semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Gergely Istvan
Semne pe tema timpului III (1974)
ipsos patinat
(E)Fuziune
Poezie-Pictură
I Alexandru Sfârlea
Aurel Rău
Alianțe
Casa de Editură Dokia,
Cluj-Napoca, 2019
Autorul acestui volum este cel căruia
i-am spus, în urmă cu vreo doi- trei ani
- la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor
- că este o legendă vie, iar dumnealui a surâs,
un pic crispat, parcă, murmurând în barbă:
„Numai asta-mi mai lipsea!”. Apoi l-am revă-
zut, în 2021, la Casa Scriitorilor din Neptun,
scrutând, cu aceeași vioiciune, împrejurimile,
împrejurările și contextele/ contextualizările.
„Rău cu rău, dar mai rău fără Rău!”- i-am spus,
așa-ntr-o doară; iar el: „Numai să nu ne urâm
cu binele!...”.
Serios vorbind, poetul Aurel Rău ne surprin-
de, iată, cu această cărțulie intitulată Alianțe, fi-
ind vorba, desigur, despre alianța dintre poezie
și pictură (arte)- în acest context al ambianțe-
lor și ambivalențelor- cu poezii publicate de-a
lungul anilor, dar și câteva inedite. Adagiul
banalizat de timp și varii invocări (unele) ina-
decvate „Ut pictura poesis” stă înscris pe fron-
tispiciul volumului, poezia (care-i dă titlul) în-
cheindu-se cu un citat - „Pictura, poezia care
se vede” - din Leonardo da Vinci. Între gesturi-
le poeticești - dinspre simbioza poezie- pictură
- invocative, o figură aparte o constituie Plosca
(pag. 14), grafiată precum făcea Apollinaire cu
versurile sale, în forma obiectului tematic (care
aparținuse bunicului autorului): „(...)... s-o
descriu cu multă migală, ploscă de lemn,/ cu
incizii, din mai multe linii/ frumos conduse, și
o roată de tăcere/ la mijloc, iscusit scobită pe
dinăuntru,/ disc solar stând pe două picioare,/
și sonoră când o lovești ca pe-o bandură. (...)”
(bandură - instrument muzical ucrainian -
n.m.). Unele poezii răulesciene conțin inserții
din autori iluștri, de pildă: „Căci tremurau cei
doi nestăpânit”, din poezia Noi doi de Hugo von
Hofmannstahl; sau „O artă nouă și tânără în
sfântul mâine” - dintr-o scrisoare a lui Vincent
van Gogh către fratele său Theo, în Evocare Van
Gogh, din care citez: „Din câmpurile cu grâne
se-ntoarce singur,/ purtând spre capătul ei du-
rerea prin nesfârșirea/ luminii, deodată calme”
(pag. 30).
În Scuola sau Rocco sunt invocați
Michelangelo și Tintoretto, iar în alte „răisme” îi
întâlnim pe Brâncuși, Luchian, Tonitza, Rodin,
Ion Vlasiu, Romul Ladea, N. Petrașcu, Giotto,
Jurgen Wiber, Ion Andreescu, Mestrovici, El
Greco etc. Din Dans de bătrâni din Oaș, de-
dulciți-vă cu niște „țâpurituri” neaoșe, având
amprenta originarității apotropaice: „Tare mi-i
dragă, nu-i zău de șagă / Morții ei de uiagă!/
Bine le stă Doamne; Doamne-i tună!/ Soare-i,
și îi ești lună./Nu-i drac pe lume, izbind cu și-
șul,/ să nu-și strâmbe-n ea tăișul”.
Chiar și pe muntele Fuji ajungem, printr-un
poemuc plămădit în Tokio, în 1971: „Tot stând
cu somnul de vorbă,/ lumina m-a-nvăluit./
Voindu-mi scrise impresiile,/ strivind în litere
florile/ zilei duse,/ m-a prins târziul orei șapte
.../ Și, îndreptându-mi spre geam privirile,/ iată
Muntele Fuji:/ zeu alb/ prin albastru!”.
De fapt, poeziile din volumul Alianțe au
nervuri lirice care conțin tocmai acea râvnită
clorofilă estetică în stare a revela viul osmozei
între cele două arte, să le repet: poezia și pic-
tura. De aceea - cu toate că, de cele mai multe
ori, artele plastice se prezintă singure prin im-
perativul „sonor” al culorii - (sau expresivita-
tea iradiantă a pietrei modelate), transgresarea
acestora prin intimitatea semantică a cuvinte-
lor, le adaugă sugestivități și sensuri noi: „La
drept vorbind,/ îmi lipsiți./ Iubirea voastră ne-a
fost impusă./ Oricât, desigur, numele-n greacă /
vi-i Celebrare./(...) Fervoarea din gesturile ho-
plitului./ Frumoaso cu sânii moi/ sub peplos/
din aștri singuri/ (...) Va fi o zi de pace, între
noi, fastă” (La o statuie a zeiței Clio).
Cu ce ne alegem, așadar, după lecturarea
acestui volum al „legendarului” poet și șef de
reviste clujene Aurel Rău? Cu faptul indubita-
bil, cred, că ne simțim înseninate acele căutări
febrile și intruvabile întru a ne (re)descoperi
prin artă: în poeticitatea picturii și picturalita-
tea poeziei.
■
Gergely Istvan	Așteptând I, ipsos patinat
2
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
editorial
Emergența filosofiei
lui Hegel
■ Andrei Marga
Aria influenței lui Hegel este neobișnuit de
întinsă în timp și în spațiu. În definitiv,
după preluarea operei sale în dezbaterea
publică și folosirile ei în diferite direcții, nu s-a
mai putut reveni fără pierderi în spatele lui. A pri-
vi societatea modernă, omul, lumea în devenire
generată de diferențe și conflicte lăuntrice și de
negativitatea conștiințelor a devenit bun comun.
Hegel este folosit copios, chiar fără a-l mai cita.
Din nefericire, fără a-l înțelege până la capăt.
Hegel a conștientizat ca nimeni altul cezu-
ra creată de modernitate în istorie. El a inaugu-
rat „discursul filosofic al modernității” (Jurgen
Habermas, Der philosophische Diskurs der
Moderne, 1985). În concepția sa, lumea moder-
nă se întemeiază pe „principiul subiectivității”. Pe
acesta îl echivalează cu „libertatea” și-l specifică
prin recunoașterea dreptului la critică pentru fie-
care individ, validarea individualității, autonomia
acțiunii, reflexivitate filosofică. Afirmat mai întâi
de Reformă, Luminism, Revoluția franceză - cu
corelatele ei: asigurarea drepturilor cetățenești și
codul lui Napoleon I - „principiul subiectivității”
se obiectivează în „știința modernă” (care „des-
farmecă” natura din momentul în care vede în ea
doar un sistem de legi), morală (care se întemeia-
ză pe recunoașterea libertății subiective a indivi-
zilor și pe cerința ca fiecare să pună scopul binelui
propriu în acord cu binele altora), „arta modernă”
(în care forma și conținutul sunt determinate de
„interioritatea absolută”).
Hegel a observat însă că „principiul subiectivi-
tății”, care face din lumea modernă o lume avansa-
tă în istoria umanității, poate „susține” modernul,
dar nu îl poate „stabiliza” durabil. Modernitatea
rămâne superioară, dar contradicțiile lăuntrice o
fac să fie continuu în crize.
Cu această optică, Hegel a fost fructificat de
toate direcțiile politice majore din epocile ulteri-
oare. Conservatorii i-au salutat privirea istoriei ca
obiectivare a spiritului. Liberalii i-au scos în relief
atașamentul la statul bazat pe drepturi și libertăți
individuale. Marxismul a fructificat privirea isto-
riei prin prisma contradicțiilor. Naziștii au salu-
tat ideea că statul național puternic precede orice
altceva.
Din fiecare perspectivă Hegel s-a bucurat de
monografieri. Asistentul său, Karl Rosenkranz
(Hegels Leben, 1844), a inaugurat seria. Cu efect
pentru generația mea, Herbert Marcuse a dat
un volum de referință (Vernunft und Revolution,
1941). Mulți alții au făcut-o. Carl Schmitt (Der
Begriff des Politischen, 1932) voia să scrie o mono-
grafie, iar Heidegger (Die Schwarze Hefte, 2014-
2021, în Gesamtausgabe, 98) îi socotește pe Hegel
și Schelling, luați împreună, culminație a filoso-
fiei.
După perioada de înțelegere trunchiată a lui
Hegel - cum a fost cea a folosirii lui ideologice de
nazism, pe de o parte, și de marxismul sovietic, pe
de altă parte - și după una, sub neoliberalism, de
tăcere păguboasă în privința filosofului, în lume
este un nou interes pentru Hegel. Problemele
societăților modernității târzii - inegalitatea
cetățenească, conflictele de interese, înstrăinarea,
demotivarea - se agravează până în punctul în care
se dovedește că Hegel, cu filosofia sa axată pe liber-
tate, întreg, educație (Bildung), este mai profundă
decât alternativele. Această filosofie are dreptate.
Devine din nou clar că odată cu Hegel se ating
fundamentele lumii. Nimeni nu a mers mai adânc
spre acestea. Foarte clar, Hegel a cuprins lumea
întreagă în conceptualizarea lui, iar abordări inte-
grative sunt din nou condiție a vieții în condițiile
culturii.Este simptomatic că cel mai important
dintre filosofii americani urcați pe scenă în ultime-
le decenii, Robert B. Brandom (Wiedererinnerter
Idealismus, 2015; The Spirit of Trust: A Reading of
Hegel’s Phaenomenology, 2019), revine la Hegel.
Generația mea s-a bucurat de un contact apar-
te în România cu Hegel. Când eram studenți,
tocmai apăreau volumele traducerii datorată lui
D.D.Roșca, Virgil Bogdan, Radu Stoichiță. Le-am
citit, bineînțeles, din primul an de studii, cu sete.
Hegel era parte a atmosferei. Și la noi apăreau
comentarii (D.D. Roșca, Însemnări despre Hegel,
1967) și monografii (C.Ionescu-Gulian, Hegel sau
filosofia crizei, 1970). Nu eram mulțumit, căci
se spunea prea puțin despre un Hegel pe care-l
găseam mai complet la neohegelieni - Richard
Kroner (Von Kant bis Hegel, 1921) fiind cel care
m-a introdus în filosofia lui Hegel. Autorul boga-
telor în cunoștințe cărți Fenomenologia spiritului,
Știința logicii și, înainte de orice Prelegerilor de is-
toria filosofiei, era referință de bază în tot ce fă-
ceam ca studenți.
Nu ajungi departe în filosofie fără cultura lo-
gicii, a istoriei filosofiei din cărțile lui Hegel. El a
conceput o Enciclopedie a științelor filosofice des-
tinată publicului cel mai larg - este titlul sub care
și-a pus reflecțiile.
Dacă predai, ca profesor, logica și istoria filoso-
fiei contemporane și abordezi, în cercetări siste-
matice, geneza creștinismului, teoria înstrăinării,
specificul uman, conotația modernității, crizele
ei, statul de drept, estetica, Hegel este de neocolit.
În acestea l-am și folosit cu profit în scrierile mele.
Dar Hegel, cu siguranță, nu a spus ultimul
cuvânt generațiilor de azi. El a meditat asupra
formării modernității și evoluției acesteia, i-a în-
trezărit crizele și a anticipat tendințe care creează
dificultăți vieții în „modernitatea târzie”. Numai
cine metodologic vrea să vadă doar în parte aceste
dificultăți îl ocolește pe Hegel.
Însă, spre a-l valorifica pe Hegel sunt de lămu-
rit din nou trei aspecte: formarea temei sale; aria
sa de interes a filosofie sale; și mesajul său fun-
damental. Această lămurire o urmăresc în analiza
de față.
Înainte de a fi valorificat Hegel trebuie înțe-
les, iar înainte de aceasta trebuie cunoscut. Nu se
poate atinge nici cunoașterea și nici înțelegerea
decât citindu-l stăruitor și reconstituind emer-
gența filosofiei hegeliene. Mai ales că și în cazul ei
arhivele permit azi o înțelegere prin geneză mult
mai apropiată de ceea ce a fost. Iar o seamă de ge-
neralități nefericite - precum interpretarea prin
schema „triadei” sau „contradicția dintre metodă
Gergely Istvan
Călăreț (1965), ipsos
și sistem” sau „ideologia conservatorismului” -
cad la examinare exactă.
La sursele tradiționale - compuse, cum se știe,
din scrierile tipărite de Hegel în timpul vieții
(Diferența între sistemele de filosofie ale lui Fichte
și Schelling, 1801; Fenomenologia spiritului, 1807;
Știința logicii, 1812; Linii fundamentale de filoso-
fia dreptului, 1821) și manuscrise reconstituite cu
ajutorul studenților audienți - s-au adăugat surse
noi. Este vorba de scrierile ce preced cele mențio-
nate, de alte texte nepublicate, de corespondența
sa și de corespondența contemporanilor, de vari-
antele de prelegeri păstrate. O vastă comparatis-
tică filosofică contribuie și ea la o reprezentare
mai adecvată a operei hegeliene. Oricum, azi sunt
accesibile surse încât începem să putem conside-
ra că în privința lui Hegel baza documentară are
toate piesele rămase.
Avem deja și o primă scriere a noului stadiu
al cunoașterii și înțelegerii lui Hegel. Aceasta este
monumentala carte a lui Jurgen Kaube, Hegels
Welt (Rowohlt, Berlin, 2021). O carte documenta-
tă la zi, cu o bună stăpânire a datelor și o excelen-
tă pătrundere a filosofiei lui Hegel încât aceasta
apare organic în legătură cu biografia filosofului,
în mediul istoric și cultura lumii pe care le-a pre-
lucrat conceptual.
Nu examinez această carte deosebit de am-
plă, care-l redă pe Hegel așa cum a fost, în orice
caz mult mai viu. O folosesc mărturisit pentru a
răspunde la trei întrebări: cum s-a format intu-
iția de bază a filosofiei hegeliene?; ce experiențe
au contat și cum și le-a asumat Hegel?; dincolo
de împrejurarea că este vorba de filosoful în cazul
căruia devreme între discipoli au fost interpretări
divergente și polemici, ce spune, de fapt, Hegel?
Cartea lui Jurgen Kaube conține răspunsurile cele
mai edificatoare din ultimele decenii.
Cartea Hegels Welt caută să capteze intuiția
ce avea să capete apoi amploarea conceptuală
neobișnuită în cărțile filosofului și în prelegerile
sale, devenite cărți de referință universală.Jurgen
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
3
o
Kaube pleacă de la nevoia resimțită de tânărul
Hegel de a depăși simple „credințe” și simple
„păreri” ce dominau în jurul său. Pe de o parte,
„timpul în care Hegel se formează este astfel tim-
pul în care întregul lumii este tot mai deschis și
mereu mai adus în imanența unei cunoștințe ce
stă un opoziție cu simpla părere și simpla credin-
ță” (p.13). Pe de altă parte, „lumea în care Hegel
s-a format trăia sentimentul continuei ameliorări
a orice” (p.14). Atunci au avut loc Revoluțiile
Americană și Franceză, iar progresele economice,
tehnice, științifice erau certe și puteau fi luate ca
bază de generalizare.
Schimbările apăreau atunci în mod evident ca
rezultat al gândirii.Hegel a văzut aceste revoluții,
mai ales cea franceză, de care s-a ocupat nemijlocit,
ca efect al unei schimbări a conștiinței. Conștiința
și ceea ce era în capul oamenilor devenea cheia is-
toriei. Nu mai era vorba de creație din nimic, ci
totul se lăsa privit ca rezultat al unei îmbunătățiri.
Lumea a putut fi gândită idealist, de la capul oa-
menilor începând. Idealismul era concepția con-
form căreia lumea este ceva ce poate fi conceput
de mințile oamenilor, în care conștiința este activă
(p.18), iar educația (Bildung) se putea socoti cheia
progresului (p.19).Rezultatul a fost că „filosofia lui
Hegel atribuie, spre revolta multora dintre criticii
săi, rațiune societății și progres istoriei lumii, care
marchează timpul său”(p.21).Idealismul lui Hegel
era în miez această convingere.
Iar de aici plecând, Hegel a valorificat într-un
fel nou diferențele pe care le constata în lume:
acestea nu mai erau de luat unele în pofida altora,
ci împreună, ca părți ale „întregului (das Ganze)”.
„Hegel a fost primul care a proiectat o teorie a în-
tregului ce se sprijinea pe diferențele pe care le-a
constatat” (p.489). A și rămas aproape singular, aș
adăuga, prin aceasta! Nici chiar adepții nu au pu-
tut repeta, decât rareori și cu dificultăți, demersul.
De la tematizarea „întregului (das Ganze)” a ple-
cat întreaga construcție hegeliană. „Hegel se ocu-
pă însă din tinerețea sa - de tot” (p.109). Intuiția
sa genuină a fost că există o posibilitate nouă de a
reuni unul și multiplul (“Eins und Alles”). Aceasta
l-a dus, logic, la panteismul lui Spinoza, Toland și
Jacobi, dar panteismul nu l-a convins, chiar dacă,
probabil, l-a stimulat (p.77). Hegel era sensibil la
„contradicțiile” din realitate, pe care le înregistra
cu luciditate. Dar „ceea ce el simțea erau posibi-
litățile ce se deschid atunci când rațiunea devine
criteriul respectivei descrieri a lumii” (p.102). El
încredințează „rațiunii” preluarea prin descriere a
contradicțiilor și arată cum rațiunea înfăptuiește
această preluare, creând astfel un moment istoric.
Contează însă nu doar voința de a da seama fără
rest de contradicțiile realității, ci și perspectiva din
care se asumă acestea. La Hegel perspectiva de la
început la capăt a fost lărgirea libertății persoanei.
“În ceea ce privește filoosofia, aproape totul se în-
vârte ca și înainte în jurul întrebării cum ar fi de
gândit libertatea” (p.110). Hegel rămâne și azi un
filosof greu de întrecut al libertății.
El nu s-a limitat niciodată la fapte în sine.
Libertatea o privește ca parte a „vieții (Leben)”,
iar „viața” devine terenul său de reflecție - ce mai
cuprinde imediat „legile (Gesetze)” și „moartea
(Tod)”. Intuiția avansată la care ajunge Hegel este
că „tot ceea ce este este pe baza unei relații cu alt-
ceva și, în același timp, în opoziție cu el. Tot ceea
ce este este diferență productivă”(p.137). Deja
la Jena Hegel a ajuns să dispună de o „figură de
gândire” de care era convins că se lasă aplicată la
toate obiectele posibile și permite formarea unui
„sistem” al său, care se deosebește de cel al lui
Kant, Fichte, Schelling. Această convingere l-a
motivat în plus.
Nu doar recursul la „întreg (das Ganze)” a con-
tat, ci și conceperea „întregului”. „Conceptul vieții
înseamnă un sistem de relații în care toate deo-
sebirile se pot înțelege numai prin conceptul în-
tregului. Așa putea probabil formula și Schelling.
Dar conceptul întregului este ivit pentru Hegel
prin viața însăși, care s-au numit ulterior <rațiu-
ne> și <spirit> și înseamnă presupozițiile colecti-
ve ale oricărei conceperi, prin insistenta negare a
oricărei deosebiri aparente între subiect și obiect”
(p.142). Mai mult, Hegel leagă rațiunea de „nega-
tivitate” (adesea și invers!) și ajunge la un tablou
al realității în care preia „devenirea” - o devenire
mereu orientată și măsurabilă în ceva.
Cu această optică Hegel a putut înfrânge ten-
tația, tradițională, dar și ulterioară, de a separa
componentele cunoașterii și ale acțiunilor. „Nu
există la Hegel vreo dublare a treptelor cunoaș-
terii și acțiunii” (p.157). Percepțiile, intelectul și
rațiunea, simțurile și conștiința, intenția și rapor-
tarea la obiect sunt, într-un fel, una. Hegel privește
cunoașterea și acțiunea din punctul de vedere al
prinderii „totalității”. El a respins energic, deopo-
trivă, confuzia a ceea ce este distinct și ignorarea
„totalității”.
La opusul impresiei unei personalități așezată
confortabil în viață, creată mai ales de detractori,
în cartea Hegels Welt avem un Hegel luptând în
viața sa - curmată de holera de la Berlin din 1831,
care l-a secerat absurd pe gânditorul cel mai proe-
minent al acelor ani și rectorul celebrei universități
a capitalei Prusiei - cu nevoi de diferite naturi. De
la nevoia recunoașterii valorii lui de către deciden-
ții timpului și din partea universităților și a dobân-
dirii unei slujbe, la nevoi financiare. L-a amenin-
țat frecvent sărăcia (p.183). „Hegel este la treizeci
Gergely Istvan
Zidul bucuriilor I, ipsos patinat
și opt de ani și a fost până atunci Hofmeister în
Berna și Frankfurt, Privatdozent neplătit și pro-
fesor extraordinar de filosofie tot neplătit în Jena,
în cele din urmă, din iunie 1806, acolo prin inter-
venția lui Goethe prevăzut, totuși, cu un salariu,
și în cele din urmă redactor la un ziar regional în
Bamberg” (p.211).
La Jena „sistemul” său își organiza pietrele de
temelie și-și stabilea arhitectura. Au fost însă „pre-
judecăți împotriva sa, datorită felului său neliber
și neclar de a conferenția” (p.259).A fost chemat
la universitatea din Heidelberg, dar nu erau bani
spre a fi plătit (p.262).Hegel nu a beneficiat de
opulență niciodată, iar în ultimii ani a dorit „liniș-
te”. Dar nici de așa ceva nu a beneficiat.
Hegel a fost un om de la început la sfârșit stră-
in de suficiență. Copilul unei familii de funcțio-
nari financiari de rang mediu, a devenit devreme
conștient de tensiunile timpului său (p.34). Nu a
fost deloc autodidact. A învățat temeinic franceza,
pe atunci limba căutată, și citea continuu, în lim-
bi clasice și neclasice, din toate domeniile (p.27).
Maturizându-se, a devenit idealist reflectând
profund asupra lumii (p.29). I-a fost străină pre-
ocuparea de a fi geniu. „Era un cititor conștient,
umplut ca tânăr cu un efectiv greu de înțeles de
lecturi” (p.36). A și ajuns pe această bază la o pri-
vire cuprinzătoare asupra lumii.
Ca elevi la Tubingen, Hegel, Holderlin,
Schelling și alții au creat cercuri de dezbatere și au
dezbătut intens temele actualității. Doctrina drep-
turilor omului și-a însușit-o deja la colegiu - și
din ea a tras imediat consecințe, căci a socoti-o un
prag în istorie. Plecând de aici a conotat și „împă-
răția lui Dumnezeu (Reich Gottes)”în fel propriu.
Hegel s-a concentrat de la început asupra instituți-
ilor (p.78).Devreme și-a dat seama că nu se poate
restabili Grecia antică, dar arăta că se poate face
altceva (p.79). Rousseau l-a convins că individu-
alitatea și moralitatea pot merge împreună (p.79)
Nu a vrut să devină preot, deși pregăirea la
Tubingen era pentru aceasta. De altfel, „Hegel
protestează contra luării în serviciu a lui Cristos
de către creștinismul bisericesc <pozitiv>. Pentru
el persoana lui Cristos este exemplul determinant
pentru o atitudine religioasă rațională a morali-
tății pure”(p.98). Din perspectiva exploatată și de
Kant, a promovării moralei în relația dintre oa-
meni, abordează și Hegel creștinismul.
În viață, Hegel nu s-a bucurat de elogii. De în-
dată ce a anunțat o nouă viziune filosofică, a fost
înconjurat, mai ales în anii consacrării definitive
de la Berlin, de invidie tenace, plină de răutăți
(p.483). Ca urmare a intrigilor lui Schleiermacher
(p.288) și ale altora nu a fost primit în Academie.
Opiniile sale au devenit suspecte în anii de reacți-
une politică.
Este adevărat că Hegel nu era o persoană în-
grijită să se conformeze. Se spune că, preocupat
de a elabora originala sa viziune, s-a gândit puțin
la ceea ce poate prelua cititorul scrierilor sale. A
scris oarecum „cu spatele la cititor” (p.488). Este
adevărat și că nici Hegel nu vedea egali în jur. I se
părea că Schelling este ultimul gânditor interesant
și vedea în propria concepție o culminație, pe care
epocile ce vin o vor pune la probă.
La opusul unei personalități care nu s-ar inte-
resa de științe, ne apare în Hegels Welt un alt tâ-
năr. Preocupat de chestiuni grave ale lumii din jur,
Hegel și fost socotit de colegi, ca tânăr, un “alte
Mann”. A fost atras de „gândirea utilității a ilumi-
nismului, căci leagă inteligența cu împrejurările ei
sociale” (p.37), care i-a rămas reper definitiv. „S-a
format într-o lume a lui <da, dar>. Aparținea unei
4
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
familii care simțea monarhic, dar trăia din plin
mândria cetățeanului.... Iluminismul este domi-
nant, dar și credința lutherană..da, Socrate, dar
și Isus. Da, monarhie, dar și republică. Da, tradi-
ție, dar și contradicția împotriva ei”(p.390). Și-a
dat seama repede că revoluția Franceză are sem-
nificație istorică universală (p.47) și pune în cauză
dreptul, religia, politica existente.
Hegel a fost un tânăr interesat primordial de
evenimentele politice. El știa că soarta vieții oame-
nilor se joacă pe terenul acesteia. „Hegel are astfel
interes puternic în evenimente politice, mult mai
mai mult decât pentru natura din jur, pentru care
era invidiat de Holderlin” (p.90). Natura caatare
nu l-a sedus. Și în estetică a fost dezinteresat de
frumosul naturii. „Natura este pentru Hegel do-
meniul în care domnește lapidara constatare <es
ist so>” (p.91). În opinia lui, „Chiar natura duce
imediat înapoi la civilizație” (p.92). Hegel a rămas
fidel acestei optici.
A fost preocupat de chestiunile politice, dar că-
uta să fie la curent cu științele naturii. A vrut să
reunească Eul lui Fichte cu filosofia naturii și s-a
gândit la Jena prima oară la sistem. A susținut con-
cursul la Jena alegând tema Die Planetenbahnen,
în 1801, bazându-se pe Kepler. Apără ideea că na-
tura nu se lasă modelată (p.139), deci fizica este
autonomă față de matematică. A dorit să predea
matematica (fără algebră) la Nurnberg (p.218) și
a predat-o.
În optica lui Hegel nu a fost o singură Renaștere,
ci mai multe în istoria europeană (p.219) - grea-
că, romană, a matematicii. Despre fiecare a scris.
Dar scrisul său public este încadrat de o critică
a Constituției Germaniei, primul său text cunos-
cut, și de reflecția despre reforma engleză, care a
fost ultima sa scriere (aprilie 1831). Pentru Hegel
dreptul nu era un domeniu al vieții, un sector al
administrației, ci factorul decisiv în existența oa-
menilor.
Hegel s-a autocaracterizat ca aspirant la liniște
(Ruhe), dar a avut parte de ani de teamă și speran-
ță. Nu l-a preocupat lămurirea autobiografică. A
mărturisit că este un om angoasat, care își doreș-
te ceva stropi de liniște (p.325). „Soția lui spunea
că Hegel aparține, de asemenea, acelor lipsiți de
speranță care nu așteaptă nimic, nu doresc ceva”
(p.227). Altfel, om de societate foarte agreabil -
aflăm de la Schelling.
Lărgimea și profunzimea culturii l-au distins pe
Hegel de contemporani și de succesori. S-a intere-
sat de toate și a lucrat pentru a cuprinde tot ceea ce
are lumea. „Imens arbeitsame Gelehrter” (p.506)
- îl socotește pe drept Jurgen Kaube. Opera sa
probează acest drum. „Este în ea un maximum de
mondaneitate, pentru care azi ar trebui mai mult
de o viață de cercetător” (p.507). A surprins în
conceptele sale mai mult decât oricine dintre mo-
derni fundamentele lumii.
Lui Hegel i-au rămas străine miturile și anti-
chitățile patriei. El a propus raționalitatea și rați-
onalizarea. În polemica vestită dintre Thibaud și
von Savigny a luat partea unei „adoptări raționale
a legilor (vernunftige Gesetzgebung”) (p.265). Nu
a exaltat rolul germanilor în istorie, dar a socotit
că au fost două contribuții germane în istorie -
Reforma și „educația (Bildung)” (p.266) - de care
este cazul ca umanitatea să profite. La rândul său,
a aspirat la realizarea „împărăției lui Dumnezeu
(Reich Gottes)”, dar a preconizat mijloacele știin-
ței (p.263-264). Filosofia sa era destinată acestei
realizări.
În politica zilei, poziția lui Hegel și a multor al-
tora, nu era ușoară. El a fost nevoit să stătea „între
scaune”. Filosofia sa a dreptului a și publicat-o
într-un context dificil. „Scrierea care se datora iz-
bânzii revoluționare a lui 1789 - statul întemeiat
pe voința de a-și da propriile legi - apare exact în
vreme de Restaurație” (p.322). Cu imensa sa cul-
tură și profunda sa viziune, Hegel a făcut față și a
trecut și de acest blocaj.
El s-a confruntat cu începutul specializărilor în
cunoaștere și a mai încercat încă o dată unificarea
cunoașterii sub cupola filosofiei. Hegel a văzut ca
nimeni altul tendințele noi din artă, știință, religie.
„Pentru el începe un timp în care sentimentul său,
că s-a spus ceea ce era cel mai important și nu în
cele din urmă prin el, este pus la proba rezistenței.
Științele ascultă tot mai puțin filosofia, arta devine
în felul ei romantică și ironică, ceea ce era pentru
el contra mângâierii, <ateismul lumii morale> -
într-adevăr mult mai neliniștitor pentru el: indife-
rența lumii morale față de religie - se răspândește,
iar <sistemul trebuințelor>, economia, este deja în
poziția de a face concurență statului și dreptului
ca organizări ale libertății raționale” (p.308). Acel
timp a fost așa cum l-a anticipat Hegel și vine de
fapt până astăzi.
Era interesat însă de adevăr - de caracterul “ști-
ințific” al expunerilor sale. De la adevăr nu admi-
tea abateri. În știință el includea de fapt și filosofia,
dar era foarte pretențios față de aceasta. „El con-
sidera de altfel că numele de <știință> în înțelesul
plin îl merită doar filosofia” (p.295). Ea, filosofia,
are de redat de fiecare dată „întregul” realității,
adevărul caatare.
Marile sintagme ale filosofiei lui Hegel sunt
descifrate cu grijă de Jurgen Kaube. Hegel vine
în posteritatea inițiatorului abordării istorice a
lui Iisus șui dezvoltă această abordare (p.64). Era
convins că gândirea liberă trebuie lăsată să înain-
teze și spunea că arderea cărților nu rezolvă nimic.
Împărtășea cu Rousseau reacția la credința curen-
tă și la politica curentă (p.71) după ce observase
avantajele înțelegerii istorice a Bibliei, interpretă-
rii ei etice și sesizării multiplelor morale (p.61) pe
care le conține (p.61).
Marea realizare a analizelor istorice ale lui
Hegel este o „istorie a conceperii (Geschichte des
Begreifens)”. El apără constant principiul „adevărul
este întregul (Das Wahre ist das Ganze)” (p.158),
dar consideră că acesta nu se poate nici intui și nici
deduce - se poate doar reconstrui. În conștiință,
mai exact în „negativitatea conștiinței (Negativităt
des Bewusstsein)”, Hegel identifică ceea ce putem
numi „motorul” realității istorice. „Conștiința de
sine este dorință (Selbstbewusstsein is Begierde)”
(p.161) și este posibilă doar într-o relație cu altă
conștiință de sine (p.171). Fenomenologia este
tocmai expunerea cunoștinței în transformare
(p.164) în interacțiunea conștiinței de sine cu altă
conștiință de sine.
Hegel a scris în ultima sa carte publicată în tim-
pul vieții, Filosofia dreptului, că „ceea ce este rați-
onal este real; și ceea ce este real este rațional (was
vernunftig ist, das ist wirklich; und was wirklich
ist, dar ist vernunftig)” (p.319). Nu este însă sin-
gura formulare a celebrei teze. În prelegerile din
1817-18, reconstituite postum, el scrie: „ceea ce
este rațional, trebuie să se petreacă”. Un semestru
mai târziu a spus: „numai ceea ce este rațional se
poate petrece. Sunt și alte formulări ale tezei în pre-
legeri (p.330). Două aspecte sunt limpezi: Hegel a
fost convins că ceea ce este rațional se impune, mai
devreme sau mai târziu, în istorie și a operat cu
două concepte ale realității (p.332). Unul al reali-
tății dată în experiență și unul al realității virtuale,
dar implacabile, în virtutea raționalității ei.
În cunoaștere Hegel a considerat conceperea
atât activitate cât și rezultat și a vorbit de „întregul
real (das wirkliche Ganze)” (p.187) ca țintă a de-
mersurilor de cunoaștere. Realitatea ca întreg este
preluată de Hegel ca Absolut, Adevărat, Întreg,
Dumnezeu, Spirit.
O ofensivă continuă a purtat Hegel cu ceea ce
este abstract, în cunoaștere și în viață. Cine cuge-
tă abstract? Nu filosofia este, prin natura ei, abs-
tractă, spune el, depinde de filosofie. Dar este cu-
getat abstract, de pildă, inculpatul condamnat la
moarte după ce este socotit doar criminal (p.207).
Din nefericire, viața este plină de unilateralități.
„Intelectul” este îndeobște unilateral, dar „rațiu-
nea” consideră lucrul în totalitatea lor, în „genera-
litatea lor concretă”. Percepția este „determinată”,
este la obiect, dar abia conceptele, înțelese până la
capăt, sunt „concrete”.
Hegel a rămas dea lungul vieții fidel direcției
îmbrățișate în tinerețe. Contra clișeului unei per-
sonalități indiferente la ceea ce este în jur din car-
tea Hegels Welt apare omul interesat de libertăți,
politică, istorie. Hegel a rămas fidel convingerii
în modernitatea acțiunii lui Napoleon, chiar dacă
a respins ocupația țării sale. „Napoleon nu mai
este acum Sufletul lumii (Weltseele), ci francezii
sunt reprezentanții unei tiranii străine descura-
jate (p.291)”. Libertățile aduse de Napoleon, în
primul rând libertatea cuvântului, le-a socotit un
prag în spatele căruia nu este de trecut cu nici un
chip.De aceea, atunci când Alexandru I al Rusiei
a intervenit pentru libertatea de opinie în Prusia,
iar Alexandru Sturza, ca diplomat al Rusiei, a re-
proșat, într-o pledoarie pentru ortodoxie, univer-
sităților germane că păstrează Germania „sicriul
gol al imperiului german”, Hegel a continuat să
pledeze pentru o rupere de „lumea veche” (p.307).
Politica, spunea el, a contribuit la despărțirea de
acea lume, fără a fi singura contribuție, iar ceea ce
i se poate reproșa este că suferă de autointerpre-
tări unilaterale - ceea ce mai târziu se vor numi
„ideologii” (p.307) și greșește. Se pare că Hegel
i-a vizitat la închisoare pe studenți ai săi care au
pătimit datorită acțiunilor de apărare a libertății
cuvântului.
Hegel nu a fost adeptul statului prusac, cum s-a
perorat abundent (p.201). „Întregul său angaja-
ment politic Hegel l-a văzut dependent de între-
barea dacă statele germane își vor da o constituție
de felul celei franceze - și de pace” (p.198-199). L-a
și vizitat pe Lazare Carnot refugiat la Magdeburg
(p.269), afirmându-și astfel solidaritatea cu cauza
libertăților pentru care luptaseră francezii.
Lecția cărții Hegels Welt este cel puțin dublă
și sub ambele aspecte importantă. Jurgen Kaube
ne-a restituit intuiția și fondul genuin al filosofiei
lui Hegel, ce permit profunda lui înțelegere. Ea a
pledat pentru a se depăși marea prejudecată a in-
terpretării lui Hegel, prin mult prea celebra „tria-
dă” (p.509). Implicit, și cea a divergenței dintre
logica „revoluționară” a sistemului de gândire, și
conservatismul său „practic” (Rudolf Haym, Hegel
und seine Zeit, 1857), conservatoare, preluată apoi
ca pretinsă „contradicție dintre sistem și metodă”
(Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach și sfârșitul fi-
losofiei clasice germane, 1886) - prea simplificată
și pe drept clasată. Prin cartea sa, Jurgen Kaube a
restabilit fapte, încât clișeele se infirmă. Și a dove-
dit din nou ceea ce Hegel era încredințat, că doar
adevărul biruie împrejurările.
(din volumul Andrei Marga,
Stăpânirea complexității, în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
5
filosofie
Platonism și creștinism
în filosofia antichității
târzii (I)
■ Viorel Igna
Creștinii din Imperul roman s-au confruntat
cu filosofia platoniciană mai mul pentru
rațiuni impuse de starea de fapt a situației
politice și sociale a vremii. Marco Zambon1 face o
analiză substanțială a rațiunilor și a modalităților
de raportare a creștinismului la platonism, până a
se întreba dacă nu cumva este vorba de o elenizare
a creștinismului. Într-un mediu plin de prjudecăți
și gata să ia măsuri represive față de creștini, ei
puteau obține dreptul la cetățenie numai printr-o
conduită ireproșabilă, afirmând lealitatea lor po-
litică și demonstrând raționalitatea propriilor lor
convingeri. De aceea era important să te măsori cu
lumea romană în plan cultural, deci să adopți lim-
bajul, doctrinele și metodele proprii platonismului
contemporan. De fapt, începând cu a doua jumăta-
te a secolului al II-lea d. I. Hr. creștinii și-au început
raportarea lor explicită la cultura greco- romană,
platonismul constituind orizontul teoretic în care
se structurau și se analizau marea parte a activită-
ților filosofice, literare și științifice desfășurate de
intelectualii vremii. De la jumătatea secolului al II-
lea d. I. Hr. se găsesc la anumiți autori platonicieni
trimiteri la conduita și doctrina creștinilor, scrie
Marco Zambon: o trimitere o găsim la Apuleius
(Metamorfosi, IX, 14,2-5) și la anumite texte din
operele lui Galenius; Celsius a scris în jurul anilor
160-180 d. I. Hr. prima analiză critică complesivă
a noii religii, Discursul adevărat. Autorii, care îm-
preună cu el au dominat panorama polemicii anti-
creștine au fost Porfir2, Împăratul Iulian3. Un tratat
anticreștin-mai precis antignostic-a fost scris și de
Plotin (Enneadi, II, 9(33); luări de poziție împotri-
va creștinilor se găsesc și în Amelius, în Proclus, la
biograful său Marinus4.
