TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Adrian Grecu
Cn-Cff (2022)
Expoziția Un manifest digital
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
semnal
Puțină arheologie
nobiliară maghiară
I Ștefan Manasia
Marosi Ildiko
Convorbiri cu contele Mihaly Teleki lăsate
pentru posteritate
Traducere în românește de Ion Calion
Cluj-Napoca, Editura Kriterion, 2022
Ediția originală, în limba maghiară, a
Convorbirilor cu contele Mihaly Teleki lăsate
pentru posteritate a apărut la Miercurea Ciuc,
în 2009, la editura Pallas-Akademia. Autoarea vo-
lumului este doamna Ildiko Marosi, o apropiată a
Telekienilor (cum sînt numiți reprezentanții faimoa-
sei familii nobiliare în traducerea românească ex-
presivă semnată de Ion Calion). Lucrînd, în timpul
comunismului, pentru presa de limbă maghiară de la
București, jurnalista a avut ideea unei serii de intervi-
uri cu unul dintre ultimii aristocrați Teleki rămași în
România, cu ultimul conte domiciliat aici, mai exact
la Târgu-Mureș. Maelstromul politic al anilor 1980 a
făcut însă imposibilă publicarea volumului la editura
Kriterion sau, cel puțin, în foileton, în paginile revis-
tei A Het, pentru care, de altfel, Ildiko Marosi lucra.
Dacă în 1982 emigrează în Germania, la
Munchen, Aimee, soția contelui (stabilindu-se la fii-
ca mai mare, plecată mai devreme din țară), în 1984
o urmează în exil și soțul Mihaly Teleki, al doispre-
zecelea purtător al acestui nume dintr-un arbore
genealogic luxuriant, unde vom întîlni: „cancelar al
Transilvaniei, prim-ministru al Ungariei, ministru al
agriculturii, luptător pașoptist, prieten al lui Petofi,
șef de partid și dramaturg sinucigaș, geograf, istoric,
întemeietor de bibliotecă (mai mulți chiar), pictor,
compozitor, geograf-explorator, agricultor și gos-
podar exemplar, nenumărați prefecți și subprefecți,
parlamentari, iar - mai la urmă - grădinar, deportat,
persoană cu domiciliu forțat, politician condamnat
la moarte, vânzător de înghețată, me-canic de între-
ținere, chimist, inginer, profesor, muncitor în fabrică,
soră medicală, femeie de serviciu, vizitiu, bancher,
medic, consilier guvernamental american, misio-
nar sud-american”. (din Introducerea autoarei). Așa
cum v-ați putut da seama, lista traversează epoci și
regimuri politice diverse experimentate de pămîntul
Transilvaniei. Contele însuși - născut pe 20 august
1908 la Gornești, „în ziua Sfîntului Istvan”, sublini-
ază în Convorbiri..., și decedat la 27 septembrie 1988
(împlinise 80 de ani) la Munchen - își începe desti-
nul ca băiețel manierat într-o familie tipică de aristo-
crați de țară (agricultori, grădinari, călăreți și vînători
pasionați), apoi duce mai departe legatul telekian
ca inginer agronom cu studii la Toulouse (apreciat
deopotrivă în Ungaria și/sau în România regalistă),
devenind posesorul neasemuitului castel baroc și
al domeniului de la Gornești/Gernyeszeg, de lîngă
Târgu-Mureș, unde ameliorează soiuri de grîu, pen-
tru a ajunge refugiat, capturat de ruși la Budapesta,
întors și semi-reîmproprietărit în România în curs
de bolșevizare, deposedat curînd de povara averii &
arestat fără judecată, trimis la „Canalul care leagă/
Dunărea de Marea Neagră” (treisprezece luni), reîn-
tors la Târgu-Mureș, unde îl descoperim angajat la
o fermă de iepuri, fie vizitiu la o fermă de vulpi, fie
contabil sau meditator de limbi străine pentru copi-
ii tîrgumureșenilor (prin intermediul acestei ultime
ocupații o va cunoaște pe și se va împrieteni cu Ildiko
Marosi). Practic, făcînd, în vortexul istoriei, ca teleki-
enii să bifeze și mai multe... ocupații, moduri de trai,
meserii.
Convorbiri cu contele Mihaly Teleki lăsate pentru
posteritate este un titlu atrăgător și înșelător. Pentru
că dialogurile cu septuagenarul aristocrat maghiar -
unele avînd loc în tihna apartamentului de bloc în-
suflețit/ornamentat cu măiestrie, altul în vilegiatură
prin zona Gorneștilor - sînt completate de inserturi
de memorialistică, articole din presa vremii, ferpare,
invitații, poeme, secvențe de reportaj și o arhivă foto.
Cartea își întinde în felul acesta axonii către zone care
depășesc viața și memoria unui om, documentînd
epoci și situații diverse, explicînd gesturi și traume
istorice, revizitînd melancolic, de fapt, declinul și, în
cele din urmă, extincția modului de viață nobiliar.
Toate piesele se îmbină într-un puzzle perfect avînd
în centru figura bonomului, stoicului domn Mihaly
Teleki și în colțurile cîmpului fizionomii medievale,
războinice sau intelectuale, exploratori și bibliofili
(de altminteri pasiunea muzeologiei, peisagisticii,
cărților rare pare des întîlnită aici). Monologul con-
telui, vorbirea sa particulară și domoală, analeptică
îmi evocă nu o dată existența unui stil mitteleuro-
pean, melancolic și ironic, de o urbanitate rar pome-
nită azi. Sînt portrete și descrieri care ar putea com-
pleta nu știu care capitol dintr-un roman de Miklos
Banffy sau de Peter Esterhazy. Sînt situații comice și
o plăcere a înregistrării ritmurilor naturii care amin-
tesc de suprarealismul colocvial al unui Hrabal. Sînt
convins că, și datorită talentului literar al contelui
Mihaly, Telekienii ies bine din această (auto)biografie
fulgurantă, supunîndu-se permanent ritmului și vo-
lutelor memoriei. Chiar dacă numai agronom, iar nu
geograf și explorator, prim-ministru al Ungariei sau
fondator al unei mari biblioteci precum strămoșii săi,
contele Mihaly Teleki pare să fi deprins învățătura lui
Marcus Aureliu, care îl face să patineze elegant peste
splendoarea și abjecția istoriei, cu noblețe (naturală,
iar nu dată de titluri), cu decență și bunătate. Sînt ex-
traordinare paginile în care, deposedat de avere, își
găsește liniștea și chiar bucuria urmărind migrația
becațelor; amintindu-și vînătorile de altădată sau
hrănind în balconul său de la bloc pițigoii cu sîm-
buri de nucă; povestind despre splendoarea arborelui
gingko biloba sau evocînd diverse anecdote familia-
le; descriind - mai degrabă (auto)ironic - modul de
viață aristocratic. Experiența muncii forțate la Canal,
spune el, l-a vindecat de crize biliare (pentru că își
reglează metabolismul inclusiv prin... consumul de
ceapă sălbatică), dîndu-i forță să se întoarcă în sînul
familiei, muncind orice (pentru că nici o muncă nu e
strivitoare, înjositoare), răspîndind un fel de aură (se
evocă undeva mersul contelui), reluînd legăturile cu
vastul clan telekian răspîndit pe toate continentele,
mai puțin în Anctarctica ș.a.m.d.
Răbdarea și profesionalismul interlocutoarei fac
din aceste Convorbiri cu contele Mihaly Teleki lăsate
pentru posteritate atît un instrument necesar istorici-
lor, etnologilor sau literaților, cît și un ludic palimp-
sest de arheologie nobiliară, pe care Ildiko Marosi îl
editează ingenios.
■
2
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
editorial
Constantin Noica -
Arhanghelul,
Anton Dumitriu -
Anahoretul
■ Mircea Arman
Fără să fiu un mare admirator al lui
Constantin Noica și a ceea ce a reprezen-
tat așa-zisa „Școală de la Păltiniș” nu pot,
totuși, să o scap din vedere, să ignor sau să mi-
nimalizez importanța acesteia în anii grei pen-
tru filosofie marcați de perioada comunismu-
lui.
Ceea ce a făcut Noica pentru filosofia româ-
nească în acei ani a fost ceva mai mult decît re-
marcabil. Dacă o disciplină a spiritului a avut de
suferit în acel timp, apoi aceea a fost filosofia,
cea mai oprimată, cea mai controlată, cenzura-
tă și atent dirijată dintre toate. Or, Noica dato-
rită prestigiului său uriaș, a modului de a pune
problema în fața puterii politice și a securității
- în ciuda tuturor piedicilor și agenților infiltrați
în proximitatea sa - a reușit să creeze o breșă,
o oază de libertate spirituală în oceanul dogmei
marxist-leniniste a acelor ani - și totuși, în acei
ani, au fost traduși aproape toți marii filosofi ai
lumii, inclusiv controversatul Heidegger- să for-
meze tineri și să creeze un curent de gîndire care
a dominat autoritar filosofia adevărată a respec-
tivei epoci.
Școala de la Păltiniș intitulată astfel deși, în
opinia mea, cu puțină legitimitate întrucît, din-
colo de scrierile meritorii ale fondatorului ei, nu
s-a remarcat printr-o solidă productivitate filo-
sofică a discipolilor care să fi acompaniat ope-
ra maestrului, nici prin lucrări de filosofie care
să poată fi reținute sau să fie demne de amintit,
nici prin gesturi și atitudini care să poată fi con-
siderate importante a emulilor acestuia, „boieri
ai spiritului” pe care mai degrabă i-aș numi de-
latori ai acestuia și, nu de puține ori, plagiatori.
În fond este greșit dacă spunem că la Păltiniș,
a fost o „școală”, în sensul filiațiilor grecești.
Această „școală” a fost pentru toți românii cu
carte mai degrabă o „forță” care a adunat cele
mai multe energii ale unei națiuni care încerca să
gîndească în limba sa și care a pornit de la con-
vingerea fermă a lui Constantin Noica privitoare
la valențele puternic filosofice ale limbii române
și al cărei model intelectual se cristaliza în ceea
ce gînditorul de la Păltiniș numea: „performanță
intelectuală”.
Noica vădea multă naivitate în a crede că vre-
un stat modern, comunist sau nu, va fi cîndva
dispus să acorde un cec în alb unui număr de
„douăzeci de genii” care să ducă limba româ-
nească pe culmile celei mai înalte spiritualități
europene. Desigur, blocat între zidurile ideolo-
giei comuniste și a unui naționalism ușor desuet
întrucît nu poate fi susținut la nivelul marilor
popoare, ba, mai mult, nici la nivelul vecinilor
noștri, Noica credea că, poate cîndva, vreun
român va fi acceptat cu adevărat în „boierimea
spirituală” europeană. Aș vrea să nu mi se dea
exemplul unor Emil Cioran sau Mircea Eliade,
întrucît nici ei nu au trecut de o anumită barieră
pe care marile popoare le-au așezat întotdeauna
în fața unei națiuni care se încovoaie prea ușor
și care refuză mereu să-i fie „tăiat capul”, atitudi-
ne amarnică și demnă de milă pusă în aspect de
cunoscutul proverb și la care și Anton Dumitriu
făcea referință cu durere și revoltă. Pînă cînd nu
vom avea curajul propriei autodeterminări și
afirmări, nimeni nu ne-o va acorda gratuit, iar
tot felul de nulități și degenerați se vor uita plini
de scîrbă la noi.
Dar dincolo de această naivitate suavă era un
gen de idealitate care se asemăna cu cea a „mari-
lor greci” și releva o convingere onestă și altruis-
tă a unei existențe care se confunda cu filosofia.
Nu puțini dintre cei tineri au fost captați de
ideile nicasiene, tineri care, fără excepție, au ra-
tat și care, din păcate, nu doar și-au distrus cari-
erele intelectuale dar și-au pierdut viețile la mo-
dul lamentabil, cuprinși de sărăcie și alcoolism,
în timp ce alții au devenit negustori și milionari,
prin furt.
Nu Constantin Noica este responsabil pentru
aceste lucruri ci doar Ideea care nu se lasă turnată
decît în anumite amfore. Și mai exista un aspect,
anume acela că dacă Nae Ionescu și „derbedeii”
lui, cum cu plastică simpatie îi eticheta Anton
Dumitriu, formaseră un curent de gîndire care
se împotrivea liniei clasice a filosofiei românești
care își găsea izvorul în Titu Maiorescu, linie
din care provenea și Anton Dumitriu, iar dacă
în perioada interbelică cultura română trăia un
moment de grație al ei, rămas nefructificat, atît
în perioada comunistă cît și în cea neomarxistă
și progresistă acest lucru nu s-a mai întîmplat.
Iar dacă nu s-a întîmplat atunci, cred că nu se va
mai întimpla nici de acum încolo.
Chiar dacă a „curs și atunci sînge pentru Idee”
sîngele și l-au vărsat cei care nu erau întotdeau-
na chemați să o facă, cei cărora Ideea nu le ce-
rea acest lucru. A fost, totuși, și acesta un lucru
remarcabil așa cum extraordinar este și cel care
termină maratonul, nu doar cel care îl cîștigă.
Este incontestabil că în galeria marilor figuri
formate la școala lui Nae Ionescu figurile de pri-
mă mărime sunt Emil Cioran și Mircea Eliade,
însă tot de necontestat este că adevăratul arhan-
ghel al propășirii filosofiei românești în epoca
comunistă a fost Constantin Noica, chiar dacă
în ceea ce privește contribuția de primă mărime
la nivel internațional, în domeniul filosofiei, o
are Anton Dumitriu cu celebra sa Istorie a logicii
care depășește cu mult tot ceea ce s-a făcut în
domeniu în secolul XX.
Chiar dacă scrierile lui Constantin Noica au,
dincolo de dimensiunea filosofică și o dimensiu-
ne literară importantă, ni se pare de necontestat
că în domeniul filosofiei pure acest loc trebuie
cedat prietenului său Anton Dumitriu.
Mircea Arman
Îmi amintesc de o discuție pe care am pur-
tat-o cu Anton Dumitriu despre școala lui Nae
Ionescu și despre încercarea lui Noica de a o
continua. Noica, în ciuda deselor vizite pe care
i le făcea lui Antoine, cum îi plăcea să-i spună
lui Anton Dumitriu, nu îi vorbise niciodată de
discipolii săi Pleșu și Liiceanu, nici nu încerca-
se să îi prezinte sau să-i evoce. Anton Dumitriu
nu-i cunoștea nici personal și nici din scrieri
iar cînd cu timiditate încercam eu să-i aduc în
discuție nu se arăta interesat, schimbînd imediat
șirul discuției. Oricum, acest lucru nu are vreo
însemnătate deosebită dar nu pot să mă duc cu
gîndul că Noica, în marea sa generozitate, nu îi
considera discipoli pe toți tinerii îndrăgostiți de
filosofie și, lucru important, pe toți cei care ști-
au germana și greaca. A fost și acesta un gest de
frondă a lui Noica și de sfidare a regimului nele-
gitim instaurat după război.
Era în anii ‘70-’80 ai secolului trecut, datori-
tă filosofului de la Păltiniș, o perioadă de entu-
ziasm pentru filosofie cum, probabil, generația
mea și nici una de acum încolo nu o să mai vadă
în gîndirea și limba românească.
