această dedicație feme-
ii-poem: „În fiecare poem se ascunde o femeie/ pe
măsură ce scrii își dezvelește brațele/ și își potrivește
respirația/ după cea a animalelor domestice/ aproape
nu rămâne nimic care să nu fie/ atins de răsuflarea
ei cu miros de prunc nou născut./ Numai poetul are
gesturi firești când o zărește printre/ jaluzelele poe-
mului dezbrăcându-se/ numai el îi poate ridica părul
ce se revarsă/ peste văile pieptului cum ar ridica un
șuvoi de fum/ auriu prelins din prăbușirea rece a ste-
lelor./ Numai el îi poate deazlega cuvintele spuse în
vis/ cum ar descifra o epistolă scrisă pe întuneric și/
aproape nu e mireasmă ce cutreeră nările ei cerești/
să nu fie destinată florilor, poamelor din livadă./
Când vine amurgul ea îmbracă hainele de umbră/ ale
realității, ale dorinței țesute din vorbe exsangui/ nu
din speranțe și subînțelesuri./ Doarme uneori ase-
menea cu sufletul nevăzut al stelelor/ trupul ei se vi-
sează pe sine/ jumătate carne jumătate abur/ eu stau
între ele hotar/ jumătate pâine jumătate vin/ ca un
pelerin în ținutul mătăsos al hazardului” (În fiecare
poem). Nu e deloc greu să descifrezi aici o metaforică
ars-poetica.
Poet al neliniștilor temperate, al comuniunii tan-
dre nu peisajul unei naturi mitizate liric („Provincii.
Grădini. Orbite. Insule ale/ unui arhipelag uitat”),
elegiac și totuși vizionar în raporturile cu timpul, cu
viața („mai singur decât cel care a inventat singură-
tatea”), Vasile Igna se distinge prin eleganța expresiei
și prin profunzimea meditației dar și a mărturisirii
existențiale („V-am înșelat, căci n-am fost fericit/ și
curajos n-am fost cât se cuvine”), deopotrivă.
■
24
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
comentarii
Despre malaxorul
comunist și despre crezul
simplu al iertării
■ Adrian Lesenciuc
Dumitru Nicodim a debutat în 1996 cu un
roman de o vigoare remarcabilă: Casa
lui David1, în care evocă figura părinte-
lui său, Trif Nicodin, a cărui poveste se împle-
tește cu istoria mare, a opresiunii comuniste.
Provenind din Petrilaca de Luduș, Trif devine
ultimul colonist din Sălcioara, Tulcea, unde se
stabilește împreună cu familia sa. În Tulcea, la
Jurilovca, se va naște în anii celei mai cumplite
prigoane cel ce avea să devină scriitorul Dumitru
Nicodim. Trif, născut în Imperiul Austro-Ungar,
botezat greco-catolic deși întreaga sa familie fu-
sese ortodoxă, școlit în limba maghiară, supus
unei forme continue de dezrădăcinare pe care
a trăit-o împreună cu întreaga comunitate din
Petrilaca, devine un îndârjit în legile și morala
lui. Episoade dure însoțesc lectorul în călătoria
din pagini. Eroul inflexibil al cărții se opune
tuturor normelor statului român în prefacere,
aderă la confesiunea Martorii lui Iehova în chip
de protest, arde actele familiei și pleacă în beje-
nie; refuzând colectivizarea, neînscriindu-se în
gospodăria agricolă, pornește războiul său îm-
potriva tuturor. În dubla sa calitate de personaj
care se opune normelor, dar și de sectant, Trif,
care își ia numele David în lupta sa împotriva în-
tregului tăvălug al comunismului nivelator, este
supus celor mai groaznice chinuri, închis iarna
în pielea goală într-un turn fără ferestre, bătut,
mutilat. În plus, este decăzut din drepturile pă-
rintești. Pe de altă parte, Dumitru începe propria
luptă pentru normalitate, izbutind prin ambiție
și dorință de cunoaștere să se instruiască și se
ridică el însuși, în diferite episoade, împotriva
propriului tată și a normelor dure pe care acesta
le impune. Teribila carte a fost primită cu un val
de entuziasm de presa literară românească, prin-
Suzana Fântânariu
Valiza, obiect, colaj, tehnică mixtă, 35 x 60 x 17 cm
tre numele mari ale criticii care s-au aplecat asu-
pra acesteia numărându-se Bedros Horasangian,
care a așezat-o în continuarea expresiei dramei
țăranului român după Ion și Moromeții, Dan
Stanca, Vlad Zografi, Cornel Ungureanu, Adrian
Babeți, Marius Tupan, Smaranda Vultur, Mihai
Zamfir, Radu Aldulescu, Geo Vasile ș.a.
Cel de-al doilea roman al lui Dumitru Nicodim
a continuat aceeași direcție, a redeschiderii fe-
restrei cunoașterii literare spre comunismul
opresiv. Succesul noului roman, Poarta albă2, a
fost dublat de succesul filmului din 2014, regizat
de Nicolae Mărgineanu, pentru care scriitorul a
și fost nominalizat la premiile Gopo pentru cea
mai bună scenografie, chiar dacă lucrarea apăru-
tă în colecția Procesul comunismului nu s-a mai
bucurat de atâtea cronici. Lagărul de la Poarta
Albă, unde deținuții au muncit pentru constru-
irea Canalului Dunăre - Marea Neagră, consti-
tuie cadrul în care se derulează scenele de un
realism dur, cu inserții naturaliste, în care erou
este un tânăr instruit din Ilfov, personaj inspirat
dintr-o poveste reală, aceea a unui cerșetor pe
care Dumitru Nicodim l-a întâlnit la gura me-
troului și pe care l-a luat acasă pentru a-l între-
ține până la sfârșitul vieții lui. Trei ani cumpliți
sunt redați prin prisma acestui personaj, care îi
amintește și de încăpățânarea tatălui său, Trif,
eroul primului roman, și de caznele cumplite ale
acestuia. Condițiile cumplite de trai, hrana insu-
ficientă, tortura și resimțirea cumplitelor pedep-
se fac din docu-ficțiunea lui Dumitru Nicodim o
mărturie a unor vremuri pe care lectorul actual
nu și le poate imagina. Dar mărturisirea este im-
portantă și prin zugrăvirea chipurilor unor per-
sonaje cunoscute din istoria însângerată a anilor
comunismului românesc, a unor personalități
publice la a căror amintire contribuie și roma-
nul lui Dumitru Nicodim. De altfel, prin eroul
Gheorghe și prin numele importante ale istoriei
și culturii române cu care a împărțit experiența
lagărelor comuniste, prozatorul aduce un oma-
giu tuturor celor care au fost nevoiți să suporte
aceste chinuri, strivirea lor individuală de statul
care pierduse orice urmă de umanism.
Prozatorul Dumitru Nicodim a rătăcit după
eliberarea de cele două povești grele prin parfu-
murile persane ale rubaiatelor, publicând o se-
rie de volume de versuri, printre care Omariada
(2012) și Romaiate (2014), și adăugând pseu-
donimul Romar numelui său. Cu acest pseu-
donim urma să semneze și ultima încercare în
proză, Scoală-te și scrie3, un roman care, după
secătuirea de subiecte grele, venind din adân-
curile memoriei ultragiate, se naște dintr-o ex-
periență extrasenzorială. Romanul, publicat la
editura brașoveană Libris editorial, este poves-
tea unei serii de revelații nocturne, în care în
visul naratorului se insinuează un personaj ne-
cunoscut, Maria Bîlcan, care determină apariția
scriiturii-dicteu redând realitatea necunoscută
de prozator a unui sat din Apuseni, din anii co-
munismului românesc. Pentru un autor al unor
romane realiste, de docu-ficțiuni plecând de la
memorii, scrierea unei povești fără o legătură
directă cu realitatea redată este un experiment
de luat în considerare. Dar mai trebuie sublinia-
tă și focalizarea pe o profesie neglijată în ultima
perioadă în proza autohtonă, aceea de învățător.
Parcă uitat a fi scos din amintiri și așezat în
pagini, învățătorul a rămas, tematic, ancorat în
realitățile unei literaturi și societăți în coacere,
de până la jumătatea secolului trecut. La simpla
încercare de fixare a portretelor memorabile de
dascăli ne întoarcem la clasici. Să se fi diminu-
at rolul învățătorului în societatea românească?
Să fi abandonat voit literatura, ademenită de alte
miraje, o asemenea deschidere? Întrebările vor
rămâne, probabil, fără răspuns. În peisajul să-
răcit al unor asemenea reflectări, un splendid
portret moral al unei învățătoare din Întregalde,
Maria Bîlcan, „văzătoare cu spiritul fără moar-
te”, este realizat de Dumitru Nicodim-Romar în
paginile cărții Scoală-te și scrie. Parcă vrând să
răzbune tăcerea literaturii, Maria îl vizitează în
șapte nopți succesive pe autor și îl îmboldește să
scrie. Ia chipul tinerei de 19 ani, proaspăt ieșită
„din bătaia vântului, din copilărie, din naivitate”,
din cadrul subiectiv al Necrileștilor din Apuseni,
din țesătura de relații de un cinism barbar al ru-
delor înrăite - Dumitru Nicodim nu se dezice de
această scriitură care evidențiază răul ca pentru a
feri umanitatea de alunecări similare ale istoriei
-, din dramele unei vârste de o copleșitoare tris-
tețe, din îndreptarul de semne al unei tragedii pe
cale să se reverse. Tristă, dar luminată interior,
povestea Mariei se așază într-o confesiune de o
veridicitate cutremurătoare, cum numai copilul
unui părinte decăzut forțat (din rațiuni politice)
din drepturile părintești, asistat al caselor de co-
pii, ar putea înțelege și transpune dimpreună cu
durerea: durerea luminată de blândețe, de iubire,
de arderea pentru ceilalți.
Stranie în această poveste este perspectiva
schimbată asupra organizației de partid și a celei
de tineret care o ajută pe tânăra orfană să ajungă
învățătoare. În cea de-a șasea poveste - textul este
o sumă a șapte asemenea inserții - tânăra Maria,
deja plecată din această lume, îl trezește pe pro-
zator și încearcă o explicație pe marginea acestei
O
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
25
cărți în actualitate
o
deschideri, la reacția lui categorică: „Scoală-te și
scrie. Știu că nu e bine să lași copiii în mijlocul
drumului. Mi-ai cerut șapte nopți, dar poveștile
tale sunt mici. N-am putea să ne oprim aici? S-ar
putea să pară astfel văzute de tine, dar cu pașii
aceștia mici s-a împlinit miracolul că m-am fă-
cut mare fără să am pe nimeni. Așa o fi, dar când
îmi vorbești de U.T.M. și mai ales de dragostea de
P.M.R. îmi vine să-ți spun să pleci pe o sută de po-
teci. P.M.R. a distrus spiritul. Cine ar fi îndrăznit
să afirme că tu vorbești după plecare? Experiența
ta cu ei o fi fost alta, dar eu mă agățam de orice
vorbă bună, de orice încurajare de oriunde ar fi
venit. Nu aveam eu atunci criterii pentru a spune
Nu, iar oamenii care m-au călăuzit erau buni cu
mine. Te rog scoală-te și scrie. Nu mă lăsa la mal
că apa nopții e adâncă. [...] Nu socotești cumva
că eu sunt Dumnezeu? Nu ești decât creionul ca-
re-l ții în mână. Prin tine și prin el se scurge apa
neagră din fântână” (pp.67-68).