Per total, însă nu se poate spune că platonicie-
nii păgâni, conclude M. Zambon, s-au preocupat
de diferențele doctrinei creștinilor cu aceeași in-
tensitate și frecvență cu care teologii creștini au
polemizat împotriva doctrinei platonicienilor și
de care s-au folosit într-o măsură destul de mare.
M. Zambon se concentrează în textul său pe mo-
dul în care tradiția platoniciană a fost primită și
analizată de teologia creștină.
Acest lucru se datorează și faptului că anumite
exigențe interne ale Bisericii a împins-o să dialoghe-
ze cu școlile filosofice. De-a lungul celui de-al II se-
col d. I. Hr. gnosticismul le-a impus opozitorilor săi
să argumenteze și în același timp să apere punctele
doctrinei care erau amenințate de tradiția credinței
Marii Biserici. Este semnificativ faptul că analiștii
ereziilor au văzut în gnosticism un sistem specula-
tiv în raport strâns cu cu filosofia. Aceasta va deveni
după aceea o teză generală: de influența lui Platon,
Aristotel și a filosofilor în general a depins nașterea
tuturor ereziilor (Tertullian, Despre suflet, 23, 5),
de unde s-ar vedea că Platon ar fi devenit, de bună
credință, „mentorul tuturor ereticilor”; Hippolytus,
Refutatio omnium haeresium, VI, 29, I, decară că
Valentin, Heracleon și Ptolemeu n-au fost discipolii
Evangheliilor, ci ai lui Pitagora și Platon).
Paralel polemicii antignostice Bisericile și-
au definitivat un corpus de Scripturi normative:
la începutul secolului al III-lea d. I. Hr. tratate-
le fundamentale ale viitoarei Biblii creștine erau
deja stabilite. Crearea acestui corpus textual cerea
metode de interpretare care să arate unitatea lor,
să justifice introducerea unor texte și eliminarea
altora, să facă proba coerenței tradiției credinței
pe baza textelor canonice.
Creștinismul presupunea o viață mult mai
implicată, cu reguli mult mai riguroase, oferea
cunoașterea unui adevăr salvator, era organizat
în comunități care recunoșteau prin succesiunea
maeștrilor și se bazau pe o tradiție doctrinară a
unui corpus de texte comune. Prin urmare putea fi
văzut și prezentat ca o școală de filosofie, adevăra-
ta filosofie, mai degrabă, decât să intre în concu-
rență cu vechiul pantheon al zeilor Romei. Origen
își descide Tratatul Principiile prezentându-l pr
Hristos ca pe un Maestru, care-și instruiește dis-
cipolii vizând idealul eudaimoniei : „Isus Hristos
este adevărul (...) creștinii primesc din cuvintele
și din învățătura lui Hristos cunoașterea care-i
cheamă pe oameni la o viață mai bună și mai feri-
cită.” (I, Prefața, I).
Două aspecte ale învățăturii creștine, scrie M.
Zambon, par s-o pună în sintonie și în același
timp în concurență cu tradiția gândirii inspirate
de Platon: adoptarea unui riguros cod etic, cu con-
diția că nu este posibil perfecționamentul spiritu-
al fără practicarea virtuții, și a doctrinei unicității
Creatorului. Vorbind de pactul dintre Abimelech
și Isaac (Facerea, 26, 26-31), Origen scrie:
„Abimelech, este figura căutătorilor și a înțelep-
ților din această lume, care, datorită studiului filo-
sofiei, au cunoscut multe aspecte ale ale adevăru-
lui (...) ; acesta nu se poate înțelege de la început cu
Isaac, care este figura Cuvântului lui Dumnezeu
conținută în Scriptură, nu totdeauna în conflict,
nici totdeauna în pace. Filosofia, de fapt, nu este
împotriva Legii lui Dumnezeu în toate lucruri-
le, dar nici în toate de acord cu ea. Mulți filosofi
scriu că unul Singur este Dumnezeul, care a creat
universul. În acestea sunt de acord cu Legea lui
Dumnezeu, (Predici despre Facerea, XIV, 3).”
Un secol și jumătate după Origen, Sfântul
Augustin a declarat:
„Prin urmare, dacă acei oameni (Platon și dis-
cipolii săi ar putea să trăiască din nou cu noi, (...)
și să schimbe numai puține cuvinte și puține opi-
nii, ar deveni creștini, așa cum au făcut numeroși
platonicieni în timpurile recente, și unii contem-
porani cu noi.”(Adevărata religie, IV,)
Recunoașterea datorată platonicienilor merge
până a-i considera unicii interlocutori demni de
o confruntare serioasă, întrucât erau adevărații
iubitori ai înțelepciunii, cunoscători ai Unicului
Dumnezeu, transcendent, creator, providențial și
izvor al fericirii. Nimeni nu seapropie de noi mai
mult decât platonicienii” (Cetatea lui Dumnezeu,
VIII;)
Acest lucru nu înseamnă, scrie M. Zambon, că
o suprapunere între creștinism și filosofia platoni-
ciană în particular, ar fi un fapt pacific: n-au lipsit
vocile critice, care subliniau absoluta eterogene-
itate între viața și doctrina creștinilor și aceea a
filosofilor. La sfârșitul secolului al II-lea d. I. Hr.
Tertullian a scris:
„Dar în timp ce adevărul nostru este prezent
în fața tuturor, lipsa de încredere (...) nu-l con-
sideră o operațiune a lui Dumnezeu, ci o formă
de filosofie. Se afirmă, de fapt că aceleași virtuți le
împărtășesc și le profesează și filosofii ...) Dar ce
are asemănător un filosof și un creștin, un disci-
pol al Greciei și un discipol al Cerului?”(Apologia
creștinismului, 46, 2, 18)
Din moment ce platonismul, scrie M. Zambon,
era o componentă răspândită a culturii imperiale,
confruntarea dintre creștinism și platonism s-a
petrecut fie în planul instituțiilor socio- culturale,
fie sub cel al ideilor, dar la nivelul ambelor exis-
tau conflicte, contaminări: incluziuni. Amândouă
tradițiile se prezentau ca purtătoare ale ale unei
înțelepciuni antice și universale și își asumau în ce
privește tadițiile concurente, o atitudine de emu-
lație și de polemică deschisă.
Platonicienii se simțeau păstrătorii unei înțe-
lepciuni care își avea rădăcinile străbune și în afara
pământului Greciei; acest aspect al apărării institu-
țiilor culturale și politice ale Imperiului încredin-
țate platonismului, scrie M. Zambon, este evident
în polemică cu măsurile represive ale Împăratului
Iulian (Apostatul). La acest aspect s-a adresat criti-
ca Sfântului Augustin în marea apologie dezvoltată
în lucrarea sa Cetatea lui Dumnezeu: și platonismul
aparține condiției de după căderea umanității, da-
torată păcatului strămoșesc, și în ciuda succeselor
sale intelectuale, omul n-a reușit să-și realizeze
idealurile sale: aceea a unei cunoașteri liberatoare,
care să-i conducă la o realizare deplină prin credin-
ța în unicul și adevăratul Dumnezeu (cf. Cetății lui
Dumnezeu, X, I, 1; 28;32).
Confruntarea instituțional-culturală dintre
platonism și creștinism, afirmă în continuare fi-
losoful italian, a pus în joc capacitatea creștinilor
de a se elibera de anumite atitudini fie servile, fie
foarte rigide față de tradiția elenico romană, pen-
tru a o primi și în același timp și a o regândi în
vederea realizării și organizării vieții colective, sub
aspectul estetic și intelectual. Planul în care dez-
baterea ce privea platonismul și care a fost deter-
minantă pentru teologia creștină este cel al ideilor.
Remarcăm în continuare o afirmație cu totul nouă
pe care M. Zambon o face în ce privește noua vi-
ziune asupra tematicii în discuție și care din punct
de vedere filosofic are o relevanță majoră:
„Pentru o anumită comoditate se vorbește de
platonism și de creștinism, dar realitatea istorică
este departe de a prezenta două sisteme de gân-
dire uniforme. Mai mult decât de o confruntare
între creștinism și platonism, ar fi mai bine să se
vorbească de o confruntare între platonicieni și
creștini, care a produs rezultate diferite conform
locului, timpului, a formațiunii culturale, a carac-
terului și a apartenenței sociale a protagoniștilor.”5
Nu trebuie să uităm, apoi, că în timp ce difi-
cila conviețuire dintre păgâni, iudei și creștini
implica întreaga colectivitate în diferitele zone
ale Imperiului, confruntarea în plan doctrinar cu
cultura platoniciană vine numai într-un spațiu re-
strâns, acela al elitelor educate, cu urmări dintre
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
cele mai complexe, așa cum le găsim în izvoarele
literare pe care ni le-au lăsat.
Este cazul lui Ciril din Alexandria, care în ciu-
da caracterului antipăgân al scrierilor sale, el a
acționat în raport cu creștinii într-un mod mult
mai blând decît se credea până acum. Așa cum
este ușor de imaginat, conclude M. Zambon,
Episcopul Sinesius s-a regăsit mult mai bine, dis-
cutând cu interlocutori necreștini, dar dotați cu
aceeași zestre filosofică, decât cu unii din contem-
poranii superstițioși și ignoranți ce formau pro-
pria sa comunitate.
Fie creștinilor, fie platonicienilor le apărea
clar că existau convergențe între doctrina unora
și a celorlalți; creștinii le explicau ipotizând de-
pendența lui Platon de Moise, la fel au făcut și
platonicienii, considerându-l pe Platon izvorul
doctrinelor creștine (o parte a ucrării lui Origen,
Împotriva lui Celsus (V, 65 VII este dedicată con-
fruntării cu aceste teze).
Sfântul Augustin citează într-o Epistolă a sa
(31, 8) o scriere a lui Ambrosius, în care el se con-
frunta cu maximă atenție și multe argumente cu
„persoane total ignorante și infatuate”, conform
Gergely Istvan
Păstrătorii I (1974), ipsos patinat
cărora Isus Hristos și-ar fi luat propriile învățături
de la Platon; semn că încă în secolul al V-lea d.
I. Hr. acest argument atingea puncte sensibile în
polemica dintre creștini și platonicieni.
O importanță diferență, scrie M. Zambon, în-
tre platonism și creștinism era remarcată, cu to-
nalități diferite, de amândouă părțile: doctrina
platoniciană era accesibilă puținilor privilegiați,
în timp ce creștinismul se adresa tuturor. Origen
a observat că stilul simplu al Scripturilor atrăgea
mulțimile, în timp ce stilul splendid și bine con-
struit al lui Platon (...) a fost util pentru puțini, de-
oarece Platon se găsea numai în mâna acelora care
aveau faima de a fi culți.(Împotriva lui Celsus, VI;
1-2). Zambon menționează deschiderea univer-
sală a anunțului creștin și remarca lui Eusebiu din
Cesareea din Pregătirea evanghelică, I, I,6: acest
Cuvânt ne dă speranță, Grecii și barbarii, oamenii
cu femeile și cu copii îl urmează pe Dumnezeul
Universului, de aici eficacitatea Sa de a-i îndrepta
pe toți oamenii spre monoteism, spre o conduită
virtuoasă și recunoașterea nemuririi sufletului:
„Grecii și barbarii au ajuns la un așa de înalt
nivel al filosofiei în măsură să venereze, să
celebreze și să considere cum Dumnezeul unic
este Dumnezeul Prea Înalt, care este dincolo de
toate lucrurile (...) populații ce au reușit să trăias-
că într-un mod atât de special, atenți până la cele
mai mici gesturi...Ce urmări poate avea faptul că
toți oamenii, nu numai Grecii, ci și barbarii pot fi
civilizați și sunt în măsură să dobândească cunoș-
tințe filosofice?”6
Creștinismul se putea prezenta și ca școală fi-
losofică: avea un scop, în sensul instruirii adepți-
lor spre o continuă perfecționare spirituală, avea
anumite elemente instituționale, un fondator, o
tradiție de referiment, o succesiune de maeștrii,
un Corpus scriptural, un procedeu de admitere și
formare a adepților și nu în ultimul rând o stare
conflictuală între susținătorii punctelor de vede-
re diferite, care făceau loc disputelor (a se vedea
dogma Sfintei Treimi) și o vastă pruducție literară
apologetică sau polemică.
Diverși teologi creștini între secolele al II-lea
și al VI-lea d. I. Hr. au fost discipolii unor filo-
sofi sau maeștri de filosofie creștină, care schim-
bau metodele și itinerariile formative ale școlilor
contemporane. Modelul cel mai bine descris, dar
care nu era singurul, este constituit din învățătura
pe care Origen a transmis-o la Cezareea celor doi
frați, pe care au celebrart-o în Discursul de mul-
țumire, (cu taducerea lui Grigorie Taumaturgul7)
prin merit și conținuturi.
Acest creștinism cultivat ca o filosofie într-o
mulțime de școli, în concurență cu alte școli filo-
sofice, începând din secolul al IV-lea, prin conso-
lidarea rolului Epicopilor în controlul ortodoxiei
doctrinare s-a întâmplat din ce în ce mai puțin.
Laicii și reprezentanții culți ai Bisericii au
continuat încă pentru mult timp să-și primească
propria lor instrucție culturală prin intermediul
filosofilor de multe ori păgâni și cu care citeau
împreună clasicii filosofiei Platon și Aristotel; dar
teologia creștină a început să se difernțieze de fi-
losofie.8
Până și forma literară a multor scriitori creș-
tini între secolul al II-lea și al IV-lea d. I. Hr.,
scrie M. Zambon9, mărturisesc despre fascinația
exercitată de paideia elenică asupra creștinilor și
cu familiaritatea lor în ce privesc școlile vremii.
Exegeza biblică era realizată prin elaborarea de
comentarii la culegeri de texte după modelul co-
mentariilor la Platon și la Aristotel realizate de
filosofii păgâni. Până și scrierile apologetice și
cele polemice și tratatele monografice dedicate
problemelor doctrinare reluau forme literare fo-
losite de școlile filosofice.
Anumiți autori au adoptat dialogul platonician
pentru a exprima conținuturi creștine. Metodius
compune în primii ani ai secolului al IVlea d. I. Hr.
un Simposion care imită omonimul dialog plato-
nician, înlocuind doctrina platoniciană a erosului
cu o doctrină creștină a virginității ca mijloc pen-
tru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Aceste
alegeri ne arată cât au fost de puternice pentru un
creștin cultul și fascinația pentru Platon scriitorul;
dar rezultatul i-a luat prin surprindere pe mulți
cititori: lectura simpozială este legată de tratarea
explicită a temelor sexuale și este destul de curi-
oasă folosirea ei pentru a celebra virginitatea.10
Cei doi Apolinarios, tatăl și fiul, un preot și ce-
lălalt Episcop de Laodicea, doreau să-i doteze pe
creștini cu un Corpus literar demn de clasicii pă-
gâni, pentru a putea reacționa la Edictul din 382
d. I. Hr. (vezi cazul lui Marius Victorinus) prin
care Împăratul Iulian i-a exclus pe profesorii creș-
tini din învățământ. (Socrate, Istoria ecleziastică,
III, 12, 7).
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
7
o
Tatăl a compus o Gramatică plină de exem-
ple preluate din Scrieri creștine, transpuse din
Pentateuc și din Cărțile istorice ale Vechiului
Testament în exametri și în alte forme metrice;
iar fiul a transpus conținutul Noului Testament în
dialoguri după modelul lui Platon. Aceste experi-
mente, conclude M. Zambon, nu au avut urmări,
dar demonstrează cât era de importantă legătura
dintre creștinism și platonism, întărită de forme-
le de comunicare și de o cunoaștere demnă să fie
ascultată de toți.
Elenizarea creștinismului?
Influența filosofiei, scrie M. Zambon, a plato-
nismului în mod particular, asupra teologiei creș-
tine a fost văzută ca o întâlnire providențială între
revelația biblică și logos-ul elenic , ca o prelure și
influență a experienței religioase iudeo creștină11.
Printre scriitorii creștini se constată moduri și
grade de conștientizare foarte diferite în ceea ce
privește folosirea textelor sau a ideilor platonici-
ene; de aceea se impune precizarea noțiunii de
„influență”.
Deoarece cunoașterea de formule și de teme
doctrinare platoniciene era destul de răspândită,
prezența în scrierile creștine a unor trimiteri cu
referință la scrierile platoniciene este semnul apar-
tenenței la un mediu cultural condiționat de plato-
nism, dar nu este suficientă numai o mărturie sau
o confruntare conștientă cu Platon și cu tradiția
platoniciană. Deseori prezența la un autor creștin
de formule sau teme platoniciene, comentează M.
Zambon, depinde de faptul că ele intraseră deja
în tradiția iudaică și creștinism. De exemplu, in-
terpretarea pasajului din Facerea, I, 2 din textul
Vechiului Testament (Ed. it. a textului din Settanta:
“pământul era invizibil și dezorganizat”) cu aluzie
la materia primordială informă ce face trimitere la
dialogul platonician Timaios, 5Ia,(receptaculul este
o specie invizibilă și fără formă), dar o găsim și în
Cartea înțelepciunii lui Solomon, II, 17 (Dumnezeu
a creat lumea dintr-o materie informă”).
Un text platonician răspândit în literatuta anti-
chității târzii a fost dialogul platonician Theaitetos,
176b, prin care platonicienii enunțau scopul vieții
filosofice: “a deveni după putință cât mai asemă-
nători divinității”1213
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre dra-
gostea pentru dușmani că este culmea filosofiei,
deoarece i se poate atribui misiunea cea mai înaltă:
aceea de “a deveni asemănători lui Dumnezeu, atât
cât le este posibil oamenilor”14 Ioan Gură de Aur
citează chiar textul evanghelic scriind: „întrucât
sunteți asemănători (homoioi) Tatălui vostru”, de-
cât să scrie deoarece sunteți fiii (hiyoi) Tatălui vos-
tru”. Un text ca acesta nu demonstrează o cunoaș-
tere directă a dialogurilor platoniciene, ci ne arată,
conclude M. Zambon, că pentru un creștin cult din
a doua jumătate a secolului al secolului al IV-lea d.
I. Hr. era normal să „contamineze”15 textele Bibliei
cu expresii ce proveneau din platonism.
Acest mod de a lucra, acolo unde contami-
narea era una conștientă, fără a fi considerată
un procedeu abuziv, era justificată, conclude M.
Zambon, cu teoria “furtului”: nu creștinii au fo-
losit doctrina sau cuvintele lui Platon, ci Platon
și alți filosofi au depins de înțelepciunea iudeilor.
Referitor la Theaitetos, 176b, Origen (Principiile,
III, 6) a afirmat, de exemplu că Grecii au învățat
de la Moise, care în (Facerea, I, 26) face trimitere
la cuvintele lui Dumnezeu: „Să facem om după
chipul și după asemănarea Noastră” Teoria de-
pendenței lui Platon de Moise a făcut deja parte
din repertoriul apologetic al iudaismului de limbă
greacă (Titus Flavius Iosephus, Contra Apionem
sau De antiquitate Judaeorum compusă între 93 d.
I. Hr. și 96 d.I. Hr., teză susținută prin trimiterea
făcută la călătoriile lui Platon în Egipt. Clemente
Alexandrinul, scrie M. Zambon a dedicat acestei
teme o amplă exegeză în Stromata I, 1517 ; 21;
2229; V, 5; 14 pentru a demonstra că Platon a fost
„un filosof instruit de Iudei” (ivi I, I, 10,2)16
Note
1	Marco Zambon, Platonism și creștinism în Filosofia
tardo antică , a cura di Riccardo Chiaradonna, Carocci
Editore, Roma 2018, pp. 129-151
2	Sodano A. R., Porfirio. Vangelo di un pagano,
Eunapio. Vita di Porfirio., Rusconi, Milano 1993.
3	Schafer Ch., Kaiser Julian, “Apostata” und die philo-
sophische Reaktion gegen das Christentum, de Gruyter,
Berlin-New York. și De Vita M.C., Giuliano imperatore
filosofo neoplatonico,Vita e Pensiero, Milano 2011.
4	Saffrey H.D., Allusions anti-chretiennes chez
Proclus, le diadoque platonicien, în „Revues des
Sciences Philosophiques et Theologiques”, 1975, 59,
pp. 553-63.
5	ibid, p. 132
6	Eusebiu din Cesareea, Pregătirea evanghelică, I, 4,
9,13-14
7 Grigorie Taumaturgul (213 -270 d. I. Hr.) s-a
născut într-o familie nobilă păgână din Neocesareea
Pontului Euxin. După ce a terminat studiile de gra-
matică și de retorică s-a mutat în Cesareea, împreună
cu fratele său Atenodor, pentru a face studii în orașul
apropiat Berito. În acest oraș l-a întâlnit pe Origen ,
care s-a transferat aici după ce a fost obligat să plece
din Alexandria Egiptului. Impresionați de personalita-
tea Maestrului, cei doi frați s-au convertit la creștinism
și au continuat studiile de filosofie. Odată ce a termi-
nat de predat, Grigorie Taumaturgul i s-a adresat lui
Origen printr-un Discurs de mulțumire, care a rămas
în istorie ca o apologie a Maestrului Origen, văzând în
el o personalitate nepereche a științelor umane și divi-
ne. Scrisoarea lui Origen către Grigorie a fost scrisă la
puțin timp după întoarcerea în patrie a Taumaturgului.
Maestrul îi atrage atenția și îl sfătuiește să-și folosească
Gergely Istvan
Start (1970), ipsos patinat
talentul cu unicul scop, acela al doctrinei creștine și
a răspândirii ei, ceea ce a și făcut, mai ales în părțile
Pontului.
8	Cf. Lohr W. A., Christianity as Philosophy: Problems
and Perspectives of an Ancient Intellectual Project, în
“Vigiliae Christianae”, 2010, 64, pp 160-88.
9	Ibid. op. cit. p. 134
10	Cf. M. Zambon, op. cit. p. 134
11	De Vogel C., Platonism and Christianity: A Mere
Antagonismor a Profound Common Ground ? În
„Vigiliae Christianae” 1985, pp. 1/62.
12	Platon, Theaitetos,în Opere VI, pp. 159-272,Ed. Șt.
și Encicl. , Buc. 1989
13	Merki H.,Homosios Theoi. Von der platonischen
Angleichung an Gott zur Gottohn lichkeit bei Gregor von
Nyssa, Paulusverlag, Freiburg, Schweiz 1952.
14	Ioan Gură de Aur, Predici despre Evanghelia după
Matei, 18, 2-4, în Patrologia Greacă, vol. LVII, , coll.
268-9 Migne).
15 “Dacă există un timp în care s-a exagerat cu folosi-
rea conceptului de contaminare, scrie flosoful Andrea
Emo, (A. Emo, Contaminazioni, în „Anfione”, Padova
2003) acesta este cel actual. Un timp care continuă să
producă apologii superficiale de acest fel, poate ca o
consecință a a dominației unei forme-mentis post-mo-
dernă, care a preamărit nihilismul superficial și fără
consistență. Faptul e că nu sunt posibile valori absolute,
adevăruri imposibil de combătut, așa cum este afirmat
în mod obsesiv (...) Filosofii antici știau foarte bine că
identitatea și diferența sunt într-o cu totul altă relație;
știau bine că, un text contaminat este cu adevărat orice
fenomen real înțeles în adevărata sa esență, adică așa
cum în realitate el este. Mai ales datorită faptului că:
orice existent este rezultatul unei contaminări originare:
aceea dintre ființă și nimic. De aceea orice determinare
este expresia unui fenomen luat în toată complexitatea
sa.”
16	Cf. M. Zambon, Platonismo e cristianesimo, în
Filosofia tardoantica , Carocci ed., Roma 2018, pp. 129-
150.
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Verbozitățile comunicării
și sensurile tăcerii
■ Iulian Chivu
Lumea reală nu poate fi lipsită de antinomii
pentru că este vie, pentru că evoluează,
pentru că este diversă; vo^oț-ul, în diacro-
nia lui semantică, presupune și el un tip aparte de
contradicție, ale cărei afirmații (teze și antiteze)
sunt întemeiate sau/și dovedite. În uzul moderni-
tății, antinomia ajunge în sinonimia paradoxului,
în ale cărei capcane cad mulți, cu toată relevan-
ța antinomiilor kantiene în sistemul formal al
regulilor de inferare, fiindcă nu toți diferențiază
evidența formală, constatativă a contradicției de
raționamentul deductiv valid prin care se ajunge
la concluzii contradictorii plecând de la premise
absolut adevărate. La Hegel, antinomia se ambi-
guizează prin substituirea ei cu contradicția doar
când se extinde și asupra antagonismelor sociale.
Categorisirea antinomiilor în logice și semantice
adâncește și extinde problema: antinomii teore-
tice de mulțimi/antinomii lingvistice sau grama-
ticale...
În spiritul hegelian al definirii contradicțiilor,
societatea modernă dovedește o atare antinomie
de limbaj - verbozitățile tot mai accentuate ale co-
municării și sensurile tăcerii. O serie de concluzii
ne sunt prilejuite de manierele cel puțin diferite
de abordare jurnalistică a realității cotidiene (a se
vedea titlurile exagerate, alarmiste ale unui anu-
me post tv.); în țările scandinave, de pildă, știrile
de presă sunt minimale, dezbaterile sunt aproa-
pe inexistente, iar sursele sunt predilect oficiale.
În presa italiană și în cea franceză, ca să nu mai
amintim de presa românească, libertățile sunt
mult mai largi și nu sunt mijlocite de sisteme ale
controlului social, ci de impetuozitatea cu care se
ridică deasupra lor în numele libertății de expri-
mare, dar nu și prin asumarea efectelor acestei
libertăți.
Teoriile influențelor selective și ale diferenți-
erilor sociale au dus la o contradicție1 lucrativă
între nevoile reale de informație (dependența de
media) și oferta mediatică de care sociologia pare
prea puțin interesată. O media sănătoasă și utilă
mizează pe puterea culturală autohtonă cu mij-
loacele și resursele căreia își desfășoară misiunea
socială, în care însă se infiltrează cu ingeniozi-
tate2 sisteme de imagini ideologice cu scopul de
a crea anumite valori, atitudini și stiluri de viață
folosindu-se de autoritatea presei; se vehiculează
sloganul că primirea unei licențe de a emite echi-
valează chiar cu o autorizație de a tipări bani3.
Odată cu asta, lipsa de profesionism este vizibilă
la tot pasul; se intersectează, conștient sau nu, sub
aceeași semnătură sau în aceeași pagină, confun-
dându-se genurile, publicitatea, relațiile publice
și propaganda minimalizând și compromițând
funcțiile esențiale ale presei, clauza de conștiință.
Să amintim doar că în Franța, de pildă,
Sindicatul național al jurnaliștilor adopta în 1918
Carta îndatoririlor profesionale ale jurnaliștilor pe
care a actualizat-o în 1938; la noi, orice discuție
despre deontologia jurnalistică trezește idiosin-
crazii după cum o eventuală lege a presei ar in-
stitui musai cenzura abolind libertatea de expri-
mare. Pe de altă parte, teoreticienii jurnalismului
conturează profilul moral și profesional al jurna-
listului4 sau sugerează modalități orientative de
redactare mediatică5. David Randall, în Jurnalistul
universal, stăruie într-un capitol separat (4) pe
calitățile unui bun reporter: echipament general
pentru imortalizarea argumentativă/probatorie,
solide cunoștințe de specialitate, controlul atitu-
dinii, caracter... E adevărat că gazetăria se învață,
mai mult decât alte meserii, din greșeli, iar flerul
știrii conduce spre eveniment, precizia exclude
erorile aproximărilor și se cer, simultan: evitarea
presupunerilor, insistența chiar cu riscul de a fi
judecat după aparențe, suspiciunea față de surse,
abandonul oricărei prejudecăți, empatia cu citito-
rul și teama de a nu intra în zona gri6 a profesiei.
Sociologia presei a relevat în țările cu bună tra-
diție mediatică nevoia de răspuns la diferențele in-
dividuale și la diferențierea socială în scopul practic
al identificării segmentului de piață selectat ca țintă
mai ales de industriile mediatice care caută profitul
și scurtează fluxul informațional reducându-l la
doar doi pași: comunicare și influență. Competiția
a făcut victime economice și a falimentat formu-
lele mai puțin viabile. De cealaltă parte, presa care
a servit mai înainte de toate adevărului, greu de
concurat, și mai apoi profitului, s-a întemeiat pe
criterii mult mai profesioniste și mai durabile ale
comunicării de masă. Studii serioase în aces sens7
au pus resursa mediatică la locul cuvenit: limbajul
și realitatea desemnată de el asigură comunicarea -
până și comunicarea nonverbală urmează acelorași
rigori - la orice nivel, deci și în media. Sub acest
aspect, virtuțile limbajului se supun doar jurna-
listului școlit, deci nu numai cu simțul limbii, ci și
cu cultura ei fără a fi totuși un lingvist. Așa înțele-
gem și judecăm un jurnalist care folosește până și
în redactarea unei știri cuvinte din registre lexicale
greu compatibile. Competența lingvistăcă este nu
numai în cazul jurnalismului o problemă serioasă;
ea pretinde mai mult începând de la Ghiambattista
Vico și ale sale Principi di scienza nuova d’intorno
alla commune natura delle nazioni unde problema
limbii trebuie soluționată în sfera metafizicii ge-
nerale a spiritului, iar Ernst Cassirer8, vehiculează
temeiul derivării cuvintelor din proprietățile natu-
rale ale lucrurilor sau din impresiile și sentimentele
sensibile și reclamă lipsa unui Dicționar universal,
cu semnificațiile cuvintelor din toate limbile arti-
culate, util pentru stabilirea unității originii ideilor.
Peirce mergea ceva mai departe și găsea trei uni-
versuri generale ale semiozei: cel al Ideilor, cel al
Realității și cel Semiotic. De la o astfel de înțelegere
a limbii probabil că într-o anumită măsură vine și
căderea cu voluptate inocentă a unora în ceea ce
numim tirania vocabularului: „vocabularul unei
limbi influențează gândirea și este mult mai dificil
să născocim concepte decât să le folosim pe cele
deja disponibile”9 - un adevăr de care erau conști-
enți până și vechii egipteni, anticipând ceea ce nu-
min proprietatea termenilor. Așa de pildă, „scribul
Anii îi învăța pe ucenicii săi: Nu înmulți cuvintele.
Fii tăcut, dacă vrei să fii fericit”10.
Vocația eremită a deșertului pretindea ana-
horetului testul prevederii împotriva ispitelor lui
Gergely Istvan
Flori de noroi (1966), ipsos
Satan, și de aceea pustnicia era ferită acolo de ris-
curile colocuției. Până și rugăciunii, nu numai în
creștinism, i se recomandă un minimum lexical și
eliminarea cuvintelor de prisos. În comunicarea
curentă, este adevărat că „nu există indivizi tăcuți
sau vorbăreți decât în funcție de statutul cultural
al discursului”11, dar și în funcție de unele pre-
dispoziții temperamentale. Astfel, nu este întâm-
plător că lexicul uzual al limbii române numără
pentru verbozitate peste 50 de sinonime, cu sen-
suri bine conturate în toate graiurile țării. Aceeași
verbozitate le-o impută și americanii12 din clasa
de mijloc fancezilor care îi întrerup mereu și nu
respectă pauzele în conversație. S-ar părea că în
discuție intră aici, pe lângă educația colocuției, și
problema de temperament despre care discutam
mai înainte.
Lumea fiind interpretabilă în termeni de co-
municare și de informație își declină profunzimea
în favoarea cauzării (a funcției), a formalului în
favoarea informalului, a esențialului în favoarea
senzaționalului, iar individul este protagonizat în
timpul comunicării, de unde și riscul de a nu mai
fi ascultat, dar și de a nu mai asculta; narativul
pretinde detaliu, ceea ce diluează comunicarea ca
atare, iar aceasta pretinde ritm în nevoia de a spu-
ne totul. Ca implicită în comunicare, apare nevoia
de a fi auzit, de unde și competiția, cu locvacitatea
ei. În introducerea cărții lui David Le Breton des-
pre tăcere, autorul, care nu este totuși un funcți-
onalist, face o precizare utilă departajărilor care
vor urma: „Gândirea cere răbdare, timp pentru
deliberare; comunicarea se realizează întotdeauna
în regim de urgență”13, în consecință, tăcerea, în
epoca comunicării, ajunge obstacol în calea ei sau
e simplă reacție de reechilibrare. Imperativul de a
comunica, fiindcă este un imperativ în societatea
modernă, logic, se întoarce împotriva tăcerii și
obligă la cunoașterea limitelor dacă omul vrea să
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
o
știe mai multe despre sine și despre ceilalți, cum
stabilea Breton.
Dacă scribul Anii recomanda să nu se înmul-
țească cuvintele (în favoarea extinderilor de sens),
Platon, din Parmenide, sesiza incompletudinea
limbajului, incapabil de a da seama de Unul-Tot
- în fața imensității Ființei, omul tace14 fiindcă
o presimte covârșitoare. În Unul-Tot este însuși
Dumnezeu, și în esențial și în insignifiant fiindcă
El este deasupra acestor atribute (El este cauza ca-
uzatoare) și pentru asta Moise a cerut să-L vadă,
iar când L-a văzut, Moise cel gângav a căpătat
cuvânt și a vorbit cu Dumnezeu fiind pătruns de
ceea ce era total diferit, dincolo de cadrele exis-
tenței și despre asta limbajul comun nu putea
da seama. Ceva asemănător în planul ineditului
cognitiv se constată și în insuficiența relatării lui
în termeni comparativi: exemplul lui Breton pri-
vind paznicii unui lagăr de exterminare nazist
care nu pot depune mărturie verbală în legătură
cu faptele odioase văzute și rămân fără cuvinte în
fața instanței15 sau se blochează la rememorarea
acelor monstruozități. „Inconștientul - adaugă
Breton16- nu are istorie, este atemporal și adăpos-
tește fapte mistuitoare referitoare la generațiile
anterioare.” Și atunci negarea este, psihic, o formă
Gergely Istvan	Balada păsărilor, ipsos patinat
de apărare perversă; adică tăcerea este la fel de ac-
tivă ca și gândirea. Admitem că aceeași prezență
umană se face simțită și prin rostire, dar și prin
tăcere: limbile vechi au făcut, lexical, distincție
timpurie în „tăcere” - silere și tacere în latină; sio-
pân și sigân la greci; iar în semantica sanskrită,
lucrurile merg de la sama (tihnă, liniște - inclusiv
santi) până la ajnana (ignoranță, neștiință), la ne-
palezul mauna sau bengalezul nîrabată. Egiptenii
aveau chiar o zeiță a tăcerii, Meret-Seger (Cea
care iubește tăcerea). „Cele mai multe religii în-
trețin o relație privilegiată cu tăcerea. Dumnezeu
nu încape în limitele înguste ale limbajului; cre-
dinciosul nu reușește să-l numească sau să-l de-
scrie și se refugiază adesea într-un dialog silen-
țios, care se poartă în interior”, scrie Breton17. De
aceea, femeile, cunoscute din vechime pentru
debitul lor verbal (apreciate pentru asta de par-
tenerii lor ca sociabile, cordiale, cooperante, spre
deosebire de cele care fac pauze lungi în vorbire
și sunt socotite taciturne, sobre, rigide, frustrate),
erau invitate să tacă în biserică: In Ecclesia mu-
lier tacunt (1Corinteni 14;34). Iar romanii, cum
se știe, rosteau curent spre temperarea colocuto-
rului: Si tacere, philosophus maneres - produsele
tăcerii erau dintotdeauna reflecția, îndepărtarea,
reprezentarea. Numai competența de comunica-
re găsește momentul potrivit pentru tăcere sau
pentru colocuție. Frecvent, însă, tăcerea rămâne o
formă exterioară de intimitate18 și trece de la sem-
nificația iterativă în semnificația pur intensivă, ca
de la gradul comparativ la cel superlativ al adjec-
tivelor, după observația lui Cassirer19.
David Le Breton are toate datele să remarce că
exceselor de limbă le corespunde, ca răspuns ori
în subsidiar, excesul de tăcere. Există și tăcerea ca
ofensă adusă lui Dumnezeu, fiindcă sunt împre-
jurări în care omul se face vinovat pentru tăcere
(preotul dacă refuză să dea sfaturi unui păcătos
sau să predice, trecerea sub tăcere a unor păcate
la spovedanie etc.).
Am evocat aici frecvent studiul lui Breton des-
pre tăcere (denumirea de tăcut nu apare niciodată
în culturile în care se vorbește puțin20), fiindcă este
singurul care relevă cititorului calitățile acesteia:
apărarea, controlul de sine, replierea provizorie,
testarea puterii de decizie, aprecierea argumen-
telor celorlalți (o tăcere bine gândită autorizează
controlul situației21), apoi tipul tăcerii rituale, in-
dicibilul sau tabu-ul, tăcerea autistului, tăcerea
reculegerii, dar și tăcerea de întâmpinare sau de
zădărnicire a spuselor unui individ care nu-și gă-
sește interlocutorul, fiind discreditat și nevoit să
tacă din cauza indiferenței celorlalți. Și tot Breton
ne amintește de un anahoret care mărturisea pe
patul morții: „M-am căit adesea că am vorbit, însă
niciodată că am tăcut”22, prilej să întrebăm reto-
ric: Dintre cei care vorbesc, frecvent fără măsură,
câți mai presimt astăzi sensurile tăcerii?
Note
1	De Fleur Melvin L. și Ball-Rockeach; Teorii ale
comunicării de masă, Ed. Polirom, Iasși, 1999, §
„Contribuții ale paradigmelor conflictuale și structu-
ral-funcționale”, p.315
2	Lull James; Mass-media - Comunicare.
Manipularea prin informație, Imprimeria de Vest,
Oradea, 1999, p.95.
3	Idem, subtitlu, coperta I.
4	Randall David; Jurnalistul universal. Ghid practic
pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 1998
5	Coman, Mihai (coord.); Manual de jurnalism.
Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași,
1998
6	Randall, D.; op. cit., p. 135
7	Devitt, Michael și Sterelny, Kim; Limbaj și reali-
tate. O introducere în filosofia limbajului, Ed. Polirom,
Iași, 2000
8	Cassirer, Ernst; Filosofia formelor simbolice, vol. I.
Limbajul, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 103.
9	Limbaj și realitate..., p.206
10	Le Breton, David; Despre tăcere, Ed. All, Buc.,
2001, p.187.
11	Idem, p. 51.
12	Caroll Raymonde; Evidences invisibles. American
et Franțais au quotidien, Paris, Seufl,1987, 181.
13	Op. cit. p.19.
14	Idem, p. 211.
15	Idem, p. 117
16	Idem, p. 133
17	Idem, p. 24
18	Idem, p. 47
19	Op. cit. , p. 15
20	Op. cit, p. 61
21	idem. p. 86.