Noica nu a fost un întemeiator de școală(fili-
ație) în sensul propriu-zis ci un fenomen care a
ars pentru Idee. Iar această idee a cuprins întreg
tineretul studios român. Dacă cineva a fost stin-
dardul și idealul culturii noastre în acele triste
vremuri atunci, o spun eu care nu provin din li-
nia sa spirituală, acela a fost Constantin Noica.
Am văzut în anii aceștia acuzații de colabora-
ționism aduse atît lui Constantin Noica cît și lui
Anton Dumitriu. Este discutabil cît sunt de reale
și nu am eu căderea să discern, le-am mai auzit
imediat după Revoluție din gura regretatului fi-
losof și psiholog Grigore Popa, doar la adresa lui
Constantin Noica atunci, dar și din partea altor
deținuți politic. Însă, ce relevanță mai pot să aibă
ele acum?
Cine poate judeca un om supus unor aseme-
nea represiuni barbare, unor asemenea chinuri
fizice și psihice cum au fost cele la care au fost
supuși marii intelectuali români în închisorile
stalinisto-dejiste? Aproape toți au cedat și nu pot
fi anatemizați decît de vreo tristă figură din ge-
nerația analfabeților funcțional, alții în schimb,
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
3
o
filosofie
au preferat să moară. Iar dincolo de toate, chiar
dacă lucrurile ar fi stat așa și Constantin Noica
ar fi colaborat cu securitatea - unii o fac acum în
cea mai democratică lume posibilă, din arivism,
prostie, răutate, dorință de îmbogățire și parve-
nire - nu în închisori și lagăre de muncă silnică,
iar cei care o fac acum o fac fie din vocație, fie
aderînd trup și suflet la noua lume a postadevă-
rului și transumanului, la schizofrenica lume di-
gitală. Este problema fiecăruia și nu sunt eu che-
mat să judec asemenea atitudini. Oricum, ceea
ce a făcut Noica și Anton Dumitriu, în acele vre-
muri de restriște pentru ființa noastră spirituală
și pentru spiritul românesc, șterge, estompează,
anulează orice atitudine avută în universul con-
centraționar acum cînd se împlinesc 35 de ani de
la moartea lui Noica și 30 de ani de la cea a a lui
Anton Dumitriu.
Este tardiv și, cred eu, neavenit să mai adu-
cem acum în discuție atitudinea lui Noica față
de dreapta românească sau pactizarea - dacă a
fost - a lui și a lui Anton Dumitriu cu securi-
tatea și cu regimul comunist. Cărțile care apar,
luările de poziție ale junilor progresiști, indivizi
care, în general, nu au nimic de a face cu filoso-
fia lui Noica și Anton Dumitriu și, în special cu
gîndirea, care nu pricep nimic și nu respectă ni-
mic din filonul gîndirii românești, nu aduc nici
un beneficiu culturii românești genuine. Am
văzut anumite documente care sunt, în opinia
mea, îndoielnice altele care sunt incontestabile,
însă acestea nu pot anihila „foamea sacră” de
gîndire autentică adusă de un Noica sau Anton
Dumitriu în spațiul culturii și limbii românești.
Anton Dumitriu nu a fost un om care să cre-
eze școală, nici nu și-a dorit așa ceva. Cei cîțiva
care îl frecventau și pe care îi considera emu-
lui ai săi, printre care îmi amintesc de Isabela
Vasiliu-Scraba, aveau privilegiul să asculte ade-
vărate „lecții de înțelepciune” ale unui om care
dusese experiența spiritului la extrem, scrutînd
totul, de la matematică și logică la metafizică și
isihasm. Cu puținii discipoli pe care i-a avut, cu
smerenia dată de cea mai înaltă cunoaștere spi-
rituală, Anton Dumitriu a fost anahoretul spiri-
tului românesc.
Există timp pentru rugăciune cum există
timp pentru penitență, așa cum există vreme
pentru bogăție sau sărăcie spirituală. Important
e, cum îmi spunea Anton Dumitriu, mie și lui
Constantin Noica, dincolo de ceea ce suntem, de
ceea ce facem, de ceea ce credem că suntem sau
de ceea ce credem că am făcut, cu ce plecăm. Iar
Constantin Noica și Anton Dumitriu au plecat
cu toată binecuvîntarea gîndului românesc.
■
Adrian Grecu	09-AR4- Iconuri (2022), instalație
Metafisica tomasiană
a Absolutului, identitate
a esenței și existenței
■ Viorel Igna
Inspirându-se de la Aristotel, datorită consi-
derabilului instrumentar conceptual și logic
pus la dispoziție de textele Stagiritului, S.
Toma a putut să ajungă la o sistematizare origina-
lă și satisfăcătoare a raporturilor dintre metafisică
și teologie, în măsură să poată face o distincție
clară între ele. Problema statutului epistemologic
al teologiei i-a preocupat pe intelectuali începând
deja cu secolul al XII-lea, deoarece descoperirea
textelor științifice grecești și arabe de inspirație
aristotelică a adus în centrul atenției existența ști-
ințelor exacte și întreaga lor organizare riguroasă
în jurul principiilor de bază1.
O asemenea structurare a științelor exacte a
exercitat o fascinație enormă, în detrimentul va-
lorii teologiei, care, din contră, n-a apărut ca o
știință proprie deoarece era lipsită de o asemenea
bază rațională. În acest fel, nu numai pretenția
teologiei de a sta în vârful edificiului cunoașterii,
a înțelepciunii, părea că nu mai poate fi susținu-
tă, în sensul că acel sistem putea să se destrame
în orice moment. Anumite curente intelectuale
au încercat să formuleze o primă abordare, chiar
dacă un parțial răspuns la această problemă era
dat, ca în cazul teologiei axiomatice a lui Alain de
Lille; tentativele lor însă au rămas izolate. La între-
barea dacă teologia poate fi considerată o știință,
S. Toma a răspuns în mod afirmativ, pentru două
motive. Orice știință, considerată ca atare trebuie
să aibă două caracteristici: în primul rând să dis-
pună de principii de bază, care să fie cunoscute,
ca având o validitate incontestabilă și o dezvoltare
care să fie condusă, plecând de la aceste principii,
în mod rațional și argumentativ.
Acum, în ce privește principiile teologiei, S.
Toma afirmă în Summa Theologiae că ei nu-i lip-
sesc aceste principii sui generis: dacă nu in primis
de la rațiune, ea își derivă propriile principii ple-
când de la o înțelepciune de tip superior, adică de
la Revelație; aici, comentează Carlo Chiurco in-
tervine cea de-a doua parte a argumentării, aceea
care privește afirmarea eologiei ce poate dezvolta
raționamente care sunt perfect raționale și care să
fie conduse conform necesității:
„Așa cum alte științe dezvoltă argumentări
pentru pentru a-și demonstra propriile principii,
din care se pot dezvolta alte raționamente, teo-
logia, sacra doctrină nu dezvoltă alte argumente
pentru a demonstra propriile principii, care sunt
atribute ale credinței, ci pleacă de la ele pentru a
demonstra alte raționamente; așa a făcut Sfântul
Pavel în prima Epistolă către Corintieni, atunci
când, plecând de la Învierea lui Isus Hristos, a
afirmat că Învierea va fi apanajul tuturor2.
S. Toma ajunge astfel două scopuri: pe de o parte
ajunge la o formulare riguroasă a teologiei ca știin-
ță, rezolvând astfel problema teologilor din secolul
al XII-lea; pe de alta separă metafisica de teologie,
acolo unde nu numai teologia secolului anterior a
reușit, ci începând cu Aristotel și Boethius, care au
vorbit de posibilitatea unui discurs unificator.
Teologia este studiul textelor sacre precum și a
ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu plecând de
la ele, în timp ce metafisica, sau filosofia primă,
este speculațiunea despre ființă ca ființă realizată
pe baze riguros raționale: în ea va fi oricum loc
pentru a putea deduce pe cale demonstrativă exis-
tența lui Dumnezeu, care este în măsură să garan-
teze edificiul speculativ construit astfel.
Metafisica este în concepția Aquinatului „ști-
ința despre ființă întrucât ființă.” Ca orice știință,
se bazează pe principii și, așa cum am spus, ele
nu trebuie să fie numai evidente ci, din moment
ce metafisica este știința cea mai înaltă dintre
toate, trebuie să fie evidente și în acelaș timp mai
pertinente decât toate. Analiza pe care o face C.
Chiurco este bazată riguros pe textul tomasian,
subliniind că principiul „științei ființei ca ființă
este ființa însăși sau, cum spune S. Toma în lucra-
rea despre Adevăr: „ceea ce este în mod absolut
cunoscut și în care își găsesc rezolvarea toate con-
ceptele. [...] În tot ceea ce se poate demonstra este
necesar să fie recondusă argumentarea la anumite
principii care să fie cunoscute intelectului prin ele
însele [...], dar ceea ce poate concepe intelectul în
primul rând, adică ceea ce este în mod absolut cu-
noscut și în care toate conceptele își găsesc rezol-
varea este ființa determinată (ens) [...] pentru care
este necesar ca toate conceptele intelectului să vie
puse în evidență la nivelul ființei determinate (ex
additione ad ens)”.3
Nu există deci o noțiune care să fie anterioară
aceleia de ființă sau, care să fie mai generală, mai
cuprinzătoare și mai totalizatoare de cât ea. Ființa
este deci baza, tocmai pentru că nu se poate mer-
ge mai departe de ființă în activitatea gândirii: ea
constituie orizontul însăși al gândirii, dincolo de
care nu mai est nimic- dacă nu chiar Nimicul în-
suși, care nu poate fi gândit, nici afirmat.
Deci, dacă ființa este baza a ceea ce poate fi
gândit, și dacă toate conceptele fac trimitere la
ea, sau faptul că în ultimă instanță își iau de la
ea propria valoare, atunci ea este același lucru cu
Adevărul: „Ens et verum convertuntur”, ne spune
S. Toma: “Ființa și adevărul sunt inter-schimbă-
toare.” putem menționa că S. Toma nu folosește
termenul de esse, adică infinitul prezent al verbu-
lui „a fi”, ci participiul prezent ens, „ente”, literar
„ceea ce este”: o paricularitate importantă, care ne
obligă la o reflexie pe măsură.
Deci ființa este adevărul. Dar pentru S. Toma,
la fel ca pentru Aristotel, ființă se spune în mai
multe feluri (pollakos). Ce înseamnă acest lucru?
Este vorba de o problemă fundamentală care a
preocupat filosofia greacă din momentul în care
a fost analizată pentru prima dată ființa în modul
explicit făcut de Parmenide.
Faptul că despre ființă se spune în mod simplu
că este, atunci semnificația de ființă, ne apare dife-
rită de orice altă noțiune cum ar fi „casă”, „masă”,
„stea”, „univers” și așa mai departe: dar această
diversitate presupune prin ea însăși o consecință
4
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
catastrofală, deoarece acest lucru ar însemna că
toate celelalte semnificații nu sunt, sau pur și sim-
plu sunt Nimicul. Dacă ființa este luată, pe bună
dreptate, cu o semnificație diferită, atunci o ase-
menea diferență riscă să fie înțeleasă în mod ra-
dical, adică ca ceva care anihilează totul, deoarece
într-un asemenea caz ființa, numai cu semnificația
de ființă-este, deci semnifică ceva: este vorba de o
lectură univocă a ființei, în mod tradițional atri-
buită lui Parmenide și lui Aristotel, pentru care
ființa este pur și simplu identică cu sine însăși. Pe
de altă parte, dacă ființei nu-i recunoaștem o anu-
mită particularitate semantică, adică dacă spunem
că ea, fără îndoială, se amestecă cu toate celelalte
semnificații, chiar dacă celelalte noțiuni ca „masă”,
„casă”, „stea”, „univers” spunem că sunt, se poate
ajunge la un alt pericol contrar: ființa va fi de aceea
un complex de spirit și de materie, de noapte sau
de „zi” în care pot să coexiste o întreagă serie de
termeni opuși: aceasta în schimb este o lectură care
în mod tradițional este considerată ca echivocă.
La aceste poziții fac trimitere în general alte
poziții, cum este nominalismul, care pun accent
pe o lectură ușoară a semnificației ființei, în care
ea tinde să devină o pură abstracțiune, o flatus vo-
cis, un fel de proprietate semantică înrudită mai
mult cu jocurile lingvistice decât cu conceptele
autentice: în ochii acestora ființa apare diferită
de ea însăși, deci o diferență pură, imposibil de
susținut.
În interpretarea așa-zisei „metafisici clasice”,
scrie C. Chiurco, ființa nu este în mod complet
identică (poziție univocă, nici complet diferită de
poziția echivocă, ci mai degrabă este vorba de o
identitate de identitate și non identitate. Ființa de
fapt este afirmată despre orice lucru, am văzut mai
înainte că noțiunile de casă, masă, stea, univers
sunt; adică este vorba de ceea ce identic se găseș-
te în orice lucru, cu alte cuvinte, orice lucru are o
esență, și esența se afirmă despre orice lucru, dar
aceasta este o identitate subînțeleasă despre toate
diferențele, deoarece orice lucru nu este numai
o esență, nu este ceva pur identic, ci are o ființă
care-i este proprie, adică este ceva diferit față de
toate celelalte ființe determinate, cu propria sa di-
ferență cu tot. Fiecare ființă determinată, adică fi-
ecare lucru care este, este deci împreună identitate
și non identitate, adică identitate și diferență.4
Adrian Grecu	Augmented Reality 1 (2022), instalație
Aceasta însă pune o problemă: dacă este
adevărat că ființa se afirmă despre orice fiin-
ță determinată, atunci ființa este un predicat pe
care Dumnezeu îl are în comun cu creaturile.
Trebuie deci să existe un raport de analogie între
Dumnezdeu și creatură5.
Pentru S. Toma există două tipuri de analo-
gie: analogia ce vizează proporția și analogia ce
vizează proporționalitatea. În primul caz, două
lucruri sunt legate între ele printr-un raport de
proporție, adică printr-un raport de un anumit
tip datorat unei distanțe determinate [...] sau de
o relație reciprocă. În al doilea caz, există o relație
între cele două proporționalități. Exemplele date
de S. Toma clarifică mult lucrurile: între unu și
doi există o analogie de proporție, adică doi se re-
feră la unu deoarece este dublul său, în timp ce
între șase și patru există o analogie de proporțio-
nalitate, deoarece sunt amândouă numere duble,
respectiv al numărului trei și al numărului doi.
În primul caz, cei doi subiecți sunt unul relațio-
nat la celălalt în mod direct, doi, în cazul nostru,
care este în mod direct legat de unu, fiind dublul
său, adică sunt relaționați deoarece împărtășesc
ceva un quid, ar spune S. Toma, în al doilea caz
nu, deoarece împărtășesc o relație.
Nu se poate folosi primul tip de analogie pen-
tru a vorbi despre Dumnezeu și despre creatu-
ră, scrie C. Chiurco, deoarece nici o creatură nu
întreține o relație directă cu Dumnezeu, adică
împărtășește ceva în mod direct cu Dumnezeu,
deoarece o astfel de creatura L-ar determina pe
Dumnezeu în ceea ce El este.
