TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
loan Burlacu
Dinosaur shop (2021)
pictură-obiect (ulei pe pânză, plastic), 40 x 30cm
aforisme
Transgresiuni către bine
I Nicolae Turcan
nțelepții nu scriu, nici neînțelepții. Ne rămâ-
ne nouă, iubitorilor de înțelepciune, rataților,
căutătorilor, să îi spunem cuvintele, fără a fi la
înălțimea lor. Histrioni, am vrea să înlocuim înțe-
lepciunea cu orgoliul de a o spune și de a-i purta
masca, chiar când o jucăm imperfect. Singura șan-
să de reușită nu ne aparține, de vreme ce mizăm cu
aplomb pe ideea că înțelepciunii îi este propriu să
se exprime, la limită, și prin gura nebunilor.
*
Dacă transgresiune este adevăratul nume al
omului, cine ne-ar putea învăța arta de a trans-
gresa limita către bine? Poate înțelepciunea, poate
credința, cu toate că nicicând fără riscul major al
jocului cu focul, al vecinătății cu moartea.
*
Privesc omul: o mână de carne și de viață, „su-
flare ce trece și nu se mai întoarce” (Psalmul 77,
44). Unii filosofi încearcă să ne convingă de măre-
ția lui îndoielnică; alții, dimpotrivă, ni-l arată cum,
în răstimpul ce i-a fost dat, se preocupă, sinucigaș,
cu deșertăciunea și uitarea. Și totuși: măreția ce îi
vine din apropierea posibilă de Dumnezeu nu îi
conferă oare o noblețe suficientă pentru a-și ignora
toate neajunsurile?
*
Până și cei ce se înșală sunt, într-o anumită mă-
sură, martori ai absolutului, până și ateii nu cred în
Dumnezeu tot în numele vreunui absolut cu fizio-
nomie răsturnată. Ne lipsește măsura, limpezimea
vederii, calma rânduire a lucrurilor. Cât despre ab-
solut, de el nu am dus și nu vom duce lipsă nicioda-
tă: în pofida lucidității noastre firave, dezlănțuirile
ne sunt temeiuri, binefaceri, zei.
*
Dată fiind aroganța în care își petrece zilele,
omul n-ar avea nicio șansă de salvare, dacă n-ar fi
lăsat să se prăbușească anticipat.
*
Spre deosebire de Cioran, care și-a jucat necre-
dința de dragul stilului, Nietzsche a mers până la
capăt, plătindu-și din plin seriozitatea. Niciun an-
tihrist nu sfârșește bine, la fel cum niciun Christ,
firește. Numai că cel dintâi, prizonier al perfecțiu-
nii răului, nu cunoaște învierea și sfârșește tragic în
toate lumile.
*
Scrisul, ca formă de moarte: ne privim viața
trecând pe dinainte ca niște spectatori indiferenți,
atenți la stil, la formă, consemnând prin cuvinte
lentoarea aparentă cu care moartea ne consumă.
Într-un final, convinși că depozițiile noastre sunt
suficiente, că am demascat-o pentru vecie, îi spu-
nem adio, pregătiți să o întâlnim. Sângele ei întune-
cat, vărsat printre litere, ne va păta încă mâinile...
*
Experiența autentică a nimicniciei: deșertăciu-
nea provoacă, dialectic, o deschidere către un ade-
văr încă necunoscut, dar căutat, ea funcționează
asemenea unei teologii negative ce aruncă punți
către incognoscibil.
*
Fără iubirea de vrăjmași pe care Hristos a ce-
rut-o celor ce cred în El, iubirea de oameni este o
ipocrizie. Adeziunile noastre schimbătoare - față
de umanitate, partid, minorități etc. - riscă să se
hrănească din ură. De aceea, când avem impresia
că iubim nebunește secta proprie sau a altora, să
luăm seama la noi înșine: nu cumva motorul în-
tunecat al unei uri egale funcționează în adâncul
nostru?
*
Ne judecăm pe noi înșine de cele mai multe ori
cu o îngăduință nepermisă, în răspăr cu opinii-
le celorlalți, care ne lezează adesea cu luciditatea
lor barbară. Pentru că judecata este nedreaptă în
ambele cazuri, de ce să ne mirăm atunci de nevoia
unei judecăți universale, imparțiale, care să impu-
nă adevărul, odihna lui?
*
Totalitatea, când e transferată în domeniul exis-
tenței umane, devine forma filosofică a desăvârșirii
duhovnicești, surogatul ei intelectual, măsura ei
cantitativă, eronată.
*
În afara binelui, libertatea este sinonimă sinu-
ciderii.
*
Despre filosoful fără talent: când vorbește, o face
cu o prețiozitate inutilă, ca și cum ar scrie; iar când
scrie, scrie mai plat decât vorbește.
*
Dacă Dumnezeul nostru nu depășește limitele
lumii noastre, e un idol; dacă o face, suntem pe ca-
lea înțelepciunii, nevoiți să acceptăm, cel puțin de
la un punct încolo, statutul de neștiutori.
*
Simpla inteligență nu ne absolvă de necesitatea
unei pregătiri temeinice. Dacă mulțimea cunoș-
tințelor nu te învață să ai minte, după cum spunea
Heraclit, nici „mulțimea” minții nu te scutește de
efortul de a dobândi cunoștințe. Parafrazându-l pe
Kant, cunoștințele fără inteligență sunt oarbe, inte-
ligența fără cunoștințe este goală.
*
Chiar orientată greșit, pierderea de sine păstrează
ceva din măreția chemării noastre dumnezeiești. Un
alcoolic sau un drogat, de exemplu, se bucură, pentru
o vreme, de deschiderile ei, mai înainte de a eșua în
tenebrele propriei prăbușiri. Exersând eliberarea de
lume, ei îi depășesc acesteia doar ipocrizia, nu și răul.
*
Salt în gol, credința are de-a face, într-un anume
sens, cu o pierdere a lumii și, deopotrivă, cu un câș-
tig pe măsură. A renunța la tot pentru Dumnezeu,
când te știi nevrednic de orice promisiune, doar
pentru că riscul e colosal; a renunța la tine însuți,
cel din prezent, în numele căutătorului sfințeniei
înseamnă a paria pe inexistent și improbabil, adică
pe o versiune viitoare a propriei ființe, soră cu si-
nuciderea. Diferența este că acest substitut al sinu-
ciderii nu sfârșește brusc, ci te păstrează suspendat
între cel care nu mai ești și cel care nu reușești să
devii. În rest, ca de obicei irezistibil, deasupra, de-
desubt - absolutul și încurajările lui că nimic nu va
fi fost în zadar.
*
Nu îmbătrânim, ne înnoim. Căci de la o vârstă a
credinței, „nou” pare un cuvânt potrivit doar pre-
zenței lui Dumnezeu; stau ca argumente repetițiile
noastre liturgice.
*
Nicio linie a vieții care nu trece prin Dumnezeu
nu merită parcursă.
*
Dumnezeu, Cel dintâi și Cel de pe urmă, stă de
o parte și de alta a morții noastre, pentru a o pre-
schimba pentru totdeauna într-un episod interior
iubirii Sale.
(Fragmente din volumul Căutătorul și crucea sa,
în curs de apariție la Editura Eikon, București, 2022)
■
2
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
editorial
O Nouă Paradigmă.
Nașterea Imaginativului
european și creștinismul.
Plotin
■ Mircea Arman
Acesta s-a născut din părinți egipteni în
localitatea Licopolis în anul 204 sau 205
d.Ch., în timpul domniei împăratului ro-
man Septimiu Sever. Porfir ne spune că a plecat
cu împăratul Gordian pentru a cunoaște înțelep-
ciunea indiană, însă campania eșuînd și împăratul
găsindu-și moartea în Mesopotamia, nu își poate
îndeplini visul, ba, mai mult, abia reușește să se
salveze fugind în Antiohia. La 40 de ani ajunge la
Roma, unde își va petrece restul vieții.
A avut un comportament bizar în timpul șede-
rii sale în capitala imperiului roman, purtînd cos-
tum pitagorician și ținînd o dietă vegetariană. Era
ținut în mare cinstire de oficialii romani, întrucît
ținea strălucite prelegeri publice.
Același Porfir, cel care va redacta și transmite
Enneadele, opera fundamentală plotiniană, ne
spune, în Vita Plotini1, că Gallien, împăratul ace-
lor timpuri, îl prețuia pe Plotin într-atît încît ar fi
vrut să îi pună la dispoziție un oraș din provincia
Campania spre a pune în aplicare forma de guver-
nămînt descrisă de Platon în Republica. Că acest
lucru nu s-a împlinit, este un lucru evident, da-
torită sfetnicilor împăratului care s-au opus unei
atari întreprinderi utopice.
Porfir îl cunoaște pe Plotin cînd avea vîrsta de
30 de ani, iar Plotin de 59, acesta din urmă avînd
pînă la acea dată scrise 21 de cărți, marea majori-
tate discursuri ținute cu diferite prilejuri și diver-
se discuții avute cu terți.
Ioan Burlacu
Expoziția Des veliri, Galeria DANA Iași, 2022
La cererea lui Porfir și a unui alt discipol,
Amelius Gentilianus, Plotin a mai scris încă 24
de cărți. În timpul în care Porfir locuia în Sicilia,
unde s-a retras, Plotin îi mai trimite încă nouă
cărți. A fost așezat „printre daimonii preafericiți”
în anul 270 d. Ch., cînd împlinise vîrsta de 66 de
ani.
Cărțile lui Plotin nu erau întocmite după un
plan general, așa cum relatează Porfir, întrucît
erau scrise cu primul avînt, iar filosoful nu avea
obiceiul a reveni asupra construcției frazelor.
Datorită acestui fapt, și a cunoștințelor imperfecte
de greacă, lui Porfir i-a revenit sarcina de a revizui
și edita scrierile plotiniene.
Lui Porfir i se datorează aranjarea cronologică
a celor șase Enneade, numele cu care au fost bote-
zate cele cincizeci și patru de cărți, aranjate în gru-
puri de cîte nouă. Aranjarea acestor scrieri, crede
Th. Whittaker2, respectă în linii mari o anumită
cronologie, cel puțin în cazul grupelor mari, cum
ne spune de altfel chiar Porfir, dar restul cărților
par să fie orînduite după libera voință a acestuia.
„Atunci cînd cărțile sunt citite în această ordi-
ne cronologică, punctul de pornire de tip psiho-
logic al sistemului devine în mod special evident,
principalele perspective asupra sufletului fiind
primele din serie. [...]. După Psihologie urmează
Metafizica, apoi succesiv Cosmologia (împreună
cu Teodiceea), Estetica și Etica3. Un capitol sepa-
rat va fi dedicat misticii lui Plotin. Pentru această
Mircea Arman
ordine de expunere se poate găsi susținere în ceea
ce însuși Plotin spune, unde acesta arată că, por-
nind de la doctrina despre suflet, ca dintr-un cen-
tru, putem deopotrivă urca și coborî.”
Cu toate acestea și în ciuda faptului că există
o sistemică interioară a scrierilor plotiniene, lipsa
unei construcții sistematice este relativ ușor vizi-
bilă. Aceasta se observă mai ales atunci cînd unele
idei fundamentale sunt obsesiv repetate, dar și în
ceea ce privește construcția alambicată și, uneori,
obositoare a frazelor.
În ceea ce privește materialul ideatic, Plotin da-
torează mult lui Platon, dar în aceeași măsură, sau
poate chiar mai mare, lui Aristotel. Astfel, ideile
de dynamis sau energeia, fundamentale în metafi-
zica lui Aristotel, au aceeași importanță capitală și
în aceea a lui Plotin.
Nu este ușor să expui gîndirea lui Plotin, așa
cum o mărturisește însuși Hegel4. Metafizica lui
nu este una explicativă, de detaliere și punere în
evidență a obiectului, ci, mai degrabă, în spiritul
cel mai pur al metafizicii grecești, de reducere a
fenomenului la unitate. Este o despuiere a feno-
menului de mantia fenomenală, de aparență, și o
încercare de punere în aspect, în formă, a ceea ce
constituie substanțialitatea obiectului. Or, ceea ce
este cel mai esențial ca putință a faptului de a fi se-
sizat este, la Plotin, așa cum este în integralitatea
metafizicii eline, adevărul și binele.
Întreaga metafizică plotiniană se concentrea-
ză asupra reducerii aparenței și diversității feno-
menale la UNU, la ceea ce este adevărat și etern,
pentru ca sufletul să își găsească desăvîrșirea în
contemplarea față către față a adevărului, bine-
lui și frumosului. Aceste trei noțiuni, dincolo de
aspectul lor pur metafizic, capătă la Plotin și di-
mensiunea etică a virtuții. În acest sens, ca funda-
ment, metafizica plotiniană își găsește imaginea
„în oglindă” în mai vechea gîndire platoniciană.
Problema etică a virtuții, așa cum este privită
de Plotin, îl face pe Hegel să afirme că: „Plotin are,
de exemplu, mult de a face cu gnosticii; vorbește
despre ei și le reproșează5 «că nu tratează deloc
despre virtute și despre bine, despre felul cum
se dobîndește virtutea, și nici despre felul cum
trebuie format și purificat sufletul. Căci spunînd
„privește la Dumnezeu” nu promovezi nimic,
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
3
o
ci trebuie să și arăți cum se obține această vedere,
cum poate fi adus omul la această contemplare.
Virtutea care se îndreaptă spre un scop final, su-
prem și locuiește în suflet împreună cu înțelep-
ciunea ne arată pe Dumnezeu» (Enneada II, 1, IX,
c. 15)”.
Spre deosebire de stoici sau epicurieni, cu care,
de altfel, nu are nici un fel de afinitate, Plotin nu
este adeptul unui criteriu în funcție de care să își
asume poziția doctrinară, ci, precum în gîndirea
timpurie, el se așează într-un centru din care, prin
contemplare, va încerca să realizeze unitatea gîn-
dirii și sufletului. Aceasta este o formă specială a
meditației, resimițită de gînditor ca o stare extati-
că. Însă am greși profund dacă am crede că Plotin
este un mistic exaltat. Din contra, filosofia lui nu
are aproape nimic de a face cu misticismul, deși
în unele momente el însuși acceptă taumaturgia
ca stare și îndeletnicire a filosofului, ci tot ceea
ce propune gîndirea plotiniană este în conside-
rarea rațiunii poietice. Și chiar atunci cînd Plotin
afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut decît în
starea extatică, trebuie să înțelegem acest fapt ca
pe o stare theoretică, contemplativă, în care su-
fletul, în simplitatea lui, se oglindește în liniștea,
nemișcarea și simplitatea esenței lui însăși (Anton
Dumitriu).
Desigur că extazul acesta al cunoașterii, cum îl
numește Plotin, nu trebuie confundat cu un extaz
în sensul lui ec - stasis, adică al ieșirii din sine, al
delirului sacru, așa cum îl găsim la poeți sau la
marii mistici, ci este, mai degrabă, o stare a luci-
dității în care gîndirea gîndește gîndirea și în care
filosoful găsește „primul mișcător nemișcat”, adi-
că pe Dumnezeu. Dumnezeu, în acest caz, nu este
decît un supra eu, o stare superioară a conștiinței
individuale, este gîndirea în forma ei cea mai rafi-
nată, golită de orice sens al existenței. Ca existență
pură, Dumenzeu este Natura6.
Nu suntem de acord cu Hegel7 care spune că,
fiind de părere că însăși gîndirea era, în opinia
lui Plotin, Dumnezeu, starea contemplativă era
una goală, la fel ca și simțirea. Nicăieri Plotin
nu afirmă că a contempla este egal cu a privi în
gol, că actul contemplării este unul lipsit de sens.
Contemplatio este sinonim cu theoria, este ac-
tul prin care gîndirea se oglindește în ea însăși.
Aserțiunea lui Hegel, din această perspectivă și,
Ioan Burlacu
Expoziția Des veliri, Galeria DANA Iași, 2022
de altfel, din oricare alta, este un nonsens. De
altfel, însuși extazul de care vorbește Plotin este
tocmai starea de contemplatio, de theoria.
Pentru Plotin adevărul și ființa sunt identice cu
gîndirea, cu acea gîndire care se gîndește pe sine.
Conceptul nu este unul nou, ci l-am regăsit în me-
tafizica lui Aristotel, iar în acest sens putem vorbi
despre Plotin ca despre un adevărat neoaristote-
lian.
Plotin nu se apleacă asupra existenței în sen-
sul multiplicității ființării, nu încearcă să deducă
ființa și adevărul din existență, respectiv din „fi-
ințările ici-colo contingente”. Demersul gîndirii
sale este unul aplecat spre sinteza maximă a fap-
telor existențiale, care este reducerea la unitatea
imaginativului. La fel ca Parmenide, primul care
igonoră ființarea în dauna gîndirii, Plotin extrage
noțiunile și determinările esențiale ale filosofiei
sale din și prin intermediul imaginativului poietic
rațional aprioric, din însăși capacitatea imaginati-
vă apriorică luate ca fundamente ale intelectului
uman. Or, acest lucru nu este posibil în afara con-
templării. Hegel ratează sensul demersului noetic
plotinian afirmînd că: „Ideea filosofiei lui Plotin
este intelectualismul, adică un înalt idealism, dar
care, în ce privește conceptul, nu e încă idealism
desăvîrșit”8.
Este un fapt de domeniul evidenței că numai
prin intermediul contemplatiei, al theoriei, indi-
vidul are acces la oglindirea propriei gîndiri în ea
însăși, un alt tip de demers nefiind posibil sau, cel
puțin, nu este cunoscut pentru ființarea numi-
tă om. Pentru a atinge absolutul, ca formă pură
a adevărului și ființei, pe care Plotin îl numește
binele absolut, gîndirea își capătă propria deter-
minație și își extrage propria esență în actul con-
templării. De aceea, în măsura în care metafizica
greacă atinge maximul ei posibil, acest lucru este
realizat prin contemplatio, atît de către Platon, cît
și de către Aristotel și, în mod special, de Plotin,
care numește, repetăm, această stare extaz.
De altfel, despre ființa absolută, care este pen-
tru Plotin gîndirea, respectiv imaginativul poietic
rațional aprioric, acesta afirmă că nu poate fi cu-
noscută, întrucît ea nu este decît ceea ce este ea
în sine și, de aceea, rămîne în sine și la sine. Însă
acest indeterminabil din gîndire este ceea ce astăzi
numim, de la Fichte încoace, supraeu, adică acea
Ioan Burlacu	Izvor (2022)
obiect (metal, lemn, mărgică), 70,5 x 33 x 19 cm
parte a gîndirii care conține ființa divină, adică
pe Dumnezeu. Acest Dumenzeu este însă UNUL
absolut, fără nici un fel de determinare, fără nici
un fel de substanțialitate și, la fel cu Demiurgul
aristotelician, deși le gîndește pe toate, le creează
și le mișcă pe toate, el nu se simte și nu se gîndeș-
te pe sine, nu are conștiința propriului eu, fiindcă
astfel s-ar crea posibilitatea distincției, ceea ce nu
este posibil. Acest tip de supraeu de la care emană
totul și care face posibilă poieza lumilor și ideilor
este imaginativul poietic rațional aprioric ca și ca-
tegorie fundamentală a intelectului uman.
Plotin reduce totul la această entitate, care nici
măcar nu este o substanță, cum greșit o catalo-
ghează Hegel9. Ea este adevărul absolut, care este
imuabil, egal cu sine, etern, și care „se divide dar
nu se împarte” (Noica). Acest ceva absolut este un
izvor care nu țîșnește de nicăieri, ci doar din sine
însuși, și de la care iau ființă toate lucrurile, fără
ca el să fie mișcat sau tulburat într-un fel. Această
tratare metaforică, pe care noi o numim facultate
imaginativă poietică rațională apriorică, face posi-
bilă metafizica plotiniană, deoarece conceptul nu
este aici suficient de determinat pentru a asigura
fundamentarea logică a creării efluviului dătător
de existență prin care Unul, în nesfîrșita sa mișca-
re interioară, creează în mod etern realitatea.
Note
1	Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin.,
Ed. Polirom, Iasi, 1998.
2	'I h. Whittaker, Op. cit., pp. 45 - 46.
3	„În mare, aceasta corespunde următoarei ordini:
En., IV, V, VI. II. III, I.” (Th. Whittaker)
4	G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 166.
5	G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 167.
6	G.W. F. Hegel, Op. cit., p. 171.
7	G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 171.
8	Idem, ibidem.
9	Idem, p. 173.
■
4
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
filosofie
Platonism și creștinism
în filosofia antichității
târzii (II)
■ Viorel Igna
Tema preluării textelor a avut o funcție
apologetică, scrie M. Zambon: ne arată că
elementele comune existente între plato-
nism și creștinism, unicitatea lui Dumnezeu, cre-
ația, Providența, nemurirea sufletului depind de
Revelația dăruită lui Moise și nu de folosirea filo-
sofiei grecești de către iudei. Este interesant pro-
gramul enunțat de Eusebiu din Cezareea în cartea
a XI-a a Pregătirii evanghelice: după ce a arătat că
grecii sunt tineri și sunt și „hoți” deoarece au subs-
tras printr-un tip de șiretlic toate ideile importante
ale barbarilor, și n-au ignorat nici măcar Oracolele
Evreilor (Pregătirea evanghelică, XI, Proemio, 1-2),
în care scriitorul a declarat că dorește:
„să arate în anumite teme doctrinare, dacă nu
în toate, concordia dintre filosofii greci și cele din
Oracolele Evreilor. Această lucrare, lăsând deo-
parte filosofii lipsiți de consistență și să facă apel la
corifeul tuturor, considerând că trebuie consultat
numai el, în locul celorlalți, și să se folosească nu-
mai de Platon ca referent al temei luată în discuție,
din moment ce numai el, depășindu-i pe toți cei-
lalți cu propria sa operă, ne este suficient pentru a
stabili ceea ce căutăm”1.
Argumentul dependenței, subliniază M.
Zambon, făcea acceptabilă folosirea filosofiei în
cadrul meditația asupra credinței pentru cine,
în interiorul Bisericilor, afișa un fel de suspiciu-
ne pentru o asemenea practică. O altă justifica-
re, continuă M. Zambon, derivă dintr-o lectură
alegorică a Ieșirii (II, 2 și 12, 35): a felului în care
Evreii, lăsând Egiptul, au primit de la egipteni aur
și alte bunuri pentru construirea așezămintelor
de la Sanctuarul închinat lui Dumnezeu; creștinii
însă foloseau filosofia pentru a putea interpreta
Scripturile.2
Fie ideea că Platon și-a împrumutat de la Moise
propriile doctrine, fie punerea semnului egalității
între filosofie și bunurile luate de la egipteni ne
arată, scrie filosoful italian, că unii scriitori creștini
afirmă primatul Revelației biblice și al tradiției cre-
dinței față de cunoașterea filosofică. De aceea ni-
ciun adevărat dialog n-a fost instaurat în antichita-
te între platonicieni și creștini, niciun autor creștin
n-a încercat la modul cel mai conștient posibil să
facă o sinteză între creștinism și platonism. Ori de
câte ori s-a încercat o reflexie explicită asupra ra-
portului dintre creștinism și platonism, cu cele mai
documentate recunoașteri ale asemănărilor, nu s-a
reușit; ca răspuns, este invocată o punere în evi-
dență a diferențelor care le separă3 cu încredințarea
unui rol subordonat al filosofiei față de cunoașterea
adevărului prin intermediul revelației.4
Dincolo de trimiterea la termeni sau texte pla-
toniciene, la marea parte a autorilor creștini se
observă o pacifică acceptare a anumitor doctrine
ale platonismului5. Ca de exemplu opoziția dintre
statornicia lumii inteligibile și devenirea ce domi-
nă sfera sensibilă, formulată în Timaios (27d-28a).
Este o idee folosită, scrie M. Zambon, de Părinții
Bisericii cu referință la opoziția dintre Dumnezeu
și lumea creată, de exemplu la Atenagora6, despre
care Eusebiu scrie:
„Și în învățătură sau în teoriile ce privesc lu-
crurile inteligibile și necorporale, ne rezultă clar
din chiar exprimările mult admiratului Platon că
el l-a urmat pe atotînțeleptul Moise și pe Profeții
Iudeilor”7,
care derivă din doctrina metafisică a dialo-
gului Timaios și din textul biblic din Ieșirea, 3, 4
(Dumnezeu este adevărata Ființă) și din Cartea
Înțelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah (Eclesiasticul),
I, 9-10 (privind instabilitatea lucrurilor sensibile)8.
La rândul său, Sfântul Augustin, așa cum am
văzut mai înainte, a fost influențat de „cărțile
platonicienilor”, prin care i s-au clarificat ideile
privind distincția dintre Dumnezeu, Ființă abso-
lută, necorporală și neschimbătoare și creaturile
așezate într-o ordine inferioară, care sunt în ace-
lași timp „totul sau nimicul” (Confesiuni, VII, II,
17). Am putea cita și doctrina nemuririi sufletu-
lui sau identificarea formelor ca find gânduri ale
Intelectului dumnezeiesc.
„Contribuția lui Platon, scrie Giovanni Reale,
constă în a fi creat acea genială sinteză care, uti-
lizând elementele orfice și bazându-se în același
timp pe credință și rațiune, a fixat într-o manie-
ră exemplară acea viziune despre suflet și despre
destinul lui care va condiționa întreaga gândire
occidentală. Nu există dubii că dacă n-ar fi existat
Platon și în principal dialogul Phaidon, intuițiile și
reprezentările despre suflet s-ar fi pierdut în mod
sigur, iar gândirea occidentală și-ar fi reprezentat
omul într-un fel cu totul deosebit. Este adevărat că
și gândirea creștină a fost condiționată de Phaidon
într-o manieră deosebită, astfel încât în Evanghelii,
mai mult decât de „nemurirea sufletului”, s-ar fi
vorbit de „învierea corpurilor”9.
Alături de majoritatea teologilor creștini, afirmă
M. Zambon, care foloseau doctrinele platoniciene
ce au menținut o rezervă critică față de filosofie și
a căror conținuturi au fost supuse unei revizuiri
profunde în ce privește conținuturile elaborate,
puse în serviciul credinței10, au existat autori cu un
profil cultural mai omogen decât acela al filosofi-
lor contemporani.
Cele două personalități mai cunoscute în pe-
rioada pe care o luăm în considerare aici au fost
Sinesius din Cirene și Boethius. Ei s-au alăturat
în mod explicit și deschis învățăturii lui Platon,
convinși fiind de faptul că a contrapune adevărul
creștin aceluia al filosofiei ar fi o eroare, cauzată de
o înțelegere neadecvată a Revelației.
Episcopul Sinesius, scrie M. Zambon, recunoș-
tea că filosofia era în contrast cu multe doctrine
susținute de creștini, dar declara în același timp că
n-ar fi fost posibil niciodată să se afirme că sufletul
ar fi fost generat după corp, că lumea este destinată
să dispară împreună cu componentele sale sau că
părerile oamenilor comuni despre revelație ar
fi acceptabile. A afirmat de asemenea că lumina
adevărului trebuie să le fie dată numai celor capa-
bili s-o vadă, în primul rând adevăraților filosofi,
fiind de acord să ofere oamenilor simpli, pentru a
nu le crea probleme, povești folositoare, făcând în
așa fel încât să fie în măsură să explice chestiunile
filosofice pe înțelesul lor.11
Nu mai puțin importantă a fost adeziunea lui
Boethius la platonism. În Consolarea filosofiei, III,
12 scria: „Sunt de acord în toate cu Platon”, iar în
întreaga sa operă comentariile sale la Platon sunt
pozitive, deoarece Muza lui Platon a făcut posibilă
„reafirmarea adevărului”. Această stimă necon-
diționată pentru Platon este semnificativă la un
autor care în tratatele de teologie și în opera sa
Consolarea filosofiei n-a făcut în mod deschis apel
la Scriptură.12
Sinesius și Boethius erau convinși că pot să
ajungă, prin intermediul doctrinei platoniciene, la
înțelegerea adevărurilor religioase mai înalte decât
acelea rezervate mulțimilor ignorante, fie ei chiar
episcopi. Stau mărturie cuvintele disprețuitoare
față de unii din contemporanii săi, adresate socru-
lui său în Prefața la Tratatul despre Sfânta Treime:
„Oriunde mă uit, mă cuprinde o moleșeală și o
ciudă incredibilă, care poate fi considerată ca un
dispreț față de analiza lucrurilor sfinte, pentru a fi
adus aceste lucruri în fața unor monștri de acest
fel, deoarece sunt în măsură să calce în picioare
asemenea lucruri sfinte, fără a încerca să le recu-
noască. De aceea sintetizez această atitudine în
textul meu, cu expresii scurte și cu cuvinte puțin
folosite, pe care le preiau din învățăturile filosofice,
în așa fel, că asemenea învățături să constituie baza
unui dialog între noi doi”13.
Creștinii au adoptat în mod creativ platonismul
când au făcut apel la doctrinele platoniciene pen-
tru a lua în discuție probleme care s-au născut din
tradiția credinței și din exegeza biblică. Analize de
acest fel, cum este aceasta, făcută de M. Zambon,
sunt singulare, deoarece majoritatea filosofilor
italieni sunt discreți în această privință și multe
dintre ele au apărut în celelalte limbi de circulație
universală ca franceza și gemana.
Reflexiile în jurul raportului Tată-Fiu, cu care
Arius, la începutul secolului al IV-lea d. I. Hr., a
provocat criza care a dus la Conciliile de la Niceea
și Constantinopol, au reluat, de exemplu, discuțiile
platonicienilor despre generarea Cosmosului sau a
felului cum trebuie înțeleasă doctrina participării,
pe care am analizat-o aici cu altă ocazie.14
Socrate Scolasticul descrie începutul crizei ară-
tându-se neîncrezător față de aplicarea categoriilor
filosofice la datele credinței. Scrie, de altfel, că epi-
scopul Alexandru din Alexandria „vorbea la mo-
dul impresionant despre Sfânta Treime, declarând
în termeni filosofici că în Triadă există o monadă”;
la aceste afirmații Arius, “un om care nu era deloc
străin de discursurile dialectice”, a răspuns cu un
silogism: „dacă Tatăl a generat Fiul, Generatul se
bazează pe un principiu pentru prima subzistență;
de unde rezultă în mod clar că exista un moment
în care Fiul nu era.”15 Și Alcinous, comentează
M. Zambon, a folosit aceeași formulă, pentru a
nega că, după Platon, „ar fi existat un timp în care
Cosmosul nu era”16.
Ideea că ar fi existat relații de anterioritate și de
posteritate înaintea generării timpului era, de fapt,
susținută de platonicieni, ca de altfel și de Plutarh
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
5
o
și de Atticus, autorii unei exegeze literare a cosmo-
goniei dialogului Timaios (38b și 39e).
Arius, dorind să afirme primatul absolut al
Tatălui față de orice altă realitate derivată, a re-
luat discuția, aplicând-o unei noi problematici.
Cosmogoniei din Timaios îi adaugă și precizarea
sa că Fiul n-a fost generat „plecând de la un sub-
strat precedent, ci din Voința Tatălui, înaintea tu-
turor vremurilor”17. Chiar dacă considera că Fiul
a fost generat înaintea vremurilor, timpul a fost
făcut prin intermediul Fiului18, Arius a negat ge-
nerarea eternă a Fiului. Dacă Fiul este generat, este
posterior Tatălui, adică trebuie să fie diferit în sub-
stanța sa și subordonat Tatălui19.
Deja Origen vorbise de subordonarea Fiului
față de Tatăl, cu o terminologie apropiată de ace-
ea a lui Numenius din Apamea și făcând trimi-
tere la textele biblice din Cartea înțelepciunii lui
Solomon, (Sapienza), 7, 25-26, și la Epistola către
Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, I, 5: îl numeau
pe Tatăl „Dumnezeu în Sine”, în timp ce-l numeau
pe Fiul „Dumnezeu” și „Cel Bun”. De aici Arius a
tras concluzia că, dacă Fiul își are propria ousia,
distinctă de aceea a Tatălui, nu se poate numi
consubstanțială Tatălui, nici substanță a Tatălui,
deoarece acest lucru ar echivala cu atribuirea la
amândoi a aceluiași Gen. Mai mult a negat că Fiul
ar fi „Înțelepciunea proprie Tatălui și subzistentă
Lui”20, deoarece ceea ce îi este propriu este o cali-
tate și nu o substanță21.
Este foarte probabil că Arius era la curent cu
dezbaterea filosofică contemporană și și-a pre-
gătit argumentele împotriva lui Alexandru din
Alexandria, care chiar dacă îi atribuia numai
Tatălui și nu și Fiului proprietatea de a fi negenerat,
afirmă în ultimă instanță identitatea naturii lor.22
Din toate scrierile lui Arius, care constau în
Scrisori, profesiuni de credință și opere de divul-
gare doctrinară (Thalia) nimic n-a ajuns până la
noi în mod direct. Edictul lui Constantin, care a
ordonat distrugerea cu focul a operelor eretice,
loan Burlacu	Cartea care vine la tine (2019), obiect (lemn) tehnică mixtă, 15 x 12,5 x 3,5 cm
scrie Salvatore Impellizzeri23, chiar dacă n-a fost
aplicat cu rigoare imediat, și-a găsit după aceea
punerea lui în practică, datorită intoleranței unor
clerici ortodocși, care erau dintotdeauna porniți
împotriva scrierilor ereticilor, care trebuiau să
dispară, fără a lăsa urme. De la foc nu s-au salvat
decât fragmente, cuprinzând citate aparținând
polemiștilor, a unor comentatori ai ereziilor, care
erau destinate dispariției. Două Scrisori, una către
Eusebiu din Nicomedia și cealaltă către Episcopul
din Alexandria, Alexandru, exprimă cu o extremă
luciditate profesiunea de credință a lui Arius, con-
stând într-un subordinaționism care a negat eter-
nitatea și consubstanțialitatea Fiului față de Tatăl.
O a treia Scrisoare către împăratul Constantin,
scrisă de Arius și de Euzonius, aparține perioadei
postniceene (327): în ea este expusă o credință
care trebuia să facă dovada ortodoxiei celor care
au conceput-o.
„Doctrina lui Arius, conclude Salvatore
Impellizzeri, era bazată în mod esențial pe rațio-
nalism: ea elimina orice misterioasă relație divină
între Tatăl și Fiul, în timp ce, într-un anumit fel,
se alătura teoriilor neoplatoniciene contempora-
ne, care postulau existența unor intermediari în-
tre Dumnezeu și lume. Arius, care pe de o parte
sublinia transcedența divină, punându-l pe Tatăl
deasupra a tot ce există, și afirmând imposibilita-
tea cunoașterii lui, pe de alta îl demitiza pe Isus
Hristos, apropiindu-l de omenesc, făcându-l mai
apropiat substanței omului. În acestea trebuie că-
utată marea rezonanță care a avut-o doctrina aria-
nă. Dar întrucât a negat divinitatea Salvatorului a
atentat la esența Creștinismului, care insistă asu-
pra conceptului de Mântuire a umanității prin in-
termediul întrupării unui Dumnezeu adevărat”.24
Apărător al divinității lui Isus Hristos, al
consubstanțialității Tatălui cu Fiul, a celui mai
mare mysterium fidei al Creștinismului, a fost
Episcopul Alexandriei, Atanasius. Atunci când
arianismul părea că se răspândea în tot spațiul
creștinătății, ajungând până în Palatul imperial,
(fiul lui Constantin, Flavius Iulius Constantinus,
a încercat să facă din arianism doctrina oficială a
Imperiului).
Atanasius, în cele Trei discursuri împotriva ari-
enilor, expune doctrina eternității Fiului și a con-
substanțialității sale cu Tatăl, cu o polemică extin-
să împotriva tezelor ariene și cu un examen amplu
al textelor Scripturii invocate de arieni pentru sus-
ținerea tezelor lor. În ele Atanasius susține, cu aju-
torul unei dialectici apropriate și cu argumente ex-
trem de solide, ideile sale esențiale, demonstrând
o deplină maturitate în analiza textelor biblice.
Figura lui Atanasius, conclude Salvatore
Impellizeri, are o mare importanță, nu numai în
istoria literară, ci și în istoria Creștinismului: de-
oarece el a fost înainte de toate un om de acțiune,
înainte de a fi un literat și teolog. Adept al orto-
doxiei niceene, el a apărat-o cu tenacitate și n-a
manifestat nicio reticență în fața dificultăților de
ordin material și de ordin metafisic. El a moștenit
spiritul elenic și în același timp pe cel neoplatonic;
a fost promotorul unui unui spirit dialectic com-
bativ, iar cultura greacă a fost pentru el mijlocul
eficace al afirmării adevăratei credințe creștine.
La Ioan Gură de Aur putem vedea, în aceeași
măsură, influența lui Platon și în general a paideei
clasice, la cel care a fost cel mai mare orator creștin
din secolul al IV-lea d. I. Hr. Ioan, mai târziu nu-
mit Chrisostomul, adică Gură de aur, datorită ad-
mirației pentru extraordinara sa elocvență. În cele
trei cărți Împotriva adversarilor vieții monastice,
în care sunt contracarate atacurile păgânilor și ale
creștinilor la adresa ascetismului, se simte influen-
ța filosofiei elenice și a inspirației platoniciene fie
în conținut, fie în formă.
Lucrarea Comparație între un călugăr și Rege
nu este decât transpunerea creștină a paralelei în-
tre un filosof și un tiran din cea de-a IX-a carte a
Republicii lui Platon, reluată și continuată de sto-
icism, în care înțeleptul și filosoful păgân se sub-
stituie ascetului creștin. Mai personală, din prisma
conținutului, pare scrierea consolatorie A Stagirio,
în care constată că excesele vieții ascetice pot duce
la forme depresive, până la sinucidere; dar forma
cea mai curată a abordării o găsim în cadrul școlii
de retorică.
Tratatul cel mai important și mai faimos al lui
Ioan Gură de Aur este Despre preoție (Peri ierosi-
nes), în șase cărți, care pare că a fost scris în pe-
rioada diaconatului (381-386). În această lucrare
s-a inspirat din Apologie pentru fuga (de lume)25.
Dialogul epistolar este realizat după modelul unui
dialog de tip platonician, în care sunt studiate sis-
tematic toate aspectele misiunii preoțești, punând
în evidență înalta demnitate, dar și responsabili-
tate, dificultățile și pericolele pe care le presupune
o adevărată vocație de preot. Este relevantă, scrie
Salvatore Impellizeri, importanța dată Predicii.
Opera lui Ioan Gură de Aur constituie cea mai
evidentă moștenire literară lăsată de un Părinte al
Bisericii din secolul al IV-lea, care s-a impus ad-
mirației urmașilor. Ei au au fost surprinși de cali-
tățile morale și în același timp de calitățile literare
care au îmbrăcat ideile și expresiile sale. Un co-
mentator bizantin din secolul al XIV-lea, Nichifor
Callist, a scris despre el:
„Am citit mai mult de o mie din Discursurile
sale, care răspândesc o nespusă frumusețe. Încă
din tinerețea mea am ascultat și iubit vocea sa, ca
și cum ar fi aceea a lui Dumnezeu. Lui îi datorez
ceea ce știu și ceea ce sunt.”26
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
Ioan Gură de Aur a reprezentat fructul cel mai
matur al asimilării culturii și retoricii clasice la
creștinism. Învățăturile Școlii lui Libanius au de-
venit sânge din sângele său și i-au servit în tot ceea
ce el a exprimat. El a urmat aceleași modele clasice
aparținând Maeștrilor săi: Platon pentru fascinația
imaginației sale, Demostene pentru capacitățile
sale dialectice, în nevoia de a încerca și a convin-
ge prin căile sfințeniei realitatea indestructibilă a
discursului creștin. În același timp se pot observa
în Predicile sale urme ale lecturilor sale din tragicii
greci, din Tucidide, Xenophan, Plutarch și Lucian.
Texte ce ne arată extensiunea culturii clasice a lui
Ioan Chrisostomul (Gură de Aur), care se bazează
în același timp pe vasta sa experiență în lectura și
comentarea textului Scripturii.
Ființa umană poate progredi, se poate afirma
și scăpa de iluziile unor neadevăruri ce o fac mai
neajutorată în fața vremurilor, numai prin înălța-
rea la Gloria divină, însoțită de lumina Treimii, ce
va lumina mințile în cea mai limpede strălucire,
în măsură să le îndrepte atenția spre adevărata cu-
noaștere, dincolo de mistificări și interese de parte.
Punem capăt aici acestor sumare considerații
privind raportul dintre platonism și creștinism cu
motto-ul Sfântului Ioan Damaschinul: „Eu n-am
să spun nimic care să vină de la mine” (ego egon
men ouden). Aceasta nu era numai o afirmație de
modestie.
Note
1	Eusebiu din Cezareea, Pregătirea evanghelică, XI, 3
2	Cf. lui Origen, Epistola către Grigorie, 2
3	Cfr. Sfântului Augustin, Confesiuni, VII, 9, 13; ibi legi
(...) non ibi legi.
4	Meijering E.P., Wie platonisierten Christen ? Zur
Grenzziehung zwischen Platonismus, kierchlichem Credo
und patristicher Theologie, în “ Vigiliae Christianae, 1974,
28 , pp. 15-28.
5	Cfr. Danielou J. Message evangelique et culture helle-
nistique, Desclee, partea a IV-a, Tournai 1961.