22	Idem, p.190
■
10
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (V)
^[^Ulian Cătălui
foarte valoroase, utile pentru descrierile lor -
oricât de nedemne de încredere și influențate de
ideologie, capriciu și stilul său totuși unic - ale
culturii galeze și normande.9
Sir John Mandeville este presupusul autor al
cărții Călătoriile lui Sir John Mandeville, un jur-
nal de călătorie care a circulat pentru prima dată
între 1357 și 1371, care în ciuda naturii extrem
de nesigure și adesea fantastice a călătoriilor pe
care le descrie, a fost folosită ca o lucrare de refe-
rință: Cristofor Columb, de exemplu, a fost pu-
ternic influențat atât de această lucrare, cât și de
călătoriile anterioare ale lui Marco Polo.10 Unii
Franța
Taillevent, Le Bouvier
și Antoine de la Sale
În Franța evomediană, Michault Taillevent, un
poet de curte, a călătorit în 1430 în Munții Jura
și a redactat mai târziu impresiile sale personale,
reacția sa terifiantă la vederea stâncilor abrup-
te și a cascadelor furtunoase ale izvoarelor de
munte.1Acest Michault le Caron, zis Taillevent,
mai cunoscut sub numele de Michault Taillevent
(născut în jurul anilor 1390/ 1395 - decedat în-
tre 1448 și 1458), a fost un poet de curte al du-
cilor de Burgundia în a doua treime a secolului
al XV-lea, cel mai bine cunoscut pentru Passe
Temps sau Passe Temps Michault, care a influ-
ențat mai mulți poeți din a doua jumătate a se-
colului al XV-lea și în care este un precursor al
marelui Franțois Villon.2 Michault Taillevent era
un exemplu tipic al acestor actori și poeți, adevă-
rați „profesioniști ai divertismentului”, ca să nu
spunem bufoni de curte, pe care ducii Casei de
Valois i-au întreținut și care au fost responsabili
în a-i oferi prințului spectacolele care punctau
viața de curte: pantomime, distracție la banchete
și jocul sportiv cavaleresc numit pas d’armes.3
La mijlocul secolului al XV-lea, demnitarul,
diplomatul și scriitorul Gilles Le Bouvier (1386
- cca. 1455), a scris un tratat de geografie intitu-
lat Livre de la description des pays/ Cartea descri-
erii țărilor (1451), în care înfățișează țările „unde
a fost în timpul vieții”, țările descrise, adesea cu
pitoresc și plenitudine de detalii, variind de la
Irlanda până la Orientul Apropiat, în care ne-a
oferit motivul lui de a călători și de a scrie: „Din
cauză că mulți oameni din diferite națiuni și țări
sunt încântați și simt plăcere vizitând lumea și lu-
crurile de acolo, așa cum am făcut eu în trecut,
și de asemenea din cauză că mulți doresc să știe
fără să meargă acolo, și ceilalți doresc să vadă,
să meargă și să călătorească, am început această
carte”4.
În fine, scriitorul satiric Antoine de la Sale (c.
1388 - c. 1462), autorul lui Petit Jehan de Saintre/
Micul Jehan de Saintre, a escaladat în 1407 cra-
terul vulcanului din insula italiană Lipari, lăsân-
du-ne impresiile lui, Sfaturile nebune ale tinere-
ții, care au stat la baza călătoriei sale.5
Anglia
Gerald de Wales, John Mandeville,
Richard Hakluyt și cărțile lor
În Anglia, Gerald de Wales (în latină: Giraldus
Cambrensis; galeză: Gerallt Gymro; franceză:
Gerald de Barri; c. 1146 - c. 1223) a fost un arhi-
diacon cambro-normand al lui Brecon și istoric,
care în calitate de funcționar regal al regelui și a
doi arhiepiscopi, a călătorit mult, scriind la fel
de mult, și care a studiat și a predat în Franța și
a vizitat Roma de mai multe ori, întâlnindu-l pe
Papa Inocențiu al III-lea.6 Gerald de Wales a de-
venit funcționar regal și capelan al regelui Henric
al II-lea al Angliei în 1184, fiind ales să-l înso-
țească pe unul dintre fiii regelui, viitorul Ioan I
al Angliei, în 1185, în prima expediție a prințu-
lui în Irlanda7, acesta fiind catalizatorul carierei
sale literare; lucrarea sa Topographia Hibernica
(distribuită pentru prima dată în manuscris în
1188 și revizuită de cel puțin încă patru ori) este
o relatare a călătoriei sale în Irlanda, Gerald re-
ferindu-se întotdeauna la ea ca fiind Topografia
sa, deși „Istoria” este termenul mai exact.8 După
ce și-a demonstrat astfel utilitatea, Gerald a
fost ales să-l însoțească pe Arhiepiscopul de
Canterbury, Baldwin de Forde, într-o călătorie
prin Țara Galilor în 1188, obiectul fiind o cam-
panie de recrutare pentru a Treia Cruciadă, iar
relatarea sa despre acea călătorie, Itinerarium
Cambriae (1191) a fost urmată de Descriptio
Cambriae în 1194, cele două lucrări ale sale des-
pre Țara Galilor rămânând documente istorice
Gergely Istvan
Apăczai Csere Jănos (1975), ipsos patinat
savanți recenti au sugerat că jurnalul Călătoriile
lui Sir John Mandeville a fost scris cel mai pro-
babil de „Jan de Langhe, un flamand care a
scris în latină sub numele de Johannes Longus
și în franceză ca Jean le Long”11. Potrivit cărții,
Mandeville a traversat marea în 1322, a călăto-
rit prin Turcia (Asia Mică și Cilicia), ținuturile
tătare, Persia, Siria, Arabia, Egipt, Libia, Etiopia,
Caldeea, Amazonia, India și altele, mergând
adesea la Ierusalim și a scris în limbi romanice,
deoarece acestea erau în general înțelese atunci
de mai mulți oameni decât latina.12
Tot în Anglia, dar în perioada 1589-1600, ge-
ograful, istoricul și diplomatul englez Richard
Hakluyt (c. 1552 - 1616), aparținând epocii
elisabetane, unul dintre „cei mai înfocați pro-
pagandiști ai expansiunii Marii Britanii pes-
te ocean”, a publicat The Principal Navigations,
Voiages, Traffiques and Discoueries of the English
Nation/ Principalele navigații, călătorii, circulații
și descoperiri ale națiunii engleze, un „text fun-
damental al genului literaturii de călătorie” în 3
volume.13 Contrar credinței persistente, familia
Hakluyt este de origine galeză, mai degrabă decât
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
11
o
olandeză, conform anticarului John Leland, fami-
lia își datorează numele de familie pădurii Cluyd
din Radnorshire.14 În 1589, Richard Hackluyt a
tipărit prima ediție a capodoperei sale, o colecție
adnotată intitulată Principalele navigații, călăto-
rii, circulații și descoperiri ale națiunii engleze,
care se bazează pe cât posibil pe relatările de
primă mână ale coloniștilor și exploratorilor, în
prefață, autorul anunțând viitoarea realizare de
către Emery Molyneux a „primului glob teres-
tru din Anglia”, ediția definitivă în trei volume
a acestei cărți apărând între 1598 și 1600, iar în
dedicația celui de-al doilea volum (1599) către
binefăcătorul său Robert Cecil, el l-a îndemnat
pe ministru să se angajeze fără întârziere în co-
lonizarea Virginiei americane.15 Câteva copii ale
acestei monumentale lucrări includ încă o har-
tă extrem de rară: „prima hartă a lumii” bazată
pe proiecția cartografică a geografului flamand
Gerardus Mercator care a apărut în Anglia și
executată conform principiilor cartografului en-
glez Edward Wright, cartea lui Hakluyt fiind de-
scrisă de istoricul James Anthony Froude drept
„o epopee a Angliei moderne”16.
În țara lui Shakespeare, dar în veacul al
XVIII-lea, aproape fiecare scriitor faimos a creat
în forma sau în genul literaturii de călătorie.17 Pe
de altă parte, și mai târziu, jurnalele căpitanului
Cook din 1784 au fost echivalentele best-sellers
de astăzi.18 Jurnalele lui Cook au fost publicate
după întoarcerea sa în Anglia, exploratorul și
cartograful englez devenind “un erou pentru
comunitatea științifică”, deși, în rândul publicu-
lui larg, botanistul Joseph Banks era adevăratul
erou.19 Banks chiar a încercat să preia comanda
celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a re-
tras înainte ca expediția să înceapă iar Johann
Reinhold Forster și fiul său Georg Forster au fost
aleși ca oameni de știință pentru această călăto-
rie.20
Alte exemple de literatură de călătorie
Alte exemple mai târzii de literatură de călă-
torie au inclus povestiri ținând de Marele Tur/
Grand Tour, care a fost inițial o lungă călătorie
în Europa făcută de tineri, și mai rar tinere, din
clasele superioare (upper class) europene, brita-
nice, germane, dar și franceze, olandeze, polo-
neze, scandinave, mai târziu ruse din anii 1760,
și americane din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea.21 Această călătorie de „educație aris-
tocratică” avea scopul de a le perfecționa tinerilor
respectivi instruirea sau educația și de a le ridica
centrele de interes, imediat după, sau în timpul
studiilor, apoi bazate în esență pe științele uma-
niste grecești și latine, iar principalele destinații
erau în primul rând Italia, dar și Franța, Olanda,
Germania si Elvetia, pe care tânărul le parcur-
gea la plecare și întoarcere în țara sa.22 Pe scurt,
Marele Tur era o călătorie pe care o efectuau ti-
nerii nobili ca parte a educației și pregătirii pen-
tru lume și viață. Publicația „New York Times”
a descris Grand Tour în acest fel: „În urmă cu
trei sute de ani, tinerii englezi bogați au început
să facă o călătorie post-Oxbridge (Universitățile
Oxford și Cambridge) prin Franța și Italia în
căutarea artei, culturii și rădăcinilor civilizației
occidentale. Cu fonduri aproape nelimitate, co-
nexiuni aristocratice și luni (sau ani) de hoinărit,
ei au comandat picturi, și-au perfecționat abili-
tățile lingvistice (...)”23.
În același secol al XVIII-lea, literatura de
călătorie a fost cunoscută sub forma cărților de
călătorie, care în principal au constat în „jurna-
le maritime”24. Unul dintre pionierii „literaturii
turismului” sau a literaturii outdoor (“literatura
în aer liber”) a fost poetul și romancierul scoțian
Robert-Louis Stevenson (1850-1894), autor, pe
lângă cunoscutele și apreciatele creații narative
Comoara din insulă și Straniul caz al doctoru-
lui Jekyll și al domnului Hyde, și al unor jurnale
de călătorie precum An Inland Voyage/ O călă-
torie în interiorul țării (1878) și Travels with a
Donkey in the Cevennes/ Călătorii cu un măgar
în Cevennes (1879) despre excursiunile sau pe-
riplurile sale în regiunea și Munții Cevennes
din Franța, aflându-se printre cele mai populare
cărți despre drumeții și... camping ca activități
de recreere, menționând despre utilizarea primi-
lor saci de dormit care erau largi și mari fiind
în stare să primească, să găzduiască un. măgar,
mai precis pe Modestine, încăpățânatul asin cu
care a călătorit Stevenson!25.
Un foarte popular subgen al literaturii de călă-
torie a început să apară sub forma „narațiunilor
de expediție”, care rămân încă o sursă neexplo-
rată pentru studiile coloniale și postcoloniale.26
Note
1 Robert Deschaux, Michault Taillevent, Un poete
bourguignon du XVe siecle, Michault Taillevent: editi-
on et etude, Librairie Droz, 1975, pp. 31-32.
2 Laurent Brun et al., «Michault le Caron dit
Taillevent [archive]», dans Arlima - Archives de
litterature du Moyen Âge [archive] [site web].
3 Bertrand Schnerb, LEtat bourguignon, Paris,
Perrin, collection « Tempus », 2005, pp. 322-328, 331-
337 și 353.
4 Gilles Le Bouvier (dit le herraut Berry), Armorial
de France, Angleterre, Ecosse, Allemagne, Italie et
autres puissances, compose vers 1450 par Gilles Le
Bouvier dit Berry, premier roi d’armes de Charles VII,
roi de France: texte complet, publie pour la premiere
Gergely Istvan
Cuibar (1971), ipsos patinat
fois d’apres le manuscrit original/ precede d’une notice
sur la vie et les ouvrages de l’auteur... par M. Vallet de
Viriville, Paris, Bachelin-Deflorenne, 1866, XII, on-
line.
5	Cf. Legends of Le Marche. The Sibyl of the
Apennines - two texts by A. da Barberino and A. de
La Sale, Translated into English by James Richards,
Macerata, Ed. Simple, 2014, online.
6	Cf. Catholic Encyclopedia: „Giraldus Cambrensis”,
online.
7	Ibidem.
8	Gerald of Wales, The History and Topography
of Ireland, tr. John J. O’Meara, Harmondsworth,
Penguin, 1982, pg. 14.
9	Rosamund Allen; Jane Roberts; Carole Weinberg
(2013), Reading La Amon’s Brut: Approaches and
Explorations: Approaches and Explorations, Rodopi,
p. 616.
10	Percy G. Adams, Travel Literature Through the
Ages, New York, Garland, 1988, p. 53.
11	John Larner, „Plucking Hairs from the Great
Cham’s Beard: Marco Polo, Jan de Langhe, and Sir John
Mandeville”, în Suzanne Conklin Akbari; Amilcare
Iannucci (eds.), Marco Polo and the Encounter of East
and West, Toronto, University of Toronto Press, 2008,
pp. 133-155.
12	Edward Williams Byron Nicholson; Henry
Yule, „Mandeville Jehan de”, în Hugh Chisholm,
ed., Encyclop^dia Britannica (11th ed.), Cambridge
University Press, 1911, online.
13	Patrick McHenry (2 November 2004), “Richard
Hakluyt”, în The Literary Encyclopedia, 21 April 2007,
online.
14	Cf. l’introduction de (en) Henry Morley (ed.),
Voyager’s Tales, from the Collections of Richard
Hakluyt, Londres, Cassell & Co, 1880, online
și „Richard Hackluyt 1552 - 1616”, în Notable
Herefordians, 10 fevrier 2006, online.
15	John Winter Jones, “Introduction” de (en)
Richard Hakluyt, John Winter Jones (ed.), Divers
Voyages Touching the Discovery of America and the
Islands Adjacent (Hakluyt Society; 1st Ser., no. 7),
Londres, Hakluyt Society, 1850, online.
16	James Anthony Froude, Essays on History and
Literature, Londres, J. M. Dent & Co., 1906, online.
17 Paul Fussell, „Patrick Brydone: The Eighteenth -
Century Traveler As Representative Man”, Literature
As a Mode of Travel, New York, New York Public
Library, 1963, pp. 53-67.
18 Cf. „Tourism”, în Wikipedia, June 11, 2015.
19 Cf. „Cook, James (1728-1779)”, în Australian
Dictionary of Biography, Volume 1, Melbourne
University Press, 1966, pp. 243-244.
20 Cf. „Cook, James”, pp. 243-244.
21 Pierre Chessex, „Grand Tour”, în Dictionnaire eu-
ropeen des Lumieres, Paris, PUF, 1997, pp. 518-521.
22 Pierre Chessex, op. cit., pp. 518-521.
23 Matt. Gross, „Lessons from the Frugal Grand
Tour”, în New York Times, 5 September 2008, online.
24 Karen Stolley, El lazarillo de ciegos caminantes:
un itinerario critico, Hanover, NH, Ediciones del
Norte, 1992, p. 26.
25 Robert-Louis Stevenson, Travel with the Donkey
in the Cevennes (1897), online și R.-L. Stevenson,
Travels with a Donkey in the Cevennes and Selected
Travel Writings, Oxford University Press, 1993, onli-
ne.
26 F. Regard, British Narratives of Exploration: Case
Studies of the Self and Other, London, Pickering and
Chatto, 2009, online.
■
12
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Caragiale -
Text și spectacol (II)
■ Adrian Suciu
Personajul Caragiale
I. COPILUL CARAGIALE. Se pare că perioa-
da copilăriei de la Haimanale a lăsat puține urme
în conștiința lui Caragiale, dacă ar fi să judecăm
după sărăcia amintirilor păstrate de scriitor. Abia
începând cu „momentul” Ploiești, biografia sa în-
cepe să fie semnificativă. Apare în oraș începând
cu clasa a doua, în anul școlar 1860-1861. Cariera
de elev în urbea revoluției republicane e impor-
tantă în primul rând pentru „legătura” cu Zaharia
Antinescu, institutorul clasei, care era „un per-
sonaj activ și ambițios, cu veleități de scriitor și
ciudat colecționar de diplome ale societăților cul-
turale din țară și din Europa, care l-a anticipat,
lăsându-l cu mult în urmă pe Trahanache, cu ale
sale comitete și comiții”1. (Mai exact, d. Antinescu
era membru a douăzeci și opt de comitete și co-
miții!) Acest personaj prolific i-a fost contempo-
ran lui Caragiale, căci activitatea sa publicistică
și obștească se continuă până pe la 1900. „E cert
că I. L. Caragiale copilul l-a ascultat nu numai la
școală, ci și în multiple ocazii; apoi, în adoles-
cență; figura tribunului cu cioc și gesturi patetice
de Cațavencu i-o fi provocat delicii și mai târziu,
când revenea prin Ploiești”2; fără îndoială că per-
sonajul l-a inspirat pe Caragiale atât în creionarea
unor personaje, cât și în crearea unor situații. De
multe ori va fi fost dramaturgul de față, în tovără-
șia dascălului ploieștean, la scene precum cea din
O scrisoare pierdută (actul IV, scena 2).
Se pare că Antinescu nu a fost singurul das-
căl al lui Caragiale care a lăsat „urme” în operă.
Profesorul de limba germană Sachellarie „ar fi avut
câte ceva din trăsăturile fixate de Caragiale în pe-
dagogul său «absolut» Marius Chicoș Rostogan”3.
Un alt nume de reținut - Bazil Drăgoșescu, cel
care a avut onoarea de a-și ține una dintre lecții
în prezența domnitorului Cuza, momentul fiind
imortalizat de Caragiale într-o bucată cunoscută.
II.	REVOLUȚIONARUL CARAGIALE. Stabilit
la Ploiești, la insistențele tatălui său, copist la tri-
bunal, la o vârstă mai apropiată de maturitate
decât de copilărie (pasiunea pentru tipul funcți-
onarului va fi fost alimentată și de această expe-
riență, chiar dacă de scurtă durată) „revoluția”
lui Candiano-Popescu îl prinde în vârtejul ei pe
Caragiale, cuprins de entuziasmul popular (vezi
bucata Boborul); ecourile acestui eveniment se
vor auzi în comediile sale și mai cu seamă în D’ale
carnavalului. Probabil că ridicolul republicii de
douăsprezece ore de la Ploiești nu a fost sesizat de
Caragiale decât post factum, prin filtrul maturită-
ții; tânărul revoluționar pare a fi fost mai degrabă
marcat de evenimente.
III.	CARAGIALE ÎN CULISE. Din 1871,
Caragiale este salariat al Teatrului Național, ca su-
fleor și copist, după ce urmase, în perioada 1868-
1870 cursurile „declamațiune și mimică” ale un-
chiului său Costache. De acum datează fascinația
sa pentru teatru, suficient de puternică pentru a
acoperi mizeria, degradarea, rivalitățile, ambițiile
Gergely Istvan	Berbeci (1972), ipsos patinat
adesea ridicole ale vieții teatrale din epocă și tot
acum se produce inițierea sistematică a tânărului
Caragiale în tainele dramaturgiei. Zecile de texte
care i-au trecut prin mână au constituit cea mai
bună școală de teatru, învățându-l cum se con-
struiește o intrigă, cum se creează un personaj,
cum se rezolvă o situație dramatică. Lecțiile în-
sușite în culisele teatrului au fost determinante în
cariera dramaturgului.
IV. CARAGIALE ȘI CRITICA. Niciun alt scri-
itor român nu a fost întâmpinat de critica epocii
mai prost decât Caragiale. S-au ridicat împotri-
va comediilor sale atât dușmanii, cât și prietenii
dramaturgului, Fr. Dame, Slavici, I. C. Fundescu,
Hasdeu, Dimitrie A. Sturdza, Macedonski,
Claymoor, ca să amintim numai câteva dintre nu-
mele cu rezonanță ale vremii. Acuza de imorali-
tate a planat în permanență asupra comediilor lui
Caragiale, a determinat scoaterea pieselor de pe
afișe, a alimentat furia cetățenilor onorabili, care
au mers până la a-i promite dramaturgului corec-
ții fizice, în fine, a avut darul de a coagula o veri-
tabilă coaliție împotriva lui Caragiale în cercurile
politice și academice.4 Ca răspuns la campania de
„represalii”, Caragiale a dovedit o indiferență su-
verană față de agitația detractorilor săi. „Omului
înzestrat cu adevărat talent îi este absolut indi-
ferentă judecata altuia despre operele sale; el are
atâta încredere în puterea lui de expresie, încât și
când se aude lăudat, și când se aude criticat, în
fața și a aplauzelor și a bârfirilor, și a indiferenței,
el își râde în barbă, sigur fiind că foarte rar îl poa-
te pricepe cineva mai bine și-l poate aprecia mai
exact decât se pricepe și se apreciază el însuși.”5.
IV.	CARAGIALE ȘI PUBLICUL. Parcă în con-
tradicție cu indiferența arătată criticii, Caragiale
dovedește o sensibilitate aproape maladivă la re-
acțiile publicului: „Scrisoarea pierdută se joacă
pentru întâia oară Marți 13 Decemvrie (...) Pe aici
multe se vorbesc despre piesa mea: unii-și promit
succes enorm, serii lungi de reprezentații; alții
nu-i acordă mai mult de trei-patru. Unii speră că
o să cază cu desăvârșire, pe când alții desperă că
cu piesa asta mă fac, nu cumva, om (...). Mai este
o săptămână și-mi văz visul cu ochii. Până atunci
sunt extra-nervos. (s.n.)” La fiecare întâlnire cu
publicul, Caragiale s-a comportat ca un om co-
pleșit de emotivitate6, pe de o parte dintr-un fel de
spaimă față de public, această hidră cu nenumă-
rate capete și tot atâtea gusturi7, pe de altă parte
din conștiința faptului că validarea opere sale se
produce nu la nivelul criticii mărginite, obtuze și
interesate, ci la cel al publicului care singur poate
da viață unei piese de teatru sau poate s-o omoare.
Pe cât de mult a ignorat critica, pe atât de mult
a ținut cont Caragiale de reacțiile publicului.
Niciuna dintre modificările aduse pieselor sale
nu-și are originea în judecățile criticii; în schimb
dramaturgul s-a silit a oferi posibilitatea unei re-
ceptări multiple, pe mai multe nivele, pentru a sa-
tisface orizonturile de așteptare ale unor categorii
diferite de public. Caracterul multiplu explică în
mare parte actualitatea pieselor lui Caragiale.
Personajele lui Caragiale
Personajele lui Caragiale sunt structural ridi-
cole, ridicolul lor nu se cuvine caricaturizat prin
mijloace artificiale, care nu fac decât să-l dena-
tureze și să-l diminueze. Poate că toți interpreții
lui Caragiale ar trebui să facă un popas la „per-
sonajul” Zaharia Antinescu, despre care deja am
vorbit. „Zaharia Antinescu este «caragialesc», la
modul serios și solemn, însă, fără satiră.”8 Chiar
dacă urmele acidului satiric se citesc pretutindeni
în textul caragialian, un actor care-și satirizează
personajul e o aberație. Un actor, fie el și de co-
medie, trebuie să-și asume personajul. Un actor
care face cu ochiul publicului, ca și când ar ști mai
mult decât știe personajul pe care-l joacă e o mon-
struozitate. Repetăm: ridicolul, la personajele lui
Caragiale este structural; orice adaos e de natură
să-l vicieze.
Prea adesea se reduce motivația psihologi-
că a personajelor lui Caragiale la rudimente
care mai degrabă aduc deservicii construcției,
schematizând până la limita insuportabilului.
Într-un exemplu care ni se pare elocvent, Sică
Alexandrescu adaugă textului, tocmai din pricina
acestei tentații a schematizării, o nuanță care nu
există și nici nu se lasă bănuită în original. Jupân
Dumitrache s-ar pronunța cu dispreț asupra lui
Ionescu și a „comediilor” pe care le joacă aces-
ta. De ce acest „dispreț”, când textul vorbește mai
degrabă de năduful celui silit să urmărească un
spectacol care-l lasă indiferent? Pentru că, spu-
ne Sică Alexandrescu, „spectacolele sale (ale lui
Ionescu, n.n.) aveau un pronunțat caracter sa-
tiric”9. Pe cine ar fi putut satiriza Ionescu? Evident,
marea burghezie aflată la putere, clasă pentru care
Dumitrache manifestă respect și cu care face efor-
turi să se identifice. De-aici „disprețul”!
Chiar dacă sunt devorate de o patimă, marcate
de adeziunea la o tabără ideologică oarecare, per-
sonajele nu se reduc la acea patimă, la acea adezi-
une. În spiritul operei, personajele comediilor lui
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
13
o
Caragiale trebuie abordate în urma unui demers
complex, care să evite transformarea lor în sim-
ple caricaturi, resorturi condiționate mecanic de
principiul acțiunii și reacțiunii.
I.	AMORUL ÎN DOUĂ IPOSTAZE. Este dra-
gostea Vetei pentru Chiriac ridicolă? Comică da,
din pricini care țin de tehnica dramatică a co-
mediei. Ridicolă nu și nu trebuie cu niciun chip
ridiculizată prin joc: e o dragoste adevărată și
dramatică. Imorală, într-un sens larg al cuvân-
tului, dar în niciun caz vulgară. Indiciile care ne
permit să afirmăm că Veta îl iubește cu adevărat
pe Chiriac abundă în text. Caietele de regie ale
lui Sică Alexandrescu propun un personaj sofis-
ticat, o Veta cochetă și cunoscătoare aprofundată
a tuturor stratagemelor sentimentale feminine,
viziune care se regăsește frecvent și în exegeza
operei caragialiene: citit cu atenție, textul căr-
ții infirmă categoric o asemenea interpretare.
Comportamentul Vetei este mai degrabă cel al
unei adolescente îndrăgostite, lipsite de experien-
ță. Cioculescu face un inventar al împrejurărilor
în care Veta se dovedește cel puțin imprudentă în
relația ei cu Chiriac. Acest comportament „im-
prudent” are două puncte culminante în actul II,
scenele 6 și 9. Bărbații se pregătesc să escalade-
ze schelele, în căutarea „bagabontului” și Veta îi
întreabă: „Sunteți nebuni? Vreți să se rupă sche-
lele cu voi? Chiriac, (s.a.) nu știi că schelele sunt
părăsite de trei săptămâni? vrei să te prăpădești?”
Chiriac trebuie să se lupte cu Veta ca să-i scape din
mâini, ceea ce putea să-i dea de bănuit oricărui
soț, afară de, bineînțeles, lui Dumitrache, a cărui
încredere absolută în Chiriac nu e zdruncinată de
nicio evidență. Iar când, în sfârșit, cei trei bărbați
escaladează fereastra, Veta își manifestă cu glas
tare grija ei exclusivă, scoțând capul pe fereastră:
„Chiriac! Chiriac! binișor! să nu cazi!” Când vine
Zița, e iarăși gata să se dea de gol, spunându-i
că și-a găsit „beleaua cu Chiriac...” din cauză că
a dus-o la lunion: „- Cu Chiriac?, se miră Zița,
necunoscându-i legătura. Veta (dregând-o): - Cu
dumnealui, cu Chiriac, cu toți.” Când, în sfârșit,
Rică e prins și numai Ipingescu, recunoscându-l,
îi ia apărarea, Veta nu se simte datoare să-i explice
lui Dumitrache situația. Ci se dă pe lângă Chiriac
pe care „îl ia la e parte, necăjită”10.
Această simplă enumerare ar trebui să fie dova-
da suficientă a faptului că, în viziunea dramatur-
gului, Veta nu e, cel puțin în legătură cu Chiriac,
o cochetă de mahala, ci o femeie realmente îndră-
gostită și chinuită sufletește de această pasiune:
aici se află sâmburele unei drame tratată, firește,
cu mijloacele comicului.11 E punctul în care, vor-
bind despre interpretarea regizorală a piesei și
parafrazându-l pe Eugen Ionescu, am spune: Pe
acest text nebunesc, absurd, comic se cuvine gre-
fată o înscenare gravă și verosimilă.
E adevărat că „nebuniei erotice i se preschimbă
semnificația în una comică”12, dar această semni-
ficație (s.n.) comică nu trebuie să altereze psiho-
logia personajului. Resorturile comicului, în acest
caz, nu țin de caricaturizarea personajului.13
Pe fundalul acestei pasiuni amoroase se de-
senează cu pregnanță varianta Zoe a amorului
caragialian. Personajul madam Trahanache e cir-
cumscris de Caragiale unei paradigme a calculu-
lui. Atunci când eroii caragialieni fac un gest sau
iau o decizie, oricât de spontane ar părea acestea,
ele sunt rezultatul unor calcule. Pentru Zoe, dra-
gostea lui Tipătescu e un mijloc de a-și spori pu-
terea de influență prin exploatarea capitalului de
feminitate. Nimic din textul piesei nu ne lasă să
bănuim că onorabila doamnă ar fi cu adevărat în-
drăgostită de Tipătescu. Nu viitorul acestei relații
o neliniștește în momentele critice, ci renumele ei,
poziția ei, pe care un eventual scandal public le-
ar compromite. Zoe e un personaj rece, voluntar:
„Vom lupta contra oricui... vom lupta contra gu-
vernului!”, și, probabil, cel mai puțin comic dintre
personajele Scrisorii pierdute.
II.	PRIETENIA ÎN DOUĂ IPOSTAZE. Despre
Nae Ipingescu din O noapte furtunoasă aflăm de la
bun început că e „amic politic” al lui Dumitrache.
Prietenia celor doi se bazează pe interesul reci-
proc: jupân Dumitrache are nevoie de serviciile
polițaiului și acesta și le oferă cu entuziasm: „Ei!
Dacă nu-i ajungea, despărțirea e aproape; să fi
poftit la mine la despărțire cu lăcrămație, că-i îm-
plineam cu cât îi mai lipsea”, pe când, la rândul
său, Ipingescu se împrumută adesea din țigările
jupânului, care-l îndatorează „bucuros”:
„Ipingescu (lui jupân Dumitrache): Onorabile,
îndatorează-mă cu o țigară de tutun.
Jupân Dumitrache: Și cu două, nene Nae.”
Cei doi lecturează împreună gazeta preferată și
poartă lungi discuții politice. Amândoi fac parte
din clasa „onorabililor”, a cetățenilor cinstiți. Dar
prietenia lor se oprește acolo unde rigorile ei ar
fi incomode. Prea des și prea apăsat se pronunță
Ipingescu aprobativ asupra pudorii coanei Veta
pentru a nu fi mincinos. Desfășurarea piesei ne
permite să afirmăm că Ipingescu are o imagine
adevărată asupra modului în care stau lucrurile
Gergely Istvan
Păstrătorii II (1974), ipsos patinat
cu onoarea de familist a lui Dumitrache. Astfel,
personajul Ipingescu ar trebui prezentat malițios
până unde-i îngăduie inteligența, lunecos și am-
biguu în această prietenie pe jumătate, până la
punctul culminant din actul I, scena 9, unde re-
plica „Și vise plăcute, onorabile!” (adresată de afa-
ră, pe geam, lui Chiriac), acceptând că Ipingescu
știe, dobândește o elocvență maximă.
O prietenie lacrimogenă și vag ridicolă se naș-
te în scena 9 din actul II în D’ale carnavalului. La
capătul unui conflict destul de violent, Crăcănel și
Pampon se aliază în opera de căutare și de pedep-
sire a Bibicului. Relația lor e una aproape frater-
nă, cu un Pampon care-l încurajează și-l strunește
pe celălalt: „Nu plânge, nu-i frumos! un volintir!
Trebuie să-l regulăm pe Bibicul...”, chiar dacă cel
mai furios, cel puțin în declarații, e Crăcănel:
„Da, voi scandal!” La urmă, într-o semnificativă
solidaritate, după ce au fost „aduși cu politică” de
către vicleanul Nae Girimea, Pampon și Crăcănel
apar la domiciliul bărbierului cu „butelci, pache-
te de mezeluri și franzele la subsuoară” pentru
a sărbători împăcarea și risipirea suspiciunilor
în legătură cu galantul Nae. Cei doi tovarăși de
răzbunare reacționează la fel în toate situațiile, cu
puține accente particulare, și formează un perfect
cuplu comic; relația dintre cei doi „prieteni”, chiar
dacă puțin exploatată în text de către dramaturg,
ar putea constitui astfel unul dintre pilonii abor-
dării regizorale.
■
14
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
aniversare
Marin Preda la centenar
sau „Viața ca o pradă”
a „Cel(ui) mai iubit dintre
pământeni”
^^Mlhal Caba
Dacă dragoste nu e, nimic nu e...
Desigur, ați recunoscut în motto-ul acestui
eseu finalul celebrului roman Cel mai iu-
bit dintre pământeni aparținând scriito-
rului Marin Preda, ce a fost rostit, ca o deplină
„sentință existențială” a ființei umane, de către
Victor Petrini, naratorul/ erou al acestei scrieri
remarcabile despre căutarea „fericirii prin iubi-
re”, despre „reușite și eșecuri”, despre „încredere
și disperare”, în esență, despre „viață și moarte”.
Romanul în speță, însumând în cele trei vo-
lume ale sale 1132 de pagini, este ultima creație
publicată antum de către Marin Preda, în martie
1980; asta deoarece peste două luni, în amiaza zi-
lei de 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit fără su-
flare în camera sa, numărul 6, din vila de creație
a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia, „acolo unde
obișnuia să doarmă de câtva timp”, iar cauza aces-
tei morți neașteptate și premature, la aproape 58
de ani și în plină forță creatoare, n-a fost pe deplin
elucidată nici până în ziua de azi. Însă această ne-
verosimilă și tragică dispariție a lui Marin Preda,
așa cum a fost ea percepută atunci și așa cum este
cercetată mai abitir și în prezent, la cele peste pa-
tru decenii scurse pe răbojul imperturbabil al tim-
pului de atunci încoace, este indisolubil legată de
retragerea romanului din librării, la doar câteva
zile după apariție, din dispoziția fermă a autori-
tăților regimului comunist, care au intrat imediat
într-o alertă vigilentă, întrevăzând în narațiunea
eroului principal, Victor Petrini, o demascare făți-
șă a ororilor cumplite prin care a trecut societatea
românească din primul deceniu de după cel de al
doilea război: teroare, crime, închisori, canal... Ar
fi fost și foarte greu de crezut că „asfixia mecanică
prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp
moale, posibilă lenjerie de pat” (după cum menți-
onează raportul medico-legal) a fost și una... rea-
lă! Chiar fratele său, Alexandru (Sae), avea să facă
în 2006 o mărturisire dramatică într-un interviu
acordat lui Gabriel Argeșanu: „Cred în sinea mea,
nu puțin, ci mult, că în mod cert a fost omorât.
Dumnezeu știe de cine și cum.”
Elena Preda, ultima soție a scriitorului, care i-a
fost alături din 1968 și cu care a avut pe cei doi
copii, Nicolae și Alexandru, s-a destăinuit ulte-
rior asupra „spaimelor” care-l bântuia uneori pe
Marin Preda: „Să fi avut Marin presimțirea mor-
ții? Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi vin
în minte scene și mici întâmplări, altcumva greu
de explicat.(.) În 1978, aflați în vizită la fami-
lia lui Mihai Ungheanu, o doamnă Marinescu i-a
făcut lui Marin - horoscopul - și i-a prezis că în
1980 o să aibe o mare cumpănă. Aparent, a trecut
ușor peste această previziune, iar în 1979, când a
avut un accident urât de mașină, fiind aproape de
moarte, s-a liniștit instantaneu. Gata, am scăpat!,
dar eu mă gândesc și acum tot mai serios dacă nu
cumva accidentul a fost pus la cale de cineva. Mai
departe, în anul morții lui, în martie, am mers
împreună la Casa Modei și a insistat să-mi aleagă
el hainele. Ca niciodată mi-a ales numai îmbră-
căminte de culoare neagră - taior negru, pălărie
neagră, pantofi negri! Ciudat lucru! Lui, care nu-i
plăceau culorile închise, acum i se deschisese
gustul pentru negru. Tot ce am purtat la înmor-
mântare erau chiar hainele cumpărate de Marin
la Casa Modei. În fine, chiar în ziua aceea, ziua
fatidică, am primit un telefon disperat de la el, să
merg la Mogoșoaia. Degeaba i-am spus: Marine,
nu pot să-i las singuri pe copii acasă. Dacă vin,
îi iau și pe ei! Nu a fost de acord. Bona, fiind în
ziua ei liberă, n-am găsit-o nicăieri, iar Marin îmi
telefona obsesiv: Trebuie să vii și să stai cu mine!
Îmi dădeam seama că intrase în panică, dar n-am
avut cum să merg la Mogoșoaia.”
Pe măsură ce se apropia de sfârșitul romanului
său Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda
era tot mai mult stăpânit de gândul că, potrivit
horoscopului atribuit anterior, „va avea o mare
nenorocire cu această carte”, după cum a rupt
tăcerea, păstrată timp de treizeci de ani, Elena
Docsănescu, aflată pe atunci în Consiliul Culturii:
„Era prin februarie 1980 când am primit un tele-
fon de la Marin Preda, prin care m-a rugat să-i fac
o vizită la Cartea Românească. Ajunsă la editură,
îl găsesc pe Marin Preda puțin agitat, încordat,
grăbit. Intră imediat în subiect, solicitându-mă
să-i citesc romanul, aflat în plin proces de tipări-
re. I-am explicat că eram deja în perioada în care
nu mai era necesar avizul Consiliului Culturii,
toată răspunderea revenind editurilor și prin ur-
mare solicitarea lui nu-și mai avea rostul. Mi-a
răspuns tăios: «Nu Consiliul Culturii, eu vreau ca
dumneata personal să mi-o citești.» I-am amintit
că manuscrisul se află deja în coli și că e dificil
să mai intervină în text. Nu-i nimic, mi-a spus.
Dacă îmi vei face unele observații și sugestii înte-
meiate, voi interveni și în această fază. Am folosit
atunci un ultim argument: «Nu vrea să-și asume
răspunderea Cornel Popescu (redactorul-șef al
editurii), după ce a citit cartea?» Zâmbind, Marin
Preda mi-a făcut o mărturisire care m-a urmărit
de atunci ca o povară: «Nu, doamna Docsănescu,
nu e vorba de așa ceva. Mi-am făcut horoscopul
și mi-a ieșit că voi avea o mare nenorocire cu
această carte (s.n.) și, dacă mi-o citești dumneata,
intru cu ea mai liniștit pe piață.» (...) La apariție,
am primit Cel mai iubit dintre pământeni cu ur-
mătoarea dedicație: «Doamnei Elena Docsănescu
- Omagiul autorului colaboratoarei noastre de la
Consiliul Culturii și cu profundă simpatie, Marin
Preda, 11 martie 1980.»”