Mai mult, partidul tulbură și dincolo de
moartea protagonistei. În revenirea de rămas
bun, odată povestea încheiată, Maria Bîlcan re-
formulează pentru a relativiza, pentru a aduce o
altă perspectivă asupra constrângerilor manifes-
te în cercuri diferite, ale familiei și altor forme
de comunitate tot mai largă: „Și să mă ierți că
ți-am vorbit de U.T.M. și P.M.R. cu drag, de fapt
vorbeam de câțiva oameni buni pe care i-am cu-
noscut și m-au ajutat. Și lor le mulțumesc chiar
și acum” (p.86). Simpla asociere a oamenilor cu
filialele partidului îl bântuie încă pe scriitorul
Dumitru Nicodim și în cel de-al treilea roman,
după ce s-a eliberat de poveștile grele spuse an-
terior. Dar speranța vine din această infuzie de
umanism din interiorul organizațiilor locale ale
partidului. Despre durere, pierdere, suferință,
Dumitru Nicodim nu s-a debarasat nici după
încheierea acestuia, pentru că imagini hiper-
sensibile continuă să se deruleze pentru a aduce
lumină dincolo de moarte pentru nemântuiți,
dincoace de ea, pentru cei care au ales cale pocă-
inței, indiferent de confesiune.
Dumitru Nicodim a cunoscut suferința și a
fost în măsură să-și dezvolte acuitatea simțurilor
pentru durerea fizică sau morală, indiferent de
felul în care ea se manifestă sau de cel care îl pro-
voacă. Mesajul prozei sale se rezumă, ca în cazul
testamentului simplu al lui Mircea Vulcănescu,
la sintagma: „Să nu ne răzbunați!”. Cel de-al
treilea roman, Scoală-te și scrie, indiferent de
experiența auctorială, indiferent de faptele sau
ideile care au generat scrierea poveștii, are nu
doar acest mesaj al aducerii fără patimă a lumi-
nii pentru sufletele nemântuite, ci și frumusețea
discursului naiv, coborât într-o realitate reflec-
tată cu mijloacele simple, la îndemâna eroinei.
Povestea se citește pe nerăsuflate, nicidecum fără
implicare. Dumitru Nicodim pare să nu știe să
scrie decât astfel, cotrobăind în cotloanele sufle-
telor pentru umbra de sentimente care să propu-
nă revelația morală.
Note
1	Dumitru Nicodim. (1996). Casa lui David.
București: Humanitas. 208p.
2	Dumitru Nicodim. (2003). Poarta albă. București:
Humanitas. 162p.
3	Dumitru Nicodim-Romar. (2017). Scoală-te și
scrie. Brașov: Libris editorial. 96p.
■
În-frângeri
■ Christian Crăciun
Iată o carte care ar trebui să apară citată în
manualele de istorie (dacă am avea unele care
să-și merite numele) pentru a oferi acea mo-
dalitate vie, „nescorțoasă” pe care atâția o invocă
pentru atractivitatea predării acestui obiect. Nu
mai spun în opționalele de „istorie a comunis-
mului” (există?) sau în facultățile de profil. Deși
(tocmai pentru că) nu este o carte de istorie. Nu o
cunoșteam pe autoarea Doina Magheți, era doar
un nume până să apară această carte1, reținut mai
ales prin ecoul stârnit de Mormintele tac. Relatări
de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, apă-
rută la Polirom în 2017. De aceea recomand din-
tru început să citiți cu atenție, și nu doar în scop
informativ, cele câteva pagini introductive, un fel
de fișă autobiografică. Ele fac parte din substan-
ța cărții, sunt literatură pură, descoperim în ele
o biografie de personaj funambulesc, șocant prin
mulțimea preocupărilor, un scriitor „american”,
care a făcut o mulțime de meserii, și nu dintre cele
mai ușoare, de la ofițer în armată la reporter de
investigații în subiecte dificile, la sufleur de tea-
tru, istoric, scriitor, menajeră și îngrijind bătrâni
în mai multe țări din Occident.
Despre acest destin este cartea. Dar „prins”
în istorie și în alt destin: cel al luptătorilor din
Munții Banatului, mai precis al grupului de par-
tizani de la sfârșitul anilor 40 Spiru Blănaru -
Domășneanu. Poate cea dintâi, cronologic, miș-
care armată anticomunistă. După arestarea lor au
fost executați în vara lui 1949 în Pădurea Verde
din Timișoara și aruncați într-o groapă comună,
undeva la marginea cimitirului din calea Lipovei,
păzit multă vreme de armată. Se puseseră glii pen-
tru ca urmele să dispară. „Pe bunicu' l-or arestat
și, acolo, la Securitate, i-or tras unghiile de la mâi-
ni și de la picioare. Că de ce o dus haine și mân-
care la partizani. Săracu' așa moș cum era, o făcut
pușcărie cinci ani. Nici nu știa carte, nu știa să-și
scrie numele. Andrei Nicolae că așa-l cheamă. Și
pe tata l-or dus, la Timișoara. Și l-or nefericit aco-
lo la securitate”. Această din urmă propoziție face
cât un roman. Acesta este primul infern în care
coboară autoarea. Cel de-al doilea este experien-
ța pandemiei, izolării, bolii, exilului. Trenul vie-
ții trece tocmai pe linia îngustă dintre cele două.
Două bolgii, o singură viață. „Osul frunții mele
reteza lumea în două: de o parte iasma, de cealaltă
inocența”. „părea că levitez între două istorii”.
Principala calitate a acestui „roman secvenți-
al” (și unul dintre factorii unității de profunzime
a cărții, în ciuda aparentei prăpastii dintre cele
două părți) mi se pare a fi ritmul. Fragmentele
scurte din mărturiile culese de la martorii - din
ambele „tabere” - întâmplărilor din 1948-1949
fac pandant cu însemnările din pandemie, fleșuri
care merg de la transcrieri de coșmaruri, amin-
tiri din copilărie, până la scene surprinse pe stra-
dă sau la metrou. Efectul de mozaic (cum spune
Ana Blandiana pe ultima copertă) este copleșitor
pe ambele paliere. Ineditul scriiturii ține și de
această compoziție (n-am mai văzut reconstitui-
rea revoltelor armate împotriva instaurării comu-
nismului și cumplitelor represiuni care au urmat
făcută în acest mod) și de implicarea fără reținere
a naratorului în text. Asta e istorie? - crâcni-vor
oarecine. Da e un fel de istorie actualizată, ca o
sare pusă pe o rană proaspătă. Nu doar a ști ce a
fost îmi pare rostul acestei reconstituiri, cât a te
durea ce a fost. Și pentru asta istoria nudă nu e su-
ficientă, e nevoie de puterile neștiute ale literatu-
rii. Fără a altera nimic din adevăr, doar mutându-l
pe altă orbită morală. Prin contrast, partea a doua
impresionează printr-un fel de „evazionism” (ce
carieră avea în epoca revoltelor descrise în car-
te cuvântul ăsta!), care este de fapt o pudoare de
a-și expune propriile experiențe, e un fel de a in-
sista pe un detaliu care să-l împiedice pe cititor
să vadă corpul căruia îi aparține, să-l identifice.
Corpul în discuție se numește eu, și, deși în cel
mai postmodern mod acesta este centrul, lumi-
na proiectată de naratoare asupra mozaicului lasă
părți mari în penumbră. Un fel de a spune că nu
trebuie să vezi în detaliu biografia pentru a înțe-
lege tragedia. Perspectivă valabilă și pentru întâ-
ia parte. Acest văl de ceață cu abilitate pus peste
lumea pandemică nu ascunde cruzimea precisă a
detaliilor din prima parte, dar dă și o forță poetică
teribilă multor pagini. Este imposibil să decizi (și
de ce să o faci?) dacă cutare fragment e proză sau
poem impregnat de real. Precum acest Năpustire,
năpăstuit, pustiit: „La Muzeul Țăranului Român
Anca Szonyi Thomas	Eu văd
imprimare digitală, 28,6 x 68,8 cm
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
se vorbea despre un mare dat al Istoriei/Era du-
minică. Sala gemea de mulțime./Tu erai un punct
din public/Eu stăteam lângă tine.//Nici n-am bă-
gat de seamă/Că între timp se făcuse noapte/Și nu
mai trebuia/să separăm/călăii de victime.//Atunci
în bezna aia,/am descifrat/trei cuvinte:/năpustire/
năpăstuit/pustiit.//Toată lumea/uitase că e dumi-
nică/și duminica/ oamenii se roagă.” Sau: „poșta-
lionul aștepta, garat lângă bărcile de pe țărm. În
bărci dormitau albatroși osteniți, abia sosiți din
larg. Ce briză peste tot!/.../Eu strângeam în bra-
țe cufărul cu amintiri. Printre fotografii era una
cu noi două, zâmbind larg, între două bunici. O
bunică vorbea numai românește, cealaltă, numai
ungurește. Nu înțelegeam de ce s-a pornit furtu-
na, așa, pe neașteptate... Poștalionul a fost smuls
de vânt și azvârlit cu roțile-n sus. În cortexul meu,
roțile încă se zbat”.
Un al doilea element care unifică la nivel idea-
tic textul este revolta. Se străvede în scriitura aler-
tă, sincopată, tăioasă un temperament mereu în
căutare și mereu tresărind, în stare de vigilență.
Și sonorizând arghezian „Unde-i tăcere scutur
cătușa,/Dobor cu lanțurile ușa” răsună în funda-
lul multor însemnări. Acest sentiment pregnant
al libertății, fie că este cea politică, fie cea recent
îngrădită de închisoarea Covidului, („Terra e sub
ordin” sună atât de cazon și de adevărat), puternic
infuzat în fiecare scenă, dă senzația de iureș, de
forță, depresivă dar reactivă. Scuturat de cătușe
în fraze scurte. A nu lăsa nespus, pare imperati-
vul moral. Ce să comentezi în fața unei asemenea
scene: „Uneori, mă puneam în genunchi și, cu
un burete fin, îi spălam picioarele în ligheanul de
tinichea. Picioarele lui Namiko [numele de alint
dat de Spiru, în scrisori, soției sale; Maria, în sce-
na descrisă, femeia avea 70 de ani] erau albe, si-
defate, calde. Mă-ntreba dacă nu mi-e greu să fac
asta. Nu-mi era, numai că, la fiecare mișcare blân-
dă a brațului meu, auzeam, abia perceptibil, un
geamăt. Mă opream. Ridicam capul din pământ
și o priveam. Atunci simțeam că sunt strivită, că
munții se prăbușeau peste mine: o vedeam în ușa
celulei, cu un copil în brațe, la ultima întâlnire
permisă cu Spiru, înaintea execuției”. În oglin-
dă, citesc scenele, numeroase, cu copii. Războiul
pierdut al inocenței cu teroarea: „Într-o legănare
mută, încercam să lipesc două imagini: copilăria
mea în ghetuțe de lac și disperarea din cuvântul
Dincolo...”. Dincolo este aici unul din cuvintele
acelui vocabular special al epocii, neconsemnat
în dicționare, era vorba de cei care muriseră în-
cercând să traverseze Dunărea pentru a trece
Dincolo. A se vedea texte precum „Tati, cine face
arahidele?” sau „Rigoletto”. „În oglindă o să văd o
fată,/În ochii ei o să văd un Vezuviu”. „E târziu și
am în ochi un Vezuviu” se numește chiar a doua
parte a cărții. Sugerând și cele două cataclisme
distrugătoare, dar și privirea arzândă a febrei po-
vestitorului.