6	Atenagora, Supplica per i cristiani, 19, 2, care-l citează
pe Platon, Timaios 27d;
7	Eusebiu din Cezareea, op. cit., XI, 8, I.
8	Favarelle G., Eusebe de Cesaree. La preparation evan-
gelique. Livre XI , intr., trad. et commentaire, Cerf, Paris
1982
9	Cfr. Giovanni Reale, Introducere la Platon, Phaidon.
Editrice Scuola, Brescia 1970, p. XXIX.
10	Fabricius C., Zu den Aussagen der griechschen Kirchen
Ver uber Platon, în “Vigiliae Christianae,” 1988, 42, pp.
179-87.
11	Cfr. lui Sinesius, I05, în Patrologia Graeca, vol. LXVI,
coll. I485b-I488a Migne).
12	M. Zambon, op. cit., p. 138.
13	Boethius, La Trinita, în M. Zambon. op. cit., p. 138.
14	Kockert Ch., Christiche Kosmologie und Keizerzeitliche
Philosophie, Tubingen, 2009.
15	Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, I, 5.
16	Alcinous, Didaskalikos, 14.
17	Epiphanius din Salamina, Panarion adversus omnes
haereses, 59, 6.
18	Cfr, Atanasius, Împotriva arienilor, I, 12-14.
19	Williams R. D., The Logic of Arianism, în „The Journal
of Theological Studies”1983, 34, pp. 56-81.
20	Cfr lui Atanasius, Împotriva arienilor, I, 5.
21	Cfr. lui Porfir, Isagoge, 4.
22	Cfr. lui M. Zambrone, op. cit., p. 139.
23	Salvatore Impellizeri, La letteratura bizantina da
Costantino agli iconoclasti, Dedalo Libri Bari 1965, p. 77.
24	Ibid, op. cit. p. 79.
25	Din schimbul epistolar dintre Vasile cel Mare și
Grigore de Nazianz.
26	Nichifor Callist, în Salvatore Impellizeri, op. cit., p. 136.
■
Orient și Occident - 1924
■ Vasile Zecheru
Civilizația europeană modernă apare în is-
torie ca o adevărată anomalie; [...] această
civilizație este singura care s-a dezvoltat în-
tr-un sens exclusiv material și această dez-
voltare monstruasă [...] a fost însoțită, așa
cum de altfel era obligatoriu, de un regres
intelectual corespunzător.
*
.dar ceea ce nu are un exemplu [anterior]
este această gigantică halucinare colecti-
vă prin care o parte a umanității a ajuns
să considere cele mai false himere [utopii,
n.n.] ca fiind o incontestabilă realitatea.
*
Metafizica este cunoașterea principiilor de
ordin universal [.]; acolo unde metafizica
este absentă, întreaga cunoaștere care sub-
zistă [.] este lipsită de Principiu și dacă ea
obține prin aceasta o oarecare independen-
ță (nu de drept, ci defapt), pierde în schimb
mai mult în valoare și profunzime.
Rene Guenon
Lucrarea pe care o avem în vedere în cele ce
urmează pornește de la volumul intitulat
Orient și Occident publicat în anul 1924 de
către Rene Guenon. La aproape două decenii de
la acest eveniment, Anton Dumitriu publică și
el o cartea omonimă și astfel, nu doar prin titlul
ales, ci și prin abordarea specifică și conținutul
propriu-zis, se materializează încă o mărturie
certă privind influența gândirii tradiționale pe
care metafizicianul din Blois a exercitat-o asupra
intelighenției din România. Mai târziu, în 1987,
Anton Dumitriu scoate o ediție revizuită și adă-
ugită a cărții sale Orient și Occident, pe care o
va denumi, de astă dată, Culturi eleate și culturi
heracleitice. Față de această derulare de fapte, am
găsit de cuviință să prezentăm, pe parcursul a trei
episoade, o scurtă analiză a lucrărilor respective
pentru a scoate în evidență, cu deosebire, saltul
ontologic pe care Anton Dumitriu îl va fi înre-
gistrat în evoluția sa spirituală. Comparând cele
două lucrări semnate de acest autor, constatăm
unele diferențe, adăugiri, reformulări și verdicte
ce vorbesc de la sine despre faptul că el a înre-
gistrat o creștere semnificativă în ceea ce priveș-
te înțelegerea fenomenului crizei pe care Rene
Guenon îl semnalase la câțiva ani după încetarea
primului război mondial.
Există o voluminoasă literatură privind pro-
blematica crizei lumii moderne; numeroși filo-
sofi, teologi, sociologi, economiști, istorici etc.
au contribuit, de-a lungul timpului, cu lucrări
remarcabile în materie1. În acest cadru Rene
Guenon lasă și el posterității trei lucrări de re-
ferință;2 prima din serie, lucrarea publicată în
1924, cea pe care am menționat-o mai sus, repre-
zintă, cumva, piatra de temelie, aici regăsindu-se
bazele conceptuale privind cele două reprezen-
tări antagonice referitoare la realitate, precum și
soluția guenoniană la această anomalie. În linii
foarte generale, abordarea Orientului este una
holistică și integratoare având ca element fonda-
tor armonia (ordinea, rânduiala...) naturală ce
se impune a fi cunoscută (descifrată) și, ca atare,
urmată de către om, în timp ce Occidentul se
manifestă, cu preponderență, analitic-secvențial
și astfel, plecând de la particular și individual,
ajunge la o continuă și, de altfel, inevitabilă scin-
dare, fragmentare, schismă. Trebuie spus aici că
a existat dintotdeauna, în Orientul tradițional,
un primat al cunoașterii față de care acțiunea
propriu-zisă are, cum este și firesc, un rol sub-
secvent; în Occident, însă, primatul acțiunii față
de cunoaștere reprezintă, în esență, o inversare
a raporturilor firești cu repercusiuni dintre cele
mai dramatice din moment ce, prin această ati-
tudine, se anulează însuși sensul existențial su-
prem - menirea de a fi a omului în lume și în
natură.
Particularitatea abordării lui Guenon rezidă
în aceea că identifică o cauză a cauzelor în ceea
ce privește criza; în acest sens el prezintă con-
siderente solide din care rezultă că Occidentul
a negat sistematic existența Principiului3 în om
și în lume. Ca atare, construcția socio-umană
rezultată este deosebit de vulnerabilă și de in-
stabilă. O lungă perioadă de timp, negarea su-
pra-individualului a călăuzit procesul de edifica-
re a Occidentului și aceasta s-a răsfrânt fractal în
întreaga manifestare societală rezultând ceea ce,
la modul general, numim - criza lumii moderne.
Ca atare, spune el, nu poate fi decât o chestiu-
ne de timp până când această utopie, cu efecte
devastatoare în toate planurile, se va prăbuși în
mod catastrofal.
Negarea supra-umanului determină conse-
cințe în toate planurile și, de aceea, remedierea
acestei mentalități ar trebui să fie considerată
esențială pentru redresarea cursului decadent
actual. Cele mai importante tendințele auto-
distructive care se manifestă în prezent sunt:
ateismul, materialismul, distrugerea mediului
înconjurător, antropocentrismul, domnia can-
tității etc4. Partizanii ateismului, de pildă, sus-
țin cu tărie că întreaga credință în existența lui
Dumnezeu este întemeiată pe mărturii individu-
ale și pe ipoteze ce nu pot fi verificate. Pe de altă
parte, orice abordare științifică fiind în fond sec-
vențială și conjecturală nu-i poate aduce omului
cunoașterea lui Dumnezeu ci, în cel mai fericit
caz, un plus de clarificare privind un obiect de
studiu limitat, măsurabil și cuantificabil. Tot ast-
fel, materialismul impune o dramatică răsturna-
re de accent din moment ce consideră spiritul ca
fiind un epifenomen al materiei. Pe cale de con-
secință, în acord cu această rațiune, cantitatea a
ajuns să fie preponderentă în raport cu calitatea
și astfel, procesul accelerat de solidificare a lumii
determină avalanșe de consecințe în toate planu-
rile existențiale5.
Textul propriu-zis al cărții Orient și Occident
este împărțit pe șapte capitole grupate, la rân-
dul lor, în două mari secțiuni care sunt flancate
de un Cuvânt-înainte al autorului și, la final, de
o Concluzie și un Addendum6. Prima parte, cea
denumită Iluzii occidentale, trece în revistă prin-
cipalele credo-uri ficționale (percepții asupra rea-
lității, considerente și pseudo-raționamente) care
stau la baza utopiilor avute în vedere la edificarea
omului și a societății, în egală măsură. Rând pe
Z
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
7
o
rând sunt analizate și criticate aici concepte pre-
cum civilizație, progres, știință etc., scoțându-se
în evidență superstițiile urbane, mentalitățile
și teoriile himerice care s-au perindat în istoria
Occidentului de la Renaștere până în prezent, toa-
te acestea generând consecințe devastatoare, de-a
lungul timpului, precum și pericole reale pentru
prezentul în curs de derulare și viitorul marcat de
incertitudini.
În cea de-a doua parte a cărții sale, intitulată
Posibilități de apropiere7, Rene Guenon se stră-
duiește să sugereze un remediu care să condu-
că la o redresare a cursului istoriei occidentale.
În viziunea sa, soluția ar consta în constituirea
unei elite restauratoare care, înțelegând corect
comandamentele tradiționale, să adopte decizii
în consecință și să acționeze ferm pentru repu-
nerea societăți pe un fagaș firesc, în armonie cu
cerințele realității. Iată aici, spre edificare, un ci-
tat reprezentativ în acest sens: Cât despre rolul
care îi va fi încredințat acestei elite, acesta reiese
destul de clar din tot ce s-a spus până acum: este,
în esență, întoarcerea Occidentului la o civilizație
tradițională, în principiile sale și în ansamblul in-
stituțiilor sale8. Sau, cu alte cuvinte și cu o argu-
mentație puțin diferită: ...scopul esențial pe care
elita intelectuală [...] ar trebui să-l dea activității
sale, este întoarcerea Occidentului la o civilizație
tradițională; [.] Evul Mediu este cel care ne oferă
exemplul, astfel încât ar fi vorba, pe scurt, nu de
a copia sau de a reconstrui pur și simplu ceea ce
exista la acea vreme [.] ci să se inspire din ea
pentru adaptarea cerută de circumstanțe9.
În mod argumentat și cu un aplomb remarca-
bil venit, parcă, dintr-un plan supra-uman, Rene
Guenon relevă, în cartea sa Orient și Occident,
o subtilă dihotomie între două reprezentări
distincte vizând realitatea ca entitate unică și
atotcuprinzătoare. Această opoziție, având la
bază viziuni diferite, produce poziționări evi-
dent contradictorii și, ca atare, două universuri
socio-umane diferite aflate într-un iremediabil
antagonism. Așadar, avem pe de o parte, o repre-
zentare orientală care continuă linia tradițională
și o reprezentare occidentală, așa-zis modernă,
pe de altă parte, cele două fațete ale realității fi-
ind într-un vădit paralelism din perspectivă spi-
rituală, atitudinală și, în cele din urmă, factuală.
Ca un corolar, în secțiunea numită Concluzie,
Rene Guenon va relua o schiță de strategie pe care
o prezentaseră inițial în cartea sa Introduction
generale a letude des doctrines hindoues (1921)
unde identifica, în premieră, trei ipoteze de ac-
țiune privind restaurarea civilizației tradiționale
în Occident; prima dintre acestea avea în vedere
o posibilă inițiativă occidentală, cea de-a doua
se baza pe supoziția că Orientul tradițional va
avea inițiativa în a determina restaurarea ordinii
iar cea de-a treia presupunea că cele două părți
- Orientul și Occidentul - vor conlucra pentru
a se găsi o soluție viabilă. În cartea sa Orient și
Occident, însă, Guenon își reconsideră sever po-
ziția inițială, așa cum fuseseră aceasta formulată
cu trei ani înainte, și avansează teza potrivit că-
reia singura variantă de acțiune ar fi o colabo-
rare a elitei orientale cu cea occidentală pentru
ca astfel să se poată stopa căderea liberă tot mai
evidentă. După cel de-al doilea război mondial,
în Addendum-ul redactat în 1948, Guenon con-
chide ferm că Occidentul se află într-o derivă
iremediabilă, acțiunea antitradițională fiind de-
osebit de viguroasă: ...până acum nu am văzut
nici cel mai mic indiciu care să ne permită să pre-
supunem că Occidentul, lăsat în voia sa, este cu
adevărat capabil să îndeplinească această sarcină
(restaurarea Tradiției, n.n.), având forța cu care
să impună ideea necesității acesteia.
Cea de-a doua carte din serie, intitulată Criza
lumii moderne, continuă prelegerea guenonia-
nă dezvoltând argumentația inițială atât în ceea
ce privește profunzimea acesteia cât și aria sa
de cuprindere. Între altele, Guenon introdu-
ce distincțiile necesare pentru a se înțelege în
mod corect aparenta opoziție dintre cunoaștere
(contemplare) și acțiune; el conchide, în cele din
urmă asupra faptului că, cei doi termeni sunt
complementari, de fapt, cunoașterea direcțio-
nând acțiunea și nu invers. De aceea, spune el,
...antiteza dintre Orient și Occident [.] constă în
aceea că Orientulul menține superioritatea con-
templației asupra acțiunii, în timp de Occidentul
modern afirmă, dimpotrivă, superioritatea ac-
țiunii asupra contemplației10. Guenon introdu-
ce, totodată, o distincție netă între știința sacră
(având ca esență metafizica pură) și cea profană
(domeniul physis-ului, al fizicalității, al formei și
multiciplicității). Cele două științe au metodo-
logii distincte și, pe cale de consecință, rezultate
(cunoașteri, adevăruri) diferite. Ca atare, știin-
ța sacră va conduce la un Adevăr absolut (prin
dezvoltarea intuiției intelective) și apoi, treptat,
la realizarea spirituală a ființei, în timp ce știința
profană va genera o suită de adevăruri relative,
o anulare a sensului devenirii și, în ultimă in-
stanță, o incertitudine accentuată, o epuizare a
energiei vitale și a resurselor naturale, instabili-
tate sporită și haos social etc.
Concluzia lui Rene Guenon, consemnată la
finele cărții, este de-a dreptul apocaliptică iar so-
luția sugerată pare să vizeze orizontul individual
al supraviețuirii și al cultivării speranței: Aceia
care vor fi tentați să cedeze descurajării trebuie
să se gândească la faptul că nimic din ceea ce se
realizează în această ordine a lucrurilor nu este
pierdut pentru vecie, că dezordinea, eroarea și în-
tunericul nu pot învinge decât aparent și într-un
mod pasager, că toate dezechilibrele parțiale și
tranzitorii trebuie, în mod necesar, să concure la
marele echilibru total și că nimic nu va prevala
asupra puterii adevărului; deviza lor trebuie să fie
cea pe care au adoptat-o unele organizații inițiati-
ce din Occident: Vincit omnia Veritas.11
În fine, cea de-a treia lucrare, cea apărută în
anul 1945 și denumită Domnia cantității și sem-
nele vremurilor, este sinteza sintezelor în materie
de critică guenoniană a lumii moderne. În ca-
drul acestui volum sunt reluate și aprofundate
temele tratate pe parcursul celor două lucrări
anterioare după care, apoi, ni se prezintă o sub-
tilă evoluție istorică a degenerării Occidentului
în raport cu ceea ce Guenon numește Tradiția
cu majuscule, acea străveche și naturală rându-
ială (orânduire) decurgând din ordinea univer-
sală (armonia omniprezentă, firească și inerentă
Creației) revelată omului prin intermediul me-
tafizicii - philosophia perennis. Așadar, nimic
...nu are și nu poate avea, cu adevărat, caracter
tradițional decât ceea ce implică un element de
ordin supra-uman. Acesta este punctul esențial,
acela care constituie oarecum definiția însăși a
Tradiției și a tot ce are legătură cu ea12. Și încă,
mai mult decât atât, Guenon pune sub lupă acți-
unea antitradițională cu accent pe esența acestui
proces deviaționist (pseudo-inițierea) și subver-
siv (contra-inițierea), întregul demers fiind de
natură a genera confuzii majore, falși profeți și,
la modul general, o spiritualitate pe dos.
Finalul cărții, consemnat într-un capitolul
anume intitulat Sfârșitul unei lumi, dezvoltă
ideea sfârșitului de ciclu temporal care, potrivit
Tradiției, este în mod firesc și necesar, catastrofic
- nimic altceva decât o prăbușire iremediabilă
din care se naște cu necesitate redresarea prin
care toate sunt brusc restabilite în starea lor pri-
mordială. De aceea .punctul de vedere parțial
este malefic, iar punctul de vedere total [.] este
benefic, deoarece toate dezordinile posibile nu
sunt astfel decât atunci când le luam în conside-
rare în ele însele și separat, iar aceste dezordini
parțiale dispar complet dinaintea ordinii tota-
le...13. Dualitatea benefic-malefic sau sfârșit-în-
ceput nutrește în om iluzia inerentă a separati-
vității iar aceasta ocultează faptul că realitatea
este non-duală. De îndată ce această dualitate
este depășită ...putem spune cu toată rigoarea că
șfârșitul unei lumi nu este niciodată și nu poate fi
vreodată altceva dacât sfîrșitul unei iluzii14.
Bibliografie
Dumitriu, Anton - Culturi eleate și culturi heracleitice,
Ed. Cartea românească, 1987
-	Orient și Occident, Ed. Societatea de cultură națio-
nal-liberală, 1943
Guenon, Rene - Orient și Occident (OO), Ed. Herald,
2022
-	Criza lumii moderne (CLM), Ed. Herald, 2022
-	Lumea modernă, Ed. Herald, 2018
-	Domnia cantității și semnele vremurilor (DC), Ed.
Herald, 2022
Lorenz, Konrad - Cele opt păcate capitale ale omenirii
civilizate, Ed. Humanitas, 2001
Marga, Andrei - Filosofi ai crizei Europei, Ed. Tribuna,
Cluj, 2017
Verescu, Ahile, Z (coord.) - Guenon, criza și domnia
cantității, Ed. Civitas, 2013
Note
1	Marga, pp. 7-9.
2	Orient și Occident (1924), Criza lumii moder-
ne (1927) și Domnia cantității și semnele vremuri-
lor (1945); în cursul acestui an, trilogia menționată
a fost publicată în excelenta traducere a lui Teodoru
Ghiondea, la Editura Herald.
3	Spiritul universal, Sinele suprem, Arche - în spiritu-
alitatea antică elenă, Brahman - în hinduism, Tao - în
spiritualitatea chineză, Eternul absolut, Dumnezeirea,
Esența realității, Cauza cauzelor etc.
4	Lorenz, pp. 57.
5	Guenon, DC, pp.132-139.
6	Acest Addendum nu a exista la ediția princeps; el
apare, din inițiativa autorului, în versiunea lucrării sale
republicate în 1948 și reflectă o concluzie târzie privind
restabilirea ordinii în lume. Așadar, dat fiind că față de
momentul 1924, situația se înrăutățise și tulburarea se
agravase, Guenon se arată deosebit de sceptic privind
restaurarea purei intelectualități pe care o propusese ca
remediu la ravagiile modernizării.
7	Este vorba aici despre Posibilitățile de apropiere de
elita orientală pentru a se înțelege viziunea acesteia
astfel ca, în cele din urmă, să se renunțe la utopiile mo-
derne și să se revină, în Occident, la o societate de tip
tradițional.
8	Guenon, OO, p. 177.
9	Idem, pp. 185-186.
10	Guenon, CLM p. 73
11	Idem, p. 186.
12	Guenon, DC, p. 242.
13	Idem, p. 317.
14	Id., p. 318.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
diagnoze
Gândire și digitalizare
■ Andrei Marga
n cultura universală abordarea logicii ce or-
ganizează cugetarea oamenilor s-a schimbat
deja în prima parte a secolului al XIX-lea
în cel puțin trei direcții cu impact major. Hegel,
Humboldt și Boole au fost puncte de plecare.
Fiecare schimbare a avut impact larg, cultural,
științific și politic, iar una are astăzi vast impact
tehnologic, benefic, dar mai cere clarificări.
Hegel a găsit că în distincția lui Kant dintre
„sensibilitate”, „intelect” și „rațiune” nu s-a sesizat
adevărata prestație a rațiunii și a căutat să o valo-
rifice. Cum aflăm mai recent (vezi Jurgen Kaube,
Hegels Welt, Rowohlt, Berlin, 2021), era tocmai
inițiativa tânărului Hegel de a concepe realitatea
plecând de la diferențele, divergențele, contradic-
țiile ei, în loc de a lua în brațe, cu platitudine, una
dintre alternative, și de a recunoaște „rațiunii”
(gândirii, de fapt) această capacitate de a capta
realitatea în întregimea ei. Ceea ce Aristotel re-
alizase în „organonul” său, organizarea formală
a gândirii după principiul „noncontradiției” și al
„terțului exclus”, îi părea lui Hegel doar o logică
cu valabilitate circumscrisă, fiind convenabilă de
fapt doar „intelectului”, cu cunoașterea sa restrân-
să. Or, „rațiunea” ne asigură o cunoaștere cuprin-
zătoare a lumii. Hegel a propus mai mult decât o
logică, o întreagă ontologie, dar a făcut și o pro-
punere de reconstrucție a logicii.
Foarte probabil că Hegel s-a înșelat când credea
că logica sa ar fi o logică nu doar cu aplicări mai
largi, ci și cu principii noi. Cum am arătat în alt loc
(A. Marga, Argumentarea, EFES, Cluj-Napoca,
2006, p.89), principiul „noncontradicției” nu poa-
te fi părăsit fără a cădea în sofisme, dar este limpe-
de că diferențele, divergențele, contradicțiile din
realitate trebuiesc luate în seamă de logica însăși.
În orice caz, științele sociale și filosofia nu au mai
putut face abstracție de Fenomenologia spiritului
(1807), Știința logicii (1812), Liniile fundamentale
de filosofia dreptului (1821) și alte scrieri publicate
de Hegel în timpul vieții sale, fără a pierde din re-
levanță în raport cu viața efectivă a oamenilor. Ele
au și devenit, cu timpul, mijloace de a combate
suficiența și mulțumirea cu ceea ce este.
Deloc întâmplător, Heidegger susține că Hegel
aduce la unitate, în termenii săi, realul, logicul
și fenonemenologicul fără a duce, însă, la capăt
întrebarea cu privire la originea acestui fel de a
gândi (detaliat în A. Marga, Heidegger, Creator,
Brașov, 2021, pp.260-272). „Realul” este luat aici
ca „obiectivitate absolută în subiectivitate”, în vre-
me ce „raționalul” este luat „din esența tehnicii, ca
Gestell”, altfel spus „din voința ca voință” (GA 98,
p. 53). La Hegel nu am putea despărți „raționa-
lul” și „realul” de „voință” și de „puterea” acesteia.
Heidegger a fost de părere că Hegel și Schelling
„au gândit cu adevărat să salveze gândirea și să
o pună în slujba ființei (Seyn)” (GA 98, p. 199).
Împreună, cei doi au conturat un început al „gân-
dirii” ca „gândire a ființei (Seyn)”.
Humboldt a socotit limba un fel de apriori al
cunoașterii și vieții. Prin numeroase contribuții
s-a ajuns apoi la lărgirea sferei propozițiilor pre-
luate în examinarea logicii, spre interogații, eva-
luări, propoziții normative. Odată cu John Austin
s-au tematizat „actele de vorbire” ca unități ele-
mentare ale comunicării curente. Wittgenstein
a sesizat „jocurile de limbaj” ca mari unități ale
comunicării. Cel mai recent, odată cu „pragma-
tica universală” a lui Habermas, s-a dat imaginea
cuprinzătoare a comunicării în existența umană.
Toate acestea au afectat înțelegerea funcționării
argumentelor (detalii în A. Marga, Argumentarea,
pp.58-71) și a formalismelor logicii și au permis o
nouă înțelegere a rațiunii însăși. Democratizarea
și teoria instituțiilor au avut de câștigat direct.
George Boole a ieșit din abordarea aristoteli-
că a logicii pe altă direcție - aplicând algebra în
analiza logicii, după ce a sesizat baza numerică a
logicii (Mathematical Analysis of Logic, 1847) și a
desprins din mișcarea cugetării cursul „valorii de
adevăr”. El a făcut posibilă trecerea de la analiza
„judecății” formată din subiect și predicat (S este
P) la analiza „judecăților” ca unități de gândire -
ca „propoziții”.
Numeroase demersuri inovative i-au urmat.
Merită mai bine valorificat Charles S. Peirce,
care a propus considerarea copulei din judeca-
tă (S este P) ca al treilea termen al judecății și a
deschis orizontul formalizării mai largi a celebrei
„judecăți”. Cu alt pas înainte, pe urmele lui Platon,
Gottlob Frege a spus că avem, ca oameni, capa-
citatea de a înțelege „idei” (Der Gedanke. Eine
logische Untersuchung, 1918). Un „gând”, o „idee
(Gedanke)” este ceea ce în mintea noastră poate
fi adevărat sau fals și trimite la o „lume a ideilor”.
Adevăr-falsul unui „gând (idee)” este indepen-
dent de evaluarea noastră. Gottlob Frege a mai
distins între „semnificație (Bedeutung)”, dată de
referința unui „gând”, și „sens (Sinn)”, sau modul
în care este gândit obiectul - mod dependent de
orientarea noastră spre acel obiect. În rest, obiec-
tele sunt pur și simplu așa cum sunt stările lor de
lucruri.
A fost de importanță crucială considerarea
„gândurilor”, „ideilor”, propozițiilor sub aspec-
tul conținutului de adevăr. Într-o optică simila-
ră, Bertrand Russell a aplicat teoria matematică
a funcțiilor în logică și a introdus „funcția pro-
pozițională” pentru a caracteriza „judecățile” din
logica clasică. El a extins astfel încă o dată câmpul
propozițiilor analizate de logică. Forma „S este P”
din logica aristotelică devine „F(x)” în care F este
funcția și x subiectul, iar F poate fi nu numai atri-
buirea, ci orice altă funcție (implicația, contradi-
ția, incompatibilitatea etc.). După cum obiectele
pot să fie nu doar două (S și P), ci și n, încât func-
ția devine R(z, y,z,...n). Intervin și alte precizări
ale R (relației) și ale termenilor (de pildă, trecerea
la „propoziții moleculare”) încât s-a ajuns la obți-
nerea unui tablou practic nelimitat al propoziții-
lor, dar și al posibilităților de derivare logică și de
examinare a adevărului.
Optica lui Frege, Russell-Whitehead, axată pe
conceperea logicii ca fel de operare cu adevărul,
a putut fi elaborată în lărgime într-un nou sistem
de logică, care este logica simbolică ce vine, cu
noi acumulări, firește, până în zilele noastre. De la
ea avea să plece digitalizarea, care a luat în seamă
conținutul de adevăr al gândurilor și l-a prelucrat
masiv.
Digitalizarea nu ar fi fost însă posibi-
lă fără emergența informaticii. Aceasta a pu-
tut fi pusă în mișcare odată cu cercetările
comunicației în organisme și mașini întreprinse
de Norbert Wiener (Cybernetics, or Control and
Communication in the Animal and the Machine,
1948) și conceperea cugetării drept „conducere”
cu feedback adecvat. Dezvoltarea calculului pro-
babilităților, evoluția mașinilor de calcul și noi
inginerii au fost parte a emergenței noii științe.
Conținutul de adevăr al diferitelor procese ale
realității informaticienii l-au numit „informație”.
În mod exact, Claude Shannon (A Mathematical
Theory of Communication, 1948) a introdus con-
ceptul de „informație” și a avansat spre identifi-
carea unității elementare a informației, care este
„bitul” - conceput ca cea mai simplă unitate la
care se poate răspunde cu da/nu.
Din momentul în care s-au folosit impulsuri
electrice pentru a codifica informațiile s-a pu-
tut trece la construcția de calculatoare - adică la
o bază hardware organizată spre a prelucra sof-
tware. Conținuturile de gândire sunt preluate în
formă matematizată și prelucrate cu ajutorul unui
hardware ce aplică tehnologii construite după le-
gile cunoscute în științe. Ca urmare a unei dez-
voltări rapide și uimitoare s-a creat o nouă tehno-
logie, ce ne-a făcut să trecem în „era digitalizării”,
cu impact în cam toate domeniile de activitate.
Nu este domeniu care să nu fi fost revoluționat
de digitalizare și care să nu fi cunoscut progrese
enorme.
Pe acest fundal s-a format o nouă înțelegere a
„gândirii”, care este concepută ca „prelucrare de
informații”. Evident, este o operaționalizare, care
are toate meritele cunoscutei operații asupra ter-
menilor pe care îi utilizăm. De ea se leagă însă
asumpția tacită că „informația” redă realitatea,
încât nu ar fi diferență între realitate și „informa-
ția” despre ea.
Pe această asumpție s-au construit o tehnolo-
gie cu vaste aplicări industriale, comerciale și co-
gnitive. Dar s-a construit și o ideologie ce pleacă
de la considerentul că în multe privințe - volum,
rapiditate, stocare etc. - mașinile electronice în-
trec capacitățile naturale ale oamenilor și sunt
mai bune. Se vorbește de „inteligență artificială”
nu numai ca realizare extraordinară, ci și ca al-
ternativă la „inteligența naturală”. De aici plecând,
s-a format curentul ce a dus la „transumanism”,
pe una din liniile acestuia. Inițiatorii - Marvin
Minsky (The Society of Mind, 1985), care a deschis
interogația cu privire la preluarea de către compu-
tere a funcțiilor cognitive și emoționale ale omu-
lui, și Raymond Kurzweil (The Age of Intelligent
Machines, 1990), care a prezis subordonarea
omului de către produsele „inteligenței artificiale”
- au pus în mișcare „transumanismul tehnologic”,
care postulează că mașinile electronice vor ajunge
să controleze omul.
Azi suntem, în orice caz, în situația în care
trebuie să ne întrebăm din nou asupra a ceea ce
înseamnă la propriu „a gândi”. Cel puțin două fe-
nomene de considerabilă amploare ne obligă la a
ne chestiona: conformismul ideologic și moder-
nismul înjumătățit pe care le trăim.
Conformismul ideologic este astăzi refugiat în
tot mai accentuata teamă de a pune întrebări rea-
lității și în tot mai puțina discuție a cadrului vieții
oamenilor, în mod exact a instituțiilor, deciziilor
și decidenților, în mulțumirea cu ceea ce este,
chiar dacă se știe că ceea ce este prezintă nedrep-
tăți, crize și abuzuri fără precedent. Digitalizarea
este partea avansată a modernizării și, ca orice
parte organică a acesteia, este de salutat. Efectele
ei economice, sociale, culturale sunt eminamente
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
o
benefice și pe drept recunoscute. În urma ei, apa-
re însă, ca și în alte cazuri ale istoriei modernității
(de pildă, înțelegerea libertății individuale ruptă
de răspundere, a competiției străină de morală, a
statului ca simplu spectator la nedreptăți etc.) o
înțelegere înjumătățită, ce reduce modernitatea la
componente tehnologice. Mai mult, se răspândeș-
te iluzia după care digitalizarea rezolvă orice, ba
este chiar subiectul istoriei.
Ca ilustrare, se vorbește în ultimii ani de
Marea Resetare a lumii în urma pandemiei (Klaus
Schwab, Thierry Malleret, The Great Reset, World
Economic Forum, Cologne/Geneve, 2020), dar
fără subiecți umani. Mult prizatul Yuval Noah
Harari propune despărțirea de „umanism” prin
trecerea de la o „lume homocentrică la o lume
datocentrică” (Homo Deus. A Brief History of
Tomorrow, Vintage, London, 2016, p.454), ce ad-
optă „o abordare strict funcțională a umanității
stabilind valoarea experienței umane conform
funcției ei în mecanismele de procesare a datelor”
(p.452). În acest cadru, „individualul devine un
mic jeton în sistemul uriaș pe care nimeni nu-l
înțelege cu adevărat” (p.449) și înăuntrul căruia
preocupări de odinioară - fericirea, sănătatea, de
pildă - intră definitiv în umbră. Postulatul este că
„ființele umane sunt doar instrumente pentru a
crea Internetul-tuturor-lucrurilor, care ar putea
eventual să se extindă din planeta Pământ pentru
a străbate întreaga galaxie și chiar întregul uni-
vers. Acest proces cosmic de procesare a datelor
va fi precum Dumnezeu. El va fi pretutindeni,
iar oamenii sunt destinați să se topească în el”
(p.444). S-ar putea vorbi de dispensabilitatea oa-
menilor, care ar putea fi înlocuiți de un anonim
compus din angrenajul de piese ale tehnologiei
bazată pe informatică. Lumea ar putea fi astfel
scutită de prezența multor oameni.
În acest context, tema relației dintre digitalizare
și umanitate a intrat, filosofic, în prim plan (vezi
A. Marga, Filosofi și teologi actuali, Meteor Press,
București, 2019, pp.239-251; A. Marga, Statul ac-
tual, Meteor Press, București, 2021, pp.217-235).
Dintre filosofi, cel mai intens, John R. Searle s-a
confruntat cu ea și a formulat un răspuns clasic.
Teza lui John R. Searle este că spiritul are com-
ponente semantice ce nu intră nicidecum în com-
punerea sintactică a unui program computerial,
care în fapt manipulează simboluri (Minds, Brains
and Science, Harvard University Press, 1984).
Spiritul se poate cerceta ca program computeri-
al, dar nu se lasă redus la așa ceva. La un anumit
nivel, descrierea proceselor care au loc în creier
poate fi sintactică, dar atunci când se pune pro-
blema semantică a semnificației acea descriere nu
mai face față. Pentru a dobândi o semantică, sin-
taxa are nevoie de ceva din afara computerului.
În sprijinul tezei sale John R. Searle a și formu-
lat „argumentul camerei chineze”: „un computer
poate executa pașii unui program pentru anumite
capacități mentale spre a înțelege chineza, chiar
dacă nu stăpânește semnificația nici unui cuvânt
în chineză” (John R. Searle, Philosophy in a New
Century. Selected Essais, Cambridge University
Press, 2008, p.87). El a arătat că atunci când se
consideră creierul ca procesor aidoma unui com-
puter, se săvărșesc două erori: se ia sintaxa drept
capabilă să genereze semantica și se ia simularea
drept duplicare (p.68). Erori și azi nedepășite!
Mai mult, John R. Searle a elaborat și alte ar-
gumente împotriva abordării creierului ca un
computer digital și a minții drept program de
procesare. Concluzia sa este că, „în privința ope-
rațiilor sale intrinseci, creierul nu face procesare
de informații. El este un organ biologic specific,
iar procesele sale neurobiologice specifice cauzea-
ză forme specifice de intenționalitate. În creier, la
modul intrinsec, sunt procese neurobiologice,
iar uneori aceastea cauzează conștiința” (p.106).
Creierul poate fi abordat ca un computer digital,
dar rămâne mult mai mult.
Dincolo de controverse, devine tot mai evi-
dent faptul că digitalizarea este expresie a logicii
simbolice, a informaticii și a ingineriei electro-
nice. „Epoca informației este o epocă a razantei
creșteri a cunoștințelor și a multiplicării realității.
[...] Nu a fost încă niciodată atât de multă reali-
tate în viața umană ca astăzi”- ne spune recent
Markus Gabriel (Der Sinn des Denkens, Ullstein,
Munchen, 2020, p.46), care își propune să lămu-
rească ordinea realităților și să construiască alter-
nativa la promisiunile „transumaniste” ale digita-
lismului.
În concepția lui Markus Gabriel, „este o sarci-
nă importantă a filosofiei drept critică a contor-
sionărilor ideologice ale spiritului timpului, să
fie cu ochii pe modelările de sine dăunătoare în
descrierile de sine ale omului. De acestea ține as-
tăzi reprezentarea după care noi am putea ca prin
progrese în informatică și permanenta edificare
a digitalizării să instituim o formă de nemurire
pe pământ. Tehnica nu ne va face nemuritori.
Mai curând ea prelungește viața unora, în timp
ce viața altora o scurtează” (p.111-112). Filosofia
este „gândire” și refuză orice reducționism. Ea are
acum de înfruntat faptul că „un izvor de pericol
până acum subapreciat al digitalizării constă în
aceea că noi îndreptăm înțelegerea noastră de
sine ca oameni spre un model de gândire ce indu-
ce în eroare. Căci, în măsura în care noi credem
că tehnologia avansată a datelor supune automat
spațiul gândirii omului, ne facem o falsă imagine
despre noi înșine. În acest fel atacăm nucleul fi-
ințării noastre umane” (p.32). Evident, problema
nu este creată de tehnologie ca atare, ci de luarea
tehnologiei ca argument pentru a modifica ima-
ginea de sine a omului, trecând dezinvolt peste
implacabila noastră finitudine existențială.
Argumentarea lui Markus Gabriel este
Ioan Burlacu	Planșeta (2021)
colaj decolaj, asamblaj, 42 x 25 x 2,5 cm
remarcabil de amplă. Ea este organizată în jurul
a două teze și apoi a unor concepte cu conotație
proprie.
Prima teză este cea după care la enumerarea de
către Aristotel a celor cinci organe de simț - văzul,
auzul, mirosul, gustul, simțul tactil - trebuie adău-
gat al șaselea simț, care nu este altceva decât „gân-
direa (das Denken)”. „Conceptul integrativ este
percepția (Wahrnehmung). Sub el cade și gândi-
rea noastră” (p.57). Personal nu sunt convins că
servește întăririi importanței „gândirii” asimilarea
ei cu un „simț”, dar metafora lui Markus Gabriel
este izbutită pentru a exprima statutul cheie al
„gândirii” în experiența umană a lumii. „Gândirea
este acel mediu în care noi ne orientăm în ceea ce
privește călătoria noastră prin nesfârșit” (p.41). Ea
este prin natura ei conceptuală.
A doua teză este că gândurile nu sunt ceva ma-
terial - „ele nu sunt nici stări ale creierului. Nici
vreo formă de prelucrare a informației ce s-ar
putea măsura fizic” - dar au referință biologică
(p.31). Markus Gabriel formulează „externalis-
mul biologic”, conform căruia „expresiile prin
mijlocirea cărora descriem și înțelegem se rapo-
tează în mod esențial la ceva care are componente
biologice. Să numim aceste expresii cuvinte ale
gândirii (Denkworter). De aceste cuvinte ale gân-
dirii țin, alături de gândire: inteligența, simțul as-
cuțit, înțelepciunea, opinia, încruntarea, presupu-
nerea și așa mai departe. Diferite limbi au diferite
cuvinte ale gândirii. [.] Externalismul biologic
înseamnă că principial cuvintele gândirii noastre
se pot raporta doar la ceva care este biologic, așa-
dar ceva viu. Numai ființele vii gândesc” (p.199).
Semantica cuvintelor noastre este legată de activi-
tățile noastre ca ființe capabile de conceptualizări
- ca „ființe noetice”.
Markus Gabriel articulează filosofia „noului
realism” în cadrul unei replici continue la con-
structivism. Nici funcționalismul și nici mate-
rialismul nu fac față complexității organismului
uman (p.121). Ca oameni, nu suntem aseme-
nea unei „fabrici (Betrieb)” de alte dimensiuni.
Funcționalismul își închipuie că am putea func-
ționa și în alt hardware decât cel pe care ni l-a dat
natura (p.125). Or, atunci când computerul meu
funcționează nu înseamnă că eu mă dezic de bio-
logia mea (p.188), căci pur și simplu nu am cum
să mă dezleg de condiția mea - eu, ființă vie, aici,
acum. De altfel, nici un sistem artificial nu luptă
cu supraviețuirea (p.193), cum are de luptat omul.
Interpretarea „inteligenței artificiale” este
partea cea mai caracteristică a argumentării lui
Markus Gabriel. Miezul ei este susținerea că „în
inteligența artificială nu este vorba de gândire, ci
de un model de gândire” (p.91). Ea nu este copie a
realității, ci are cu totul alte avantaje. „Infosfera se
deosebește structural de terenul faptelor” (p.95).
Prelucrarea informației în mașini de calculat ne-
biologice nu se desfășoară cu conștiință, ceea ce
le deosebește de înțelegerea umană (p.98). John
Searle are astfel dreptate, chiar dacă argumentul
său mai poate fi dezvoltat. „Realitatea digitală”
este logică și matematică aplicată (p.177), sub-
ordonată „eficienței” (p.190), fără ca pe lume să
existe vreun criteriu absolut al acesteia.
Desigur, cunoașterea rămâne legată de o bază
factuală - nici nu există „cunoaștere postfactuală”
(p.294). „Noul realism” este, de altfel, un „uma-
nism luminat (aufgeklârtes Humanismus)” ce
respinge din capul locului „transumanismul”. În
vreme ce „transumanismul” „năzuiește la o for-
mă de existență a omului ca informație pură, care
trăiește într-o infosferă ce nu mai este biologică”
1O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
(p.272), „umanismul” consideră că „realul nu este
în întregime fasonat pe măsura aparatului nostru
de cunoaștere. El ar putea fi chiar complet diferit
de felul în care ne apare. Realismul își adaptează
prin urmare înțelegerea sa a realului la împrejura-
rea că acesta ne poate surprinde durabil” (p.273).
De aceea, mult discutatul „sfârșit al omului” nu
este decât un scenariu al posibilităților digitaliză-
rii. Omul își poate provoca autodistrugerea, dar o
poate și evita afișând scenariile de care trebuie să
se ferească.