Reținem astfel că există o analogie între crea-
tură și Dumnezeu numai în sensul unei analogii
în ce privește proporționalitatea. Totodată, așa
cum afirmă marele învățat Alain de Libera „acest
raport rămâne el însuși indeterminabil, tocmai
pentru că nu există un raport determinat (ca în
cazul analogiei de primul tip) între creatură și
Dumnezeu care să ne permită să „determinăm
perfecțiunea divină”. Se ajunge astfel la o situa-
ție paradoxală, chiar dacă este perfect logică: pe
de o parte, chiar dacă există această analogie de
proporționalitate între Dumnezeu și creatură,
aceasta nu înseamnă că ar exista ceva în comun
între Dumnezeu și creatură, ci din contră, nimic
nu există în comun.”6
Adrian Grecu
07-AR2 Iconuri (2022), instalație
Dar pe de altă parte, ființa creaturii este ființa
însăși a lui Dumnezeu, nu un alt tip de „ființă”,
care nu este, deoarece ființa, așa cum am văzut,
despre care putem spune în mod univoc, este însă
o identitate, chiar dacă în mod natural o aseme-
nea ființă, comună cu creatura și cu Dumnezeu ar
fi fost prezentă înainte într-un mod diferit față de
ființa celei de-a doua substanțe divine.
În acest fel S. Toma a dus până la ultimele con-
secințe gândirea despre analogia ființei: așa cum
ființa este o identitate a identității și în același timp
a non identității sau a (diferenței dacă vrem); ră-
mâne astfel un singur tip de ființă ce-și bazează
propria sa capacitate de a se diferenția într-o serie
de nenumărate determinări (care nu sunt altceva
decât multiplicitatea lumii); astfel analogia dintre
Dumnezeu și creatură trebuie să se manifeste că
este, la rândul său, identitate de identitate și de
diferență, în care există o afirmare a „ființei” și
în același timp a „non ființei” Un raport în care
există o participare a ambilor participanți: prin
urmare un asemenea raport de analogie este în
același timp identic și diferit de cei doi termeni
care-l compun. Acesta va fi punctul de plecare al
speculațiilor lui Meister Eckhart (cu numele lui
Eckhart von Hochheim), cel mai faimos teolog
german din perioada dintre secolul al XIII-lea
până în secolul al XIV-lea, continuatorul discur-
sului propriu teologiei negative de care am vorbit
la Dionisie Areopagitul: dacă tonul mistic și tensi-
unea metafisică ce se poate observa în operele sale
sunt totuși departe de rigoarea analitică a S. Toma,
speculațiunea eckartiană s-a concentrat pe căuta-
rea sistematică a tuturor posibilelor variabile ale
acestui joc dintre ființă și non-ființă, care unește și
în același timp îl separă pe Dumnezeu de creatură.
Pentru tot ce-am spus până acum, conclude C
Chiurco, analogia dintre Dumnezeu și creatură,
care se bazează pe doctrina analogiei ființei cu
care împreună constituie un Intreg de sine stătă-
tor, nu ne apare ca o dezarticulare a conceptului
de ființă, așa cum a afirmat Alain de Libera, ci din
contră, ca o maximă punere de acord, de tip dia-
lectic, care este prezentă în istoria gândirii numai
la Aristotel și Hegel. Aceasta se-ntâmplă, deoa-
rece reflexia S. Toma despre ființă vizează ființa
concretă: dar pentru a determina sensul acestei
expresii de ființă concretă, sau sensul concret al
ființei, este necesar să fie analizat raportul con-
ceptual dintre act și potență.
Sensul concret al ființei constă în raporturile
dintre esență-existență, formă-materie, act și po-
tență.
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
5
o
Esența și existența. Fondatorul studiilor mo-
derne de filosofie medievală, Etienne Gilson,
definește metafisica S. Toma o „ontologie a exis-
tenței”, în timp ce marele filosof francez Jacques
Maritain, inspiratorul unuia din curentele cele
mai originale ale gândirii catolice din secolul al
XX-lea, l-a numit, cu trimitere la Aquinat „un in-
telectualism existențial”. Nu este o întâmplare că
tema existenței să se-ntoarcă printre preocupările
celor mai mari frecventatori contemporani ai to-
mismului. Esența și existența sunt în mod natu-
ral două noțiuni distincte. Esența (essentia) este
quid-ul unui lucru, ceea ce acel lucru este, în sen-
sul definirii sale: „ Este ceea ce vrea să semnifice
prin intermediul unei anumite definiții, care indi-
că ceea ce este un lucru (est hoc quod significatur
per definitionem indicantem quid est res)”.
La fel, referindu-ne la existență vorbim pro-
priu-zis de existențe, adică de o pluralitate de
lucruri, de ființe determinate care există în mod
concret. Cu alte cuvinte, existența (existentia)
este înainte de toate un act concret de a exista al
oricărei ființe singulare, și numai prin abstracție
vorbim de existență în general, în sensul unui act
de existență ca atare, aplicabil unei pluralități de
ființe determinate. Totodată este nevoie de o ulte-
rioară precizare relativă la sensul existentului: cu
remarca că contrar esenței, existența nu este defi-
nită atât la modul general ca o existență abstractă,
ci este luată la modul individual; întrebarea rămâ-
ne: în ce constă existența une entității singulare, a
unui obiect determinat?
Materia și forma. Substanța este o ființă deter-
minată reală, afirmă Aquinatul, care este obiectul
experienței noastre și care este compusă dintr-un
element determinat, pasiv, materia și un element
determinant, acftiv, forma. Aceasta din urmă este
făcută în așa fel că posedă determinate caracte-
ristici; în acest sens scrie E. Gilson: „A exista este
ca și cum actul însuși se referă la formă, deoarece
dacă se spune că în ființele compuse de materie și
de formă, forma este principiul existenței, datori-
tă faptului că ea actualizează substanța, este însuși
actul din care își ia capacitatea de a exista”.7
Forma este deci principiul de existență deoare-
ce determină și actualizează substanța, dar ea este
un astfel de principiu numai atunci când primeș-
te calitatea de existență actuală. Există aici, scrie
Aquinatul, un primat radical al existenței asupra
esenței; forma substanței există numai în virtutea
actului existențial care face dintr-o asemenea sub-
stanță o ființă reală. Actul de existență este văzut
deci ca fiind rădăcina însăși a existenței.
Faptul de a exista este deci elementul primor-
dial al realității, ceea ce face ca totul să fie real.
Mai mult, el este însăși realitatea: iată de ce S.
Toma folosește termenul ens (ființă detrminată)
și nu essse (a fi, ființă).
Proprietatea fundamentală a ființei, aceea de a
respinge Nimicul (Nulla), se aplică deci la cel mai
înalt grad nu ființei înțeleasă în mod indetermi-
nat, ci ființei existente în mod singular; dincolo de
„ontologia existenței”, scrie C. Chiurco, și de „in-
telectualismul existențial”, este deci normal să se
vorbească de o metafisică a concretului, în sensul
că S.Toma atribuie un primat net, conceptual fiin-
ței determinate existente în mod concret. Și toto-
dată, într-un perfect echilibru al gândirii tomiste
un asemenea act de a exista are o limită: ființa este
totdeauna un act de existență a ceva ce este diferit
de el, este un mod de a exista individual și singu-
lar al unei esențe generale. Esența trebuie să poa-
tă avea un caracter pozitiv prin care să semnifice
la modul independent actul de a exista, deoarece
Adrian Grecu	Augmented Reality 2 (2022), instalație
numai așa se poate adăuga acelui eminent act de
a exista care este viața și pe care s-o determine.
Faptul de a exista este acțiune determinată de po-
tență, fără ea n-ar fi decât un mod pur de a exista
la modul indeterminat, n-ar fi actul de a exista a
ceva determinat.
Ca ceva să existe, este nevoie ca faptul de a
exista să fie detrminat de ceva, adică să fie actul
de existență a ceva determinat, de aceea numai o
ființă determinată are o plenitudine de semnifi-
cații care se bucură de proprietățile dobândite de
acțiunea principiului de identitate și de non con-
tradicție.
Actul și potența. Acest complex raport dintre
esență și existență poate să fie reprezentat în-
tr-un mod și mai dinamic; în realitate este acesta
veșmântul în care se prezintă și se structurează.
Esența și existența pot fi citite la lumina binomu-
lui act-potență, unde actul este modalitatea de ac-
tualizare, de concretizare a ceva ce este în potență
(care în greacă se traduce cu dynamis).
Este tocmai ceea ce se-ntâmplă cu esența, de-
oarece am spus că ei i se adaugă existența, adică
esența devine o substanță, o ființă determinată
concretă numai în acest caz lucrului i se poate
atribui calitatea de existență.
În procesul devenirii, existența nu adaugă ni-
mic esenței, atât cât ea este, deoarece esența își are
manifestarea sa pozitivă, atunci când este afirma-
tă și care ne vorbește de statutul ei activ de esență
ca atare.
În acest sens existentul, adică ființa determi-
nată concret existentă, este substanța care este
în acțiune și care a a devenit; esența însă, întru-
cât este potență, este totdeauna pe punctul de a
deveni ceva. De aici se poate trage concluzia că
actul și potența nu se potrivesc cu forma și mate-
ria. Materia este în mod sigur similară potenței,
deoarece este o potențialitate indeterminată aptă
să primească formele, dar potența întrucât este
esența, este oricum diferită, fiind ea însăși, cel
puțin în parte, în acțiune; am văzut că, oricât de
generică ar fi semnificația sa, ea oricum semnifică
ceva și nu Nimicul.
Compunerea esenței și existenței este universa-
lă, adică se aplică tuturor ființelor create, în timp
ce compoziția formei și a materiei nu. Pentru S.
Toma conclude C. Chiurco, există de fapt fiin-
țe pur spirituale, cum sunt îngerii, care nu sunt
compuse din formă și materie, ci sunt făcute din
forme pure; dar și ei stau sub legea compoziției
esenței și existenței. Am văzut înainte: ființa de-
terminată este totdeauna starea de existență a ceva
care este diferit de sine însăși, adică este o stare de
existență, individuală sau singulară a unei esențe.
De exemplu propoziția „această masă este roșie”
este în mod sigur o actualizare, o concretizare a
esenței obiectului (masă), dar tocmai pentru acest
lucru este diferită; ne întoarcem din nou la analo-
gia ființei, a identității și a diferenței, a faptului că
ea „este și nu este” o esență oarecare.
Actul (acțiunea) este deci actul de a exista (ac-
tus essendi), dar în cazul creaturilor el nu este
identic cu esențele lor. Numai în Dumnezeu exis-
tă o identitate de esență și existență, adică esența
Sa constă în propriul său mod de existență; altfel
spus, esența Sa este cu totul în acțiune: actus pu-
rus, ens per se ipsum subsistens. Alte ființe de-
terminate nu pot să existe în acest mod: numai
Dumnezeu este pe de-a-ntregul în acțiune, este în
integralitatea actualizării Sale posibile, ca Cea mai
înaltă acțiune posibilă și Cel mai înalt Existent, în
care Ființa își determină propria Ființă concreti-
zată de afirmația biblică: „Eu sunt Cel ce sunt”.
Note
1	San Tommaso, ediție îngrijită de Carlo Chiurco,
Pelago, Milano, 2022, p. 63.
2	Toma din Aquino, Summa theologiae, trad. di C.
Chiurco, Marietti, Torino Toma 1952.
3	Toma din Aquino, La verita, ediție îngrijită de P. A.
Lobato, Edizioni Studio Domenicano, Bologna, 1992,
p. 73.
4	Cf. legii identității formulată explicit de Leibniz: fi-
ecare obiect este ceea ce este, A este A și B este B. Dacă
o judecată este adevărată, atunci ea este adevărată. Fără
identitate nu se poate constitui universalul și fără uni-
versal nu este știință. Când afirm că A = A, neg implicit
că A ar fi altul decât A. Ca atare pun și diferența lui A.
A este altul nu numai față de alte lucruri, ci este altul
și față de sine însuși. Identitatea abstractă se deschide
astfel spre identitatea concretă a realității. În plan real
nu există identitate absolută, ci doar identitate relati-
vă. Întrucât există identitate, un lucru este ceea ce este,
adică este el însuși, dar întrucât identitatea este relativă
un lucru este și ceea ce nu este, fiind ceea ce ar putea
fi. Fără identitatea abstractă nu este posibilă coerența
gândirii. Ideea de egalitate derivă din ideea de identi-
tate, căci este o identitate cantitativă. Egalitatea implică
substituția și substituția face posibilă formalizarea ști-
inței.
5	Cf. C. Chiurco, op. cit. p. 70.
6	Ibid. p. 77.
7	E. Gilson, L’essere e l’essenza, a cura di A. Livi,
Massimo, Milano, 1988, p. 73.
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
Ceea ce urmează
■ A.I. Brumaru
Casa europeană
Unei administrări comune optime îi supui vo-
luntar valorile tale, ale părții: cele mai bune. Într-o
Europa constituită prin unificarea de unități nați-
onale (fără însă de cesiunea de suveranitate (1)),
valorile naționale nu pot înșela și uzurpa ansam-
blul: constituindu-l ca pe o entitate nouă, ele însă
îl servesc, îi refac energiile, îl alimentează așa-zi-
când, de la margine (ditincția aici de ierarhie axio-
logică este fastidioasă). Nu e lipsit de interes a cere
acum, totuși spre o mai detaliată lămurire, ajutorul
cuvintelor, acestea sunt memoria încă nerătăcită a
spiritului. Așadar, în limba în care ne-am născut
ca popor, latina, administratio e serviciu (având la
bază pe minsterium=servire, ajutor, serviciu, ca și
pe ministro=a face servicii, minister fiind servitor),
iar prepoziția ad trebuie luată aici cu sensul mo-
dal („potrivit cu...”„,în privința...”) sau cu sensul
relațional („în legătură cu.”„,în privința”). Prin
urmare comunitatea continentală izvodită la sfâr-
șitul de secol e un serviciu făcut în comun, nu o
nimicire în comun de interese.
Comunitatea Europeană e o Casă a Europei,
cum s-a spus, dar o casă de națiuni europene, aca-
sa noastră continentală: necontenită în serviciul
tuturor locuitorilor ei, iar adacțiile, de se întâmplă
să mai și fie, dinspre o latură ori alta, nu sunt decât
efemere - sau aceasta e exigența. Ar fi, de fapt, și
regula.
Astfel de constrângeri și de înfruntări se vădesc
dealtminteri îndeosebi în sfera culturii. E aici,
probabil, mai mult conservatorism, e sigur că în
această arie aspectele emoționale sunt, prin firea
lucrurilor, mai netemperate, cultura e supusă pa-
timilor. Nu doar românii își exprimă cultural (dar
și politic, aici contaminarea e rapidă), aceste emo-
ții; istoria lumii e destul de agresată în prezent de
ele. Unele efecte ce trec pragul către larmă și iste-
rie (vezi Rusia, Ungaria) trebuie tratate ca atare,
execrarea și sancționarea sunt de fapt preparate
istoric, iar sabia istoriei, s-a văzut, taie necruțător.