„Însingurarea morală e mai dură decât orice
pierdere”, notează autoarea. Miezul cărții sunt cele
12 scrisori ale lui Spiru, aflat în studenția la Drept,
în Iași, către soția sa. Documentele merită o anali-
ză aparte. Sunt pagini care dezvăluie direct carac-
terul personajului principal, dar și o imagine din
interior a primilor ani postbelici, despre care știm
încă mult prea puțin. Greu de înțeles azi sărăcia,
inflația, faptul că 85% dintre studenți erau atinși
de tuberculoză, idealurile și idealismul oameni-
lor, rezistența. Morală și fizică. Este o cu totul altă
lume. Acuitatea memoriei afective apropie tim-
purile. De altfel, jocul acesta între un trecut deja
îndepărtat și prezentul într-alt fel dureros este ca
un teatru de perspective, sugerând apropieri din
punctul de vedere al sensibilității ultragiate și ve-
hemente. Căci există, sub tonul acesta calm, egal
cu sine, o vehemență a magmei ascunse, cum su-
gerează metafora mai sus citată a vulcanului. Iar
bântuirea printre peisaje și oameni atinse și atinși
parcă de un morb al senectuții (nu de bătrânețea
fiziologică e vorba) construiește un fel de con-
trapunct, ritmul devine al unei lente halucinații,
ochiul omului de teatru se simte în aceste semi-
tonuri și deplasări lente de cadru, ca într-o proză
(filmică desigur) a lui Tarkovski. „Ambasadorul
a plecat demult... Stăpână pe moșie a rămas fru-
moasa și zvelta blondă cu șase fete și 15 nepoți.
Unul dintre nepoți seamănă nu Iisus. I-am și spus
asta, dar mi-a replicat că nu, și nici n-are de gând.
Avea fața brăzdată de piercing-uri. Privirea mi s-a
oprit pe inelul din nas. De la mansardă, cu inima
sfâșiată de dorul de casă, urmăream acest specta-
col bizar. Azi, pe iarba de sub merii de la moșie,
n-a mai rămas decât un scaun rulant”. Sau, o sce-
nă pur teatrală: „Martor (o fetiță) - Eram cu niște
copii din cartier. Ne-au luat de pe stradă și ne-au
băgat în dubă. Pe mine m-a lovit un nene mare.
Președinte complet de judecată: - Îl recunoști în
boxă? Martor fetiță - Da. Președinte complet de
judecată: - Du-te și pune mâna pe el. Martor fe-
tiță: Nu pot, mi-e frică!” Teribilă această conci-
zie! Doinei Magheți nu-i este frică să arate. Să se
arate. Fragmentul din care face parte acest citat se
încheie cu acest poem la fel de succint: „Acum e
pandemie,/Nu se știe până când...//Afară ninge./
Cortexul meu explodează!”.
Nu este, desigur, o reconstrucție liniară, con-
tinuă a trecutului, fie cel istoric, fie cel personal.
Destinele frânte cereau un grafic frânt al scrierii,
zigzagate. De aceea am ales o astfel de tăietură a
titlului. Obligatoriu, istoria se joacă, ne joacă, în-
tre frângeri și înfrângeri. Oamenii care populează
această reconstituire au fost frânți de forțe mai
presus de ei. Scriindu-i, rememorându-i, căutând
mormintele celor fără de mormânt, autoarea nu-i
lasă să fie înfrânți. Este vorba în cazul lor de un
sacrificiu perfect conștient. De aceea tragic; sunt
puține lacrimi în poveste, pentru că ele s-au plâns
demult. De fapt, în ambele ipostaze ale textului,
spovada este continuă. Și victimele și călăii care
au acceptat să vorbească, și personajul narator își
spun povestea cu înțelegerea adăugată de timp,
cu revolta (observ că inevitabil cuvântul acesta se
tot repetă) nestinsă de timp. Cineva își aminteș-
te aproape cu duioșie că gardienele de la Mislea
se comportau frumos cu deținutele. Nu adevărul
faptic al unei astfel de amintiri contează, ci încăr-
cătura ei psihologică și morală. Insolita asociere
dintre scriitorul de ficțiune, reporterul frenetic,
istoric, dramaturg, diarist a dat la iveală o carte
de o originalitate frapantă. Cum să prevezi că vei
găsi într-o carte despre luptătorii anticomuniști
din munți și atrocitățile comunismului o frază
ionesciană ca „În tramvaiul deraiat se afla un sin-
gur pasager. Vatmanul nu a fost găsit. Sub scaunul
vatmanului se ascundea un pelican. Cercetările
continuă”? Cum să prevezi forța care te împinge
să meditezi la (în)frângerile fiecăruia?
Note
1 Doina Magheți, Condamnat la moarte:
trenul care mă duce taie istoria în două; Eikon
2021;
■
Expoziția Introspecții	Galeria Macadam. ICR Paris, septembrie 2022
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
27
însemnări din
Mancha
Ritmul sângelui
■ Mircea Moț
Recentul volum al Magdalenei Hărăbor,
Ritmul sângelui meu (Cluj Napoca,
Editura Limes) este, până la un punct, au-
tobiografic, în măsura în care poeta transcrie re-
lația cu lumea căreia îi dă permanent replică, as-
pect subliniat de altfel de un critic de valoarea lui
Cornel Ungureanu: „Magda Hărăbor propune o
autobiografie de scriitor, de «om care scrie», care
trăiește bucuria scrisului. Întotdeauna contextul e
cel care o redefinește: dimineața sau seara, iarna,
primăvara sau toamna. Poezia toamnei sau a pri-
măverii sau a iernii are modele de care se desprin-
de cu grație: ca și poezia «zilei». Magda Hărăbor
e un poet adevărat care își croiește și în această
carte, drumul ei”. Ovidiu Pecican situează poezia
Magdalenei Hărăbor „în zona notației faptului in-
tim, a evenimentului personal și a reflecției egoti-
ce plasate într-un orizont de trăire al cotidianului
irizat și înfrumusețat”.
Titlul volumului trimite spre o concluzie a
regretatei Ioana Em. Petrescu, din Configurații,
care consideră „că nivelul profund de configura-
re a imaginii - tiparul ei «imanent» - nu e logic,
ci biologic. Numai geometria precară a trupului
nostru, numai ritmurile, adesea șovăielnice, ale
sângelui, ne fac capabili să înțelegem înalta geo-
metrie a rotirilor astrale și să creăm, intre acestea
două, geometria cristalină a artei sau a ideii”.
O sensibilitate prin excelență feminină, pre-
dispusă la receptarea ipostazelor concrete ale re-
alității și la transcrierea acestora printr-o imagis-
tică cât se poate de caldă și de echilibrată, este în
permanență tulburată de luciditatea cu care po-
eta privește lumea și cu care înțelege traiectoria
existențială a ființei. Peisajul real este întâmpinat
cu o privire inocentă, ca promisiune a bucuriei
simțurilor, pe care poeta nu și-o cenzurează: „și
totuși e liniște/marea-ntinsă la picioarele arbo-
rilor/vara din care mă trezește mirosul de sare/
freamătul valurilor /în trupul betoanelor /fiorul
întrebărilor nenăscute”(s-au mutat pescărușii la
mine-n oraș). Această atitudine devine însă pre-
ludiul unor interogații chinuitoare, care tulbură
calmul receptării la care, într-un fel, autoare se
simte îndreptățită: „privegheri peste ape/unde
v-ați lăsat cearcănele?/povestea aripilor?//să mai
cred în vindecarea dorului /când răspunsuri
sapă cuiburi în carnea lucrurilor? (s-au mutat
pescărușii la mine-n oraș). Concretețea imaginii
își pierde treptat consistența pentru a lăsa locul
ideii poetice evidențiate cu economie de cuvin-
te: „șevaletul acesta smulge seninul cerului /fără
să-l doară/fără măcar să-l atingă...//călători fără
voie /unde vă poartă poezia? /pe șevaletul stro-
pit cu albastru/vindecare de mare /de pescăruși.
/nu mi-e niciodată frig” (s-au mutat pescărușii la
mine-n oraș). De altfel tensiunea lirică gravitea-
ză în jurul sensibilității lezate, pe parcursul unui
demers liric dens, confesiv, ce nu ocolește sim-
bolul și metafora: „ce pasăre mă-neacă-n cântul
ei/sfâșie geana serii/cu foșnet de lumină/o frun-
ză tace în cuvântul meu/fără s-o tulbure uitarea/
prin ierburi moi /se - apleacă vara după noi/
într-un sărut al pașilor în doi./ aprind și sting
visarea./respirația cărnii prin amintiri//filmul
timpului mă trezește/din visul cenușiu//mai e de
adus o adiere/mai e de primit o adiere./de scris
un pastel al înserării/ cu dimineața pe urmele ei”
(între noapte și zi). Un posibil „pastel” al înse-
rării, ca echivalent al liniștii interioare, nu este
de conceput câtă vreme eul se plasează într-un
timp incert în care fereastra devine sugestia unei
protectoare închideri: „mi se pare că e devreme//
mi se pare că e târziu/prin ferestre /zorii/fulguiri
decente” (nori/iron). Conștiința imposibilității de
a comunica plasează universul Magdei Hărăbor
„într-un timp al gheții”, în care nicio sentință nu
mai poate confirma reperele și adevărurile lumii:
„nu mai vorbește nimeni /cu nimeni / cu mine
ca într-un imperiu al gheții/sentințele se dau cu
ochii închiși/le primim descătușați de dorințe/
încercănați” (nori/iron). Ființa trăiește la mo-
dul dureros drama înstrăinării. Simbolul grădi-
nii este atent redimensionat nu doar ca spațiu al
vieții, cum a fost consacrată de altfel, ci al unui
joc de-a viața, mimare a existenței autentice, în
același timp un spațiu puternic marcat de sufe-
rință: „ne jucăm de-a viața într-o grădină cu/
pomi înalți și crengi săpate-n pieptul rândune-
lelor/de-atâta sânge/doruri încovrigate” (nori/
iron). Universurile închise, limitate, accentuează
conștiința înstrăinării de sine și-i întăresc eului
convingerea că este obiectul unei amenințări ce
depășește evident circumstanțele: „m-am uitat
pe mine într-o încăpere cu perdele trase/în tăcere
cu dinții scrâșnind a neputință/în piept /în loc de
inimă /o țintă” (nori/iron).
Autoarea se confesează într-o aparentă liniște,
fără să-și expună trăirile unor exclamații elegia-
ce. Căutarea propriei identități se consumă sub
semnul unei vizibile stăpâniri de sine: „nu sunt
eu/nici cea care mângâie zidurile//nu sunt eu /
cea care strigă cocorii în zori/nici femeia -n roșu/
alergând desculță/să hrănească porumbeii din
cartier//nu sunt eu /cea care culege licurici /și
stele în nopți târzii//închipuiri de minte boemă”
(femeia care spală pietre la râu). La fel de firească
și de convingătoare este acceptarea condiției im-
puse: „circumstanțialele/și gesturile mărunte mă
compun/într-o dimineață de primăvară/mănânc
și scriu /despre cum vor alții să fiu” (femeia care
spală pietre la râu). Totul pregătind momentul în
care autoare se revendică, sub semnul unui ro-
mantism ușor sesizabil, de la o altă menire: „după
care tiptil ies din mine/ca dintr-un labirint/ pen-
tru o îmbrățișare//cercuri de aramă se topesc/la
răsărit de apus/vopsesc pomii în alb//iluzia tărâ-
mului înflorit” (femeia care spală pietre la râu).