Am salutat cu ani în urmă elaborarea de că-
tre Hilary Putnam a „argumentului compute-
rial” în filosofie (Andrei Marga, Introducere în
metodologia și argumentarea filosofică, Dacia,
Cluj-Napoca, 1992). Am citat atunci, plecând de
la o concludentă analiză (Wolfgang Stegmuller,
Hauptstromungen der Gegenwartsphilosophie,
Alfred Kroner, Stuttgart, 1986, Band II, pp.401-
414) folosirea acestui argument în chestiunea re-
lației dintre viața spirituală și corp. Teza lui Hilary
Putnam era că, fără să fie ruptă de corp, această
viață este în mai mare măsură autonomă decât
s-a admis în filosofia tradițională. Argumentul
l-a formulat cercetând „mașinile Turing”, care
pot fi modificate și întregite în așa fel încât ele de-
vin „asemănătoare omului”. Acest argument este
concentrat în observația că în sistemele care au
cel puțin gradul de complexitate al T mașinilor,
„descrierile organizării funcționale” sunt logic
diferite de „construcția lor structurală (fizico-chi-
mică)” si de „descrierile modului de comporta-
ment efectiv sau potențial”. Iar dacă această dife-
rență este valabilă în cazul T mașinilor, ea este cu
atât mai valabilă în cazul unui sistem cu mult mai
complex, cum este omul.
Folosesc sugestia lui Hilary Putnam, de a distin-
ge cu limpezime planurile ce intervin într-o reali-
tate cum este digitalizarea, pentru a lămuri ce în-
seamnă „a gândi” - „gândirea (Denken)”. Așadar,
se pot obține, printr-o analiză, plecând de la ni-
velul cercetat de logica accesibilă oricui, care este
cel al logicii aristotelice, următoarele planuri de
cunoaștere și discuție: judecata; propoziția folosită
în comunicarea curentă dintre oameni; propoziția
ca parte a unei examinări cuprinzătoare a dife-
rențelor, divergențelor, contradicțiilor; propoziția
ca parte a unui „act de vorbire” și a unui „joc de
limbaj”; propoziția din punctul de vedere pragma-
tic al ajungerii la „înțelegere” prin „argumentare”;
propoziția din punctul de vedere logic; operațiile
cu propoziții; informația; construcția hardului și
a computerului în întregime. Cunoaștem, astfel,
lumea din jur, universul în fond, trecând de pe un
plan pe altul și urcând trepte.
Tabloul acesta ne spune multe lucruri. Trei
le socotesc definitorii astăzi pentru „gândire”:
cunoașterea - inclusiv cea realizată cu ajutorul
„inteligenței artificiale” - pleacă de la date fac-
tuale și nu este „artificială”, încât este de cultivat
cu încredere; cunoașterea se realizează în trepte
ce țin de angajamente ale subiectului și nu pot fi
tăinuite fără a crea mistere și nici ocolite fără a
o afecta. Teza mea este că „gândirea” înțeleasă ca
asumare a condiției umane în lume este mai sus
de aceste trepte, fără a se rupe de ele, dar și fără a
se reduce la vreuna. Ea pur și simplu le presupu-
ne și integrează, dar adaugă interogarea condiției
mondane a oamenilorși răspunsurile - dacă este
„gândire” la propriu.
(Din volumul Stăpânirea complexității,
în curs de publicare)
■
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (VI)
^^Tulian Cătălui
Ioan Burlacu	Baletista (2021)
obiect (metal, lemn, plastic), 38 x 26 x 9,5 cm
Cărțile de călătorie
Cărțile de călătorie conțin o gamă largă de sti-
luri, de la documentar la cel evocativ, de la literar
la stilul jurnalistic și de la umoristic la cel serios,
ele fiind adesea asociate cu turismul și includ
ghiduri, însemnând educarea cititorului privind
destinația, oferă sfaturi pentru vizite și inspiră ci-
titorii să călătorească.1 Scrierile de călătorie pot fi
găsite pe website-uri, în reviste și în cărți și au fost
realizate, create de călători, inclusiv de ofițeri de
armată și de marină, misionari, exploratori, oa-
meni de știință, pelerine și emigranți.2 Americanii
Paul Theroux, Bill Bryson și William Least Heat-
Moon, autoarea galeză Jan Morris și englezul Eric
Newby sunt sau au fost recunoscuți în întreaga
lume ca autori, scriitori de cărți de călătorie, deși
Morris este istoric de profesie, iar Theroux ro-
mancier.3
India: O civilizație rănită de V.S.
Naipaul
Literatura de călătorie se intersectează adeseori
cu eseul, precum în cartea laureatului Premiului
Nobel pentru Literatură, trinidadianul V. S.
Naipaul, India: A Wounded Civilization/ India: O
civilizație rănită (1977), în care o simplă călătorie
devine un motiv pentru observații extinse și pro-
funde asupra unei națiuni și a unei țări.4 India: O
civilizație rănită este a doua carte a trilogiei sale
India (după An Area of Darkness/ O zonă de în-
tuneric, și înainte de India: A Million Mutinies
Now/ India: Un milion de revolte acum).5 Naipaul
a scris această carte la a treia sa vizită în India,
determinată de „Starea de urgență” declarată în
India de prim-ministrul Indira Gandhi în anul
1975, prin care a suspendat Constituția, transfor-
mând țara într-o dictatură6, în ea existând viziu-
nea lui asupra sărăciei și condiției de viață, religie
și structură socială din țara lui Tagore, viziune
asupra Mahatma Gandhi, autoevaluare și intros-
pecție. Naipaul a găsit India pauperă, dezordona-
tă, dezorganizată, mai presus de toate lipsită de
orice vitalitate, el simțindu-se supărat pe starea de
atunci a Indiei, mândria pe care Naipaul a sim-
țit că ar avea-o de a aparține acestei țări nefiind
posibilă în scenariul din acea a vreme a Indiei și,
în același timp, prezența britanică continuă prin
clădiri, instituții și occidentalizare l-a înfuriat în
mod vizibil.7 Simplitatea Indiei, sărăcia ei îngro-
zitoare, atitudinea ei supusă și „auto-absorbția” îl
iritau la culme8, Naipaul ajungând la concluzia că
India este „o civilizație rănită”, defunctă, moartă
sau bolnavă, dar atitudinea lui este una post-colo-
nială, deoarece nu dă vina pe străinii care au venit
în India; India a fost învinsă de propriile ei slăbi-
ciuni care au fost ignorate vreme de secole.9
Mielul negru și șoimul cenușiu de
Rebecca West
Acesta este un caz similar cărții despre
Iugoslavia a autoarei britanice Rebecca West, in-
titulate Black Lamb and Grey Falcon/ Mielul ne-
gru și șoimul cenușiu (1941).10 Cărțoiul are peste
1.100 de pagini în ediții moderne și oferă, printre
altele, o relatare a istoriei și etnografiei balcanice
în timpul călătoriei de șase săptămâni a autoa-
rei în Iugoslavia în anul 1937, obiectivul ei fiind
„să arate trecutul alături de prezentul pe care
l-a creat”11. Publicarea masivului volum a coin-
cis, din păcate, cu invazia nazisto-hitleriană și a
unor țări ale Axei din aprilie 1941 a Iugoslaviei
și bombardarea sălbatic-barbară a Belgradului
de către Luftwaffe, iar Rebecca West a adăugat o
prefață în care îi lăuda foarte mult pe iugoslavi
pentru sfidarea curajoasă a Germaniei hitleris-
te, dedicația cărții spunând: „Prietenilor mei din
Iugoslavia, care acum sunt toți morți sau sclavi”12.
Personajul lui „Constantin” se presupune că se
bazează pe Stanislav Vinaver, iar Anica Savic
Rebac, sub numele de Milica, apare nu doar ca
o nouă prietenă, ci și ca ghid intelectual care, în
cele din urmă, îi dezvăluie Rebeccăi West ritua-
lurile care ar conduce-o pe autoare la metafora
titlului viziunii sale asupra Balcanilor, mielul ne-
gru și șoimul cenușiu.13 Cartea detaliază călătoria
de șase săptămâni făcută de West, împreună cu
soțul ei, în Iugoslavia în 1937, în timpul excursi-
unii, autoarea engleză și soțul ei hălăduind prin
Croația, Dalmația, Herțegovina, Bosnia, Serbia,
Macedonia și Muntenegru, scriitorul american
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
11
Larry McMurtry lăudând volumul westian și opi-
nând într-un eseu că „există doar câteva cărți de
călătorie grozave, Mielul negru și șoimul cenușiu al
Rebeccăi West este una dintre ele”, în timp ce un
alt autor american, Brian Hall spune în cartea sa,
Țara imposibilă, că „după patru ani de scris... și
1.100 de pagini dense... ea (Rebecca West) a reușit
doar să reprezinte punctul de vedere sârb”14.
Lămâii amărui de Laurence Durrell
Uneori, un scriitor se va instala într-o localita-
te pentru o perioadă îndelungată, absorbind avid,
hulpav un sentiment al locului, un genius loci, în
timp ce continuă să observe cu sensibilitatea unui
autor de cărți de călătorie, exemple ale unor ast-
fel de scrieri sunt: Bitter Lemons/ Lămâii amărui
de Lawrence Durrell, The Island of a White Cow/
Insula vacii albe de Deborah Tall și best-seller-
ul lui Peter Mayle A Year in Provence/ Un an în
Provența, care a fost și ecranizat, și continuări-
le acestuia.15 Dintre acestea, mai valoroasă din
punct de vedere estetico-literar este cartea lui
Lawrence Durrell, Bitter Lemons/ Lămâii amărui,
o lucrare autobiografică a scriitorului englez, care
descrie cei trei ani (1953-1956) petrecuți de el pe
insula Cipru, volumul fiind distins cu Premiul
„Duff Cooper” pentru 1957, reprezentând atât o
imagine evocatoare și memorabilă a vieții satu-
lui cipriot, cât și un document social și istoric al
unei comunități pierdute, scris în timpul revoltei
treptate a ciprioților greci care doreau unirea cu
Grecia, Durrell observând luptele poporului la
nivel intim și personal.16 „Aceasta nu este o carte
politică, ci un simplu studiu oarecum impresio-
nist al stărilor de spirit și atmosferei din Cipru în
anii tulburi 1953-1956”, susține Lawrence Durrell
în prefața cărții sale. Menționăm că Lawrence
Durrell se stabilise în satul Bellapais (ortografi-
at în mod deliberat „Bellapaix” de Durrell pen-
tru a evoca vechiul nume Paix), care în prezent
face parte din nordul controlat de turci sau din
Republica Turcă a Cirpului de Nord, recunoscu-
tă pe plan internațional doar de Turcia. De altfel,
autorul descrie și Bellapaix ca fiind un sat mic,
cartea neuitând „prezența unei mănăstiri antice
ruinate”17, mănăstirea părăsită arătând modul în
care regiunea mediteraneană se confruntă cu o
schimbare religioasă.18 În cele din urmă, însă, „ca-
priciile norocului și demonii ghinionului au târât
Ciprul în bursa afacerilor mondiale” și, pe măsură
ce au apărut grupuri armate cipriote grecești care
cereau încetarea stăpânirii britanice în Cipru, au
urmat „violențe intercomunitare între ciprioții
greci și ciprioții turci”, naționaliștii ciprioți greci
dorind unirea cu Grecia.19 De remarcat că din
1955, naționaliștii ciprioți greci s-au radicalizat
și au început lupta armată împotriva autorităților
britanice, reticente față de independența insulei,
în acest context, este fondată EOKA (Organizația
Națională a Combatanților Ciprioți) de generalul
grec cipriot Georgios Grivas, cunoscut și sub nu-
mele său de război Digems, organizație care era
susținută și de arhiepiscopul Makarios al III-lea20,
Primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale Cipriote.
Copleșiți, britanicii au declarat stare de urgență în
1956, au condamnat un număr de activiști EOKA
la spânzurătoare și l-au deportat pe Makarios al
III-lea în insulele Seychelles.21 Totuși, Durrell nu
prea era amorezat de militanții ciprioți greci și
a simțit că aceștia târăsc Insula Afroditei într-o
„sărbătoare a non-rațiunii” și că „încorporați atât
de adânc în compostul medieval al urii religioase,
sătenii s-au bălăcit în șuvoiul noroios al urii nedi-
ferențiate, ca niște înecați”22. Povestea se termină
cu el fugând de pe insulă fără să-și ia rămas bun
de la prieteni, apropiindu-se de „aeroportul pu-
ternic păzit”, cu taxiul în care discută cu șoferul
care îi spune „Digenis, deși se luptă cu britanicii,
îi iubește cu adevărat. Dar va trebui să-i omoare
în continuare - cu regret, chiar și cu afecțiune”23.
Călătoria și scrierile despre natură se conto-
pesc în multe lucrări ale unor Sally Carrighar,
Ivan T. Sanderson și cunoscutul naturalist și zo-
olog Gerald Durrell, fratele romancierului brita-
nic, pomenit mai înainte, Lawrence Durrell, însă
autorii menționați sunt naturaliști, care scriu în
sprijinul câmpului lor de studiu sau de activita-
te, în schimb, influentul naturalist englez Charles
Darwin a scris faimoasa lui relatare a călătoriei,
voiajului de pe vasul „HMS Beagle” la intersecția
dintre știință, istorie naturală și călătorie.24 De al-
tfel, călătoria de cinci ani a lui Charles Darwin la
începutul anilor 1830 pe „HMS Beagle” a devenit
legendară, întrucât viziunea câștigată de tânărul
om de știință britanic în călătoria sa în locuri
exotice i-a influențat enorm tema, cartea funda-
mentală și influentă Originea speciilor.25 Darwin
nu și-a formulat teoria evoluției în timp ce navi-
ga în jurul lumii la bordul navei, dar plantele și
animalele exotice pe care le-a întâlnit au provocat
gândirea lui și l-au determinat să considere dove-
zi științifice în noi moduri.26
Un număr de autori foarte cunoscuți în alt
domeniu au scris despre experiențele lor de
Ioan Burlacu
Aruncătorul de căldură (2021)
obiect (metal, lemn), 49 x 18,5 x 15 cm
călătorie. Printre aceștia se află scriitori însem-
nați precum: Samuel Johnson cu A Journey to the
Western Islands of Scotland/ O călătorie spre insu-
lele vestice ale Scoției (1775), A Journal of a Tour
to the Hebrides/ Jurnal al unui tur către Hebride
(1785), Mary Wollstenecraft cu Letters Written
during a Short Residence in Sweden, Norway, and
Denmark/ Scrisori scrise în timpul unei scurte
șederi în Suedia, Norvegia și Danemarca (1796),
Stendhal cu Roma, Napoli și Florența (1817,
1818, 1826), și nu numai, Charles Dickens cu
American Notes for General Circulation/ Note din
America (1842) și Impresii din Italia (1846), D. H.
Lawrence cu Twilight in Italy and other Essays/
Crepuscul în Italia și alte eseuri (1916) și Mornings
in Mexico and other Essays/ Dimineți în Mexic și
alte eseuri (1927) sau John Steinbeck cu Travels
with Charley: In Search of America/ Călătorii cu
Charley: În căutarea Americii (1962).27 Cele mai
importante, în opinia mea, sunt cărțile lui Sterne,
Johnson, Stendhal și Dickens.
Note
1	Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
2	Ibidem.
3	Ibidem.
4	Ibidem.
5	V.S. Naipaul, India: A Wounded Civilization,
Knopf, 1977, online.
6	Cf. „India: A Wounded Civilization - V.S. Naipaul”,
în www.avinashigasc.in, fără an, online.
7	Ibidem.
8	Ibidem.
9	Ibidem.
10	Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
11	Rebecca West, Black Lamb and Grey Falcon: A
Journey Through Yugoslavia, Edinburgh, 2006, p. 1089.
12 Rebecca West, op. cit., p. vii.
13	Svetlana Slapsak, „Anica Savic Rebac (1894 -
1953)”, Gegenworte - Zeitschrift fur den Disput uber
Wissen, Berlin-Brandenburgischen Akademie der
Wissenschaften, Lemmens Verlag, Berlin 2010, online.
14	Larry McMurtry, „On rereading”, in The New
York Review of Books, July 14, 2005 și Brian Hall,
The Impossible Country (First American ed.), Boston,
David R. Godine, 1994, p. 6.
15	Cf. „Travel literature”, în Wikipedia, May 16, 2015.
16	Andrew Sachs, „Bitter Lemon of Cyprus by
Lawrence Durrell”, în Canongate Books, fără an, online.
17 Lawrence Durrell, Bitter Lemons, London, Faber
and Faber, 1957, p. 86.
18	J. Ker-Lindsay, The Cyprus Problem: What
Everyone Needs to Know, Oxford, Oxford University
Press, 2011, online.
19	Cf. „Bitter Lemons”, în Wikipedia, 25 February
2022.
20	Sophie Chautard, L’indispensable des conflits du
XX e siecle, Studyrama, 2006, 3e ed., p. 32.
21	Sophie Chautard, op. cit., p. 32.
22	Lawrence Durrell, Bitter Lemons, London, Faber
and Faber, 2000, p. 271.
23	Lawrence Durrell, op. cit., p. 271.
24	Cf. „Review of Narrative of the Surveying Voyages
of H.M.S. Adventure and Beagle between the Years
1826 and 1836 ... & Journal of Researches into the
Geology and Natural History of the various Countries
visited by H.M.S. Beagle ...”, în The Quarterly Review.
65: 194-234. December 1839.
25	Robert McNamara, “Charles Darwin și călătoria sa
la bordul navei HMS Beagle”, în ro.efferit.com., fără an.
26 Robert McNamara, op. cit., online.
27	Cf. “Travel Literature”, în Wikipedia, 9 May 2022.
■
12
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
Caragiale -
Text și spectacol (III)
■ Adrian Suciu
Dincolo de text
I.	INDICAȚIILE DE REGIE. Caragiale a avut
grija de a direcționa cu consecvență desfășura-
rea scenică a pieselor sale, din scrupulozitate dar,
poate, și din lipsa de încredere în interpreți și re-
gizori. Sunt rare situațiile în care dramaturgul să
nu indice limpede modul în care trebuie jucată o
scenă, respectiv reacțiile, mimica, tonul persona-
jelor. Aceste indicații sunt exhaustive acolo unde
se produc modificări. Conu Leonida..., piesă în
care venerabilul republican trece mereu de la con-
vorbirea domestică la enunțarea unor glorioase
principii și teorii politice, abundă în schimbări de
ton, specificate, de fiecare dată. Iată un fragment:
„Leonida: Ba nu zi asta: puteai trage un ce pro-
fit. (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut
toiul revoluției?
Efimița: Până seara.
Leonida (zâmbind de așa naivitate, apoi cu se-
riozitate): Trei săptămâni de zile, domnule.
Efimița (minunându-se): Nu mă-nnebuni,
soro!”
Nicio altă nuanță nu poate fi introdusă în jocul
actorilor decât cu riscul de a-l trăda pe Caragiale,
densitatea, calitatea și coerența indicațiilor de re-
gie impunând, în acest caz, abdicarea de la orice
„orgoliu” de creativitate al regizorului.
Având în vedere atenția lui Caragiale la punc-
tele în care se introduc modificări în joc, credem
că dispar, la analiză, toate posibilele ambiguități.
Acolo unde dramaturgul nu menționează că se
întâmplă ceva, nu se întâmplă nimic, oricâte spe-
culații ar putea fi construite, în sprijinul tezei con-
trarii.
O scenă resimțită ca ambiguă este, de pildă, cea
din Conu Leonida..., scena 3. E evident că Leonida
nu se dă jos din pat. La sfârșitul scenei, Caragiale
dă următoarea indicație de regie: Efimița, „încă
nedumerită oarecum, stinge lampa și se vâră în
pat”. Efimița „se vâră în pat” pentru motivul sim-
plu că numai ea poate face acest lucru, după toa-
te probabilitățile convivul dumneaei rămânând
în pat de-a lungul întregii scene. Construcția de
mișcare propusă de Sică Alexandrescu (reluată
apoi, în diferite variante, de alți regizori), „la au-
zul cuvântului foc, Leonida se dă jos, parcă ar vrea
să puie mâna pe o găleată” și evoluează pe scenă
până la sfârșit, o dată e speculativă și în al doilea
rând atenuează din efectul crescendo dramatic pe
care-l dă trecerea de la relativa imobilitate a scenei
3 la mișcarea frenetică a scenei 4, în care, chiar la
început, „amândoi, de-odată, se ridică înfiorați”,
după cum sună indicația lui Caragiale.
II.	INDICAȚIILE DE DECOR. Am ales O noap-
te furtunoasă pentru a ilustra cele câteva conside-
rații asupra indicațiilor de decor întrucât în aceas-
tă piesă decorul este unul singur; devine, astfel,
mai ușor de înțeles cum a conceput Caragiale
acest element important al spectacolului teatral.1
Trebuie să amintim că la prima reprezentație a
piesei pe scenă se afla, ca element de decor, un
pat2, suprimat de îndată, elocvența acestuia fiind
insuportabilă pentru publicul epocii, pat care nu
mai apare în indicațiile de decor ale autorului. Pe
de altă parte, însă, Dumitrache scoate din buzu-
nar, în finalul piesei, o legătură de gât pe care a
găsit-o „pe pernele patului dumneaei”. Nu credem
că e verosimil ca Veta și Chiriac să fi petrecut cea-
surile de după împăcare stând pe scaune, de-ace-
ea considerăm că, în spiritul textului, patul tre-
buie repus în drepturile lui, mai ales că prezența
ilustrei piese de mobilier a încetat de multă vreme
a mai răni pudoarea publicului și că tentative în
acest sens s-au mai făcut.
Primul tablou, avându-i ca protagoniști pe
Dumitrache și pe Nae Ipingescu, se petrece în spa-
țiul scenei. În scena 2 apare Chiriac, a cărui primă
replică este: „Jupâne, trebuie să facem mandat de
arestare pentru Tache Pantofarul dela Sf. Lefterie:
nu vrea să iasă la izirciț cu nici un preț.” Chiriac
vine de afară, deci, și lucrul acesta e clar și din
indicația de regie: Chiriac intră pe ușa din fund
cea care dă în sala de intrare. În scena 3 Spiridon
aduce o gazetă. Dramaturgul nu mai indică pe
unde intră în scenă Spiridon pentru că el vine,
evident, de afară. Atunci când Rică fuge pe fereas-
tră (actul II, scena 2), Caragiale nu menționează
pe care dintre cele două ferestre fuge amorezatul,
dar o face mai târziu când Ipingescu, „care se află
la fereastra din stânga”, spune: „fereastra asta dă
pe schele”. Studiul decorului ne dezvăluie mai
întâi seriozitatea cu care Caragiale a tratat ele-
mentul de decor și amplasarea lui, demonstrată
de perfecta congruență între mișcările persona-
jelor și amplasarea decorurilor, în al doilea rând
constituie dovada peremptorie privind modul în
care trebuie tratate regizoral anumite scene. De
pildă, e evident că atunci când Chiriac vorbește
cu jupânul pe fereastră, o face pe fereastra din
dreapta, chiar dacă dramaturgul nu menționează
acest lucru, întrucât fereastra din stânga (după
cum aflăm mai târziu) dă pe schele. În al treilea
rând, respectarea decorului așa cum l-a conceput
Caragiale, dacă regizorul își propune acest lucru,
cere înțelegerea funcționalității acestuia.
Revenind la pat, unde ar putea fi acesta plasat
pe scenă? Nu sub fereastra din dreapta, pentru că
atunci Chiriac n-ar putea merge înspre fereastră,
fără s-o lase din brațe pe Veta, pentru a conversa
cu Dumitrache asupra onoarei de familist a aces-
tuia din urmă, nu în dreptul ușii din fund, nu în
fața ferestrei din stânga, pentru că l-ar stânjeni în
evoluția sa pe Rică, deci nu în planul din fund;
nu în planul mediu, pentru că ar sta fie în drep-
tul uneia dintre uși, fie în mijlocul camerei, în ca-
lea tuturor traseelor personajelor. Patul ar trebui
plasat în primul plan, în stânga, unde spațiul este
liber. El nu mai poate fi plasat în locul indicat de
autorul-regizor la premieră pentru că modificări-
le ulterioare, destul de multe și de substanțiale, au
blocat spațiul din dreapta, planul din fund. Ar fi
astfel primul element al decorului descoperit de
spectatori; lucru care, dacă era inacceptabil pen-
tru contemporanii dramaturgului, nu mai este in-
acceptabil pentru contemporanii noștri.
III.	OBIECTELE.
1.	Scrisoarea. O simplă enumerare a scriso-
rilor din comediile caragialiene ne permite să
percepem, la un prim nivel, importanța acestui
mijloc de comunicare în economia operelor lui
Caragiale. Iată, așadar, aceste scrisori, în ordinea
cronologică a apariției lor: 1. O noapte furtunoa-
să, actul I, scena 7, celebra scrisoare a lui Rică
către Zița: „Angel radios, de când te-am văzut în-
tâiași dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul
rațiunii...”; 2. Aceeași piesă, actul II, scena 2, scri-
soarea Ziței către Rică: „Nu mi-ai scris să intru
fără grijă după zece ceasuri la numărul nouă?”;
3. Conu Leonida, scena 1, scrisoarea lui Garibaldi
către revoluționarii români: „Bravos națiune!”;
4. „Scrisorica” din actul I, scena 1, O scrisoare
pierdută, al cărui conținut ne este dezvăluit abia
în scena 4; 5. Aceeași piesă, actul IV, scena 3,
scrisoarea „becherului”, scrisoare care face din
Agamiță Dandanache parlamentar; 6. Scrisorica
Miței către Nae, D’ale carnavalului, actul II, scena
10: „Sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un
chef”, 7. Scrisoarea celei de-a șaptea iubite a lui
Crăcănel, actul II, scena 10: „Mache, m-am plic-
tisit să mai trăiesc cu o rublă ștearsă ca dumitale”.
Scrisoarea face să se rupă cumpăna sentimen-
telor, dă naștere la manifestări care se apropie de
isterie, pecetluiește ori inaugurează o relație, în
fine, generează toată gama trăirilor posibile, de
la delirul sentimental până la disperare.3 Această
manieră de a trata scrisoarea ca element de spec-
tacol ne îngăduie să facem două sugestii privind
posibile inovații regizorale care, considerăm, ar
spori elocvența unor scene și ar fi, potrivit celor
de mai sus, în spiritul lui Caragiale. Astfel, susți-
nem că atunci când se ridică din genunchi în ac-
tul II, scena 2, O noapte furtunoasă, Rică ar trebui
să scoată din buzunar scrisoarea în chestiune și,
rostindu-și replica, „Nu mi-ai scris să intru...?”,
să lovească în ea cu mâna cu un gest care s-ar
interpreta prin „iată docomentul”; gestul ar tre-
bui să aibă teatralitatea, caracterul melodramatic
care consonează cu personajul Rică Venturiano.
Scrisoarea ar putea fi înghesuită precipitat, mo-
totolită, băgată înapoi în buzunar câteva replici
mai încolo, după ce Veta îi dezvăluie eroului nos-
tru eroarea în care se află. În scena 1 din Conu
Leonida..., când reproduce „cu importanță” con-
ținutul scrisorii lui Garibaldi, vajnicului pensio-
nar i s-ar potrivi să ducă solemn în fața ochilor
o scrisoare imaginară, pentru o lectură la fel de
imaginară, dar de un cert efect spectacular.
Oarecum ciudat e faptul că scrisorile anonime,
atât de prezente în schițe și atât de apreciate ca
„material” de lucru de către Caragiale, nu apar
decât o dată în comedii: este vorba despre scrisoa-
rea pe care aveau de gând s-o „semneze anonimă”
Farfuridi și Brânzovenescu în chestiunea trădării
partidului de către prefectul Tipătescu. Avem în-
credințarea, rezultată din studiu, că orice răspuns
la întrebarea de ce nu s-a folosit Caragiale în co-
medii de acest gen cu infinite valențe spectaculare
e sortit să rămână în sfera speculațiilor.
2.	Gazeta. Dacă scrisoarea e instrumentul de
comunicare între personajele cărora nimic nu le e
mai urât decât singurătatea, gazeta e sursa lor de
informații și certitudini. Puterea ziarului depășeș-
te cu mult limitele normalului, astfel încât socie-
tatea întreagă, în toată complexitatea relațiilor ei,
se construiește în jurul acestui element. Răcnetul
Carpaților e atuul lui Cațavencu; gazeta „societă-
ții enciclopedice” îi oferă puterea pe care calitățile
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
13
o
sale umane nu i-o pot oferi. Și ceea ce n-a reușit el
a reușit Dandanache tot prin intermediul gazetei:
amenințarea publicării unei scrisori compromiță-
toare în Războiul, insinuată la locul și timpul po-
trivit, e argumentul alegerii sale ca deputat.
Aurora Democratică e Biblia pensionarului
Leonida, căruia lectura rituală a gazetei îi furni-
zează iluzia că se află în miezul evenimentelor.
Din acest considerent e convenabil ca manipula-
rea gazetei pe scenă să fie făcută cu gesturi lente,
largi, aproape religioase.
Tot din „pricini de gazetă” e convenabil ca în
O noapte furtunoasă, actul II, scena 9, Rică să-
și revină din spaima întâlnirii fatale în casa lui
Dumitrache după replica „cu ifos” a lui Ipingescu:
„Ăsta e ăl de scrie la Vocea Patriotului Naționale!”.
O serie de mecanisme sociale și psihice se dez-
văluie aici. Ziaristul lui Caragiale e prin definiție
„omniscient”; din momentul în care i se dezvă-
luie admirația lui Dumitrache pentru gazeta la
care colaborează, Rică își dobândește siguranța și
puterile aproape hipnotice asupra acestuia, prelu-
ând din zbor orice considerație oricât de timidă
a interlocutorului și transformând-o într-o tiradă
publicistică. Faptul că e jurnalist îl ridică pe „ba-
gabontul” din închipuirea lui Dumitrache la rang
de viitor deputat.
A scrie la o gazetă înseamnă, pentru personaje-
le din lumea lui Caragiale, a face parte din lumea
mare; a poseda o gazetă e egal cu a fi puternic; în
fine, a citi o gazetă e totuna cu a te număra printre
cei care înțeleg lumea și rosturile ei.
3.	Pălăria și bastonul. În comediile lui Caragiale
bastonul și pălăria sunt accesorii obligatorii, mai
degrabă atribute ale personajelor, probând des-
cendența într-o tradiție care urcă înspre arta mi-
milor, ale căror atribute erau phalusul și tichia as-
cuțită. Fiecare dintre cele două obiecte își trăiește
apogeul în câte una dintre piesele lui Caragiale.
„Giubenul” lui Rică e element de recunoaștere
și individualizare: „L-am văzut din uliță pe fereas-
tră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n
cap” (s.n.) În aceeași scenă, ceea ce precipită acți-
unea e bastonul lui Rică, „uitat pe scânduri lângă
scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intra-
re”. În critica literară, scena cu pricina a fost, de
altfel, denumită „scena bastonului”.
Pălăria își trăiește la rându-i momentul de glo-
rie dramatică în O scrisoare pierdută. De pălăria
pierdută de Cațavencu și găsită de Cetățeanul
loan Burlacu
decolaj, colaj, 31 x 24 cm
FlyingII (2022)
turmentat se leagă finalul piesei, deznodământul
fiind imposibil fără pălăria găsită „în învălmășea-
la de la Primărie”.
Personajele lui Caragiale par a fi foarte atașate
de pălărie și de baston, pe care nu uită să le ia nici
în graba cea mai mare ori în cele mai neverosimi-
le situații:
„Pampon (care și-a luat bastonul și pălăria de-
grabă):
Am pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort!
nici mort!”
sau, încă:
„Crăcănel:
(...) N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part!
trosc! pleosc! patru palme: îmi turtește pălăria și
mi-o aruncă cât colo. Până să mă plec s-o ridic,
infamul se suie într-o trăsură și pleacă.” (s.n)
Dacă prima grijă a lui Crăcănel pălmuit e să-și
recupereze pălăria, dacă o scenă întreagă își gă-
sește „clou”-ul dramatic în bastonul lui Rică, dacă
deznodământul unei piese ține de aventurile unei
pălării, acest lucru înseamnă că pentru Caragiale
pălăria și bastonul nu sunt elemente de construc-
ție oarecare.
Indiferent de modul în care se actualizează la
punerea în scenă costumația personajelor, pălăria
și bastonul trebuie să fie vizibile; să aibă „persona-
litatea” cerută de funcția lor relativ autonomă în
desfășurarea pieselor.
Arsenalul scenei
I. TEATRUL ÎN TEATRU. Unul dintre proce-
deele tehnice frecvente și de mare efect folosite de
către Caragiale este scena relatată „dramatic” de
către un personaj, de fapt jucată. Scenele de genul
acesta sunt atât de numeroase încât e cazul să ne
întrebăm care e rostul lor. În O noapte furtunoasă
Dumitrache povestește întâmplarea cu „bagabon-
tul” (actul I, scena 11); Chiriac relatează cum a
decurs întrevederea cu Tache Pantofarul (actul I,
scena 2); în D’ale carnavalului Iordache prezintă
scena conflictului dintre el, d. Nae și spițerul șme-
cher (actul I, scena 1); Crăcănel, ultragiat, poves-
tește ce i s-a întâmplat cu Pampon (actul I, scena
11); Pristanda îi relatează lui Tipătescu despre în-
tâlnirea „dăscălimii” de la Cațavencu (O scrisoare
pierdută, actul I, scena 1) etc.
Efectul spectacular al scenelor de acest gen este
dat de interpretare: personajul care povestește in-
terpretează, pe rând, pe fiecare dintre cei pe care-i
citează: Alternanța „zic... zice...” marchează exis-
tența a două partituri diferite. Prin acest mijloc
Caragiale își îmbogățește tipologic piesele prin
introducerea prin mandatar a unei serii de per-
sonaje care nu apar pe scenă (Țircădău, Spițerul,
Tache Pantofarul etc.); regizorul poate crea un
personaj din fiecare dintre aceste „prezențe”, per-
sonaj care să reiasă, în datele sale fundamentale,
din modul în care îl „joacă” celelalte persona-
je. Aceste „personaje” au, în mod cert, darul de
a spori semnificativ dimensiunea de adâncime a
comediilor lui Caragiale, prin adăugarea, la acți-
unea de pe scenă, a unor acțiuni din afara scenei.
Tache pantofarul se află în postura solicitan-
tului umil la dispoziția autorității orgolioase și
lătrătoare; pe măsură ce relatează întrevederea,
Chiriac devine tot mai „strașnic” în replicile sale
și tot mai pierdut în cele ale „interlocutorului”.
Locul însemnat al acestor personaje prin man-
datar e dovedit și de faptul că e posibilă, într-o
interpretare scenică (e vorba despre filmul O
noapte furtunoasă al regizorului Jean Georgescu),
introducerea efectivă în scenă a acestor persona-
je. Nu discutăm oportunitatea inovației, dar în-
suși faptul că e posibilă și că textul lui Caragiale
oferă destule date pentru crearea unui personaj
„suplimentar” e semnificativ. Dacă pledăm pen-
tru preluarea acestor partituri de către personaje-
le prevăzute de Caragiale nu e numai din fidelitate
față de dramaturg, ci și din rațiuni pragmatice.
Personajele mandante (dacă ni se îngăduie a folo-
si acest termen atât de juridic) se mișcă în spațiul
piesei prin ricoșeu, efectul prezenței lor reale fiind
mult amplificat de absența lor fizică. Nimic mai
teatral decât istoria cu spițerul Frichinescu, „con-
versată” de Iordache spre lămurirea lui Pampon.
Din punct de vedere al tehnicii teatrale, apariția
efectivă a lui Frichinescu ar banaliza episodul. Și,
oricum, împărtășim opinia lui Valentin Silvestru,
care spune că „personajele care nu apar pe scenă
sunt sugerate cu atâta forță de Caragiale, încât ră-
mân în mintea cititorului și a spectatorului; el le
va vedea totdeauna în universul piesei”.4
III.	RIGOAREA CONSTRUCȚIEI. Logica in-
ternă a pieselor lui Caragiale în privința acțiunii
obligă pe regizor la o atenție maximă tocmai în
momentele în care atenția receptorului de obicei
se relaxează. E cazul coincidențelor, al quiproqu-
ourilor, al echivocurilor. Întrucât fiecăruia dintre
aceste accidente îi corespunde o urmare în tex-
tura dramatică a pieselor, rezolvarea regizorală
trebuie să țină cont de relația cauză-efect. Cum
se poate lega, tehnic vorbind, ca să dăm doar un
exemplu, coincidența din D’ale carnavalului, actul
I, scena 5:
„Mița (oftând): La d-ta... nu poate fi ca la
mine... La mine e chestiune de traducere.
Pampon: În amor?
Mița (asemenea): Da, în amor...
Pampon: Ca și la mine.” de intrarea furtunoasă
a lui Crăcănel (actul I, scena 11): „A! asta nu, asta
nu poate să rămâie jos... Ai mai pomenit d-ta una
ca asta, d-le?” Cu alte cuvinte, cum se poate lega
efectul de cauza care l-a produs în așa fel încât tra-
iectoria de la cauză la efect să fie vizibilă?
Cum se poate evita transformarea quiproqu-
oului din D’ale carnavalului într-o confuzie reală
pentru public câtă vreme personajele sunt mas-
cate?5
Cum se pot pune în evidență, prin joc, toate
confuziile pe care le fac, într-un domeniu sau al-
tul (de la literatură la politică), personajele, în așa
fel încât acestea să fie evidente chiar pentru un
spectator neavizat?
Tot atâtea întrebări al căror răspuns se află în
descifrarea logicii interne a pieselor lui Caragiale,
care oferă toate soluțiile necesare și face inutile
speculațiile.
IV.	PERSONAJUL „INOCENT”. Poartă trei
nume în comediile lui Caragiale: Spiridon,
Catindatul și Cetățeanul turmentat. E persona-
jul care, deși dă impresia că se află din greșeală
în acțiune, apare de fiecare dată în mijlocul ei,
complicând relațiile și producând veritabile lo-
vituri de teatru. Personaje care generează sim-
patie din pricina aparenței lor de nevinovăție,
cei trei sunt în fapt „onorabili” în buna tradiție
a tipologiei caragialiene. Spiridon se pricepe de
minune să stoarcă bani de la disperatul Rică, ve-
selul Catindat își face veacul pe la chefuri unde
se magnetizează și tachinează, cu singura grijă ca
despre toate astea să nu afle „nenea Iancu de la
Ploiești”. Cetățeanul e mult mai puțin turmentat
14
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
în calculele sale decât în viață și joacă simultan
mai multe cărți (deși nu luptă „contra guvernu-
lui”, el e cel care duce la telegraf anonima curajoa-
să a lui Brânzovenescu&Farfuridi).
Cele trei personaje formează o paradigmă
aparte în tipologia caragialiană, ascendența lor
se probează a fi tipul bufonului; individualitatea
acestora, marcată pregnant prin joc, se poate con-
stitui într-o veritabilă „bombă comică”, lucru pro-
bat mai cu seamă în cazul Cetățeanului, personaj
care a beneficiat de-a lungul vremii de o serie de
interpretări de anvergură, cum ar fi cele ale lui
Iancu Brezeanu ori Radu Beligan.
V. PUNEREA ÎN ABIS. D’ale carnavalului e
una dintre imaginile cele mai coerente ale operei
caragialiene. Un bal mascat e însăși viața; o rup-
tură tragică există între mască și fața pe care se
așază, între costum și trupul pe care-l îmbracă.
Dacă identificarea se face prin mască și costum,
nu e mai puțin adevărat că sub acestea se află o
substanță umană constant ignorată. Aspectul me-
canic al evoluției personajelor a fost remarcat și
exploatat pentru că el rimează cel mai bine cu sen-
sibilitatea la absurd a epocii noastre. Nu se câștigă
însă nimic în privința efectului comic ignorând
fața umană de sub mască; se pierde, în schimb, în
totalitate, tragismul subiacent. D’ale carnavalului
e oglinda pe care Caragiale a pus-o în fața operei
pentru uzul receptorului: chiar dacă se suprapun,
cele două lumi despre care dau seamă comediile
nu sunt identice. Tensiunea dintre ele dă naștere
simultan comediei și tragediei - o lectură corectă
nu poate ignora acest lucru, pentru că percepția
comicului absolut e una dintre notele esențiale ale
modernității lui Caragiale.
Concluzii
Pentru regizor, Caragiale e cu adevărat ne-
muritor. Piesele sale oferă cel mai vast spațiu de
construcție care se întâlnește în dramaturgia ro-
mânească dar această ofertă are un caracter pa-
radoxal pentru că ea se întemeiază pe rigoarea
matematică a complexului dramatic. Rigoare care
împiedică cu desăvârșire speculațiile, oricât de in-
spirate, dar oferă nenumărate ieșiri înspre inter-
pretările originale pe care publicul le-a așteptat,
le așteaptă și le va aștepta întotdeauna. Orice ino-
vație e inacceptabilă dacă nu se susține cu argu-
mente dinlăuntrul operei. Se pot exploata benefic,
în sensul viziunii, personajele, relațiile dintre ele,
mediul, atmosfera, „trucurile” tehnice, cu condi-
ția păstrării coerenței. Orice interpretare regizo-
rală a lui Caragiale care nu se păstrează, cu toate
libertățile de rigoare, în limita a ceea ce spune
textul ni se pare mincinoasă și o primim ca atare.
Se poate vorbi astfel, cu adevărat, despre o
mecanică a ansamblului comic în comediile lui
Caragiale dar pe această mecanică se grefează o
serie de elemente care nu trebuie reduse la rolul
lor cinetic. În primul rând e obligatoriu să se țină
cont de psihologia personajelor (care e doar apa-
rent schematică) și de relațiile dintre ele. Caragiale
creează cu vervă comic de limbaj și de situații dar
nu-și ridiculizează personajele, nici chiar atunci
când le individualizează prin atribute ridicole.