Marin Preda
Foto y Blendea
Ca un cititor pasionat și deja ca un bibliofil în-
vederat, cum mă consideram încă de pe atunci, cu
toată retragerea precipitată din librării a romanu-
lui lui Marin Preda, care stârnise în scurt timp o
nemaipomenită vâlvă în rândul literaților avizați,
dar și a cititorilor care l-au parcurs, nu mi-a fost
chiar imposibil să fac rost de acesta, achizițio-
nându-l pe sub mână, cum aidoma mai făcusem
și în cazul altor cărți... interzise. Într-adevăr, Cel
mai iubit dintre pământeni mi-a oferit acea șan-
să rarissimă a satisfacției unei lecturi solide, bine
cumpănite, dezvăluitoare în detalii frustrante ale
unei perioade încrâncenate a României de după
al doilea război mondial.
Cu Marin Preda am avut revelația primei
„întâlniri” încă din liceu, fiind înlesnită de apa-
riția, în 1955, a primului volum al romanului
său Moromeții, din care ulterior au fost preluate
fragmente importante spre studiu obligatoriu la
orele de literatură română. În Moromeții Marin
Preda narează povestea unei familii de țărani din
Câmpia Dunării din perioada de dinaintea celui
de al doilea război mondial, decupând scene de
o mare simplitate, toate desfășurându-se după
un anumit ceremonial, după o anumită ordine
prestabilită din timpuri străvechi. Cu toate greu-
tățile muncii și vieții rurale, familia numeroasă a
Moromeților nu e stăpânită de ideea de a avea pă-
mânt, ci de a perpetua intactă șansa fericirii vieții
sale. Apărut în perioada „colectivizării forțate”,
romanul Moromeții a venit ca o mănușă tocmai
bine potrivită cerințelor imperioase ale noului
regim politic românesc, iar caracterizarea eroului
principal al romanului, Ilie Moromete, portreti-
zat în mișcare, ca fiind într-o relație permanentă
cu o colectivitate umană reprezentativă pentru
modul său de viață, a oferit cu dărnicie liceenilor
„subiecte” predilecte pentru comentarii literare,
lucrări de control, teze și examene de absolvire.
Moromeții, volumul II, apărut în 1967, ne în-
fățișează un alt Marin Preda, dar mai cu seamă
un alt tip de țăran român, cuprins de nedreptățile
și învrăjbirile sociale, de frica față de aproapele
său, la care este mereu împins sistematic de re-
gimul comunist al epocii. Moartea din final a lui
Ilie Moromete, „ultimul țăran independent” după
cum se și credea, a condus implicit la destrăma-
rea familiei Moromete din Siliștea-Gumești.
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
15
N-a fost de mirare mărturisirea de mai târziu a
autorului: „eroul preferat, care a existat în realitate
(Ilie Moromete), este tatăl meu” (s.n.). Fiind o cri-
tică fățișă la adresa regimului, în mintea cititoru-
lui, oricare ar fi fost aceasta, o întrebare stăruitoa-
re a rămas fără răspuns: Cum a reușit Marin Preda
să publice această carte?! Mai mult de atât, aceeași
întrebare a persistat și după lectura viitoarelor
cărți ale lui Marin Preda, între care, Delirul(1975)
și Viața ca o pradă(1977) și mai cu seamă Cel mai
iubit dintre pământeni (1980).
Fire răspicată și verticală, Marin Preda s-a do-
vedit cu timpul a fi fost un vehement opozant al
regimului comunist în care trăia și crea; scrisul
său fiind arma de luptă împotriva racilelor și ne-
dreptăților acestuia. Poate nu lipsită de adevăr, îi
este atribuită o interpelare la adresa liderului co-
munist: „Dacă vreți să introduceți realismul soci-
alist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Ei, bine, deși
realismul socialist a avut oarece prozeliți, el, Marin
Preda, nu s-a sinucis, ci, dimpotrivă, până la urmă
realismul ... l-a ucis!
Dar, ca să înțelegem suficient de bine și deslușit
contextul formării ca scriitor a lui Marin Preda,
consider ca nimerit momentul centenar al naște-
rii sale, de la 5 august 2022, pentru a arunca fie
și o succintă privire introspectivă asupra vieții
și operei sale. Pe lângă numeroșii săi biografi și
exegeți, o înlesnire a împlinirii acestui deziderat
aniversar-omagial ne este acordată chiar de către
Marin Preda, în romanul său autobiografic Viața
ca o pradă, apărut la Editura Albatros, în 1977, în
care narează, în capitole independente, perioada
copilăriei și adolescenței sale.
Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în
comuna teleormăneană Siliștea-Gumești, luând
numele mamei sale Joița Preda, cea care, pentru
a nu-și pierde pensia de văduvă de război a so-
țului său căzut pe front, nu s-a căsătorit legal cu
plugarul Tudor Călărașu, a cărui nevastă îi mu-
rise de curând. În noua familie astfel închegată,
mama Joița Preda a venit cu cele două fete, Măria
și Mița, iar tatăl Tudor Călărașu a venit cu cei trei
băieți, Paraschiv, Gheorghe și Ion, din prima că-
sătorie. Mai departe, în căsnicia celor doi se mai
nasc, pe rând, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae) și,
astfel, familia numeroasă, în ciuda împropietăririi
cu „două loturi de pământ”, duce o viață plină de
lipsuri și griji.
La vremea învățăturii, în septembrie 1929, în-
vățătorul satului îl înscrie pe Marin în clasa I, dar
tatăl său îl reține la treburile gospodăriei și abia în
anul următor îl lasă la școală. Însă, treptat, în cla-
sele următoare, Marin se dovedește a fi unul dintre
cei mai buni școlari, fiind „premiant cu coroniță”,
după cum va evoca mai târziu în Moromeții. Din
nefericire, când era în clasa a IV-a tatăl său „nu-i
mai poate cumpăra cărțile școlare”, iar el se îmbol-
năvește de „friguri”. Prin bunăvoința învățătorului
I. Teodorescu, care-i împrumută cărți, reușește să
încheie ciclul primar și să obțină permisiunea pă-
rinților de a merge mai departe la „școala de învă-
țători”. În clasele V-VII, avându-l învățător pe Ion
Georgescu din satul vecin, este remarcat de acesta
prin firea lui „visătoare” și prin talentul său „de a
se descurca bine la scris” la o temă despre Unirea
Principatelor. În iunie 1937, trece cu succes exa-
menul de absolvire a șapte clase cu media de 9,15.
Așa cum și-a propus, se îndreaptă spre Școala
Normală din Câmpulung-Muscel, dar la vizita
medicală este respins din cauza miopiei. A evitat
perspectiva unei școli de meserii și cu ajutorul
librarului C. Păun ajunge la Școala Normală din
Abrud, „unde reușește la examenul de bursă cu
Marin Preda cu Florin Pucă (1975)
Foto y Blendea
nota 10”. Aici, ca internist normalist, este mulțu-
mit de profesori și se împacă bine cu colegii. În
toamna lui '39 este transferat la Școala Normală
din Cristur-Odorhei, „fiind remarcat la ședințe-
le Societății literare din școală”. Toți acești ani de
viață transilvană vor fi cuprinși de Marin Preda în
yiața ca o pradă. Titlul acestei cărți are o profun-
dă încărcătură filozofică, prin care autorul ei, „flă-
mând de viață”, vrea s-o apuce ca pe o „pradă”,
pentru a o trăi cu mare intensitate.
În 1940, în urma Dictatului de la Viena și a re-
beliunii legionare, reprimate de Ion Antonescu,
elevul Marin Preda este transferat la o școală simi-
lară din București, la care va renunța în 1941, din
cauza precarității mijloacelor sale de trai. Rătăcind
mereu prin București în căutarea unei slujbe, „de
care cu greu își mai amintește”, reușește în cele din
urmă, cu ajutorul lui Geo Dumitrescu, să fie anga-
jat corector la ziarul Timpul, acolo unde, în apri-
lie 1942, la aproape 20 de ani, va debuta cu schița
Pârlitu', urmată apoi de alte schițe și povestiri. De
la Timpul, poetul Ion Vinea îl angajează secretar
de redacție la Evenimentul zilei. În 1943, va publica
Colina și Rotila și va participa la ședințele cenaclu-
lui „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, fiindu-i
remarcată nuvela Calul, inclusă ulterior în primul
său volum, Întâlnirea din pământuri, din 1948. În
1945, după ce s-a întors din armată, devine corec-
tor la ziarul România liberă, iar din 1952, ocupând
postul de redactor la revista yiața Românească,
începe scrierea primului volum al Moromeților,
pe care-l publică în 1955, fiind apreciat unanim de
critica literară, de cititorii acestuia și pentru care,
în 1956, primește Premiul de Stat. Se căsătorește,
în 1957, cu poeta Aurora Cornu - mariajul lor fe-
ricit destrămându-se după doi ani, când Aurora
a „uitat” să revină în România. De altfel, Aurora
Cornu va mărturisi: „El (Marin Preda n.n.) a fost
singurul care a înțeles de ce voiam eu să plec și de la
el și din țară, asta-i culmea! Oricum, am mai spus-o
- literatura a fost singura lui femeie, singura care
nu l-a înșelat - În plus el dorea să împartă soarta
cu poporul lui și a avut dreptate. Pe când eu sunt o
călătoare.” S-a recăsătorit destul de repede cu Eta
Vexler, critic literar, cu origini evreiești. „Aveam
nevoie unul de altul”, nota Marin Preda în jurnal.
Împreună au tradus romanul Ciuma al lui Camus
și alte lucrări fascinante ale lui Faulkner. După opt
ani de căsătorie fastă, cuplul s-a destrămat deoare-
ce, intrând în „vizorul” Securității, exista oricând
pericolul arestării scriitorului. Divorțul a fost unul
iminent, iar Eta a „dispărut” și ea din România. În
tot acest timp Marin Preda a publicat: Îndrăzneala,
Risipitorii, Moromeții - vol.2, Intrusul. În 1968 o
cunoaște pe Elena Mitev, cu care, căsătorindu-se,
va avea doi copii, precum și-a dorit dintotdeau-
na. Tot în 1968 devine vicepreședinte al Uniunii
Scriitorilor, iar din 1970 ajunge director al editu-
rii Cartea Românească, poziție pe care o va păstra
până la moarte. Neobosit și prolific în creație, edi-
tează pe rând: Marele singuratic (1971), premiat de
Uniunea Scriitorilor, Imposibila întoarcere (1972),
Întâlnirea dintre pământuri - ediția a 2-a (1973).
Urmare firească, în 1974, este ales membru co-
respondent al Academiei Române.
Preocupat să abordeze probleme majore ale
contemporaneității, Marin Preda editează, în 1975,
primul volum al romanului Delirul, o continuare
în alt plan a Moromeților, în fapt, „o cronică a unei
epoci - delirante - de tragice răsturnări sociale sub
presiunile politice și a represiunilor inchizitoriale
din obsedantul deceniu, 1940 - ’50.” Din nefericire,
volumul al doilea n-a mai fost editat.
Despre ultimele sale două romane: yiața ca
o pradă (1977) și Cel mai iubit dintre pământeni
(1980), care-l situează pe Marin Preda între cei
mai de seamă prozatori români din perioada
postbelică, s-a relatat mai sus.
Dar „timpul n-a mai avut răbdare” cu Marin
Preda și acesta se sfârșește în condiții suspec-
te, în 16 mai 1980, fiind înmormântat pe Aleea
Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
Despre strălucita sa operă scriitoricească s-au
pronunțat redutabili istorici și critici literari,
printre care Eugen Simion: „Eu nu știu în estul
Europei o carte mai dură decât Cel mai iubit din-
tre pământeni. Este o carte sângerândă, care spu-
ne adevărul, așa cum era el în vremea respectivă.
Să nu uităm de Moromeții, care reprezintă ultimul
mare roman despre lumea rurală, în linia Slavici
- Rebreanu, scris în viziunea și cu mijloacele epi-
ce ale modernității”, și Ovid S. Crohmălniceanu:
„Cărțile lui Marin Preda se prezintă ca o inovație
totală și într-un fel au o semnificație polemică.
Romancierul realizează o proză de sondaje pshio-
logice abisale, de reacții morale inedite, urmărind
într-o imagine de mare obiectivitate cum se des-
tramă iluziile de independență și statornicie ale
micului proprietar agrar”.
La momentul centenar al nașterii sale, posteri-
tatea scriitorului Marin Preda continuă să strălu-
cească în „panoplia de aur” a literaturii române,
numele său fiind încrustat pe frontispiciile nume-
roaselor licee, biblioteci și străzi din România.
Și, totuși, în contextul centenar - omagial, gă-
sesc de cuviință că, fie și pentru o clipă, fredona-
rea în gând a melodiosului psalm, după Apostolul
Pavel, „Dar unde dragoste nu e, nimic nu e”, ar fi
poate cel mai înălțător omagiu adus lui Marin
Preda.
■
16
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Marin Preda la centenar.
O perspectivă didactică
■ Irina-Roxana Georgescu
Aurora Cornu mărturisește într-un inter-
viu din volumul Vedere din Turnul Eiffel
(Junimea, 2018): „Marin, împărțind soar-
ta poporului lui, el e mereu acolo, nu-l mai miș-
că nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin
Preda. După care țăranul român nu va mai avea
niciun cântăreț al lui.” În ultimii ani, elevii par
să nu mai aibă vreo punte livrescă reală cu car-
tografia rurală. Sadoveanu este de necitit pentru
cei mai mulți, Rebreanu, în ciuda complexității
romanelor sale și a bogăției stilului, este aproape
incomprehensibil. Până și opera lui Preda are un
caracter ingrat. Deși se studiază abia în ultimul
an de liceu, romanele sale atrag interesul elevilor
prin caracterul mucalit al personajelor, prin lim-
baj, dar și printr-o altfel de situare în context.
În romanele sale, Preda urmărește raportul
dintre individ și istorie, prezentând modul în care
evenimentele sociale, politice etc. influențează
viața unui om. Dacă tema romanului Moromeții
ar fi „libertatea morală în lupta cu fatalitățile is-
toriei” (așa cum afirmă Eugen Simion), în Cel
mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini tră-
iește în „epoca ticăloșilor”. Al doilea volum din
Moromeții, Intrusul, Delirul, apoi Cel mai iubit
dintre pământeni se numără printre romanele
anilor ’60-’70 care au reconfirmat în mod spec-
taculos interesul publicului larg pentru un gen
care păruse definitiv sufocat de realismul socialist
(N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române.
Cinci secole de literatură, Paralela 45, 2008, p. 960).
Preda poate fi citit și prin prisma „documentelor”
extraliterare - textele memorialistice, scrisorile
către Aurora Cornu, jurnalul - care excelează în
„comentariul împrejurărilor de viață”, iar „privi-
rea scriitorului este mai degrabă ațintită asupra
celorlalți decât asupra lui însuși” (idem, p. 965).
E, cu alte cuvinte, o lume la îndemâna cititorului
de azi care merită să fie descoperită, în care putem
decela nu doar fascinația cuvântului („am devenit
Programa pentru clasa a XII-a, ciclul superior al liceului
scriitor - mărturisește Preda în Viața ca o pradă,
pp. 303-31 - descoperind treptat forța magică a
cuvântului, până ce, într-o zi, spre șaptesprezece
ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvin-
tele care îmi treziseră viața conștiinței nu fusese-
ră ele misterioase? [..] Explorarea lumii, a vieții
proprii de copil care a urmat era legată de această
primă tresărire.”), ci și fascinația cărților, desprin-
derea de lumea satului, autocenzura și exigența
(„Și așa am început să scriu romanul Risipitorii.
Deodată, neputința de a scrie a dispărut. Eram
atât de entuziasmat încât socoteam acest roman,
în sinea mea, mai bun din tot ce reușisem până
atunci. În doi ani l-am terminat și avea peste opt
sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă de o
defecțiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit
romanul și nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de
pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca
apoi, în șpalturi, să-i mai adaug o sută. În ciuda
acestor contrarieri și reveniri istovitoare, nu sim-
țeam nicio oboseală.”, Imposibila întoarcere, pp.
165-168).
În Nota de prezentare a programei de limba și
literatura română, la clasa a XII-a, se punctează
importanța deprinderilor unor competențe de co-
municare, puse în relație cu un demers de contex-
tualizare istorică și culturală a fenomenului literar.
Pe parcursul ciclului superior al liceului (segment
aparținând învățământului postobligatoriu), prin
disciplina limba și literatura română se urmăreș-
te consolidarea competențelor de comunicare ale
elevilor, indispensabile în lumea contemporană,
pentru orice fel de activitate profesională. O notă
specifică este dezvoltarea competenței culturale a
elevilor, ceea ce implică un demers de contextu-
alizare istorică și culturală a fenomenului literar.
Finalitățile disciplinei se reflectă nemijlocit în
competențele generale și în setul de valori și ati-
tudini enunțate în programa de limba și literatura
română - clasa a XII-a, ciclul superior al liceului,
din care derivă întreaga structură curriculară:
competențe specifice, conținuturi ale învățării,
sugestii metodologice.
Specificul acestui segment de școlaritate poa-
te fi configurat în trei dimensiuni: în domeniul
limbii, familiarizarea cu normele lingvistice
(DOOM); în domeniul comunicării, dezvoltarea
deprinderilor și competențele de documentare și
argumentare ale elevilor; în domeniul literaturii,
formarea competențelor de lectură ale cititorului
avizat, capabil să sintetizeze trăsăturile definitorii
ale unei epoci culturale/ale unui curent cultural
sau literar și capabil să contextualizeze, să înca-
dreze într-un context cultural larg textele studi-
ate, să identifice apropierile dintre un text literar
și curentele/doctrinele estetice la care poate fi ra-
portat sau particularitățile care-l individualizează
în raport cu acestea, prin urmărirea competen-
țelor generale ale programei de clasa a XII-a: 1.
utilizarea corectă și adecvată a limbii române în
diferite situații de comunicare; 2. comprehensiu-
nea și interpretarea textelor; 3. situarea în context
a textelor studiate prin raportare la epocă sau la
curente culturale/literare; 4. argumentarea orală
și în scris a unor opinii în diverse situații de co-
municare.
În clasele gimnaziale și în ciclul inferior al lice-
ului, textele literare au fost studiate preponderent
din perspectiva structurală (până în 2017, odată
cu schimbarea programelor de gimnaziu, când
accentul cade pe modelul de dezvoltare perso-
nală). Programele pentru clasele a XI-a și a XII-a
sunt structurate pe principiul evoluției fenome-
nului literar/cultural. În clasa a XII-a, studiul
vizează perioada interbelică (exclusiv poezia) și
perioada postbelică, iar fiecare epocă este abor-
dată din perspective diferite, cu deschidere spre
abordări inter- și transdisciplinare.
Se urmărește, cu alte cuvinte, îmbinarea echi-
librată a proceselor de receptare și de producere a
mesajului, structurarea conținuturilor din dome-
niul literaturii conform principiului cronologic, al
evoluției fenomenului literar, abordarea diferen-
țiată și diversă a epocilor/curentelor indicate în
programă prin texte literare pentru studiul apro-
fundat, studii de caz, curente culturale/literare,
dezbateri, alături de abordarea integrată a dome-
niilor disciplinei (textul literar studiat sau teme-
le propuse din domeniul literaturii devin nuclee
care generează discutarea unor probleme de lim-
bă - fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă sau
exersarea/practicarea comunicării orale și scrise).
Textele lui Preda pot fi studiate în clasa a IX-a,
la tema familiei (Moromeții, vol. I), dar cu precă-
dere în clasa a XII-a, când profesorul poate relua
și nuanța discuția despre Moromeții, în contextul
analizei relațiilor dintre o operă studiată și clima-
tul cultural în care a apărut aceasta, prin raportare
la contextul istoric, social-politic, evenimențial,
integrând deopotrivă și trăsături ale curentelor
literare reflectate în textele studiate, inventariind
tipuri de roman din perioada postbelică (de pil-
dă, pentru studiul de caz „literatura aservită ide-
ologiei comuniste”, sunt propuse selecții din texte
literare aparținând unor autori precum A. Toma,
Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Victor Tulbure etc.,
dar și repere bibliografice ca Poezia unei religii po-
litice de Eugen Negrici, Literatura între revoluție și
reacțiune de Sanda Cordoș, Trădarea intelectuali-
lor de Ana Selejan etc.).
Dintre textele de bază, programa pentru clasa a
XII-a prevede studiul a două romane (un roman
scris în perioada 1960-1980 și un roman scris
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
17
o
după 1980, cu focalizare diferită: tematică, tipo-
logică etc.), a unei piese de teatru și a patru poezii
(aparținând unor autori postbelici reprezentativi,
din una sau mai multe generații afirmate în aceas-
tă perioadă, de exemplu: generația războiului, ge-
nerația ’60, generația ’70, generația ’80).
Pentru alegerea romanelor, profesorii se pot
orienta spre autori ca: Marin Preda, Alexandru
Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban,
Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Radu Petrescu,
Mircea Horia Simionescu, Sorin Titel, I. D. Sîrbu,
Gabriela Adameșteanu, Mircea Nedelciu, Mircea
Cărtărescu, Ioan Groșan, Gheorghe Crăciun și
alții.
Opera lui Marin Preda poate fi discutată, cu
alte cuvinte, pornind de la universul moromețian,
integrând elemente care țin de tematica familiei
sau de problematica intelectualului, dimensiu-
nea socio-istorică, dar și aspecte care țin de con-
strucția textului, perspectiva narativă, construcția
personajelor, modalități de caracterizare, limbaj,
relația incipit - final, stil direct și stil indirect li-
ber (cf. Intrusul, p. 17: „Mă, ăsta, Călinescule, îmi
șoptea meșterul parcă ar fi vrut să nu mă sperie și
să nu fac vreun pas greșit (fiindcă asta e totul, să
nu faci vreun pas greșit, fiindcă atunci te-ai dus)
pe mine mă chema Călin Surupăceanu, dar așa
îmi spunea el mie, Călinescu, cum alții pe urmă
nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai Suru, ca
pe cai, auzi, tu, zice, nu te mai da și tu aproape în
picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la
tine”).
Cel mai popular text narativ al lui Preda dis-
cutat în școală rămâne Moromeții (1955 - vo-
lumul I; 1967 - volumul al II-lea), dar o soluție
pentru ca elevii să cunoască complexitatea operei
lui Preda este alternarea cu alte romane, cum ar
fi Risipitorii (1962), Intrusul (1968) sau Cel mai
iubit dintre pâmânteni (1980). Monografie a vieții
rurale din Câmpia Dunării, romanul Moromeții
surprinde viața țărănească, pe cale de disoluție, în
Siliștea-Gumești, cu câțiva ani înaintea izbucnirii
celui de-al Doilea Război Mondial și până în pe-
rioada instaurării regimului comunist. Secvența
mesei în familie este un adevărat document de
viață țărănească, „o primă configurare a psiho-
logiei Moromeților” (Ovid S. Crohmălniceanu).
Tabloul figurat este dominat de Ilie Moromete,
pater familias, veghind asupra copiilor înghesuiți
^umdrul minink de teitc dr bui care M>r Ci Mudlalc in ebia a Kll-a nrt uiikiâivrul. H Iede de
porzie, 2 rartuac ți I pieii dr leulm. Sț * «i r realiza, ilr inemcnca, 3 aiuriți dr J prezrnljri ute
unor rarmle cultarnle lilmrc d I de/hiilțrț. I j <pcciibjJn?B ilhiL.i^M-. țr vor studiu ut piui *1 tțite
de pțKdt V w ver rerdi/J traci studii caz.
\nti. Pe	Locului, clcsn sur .vucia cel pn|ui uu 1cxl ±pcr]i.ijthi urmJlarilak auktn: Mihai
^.iriincvziL, knfrLj.i’J, I. 1.. Carapace, '['tiu Maurocu, loara Slavici, {j Ll^rovkx Lucian [llița, TlJik
\rjkcji, [i-il Itarhui, Miluil Sadovearau, ] ivit Rcbccarau. ['amil PcIitmzu, <r. C'ILdckcij, I . Lm'incicii.
Mccih Preda, \icn.la Stilnc^i-, Mai ut Sorcr-cu.
în jurul unei mese joase: „Moromete stătea parcă
deasupra tuturor”. Catrina relevă condiția feme-
ii în familia tradițională, ale cărei atribuții erau
exclusiv de natură casnică, iar Ilinca și Tita sunt
așezate în proximitatea sa, ca simbol al afilierii
materne. Paraschiv, Nilă și Achim sunt „gata în
orice clipă să se scoale și să plece afară”, poziția lor,
deloc arbitrară, anticipându-le plecarea de mai
târziu. Niculae este singurul care nu își găsește
loc la masă, ca semn al neintegrării, prefigurân-
du-i-se, totodată, destinul singuratic. Episodul
mesei în familie dezvăluie conflictul dintre gene-
rații: pe de-o parte, fiii cei mari își mărturisesc in-
tenția de a pleca la București, iar, pe de altă parte,
mezinul familiei susținut de Catrina, mama pro-
tectoare, încearcă să-l convingă pe Ilie Moromete
să-l lase la școală. Alte secvențe narative prin care
se relevă tema romanului sunt cele care urmăresc
progresiv treptele prăbușirii lui Ilie Moromete ca
exponent al unei clase sociale pe cale de dispa-
riție. Scena tăierii salcâmului (dublul vegetal al
lui Moromete, un „axis mundi” narativ) suprin-
de o involuție evidentă în natura protagonistului.
Dintre fii, acesta îl alege drept ajutor tocmai pe
Nilă, care, mai robust în gândire, pare a nu înțe-
lege gestul comis de tatăl său. Banii obținuți din
vânzarea lemnului lui Bălosu nu reprezintă decât
o soluție de compromis care poate scoate familia
din impasul financiar.
Confruntarea dintre exponenții celor două
lumi, cea arhaică și cea nouă, trece în prim-plan
în volumul al II-lea, când Niculae revine în satul
natal ca activist de partid și provăduiește dezide-
rate doctrinare, în timp ce tatăl rămâne tributar
unei tradiții de generații, conform căreia țăranul
trăiește din munca la câmp, și nu în colectivități
agricole care cedează producția statului. Deși pe
parcursul romanului, Moromete încearcă să-și
convingă fiul că socialismul are multe dezavantaje,
Niculae consideră ideologia comunistă „o nouă
religie a binelui”. Tânărul începe să-și pună între-
bări în momentul în care un țăran își pierde viața
pentru a scăpa de colectivizare. Conflictul se re-
zolvă prin scena finală a visului.
Incipitul volumului întâi din Moromeții este
simetric cu finalul. Romanul debutează cu obser-
vația că „în Câmpia Dunării, timpul avea cu oa-
menii nesfârșită răbdare”, în vreme ce propoziția
finală „Timpul nu mai avea răbdare” prefigurează
schimbările politice care aveau să destrame dina-
mica rurală (colectivizarea). Volumul al doilea
începe cu o interogație retorică prin care narato-
rul surprinde modificarea comportamentului lui
Moromete după fuga băieților la București: „în
bine sau în rău se schimbase Moromete, parcă îi
zburase mintea din cap”.
Ironia devine calea principală prin care
Moromete își maschează neliniștile și își afirmă
revolta față de o lume care îi sălbăticește copiii.
Replica sa „altă treabă n-avem, ne-apucăm să stu-
diem” ascunde drama familiei de tip patriarhal,
unde doar tatăl este împovărat cu asigurarea tra-
iului și nu își permite „sacrificarea” unei mâini de
lucru în favoarea „studiului”. Totodată, scena tă-
ierii salcâmului îl surprinde pe Moromete vizibil
deranjat de întrebările incomode ale celor din jur,
motivându-și actul printr-o ironie labil exersată:
„ca să se mire proștii”.
Cu alte cuvinte, pentru a fi mai aproape de pre-
ocupările elevului de azi, e important să reflectăm
asupra intereselor sale de lectură, asupra dinami-
cii lumii și a mecanismelor sale. Preda este un au-
tor complex, a cărui putere stă tocmai în temele
abordate, în maniera în care se raportează la per-
sonajele sale, la dramele și la modulațiile sufletești
ale acestora.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
mi i!	r^E s
j> JiLl	’ ■B “
18
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
istoria literară
„Monstrul” sau magma
multiformă. Cum se
poate crea altfel decât
ceilalți un roman!
■ Radu Bagdasar
n general geneza unui roman urmează un
parcurs canonic de tipul configurație pa-
rentală, hormo-incipit, plan, textualizare.
Informațiile existente în arhivele manuscri-
se, epistolografia, interviurile, aproape toate
mărturiile prezente în metadocumentele unei
opere converg către această schemă. Walter
Scott, Alfred de Vigny, Flaubert, Cehov, Zola,
Virginia Woolf, Rebreanu, Wilkie Collins ... fac
cu toții planuri înainte de a începe construcția
la scară naturală.
Configurația parentală este terenul favora-
bil (biografic, cultural, ...) pe care energia re-
prezentată de hormo se grefează pentru a da
naștere incipitului: scânteia, embrionul vag,
confuz, parțial care separă non-opera de gene-
ză. Din incipit va ieși într-un prim timp planul,
forma structurată a anecdoticii (mentală sau
scrisă), urmată de forma adultă a romanului:
textualizarea definitivă.
Dar oare, absolut toți scriitorii lucrează ur-
mând mai mult sau mai puțin treptele acestei
progresii?
Maurice Barres se culca concentrându-se
asupra unei idei seara. Dimineața nota ceea ce
inconștientul îi excava din profunzimile lui:
„[...] aceste găselnițe ale inconștientului lui
sau ale gândirii clare urmau să fie distribuite
ici și colo în cămăși de culori diferite. [...] Iar
aceste bucăți disparate, de calitate foarte di-
versă, în care pagini strălucite se învecinau cu
altele destul de sărace si câteodată plate, sfâr-
șeau prin a compune o masă considerabilă și
informă pe care el o numea [...] «monstrul»”
(Guitton 1986, 69).
„Monstrul”, o „masă hirsută”, funcționa ca
un fel de răscruce, o intersecție conceptuală
de unde se putea porni în multiple direcții.
Nu mai exista o scânteie unică, un protoplan
„unic” și o monogeneză. Există un „cale-
idoscop”, o răscruce care deschide o pluralitate
de posibilități anecdotice. Prezintă el un avan-
taj față de microgeneza - incipit prelungit până
la plan (detaliat)? După opinia noastră, da.
Tocmai pentru faptul că el nu închide într-o
cale cu sens unic spiritul scriitorului. Îi lasă
deschise o prodigioasă cantitate de posibilități
de dezvoltare.
Pascal la vremea lui, în Cugetări, nu con-
cepea altfel. Când era traversat de furtuni de
idei care prin forța lucrurilor nu puteau fi duse
instantaneu la ultima lor consecință, fixa pe
hârtie aceste fulgurații care urmau să fie dez-
voltate ulterior. Monumentul pe care îl pregă-
tea, Apologia credinței creștine, urma să capete
o arhitectură generală și să crească din aceste
gânduri laconice: o pistă de explorat, un citat,
o expresie care îi venise în minte spontan, o
reflecție neașteptată asupra doctrinei cato-
lice. Dar există și mici excrescențe, „idei de
planuri” dacă nu chiar planuri, note de lectu-
ră, referințe. Suntem în plină euristică în care
nimic nu s-a decis iar poate această stare este
mai prețioasă decât o operă terminată. Ea lasă
deschise nenumărate posibilități fără a închide
imaginația scriitorului într-un perimetru din
ce în ce mai limitat pe care evoluția canonică
a genezei, prin logica sintagmatică, i-l impune.
Între această fază și operă se interpune ma-
turizarea interioară. Singură instanța obscură,
inconștientul poate decide direcția prodigioa-
să care trebuie luată de la răscruce pentru a
parveni la orizontul cel mai revelator.
În această perioada în aparență vidă, ob-
servă Jean Guitton, singurul după știrea noas-
tră care a reperat și s-a ocupat de problema
monstrului, „[...] subzistă în spirit direcții de
gândire, preocupări, de sentimente de lacu-
nă, scheme în curs de a se căuta pe ele însele
și, cum spunea Bergson, «dinamici». Spiritul
celui care caută este plin de întrebări, de idei
de manevră, de proiecte schițate, de itinerarii,
de poziții de căutare: căci spiritul nu doarme”
(Guitton 1986, 73).
Gergely Istvan	Muguri (1973), ipsos patinat
Metafora care intervine este cea a unei roți
luminoase care permite, ca în cazul lui Leibniz,
să găzduiești o totalitate contradictorie în spi-
ritul tău. Spițele roții sunt „direcțiile latente,
„așteptările”. „Fiecare axă de gândire este o
promisiune și o speranță”(Guitton 1986, 74).
Iar în acest context, de așteptare activă, se în-
tâmplă - cea ce noi numim efect de biliard -
„[...] ca un gest, o vorbă, un eveniment să do-
bândească în acest context o semnificație care
ne privește doar pe noi”. Iar Guitton explică:
„Când ai [...] lucrări schițate, proiecte, atunci
incidentele, conversațiile, lecturile [...], totul
vine să hrănească, să aducă un complement si
câteodată răspunsul” (Guitton 1986, 75).
Magma multiformă, prin însuși statutul ei
de expresie preliminară a gândirii, va trebui
într-un al doilea timp să capete o formă: este
trecerea de la această Ur Suppe inițială la o
formă definită, clară, inteligibilă din exterior.
Lucrurile se pot petrece spontan, dar de multe
ori constrângerile exterioare joacă un rol be-
nefic pentru că trecerea de la o stare la alta se
face în durerile nașterii. După același Guitton,
faptul că Balzac era „ciuruit de datorii” a fost
o șansă pentru el, altminteri trecerea de la
idei preliminare la producții propriu-zise ar fi
somnolat încă în el. Surmontarea acestui prag,
analog unei nașteri, este de multe ori dificil la
punctul de a friza durerea: „trebuie să te cru-
cifiezi cu propria pană” îl sfătuia Lacordaire pe
Frederic Ozanam. Iar aici, o constrângere ex-
terioară, în general jenantă, poate juca un rol
indispensabil. Se pare că opera lui Valery cea
mai exemplară, care este Le Cimetiere marin și
căreia autorul îi deplora lipsa de maturație in-
terioară, i-a fi fost smulsă aproape cu forța de
editorul său pentru că el o considera încă ame-
liorabilă, și tot un editor i-a smuls lui Bergson
manuscrisul Deux soeurs care altminteri n-ar
fi văzut niciodată lumina zilei, după cum cel al
lui Tolstoi îl obliga să se întrerupă pentru a-i
trimite materialele promise Mesagerului rus.
Stendhal, care detesta tot ce era prestabilit,
balizat dinainte, utiliza metoda „pasajelor in-
ductoare”. După Jean Prevost, autorul celei mai
bune monografii asupra scriitorului grenoblez,
el prefera să înceapă prin „fragmente perfect
scrise” care stimulează imaginația spre deose-
bire de plan care, prin simpla sa obligativitate
(teoretică), stinge focurile de artificii ale ima-
ginației. Nota perfectă conține un detaliu care
atrage alte detalii creând în jurul ei un arhipe-
lag de sensuri. Dacă pentru scriitorul care se
corectează, observă Jean Prevost, efortul vine
după primul jet, pentru cel care improvizează,
efortul se plasează înaintea momentului scri-
sului. Stendhal nu începea niciodată. El relua
sau continua. În muzică Bach sau Haydn nu
improvizează bine decât prin variații.
O soluție pentru ieșirea din starea magma-
tică a monstrului, stare provizorie, de tran-
ziție, ar putea fi cea pe care editorii au utili-
zat-o după moartea lui Pascal: clasând notele
în raport cu subiectele în jurul cărora gravitau,
creând „arhipelaguri”, „agregate de gândiri”,
zone de coerență, scopul final fiind de a defini
o ordine dotată cu sens. Note, schițe, articole
citite, tăieturi de presă, frânturi de tot felul se
vor rândui în cartonul unei „axe de gândire”, în
vreme ce spiritul rămâne destins, primitor, va-
cant, susceptibil de a primi marile sugestii ale
hazardului. Urmează un efort de ierarhizare
Z
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
19
file de jurnal
o
care va adăuga încă o notă de limpezime fostei
mase amorfe.
După filosoful Alain, efortul de a trece de
la starea de indeterminare la starea ordonată
a unei opere trebuie să vină în mod natural:
„Cine se forțează lucrează contra sa însuși”.
Dacă această frază are sensul „de a se depăși pe
sine însuși” de a ieși din propriile paradigme
spre o perspectivă mai cuprinzătoare, atunci
Alain are dreptate. Stendhal, care în tinerețea
lui aștepta „momentul de geniu”, a sfârșit prin
a-și pierde răbdarea și a-l forța. Pe magnifice-
le fructele ale acestui efort de autodepășire le
cunoaștem. Necesitatea trecerii la etapa urmă-
toare, de clarificare și de punere în coerență a
fragmentelor eteroclite, îl determina de mul-
te ori, în condițiile unei dureroase frustrații a
sentimentului imperfecțiunii, pe Valery să se
lamenteze: „nu cunosc opere terminate, nu știu
decât lucrări abandonate”. Perfecționismul îl
conduce la sentimentul că și ceea ce terminase
era în fapt abandonat, pentru că se afla încă
undeva pe drumul ascensiunii către desăvârși-
re. Timpul limitat și diverse alte constrângeri
ulterioare nu-i permiteau în mod obiectiv să
ducă scrierea la nivelul de sublimitate pe care
l-ar fi dorit. Legături între idei trebuie constru-
ite, tranziții trebuie amenajate, ideile interme-
diare nu trebuie să lipsească, tot ce parazitează
esențialul trebuie eliminat. Pentru că abunden-
ța este defectul multor cărți, remarcă Guitton:
totul este spus, dar nimic nu reiese.
Dacă aspirația lui Valery este cum nu se
poate mai lăudabilă, în momentele trecerii de
la o stare la alta spiritul creatorului nu trebuie
să se lase paralizat de ideea perfecțiunii care
finalmente rămâne o himeră. Există și un re-
vers relativizant compensator: unei materii i se
poate prefera o alta, unei dispoziții a materiei
i se poate prefera o alta, contururile planului
care se prezintă nu trebuie să aibă de la înce-
put o precizie matematică: el poate fi amendat
ulterior. Ideea nu este însă cea unei coerențe
banale, a cădea în ceea ce este admis de toți,
ci a escalada vârfurile a ceea ce nu este admis
decât de inteligențele cele mai perspicace, de a
face vizibilă fața invizibilă a lucrurilor.