Pentru luciditatea Magdei Hărăbor, așteptarea
schimbării câștigă în profunzime. Intimitatea și
recursul la copilărie vizează o dorită schimba-
re: „ce să spun?/a mai trecut o zi/o noapte/nicio
schimbare în peisaj/în înfățișarea mea/aștept să
ningă/perdeaua o dau într-o parte/foc stins în
odaie/pielea rece păstrează o dâră de soare//gu-
tui/struguri albi/o pară în tabloul agățat pe pe-
rete/natură moartă/o felie de pepene/pe-o tipsie
neagră./fructele imaginației/artistului iubitor de
contraste//în minute palpabile/stând cu mine,
aștept să cadă/primii fulgi așa cum visam în copi-
lărie/dincolo de ferestre/să mă joc fericită cu bul-
gării de zăpadă” (dincolo de perdele). Contează în
ultimă instanță gestul unui artist care modelea-
ză un timp al purității și al candorii: „Modelez
ore moi ca plastilina/în diverse forme/nu stau
degeaba /Aștept/candoarea să mă ningă./peste
acoperișul sufletului/stingher” (dincolo de perde-
le). Discursivitatea este atent controlată pentru a
surprinde ființa într-o permanentă dezorienta-
re, convingător motivată în contextul unor per-
manențe ale poeziei Magdei Hărăbor, în primul
rând solitudinea și imposibilitatea comunicării
ori o dorită împlinire prin poem: „că nu știu/ce
picior am spălat/e al meu sau al nu știu cui/știu
că o mână spală alta, asta știu//așa a început să
plouă/șfichiuri șfichiuri peste chipul brăzdat de
riduri//o zi rară cu ploaie deasă//întâi dreptul
apoi stângul/marș altădată triumfal/cu ce palton
m-am îmbrăcat/nu știu/unul l-am dat de poma-
nă anul trecut/între timp a început să ningă/ o zi
rară cu ninsoare deasă//înmoi în trecut fragmen-
tele de piatră/păstrate la gât/rămășițe dintr-un
război nevăzut/unele sunt pentru sărbători /alte-
le pentru toată viața/cu cine plec și eu la braț, /în
această zi frumoasă?//am plecat/dar la jumătatea
drumului /m-am întors/nu era nimeni cu mine/
încotro să apuc/ca să ajung? unde?/acasă arde
focul în cămin/ce căldură !/uit destinația /ce tre-
buie să dau/și să primesc în schimb/o arșiță /un
poem?//voi avea timp berechet/de stat de vorbă
cu mine” (Câteodată se face așa). Simbolul pro-
iectează asupra lumii o perspectivă severă care
lasă totuși loc manifestării sensibilității feminine,
într-o tonalitate de ușoară romanță, ce nu devine
însă dominantă în volumul Magdei Hărăbor: „o
pasăre cu pliscul ei/ciugulește lumina/întrerup-
tă arar de pașii trecătorilor grăbiți/ pasărea noc-
turnă își potolește foamea/spargând în cioburi
zborul //în cântul ei/risipă de-ntuneric/ sete de
altceva/redefinirea căii / stării.//aș vrea să cânți
când te gândești la mine.../să fii o primăvară hoi-
nară/de care să m-agăț timidă” (într-un felinar
aprins). Din poezia Magdei Hărăbor răzbate bu-
curia împărtășirii din realitatea imediată, ca un
elogiu adus vieții. Peisajul este însă cenzurat de
conștiința estetică iar „ritmul sângelui” este per-
manent temperat de metaforă: „după care îmi
măsor neputința sau tăria/viața curge picătură
cu picătură/în grădina cu cireși înfloriți/unde
vise se împletesc în cercei la urechi// cu ultime
puteri/ pe șevaletul uitat de-un/ pictor grăbit/ se
joacă/ lumina și umbra//ritmul sângelui întem-
nițat/între două corăbii/ancorate în largul mării/
venire / plecare/adăstare ca/liniștea gustată din
ascultarea unei rugăciuni” (există un ritm al sân-
gelui). Nu i se poate contesta poetei finețea cu
care transcrie convergența ipostazelor fenome-
nale ale lumii spre un senin echivalent al dema-
terializării. Poeta celebrează cireșul, dar acesta se
sustrage realității, pentru a se imortaliza într-un
sugestiv ochi drept. Pentru Nadia Julien, în al
său Dicționar de simboluri, ochiul, recunoscut ca
organ al percepției vizuale, este în egală măsură
organul percepției intelectuale. Mai mult, ochiul
este „simbolul transcendenței”. În vreme ce
ochiul stâng este întors spre trecut, ochiul drept
este îndreptat spre viitor. Suferința este a trecutu-
lui, dar cireșul, închis în ochiul drept, contează ca
promisiune și posibilitate: „toate ale lumii con-
verg spre senin/pe drumul acesta lung/pietrele se
dau la o parte /spre urcuș/fir de pământ fir de ni-
sip/înfierbântate sub tălpile cerului//credință la
rădăcina fiecărui cuvânt/ca un strigăt al lacrimei/
țâșnite din ochiul stâng//ritmul tresare la fiecare
înfășurare cu tine/cireșar în ochiul drept adăpos-
tit” (există un ritm al sângelui).
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XIX)
■ Nicolae Iuga
Profesorul Grigore Moisil,
ridiculizarea care ucide
Poate se știe mai puțin că celebrul nostru ma-
tematician Grigore C. Moisil (1906-1973) a fost,
în ultimii vreo patru ani de viață, profesor nu
la Facultatea de Matematică a Universității din
București, ci la ceea de Filosofie. Preda un curs
de Fundamente ale matematicilor aplicate la ști-
ințele sociale și își avea biroul la sediul Catedrei
de Logică, sala nr. 207 din clădirea nouă a
Universității, de lângă Operă, azi B-dul Mihail
Kogălniceanu, nr. 36-46. După ce a murit, în
anul 1973, sufletul lui a mai plutit încă vreo câți-
va ani pe coridoarele Facultății, sub forma vor-
belor sale de duh și a poantelor celebre care i se
atribuiau.
Era foarte iubit de studenți, dar și el la rân-
dul lui îi iubea pe tinerii rebeli și îi ajuta, une-
ori chiar scăpându-i de exmatriculare. Un sin-
gur exemplu. Pe atunci prodecan la Filosofie era
un anume tov. Ion Cerghit, un stalinist format
în mod sumar la Moscova, care era necruțător
când se punea problema exmatriculării studen-
ților din cauza absențelor. Prin primăvara lui
1972, în antecamera prodecanului așteptau vreo
trei studenți pe ale căror fețe se putea citi triste-
țea, oamenii au fost chemați aici spre a fi exma-
triculați (faza mi-a relatat-o un fost coleg aflat
și el în cauză, Eugen Jitariuc). În încăpere intră
Grigore Moisil, nițel euforic, îi întreabă la modul
binevoitor pe studenți că ce caută acolo și, când
află motivul, deschide larg ușa biroului și zice cu
voce tare către prodecan: „Da’ măi Ioane, ce ai
mă cu băieții ăștia? Eu îi cunosc (în realitate nu îi
cunoștea), sunt băieți buni!”. Cerghit, care se in-
timida întotdeauna în prezența marelui Grigore
Moisil, le-a zis cu vocea înmuiată exmatriculabi-
lilor: „uite, de data asta vă iert, dar să nu vă mai
prind că lipsiți de la cursuri”, că vă fac așa și pe
dincolo etc. Și astfel băieții buni nu au mai fost
exmatriculați.
Între 1930-1932, Grigore Moisil studiază la
Paris și la Roma, publică acolo o serie de lu-
crări extraordinare, care îl fac cunoscut în rân-
dul marilor matematicieni ai lumii. Se întoarce
în țară și devine profesor universitar la Iași, iar
mai apoi la București. Se bucură de celebrita-
te, onoruri și privilegii, atât în perioada de di-
nainte de război cât și postbelic. Este membru
al unor academii străine, iar în țară este ales
membru al Academiei Române (1948) și i se
decernează Premiul de Stat (1964). O carieră
strălucită, care se poticnește la un moment dat
în 1969 când, la o ședință a Academiei, Moisil
se opune deschis primirii Elenei Ceaușescu
în acest for de consacrare științifică. Până la
urmă, analfabeta a devenit totuși academician,
dar numai după moartea lui Grigore Moisil, în
1974. De atunci, din 1969, a început seria de
manevre politice oculte de marginalizare a ma-
relui matematician. Grupul de cercetare i-a fost
destructurat, iar el pensionat din cercetare în
1971.
Pe de altă parte, această luptă surdă și nede-
clarată între matematician și cuplul dictatorial
nu a fost totuși inegală. Moisil a avut un fost
elev, celebru și el, matematicianul și diplomatul
Mircea Malița, cu care a devenit ulterior prieten
apropiat. Fiica familiei Ceaușescu, Zoia, voia
ca la terminarea liceului să urmeze Arte plas-
tice, dar savanta de maică-sa ținea morțiș să o
facă matematician. Apoi, pe timpul Facultății
de Matematică, voia să o pregătească pentru o
carieră în diplomație. În ambele aceste scopuri,
Elena Ceaușescu a apelat la matematicianul și
diplomatul Mircea Malița, ca să o mediteze aca-
să. Prietenul lui Grigore Moisil, Mircea Malița,
a frecventat casa cuplului Ceaușescu și desigur
că a auzit multe. Apoi, la câte un pahar de vin
cu Moisil, e posibil ca Malița să fi comis și unele
indiscreții. Așa se face că Moisil era bine infor-
mat și lua peste picior cu totală lipsă de respect
spusele înțelepte ale conducătorilor, pe care le
atribuia, nu fără un zâmbet malițios, unui fol-
clor urban, colectiv și anonim. Astfel, se zicea că
Elena Ceaușescu ar fi răbufnit odată, strigând:
„M-am săturat de matematică până în gât!” La
cursurile ținute studenților și în mediile colegi-
ale academice, Moisil spunea: „Am auzit că sunt
unii care zic că s-au săturat de matematică până
în gât. Normal, pentru că matematica începe
abia de la gât în sus!”
Între anii 1970-1972, Mircea Malița este nu-
mit ministru al Învățământului, calitate în care
îl cooptează și pe profesorul Grigore Moisil în-
tr-un fel de Consiliu consultativ al Ministerului.
S-a aflat că, probabil la inițiativa aceleași Elena
Ceaușescu, se pregătește un amendament la
Legea Învățământului, care prevedea ca pro-
fesorii universitari să stea zilnic câte 8 ore în
Universitate, pe baza unei condici semnate la
intrare și ieșire, la fel ca oricare alți „oameni ai
muncii”. La ședința din Minister, când a anun-
țat modificarea preconizată și a cerut părerea
Consiliului ministrul Malița, la înțelegere prea-
labilă cu profesorul Moisil, a jucat un teatru de
zile mari. „Ce părere aveți, tovarășe profesor?”,
îl întreabă firesc ministrul. „Depinde de ce aveți
nevoie - răspunde Moisil -, aveți nevoie de ca-
pul meu sau de curul meu? Că, dacă aveți nevoie
de curul meu, eu pot să stau și opt ore pe zi în
Universitate cu curul pe scaun”. „Vai, tovarășe
profesor, vă rog să nu vorbiți urât, suntem în
Minister”. „Da’ ce am spus urât, cur?”. „Da, ați fi
putut să spuneți fund”. „Nu-i adevărat - se pre-
face indignat Grigore Moisil - oala are fund, nu
omul. Omul are cur!”. Bășcălia a făcut înconjurul
universităților, iar ideea Elenei Ceaușescu nu a
mai putut fi susținută. Sau o alta. După ce a venit
din vizitele efectuate în China și în Coreea de
Nord, Ceaușescu a organizat instruiri cu diferite
categorii de ideologi, care trebuiau să meargă pe
la ședințele de partid și să dea dezbaterilor un
ton optimist, cu un enunț principial de bun simț.