Personajele trebuie percepute în complexitatea
vieții lor interioare (oricât s-ar spune că viața inte-
rioară le lipsește) și interpretate ca atare.
Analiza atentă a textului ocazionează desci-
frarea valențelor intrinseci; adaosul de spectacol,
dacă e făcut prin ignorarea textului și indicațiilor
loan Burlacu	Pasărea de ceramică (2016)
obiect (lemn, ceramică, alamă), 14 x 13 x 17,5 cm
lui Caragiale, are darul de a amputa o puternică
dimensiune interioară a comediilor. Analiza co-
micului dovedește că acesta e intrinsec, regizoru-
lui revenindu-i doar reliefarea acestuia, scoaterea
la lumină. Îngroșarea, șarja, caricatura, gagul pot
fi amuzante, deconectante, hazlii dar nu sunt în
spiritul operei lui Caragiale, satiricul congenital
serios.
Nu putem încheia decât cu credința că o operă
clasică e clasică prin aceea că în interiorul ei stau
la pândă mereu semne care-i așteaptă pe cei des-
tinați să le descopere. După mai bine de un veac,
opera lui Caragiale se arată la fel de plină de vita-
litate și semnificații ca la început. La fel ca atunci,
ea alimentează nu numai efortul creator dar și va-
rianta polemică a acestuia. La fel ca atunci, ea se
bucură de succes, în ciuda mutațiilor survenite în
orizontul de așteptare al publicului.
Bibliografie selectivă
Caragiale. I. L., Despre literatură, Culegere și prefață de
Liviu Călin, București, ESPLA, 1956.
Caragiale. I. L., Opere, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban
Cioculescu, Liviu Călin, cu o introducere de Silvian
Iosifescu, vol. 1-4, București, ESPLA, 1959-1965.
Caragiale. I. L., Opere, Ediție îngrijită de Paul Zarifopol,
vol. 1-7, București, „Cultura Națională”, 1930-1942.
Caragiale. I. L., Restituiri, Articole, „Bucureștiuri”, „di-
verse”, „mofturi”, însemnări, texte literare și traduceri
din ziarele: Alegătorul liber, Unirea democratică, Viața
națională, Constituționalul, Era nouă, Gazeta poporului
- identificate, transcrise și comentate de Marin Bucur,
Cluj-Napoca, Dacia, 1986.
Caragiale. I. L., Teatru, Ediție îngrijită de Al. Rosetti,
Șerban Cioculescu, Liviu Călin, repere istorico-literare de
Mioara Apolzan, București, Minerva, 1978.
Alexandrescu, Sică, Caiete de regie pentru O noapte furtu-
noasă, D’ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea
de I. L. Caragiale, București, ESPLA, 1956.
Amintiri despre Caragiale, Antologie și prefață de Ștefan
Cazimir, București, Minerva, 1972.
Bănulescu, Ștefan; Purcaru, Ilie, Colocvii, artistul și epoca,
București, Editura Tineretului, 1964.
Bucur, Marin, Opera vieții: o biografie a lui I. L. Caragiale,
București, Cartea românească, 1989.
Călinescu, Alexandru, Caragiale sau vârsta modernă a
literaturii, București, Albatros, 1976.
Cazaban, Ion, Caragiale și interpreții săi: un secol de repre-
zentare pe scenele românești, București, Meridiane, 1985.
Cazimir, Ștefan, I. L. Caragiale față cu kitschul, București,
Cartea românească, 1988.
Cioculescu, Șerban, Caragialiana, București, Eminescu,
1987.
Cioculescu, Șerban, Viața lui I. L. Caragiale, Repere
istorico-literare de Maria Rafailă, București, Minerva,
1986.
Constantinescu, I., Caragiale și începuturile teatrului eu-
ropean modern, București, Minerva, 1974.
Dobrogeanu Gherea, Constantin, Studii critice, vol. 1-3,
București, „Viața românească”, 1923.
Dragomirescu, Mihail, Scrieri critice și estetice, Ediție în-
grijită, cu note și comentarii de Z. Ornea și Gh. Stoica,
studiu introductiv și tablou cronologic de Z. Ornea,
București, EPL, 1969.
Elvin, B., Modernitatea clasicului Caragiale, București,
EPL, 1967.
Fanache, Vasile, Caragiale, Cluj-Napoca, Dacia, 1984.
Ibrăileanu, G., Scriitori români și străini, Iași, „Viața ro-
mânescă”, 1926.
Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale,
București, Cartea românească, 1988.
Iosifescu, Silvian, Caragiale, București, ESPLA, 1951.
Iosifescu, Silvian, Dimensiuni caragialiene, București,
Eminescu, 1972.
Lovinescu, Eugen, Critice, ediție definitivă, vol. 1-10,
București, „Aurora”, 1925-1929.
Maiorescu, Titu, Critice, vol. 1-3, București, Minerva,
1908.
Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale: jocuri cu mai
multe strategii, București, Cartea românească, 1983.
Papu, Edgar, Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui
protocronism românesc, București, Eminescu, 1977.
Silvestru, Valentin, Elemente de caragialeologie, București,
Eminescu, 1979.
Struțeanu, Scarlat, Încercare critică asupra comicului
dramatic la Caragiale, București, Imprimeria „Fundației
Culturale Principele Carol”, 1924.
Vodă Căpușan, Maria, Despre Caragiale, Cluj-Napoca,
Dacia, 1982.
Note
1 Iată cum sancționează Caragiale, în stilul său carac-
teristic, felul în care considerau contemporanii săi impor-
tanța decorurilor: „Scena înfățișează un palat bizantin din
veacul XV iar acțiunea piesei se petrece, după închipuirea
autorului, într-un sat în Elveția în zilele noastre; o dramă
orientală se joacă într-un vestibul de catedrală gotică...” I.
L. Caragiale, Cronică teatrală, în România literară din 29
decembrie 1877.
2 Cf. Ion Cazaban, Caragiale și interpreții săi, ed.
Meridiane, București, 1985: „Într-o odaie de mahala în
catul sus al casei lui jupân Dumitrache, autorul vrea să se
vadă: «mobile de lemn și paie. La dreapta, în planul din
urmă, un pat acoperit cu velință. (...) Înaintea patului, o
masă, un scaun, în fund, rezemată de fereastră, o pușcă de
gardist cu șpanga atârnată lângă ea.» Oricât ar fi fost plasat
spre dreapta, deci descoperit ceva mai târziu de privirea
spectatorului, oricât ar fi fost așezat spre fundul scenei și
mascat oarecum de masă, patul vizibil incită, iar alăturarea
puștii «de gardist» devine chiar explozivă. «Montajul» ele-
mentelor de decor, păstrate permanent în cadrul scenic, a
căpătat o elocvență insuportabilă pe atunci.”
3 Două scene elocvente în acest sens ar fi O noapte furtu-
noasă (actul I, scena 6): „Zița (luând biletul): Și nu mi-l dai
mai curând! Adu să văz! (merge la o parte și citește) (...) (își
comprimă palpitațiile) (...) (foarte aprinsă, își face vânt cu
scrisoarea și se plimbă repede)” și O scrisoare pierdută (ac-
tul IV, scena 12): „Zoe (singură): E adevărat ori visez? (șade
pe un scaun, scoate scrisoarea, o citește, o sărută) Fănică!
(se scoală râzând, o mai citește, o mai sărută de mai multe
ori și iar șade).”
4	Valentin Silvestru, Elemente de caragialeologie,
București, ed. Eminescu, 1979
5	O soluție regizorală acceptabilă ar fi cea propusă de
Sică Alexandrescu: personajele să-și scoată cât mai des cu
putință măștile, astfel încât publicul să fie în permanență la
curent cu modificările de costumație.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
15
polemos
„Învoiala” lui Noica (I)
■ Adrian Dinu Rachieru
Un recent editorial, semnat de Mircea
Arman în paginile revistei (v. Tribuna, nr.
479/2022, p. 3), readucea în atenție cazul
„arhanghelului” Noica, examinat, într-o „seducă-
toare paralelă”, cu „anahoretul” Anton Dumitriu,
ultimul, proeminent în sfera „filosofiei pure”.
Cum reacțiile, bănuim, nu se vor lăsa așteptate,
încercăm a anima o binevenită dezbatere, învio-
rând frontul cultural, confiscat de asaltul crizist
și de căznelile junilor „cancelați”, doritori a șterge
reperele.
*
Ușurătatea cu care, în numele justițiarismului,
vocalii „iacobini” ai epocii postdecembriste lan-
sează, de-a valma, etichete infamante, nu l-a oco-
lit nici pe Noica. Visul nicasian al unei cruciade
culturale, folosind - ca strategie - „o acomodare
productivă” cu trecutul regim, a iscat un potop
de acuze, vizând „relația specială” cu organele
a celui pușcărizat, reabilitat și, în cele din urmă,
„răsfățat”. Deși complicat, îndelung dezbătut, de
o complexitate fascinantă, ușor enigmatică, învă-
luită de cețuri mitologizante, cazul Noica a primit
explicații lămuritoare, credem. Contra-expertiza
lui Gabriel Andreescu, parcurgând „exhaustiv”,
cum ne asigura, textele de arhivă, a evidențiat „o
formidabilă contorsionare interpretativă”; sub pa-
văza capitalului simbolic al Școlii de la Păltiniș,
noicienii, aflăm, au întors probele „cu susul în
jos” (Andreescu 2013 : 97), consumând o teribilă
energie pentru a nega evidențele. Dar „răfuiala cu
Noica”, ne explica doct Gabriel Liiceanu, îi priveș-
te pe cei vii, cei „care i-au fost aproape”, suportând
acum un pretins transfer de suspiciune/vinovăție,
deși Noica, nota vanitosul filosof-editor, „ne-a
născut punând în noi ce era mai bun în el...”. În
plus, discipolii, deveniți apologeți, neagă colabo-
raționismul lui Noica, opera sa „de propagandă”,
pretinzând că, dimpotrivă, filosoful ar fi prescris
agenda organelor, printr-un dialog umanizat.
Noica a fost, indiscutabil, un cuceritor. A înțe-
les filosofia ca donjuanism și, refugiat în Carpați,
scria Cioran, a vrut să cucerească lumea de la
distanță; s-a vrut înconjurat de admiratori și s-a
dovedit „un hărțuitor delicat” (Cioran 2013 : 3).
Nimeni n-ar putea tăgădui imensa sa influență,
chiar dacă unii consideră himerică Școala sa; alții
(cazul lui Alexandru Dragomir) îi contestă disci-
polatul, respectivii admiratori (mari beneficiari)
fiind, de fapt, se pronunța Petre Țuțea, doar „buni
asistenți de Filosofie”. Totul e școală, spunea, însă,
Noica. Și dacă fiecare om e o formă de încăpățâna-
re, întâlnirea cu celălalt, chiar dacă „n-are nimic
de primit”, pune sufletul în mirare. Trecut prin ex-
periențe traumatizante, ar fi vrut, mărturisea, să
se cufunde în tăcere; asaltat de vizitatori, a înțeles
că trebuie să le spună ceva, refuzând împietrirea
inimii. Și desferecând căile generozității, împă-
cându-se cu lumea. Inclusiv, „dezlegându-i” pe
cei din preajmă de povara/tirania mentoratului.
Nu a fost „o școală în sensul filiațiilor grecești”,
nota, cu îndreptățire, Mircea Arman, dar, negre-
șit, Noica era „adevăratul arhanghel al propășirii
filosofiei românești în epoca comunistă” (Arman
2022 : 3), provocând și întreținând „o perioadă de
entuziasm pentru filosofie”, irepetabilă. Asta ar fi
fost „o adevărată treabă” (un cuvânt îndrăgit de
filosof), în vremuri de restriște pentru ființa ro-
mânească, prea convins de valențele filosofice ale
limbii noastre.
Or, lumea în care a nimerit Noica, suportând
șocurile Istoriei, a fost violată politic prin bolșe-
vizarea Estului. Nu e vorba doar de „o înțelege-
re discretă cu PCR”, cum crede Alex Ștefănescu
(Ștefănescu 2005 : 133), ci de o colaborare sâr-
guincioasă, prin care Noica, vădind docilitate și
corectitudine, s-a dovedit un „harnic agent de
influență” (Andreescu 2013 : 102), activând, ca
intelectual recuperat, într-o febrilă „operă de in-
fluențare”. Cele două volume publicate, în 2009,
de Dora Mezdrea conțin probe concludente; iar
documentarea oferită de Gabriel Andreescu e
fără cusur. Chiar dacă unele urme au fost șterse
și două dosare au fost arse (la Berevoiești). Iar co-
munismul, observăm, modelându-și propria eli-
tă, și-a transferat-o, fără mari pierderi, în postco-
munism. Arestat la 11 decembrie 1958, după anii
de domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel (1949-
1958), Constantin Noica, beneficiind de repetate
intervenții externe, a fost eliberat la 31 iulie 1964,
încercându-se atragerea sa (printr-un șir de favo-
ruri). Fostul deținut „își ține promisiunile” și „se
predă cu totul” (Andreescu 2013 : 66). Știindu-
și trecutul „cu pete”, solicită dreptul de a fi folosit
într-o țară liberă (după 1964), dorindu-și, la 55
de ani, un nou început1*). Dovedește, la tot pasul,
„stilistica supunerii”, „se închină” în fața realiză-
rilor regimului, face, vorbăreț, reverențe ofițerilor
de caz, folosește carnețelul cu însemnări și adrese,
mizează pe „umanizarea” discuțiilor (Andreescu
2013 : 86), Securitatea fiind (devenind) capabilă
de dialog, uitându-și trecutul de organ represiv.
O fi avut Noica „geniul lingușelii”, cum credea
Cioran, dar onestitatea sa nu poate fi pusă sub
semnul întrebării. Recurența unor teme (mitul
școlii, mitul Fratelui), urmărite obsesiv, cu tena-
citate, i-au impus o conduită servilă, „legându-se”
de organe (Securitatea fiind mult schimbată în
bine, constată). Sperând, astfel, să-și atingă țin-
tele culturale, misionarismul său utopic râvnind
„planetizarea”. Noica se dovedește util, prezintă
încredere, totuși, suspicioase, „organele” îl țin sub
supraveghere până la moarte (4 decembrie 1987).
Surprinzător, depozițiile sale, redactate conștiin-
cios și afirmațiile făcute în fața celor apropiați,
în varii împrejurări, concordă; sinceritatea sa,
deseori, e vecină naivității. Trecut prin experiența
carcerală, eroul Jurnalului de la Păltiniș se iden-
tifică deplin cu rolul atribuit; însăși Securitatea
preia, după apariția Jurnalului, câteva din eti-
chetele livrate, vorbindu-se insistent despre înte-
meierea unei Școli de gândire, cu tineri selectați,
„îndoctrinați”, pregătind viitoarea elită culturală,
chiar de o super-Universitate sibiană (în 1987).
Cert, expropiat, trecut prin domiciliu forțat, ex-
clus social, petrecând șase ani de detenție, Noica
„își însușise vinovăția”. Va deveni, paradoxal,
„cântăreț al regimului”, acceptându-și, cumințit,
autodafeul, și, totodată, simetric, va fi perceput
ca opozant cultural, prin „jocul abstragerii” (cf.
Gh. Grigurcu), cu invidiat statut de guru (cf. Z.
Ornea). „Complexul deținutului” îl va urmări
însă, convertit în „sindromul Fratelui Alexandru”
(cf. Alina Mungiu-Pippidi). Interpretările mai
noi invocă și Sindromul Stockholm (atacul de la
Kreditbanken, 1973), ostaticii, se știe, empatizând
cu teroriștii. Moștenirea Noica este, însă, dincolo
de orice controverse, o pledoarie pentru afirma-
rea românescului în lume, convergența viziunilor
cu regimul comunist „explicând” statutul său spe-
cial, încurajându-i-se, până la un punct, nu fără
pertractări, „fanteziile culturaliste” (Andreescu
2013 : 90).
*
În faimosul său eseu, îndelung comentat, Cei
douăzeci și doi sau cultura de performanță, inițial
cules în revista Ramuri (nr. 7/1981), Constantin
Noica, căutând aur „în nisipurile culturii româ-
nești”, pleda pentru rigorile culturii, notând că un
candidat la performanță, sub veghea „antreno-
rului”, „trebuie să transpire” (Noica 2007 : 78). Și
tot acolo, el reamintea că limba română este, prin
ea însăși, „și o performanță culturală”. Cu preci-
zarea, făcută într-o altă împrejurare, că „irespira-
bila” poezie a contemporaneității și, bineînțeles,
și critica ei nu înseamnă cultură de performanță.
Oprobiul nicasian nu poate ascunde faptul că, în
junețe, Noica însuși comitea versuri (găzduite în
Vlăstarul, 1928), elanul liric al începuturilor fiind
retezat de Ion Barbu. E drept, la senectute, oca-
zional, a recidivat (fără a convinge); dar editura
Panteon din Piatra Neamț a tipărit, în 1995, un
volum de Versuri, aproape necunoscut prin circu-
lația discretă a plachetei. De care, credem, s-ar fi
dezis chiar autorul, realizând că nu satisface acel
„raport de intimitate” cerut poeziei (v. Gânduri
despre esența poeziei, în Convorbiri literare, nr.
1/1943). Ratând în poezie, Noica s-a încercat și în
gazetărie, acolo unde, exploatând un filon obsesiv,
putem afla o poartă de acces spre operă, asigurând
nu doar scrisul beletrist, ci chiar formarea filoso-
fică. Gazetăria (1927-1944) ar fi, s-a spus, „um-
bra operei”, în legătură osmotică cu preocupările
înalte ale filosofului. Fără a încerca „o aureolare
ilicită a începuturilor”, cercetând „vămile gazetă-
riei”, Ion Dur va recunoaște atât vocalizele stilisti-
ce ale imberbului june, cât și ipostaza de „repor-
ter politic” a cronicarului, sacrificând acum, în
favoarea temporalului, nișa spirituală (Dur 2009 :
16). Îndeosebi publicistica de la Buna Vestire, ex-
primând un atașament deschis pentru „România
legendară” și pentru reforma legionară, se înscrie
între „hotarele imediatului”. Apropierea de legio-
narism s-ar datora solidarizării cu victimele re-
presiunii din 1938, când, printre alții, a fost ucis și
bunul prieten M. Polihroniade. Oricum, în pliu-
rile ființei gazetarului, ne asigură Ion Dur, stă pitit
gânditorul, confiscat de „speculativism”. Interesat
de „trăiri”, îmbrățișând, camusian, etica lui nu,
dandysmul etc., el vădește „strabism moral” și în-
cearcă trecerea spre inactual, dincolo de pulsiuni-
le și presiunile clipei. Adică în ceea ce va dezvolta,
cu maximă cordialitate și fermentație ideatică,
într-o creație amânată, ca elogiu al posibilului:
problema „limitației”, obsedantul mit al Școlii,
variațiunile pe tema rostirii românești, plonjând
într-un univers concret (autohtonismul) și dezle-
gând, cu tâlc filosofic, sub impuls heideggerian,
tainele limbii, ciocănind plinătatea cuvintelor.
S
-	ar părea că șederea câmpulungeană „a moșit”
nașterea filosofului (cf. Sorin Lavric), încât, după
1965, asistăm, într-o „cursă contracronometru”,
la o adevărată explozie editorială, Noica bătân-
du-se cu „forurile” pentru cărțile îndelung visate.
16
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
Noica, sublinia Andrei Pleșu, a avut „ghinio-
nul” de a scrie frumos, eseismul său dovedindu-se
o pistă falsă (Pleșu 2011 : 25). Totuși, comentând
Jurnalul filosofic, apărut, în 1990, la Humanitas
(după 46 de ani!), Eugen Simion nu ezita a vedea
în Noica un strălucit eseist; fie clamând despărți-
rea de țărănesc, fie încurajând rodnica singurătate
comunitară, fie, în fine, pledând pentru înzestra-
rea filosofică a limbii noastre. Bine așezat în câm-
pul reflexivității (a fi întru), nuanțând - speculativ
- între rost și rostire, ispitit de rânduiala ființei
și laboratorul limbii, Noica, ne asigura Dorin
Popescu, propune o linie de receptare eretic-li-
terară. Într-o carte „fără miză sangvnică”, dar cu
verdicte tranșante, reevaluarea devine un pariu
critic, subliniind „literarizarea discursului nica-
sian” (Popescu 2013 : 290). Desigur, distanțân-
du-se de literatură, retrasă într-un discurs auto-
nom, specializat, filosofia își pierde publicul; are
nevoie de „literarizare” ca instanță de mediere;
după cum insinuarea discursului literar, impu-
nând filosofia ca gen literar (cf. Aurel Codoban), îi
asigură supraviețuirea. Cu riscul, nu doar presu-
pus, al degradării substanței speculativ-filosofice.
Între acești poli, Dorin Popescu vrea să identifice
discursul nicasian ca text proteic, cu logici tex-
tuale juxtapuse, înregistrând - prin „arheologia”
operei - elementele paradigmatice și amprentele
stilistice. O perspectivă integrată, așadar, confi-
gurând, prin „trilogia literară a ontologicului”, o
fizionomie literară / o „rostire”, în „creștere pai-
deică”. Poate sub exemplu blagian, Noica va fi fost
tentat a pune „în lucrare” un sistem filosofic cu
mijloace literare. Deși, tot el, suspecta literatura
de frivolitate, considerând-o „o mare pierdere de
timp”; și lăudând „norocul eșecului”, când Ion
Barbu, deturnându-l, i-a refuzat prestația lirică.
Dorin Popescu vede, însă, în vocația literară a fi-
losofului un „eșec binefăcător”. Că Noica era atras
de literatură rezultă și din încordările polemice
(timpurii!), intrând în conflict cu G. Călinescu,
„divinul critic” sancționând „generația bombas-
tică” (Gazeta literară, nr. 91/1928), verbozitatea și
infatuarea colegienilor, „invazia adolescenților”
etc. Noica, proaspăt student, doar cu zece ani mai
tânăr, nu rămâne dator: recomandă „primeni-
rea” colaboratorilor Gândirii, vede în Călinescu
un „scrib incendiat”, culegând „incoherențe” și
ilogisme. Firește, „aerele d-lui C. Noica” nu vor
rămâne netaxate în acest „duel”. Și, constatăm,
mult dincolo de el. Dacă Noica, abia trecut de ba-
calaureat, condamna cu impertinență „beteaga”
critică literară de la noi, peste ani, G. Călinescu
îl va „eluda” în Istoria sa, scrie Ion Dur, achitând,
astfel, „o poliță restantă”. Consumată sub epitete
umorale, invocând „stăvilarele” (cf. Al. Dima),
polemica viza, pe de o parte, epidemia noncon-
formiștilor „mucoși”, ciraci frenetici orbitând în
jurul Profesorului (Nae Ionescu fiind considerat
de către G. Călinescu doar „un cabotin superior”)
și, pe de altă parte, consecință firească a impactu-
lui generaționist, dorința de a ocupa scena, mă-
turând pe cei instalați, unii deja afirmați. Cazul
lui Călinescu însuși, dobândind autoritate, chiar
dacă marile sale cărți vor urma. Noica nu va ezi-
ta, peste ani, să noteze respectuos, întrebându-se
Ce înseamnă cultură de performanță, că „un G.
Călinescu a dus critica de tipul judecății până la
genialitate” (Noica 2007 : 68).
Ceea ce va constata, însă, filosoful, redac-
tându-și, imediat după detenție, „memoriile”, e
că noul regim dă „o proastă folosință inteligen-
ței umane” (Noica 1990 : 119). Dar Rugați-vă
pentru fratele Alexandru este „spovedania unui
neînvins” (Dur 2009 : 111). Ca „burghez” trimis
la reeducare, Noica pornește, în această falsă re-
memorare, de la premisa că nu te poți sustrage
timpului tău; că viața e „o chestiune de digestie”
și că, îndopat cu tomuri marxiste, buchisind te-
oria alienării (Marx fiind un „îndrăcit” purtător
de cuvânt al conștiinței europene), va îngâna o
rugăciune pentru „biruitorii nesiguri” (Noica
1990 : 5). Pedagogia nicasiană vădește compasi-
une pentru torționari, cei care „nu sunt puși în
condiția de oameni”. Cartea lui Noica, datată 1965
și tipărită în 1990, imediat după seismul decem-
brist, propunea o rugăciune pentru foștii stăpâni;
ea a venit „prea devreme”, nota, cu deplin temei,
Marta Petreu, provocând neînțelegeri. Arestat în
decembrie 1958 și condamnat, în celebrul proces
Noica-Pillat, la o detenție de 25 de ani, Noica se va
comporta „iresponsabil” (cf. Ion Ianoși). Stelian
Tănase oferea documentația acestei înscenări (v.
Anatomia mistificării, 1944-1989, ed. Humanitas,
1997), iar Cioran, frivol, milos (totuși), deplângea
greșeala de a fi răspuns la scrisorile lui Dinu, din
„datoria de prieten”, obligându-l la un „turism
fără voie”. Un calvar părelnic „încheiat” în 1964,
îndulcit apoi prin putința de a scrie și publica
Ioan Burlacu
Poduri (2019)
lemn, metal, textil, sticlă, plastic, 91 x 30 x 17 cm
(râvnită), chit că acele, în primă instanță, colabo-
rări la Glasul patriei i-au distrus, în ochii exilului,
„legenda”. Prin diligențele (numeroase), cerând
favoruri pentru ucenici și încercând „să influen-
țeze pozitiv regimul”, crede A. Pleșu, înfrângând
obtuzitatea politrucilor, Noica făcea figura unui
pensionar cumințit (urmărit, e drept). Prin „coni-
vența unor oameni ai regimului”, apelând frecvent
la bunăvoința unor nomenclaturiști, el cultiva,
dintr-un „candid calcul tactic” (Pleșu 2011 : 28),
dialogul cu autoritățile, sperând într-un rezolva-
tiv captatio. Sunt concesii care cântăresc greu la
o judecată dreaptă, potențate de zelul colabora-
ționist, indubitabil. Fiindcă Noica, apăsat de re-
mușcări și sentimentul vinovăției, cu prieteni, la
rându-le, traumatizați, a jucat pe cartea sinceri-
tății, asumându-și / recunoscându-și eșecul. A
vrut o relație a egalilor, crezând că „strategia” sa,
de bună credință, îmbrățișând proiecte utopice,
poate fi „o relație umană”. Or, „isprăvile lui Dinu”,
pendulând între anexare și adeziune, dorindu-se
o ispășire, sfidau realitatea. Antrenoratul cultural
pleca de la premisa (cel puțin discutabilă) că lu-
mea de mâine va fi una a culturii; proiectul său,
vizând o cultură română majoră, căuta urmași
spirituali „însetați”. Obsesia pedagogică, înverșu-
narea de a modela, îl consacrau drept „călăuză”.
Într-o scrisoare către N. Mărgineanu (2 noiem-
brie 1969) era explicit: voia să sufle „în pânzele
câtorva tineri”. Încrezător în „funcția matriar-
hală” a Ardealului, și-a oferit recluziunea de la
Păltiniș, devenind un mit laic. Nu la o margine
de țară (sesiza K. Verdery), ci chiar în centrul ei,
lăsându-se „înfiat” de / în „Olimpul păltinișean”,
cu voința de a face cultură; așa cum, în tinerețe,
într-o conferință ținută la Berlin (iunie 1943),
exaltat, sub impuls cioranian, visa a face, într-o
cultură mică, istorie, anunțând „o creștere dină-
untru în afară” (Ungureanu 2007 : 167).
Din păcate, această „euforie constructiv-cul-
turalistă” angaja nu doar o colaborare de idei cu
fosta Securitate, menționa acid N. Manolescu.
Chiar trezind rezervele „organelor”, întreținând
suspiciuni, supravegheat și, deseori, amânat, în
pofida dialogului cu cei din ierarhia peceristă,
Noica nu s-a dezis; socialismul era „adevărul
timpul nostru”, autohtonismul dădea apă la moa-
ră naționalismului ceaușist, Securitatea însăși
suportase o „revoluție calitativă”. „Serviciile” lui
Noica nu sunt „puerile presupuneri”, cum pare
a crede Ion Dur. Chiar „toaletat”, afirmă Aurel I.
Rogojan, dosarul Noica include numeroase dela-
țiuni, oferite generos, uneori voluntar, de lumea
intelectualilor, pervertită ideologic. Mai mult,
Noica ar fi fost „operator involuntar într-un joc
dublu”, implicat în „rețeaua Tomaziu, bun pentru
export (ca exemplu de toleranță ideologică), dar
„fals port-drapel al rezistenței” (Rogojan 2011 :
300). Funcționând, chipurile, ca „agent forma-
tor”, crescând „propagandiști”, aparent de un
„conformism exemplar”. Dincolo de asemenea
scenarii, de un senzaționalism dubios, e limpede
că idealismul său incurabil, de o „naivitate sua-
vă” (cf. Mircea Arman), a fost speculat de toți.
Era „un Don Quijote, din cap până-n picioare”,
așa îl caracterizase Ion Ianoși. Șansa re-înființării
l-a pus în lucrare, întreținând un benefic frison
recuperator. Afișând, în paralel, un ciudat dez-
interes pentru propria-i biografie, poate tocmai
pentru a masca chestiunile litigioase, împinse în
uitare.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
17
Pamfil Șeicaru - misiune
de conștiință românească
■ Iulian Chivu
Numele lui Pamfil Șeicaru, asemenea altora
din perioada inter- și postbelică a României,
din angoase complexate ale urmașilor inca-
pabili să îi asimileze valorilor noastre reprezentative,
rămâne și azi perceput doar printr-o sintagmă cel pu-
țin discutabilă -„șantajul și etajul”1. Puțini, însă, sunt
aceia care știu, de pildă, că Mănăstirea Sf. Ana de la
Orșova este ctitoria lui, la fel ca monumentul de la
Mărășești sau palatul bucureștean din str. Belvedere,
sau monumentul din cimitirul Val du Roy, ridicat în
memoria eroilor români căzuți pe frontul alsacian în
Primul Război Mondial. Și tot la fel de puțini știu că
opera scrisă a lui Șeicaru rămâne în bună parte încă
în exil. Iar dacă în țară a fost condamnat la moarte în
contumacie (1945)2, la dispariția sa fizică (Dachau,
21 oct. 1980), personalitatea lui Șeicaru era evocată
de Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Straufi,
memorându-l ca „patriot român și eminent ziarist” a
cărui misiune asumată a fost cauza României în con-
dițiile geopolitice ale vremii.
Șeicaru, după o discuție de două ore, la Olănești, cu
Ion Antonescu, în 9 august 1944, pleacă din țară spre
Madrid, de unde nu se mai întoarce niciodată, aco-
lo urmând să editeze un ziar în interesele României
(p.100). Și dacă totuși viața din exil a ziaristului, cu
privațiunile ei felurite, este mai ușor de reconstituit
pentru cititorul român, opera acestuia încă îi rămâne
greu accesibilă. Sigur că Pamfil Șeicaru - Scrieri (4
vol. Ed. Victor Frunză, Buc., 2006) este prea puțin,
iar editorialele de la Curentul ar fi de interes să fie
tipărite în volum. Nici măcar cartea Pamfil Șeicaru
- Scrisori din emigrație (Ed. Europres, Buc., 1992),
tipărită în elanurile postrevoluționare, nu s-a mai
reeditat (după știința noastră); cele 51 de scrisori (in-
tegrale) către istoricul Radu Valentin, „decedat între
timp în împrejurări nu prea limpezi”3, rămân totuși
pentru noi o sursă credibilă. Citind aceste scrisori
mi-am amintit un avertisment al lui Cioran4: „După
modul în care popoarele se vor ști apăra de Rusia, își
vor dovedi gradul de sănătate. Atât de mult s-a insi-
nuat Rusia în lume încât de aici încolo, dacă nu orice
drum duce spre Moscova, Moscova ne va ieși înainte
pe orice drum”.
Pamfil Șeicaru și-a făcut din subiectul Rusia, după
cum se știe, o misiune pe care a urmat-o de la do-
cumente până la influențe politice de rang înalt. Sub
protecția Spaniei și cu garanția că Franco nu va re-
lua cât timp va trăi relația cu Rusia sovietică, el nu
va fi împiedicat să studieze și să scrie liber la Madrid
(p.100). Martor și analist avizat al evenimentelor ma-
jore ale începutului de veac XX, ziaristul nota că după
Războiul Balcanilor din 1912 a fost lichidat Imperiul
Otoman căruia i-a urmat Imperiul Habsburgic, „dar
a rămas închisoarea naționalităților - Rusia, cum o
numea Lenin când era pribeag, bineînțeles” (p. 19).
Și Șeicaru știa ce spune. Pentru asta reproduce ca
argument un fragment (în franceză) din cursul uni-
versitar al celui mai mare orientalist al Rusiei, Vasile
Vladimirovici Berthold, profesor la Petersburg din
vremea când „în Rusia țaristă istoria nu era supusă
cenzurii, pe când în Rusia proletară este trecută prin
vămile cenzurii partidului” (p.255).
Într-o altă scrisoare (p.32) adresată istoricului
Radu Valentin, Șeicaru evocă episodul Convenției
londoneze pentru definirea agresorului (3 iunie
1933), inițiată de Rusia sovietică, cea care va ataca
în decembrie 1940 Polonia și Finlanda - drept ur-
mare a fost exclusă din Societatea Națiunilor de la
Geneva -, nici Antonescu nu avusese încredere că
rușii își respectă angajamentele din convenții (p.100).
Fermitatea acțiunilor sale împotriva Rusiei îl face pe
Șeicaru să nu-și poată revedea țara cu toată apriga
sa dorință de a o face (p.52): „scriu cum gândesc de
la aprilie 1918 până azi, denunțând pericolul rusesc”
și tocmai pentru asta socotea că dacă ar veni prin
țară s-ar putea crede mai apoi că scrie la sugestia
Bucureștiului, ceea ce ar fi fost pentru el o ofensă (și
totuși, în 1966 o va face în condiții de maximă discre-
ție întâlnindu-l pe Ceaușescu). Atitudinea antirusă a
lui Șeicaru este totdeauna documentată, nu de puține
ori chiar cu argumente rusești: la 11 februarie 1976 îi
confirmă lui Radu Valentin primirea celor șase volu-
me ale lucrării lui A.V. Lazarev Organizarea Statului
Sovietic și problema basarabeană - „un monument
de idioțenii” (p.59) și se întreba la ce bun reactuali-
zarea problemei basarabene: „Nu cumva starea de
spirit din Basarabia corespunde unei îndreptățite
îngrijorări a Kremlinului?” Șeicaru va scrie (p.63)
cu contraargumentele sale ca să ofere cititorului ger-
man comentariul său asupra Basarabiei și se bucură
să constate (p.61) că Rusia „comite erorile Germaniei
hitleriste cu impetuoasă inconștiență”, așteptând
să aibă aceeași soartă. Cu toate acestea, recunoaște,
precum Jules Michelet6, „superioritatea diplomației
rusești asupra diplomației marilor puteri europene.
Victoriile diplomației sovietice la Teheran, la Yalta,
la Postdam și ultima la Helsinki ilustrează superi-
oritatea acestei diplomații”. Ori Rusia, se așteaptă
Șeicaru, „intră în faza fatală când provoacă marile
coaliții” (p.62), de unde și bâlbâielile geopolitice care
vor urma; astfel, atrage atenția prietenului său Radu
Valentin să citească lucrarea lui Nepner Histoire de
la philosophie russe, „indispensabilă pentru orice in-
telectual român spre a cunoaște spiritul rus” (p.81).
În cele mai multe cazuri, Șeicaru atacă problema ru-
sească mai ales când în discuție intră orice consecință
românească: tăcerea și aroganța Rusiei în legătură cu
unele aspecte ale războiului împotriva Turciei cu mi-
nimalizarea contribuției românești sau lucrarea din
1912 a lui Leon Casso Rusia la Dunăre și constată că
„occidentalii care, atunci când devin Kremlinologi,
bat câmpii” (p.68).
Șeicaru scrie o lucrare consistentă, intitulată
Naționalitățile în Rusia sovietică (p.77) și presimte în
octombrie 1976 că „Rusia este în preajma unor te-
ribile zguduiri interne” judecând după eforturile lui
Vâșinski de a proteja legal atribuțiile serviciilor de se-
curitate. Pe de altă parte, așteptările rușilor, ca după
moartea lui Mao forța Chinei să diminueze în lup-
te interne, sunt zadarnice, „succesorii lui Mao s-au
dovedit mai aprigi împotriva Rusiei” (p.78), iar asta
apasă asupra veleităților Kremlinului.
Ziarist bine informat și cunoscător redutabil al is-
toriei, Șeicaru nu poate medita asupra viitorului țării
sale „decât în funcție de Rusia sovietică” (p.110) și cu
raportări la previziunile sale geopolitice. Astfel, la un
moment dat (p.114), „alianța chino-japono-ameri-
cană este o realitate care curmă parada forței militare
a beneficiarei de la Teheran, Yalta și Potsdam, confe-
rințe la care inconștiența anglo-americană s-a dat în
penibil spectacol”.
Strategiile alianțelor și balanța de forțe înclină
sorții când de o parte, când de alta. Șeicaru ne amin-
tește (p.94) că odată cu prăbușirea țarismului se în-
lătură și pacea separată, negociată de Sturmer von
Yagov „care prevedea alipirea Moldovei la Rusia și
a Munteniei și Olteniei la Austro-Ungaria”, teză care
se va relua, cum știm, și în vremea lui Hrusciov.
Eventualitatea unei noi structuri de forțe în zona
Pacificului îl preocupă și pe Șeicaru, cititor al presei
de limbă franceză și, în 1972, vedea posibilă „o tri-
plă alianță în Pacific: chino-japono-americană care
ar însemna șah-mat pentru Rusia” (p.62); pentru
români, unica speranță rămâne tot „legătura de pri-
etenie cu China” (p.61). Predarea către Rusia sovie-
tică a țărilor Europei Occidentale prin tratatele de la
Teheran, Yalta și Potsdam invită la luciditate și Khol
(p.44) concluziona: „Numai oile proaste își caută sin-
gure măcelarul”. Cu complicitatea lui Roosevelt și a
lui Churchill, așa-zisa Conferință a securității euro-
pene consacra victoria diplomatică a Rusiei sovietice
și, în definitiv, situația de azi a Europei (p.35). Șeicaru
are în vedere o carte de răspuns noii situații geopoli-
tice; Finlandizarea Europei. Conferința de la Helsinki
- Yalta nr.2, după care urma, într-un un plan riguros
condus, noua lucrare, Antagonismul ruso-chinez și
Europa (p.40).
Flexibilitatea imprevizibilă, abilitățile propagan-
dei rusești și acțiunile ei de avangardă sunt urmărite
atent cu atât mai mult cu cât privesc România: „Ți-
am cerut să cauți - îi scrie el lui Radu Valentin - o
broșură apărută în 1915, semnată Historicus, în care
s-a publicat ancheta făcută de procurorul Stoianovici
de la Tribunalul de Ilfov privitoare la agitațiile țără-
nești incitate de ruși în 1878 pentru a provoca răs-
coale și a avea un pretext să nu evacueze România”
(p.37). Zelul cu care urmărește Șeicaru fenomenul
rusesc vizează înainte de toate evenimente interne
(istoria războiului ruso-japonez din 1904, revoluția
din 1905), recomandate lui Radu Valentin spre a in-
tui ce s-ar putea alege dintr-o confruntare ruso-chi-
neză, război socotit de Șeicaru inevitabil; rușii nu
vor găsi în China un imbecil ca Roosevelt (care totuși
prevăzuse din 1910 că omenirea are trei mari cen-
tre de gravitate: Mediterana, Atlanticul și mai apoi
Pacificul), pentru că chinezii îi cunosc bine pe ruși
și știu ce înseamnă semnătura rusească într-un tra-
tat (p.33) - substanța Antagonismului ruso-chinez și
Europa.
Cu atenție la fel de motivată este urmărită și politi-
ca postimperială a Ungariei, iredentismul acesteia în
relația cu România. Mircea Eliade, care cunoștea in-
tensitatea campaniei revizioniste a Ungariei în Statele
Unite7, aprecia, la Paris, că în contracarare, „singura
lucrare serioasă este cartea lui Șeicaru La Roumanie
dans la grande guerre ” (p.20), dar în legătură cu care
s-a organizat în exil cea mai desăvârșită consiprație
a tăcerii (în România de azi e mai cunoscută lucra-
rea lui Niall Ferguson, Marele război, decât cartea lui
Șeicaru pe aceeași temă).
În exil fiind, ziaristul român cunoaște bine piedi-
cile mai tinerilor istorici din țară și, probabil cu in-
tenția unui răspuns ferm, îi cerea în decembrie 1975
lui Radu Valentin să-i procure cartea lui Roller „spre
a înțelege ce politică națională propovăduiesc pentru
români acești autori cu iz de pseudonime” (p.48).
Ajutorul Moscovei dat Ungariei era evident pentru
Șeicaru.