Altele vor fi intrând totuși în sarcina dialogului, a
discuției bine motivate: cine oare nu-și îngăduie
a avea mândria originii sale, a valorilor pa care,
ridicându-se, le-a durat peste vrăjmășia veacuri-
lor? Citez, de exemplu, dintr-un american, Carl
N. Degler (2), și exemplul e concludent, că ideea
națională - deopotrivă internă și externă în con-
siderațiile analistului - decurge din ceea ce istoria
fiecărei țări îi spune poporului ei, și din lumina în
care apare acea istorie atunci când este comparată
cu trecutul altor țări care au parcurs un drum si-
milar. Cuvinte (cum le place americanilor să spu-
nă) pline de realism. Altcineva din același spațiu
(Charles McC. Mathias Jr. (3)) tratând și el ches-
tiunea,,pluralistă”, observă alfel fenomenul:,,Mili-
tantismul etnic nu reprezintă nici lipsă de patri-
otism, nici o dorință de a pune interesele străine
înaintea intereslor Americii, el mai degrabă re-
prezintă o convingere sinceră că interesele națio-
nale și cele promovate prin atașament etnic sunt
identice”. Dar nu apar - desigur în afara Americii
- și cazuri când acest atașament să fie suspen-
dat??,,Discriminarea pozitivă” (cerută la noi de o
uniune culturală etnică cu veleități de partid) e
acum numai una dintre consecințele acestei sus-
pendări - suspendare ce implică în cazul nostru
și o interesantă uitucie a loialității față de națiunea
amfitrioană a etnicului minoritar, a alogenului.
Un răspuns limpede la această chestiune a dat re-
gretatul Ion Rațiu, în intervenția sa la Simposionul
parlamentar,,Europa Centrală și minoritățile sale
naționale”:,,apartenența la orice grup etnic într-o
democrație nu conferă - și nu trebuie să confere
- membrilor acestuia nici un drept în plus față ce
celelalte colective; [...] securitatea și stabilitatrea
pot fi atinse în Europa prin deplina recunoaștere a
drepturilor membrilor grupurilor minoritare, care
pot fi considerați cetățeni egali, și nu prin separa-
rea lor. Numai astfel [...] va fi dobândită adevărata
loialitate, liber consimțită față de stat. Relația va
fi biunivocă. Atât statul, cât și minoritățile trebuie
să-și joace rolul”.
Există așadar și un naționalism cântărit, bazat,
printre altele, pe mândria civică (4). Recurg din
nou la o opinie americană în domeniu, pentru că,
se pare, acest sentiment l-au avut, cei dintâi, pa-
radoxal, tocmai americanii. Un Michael Baronne
(5), expert în politologie, scrie că îndeobște parti-
dele naționaliste (nu cele ce avansează, ne previne
el,,,patriotismul șovin”) sunt partidele pe care se
formează democrațiile efective, ele putând sprijini
cu succes diferite programe economice și promo-
va toleranța culturală. Există și un,,naționalism
democratic”, cu state vechi de serviciu și o tradiție
impozantă: au fost naționaliști în această ordine,
Franklin D. Roosevelt, W. Churchill, De Gaule.
Politica acestui naționalism e decentă, întemein-
du-se pe un,,sentiment comun de mândrie națio-
nală”:,,Un asemenea sentiment este capabil a uni
un popor întreg, lucru de care, de obicei, nu sunt
capabile partidele religioase, liberale sau socialiste.
Partidele naționale au convingeri. Ele promovează
acel sentiment de legătură cu trecutul - convin-
gerea că facem parte dintr-un șir lung de indivizi
legați între ei de experiențe și convingeri comune
[...] Partidele naționaliste promovează de aseme-
nea credința în bunătatea națiunii”.
Remarcabilă e acum încheierea analistului:,,-
calea către progres este naționalismul cumpătat.
Important este să găsim un naționalism și partide
naționaliste capabile de a crea societăți decente și
o lume pașnică”.
Note. 1. Și totdeodată fără de puseuri afective (cinice)
segregaționiste, probabil, însă cu invitarea la dialogul
continuu și la transferul, delegarea nelimitată de com-
petențe și vocații (necontenit concurențiale). Astfel,
adică odată cu nerespectarea, ignorarea acestor exigen-
țe integritatea nu mai poate fi asigurată decât, poate pa-
radoxal, tocmai prin integrare eurocontinentală, firește
atunci când blocul, comunitatea continentaă integra-
toare e onestă (are, cu alte cuvinte, respectul diversității
și se prezintă ca o neclintită putere); 2. Carl N. Degler,
Un imperativ pentru multiculturalism, în rev. „Sinteza”
nr. 4/1994; 3. Charles McC. Mathias Jr., Grupurile etnice
și politica externă, în „Sinteza”, nr. 94/1982; 4. Nu e vor-
ba așadar numai de naționalismul nostru eschatologic
tradițional; e adevărat că aci și ungurii, bulgarii (tande-
mul acesta de o obscură originareitate) vor fi fiind în
această orfine mai pe aproape, ca să nu ne mai referim
la naționalismul acela, cu vedenii apocaliptice, ale orto-
doxismului rusesc; 5. Micahel Baronne, Democrație și
politică, în „Sinteza”, nr. 9/1994.
Unitate sau unificare?
Istoria problemei, ca și cotitura radicală decisă
(nu doar în România) în 1989, ne ajută la dezlega-
rea acestei întrebări (1). Mărunți cum sunt, și încă
nesiguri, adesea prea înceți, pașii de până acum
ai unificării, și cooperării, nu constituie, cum s-a
văzut, că ar fi și realistă. Cineva spunea că paha-
rul european e gol pe jumătate, dar astfel e tocmai
plin pe jumătate, ceea ce, desigur, nu e puțin lucru
(2). O cooperare între statele europene ar exista
fără îndoială de mai de mult, asocierea în grupuri
era menită atunci realizării unor interese imedi-
ate, favorizării unor activități curente. Aceasta a
fost o tendință așa-zicând naturală. Odată, însă,
cu apariția Comunității Europene, schimbarea e
de ordin calitativ. Organismele de decizie nu mai
sunt, se știe, subordonate statelor sau chiar numai
internaționale: sunt instanțe supranaționale (fără,
însă, imperialismele anacronice sau de tip rusesc,
acesta încă, deja astăzi, într-o, teroristă, criminală
mișcare). S-a petrecut acum o delegare de compe-
tențe, orgoliile naționale (cu excepția Ungariei) se
autolimitează în chip conștient, ieșindu-se astfel
din schema tradițională a istoriei. Părtaș vinovat
la felonia de la Yalta, W. Churchill își revine relativ
repede, avertizând, încă în primăvara 1956, des-
pre pericolul bolșevic, lățit deja peste Est, și des-
pre Cortina de Fier. Va rosti deci faimoasele două
cuvinte:,,Debout, Europe”. Tensiunea, de durată,
franco-germană cedează la analizele lucide, barca
ambelor națiuni, în condițiile postbelice este ace-
eași: francezii înțeleg buna provocare a exemplului
american de competitivitate pe piața economică,
una de neatins în cadrele vechi, iar germanii vor
accepta ideea respectului reciproc. Chestiunea
securității europene trebuie tratată așadar în as-
pecte absolut noi, potrivit cu tendințele agresive
ale Rusiei Sovietice, a cărei putere mililtară, ne-
măsurat umflată, adusese cizma bolșevică până în
inima continentului. (Astăzi, Rusia, putere de rang
secund, a pornit la sfărâmarea ilegală, de niciun-
de provocată a Ucrainei.) Se înțelege că securita-
tea statelor vest-europene nu mai putea fi apăra-
tă decât într-o asociere reală și într-o nereținută
cooperare. O percepție aidoma au avut atunci și
Anglia, Italia: era, adică, nevoie de o limitare vo-
luntară pentru a recâștiga poziții optime în struc-
tura postbelică a lumii; era necesară orientarea la
integrare a opțiunilor politice. Prioritare au fost,
firește, în această ordine, problemele economice.
În absența unificării piețelor și, deci, în lipsa unei
largi piețe continentale, dezvoltarea economică de
durată, ca și reducerea crizelor nu mai sunt cu pu-
tință; altfel spus, numai cererea internă nu stimu-
lează, singură, producția, iar rentabilitatea indus-
triilor fără de extinderea sistemelor de producție
la scară multinațională este imposibilă. Doctrinele
economice urmează fatal o rată rapidă a eficien-
tizării și-și distribuie în macrosistem eficacitatea:
cine - din neglijență, reavoință (cazul Ungariei și
la/sub dictatul Moscovei), sau din pricina seche-
lelor comuniste - nu se cuplează la noile forme e
ursit căderii, ieșirii grăbite din istorie. Oferta liber-
tarianistă, dezirabilă la comunitarii vest-europeni,
nu este prizată încă de,,tranzițiile” Estului, insufi-
cient decomunizat (cazul probabil al României).
J. Buchanan are dreptate: exercițiul democratic e
împiedicat, prin utilizarea mecanismelor de ma-
joranță a regimurilor politice, în profitul clientelei
grupurilor de presiune cel mai bine organizate (3).
Nu există decât un remediu, dar acceptarea aces-
tuia e încă fluidă: doar economia de piață cu un
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
7
o
stat minimal permite libertatea maximală, omul e
dispus pentru garantarea fericirii sale la un,,con-
tract” prin care ar îngădui oricând un minim de
coercițiune - fiscalitate, asigurare ordinii, supușe-
nia la o justiție neatârnată politicește.
În ordine politică s-a observat, apoi, o aceeași
mișcare spre lărgirea coordonatelor, o tendință la
globalizare care a spart frontierele ideologice:,,-
securitatea în raport cu celălalt există numai îm-
preună cu el”, afirmă acum Egon Bahr. Filosoful
român Andrei Marga sintetizează chestiunea
astfel:,,Evidența a fost mai impunătoare în cazul
Europei care, prin poziția ei în sistemul internați-
onal, imprimă acesteia tendința dominantă. Țările
europene au trebuit, în acest context, să conștien-
tizeze faptul că ele nu mai sunt destul de puterni-
ce pentru a hotărî direcția de evoluție a lumii, dar
sunt, totuși, dacă se unesc, destul de puternice să-
și apere evoluții proprii și să frâneze evoluții glo-
bale dezavantajoase. Alternativa pentru ele a fost
sau unire, prin acorduri și, în consecință, stabilita-
te și progres, sau intrare în confruntare, cu riscu-
rile inerente. Politicile statelor vest-europene s-au
organizat în jurul primei alternative și au dus la
crearaea «micii Europe», nucleul «marii Europe»
a anilor ce vin. Argumentele lor rămân și astăzi re-
aliste, viabile și, deci, acceptabile” (4).
Cultura e prezentă și ea în noul joc european.
Spre a se produce și reproduce în istoria moder-
nă (modernitatea târzie), cultura e condiționa-
tă de investiții pe termene medii și lungi, adică
de costuri cu o amortizare lentă, improbabilă pe
piețele mărginite regional. Divizarea ivește doar
cunoștințe izolate, fără vocația competitivității
și eficienței. Unificarea lor pe o piață lărgită - o
piață: Europa însăși - le conferă însă flexibilitate
și operaționalitate, o,,confruntare” în cadre global
europene.
Dar, tot cultura, care nu e doar subsistemul
științelor, de regulă indiferent la parte, ridică pa-
neuropenismului întrebarea: unitate sau unificare
(adunarea fiind aci topirea diferențelor sau pune-
rea lor bună laolaltă)? Analiștii fenomenului au
ales corect. Unitatea fiind contopire iar unificarea
numai administrare comună de unități diverse.
Europa e chemată - de către înseși unitățile/enti-
tățile - să le facă adminstrarea: serviciile, slujirea,
ministerul.
Note. 1. O sinteză a unor lucrări fundamentale în
domeniu - de la Raymond Aron și Zb. Brezezinski -
aparține filosofului clujean Andrei Marga, vezi revista
„Tribuna”, nr. 13-14/1994; 2. A.W. Porte, Europe berwe-
en the Superpowers. The Enduring Balance (apud aut.
cit.); 3. James M. Buchanan, Notes on Justice Contract,
în „Freedom in Constitutional Contract. Perspective
of a Political Economist”, Texas A&M University Press,
College Station and London, 1977; 4. Andrei Marga, op.
cit.
Brain Trustul
Într-o mărturisire extraordinară la Rimini, in-
vitat de Il Movimento Comunione e Liberazione
(am participat acolo la Meeting-ul din 1992, un
incontro cristiano), Eugen Ionescu era convins că
suntem o economie închisă, trăim în interiorul ei;
ne mâncăm unii pe alții. E aci ceva de la Hobbes
citire, vechiul filosof englez: războiul tuturor îm-
potriva tuturor (e straniu cum revine astăzi în joc
autorul Leviathanului, în,,economia politicii” la
F.A. Hayek, J.M. Buchanan etc.). Eugen Ionesco e
însă pe dimensiunea tragică, pragmatismul nostru
îl lasă nepăsător. Universul întreg se macină, în pi-
cătura de apă sub microscop, vezi celulule cum se
ucid și se devoră una pe cealaltă, arborele falnic în-
figându-și rădăcinile în sol produce catastrofe, ni-
micește lumi întregi sub tentaculele sale. Faci, om
uituc, ireversibil (vorba poetului cunoscut), un pas
înainte și cad în mușuroaiele lor miliarde de gân-
gănii strivite, pasul fiecăruia dintre noi asasinează.
Știm că, mereu, cu noi este războiul, și asta parcă
ne consolează: e o lege inexorabilă, fatală, o ursită.
Știm, tulburați de data asta, dramatizați, panicați
etc., că suntem prinși în cleștele de fier al nașterii și
morții, supraviețuim uitând (1). Dar mai și să fim
(se întreabă marele dramaturg și gânditor) obligați
să ucidem și să fim, la rându-ne, uciși? E inadmisi-
bil, dar se întâmplă - și încă des, prea des. (Autorul
Regelui moare nu a apucat să asiste astăzi la războ-
iul ilegal și criminal, terorist al rusului Putin împo-
triva statului suveran, independent, Ucraina.)
Aceasta înseamnă, constată Eugen Ionescu, că
suntem puși să facem lucruri pe care nu le înțele-
gem, de care nu suntem răspunzători; poate suntem
jucăria cuiva, cineva e în spatele nostru, se joacă în
cârca noastră? Spiritul, natura, istoria demonstrea-
ză cu expresiile lor, existența acestui joc - unul,
probabil, aflat sub ignoranța noastră. Îndeobște so-
cietatea românească postdecembristă o resimțim
ca fiind în stăpânirea lui, nimic din ce am făcut și
ce facem nu ne iese: toate se întorc în contra noas-
tră. Are din nou dreptate Eugen Ionescu: facem,
spunea el, revoluție, instalăm și instaurăm justiția,
dar, la capăt, constatăm că am instalat nedrepta-
tea, încă o dată tirania. E simptomatic, acum, la
noi, acest lucru, nu știu dacă e tot așa de presant
și altundeva (desigur în Rusia, poate, prin imitație,
prin convingere în Ungaria) - este din nou jocul
acela incontrolabil, care însă ne controlează? Toată
lumea vorbește de manevre minuțios premedita-
te și elaborate în secret, în culise; apar, ca mai de
mult, ocultele, oamenii vorbesc, iată, de așa-zisele
brain-trust-uri, un fel de centre de putere intelectu-
ale ce ne strunsec necruțător din umbră. Dar dacă
acestea există undeva, ele există numai în scenarii.