Anume: „este adevărat că avem și unele neîmpli-
niri, dar avem și realizări deosebite; și, dacă pu-
nem împreună realizărili și neîmplinirili, putem
Dorin Crețu
ulei pe hârtie, 140 x 100 cm
Magic Black Flower
spune că pe ansamblu stăm bine”. Aparent ne-
vinovat, profesorul Moisil arăta la curs că da-
tele statistice trebuie interpretate cu inteligen-
ță și dădea următorul exemplu pur didactic:
„Imaginați-vă că cineva mă pune pe mine cu o
bucă pe un sloi de gheață și cu cealaltă pe o plită
încinsă. Statistica îmi va spune că pe ansamblu
stau bine, dar în realitate e vai de curul meu!”
Urmarea a fost că, pe la unele ședințe, atunci
când ideologii o băgau pe aia cu „pe ansamblu
stăm bine”, în sală începea distracția și oamenii
aplaudau.
Normal, ura mocnită a cuplului dictatorial
la adresa celui care a fost părintele informaticii
românești, marele matematician Grigore Moisil,
era în creștere dar, după ce l-au pensionat forțat,
nu prea mai aveau ce să-i facă unui simplu pen-
sionar. Nicolae și Elena Ceaușescu s-au răzbunat
în schimb pe el la modul cel mai meschin și jos-
nic după moarte. Grigore Moisil a murit pe ne-
așteptate pe data de 21 mai 1973, la un Congres
de matematici la Ottawa, în Canada. După ce s-a
aflat de repatrierea rămășițelor sale pământești
și s-a stabilit data înmormântării, Universitatea
a făcut pregătirile funebre de cuviință. A fost
amenajat un catafalc în holul principal, în fața
intrării în Aula Magna, între statuile lui Iorga și
Hașdeu, unde urma să fie depus sicriul cu tru-
pul defunctului. Ziua următoare însă catafalcul a
fost demontat din ordin de sus și a dispărut fără
nici o explicație. Pentru ziua în care era stabilită
înmormântarea, toate cadrele didactice au fost
convocate în Universitate, unde s-a făcut pre-
zența și oamenii au fost amenințați să nu meargă
la cimitir. La fel s-a procedat și cu studenții care
aveau cursuri în acea zi, au fost avertizați să nu
lipsească, iar cei care au absentat au trebuit să
dea explicații în scris.
În cimitirul Bellu lume puțină, probabil și
angajații din alte instituții pe unde a mai trecut
Moisil vor fi fost amenințați să nu meargă la în-
mormântare. Inclusiv dintre membrii Academiei
au fost puțini. Între ei a putut fi văzut celebrul
istoric clujean acad. Constantin Daicoviciu.
Acesta avea să moară în ziua următoare, la Cluj,
la întoarcerea de la înmormântarea lui Grigore
Moisil.
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
poezia
■ Elisabeta Boțan
Dorin Crețu	Floare III
rășină acryl și pigment pe pânză, 80 x 80 cm
Elegii pentru mama
I
Eu plec, mamă,
Plec chiar acum, mamă.
Mă arunc în neștiutele ape ale timpului.
Și-am să mă îmbrac într-o pasăre,
orice pasăre,
care să-mi împrumute drumurile ei,
toate rutele zborului său,
care duc în depărtate,
orice depărtare,
să mă adăpostesc într-un colț de cer
de cealaltă parte a soarelui.
Și-am să pun între noi nori,
mulți nori, nori făcuți din toate culorile orbilor.
II
Elisabeta Boțan
foto: Bianca Boțan
Lumea lui Narcis
Nu există lumină de stea care să-i mângâie cerul.
Nici măcar licuricii nu-i cunosc grădinile.
Dacă treci întâmplător pe acolo,
trebuie să te îmbraci în aparențe,
să nu te abați de la cărarea penumbrei.
Să nu deschizi ochii.
—Sclipirea de orice fel e primejdioasă.—
Orice mișcare trebuie gândită și
supusă gimnasticii baletului
—orice boare poate isca o furtună.—
Să nu vorbești
—acolo, doar fantasma lui Echo vorbește—.
Și, dacă ajungi la fântâna mitului,
îndepărtează-te grabnic
jocul mirajelor întotdeauna e mortal.
Mamă,
Of, mamă!
Tu n-ai crezut niciodată în lacrimile mele...
Mamă,
dar să știi, mamă, că acum nu mai plâng
atunci când durerea mă ajunge,
doar mă transform în lavă
și apoi în rocă.
Alteori,
când mă ajunge plânsul,
el mă transformă în cenușă
și, doar vântul, cu zborul lui înalt,
mă adună și-mi redă forma de femeie.
Fish
Bărbatul-pește
îmi scapă mereu printre degete
Bărbatul-pește
mă privește
fără să clipească și fără să mă vadă.
Bărbatul-pește
se întoarce mut
și se pierde în apele calendarului.
Ireversibil
Timpul nostru
moare
între sentimentele tale cu două tăișuri.
***
Nu, nu și nu!
Nu te mai întoarce!
Nu vreau să te mai întorci,
prefer să te invoc în lumina amintirilor.
Dorin Crețu
Fuga III, imprimare digitală, pastel, 30 x 40 cm
Je suis Farkhunda*
E atât de ușor să ajungi sub pământ,
când te împing de pe roata de bâlci a ignoranței,
chiar dacă drumul se face lung și întortocheat,
sub loviturile ei cu bâte.
E atât de ușor să ajungi sub pământ,
când lumina soarelui te unge cu funinginea
istoriei.
E atât de ușor să ajungi a fi nimic
prin lungul tunel al durerii.
Nu e timp de strigat sau de plâns.
Te întorci pe calea furiei
la țărâna care ți-a împrumutat oasele.
E atât de ușor să ajungi sub pământ
când numele îți e răstignit
pentru un Alah ce se ascunde în spatele
întrebărilor.
*Tânără afgană de 27 de ani asasinată sălbatic în
Kabul, la 19 martie 2015, de un grup de molale
sub acuzația falsă că ar fi ars o copie a Coranului.
■
30
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
teatru
Movements. First chapter
■ Andrei Dinu
Festivalul La Bâtie, Geneva
Am lăsat articolul ăsta pe ultima seară / noapte
de dinainte de predare, într-o încercare forțată și
naivă deopotrivă de a fixa un deadline pentru con-
cluziile unei experiențe care din punct de vedere
artistic a avut un impact semnificativ și o relevanță
cu totul aparte pentru mine, pentru felul în care
mă gândesc că ar trebui să funcționeze lucrurile
într-un peisaj cultural sănătos. Trăiesc veșnica di-
lemă cu privire la momentul în care se încheie un
ciclu și începe altul. De cele mai multe ori îmi dau
seama mai târziu ce s-a întâmplat, ergo de cele mai
multe ori trăiesc ușor defazat de ritmul în care se
întâmplă lucrurile. Nu știu dacă experiențele pe
care le avem sunt de înrămat și pus pe raft, sau din
contră, lăsate să plutească în proximitatea noastră
ca un soi de aură / mana ce declanșează amintiri,
inspirație sau senzații.
Simplific introducerea poate ușor abstractă cu
puțină contextualizare: la final de august am plecat
pentru o săptămână la Geneva, momit de Rareș
Donca, prieten vechi și director artistic L’Abri, un
spațiu care oferă rezidențe de creație tinerilor artiști.
Aceștia pot pe durata unui an întreg să experimen-
teze, să cerceteze, să caute și să aprofundeze diferite
direcții artistice care îi interesează, neexistând vreo
obligație de a livra un produs final. Însă evenimentul
principal al acelor zile în Geneva a fost Le Festival de
La Bâtie, care a devenit o imagine culturală atât de
pregnantă încât nu aveai cum să nu știi că are loc un
festival în oraș. Pe undeva, invitația lui Rareș a coin-
cis și cu nevoia mea de reset-refresh într-o perioadă
în care mă gândesc din ce în ce mai mult la ce și cum
îmi doresc să lucrez sau să arate munca mea. Iar la
cât de bine mă cunoaște, este foarte probabil, ca el să
fi intuit acest lucru.
Mi-ar fi plăcut să fac o radiografie detaliată a tu-
turor spectacolelor pe care le-am văzut, dar pentru
că nu e locul și nici momentul să mă lansez într-o
jonglerie a rezumatelor, voi alege foarte subiectiv
câteva momente, gânduri și senzații pe care le-am
trăit la unele reprezentații, ca-ntr-un exercițiu lucid
și firesc de rememorare.
Darkmatter - Cherish Menzo și Camilo Mej^a
Cortes au construit un spectacol de coregrafie inspi-
rat din post-umanism și afrofuturism, cu un sound
design creat în jurul unor coruri rap distorsionate pe
care îl simți și-n oase. Dur, dark și curajos, e un spec-
tacol în care corpurile și vocile celor doi dansatori
nasc, transformă sau îngroapă multiple universuri
posibile, probabile sau imposibile.
Faun / Noetic - Sidi Larbi Cherkaoui și compania
lui din Belgia m-au făcut să petrec două ore abso-
lut minunate în sala Château Rouge din Anemasse.
Aveam senzația că sunt conectat la o branulă extra-
ordinar de bine calibrată în care cineva picură per-
fecțiune la minut. Pur și simplu...
Cu Oscar Gomez Mata am schimbat câteva vor-
be preț de zece minute înainte de începerea per-
formance-ului Makers itinerants. Am cunoscut
un om foarte cald și curios de ceea ce se întâmplă
în România. Am discutat despre spectacolele lui
Rodrigo Garda și m-a întrebat ce regizori străini
mai vin pe la noi. Am dat primul exemplu care
mi-a venit în minte și am schimbat repejor subiec-
tul. My bad.
Interieur vie / Interieur nuit - parțial performan-
ce, parțial film, Kayije Kagame este o artistă în plină
ascensiune și care deși este doar la a treia producție,
reușește să surprindă tema absenței într-un mod cu
totul aparte, fiind precum un ghid al gândurilor, vo-
cilor sau prezențelor pe care nu le percepem.
Encantado - compania Liei Rodrigues a adus cu-
loarea și bucuria vieții în sala Comedie de la Geneve.
Aș spune că e un must-see post pandemie, parte a
unui proces de healing de care mulți cred că am avea
nevoie.
Probabil cel mai „wild” spectacol pe care l-am
văzut a fost cel semnat de Kim Noble - Lullaby for
Scavengers, a treia parte dintr-o serie care tratează
tema singurătății și a prieteniei. Sfâșietor și emoțio-
nant, condimentat cu umor absurd și video art, Kim
Noble împinge limitele performance-ului în viața
reală și-ți dă senzația că pur și simplu nu are de gând
să se oprească pentru că nu cunoaște limite. Mă ui-
tam la oamenii din sală, așteptând să se ridice și să
plece. Ar fi avut toate motivele din lume. N-a plecat
nimeni, l-au aplaudat minute în șir și au mai rămas
afară la o țigară să discute.