Probabil că, conștient sau inconștient,
unii autori tezaurizează ceea ce ar putea ser-
vi de scântei pentru noi proiecte semnificati-
ve. Ni se pare cazul Caietelor lui Valery, cel a
Fragmentariumului eminescian, listele de su-
biecte le lui Tolstoi. Există perioade din viața
unui autor când spiritul atinge nivele de efer-
vescență încât produce mai mult decât ce poa-
te realiza. Ceea ce produce acest tip de stocuri
ideatice.
Concluzia pe care existența „magmei mul-
tiforme” o permite este că, dacă pentru marea
majoritate a cazurilor calea canonică regală în
creație este cea în patru (cinci) trepte de creș-
tere fantasmatic-textuală descrisă în capitolele
anterioare, există și itinerarii mentale hetero-
doxe, rare, care completează evantaiul posibili-
tăților creatoare.
Referințe bibliografice
Guitton, Jean (1986). Le Travail intellectuel. Paris:
Aubier.
■
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XVI)
■ Nicolae luga
Profesorul N. Tertulian cercetat
pentru venituri ilicite
N. Tertulian a fost unul dintre profesorii mari
ai Facultății de Filosofie de la Universitatea din
București. Lumea literară îl percepea în primul
rând ca eseist și, fiindcă își semna cărțile întotdeau-
na numai cu inițiala prenumelui, ca și G. Călinescu
de exemplu, oamenii credeau că îl cheamă Nicolae,
și așa îi și ziceau și îi scriau numele prin reviste. În
realitate, numele lui de botez era Nathan (născut
ca Nathan Veinstein, la Iași, în anul 1929). A pre-
dat Estetica și era un profesor poliglot și profund
care ar fi putut onora o catedră de Estetică la ori-
ce universitate europeană. Într-o vreme (anii ‘70)
în care facultățile de Filosofie din România, atâtea
câte erau (trei la număr: București, Cluj și Iași) erau
puternic ideologizate și pline de dascăli semnidocți
și staliniști siniștri, N. Tertulian era profesorul care
preda după filosofi occidentali, precum Benedetto
Croce, Georg Lukacs, Arthur Schopenhauer, Hans-
Georg Gadamer, Jean-Paul Sartre sau Martin
Heidegger și publica studii întinse în reviste mai cu
seamă de expresie franceză: Revue de metaphysique
et de morale, Bulletin de la Societe franțaise de phi-
losophie, La Quinzaine litteraire, Les Temps moder-
nes și altele. În urma unor incidente dubioase, cel
mai probabil provocate, a fost scos de la catedră și
trecut în cercetare în anul 1975, ocupând un post
de cercetător științific la Institutul de Istorie a Artei
al Academiei. Prietenii lui din Franța, între care
și celebrul Mikel Dufrenne, au protestat fără suc-
ces la Ministerul Învățământului de la București,
după care l-au ajutat să emigreze. N. Tertulian a
părăsit România în 1980, s-a stabilit mai întâi la
Universitatea din Heidelberg și mai apoi din 1982
la Paris, unde a obținut un post de director de stu-
dii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales,
unde a rămas până la retragerea sa din activitate. A
trăit 90 de ani.
Profesorul Tertulian suferea puternic pentru fap-
tul că a fost îndepărtat de la catedră, era foarte ata-
șat de studenți, poate și pentru faptul că nu avea co-
pii, ne trata pe unii dintre noi ca și pe copiii lui și, în
consecință, ne invita să-l vizităm acasă, în grupuri
mici de câte doi - trei. Eu am fost unul dintre acești
studenți. Am mers la el acasă împreună cu colegul
de grupă Călin Vlasie (viitorul poet și editor), pro-
fesorul locuia central, foarte aproape de Ministerul
Învățământului, pe strada Puțul cu plopi, de fapt
o străduță care pleca din Știrbei Vodă și dădea în
Nuferilor, actuala General Berthelot. Aici stătea în-
tr-o vilă superbă, acoperită de verdeață. Ținea cu
noi un fel de seminarii ad-hoc, apoi ne servea cu
fructe și ne lăsa să-i admirăm biblioteca, erau raf-
turi nu doar pe pereți, ci și pe interval în mijlocul
camerei, ca în depozitele de cărți de la bibliotecile
publice.
Am cunoscut-o și pe doamna sa, nimeni alta
decât scriitoarea Georgeta Horodincă, fostă multă
vreme redactor șef la revista de literatură univer-
sală Secolul XX, o revistă care făcea o figură apar-
te pe vremea comunismului românesc. Aici s-au
tradus și publicat în premieră în limba română
multe capodopere ale literaturii și filosofiei uni-
versale, dacă ar fi să amintesc numai Lighea lui
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, ori Tractatus - ul
lui Wittgenstein. Am dedus că profesorul nostru
avea o contribuție importantă la stabilirea conținu-
tului revistei.
Agasați probabil de intervențiile din străinăta-
te în favoarea revenirii lui N. Tertulian la catedră,
cei din conducerea Facultății i-au aruncat să țină
în mână un cartof fierbinte: să răspundă din par-
tea Decanatului și a Organizației PCR de cenaclul
literar „Charmides” al studenților de la Filosofie.
Povestea acestui cenaclu, care purta numele unui ce-
lebru personaj din Dialogurile lui Platon a început,
cred, prin 1975. Omul cu inițiativa și primul preșe-
dinte al cenaclului a fost un student, viitorul scriitor
și persoană publică Stelian Tănase. El a umblat pe la
toate forurile și a obținut aprobările pentru denu-
mirea cenaclului și pentru denumirea unei reviste
pe care urma să o scoatem, revistă care se numea
Universitas, care de fapt a mai existat cu acest titlu și
a fost desființată după vizita familiei Ceaușescu în
China și Coreea de Nord în 1971. Am pornit la trea-
bă cu entuziasm, dar cenaclul a rezistat mai puțin
de doi ani și revista mai puțin de două numere. Noi,
studenții, eram greu de strunit, vorbeam uneori in-
clusiv tot felul de prăpăstii, iar profesorul Tertulian
era un om bonom, cu vorba rară și cumpănită, de
o politețe și urbanitate desăvârșite, nu apuca să ne
contrazică și nici să ne oprească. Informatorii își fă-
ceau treaba și oalele s-au spart în capul bătrânului
înțelept Nathan, cu nume de profet biblic. I s-a luat
îndrumarea cenaclului și de atunci nu l-am mai vă-
zut prin Universitate. În locul lui a fost numit profe-
sorul Ion Ianoși, după care a urmat o analiză severă
a activității de cenaclu. Denumirea cenaclului a fost
schimbată din Charmides în Universitas, pentru
motivul că „Platon a fost filosof idealist” (viitorul
academician Gheorghe Vlăduțescu a fost pus să
recite blasfemia asta, dar e drept că omul era man-
gă), iar revista a fost rebotezată într-un mod mai
adecvat în „Convingeri comuniste”, un titlu pe care
studenții îl pronunțau „Coco”, nu fără o anume em-
fază. Cenaclul a dispărut de la sine, iar poeții talen-
tați care nu au vrut să se lase păgubași au migrat, în
frunte cu Călin Vlasie, la nou-înființatul „Cenaclu
de luni”, condus de profesorul Nicolae Manolescu
de la Filologie.
Profesorul N. Tertulian se afla într-o rivali-
tate pronunțată cu alt profesor, care aspira ca el
să fie singurul titular al cursului de Estetică de la
Facultatea de Filosofie. În aceste împrejurări s-a fă-
cut cunoscut și motivul sau pretextul scoaterii lui
Tertulian de la catedră și trimiterii lui în cercetare.
Se zicea că ar fi mânărit niște bani dintr-o afacere
ambiguă cu niște drepturi de autor, din care și-ar fi
cumpărat o mașină. Au fost formulate denunțuri și
Tertulian a fost supus procedurii de verificare a ave-
rii prevăzută de Legea nr. 18 / 1968. Nu se știe ce o fi
fost adevărat și ce nu, fapt este că mașina domnului
profesor N. Tertulian, o Dacie 1300 nou-nouță de
culoare albastră a stat câteva luni, zi și noapte, par-
cată în niște boscheți în spatele clădirii Universității.
■
20
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
social
Reprezentanți de seamă
ai exilului românesc.
George Ciorănescu
■ Ani Bradea
Din marea familie de intelectuali români
a Ciorăneștilor, o adevărată dinastie de
cărturari, face parte și cel căruia îi este de-
dicat textul de față, trăitor și mort în exil, precum
celebrul său frate Alexandru Ciorănescu, despre
care am scris în numărul din 16 aprilie, anul cu-
rent, al Tribunei. Făceam atunci o scurtă referire
la tradiția cărturărească a acestei familii, nu voi
relua aici ceea ce am scris în acel articol, dar, în
completarea celor deja expuse1, precizez că Ion2 și
Ecaterina Ciorănescu, învățători în Moroeni, ju-
dețul Dâmbovița au avut nouă copii, toți cu stu-
dii superioare, unii dintre ei cu merite intelectuale
deosebite. Prima născută, Ana (în familie i se spu-
nea Neta), licențiată în geografie, a fost profesoa-
ră în București; Nicolae (Nicu pentru cei apropi-
ați) licențiat în științe, doctor în matematică, bun
prieten cu Ion Barbu și Alexandru Rosetti, a fost
profesor și apoi rector al Politehnicii bucureștene;
Ion (Nelu sau Neluș în familie) a fost poet și tradu-
cător, a fondat revista Vlăstarul a Liceului „Spiru
Haret” (unde a activat, printre alții, Mircea Eliade),
din păcate a murit foarte tânăr, la doar 21 de ani,
de tuberculoză, apucând totuși în scurta sa via-
ță să publice două volume de poezii, un al treilea
apărând postum sub îngrijirea lui Tudor Vianu;
Constantin a fost al patrulea copil al familiei (i se
spunea Tică) a studiat la Universitatea Politehnică
din București, a devenit inginer mecanic la Fabrica
de Avioane din Brașov, donându-și primul salariu
fratelui său Alexandru (după cum povestește aces-
ta în amintirile sale), care-și dorea să facă cercetări
în arhivele venețiene; Ecaterina (sau Tota, cum era
cunoscută de către membrii familiei și prieteni) a
fost o chimistă renumită, autoarea unor studii ino-
vative privind medicamentele de sinteză, membră
a Academiei Române și a altor academii și asoci-
ații prestigioase din străinătate, căsătorită cu un
mare chimist, profesorul Costin Nenițescu; cel
de-al șaselea copil al familiei, Alexandru, absol-
vent al Facultății de Litere și Filozofie din cadrul
Universității București, doctor în litere la Sorbona,
a fost un savant recunoscut în întreaga lume cu
multiple competențe (lingvist, diplomat, drama-
turg, enciclopedist, eseist, etimolog, istoric, poet,
traducător, profesor), care a înființat prima catedră
de literatură comparată din Spania, la Universitatea
„La Laguna” din Tenerife, Insulele Canare, unde a
trăit până la sfârșitul vieții sale, în anul 1999; Maria
(Mimi pentru apropiați) a fost medic; iar Elena, al
optulea copil (cu poreclele de Lilica și Lula), a fost
singura care, după spusele fratelui său Alexandru,
a evitat „contaminarea universitară”, fiind însă o
autodidactă care a citit enorm și a scris un roman,
din păcate rămas nepublicat; iar mezinul familiei,
George, licențiat și doctor în drept (cu teza intitu-
lată „Românii și ideea federalistă”, publicată mai
târziu în volum3), a fost avocat în țară și asistent
al Politehnicii bucureștene, apoi, în străinătate,
diplomat al Institutului de Studii Internaționale
din Paris, secretar al Fundației „Carol I” (mutată
tot la Paris), redactor și director adjunct al depar-
tamentului românesc de la Radio „Europa Liberă”
din Munchen, ulterior cercetător și șef de secție al
Institutului din cadrul aceluiași post de radio.
George Ciorănescu s-a născut la 19 martie 1918
în casa familiei sale din Moroeni, localitate în care
urmează studiile primare, continuate la Liceul
„Sf. Sava” din București, iar în anii 1940 și 1941
devine dublu licențiat, în științe politico-econo-
mice și în științe juridice, la Facultatea de drept
din București. Profesează apoi ca avocat pe lângă
Baroul din București, iar în 1946 devine doctor
în științe politico-economice, la Cluj, pentru ca
un an mai târziu să obțină o a treia licență, de fi-
losofie, tot la Facultatea de Drept a Universității
bucureștene. Anul 1947 este și anul plecării din
România, pentru a trăi la Paris o vreme, apoi la
Munchen până la sfârșitul vieții4.
Activitatea politică îi ocupă cea mai mare par-
te a timpului petrecut la Paris. Datorită ideilor
sale, expuse și în teza de doctorat, este conside-
rat un adevărat deschizător de drumuri pentru
construcția unei Europe unite democrat crești-
ne, fiind unul dintre fondatorii, în chiar anul în
care ajunge în Franța, ai organizației Federaliste
„Nouvelle Equipes Internationales”, numită mai
apoi „Union Internationale des Democrates
Chretiens”. Din 1949 este diplomat al Institutului
de Înalte Studii Internaționale de la Paris, iar în
anul 1954 devine deputat al tineretului în primul
Parlament european (cu sediul la Viena). În șe-
dințele congreselor la care a participat a denunțat
oprimarea tineretului de către regimurile comu-
niste din Europa Centrală și de Est, cerând, de pil-
dă, în 1977 la Versailles, ca refugiații din Europa
de Răsărit să primească pașaport european și
dreptul la vot pentru Parlamentul European5. Dar
implicarea politică îi aduce (previzibil, de altfel) și
destule dezamăgiri. Într-o însemnare din 4 mar-
tie 1949 (Paris), avea să concluzioneze impresiile
unei ședințe la care participase alături de un im-
portant lider politic din Franța, scriind, printre
altele: „Nu mă pot sprijini pe o gardă constantă
de prieteni. [...] E momentul să mă întreb: pentru
ce mă zbat și fac politică? Am reușit să înjghebez
o mișcare frumoasă, pe un program politic in-
teresant, cu colaborare străină. Avem de studiat
programele politice ale partidelor democratice și
socialiste occidentale și organizația sindicatelor
din Apus. Dar lumea nu se arată dispusă să ur-
meze pe calea seriozității. Pentru ei cuvintele de
«organizare» și «activitate» sunt numai teme de
agitație, pentru a întreține nemulțumirea și a-și
crea eventual o trambulină personală. Am luat o
hotărâre mare. Voi spune nu și politicii, cum am
să spun și dragostei”6. Nu va întoarce spatele nici
uneia nici alteia, după cum aflăm din alte pagini
de jurnal, din corespondența sa, precum și din
mărturiile celor care l-au cunoscut, dar unii prie-
teni îi vor reproșa timpul prea mult alocat politicii
în detrimentul culturii (unul dintre aceștia a fost
George Ciorănescu (1918-1993)
Alexandru Busuioceanu, despre care am scris în
numerele precedente ale Tribunei).
În plan cultural, poate cea mai importantă im-
plicare a lui George Ciorănescu din anii parizi-
eni a fost activitatea din cadrul Fundației Regale
Universitare „Carol I”, reînființată în capitala
Franței în decembrie 1950, la doi ani după des-
ființarea ei din România de către regimul comu-
nist, la inițiativa și cu sprijinul Regelui Mihai,
redeschiderea oficială având loc în data de 15
februarie 1951. Secretariatul Fundației i-a revenit
lui George Ciorănescu din 1951 până în 1955 și
apoi din 1957 până în 1958. În toți anii în care
a funcționat această instituție, în centrul preocu-
părilor sale s-au aflat: editarea de reviste, cărți și
broșuri scrise de autori români din exil; distribu-
irea de carte românească și despre România la bi-
blioteci franceze și europene; acordarea de burse
studenților români lipsiți de mijloace materiale
pentru a-și urma studiile; ajutorarea creației artis-
tice și științifice a intelectualilor români din exil;
precum și organizarea unor serbări naționale cu
caracter aniversar sau comemorativ. Lovită, până
la urmă, de lipsa susținerii financiare, în toamna
anului 1974 Fundația a fost silită să-și înceteze
activitatea, biblioteca și arhiva acesteia fiind de-
pozitate la Biserica Română din Paris. De unde
avea să fie mutată în alte două locuri, ultimul fi-
ind un depozit de pe strada Drouot, depozit care
avea să fie mistuit de un incendiu, dispărând ast-
fel toate cărțile și documentele Fundației „Carol
I” de la Paris. Un adevărat miracol avea însă să
se întâmple grație Galateei Ciorănescu, în calitate
de donatoare a arhivei rămase în urma decesului
soțului său, George Ciorănescu, care cuprindea și
o serie de scrisori (practic întreaga corespondență
de pe vremea în care a fost secretarul fundației)
precum și documente pe care le întocmise și păs-
trase în copie. Toate au fost ordonate, inventariate
și publicate de către cercetătorii Matei Cazacu și
Crisula Ștefănescu într-un volum7 apărut în 2007,
volum care are o mare valoare documentară, re-
unind în fond singurele mărturii privind activita-
tea pariziană a Fundației „Carol I”. Astfel, volumul
editat de Institutul Cultural Român este singura
sursă pentru cei interesați de a se documenta cu
privire la activitatea Fundației din anii în care a
funcționat la Paris8.
Activitatea culturală din exil a lui George
Ciorănescu nu s-a limitat doar la exercitarea
O
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
21
o
funcției deținute în cadrul Fundației „Carol I”; el
s-a manifestat în același timp ca un scriitor activ,
publicând versuri, proză, eseuri, articole pentru
enciclopedii, traduceri, etc. I-au apărut volumele
de poezie: „Ystud. Poeme amare” (1950); „Codicil”
și „Poeme fără răspuns”(1952); „Poeme prea târ-
zii”(1954); „Morior ergo sum”(1981); „Catrene
definitorii diezate”(1987); „Metaerotism ima-
ginar”(1990). În anul 1986 publică la Munchen
splendidul volum, o adevărată operă de artă în
sine, ilustrat magistral de Eugen Drăguțescu9,
„Mai aproape de îngeri. Traduceri din lirica reli-
gioasă”, care cuprinde tălmăciri în limba română
ale unor texte aparținând, printre alții, Sfântului
Augustin, Sfântului Francisc din Assisi, lui
Miguel de Unamuno, David Gascoyne, T.S. Eliot,
etc. Volumul este o ilustrare clară a ceea ce spu-
nea Alexandru Ciorănescu, despre ambiția frate-
lui său de a scoate cele mai frumoase (din toate
punctele de vedere) cărți din exil. Alexandru a
fost de fapt fratele cu care a împărțit (având în
vedere că amândoi au trăit cea mai mare parte
din viață în afara țării) experiența exilului și cu
care a întreținut o bogată corespondență în tot
acest timp, întâlnindu-se uneori, pentru scurte
perioade de timp, la Paris, Munchen sau Santa
Cruz de Tenerife. Prin grija doamnei Crisula
Ștefănescu această corespondență a fost adunată
într-o carte10, care, dincolo de caracterul ei per-
sonal, oferă o multitudine de informații despre
contextul socio-politic al vremii, despre exilul ro-
mânesc și felul în care trăiau, gândeau și scriau
exponenții acestuia, și nu în ultimul rând despre
demnitatea cu care fiecare și-a purtat dramele
proprii departe de țară, de familie și de cei dragi.
Se știe că Alexandru Ciorănescu avea doi copii
în România, reținuți ca zălog de regimul comu-
nist de la București, iar corespondența celor doi
frați dezvăluie culisele acestei drame, încercările
disperate ale părinților de a-și răscumpăra copiii,
pericolul pentru cei din țară pe care-l constituiau
aceste intervenții, precum și încercările de a pri-
mi vești despre ei. Într-o scrisoare pe care George
o expedia din Paris fratelui său din Tenerife, la
7 aprilie 1949, găsim următorul fragment (dar
asemenea referiri sunt numeroase pe parcursul
anilor): „Cred că ar fi mai înțelept să întrerupem
corespondența cu țara, chiar când e prin scrisori
deschise. Sunt informat că de la 1. III li se fac fișe
celor ce primesc scrisori din străinătate. Au fost și
cazuri de arestări pe motivul ăsta”11.
Pe lângă volumele de versuri, George
Ciorănescu și-a publicat unele conferințe cu ca-
racter istoric, numeroase eseuri, articole și lucrări
politice, texte pentru enciclopedii și impresii de
călătorie, multe dintre acestea necunoscute încă
publicului cititor român. Mutat la Munchen,
pentru început ca redactor al postului de radio
„Europa Liberă”, a înființat Cenaclul „Apoziția”,
care a devenit apoi cea importantă instituție cul-
turală a românilor din exil, inițiind de asemenea
și editarea revistei cu același nume. Tot sub aceas-
tă umbrelă vor apărea o serie de volume ale auto-
rilor români din străinătate, unul dintre ele a fost
„Mai aproape de îngeri”, despre care scriam mai
sus și în legătură cu care găsim referiri în „Pagini
de jurnal munchenez”12: „Duminică, 1 septem-
brie 1981. Telefonez lui E. Drăguțescu, anunțân-
du-i apariția apropiată a volumului Mai aproape
de îngeri, ilustrat de el” [...] Marți, 3 septembrie
1981. [.] 9,15h las un mesaj înregistrat telefonic
pentru Radu Maier13, mulțumindu-i pentru cola-
borarea tehnică, la tipărirea plachetei”.
Cei care l-au cunoscut pe George Ciorănescu
Gergely Istvan Adam și Eva (1965), relief din ipsos
vorbesc despre o persoană extrem de activă, care
ar fi lucrat continuu dacă ar fi fost posibil, și în
același timp generos cu cei care-i cereau ajutorul
și extrem de ospitalier cu cei care-i treceau pragul
casei. Crisula Ștefănescu scrie în finalul textului
său introductiv pentru volumul „Pagini de jur-
nal.” (ICR, 2003): „Așa l-am cunoscut pe George
Ciorănescu: bucuros de oaspeți și de vorbe de
spirit, bun povestitor, generos fără rezerve, mereu
curtenitor și prevenitor, bucurându-se de fiecare
clipă ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă a vieții,
plăcându-i să scrie și să povestească, să se audă și
să-i audă pe cei din jur, copilăros când împrejură-
rile îi permiteau, matur când ele o cereau, îndepli-
nindu-și îndatoririle de serviciu ca pe o misiune.
Bolnav în ultimii ani de viață, a continuat să spere
până în ultima clipă că va învinge boala și va pu-
tea să lucreze încă multă vreme. N-a fost să fie așa.
George Ciorănescu se stingea din viață la 6 februa-
rie 1993, la câteva zile după ce, pe patul de spital,
făcuse ultimele corecturi la un volum de tradu-
ceri din lirica americană, volum apărut postum.
Dispărea o dată cu el «o instituție muncheneză»”14.
Dar cu siguranță cel mai bine l-a cunoscut fra-
tele său, Alexandru Ciorănescu, care în volumul
de amintiri15, apărut într-o primă ediție la Editura
Fundației Culturale Române din București, în anul
1995, adică ulterior morții lui George Ciorănescu,
scria: „Toată viața lui a fost foarte densă, pentru
că a vrut să facă multe lucruri, pe care le-a și fă-
cut, fără să-și menajeze timpul de odihnă. Acesta a
fost, de altfel, singurul punct de discrepanță dintre
noi. Îi plăcea să lucreze și, dacă ar fi putut, ar fi lu-
crat 24 de ore pe zi, ceea ce n-a intrat niciodată în
speculațiile mele. Îi plăcea să primească, oricând
și pe oricine, pe când eu am considerat totdeau-
na vizitele ca o corvoadă. El nu era niciodată liber.
După ce plecau vizitatorii, se așeza la mașina de
scris. De cele mai multe ori se scula la 4 dimineața,
ca să scrie câteva versuri sau o poemă. Când pleca
în vacanță, își organiza călătorii cât mai îndelun-
gate și mai laborioase; turismul lui era un turism
studios, pe care-l repovestea apoi în fotografii,
în note și descrieri din care a publicat impresiile
din Canare și din Grecia. Practic, a vizitat toată
Europa, afară de Rusia și America de la Valparaiso
la Niagara. Unele descrieri de călătorie au rămas
amestecate printre hârtiile lui. A avut și o activitate
politică impresionantă, pe plan românesc și euro-
pean, în cadrul criticii comunismului. Ani întregi
a vorbit pe undele Europei Libere, adresându-se
românilor subjugați. A scris și a publicat o sută
de scrieri personale, versuri, traduceri din poezia
străină, studii istorice, literatură în proză; și, pen-
tru românii din exil, a fondat și condus până în
ultimele zile Asociația culturală Apoziția și revista
literară a acestei asociații. I se datorează inițiativa
bustului lui Eminescu inaugurat la Munchen”.
La Radio Europa Liberă, George Ciorănescu a
fost angajat mai întâi ca redactor al departamen-
tului românesc, unde a lucrat sub pseudonimul
Gheorghe Timofte (așa cum lucrau toți redacto-
rii români din teama de a nu-și expune opresiu-
nii comuniste rudele rămase în țară). A deținut
apoi funcția de director adjunct al departamen-
tului românesc, dar, în urma unei neînțelegeri
cu directorul Noel Bernard, pe marginea anga-
jării la radio a unui personaj controversat, Harry
Baranga (fiul scriitorului Aurel Baranga), își dă
demisia din această funcție de conducere. Nu însă
și din cea de redactor, cum greșit înțelesese con-
ducerea postului, iar urmarea acestui incident a
fost înlăturarea sa din radio, un proces derulat pe
parcursul a șapte ani, pe care George Ciorănescu
l-a câștigat, cu obligația radioului de a-l reînca-
dra în postul deținut inițial. Va respinge însă
postul de redactor, lunga perioadă a procesului
apropiindu-l de domeniul cercetării îl determi-
nă să opteze pentru Secția de cercetare a Europei
Libere, renunțând la oportunitățile pe care micro-
fonul radioului i le-ar fi putut conferi. Cu toate
acestea „la dispariția lui George Ciorănescu, Jim
Brown (unul dintre directorii americani ai Radio
Europa Liberă, n.m.), aducându-i un ultim oma-
giu, spunea că «printre contemporanii săi, George
Ciorănescu a fost un adevărat uriaș, un uriaș atât
prin caracter, cât și prin înzestrările sale», că «în
fiecare instituție există oameni care constituie co-
loana ei vertebrală» și că este exact ceea ce fusese
George Ciorănescu pentru Europa Liberă”16.
Chiar dacă Alex Ștefănescu spunea într-un ar-
ticol17 că „George Ciorănescu nu și-a făcut nicio-
dată mari iluzii în legătură cu valoarea versurilor
proprii”, cu toate că el „considera creația poetică
o abstragere din activitatea curentă, cu un mod
solemn de a accede la secretul existenței”, iar po-
ezia - „un gen literar privilegiat”; consider că ver-
surile sale, la fel ca în cazul altor exilați, au avut și
au valoare de document, de mărturie a dramati-
celor trăiri și sentimente care au tranzitat sufle-
tele acestor încercați ai sorții. Drept pentru care
îmi voi încheia textul cu un colaj de versuri din-
tr-o poezie a lui George Ciorănescu, inspirată de
Cimitirul din Atena, acel „condensat de moarte”,
cum numea el asemenea locuri care „ne pot dez-
vălui ceva din duhul nepieritor al unei civilizații
stinse sau care-și tăinuiește, în viață fiind, adevă-
rata ei față”: „Doamne, mă rog pentru cei ce-au
uitat să se-ndure // Pentru cei ce cred că timpul
e bani, când de fapt e destrămare // Pentru cei ce
știu multe, dar nu știu că ești”18.
Note
1	Informațiile privind membrii familiei provin din
articolul „Neamul Ciorăneștilor. Portretul unei fami-
lii de intelectuali români”, de Anca Vancu și Corina
Slămnoiu, publicat în „Weekend Adevărul”, ediția din
19.03.2016.
2	Ion Ciorănescu reușește să-l impresioneze cu ca-
litățile sale de dascăl pe Spiru Haret, care-l trimite să
studieze metodologia învățământului pentru copii cu
nevoi speciale la Berlin, în Germania. După doi ani de
cursuri se întoarce în țară, refuzând un post de profe-
sor la o școala din Breslau. Se dedică învățământului
22
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
traducere
special și devine inspector în minister (anul 1927),
ulterior a elaborat și publicat manuale care au stat la
baza cursurilor în școlile pentru copii cu deficiențe de
vorbire și auz.
3	George Ciorănescu, „Românii și ideea federalistă”,
Editura Enciclopedică, București, 1996
4 Mihai Gabriel Popescu, Ștefan Ion Ghilimescu,
„Dinastia de cărturari a Ciorăneștilor”, Editura
Bibliotheca, Târgoviște, 2000
5 Iulia Ghercă, „30 de ani de la moartea lui George
Ciorănescu, personalitate a exilului românesc din se-
colul al XX-lea”/turnul-cetății.ro/02.06.2022 (În acest
articol este greșit calculată comemorarea, după ce anul
morții lui George Ciorănescu nu este indicat corect:
este vorba despre 6 februarie 1993 și nu 1992, cum ero-
nat apare în text.)
6 George Ciorănescu, „Pagini de jurnal. Portrete.
Amintiri”, Editura Institutului Cultural Român,
București, 2003, cu un cuvânt introductiv și notă asu-
pra ediției de Crisula Ștefănescu
7 „George Ciorănescu și exilul românesc.
Documente din arhiva Fundației Regale Universitare
«Carol I»”, Introducere de Matei Cazacu, Ediție de
Matei Cazacu și Crisula Ștefănescu, Ed. Institutul
Cultural Român, București, 2007
8 „[...] acum câțiva ani, cercetând arhiva lui George
Ciorănescu de la Munchen, am avut surpriza și bucu-
ria să descopăr că acesta păstrase cu sfințenie toată co-
respondența din vremea cât a fost secretar, dar și după
aceea, cu președinții și unii membri, cu secretara (până
în 1964) Virginia Gheorghiu, o adevărată cronică in-
ternă a Fundației. Ciorănescu mai conservase adesea
și copii după propriile sale scrisori de răspuns, ceea
ce a permis reconstituirea parțială a arhivei Fundației.
Împreună cu doamna Crisula Ștefănescu am încercat
să punem în ordine aceste hârtii, câte s-au mai păs-
trat, și care formează materie pentru un volum masiv
pe care îl prezentăm azi publicului românesc în edi-
ția Institutului Cultural Român” - Paris, 11 septem-
brie 2005, Matei Cazacu în „Introducere” la volumul
„George Ciorănescu și exilul românesc.”, op. cit., p.13
9 A se vedea textul pe care l-am scris și publicat în
numărul din 1 aprilie curent al Tribunei, despre o per-
sonalitatea artistică recunoscută la nivel internațional,
pictorul și graficianului Eugen Drăguțescu.
10 „Corespondența Alexandru Ciorănescu - George
Ciorănescu 1946-1964 (Scrisori din arhiva George
Ciorănescu)”, Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de
Crisula Ștefănescu, Editura Bibliotheca, Târgoviște,
2011
11	„Corespondența Alexandru Ciorănescu - George
Ciorănescu.”, op. cit., p.38
12	În George Ciorănescu, „Pagini de jurnal.”, op. cit,
pp.137-138
13 Radu-Anton Maier este un pictor român care
trăiește în Germania (inițial a locuit la Munchen,
acum lucrează și deține o galerie de artă în orașul
Furstenfeldbruck), cu o prodigioasă activitate artistică
în străinătate. Pentru informații mai aprofundate, se
poate vedea interviul pe care l-am realizat cu artistul,
„A trăi din artă este deja o artă în sine”, la 7 octombrie
2020, inclus în volumul „Țara de la capătul drumului.
Biografii exilate”, Editura Tribuna, 2020.
14 În George Ciorănescu „Pagini de jurnal.”, op. cit.,
p.11
15 Alexandru Ciorănescu, „Amintiri fără memorie”,
Editura Spandugino, București, 2019 (pp.82-83)
16 Crisula Ștefănescu în George Ciorănescu, „Pagini
de jurnal.”, op. cit., p. 8
17 Alex Ștefănescu, „Un umanist: George Ciorănescu”,
în revistacultura.ro, nr. 261/18 februarie 2010
18 George Ciorănescu, „Pagini de jurnal.”, op. cit., p.
87
■
■ Carlos d'Ors
Carlos d’Ors (San Sebastian, 1951)
este doctor în istoria artei, pictor,
ilustrator, prozator, poet, critic de
artă și film. Interesat de artele plas-
tice, pictură și desen în primul rând,
este foarte pasionat și de cinematografia europeană,
în principal de cea franceză.În ultimii ani creativita-
tea sa artistică s-a concentrat în în domeniul plasti-
cii, ilustrației, desenului, fotografiei, și în domeniul
literarii, în creația poetică, cuplete și haiku, precum
și în scrierea personală a anecdotelor cu scriitori,
pictori și muzicieni.
Pescăruși
Eșarfe albe jucăușe
care desenați
parabole, spirale, alternanțe...
Transformări de ușoare “V”-uri trompete
rupând brida sărată.
Spuneți-mi:
care este secretul artei voastre
și magia ambianței voastre?
Dinamici desenatori albi
în vântul mării peste valuri...
Văduvelor
Văduvelor, care lăsați peste mare
dureoasele voastre vestigii,
desfășurând pânze de steag cu accente triste,
agitați îndoliatele voastre furtuni
peste orizonturi negre,
scuturând spumele voastre
în pietrele naufragiate,
ca și cum ați cere farului ajutorul.
Văduvelor, dați foc corăbiilor voastre!
Casa râvnită
Am ajuns, după multă alergătură, până în prag.
Nu cunosc încuietorile acestei case.
Obloanele bine trase la uși.
Nu reușesc să pătrund
secretul cheii universale.
După multă agitație, cu înfrigurare
dau de cuiele potrivite.
Se deschid greoaiele porți crăpate
și dau să intru în camerele nelocuite.
Pătrund în casă emoționat,
căldura focului căznit mă înflăcărează.
Și, ah! minunăția casei mă aștepta...
Dor necurmat
Oh, cum crește în mine
neîncetatul dor
ce invocă prezența ta
în aerul după amiezii
și se înalță ca o mare furioasă
certitudinea dorinței
în frenezia apusului.
Ție-ți dăruiesc
toată ființa mea cuprinzătoare
să iubești cu impuls orb
prea-plinul ființei mele
și să aluneci în abisul unirii noastre
în infinitul fără somn al nopții...
Un poem în trei absențe
Prima absență
Cum aș putea să te evoc,
dacă ai dispărea din peisaj
ca mișcarea unui astru îndepărtat
ce-și dorea să se înalțe.
Urcasem în fericire
și coborâsem în tristețe
și recunosc în constatarea mea
o dezamăgire, un eșec...
A doua absență
Te-am căutat dar nu erai acolo.
Ți-am făcut semne, dar nu m-ai luat în seamă.
Ți-am urmărit surâsul, dar m-a rănit sărutul tău
fără ziua de mâine.
Am așteptat fericirea de a ne iubi, dar ai fost în
nori, fără cerul tău.
Am intrat în barca ta, dar lipseai de pe plaja
nemărgininită...
A treia absență
Nu plânge tu pe cea care o iubeam.
Ceea ce nu mai este, nu a fost niciodată.
Lasă uitării durerea ta sumbră,
o umbră nu poate plânge o altă umbră.
Nu mai plânge. Nu a fost, nu a putut fi.
O umbră nu poate plânge altă umbră.
Traducerea
Eugen Barz și Mihaela Vechiu
■
Gergely Istvan	Zidul bucuriilor II, ipsos patinat
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
23
opinii
Sexul slab, o etichetă
rezistentă
■ Laura Poantă
Nu cu mult timp în urmă, a vuit (trecător și
fără urmări, ca de obicei) presa în legătu-
ră cu unele replici nefericite ale unui indi-
vid despre care multă lume nu auzise până atunci.
Au curs articole - mare parte cu texte preluate din
social media (ce ușor se face jurnalismul în ziua
de azi!), dar și luări de poziție indignate ale unor
vedete autohtone. Apoi totul s-a stins așa cum a
început. Atunci am citit în diagonală părerile pro
și contra, glumele proaste, ironiile, indignările,
apoi am uitat povestea până într-o zi când am re-
văzut un episod din serialul britanic Endeavour
(acțiunea se desfășoară în anii 60); unul dintre
personaje spunea că în UK până în anii 60 actul
sexual forțat nu era considerat viol dacă era în fa-
milie, cu alte cuvinte datoria soției era să-și sati-
sfacă soțul, fie și cu forța. M-am gândit atunci că
individul nostru, „influencer”, nu este, de fapt, de-
loc departe de acest tip de gândire și că remarcile
lui de genul „mergem la plajă să vedem piele nu
celulită așa că fuga fetelor la săliță” sunt nu doar
extrem de misogine, dar și extrem de răspândite.
El a fost doar un țap ispășitor, dintr-o întâmplare,
dar acest mod de gândire, tipul acesta de replici
și implicit modul în care sunt tratate femeile sunt
uzuale. Peste tot în lume, nu doar la noi. Dar aici
m-am izbit de celălalt aspect al problemei - co-
rectitudinea politică, ce a luat dimensiuni năuci-
toare, nu ne mai lasă să facem pe nimeni grăsan,
chior, șchiop, lungan, slăbănog ș.a.m.d., fapt care
de multe ori ne-a enervat, pentru că libertatea
cuvântului implică exprimarea părerilor, chiar și
acide, recurs la porecle, la critici. Și atunci cum
stăm? Nicicum, de fapt. Indignarea celor care au
luat poziție nu a dus nicăieri, la fel cum, la o scară
mai mare, nici mișcarea BLM, nici cea a curcube-
ului, agresive și excesive, nu rezolvă problemele
de fond. Ne dorim o lume în care un Oscar Wilde
să moară prin pușcării pentru că este homosexu-
al? Nicidecum. Dar ne dorim o lume în care orice
glumă să fie taxată? Cum facem diferența între
umor de calitate și replici jignitoare? Prin calita-
tea lor, dar cine o stabilește? Și atunci ne întoar-
cem de unde am pornit - încercând să reparăm
greșelile trecutului exagerăm, extremiștii se ener-
vează și mai rău, cei neutri ridică din umeri și cei
nedreptățiți nu au câștigat nimic. Vorba lui Ricky
Gervais, un geniu al umorului sec și acid - „they
are ladies - look at their pronouns! Whay about
this person isn’t a lady? Well, his penis...” „Her pe-
nis, you fucking bigot!”