Oamenii vor să se cunoască pe ei înșiși, să se înțe-
leagă pe ei înșiși cu mentalitățile lor întregi - adică
fără a se dezlipi cumva de ele - și e mai comod,
mai confortabil să vorbești de cine știe ce sugestii
tainice care te-au cuprins și te manipulează sau te
îndreaptă unde tu nu vrei. Etc. etc. Există însă mai
degrabă - pentru că acesta te influențează cu ade-
vărat, și-ți dă pe neștiute forma în care, de multe
ori, te regăsești - un soi de brain-trust difuz, ne-
precizat, neinstituționalizat, să spunem o lume, o
atmosferă ca rumoare psiho-socială; ea te învăluie
și te izolează, te împinge din urmă ca într-o ceață,
vorba poetului, chiar către scopuri pe care nu le-
ai dorit, nu ți le-ai propus. Un Jacques Attali, ce a
fost ministru socialist în Franța (ne-a vizitat țara
împreună cu de-acum defunctul Mitterand), dar
care este și un gânditor tare, vorbea, la un moment
dar, de rumoarea economiei politice (în Zgomote,
Bruits). Revenind însă la cele de mai sus, putem
conchide că trăim astăzi o experiență stresantă?
Suportăm mai curând o angoasă de influență: ne-
am născut gata înșelați, suntem gata înșelați...
La aceasta nu există nici o soluție. Decât amă-
gindu-ne ca Eugen Ionesco? Dar numai omului,
și nu animalului, îi este dată amăgirea:,,Numai în
noi înșine se află ce este profund personal și ce e
universal”.
Note. 1. Vezi A.I. Brumaru, Despre Ființa Românească,
Editura Viitorul românesc, București, 2001.
Filosofia publică
Parcurg o replică, nu tocmai optimistă, la încer-
cările prezentate aici de a alcătui,,portretul româ-
nității” (1), chipul omului românesc. Semnatarul
ei se îndoiește, cu bun simț însă, de validitatea
acestora înaintea conturării,,spiritului public ro-
mânesc”. Este adevărat: spre a exista, acestui spirit
îi lipsește o solidă reflecție asupra experienței is-
torice - și aceasta încă prea scurtă - consumate;
istoria noastră națională e, apoi, cvasinecunoscută
și e deocamdată goală de concluziile pertinente,
nu avem aci o ergotetică - istoria românească a
fost falsificată sau era tributară unor percepții ne-
realiste, necritice. Pentru a înfăptui portretul ro-
mânescului, cultura noastră fuge încă după repere:
ele au fost înlocuite, de regulă, cu sentențiozitatea
vidă, cu avalanșele de poncife. Și lucrul cel mai
grav: noi nu am dialogat deocamdată cu lumea,
nu am dialogat în lumea largă.
Încă o dată:,,ce este de făcut”? Să asimilăm, mai
întâi, cu un ochi spălat de minciună, de nesoco-
tințe și vanități, valorile proprii: așadar nu numai
istoriile convenabile, nu doar miturile formatoa-
re apreciate glorios, pe care s-a și bătut, în exces,
moneda, dar și creatorii - mulți nealiniați - pe
care i-a născut nația. Cultura română, în special
sub comunism, s-a schizofrenizat: sunt cores-
punzători, iată, numai acești voievozi, acești regi,
ceilalți nu sunt vrednici, Eminescu e curat într-o
latură, restul (scrierile politice, de exemplu) se cu-
vine pe mai departe dat ocultării etc. Continuăm,
prin urmare, să cultivăm excepțiile favorabile. Dar
spiritul public românesc trebuie întâi,,anonimi-
zat” (ne-a îndemnat la aceasta și Lucian Blaga),
însușindu-ne toate valorile,,până la consecințe”
(2). Este nevoie adică (va observa și Andrei Marga
(3)), de public philosophy, mai exact de o filosofie
politică - ea n-a fost elaborată până în prezent în
cultura română. Aceasta ar putea reechilibra spiri-
tualitatea românească alterată - în cele trei orien-
tări de astăzi ale ei: neocomunismul/progresismul,
naționalismul ideologic și evazionismul culturalist
- de degradarea hegelianismului și de marxism, de
neoherderism și de existențialismul dizolvant.
*
Cizez, cu scuzele de rigoare, din recenzia lui
Adrian Marino (4) la cartea mea din 1990, Ființă
și Loc (5):,,Într-un sens, Ființă și Loc este, în fe-
lul său, un mic document de epocă. El este mai
întâi expresia unei adevărate culturi paralele. Ea
exista efectiv în plin regim ceaușist, cultură care
ar merita să fie studiată și definită îndeaproape.
[...] Nu numai că temele, citatele rituale și festivis-
mul oficial nu apar în nici un fel, dar A.I. Brumaru
are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul
context publicistic și cultural - filosofic, național
- ceaușist, al perioadei respective. Gest de inde-
pendență reală, de reținut. [...] A.I. Brumaru este
un «specifist», un metafizician chiar al ontologi-
ei, să spunem «românești». Pusă în termeni prea
folcloric-etnografici, problema nu poate satisface
însă pe toată lumea”.
Adâncite, considerațiile în această ordine ale
savantului impozant care era Adrian Marino, un
mare european, sunt de tot interesul, fiind meni-
te să stârnească oricui luarea aminte. El scrie mai
departe:,,Poporul român nu poate trăi la infinit
doar din rentele (cam pe sfârșite) ale Mioriței și
Meșterului Manole. El are nevoie și de alte stele
polare”. Ar trebui așadar renunațat la miza rezi-
duurilor,,unei culturi mistico-magico-etnografi-
co-folclorice”, filosofia în exces specifistă riscând,
după opinia lui Adrian Marino, alunecarea în
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
exclusivism: naționalismul radical și intoleranța.
O alunecare și fondare într-o cultură de,,dreapta”
- la fel de pernicioasă (precizează hermeneutul
ideilor litarare) ca și cultura de,,stânga”. Precizarea
era acum necesară: comenantori grăbiți, precum
precipitatul Cătălin Țârlea (pe unde s-a pierdut, în
ce ungher?) de la tvr public, citind un alt articol în
chestiune al lui Adrian Marino (6) nu a și delimi-
tat acribios termenii:,,dreapta”,,,stânga”,,,centru”.
Însă Adrian Marino scria, iată, clar:,,noțiunile de
dreapta, stânga și centru sunt relative și necesar
convenționale; sensul se precizează doar în contex-
te precise, bine delimitate istoric”. Sigur,,,stânga”
și,,dreapta” sunt excesive și exclusiviste, numai
o cultură de,,centru”, în convingerea savantului,
constituie,,repere de democrație”.,,Între două tota-
litarisme culturale - contiună el - singură cultura
de centru reprezintă libertatea spirituală, adevărul
democratic și integrarea reală în Europa. Această
Românie este idealul niostru, și nu alta”. (7)
Prin urmare, înlăturând,,totalitarismele cultu-
rale” de,,stânga” ori de,,dreapta”, ce se pune în loc?
Poți fi,,specific” (de,,dreapta”) ca,,european” (adi-
că situat la,,centru”, nicidecum la,,stânga”, cum a
înțeles realizatorul tv)? Răspunsul lui Adrian
Marino e iarăși limpede, comentariile sunt inuti-
le:,,După noi, singura condiție de a deveni și de a
fi specifici este de a fi efectiv creatori în regim de
libertate, de a da opere adevărate, scrise, materi-
alizate, autentice, printr-un proces organic. El nu
poate fi programat”.,
*
Să mărturisesc că poziția pe care am adoptat-o e
- reluând sintagma - neoherderiană? (8) Un avans
spre,,dreapta”: dar nu e oare nevoie, la noi, de
aproprierea cât mai completă a valorilor naționale
blocate sub regimul bolșevic (cultura de,,stânga”,
sinistra cultură a socialismului real)? E vorba, așa-
dar de dezbaterea în continuare a ideii specificului
național care (recunoaște astăzi orișcine) a avut
un rol important în constituirea statului național
unitar român și, mai recent, chiar la prăbușirea
în România (precum în tot Răsăritul european) a
comunismului antinațional. O idee, cred, veghind
încă, prin putințele ei, la necontenita desfacere a
acestuia, bolșevismul leninist fiind prin definiție
incompatibil cu spiritul națiunilor.
Prin urmare, încercarea de mai sus în jurul fi-
inței românești a căutat numai să demonstreze
(Constantin Noica, și el herderianul (9), a făcut-o
magistral în cărțile sale, la vârf cu De dignitate
Europae (10)) că românii sunt eidetic europeni, că
România e perfect integrabilă Europei.
Note. 1. Silviu Lupașcu, România - irepresabila acumu-
lare a răului, în rev. „Agora”, vol. V, nr. 4 oct.-dec./1992;
2. Iuliu Paltin, Spiritul public și valorile anonime, în
„Agora”, cit.; 3. Andrei Marga, Philosophy in the Eastern
Tradition, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1993; 4.
Adrian Marino, Cultura paralelă, în „Jurnalul lite-
rar”, nr. 31-34, sept-oct./1991; 5. A.I. Brumaru, Ființă
și Loc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990; 6. Adrian
Marino, Cultură de stânga, dreapta, sau de centru?, în
„Contrafort”, nr. 1/1994, Chișinău; 7. Adrian Marino,
Cultura paralelă, în rev. cit.; 8. Andrei Marga, Marea
filosofie se produce în grupuri (interviu realizat de Radu
Nicolau), în rev. „Timpul”, nr. 6/1994, Iași; 9. Andrei
Marga, op.cit; 10. Constantin Noica, De dignitate
Europae, Kriterion Verlag, București, 1988 (trad. Georg
Scherg).
■
Aletheia ca rezultat
al poziționării corecte în
raport cu existența (IV)
■ Vasile Zecheru
Acela era sophos - înțelept în cel mai au-
tentic înțeles clasic, aristotelic - care aspira
la realizarea Ființei și în final o realizează.
Philosophos-ul vorbește despre Ființa ca
stare a existenței lui.
*
Ajuns la acest stagiu, înțeleptul grec - în
sensul originar al termenului - devine în-
suși Lumina sau Adevărul. El poate spu-
ne atunci: Eu sunt Lumina sau Eu sunt
Adevărul sau, ca Empedocle, Eu sunt Zeul!
Anton Dumitriu
Cu deosebire, în ultimile decenii ale vieți
sale, Anton Dumitriu se arată a fi foar-
te preocupat în a stabili profilul idealului
de om din antichitatea elenă și, ca un corolar, cu
un an înainte de a se refugia printre luceferi, va
publică volumul intitulat Homo universalis, în în-
tregime dedicat acestui subiect. Anterior însă, în
cartea sa Philosophia mirabilis1, apărută în 1974,
consemnează un prim survol asupra acestei te-
matici și dezvoltă, cu acest prilej, o argumentație
arborescentă destinată să susțină enunțul potrivit
căruia sophos-ul2 (înțeleptul; termenul este simi-
lar, cumva, cu rishi din spiritualitatea indiană) ar
fi reprezentat, în acele timpuri, modelul de om
întreg și pe deplin realizat sub aspect spiritual ast-
fel încât despre acesta se vorbea la superlativ, sub
toate aspectele. Pentru ilustrare, este menționat
aici, între altele, Heraclit Obscurul (cca. 535-475
î.e.n.) care afirmă cu tărie, la un moment dat, în
legătură cu natura divină a sophos-ului: Numai în-
țeleptul este Unul! El vrea și nu vrea să fie numit cu
numele de zeu.3
Spiritualitatea elenă avea, se pare, o percep-
ție specială privind înțelepciunea și adevărul.
Pitagora, de pildă, ne spune despre sine că el nu
este un sophos, în adevăratul sens al cuvântului,
ci doar un philosophos (iubitor de înțelepciune),
un aspirant, așadar, întru perfecționare autentică
și realizare spirituală. Întărind cele afirmate, el
argumentează, totodată, că ...nici un om nu este
[întrutotul, n.n.] înțelept, și că, de fapt, singurul,
cu adevărat înțelept nu poate fi decât Zeul. Mai
departe, el spune că, în perioada anterioară lui,
philosophia era denumită cu termenul de înțelep-
ciune iar cel ce o poseda, pentru că a putut de-
monstra claritate în ceea ce privește reprezenta-
rea și explicarea realității și pentru că a atins un
nivel remarcabil de elevare spirituală, era numit
sophos în semn de recunoaștere și consacrare. De
acea, philosophos-ul elen nu era, în viziunea lui
Pitagora, decât un simplu candidat întru realizare
spirituală și înțelepciune, un căutător perseverent
aflat, încă, pe poteca anevoioasă ce urcă înspre pi-
scul celest al consacrării.4
Întru identificarea sensul originar al cuvântului
philosophia, s-au cautat, cum e și firesc, o rădăci-
nile etimiologice și înțelesurile originare; tot astfel
procedează și Heidegger, pornind de la philein - a
iubi și sophia - înțelepciune. Or, philein înseamnă
și a primi ca pe un oaspete sau, la figurat, a primi
o revelație..., ne spune Anton Dumitriu. De re-
gulă, acest din urmă sens este ignorat de către un
etimolog lipsit de un echipament inițiac adecvat
și, astfel, se pierde din vedere tocmai semnificația
cea mai profundă acordată termenului de vechii
greci. Iubirea de aletheia (adevărul, dar și ne-uita-
rea celui Unic) era, pe atunci, o măsură a înțelep-
ciunii, cea care-l înălța pe trăitor la rangul de zeu
și, ca atare, din astfel de interpretări și credințe s-a
alcătuit, treptat, doctrina metafizică.5
Tot astfel, termenul sophos este înrudit cu sa-
phes și saphos, aceste adjective având semnifica-
ții cvasi-asemănătoare și desemnând ceva real,
vizibil, clar, evident etc. Mai mult, rădăcina phos
(lumină) este, în acest caz, cea care determină
înțelesul, ea fiind cheiea tuturor acestor cuvinte.
Prin urmare, sophos este acela care, în mod con-
știent, poartă Lumina (Adevărul) fiind, totodată
și ...cel care a realizat una din starile multiple ale
Ființei, este însăși Ființa în una din stările ei uni-
versale, poate chiar ultima din ele, Ființa ca Ființă
- ens in quatum ens. În acest spirit se impun a fi
interpretate inclusiv cele șapte aforisme delphice,
Lumină (interioară) văzută la propriu de către
aspirant fiind identic egală cu Adevărul suprem.
Așadar, Tu ești însemna, în mod deosebit, Tu ești
Lumina (Sinele, n.n.)! Dictonul este similar cu Tat
tvam asi! (Tu ești Acela!) din spiritualitatea indi-
ană sugerând natura identitică (de-o ființa, con-
substanțialitatea) dintre Conștiința individuală și
Conștiința supremă (Fiul și Tatăl din creștinism).