Recunosc, m-a uns la corazon Future Lovers de
la Compania La Tristura, condusa de Itsaso Arana,
Violeta Gil and Celso Gimenez care de peste zece
ani lucrează cu tineri și care pe durata întregului
spectacol, pur și simplu au suspendat granița dintre
amatori și profesioniști.
Pe lângă spectacole, Geneva mi-a dat senzația că
mediul lor cultural este atât de puternic, încât orice
spațiu liber pe care îl găsesc, îl transformă instant în-
tr-un spațiu cultural. Am văzut sedii provizorii care
arata mai bine decât teatre proaspăt renovate de la
noi, circulația artiștilor încurajată, majoritatea ferin-
du-se să fie asociați prea mult cu o singură locație /
instituție / companie.
Grație L’Abri am participat la seminarii, întâlniri,
discuții libere cu artiști, programatori, manageri
culturali, directori de festival, de companii indepen-
dente și instituții publice. Printre întâlnirile care mi-
au rămas întipărite pe retină:
Claude Ratze - director si Simone Toendury -
programator al Festivalului de la Bâtie care au vorbit
mult despre direcțiile artistice, viziunea și misiunea
festivalului, despre responsabilitatea și asumarea
unor selecții, despre parteneriate, co-producții, pro-
vocări, dar și despre negocierile constante cu teatrele
care găzduiesc spectacolele. În accepțiunea lor, tea-
trele care găzduiesc spectacolele festivalului nu sunt
văzute ca locuri pustii pe care le închiriezi și faci ce
vrei, ci din contră, se ține cont de specificul și imagi-
nea lor, de publicul care frecventează locul, precum
și de viziunea managerilor.
Cu Barbara Giongo - co-director Grutli - Centre
de production et de diffusion des Arts vivants am
avut parte de o întâlnire foarte caldă și prietenoasă
care a culminat cu un mic tur al locului în ultima
mea zi petrecută la festival. A vorbit firesc, lejer si
responsabil despre ce înseamnă co-directori, despre
mandate limitate, viziune artistică, bugete de pro-
ducție, precum și despre deschiderea unui spațiu
cultural către cât mai mulți beneficiari.
M-a emoționat foarte mult întâlnirea cu Amalia
Lima, dansatoare și asistenta Liei Rodriguez, pre-
cum și întreaga poveste de la începuturile Centro
de Artes da Mare, Favela Rio de Janeiro. O poveste
despre cum poți începe de la zero, să lucrezi aproa-
pe la limită, să construiești cu răbdare și-n același
timp să ai atitudine împotriva regimului Bolsonaro.
Mi-am propus ca în toată perioada petrecută la
Geneva să evit comparațiile, să încerc să mă detașez
de realitatea din România și să înțeleg că e vorba de
alt sistem, alt context, altă abordare. Dar parcă nu
mă pot abține să nu bag bățul prin gard și să lansez
măcar câteva întrebări pe care le consider importan-
te: Oare cât de relevanți suntem în acest moment din
punct de vedere artistic? Cum și cu ce vom rămâne
în memoria culturală a spațiului european? Cum ne
dorim să arate infrastructura culturală? Care sunt la
ora actuală temele importante dintr-un circuit cul-
tural mult mai larg și oare cât suntem de datori să ne
racordăm măcar din când în când la ele? De cât timp
are nevoie întregul ecosistem cultural să-și dezvolte
anticorpi care să ne protejeze de tot felul de abuzuri?
Sau când vor deveni școlile vocaționale parte inte-
grantă a unui circuit în care artiști de talie europea-
nă să vină constant pentru workshopuri sau master-
classuri? Lucrăm cu adevărat ceea ce ne dorim? Sau
suntem prizonierii lui #cesepoate, #cesecere, #cemă-
lasă în detrimentul lui #cemăinteresează? Și oare cât
de mult vom mai rezista noi între noi până să o luăm
razna? Sau am luat-o deja?
Recunosc, pe undeva am impresia că nu vom
ajunge niciodată acolo. Poate că pur și simplu nu ne
este scris să trăim normalitatea unui mediu cultural
sănătos și că nu ne vom putea vindeca de un anumit
fel de a privi lucrurile, de a acționa, rămânând veș-
nici prizonieri ai unui șablon în care ne complăcem
și din care refuzăm ostentativ să ieșim. Curge însă la
auto-suficiență din robinetul nostru de zici că e stri-
cat contorul. Nu știu, poate doar eu am senzația
că în spatele pozelor de pe facebook e foarte multă
liniște și mult gol. Poate că de fapt totul e ok, exact
așa cum trebuie să fie. Gândul ăsta îmi dă fiori.
Flash-rewind la drumul de întoarcere. Undeva la
km 210, autostrada M3, pe fundal de Leon Vynehall,
într-un mod aproape bizar, mi-a fugit gândul la toți
cei 17 ani pe care i-am petrecut prin diferite școli.
O jumătate de viață într-un singur flash. Și-n flash-
ul ăsta i-am găsit pe toți cei care de-a lungul anilor
mi-au deschis mintea, mi-au provocat creativitatea,
și care prin exemplul propriu de eleganță, pasiune
și intelect au contribuit și au fost martorii devenirii
mele. Whatever that turned out to be. Mulțumesc
Paula Husar, Maria Roșca, Florina Vanciu, Nicolae
Weisz, Doina Rogojan, Elena Mihali, Mirela
Ardelean, Daniela Dunca, Sinko Ferenc, Radu Nica,
Mihai Măniuțiu.
■
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
31
cinemateca
Jean-Luc Godard,
„dinamitorul” cinema-ului
clasic - In Memoriam (II)
■ Eugen Cojocaru
Fără suflare (1960, 90 min.) are scenariul
prietenilor săi Truffaut și Chabrol, ex-
celenta muzică de Martial Solal - intro
film noir și un omagiu cu o variantă a temei
muzicale Panterei Roz. Cu un buget doar de
80.000 $, aduce rapid (doar Franța) 2,3 mil.
$. Viața e ca o joacă pentru golănașul parizi-
an Michel / Belmondo - De fapt sunt un prost.
Dar trebuie!, afirmă chiar la început, cu țigara
mereu în colțul gurii și pălărie ca Humphry
Bogart; Patricia, matură precum Camille /
Disprețul față de bărbați: Tu ești un copil! - el
nu se schimbă nici după ce ucide polițistul.
Încearcă să se ascundă la foste iubite din Paris
și „aterizează” la americanca Patricia / Seberg.
E primul său lungmetraj și îl catapultează pe
Belmondo ca star! Fără suflare, 400 de lovi-
turi - Truffaut și Hiroshima mon amour - Alain
Resnais (ambele 1959) au impus, internațional,
Noul Val. Pelicula godardiană a șocat prin în-
drăznețul stil vizual, utilizând un „montaj pe
sărite”, Michel se adrsează (anti-formal) direct
spectatorului, de-construind „înțelegerea ficți-
onală” operă-receptor, Seberg privește de mai
multe ori în cameră, scena camerei durează in-
credibile 25 de minute...
În 2010, o versiune complet restaurată a fil-
mului a fost lansată în Statele Unite la a 50-a
aniversare a filmului. Americanca Jean Seberg
(1938-1979) a fost imortalizată ca o icoană
a NV. A făcut 34 de filme la Hollywood și în
Europa, dar a fost ținta FBI ca răzbunare din
cauza sprijinului pentru drepturile negrilor, cu
defăimări comandate direct de J. Edgar Hoover
(nu numai la noi!). A murit la 40 de ani, în
Paris, poliția: probabilă sinucidere. Romain
Gary, al doilea soț, a convocat o conferință de
presă învinuind FBI: zvonuri false în mass-me-
dia că ar fi gravidă cu un negru / 1970, trauma
ducând la avort spontan. Belmondo (1933-
2021), remarcabil în filme de acțiune, a refuzat
să joace la Hollywood! Campion la box-office
cu Louis de Funes și Alain Delon, cu 160 mil.
spectatori în 50 de ani. Între 1969 și 1982, a
jucat în patru din cele mai populare filme ale
anului / Franța: Creierul / 1969, Frică deasupra
orașului / 1975, Animalul / 1977, Asul așilor /
1982, depășit doar de de Funes. Patricia ia un
interviu lui Jean Parvulescu, de origine româ-
nă, jucat de el însuși (tipic Gofdard), figură
notorie din avangarda culturală a momentului.
Acum își dă seama de diferența și golul imens
care o separă de șarmantul, dar infantilul și
simpluțul Michel. Și celebra scenă „camerală”
de 25 de minute: un afront total la „modelul”
clasic de film, dar care te ține la fel „cu sufle-
tul la gură” prin transpunerea perfectă a sus-
pansului exterior al acțiunii la exitențialismul
etern al misterului conviețuirii femeie-bărbat!
Nu numai asta, dar actorii sunt stimulați să fie
spontani, să improvizeze, încrezător în forța
creatoare a telentului - a avut dreptate! Ea vrea
să discute de înscrierea la Sorbona (desigur, el
nu vrea), de cultură (Dylan Thomas, Matisse,
Jean Renoir), însă el repetă obsedat: Dezbracă-
te! / Hai să... Un deliciu filmic aluzia că au
făcut amor, după care, în stilul său abrupt și
„fără legătură”, ne oferă o perspectivă de sus a
Palatului Versaille și apoi biserica Notre Dame!
Aparent „fără” legătură: de fapt e simbolul uni-
rii „Amor Divin”: o uniune între plăcere car-
nală / esthesis și înălțare celestă! Talentul lor
incredibil cu genialul Godard și camermanul
realizează o splendidă sinestezie între viață și
artă: imagini-cadru demne de mari pictori,
cum e „tabloul” stil Degas (perspectivă „de
sus”)! Spre final Michel își dă seama că s-a în-
drăgostit de ea, însă sfârșește fatal, ca Bardot
/ Camille în Disprețul - Godard știe că sunt
puține excepții la regulă: prea multe iubiri iau
naștere între persoane practic incompatibile.
De aceea, JLG îi „lasă” să dispară - aici Patricia
îl ajută să intre în „normalitate”, dar finalul es-
calează! Nu înainte de a face din ei un discret
omagiu la Bonnie & Clyde. O scenă importan-
tă la un studio artistic de fotografie e posibil
să-i fi dat ideea lui Michelangelo Antonioni ca
un loc central în Blow Up. Degeaba încearcă
Patricia să-l trezească / maturizeze deschizând
discuția despre Dylan Thomas și epocalul său
volum Potret al artistului câine, unde moartea
bîntuie doi tineri care se distrează (ei!) - răs-
punsul lui, ca de obicei, infantile: cântă pros-
tește Cel mai bine e duminică dimineața, când
lenevești în pat. Grimasa ei spune: Nimic nu
Jean-Luc Godard
ne leagă în afară de. corpuri! Finalul e cam
forțat-melodramatic, dar ce mai contează:
avem o „emblemă” din triada NV.
Disprețul, scenariul tot el bazat pe romanul
Il disprezzo / 1954 de Alberto Moravia. Roluri
principale: Brigitte Bardot, Michel Piccoli,
Jack Palance, Fritz Lang și Giorgia Moll. Paul
/ Piccoli, tânăr dramaturg francez cu succes
comercial la Roma, acceptă o ofertă de la ti-
pic vulgarul producător american Jeremy / Jack
Palance de a rescrie Odiseea regizorului Fritz
Lang, jucat de el însuși! Soția lui Paul, Camille
/ BB, îl însoțește la Cinecittă. JLG îl câști-
gă producător pe (nimeni altul decât) Carlo
Ponti. Godard i-a dorit pe Kim Novak și Frank
Sinatra, dar au refuzat. Ponti a sugerat Sophia
Loren și Mastroianni, Godard refuză și vorbeș-
te, fără succes, cu Monica Vitti. Bardot e alea-
să la insistența lui Ponti: profiturile ar crește
afișând celebrul ei corp senzual. Așa a turnat
Godard scena de deschidere, ca o batjocură a
afacerii cu nuditate, după ce a terminat filmul,
la insistențele co-producătorilor americani.