Discuțiile pe temă sunt blocate automat, ceea
ce nu are cum să fie constructiv. Copiilor li se spu-
ne că se pot decide oricând dacă sunt fete sau bă-
ieți ceea ce poate să-i ajute pe cei în cauză, dar și
să îi deruteze total pe cei „normali” (cuvânt peri-
culos). Am văzut luarea de poziție a unei pediatre
din SUA, apoi am căutat cazuri similare în artico-
lele de specialitate pentru că, mai nou, orice pos-
tare poate să fie falsă, și am găsit situații similare
cu cea prezentată de ea - un frate sau soră care se
declară băiat sau fată, după caz, pentru că, la un
moment dat, i se părea că cel de sex opus primește
mai multă atenție din partea părinților și credea,
cu mintea lui (sau ei) de 3 ani, că sexul este cauza.
Adică părinții îl iubesc mai mult pentru că e băiat
și atunci surioara începea să se poarte ca un băiat,
să se joace cu mașinuțe etc. În trecut, poate că psi-
hologul încerca să caute explicația mai complexă,
azi există riscul ca un educator sau chiar părin-
ții să spună - gata - vrea să fie băiat, ok, îi lăsăm
libertatea de a alege, ești băiat începând de azi.
Acestea sunt discuții extrem de complexe, care
ar trebui să guverneze lumea medicală, pentru că
nimic nu e alb/negru și nimeni nu poate fi așezat
pe raft, în cutiuțe.
Revenind la cele spuse de un bărbat oarecare
pe FB, este genul de replică mârlănească întâlni-
tă mult prea des, încă, și așa ajungem, din nou,
la chestiunea dublului standard. Pentru că totul
a fost despre celulita, burțile, „slăninile” și verge-
turile femeilor. Cel în cauză sau cei ce comentau
nu erau nicidecum deranjați de burțile masculine
etalate cu mândrie pe toate plajele lumii. De la as-
pectul fizic, la comportamentul în societate și la
viața sexuală, femeia a fost mereu mai aspru criti-
cată, judecată cu alte unități de măsură. „Arată ca
o gospodină”, „miroase a tocană”. „Femeia trebuie
Gergely Istvan	Lorantffy Zsuzsanna (1996)
să fie doamnă în societate, gospodină în bucătărie
și curvă în pat”, altminteri, bărbatul (căruia nu i se
cere să fie nicicum, el e bărbat) sigur că o înșală,
pentru că așa e el, mai slab la naturel. Ironiile az-
vârlite între sexe sunt și ele vechi de când lumea,
dar realitatea istorică este mai mereu în defavoa-
rea unui singur sex.
Dublul standard în cazul moralității sexua-
le este discutat de mult timp. Sir Keith Thomas
publica în 1959 o lucrare de referință pe această
temă. Sexualitatea femeii a fost privită, de-a lun-
gul secolelor, ca o posesiune a bărbatului, astfel
încât lipsa de moralitate a femeii era un fapt ori-
bil în timp ce erorile masculine erau întâmplări
normale (Keith Thomas, „The Double Standard’,
Jl Hist. Ideas, 1959). Acest punct de vedere nu
aparținea anumitor pături sociale, ci era răspân-
dit, uzual. Femeile însele au fost agenți activi în
promovarea lui, susținând că onestitatea sexuală
era în centrul onoarei feminine. Bărbații și feme-
ile au trăit mereu după coduri morale diferite, iar
termenul de „curvă” este o înjurătură rezervată
aproape în totalitate femeilor și folosită atât de fe-
mei, cât și de bărbați, în egală măsură, bărbații ne-
fiind, însă, afectați de acest apelativ. Englezescul
whore tinde să fie utilizat, mai nou, pentru ambele
sexe, dar cu un înțeles mai general, fără conotație
sexuală, pentru cineva care ar face orice pentru
bani. Bărbații s-au bucurat mereu de o libertate
sexuală mult mai mare, în timp ce femeilor li se
impunea castitatea. Pentru că era aproape impo-
sibil ca toată lumea să trăiască după canoanele
creștine, a apărut ideea ca un grup de femei să
fie, totuși, sacrificat pentru „the greater good”, și
acestea sunt prostituatele. O societate religioasă,
dar profund ipocrită (ca, de exemplu, cea victori-
ană) nu interzicea pe față prostituția, însă femeile
erau ținta multor abuzuri și erau privite și trata-
te ca niște categorii umane inferioare. Ele puteau
fi arestate pe baza unei simple suspiciuni că sunt
purtătoarele unor boli (începeau să fie conștien-
tizate tot mai mult bolile cu transmitere sexuală),
internate și examinate după bunul plac al unui
polițist desemnat special - poliția moravurilor
(Lawrence Stone, The Family, Sex and Marriage in
England, 1500-1800; London, 1977).
În tradiția creștină, trupul femeii a fost multă
vreme considerat sursa fundamentală a păcatu-
lui. Femeile erau periculoase pentru că îi tentau
pe bărbați, fiind o adevărată amenințare pentru
aceștia, iar toate celelalte critici și opresiuni au de-
rivat din această percepție. Castitatea era de dorit
pentru toată lumea, bărbați și femei deopotrivă,
dar „Having had sex did not make a man perma-
nently impure, because men in heterosexual inter-
courses were not penetrated” (Karras, 2017). Ca o
concluzie logică, după cum spuneam și mai sus,
pentru a asigura un echilibru în societate și a ajuta
pe toată lumea, biserica nu doar că tolera, ba chiar
deținea bordeluri - și câștiga bani după un pro-
gram bine stabilit, anume în ce zile ale săptămânii
puteau „lucrătorii sexuali” să întrețină relații cu
doritorii. Bordelul din Londra al episcopului de
Winchester era de notorietate. „The authorities ju-
dged it better to abandon a small group of women
to sin and corruption in order to serve these men
than to subject the whole of society to the disorder
that would otherwise ensue” (Karras, 1996). Cea
mai veche meserie a tuturor timpurilor (în rea-
litate, nu prostituția este) e menționată de mii de
ani, dar atunci, înainte de era creștină, bordelu-
rile aveau și bărbați care practicau sexul pentru
diferite foloase - animale, alte obiecte necesare
24
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
showmustgoon
gospodăriei, bijuterii, mai târziu bani. Cu tim-
pul, această „onoare” a revenit aproape exclusiv
femeilor, bărbații transformându-se în consuma-
tori și comercianți ai sexului slab (Laura Gowing,
Domestic Dangers: Women, Words, and Sex in
Early Modern London; Oxford, 1996)
În timpul pandemiei, a fost dezvelită statu-
ia unei activiste feministe, Mary Wollstonecraft,
fapt care a declanșat un război media. Cauza?
Statuia o reprezenta pe respectiva activistă com-
plet goală, lucru care a inflamat spiritele din toate
taberele. Femeile indignate au pus haine pe ope-
ra de artă, iar presa a scris despre dezamăgirea și
rușinea generate de ea. Aici, iarăși, toți și nimeni
nu aveau dreptate - feministele argumentau că ne
întoarcem din nou la stereotipia cu femeia goală
și hot, pentru a atrage atenția, în timp ce susți-
nătorii ideii spuneau că statuia subliniază ideea
că nu este corect să definim femeile ca fiind fie
sexy, fie deștepte. De ce statuia unei femei care a
luptat pentru drepturile sale trebuie să fie goală,
în loc să arate ceea ce a realizat ea? Răspunsul
este clar - Wollstonecraft a zguduit normele unei
societăți care credea, de secole, că femeile sunt
inferioare intelectual bărbaților. Dacă punem
haine pe o femeie reprezentată goală, doar pen-
tru că se întâmplă să fi fost și deșteaptă, înseam-
nă că sugerăm că a te naște în trupul unei femei
este rușinos. Înseamnă că subliniind feminitatea,
prin reprezentarea goliciunii explicite, face im-
posibil să te gândești și la spirit - cu alte cuvinte
nuditatea și intelectul nu pot coexista, dacă este
vorba de o femeie (Victoria Bateman, Sexuality
Research and Social Policy. How Decriminalisation
Reduces Harm Within and Beyond Sex Work: Sex
Work Abolitionism as the „Cult of Female Modesty”
in Feminist Form, 2021). Poate că este puțin for-
țată demonstrația, dar este exact același dublu
standard al tuturor acțiunilor de corectitudine
politică, aceeași capcană în care cad și activiștii,
dar și cei care promovează ideile de genul „fe-
meia la cratiță”. Cum au evoluat lucrurile? Foarte
mult, la nivel declarativ, dar foarte puțin de facto.
Prostituția, traficul de persoane, sclavia sexuală
sunt în floare în toată lumea. Multe țări condam-
nă azi și pe cel care „cumpără sex” - o altă sintag-
mă care arată că este la fel de răspândită ideea că
femeia este un bun care poate fi cumpărat, pentru
uz de moment. Este ilegal să cumperi sex, dar gân-
diți-vă cât de mult vi s-a schimbat părerea despre
câte un actor celebru și frumos prins „la curve”, cu
pantalonii în vine? Mai deloc. În schimb, replici
de genul „cum e posibil ca unul ca el să se coboare
într-atât? Să apeleze la genul acesta de femei?” le-
am gândit, chiar și o fracțiune de secundă. Plus
explicația „logică” - nu are acasă ceea ce îi tre-
buie, săracul om. De ce bărbatul acela frumos și
celebru scapă basma curată și „curva” aceea din
toaleta unui restaurant este arătată cu degetul?
De bărbați și femei deopotrivă. Biserica Romano-
Catolică, prin vocea Papei, încearcă să dreagă câte
ceva - cartea Crucified Women vorbește despre
drama prostituției prin prisma sărăciei și a vul-
nerabilității, incriminând și pe cel care recurge
la aceste „servicii”. Dar, din nou, totul rămâne la
nivel de texte frumoase, rugăciuni inutile, articole
cu titluri bombastice care se pierd în noianul de
vorbe goale care inundă tot - presă, social media,
televiziune și care nu rezolvă absolut nimic din
problemele reale, din dramele sociale adevărate
ale lumii de azi.
■
Cu libertatea la urgențe
■ Oana Pughineanu
Edemență doamnă! Vă spunem noi! La
vârsta ei...”. Sunt cuvinte pe care mai de-
vreme sau mai târziu le vor auzi mulți
aparținători din România. Le-am auzit și eu uimi-
tă, de curând, fiind nevoită să sun la urgențe, când
am descoperit că unica mea rudă rămasă în viață,
după 90 de ani de trai independent și conștient, a
început brusc să vorbească într-o limbă neștiută,
populată de cuvinte în limba română, dar rânduite
într-o logică nouă, în care puține lucruri au mai
rămas cum erau, deși corpul rulează după același
program, fără greș. O minunăție a ceasornicarului
divin, reglată la secundă, dar rămasă fără cifrele
de pe cadran. Iar când rămâi fără aceste cifre în
România, mai ales dacă ai peste 75 de ani, ești
încadrat automat la demență. „Păi cum domnule
demență? Fără să fi dat vreodată semne?”, întreb.
„Da doamnă! Așa se întâmplă. Brusc.” Îmi vine să
spun „nu am mai auzit de așa ceva”, dar mă ab-
țin. Suntem doar în faza conversației telefonice.
Până la spital mai e mult. Exact trei zile. Cum așa?
Simplu! Pacientul nu poate fi transportat la spital
fără consimțământ. Asta chiar în condițiile în care
paramedicii o întreabă pe mătușa Ana „tanti cum
te cheamă?”, iar răspunsul e: „ca să pop prop po
ro țo animale să fie tra lăudat nu un pic doamne
acolo un pic nu teren pe cât încet încet...”. Totuși,
diagnosticul care era deja pus la telefon, rămâne
în picioare: e demență. A doua zi, totul se repetă.
Altă salvare vine cu același diagnostic prefabricat,
dar unul dintre paramedici spune timid, „ar putea
fi de la glicemia scăzută sau ar putea fi un AVC”.
M-am abținut cu greu să întreb cum de și-au dat
seama. În fond, ei sunt oamenii cu experiență, și
încă nu am trecut de partea cu consimțământul,
care se repetă aproape exact ca în prima seară.
Mătușa ajunge până la prag după care începe să
se agite, să lovească, să strige „aici! Aici!” (înțeleg
că e vorba de „până aici”). Mi se spune că singura
soluție este să o aduc eu la urgențe. Fără consim-
țământ ei trebuie să cheme poliția ca să o urce în
ambulanță, „dar noi nu vrem să i se rupă mâinile și
picioarele doamnei”. Poliția poate ține loc de con-
simțământ, dar nu garantează integritatea corpo-
rală. Sunt cazuri, precum acestea, în care pacienții
nu pot fi transportați, trup și suflet. E nevoie de
două organe abilitate, care de secole și-au împărțit
sarcinile, dar în vremurile noastre lucrurile s-au
complicat puțin. Sistemul e bruiat de noi elemente
precum „libertate individuală” și „malpraxis”. Dar
ce e de făcut când indivizilor li se face atât de rău
încât libertatea se face mică și se ascunde printre
sinapse scurtcircuitate, metastaze, paralizii? Vorba
lungă, sărăcia omului. Până la urmă mătușa a fost
transportată la spital. A treia zi, de dimineață, am
dat la o parte plasticele camerei de urgențe, care
cuprindea într-un spațiu relativ mic, vreo 15-16
„consimțăminte”, cu trupuri cu tot. Totul la ve-
dere, fără separeuri. Printre ele se ițeau grupuri,
grupuri de asistente, rezidenți și câteva tinere în
tricouri albe pe care scria „voluntar”. Dacă aceste
grupuri nu ar fi fost înconjurate de trupurile sleite,
unele aproape goale, ale „consimțămintelor” aș fi
spus că am intrat pe un stadion, înaintea unui con-
cert, când încă gazonul nu e plin. Un festival pen-
tru care ai plătit toată viața, iar acum ești și artistul
pricipal. Grupul tinerelor „voluntar” stătea nemiș-
cat. Nimeni nu avea timp să le explice ce și cum
se face. Celelalte grupuri fâlfâiau încoace și încolo
cu o mulțime de hârtii în mână. Dintr-un astfel de
grup s-a desprins figura anorexică a unui rezident
care ne-a făcut chestionarul după care ne-a spus
să așteptăm afară. Dar nu am apucat nici să sor-
bim prima înghițitură de cafea de la automat că
am fost rechemate înăuntru (noi, aparținătoarele).
„Doamna urlă! Se agită! Nu putem să-i luăm sân-
ge!” Este incredibil, dar nimeni de la urgențe nu a
mai văzut vreodată pacienți țipă, care nu vor. Așa
că trebuie să fiți pregătiți să vă suflecați mânecile.
Să țineți o mână, un picior, eventual să chemați un
prieten... Am întrebat dacă nu există vreun proto-
col pentru astfel de situații. Nu există. Pacientul nu
poate fi sedat. Tot din cauza libertății. I se dă doar
un anestezic ușor pentru CT. Zis și făcut. După 9
ore (!) în care noi, aparținătoarele, aproape că am
devenit una cu corpul medical format aproape în
totalitate din rezidenți, ni s-a adus la cunoștință
că „da, e un AVC” și „vine imediat doamna doc-
tor să vă explice ce și cum”. Domnii și doamnele
medici sunt apariții rare în sala de urgență. Cel
puțin în cea pe care am văzut-o eu. De undeva,
din spatele ușilor de plastic care seamănă cu niș-
te uriașe prinzătoare de muște, apar și eliberează
sau închid cu o parafă șirul de consimțăminte care
așteaptă verdictul. Dar asta nu înainte de a pune
la grea încercare libertatea aparținătorului. „În ca-
zul mătușii dumneavoastră nu există posibilitate
de recuperare. E și vârsta... Eu vă spun sincer că
o pot ține în spital 5-7 zile, dar cel mai probabil
va fi legată de pat și sedată. Va ieși mai rău decât
a intrat. Singurul lucru bun pentru ea ar fi să se
întoarcă în mediul cunoscut. Deci... cum vreți
dumneavoastră”. Păi ce să vrem doamna doctor?
Dacă iese mai rău decât intră nu-i mare alegere
de făcut. Mulțumim! Bogdaproste! Doamna doc-
tor ne-a privit cu ușurare (aș vrea să spun că am
văzut altceva în privirea ei, dar nu pot, asta era,
ușurare), a verificat hârtiile produse în 9 ore și a
constatat că lipsește ekg-ul. L-a întrebat pe rezi-
dentul care ne primise „păi cine a scris aici ritm
cardiac regulat dacă nu ați făcut ekg-ul”? După
câteva șușoteli rezidentul s-a întors către mine și
mi-a spus: „puteți merge mâine cu doamna să fa-
ceți un ekg? E vina mea! Am uitat să-l fac!” Mătușa
a fost deja transportată la mașină. I-am spus că fix
mâine nu putem. Ne ia cam trei zile să o scoatem
din casă. Dar ne vom strădui. Mi-a fost imposibil
să mă enervez. Stăteam unul lângă altul. Eu cu ca-
pul în mâini, el cu hârtiile... După câteva secunde
de tăcere, cu o forță demnă de Captain America,
rezidentul s-a ridicat în picioare (el era deja de cel
puțin 12 ore acolo), s-a dus la mașină, a adus-o pe
mătușa din nou înăuntru. Nu pot să-mi imaginez
cum a ridicat-o de unul singur, cum a reușit să o
pună din nou pe scaunul cu rotile și să lipsească
toți senzorii. Mătușa nu a mai scos niciun sunet.
Cardiologul ne-a spus câteva cuvinte de specialita-
te pe care nu le-am mai înțeles. Cu siguranță, totul
a pornit de la inimă. La 11 noaptea am pornit spre
casă. Din trupul și sufletul mătușii s-a auzit un
„doamnezmulțam”. Era, don nou, liberă. De fapt,
tot liberă. Consimțământul a rămas tot la noi.
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
25
însemnări din
Mancha
Despre podurile necesare
■ Mircea Moț
Pentru poetul Horia Gârbea (Amintiri
cu poduri, Editura Neuma, 2021) podul
contează ca trecere a unor etape existen-
țiale, în egală măsură semn al păcatului și al
trufiei, cu siguranță însă o biruință a vitalității:
„Înțeleg că-s bătrîn numărînd / Podurile vie-
ții mele, pe rînd. / A trece pe un pod oare să
fie / Un păcat, o mare trufie? / Nici înotând,
însă parcă / Ar fi mai firesc într-o barcă...”
(Amintiri cu poduri). Declarativ la modul con-
vingător, poetul nu ezită să amintească Styxul,
dar acesta nu poate să tulbure echilibrul ființei,
fiindcă accentele elegiace sunt lucid tempera-
te: „Dacă sînt bătrîn, e firesc / Atîtea poduri să
nu-mi amintesc. / Ce multe rîuri am traversat
/Și nici unul nu m-a udat. / Iar acum îmi șop-
tește unul din draci: / Dar cu Styxul, cum ai să
faci?” (Amintiri cu poduri).
Se cuvine să-i dăm dreptate lui Nicolae
Manolescu atunci când reține caracteristicile
parabolelor ce sunt într-adevăr emblemati-
ce pentru creația poetică a lui Horia Gârbea:
„Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare,
pline de hazul ideii, de un umor intelectual,
pigmentat uneori cu sugestii livrești. Și, aproa-
pe fără excepție, bine articulate, pe mai multe
planuri, capabile să susțină cel mai subtil sus-
pans în privința semnificației poetice”. Lectura
unor texte parabolice presupune fără îndoia-
lă un traseu hermeneutic, atâta vreme cât un
ademenitor fir narativ, schițat cu finețe și sigu-
ranță, contează ca un scenariu în care pulsează
adânc semnificația: „când înțeleptul zhidun /
pleca prin tîrg / pipa lui rămînea / pe măsuța
din fața chiliei / oricine o vedea / putea să știe
/ că zhidun e plecat / și îl va găsi mai tîrziu /
pe la ora ceaiului // de fiecare dată cînd / înțe-
leptul zhidun / pleca prin tîrg / pe măsuța din
fața chiliei / venea un cocor / el scotocea cu
pliscul / în pipă și câteva fire / de tutun cădeau
pe măsuță // de fiecare dată când / înțeleptul
zhidun / se întorcea din tîrg / cam pe la ora
ceaiului / vedea tutunul risipit lângă pipă / și
zicea / iar a venit acel cocor / și nu m-a găsit
// într-o zi înțeleptul zhidun / sosit din tîrg / a
găsit pipa și lîngă ea / niciun fir de tutun / pot
fi două pricini a spus el / sau cocorul n-a mai
venit / m-a socotit nedemn de vizita lui / sau
cocorul a venit / și de această dată chiar m-a
găsit” (cocorul și pipa).
Există la Horia Gârbea o perspectivă de-
licată asupra poeziei înseși, lipsită de ironie,
nu însă și de sensurile grave ale textului po-
etic: „poezia este atunci cînd/ serile de vară/
încep să miroasă/ intens a trecut// poezia este
aceea care/ picură în pahar/ și limpezește vi-
nul/ pînă îl face nevăzut// poezia este o pasăre/
care a uitat să cînte/ și devine/ chiar cîntecul ei
pierdut// îngerul i-a ascultat/ pe toți trei/ pri-
mului i-a dăruit/ o floare care mirosea/ a tot
trecutul// celui de-al doilea/ un pahar atît de
străveziu/ încît părea că nu există// celui de-
al treilea/ i-a dat o pasăre mută/ și darul de a
putea asculta/ cîntecele ei/ aspre ca o izbire de
scuturi“ (darurile).
Poetul are în egală măsură plăcerea cere-
monialului, propunând spectacole pline de
rafinament, în care conștiința poetică ia iniți-
ativa: „La caleașca mea, cînd ajungi / Înhamă
doi cai albi, doi cai murgi. / Doi de fildeș, cu
păr mătăsos / Și doi negri, din abanos. / Vizitii
și escortă s-aduni / Cu totul patru bărbați. /
Să fie toți patru nebuni, / Numiți și ofițeri sau
prelați”. (Plimbare pe tablă)
Indiscutabil „pline de hazul ideii” și de
umor intelectual, cum au fost ele socotite, po-
emele lui Horia Gârbea vizează uneori limita
dintre realitatea cotidiană și universurile sen-
sibile, totul sub semnul unui ușor perceptibil
fior metafizic: „cînd între mine și soare/ trece
un înger/ lumina crește și devine subțire/ mă
spintecă/ iar căldura/ razelor îmi arde pielea/ o
sfîșie ca o gheară/ de pasăre nevăzută/ și rămîn
fierbinte/ o stîncă neatinsă de valuri// ceea ce
mă întristează/ este că mulți nori/ și oameni
nenumărați/ au trecut între soare și mine/ iar
îngeri între mine și soare/ nu au trecut deloc/
sau numai o dată“ (între soare și mine). Poezia
dobândește accente grave iar textul antrenează
spre ceva bănuit dincolo de cotidian: „aș vrea
să trec /pe o stradă la cîteva clipe/ după ce înge-
rul s-a prelins/ pe deasupra ei/ mîngîindu-o cu
umbra // poate aș simți/ o urmă din parfumul
lui/ poate aș găsi/ un fulg din aripa lui/ sau o
pată mică/ de sînge din degetul lui/ înțepat de
tulpina/ unui trandafir auriu// și eu trec pe o
stradă/ și simt vag dar sigur/ un parfum mi-
nunat/ găsesc un fulg nespus de ușor/ și văd o
pată mică albastră/ ca dintr-un sînge/ de culoa-
rea cernelii” (rana îngerului). Cotidianul însuși
este marcat de apariții bizare ce dau replica, în
mod grotesc, momentelor solemne: „de câte
ori/ recit poezie/ apare o femeie/ care împinge/
un tomberon uriaș/ plin cu mături și perii/ și
care scîrțîie îngrozitor// de câte ori/ recit po-
ezie/ femeia cenușie/ și fără simțire/ vine în
sală/ cu tomberonul ei uriaș/ și îmi scîrțîie în
urechi/ ca o prevestire rea// mi-am închipuit/
că femeia/ e cenușie și pe dinăuntru/ aspră și
lipsită de dragoste” (femeia cu perii). Totul însă
este abil „subminat” de un poet ce mizează pe
rezolvarea neașteptată, nelipsită de umor, a si-
tuației: „dar ea/ are acasă/ un soț iubitor/ și pa-
tru copii/ unul dintre ei/ își iubește mama/ dar
iubește și poezia/ încît pentru amîndouă/ și-ar
da chiar viața// de cîte ori/ intră nesimțitoare/
în mijlocul recitalului meu/ tîrînd uriașul ei
tomberon/ femeia cu perii/ se gîndește cu du-
ioșie/ la fiul ei/ pe care ar vrea/ să-l știe într-o
zi/ un ilustru poet” (femeia cu perii).
La Horia Gârbea funcționează ireproșabil
un semnificativ pact cu realitatea. Cotidianul
este acceptat/suportat cu toată agresivitatea ce
o exercită asupra unei sensibilității ținând de
„corola de minuni” a lumii, ceea ce nu exclu-
de transcrierea cît se poate de atentă a acestei
realități: „ce să mă fac / zumzetul realității / a
devenit insuportabil / ca fluierele milițienilor
/ într-o intersecție / luni dimineața // dă mai
tare conceptele / sau pune-ți brahms la căști/
ori pornește / aruncătorul de flăcări / cui nu-i
place/ să nu consume / cine nu poate răbda /
corola de minuni a lumii // s-o strivească / sub
șenile / să pună pe foc automat / și să tragă”
(pactul cu realitatea). După cum realitatea în-
săși acceptă, cu o generoasă concesie, oaze ce
țin de alt univers: „o femeie îmbrăcată într-o /
rochie multicoloră / stă în balcon / pe cer trece
/ un stol de crocodili / și femeia surîde / să fiu
a naibii / chestia asta / chiar merită s-o trăiești”
(femeia care surîde).
Lirismul lui Horia Gârbea se fixează într-un
cadru organizat meticulos, realizat cu rigoa-
rea amintitului ceasornicar, care știe că fieca-
re piesă contează pentru finalitatea scontată.
Autorul este capabil de picturi de o incontes-
tabilă finețe, în egală măsură țintind realitatea
concretă dar și sugestiva reflectare a acesteia
în acvatic, ca o replică posibilă la cunoscutul
joc secund al poetului: „broasca nemișcată / pe
frunza de nufăr / verdele lor / se prelungește
în apă” (ora cinci dinspre seară). Picturalul nu
rămâne însă la nivelul realității concrete cât
timp în ea pulsează ipostazele fenomenale ca
autentice simboluri, pe care ispita interpretării
nu le poate ocoli. Am în vedere aici mai pu-
țin motivul generos al acvaticului, asigurînd
reflectarea/dematerializarea realului, pentru
a mă concentra asupra nufărului și a verdelui,
prezențe ce nu mi se par deloc întâmplătoare în
poem. Primul, nufărul, este, după un cunoscut
dicționar, „un simbol al abundenței și fertilită-
ții, legat de pământ și de apă, de vegetație și de
lumea subterană”. Delicata pensulă a poetului
trimite, în felul acesta, spre elementar, dincolo
de suprafața amăgitoare a circumstanței. Pe de
altă parte, verdele, „echidistant între albastru
ceresc și roșul infernal (...) are valoarea medi-
atoare între sus și jos” (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București,
Editura Artemis, 1995), poli ce vor reve-
ni aproape insesizabil în grațioasa și gratuita
în aparență compoziție a lui Horia Gârbea.
Fiindcă în strofa următoare a poemului „pic-
torul”, sedus de simbol, introduce, pe lângă
frunza de nufăr și broască (ea însăși animal
acvatic și htonian, „asociată cu luna, cu ape-
lele cerești - ploaia - și cu femeia), bâtlanul,
care „înțeapă” cerul „fumuriu” (sugestie a li-
mitei și a opacității), ca o încercare de a depăși
limita și severa închidere: „bîtlanul / nemișcat
/ lîngă frunza de nufăr / privește spre ea / ori
spre broască / iar conturul ciocului / înțeapă
un cer fumuriu” (ora cinci dinspre seară).Toate
semnificațiile sunt plasate, detașat, sub semnul
unei sesizabile convenții (s-a scris de altfel des-
pre o „poetică a orei cinci”, ora la care coboa-
ră marchiza), iar jocul se finalizează printr-o
atitudine previzibilă, reamintind predispoziția
poetului pentru ludic: „se aude un clipocit /
broasca stă neclintită / bîtlanul nu face / nicio
mișcare // e doar lingurița mea / amestecînd
cu zgomote mici / în cana cu / bîtlan frunză și
broască” (ora cinci dinspre seară).
Îmi place să cred însă că pentru Horia
Gârbea podul, căruia poetul îi rezervă locul
cuvenit în titlul volumului, poate fi și sugestia
legăturii dintre spiritul lucid, comparabil cu al
„ceasornicarului” care cunoaște bine impeca-
bila funcționare a mecanismului ce măsoară
trecerea (un volum se intitula Ceasornicarul),
respectiv construcția migăloasă a poemului,
și imaginarul ce impune, în orizontul limba-
jului, universuri sensibile, sub semnul jocului
detașat al unui autor care își etalează cu multă
dezinvoltură disponibilitățile pentru registre și
modalități lirice diferite.
■
21
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
crochiuri
Sertare cu tăceri (IV)
■ Cristina Struțeanu
Eram două surori, Zenovia și Veturia,
Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o
carte aiuritoare... [...] De frumușele, eram
amândouă. Semănam care cu mama, care
cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s
mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu
eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe
cap. Ea însă te năucea... [...]
*
Cu Nicu Steinhardt mergea cu orele pe
străzi, seara, tot vorbind înflăcărați. Se
conduceau unul pe altul și-o luau de la
capăt, venind de la vecerniile părintelui Galeriu,
la Biserica Silvestru... Înainte de a ajunge el la
Rohia. Nu vreau să mai pomenesc de nimeni, de
niciun alt nume, că în comunism doar a trăit toată
floarea cea vestită a duhovnicilor, iar acum. La
mănăstiri căuta să fie singură și cerea cămăruțe
minuscule, fie și sub clopotniță, precum la Sihla.
Iar unele starețe o momeau să vină în obștea lor,
precum la Râmeț sau Prislop, să facă ore de școală
cu măicuțele tinere.
Se afla acolo, la Antim, prezentă la întrunirile
“Rugului Aprins”. L-a cunoscut pe Sandu Tudor,
poetul imnului acatist, întâi Agathon monahul,
apoi Daniil starețul de la Rarău, și era vrăjită de
frumusețea lui, atât de bărbătească, dar aproape
supra-umană, și cea văzută și cea nevăzută. C-o
vedea și pe aceea, interioară.
Odată o luă cu ea și pe soacra sa, văduvă acum
și rămasă cu suflet golit. Poate ca să-i arate unde
merge serile, și-și lasă copilele. Se împrieteni cu
Alexandru Codin Mironescu, savantul cu viață
sfântă, lungă poveste între ei. Erau aceeași fami-
lie de suflete, ca feliile dintr-o portocală, dintr-un
singur fruct, unic.
Se apropie, chiar așa, de Maica Veronica, sta-
reța de la Vladimirești, ca de-o soră. Despre care,
azi, se spune că făcea channeling, dar ea, biata
Vasilica, țărăncuță cu gâștele pe câmp, avea doar
vedenii cu Maica Domnului pe cer. Atât. Precum
un fel de alter-ego, păstorița Lucia Dos Santos
din Portugalia, de la Fatima, cu oile ei, ori copiii
de la Medjugorje, din Bosnia. Sau, mai de mult,
Bernadette din Franța, de la Lourdes. Peste tot,
apărea fetițelor nimeni altcineva decât Fecioara
Maria, Maica Domnului.
Sora mea o purtă cu ea la Vladimirești - mă-
năstirea cu peste 300 de maici, toate fecioare - și
pe fiica sa cea mare, care, sigur, s-a ales marcată,
după ce, la rândul ei, întâi a refuzat credința. Și
asta din cauza Veturiei! Se pare că era modelul
familiei. Acolo, fiica, deși copilă încă, s-a topit
de harul Maicii Teodosia, poeta Zorica Lațcu, cea
atât de specială... Ba odată, Veturia o pierdu pe
fetiță în puhoiul de pelerini, că și ăștia veneau cu
sutele. Sigur că mititica plângea de-i sărea cămă-
șuța de pe dânsa, iar Veturiei nu i se clintise nici
pic sufletul de teamă sau milă pentru spaima ce-
lei ce nu ajungea decât până la brâul oamenilor și
era înecată în mulțime. Pelerinii și-au dat-o din
mână în mână, până a ajuns sus, pe piedestalul
de pe care predica preotul. Unul ce părea tot atât
de înflăcărat și... tuberculos ca Nicole Bălcescu. Te
hipnotiza, zău, și ea cu mânuța în mâna lui. Cu
ochii tuturor ațintiți asupră-i... Când a văzut poza
marelui istoric pașoptist într-o carte, sigur c-a
exclamat - Dar ăsta-i preotul de la Vladimirești,
ce Bălcescu?!
De altfel, o mai rătăcise și n buricul târgului, pe
Lipscani, și tot așa mersese liniștită la biserica ei,
c-o aduce Maica Domnului pe fată. Mititica jura
însă că aceea fusese o femeie grasă peste poate și
cu sacoșe mari, o urâtă, care a târât-o mai întâi
să-și facă ea piața și apoi a dus-o la Zlătari, - ce
noroc că știa numele bisericii- unde mama stătea
în strană, în bună pace. I-a făcut semn să tacă, să
nu tulbure slujba, fiindcă fetița nu contenea din
plâns. Ah, dar intru din nou în povestea fetei, nu,
nu trebuie s-o fac, ci să mă feresc de asta, precum
am promis, însă pot?!
Și ce fior am simțit, când am auzit-o pe Veturia
rugându-se, în șoaptă. De parcă am descoperit un
lucru ascuns, ceva intim. Îi spunea Îngerului păzi-
tor: „Frățiorul meu”. Așa i se adresa, și mă năucea,
zău. Fir-ar să fie, iar am spus vorba!
Ceea ce nu pot ocoli, și mărturisesc că mi-a dat
dureri de cap atâta timp, a fost „prietenia” ei cu
Părintele Arsenie Boca. Cum s-o numesc altfel?
Poate Părintele îi prețuia ceea ce se cheamă acum
vibrația înaltă, o citea, chiar puterea de a fi ubi-
cuă, precum el. Mi-amintesc cum se jura cineva
c-a vorbit cu ea în Constanța, iar ea nu plecase
din București!... Aici tac, n-am nimic de zis, că
Veturia doar zâmbea.
Îi făcea Părintelui vizite în Cotroceni, unde
stătea la doamna Julieta Constantinescu, viitoa-
rea stareță Zamfira de la Prislop, de mai târziu.
Părintele a voit să cumpere casa noastră din
Sinaia, pentru ceea ce au numit apoi metocul
Prislopului. Însă era naționalizată la vremea ace-
ea. Lucrul s-a făptuit, dar altfel, în altă parte,
iar de murit, Sinaia e locul de unde a plecat el
Dincolo. A fost apoi dus, precum știm, în cimi-
tirul Prislopului. Am aflat că, pe atunci, sinăienii
îi ziceau „Vrăjitorul” și-și speriau astfel copiii , vă-
zând cât de păzit era de securitate... Puștii se jucau
prin Tirul de porumbei, de alături, dar părinții se
temeau că ochii cei vigilenți le vor lua urma și vor
ajunge la ei, la părinți, și... Vremurile stăpânite de
frică, da...
Ce sens o fi aici, de ce Sinaia, n-aș putea să
spun. Însă nu mă îndoiesc că e unul și anume
tainic. Nu-mi trece prin cap decât aceea că mă-
năstirea, înălțată cândva în codru și sălbăticie,
pe Valea Prahovei, pe un picior de stâncă, a fost
numită astfel în cinstea muntelui sacru al ome-
nirii, acel vestit Sinai, din Egipt. Locul a devenit,
încet-încet, ceea ce știm astăzi, Sinaia, oraș regal,
„perla Carpaților” și..., și... Însă, treptat, s-au năs-
cut tot soiul de teorii... Cum e cu „portalul” de pe
platoul Bucegilor, Kogaionon al nostru, e menit
altora să se desfășoare, eu nu îndrăznesc și nu mă
pot pronunța în vreun fel. Nici despre misterioa-
sele plăcuțe de aur de la Sinaia, mai vechi decât
cele de la Tărtăria și scrierea sumeriană, n-am
ceva de spus. Toate astea poartă pecete de mare
taină și-mi iau răsuflarea. Prefer să-mi păstrez su-
flul și să nu mă amestec. Cine-s eu?... Dar oamenii
se pare că țin cu un soi de disperare să-l considere
Magul nostru, Atotștiutorul, pe Părintele Arsenie.
Să pună pe seama lui atâtea și atâtea...
Sora mea s-a dus și în Drăgănescu, la bisericuța
aceea umilă de sat, unde era paroh o rudă a Maicii
Zamfira. Și unde Părintele, pe schelă, tocmai picta
Gergely Istvan
Descoperiri I (1972), ipsos patinat
atunci bolta bisericii. Își luase canonul tăcerii ...în-
tocmai ca Rubliov, dar a văzut-o intrând și-a zis:
Cu tine vorbesc!.
A coborât, au vorbit și a condus-o la tramvai.
În stație, i-a cumpărat un pateu, vedea că nu mân-
case nimic. Ea a refuzat și el i l-a vârât cu de-a
sila în gură. Uluitor! Numai că, apoi, ea a vomitat.
Furia ei de a nu i se impune ceva. A continuat să
simtă gustul fad vreo trei zile. Eu nu mai sfârșeam
să mă mir și atunci, puțin agasată, mi-a spus că
Părintele avea niște ideeei, cu care ea nu prea era
de acord! I se părea cam nelalocul ei și crucea de
la gâtul Părintelui, numită Ankh, cea cu un singur
braț răsucit și un inel sus, hieroglifă egipteană,
crucea sau respirația vieții, socotită călătoria pe
tărâmuri pământene, o parte doar a vieții eter-
ne. Cea cu care erau pictați în mână faraonii. Eu
n-aveam habar de toate astea și-mi păreau, cul-
mea, absurde și nepământene!
Asta am frământat luni și luni de zile, că expli-
cații nu mi-a dat. Într-un târziu mi-a picat însă
fisa, cum se zice. Așa cred și tot nu cred. Apăruse
cartea „Cărarea Împărăției” și Părintele se dovedea
cunoscător al legilor biologiei, al anatomiei uma-
ne, al fluidelor și hormonilor, adept al energiei vi-
tale, croite anume de Dumnezeu. Cu scop creator,
Dumnezeesc. Ce fisă îmi căzuse? Am bănuit că el
o certa pe sora mea că duce o viață însingurată,
deși căsătorită, că-și respingea soțul, înțelegând
anapoda - așa zicea el - preceptele creștinismului.
Una e abuzul, și alta refuzul., spunea Părintele,
care a și negat că el ar fi scris broșurica „Pravila
albă”, cu tot soiul de opreliști în a face dragoste.