Tot asfel, îndemnul Cunoaște-ți Sinele! trebuie în-
țeles ca fiind, aici, o sugestie anume de a Cunoaște
(de a vedea la propriu, n.n.) Lumina lăuntrică pe
care o porți în ființa ta! 6
Comentarea și interpretarea celor șapte in-
scripții (Tu ești, Zeului onoare, Ascultă legile,
Cruță timpul, Cunoaște-ți Sinele, Nimic în exces,
Chezășia poartă nenorocire) dăltuite în frontispi-
ciul templului de la Delphi completează suma de
considerente pe care Anton Dumitriu le utilizează
cu măestrie pentru a susține că idealului de om
din antichitatea elenă presupunea parcurgerea
unei cunoașteri diferite față de cea speculativă,
obișnuită, comună tuturor oamenilor.7 În legătu-
ră cu aceste inscripții, diverși erudiți au afirmat că
exprimă, în esență, marele tezaur de înțelepciune
al spiritualității antice grecești și al ezoterismului
european de mai târziu. Inscripțiile citate sunt ex-
trem de interesante și astăzi, mustesc de sensuri
și pot fi comentate fecund vis-a-vis de concepte
precum înțelepciunea, adevărul, unitatea / inte-
gralitatea, armonia echilibrul etc. Cu toate aces-
tea, de departe, cele mai importante, pentru ceea
ce urmărim să demonstrăm, în continuare, sunt
prima și a cincea dintre aceste inscripții, Tu ești și
Cunoaște-ți Sinele! 8
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
o
Cu privire la cele două forme de cunoaștere a
Adevărului, Aristotel precizează în Metafizica sa
că, potrivit tradiției spirituale, idealul de om era
atins de către cel ce realiza Ființa ...cu măsură, adi-
că urmărind să se realizeze treptat stările multiple
ale Ființei, până la ultima etapă: Ființa ca Ființă.9
Această corelare a cunoașterii cu ceea ce grecii
numeau măsură în toate sau, altfel spus, nimic în
exces, este nu doar justă în raport cu realitatea, ci și
necesară dacă se are în vedere opoziția dintre exis-
tență și aparență (iluzia), pe de o parte, și cea dintre
existență și devenire, pe de altă parte.10
Pentru ca aspirantul să parcurgă traseul presta-
bilit de la stadiul de om obișnuit la cel de sophos,
metafizica sugerează un efort personal asumat, o
metodologie consacrată și o îndrumare calificată.
Calea, în sine, presupune trei mari trepte inițiatice:
purificarea (katharsis, inițierea în micile misterii),
perfecția umană (inițierea în marile misterii sau
atingerea statutului de om perfect) și perfecția ulti-
mă sau divină (epoptia sau identificarea cu Unul).11
Fiecare dintre aceste etape comporta trepte inter-
mediare ce presupuneau o problematică distinctă,
metode specifice, probe și, desigur, o consacrare fi-
nală prin care se recunoștea calificarea aspirantului
pentru parcursul următor.
Ca primă etapă pregătitoare, katharsis-ul (în-
semnând purificare, curățire, purgare, eliminare)
reprezenta parcursul cel mai anevoios și, probabil,
cel mai lung ca durată, în comparație cu celelalte.
Purificarea necesita asiduitate și implicare pentru
că, pe fond, aspirantul își schimba stilul de viață,
dieta, respirația, cadrul relațional (eliminarea ten-
siunilor sufletești) și, în genere, modul său de a fi
în lume; toate acestea erau astfel ordonate pentru
că se avea în vedere că el recepta înțelepciunea cu
întreaga-i ființă, nu doar cu intelectul. Textele anti-
ce care ne-au parvenit vorbesc despre o preparație
care-l făcea disponibil pe aspirant pentru epoptia
- starea aceluia care vedea realitatea în mod direct
și nemijlocit, prin simpla intelecție intuitivă. În
acest sens, Plutarh menționează: De aceea Platon
și Aristotel numesc epoptis12 acea parte a filosofiei
prin care cei ce - grație raționamentului - au de-
pășit tot ce este opinie (doxa, n.n.), tot ce este ames-
tecat, diversificat; cei ce ajung dintr-un salt la acest
element prim, simplu și în contact direct cu adevărul
pur [.] se zice că au atins țelul final.13
Platon afirmă că ... armonia (ritmul interior,
n.n.) constă în mișcări de aceiași natură cu miș-
cările sufletului nostru, sugerând astfel o corelație
între starea sufletească și agitația din plan mental
și fizic. La rândul său, Aristotel precizează că puri-
ficarea este o condiție esențială privind realizarea
spirituală și, pentru aceasta, el recomanda o mu-
zica liniștitoare care să regularizeze bătăile ini-
mii, respirația și, prin aceasta, întreaga fiziologie
a organismului.14 În același spirit, vorbind despre
Pitagora, Iamblichos ne spune că acesta folosea au-
dițiile muzicale spre a încânta sufletele discipolilor
săi căci el credea cu tărie că sănătatea sufletească
(saphrosyne) se menține în acest mod și, astfel, se
poate realiza o despătimire a celor dominați de
emoții negative, precum și o stare de moralitate
care să favorizeze elevarea spirituală.
Anton Dumitriu insistă și el asupra kathar-
sis-ului și dedică acestei problematici un întreg
capitol în cartea sa Philosophia mirabilis. Katharsis-
ului este, așadar, întâiul demers calificat în ceea ce
privește obținerea iluminării; este, cu alte cuvinte,
purificarea, despătimirea, deziluzionarea preala-
bilă (risipirea ignoranței) fără de care nu se poate
avansa întru cunoașterea nemijlocită a Sinelui prin
trăire ființială. Dat fiind că demersul propriu-zis
presupune o schimbare radicală a tuturor obișnu-
ințelor și o eliberare treptată de toate dependențele
individuale, purificarea reprezintă și cel mai labori-
os și mai anevoios stagiu. Scopul întregului demers
constă în a-l aduce pe cel aflat pe Cale într-o stare
de receptare ființială a luminii și adevărului. Toată
această preparație, denumită melete în antichitatea
elenă, era considerată, așadar, un prim pas pentru
a trezi, în aspirant, reamintirea (anamnesis) natu-
rii sale divine. Mai mult decât atât, filiația orfică a
metafizicii elene explică în mare parte, această .
preparație pentru atingerea scopului final care era
(acela, n.n.) de a ajunge la treapta de fericire expri-
mată prin starea de zeu.15
Cât privește punctul terminus în ceea ce pri-
vește realizarea spirituală - scopul suprem vizat
de către toate scolile antice grecești - acesta a fost
dintotdeauna ceea ce mai târziu s-a desemnat prin
sintagma realizarea Ființei, eliberarea Nous-ului
prin cunoaștere a naturii sale și, apoi, prin expe-
riere nemijlocită, a identității cu Zeul - Spiritul
universal. Ne spune Anton Dumitriu: Problema
este următoarea: de-o parte se află Ființa ca Ființă
purtătoare de esențe, de universale; pe de altă par-
te, intelectul uman, nous-ul. Vechii greci au înțeles
încă că trebuie să admită o identitate de natură între
Ființă și nous pentru ca intelectul uman să poată
cunoaște Ființa și esențele pe care le poartă ea. În
acest registru poate fi înțeles enigmaticul dictonul
pronunțat de către Parmenide: .căci același lucru
este a cunoaște și a fi.16
În literatura de specialitate, există numeroase
lucrări de referință, privind realizarea spirituală ca
proces inițiatic tradițional și ca succesiune de stări
din ce în ce mai subtile ce se impun a fi cucerite de
către aspirantul aflat într-un proces de tradițional
de perfecționare și ascensionare.17 În esență, rea-
lizarea spirituală presupune, ca finalitate unanim
recunoscută, Eliberarea - o stare excepțională și
greu de atins ce poate fi obținută numai în urma
Adrian Grecu
Gest 1I (2017), imprimare digitală, 90 x 90 cm
asumării unui efort individual asiduu, bine foca-
lizat pe un scop predeterminat, o stare supraindi-
viduală caracterizată de necondiționare în raport
cu toate limitările socio-umane, aceasta făcând
posibilă, în cele din urmă, realizarea Identității
supreme - unirea spiritului uman (conștiința in-
dividuală, Ătman) cu Spiritul universal (conștiința
universală, Sinele, Brahman).18
Potrivit metafizicii19, realizarea spirituală presu-
pune parcurgerea unui drum și cucerirea, treaptă
cu treaptă, de către aspirant a stărilor din ce în ce
mai subtile ale Ființei; pe cale de consecință, în
urma acestui efort asumat, s-a alcătuit în mod na-
tural, din ființele individuale care au urcat, fiecare
cât a putut, întru îndumnezeire, adevăr și autentică
nemurire, o veritabilă ierarhie inițiatică.
În spiritualitatea chineză, unde această pro-
blematică este tratată cu o deosebită acuratețe, se
vorbește despre omul veritabil (chenn-jen) și omul
transcendent (cheun-jen) ca fiind cele două repere
importante marcând poteca șerpuitoare și îngustă
către înălțimile Ființei. Omul veritabil este aspiran-
tul care, grație asiduității și îndrumării calificate de
care a beneficiat, a atins plenitudinea stării umane
și a reușit, ajungând în centrul Ființei, o restaura-
re a stării primordiale. Doar atingând acest punct
central este posibilă ascensiunea verticală întru de-
săvârșire și identitatea supremă.20 Omul spiritual
sau divin marca finalul în Marile misterii, tot astfel
cum omul veritabil (homo universalis din spiritua-
litatea islamică) punctează finalul Micilor misterii.
Între cele două repere importante pe care le-am
menționat (chenn-jen și cheun-jen) există, desigur,
trepte intermediare - stări distincte ce se impun a
fi cunoscute (parcurse) și, astfel, însușite prin tră-
ire interioară de către cel ce se avântă către înăl-
țimile Ființei întru desăvârșire și deplină realizare
spirituală. Într-un alt registru, cel al spiritualității
indiene, găsim omul veritabil exersând starea nu-
mită samadhi (iluminarea propriu-zisă) și omul
10
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
diagnoze
transcendent (jivanmukti) care ajunge la nirvana
(starea de preafericire divină, ananda, ce care este
posibilă doar atunci când s-a înfăptuit Identitatea
supremă).21
Bibliografie
Aristotel - Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Dumitriu, Anton - Jurnal de idei, Ed. Tribuna, 2014;
-	Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române,
1992;
-	Aletheia.. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică,
Ed. Eminescu, 1984;
-	Valoarea metafizică a rațiunii, Ed. Cartea româmească,
1933;
Guenon, Rene - Metafizică și cosmologie orientală, Ed.
Herald, 2013;
-	Stările multiple ale Ființei (SMF), Ed. Herald, 2012;
- Omul și devenirea sa după Vadanta (ODV), Ed. Herald,
2012;
- Scurtă privire asupra inițierii (SPAI), Ed. Herald, 2008;
- Inițiere și realizare spirituală (IRS), Ed. Herald, 2008;
-	Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed.
Herald, 2006;
- Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Haar, Michel - Heidegger și esența omului, Ed. Humanitas,
2003;
Hadot, Pierre - Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas,
2019;
Heidegger, Martin - Fiire și timp, Ed. Grinta, 2001;
-	Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2018;
Marga, Andrei - Introducere în metodologia și argumenta-
rea filosofică, Ed. Tribuna, 2018;
Sarikarăcărya - Upadesa Sahasri. Cartea celor o mie de învă-
țături, Ed. Herald, 2001;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed. Moldova, Iași,
1992;
Zecheru, Vasile - Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald,
2022.
Note
1	A se vedea cap. 11 intitulat, Sophos - Purtătorul de
adevăr.
2	În secolele VI și V î.e.n., erau utilizate curent expre-
siile sophoi sau sophistai pentru a-l desemna astfel pe
înțeleptul realizat spiritual; cuvântul sophos apare mai
tîrziu și are un conținut preponderent etic. Dumitriu,
1992, pp. 152-153.
3	Dumitriu, 1992, p. 152.
4	A se vedea și Guenon, 2013, p. 49.
5	Dumitriu, op. cit, p. 159.
6	Ibidem, p. 159.
7	Sunt prezentate două căi de cunoaștere a adevăru-
lui: una a lui despre (analiza universalelor, calea digitur),
cealaltă a lui a fi în (vederea naturii pur ontologice,
inesse). Dumitriu, op.cit., p. 112 și urm.
8	Gnothi seauton, în limba greacă; Noscete ipsum, în
latină.
9	Dumitriu, op.cit., p. 157.
10	Heidegger, 2011, p. 269 și urm.
11	Dumitriu, 1992, p. 141 și p. 149.
12	Termenul epoptis, similar cu theoros, înseamnă cel
care contemplă (vede) realitatea din interiorul acesteia.
13	Dumitriu, 1992, p. 138 și urm.
14	Ibidem, p. 145.
15	Ibidem, pp. 138-139.
16	Ibidem, 1992, p. 112.
17	Guenon, SMF, 2012, pp. 111-115; Guenon, 2008, pp.
5-8 (prefața) și pp.216-230; Sankarâcărya, pp. 7-32.
18	Liviu Bordaș în Cuvânt înainte la Sankarâcărya, p.
18 și urm.; temelia doctrinală a metafizicii orientale in-
diane rezidă în afirmarea, sub aspectul potențialității, a
identității Ătman - Brahman.
19	Metafizica pură este, în esența sa, universală, dinco-
lo de contingențe, forme și exprimări.
20	Guenon, SPAI, pp. 269-274.
21	Conștiința individuală se contopește la propriu cu
cea universală devenind una cu aceasta. Eu cu Tatăl una
suntem! - a spus Iisus.
■
Confirmări
■ Andrei Marga
Cu ocazii felurite, sunt întrebat ce poate as-
tăzi să facă un autor. Caut să răspund ară-
tând cum am văzut eu lucrurile.
Un autor care vrea să fie lucid înfruntă azi o can-
titate de date imensă, probleme mai dificile, alter-
native de interpretare mai multe. Sunt din nou pe
scenă amenințări existențiale.
Autorul demn de nume are a le prelucra.
Recunoașterea a ceea ce face depinde de ceea ce
reușește și de starea culturii în jur.
Se știe bine că sunt de parcurs mai multe trepte
ale pregătirii. Instruit este cel care și-a însușit te-
orii explicative, specialist este cel care și-a însușit
teorii și le înțelege aplicarea, cultivat cel care știe
teorii, le înțelege apariția și sensul aplicării ca par-
te a istoriei. Se mai știe că mulți oameni au păreri,
chiar concepții. Dar cei care întrunesc cunoaștere,
imaginație socială, neliniște etică și se interoghează
mai departe, ajung mai sus. Ajung adică, dincolo de
percepții, idei, concepții - ajung la viziuni. Acestea
sunt podișul înalt de pe care se vede departe și în
profunzime. Cine se ocupă de filosofie este dator să
dea teze, teorii și chiar viziuni.
Contra părerismului, care a inundat viața de azi,
este de revenit la sistematizarea cunoștințelor. Nu
mai este ora sistemelor închise, dar nu a trecut ora
gândirii sistematice.
Sunt diverse confirmări ale unui autor. Una este
rezolvarea de probleme atunci când i se cere să le
gândească - de pildă, ameliorarea sau schimbarea
unei situații, oprirea unei epidemii sau a unui con-
flict. Altele sunt construcția industrială, instituți-
onală, artistică de care este nevoie. Nu poate fi în
regulă autorul care nu formulează soluții integrati-
ve sau, atunci când conduce o instituție, o duce în
impas ori la stagnare.
În mod normal, un autor valorifică ce au făcut
alții. El poate face operă de comentariu, de istorie
la propriu, dar nu și-ar satisface menirea dacă nu ar
da evaluări, interpretări, diagnoze proprii lumii în
care trăiește. Și nu le-ar apăra.
Abstinența în fața evaluărilor și oportunismul
nu țin de profesionalism. Iar noua ediție a înlocu-
irii gândirii cu propaganda, în care trăim de câțiva
ani, nu este decât o rătăcire.