Citind cartea lui Ștefan Pascu, Voievodatul
Transilvaniei, aprecia bogăția ei documentară și o
socotea binevenită, fiindcă concomitent „Budapesta
a trimis un reprezentant la parlamentul-Fum de la
18
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
religia
Strasbourg unde are misiunea să aducă în dezbatere
eterna caterincă Transilvania - o problemă europea-
nă ” (p.55) - un german îi sugerase să publice sub ti-
tlul Europa centrală și primul război mondial cartea
sa La Roumanie dans le grande guerre spre a anihila
afirmațiile budapestane. Reacțiile sporadice și tăce-
rile vinovate la astfel de lucruri au explicații subti-
le care nu scapă ochiului atent al ziaristului istoric.
„Este greu de găsit în istoria modernă un guvern mai
ignobil decât dictatura ungară care are în frunte pe
amiralul Horthy, guvern de jaf și mită, de tortură, de
asasinate. Pentru prima oară s-a văzut în Europa mo-
dernă un guvern complice al falsificatorilor de bani,
aristocrați corupți, hoți și borfași” (p.9), pentru care
Șeicaru are „explicația de ce în presa română nu s-a
vorbit de falsificasrea de franci francezi la Budapesta”
(ib.).
„La 80 de ani și șase luni sunt optimist în ce pri-
vește perspectivele nației mele” (p.14), spune ziaristul
și are numeroase motive să se declare astfel: mai întâi
de toate, crede că elanurile marilor înfăptuiri istorice
românești de la 1848 și până la 1918 nu s-au stins,
deși „este adevărat că din 1927, cu moartea lui Ionel
Brătianu, România nu a mai avut un autentic om
de stat” (p.32). Iată cum vede el, de pildă, problema
Teatrului Național din București: „Victor Eftimiu a
scris că el a strâns banii necesari pentru reclădirea
teatrului. Succesorul, desculțul Zaharia Stancu, a
cheltuit întreit ca să se netezească terenul” (p.53).
Șeicaru înțelege prin politică arta de a face nece-
sarul posibil (p.45) și, pe date raționale, socotește că
„soarta țării noastre este legată de evoluția raporturi-
lor de forțe în politica mondială. Eu rămân la ideea
că decizia viitoarei configurații politice a planetei se
situează pe malurile Pacificului, dat fiind faptul că
este spațiul unde se grupează majoritatea populației
planetei, ca și majoritatea bogățiilor minerale” (p.44).
În ce privește România, Șeicaru a avut totdeauna
convingerea că, între pericolul rus și iredentismul
maghiar, țara sa a fost sortită să cunoască toate tra-
gicele încercări legate de spațiul ei geografic, dar are,
că se vrea sau nu se vrea, o misiune decisivă la gurile
Dunării (p.70).
Și, în profetismul lui, Șeicaru nota la 21 iunie 1977:
„Eu sunt convins că vom reveni la ceea ce am fost
ca teritoriu în 1919 până în 1940” (p.104). Cu aceste
credințe, cu conștiința de neam și cu fermitatea mi-
siunii, „până la sfârșitul vieții sale pământești Pamfil
Șeicaru nu a încetat să fie un ostaș în slujba Patriei”
(p.120), doar că România are încă datoria morală să-l
reconsidere după măreția acestor misiuni și idealuri
și nu după conjuncturi.
Note
1	Nici cartea lui George Stanca Șantajul și etajul.
Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr (Ed. Adevărul,
Buc. 2012) și nici alte încercări similare (Florian Bichir;
Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date
23 august 1944 - 23 august 1976, Ed. Militară, 2014) nu au
reușit să reabiliteze acest nume în fața celor pentru care
s-a autoexilat și a luptat reprezentându-le cu devotament
interesele.
2	În 1966, face o vizită în taină la București, sub pro-
tecția Securității, dată fiind aprecierea atitudinii lui obiec-
tive în raport cu Rusia și cu alte amenințări externe ale
României.
3	Op. cit, p.5
4	Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, Buc.,
1990, p.22
5	Trimiterile la text menționează doar pagina din vo-
lum (ex.: p.25)
6	Vezi broșura Rusia și Polonia, 150
7	Șeicaru exemplifică această manevră de dezinformare
care publica în New York Times un articol virulent sub ti-
tlul „Genocid în România” (p.81)
■
Clopoțelul sună din nou
tANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Pe cinci septembrie începe școala. Prilej de
emoție pentru copii și părinți. Nostalgic
privim în urmă la alte momente când în-
cepea școala: pe atunci copiii nu erau aduși la
școală cu mașina ci, mai ales cei care învățau în
orașe, erau duși la școală în căruță. Îl auzim pe
Octavian Goga amintindu-și: „Și parc-aud poc-
net de bici/ Și glas străruitor de slugă...-/ Răsare
mama-n colțul șurii,/ Așează-ncet merindea-n
glugă.../ Înduioșată, mă sărută/ Pe părul meu bă-
lan, pe gură: «Zi Tatăl nostru seara, dragă,/ Și să
te porți la-nvățătură»”1.
Vremurile nu mai sunt idilice, ci mult mai se-
cularizate, dar sufletul copiilor este la fel. Atunci
când este vorba de oameni buni care moștenesc
Împărăția cerurilor, Domnul Hristos spune:
„Adevărat, adevărat vă zic vouă: De nu vă veți
întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra
în Împărăția cerurilor” (Matei 18,3). Iar Nichifor
Crainic, vorbind și el despre Paradis, sublinia-
ză calitățile sufletești ale copiilor: „Pruncul de se
bate plânge, și, împreună cu cei ce se bucură cu
dânsul, se bucură. Dacă va fi ocărât, nu se mânie,
dacă va fi slăvit, nu se înalță. Dacă vor cinsti pe
altul mai mult decât pe el, nu pizmuiește. Dacă
vor lua ale lui, nu se tulbură. Dacă vor lăsa lui
puțin ca moștenire, nu știe, nu intră la judecată
cu cineva, nu se pricește pentru ale lui, nu urăște
pe vreun om”2.
Față de copii, noi părinții și dascălii, avem
mare responsabilitate. Înțeleptul Solomon ne
zice: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care tre-
buie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va
abate de la ea” (Pilde 22,6). Sfântul Grigore de
Nazianz subliniază faptul că această lucrare de
a-i forma pe tineri este foarte importantă: „arta
artelor este să-l formezi pe om, cea mai instabilă și
mai complicată ființă dintre viețuitoare”3. Însă pe
cât de complicată, tot atât de importantă pentru
că „Omul ca să devină om trebuie să fie format”4.
Tânărul trebuie format și din punct de vedere
intelectual și din punct de vedere spiritual. Și nu
trebuie să uităm că mediul în care se formează
tinerii noștri este unul plin de ispite și de influ-
ențe nocive. Că pe lângă vechile deprinderi rele,
se adaugă consumul de droguri care este catas-
trofal și pentru sănătatea sufletească și pentru
sănătatea trupească a tinerilor noștri. Cei mari,
fără preocupări de natură morală, pot să-i deru-
teze pe copiii noștri. Lor le este adresat un cu-
vânt aspru al Domnului Hristos: „Cine va sminti
pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai
bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de
moară și să fie afundat în adâncul mării” (Matei
18,6).
Rateurile în educarea copiilor pot avea urmări
nedorite și păgubitoare. Pedagogul Comenius,
subliniind lipsa de preocupări educative a celor
mari, are niște sentințe dure: „Ce sunt cei bogați
fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu
tărâțe? Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucru-
rilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă
poveri? Ce este cel frumos care n-a învățat nimic,
decât un papagal împodobit cu pene, sau după
cum a mai spus cineva - o sabie de plumb într-o
teacă de aur”5.
Procesul educativ trebuie început la timp,
până nu-i prea târziu. Pentru că răul își are di-
namica lui. Cea mai sugestivă imagine ne-o lasă
povestirea „Planta carnivoră”. Se spune că un om
și-a cumpărat un răsad de plantă carnivoră. L-a
plantat într-un ghiveci și tare se distra când îi
aducea ca hrană insecte, muște, pe care planta le
primea în cupa ei și le devora. Planta creștea gra-
să și zglobie, neajungându-i ghiveciul. Omul a
mutat-o într-un recipient mare și de data aceas-
ta nu se mai mulțumea cu insecte. A început a-i
aduce șoareci și șobolani, hoituri de animale și
alte mamifere.
Planta crescuse mare și se urca la cupa ei pe o
scară. Într-o zi, omul s-a urcat cu un hoit pe sca-
ră și l-a pus în cupa florii. Obosit de atâta alerga-
re și-a plecat capul în cupa florii și planta, hăț!,
l-a înghițit. Morala este simplă. O slăbiciune pe
care o cultivi mereu poate deveni o patimă care
te devorează. Soluția? Nu-ți mai hrăni slăbiciu-
nile!
Pe tinerii noștri trebuie să-i ajutăm să nu de-
vină robi patimilor. Părinții, școala și Biserica
trebuie să facă tot ce pot în acest sens. Iar o viață
spirituală normală îi poate feri de multe lucruri
rele. Faptul că în programa școlară au o oră de
religie pe săptămână este binevenit. Dar grija
noastră ar trebui să fie ca și duminica să partici-
pe la Sfânta Liturghie.
La început de an școlar oficiem slujba de
Tedeum și-L rugăm așa pe Dumnezeu așa: „în-
tărește-le elevilor voința și luminează-le mintea
spre dobândirea cunoștințelor celor folositoare
și spre descoperirea adevărului Tău. Păzește-i de
cursele rătăcirilor pierzătoare de suflet, înalță-i
deasupra grijilor mărunte, dăruiește-le râvna
învățăturii și cuprinderea cunoașterii, înzes-
trează-i cu voința de a-și sluji Biserica, Patria și
Neamul prin comoara sufletului lor, deprinde-i
cu bucuria de a-ți rosti numele și de a-și pune
nădejdea în ajutorul și binecuvântarea Ta”6.
Le urăm elevilor și dascălilor un an școlar bi-
necuvântat, cu rezultate bune, spre bucuria pă-
rinților și a noastră a tuturor.
Note
1	Octavian Goga, Poezii, Editura Minerva, București,
1981, p. 15.
2	Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura
Moldova, Iași, 1994, p. 263.
3	Apud Jan Amos Comenius, Didactica Magna,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 7.
4	Ibidem, p. 31.
5	Ibidem, p. 34.
6	Carte de Tedeum, E.I.B.M.B.O.R., București, 2017,
p. 94.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
19
istoria literară
O necesară tipologie
a scriitorilor: orfici,
artizani, moderni (I)
■ Radu Bagdasar
Cum creează un (mare) scriitor? Într-un fel
de transă, posedat, dezlănțuit, meticulos,
în timpi scurți, pe perioade lungi, torturat,
după îndelungate reflecții și schimbări de direcție,
sau alternând mai multe dintre aceste modalități?
Care sunt constantele funcționale care îi caracte-
rizează și care sunt concluziile care se pot trage pe
baza lor privind fie înclinațiile lor naturale, fie con-
strângerile impuse de natura proiectului pe care îl
au în șantier. Ce este limpede consistă în faptul că
o privire în intimitatea felului lor de a lucra ar ilu-
mina și ar fi utilă celor care explorează creativitatea
în general.
O întrebare de principiu înainte de a clasifica
artiștii în categorii funcționale se referă tocmai la
compatibilitatea asocierii unor personalități con-
siderate atipice într-o categorie „tipică”, omoge-
nă. Artistul este văzut de mulți drept un personaj
„idiomatic”, „unic”. Totul îl diferențiază de restul
societății. În practică însă, criticii, istoricii literari,
editorii îi atribuie calificative precum laborios, me-
todic, spontan etc. care sunt caracteristici centripe-
te social și se regăsesc în contradicție cu ei înșiși.
În realitate adevărul este la intersecția acestor două
viziuni. Scriitorul nu este unic: el utilizează limba
comună ca și ceilalți membri ai comunității nați-
onale, creează o operă care se înscrie într-un gen
literar regentat de norme generale, se conformea-
ză unei logici anecdotice generale, reflectă realități
sociale, istorice, psihologice cunoscute etc. El este
așadar original dar nu unic, ceea ce permite inte-
grarea lui într-o clasă.
Decurgând din interogația anterioară o altă pro-
blemă ne-a dat de furcă. O geneză este compusă
dintr-o pluralitate de nivele conceptuale între eta-
jul cel mai de sus: anecdotica și concepția generală
exprimată în plan, apoi trecând printr-o pluralitate
de probleme și nivele intermediare: alegerea genu-
lui literar, cultivarea unei forme perfecte împinsă
până la pedantism a la Flaubert, sau a unui stil ul-
traspontan a la Celine, chit a accepta imperfecți-
uni, și până la nivelul microscopic al frazei și jocul
paronimic al cuvintelor. Întrebarea care decurge de
aici privește comportamentul creatorului la toate
aceste nivele și sub toate aceste aspecte. Este el la
fel de minuțios și exigent la toate etajele genezei
între forjarea viziunii generale și până la nivelul
microscopic al turnurilor frazeologice sau alegerii
cuvintelor? Iar în caz contrar, comportamentul său
nefiind omogen, cum am putea să-l asociem unei
singure ipostaze funcționale? În acest sens ne vom
sprijini pe constatările deja emise de specialiștii di-
verșilor autori dar și pe observații proprii.
Înainte de a deschide discuția asupra acestor ca-
tegorii supraindividuale ținem să precizăm faptul
că după opinia noastră bazată pe sute de observații
concrete, generalul în sensul comun, total, al cu-
vântului nu există în domeniul centrifug al litera-
turii, artelor, creației. Ce există este un general par-
țial, fascicule de trăsături comune unui grup uman,
fără ca acest grup să se suprapună peste totalitatea
umană. Finalmente, ceea ce este important este
ceea ce depășește individualitatea și se dovedește
expresiv pentru natura umană în numeroasele ei
declinări circumstanțiale.
Asumând dreptul la această generalitate parția-
lă, transindividuală, putem discerne, cu titlu provi-
zoriu, două tipuri genetice fundamentale de scrii-
tor: orfic sau rapsodic (spontan, exploziv) și artizan
(metodic, inginer)1. Am putea să-i adăugăm un al
treilea tip, modern, care fixează proteismul genetic
al unor autori, facultatea lor de a fi când spontani,
când constructori meticuloși și calculați. Această
ubicuitate ar putea fi datorată obiectivelor pe care
respectivii autori și le propun în cadrul fiecărei ge-
neze. Când este vorba de obiective la îndemâna lor
și o materie resimțită profund - să luăm la întâm-
plare Adolphe al lui Benjamin Constant sau Atala
lui Chateaubriand - scriitorul scrie de manieră ra-
psodică, dintr-un singur suflu. Când este vorba de
un proiect extrem de complex punând probleme
de ordin filosofic precum Faust, de documenta-
re amănunțită, precum Salammbo sau Bouvard și
Pecuchet, sau pur și simplu de concepție structura-
lă ca Le Grand Meaulnes, scriitorul se metamorfo-
zează în artizan. Și nici nu are de ales: dificultățile
problematice necesită timp și investiție cerebrală.
Așa se face că geneza lui Werther a durat 25 de zile,
cea a lui Faust, cu întreruperi, 60 de ani.
O asemenea tipologie este necesară pentru na-
vigația exploratoare în spațiul genetic. Ea anunță
de la bun început la ce să ne așteptăm și previne
asupra capcanelor etichetelor absolute. Pentru că,
a caza un scriitor într-o categorie sau alta nu epui-
zează problema dinamicilor lui creatoare. Creează
doar un orizont de așteptare relativ.
Categoriile instalate sunt pur genetice. Ele nu au
nimic de a face cu tipurile estetice corespunzătoare
valabile în planul operei ne varietur, al istoriei lite-
rare. Un scriitor clasic la nivelul static al textului
final precum Valery poate fi modern sub raport ge-
netic, la fel de bine cum un modern la nivelul tex-
tului final precum Flaubert poate fi hipermetodic
la nivel genetic. Iar când un autor de felul lui Roger
Vailland afirmă: „[...] un roman începe printr-o
lansare de zaruri” este evident că nu poate fi decât
un orfic sau, eventual, un modern.
Orficii
Orficii sunt cei care nu au avantext, manuscri-
se preliminare de lucru, iar la nivel de suprafață, al
aparențelor, zămislesc opera fără ezitare și de cele
mai multe ori dintr-un singur suflu. Fenomenul
orfic se manifestă în special în poezie și în teatru,
genuri scurte, unde este posibil de aruncat pe hâr-
tie o creație, într-un moment de inspirație, din-
tr-un singur suflu. „[...] Poetul primește ordine,
dar le primește dintr-o noapte pe care secolele au
acumulat-o în persoana lui, unde el nu poate co-
borî, el care vrea să meargă spre lumină, și căruia
nu îi este decât umilul vehicul.” (Cocteau 1953, 18)
Este un adevăr imens. Scriitorul trebuie însă să fie
pregătit să înfrunte riscul de a fi acuzat „de orgoliu,
de artificiu și de erezie [...] până la a fi ars în piața
publică.”(Ibidem) A încerca să se sustragă acestui
daimon interior, inconștientul, „[...] a se judeca su-
perior tenebrei sale” înseamnă a impune propriul
artificiu futil: a-și rata misiunea. Există însă autori
pentru care detenta creativă unică, explozivă, este
regula. Iar ei se numesc: John Milton, Diderot,
Stendhal, Restif de la Bretonne, Cehov, Nietzsche,
Louis Aragon, Marcel Jouhandeau etc. Restif de la
Bretonne, autor licențios din secolul al XVIII-lea,
își compunea cărțile cu o mare ușurință, direct la
tipograf. Caz unic după cunoștința noastră în is-
toria literelor. Dacă acest lucru presupunea o re-
flecție anterioară, o coacere a materiei, n-avem
întotdeauna de unde să știm. La nivel de suprafa-
ță el este însă un orfic. Nietzsche relatează în Ecce
Homo că a compus 32 de paragrafe din al său Așa
vorbi Zarathustra într-un fel de transă, fără hârtie
și creion. Pentru Murakami, dovada o produce el
însuși. „Autor de romane” lungi, Murakami, care
în general se așază la masa de scris și scrie, pare un
orfic deplin. Dar „Cum sunt esențialmente un aler-
gător de fond, am nevoie de un anumit timp și de o
anumită distanță pentru a putea percepe diversele
elemente în totalitatea lor în mod tangibil [...] îmi
trebuie să pot să iau imaginea dintr-un avion [...]”.
Față de asemenea dezvăluiri suntem tentați de
următoarea ipoteză. Cum prima meserie intelec-
tuală atestată în istoria omenirii oarecum pretu-
tindeni, înaintea filosofilor, a matematicienilor, a
oamenilor de știință în general, a fost cea de bard
popular, de aed, analfabet de geniu, mentalul aces-
tui tip uman ni se pare un amestec de puternică
creativitate și memorie. Homer prelucrase mental
și memorizase cele 27 000 de versuri ale Iliadei și
Odiseei. Iar cum această situație a durat aproape
trei milenii, ipoteza noastră este că literatorii mo-
derni de tip rapsodic conservă structurile mentale
care i-au făcut pe predecesorii lor să se facă remar-
cați în cetățile antice. Cuvântul rapsodic sau orfic
este înșelător. Avem, fără îndoială, un tip uman
care, urmare și a unei moșteniri congenitale în care
memoria ocupă un loc prodigios și a unor antre-
namente intensive, parvine la o facilitate a impro-
vizației iar acesta este autenticul orfic, dar avem
un alt tip, dotat cu o memorie prodigioasă care in-
ventează și prelucrează mental o materie, de tipul
Murakami, iar acesta este un fals orfic.
Referințe bibliografice
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris: Editions
Bernard Grasset.
Guitton, Jean (1986). Le Travail intellectuel. Paris: Aubier.
Istrati, Panait (1985). Cum am devenit scriitor. Bucuresti:
Editura Minerva.
London, Jack (2016), Profession ecrivain, Paris: Les
Belles Lettres. http://www.lettersofnote.com/2012/04/
you-must-deliver-marketable-goods.html
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by
Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.
Note
1 Revulsat de adjectivele «infamante» de laborios
și artificial care i se atribuiau, Claude Simon se livrea-
ză în Discursul său de recepție a Premiului Nobel de la
Stockholm la o adevărată apologie a adjectivului «artifi-
cial» în sensul celei pe care deja Oscar Wilde o făcuse:
«imiter l’art», mergând până a a-l cita pe Marx pentru
care valoarea unui obiect este dată de cantitatea de muncă
umană materializată în el.
■
20
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
social
Căile libertății
■ Christian Crăciun
Exilul românesc, mai vechi (din perioada
comunistă), sau mai nou (viitura de după
1990) mai are încă destule necunoscute,
deși s-a scris și s-a publicat mult despre el în ul-
timul deceniu. Aș spune că avem de-a face cu un
exil exprimat, oameni cu diverse formații, care și-
au scris experiența des-țărării, sau „anonimi” care
și-au făcut auzită vocea doar ca subiecți în diverse
cărți de interviuri, anchete sociologice etc. Dar și,
majoritar acesta, cu un exil neexprimat: al mili-
oanelor de oameni pierduți prin toate țările pă-
mântului într-o existență ignorată pentru patria
de origine. Un segment, nu se poate, cred, aprecia
cât de numeros, mai puțin cercetat este cel al unor
nomenclaturiști, dar mai ales al copiilor lor, care
„au ales libertatea”. Firesc, ei au încercat să tulbu-
re pe cât posibil mai puțin apele, să se piardă în
peisaj.
Am primit pe căi ocolite o carte apărută în
Elveția care ilustrează un astfel de caz, pe cine-
va care a ales să-și mărturisească dilema morală:
Doina Bunaciu, Chemins d exil, Editions de l Ai-
re, Vevey, 2017. Este o autobiografie care ar meri-
ta tradusă nu numai pentru cele câteva informații
despre tatăl ei, Avram Bunaciu. Nume astăzi uitat,
acesta a fost un personaj important după instau-
rarea comunismului: ardelean născut în 1909, cu
studii de drept la Cluj, atras din studenție de miș-
carea socialistă, prieten cu Lucrețiu Pătrășcanu și
Petre Pandrea, anchetator în procesul Antonescu,
semnatar al Decretului de desființare a Bisericii
greco-catolice, ministru de justiție și apoi de ex-
terne acesta se formase ca jurist în Clujul interbe-
lic, perioadă din care datează adeziunea sa pentru
stânga. Sintetizez date pe care le aflăm din text.
Dar care nu este o lucrare de informații istorice
(aflăm că fiica a publicat deja o astfel de biogra-
fie documentară), ci una de meditație morală.
A fost Avram Bunaciu, trecut la un moment dat
de Ceaușescu pe linie moartă, la fel ca mulți alți
activiști din garda veche, un „comunist dezilu-
zionat”? Întrebarea apare în carte ca o încercare
de a înțelege epoca și personajul, dar nu ea este
substanța cărții, poate doar scânteia care a aprins
șuvoiul confesiv și interogația fundamentală, pre-
zentă de la început la sfârșit .
Căci miezul ideatic al confesiunii este tema li-
bertății și a răspunderii morale. Crescută în co-
conul-ghetou care era spațiul rezervat reprezen-
tanților de vârf ai nomenclaturii, Doina Bunaciu
termină studii de fizică, lucrează apoi în cerceta-
re, dar de la vârsta conștientizării propriei situații
apar interogațiile asupra propriei condiții și răs-
punderi față de propria condiție. Se simte apăsa-
tă de o vină care nu-i aparține. O vină ereditară,
ca în tragedie. Pusă în fața unei probleme etice
insolubile, își admiră tatăl, dar nu neagă niciuna
din atrocitățile regimului, nici faptele părintelui.
Știe că a fost o privilegiată, dar nu-și poate asu-
ma o situație pe care nu a ales-o. Cartea este, si-
gur, adresată cititorului occidental, se dau multe
informații istorice sau despre viața cotidiană din
România epocii, din istoria sau geografia țării
necesare pentru ca acesta să înțeleagă contextul.
Pe măsură ce situația devine din ce în ce mai în-
tunecată, supravegherea mai evidentă, conștiința
mai apăsătoare, i se impune tot mai neliniștitoare
soluția emigrării. Fratele ei o făcuse cu ceva vre-
me înainte, și era greu de crezut că ea va primi
un pașaport de vizită în Elveția. Între timp se că-
sătorise, avea deja un băiat. Și soluția găsită este
într-adevăr surprinzătoare, rămâne însărcinată
cu al doilea copil și abia astfel face cererea pentru
pașaport, în starea aceasta era greu de imaginat
o „fugă”. Și totuși... La începutul lui 1980 obține
pașaportul și pleacă în Elveția, unde era fratele.
De aici începe, propriu-zis, povestea. Căci este
simultan o carte a tatălui și o una a exilului. A
unei persoane cu o vocație a autoanalizei și o lu-
ciditate excepționale. Deși - anticipez - va urma
la un moment dat, după pensionare, niște cur-
suri de scriere creativă, intuiția estetică o face pe
autoare să nu utilizeze „trucuri literare”. În afara
compoziției de ansamblu, cu un contrapunct sa-
vant dozat între momentele devenirii biografice și
revenirea la lait-motivul culpei tatălui și a „moș-
tenirii” ei, fraza este de o simplitate remarcabilă,
iar precizia diagnosticelor morale și sociale, ca și
ardoarea interogațiilor trădează omul de știin-
ță exactă. Limpezimea într-un domeniu atât de
tulburat de (pre)judecăți este o calitate esențială.
Cartea impune printr-o sinceritate și tensiune a
analizei deloc „literare”, ci obsedată de morală.
Fraza lui Camil Petrescu, câtă luciditate, atâta
dramă, ți se impune aici dintr-un motiv extra-li-
terar. Începutul exilului e greu, relația cu fratele
este antagonică, condiția de refugiat incomodă,
Ioan Burlacu	Foarfecele lui Tristan (2022)
obiect (desen, lemn, metal, sticlă) 33,5 x 15 x 3 cm
adaptarea la noile realități cere eforturi deosebi-
te, trebuie repede să se descurce singură. „Ieșisem
din închisoarea totalitară și acum devenisem ca
toată lumea din jurul meu, trebuia să-mi con-
struiesc viața în deplină libertate și asta era ceva
nou și plin de dificultăți mult mai subtile”1. A-ți
construi viața este, aici, sintagma cheie. Asta ur-
mărim faptic în întreaga carte. Excelent exemplu
de arhitecturare a biografiei. Cei doi băieți, al doi-
lea născut în Elveția, mariaje și divorțuri, adapta-
rea la mediul occidental pentru care nimic nu o
pregătise, cariera ascendentă. Va ajunge să ocupe
funcții la vârf în unele din cele mai mari compa-
nii trans-naționale de computere, coordonează
divizii care ocupau trei continente, face naveta cu
avionul, lucrează în SUA sau Germania. Rezum
rapid, pentru că traseul acesta existențial, invidi-
abil poate, al unui exilat care „a reușit” (această
obsesie!) poate fi deslușit cu ușurință la o lectu-
ră grăbită, dar, fără chestionarea morală perma-
nentă, cartea ar fi o simplă carte de amintiri. Nu
îmi dau seama dacă în text apare cuvântul iertare,
scrierea acestei autobiografii, însă, am impresia
că îl presupune, autoarea știe că nu poate exista
iertare, dar iubirea și admirația ei pentru tată nu
exclud luciditatea critică, fără escamotarea reali-
tăților. De altfel, același ochi scrutător îi cercetea-
ză și pe ceilalți: fratele, mama, soții, prietenii, co-
legii. Portretul mamei, de exemplu, secundar față
de cel al tatălui, nu este mai puțin acut. Născută
la Cluj, într-o familie modestă de evrei, Noemie
își contrariază tatăl, profund dedicat religiei, sina-
gogii, când acesta descoperă în biblioteca ei texte
de Marx. El își părăsește, șocat, familia și cu greu
este convins să se reîntoarcă. Al doilea șoc va fi
atunci când fiica sa se va mărita cu un „goim”, tâ-
nărul avocat Avram Bunaciu. Nu va mai vorbi cu
ea. După cedarea Ardealului, întreaga familie va
fi trimisă de ocupația maghiară la Auschwitz, de
unde revine unul singur dintre băieți. Mama va
rămâne până la capăt susținătoare a ideilor socia-
liste. Cel de-al doilea conflict interior este tocmai
acesta: evidenta apropiere a autoarei față de tată și
o relație mai rece cu mama, care chiar îi reproșea-
ză asta la un moment dat. „Știu că tata a fost con-
știent de nenorocirile pe care regimul le adusese,
regim în care el ocupase posturi de cel mai înalt
nivel, chiar dacă lăuntric el le detesta, el se simțea
vinovat, responsabil. Mama mea, dimpotrivă; ea
era desigur conștientă de răul care domnea îm-
prejurul lor, dar ea nu se simțea absolut deloc vi-
novată și profita fără jenă de avantajele materiale
pe care poziția tatălui meu i le procurau. Ei erau
foarte diferiți”. Când vorbim despre judecata mo-
rală, mai ales când este vorba de raporturile din-
tre părinți și copii, infinitul nuanțelor de luat în
seamă te smerește. Revenită în București după re-
voluție, autoarea percepe ura difuză și pregnantă
din societate: „... când m-am întors la București,
am avut impresia că ura oamenilor față de co-
muniști mă amenință mereu, prin simplu fapt că
sunt fiica părinților mei. Ură de înțeles. Pentru
că, fiind fiica lor, eu nu am suferit de foame și-am
avut condițiile de viață cele mai bune posibil din
România”. Documentându-se atent pentru a re-
constitui și înțelege biografia tatălui, începe să în-
țeleagă mai bine ceea ce s-a petrecut cu România
sub ocupația comunistă (folosesc această expre-
sie pentru a desemna „virusarea”, ocuparea insi-
dioasă din interior, malformarea ireversibilă a
oamenilor, distrugerea imunității caracteriale).
Este foarte pătrunzătoare observația că românii
au dezvoltat de-a lungul veacurilor o „cultură a
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
21
crochiuri
o
acomodării”, ajunsă la maximum de rafinament,
aș adăuga, în deceniile comuniste. După alege-
rile din 1990 observă cu tristețe și justețe: „Am
înțeles că, pentru majoritatea oamenilor, liberta-
tea era un «rafinament» care nu privea pe foarte
multă lume.[...] Căderea regimului comunist n-a
avut cauze filozofice ci cauze alimentare. Este un
element esențial al caracterului peisajului politic
în care mă pregăteam să revin”.
Poate că am privilegiat în aceste note aspec-
tul etic și politic al cărții. Planul celălalt (ele sunt
combinate cu un acut simț muzical contrapunc-
tic), al carierei, vieții unei femei singure care răz-
bate spre cele mai înalte funcții în mari corporații
internaționale nu este mai puțin interesant. Are
pentru asta toate calitățile: firește profesionalism
și inteligență, cultură, ambiție, tenacitate, rafina-
ment, curiozitate, fermitate, buna cunoaștere a
oamenilor. Acest palier al autobiografiei este inte-
resant nu prin exotismul inerent pentru cititorul
care nu cunoaște acest univers corporatist decât
din filme. Suferințele, dramele interioare, durerea
mamei care se simte vinovată mereu că nu poate
dedica timp suficient copiilor, depresiile, dezilu-
ziile, toate descrise cu un inefabil simț al preci-
ziei și conciziei de o femeie căreia îi plac muzica,
natura, vinul bun, restaurantele rafinate și patima
meditației lucide alcătuiesc cu toatele fondul unei
fascinante, necomune biografii. În plus, prezen-
tată fără urmă de prezumțiozitate. Oscilând între
jurnal, autobiografie și eseu, textul acesta prezintă
o mărturie inedită asupra comunismului româ-
nesc văzut simultan din interiorul cel mai închis
și din exteriorul cel mai larg. La un moment dat,
ca și cum ar vrea să se scoată pe sine din miezul
narațiunii, autoarea dă cuvântul altor personaje să
vorbească despre ea. Sunt abilități literare care fac
din volum o lectură palpitantă, dincolo de aspec-
tul documentar.
Se întâmplă să avem în România actuală o in-
flație de inchizitori morali, de judecători inflexi-
bili care decid cum a fost cu Securitatea și cu regi-
mul comunist. Doina Bunaciu se opune instinctiv
și inteligent unui astfel de fenomen. Cu bună cre-
dință, ea încearcă să afle și să înțeleagă. De aceea
se ferește cu obstinație să dea sentințe, să pozeze
în știutor și judecător, să justifice. Prezintă fapte,
încercând să păstreze o anume neutralitate chiar
în implicarea afectivă puternică pe care o presu-
pune relația paternă. Primul capitol se numește
Exil și culpabilitate. Un fatum al descendenței,
al culpei asumate în virtutea acestei descendențe
planează peste pagini. Îți vine să întrebi (se stră-
vede întrebarea în frământările lăuntrice ale eului
narator): și... ai fost fericită? Să păstrăm punctele
de suspensie. L-aș parafraza pe Arghezi: închizi
cartea, cartea geme. Nu știu alt demnitar comu-
nist care să se fi bucurat de o asemenea descen-
dență. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări
este luat din Sartre. Cum se spunea în comunism
despre cei care părăseau „insula”, au ales liberta-
tea. Alegerea este actul decisiv al libertății. Spune
tot Sartre: „Libertatea constă în a privi drept în
față situația in care te-ai pus de bunăvoie și în a
accepta toate responsabilitățile ce decurg din ea”.
Despre asta este Căile exilului, despre privit în față
și responsabilitate.
Notă
1	Traducerile de lucru îmi aparțin.
■
Sertare cu tăceri (V)
■ Cristina Struțeanu
Eram două surori, Zenovia și Veturia,
Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o
carte aiuritoare... [...] De frumușele, eram
amândouă. Semănam care cu mama, care
cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s
mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu
eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe
cap. Ea însă te năucea... [...]
*
Veturia a izbutit, în cele din urmă, să ple-
ce în călătoria vieții, la Ierusalim, deși
eram încă sub comuniști. Acolo, s-a dus
la o mănăstire ortodoxă rusă și a anunțat că
vrea să se călugărească. N-au întrebat-o nimic.
Absolut nimic. I-au dat straie de ucenică raso-
foră și au trimis-o la cules de măsline. Din zori,
sub soare arzător, întreaga zi, și după amurg,
până-n seară. Izbutise să vorbească, pe franțu-
zește, cu o maică și aflase că, în obștea aia, poate
ca în multe alte locuri, atmosfera era de viespar.
Femei bătrâne, rele, acre, veșnic puse pe ceartă.
Și muncă de roabe. Și-a scos veșmântul și a ple-
cat. Atât i-a fost visul.
A revenit în țară și, ...la aeroport, Kiril! Sigur
că el cunoștea datele biletului de întors, numai
că ea se hotărâse să rămână acolo! Și el, bineîn-
țeles, bănuise, poate chiar îi spusese franc. A fost
ca trăsnită când l-a văzut, doar nu-l rugase defel
s-o întâmpine. L-a auzit zicându-i, de departe,
- Vă pot ajuta cu ceva? Și a trecut de barieră,
de șnururile ce despărțeau pe cei care așteptau,
de lumea coborâtă din avion. Absolut salutar,
providențial. Cine-l trimisese? Îngerul ei păzi-
tor, desigur. Nu mă îndoiesc. Zău! Nimeni din
personalul ce vămuia, și controla, n-a crâcnit.
Și ea avea în bagaj lucruri religioase, nepermi-
se pe atunci... Nu i-au deschis valizele. Pentru
că omul acela, soțul ei, impunea. L-au crezut un
mare mahăr și n-au îndrăznit să-l oprească. Kiril
devenise, din tânărul stângaci, un bărbat maies-
tuos, falnic, cu o ținută ce frisona nu numai.
cucoanele. Acum, după el se întorcea capul și se
lăsa tăcere, când intra într-o încăpere. Femeile
se fâstâceau și se bâlbâiau! Și ce viață de lup sin-
guratic a trebuit să ducă! Cu un sentiment co-
vârșitor al datoriei și al responsabilității. N-am
văzut mulți ca el, recunosc. Mă impresiona.
Așa, nededată cu viața și necoaptă cum eram
și am rămas, aș fi putut prevedea asta. Veturia,
nu. Pe ea n-o preocupa decât persoana ei și cre-
dința ei. Așa că, în urmă, îi era ciudă și s-a trezit,
pe nepusă masă, .geloasă. Nu putuse să nu ob-
serve ce pârtie făcea acum bărbatul ei. Între soți,
răsărise de mult acel conflict - „războiul celor
două Roze” și nu se vedeau zorii niciunei ameli-
orări. Dar asta n-o împiedica să fie geloasă! Așa
era structura ei, pătimașă. Și mie-mi spunea -
Uite ce piele de toval ai tu, pe tine nu te arde
soarele, dar mie îmi ies pistrui și pete, sunt prea
delicată.
Mare ți-e grădina, Doamne! Cum să-i declari
alteia, verde în față, așa ceva? Mărturisesc că mă
lăsa cu gura căscată, dar nu mă supăram, nu pu-
team. Era prea sinceră. Și așa, anii tot treceau,
bieții ani.
Iar pentru când va fi plecarea din lume, ea lă-
sase ucaz să fie dusă și înmormântată la Sinaia.
N-a fost nevoie, fiindcă s-a petrecut vara și era
în Sinaia. Vedeți c-a fost pe voia ei?, comentau
de zor rudele. În urmă, Veturia se tot felicita cât
îi e de bine singură acum, văduvă de mulți ani,
fără să mai fie „prigonită” de soț pentru credința
ei.
Kiril plecase mult prea tânăr, da. Aproape ca
tatăl lui, atunci, demult. Și avusese Veturia mea
și marea, copleșitoarea bucurie, ca el, în ultime-
le zile ale vieții lui, să-i spună, și nu oricum, ci
cu mâna în mâna ei: Ai avut dreptate! Am fost
un prost!
„Ai avut dreptate. Am fost un prost!”
Și să recunoască rostul suprem al credinței
în Dumnezeu. Ca sens al vieții. Ca atingere a
Luminei. Sens pe care-l înlocuise, ani de-a rân-
dul, cu străbaterea unor creste de munte, cu tră-
irea stării de extaz a celui aflat în vârf, pe culme.
Deasupra norilor, adesea. Sau printre nori, ca
Moise, sus, pe Sinai, în nebuloasa ...apofatică.,
de care-mi vorbise demult Veturia. Urca din
Sinaia, în Sinai. Pare un calambur și nu e.
Venea sâmbătă seara la Sinaia Kiril, cu trenul,
și urca duminică, sus, pe platou, până la Omu.
Sigur că nu exista niciun fel de teleferic, nici
gondolă pe atunci. Urca aproape înverșunat, cu
pas mare, larg. Pe orice vreme, vânt și ploaie să
fi fost, viscol și ger să fi fost. Trecea pe lângă re-
leul de la Coștila, pe care el îl ridicase, ca tânăr
inginer. Și acum - Stăăăi!, răsuna brusc, prin
ceață. Îl soma soldatul de pază, cu arma pregăti-
tă. Kiril zâmbea strâmb, un pic amar, și-și urma
poteca înainte. Potecă neștiută de alții. Nici nu
visa sentinela că omul cel însingurat cunoștea
toate dedesubturile și cotloanele stației aceleia
de... bruiaj. Că iarna, demult, cobora de acolo
pe schiuri, uneori printre lupi, s-ajungă acasă la
soțioara tânără și bebelușa nou născută. Cât de
normală părea atunci viața!
Cumetrele ce-l vedeau apărând, de la gară
mai sus, săptămână de săptămână, cu rucsacul
în spate, își dădeau coate și se-întrebau din ochi
sau chiar cu voce tare: La cine vine, tu? Știi, ai
văzut unde merge? Că nimeni n-a aflat ce-i cu
el... Vine, pleacă.
Până și pe Veturia o frământa uneori neliniș-
tea asta muierească. Că gelozia are colți nevă-
zuți.
Se întorcea apoi Kiril, târziu, la București. În
timp ce sora mea, duminicile, era la biserică,
nelipsită, sau plecată la mănăstiri. Iar verile, ea
mergea la mare, și el în câte un masiv - Retezat,
Făgăraș, Rodnei, Parâng... Vieți paralele.
Acesta a fost marele, sublimul ei dar.
Declarația lui, dintr-un sfârșit. Doar se ruga-
se mereu pentru asta, întruna, iar atunci, la
Ierusalim, îi convinsese pe preoții de la Sfântul
Mormânt - uluitor! - s-o lase o noapte închisă
înăuntru. Cum?!
Cu vibrația ei înaltă, sigur. Asta deschidea fe-
recăturile. N-au putut să nu-i dea voie. A fost pe
ascuns totul. Iar ea s-a rugat ca soțul ei, KIRIL,
să capete credință. Doar credința se primește. Se
dă. De ești în stare s-o porți. N-ajungi singur la
ea. E ca o găleată plină ce ți se varsă în cap, pe
cap. Nu trebuie decât să te lași deschis. Și el era
prea rezistent, prea rațional, prea înverșunat în
22
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
refuz... Cred că Veturia nu realiza că ea fusese
pricina respingerii sau, poate, își dădea seama,
cine știe, și de aceea se și străduia să-l conducă
aici. Ce taină!
Iar ea, în liniște totală acum, recompunea,
aduna și coperta „Viețile Sfinților”, volume uri-
așe, pe care abia le mai putea ține în mână de
masive ce erau. Își visa, dorea să se facă filme cu
astfel de subiecte. Lucrase lung timp și la opera
Sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, că asta
făcea, traducea rescriind. Își vâra personalitatea
ei ardentă în frazele sfântului, fără nici o reține-
re. Ridica ochii a mirare, când cineva comenta
cum că n-ar fi permis. Și câte altele nu scrisese în
același fel. Mai ales din vestita pleiadă a ruși-
lor „albi”, exilați la Paris. Sub semnătura atâtora,
cu febrilitatea ei, traducătoarea. Bătea la mașină
pe ascuns, ciulea urechea la zgomote, la uși ce
se deschid, la uruitul liftului. Se oprea, își ținea
răsuflarea. Inima îi bubuia. Sigur că mașina ei de
scris era înregistrată la miliție, că ăsta era tacâ-
mul pe atunci și ea tremura... Dar nu se putea
înfrâna.