Godard joacă asistentul de regie al lui Lang,
care expune, tipic JLG, teoriile Noului Val, iar
BB citește o carte despre Fritz Lang scrisă de
Moullet. Godard a schimbat romanul cu acor-
dul lui Moravia: acțiunea în doar câteva zile,
iar Paul nu e „prost și moale. L-am făcut mai
american - ceva de genul Humphrey Bogart”
E filmat la Cinecittă / Roma și spelndida Villa
Malaparte / insula Capri. Un exemplu a noii
tehnici: Paul și Camille umblă prin aparta-
ment certându-se și împăcându-se, scenă fil-
mată ca o serie extinsă de cadre de urmărire,
în lumină naturală și aproape în timp real.
Directorul de imagine Raoul Coutard a făcut
și alte filme NV, inclusiv Fără suflare. Jonathan
Rosenbaum susține că Godard a fost influențat
de Jean-Daniel Pollet și Volker Schlondorff cu
Mediterranee, lansat puțin înainte - de aceea,
schimbările zilnice în scenariu (EC). I-a pus să
improvizeze dialoguri și mișcare, derutându-i.
Rotten Tomatoes acordă filmului 91% din 58 de
recenzii. Criticul Colin MacCabe o numește
„cea mai mare opera de artă produsă în Europa
postbelică”. Bosley Crowther / The New York
Times îl definește „luxuriant. a încercat să
32
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
comunice un sentiment al alienării indivizilor în
această complexă lume modernă... cu un tempo
care sugerează iritație și oboseală.” Filmul s-a
clasat pe locul 21 în sondajul criticilor și 44 pe
lista celor mai bune 100 de filme din toate tim-
purile / Sight & Sound. Scena de apartament
e lăudată de critici și cercetători, iar numărul
din februarie 2012 / ziar online Interiors (rela-
ția arhitectură-film) studiază modul în care e
utilizat, filmic, spațiul. O fotografie din film a
fost folosită ca poster oficial pentru Festivalul
de Film Cannes 2016.
Intro-ul e, deja, de-contructivist urmărind,
tot mai aproape, o echipă de filmat cu Jean Luc
Godard în spatele camerei: se anunță distribu-
ția, echipa de filmare: muzica, montajul, tip
filmare cinemascop etc. Vedem, apoi, o clădire
decrepită a Cinecittă, ca un simbol al situați-
ei cinema-ului european înghițit de mașinăria
comercială hollywood-iană, unde e așteptat
scenaristul Paul de rapacele și materialistul
producător american Jeremy. Scena de la sala
de proiecție cu vizionarea filmărilor lui Fritz
Lang la Odiseea e antologică pentru viziunile
complet antagoniste ale filmnului de artă și cel
comercial cu pletora sa de ignobile producții
de nivel B și C. Celebrul, și în în realitate, Fritz
Lang spune o frază esențială pentru tema pe-
liculei lui JLG: Fiecare film este un mesaj. Aici
e lupta lui Ulise cu zeii. Vom constata că asta
face și Lang cu Godard și colegii NV, iar aici
Camille cu lumea depravată din jur.
De fapt, e vorba de facerea unui film despre
facerea unui film despre destinul cinema-ului!
Subiectul e „dispersat” în discuții elevate cu ci-
tate din Dante, Lang. Jeremy distruge violent
rolele filmate, ilustrând exact soarta regizori-
lor și artiștilor anihilați de comercialul ameri-
can atot-puternic și plin de bani! Se „dă” fără
jenă la soția lui Paul - Camille e bulversată și
șocată că Paul chiar încurajează asta - primise
un cec de 10.000 $ (El zice: Putem să cumpă-
răm apartamentul și nu mai mâncăm conserve
de fasole păstăi!) cu speranța altor contracte.
Sunt invitați la casa lui de lângă Roma, unde
perversul joc continuă. Filmare narativă sec-
vențială cu superbe imagini-cadru de interior
și exterior, ca niște tablouri. E vizibilă influen-
ța asupra stilului preluată și rafinată de Franco
Zeffirelli în Othelo, Carmen sau Isus din
Nazareth. Paul, în ciuda atitudinii sale clare
de „vânzare” a Camillei și orbit de țelurile sale
meschine (și flirtul cu asistenta lui Jeremy), ti-
pic masculin nu pricepe situația și o întreabă
mereu ce are, de ce se poartă așa. Din nou, o
lungă scenă în apartament, unde e un original
„personaj central”: o statuie semănând bine cu
Rugăciunea lui Brâncuși simbolizând situația
femeilor prin reprezentanta lor BB. Aproape
mereu, camera e în dreptul acestei Minerve
/ Zeița Înțelepciunii ca încarnare în Camille,
aluzie directă prin „juxtapuneri” de cadre BB
/ Minerva din filmul lui Lang! Și numele „tră-
dează” mult: e celebra sculptoriță Camille...
Claudel, sora lui Paul... Claudel, care a stat un
timp cu Rodin ca muză a lui, însă acesta i-a fu-
rat (se știe acum: vezi excelentul film Camille),
toate ideile moderne, însușindu-le ca ale sale.
Același act de „vânzare” a unui Paul (fratele),
care a abandonat-o! Acesta e Godard, iubito-
rul de citate, aluzii, extrase polemice din isto-
ria culturii etc. Deci, camera îi urmărește prin
apartamentul unde Statuia devine, astfel, Axa
(la propriu și figurat) vieții celor doi și al mai
tuturor cuplurilor. Paul are, ca Michel în Fără
suflare, doar un gând: Hai s-o facem repede!
Camille îl așteaptă, goală pe canapea, cu fața în
jos, adică nu mai exiști pentru mine, iar dosul
înseamnă. DISPREȚ! Desigur, el nu înțelege
nimic, tot filmul întreabă ca un cățel debusolat
- ea știe că nu are rost să-i spună, așa e el! Doar
Te disprețuiesc! îi repetă ea. Discuția lămuri-
toare - Ea: Totul s-a terminat între noi! - are loc
în camera nemobilată și plină cu bidoane de
vopsea, așteptând „configurarea”, exact ca viața
lor! Se lucrează mult în medi-planuri cu am-
bii actori odată, fără enervantele și tehnicistele
permanente amorse new-hollywood-iene, care
„pulverizeză” și distrug esențialul. Paul face
baie cu pălăria și trabucul în gură, imitându-l
(ca Michel pe Boggy) pe Dean Martin, ca atâția
alții: sosii răsuflate, creații artificiale ale fabri-
cii de Iluzii de peste Atlantic. De aceea, Camille
îi reproșează celui care s-a afirmat cu scenarii
western copiate după tiparele cunoscute: Ar
trebui să te folosești de ideile proprii! Deși el
nu o consideră de „nivelul” lui (M-am însurat
cu o dactilografă!), ea e cea care dă lecții „sce-
naristului” despre viață, cum ar trebui să fie un
cuplu, chiar citește o carte despre Fritz Lang și
încearcă să discute cu el, dar nu poate. El e cu
cei care „Stau în piață și vând minciuni!”, cum
afirmă Fritz Lang, citând din Brecht. Și marele
regizor adaugă serenisim: Eu sunt liber!
Merg toți la Villa Malaparte, unde își vor
trăi destinul implacabil pe fundalul filmărilor
la Odiseea, sub privirile indiferente ale „ze-
ilor” Poseidon și Minerva! Prietenul lui JLG,
Truffaut va prelua ideea filmului în film, ca
de-construire în faimoasa Noapte americană!
Cadre de vis interior-exterior cu un ambient
identic, sunt folosite culorile Renașterii în sec-
vențe unde personajele se plimbă parcă prin
tablouri renascentiste! Acoperișul plat, ca de
templu antic, cu o scară largă ce duce sus (in-
tenție arhitecturală clară), e dominat de noua
„zeiță” Camille Bardot, goală și perfectă ca o
Venus din Millo. Pauil urcă și coboară ca un
nemernic învins de fiecare dată, rugându-se de
ea. Spre final, ea descinde maiestuos „printre
pământeni” (în halatul ca o toga princiară de
aur) urmată iar de el, cățeluș dezrădăcinat și
ignorant, se dezbracă fără să-I acorde o privi-
re și înoată divin în apele albastre ca cerul. El
stă încovoiat sprijinindu-se de stânca aridă, ca
viața sa! Realitatea e un Ulise a rebours / în răs-
păr: Penelopa e Regina atotputernică, iar Ulise
decrepitul inconștient care nu pricepe nimic!
Azi mai actual ca oricând. Finalul e maiestu-
os: Fritz Lang încheie filmările pe „acoperișul
zeilor” cu sosirea mitologicului Ulise - un vic-
torios acționist, iar restul e... tocmai am văzut!
Monsieur Godard, îți mulțumim că ai
re-descoperit pentru noi filmul autentic (cum
spune prin Fritz Lang: Să ne întoarcem la
Charlot și Griffith!) și ai știut să ne readuci și
reînveți viața!
■
Anca Szonyi Thomas
imprimare digitală, 70 x 50 cm
Speranță
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
33
simeze
Zidurile memoriei”
■ Ana Amelia Dincă
Dan Constantinescu Cocoru	Zid auriu (2022)
tempera pe pânză, 90 x 60 cm
Toată viața sa, Dan Constantinescu Cocoru
a pătruns dincolo de aparențele imediate,
apelând la tainele unor arhetipuri și enti-
tăți vizuale, înțelese mai întâi cu sufletul, apoi di-
seminate cu sensibilitatea și rațiunea pictorului,
proiectat dincolo de barierele unor lumi asimi-
late mental, cărora le-a dat o remarcabilă formă
de aducere aminte. Relaționată cu elemente ale
spiritualității, cu datele unei cunoașteri depline
a propriei structuri interioare, pictura lui Dan
Constantinescu Cocoru configurează semne și
idei extrase dintr-o memorie profundă a umani-
tății. Reașezat plastic pe coordonatele unor prin-
cipii structurale, aparținând unui artist pentru
care istoria culturii determină moduri de sorginte
filosofică de a vedea cosmosul uman, acesta ex-
trage esența dintr-o idee și o redefinește prin pro-
cedeele unor interpretări originale. Stilul său este
recognoscibil prin amprenta conceptuală și prin
modul de a-și reașeza fiecare serie de compoziții
în matca unei gândiri ce rezonează cu o estetică
ce îi aparține. Intuiția de a pătrunde dincolo de
sugestii formale, de a-și repera o dinamică a ma-
teriei care să susțină noblețea gestului pictural,
atingerea abia perceptibilă a pânzei, prețiozitatea
cromatică extrem de atent diseminată în rafina-
te tonuri aparținând parcă unui suflu de factură
eterică, vorbesc despre o așezare tainică a artis-
tului între coordonatele unei rațiuni, lăsând la
vedere talentul, buna pregătire la clasa maestru-
lui Corneliu Baba, apoi puterea interioară și vi-
ziunea identitară formată în anii de experiență și
frământări.