Fiecare dintre prestațiile unui autor ridică între-
barea dacă se confirmă sau nu. Prin confirmare în
cazul unei evaluări înțeleg că judecățile de valoare
ale unui autor s-au dovedit și sunt recunoscute. În
cazul unei interpretări înțeleg că interpretarea este
împărtășită de cunoscători și poate da linia. Relativ
la diagnoză, înțeleg prin confirmare faptul că ea se
bucură de dovezi factuale. În ceea ce privește o an-
ticipare, confirmarea vine din aceea că evenimen-
tele sunt conform ei. În cazul prognozei, cu atât
mai mult.
Aruncând o privire retrospectivă, pot spune,
fără emfază și verificabil din partea oricui raționea-
ză cu probe, că am căutat să anticipez desfășurări
din domeniul meu, filosofia, și răsfrângerile lor în
viața oamenilor. Satisfacția este că am anticipat și
atras atenția.
Nu mă bucur de fiecare dată că așa s-au petre-
cut lucrurile. Aș fi vrut, de pildă, să văd democrație
vibrantă, nu butaforie, meritocrație, nu contrarul,
gândire liberă, nu propagandă teatrală! Am dorit
sincer să mă înșel în acele anticipări.
Desigur că, personal, m-am orientat nu spre
confortul adaptării și nici spre avantajele oportu-
nismului. Puteam s-o fac, ofertele fiind generoase.
Dar gândul că realitatea ni se impune fatal mi-a
fost străin. Beneficiile compromisului cu ceea ce
este nu m-au atras.
De îndată ce am urcat la reflecții personale mi-
am asumat recunoașterea rolului decisiv al oa-
menilor în configurarea vieții - proprii și a vieții
celorlalți. Ceea ce este de făcut mi s-a părut parte
a realității, iar inițiativa proprie cheia. Am și ex-
plorat, istoric și fenomenologic, geografia subiec-
tivității și efectele acesteia. În orice caz, de îndată
ce am frecventat filosofii, hotărâtor pentru mine a
fost contactul cu Hegel, care a legat obiectivitatea
de subiectivitatea capabilă să schimbe realități.
Se știe că atunci când ajungi să scrii faci con-
statări, analize, elucidări, mărturisiri. Când avan-
sezi pe această cale, ajungi să faci evaluări, să dai
interpretări, să formulezi diagnoze, anticipări, ba
chiar prognoze. Înțeleg anticiparea ca obligație a
filosofării mature (A. Marga, O filosofie anticipa-
toare, „Tribuna Magazine”, 2021), iar cărțile mele
caută să o întruchipeze.
Faptul a fost posibil căci mi-am asigurat armă-
tura logică și metodologică a analizelor. În teoria
cunoașterii am lămurit condiționarea dinspre su-
biect a cunoașterii (Cunoaștere și sens, 1984), ima-
nența sensului, relația cunoașterii cu reflexivitatea
(Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și am considerat
captarea întregului operațiune indispensabilă a
cunoașterii. În logică am procedat la lărgirea lis-
tei propozițiilor, aducerea argumentării, alături
de demonstrație, printre formele de întemeie-
re și lămurirea condițiilor întemeierii izbutite
(Argumentarea, 2004). În metodologie am asumat
metode variate sub singura condiție a contribuției
noi. Optica am aplicat-o (Metodologie și argumen-
tare filosofică, 1984) și în filosofie. Nu am cedat
relativismului (Relativismul și consecințele sale,
1998) și am profilat „universalismul generativită-
ții”, ce ia valorile drept condiții ale performanței.
Spus simplu, viziunea mea își asumă, la dis-
tanță de isme uzate, că tabloul lumii are premise
culturale, că realitatea este rezultatul acțiunilor
sau inacțiunilor oamenilor, că în orice acțiune
este conștiință, că fiecare acțiune este subsumată
unui sens legat de imperative ale vieții, că suntem
conduși de aspirații conștiente, încât apelul la ra-
țiune nu este în gol, că în cunoaștere este mereu
prezentă o componentă ce vine dinspre echiparea
noastră datorată naturii și corectării naturii, că nu
sunt soluții viabile în viața oamenilor în afara co-
municării, că valorile - adevăr, libertate, justiție,
bine, frumos - nu se mai pot apăra decât reflexiv.
Chestionând, adică, continuu condițiile posibili-
tății lor în contexte mișcătoare de viață.
Orice autor susține de fapt un continuu exa-
men. El îl trece numai dacă destule prestații i se
confirmă. Se poate întreba dacă prestațiile de cer-
cetare realizate în această viziune s-au confirmat
sau nu. Care, așadar, dintre evaluările, interpre-
tările, diagnozele, anticipările, prognozele mele
s-au confirmat? Iată o listare, evident succintă.
Am promovat ideea unei diversificări a ti-
purilor de raționalitate și a științelor în funcție
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
11
o
de sensul acțiunii ce o face posibilă pe fiecare
(Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992).
Viziunea mea este pragmatismul reflexiv (A.
Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de con-
strucție filosofică, 2017), în optica căruia am și
efectuat analize în varii domenii. Evoluția știin-
țelor și experiența acțiunilor confirmă opțiunea.
Am considerat că în imaginea despre societate
este de părăsit monismul (al tehnologiei, al eco-
nomiei, al culturii spirituale etc.). Este de accep-
tat „diferențierea” ca mecanism al modernității,
alături de „marketizare”, și de asumat fenomenul
„autopoiezei” (A. Marga, Metanarativii actuali,
2015). Am interpretat structurile sociale ca re-
zultat al acțiunilor și am înnoit tabloul acestora.
Cursul științelor sociale a confirmat abordarea.
În educație am conturat conceptul „universi-
tății comprehesive” (A. Marga, University Reform
Today, 2005) - cu integrare de culturi diverse
profilate istoric și cu asamblare a tehnologiei, ști-
ințelor, filosofiei și religiei în aceeași universitate.
Am elaborat conceptul „reformei cuprinzătoare
a educației”, axat pe formarea tânărului conform
tripticului „competențe, abilități, educație pentru
valori” (A. Marga, Educația responsabilă, 2020).
Am criticat amatorismul decidenților. Se poate
observa că atunci când acestea au slăbit, educația
din țară a intrat în criză.
Am analizat cotitura istorică din jurul ani-
lor ‘90 din Europa Centrală și Răsăriteană și am
argumentat că „democratizarea”condiționează
strict cotitura de la socialismul răsăritean la o so-
cietate bazată pe libertăți și drepturi ale omului
și cetățeanului (Die kulturelle Wende, 2004). Cine
democratizează efectiv are succes mai devreme și
rezultate. Tranziția și ceea ce a urmat a confirmat
evaluarea.
Am preconizat democrație cu control public
constant asupra decidenților, opusă birocratis-
mului. De aceea, în orice funcție publică deținută
am publicat la început programul și la final lis-
ta deciziilor. Susțin că distribuirea libertăților și
drepturilor în societate și transferul în jos al de-
ciziilor dau rezultate abia în cadrul democrației
(Guvernanța. O alternativă la democrație?, 2016).
Altfel o și afectează. Sunt de părere că democrația
este în cumpănă azi, mai ales datorită inșilor pe
care i-a adus la decizii și care, incapabili să o ges-
tioneze, o subminează (Soarta democrației, 2022).
Democrația nu se construiește decât democrati-
zând. Acolo unde nu s-a ținut seama de acest ade-
văr, democrația se află la risc.
Am dat tabloul filosofiei contemporane pe
axe noi, precum depășirea polarizărilor anali-
tic-fenomenologie, empirism-metafizică, mo-
dern-antimodern și, desigur, reintegrând filosofia
și teologia ca tablouri ale realității umano-so-
cio-cosmice (Introducere în filosofia contempo-
rană, 2014). Împreună cu monografii (Herbert
Marcuse, Studiu critic, 1982; Absolutul astăzi.
Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2009;
Heidegger, 2021; Filosofia lui Habermas, 2022),
am dat o imagine edificatoare a gândirii celei mai
pretențioase, orientată spre schimbări. Nimeni nu
a putut contesta.
Am propus o nouă privire asupra culturii ro-
mânești (A. Marga, Gândirea altfel. Studii româ-
nești, 2015) cu etalări de personalități insuficient
valorificate reflexiv (Liviu Rebreanu, Constantin
Brâncuși, Virgil Bărbat, Adrian Marino) și intuiții
noi ținând de reafirmarea unui patriotism lumi-
nat și respingerea confuziei dintre gândire și ide-
ologie. Ea nu a întâmpinat reacții, oricare a fost
opinia.
Adrian Grecu
Noduri și semne 1 (1998), imprimare digitală, 60 x 80 cm
Am fost pentru reconsiderarea surselor și pon-
derii religiei (Religia în era globalizării, 2004) și
reașezarea discuțiilor în relația Isus eschatolo-
gic-Isus istoric, iudaism-creștinism (Frații mai
mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009) pe o bază
factuală nouă. Am apărat ideea că relația filoso-
fie-știință-religie (Theologia Hodje, 2009) este cu
totul alta decât cea imaginată de oricare tradiție.
Am luat în discuție diagnozele societăților
actuale. Diagnoza mea este că am intrat în „so-
cietatea nesigură” (A. Marga, Societatea nesigură,
2016). Azi nu se mai poate păși în realitate fără a
păși în nesiguranță. Cursul actual al istoriei con-
firmă din plin diagnoza.
Am anticipat intrarea în „schimbarea lumii”
creată în 1990 (Schimbarea lumii. Globalizare,
cultură, geopolitică, 2011). Este diagnoza situației
globale pe care am dat-o. Ceea ce a urmat nu a
contenit să confirme anticiparea.
Am explorat ordinea mondială viitoare. Am
propus teoria „geometriei variabile a supraputeri-
lor” (Ordinea viitoare a lumii, 2017) și apăr politi-
ca cooperării la care s-a ajuns prin acordurile su-
praputerilor din 1972, 1975, 1986, 1991. Reacțiile
la pandemie (Lecțiile pandemiei, 2021) și conflic-
tul din Ucraina confirmă evaluările mele.
Am pledat pentru unificarea europeană, pe
baza unei înțelegeri adecvate și noi a culturii eu-
ropene (Filosofia unificării europene, 2005). Am
semnalat dificultățile Uniunii Europene (The
Destiny of Europe, 2011) datorate slăbirii, cu noi
decidenți, a proiectului inițial și birocratizării.
Am întreprins studii strategice în care am
evidențiat semnificația universală a experienței
americane (Reconstrucția pragmatică a filosofiei.
Profilul Americii clasice, 2017), importanța urcării
Chinei printre supraputeri (China ca supraputere,
2021), importanța istorică a Israelului (Europa și
Israelul. O simbioză istorică, 2019) și rolul decisiv
al Germaniei în cultura modernității (După glo-
balizare, 2018). Am argumentat că globalitatea
este realitate, globalizarea o politică tarifară, dar
globalismul o ideologie ce nu rezolvă probleme-
le oamenilor. Nu se inoculează democrație din
afara unei țări, decât cu prețul insuportabil al
cleptocrației. Teza mea este că din 2010 lumea in-
stalată în 1990 este înlocuită și că ne îndreptăm
spre o lume a națiunilor civice, suverane. De ca-
drul acesteia fiecare țară se folosește în funcție de
calibrul decidenților!
În filosofia dreptului, am plasat teoria legitimă-
rii la baza sistemului legilor (A. Marga, Justiția și
valorile, 2019) și am argumentat că abia legitima-
rea democratică, de genul celei inițiate de James
Madison, este de fapt legitimare. Sunt de părere că
independența justiției, devenită cheie astăzi, pre-
supune instituții care o apără. Fiind ideologii de
context, nici exaltarea de persoane, nici „progre-
sismul” și nici „Marea Resetare”, ce se agită astăzi,
nu sunt rezolvări.
În filosofia politicii am propus părăsirea mani-
festă a politicii ca distincție între amic și inamic
și revenirea la politică ca rezolvare, prin acord
democratic, a problemelor vieții (Statul actual,
2021). Am propus un nou criteriu de delimitare
a tipurilor de stat - nu numai după efectivul ce-
lor care decid (Aristotel) sau felul în care decid
(Montesquieu), ci și după calibrul decidenților.
Înaintarea prostocrației se confirmă, din neferici-
re, zi de zi.
Am urmărit îndeaproape evoluția României
(Explorări în actualitate, 1994; România actuală.
O diagnoză, 2009; România în Europa actuală,
2015). Am spus înainte de 1989, că s-a alunecat
într-un „regim de coloratură medievală”. Am spus
după 1989 că amânarea reformelor, democratiza-
rea cu segregare, trecerea la justiție de răfuială,
securism și regim prostocratic din 2004 încoace
sunt primejdioase pentru România. Din păcate,
sunt realitate. Înainte și de 2004 și de 2010 am
prevenit că alegerile ce urmează să se facă vor
dăuna țării. Acum România este dată printre cele
douăsprezece țări falimentare ale lumii! Am spus
mereu că meritocrația și alegerile curate sunt uni-
ca salvare.
Am propus reclădirea eticii. Socotesc că nici
descurcarea și nici normativismul, nici eseistica
curentă nu mai dau rezultate. Expansiunea ca
niciodată a urii o dovedește. Abia cu reclădirea
pe valorile „integritate” și „demnitate umană”
12
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
(Reclădirea eticii, 2022) etica mai poate face față
disoluțiilor. „Ieșirea din indiferență”, „onoarea”,
„răspunderea”, „a fi tu însuți” sunt pilonii de sus-
ținere ai eticii mele.
Nu se mai poate delimita arta de pseudoartă
nici cu mijloacele interpretării ca „artă a vieții
trăite” și nici cu mijloacele interpretării ca „artă a
realității”. Am propus conceptul artei ca expresie
a condițiilor vieții (Profunzimea artei, 2018). Arta
propriu-zisă nu este joc și nici copie, ci expresie
aleasă de autori cu viziune ideatică și artistică
pentru a pătrunde mai adânc în straturile reali-
tății din fața lor.
Apăr valorile vieții în comunitate - reducerea
muncii ca trudă, libertatea persoanei, dreptatea și
echitatea în relații, justiția, reducerea înstrăinării
în procesul muncii și în restul vieții, personaliza-
rea prin muncă și merit, reflexivitatea, integrita-
tea și stat al cetățenilor care dezbat și decid. Ele
compun reproducerea propriu-zis umană a vieții.
Se pot observa situațiile și tendințele de astăzi și
evalua ceea ce fac autorii. Din păcate, în România
actuală se citește tot mai puțin (cu cea mai mică
lectură pe cap de locuitor din Europa!), nu se dez-
bate (până și legile se promulgă fără dezbatere, iar
deciziile sunt privatizate!) și nu se pricep institu-
țiile (statul fiind redus la un instrument). Se fac
multe alte confuzii.
Unii nu înțeleg nici acum că fiecare om are
dreptul să opteze politic. Testul nu este preferința,
ci valoarea omului prin realizările sale. Nu există
un centru al adevărului. Unii nu se pot elibera de
schema conform căreia cineva ar fi proprietarul
sensului istoriei. Maladia mesianismului politic
i-a marcat.
Pe de altă parte, se controversează steril asu-
pra lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu,
efectelor regimurilor de după 1948, cel mai nou
asupra lui Adrian Păunescu, în loc să se scrie, pe
documente de arhivă restituite complet, istoria lă-
muritoare a ultimului secol. E drept, de Centenar
s-a scris istoria României, dar în alte țări!