Ultimul lucru ce i se datorează - și, orice s-ar
zice, sunt sigură de asta - este apariția bizară a
două păsări. În momentul morții sale, imediat
după moartea ei, la câteva ceasuri... Păsări spec-
taculoase și rare, alunari, cu ciocuri puternice,
venite din Siberia poate. Așa scria la ornitolo-
gie, c-am cercetat apoi, uimită. Una a zburat
peste casă, chiar deasupra acoperișului, pe care
l-a șters aproape, pierzându-se în zare cu țipete
lungi, despre care jurai c-aveau timbrul fiicei ei
celei mici. Cea care a plecat în Germania. Am
tresărit cu toții. Numai că cea de-a doua pasăre a
fost și mai și. A căzut bolovan. Pe balcon, la pi-
cioarele mele. Din senin. N-a văzut-o nimeni în
zbor, doar picând, buuf!, de sus. Poate se lovise
de geam și-și frânsese gâtul, cine știe? Eram toți
tulburați, doar ea, sora mea, se afla atunci înăun-
tru, în coșciug! De aceea și stăteam noi, rudele,
pe balcon. Cealaltă fiică a rostit destul de sec, cu
voce albă: Vasăzică, voi muri deîndată și repe-
de, ca trăsnită. În timp ce noi ne îmboldeam să
negăm, s-o încurajăm, că nici vorbă, de unde-a
scos-o, ne luam unul altuia vorba din gură, pre-
cipitat, un băiețel, strănepotul, a înhățat pasărea,
caldă încă. Și a îngropat-o în curte. I-a pus și o
cruce din bețe. Se făcuse asemenea vânzoleală și
ne agitam cu toții atât de tare, încât nici n-am
observat pe loc ce-a făcut cel mic, cum a ridicat
pasărea și a plecat cu ea. Doamne, ce intuiție au
copiii, cum simt totdeauna ce trebuie făcut, ne-
întârziat. „Lăsați copiii să vină la Mine!”
Și da, nimic nu s-a petrecut, nimic tragic.
Puritatea lui a împrăștiat în vânt soarta menită
sau prevestită. A spulberat-o. De aceea și vin
„pițărăii” la casele noastre să colinde și să ureze,
cu sorcova, fiindcă sunt naivi, plini de candoare,
„nevinovați”, poartă un scut contra oricărui rău,
nu-i așa? Mesageri ai Binelui, energia lor e cura-
tă ca apa de izvor. Ingenuitatea lor e o înțelepciu-
ne de Dincolo, sigur. Dar mai vin?
Pe mine, singurul lucru ce mă înnegura era
visul ce-o urmărise mereu pe sora mea. Nu scă-
pase de capra neagră. Am ajuns să-i spun: - Tu
ești aceea, tu te urmărești pe tine, și mă tem că
vei bea paharul ăla, care-o fi. Se pare că până la
urmă, da, îl vei bea. Cu toată lumina de care te-
ai umplut, se vede c-a rămas un colț de întuneric
undeva. Ca un nod de sânge închegat.
Nu știu cum de mi-a venit să-i spun asta, dar
am făcut-o... Cred că eram răutăcioasă uneori și
rău ce-mi pare acum. Iar ea zicea, plină de încre-
dere: N-o să mă lase Domnul Iisus la cheremul
duhurilor, doar știe că-l iubesc!
Ce emoție, ce inimă strânsă.
O vegheasem murind, în liniște, c-o respirație
din ce în ce mai șoptită, mai rară, un fel de șuier
stins, și am văzut-o brusc scuturându-se ca de-o
băutură amară. Fiere. A înghițit-o, Dumnezeule!
La colțul buzelor i-a apărut un firișor negru,
vâscos. S-a prelins pe bărbie.
Veturia, veninul!. Pe ăsta nu-l biruise. A
fost datul ei. Iar de înțeles ceva, zău că nu știu
nici acum ce să spun, cu toate că mi-am făcut, în
sfârșit, curaj să scriu.
Zău că nu știu. Tare regret însă că nu mi s-a
arătat și mie „după”. Fiica ei cea mică o vedea des
prin casa din Germania, unde nici nu fusese vre-
odată. Iar fiica cea mare s-a trezit cu ea alături,
în biserica Domnița Bălașa, unde se aflau adesea
împreună. Erau așezate pe scaune, în absida la-
terală, cea pentru femei, în penumbră, așteptând
preotul. Treceau în sus și-n jos câțiva oameni,
film
Un film-portret:
Maria Tănase
■ Călin Stănculescu
Recent a avut loc premiera filmului Maria
Tănase în regia lui Mihai Constantinescu
(cineast ce și-a serbat recent nouă decenii
de viață). Filmul își bazează povestea pe scenariul
semnat de regizor, de colegul său de breaslă - Ioan
Cărmăzan, de scriitorul Denis Dinulescu și, nu în
ultimul rând, de artista omagiată... Maria Tănase.
Rolul titular a fost încredințat Laviniei Șandru,
artistă cu multe date potrivite temperamentului
furtunos, patetic, colorat și animat de puternice
sentimente, ce au definit personalitatea accen-
tuată a Păsării Măiastre, cum a numit-o marele
istoric Nicolae Iorga în 1938, pe Maria Tănase,
invitată la Universitatea de la Văleni.
De altfel, Lavinia Șandru duce tot greul filmu-
lui ce are drept coperți evocarea copilăriei și ado-
lescenței, iar în final sfârșitul, nedrept marcat de o
boală necruțătoare. Viața artistei ce a impresionat
publicul românesc și cel de peste hotare este mar-
cată de relațiile ce i-au punctat existența specta-
culoasă, plină de succese și neîmpliniri, plină de
aventuri și de neobișnuite întâlniri cu ilustre per-
sonaje ale istoriei mijlocului de secol XX.
O parte dintre aceste evenimente sunt aminti-
te și în filmul lui Mihai Constantinescu, accentul
fiind pus mai ales pe evocarea omului care a fost
Maria Tănase. În secvențe semnificative se de-
voalează relațiile cu Clery Sachelarie, soțul per-
misiv, care i-a fost alături până la moarte, jucat
cu firească degajare de Adrian Păduraru, cu pan-
tofarul Schuster (Mihai Mălaimare), care îi oferă
mereu lecții filosofice de viață, cu șeful Serviciilor
Secrete, Eugen Cristescu (Marius Florea Vizante),
care o apără de violențele legionare, sau cu fide-
lul organizator de turnee și concerte, impresarul
Gaby Michailescu (jucat de neobositul Gabriel
Spahiu).
puțini, cu lumânările lor, fiind devreme, dimi-
neața. Veturia s-a ridicat să meargă spre altar,
pășind ca-n vis, iar fiica a sărit: Stai , mama, că e
o treaptă înaltă, să nu te împiedici!
Și a luat-o de braț. Silueta s-a destrămat și fata
s-a amărât - ce bleagă sunt, doar murise, trebuia
să n-o ating, să stea mai mult cu mine. Ce rău
îmi pare!.
O tot așteaptă acum.
Iar eu, eu da, sunt mândră c-am avut aseme-
nea soră. Și într-un fel fericită, ca martoră. Am
văzut, am trăit alături de ea atâtea lucruri rare.
Apoi, rămasă cumva fără grai, am purces la scris.
Și poate am înțeles că i se dăduseră puteri
prea mari pentru firea ei de om plăpând, vul-
nerabil. Poate nu s-a știut chivernisi pe sine. O
copleșeau chiar pe ea. Doar o auzeam uneori ru-
gându-se: Doamne, liniștește-mă; liniștește-mă,
Doamne. Atât a putut cât a făcut. Dar mult a
fost, Veturia mea.
Fii binecuvântată, acolo unde ești.
■
Un rol remarcabil este susținut de Valentin
Popescu, consilierul rus, care încearcă s-o atragă
pe Maria Tănase în opera de comunizare a țării,
anunțându-i, totodată, cu cinism decesul fostului
ei protector din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial.
Lavinia Șandru este convingătoare trăind dra-
ma Mariei din adolescență, când idila cu un me-
dic se termină cu un avort ce-i va răpi definitiv
rolul de mamă (suplinit tardiv de înfierea unei
tinere cântărețe, Minodora Nemeș, în 1959), dar
și în secvența finală, când îi mărturisește surorii
ultimele dorințe.
Decupajul făcut de scenariști în universul vieții
Mariei Tănase, ce era nu doar Pasărea Măiastră,
ci și Iarba fiarelor pentru abilitatea de a pătrunde
în cele mai secrete cercuri ale puterii politice sau
Gaița, după ultimul dosar întocmit de Securitate
în 1960 eludează multe aspecte definitorii pentru
traiectoria artistică a cântăreței, omagiată totuși
de comuniști cu titlurile de Laureată a Premiului
de Stat și Artistă Emerită. Acesta nu este un re-
proș fiindcă viața Mariei Tănase ar putea inspira
alte zece-douăzeci de filme și filonul nu s-ar epu-
iza.
Din păcate pentru un film de asemenea an-
vergură bugetul a fost cam sărman, fapt vizibil în
sărăcia decorurilor, în lipsa de imaginație a crea-
torilor de costume, precum și în absența marelui
dialog ce i-a definit arta, și anume acela cu pu-
blicul.
Cu toate aceste Maria Tănase rămâne un
film-portret reușit, necesar amintirii tinerilor
care mai iubesc muzica populară autentică.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
23
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XVII)
■ Nicolae Iuga
Asasinarea lect. dr. Ion Ciocan
și excluderea din partid a conf. dr.
Mihai Golu
Despre afacerea urâtă numită „Meditația tran-
scendentală” de pe la sfârșitul anilor ‘70 și înce-
putul anilor ‘80 s-a scris mult și, cu toate acestea,
eu sunt de părere că nu s-au spus niște lucruri
esențiale. Pe scurt, povestea este următoarea. Un
inginer de origine română, Nicolae Stoian, stabi-
lit în Franța și având cetățenia franceză, a reve-
nit în România ca să propună un soi de tehnică
Yoga, menită să îmbunătățească performanțele
intelectuale ale practicanților. Se putea participa
la ședințe contra unei taxe substanțiale, cam un
sfert de salariu de muncitor pe ședință. A recru-
tat discret adepți, fiind interesat în primul rând
de elite intelectuale și economice, de universitari
din domeniul umanist și de oameni de cultură de
o anumită notorietate.
„Ședințele” de meditație se țineau la Institutul
de Psihologie, găzduit pe atunci într-o vilă im-
punătoare situată pe o străduță paralelă cu Calea
Victoriei, pe str. Frumoasă la nr. 26, unde director
era prof. univ. dr. Virgil Radulian. Acolo atmo-
sfera era una adecvată. Participanții trebuiau să
intre descălțați și în liniște totală, semiîntuneric,
o muzică sacră indiană, aer parfumat prin arde-
rea unor bețișoare aromate exotice, un fel de altar
unde trona portretul întemeietorului sectei, o fi-
gură de yoghin numit Maharishi Mahesh Yogi, o
sală mare cu multe scaune. Se făcea puțină lumină
și gurul-inginier româno-francez Nicolae Stoian
împreună cu soția lui făceau o expunere asupra
acestei tehnici de meditație. Apoi fiecare nou-ve-
nit trebuia să poarte o discuție personală și con-
fidențială cu maestrul. Era descusut cu privire la
profesiune și la interesele intelectuale, eventual de
Ioan Burlacu
Discofon (2019), asamblaj (vinil, piatră, metal, plastic) tehnică mixtă, 42 x 30 x 4,5 cm
cercetare. Apoi i se comunica „mantra”, o expresie
fără sens pentru noi, era ceva probabil în limba
sanscrită, despre care i se spunea că este indivi-
dulă, că fiecare practicant are mantra lui proprie
care se potrivește numai lui și nu altcuiva, pe care
inițiatul se obliga să nu o divulge nimănui, ceva
în genul jurămintelor de la inițierea în masone-
rie. În fine, urma „meditația” propriu-zisă, câteva
minute lungi de tăcere, în care oamenii trebuiau
să fixeze cu privirea lumânările de pe „altar” și să
repete mantra în gând până la intrarea într-un
fel de stare de transă. E greu de spus dacă transa
era la toți reală sau doar mimată, așa cum une-
ori în timpul unei partide de sex unii parteneri/
partenere simulează orgasmul fără a-l atinge. La
final, în discuțiile ce urmau, toți participanții se
declarau mai relaxați decât la intrare. La prima șe-
dință, participanții erau trecuți într-un tabel, dar
soții Muriel și Nicolae Stoian făceau dovada unei
educații de oameni civilizați, nu cereau buletinul
să-l copieze ca la Miliție, ci se mulțumeau să-ți
declari verbal datele de identitate. Așa se face că
unii, foarte puțini, mai tineri fiind și deci mai pu-
țin cunoscuți dar și mai șmecheri, și-au putut de-
clara identități false și astfel că, atunci când Elena
Ceaușescu a ordonat prigonirea mebrilor „sectei”,
aceștia nu au putut fi dibuiți.
Cum a ajuns „meditația transcendentală” să
funcționeze legal în România și încă în sediul
unui Institut al Academiei Române? Explicația e
puțin mai complicată. Cetățeanul francez Nicolae
Stoian a venit la București în anul 1978 și a înce-
put demersurile pentru a obține toate aprobările
prevăzute de birocrația românească pentru func-
ționarea legală a Meditației. Informația a ajuns
la urechile Elenei Ceaușescu. Aceasta obișnuia
să se sfătuiască în astfel de chestiuni cu prietena
sa apropiată Tamara Dobrin, fostă profesoară la
Universitea din București, la catedra de Psihologie.
Elena Ceaușescu a aflat că această tehnică îți mă-
rește potențialul intelectual și a vrut să o practice
și ea dar, neavând încredere, a dorit ca tehnica de
meditație să fie mai întâi experimentată pe alții,
pe post de cobai, să vadă dacă ăia nu pățesc ceva.
În consecință a dat ordin ca Meditația transcen-
dentală să fie deocamdată aprobată, până când se
va vedea ce și cum. A fost solicitat un punct de
vedere de la Ministerul Învățământului, în baza
unei documentații, iar Ministerul a pasat răspun-
derea, a trimis documentația și a cerut două re-
ferate științifice de la doi specialiști de la Catedra
de Psihologie a Universității din București.
Șeful Catedrei de Psihologie era profesorul Paul
Popescu Neveanu, om pățit, care tocmai fusese
reabilitat după o sancțiune pentru celebrele „re-
lații neprincipiale cu unele tovarășe studente”, s-a
eschivat, dar a încurajat pe alții cu vorba mieroa-
să: „hai, faceți voi referate, care sunteți mai tineri,
că aveți nevoie de afirmare”. S-au oferit doi să facă
referate, lect. dr. Ion Ciocan și conf. Dr. Mihai
Golu.
Lect. dr. Ion Ciocan era un tip cam din topor,
avea nu mai mult de vreo patruzeci de ani, dădea
note arbitrar și studenții nu-l simpatizau. Grupa
noastră am făcut cu el un seminar la o disciplină
legată de Psihologia educației, a cărei denumire
nu mi-o amintesc exact și de la care eu, personal,
pot spune că nu m-am ales cu nimic. Omul a stu-
diat acasă cu atenție documentația Meditației și a
făcut un referat negativ, adică propunea să nu se
aprobe organizarea ei în România, argumentând
că nu are o „bază științifică, în conformitate cu
materialismul dialectic și istoric”. A depus hârtiile
la catedră și după câteva zile a fost convocat din
nou. De data asta, alături de conducerea Catedrei
se mai aflau acolo și niște tovarăși îmbrăcați civil,
care i-au cerut cu voce scăzută să trateze cu „ma-
ximă responsabilitate” această sarcină, deoarece
de problema Meditației se interesează cineva din
conducerea superioară de partid și de stat, deci ar
trebui aprobată. Tovarășul lector dr. Ion Ciocan a
înțeles, s-a dus acasă și în ziua următoare a venit
cu un referat pozitiv, formal, făcut la repezeală,
în care zicea contrariul, anume că Meditația are
o bază științifică materialist-dialectică și că deci
ar trebui aprobată. Ghinionul lui Ciocan a fost că
Meditația a funcționat o vreme legal, dar a practi-
cat-o de câteva ori și Elena Ceuașescu personal, în
particular, la Cabinetul nr. 2. Elena Ceaușescu a
devenit furioasă că tehnica la ea nu dă rezultate în
planul dezvoltării inteligenței, dar la alții dă. Apoi
a devenit suspicioasă că ce mantră or fi primit cei-
lalți practicanți, că de ce mantra fiecăruia este ți-
nută secretă și că, de vreme ce mantra este secretă,
înseamnă că ăștia se pot organiza într-o conspira-
ție și să-i răstoarne pe ei de la putere. Prin urmare,
a chemat la ea niște securiști de încredere, în fața
cărora a decretat verbal că Meditația nu are ca-
racter științific, că este un misticism dăunător, iar
practicanții ei formează o sectă periculoasă, care
trebuie desființată.
Așa se face că în primăvara anului 1981,
Securitatea a închis prăvălia gurului Stoian, a
percheziționat sediul, a confiscat evidența mem-
brilor (vreo patru sute de practicanți în total) și a
început prigoana metodică împotriva lor. Cei care
și-au dat date de identitate false au scăpat. Pentru
poetul Marin Sorescu a intervenit pe toate căile
Adrian Păunescu, iar Marin Sorescu a scăpat nu-
mai cu o marginalizare la Craiova. Andrei Pleșu
a scris o Scrisoare umilitoare de iertare adresată
lui Nicolae Ceușescu, dar degeaba, tot a fost dat
24
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
document literar
afară din serviciu. Și alți intelectuali celebri au
pățit-o la fel. Procedura standard era următoarea.
Vinovatul era pus în discuția Adunării generale
PCR, pentru apartenența la o „sectă periculoasă
pentru orânduirea socialistă” și era dat afară din
partid, după care, ca o consecință, era dat afară și
din serviciu și apoi hăituit de Securitate. Ciocan
a picat cel mai prost, deoarece a dat o neașteptată
dovadă de caracter, s-a opus vehement excluderii
sale pe nedrept din partid și, când i s-a dat cuvân-
tul la ședința în cauză, el a apucat să spună că a
făcut inițial un referat negativ, dar apoi i s-a cerut
de către niște tovarăși să facă un referat pozitiv
împotriva convingerii lui și că el poate demonstra
acest lucru, fiindcă păstrează acasă copia refera-
tului negativ și cu aceasta va face apel împotriva
sancțiunii la forurile superioare de partid etc. Era
într-o zi de iunie 1981, căldură mare, în București
era o vreme caniculară și, odată ajuns acasă, pe
lect. dr. Ion Ciocan îl aștepta o surpriză stupefi-
antă. Ușa îi fusese spartă și din biroul răvășit hoții
nu au furat nimic altceva, în afară de copia unui
anumit referat. Ion Ciocan a decedat în aceeași zi,
câteva ore mai târziu în spital, la Secția de neu-
rochirurgie. Pe canale informale, colegilor de la
Catedră li s-a comunicat de la spital că tov. șef de
lucrări Ciocan a suferit un AVC din cauza căl-
durii, poate și a stresului și, deși a fost operat de
urgență, din păcate pacientul a decedat. Pe zvo-
nistica de tip gogolian în schimb se vehiculau și
alte variante, că omul ar fi fost internat în spital cu
forța și că ar fi fost operat fără să fie cazul, că spăr-
gătorii l-au așteptat în apartament și mai întâi l-au
bătut crunt și apoi, miloși, au chemat Salvarea să-l
ducă la spital, unde medicii l-ar fi lăsat să moară,
sau chiar că omul, nemaiputând suporta cele în-
tâmplate, s-ar fi sinucis.
Conf. Dr. Mihai Golu a fost infinit mai noro-
cos. Soția sa era și ea universitar, lect. dr. Elena
Golu preda „Socialism științific” la Facultatea de
Filologie, deci oamenii nu erau proști să fie dați
afară din serviciu amândoi deodată și să rămână
pe drumuri muritori de foame, așa că s-au înțeles
de acasă cum trebuie procedat. La ședința PCR
de excludere, Mihai Golu și-a făcut o autocritică
pe linia partidului, iar când s-a supus la vot, pri-
ma persoană care a votat pentru excludere a fost
tocmai soția lui Golu, urmată de toți ceilalți, care
au votat la fel cu conștiința împăcată că așa e mai
bine, iar organele de partid au răsuflat ușurate, că
nu s-au înregistrat cu un eveniment, precum în
cazul lui Ion Ciocan. Pentru că a avut o atitudine
constructivă, tov. lect. dr. Elena Golu a fost menți-
nută la catedră, iar soțul Mihai Golu, pe lângă ex-
cluderea din partid, a scăpat numai cu retragerea
titlui didactic de conferențiar și a titlului științific
de doctor în Psihologie, cel de la Partid care a con-
dus ședința a spus (citând din Elena Ceaușescu)
că „titlurile poporul le dă și tot poporul le poate
lua înapoi”. În schimb, tov. Golu a putut fi reparti-
zat în muncă la Uzinele „Vulcan” din București, pe
un post de muncitor necalificat. Și, fiindcă acolo
nu a creat probleme, a fost transferat vânzător la
o librărie și în final psiholog la o școală de șoferi
amatori. După „revoluție”, Andrei Pleșu, Mihai
Golu și Marin Sorescu au fost reabilitați, recupe-
rați de noua putere formată în jurul lui Ion Iliescu
și recompensați cu funcții de ministru - Pleșu la
Cultură, Golu la Învățământ și apoi la Cultură,
urmat de Marin Sorescu, tot la Cultură. De Ion
Ciocan nu-și mai aducea aminte nimeni.
■
Scrisori de la autori contemporani (XII)
Ana Blandiana
| Ilie Rad
Doamna Ana Blandiana este, se știe, unul din-
tre cei mai importanți scriitori români con-
temporani. Iar dintre aceștia, este scriitorul
cel mai apropiat de Premiul Nobel pentru Literatură.
Spun asta, gândindu-mă la cele circa 100 de volu-
me publicate în cele mai diverse limbi străine (de la
germană, franceză, engleză, rusă, spaniolă până la
estonă, letonă, poloneză, bulgară, albaneză, sârbă,
maghiară, macedoneană etc.), volume finanțate ex-
clusiv de editurile care le-au tipărit, nu sponsorizate
de statul român, cum se întâmplă în cazul altor autori
români, aspiranți la Premiul Nobel.
Ana Blandiana își publică volumele exclusiv la
Editura Humanitas, cea mai prestigioasă editură din
România. A tipărit peste treizeci de volume de ver-
suri în limba română și peste douăzeci de cărți de
proză, eseistică, memorialistică și publicistică (Fals
tratat de manipulare, din 2013, fiind un volum em-
blematic în acest sens). În anul 1982 a fost distinsă
cu Premiul Herder, unul dintre cele mai prestigi-
oase premii din spațiul european. Este membru al
Academiei Române.
A participat la numeroase festivaluri de poezie
din lume, conferențiind și susținând lecturi publice
în multe orașe de pe mapamond. Iată o întâmplare
relatată de criticul literar Alex Ștefănescu, în recen-
ta lui carte, Timp retrăit (Curtea Veche Publishing,
București, 2022, p. 447-448): „În decembrie 2019,
mergând la Hong Kong, pentru o manifestare lite-
rară internațională (erau prezenți acolo optzeci de
scriitori importanți din diferite țări), Ana Blandiana
a aflat de la translatorul ei că mii de studenți, partici-
panți la marea și dramatica demonstrație anticomu-
nistă de care s-a vorbit în toată lumea, s-au baricadat
în perimetrul Politehnicii și sunt asediați de poliție.
Aveau nevoie de o poezie, care să-i solidarizeze și
să-i încurajeze [...]. Ana Blandiana le-a oferit tocmai
poezia Dies ille, dies irrae, în versiune engleză, care a
devenit astfel, pentru moment, un fel de imn al «go-
lanilor» din Hong Kong!”
Ana Blandiana a luat zeci de premii: ale uniunii
Scriitorilor din România (1970, 1977, 1982, 2000),
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
(1970),PremiulNaționalde Poezie„MihaiEminescu”
(1997), Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor
din România (2001), mai multe premii oferite în
Italia, Spania, Slovenia, Serbia etc. Este Doctor
Honoris Causa al unor Universități din România
(inclusiv Universitatea „Babeș-Bolyai”), Spania,
Bulgaria etc. Ana Blandiana este Președinte de
onoare al PEN-Clubului Român. Din 1991, preșe-
dinte și vicepreședinte al Alianței Civice, din 1995
fiind președinte la Fundația Academia Civică, în
cadrul căreia și sub egida Consiliului Europei a în-
ființat, împreună cu soțul ei, scriitorul Romulus
Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului și al
Rezistenței de la Sighet, instituție cu profil unic în
lume. Membră a Academiei Europene de Poezie,
a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” și a
Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
În ciuda prestigiului de care se bucură, Doamna
Ana Blandiana a rămas, ca să îl citez pe Iorgu Iordan,
„un mare om simplu”. Ilustrez această trăsătură de
caracter a domniei sale cu o întâmplare personală. La
câțiva ani după apariția revistei Excelsior (lansată în
Portret de Eugen Drăguțescu
25 martie 1992, de Bunavestire, zi și lună care coincid
cu ziua de naștere a Poetei), i-am adresat o scrisoare,
în care am rugat-o să colaboreze la revistă cu un mic
text olograf, pentu rubrica „Autograf sentimental”.
Mi-a trimis un text excepțional, pe care îl reiau
aici, pentru a fi cât mai cunoscut. A fost apoi invitată
la simpozionul pe care l-am organizat în octombrie
2011, la Facultatea de Științe Politice, Administrative
și ale Comunicării, pe tema cenzurii, unde a ținut o
prelegere inaugurală excepțională, De la cenzura ca
formă de libertate, la libertatea ca formă de cenzură,
publicat în volumul coordonat de mine, Cenzura în
România, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012. În
același volum, regretatul scriitor Romulus Rusan,
soțul Doamnei Ana Blandiana, a publicat eseul
Cenzura ieri și azi. Tabieturi și tabuuri.
Mulți ani la rând participam, cu studenții jurna-
liști, la manifestările de la Sighet, organizate cu pri-
lejul Zilei Eroilor. I-am trimis mai multe cărți ale
mele, Doamna Blandiana confirmându-mi de fie-
care dată primirea, alt obicei rar în viața literară de
la noi. Scrisorile care urmează sunt rodul colaborării
noastre.
Dar iată, mai întâi, tableta de care vorbeam, după
care urmează patru dintre scrisorile primite.
În programa școlară
Nu mai țin minte când am aflat că figurez în pro-
grama școlară, dar țin minte că, departe de a mă
bucura, descoperirea m-a speriat. Și asta nu numai
pentru că ea mă obliga să-mi număr cărțile și anii, ci
și pentru că nici unele, nici alții nu erau atât de mulți,
încât să nu-mi amintesc sentimentele cu care citesc
elevii literatura din manual, literatura obligatorie.
Dacă de mine ar depinde, aș prefera să-mi știu
paginile nu literatură obligatorie, ci literatură inter-
zisă (cum au și fost, de altfel, fără ca, prin asta, să-și
piardă cititorii). Visul meu nu este să fiu citită pentru
examene, ci pe sub bancă. Și, mai ales, aș prefeaa să
O
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
25
o
fiu descoperită pe cont propriu și înțeleasă de fiecare
în parte și chiar de fiecare altfel. Opera de artă este
asemenea unei substanțe chimice mereu instabile, cu
valențe rămase libere, pentru care fiecare nou cititor
devine o șansă de întregire și de realizare.
De aceea mi-aș dori ca profesorilor de română -
mulți dintre ei, ei înșiși poeți - să le fie milă de mine,
să nu mă închidă încă în fagurii ermetici ai istoriei
literare și să nu mă predea altfel decât lăsându-le ele-
vilor libertatea de a mă citi sau nu, cerându-le doar
să încerce să înțeleagă de ce au făcut-o sau nu au
făcut-o. Sunt sigură că acea clipă de înțelegere îi va
apropia pe elevii lor de poezie mai mult decât studiul
obligatoriu al unei anumite poezii. Vor putea astfel
să le dea - și din partea mea - notă de trecere spre
acceptarea poeziei ca pe un drum inedit al fiecăruia
spre el însuși
19 februarie 1995
Ana Blandiana
*
1.	„Se împlinesc în curând șase luni de când
stau singură, mai întâi la București, apoi la țară”
[București], 25 august 2020
Dragă Domnule Profesor,
Se împlinesc în curând șase luni de când stau sin-
gură, mai întâi la București, apoi la țară, și nu prea am
excelat în timpul ăsta nici în genul epistolar. Pur și
simplu am scris, am terminat o carte1 și am început
alta2, și m-am simtit bine în liniște, după atâția ani în
care au fost întotdeauna prea mulți oameni în jurul
meu.
Acum însă, când mai am doar câteva zile până la
reîntoarcerea în lume, am deschis nu numai compu-
terul (am găsit cu prilejul ăsta și felicitarea de la Dvs.
de ziua mea, pentru care vă mulțumesc cu întârzie-
re), ci și obiceiurile civilizate.
Vă scriu ca să vă spun că am avut la mine cartea
cu interesanta corespondență a Profesorului Liviu
Rusu3, pe care am tot răsfoit-o și citit-o în cursul ve-
rii, ceea ce mi-a făcut plăcere.
Vă mulțumesc și vă doresc sănătate și Dvs., și
Doamnei, și o toamnă plină de bucurii.
Ana Blandiana
Note și comentarii
1.	Ana Blandiana, Soră lume, Humanitas, București, 2020.
2.	Probabil e vorba de volumul Serenela Ghițeanu, Cartea
cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana, Humanitas,
București, 2021.
3.	Scrisori către Liviu Rusu. Ediție îngrijită, prefață, notă
asupra ediției și indice de nume de Ilie Rad, Editura Școala
Ardeleană, București, 2010.
2. „Vă sunt recunoscătoare mai mult decât
cred că vă puteți imagina”
[București], 6 oct. 2020
Stimate Domnule Profesor,
Vă scriu ca să vă confirm că am primit monumen-
tala America din Cortland1
și ca să vă mulțumesc că mi-ați trimis-o.
Am citit deocamdată doar paginile însemnate2,
dar nu vreau să amân mărturisirea emoției cu care
am descoperit prezența lui Romi3 în cartea Dvs. Vă
sunt recunoscătoare mai mult decât cred că vă puteți
imagina, pentru admirația pe care i-o purtați și
pentru felul în care îi dăruiți în continuare viață.
Vă felicit pentru cartea pe care abia aștept să o
citesc și după lectura căreia voi reveni.
Curiozitatea mea vine din faptul că e vorba de o
Americă cu o jumătate de secol mai în vârstă decât
cea pe care o descoperiserăm noi.
De altfel, după lectură, o voi dărui Bibliotecii
Fundației Academia Civică, pentru ca să se bucure
și alții de ea.
Cu toată prietenia,
Ana Blandiana
Note și comentarii
1.	Ilie Rad, America din Cortland, Editura Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2020, 430 pag. Cartea va avea și o ver-
siune în limba engleză: Ilie Rad, America from Cortland.
Translated from Romanian by Ramona Curt and Diana
Livesay, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, 464 p.
2.	În exemplarul pe care i l-am trimis, marcasem nume-
roasele citate din cunoscuta carte a lui Romulus Rusan,
America ogarului cenușiu, Editura Cartea Românească,
București, 1977 (ediția a IV-a, Editura Spandugino,
București, 2022).
3.	Romulus Rusan (1935-2016).
3.	„V-am admirat [...] și pentru ordinea în
care v-ați păstrat toate documentele amintirii.
Și v-am și invidiat puțin”
[București], 17 oct. 2020
Dragă Domnule Profesor,
Am primit cartea dedicată - cu atâta nostalgie și
stimă de fost student - lui Ion Vlad1.
Și eu îl țin minte ca pe cel mai respectat profesor și
îmi face plăcere că figurez în ea cu o epistolă intere-
santă2, pe care nu o mai țineam minte.
Am primit și textul descriptiv al Americii3 Dvs.,
care mi-a prins bine, deși citisem deja o parte din ea.
Trebuie să vă mărturisesc că, pentru mine, cele
mai interesante și emoționante pagini au fost cele
care îmi aminteau propria noastră experiență amer-
icană.
A fost ca și cum aș mai fi vizitat o dată - și tot
pentru prima oară - America.
Dar v-am admirat și pentru felul în care v-ați dus
familia, pe rând, ca să vă fie părtași la descoperiri, și
pentru ordinea în care v-ați păstrat toate documen-
tele amintirii. Și v-am și invidiat puțin.
Am lăsat la urmă propunerea Dvs - atât de
emoționantă - despre Romi, ca teză de doctorat4,
pentru că nu știu cum să vă mulțumesc pentru ea.
Am fost cu atât mai tulburată, cu cât de câteva zile
am pregatit un pachet cu O călătorie spre marea inte-
rioară5, editată de Editura Spandugino, pe care vreau
să v-o trimit, în semn de omagiu, pentru felul în care
l-ați omagiat, în cartea Dvs., pe autorul Ogarului ce-
nușiu6.
O s-o duc luni la poștă, împreună cu recunoștința
mea.
Cu cele mai colegiale sentimente,
Ana Blandiana
Note și comentarii
1.	Ion Vlad, Alternative la memorii. Dialoguri, corespon-
dență, mărturii. O carte concepută și alcătuită de Ilie Rad,
Academia Română. Centrul de Studii Transilvane; Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2019.
2.	Volumul include și o scrisoare, pe care Ana Blandiana
i-a trimis-o profesorului Ion Vlad.
3.	Pentru a-i proteja timpul, i-am trimis Doamnei Ana
Blandiana o amplă prezentare a volumului America din
Cortland.
4.	Făcusem propunerea elaborării unei teze de doctorat
despre activitatea literară, științifică, publicistică și socială
a regretatului Romulus Rusan. Pentru că la școala mea
doctorală nu aș fi putut aborda decât activitatea publicis-
tică a scriitorului, am lansat această propunere doamnei
prof. univ. dr. Diana Câmpan, de la Universitatea „1
Decembrie 1918” din Alba Iulia, care a și găsit candidatul
potrivit, care lucrează deja la teză.
5.	Am primit într-adevăr cele două volume din O călăto-
rie spre marea interioară, Editura Spandugino, București,
2019.
6.	Romulus Rusan, America ogarului cenușiu, Editura
Cartea Românească, București, 1977 (ediția a IV-a,
Editura Spandugino, București, 2022).
4.	„O să citesc cartea, care mi se pare foarte
interesantă”
[București], 11 nov. 2021
Iubiți Prieteni,
Doamnă și Domnule Rad,
Înainte de a vă mulțumi pentru monumentala
monografie a satului Dvs.1, pe care mi-ați trimis-o,
trebuie să îmi cer scuze că vă mulțumesc atât de târ-
ziu pentru ea.
Am lipsit mai multe săptămâni din țară și abia
acum am ajuns să descopăr și să lichidez corespon-
dența din timpul absenței.
O să citesc cartea, care mi se pare foarte interesantă,
și apoi o s-o pun în biblioteca Fundației Academia
Civică, bibliotecă programată să devină publică,
după ce ne vom muta în noul sediu.
Deocamdată vă felicit pentru ea, amintindu-mi
ce impresionată eram în adolescență, când găseam
în biblioteca Tatei monografii mult mai modeste ca
aceasta, făcute probabil sub influența școlii lui D.
Gusti2.
Bineințeles că în Muzeul de la Sighet cartea
poștală a soldatului dintr-un lagăr sovietic și-ar găsi
locul potrivit3.
Vă mulțumim dinainte.
Cu cele mai prietenești urări,
Ana Blandiana
Note și comentarii
1.	Doina Rad, Ilie Rad, Nandra. Un sat care aluneca-n uita-
re. File din monografia și din „romanul” satului. Prefață de
Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române.
La 710 ani de la prima atestare documentară, Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2021.
2.	Dimitrie Gusti (1880-1955), considerat fondatorul so-
ciologie românești, a inițiat și îndrumat acțiunea de cer-
cetare monografică a satelor din România, în perioada
1925-1948.
3.	E vorba de o carte poștală trimisă familiei sale de un
prizonier român din satul Stupini (jud. Bistrița-Năsăud),
aflat într-un lagăr sovietic, pe care o aveam de la profesorul
meu de română din anii de liceu, Iosif Pop, originar din
satul Stupini. Am publicat cartea poștală în volumul Ilie
Rad, Viața ca un dar. Nașterea și copilăria (1955-1970).
Memorii, vol. I, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022,
p. 425. Conform promisiunii făcute, am trimis cartea
poștală Memorialului Victimelor Comunismului și al
Rezistenței de la Sighet.
Episodul următor:
Scrisori de la Al. Dima
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
aniversare
330 de ani de la nașterea Episcopului
greco-catolic Inochentie Micu-Klein
■ Constantin Cubleșan
La împlinirea a 330 de ani de la nașterea ma-
relui episcop greco-catolic Inochentie Micu-
Klein, la inițiativa particulară a doamnei
Liana Tereza Biriș, a fost alcătuită o antologie de
texte omagiale consacrate ilustrului înaintaș, centra-
tă pe opera poetului Radu Brateș, unul din cei mai
reprezentativi scriitori ai Blajului din perioada in-
terbelică, autor al Baladei Episcopului Inochentie cel
prigonit pentru dreptate, căreia i se adaugă un număr
de eseuri ale aceluiași, publicate în presa vremii, în
care omagiază lupta pentru emanciparea românilor
ardeleni dusă de Episcopul Blajului la sfârșitul seco-
lului al XVII-lea, volumul însumând și o restrânsă
selecție de citate, din studiile unor mari personalități
culturale și literare ale epocii, care evidențiază rolul
de importanță istorică a ilustrului canonic blăjan
(Radu Brateș, Balada Episcopului Inochentie cel pri-
gonit pentru dreptate. Ediție concepută și îngrijită de
Liana-Tereza Biriș. Editura Napoca Star, Cluj, 2022).
Balada, evocatoare, înfățișează cu patetism zbuciu-
mul episcopului în angajamentul său politic, soci-
al și religios, de a sluji cauza emancipării naționale
a românilor ardeleni: „Stă vlădica singur în chilie,/
Face planuri de-așezare românească./ Simte-atâtea
piedici, că nu știe/ Să încerce ori să se oprească? [.]
- Nu-i drptate-n lume, nu-i dreptate/ Pentru neamul
meu de viță-mpărătească!/ Dar voi face Blajul o ceta-
te/ de credință și mândrie românească.// Și-oi porni
la luptă cu dușmanii,/ Să scot neamul din urgie și
ocară./ Voi jertfi și zilele și anii/ Ca o lume nouă să
răsară!”
*
La sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania
românii simțeau acut presiunea calvinizării, susținută
de episcopii protestanți, care propuneau, cu perver-
sitate, să se renunțe la tradițiile liturgice în schimbul
afirmării limbii române în biserică. Pe de altă parte,
episcopii sârbi propuneau, la rândul lor, renunțarea
la identitatea națională în schimbul păstrării patri-
moniului liturgic bizantin. Ieșirea din această situație
a oferit-o Biserica Catolică. Ierarhii acesteia oferind
românilor ardeleni posibilitatea de a-și păstra identi-
tatea națională și patrimoniul liturgic, în perspectiva
Unirii cu Biserica Romei. Astfel, la 7 octombrie 1698,
la Alba Iulia, sinodul Bisericii Greco-Orientale a ro-
mânilor din Transilvania a decis Unirea cu Biserica
Romei, act care a salvat identitatea națională și litur-
gică a românilor ardeleni, în fața amenințării calvi-
nizării. Curtea imperială de la Viena a dat, în acest
sens, un Edict în 1699, reconfirmat prin Diploma din
1701, astfel că împăratul Leopold reafirma drepturi
depline uniților. S-a creat așadar o nouă ramură a
bisericii universale, în urma Unirii, primind denu-
mirea de Biserica Greco-Catolică (Nu era prima de
acest fel; biserici greco-catolice apăruseră deja și în
rândul ucrainienilor și rutenilor).
În septembrie 1729, Ioan Micu a fost hirotonit ca
preot al Bisericii greco-catolice (în Biserica greco-ca-
tolică din Mâriapocs, cu hramul Sfântul Arhanghel
Mihail, în nord-estul Ungariei de azi) și tot atunci
s-a călugărit, intrând în Ordinul Sfântului Vasile
cel Mare, luând numele de Inocențiu (la mănăstirea
„Sf. Nicolae” de la Muncaci), pentru ca la 5 noiem-
brie 1729 să fie consacrat episcop și astfel, cu acest
rang, să vină în Transilvania, la reședința episcopală
din Făgăraș. El mută reședința episcopală, printr-un
schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, locali-
tate situată în centrul Transilvaniei, unde în 1741
pune piatra fundamentală de zidire a Catedralei „Sf.
Treime” (terminată parțial în 1747). Catedrala este
alături de fosta mănăstire „Sfânta Treime”, în care au
fost deschise în 1754 primele școli românești. Alături
de Catedrală, în clădirea călugărilor bazilicani s-a
deschis la 11 decembrie 1754 prima școală superi-
oară cu limba de predare română, „Școala de obște”,
contribuind astfel la dezvoltarea culturală a populați-
ei din Transilvania.