Mi-a trebuit mult până să dau drumul acestor bă-
nuieli ale mele. Nu înțelegeam de ce ea se scutura,
și schimba tema discuției, când venea vorba des-
pre Arsenie Boca, în timp ce el era din ce în ce
mai adulat de mulțimi. Se născuse deja un mit.
Era numit Sfântul Ardealului. Sigur că apăreau și
detractori, era socotit vag eretic de ...„oficiali”, dar
nici gând s-o pot încadra acolo. Simțeam în tăce-
rea ei un mister. Părintele Arsenie îi spusese, la un
moment dat: Stai tu cuminte, că ți se împlinește
visul. Dar nu acum și nu aici.
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
27
comentarii
Profil
Despre „lumina
amintirilor”
■ Adrian Dinu Rachieru
Cei care au urmărit scrisul prozastic al
Mariei Elena Cușnir vor fi sesizat, deîn-
dată, amprenta lirică a textelor. Poetă în
primul rând, Maria Elena Cușnir râvnea a ancora
la himericul mal al idealității, poemul fiind „di-
alogul dintre pământ și cer”. Având la îndemână
această cheie hermeneutică, înțelegem că poeta
locuiește între „hotarele himerelor”, ascultând
„cântecul efemer al silabelor”; și, în pofida „muș-
căturii reci a morții”, propune o salvatoare confe-
siune. Acest lirism încearcă să inocenteze lumea,
redescoperind candoarea și naivitățile romantice,
hrănind iluzia că „trupul clipei”, lunecos, ar putea
fi crucificat. Ori că dulcea amăgire, ascultând mu-
zica tăcerii, ar însufleți „o picătură de timp”. Fără
a considera poezia o „relicvă romantică”, Maria
Elena Cușnir înțelege poemul ca „spațiu sacru”.
Încât, frisonul existențial capătă, în paginile sale,
un accent confesiv, o infuzie autobiografică (fic-
ționalizată). „Blestemat”, așadar, de a fi un fir de
lumină, poetul, în această viziune, este sortit a-și
îmblânzi, prin scris, chinul existențial, chiar dacă
ecoul speranței are „gust de țărână”.
Am propus acest posibil portret al poetei pen-
tru a-i desluși parcursul prozastic, cu numeroase
titluri în ultimul timp. Palmares completat recent
cu micul roman Lumina amintirilor. Ca diaristă,
evoca o lume pierdută, încercând, retrasă între
cotloanele sufletului, o recapitulare existențială.
Orele toamnei (2015) reconstituia alert „poves-
tea neromanțată” a familiei. Observator atent, cu
o impresionantă memorie a amănuntelor, Maria
Elena Cușnir aducea la rampă un șir de „visători
curați”, într-o epocă tulbure, răvășită de atroci-
tăți, abuzuri, arestări, umilințe. Paradoxal, Orele
toamnei era o carte tandră, decupând amintiri
luminoase, deslușind, sub vraja toamnelor mara-
mureșene, respirația pădurii, mirosul ierbii, surâ-
sul soarelui etc., vremurile întunecate nereușind
a înăspri sufletul. Încât și tonul jurnalelor, cerce-
tând „comoara trecutului”, iradiază, surprinzător,
optimism. O bucurie necunoscută pulsează febril
odată cu reînvierea naturii; zvâcnetul ei, pom-
pând sevele tinere, purifică sufletul și cântecul lu-
minii se revarsă generos asupra celor din jur, ca o
muzică tămăduitoare.
Odată cu Un pas spre cer (2017), poeta se încu-
meta să atace genul romanesc, confirmând un har
polivalent. O proză caldă, recuperând candoarea
și decența de modă veche, cu discuții protocolare,
de parfum retro, cumva neverosimile în vremuri-
le noastre isterice. Prozatoarea, așa cum ni se dez-
văluise în proiectul liric sau în aventura diaristică,
rămâne visătoare, îngândurată, vădind bucuria
contemplării, capabilă de mari uimiri, înțelegând
viața ca o miraculoasă călătorie. Iar poezia rămâ-
ne o „coardă vindecătoare”, înfruntând „mușcătu-
ra veninoasă a timpului”, „colții morții”, „mireas-
ma sfârșitului” etc. Există în scrisul Mariei Elena
Cușnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reve-
riei”, cum ne prevenea G. Bachelard, dar și ca spa-
țiu protector) și o nostalgie irepresibilă, invocând
„tăișul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „col-
țul maramureșean”, depănând saga „neromanța-
tă” a părinților pe fundalul unei epoci tumultuoa-
se, fie că invocă anii senini, închiși „între hotarele
copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de
la Strigoaia sau pe străduțele unui oraș „înghesu-
it” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără
rest, un șir de „trăiri neruginite”. Gustând din mu-
zica diafană „a zilelor cu aripi deschise”.
Se înțelege că și Autopsia mirărilor respecta
rețeta. Micul roman continua, într-un fel, prin
Viana (medic anestezist), romanul anterior Din
depărtări și din adâncuri (2018). Acolo, Viana, și
ea din familia incurabililor visători, purta „scân-
teia poetică”. Fragilă, dar puternică, misterioasă
și luminoasă, vrea să aline suferințele pacienți-
lor, alunecând - în desele-i reverii - în „timpul
nesfârșit al copilăriei”, rostind versuri-leac. O
romantică rătăcită în haosul din juru-i, contem-
plând „vremuri confuze”, își afla reazemul, dinco-
lo de mângâierea naturii și țesătura amintirilor, în
Virgil, un informatician care își descoperă, astfel,
rezervele de sensibilitate. Sentimental la rându-i,
posibil „model al generației”, el trăiește tumultul
realității, modificându-și prin poezie, prin vecto-
rul Viana, percepția asupra imaginarului.
Acum, în Autopsia mirărilor, Viana e în com-
pania lui David, un informatician cunoscut la o
librărie, alături de care înțelege că iubirea e „cea
mai mare binecuvântare a vieții”. Se va bucura
de această iubire ocrotitoare, domolind spaime-
le existențiale. Emotiv, copilăros, ocupat cu mari
proiecte de cercetare (programul Artemis), David
era „mintea echipei”; dar el descoperă, prin Viana,
ca „dar prețios”, poezia vieții, însetat de credință și
iubire, trăind o poveste magică. Doi visători in-
curabili, amânând căsătoria, risipindu-și teme-
rile, știind că fericirea se câștigă; doi „culturali”,
angajați în discuții prelungite, luptători pentru
adevăr, alcătuind un cuplu ciudat, „atipic”, cum
va constata Viana, trăind altfel realitatea. Cu di-
leme deschise, într-o lume cinică, haotică, în plin
dezmăț mediatic, secționat sub titluri poematice,
căzând în eseism, romanul dezvoltă această pa-
letă problematică, condamnând impostura, co-
rupția, ura; adică „fața murdată a lumii”, dezor-
dinea Planetei. Și este, în același timp, o frumoasă
poveste a „urcușului în doi”, sub pavăza iubirii.
Paginile de final ne aduc în stricta actualitate, în
epoca lui Homo pandemicus, deplângând isteria
planetară. Cucerind liniștea interioară, Viana nu
este, însă, o învinsă, deși se confruntă cotidian cu
suferința și moartea.
Silințele prozatoarei repertoriază, cu adorație
castă, o lume paralelă, pierdută. Spirit silvan, cu
vocația călătoriei, Maria Elena Cușnir ne împăr-
tășește, cu emoție naturistă și date culturale în ex-
ces (uneori), frumusețea lumii, plonjând în adân-
cul sufletesc al personajelor, învăluite, din același
imbold liric, de un abur romanțios. Dar iluziile
protectoare nu elimină poverile dubitative. După
cum, încrezătoare în valorile tradiționale, ruinate
Gergely Istvan Bathory Istvan (1990), ipsos patinat
în haosmosul epocii, prozatoarea refuză net, prin
visătorie, transumanismul în vogă, anunțând
tenebros un viitor computerizat. Maria Elena
Cușnir invocă obsesiv „rădăcinile emoționale”,
depozițiile sale scriptice fiind o convingătoare
pledoarie. Romanul, scris în vremuri pandemice,
alternează între notația frustă, directă și retros-
pectiva catifelată, filtrată livresc. Cum, cu ceva
vreme în urmă, Ioan Holban ne anunța că, în
plină postmodernitate (efervescentă), asistăm la
„resuscitarea (neo)romantismului”, romanul / ro-
manele Mariei Elena Cușnir trebuie citit / citite în
această cheie.
Încât, în acest context, micul jurnal Anomaliile
singurătății, pica la țanc. Pornit la 15 martie
(2020), când Suceava „se bucura” de faima fo-
carului, jurnalul consemnează agitația și zarva
orașului, copleșit de știri terifiante, pregătind
evadarea. Sunt speranțe năruite, diarista resim-
te „prăbușirea locului”, navigând sufletește între
spaimă și curaj; se retrage la Vârful Dealului, la
casa de vacanță, eseul-mărturisire notând sâr-
guincios acest spectacol terifiant, denunțând
golul. „Forțe misteriose” au tulburat miraco-
lul existenței, răsturnându-ne viața, fracturând
timpul, înstăpânind incertitudinea. Sigur, acolo,
se dedică treburilor gospodărești-igienizante.
Dar zilele sunt sterpe, nevoia de celălalt e acută,
„amintirile calde” o copleșesc. Încearcă, departe
de freamătul lumii, să se înalțe deasupra spai-
mei. Știe că libertatea e „sursa sănătății” și, con-
trolându-și zborul gândurilor, speră, copleșită
de „umbra virusului”, că nu haosul va fi învingă-
tor. Grădinărește, contemplă spectacolul naturii,
se bucură de respirația pământului. Și, în același
timp, avalanșa știrilor alarmiste o aruncă în stări
depresive. Chiar dacă, în izolare, e protejată.
Grijile familiei ocupă ecranul mental. Exemplul
naturii, „lecțiile” ei, explozia primăverii îi mân-
gâie senectutea; dar pedagogia fricii și geronto-
fobia mediatică întrețin o atmosferă coșmarescă,
un timp ireal. Lumina pare „îngenuncheată de
suspinul vieții”. Încheindu-și volumul cu un gru-
paj liric (vocalizând pe aceeași coardă tematică),
diarista ne invită să ne întoarcem, cu dragoste de
viață, la lucrurile simple și firești, oblojindu-ne
rănile sufletești, aflând, în cel de lângă tine, rea-
zemul. Ieșind din carcasa ego-ului, rostuindu-ne
interioritatea. O lectură tămăduitoare în vremuri
grele, vom conchide, un imn al vieții, redesco-
perind - pe un fundal anxios - prețul clipelor
și orizontul sacral într-o lume dezvrăjită, înțe-
legând că omenirea, gândind responsabil soarta
Planetei, este / trebuie să fie „un eu extins”.
Odată cu Lumina amintirilor ne învăluie,
21
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
cărți în actualitate
iarăși, parfumul retro, deși Amina, protagonista
romanului, absolventă de Drept și Psihologie, cu
un birou de avocatură la Cluj se vrea o luptătoa-
re. Adâncită în studiu, interesată de psihologia
comportamentală, ea traversează o perioadă
grea după pierderea soțului, Mihai, un fizician
răpus de cancer. În încercarea de a uita, își ofe-
ră lungi pelerinaje spirituale, bucurându-se, în-
tr-un voiaj francez, de minunățiile burgunde, cu
farmecul lor de lume veche. Va cunoaște, întâm-
plător, pe exaltatul Victor, un pictor pentru care
Amina ar fi „visul tangibil”. Dar răbufnirea sen-
timentală a visătorului Victor e fără consecințe.
Amina respinge ferm acel mic capriciu, un joc
ridicol, taxat drept un „scenariu fals”. Și speră să-
și redobândească liniștea, refăcând drumul spre
„rădăcini”, o lume cu ecouri vii, retrăind întâm-
plări de altădată: prima întâlnire cu Mihai, când
s-au „ghicit” la graniță sau dialogul cu fotografia
bunicii-filosof de la Bârsana, trecută prin aven-
tura americană (la Youngtown). Recapitulează,
în tovărășia amintirilor, „timpul scurt” al lui
Mihai, dar și povețele bunicii, adevărate lecții
de viață, îndemnând-o să zâmbească timpului
care i s-a dat („timpul tău”). Amina poartă aces-
te poveri sufletești; venind acasă e copleșită de
căldura gândurilor, părinții ei, Ramona și Emil,
trăind în umbra Aminei, ușor descumpăniți de
planurile fiicei. Amina, dorindu-și o viață nouă,
îi anunță, fugitiv, că va înfia doi copii, savurând,
deja euforizată, scene din viitor. În fond, sub cu-
pola amintirilor năvalnice, păstrând calmul epic,
romanul anunță, fără voluptatea exhibării, o re-
naștere. Viziunea neoromantică, sub ambalaj fic-
țional, prezidează și această narațiune, reînviind,
cu mici inadecvări de limbaj și cu personaje ale
vremii noastre, o lume dispărută, de o civilitate
fără cusur, refuzând mizerabilismul. Eroii pro-
zatoarei „suferă”, cu toții, de sentimentalism, fac
parte din aceeași familie de spirite, cultivă, fără
pusee moralizante, arta admirației. Prelungesc,
dincolo de granițele copilăriei, un posibil mede-
linism care înfruntă nu doar timpul coroziv, ci și
babilonia unei lumi cinice, intolerantă, alienată,
egoistă, în vârtej relativist, refugiindu-se, salva-
tor, în reverie și călătorie. Maria Elena Cușnir
reconstituie, sfidând moda, acceptând aerul ve-
tust, atins, părelnic, de anacronism și refuzând
trend-ul epocii, o lume care a fost și care, prin
eroi exemplari (moralicește), încearcă să supra-
viețuiască, invitându-ne într-o lume paralelă.
Definitiv pierdută, oare? De fapt, Lumina amin-
tirilor este un titlu-acoladă, sub care putem așeza
întreaga creație a Mariei Elena Cușnir.
■
Mikes Kelemen (1981), ipsos patinat
Gergely Istvan
Ping-pong poetic:
Maria Mănucă - Marcel
Mureșeanu
■ Adrian Țion
ntr-o cercetare care vizează poietica, ge-
nerarea și formarea tipologiilor litera-
re va trebui așezată cartea poetei ieșence
Maria Mănucă În triunghiul cocorilor (Editura
Timpul, Iași, 2022) pentru a cunoaște modul
de organizare al unei structuri textuale insoli-
te, rod al unei nu mai puțin insolite colaborări.
Surpriza, neconsemnată ca atare pe coperta
volumului, are aspectul unei prelungi meditații
lirice, scrisă la două mâini. Partea substanți-
ală aparține poetei, firește, ca voce auctorială
integratoare, urmată de panseurile lui Marcel
Mureșeanu identificate, atașate ca ecou surdi-
nizat, desprins din corpul ideii poemelor. Cum
au ajuns la această formulă de împletiri textu-
ale cei doi coautori nu e prea greu de imaginat.
Prietenia îndelungată care-i leagă stă la baza
puterii de invenție întru concepție, gândire și
poematizare. Așa încât, Maria Mănucă, navi-
gând prin seria de Monede și monade a poetu-
lui clujean, a găsit suficiente afinități ideatice
cu sentințele acestuia spre a înnoda motive și
a redimensiona dialogal expresivitatea unor
idei și teme poetice predilecte. Dacă a pornit
de la aceste „monade” spre scrierea propriilor
poeme sau le-a adăugat ulterior ca rezonanță
cumulativă la textul scris nu are nicio impor-
tanță. Esența întâlnirii între coperțile aceleiași
cărți cu poeta ieșeană stă și sub semnul iniți-
ativei de a lega firele cu trecutul moldav al lui
Marcel Mureșeanu, trăitor și el odată în acest
spațiu cultural. Rezultatul acestei colaborări
este un tandru duet poetic ce amintește de un
experiment literar aproape similar, scris tot la
două mâini de Ruxandra Cesereanu și Andrei
Codrescu. Este vorba despre Submarinul iertat,
spectaculos și seducător aranjament literar vă-
dind șăgălnicia poetizării.
Tot despre șăgălnicia scriiturii se poate vor-
bi în volumul Mariei Mănucă sau despre înve-
lirea în inefabil a tainelor poetizării și căderea
în magia metaforei. Un volum anterior se in-
titula Clinica de metafore, punând în evidență
profesia de medic și vocația artistică. Desigur,
în provocarea unor comentarii alăturate sau
dialogate, infuzia de ghidușii lingvistice vine
dinspre zicerile lui Marcel Mureșeanu, în vre-
me ce efuziunile lirismului poetei se resorb
în dezmierdătoare versuri pufoase ce prefi-
gurează „starea de înminunare”, ca atitudine
de venerație a creatului. Incipitul poemelor e
organizat ca amplu tablou al încântărilor vie-
ții, prinos al bucuriei și al trăirii în „lumina
îndumnezeită”. Peisagismul ornat cu metafore
fluide, flamboaiante, trădează fuziunea cu ar-
tele plastice, mărturisind cum Maestrul (Sabin
Bălașa?) îi spune cum să așeze șevaletul, cum
să alăture culorile, iar cuțitul de paletă să-i fie
„lamă de viscol” pentru a „picta cu o libelulă”.
Ciclul Să ai ghijă de lumină accentuează tan-
dra aplecare spre „poezia materiei”, a culorilor
contrase în simboluri vivante. În ipostaza de
„îngrijitoare a păpădiilor”, poeta eliberează în
versuri fluente gama nostalgiilor, dar și neli-
niștile circumscrise într-un „amurg cu virus și
spaimă”. Amurgul devine temă poetică și cro-
matică: „Nu se moare în amurg/ doar te îm-
bolnăvești de culoare./ Deschid șevaletul...”
Din partea monadistului vine precizarea par-
că derivată din Saint-Exupery: „Tot ceea ce
văd nu e decât o ascunzătoare pentru cele ne-
văzute. În fiecare rând pe care-l scriu, îl caut
pe celălalt”. Înmulțirea fețelor alterității dă
consistență căutărilor prin magia cuvântului,
chiar dacă admite, întristată, că poezia e „stea
căzută”. Între poezie și ninsoare se stabilește o
tainică legătură metafizică, dezvoltată în ver-
suri de o mare flexibilitate ideatică și compo-
zițională: „Cred că un tratat despre poezie nu
se poate scrie. Dar o ninsoare despre ea poate
cădea” (Marcel Mureșeanu). Poeta extinde în
mai multe poeme „Miracolul Ninge” extaziată
de magia fulgilor de nea, dar divin consemnat
ca atare. E o atitudine genuină transmisă de o
sensibilitate mereu eclatantă, în stare să vibre-
ze la orice semn trimis de gesticulația naturii.
Când Siberia intră pe fereastră, universul hi-
bernal cuprinde esența unui dejun la lumina
zăpezii în care aluzia livrescă are rolul ei comp-
lementar amintind de cartea lui Orhan Pamuc
Zăpada. La capitolul trimiteri, beneficiază de
o suavă interpretare motivul lanului de secară
preluat de la Salinger, poeta ascultând „șoapte-
le lanului” la „umbra fierbinte a spicelor”. Când
comentează Podul lui Munch, de fapt Strigătul,
Țipătul lăuntric, Marcel Mureșeanu aduce ar-
gumentul infailibil, profund: „Expresioniștii -
maeștri ai naturilor interioare”. Motivele abor-
date de Maria Mănucă sunt contrase uneori,
aforistic, dar nu neapărat, în „monade” ironi-
ce, asigurând un flux de idei și conotații dus
- întors, veritabil joc de ping-pong extins în
spațiul sapiențial al lirismului.
Amurgul, lanul, ninsoarea sunt motive tra-
tate în manieră neoromantică, vădind sensi-
bilitate și nostalgie după timpul trecut, stocat
în miracole existențiale divinizate prin verbul
suav, manevrat inteligent, exersat în grația ros-
tirii. „Nimic mai de preț în poezie decât Divina
Gratuitate” notează Marcel Mureșeanu în josul
paginii, autentificând demersul autoarei și al
stilului ei expansiv, convingător ca retorism
formal, experimentat, iată, într-un seducător
joc de idei și imagini poetice.
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Benedictiana
ca sintaxă a sacrului
■ Adrian Lesenciuc
La patru ani după publicarea romanului is-
toric Șapte sute șaptezeci1 avându-l în prim
plan pe Ovidius - personajul ficțional inspi-
rat de marele exilat de la Pontus Euxinus - scrii-
torul constănțean Bogdan Boeru propune un alt
roman istoric, Benedictiana2, localizat într-o cetate
fictivă de la sfârșitul veacului al XII-lea, după că-
derea Ierusalimului, pe teritoriul actualei Sirii, în
plină angajare cruciată de recuperare a cetății sfin-
te. Benedictiana este numele orașului care, prin
voci ale unor personaje din carte, are pretenția de
a deveni Noul Ierusalim. În Outremer - teritoriul
format din entitățile feudale create de cruciați în
Asia Mică -, în mijlocul deșertului sirian, la zidu-
rile cetății Benedictiana învăluită în aura de liniște
aparentă a Orientului Mijlociu perpetuu, viziunea
unui Christ răstignit a doua oară, cu carnea devo-
rată de corbi, înviat și coborât de pe cruce pentru
a-și duce cu corpul descărnat crucea și pentru a se
risipi ca imagine, a lăsat o puternică impresie asu-
pra oamenilor cetății asistând înmărmuriți la sce-
nă. Lui Bogdan Boeru îi este simplu să construias-
că o astfel de proiecție, folosind ancore ale sacrului
într-o lume profană, deoarece ideea romanului său
s-a născut odată cu scrierea studiului Convergențe
spirituale, prin care propunea o sintaxă a sacrului,
o sintaxă a miturilor, gesturilor, atitudinilor și pro-
duselor culturale3. În jurul acestei scene a răstigni-
rii și a altora de aceeași spectaculozitate imagistică
se construiește firul epic, redat într-un complex
de tehnici cinematografice: focalizarea pe detaliu
și retragerea în cadrele ample, încetinirea acțiunii
pentru a reda cruzimea confruntării și accelerarea
derulărilor de imagini, magnificarea și micșorarea
succesivă în raport cu unghiurile din care este pri-
vită scena, la care se adaugă o veritabilă coloană
sonoră care însoțește derularea de fapte asemenea
corului antic sau asemenea vocilor profeților din
Vechiul Testament. În această remarcabilă con-
centrare de efecte cinematografice care transformă
Benedictiana într-un roman puternic vizual și au-
ditiv, ușor de închipuit cu mintea lectorilor, autorul
încearcă să se folosească de toate pârghiile pentru
a îi prinde captivi în lectură. Uneori cititorul însuși
devine cameraman care urmărește acțiunea dicta-
tă de scriitorul-regizor omniscient și omnipotent
asupra spațiului ficțional: „În acest timp, în liva-
da cu portocali, ce se întindea la nord de zidurile
Benedictianei și la vest, spre Orontes, adăpostiți de
căldură într-un cort de pânză ușoară, doi oameni
stăteau aplecați asupra unei mese, studiind niș-
te hărți. [...] Hai să ne apropiem de ei, cititorule!
Poate nu cu viteza solului comandantului gărzii,
dar hai să-i cunoaștem și să-l așteptăm împreună
pe oșteanul demn de eroul de la Marathon!” (p.14),
alteori servește ca instrument de sondare în adân-
curile ființei ultragiate, pentru crearea efectelor
care, tot cinematografic, depășesc simplele cadre
psihologice, pătrunzând în inconștientul colectiv
junghian: „M-am ascuns după un bolovan, tremu-
rând ca varga și nu! Nu eu simțeam frică atunci!
Era ceva dincolo de teamă. Venea din adânc. din-
tr-un adânc care nu era al sufletului meu. Venea
din ființa tuturor generațiilor anterioare, de la
Adam încoace!” (p.142).
Un alt procedeu cinematografic utilizat cu mă-
iestrie în construirea cadrelor este regresia tempo-
rală, derularea înapoi a acțiunii, spre exemplu în
povestea prezicătoarei Zhiva - un asemenea perso-
naj, o voce a rațiunii neluată în seamă sub tumultul
de reacții și decizii fundamentate emoțional - care
servește unei stabilizări a imaginii de efect.
De la distanță de secole privind, cu puterea de
a sugera sau angaja direct forța ilocuționară auc-
torială pentru un anumit tip de parcurs în lectură,
spațiul ficțional al Benedictianei devine locul geo-
metric în care lecțiile importante ale istoriei, utile
în interpretarea discordiei cotidiene, sunt predate
de un fin cunoscător al epocii, dar devine totoda-
tă și un spațiu al confruntărilor cotidiene de idei,
intrigi, fapte, care conduc la o violență de care
comunitatea umană nu s-a dezbrăcat încă. Ideea
unui califat panislamic, reconstruită ca meditație a
sultanului Salah ad-Din: „Știa că dacă oamenii săi
loiali au, la rândul lor, oameni loiali, atunci visul
lui de a uni lumea islamică se va realiza” (p.35),
chiar dacă neaparținând unui arab, ci prințului
kurd din Tikrit care a unificat comunitatea sun-
nită, este actuală prin suprapunerea peste califatul
panarab proclamat în același Tikrit la mai mult de
opt sute de ani distanță, prin Statul Islamic sunnit
(Daesh). Actualitatea războiului religios (al crucia-
delor) este adusă prin refocalizarea lectorului asu-
pra jihad-ului interpretat ca război religios. Falsa
miză religioasă a acelui început de mileniu doi se
suprapune peste falsa miză religioasă a începutului
de mileniu trei, fără a putea justifica, în fapt, vreo
acțiune în numele unei (unor) religii a(le) iubirii:
„Hotărâse, încă din adolescență, păstrând o sănă-
toasă tăcere asupra subiectului, că i-ar plăcea mult
mai mult să trăiască într-o lume eliberată de religia
în care fusese crescut, de constrângerile ei, de ura
pe care o aducea între oameni, sau mai degrabă de
ura pe care o aduseseră oamenii între ei, în numele
unei religii a iubirii” (p.16).
Acțiunile teroriste actuale pot fi citite în cruzi-
mea atacului beduinilor pentru a răspândi teroarea.
Nimic din ceea ce înseamnă practicile unei pretinse
căi a iubirii convenite la nivel doctrinar nu este stră-
in imaginatei cetăți a Benedictianei, cetății binecu-
vântate și invincibile, indestructibile. Dar Bogdan
Boeru construiește și instrumentele cu care se poate
realiza distrugerea (și ele traductibile, în orizontul
actualului secol, în practici cotidiene, și ele căi gene-
rale de înfrângere a identității unui spațiu cultural
sau de distrugere a unui status quo): „Nu cucereai
un popor până nu culcai la pământ învățații și nu le
ardeai cărțile.” (p.98), a căror prezentare de la un
alt nivel al percepției se rezumă la aceeași înfrân-
gere a cuvântului: „[.] a distruge o lume înseam-
nă, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, a se
dezbrăca de cuvinte. A dezbrăca totul de cuvintele
care numesc „totul” și a o lua iarăși de la capăt! Ce
e creat prin cuvânt, e recreat tot prin Cuvânt! Însă
„a te dezbrăca de cuvinte” nu înseamnă a arde dic-
ționarele” Înseamnă „a reda cuvântului sensul său
originar”. Înseamnă „reda arderii înseși sensul ei re-
generator”. A o goli de distrugere!” (p.51).
Perspectiva heracliterană a purificării - într-o
formă care nu presupune, în sensul ei originar,
distrugerea, ci care înseamnă, reumanizarea prin
referința primă, prin convenția semiotică originară
- este una care urmărește întregul traseu ideatic,
suprapus și intersectat cu cel epic, condiționân-
du-se reciproc și închizându-se într-un proces au-
todevorator care amintește de simbolurile arhicu-
noscute ale regenerării.
Cu o condiționare care depășește simpla locuire
carnală a ființei în limitele unei vieți, problemati-
ca profundă a romanului, care poate fi rezumată la
cea a reumanizării, este una care aduce în dezba-
tere și posibilitățile anticipative, posibilitățile reale
de construire a unei lumi mai bune, lipsite de ima-
ginea descărnată a unui Christ mereu în ipostaza
crucificării, din a cărui lecție a mântuirii omenirea
nu învață mai nimic: „Accidentul se întâmplase așa
cum prevăzuse ea, mai puțin moartea băiatului.
Ce să însemne asta? Că viitorul poate fi relativizat
prin rostire? Sau relativizat prin conștientizare?”
(p.180). Relativizarea prin rostire și conștientizare
revine pe de o parte textului, pe de alta lectorului.
Bogdan Boeru mută inteligent atenția pe inten-
tio auctoris, care domină întregul edificiu textual
al Benedictianei, asupra intentio operis, a operei
în sine, care prin vocea clarvăzătoarei (o excelent
construită instanță auctorială) vorbește despre pu-
terea textului: „Eu sunt doar o fată dintr-un trib
african! Un vrăjitor dement a spus despre mine că
aș avea cine știe ce puteri, iar un cronicar cel puțin
scrântit m-a pus să mă nasc a doua oară, din ni-
sipul deșertului, moșită de un înger luminos, care
mi-a spus că sunt primul om al lumii noi. Eu nu
am cerut nimic din toate astea! Eu doar am devenit
ceea ce se spune despre mine că aș fi...” (pp.227-
228), apoi asupra lectorului și asupra intentio lecto-
ris, pregătită auctorial de la prima pagină. O carte
despre violența (ideologică sau fizică) având rădă-
cini adânci în societate, despre diferența care dis-
criminează, adusă în lumina unui bine predictibil
prin forța textului („Oamenii sunt dependenți de
predictibilitate. Fără ea, timpul devine călău, iar ca-
lendarul, obiect de tortură”, p.7), care regenerând la
nivel simbolic poate regenera la nivelul mentalită-
ților, este o carte utilă. Apoi, luând în calcul frumu-
sețea scriiturii, diversitatea de procedee ale poeticii
romanului la care apelează Bogdan Boeru, plus re-
marcabila documentare - un lucru firesc, dar atât
de rar în romanul românesc contemporan - fac din
lectura Benedictianei o plonjare în apele numelui
sugerat prin titlul cărții, dar neîmplinit ca atare din
rațiuni heracliteene curative. Există întotdeauna o
cale a binelui - aparent sumbrul roman încărcat de
simboluri (este necesară și o lectură prin prisma
simbolisticii pe care o propune Bogdan Boeru) -,
iar aceasta este cea a reașezării umanității din noi
prin neexploatarea antagonică a diferenței.
În ipostaza reverberării auctoriale prin cuvintele
unui personaj, îndemnul este simplu: „uită războ-
iul și zeul războiului va muri” (p.238).
Note
1 Bogdan Boeru. (2018). Șapte sute șaptezeci.
Constanța: Ex Ponto. 97p.
2 Bogdan Boeru. (2022). Benedictiana. București:
RAO. 370p.
3 Această sintaxă este necesară atâta vreme cât
„Sacrul este conținut în profan în același fel în care cos-
mosul fusese conținut în metaordinea inițială, înainte
de a fi articulat prin creație”, v. Bogdan Boeru. (2020).
Convergențe spirituale. Eseu despre o posibilă sintaxă a
sacrului. București: Editura MLNR. P.27.
■
30
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
portrete
Descarcerarea nisipului
■ Nicolae Iliescu
Presărat sau risipit din monumentul de to-
care a Timpului, nisipul include boabe de
fapte înluminate și boabe de fapte mucegă-
ite, care cuprinde bunătăți și răutăți, râuri și răuri,
șoapte râzgâiate și șoapte răspicate, dizarmonii și
desfătări, care cuprinde cât cuprinde. Sunt zile în
an și în viață de schimbare statornică, zile când
luminile se aprind și luminează visele și visurile
cu totul diferit ca până atunci. Sunt zile de pomi-
nă când întâlnești oameni, oameni în sensul nobil
și având îndeletnicirea de martori și de interpreți
ai nisipului vieții. Căci viața nu este întotdeauna
un asasinat, deși e necesar să ai pentru ea la în-
demână vreun complice. Întotdeauna, mi-a spus
mie mama, când sunt doi ai cuvântul unuia con-
tra ăluilalt, dar află toată lumea. De-aia e bine să
nu fii surprins în flagrant delict de viețuire și mai
ales de conviețuire. Flagrant delict de existență,
de fiind. Dar nici să trăiești camuflat și retras din
lume și la adăpost de ceilalți oameni! E bine să știi
pe unde calci dar să nu te uiți doar în pământ, la
un metru, ci să ridici ochii spre orizont și să pri-
vești în perspectivă, ca-n pictură. Pentru asta este
bine să te ducă de mână cineva: mama, tata, tanti
Jeni (toți avem câte o tanti Jeni în familie!), tușa
Caliopi, dascălul de proză, prietenul de opoziție
sau complicele de parodie.
Profesorul Gh. Vlăduțescu este unul dintre
aceștia. Și nu mi-e deloc frică s-o recunosc. Am
mai scris eu o dedicație pe prima pagină a unei
cărți din care nu aș mai păstra astăzi decât titlul
(Completarea Însușimii Mele) și îi aminteam pe toți
părinții mei, prezenți, viitori, adoptivi și neaștep-
tați. Așadar, nu obosesc niciodată vorbind cu pro-
fesorul Vlăduțescu. Mereu îmi dă ceva de rumegat,
ceva de descoperit cu surprindere, de descarcerat,
de stat la coadă la mentalitate. De citit. Bunioară
„O mie și una de nopți” sau Biblia sau Iliada sau
Diderot. Cuvintele dumnealui sunt firești și con-
centrate. Nu mai vorbesc despre scris. Este o
bombăneală tulburătoare și mult semnificativă.
Frazele sunt ca o spovedanie, precum cadrele lungi
ale lui Tarkovski, întrerupte cu liniște. Sunt ca un
premiu. Ca un incendiu. Etică, dorință și plăcere.
Inteligență, simplitate și decență. Pornind direct,
de la sine, monolog în fața oglinzii, în fotel, cu o
cahvea alături, aparent agresiv, vertiginos și foarte
aproape de viață. Între Flaubert, Freud, Cervantes,
Dostoievski și mai ales Karamazov și Montaigne.
Căci pentru mine, și i-am spus-o deseori și
domnului profesor, filosofia se află la o distanță
de un fir de păr de literatură. Citesc Platon ca pe
teatru, ca pe Shakespeare. De fapt, marele brit se
inspirase el însuși din multe și mărunte, dar mai
ales din Plutarh. O ediție de popularizare, deloc
academică. Și de fapt ce văzuse el în Plutarh des-
pre viețile evoluate la paralele? Că A este cauza lui
B și că B este consecința lui A. Mai mult, că întot-
deauna și extrem de necesar B urmează lui A, ce
să ne mai tocim coatele și mintea. Alpha - Beta,
Alef - Beit, E 2 - E 4, ca la șah. Sau E = mc2, vorba
ceea! Și ce mai învățase el, Marele Brit? Ideologie,
tehnică și eveniment. Proiecte. Proiecte în sensul
superior al cuvântului, căci azi orice articol, orice
grant este un proiect întins pe o perioadă de timp
de-ăsta, de plastic sau de gumilastic, cum se poartă
acum. Proiecte serioase, aidoma celor ale pro-
fesorului nostru, Vlăduțescu: Orient, Occident,
Aristotel, Alexandria, Grecia veche, Roma antică,
Socrate, Bufnița Minervei, legende cosmogonice
românești, Cezar, Cleopatra, Antoniu, precum
și alte nopți de vară toridă, „buimacă” apud Nea
Fănuș, „baroc” apud Paul Georgescu. Căci dum-
nealui are și o vorbă: „te macină un subiect? Fă un
curs și apoi trece-l într-o carte”.
Realitatea inventează imaginile, imaginile dau
formă Realității, formele sunt cadre politice și de
nădejde. Și Realitatea se interpretează, se rotun-
jește, se exhibă. Se comentează. Commentarii de
Bello Gallico, ce titlu simplu pentru un răzbel atât
de mare și de pompos! De la pompă: tulumbă, ma-
șină de ridicat apa, pusă în mișcare cu brațul sau
cu aburi; aparat ce servă a arunca apă asupra unui
edificiu incendiat; preparative mărețe, luxoase,
nobleță, măreție, vanități, plăceri. Dar și pompos:
plin de pompă, solemn; înmormântare pompoasă,
dicțiune pompoasă. Că asta este războiul - măcel,
abator și propagandă entuziastă. Războiul gândi-
rii cu Istoria și cu Literatura, adică Ficțiune. Deși
Realitatea, în realitate, este un lung șir de războaie,
ba calde, ba reci. Când nu se măcelăresc oame-
nii, se pregătesc să. Sau, mai abitir, șterg urmele.
În ultimă instanță, ceea ce determină caracterul
specific al mărinimiei pe timp de pace nu este im-
portanța cheltuielii, ci valoarea în sine a liniștii și
a monumentelor rezultate. Și asta durează maxi-
mum o olimpiadă sau o generație, rareori două.
Asta e de mare notorietate, asta cu vorbele.
Căci domnul profesor al nostru scrie cum vor-
bește, simplu, ca-n manual, ca-n tratat. Povestește
și povățuiește. Vorba ceea: nu ne scăldăm nicio-
dată în aceeași apă, nici în aceeași teapă. Gnothi
Gergely Istvan
Pasăre cu flori, ipsos patinat
Gergely Istvan
ipsos patinat
Semne pe tema timpului III (1974)
seauton kai meden agan, păi nu-i așa? Direct, fără
menajamente, natural. Ne cunoaștem, plonjăm în
noi înșine, dar nu depășim incinta bazinului. Ne
schimbăm: locurile, liniștea, părerile, lecturile,
amorurile, viața. Ne facem bine și ne facem rău,
ca vechii greci. Dar încercăm limbaje, dialoguri
meșteșugite. Chiar și prescurtări, din sursă direc-
tă. Și grecii au aspirat aerul, pneuma, până la suflet
și la însuflețire. Ei au descoperit persoana, ideea
de zeu, care este, care are înfățișare, metehne și
apucături deosebit de umane, nu fantezii cu cap
de sivă sau de cocostârc, precum la egipteni. Asta
ne învață profesorul. Una dintre cele mai iscusite
cărți ale dânsului se numește Cum mureau filosofii
în Grecia Veche. Fiindcă este important cum tră-
iești, ce dâră sau umbră duci cu tine, dar și cum
ieși din scenă. Parcă Efrem Sirul îl cheamă pe ne-
nea acela care se roagă pentru un sfârșit bun, nu?
Și grecii chiar au deschis și gestionat un imperiu,
cosmos, de la Thales, Pitagora, Heraclit și Mega
Alexandros, l-au trecut prin Bizanț, apoi prin Evul
Mediu și au ajuns la Eteria. Hăt, peste două mii de
ani de existență și esență, de gândire, care este gân-
dire în sine, he de noesis hekathauten, cum se zice
îndeobște și cu temei. Căci traducerile chiar fac
o literatură, limba trebuie mlădiată în funcție de
urzeala gândului ascuns în ea. Astfel, îmi spunea
deseori că D.D. Roșca poate e mai puțin impor-
tant ca filosof autonom, ci este infinit mai greu ca
întemeietor de vorbă țesută din Hegel, ca puitor de
sămânță filosoficească în limba românească.