Cupole ale lumii, labirinturi și pictograme
din care construiește arhitectura imaginii prin
grafii ori prin consistența materiei cromati-
ce, prin suprapuneri definind o suprafață de o
subtilă amprentă spectrală sau de o încărcătură
tensională ce aduce cu sine puterea de a trece
dincolo de ziduri aparente, unde artistul a des-
coperit fascinante forme spirituale, imateriale,
dar și palpabile. Venețiile sunt receptate ca spa-
ții ale memoriei omului, ca date ale unei con-
științe în care vestigiile sunt privite drept ele-
mente integratoare ale sinelui. Astfel, nimic nu
îl desparte pe Dan Constantinescu Cocoru de
dorința lui de a căuta adevărul cu gândul inte-
rogativ și cu penelul, care nu se lasă în greaua
lui încercare de a exista și de a cuprinde întrea-
ga ființă a pictorului. Brunurile sunt apăsătoa-
re, griurile colorate conțin iradieri de lumină și
unda unui delicat crepuscul ce pare a veni din
adâncuri, lăsând ritmurile suprafeței să releve
mișcarea, continuitatea, perenitatea unei enti-
tăți care scoate la iveală transcendentul, într-o
abordare coerentă și logică în construcția ima-
ginii. Indiferent dacă se raportează la spirituali-
tatea egipteană și bizantină, ori la cea venețiană,
4.
&
*
r*/>
। j ■ *< ...
I
E. .
Dan Constantinescu Cocoru
Zid frânt (2019), tempera pe pânză, 80 x 60 cm
Dan Constantinescu Cocoru	Veneția (2022)
tempera pe pânză, 50 x 60 cm
concretizate în perioade ample de creație, Dan
Constantinescu Cocoru se autodefinește cerce-
tând continuu imaginea și culoarea, căutând ne-
contenit calea spre o perfecțiune pe care o iden-
tificăm în profunzimea intelectualității lui. Bine
argumentată din punct de vedere plastic și por-
nind de la un sistem de semne figurative, opera
lui Dan Constantinescu Cocoru se abstractizea-
ză uneori, transformându-se în suflu divin prin
încărcătura energetică, opera sa devenind simi-
lară unui obiect al contemplării divine.
■
34
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
Urmare din pagina 36
Introspections/
Introspecții
Trei artiști români la Paris
Anca Szonyi Thomas, Dorin Crețu și Suzana Fântânariu se prezintă în fața publicului francez cu
ceea ce eu aș numi chintesența practicii lor estetice, așa cum aceasta a fost modelată și decantată, în
ultimele decenii, de vocație, de împrejurări, de destin.
Anca Szonyi Thomas are o natură sclipitoare și activă care a împins-o spre diverse forme de
manifestare artistică, de la acțiunea vizuală la cea filmică, de la actul expozițional la cel curatorial.
Imersată în haosul cosmotic contemporan, plin de atâtea informații și tehnicalități, atâtea oferte
și tentații, ea transformă acest mediu cotidian deopotrivă coroziv și incitant într-o șansă de expri-
mare dezinhibată de sine. Acceptând rapiditatea și caducitatea efectelor imediate, ea se folosește
cu dexteritate de fotografie și de procedee digitale extrase din social-media pentru a crea mixaje
de mediumuri opuse dar complementare. Ea exersează astfel o creativitate neîngrădită și o sporită
libertate interioară, lăsând semne expresive ale trecerii sale prin această lume metamorfică și multi-
dimensională.
de laviuri transparente care ne trimit către o
formă de reverie. Găsesc că lucrările făcute în
ultimii doi ani sunt fascinante iar unele îmi
amintesc de formele misterioase lăsate de zațul
de cafea în cești atunci când dorim să ni se pre-
zică viitorul de vreun clarvăzător!..
Revenită acasă, în Paris, le-am propus ce-
lor doi artiști să expunem laolaltă. Astfel, cu
gândul la un posibil numitor comun, în pofida
diferențelor noastre stilistice, mi s-a părut in-
teresant să facem împreună o expoziție și aven-
tura noastră a început atunci.
De la Suzana Fântânariu am ales o serie de
guașe din formidabilul său ciclu de „anatomii
utopice” și am insistat să participe și cu o lu-
crare mai veche de mari dimensiuni, „Jurnal”,
despre care am putea spune că rezumă sumu-
mul trăirilor noastre contemporane.
Eu m-am autoreprezentat în ipostaze pe care
le-am dorit ca pe niște secvențe de film cu su-
prapuneri de imagini și diverse texturi prove-
nind din desenele mele. Din chibrite am creat
rame în care am inserat o serie de personaje
ghemuite ca simbol al izolării. Am continuat
să abordez vechea mea temă cu ochi și seria de
mâini „Atingere”. Împreună cu tânărul curator
francez Ludwig Otte, și ținând cont de lucrările
alese, am căutat să creem un ambient general
epurat care să se integreze în mod ideal în spa-
țiul galeriei Macadam.
Ca fundal muzical ne-am bucurat de cola-
borarea cu pianistul francez de origine română
Ingmar Lazar care ne-a pus la dispoziție câteva
înregistrări cu interpretări ale sale din sonatele
lui Schubert.
Expoziția actuală aduce împreună trei ar-
tiști vizuali care au ca numitor comun, căuta-
rea unei forme de expresie artistică a temerilor
provocate de către lumea în care trăim. Sper ca
asocierea lucrărilor să trimită spectatorul către
o corespondență cu similitudini pe plan afectiv
și influențe reciproce.
■
Dorin Crețu practică pictura într-o formulă destul de apropiată de definiția ei clasică și eternă:
cea care face ca prin intermediul privirii să ajungi să contempli. O natură mai lentă și mai interiori-
zată, Crețu a plecat de la o pictură neo-expresionistă colorată și realistă, spre a ajunge cu timpul la
esențializări apropiate de un nonfigurativ din ce în ce mai evanescent. Transformarea s-a petrecut
prin intermediul compozițiilor florale, progresiv purificate de elementele recognoscibile imediate,
spre a permite privirii să se oprească din baleiajul ei rapid și continuu asupra realului exterior. Și
astfel să revină la puritatea formei și culorii, la frumusețea esențială, să revină în sine, la sine. Și ast-
fel, să permită o transfigurare a actului vederii, deci o formă delicată, la îndemână, de contemplație.
Suzana Fântânariu are în spate o operă masivă și multifațetată, care a consacrat-o ca unul dintre
artiștii majori ai României. Prolifică și mereu inventivă, ea s-a exersat în cele mai diverse tehnici și a
abordat cele mai surprinzătoare tematici cu curaj și dezinvoltură. Folosind materiale și obiecte ne-
convenționale, afișând gestualități ludice sau dramatice, ea a împletit într-un mod personal bogăția
încărcăturii vizuale baroce cu finețea ductului și cu rafinamentul expresiei generale, punând toate
elementele acțiunii sale artistice sub semnul unei depășiri a contingentului fragmentat, degradat,
irespirabil, adică sub semnul căutării discrete a transcendenței.
Trei artiști români, cu parcursuri existențiale extrem de diferite, ajung fiecare în felul său la un
numitor comun prețios: a practica arta e o cale a cunoașterii de sine, e o cale a expandării de sine, e
o cale spirituală.
Magda Cârneci
[INTROSPECȚII: Dorin Crețu / pictură; Anca Szonyi Thomas/ fotografie, tehnică mixtă;
Suzana Fântânariu/ pictură, grafică, instalații.
Curatori : Anca Szonyi Thomas și Ludwig Otte
Institutul Cultural Român, Paris, septembrie 2022]
Sorin Crețu
Galeria Macadam. ICR Paris, septembrie 2022
TRIBUNA • NR. 483 • 16-31 octombrie 2022
35
sumar
opinii Alexandru Sfârlea Singurătatea acuzatorului acuzat	2
editorial Mircea Arman Maeștri ai filosofiei Academicianul Gheorghe Vlăduțescu la 85 de ani	3
filosofie Viorel Igna Misterul Sfintei Treimi la Toma din Aquino (II)	5
Vasile Zecheru Orient și Occident - 1943	8
diagnoze Andrei Marga Gândire versus ideologie	10
istoria literară Radu Bagdasar O necesară tipologie a scriitorilor: orfici, artizani, moderni (III)	13
social Ani Bradea Figuri reprezentative ale exilului românesc. L.M. Arcade	14
eseu Iulian Cătălui Literatura de călătorie: etimologie, tipologie, scurtă istorie (VIII)	17
Virgil Diaconu Eminescu. Poet sau poet național? (I)	18
Isabela Vasiliu-Scraba Sociologul Anton Golopenția	20
blocnotes Ștefan Manasia Speak, poetry! Ediția a unsprezecea a LitVest.	23
memoria literară Constantin Cubleșan Cântecul umblând printre frunze	24
comentarii Adrian Lesenciuc Despre malaxorul comunist și despre crezul simplu al iertării	25
cărți în actualitate Christian Crăciun În-frângeri	26
însemnări din La Mancha Mircea Moț Ritmul sângelui	28
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XIX)	29
poezia Elisabeta Boțan	30
teatru Andrei Dinu Movements. First chapter	31
cinemateca Eugen Cojocaru Jean-Luc Godard, „dinamitorul” cinema-ului clasic - In Memoriam (II)	32
simeze Ana Amelia Dincă „Zidurile memoriei	34
plastica Anca Szonyi Thomas Introspections / introspecții	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Introspections / introspecții
Anca Szonyi Thomas
Suzana Fântânariu	Portrete Covidiene (2020), tuș, laviu, peniță, 48 x 48 cm fiecare
„Langoisse - reaction inevitable de letreinte
face a l’inconnu qui lenserre”
Ferdinand Ouellette
Lunga izolare ne-a creat reacții psihi-
ce dintre cele mai complexe: Temeri,
Spaime, Rezonanțe, amplificate de un
context mondial general ambiguu. Spaima
generată de multitudinea de conflicte sociale,
politice și culturale, din păcate, devenite cu-
rente și de nivel planetar, ne face să trăim cu
imaginea unei lumi profund perturbate, deve-
nită sursă de incertitudini majore.
Paradigma s-a schimbat și generează în mod
automat introspecții și reacții dintre cele mai
alambicate, uneori dificil de deslușit dar tot-
odată sursă de inspirație pentru mulți artiști.
Politicieni, sociologi, scriitori, istorici și filo-
zofi încearcă să aducă soluții acestui marasm
mondial care pare să ne învăluie. Încrengătura
evenimentelor și a multiplelor interpretări
face din păcate ca lumea să fie din ce în ce mai
dezbinată creându-ne tuturor un subtil, dar
permanent, sentiment de incertitudini.
Am inițiat această expoziție pornind de la
„Portretele covidiene” ale Suzanei Fântânariu
pe care le-am descoperit pe internet din întâm-
plare.
Eu tocmai suferisem un traumatism și eram
departe de familie, în plină pandemie și proas-
păt operată. Descoperirea acelor formidabile
desene, în laviu și peniță, măiestria ductului și
expresivitatea desenelor m-au marcat profund.
Eu lucram atunci la un ciclu de desene și
fotografii-autoportret ca un fel de reacție-ma-
nifest la lockdown-ul impus, inspirate într-o
oarecare măsură din „Strigătul” lui Munch.
Dealtfel, am transformat în compoziții și o
parte din radiografiile mele medicale.
Admir de mult „florile” magico-poetice ale
pictorului Dorin Crețu care, în afara ineditei
tehnici picturale, ne provoacă un sentiment
de profundă nostalgie datorată suprapunerilor
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
llll■nll■l
642341 100483