De numele și de personalitatea lui Inochentie
Micu-Klein se leagă întemeierea la Blaj a citadelei
greco-catolicismului în Transilvania, devenind astfel
centrul spiritual și cultural al românilor ardeleni. De
aici, trimite Curții Imperiale Vieneze numeroase me-
morii în care solicita respectarea drepturilor româ-
nilor în egalitate cu celelalte națiuni ale Imperiului.
Una dintre acestea se numește chiar „Suplex libellus”,
cerând reprezentarea românilor în Dietă și în funcții
publice. Timp de două decenii dezvoltă un vast pro-
gram politic și social întemeiat pe trecutul istoric al
națiunii române, cea mai numeroasă și cea mai veche
din această parte a țării, revendicând dreptul la cul-
tură și școlaritate în limba națională. Acum, spune
Nicolae Iorga „românii aveau un steag în jurul căruia
se puteau aduna și în persoana episcopului lor ei gă-
siseră un stegar fără frică”. Acesta caută a forma per-
sonalități culturale, teologice și politice, din rândul
românilor care să poată ține piept adversarilor din
Dietă. Trimite, așadar, bursieri la Viena și la Roma,
care aduc de acolo instrumentele necesare înfăptuirii
programului de emancipare națională a românilor,
dezvoltat de ceea ce se va numi „Școala Ardeleană”.
Din Școlile Blajului se vor ridica și afirma, continu-
ând și dezvoltând programul episcopului Inochentie,
două generații de mari intelectuali români, între care
Samuil Micu, George Șincai, Petru Maior, I. Budai-
Deleanu ș.a. care se impun în orizontul culturii ro-
mâne din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea.
Pentru toate acestea, membrii Dietei Transilvane și
Curtea Imperială de la Viena reușesc să-l îndepărteze
de la Blaj, chemându-l în 1744 în fața unui consiliu de
judecată, în urma numeroaselor contestații formula-
te de adversarii săi, ne mai îngăduindu-i să se întoar-
că în Transilvania. În atare situație, se autoexilează la
Roma unde rămâne până la sfârșitul vieții. (A murit
la 22 septembrie 1768 fiind înmormântat în biserica
„Madonna del Pascolo” din Roma. La 22 iunie 1997 a
fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a
Colegiului Român „Pio Romeno” din Roma pentru
ca la 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești
ale episcopului să fie aduse la Blaj și depuse în altarul
Catedralei „Sf. Treime”. La 19 octombrie 1997 a fost
înmormântat la loc de cinste, în fața iconostasului
din Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, ctitoria sa).
În toți anii exilului nu a întrerupt legăturile cu cei
din țară, îndemându-i la continuarea luptei de eman-
cipare socială și culturală, politică, a românilor, în
ciuda faptului că ducea o viață grea cu lipsuri materi-
ale, un adevărat martiriu. „Cauza pentru care luptase
- scrie George Ivașcu în Istoria literaturii române -
fusese pecetluită cu un martiriu făcut să o întărească,
și în amintirtea urmașilor el avea să trăiască în chipul
unui erou”. El este considerat ca fiind întemeietorul
gândirii politice românești moderne.
Ioan Micu s-a născut în 1692 la Sadu (Principatul
Transilvaniei), a învățat scrisul și cititul în satul natal,
apoi studiile medii la Colegiul iezuit din Cluj. Între
1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie
din cadrul Colegiului Academic din Cluj. În 1725
a început studiul teologiei la Academia din Trnava,
în Slovacia de azi. Prin diploma imperială din 25
februarie 1729 împăratul romano-german (aus-
triac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă
student la Trnava, episcop de Făgăraș și Alba Iulia,
ridicându-l totodată în funcția de consilier imperi-
al. La 5 septembrie 1729 i s-a acordat titlul de baron,
primind numele „Klein”, traducerea în germană a
numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit și mem-
bru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a
Principatului Transilvania.
Activitatea întreprinsă, în toți anii vieții sale de
ierarh, este a unui vrednic luptător pentru cauza afir-
mării naționale și religioase a neamului, fiind una
dintre cele mai impunătoare figuri de constructori în
spirit național din istoria Transilvaniei și nu numai.
*
Reținem din succinta antologie de texte câteva,
semnificative. Pamfil Șeicaru: „Într-o ședință a parla-
mentului, din septembrie 1730, episcopul Inochentie
Micu Clain cerea drepturi pentru națiunea română
[...] în această atmosferă de aprigă ostilitate, neînfri-
catul episcop unit se ridică pentru apărarea neamu-
lui românesc cu un curaj fără egal. A vorbit de nea-
mul lui «rănit până la oase», gemând «într-o robie
mai grozavă decât cea egipteană». Când i se strigă:
«Românii sunt pribegi», Micu Clain răspunde: «Nu
pot fi altfel deoarece sunt apăsați până la sânge».
Deputații adaugă: «Sunt numai țărani și iobagi», dar
episcopul replică: «Nu e adevărat, căci avem nobili
în districtul Făgărașului și oameni liberi pe pământul
crăesc». Înfuriați de atitudinea episcopului unit, un-
gurii și sașii strigă: «Sunt hoți și tâlhari». Inochentie
Micu Clain răspunde cu un curaj menit să exaspere-
ze pe sași și pe unguri: «Nu trebuie să vă mirați, căci
bieților oameni, în afară de piele nu le lăsați nimic
cu care să se hrănească»; când i s-a strigat: «Sunt le-
neși”, apărătorul dârz al neamului românesc răspun-
de: «Oare nu românii vă lucrează ocnele, minele de
aur și de fier, iar de pe unii nu despuiați și pielea?”//
Cu o asemenea atitudine nu erau deprinse națiu-
nile privilegiate. În atitudinea nobilă a episcopului
unit, văd o întroducere la o mare acțiune politică
menită să le sfărâme privilegiile”. Ion Agârbiceanu:
„Vlădicul Inocențiu Micu Clain, care a văzut lumina
zilei înainte cu două veacuri și jumătate, a fost între
cei dintâi întemeietori ai națiunii române conștiente
și luptătoare.// El avea rarele calități și marile puteri
spirituale care se cer pentru un asemenea înteme-
ietor. Se ridicase din străvechea și sănătoasa pătură
românească a țărănimii dintr-o regiune populată
mereu cu neamul nostru; se împărtășise de toată
cultura vremii sale, se adăpase dintr-o profundă cre-
dință creștină. Și era înzestrat cu o inimă arzătoare
de dragostea neamului său până la mistuire”. Iuliu
Hațieganu: „Inocențiu Micu Klein - înaintea tuturor
premergător - a scris cu glas de bucium, cu lacrimi și
cu suferință evanghelia deșteptării noastre naționale.
Cutremurat de durerile neamului a scris marea pagi-
nă a trezirii lui la conștiință și mândrie, energii care
transformă un popor în națiune. A scris pagina ade-
vărurilor permanente «ale mulțimii din Ardeal» (.)
Roma nu l-a înțeles, Viena l-a trădat, iar Budapesta
l-a persecutat.// Eroul a căzut ca în marile tragedii
antice, dar adevărurile vestite de el au devenit stele
conducătoare pentru neamul său”.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
27
însemnări din
Mancha
Gâștele de dincolo
■ Mircea Moț
Se dedică domnului profesor Miron Trif.
n Țara de dincolo de negură, Mihail
Sadoveanu propune drumul dinspre repre-
zentare spre obiectul acesteia, dinspre carte
spre natură, pentru a descoperi condiția omu-
lui ce trăiește în deplină consubstanțialitate cu
întregul. Scriitorul caută ceea ce este primitiv,
înlăturând tot prisosul pe care modernitatea l-a
adăugat naturii: „Uitați paginile de antologie
ieftină, discursurile de lirism și prezumție, căci
nouă nu ni se datorește nimic din ce-i frumos
pe acest pământ românesc. Nu ni se datorește
nici măcar păstrarea a tot ce-i primitiv, căci,
unde s-a putut, sondele au spart scoarța pă-
mântului, fierăstraiele au ucis pădurile” (s.n.).
Modern ca scriere, textul sadovenian devine
expresia unui demers recuperator și a încercării
naratorului de a redobândi/retrăi, prin experi-
ența literaturii și a narațiunii în special, timpul
auroral, al minunilor, după cum autorul însuși
afirmă: „Cătră minunile primitive nu sunt dru-
muri, în preajma lor nu se află locuri de popas,
omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dra-
goste, nici inteligență”. Pentru Sadoveanu, mai
mult decât o călătorie inițiatică, întoarcerea la
natură este o călătorie de ispășire pentru păca-
tul ruperii de natural.
Țara pe care o caută naratorul sadovenian (și
pe care își propune să o recupereze prin forța și
rostirea magică a povestirii) se află dincolo de o
negură ce nu-și refuză sensurile simbolice. Într-
un binecunoscut dicționar de simboluri, ceața
este considerată „simbol al nedeterminatului,
al unui stadiu evolutiv în care vechile forme, pe
cale să dispară, nu sunt încă înlocuite de for-
me noi, precise”. Expresie a opacității, ceața se
opune privirii și, până la urmă, descoperirilor
revelatoare. Nu este mai puțin adevărat însă că
ceața provoacă spiritul, care tinde permanent
dincolo de aparența și inconsistența ei, în cazul
lui Sadoveanu, spre o țară pură ca un tărâm ce
garantează vârsta trăirilor autentice.
Aventura recuperatoare propusă de
Sadoveanu se consumă sub semnul unei ne-
cesare rătăciri, sugestie că individul se aban-
donează unui spațiu lipsit de drumuri/poteci
ca semne certe ale actului civilizator, într-o
realitate impusă ca „altă viață” ori ca un basm
(specie sugestivă în acest caz): „Am rătăcit
amândoi multe zile, prin cotloanele necunos-
cute ale stuhului ș-ale fluviului. (...). Cum am
ieșit în lungul Dunării, printre luncile cele
mari de sălcii, care se înclinau lin la suflarea
vântului, am înțeles că intrăm în altă viață ori
într-un basm.” (s.n.). Intrând în această lume,
omul sadovenian trebuie să aibă certitudinea
că a rupt orice legătură cu lumea modernității
și a civilizației acesteia: „Toate legăturile cu lu-
mea dispăruseră. Cărțile de școală și profesorii,
fierberea impură a târgușorului de provincie
căzuseră în întuneric (sfera negurii și a opaci-
tății, n.n.), ca păpușile în cutia lor”. Aici, omul
modern are ocazia întâlnirii semnificative cu
celălalt, în orizontul unei autentice și depline
libertăți: „Din adâncurile subconștientului un
fior necontenit tremura către suprafață. Toată
ființa lui era liberă și atentă. Atentă vânătorește
- deși expediția aceasta era întâia, deși ochii lui
nu văzuseră încă vânatul viu”.
Un text deosebit de incitant și emblematic
pentru întrgul volum rămâne Gâște sălbatice
- adică numere incomensurabile, în care intra-
rea în țara de dincolo de negură este sinonimă
descoperiririi de către omul modern, în pro-
pria ființă a omului de demult: „Căci a rămas
la mal, la țărmul lumii oamenilor, o parte din
ființa mea, -ceea ce mă face să fiu omul de toate
zilele al obștii ș-al veacului. Și celălalt, omul cel
depărtat și de demult, cufundat și stăpânit subt
întuneric, s-a eliberat, și pentru el pulsează ini-
ma altfel și-mi zvâcnește sângele-n ochi. Acest
om nu trăiește decât clipele de față, c-un singur
scop. Și pentru asta așteaptă sălbatic și grav gâș-
tele care plutesc găgăind peste pana stuhului”.
O eliberare semnificativă de modernitate pre-
supune o altă întâlnire cu naturalul și o cu totul
altă înțelegere a acestuia:„Vin și trec în fiecare
noapte mii de mii, aici și pretutindeni, pe tot
emisferul nordic. În fiecare noapte umplu cerul,
plutind pe aripile lor puternice și neostenite.
Când, într-un târziu, încercăm a aborda cătră
o margine de grind, văzduhul se cutremură de
aripile și clamoarea lor, ca de vijelie. Mulțimea
lor trece de numerele minții omului și întunecă
cerul. Așa plutesc pe văzduh, poposesc și trec
pe toată aria unei jumătăți de pământ. Oamenii
au foarte vagă cunoștință despre aceste popoare
ale aerului ș-ale apelor. Ei trăiesc în târgurile
lor și se socotesc mulți și puternici. Pe când pa-
serile necunoscute și fără număr, stăpânitoare
a tuturor elementelor, umplu singurătățile de
o viață aparte, tainică și formidabilă. Omul,
vulpea și hultanul pun în viața lor episoade cu
totul neînsemnate. Stăteam uimit, privindu-le
cu spaimă mulțimea de pe grind. Acestea, și al-
tele, și altele, în nopți și nopți, fără întrerupere
și răgaz, pe senin și furtună, trec spre mările
cele libere de la miazănoapte. Acolo sunt mari-
le singurătăți albastre pe tărâmul celălalt, unde
nu răzbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic,
se întâlnesc și petrec gâlițile egiptene și gâștele
cele mari care trec pe-aici, gâștele cele negre,
cele cu aripile violete și gâștele albe ca zăpada,
gâștele gotce și cele cu pinteni la aripi, și toate
gâștele celor o mie de soiuri. Se amestecă cu ele
alte o mie de soiuri de rațe și alte mii de soiuri
de paseri de apă; și pinguinii îmbrăcați în frac,
autohtoni binevoitori, le primesc cu discursuri,
privindu-le cu bunăvoință. Iar la echinocțiul de
toamnă se întorc pe drumurile pe care de sute
de mii de ani generațiile lor le străbat fără în-
cetare”.
Trecerea dincolo de neguri accentuează sen-
timentul prezenței celuilalt, cu care modernul
nu se poate identifica, fiindcă această intrarea
în lumea naturalului nu înseamnă și aventu-
ra scufundării depline în adâncurile propriei
ființe. Malul/țărmul rămâne o prezență auto-
ritară:„Da, fără îndoială că omul din veacuri
râdea, un râs împietrit și crispat, care samănă
cu masca morților. Când se petrecuse toată
întâmplarea? A avut loc dintr-odată, pe neaș-
teptate și brusc, într-o clipă din veșnicie. Fără
pricină și fără scop; căci cel care-și reia de la
țărm personalitatea abandonată nu obișnu-
ește să mănânce vânatul, ca strămoșii al căror
râs îl are pe obraz”. Ceea ce nu înseamnă că în
momentul de grație, omul modern nu simte
în adâncul ființei sale, prin prezența gâștelor,
zbuciumul celuilalt :„Aud încă o clipă șoaptele
gâștelor, fără să le văd. În fundul cotului de bal-
tă joacă rațe, în stropi. Știu că mai am o clipă și
voi fi văzut. Mi se zbate o rețea fumurie pe ochi
și am în mine același zbucium al celuilalt. Două
găgăiri prelungi și simultane tresar în dreap-
ta mea, subt zidul stuhului. Cu gâturi lungi și
zboruri greoaie paserile sălbatice se înalță; și-n
același timp, în fluturări de stropi, și grabnic,
au zvâcnit spre văzduh și rațele din fund”(s.n.).
Chemarea gâștelor devine ademenitoare, aceas-
ta este receptată fără scop și fără noimă, înles-
nind o profundă înțelegere a lumii:.„Rămân,
privind sombru. Aud altă pocnitură depărtată
de la tovarășii mei. Ascult fără nici un scop și
fără noimă găgăitul gâștelor care au scăpat și se
depărtează; când, împletindu-se cu chemările
lor tot mai slabe, alte chemări nouă, în creștere,
îmi lămuresc înțelegerea și-mi chiamă atenția
șovăitoare”(s.n.).
Revin la titlul povestirii. Gâștele sălbatice au
fost socotite „mesageri între cer și pământ” sau,
în general, un „mesaj”, spre deosebire de gâște-
le domestice, un simbol al fidelității conjugale.
În egală măsură, gâsca sălbatică este acceptată
ca un simbol al inițiatului și al inițierii, aspect
confirmat de textul sadovenian. Să nu uităm
însă că omul modern trebuie să adapteze lumea
capacității sale de înțelegere. Gâștele sunt nu-
mere( cu tot ceea ce implică aceasta). Pentru
un Joseph de Maistre numărul era „barieră
evidentă între brută și noi”, ceea ce-l determi-
nă să afirme că „nu cred decât în număr... e
pretutindeni. “ . Amintesc de asemenea că
pentru Baudelaire „Totul e număr. Numărul e
în tot. Numărul e în individ. Beția e un număr”.
Gâștele sunt așadar numere însă numere inco-
mensurabile, ce nu pot fi măsurate, arghezian
”drămuite”. Același om modern nu poate urma
chemarea păsărilor( care au împărăția „pe tărâ-
mul celălalt”), cât timp el nu se poate sustrage
condiției sale degradate:„- Neculai, zic eu to-
varășului meu; să știi că sălbăticiunile acestea
au viețuit pe pământ înaintea noastră, ș-au să
viețuiască și când noi n-om mai fi de mult. /
- Care noi, cucoane? întreabă cu oarecare ne-
dumerire Neculai. / - Noi, oamenii. Să știi că
degeaba le pușcăm. Lor nici nu le pasă și se duc
în împărăția lor, pe tărâmul celălalt. / - Oare,
cucoane, așa să fie? Este o împărăție a lor, pe
tărâmul celălalt? / - Este. Și noi acolo nu ne pu-
tem duce, pentru că suntem nemernici și legați
de pământ...(s.n.).
Omul sadovenian trece dincolo de negură
și are chiar o semnificativă înțelegere a lumii
și a propriei condiții însă nu poate urma pînă
la capăt simbolicele gâște. Tiparele ultime nu-i
sunt îngăduite și el nu poate ajunge în tainicul
loc vag numit acolo. Fiindcă el nu este doar
un păcătos, ci și supus vremii și malului care-l
recuperează inexorabil: - Se poate..., grăiește
Neculai privindu-mă lung și semnificativ. Eu
cred, cucoane, că ceilalți boieri n-au făcut is-
pravă mai bună decât noi. Am mers bine ș-am
prins câteva sălbăticiuni. Ar fi vremea să ne în-
toarcem la mal.(s.n.).
■
21
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
comentarii
Jurnalul lui Ovidiu
la Tomis de Vintilă Horia
| Virgil Rațiu
Cum ar fi ca romanul Dumnezeu s-a năs-
cut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis
de Vintilă Horia (Ed. Vremea, București,
2016 - traducere din franceză de Ileana
Cantuniari, prefață de Daniel-Rops, membru
al Academiei Franceze, postfață de Marilena
Rotaru) să fie cuprins în programa școlară, operă
de studiu pentru clasa a XII-a, drept model pen-
tru, de ce nu?, romanul postmodern, de factură
milenială, deși a fost scris în deceniul șase al se-
colului trecut? Or, chiar postulat pentru așa-nu-
mitul val postumanist al tinerilor generaționiști,
ei înșiși expuși individualist pe terenul dezbate-
rilor literare infatigabile. Romanul are geneza în
protoRomânia, „proiect” prelins până în epoca
interbelică/ postbelică: Dumnezeul de la Pontul
Euxin. În exil-exil! Pe esplanada Tomisului.
Vintilă Horia, în calitate de diplomat român,
odată cu Proclamația de la București, 23 august
1944, a fost „reținut” împreună cu soția în lagăre
din Silezia, Austria, Italia. Eliberat în 1945, din
Italia a emigat în Argentina, în 1953 se stabi-
lește în Spania, la Madrid, după cum se vede pe
trasee întortocheate, căi ce dezvăluie dorința și
speranța românului de-a găsi posibilitatea reve-
nirii în patrie sau măcar a apropierii de țara sa.
(Ceva mai târziu, în perioada 1960-1964, familia
Horia a locuit la Paris. Pe urmă reîntorcându-se
la Madrid.) În devălmășia acestor stăruitoare că-
utări de regăsire a propriei ființe și a credinței,
supraviețuind împreună cu consoarta numeroa-
selor încercări, veșnic indignat pe destinul ce i-a
fost scris, se potriviseră în anul 1958 evenimente
de nivel european înalt spirituale, căci cine să
condiționeze ursitele, să le controleze?... Se ce-
lebrau în anul respectiv două mii de ani de la
nașterea poetului Publius Ovidius Naso. Un fapt
însemnat, marcat în mai multe centre culturale
ale lumii. Pare că așa ceva lui Vintilă Horia nu
putea să-i scăpe. Recitind operele marelui poet
latin, din adolescență nerevăzute, dar preponde-
rent analizând Tristele și Ponticele, Vintilă Horia,
aflat în acea perioadă la Madrid, a trăit revelația
excepționalei întâlniri cu un alt expatriat, poetul
Ovidiu, exilat prin ordine imperiale la Tomis, pe
teritoriul României de astăzi. Identitatea spiritu-
ală și trupească de resort al datului nativ a născut
în Vintilă Horia ideea scrierii unei opere literare,
majore, de inspirație introspectivă: Dumnezeu
s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis.
Jurnalul este o mărturisire de gală a lui Vintilă
Horia, apatridul, despre propriul exil și propria
viețuire secretizate în spatele unor expresii și
morfeme inspirate de fântânile singurătăților
sale și a nădejdii regăsirii credinței, reclădind
„realitatea din suflu și din stil”. Pentru redarea
aurei dorite în diegetica sa, autorul „împrumu-
tă” măiastra pană orfică mânuită magistral de
Ovidiu, relegat la Tomis în anul 9 al erei noastre,
trudă care în fața colilor de scris dezvăluie o sin-
ceritate ce poate înspăimânta chiar pe diarist, fie
acesta și cel substituit. Se înțelege că Jurnalul lui
Ovidiu la Tomis de Vintilă Horia este o scriere
apocrifă.
Surghiunul poetului Ovidiu la Tomis, depar-
te de Roma, într-o garnizoană romană, la Pontul
Euxin, a fost hotărât de împăratul Augustus, o
sentință ale cărei motive rămân neclare, ascun-
se în obscuritatea gândirii umane învăluită de
glorii pământești, doar August se proclamase,
în culmea împărățirii, și zeu. Ovidius, poet ce-
lebru în viața Romei și a imperiului, autor al
vestitelor scrieri Metamorfoze, Heroide, Arta iu-
bii, învățături îmbrățișate sincer mai cu seamă
de tinerii citadini, a stârnit în jurul său invidii,
dispute, suspiciuni, mai cu seamă în republi-
ca-stat în care delațiunea devenise profitabilă și
era practicată pe scară largă, iar sclavii și milita-
rii erau primii ademeniți să devină informatori
sub promisiunea dobândirii libertății, liberării
de serviciul cazon. La urechile lui Augustus au
ajuns informații că Ovidiu prin versurile lui
îndemna la desfrâu, la revoltă împotriva zeilor
Romei, dezavuând până și puterea imperială,
că întreținea iubiri necontrolate și participa la
orgii, declanșând scandaluri publice. Împăratul
considera că societatea romană trebuia readusă
la morala sănătoasă (deși chiar el încălca legile
eticii urbane). Ovidiu a fost condamnat și exilat
într-un loc aflat la capătul lumii, singura pre-
vedere atenuantă în edictul lui Augustus fiind
relegation (care nu implica și confiscarea bunu-
rilor celui condamnat). Astfel ajunge Ovidiu să
cunoască ținuturile geților, obiceiurile și cre-
dințele locuitorilor de la Pontul Euxin și de la
nord de acesta.
Călătoria pe mare a lui Ovidiu a fost lun-
gă, obositoare și chinuitoare, a durat trei luni.
(Vintilă Horia demonstrează în paginile com-
punerii Jurnalului arta superioară a scrierii sale,
substituindu-se poetului damnat cu toate daru-
rile pe care le întrupa spiritul său, exilat și el.)
Din Tomis, în disperarea ce-l domina, Ovidiu
expediază lui Augustus nenumărate epistole în
care cere să fie iertat, ori măcar schimbarea lo-
cului expierii, poate în una din insulele Greciei,
sau poate în Sicilia, mai aproape de lumea ci-
vilizată a vremii lor. Ovidiu trăiește la Tomis și
uneori chiar petrece în compami agreate, însă
conchide cu năduf că „nimic din ceea ce a scris
în Arta iubirii nu e valabil la Tomis”.
La Pontul Euxin se informează despre geți,
locuitorii din ținuturile stăpânite de ei, află obi-
ceiuri și credințe noi. Ovidius are în serviciul lui
o femeie getă, pe Dochia, care cunoștea câteva
cuvinte în latină și câteva în greacă, care îl în-
vață limba getă, iar el o învață limba latină. Lui
Ovidiu i s-a spus că geții sunt foarte religioși și
cred într-un dumnezeu unic, Zamolxis. „Cum
poate un zeu să umple cu persoana lui un întreg
cer?” se întreabă Ovidiu. Din când în când, co-
răbii grecești îi aduc corespondența de la Roma
și lăzi cu daruri și cărți trimise de prieteni ori
de soție. Vreme îndelungată relegatul din Pont
întreprinde călătorii în ținuturile geților - ținta
la care voia să ajungă fiind Kagaionul, munte-
le sfânt al dacilor, la preoții lui Zamolxis -, în-
tâlnind în cercetările întreprinse foști militari
romani, dezertori care se ascund în satele geți-
lor de sub munți și de peste munți. Sunt foarte
mulți fugari romani care consideră astfel că și-
au câștigat libertatea, că au scăpat de blestemul
de-a ucide oameni, de viața militară romană,
de sclavie, preferând să-și întemeieze familii cu
femei gete, luându-și nume ciudate, muncind
liberi, lăsându-și barbă, cei de la Istru făcând
comerț cu grecii, și închinându-se dumnezeu-
lui unic, al geților, și regelui Traciei. În aceeași
perioadă, Ovidiu află despre nașterea în lumea
orientului, în Galileea, a unui dumnezeu care le
va vorbi oamenilor, va propovădui iubirea și li-
bertarea, speranța de pace și dăruirea necondi-
ționată, damnat „trimis” ce va răscumpăra vina
oamenilor, suferințele lor. „Exilul și acest jurnal
constituie în ochii mei singurele dovezi ale par-
ticipării mele la mântuire”, notează Ovidiu. Iar
în răscolirile sufletești ajunge să scrie: „Spațiul
în care trăiesc geții este mare. Acest spațiu cu-
noaște speranța morții și a vieții viitoare, cât și
puterea Dumenezeului unic. (...) Acum știu că
Roma, acea Romă care era, la începutul sufe-
rinței mele, ținta tuturor gândurilor mele, nu
se află la răspântia tuturor drumurilor terestre,
ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Și mai
știu că Dumnezeu s-a născut, și El, în exil”.
După moartea lui Augustus, Ovidiu tot nu-și
găsește izbăvirea. Nu e dorit la Roma nici de
Tiberiu, succesorul lui Augustus la tron. Din
pricina suferinței consideră că Augustus a fost
la urma urmei un instrument al soartei sau al
lui Dumnezeu: „Datorită lui am ajuns să mă
cunosc - scrie Poetul. Cruzimea lui m-a trimis
pe drumul Tomisului și m-a făcut să pornesc în
căutarea unui alt Dumnezeu”.
Nu sunt necesare cuvinte mari pentru
a anunța apariția unei scrieri de excepție.
Romanul Dieu est ne en exil. Journal dOvi-
de a Tomes/ Dumnezeu s-a născut în exil de
Vintilă Horia a apărut la Paris în iunie 1960,
la Editura Fayard, prefațat de Daniel-Rops,
membru al Academiei Franceze. La 21 noiem-
brie 1960, juriul Academiei Goncourt finalizea-
ză dezbaterile și anunță Premiul Goncourt pe
anul 1960: Vintilă Horia pentru roman. Presa
comentează extrem de elogios noul Premiu
Goncourt, critica, în Franța și în străinătate, a
comentat cartea în termeni elogioși unanimi.
Vintilă Horia semnează contracte de tipărire a
încă două ediții în franceză și semnează con-
tracte de traducere în Anglia, Germania, Italia
și Statele Unite ale Americii. Dar vestea pre-
miului este preluată tendențios de organele de
stat de la Kremlin, fiind implicat în chestiune
și Ministerul Afacerilor Interne și de Externe
din R.P. Română. Cum se spune, s-a declanșat
un alt război antiromânesc al sovietelor (v. Th.
Codreanu, Contemporanul. Ideea europeană nr.
10/ 2018) și redeschis dosarul lui Vintilă Horia
în care așa-numitul „Tribunal al Poporului”
din România îl condamna în contumacie (fe-
bruarie 1946) la muncă silnică pe viață pentru
„crima de dezastrul țării, prin săvârșire de cri-
me de război constând în faptul de se fi pus în
slujba hitlerismului și fascismului...” La Paris și
în lume s-au stârnit mari vâlve întreținute de
mass-media și oficine comuniste.
Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este
mai mult decât un amplu poem în proză, este
Evanghelia speranței și regăsirii credinței, după
Vintilă Horia, care astfel scriind și-a salvat su-
fletul.
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
cărți în actualitate
„Poeziile lui D.R. Popescu
oferă o mai bună înțelegere
(...) a evoluției unui scriitor
de seamă de azi”
■ Alexandru Sfârlea
Dumitru Radu Popescu
O sută și una de poezii
Editura Academiei Române, București, 2021
F
raza din titlu am excerptat-o
din „Notă asupra ediției” -
aparținând criticului Cornel
Ungureanu, autor și al prefeței - la
volumul O sută și una de poezii al lui Dumitru
Radu Popescu, pentru că mi s-a părut definitorie
și apăsat (elocvent) concluzivă privind Opera de-a
dreptul monumentală a acestui scriitor transilvă-
nean, care a văzut lumina zilei în localitatea Păușa
(Bihor). Am povestit, în Tribuna, circumstanțele
în care l-am cunoscut, în urmă cu aproape 50 de
ani, la momentul în care, încă de pe atunci, creația
sa prozastică și dramaturgică era remarcabil- re-
prezentativă. „Interdicția” criticului literar Cornel
Regman sugerată debutantului D.R. Popescu -
când i-a dus acestuia proză și poezie la revista
Steaua, fiind student la medicină - de a nu mai
scrie poezie ci numai proză, nu a fost respectată,
totuși, de viitorul mare romancier și dramaturg al
literaturii române. De fapt, debutul absolut, cum
se spune, a avut loc în ziarul județean Crișana din
Oradea, în 1953, cu poezie (sub girul redactorului
Stelian Vasilescu). Așadar, lumina tiparului i-a fă-
cut cunoscut numele - chiar dacă aici ne face cu
ochiul, insinuant, un mic paradox - dedesubtul
unei poezii, și nu al unei proze. Sigur că, debutul
în volum stă sub semnul prozei (Fuga, povestiri,
1958) - urmat apoi de o întreagă suită de poves-
tiri, romane și piese de teatru - șase volume de
povestiri, nouă romane, trei piese și patru scenarii
de film - asta până în 1982, când apare volumul
de poezii Câinele de fosfor. Enumerarea va conti-
nua apoi cu un florilegiu impresionant de alte și
alte creații romanești, dramaturgice și scenaristi-
ce, inclusiv patru volume de eseuri, valoarea cre-
ației sale aducându-i importante recunoașteri la
vremea/ vremurile respective.
Din prefața la O sută și una de poezii mai aflăm
că „scriitorul Dumitru Radu Popescu e, după
1990, în altă lume și își rescrie prozele de odinioa-
ră: marile sale proze - Leul albastru, F, Vânătoarea
regală - un rol important având și romanul Falca
lui Cain, partea a doua a acestuia constituindu-se
într-un poem (jurnalul- poem al profesorului
Lohinski)- Calendarul nebunilor”. Am putea spu-
ne, așadar, că e vorba - în O sută și una de poezii -
de o punte cu arhitectură poeticească, între volu-
mul Câinele de fosfor și poemul din partea a doua
a romanului Falca lui Cain. Să amintim, cum bine
se știe, că în majoritatea romanelor și pieselor de
teatru ale lui D.R. Popescu aflăm ingenue și intens
profundizate oaze de lirism, să mai spunem și că
autorul Leul -ui albastru a scris impactant- admi-
rative eseuri despre marii poeți ai generației sale,
aflându-se și în acest mod în preajma poeziei:
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica ș.a.
Dar, referindu-mă strict la volumul O sută și una
de poezii, mi se par acut- revelatoare, de la bun
început, acele formule incantatorii ale formelor, în
căutarea unei esențializări a relației dintre datul
ontologic și transcendență: „Forme dormind în
iarba de forme/ Forme visând cavaleri emblema-
tici/ Forme dându-se peste cap în marea ca o for-
mă a apei/ Forme iubindu-se îmbrățișate/ Forme
cântând, forme ejectându-se din somnolența ma-
teriei” (pag. 16). Parcă am simți un flux iradiant,
inducând, oarecum, o transgresare disjunctivă a
plânsului bacovian. Aflăm, în Câinele de fosfor, o
tematică circumscrisă unor subiecte ale unei is-
toricități ambivalente, unele strict literare, altele
pur istorice. Iată un exemplu din prima catego-
rie: „Într-o dimineață, înainte de ivirea luminii,/
Când dezordinea morală bătea lin și aproape im-
perceptibil, ca un zefir,/Cuprins de un aprig de-
lir/ Cavalerul porni în lume/ Către Perfecțiune./
Ieșind pe poarta din dos a grădinii,/ Pe furiș, prin
tufiș, ca un hoț,/ Ca un derbedeu, ca un zeu, (...)
Capul său era o moară de vânt.” (Don Quijote).
Sau: „(...) Într-o zi de dimineață/ Pe la opt și ju-
mătate/ A început să-și jupoaie pielea/ De pe el,
întâi de pe spate/ Ca s-o poată scoate pe cap/ Ca
pe o cămașă de noapte .../ A băgat-o apoi în sa-
ramură/ Și în zemuri de tăbăcit/ Și-a început să
scrie pe ea/ Tot ce avea de spus” (Homer). Și din a
doua: „Timur- Tamerlan, tânăr fiind/Fu lovit de o
săgeată/ În picior./ Șchiop, trecu din/ Victorie în
victorie/ Cuceri Asia, fără China,/ Europa, până
la Moscova,/ Din Africa, Egiptul,/ Și-l făcu praf
pe marele Baiazid./ Împărați șchiopi, regi ciungi,/
Miniștri infirmi, ge-/ Nerali orbi, surzi/ Și-au biru-
it toate neputințele/ Umilind lumea. (Nici măcar
fabulă). Și încă: Într-o zi oarecare,/Agamemnon,
în mantie, regal,/ Venind acasă, traversând pădu-
rea,/Găsi în patul conjugal/ Așteptându-l surâ-
zătoare/ Securea” (Destin). Observăm, un pic
contrariați, că poetul D.R. Popescu nu caută cu
tot dinadinsul expresivități bulversante, ori mo-
tricități juisante ale lirismului; el își pune în gând
să aducă în prim-plan doar nuditatea factualită-
ții (niciodată factice), printr-o simplitate austeră,
care nu încearcă să escamoteze acele redute inti-
midante ale adevărului, care trebuiesc cucerite. Se
fac simțite și frisoanele subiacente ale unei ironii
- dar și autoironii - care nu sunt altceva decât
niște vehicule ale interiorității tensionate, ceea ce
acest autor al unei mari Opere simte nevoia să mai
adauge, surâzând doar îngăduitor - niciodată su-
perior - spre acel magnific construct literar al său,
dar și, desigur, spre cititor.
Citind Calendarul nebunilor (Anul 2000), mi-
am amintit ce spunea Leul albastru în legătură cu
ceea ce i-a spus C. Regman, înainte de a debuta,
la revista Steaua, că va fi prozator: „Sigur că pe
mine m-a durut faptul că m-a luat de la ... poezie,
fiindcă poezia o scriam cu plăcere, era frumos,
așa, te distrai ... așa, parcă mi-a luat o jucărie”. El
conceptualizează astfel, hirsut și oarecum impe-
nitent, o arbitrarietate ce se frăgezește semantic
sub adierea irefragrabilă a ludicului, el își cântă
sieși în strună, prin intermediul unor personaje,
personalități sau simpli cetățeni, prinși într-o sa-
rabandă, parcă, de efecte, semnificații (auto)im-
puse și interferențe ontic- atavice și histrionice:
Michelangelo este pus „să facă statuia efemeru-
lui om de zăpadă”, Danton „vede” cum „Timpul
se desparte de trupul însângerat/ și dispare ca un
actor mediocru în culise”, „Într-o barcă verde,
cu motor,/ Frusina cu Terente, în amor,/Trec pe
sub marginea înflorată a unui nor”, aflăm despre
„moartea melcului venit vineri pe lume,/ coarne-
le i-au degerat”, despre tălpile picioarelor Mariei
Tănase, care „n-a găsit o pereche de pantofi/ Ca
să n-o strângă!/ Înainte de-a muri, s-a rugat de
rude/S-o îngroape desculță”, despre cum „Sub o
cupolă doi trapeziști/ Cădeau în cap și n-aveau
rânză/ Și mâncau brânză de alpiniști” (parcă simt
aici un „damf” urmuzian), despre „fluierăturile
galeriei din Oradea/ la atacul prelungit al stu-
denților clujeni” ( este vorba de fotbal, desigur),
despre ce „Scrie Carlos Drummond de Andrade
/ În Cadril: Joao o iubea pe Teresa care-l iubea pe
Raimundo/ care o iubea pe Maria care-l iubea pe
Ioaguim/ care o iubea pe Lili/ care pe nimenea nu
iubea”, vine la rând pasărea căreia i-au crescut zeci
de aripi și „nu mai știe precis dacă zboară/ sau nu-
mai se tăvălește prin nori”, despre „Erik Olafson
ctitorind/ eflorescența și dezarticularea acelui pă-
mânt”, nu lipsește nici Caligula care „Simte în el o
fiară dulce care-l/ Mănâncă pe dinăuntru și-l face
să declame poezii”, despre Sandu Căprariu „cu
nepăsarea umbrei în declin/ țintind depărtările”,
dar și despre „Veverița Ratatosk/ care duce de la
vultur la balaur (care se urăsc)/ ocări”, apoi, din-
tr-odată, hop și „Machiavelli, făcând din ticăloși-
ile omului o doctrină”, despre cum „între Socrate
și Alexandru Macedon/ crește cucuta”, până ce,
în final, ni se aduce la cunoștință că „Toți poeții
secolului douăzeci/ Stau la picioarele lui Cehov
și plâng”. O inepuizabilă devălmășie a incantadei,
un spectacol inubliabil, nu ușor de urmărit, al po-
eziei lui Dumitru Radu Popescu.
Ioan Burlacu	Car de luptă (2016)
obiect (lemn, metal, cauciuc), 37 x 31 x 17 cm
30
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
Pragurile traiectului
catabatic
■ Adrian Lesenciuc
Noua carte a lui Alexandru Lamba, cunos-
cut prozator SF, laureat, printre altele, al
premiului „Colin” în 2021 și al premiului
„Chrysalis” al European Science Fiction Society
în 2016, este tot rezultatul fanteziei prozatorului
brașovean, dar într-un altfel de construcție, oare-
cum tipică Bibliotecii de proză contemporană de
la Litera. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moar-
te1 este un roman psihologic, construit din nouă
episoade distincte, proiectate ca scurte povestiri,
între care apar condiționări, relaționări, inter-
ferențe textuale exploatate în linia continuității
aparente a uscatului sub ape pentru a reconfigura
arhipelagul. Materia textuală gravitează în jurul
personajului Horia, un corporatist din generația
Y, a milenialilor, a pesimiștilor care au prins în
chiar plină formare proprie trecerea dintre pa-
radigme. Horia este un ins cu cicatrici interioa-
re ale trecutului violent, un inadaptat împins în
caruselul întâmplărilor nefaste printr-o vină in-
ventată, atribuită în spiritul colectiv al etichetării,
și datorită unei glume nesărate pe care a făcut-o
într-o pauză. De la această nefericită deviere echi-
librul instabil al parcursului se strică, alimentând
gânduri suicidale, imagini ale morții survenite
în diferite ipostaze, în texte ale căror deschideri
sunt proiecții omiletice ale ipoteticului părinte
Ghenadie. Între orizontul moral al predicatorului
și cel stârnit de patimi al lui Horia, incapabil să
stopeze avalanșa de evenimente care se rostogo-
lesc în jurul lui, care îl fac să-și piardă familia și
în cele din urmă să se piardă pe sine, se întinde o
prăpastie, un purgatoriu, după cum este sugerat
pe coperta a patra a cărții. Speranțele vagi ale sto-
pării căderii, zborul planat al iubirii care începe să
se înfiripe, conturează un profil al unui personaj
căzut nu din pricina răului înmagazinat, nu ca ur-
mare a unei compensări în teodiceea augustinia-
nă sau în cea leibniziană, ci ca efect al socialului
asupra omului incapabil să lupte cu provocările
lui. Scos din minți, tulburat de „păcătoasa moar-
te” care îl vizitează în propriile gânduri în forme
multiple, de pildă: „Să fii lucid când așază capa-
cul sicriului peste tine, dar să nu te poți mișca sau
vorbi. Să simți pe față dantela giulgiului, să vezi
fâșia de lumină rămasă de jur împrejurul tău, în-
tre sicriu și capac, cum se subțiază pe măsură ce
cuiele o sugrumă. Să simți bătăile ciocanelor în
trupul tău, apoi hârtoapele drumului spre cimi-
tir, către groapă. Să auzi lălăielile popii, șușotelile
celor care te-au condus pe ultimul drum: «Nu era
deloc senin, nu. Nu vrea la groapă. Bine că l-au
închis!», tu găsindu-te mut în întuneric deplin,
apoi să ghicești, după hurducăieli, că ești coborât
pe funii , de gropari. Să simți cum îți lasă întâi
picioarele, că nu au săpat suficient de lat puțul de
sus până jos, cum te lovești de câteva ori de pereții
bolovănoși ai gropii, apoi cum ți se așază cutia de
brad, din care nu o să mai ieși niciodată, la locul
ei, trosnind. Să auzi bulgării de pământ spărgân-
du-se la câțiva centimetri deasupra ta, de capacul
lucios și încă lăcuit al sicriului, apoi bubuiturile
pământului aruncat cu lopata. Și liniștea rece de
jos.”; „Cum ar fi să ți se întâmple toate astea? Poate
chiar așa se întâmplă, nu ai mai murit niciodată ca
să știi că nu e așa. [...] Apoi să te întrebi: „Acum
ce urmează?” Poate de-aia îți zic să-ți fie țărâna
ușoară, pentru că vei suporta apăsarea până când
o să ți se descărneze trupul de tot” (pp.153-154).