Profesorul Vlăduțescu vine dinspre zona de
sub munți a lui Brâncuși și a lui Arghezi, poate
cea mai productivă pentru noi. Comparabilă cu
Botoșanii de sub Bucovina. Așa după cum cele
mai multe biserici și mănăstiri se pare că nu
sunt în Nordul Moldovei, ci în Nordul Vâlcei și
al Gorjului. De fapt, nici nu are importanță, doar
așa, statistic și climatic! Cert este că perfecțiunea
invizibilă a Unului în Multiplu, a pietrei șlefuite
cu corpul și cu știința fenomenelor dinspre acest
spațiu se întipărește. Filosof nu este ăl de predă la
școală filosofie, strigă catalogul, pune absențe și
dă note mari, ci ăl de se comportă ca un înțelept!
Și profesorul Gh. Vlăduțescu chiar un autentic în-
țelept este.
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
31
teatru
Un tratat de practică teatrală
■ Claudiu Groza
Un adevărat tratat teatral - empiric, deci în-
temeiat pe probe ale eficienței cotidiene -
aș spune că este Ariel din spatele scenei, un
volum colectiv coordonat de Elisabeta Pop și Raluca
Sas-Marinescu (Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară
Clujeană, 2021). Proiectul a fost inițiat de Elisabeta
Pop, om de teatru energic și pasionat, prietenă cu
mai toată breasla - atu ce a dus, dincolo de diverse
tribulații conjuncturale, la concretizarea ideii de în-
ceput.
Ariel din spatele scenei este primul volum româ-
nesc dedicat unei profesii teatrale foarte puțin cu-
noscute în afara mediului profesional, dar esențiale
pentru funcționarea coerentă a unei instituții de
spectacol: secretarul literar.
Cu politețea-i caracteristică, Elisabeta Pop descrie
cartea drept „un ghid, chiar amuzant pe alocuri, în
care să ne destăinuim, să ne mărturisim (...), să ară-
tăm și performanțele, dar și limitele acestei profesii
care nu poate să dispară din teatru ci, dimpotrivă, al
cărei statut trebuie cu fermitate întărit și apărat” (p.
9). Totuși, după lectură, mi se pare că avem de-a face
cu o sumă de confesiuni, profesiuni de credință, evo-
cări, anecdote, exerciții de admirație, polemici, toate
articulate, de fapt, pe un fundament teoretic poate
mai puțin expus ca atare (deși semințele teoriei apar
adesea în diverse texte), dar foarte sesizabil în asuma-
rea de către autori a profesiei lor.
Volumul este un remarcabil document de istorie
teatrală, prin foarte multele referințe la activitatea -
mai veche ori mai recentă a - unor teatre, regizori,
dramaturgi, scenografi, secretari literari, etc., fie
în cheie anecdotică, fie cu o anume nostalgie, ori-
cum semnificative și importante, căci provin „din
producție”, cum s-ar zice. Ovidiu Cornea, Adriana
Popescu, Miruna Runcan, Raluca Tulbure, Roxana
Croitoru, Larisa Turea, Mircea Zaharia, Elisabeta
Pop, Gențiana Ionescu se numără printre autorii cu
astfel de însemnări.
O altă dimensiune a cărții este taxonomică, să-i
spunem, adică tinde să definească profilul profesiei
de secretar literar, o meserie-hibrid, după cum arată
și remarcile uneori autoironice din unele texte.
De pildă, echipa secretariatului literar de la Teatrul
„Szigligeti” din Oradea (Ârpâd Levente Biro, Orsolya
Bozsodi-Nagy, Mârta Fazakas, Eniko Fekete), apreci-
ază că: „Secretarul literar are un fel de misiune her-
metică: reprezintă puntea de legătură dintre compa-
nie și conducere, dintre teatru și public, și, mai ales,
dintre teatru și lumea teatrală. El este o persoană care
«face totul», un om care, dacă este necesar, contri-
buie la conceperea unei stagiuni, scrie texte, tradu-
ce, gestionează relațiile cu presa, editează materiale
informative pentru public - toate acestea, desigur,
cu o deschidere și o curiozitate de neegalat” (p. 190-
191). Altă definiție, nu foarte diferită, o dă Ana Maria
Narti: „Poate că însăși denumirea de secretar literar
ne înșeală - funcționarul despre care vorbim fiind
în același timp expert al teatrului dramatic, consili-
er artistic, observator critic al repetițiilor și agent al
comunicării” (p. 83). În fine, aș mai cita-o pe Miruna
Runcan, mai fermă în ton: „secretariatul literar ar
putea, și ar trebui, să iasă din poziția sa mai degrabă
executivă, asumându-și o condiție creator-manage-
rială, de «viziune» (nu degeaba în spațiul britanic se
cheamă literary management). Orice secretar literar
priceput e primul critic al producțiilor instituției.
Adesea, și cel mai drastic” (p. 173). Ar fi destule de
discutat chiar și pe marginea acestor afirmații, care
marchează cumva exact paradoxul profesiei despre
care vorbim, acea postură schizoidă între funcționar
și strateg pe care o cunoaște oricine a făcut secretariat
literar/consultanță artistică.
De altfel, destui autori nu se feresc să bricole-
ze amuza(n)t pe temă: „cel mai greu mi-a fost să-i
dezobișnuiesc pe angajații din teatru să vină la secre-
tariatul literar ca să dicteze adrese, cereri, referate etc.
pentru a fi tehnoredactate. Așa fuseseră ei obișnuiți”
(Gențiana Ionescu, p. 63). Complementare, cu izul
lor nițel sarcastic cu tot, observațiile a două colege
de vârste și cu experiențe diferite: „persistă o oare-
care nedumerire privind locul secretarului literar în
organigramă (...): dacă face parte din «artistic» de ce
nu e pe scenă? Dar, pe de altă parte, cum să facă par-
te din «administrativ» un om care este - în cea mai
mare parte a timpului și chiar dacă nu întotdeauna
semnează ceea ce scrie - autor?” (Codruța Popov, p.
151); „Imaginea ființei boeme care citește mult, face
dramatizări și traduceri, care se implică în realizarea
spectacolului, nu are program fix și i se ia în conside-
rare părerea în ceea ce privește repertoriul, este de-
parte de realitate” (Ramona Gabriela Nemeș, p. 90).
Dar dincolo de asemenea defulări inocente, Ariel
din spatele scenei conține numeroase jaloane teore-
tice, care-i îndreptățesc denumirea de tratat pe care
i-am dat-o. El devine, astfel, un fel de îndrumar pro-
fesional, chiar didactic, inedit, unic și extrem de util.
Excelent, aproape pedagogic sintetizează, de pil-
dă, Doina Papp activitatea specifică a secretarului
literar (p. 96-99); Anaid Tavitian își descrie practica
teatrală din studenție, foarte utilă în ordinea expe-
rienței concrete, dar din păcate cvasi-inexistentă în
ultimele decenii.
Majoritatea autorilor pledează pentru înlocuirea
titulaturii de secretar literar cu aceea de dramaturg
(în accepțiunea germană; Lucian Vărșăndan propu-
ne chiar dramaturg de producție; se fac mai multe
referințe și la anglo-saxonul literary manager), ca o
încercare de a reda profesiei rolul ei inițial, detur-
nat relativ recent de enorma birocrație din sistemul
teatral românesc (rezumată de Marinela Țepuș).
Argumentele nu lipsesc: „munca secretarului literar
în afara conexiunii cu munca de la scenă este în gol,
teorie, literatură, orice altceva. Nu poți să scrii, să
vorbești, să recomanzi un spectacol fără să iei parte
la procesul de creație. Măcar să îl urmărești, dacă nu
participi activ” (Gențiana Ionescu, p. 72); „Atenția cu
care secretarul literar ajunge să observe perspectiva
publicului în relație cu propunerile repertoriale, re-
gizorale, performanța actorilor sau imaginea scenică
surprinde potențialul și direcția artistică de urmat”
(Dana Vartic, p. 252).
Nu lipsesc nici verdictele acute, incomode, bazate
pe experiența directă, care denotă nu doar implica-
rea secretarilor literari în dinamica teatrelor, ci și ca-
pacitatea lor de a se obiectiva în raport cu activitatea
acestora: „repertoriile nu se mai alcătuiesc de mult
în relație cu publicurile sau necesitățile unei comu-
nități” (p. 187), punctează Raluca Sas-Marinescu,
consonant cu echipa de la „Szigligeti”, care pledează
pentru o „cercetare regulată și riguroasă a publicului.
(...) nu ne cunoaștem îndeajuns publicul.” (p. 192).
Gama de teme abordate sau atinse măcar în vo-
lum este mult mai amplă și s-ar putea cita copios - ca
pretexte pentru eventuale dezbateri de breaslă -, mai
ales că toți autorii (o demonstrează și fișele biografice
de la finele textelor) sunt nu doar profesioniști expe-
rimentați, ci și personalități puternice.
Mi-a atras atenția - și v-o atrag la rându-mi, cu
îndemnul de a citi tot pasajul, nu doar partea pe care
o citez aici - o opinie a remarcabilului manager cul-
tural Lucian Vărșăndan, susceptibilă de a irita spi-
ritele în teatrul românesc, despre riscul univocității
tematice și stilistice (despre care eu însumi am vorbit
în ultimii ani). Pledând pentru (un firesc) echilibru
repertorial și pentru misiunea „formativă” a teatru-
lui, Vărșăndan dezvoltă și o acută linie polemică în
discursul său: „În teatru, mi-e greu să cred în reto-
rica acuzată, în manifestul constant și prea des sărac
în nuanțe, în adevărul unilateral și uneori exprimat
prin platitudini, cu atât mai puțin când creatorii nu
au încercat nimic altceva decât să facă un spectacol
«în vogă», sintagmă care astăzi este înlocuită adesea
cu mult mai pretențioasa formulare «spectacolul răs-
punde unei nevoi»” (p. 261). Da, iată o altă dimen-
siune a volumului despre care vorbim... De altfel,
accente fruste nu lipsesc din volum, fie că sunt puse
cu o politicoasă și îngăduitoare maliție, fie că poartă
ample subtexte recognoscibile de către co-breslași.
Ar fi de citat enorm din acest volum-eveniment,
care sondează istoria teatrală, practica profesională,
teoria; extrem de bogat în referințe, trimiteri, ar-
gumente, anecdote, se dovedește și foarte plăcut la
lectură, probabil prin pluralitatea vocilor sale aucto-
riale. Alături de semnatarii deja menționați au mai
contribuit la volum Victoria Balint, Florina Dometi,
Florin Faifer, Zeno Fodor, Doina Popa, Cristina
Rădulescu, Mona Sandu, Tamara Susoi, Eugenia
Sarvari și subsemnatul - textele fiecăruia fiind bune
pretexte pentru o discuție mai aplicată decât se poate
aici. În alte secțiuni, „de suport”, mai semnează ese-
uri, evocări, interviuri, mărturii George Banu, Adina
Bardaș, Anca Bradu, Radu F. Alexandru, Doina
Modola, Constantin Paiu, Ion Vartic, Matei Vișniec,
Eugen Țugulea, Al. Weinberger-Bara, Irina Wolf,
Nicolae Coande, Nichita Danilov, Monica Săvulescu
Voudouri, Dumitru Velea.
Poate că acest volum ar trebui să provoace o nece-
sară dezbatere profesională nu doar printre secretari
literari, critici și pedagogi, ci și printre practicienii
teatrului românesc.
Până la urmă, are dreptate Mariana Voicu: „aceas-
tă profesie, ca multe altele din teatru, este una de vo-
cație” (p. 268). Ariel din spatele scenei o demonstrează
magistral.
■
32
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
cinemateca
„Planeta Școală”: Blackboard
Jungle, To Sir, with love & Liceenii
■ Eugen Cojocaru
ncep elevii, așadar o retrospectivă selectivă a cla-
sicelor de gen ante-1990: Jungla din clasă (1955,
SUA), Dlui. Profesor cu dragoste (1967, GB) și
Liceenii (1987, RO). O intenționată paralelă „capita-
lism - socialism” și interesante concluzii cu avanataj...
surpriză!
Jungla... (101min.), titlul spune mult și a fost un
șoc în America: regia și scenariul lui Richard Brooks
s-au bazat pe romanul omonim (1954) de Evan
Hunter cu actorii Glenn Ford, Anne Francis, Louis
Calhern, Margaret Hayes și Sidney Poitier: elev în a
12-a la 29 de ani! Metro-Goldwyn-Mayer a girat pe-
licula profund critică social, atipic politicii lor axate
mai mult pe entertainment: musical-uri, Stan & Bran,
seria Tarzan, Pe aripile vântului și Vrăjitorul din Oz
/ 1939, Un american la Paris și Quo Vadis / 1951.
Muzică de primă calitate, „potențatoare” de succes cu
Rock Around the Clock cu Bill Haley & The Hornets
(1954) - loc I. în topuri: ora de naștere Rock & Roll!
Cu un buget de 1,168,000$ e lansat în martie 1955
(New York) și va încasa de 6 ori: 8,144,000$. Filmul
constituie revoluția R & R și un rol principal un ac-
tor de culoare (viitor câștigător Academy Award: Best
Actor - Lilies of the Field (1963)). A fost selectat în
Registrul Național de Film de Biblioteca Congresului
ca „semnificativ din punct de vedere cultural, isto-
ric sau estetic”. Hunter s-a bazat pe experiența sa ca
profesor în Bronx (1950): deziluzionat, va renunța
frustrat după două luni, însă mesajul filmic e pozitiv,
deși doar la final, după un excelent climax: obsesiv și
violent. Toți actorii (de notat G. Ford, Poitier, Anne
Francis / Soția prof. Dadier, Vic Morrow maleficul
elev Artie West) impresionează printr-un joc autentic
și emoționant. Interesant de menționat că Jamie Farr
elev Santini devine cunoscut în rolul caporal Maxwell
în serialul M*A*S*H.
To Sir, with Love (105min.) se inspiră, nu întâmplă-
tor, aici. Regizor și scenarist, faimosul scriitor James
Clavell a acordat rolul principal lui Sidney Poitier,
leader-ul clasei din Jungla... recuperat pentru socie-
tate! După 12 ani, exemplu pozitiv ce poate ajunge
un „negru”: acum profesor la o clasă rău famatul East
London. Scenariul lui Clavell e și el bazat pe omoni-
mul roman autobiografic de E. R. Braithwaite (1959).
Roluri importante: Judy Geeson / eleva Pamela Dare,
Suzy Kendall / profesoara Gillian Blanchard și (aten-
ție influențează Liceenii!) cântăreața Lulu ca Barbara
„Babs” Pegg cu realul grup The Mindbenders ca elevi
ai clasei. To Sir with Love cântat de Lulu e pe prime-
le locuri (Billboard Hot 100) și cel mai vândut single
1967. Nu „bruiez” plăcerea (re)vizionării cu detalii:
inginerul (șomer) Mark Thackeray / S. Poitier ac-
ceptă interimar un post la a 12-a cu elevi-problemă
respinși de alte școli, care oscilează între vandalism și
farse deplasate. Orice încercări educativ-pedagogice
dau greș și e exasperat până... îi tratează ca adulți și
introduce sistemul „școala altfel” de azi, apropiin-
du-se de ei ca om și confident pentru ce-i așteaptă în
viață. Și aici suntem martori la trei feluri de abordare
profesorală: indiferența, „educația” prin violență sau
„implicare & empatie”. Evoluția narativă e mai „leje-
ră”: un „soft Bronx”. Ca totdeauna, clasa are un infle-
xibil bad boss, însă... Lulu cântă To Sir with Love cu
„colegii” la serbarea finală și vedem cine a „preluat”
ideea...
Avem și o mo(n)stră cum studiourile își impun
interese marketing: Columbia a fost reticentă, a dat
onorarii mici și a cerut „un viol și o bătaie mare”, dar
James Clavell n-a cedat. Jungla școlii e mai complex,
mai dur-autentic plin de suspans până în ultima cli-
pă - climax cu evoluție „joasă” și final nesigur până
în ultima clipă, iar irlandezul Artie West se izolează,
diovedind, ca în realitate, că unii nu pot fi „recupe-
rați”! To Sir... cam idealizat, romantic, scriu criticii.
A primit 89%, pe baza a 28 de recenzii la Rotten
Tomatoes și a încasat 62,5 mil. $ (al 6-lea SUA) la
640mii producție. Filmul e un mare succes cu o lună
înaintea altuia de gen („anihilându-l”), Up the Down
Staircase (SUA), mai accentuat „hollywood”-ian.
James Clavell a fost în Malaezia contra japone-
zilor în al II-lea Război Mondial: rănit și capturat,
e dus în un lagăr de prizonieri / insula Java, apoi la
Changi / Singapore: baza celebrei serii King Rat (la
noi Changi) / 1962, apoi Tai-Pan / 1966. Co-scenarist
la Marea evadare (1963) îi consolidează reputația la
Hollywood. Romanul Shogun / 1975 e cel mai popu-
lar (și în română), fiind ecranizat în 1980 ca serial tv
cu Richard Chamberlain și Toshiro Mifune.
Seria Liceenilor e deschisă cu Declarație de dragos-
te (1985) de Nicolae Corjos, scenariul George Șovu,
muzica Flrin Bogardo. Adrian Păduraru / Alexandru
și Teodora Mareș / Ioana (debut, anul II la IATC)
în idila romantică a doi elevi din a 12-a cu profeso-
rii Ion Caramitru / Socrate și Tamara Buciuceanu /
Isoscel. Drama e condiția socială și caracterele dife-
rite: Ioana fiică onestă de muncitori, Alexandru: am-
bițios arogant cu părinți inginer / Const. Diplan și
doctoriță / Adela Mărculescu. Povestea e cam sche-
matică, dar farmecul și succesul imens sunt întorsă-
turile inerente vieții și tinereții și, mai ales, noutatea
temei: primul mai real cu viața elevilor: întâlle iubiri,
probleme acasă, pregătiri pentru doritul loc la facul-
tate... Fiind „cap de serie” (nu credeau în așa succes:
5,3 mil. spectatori!), se observă unele „tatonări” și ne-
siguranțe cauzate și de gândul la „cenzură”, amortiza-
tă din start cu genericul la un șantier al tineretului,
ședințele UTC aveau farmecul lor și erau chiar luate
în serios. La final, Alexandru se „reculege” pe șan-
tier fără ca filmul să devină unul de „propagandă”:
dovadă succesul la tineri, altfel n-ar fi fost acceptat.
„O adevărată revelație”, scrie criticul Călin Căliman,
din „foamea” de pelicule destinate adolescenților și
tinerilor, iar Alice Mănoiu: a picat ca „ploaia pe ogor
însetat”. Prospețimii actorilor tineri se adaugă perso-
najul inedit al Tamarei Buciuceanu, „un adevărat tai-
fun comic”, și un Socrate apropiat de viața reală. Înseși
autoritățile din educație, plăcut surprinse și sesizând
impactul pozitiv, solicită continuarea! Criticii îi re-
marcă realismul care emoționează prin sinceritate,
în ciuda simplificării menționate.
Însuși Nicolae Corjos (diplomă IATC 1956) a
uimit prin această „bombă” după o lungă ingrată
„carieră în așteptare” ca asistent regie : Bijuterii de
familie (1957), Alo?... Ați greșit numărul! (1958), regi-
zor secund: Vacanță la mare (1963), Străinul (1964),
Doi băieți ca pîinea caldă (1965), Duminică la ora
6 (1966), Dacii (1967 - regizor echipa 2), Răpirea
fecioarelor (1968), Răzbunarea haiducilor (1968),
Baltagul (1969), Astă seară dansăm în familie (1972),
Ciprian Porumbescu (1973), Nemuritorii (1974),
serial Toate pînzele sus (1977). Abia în Contele Ory
(1978) „iese la rampă” în colaborare cu Jacques
Trehouta, apoi un prim succes cu Alo, aterizează
străbunica! (1981) și „triada” care a stârnit multă in-
vidie (așa e la români) printre colegii care i-au negat
orice calitate: Declarație de dragoste (1985), Liceenii
(1986), Extemporal la dirigenție (1988). Va continua
cu Liceenii Rock’n’Roll (1991).
Liceenii (1986) e cel mai reușit din serie: scenariu
excelent, un fir diegetic complex, mai multe perso-
naje principale, ingenioase flash-back-uri, imagine
originală, vise împletite cu realitatea, dialoguri exce-
lente, ades pline de umor, qui-pro-quo-uri nostime
și întorsături ale destinului! Florin Bogardo reușeș-
te un șlagăr nemuritor cu text emoționant, cântat
cu plăcere atât de cei „vechi”, cât și de tinerii de azi:
Ani de liceu cu Stela Enache Roluri principale: Ștefan
Bănică Jr., Mihai Constantin, Oana Sârbu, Cesonia
Postelnicu, Tudor Petruț, Tamara Buciuceanu și Ion
Caramitru. Idila a doi elevi din a X-a (îndrăzneala
„scăderii” vârstei): Mihai / Ștefan Bănică Jr.) și Dana
/ Oana Sârbu trece prin multe încercări. Punctăm
din subiectele tipice vârstei: corijențe, colectiv unit,
dar probleme și rezolvarea lor, cum se ajută ori nu
colegii, invidii, stilul libertin al tinerilor și al profe-
sorilor mai tineri, concentrarea pe învățat și viitoa-
rea profesie. Nu ca azi: fițe, iubiți, unghii, coafuri și
țoale de marcă, mobile și jocuri pc de la 12-13 ani!
Dana (familie munictori) e prietena lui Șerban /
G. Petruț (părinți medici), iar Mihai / Bănică Jr., o
iubește, însă n-are curaj să o arate. Hâțrul Ionică îl
ajută, cu anumite „consecințe”... În ciuda „basme-
lor” negative vehiculate de ignoranții istoriei și ai
epociii, elevii învățau și eram cunoscuți prin școala
eficientă de mare calitate (românii erau apreciați în
Occident, indiferent de profesie) elevii săreau și două
clase când ajungeau acolo!), erau mândri de unifor-
me cu emblema liceului, o emulație cine e mai bun,
unde-s mai mulți olimpici... Un „amendament”: în
film fetele au bentiță „la fix”, fuste lungi, în realitate
se purta mini din anii ’70 și cochete „inserții” vesti-
mentare etc. Cu excepții la țară ori mici orășele, trona
libertatea Flower Power: discoteci multe, plete, nici
un milițian n-avea curajul să se lege de noi, darmite
profii, concerte cu formații autohtone ca-n Occident.
Eram o generație privilegiată care nu se lăsa prostită
și nu discuta cu „stăpânirea” - avem drepturi și viața
noastră: basta! Influențele To Sir, with love la capitolul
muzică cu balul de final - trupa clasei cu solista Geta
/ Cesonia Postelnicu. Excelentul film de gen arată
cum învățământul nostru avea atât succes. Dovada
că era așa sunt mii și mii de mărturisiri ale elevilor de
atunci - câteva culese din comentariile actuale la film
(youtube): „Prietenii adevărate, iubiri adevărate, am
cunoscut soția în 1987, la liceu. Acum, în 2021, sun-
tem îndrăgostiți ca la-nceput. Acest film e o realitate a
tot ceea ce ni s-a întâmplat nouă în acei ani minunați.
/ Mă regăsesc 100%, am 53 ani și am trăit aceeași ado-
lescență minunată! Fetele și băieții aveau o inocență și
un bun gust extraordinar! / Vremuri care nu vor mai fi
traite vreodată. (138 like-uri!) / Ce vremuri minunate
erau pe vremea bunicilor mei! (scrie o nepoată) / Era
mai greu în comunism, dar persoane așa frumoase nu
doar fizic, dar și sufletește, nu o să mai existe nicioda-
tă! (100 like-uri!) / Așa a fost copilăria celor ca mine,
am prins cei mai frumoși ani, am trăit adevăratele
iubiri, am știut ce înseamnă cu adevărat cuvintele în-
credere, respect și rușine!” Răsplata sunt spectatorii de
atunci și azi cu amintiri emoționante ori revelațiile
„novicilor” contemporani: 5,3 milioane Declarație...,
5,5 Liceeni și 4,3 Extemporal = 15 milioane! Doar bi-
lete vândute -dacă punem „blaturile”, e dublu!
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
33
simeze
Athanorul lui
Dragoș Pătrașcu
■ Petru Bejan
Muzeul Național Brukenthal din Sibiu
a inaugurat zilele trecute o expoziție -
Athanor- a ieșeanului Dragoș Pătrașcu,
curatoriată de Alexandru Constantin Chituță,
eveniment înscris în programul larg și generos al
Festivalului Internațional de Teatru - reluat anul
acesta în formatul tradițional.
Ca artist, Dragoș Pătrașcu lucrează mult, expu-
ne selectiv, premeditându-și scrupulos aparițiile.
Mereu preocupat de administrarea următorului
proiect, lasă de fiecare dată impresia implicării
și mobilizării totale. Dinamic și polivalent, expe-
rimentează îndrăzneț abilități relativ eterogene.
Este și profesor, și artist, și curator, și promotor.
Este, uneori, și propriul critic. Se eschivează reto-
ricii de vernisaj, preferând să se exprime fără in-
termediari. Emfaza oratorică este substituită ast-
fel de textul lămuritor, autoreferențial, la „obiect”.
Preferă compozițiile încifrate, codificate sim-
bolic, care se pretează unor „târcoale” hermene-
utice promițătoare. Moldovean la origine, născut
la Bârlad, predă la Universitatea de Arte din Iași,
unde își îndrumă novicii pe calea virtuozităților
grafice. Un doctorat despre estetica americanului
Arthur Danto îl situează în miezul preocupărilor
de resemnificare a „operei de artă”, de „trans-
figurare” a banalului și de legitimare a experi-
mentelor artistice postmoderne. Simpatizează
cu programul estetic al avangardelor dadaiste și
suprarealiste (Tristan Tzara, Andre Breton), cu
grafica și pictura lui Victor Brauner, cu poezia lui
Gelu Naum, apreciază euforia creativă a „noilor
realiști” francezi (Pierre Restagny, Yves Klein,
Franțois Dufrene, Jean Tinguely, Niki de Saint-
Phalle), curent care în anii 60 propunea „noi
aproprieri perceptive ale realului”, în condițiile in-
dustrializării agresive și saturației de obiecte neu-
tilizabile. Artistul ieșean îmbină inspirat uneltele
graficianului cu cele ale asamblorului de imagini
și obiecte. Preferă desenul monocrom, în creion
sau peniță, simpatizând probabil cu ideea mai
veche potrivit căreia „culoarea distruge desenul”
(Alain). Uneori combină grafica, pictura și foto-
grafia, reușind asocieri surprinzătoare sub raport
formal. În alte ocazii, obține structuri compoziți-
onale inedite, folosind produse din plastic, lemn
și metal.
Stilistic vorbind, Dragoș Pătrașcu și-a configu-
rat o linie personală, ușor de recunoscut. Limbajul
său plastic ține pasul cu vremea; nu exclude nici
un clasicism discret, dar nici provocările avangar-
delor de tot felul. Alternează temele grave, axate
pe motive simbolic-mitologice, cu altele nostalgi-
ce sau ludic-frivole. Are un cult special al valorii,
recunoscând ascendența maeștrilor de la care se
inspiră.
Concepută în maniera unei „antologii” de ima-
gini, Athanor continuă Călătoria, proiect ce schi-
țează un traseu retrospectiv, confesiv și paideic
în egală măsură, ilustrând „popasurile” decisive
ale evoluției sale artistice. Itinerariul subiectiv
propus de autor aduce în atenție, printre altele,
fronda și radicalismul debutantului, obsesia ori-
ginalității imediate, contaminările și influențele
de netăgăduit, ispita modelor occidentale, vo-
luptatea cuceririlor și, deopotrivă, a renunțărilor.
Temele și stilurile exersate sunt pomenite în ca-
dența „descoperirilor” succesive.
Pe un alt palier, artistul descrie treptele matu-
rizării propriului vocabular. Ea începe cu punctul,
reperul absolut, se continuă cu linia - când sub-
țire și delicată, când îngroșată și contorsionată -,
pentru ca, ulterior, formele să capete culoare, re-
lief și volum. Artistul explorează latențele infinite
ale plasticității, trecând cu ușurință de la simplul
desen, la gravură; de la grafică și colaj fotografic,
la „imaginea-text”; de la pictura „tactilă”, la tablo-
urile cu obiecte și la instalațiile complexe, tridi-
mensionale. Genurile sunt abil combinate, astfel
încât să contrazică atât rutina exclusivei speciali-
zări, cât și utopia limbajului pur.
Chiar dacă privilegiază forma și imprevizibila
euristică a acesteia, artistul ieșean nu refuză pa-
riul întâlnirii cu Ideea, doar că o disimulează în
veșminte alegorice, simbolice și aluzive. Astfel in-
terpretat, mesajul inițiatic al proiectelor artistului
ieșean transpare cu evidență. Este nu o rătăcire
haotică prin labirintica „lume a artei”, ci un pe-
riplu vizual autobiografic, un „pelerinaj” în sens
centripet, circumvolutiv, spre sine. Unul lung, is-
tovitor, dar exemplar și cu totul onorant, presărat
și cu obstacole, dar și cu ocazii de justificată con-
firmare.
Calitatea de grafician, atribuită îndeobște ie-
șeanului, este oarecum nedreaptă și restrictivă.
Lucrările din ultima perioadă ni-l arată deschis
unor neașteptate „schimbări la față”. Departe de
a se fi domolit, verva inventivității pare potența-
tă odată cu fiecare nou experiment. Mobilitatea
compozițională, flexibilitatea stilistică, „spiritul
de finețe” al execuțiilor, subtilitatea administrării
proiectelor îl mențin, fără doar și poate, în atenția
publicului avizat, dar și în elita artiștilor români
contemporani. Deloc întâmplător, o galerie din
Iași, aflată în dealul Copoului, aproape de Teiul
lui Eminescu, îi poartă cu onoare numele.
■
Dragoș Pătrașcu
Imagini din expoziția „Athanor”- Muzeul de Artă Contemporană „Brukenthal”, Sibiu - 24 iunie - 30 iulie 2022
34
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
Urmare din pagina 36
O întâlnire cu arta
lui Gergely Istvan
în jurul nostru. Spre deosebire de lucrările de
pictură, grafică sau gravură, sculptura își dez-
văluie adevăratele atribute doar în momentele
de taină când ochiul uman intră în contact cu
forma materialului finit și luminile, respectiv
umbrele deschid noi orizonturi de interpreta-
re. Gergely Istvan devine astfel un mesager al
gândului și, prin modelarea formei, transmite
un mesaj care devine o boltă asupra spiritului
uman, făcând legătura între timp și materie,
într-un sens profund și puternic personalizat,
unde se creează și o punte spirituală între ar-
tist și public. Compozițiile complexe, elemen-
tele bine conturate specifice artistului sunt în
același timp revelatoare, dar și constructe de
idei cu profunzime și consistență dinamică,
centrate pe figurativ și nonfigurativ în același
timp, oferind o tranziție între diverse etape
de creație. Putem spune că artistul reușește să
pună o amprentă prin care spațiul devine parte
integrantă a creației, iar lucrările de sculptu-
ră devin elemente vii ale unei lumi care se ex-
tinde dincolo de materia modelată, sculptura
devine o axă în jurul căreia se învârte nu doar
Gergely, dar și lumea lui și a celui care priveș-
te opera în sine. Expresivitatea și coerența de
formă transformă lucrările în elemente natu-
rale ale mediului înconjurător, care nu ies în
evidență prin stridență sau lipsă de echilibru,
ci prin faptul că se aliniază armonios cu for-
mele trasate și cu spiritul mesajelor transmise
într-un univers feric și spiritual, comprehensiv
și aproape palpabil din toate perspectivele sale.
Gergely Istvan
Disc cu călăreți (1966), ipsos patinat
Gergely Istvan
Izvor, ipsos patinat
Finețea și suplețea argumentelor fizice devine
marca care îl definește cel mai bine pe artist.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că
Gergely Istvan este un artist transilvănean de-
săvârșit prin artă și prin moștenire. Atenția lui
se extinde dincolo de limitele creației generale
și se aventurează către cele personale ale co-
munității maghiare din Transilvania. Maeștri
artei, cum sunt Vetro Artur, Kos Andras sau
Balasko Nandor, i-au modelat anii studenției,
insuflându-i și un sentiment autentic față de
datoria artistului de a promova identitatea și
comunitatea nu numai prin creație, ci și prin
mesajele transmise prin aceste creații. Astfel,
seria de reliefuri ale personalităților culturii
maghiare transilvănene reprezintă un panteon
personal al memoriei și al identității maghiare.
Heltai Gaspar, Bathory Istvan, Apaczai Csere
Janos, Brassai Samuel, Arany Janos, Czetz
Janos, Jokai Mor, Orban Balazs, Kodaly Zoltan
etc. devin piloni ai existentei spirituale, ai tre-
cutului și ai viitorului sub forma unor lucrări
din ipsos patinat, unde mesajul identitar atem-
poral devine elementul cheie al procesului de
creație, iar lucrarea în sine devine mesagerul
trecutului. Sculpturile devin, astfel, unul din-
tre pilonii moștenirii lui Gergely Istvan, care se
extinde de la lucrările generale până la cele mo-
numentale de for public, cum sunt cele dedi-
cate lui Lorantffy Zsuzsanna, Vegh Antal, Bod
Peter, Gabor Âron, Benedek Elek, bustul lui
Bathory Istvan din Cluj sau relieful Sfântului
Anton din Băile Tușnad. Desigur, aceste două
dimensiuni nu reprezintă o totalitate, ele sunt
flancate și de un pilon al creației care, deși nu
are o unitate tematică atât de evidentă, creează
un univers artistic paralel cu temele majore și
completează moștenirea lăsată posterități cu o
multitudine de creații care, prin existența lor,
demonstrează dinamismul și diversitatea unei
vieți dedicate artei.
[Gergely Istvan s-a născut la Cozmeni în
anul 1939. Elev al lui Izsak Marton, este desco-
perit de Nagy Pal, își începe studiile în domeniu
la Liceul de Muzică, Balet și Arte Plastice din
Târgu Mureș. Devine student al Institutului de
Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, unde
obține diploma în 1964. Pe parcursul studiilor
universitare, îi are ca maeștri pe Vetro Artur,
Balasko Nandor și pe Kos Andras. Între 1968-
1990 este profesor de desen la Cluj. Din 1968
devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici
din România, iar din 1994 devine membru al
Breslei Barabas Miklos. Se stinge din viață la
Cluj, în anul 2008. Cele mai cunoscute lucrări-
le ale sale sunt reliefurile în formă de compo-
ziții cu o schemă simbolică specifică și plache-
tele cu figuri emblematice ale vieții culturale
maghiare din Transilvania.]
■
TRIBUNA • NR. 480 • 1-15 septembrie 2022
35
sumar
semnal
Alexandru Sfârlea
(E)Fuziune Poezie-Pictură	2
editorial
Andrei Marga
Emergența filosofiei lui Hegel	3
filosofie
Viorel Igna
Platonism și creștinism în filosofia
antichității târzii (I)	6
eseu
Iulian Chivu
Verbozitățile comunicării și sensurile tăcerii	9
Iulian Cătălui
Literatura de călătorie: etimologie, tipologie,
scurtă istorie (V)	11
Adrian Suciu
Caragiale - Text și spectacol (II)	13
aniversare
Mihai Caba
Marin Preda la centenar sau „Viața ca o pradă”
a „Cel(ui) mai iubit dintre pământeni”	15
Irina-Roxana Georgescu
Marin Preda la centenar. O perspectivă didactică 17
istoria literară
Radu Bagdasar
„Monstrul” sau magma multiformă.
Cum se poate crea altfel decât ceilalți un roman! 19
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie
din București (XVI)	20
social
Ani Bradea
Reprezentanți de seamă ai exilului românesc.
George Ciorănescu	21
traducere
Carlos dOrs	23
opinii
Laura Poantă
Sexul slab, o etichetă rezistentă	24
showmustgoon
Oana Pughineanu
Cu libertatea la urgențe	25
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Despre podurile necesare	26
crochiuri
Cristina Struțeanu
Sertare cu tăceri (IV)	27
comentarii
Adrian Dinu Rachieru
Profil. Despre „lumina amintirilor”	28
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Benedictiana ca sintaxă a sacrului	29
Adrian Țion
Ping-pong poetic:
Maria Mănucă - Marcel Mureșeanu	30
portrete
Nicolae Iliescu
Descarcerarea nisipului	31
teatru
Claudiu Groza
Un tratat de practică teatrală	32
cinemateca
Eugen Cojocaru
„Planeta Școală”: Blackboard Jungle, To Sir,
with love & Liceenii	33
simeze
Petru Bejan
Athanorul lui Dragoș Pătrașcu	34
plastica
Iakob Attila
O întâlnire cu arta lui Gergely Istvan	36
plastica
O întâlnire cu arta
lui Gergely Istvan
Iakob Attila
Gergely Istvan	Dealuri II (1982), ipsos patinat
Uneori, simezele sălilor de expoziții ne
oferă o surpriză mai mult decât plă-
cută, ne introduc în lumea unor per-
sonalități ale lumii artistice transilvănene,
care pe parcursul vieții au fost monumente
ale discreției și ale excelenței în același timp.
Nimic nu îți produce mai multă plăcere de-
cât să revezi lucrări ale unui artist cu care ai
avut întâlniri revelatoare mai mult prin inter-
mediul paginilor literaturii de specialitate sau
ale albumelor și cataloagelor de artă. Expoziția
retrospectivă Gergely Istvan (1939-2008), or-
ganizată la Muzeul de Artă din Cluj cu ocazia
Zilelor Culturale Maghiare, reprezintă unul
dintre aceste momente speciale, în care în-
tâlnirea este și scânteie energică care te pune
față în față cu o serie de creații ale căror esență
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
nu ai reușit să o savurezi până acum dincolo
de atributele bidimensionale ale tipăriturilor.
Colecția de lucrări devine o narațiune care se
scurge în fața ochilor tăi și îți oferă o imagine
unitară despre viață și parcurs artistic. Nu este
de mirare că, de nenumărate ori, o expoziție
de această anvergură devine o bornă de kilo-
metru în viața simezelor și a publicului. Un
astfel de contact direct te face să înțelegi nu
numai structura gândirii artistice, dar îți oferă
și o incursiune în lumea creației și a mesajului
sublim din spatele acesteia. Sculptura devine
vie în fața ochilor, trăsăturile generale și spe-
cifice de pe suprafața materialului devin vizi-
bile și vizionabile din mai multe perspective,
oferind sens și contur imaginarului construit
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100480