Angajat pe căi aparent virtuoase, personajul
Horia sfârșește prin a accepta prima îmbiere, prin
a se lăsa pradă faptic gândului care scormonește
în străfundurile ființei incerte, provocate, ultra-
giate. Nu moartea în sine este apăsătoare, nici
măcar în viziunile coșmarești ale lui Horia, cât
presiunea socială a ei, cât gravitatea pe care so-
cietatea o imprimă curbând decisiv șinele finite
ale unui montaigne-rousse în care îl împinge pe
Horia, personajul nepregătit pentru hăituirea vie-
ții și suficient de naiv cât să se încreadă în iluziile
deșarte ale parvenirii. De la prima pagină a căr-
ții, a cărei amprentă este tocmai aceea a scriiturii
alerte, a vitezei de alunecare în caruselul scăpat
de sub control, în care conștiința nu mai poate
pune frână, se simte izul căderii. Construind ca-
dre cinematografice fixate pe protagonist, chiar
dacă romanul este scris la persoana întâi și nu la
persoana a treia, Alexandru Lamba pune față în
față tentația, a cărei forță de frecare este nulă, și
conștiința ultragiată a personajului, a cărei abra-
zivitate poate caracteriza doar personalitatea sa,
nu și puterea morală a conștiinței. Din perspecti-
va celui care alunecă, nu incapacitatea conștiinței
de a frâna este motorul căderii, ci însăși forța de
gravitație, destinul, nedreptatea care se răzbună:
„Am dat uitării tot incidentul. Până într-o zi,
mulți ani mai târziu. Nedreptățile au un mod al
lor de a se răzbuna pe cel care le face, chiar dacă
au nevoie de un timp, ca și când s-ar coace. Nu
uită niciodată să se răzbune, le poți uita tu, dar ele
nu uită” (p.66).
Nicio formă de exorcizare a răului exterior nu
poate da roade în lipsa posibilităților de a exor-
ciza răul interior prin conștiință, de a elimina
Legiunea adăpostită în trupul viciat de societate.
Moartea interioară, devenită obsesie, macină și
amplifică reacția în lanț a faptelor care condițio-
nează un parcurs catabatic, o dezumanizare du-
blată de pierderea sistemului moral de referințe.
Așadar, nu încercarea de adaptare a corpului fizic,
robust, corpul unui fost luptător de kickboxing
care se reapucă de antrenamente și lupte, la pro-
vocările mediului este cea care poate să opreas-
că proiecția catabatică, ci un eventual, dar ab-
sent, control al minții în raport cu spirala răului.
Căderea lui Horia este una asimilabilă trecerii pe
niveluri energetice inferioare în modelul fizic al
benzilor energetice, în care iluzia virtuții îl adu-
ce pe protagonist pe nivelul de excitație pentru a
pregăti ulterior împingerea spre nivelurile ener-
getice discrete inferioare. Un alt personaj pare cel
ce ia locul lui Horia pe nivelul energetic inferior
pe care ajunge (un alt Horia e prezent în fieca-
re dintre povestiri) și de pe care, urmând același
parcurs al excitației primare, este împins mereu.
Prozatorul Liviu G. Stan, prefațatorul cărții, suge-
rează o parcurgere a unor vămi ale văzduhului, pe
care nu le poate trece, involuând, coborând într-o
serie de condiționări cu efecte interioare, dar mai
ales cu efecte exterioare majore: „Ingenios struc-
turat, romanul este împărțit în nouă capitole, din-
tre care șapte corespund câte unui păcat, fiecare
cu propria gradație a răului: invidia, lenea, furia,
mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecului și
desfrâul. Totodată, fiecare capitol poate fi privit și
ca o «vamă a văzduhului» în variantă pământeas-
că («vămile văzduhului» din textele patristice).
Această departajare strategică a capitolelor are
darul de-a menține în flux tensionat imprevizi-
bilul întâmplărilor și înregistrează ca un seismo-
graf mutațiile interioare ale personajului princi-
pal, echilibrul excelent în tramă războiul nevăzut
din mintea și rețeaua exterioară a consecințelor”
(p.7).
Într-un fel, această structură a romanului este
una care acoperă, ca în Adam și Eva al lui Liviu
Rebreanu, despre care mulți dintre critici au opi-
nat că ar fi mai degrabă o sumă de nuvele, prin
interstițiile dintre capitole, trecerea indescripti-
bilă prin zonele energetice interzise. Diferența
constă în faptul că la Liviu Rebreanu transferul se
produce pe coordonate temporale, iar interstițiile
sunt marcate de textele placentare care includ nu-
cleele epice, pe când la Alexandru Lamba căderea
prin zona energetică interzisă este doar sugerată,
se petrece în intervalul dintre capitole. De fieca-
re dată, însă, pentru aducerea protagonistului în
proximitatea zonei energetice de excitație, există
un factor exterior, un personaj care împinge, vo-
luntar sau involuntar, spre destinul catabatic. E
ca și cum în modelul benzilor energetice în pre-
zența unor condiții favorizante se desfac legătu-
rile covalente, apar golurilor care se manifestă ca
niște sarcini de sens contrar - iluziile deșarte în
cartea lui Alexandru Lamba au comportamentul
sarcinilor fals pozitive asociate golurilor -, iar
personajul care se orientează în raport cu aceste
goluri, cu aceste ținte iluzorii, este obligat în urma
căderii să își caute noile condiții favorizante, de
fiecare dată la un nivel energetic inferior. Scris
alert, apăsat - Liviu G. Stan vede proza cea nouă
a lui Alexandru Lamba ca „un roman-țipăt al că-
derii în gol” -, încărcat de simboluri catabatice,
într-un ritm al vertijului, Șapte virtuți deșarte și
o păcătoasă moarte este un roman articulat, coe-
rent, ușor de citit, monstruos, pe punctul de a își
exhiba organicitatea în ciuda unei articulări din
segmente sau, cum sugerează Voicu Bugariu, pe
punctul de a se transfera dintr-un corp textual su-
pus normelor mecanice într-unul care amintește
de organismul viu: „Încercând să caracterizăm
complexitatea cărții, apelăm la metafora organi-
cității, dar și la recuzita literaturii SF. Romanul lui
Alexandru Lamba seamănă cu un android foarte
bine construit, aflat pe punctul de a se transforma
într-un om viu. Ne hazardăm și spunem că pe au-
torul nostru îl așteaptă un destin literar semnifi-
cativ”2. De fapt, această anvelopă SF, cu puternice
conotații până în științele sociale și ale comunică-
rii, se potrivește în mare măsură și comentatoru-
lui cărții, și autorului ei.
Note
1	Alexandru Lamba. (2022). Șapte virtuți deșarte și o
păcătoasă moarte. Prefață de Liviu G. Stan. București:
Editura Litera. Colecția Biblioteca de proză contempo-
rană. 223p.
2	Voicu Bugariu. (2022, 17 iulie). Alexandru Lamba:
Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte. Voicu
Bugariu. Blog. URL: https://voicubugariu.ro/ [consul-
tat în 1 septembrie 2022].
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
31
Tehnici de supraviețuire
prin poezie
■ Irina Lazăr
Daniel D. Marin
Trupurile care nu ne vin niciodată bine/
The bodies that never fit us well
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2021
Volumul de poezii Trupurile care nu ne
vin niciodată bine/ The bodies that never
fit us well, bilingv, așa cum de altfel se
practică destul de mult în ultima vreme, apare
la șapte ani după precedentul Poeme cu ochelari
(Tracus Arte, 2014). Daniel D. Marin este pre-
zent în peisajul literar atât cu volume de poezii
(debutul său a fost în 2003 cu Ora de vârf, o car-
te multipremiată), activitate redacțională, reali-
zator de antologii de poezie (Poezia antiutopică.
O antologie a douămiismului poetic românesc,
Ed. Paralela 45, 2010, dar și Borderline 2000, Ed.
Ratio et Revelatio, Oradea, 2021). Experiențele
sale cu lumea literară românească sunt destul de
complexe, experiențe și interacțiuni, așa cum re-
iese și din declarațiile redate în publicații on-li-
ne, într-o perioadă dramatică pentru viața sa:
„Scriu ca să uit de mine, deși astfel îmi aduc cel
mai des aminte. Scriu, pe de o parte, și ca să îmi
aduc aminte de ceilalți. Ultima oară când cine-
va m-a întrebat ce mai scriu, eu mă întrebam ce
trăiesc. Nu mai trăiam nimic. Și am fugit pe o in-
sulă să trăiesc. Paradoxul e că aici am scris. Așa
încât nu mai sunt sigur dacă scriu, de fapt, ca să
uit sau ca să îmi amintesc că trăiesc. Scriu un
volum pe care nu credeam c-o să-l scriu. Nu aș
mai fi vrut să public în România și nici măcar să
mai scriu. Însă de când sunt în Italia zile întregi
și nopți nu m-am putut gândi decât la Trupurile
care nu ne vin niciodată bine (titlul următoru-
lui meu volum), nu pentru că nu ne vin bine, ci
pentru că ele ne transformă într-un fel ciudat.
Și ne învață să ne vedem singuri de undeva din
afară. Singuri de ce ne înconjoară cel mai adesea,
singuri și când ne imaginăm în centrul lucruri-
lor, uneori singuri față de noi înșine. Și abia când
renunțăm să mai fim singuri e, de fapt, cel mai
greu. Sau când cineva ne studiază de la distanță,
ne trimite mesaje codate, ne amenință viața. Și
ne dăm seama că suntem chiar noi” (gazetaro-
maneasca.com, 16/01/2013). Daniel D. Marin se
află de ceva timp în străinătate, inițial cu o bur-
să, la Sassari, în prezent la Padova, și este intere-
sat în mod special de literatura românească din
diaspora, un spațiu în plină vervă, în actualul
context globalist. Preocuparea sa intensă pentru
socializare și interacțiuni umane constructive
este de altfel evidentă și în jurnalul din România
sunt doar eu, carte apărută la Editura Paralela 45,
în anul 2018, și care abundă în mențiuni ale unor
locuri (din Statele Unite și Italia, ori România) și
nume, ca și cum autorul s-ar teme să nu uite pe
cineva, fiecare persoană sau loc imprimându-și
cumva impresia sau energia în cele relatate.
Ca să revenim la cel mai recent volum de
poezii, Trupurile care nu ne vin niciodată bine/
The bodies that never fit us well, așa cum reie-
se de mai sus, este o carte cu o îndelungă pe-
rioadă de „incubație”, poeziile sunt în limba
română și alternativ redate în limba engleză (în
traducerea Lianei Andreasen), iar coperta are
un aspect destul de gotic. Poeziile reflectă o
aplecare spre o introspecție legată de trup, (în
tot ce are el mai intim, mai material, mai dure-
ros), dar și în aparențele sale și în personajele
care ne bântuie, în același timp o cartografiere
a singurătății. Asistăm astfel în primul capitol
la „dilemele” domnului R., personaj care pare
a fi desprins dintr-un film de epocă, pendulăm
apoi pe parcursul cărții între o atmosferă supra-
realistă, uneori cu accente macabre, de thriller,
alteori descriptiv poetico-anatomică. Daniel D.
Marin nu este un retoric, un declamativ. El își
inspectează atent senzațiile, trupul care este ori-
când gata să ne trădeze, împrumutând în felul
acesta alte trupuri, alte fantezii, permițându-și o
călătorie de lux în corporalitate și în viața altor
personaje care paradoxal se reunesc în el însuși:
„domnul R. se trezește fix la miezul nopții fără
să știe/ și se plimbă somnambul prin oraș, se
urcă/ în autobuzele de noapte, privind împreună
cu/ călătorii insomniaci străzile aproape pustii
ale orașului/ din când în când aruncă o privi-
re îndrăzneață cu subînțeles/ unei domnișoare
îmbrăcate cam nepotrivit/ (asta nu ar îndrăzni
niciodată domnul R. când e treaz)/ ea îi răspun-
de domnului R. tot cu o privire cu subînțeles/ și
coboară împreună la stația următoare [...]”. Al.
Cistelecan scria în prefața volumului de poezii
așa cum a fost, apărut în 2008: „Și aici, în miș-
carea de imponderabile interioare, stă, de fapt,
arta lui Daniel D. Marin, chiar dacă el profesează
privirea în afară. Poezia lui, în realitate, e atentă
la ecourile lăuntrice ale inventarului exterior“.
Același lucru îl putem spune, extinzând peste
timp, și despre poemele cuprinse în cartea de
față. După ce aflăm câteva din dilemele dom-
nului R., capitol cu care se deschide cartea (în
afară de acel intro poetic „iarnă. zăpadă înaltă.
beculețe colorate [...]”, Mais ou sont les neiges
d’antan!), relatări din exterior, urmează o alter-
nanță interior/exterior, un periplu în care sun-
tem purtați prin următoarele capitole, ca niș-
te pași - „Vocea/ The voice”, „Sacul/ The sack”,
„Spațiu Intim/ Intimate space”, „Toată seara/ All
through the evening”, „Grifonul/ The gryphon”.
Sunt câteva poeme care fac referire la experien-
țe extracorporale: „mă trezesc târziu pe un pat
de spital, incapabil să mă mișc,/ mă uit speriat
la trupul meu și realizez/ că nu mai am deloc
trup, închid ochii la loc/ gândindu-mă amuzat
că visez,/ adorm, și când mă trezesc și deschid
ochii în aceeași situație/ încerc să strig și degea-
ba, nici gură nu mai am [...]” sau la o căutare de
sine care generează un film al absurdului în stilul
Eugen Ionesco. (Cum m-am sinucis, un poem pe
care l-aș interpreta ca unul al continuei căutări
a sinelui.) În Sacul avem de-a face cu o colec-
ție de personaje grotești sau tragice, cum ar fi de
exemplu Bondoc sau Chibrit, pierdute în mul-
țime, mulțimea umană ca personaj, dar și cu o
personificare a conștiinței auctoriale: „Omul fără
Chip învață cum să-și scrie memoriile,/ el umblă
în metrou, în autobuz și în tren/ cu volume uri-
așe de memorii, le răsfoiește/ le mângâie pagini-
le și le citește/ cu un soi de religiozitate, apoi își
construiește/ false memorii pe care în scurt timp
[.] le pune în contact, inventează conflicte, si-
tuații fără ieșire/ ba uneori chiar și crime, descrie
totul/ atât de amănunțit și fără efort”. Memoriile
pot fi și textul care se țese la nesfârșit, generân-
du-se prin autorul său, care sfârșește prin a se
disipa (textualism în toată regula). Poemul tru-
pul care nu îmi vine bine, cel de la care a pornit
și titlul volumului, atrage printr-un soi de auto-
ironie, dar și o nostalgie pe marginea imperfec-
țiunilor noastre trupești, o nostalgie a eliberării
din chinga cărnii: „trupul meu din latex moale,
elastic/ pe care oricine îl poate umfla/ exact ca pe
un balon,/ dându-i apoi drumul în aerul încins/
zburând peste blocuri, peste nori [.] unde ino-
cența ia adeseori forme brutale/ unde eu plâng
și mă dezumflu/ treptat treptat până când trupul
meu/ ajunge de dimensiuni neglijabile/ și eu dis-
par definitiv în aerul fierbinte/ cu inima cât un
vârf de ac”. Observ această recurență a dispariției
și la următoarele personaje (Nelumitu, piaza rea,
de exemplu) care vin să completeze galeria în
Toată seara. Nu pot să nu remarc în acest popas
referirile la natura feminină (în poemele femeia
sau o mie de femei), care duc spre aspectele unei
prezențe copleșitoare, abrupte, violent emoțio-
nale și senzoriale. Cartea se încheie cu un poem
destul de enigmatic, grifonul vine doar noaptea
și doar când care constituie prin el însuși un
capitol de sine stătător, „Grifonul”. Natura dua-
lă a grifonului, pe jumătate vultur, pe jumătate
leu, antrenează după sine drama dualității trup/
spirit, bine/rău, aceea a eternei căutări a sinelui.
Mă autodevor pentru a mă cunoaște mai bine,
îmi pricinuiesc singur suferința, mă biciui, mă
autoflagelez pentru că numai așa pot ajunge la
esență. Poemul aduce aminte cumva și de mitul
lui Prometeu: „îl chem. se hrănește din carnea
și sângele meu,/ dar de unde se hrănește până
dimineața/ crește la loc. eu stau în întuneric/ și
de frica întunericului chem grifonul./ vine cât ai
clipi. își întinde aripile deasupra/ capului meu și
deschide clonțul cu ghearele/ îmi sfâșie carnea
și, în timp ce-mi vorbește, îmi soarbe sângele cu
clonțul [...]”. Grifonul este un animal fantastic,
o creatură cu complexe semnificații mitologice,
atât pozitive, cât și negative, el poate fi un simbol
al înțelepciunii (dacă e să ne luăm după emble-
matica medievală), dar și un simbol malefic: „Cu
toate acestea, potrivit unei tradiții creștine, mai
târzii poate decât precedenta, grifonul este in-
terpretat într-un sens defavorabil... natura sa hi-
bridă îi răpește independența și noblețea unuia
și a celuilalt (vulturul și leul). El reprezintă mai
degrabă forța sălbatică. În simbolistica creștină,
grifonul reprezintă o imagine a demonilor, în
așa măsură încât pentru scriitorii sfinți, expresia
hestisequi este sinonimă cu Satan” (Dicționar de
simboluri, vol. 2, Ed. Artemis, București, 1995).
Ne-am putea gândi că trupul este infernul și veș-
nic generator de suferința, dar tot trupul este lo-
cașul unei supreme transfigurări. În volumul de
față, Daniel D. Marin își permite o analiză destul
de lucidă (neorealistă sau suprarealistă) a unor
transformări, alegând să se disipeze în multiple-
le sale personaje, întruchipând tot atâtea viziuni.
Reprezentat prin aceste „fețe” el se poate releva
pe sine probabil la fel ca un grifon sfâșiat între
materialitate și zbor, între sete de sânge și înalt.
■
32
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
cartea străină
Urmașii ursului Fram
■ Ștefan Manasia
Asemenea lui Haruki Murakami sau scri-
itoarei Mieko Kawakami, Yoko Tawada
este un nume japonez deja consacrat în
templul world literature. Creatoare de vehicule -
Nissan & Hyundai - literare extrem de apreciate în
Occident. O explicație, fie și parțială, descoperim
în biografia sa intelectuală: s-a născut la Tokio pe
23 martie 1960 și la universitatea de aici își ia licen-
ța cu o teză despre literatura rusă; urmează apoi
masteratul la Universitatea din Hamburg, finalizat
cu o teză despre literatura germană contempora-
nă; doctoratul, în literatura germană, îl obține la
Universitatea din Zurich; locuiește în prezent la
Berlin, scrie literatură atît în japoneză, cît și în ger-
mană; a obținut unele dintre cele mai prestigioase
premii și distincții literare în Germania, Japonia,
SUA etc. Romanele sale Ultimii copii din Tokio
(scris în japoneză) și Memoriile unui urs polar
(scris în germană) au apărut în 2014, respectiv în
2022 și în română la editura Polirom.
De mult nu am mai citit un autor care să explo-
reze lumea asumîndu-și psihicul, protogîndirea și
„limba” unui animal, generînd un cînd alienant,
cînd seducător efect de autenticitate, așa cum o
face Yoko Tawada în Memoriile unui urs polar -
un merit îi revine, mai mult ca sigur, traducătoarei
din limba germană, Monica Tamaș. Desigur, ne
gîndim la Mihail Bulgakov (pe care japoneza îl va
fi studiat la Tokio), ne gîndim la basmele și po-
vestirile cu animale și, mai degrabă, pentru că în
Occident sînt în vogă, la cărțile de nonficțiune/po-
pularizare științifică despre/cu animale cum ar fi
lucrările despre caracatițe ale unei Sy Montgomery
sau la Geniul păsărilor de Jennifer Ackerman.
Cum ar gîndi/vedea/înțelege lumea un urs po-
lar adaptat civilizației umane? E una din întrebări-
le de pornire ale romanului. Romanului-parabolă.
Pentru că elementele clovnești, umorul bulgakovi-
an, naivitatea și exuberanța dispar în cutele unui
text care devine ecologic, sau ecologizant, angoa-
sant. Lipsit de cretinismul zis postuman/ecolo-
gist ce ține loc de talent literar, astăzi, în literatu-
ra noastră sau mai la vest. Urșii polari sînt între
Ioan Burlacu
Oweflow (2016), obiect (geantă Partizanul, gips, foiță de aur), 30 x 20 x 55 cm
victimele-trofeu ale inexistentei încălziri globale;
copiii îi adoră - ieri la circ, azi la zoo - la rivalitate
numai cu panda giganți (gîndim/ ne amintim ro-
mânește: Fram, ursul polar). În Indonezia jungla
(& diversitatea) dispare ca să facă loc culturilor
de palmier (fără uleiul cărora femeia occidentală
e nefericită), iar asta duce la consagvinizarea și,
mai rău, la încrucișarea monstruoasă a speciilor
de maimuțe; la fel, refugiați de pe banchiza sub-
țiată ca săpunul, urșii polari se împerechează cu
urși bruni în Siberia sau Alaska. Clovnescul exu-
berant (lumea receptată prin ochii unui copil) s-a
transformat în martiriu, într-o evanghelie polară,
blănoasă.
Cele trei secvențe romanești originează într-un
„fapt divers” real: nașterea pe 5 decembrie 2006, la
Grădina zoologică din Berlin, a puiului de urs po-
lar, numit Knut; respins de mama sa, a fost crescut
de îngrijitori și a murit în 2011 (la doar patru ani).
Knut, caracatițe gigant, panda, elefanți, orangutani
sau flamingo devin simboluri ale extincției biosfe-
rei. Biologii folosesc vedetele grădinilor zoologice
sau animale iconice (bunăoară Alcedo attis, pes-
cărașul albastru, patronul ornitologilor români)
pentru a ne deschide ochii & încălzi inimile. E
prea tîrziu. Instituțiile internaționale și marile
noastre creiere bat pasul pe loc, asta cînd nu re-
gresează sub spectrul unui cataclism nuclear care
ne va preface pe noi, umanii, în viitorii urși polari.
Creierele noastre „o ard” prin ședințe. Și, așa cum
ne învață o ursoaică din URSS, cea care începe,
scriindu-și/amendîndu-și memoriile, prezenta
carte: „ședințele sînt ca iepurii: în cadrul unei șe-
dințe se constată cel mai adesea necesitatea unei
ședințe ulterioare. Ședințele se înmulțesc repede.
Dacă nu acționăm în nici un fel pentru a contra-
cara această realitate, devin atît de numeroase, în-
cît cererea lor nu ar mai putea fi satisfăcută nici
dacă fiecare dintre noi și-ar sacrifica cea mai mare
parte a timpului, zi de zi, în ședințe.” Personajele
urs polar folosesc comparații din lumea lor (șe-
dințele sînt ca iepurii), adesea de un haz nebun.
Alteori, explică elementar sadismul profesional al
dresorilor de circ, care aprind focul sub podeaua
cuștii în timp ce pun la gramofon muzică, aceeași
muzică, și creează astfel reflexul pavolvian al pos-
turii bipede.
Memoriile divei de circ din Uniunea Sovietică
ne prezintă, ludic, secvențe în fapt mohorîte ale is-
toriei mari, plimbîndu-ne din Kiev la Moscova, de
la Moscova în RDG sau Canada, prin neiertoarea,
mercantila civilizație umană, unde patrupezii cu
blana alb-aurie se adaptează sau mor. A doua sec-
țiune a cărții prezintă prietenia (reală & onirică)
dintre o dresoare și ursoaica Tosca, mama micu-
lui Knut. O altă vedetă a scrisului ursin. Barbara,
mica dresoare, devine o purtătoare de stindard a
manifestului anticirc, anticruzime față de animale:
„Am citit că eschimoșii, cum îi numeam atunci pe
inuiți, posedau cunoștințe vaste despre urșii po-
lari, dar cel mai adesea oamenii de știință refuzau
să le recunoască aceste cunoștințe. Cea mai frec-
ventă motivație era lipsa dovezilor.” Cum scrie și
Jonathan Franzen, într-un eseu pe teme de ornito-
logie, omul e indiferent la animalele a căror viață
nu o știe, nu o vede (de pildă, îl interesează prea
puțin extincția păsărilor nocturne din Pacific).
Altminteri, ar fi greu de tolerat existența în cap-
tivitate a unor mamifere capabile de o inteligență
uluitoare: „Unii eschimoși relatau că urșii polari
împingeau cu botul banchize de gheață în timp ce
călătoreau pe mare. Ar fi fost, probabil, o strategie
eficientă de vînătoare, pentru că astfel s-ar fi putut
apropia neobservați de pradă.” Ultima secvență
a romanului ne invită într=un univers straniu al
nașterii și copilăriei, univers simultan proaspăt,
stimulativ și (o spune conștiința noastră) crepus-
cular. Iată, la finele acestei recomandări de lectură
nonantropocentrice, o privire de o tandrețe abso-
lută în cuibul lui Knut:
„A întors capul, dar sfîrcul l-a urmat ca și cînd
i-ar fi fost lipit de gură. Avea un parfum seducător
și dulce, i s-ar fi putut topi creierul în el. Nasul lui
a tresărit de trei ori, în timp ce gura a cedat și s-a
deschis. Lichidul călduț ce îi curgea de pe bărbie
era lapte sau salivă? Și-a adunat toate puterile în
buze, a înghițit și a simțit cum căldura curge în jos,
aterizîndu-i în stomac. Burta i se făcea din ce în ce
mai rotundă, umerii își pierdeau forța și cele patru
membre i se îngreunau.”
■
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
33
poezia
■ Alexandru Petria
ciudățenia
un drum înconjoară casa,
nu vine și nu pleacă pe el niciun om,
„nu umbla acolo,
încă nu e terminat”, mi-au spus părinții
când aveam pantaloni scurți și mă jucam cu
bobocii de rață,
așa le zic și eu copiilor mei, „nu umblați acolo”.
nu s-a gândit nimeni să-l termine,
e destul să știi că există,
o ciudățenie de care parcă avem nevoie,
nu i se cunoaște utilitatea
ori dacă e bun sau periculos,
drumul înconjoară casa în treaba lui,
noi le avem pe ale noastre
și orizontul se rotește odată cu asfaltul
despre lucrurile cu adevărat
importante
„când ai timp, citește ce ți-am trimis,
este foarte important”, văd pe mail.
timpul urmează omul
sunt tentat să răspund,
dar nu vreau să par cu nasul pe sus.
unele treburi nu le descoperi pipăindu-le,
mai scoate și altele din dotare,
mă mânca să scriu.
până la urmă, am tastat un simplu
„da” fără angajament precis
— importantul tău nu se pupă neapărat cu al
meu.
zăpadă fără urme, lumină mută
iarna o să se oprească aici pe neașteptate
ca un animal visând la sânge,
frigul se va desface de pe cele patru picioare
și-o să facă să pocnească becurile din camere,
n-avem cum să ne găsim în întuneric,
un timp o să bâjbâim la lumina răsuflărilor,
într-o comuniune spartă
cu plânsete și vaiete.
până o să ne dăm seama că asta e și nimic în
plus,
că suntem
de parcă n-am fi fost.
apoi zăpada
o să intre prin ușile uitate întredeschise
cu o lumină mută,
o să fie multă zăpadă,
o să rămână zăpada fără urme
terorizați să nu rămână fără
slujbe și medicamente
în orașul în care mor revoluționarii
se strică jucăriile,
revoluționarii poartă cu ei ideea că este
important să alergi,
că încercarea contează înainte de orice,
revoluționarii fură din copii, fiind ei înșiși copii.
fără jucării orașul e ca o pauză între două trenuri
cu întârziere,
ca roiul din stup care-și mănâncă toată mierea;
un loc cu aer sterp și dimineți trezindu-se
plictisite.
în orașul fără revoluționari,
copiii rămași au călcăturile
de parcă-s gemeni ai iernii,
sunt terorizați să nu rămână fără slujbe și
medicamente
culorile raiului
„o să fie colorat raiul?”, m-a întrebat o fetiță pe
drum
și aștepta să-i umplu gândurile
cu un răspuns pertinent ca și cu bomboane,
„cei mari știu fiecare lucru”- și-a încrețit nasul.
să zicem că tu ai trei creioane colorate, i-am
întors-o,
ai putea să-l colorezi ca lumea?
„nu, îmi mai trebuie”, a zis.
vezi, așa-i. la fiecare faptă bună,
până când o să fii bătrână,
o să primești câte un creion, i-am explicat.
„dar ce folos să am multe-multe creioane, când
sunt bătrână?
bunicile nu se joacă cu creioanele!”, oftează
și-și flutură mânecuțele rochiței.
nu se joacă, dar colorează raiul, am mai spus
o lecție simplă
prima lecție de zbor e întâiul picior în fund,
primul pumn zdravăn în gură,
iar dacă te ridici și te scuturi și zici „asta e,
altădată n-o să fiu mototol, o să pocnesc eu
primul”,
o să știi că puii de găină sunt pentru friptură,
iar condorii au zborul la înălțimea la care vrei să
visezi.
ai aflat ce-i omul;
dacă mai ai îndoieli,
o să te lămurești la culesul merelor și strugurilor,
când o să fii doar cu tine.
lecție simplă
ca o internare la nebuni
oamenii adevărați
acolo unde zboară peștișorul de aur în băltoaca
aerului
se îndeplinesc cele trei dorințe,
apoi atingi muzica și zgomotul cu mâna,
ai câte un cap mai potrivit pentru fiecare zi.
nu spui nimănui ce ți-ai dorit,
ca o formă de protecție.
după un timp, nici n-o să te mai întrebe nimeni.
ești încă un om adevărat, se zice.
iar oamenii adevărați n-au văzut pești zburând
nu ne-am dat seama că e gata
mâncam să tăcem,
„cine nu vorbește nu greșește”- moțăia pe afiș,
necazul e că am început să încăpem
asurzitor de grași la mese,
tăcerea chițcăia în urechi ca un șoarece,
enervantă, fără să se termine.
dacă ne săturam,
vomam și o luam de la capăt,
teama era să nu dăm cu flit regulilor,
o teamă rotundă, imensă, soare cu raze înghețate.
nu-l băgam în seamă pe un bătrân
care bodogănea
că omului fără vorbe nu-i crește nici iarba,
aveam o formă de rezistență prin fripturi și
ecleruri, se credea,
prin ciorbe rădăuțene și pizza,
când democrația era o moluscă picurată cu răni
vinete.
am mâncat până am uitat
să ne imaginăm cuvintele
sau ne-au uitat ele;
și nu ne-am dat seama că e gata
ce e viața
înlocuiești heineken cu tuborg sau o votcă,
marlboro cu tutun de pipă și mereu ești cu capsa
pusă,
degeaba schimbi condimentele din mâncare,
femeile după inteligență și argumentele țâțelor,
preferințele pentru scriitori, filosofi,
unde crezi că o să te ajungă împăcarea?
unde oprești bâjbâirea?
fără memoria propriei nașteri și morți
cum să avem pretenția că știm ce e viața?
fiecare femeie merită să fie
fericită
femeii frumoase nu-i spune că e frumoasă,
ci că are valoare de întrebuințare,
o să-ți dea eventual o palmă
și-o s-o săruți zicând că ai glumit,
femeia frumoasă chiar n-are nevoie de vorbe;
și vorbele sunt ale ei.
spune-i frumoasă uneia cu miros de pătrunjel
și tocană și leafă mică,
cu țâțe melancolic de absente și fund plat,
zi-i cât mai des,
o să-ți fie recunoscătoare,
nu contează că-ți țiuie ipocrizia,
riscul să-și dea seama aproape nu contează,
fiecare se simte în felul ei deosebită,
cu cât e mai dusă spune-i că-i mai frumoasă,
fiecare femeie merită să fie fericită
■
34
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
Urmare din pagina 36
Un caz tipic al generatiei optzeciste
Ioan Burlacu - Des veliri
înțelegerea întregului asemenea unui alfabet în
formare, în care fiecare literă anulează comunica-
rea tradițională și instituie metafore ale existenței
înăuntrul „împrejmuirii” fizice. „Golul” devine
atribut al materiei, fără a concura în expresivitate
cu masa plinului, a formelor „dezvelite” de pro-
pria „carnalitate”.
Dacă prin asamblare se observă o emancipare
prin variațiile de textură, o poetică a deschiderii
înspre o lărgire continuă a spațiului ce își întipă-
rește mișcarea, în decolaj, explorarea spontanului
și a formelor ce se nasc accidental, debarasate de
ceea ce nu interesează, surprind prin ceea ce in-
vocă cu fiecare privire. Vocabularul plastic al lui
Ioan Burlacu solicită gândul drept călăuză a pri-
virii profane, fiindcă semnificantul rezultat din
incizie sau jupuire a straturilor reiterează înspre
punctul de început traseul devenirii, mai impor-
tant în sine decât modul în care este exprimat.
Relația semantică cu un „referent” înțeles în
datele concretului incită în grafică, dar la fel de
înșelătoare este percepția. Ioan Burlacu folosește
suprafața, culoarea, polaritatea alb-negru, pentru
a scrie un poem asupra naturii intrinseci, ce vi-
brează suprapunerea din interior, calitatea tactilă
se conjugă cu cea optică, naturalizând prin aluzie
peisajul interior. Caligrafia tridimensională și tă-
ietura simplificată a formelor grafate ( formă text
și subtext ) în spațialitatea ce își depășește statutul
bidimensional, se constituie într-un elaborat eseu
asupra existenței și a artei per se ca un câmp de
tensiune și interogare continuă.
Adevărul artistic, nota Descartes, este rezul-
tatul oglindirii subiectului în propria sa gândire.
Adevărul artei lui Ioan Burlacu constă în identita-
tea asumată a întregului ce devine ecran - oglindă
a artistului, ce nu inventariază o realitate curentă,
ci un flux metaforic al existenței, al fragilității, în-
capsulat în reacții, atitudini, gânduri ce modelea-
ză fiecărui privitor înțelegerea propriului său mi-
cro-cosmos raportat la însemnele ce îl înconjoară.
Lucrările lui Ioan Burlacu aparțin și nu apar-
țin picturii, desenului sau obiectului, iar citite în
ansamblu sunt straturile unei meditații în care
scufundarea se face cu uneltele artei, dar fiecare
oprire în parte conturează portretul ideii.
■
Ioan Burlacu face parte din pleiada artiștilor vizuali ai generației optzeciste. Dacă scriitorii și poeții
aceleiași generații au avut șansa unei afirmări timpurii, sprijiniți de câteva cenacluri literare de mare pre-
stigiu din acel timp (ex. „Cenaclul de luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu), artiștii vizuali,
mai ales cei din provincie, nu au avut aceeași soartă. Revista Arta, singura publicație de atunci care putea
certifica poziționarea națională a unei întregi generații apărea semestrial, neimpunându-și o cercetare
în acest sens. A nu locui în capitală însemna atunci o lipsă (uneori toatală) de vizibilitate. Recuperarea
(și recunoașterea) artiștilor din generația optzecistă (în special din afara Bucureștiului) a început după
1989 și continuă și astăzi. Hiatusurile informaționale din zona culturală românească au continuat să se
manifeste și după revoluție, făcând dificilă această recuperare. Ioan Burlacu, precum mulți artiști din ge-
nerația lui, reprezintă cazuri tipice în acest sens. Artist talentat, pentru care practicile artei experimentale
au constituit, în special după 1989, o căutare continuă, Ioan Burlacu și-a continuat cu asiduitate munca
de construire a unui vocabular propriu. Preocupat, precum mulți din generația lui, nu de piața de artă, ci
de recuperarea unui timp care pune accent mai mult pe pricepere și tehnică decât pe inovație, I.B. trece
cu dezinvoltură de la pictură și desen spre colaj, decolaj, reliefuri incizate, obiecte, asamblaje, instalație.
O paletă largă de mijloace de expresie care subliniază zona ludică a căutărilor conceptuale și experi-
mentale. Absență, gol, vid, onirism, suprarealism, neoexpresionism - iată câteva elemente esențiale ale
vocabularului pe care le folosește Ioan Burlacu în materializarea seriilor de lucrări pe care ni le propune
în expoziția de față. O expoziție semnificativă ce reprezintă o piesă importantă dintr-un puzzle pe cale
de a fi reconstruit în întregime.
Dragoș Pătrașcu
■
Ioan Burlacu
Expoziția Des veliri, Galeria DANA Iași, 2022
TRIBUNA • NR. 481 • 16-30 septembrie 2022
35
sumar
aforisme
Nicolae Turcan
Transgresiuni către bine	2
editorial
Mircea Arman
O Nouă Paradigmă. Nașterea Imaginativului european
și creștinismul. Plotin	3
filosofie
Viorel Igna
Platonism și creștinism în filosofia antichității târzii (II) 5
Vasile Zecheru
Orient și Occident - 1924	7
diagnoze Andrei Marga Gândire și digitalizare	9
eseu Iulian Cătălui Literatura de călătorie: etimologie, tipologie, scurtă istorie (VI)	11
Adrian Suciu Caragiale - Text și spectacol (III)	13
polemos Adrian Dinu Rachieru „Învoiala” lui Noica (I)	16
Iulian Chivu Pamfil Șeicaru - misiune de conștiință românească	18
religia ÎPS Andrei Clopoțelul sună din nou	19
istoria literară Radu Bagdasar O necesară tipologie a scriitorilor: orfici, artizani, moderni (I)	20
social Christian Crăciun Căile libertății	21
crochiuri Cristina Struțeanu Sertare cu tăceri (V)	22
film Călin Stănculescu Un film-portret: Maria Tănase	23
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XVII)	24
document literar Ilie Rad Scrisori de la autori contemporani (XII) Ana Blandiana	25
aniversare Constantin Cubleșan 330 de ani de la nașterea Episcopului greco-catolic Inochentie Micu-Klein	27
însemnări din La Mancha Mircea Moț Gâștele de dincolo	28
comentarii Virgil Rațiu Jurnalul lui Ovidiu la Tomis de Vintilă Horia	29
cărți în actualitate Alexandru Sfârlea „Poeziile lui D.R. Popescu oferă o mai bună înțelegere (...) a evoluției unui scriitor de seamă de azi”	30
Adrian Lesenciuc Pragurile traiectului catabatic	31
Irina Lazăr Tehnici de supraviețuire prin poezie	32
cartea străină Ștefan Manasia Urmașii ursului Fram	33
poezia Alexandru Petria	34
plastica Maria Bilașevschi Ioan Burlacu - Des veliri	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Ioan Burlacu - Des veliri
	Maria Bilașevschi
Mobil (2003), tehnică mixtă, 48 x 40 cm
loan Burlacu
Profesionist exersat, artistul Ioan Burlacu a
trecut cu lejeritate de la un structuralism
animat de construcție și de la apetitul pen-
tru organizare compozițională și culoare înspre
un discurs al aluzivului analist, plasându-se în
orizontul epistemologic al celui care înțelege un
micro-univers prin „dezvelirea” traseelor ce îl
compun.
Expoziția recentă de la Galeria „Dana” incită
nu doar prin explorarea unui registru tematic ce
însumează preocupările conceptuale ci, mai ales,
prin instrumentarul plastic utilizat. Apelând la
soluții plastice ce secționează prin incizie, deli-
mitează prin formă, re-semantizează prin întreg,
Ioan Burlacu se distanțează de instigarea pur
estetică a artei, cu o mobilitate conceptuală ce îi
permite să articuleze plastic „sunetul” ideii.
Materia se transformă, se preface, pornind din-
tr-o „arheologie a amintirilor” prin care căutări-
le deprind virtuți catalizatoare, obiectele supuse
uzurii naturale, asamblate cu dinamice reducții,
nu sunt în intenționalitate procedee de „reabili-
tare” ale unor structuri, ci o strategie inventivă de
a articula prin obiect ceea ce cuvântul nu poate
cuprinde. Decalările volumetrice, împărțirea
naturală a obiectului pe retina privitorului, nu
conform criteriului estetic sau al funcționalită-
ții, ci al propriei entropii și puteri de evocare a
realului cunoscut, fac ca fiecare lucrare să evoce
un univers personal de semnificații, în care pu-
terea de eliberare de propriul conținut, de arta
ca tehne stabilește un nou tip de dialog obiect-
obiect, obiect-privitor. Un punct de plecare ar fi
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
■■niinii
642341 100481