Oportunismul nu aduce rezolvări. Nu cumva
tot felul de lefegii fără valoare, dar ajunși la valută
ne spun azi ce este normal, în vreme ce covârși-
toarea parte a concetățenilor luptă cu necazuri
incredibile? Nu cumva este aici jubilația liber-
tății fără răspundere socială? Nu cumva suntem
tot la ceea ce acuza Hugh Seton-Watson - titrații
se ocupă mai mult să-și procure favoruri, decât
să amelioreze soarta concetățenilor? Nu cumva
România s-a lăsat controlată de Dinu Păturici,
Rică Venturiani, Cațavenci, când în alte țări pre-
valează, totuși, valori?
Am trăit însumat câțiva ani de stagiu în afara
țării, dar nu am făcut titlu de performanță din
aceasta. M-am bucurat, firește, că am fost invitat
și m-am mândrit cu ceea ce am putut face în țară.
Max Weber are continuu dreptate că Occidentul
are un avans, dar la normalizarea situației din
România trebuie pus umărul, cu pricepere, em-
patie și devoțiune, nu cu clișee gen „vrem o țară
ca afară”, pentru a frauda apoi orice.
În opinia mea, vechile isme sunt contrapro-
ductive. Dar rămâne imperativul de a concilia li-
bertățile cu datoriile, acțiunile cu gândirea. Istoria
nu se sfârșește cu nimeni și nimic, iar creația are
teren fertil. Constantin Brâncuși, care a trăit pro-
fund răspunderea socială, are mereu dreptate:
„Mon jeu est a moi!”. Este la mine, și răspund de
rezultat!
■
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (IV)
^JTulian Cătălui
Italia
Marco Polo și Milionul
Comerciant venețian, Marco Polo (1254 - 1324)
s-a făcut cunoscut în lumea întreagă prin relată-
rile sale senzaționale despre o călătorie în China,
cunoscută sub mai multe titluri: Diversitatea
Lumii, Cartea Minunilor sau Milionul, reprezen-
tând una dintre „marile scrieri de călătorie din
Evul Mediu” și prima care dezvăluie Occidentului
european lumea imensă și fabuloasă a Chinei și
a Asiei. Milionul (italiană: Il Milione, care derivă
din porecla lui Polo „Emilione”)1, este de fapt un
jurnal de călătorie din secolul al XIII-lea scris de
Rustichello da Pisa, autor de romane cavalerești,
din poveștile și relatările pe care le auzise de la
Marco Polo când au fost întemnițați împreună la
Genova, care descriu călătoriile lui Polo prin Asia
între 1271 și 1295 și experiențele sale la curtea lui
Kubilai Han.2 Rustichello a scris-o în franco-ve-
nețiană3, o limbă culturală răspândită în nordul
Italiei între centura subalpină și Pad-ul inferior
între secolele al XIII-lea și al XV-lea4, cartea fiind
tradusă în multe limbi europene chiar în timpul
vieții lui Marco Polo, dar manuscrisele origina-
le sunt acum pierdute, iar reconstrucția lor este
o chestiune de critică textuală, cunoscându-se
faptul că există aproximativ 150 de exemplare
în diferite limbi, inclusiv în franceză5, toscană,
două versiuni în venețiană și două versiuni di-
ferite în latină. În comparație cu alte jurnale de
călătorie scrise în timpul secolului al XIII-lea,
precum Historia Mongalorum a lui Giovanni da
Pian del Carpine6 și Călătorie în Imperiul Mongol
a lui Willem van Rubroeck, Milionul a fost ex-
cepțional deoarece descrierile sale au depășit cu
mult Karakorum și au ajuns la Catai. Împărțită
în două segmente, Historia Mongolorum quos nos
Tartaros appellamus/ Istoria mongolilor numiți de
noi tătari, descrierea obiceiurilor, geografiei, istori-
ei și figurilor marcante ale poporului mongol (titlul
complet) a lui Pian del Carpine, reunește cunoș-
tințe despre mongoli: istoria recentă (cuceriri ale
lui Genghis Han), obiceiuri, credințe, guvernare,
artă militară, toate cu mare precizie și o relativă
obiectivitate, în absența simpatiei; descrierea de-
taliată a echipamentului, a armelor și a tehnicilor
războinice ale mongolilor fiind urmată de in-
strucțiuni de utilizare adresate șefilor armatelor
europene.7 De asemenea, el colportează o serie
de legende cunoscute încă din Antichitate despre
popoare mitice, cum ar fi „parosiții fumigatori,
oamenii-câine sau unipozii”8.
Revenind la Marco Polo, acesta a mărturisit
existența unei civilizații mongole sedentare și
foarte sofisticate, absolut comparabile cu civiliza-
țiile europene: mongolii, pe scurt, nu erau doar
nomazii „sălbatici” care trăiau călare și viețuiau în
corturi, despre care vorbise Giovanni da Pian del
Carpine și Willem van Ruysbroeck9, dar trăiau în
orașe cu ziduri, știau să citească și aveau obiceiuri
foarte sofisticate. Milionul a fost definit ca „descri-
erea geografică, istorică, etnologică, politică, ști-
ințifică (zoologie, botanică, mineralogie) a Asiei
medievale”10. Descrierile sale fascinant-fabuloase
au contribuit la compilarea Hărții lui Fra Mauro11
și au inspirat călătoriile genovezului Cristofor
Columb. Textul cărții trasează în detaliu itinera-
riul pe care l-au urmat cei trei Polo pe Drumul
Mătăsii, mergând spre interiorul continentului
eurasiatic, traversând Anatolia și Armenia.12 Au
coborât apoi spre fluviul Tigru, atingând proba-
bil Mosul și Bagdad13, și după ce au trecut prin
orașul Tabriz din Irak și apoi prin orașul Yazd din
Persia, au ajuns în portul Ormuz, poate cu inten-
ția de a-și continua călătoria pe mare.14 În schimb,
au continuat să urmeze calea terestră, intrând în
deșertul Gobi, pentru a ajunge apoi în Khorasan,
în această regiune intrând în contact cu secta isla-
mică „ismailiyyah”, adepții lui Hasan-i Șabbah sau
Hassan Ibn Sabbah (1050-1124), pe care Marco
îl numește „Bătrânul Muntelui”15, un șeic arab și-
it-nizarit, fondator al ramurii șiite a ismailismu-
lui nizarit, un organizator excelent și un teolog
incisiv care a creat „sângerosul ordin terorist al
Asasinilor” și care a cucerit în numele Islamului,
potrivit interpretării sectei sale, evident, porțiuni
din nord-vestul Persiei (astăzi Iran), la finele se-
colului al XI-lea și stabilind un „nucleu de rezis-
tență” împotriva fostului coleg și susținător, sulta-
nul selgiucid, în jurul temutei fortărețe Alamut.16
Cei trei Polo au traversat apoi Kașmirul, apoi
Wakhan, și trecând ulterior Pamirul, s-au în-
dreptat spre Samarkand în Uzbekistan și au in-
trat în „Marea Turcie” (Turkestan).17Au coborât
apoi spre bazinul Tarim și au ajuns la Tangut,
la granița cu Cathay, aici ajungând în provincia
„Chingitalas”, unde au asistat la prelucrarea mate-
rialului ignifug.18 Au ajuns apoi la Zhangye, apoi
la Karakorum și după aceea au continuat de-a
lungul părții de nord a cotului Fluviului Galben
ajungând la Xanadu, oraș pe care Marele Han
Kubilai îl fondase recent.19 De la început, a exis-
tat neîncredere față de poveștile uneori fabuloase
ale lui Polo, precum și o dezbatere academică în
timpurile recente.20 Ca și în cazul lui Ibn Battuta,
unii critici și istorici s-au întrebat dacă Marco
Polo a călătorit de fapt în China sau dacă doar re-
peta papagalicește poveștile pe care le auzise de
la alți călători.21Alții și-au argumentat scepticis-
mul pe baza unor omisiuni cu privire la practici-
le și structurile remarcabile ale Chinei de atunci,
precum și pe lipsa de detalii despre unele locuri
importante, de exemplu, în timp ce Polo descrie
banii de hârtie și arderea cărbunelui, el nu men-
ționează grandiosul Mare Zid Chinezesc, aceas-
tă omisiune fiind observată pentru prima dată la
o
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
13
o
mijlocul secolului al XVII-lea, iar pe la jumătatea
secolului al XVIII-lea s-a sugerat că este posibil
să nu fi ajuns chiar niciodată în China.22 Mai târ-
ziu, savanți precum John W. Haeger au susținut
că este posibil ca Marco Polo să nu fi vizitat sudul
Chinei din cauza lipsei de detalii în descrierea sa
a orașelor din sud versus nordul Chinei, în timp
ce germanul Herbert Franke a speculat că Marco
Polo ar fi putut să nu fi fost în China deloc și s-a
întrebat dacă și-ar fi putut baza relatarea pe niște
surse persane.23 Totuși, istoricul Mark Elvin con-
cluzionează că lucrările recente „demonstrează
printr-un exemplu specific probabilitatea în cele
din urmă copleșitoare a autenticității largi” a rela-
tării lui Polo și că lucrarea, cartea este „în esență,
autentică și, atunci când este folosită cu grijă, în
termeni largi să fie de încredere ca un martor se-
rios, deși evident nu întotdeauna definitiv”24.
Petrarca și călătoria
pe Muntele Ventoux
Una dintre primele consemnări privind „plă-
cerea călătoriei” a fost făcută în Italia medievală
de către marele poet umanist Francesco Petrarca
(1304-1374), autorul celebrelor Rime, într-o bine-
cunoscută scrisoare inclusă în ale sale Epistolae
Familiares (IV, 1) despre ascensiunea sa din 1336
pe Muntele Ventoux (înalt de 1.912 metri) din
Provența, sudul Franței, în care a lăudat actul
călătoriei și a criticat „frigida incuriositas”, adică
lipsa rece a curiozității sau lipsa rece de interes.25
Petrarca spunea că nici unul dintre prietenii săi
nu părea potrivit pentru călătorie, pentru ascen-
siune, unii fiind prea apatici, anxioși, alții prea
lenți, grăbiți, triști sau veseli, poetul italian fiind
de părere că deși prietenia acceptă orice povară,
„este cu totul altfel într-o călătorie, în care fieca-
re slăbiciune devine mult mai gravă”26. Scrisoarea
lui Petrarca era adresată fostului său confesor,
Dionigi di Borgo San Sepolcro al Ordinului
Sant’Agostino, profesor al Sacra Pagina, în care
povestește despre escaladarea muntelui cu prici-
na făcută de poet și fratele său Gherardo între 24
și 26 aprilie 1336 și, cu toate că poartă indicațiu-
nea „Malaucena, 26 aprilie 1336” în partea de jos,
distinși savanți, precum Giuseppe Billanovich și
Hans Baron, au demonstrat modul în care compo-
ziția (sau cel puțin o posibilă reprelucrare) trebuie
amânată la 1352 sau 1353.27Așadar, documentul
se adresează prietenului său Dionigi di Borgo San
Sepolcro, călugăr și teolog augustin care îi dăruise
lui Petrarca o copie a Confesiunilor celui mai mare
filozof al Imperiului Roman, Sfântul Augustin,
operă care l-a influențat foarte mult pe poetul
umanist toscan și despre care este menționată în
scrisoare când Francesco, ajuns în vârf, citește un
pasaj. Petrarca îi spune menționatului său amic
Dionigi că s-a apucat în sfârșit să urce pe mun-
tele „pe bună dreptate numit Ventoux”28 (care ar
însemna în limba occitană „cel care se vede de
departe”), de fapt, după ce a locuit multă vreme
în zona vecină Valchiusa și Avignon (unde era
sediul Papilor, atunci), propunându-și deja acest
obiectiv de mulți ani. În cele din urmă, citind un
pasaj al istoricului roman Titus Livius conform
căruia Filip al Macedoniei, ajuns pe vârful mun-
telui tesalian Aimos (în prezent Muntele Botev, în
Bulgaria), a declarat că a văzut Marea Adriatică
pe de o parte și Euxinul (adică Marea Neagră)
pe cealaltă29, hotărăște să întreprindă „afacerea”
ventouxiană și, după ce a evaluat cine ar putea fi
cel mai bun însoțitor, decide să propună excursia
Adrian Grecu	Cloud 1 (1998-2022), instalație
Muzeul de Artă Cluj-Napoca.
fratelui său mai mic Gherardo, care acceptă cu
mare și infinită bucurie. Urcușul este imediat di-
ficil: poteca este de fapt abruptă, prăpăstioasă și
plină de pietre, Gherardo, însă, urcă cu ușurință
și dexteritate extremă, în timp ce Francesco este
obligat să se oprească de nenumărate ori din ca-
uza oboselii, dar în realitate, poetul se află într-o
„gravă criză spirituală” și calea îi este împiedica-
tă pentru că sufletul său era „ocupat” de pasiu-
ne și atașament față de bunurile lumești, decât
să se întoarcă în întregime către Dumnezeu și
către lucrurile spirituale; pe de altă parte, fratele
său Gherardo, care s-a călugărit la o vârstă foar-
te fragedă, era mai avantajat.30 În cele din urmă,
Francesco Petrarca reușește să ajungă în vârful
Muntelui Ventoux, simbol al țelului și aspirației
către Dumnezeu, iar pentru a-i mulțumi citește
un pasaj din Confesiunile Sfântului Augustin, ast-
fel, deschizând cartea la întâmplare, descoperă o
reflecție de înaltă și semnificativă valoare simbo-
lică: „Și iată că oamenii merg să admire înălțimile
munților, și întinderea oceanelor, orbitele stelelor,
în timp ce pe ei înșiși se lasă în plata Domnului”31.
Note
1	Ranieri Allulli, Marco Polo e il Libro delle Meraviglie
- Dialogo in tre tempi del giornalista Qualunquelli
Junior e dell’astrologo Barbaverde, Milano, Mondadori,
1954, p. 26.
2	Marco Polo, The Travels, translated by Ronald
Latham, London, Penguin Classics, p. 15 și Luce
Boulnois, Silk Road: Monks, Warriors & Merchants,
Hong Kong, Odyssey Books & Guides, 2005, pp. 311-
335.
3	Cf. Library of Congress Subject Headings, volume
2 și Maria Bellonci, „Nota introduttiva”, Il Milione di
Marco Polo, Milano, Oscar Mondadori, 2003, p. XI
[Italian].
4	Cf. Fragment of Marco Polo’s Il Milione in Franco-
Venetian language, University of Padua RIAlFrI
Project, online.
5	Marco Polo, Il Milione, Adelphi, 2001, Prefazione
di Bertolucci Pizzorusso Valeria, pp. x-xxi.
6	Giulio Ferroni, Storia della letteratura italiana -
Dalle origini al Quattrocento, Milano, Einaudi Scuola,
1995, p. 152.
7	Claude et Rene Kappler, dans Guillaume de
Rubrouck, Voyage dans l’empire mongol, Payot, 1985,
p. 30.
8	Dans l’empire mongol (în franceză), Toulouse,
Anacharsis, 2014, pp. 105, 143.
9	Giulio Busi, “Marco Polo. Viaggio ai confini del
Medioevo”, Collezione Le Scie, Nuova serie, Milano,
Mondadori, 2018, online.
10	Albert t’Serstevens, Livre de Marco Polo, Parigi,
1955, online.
11	Cf. Il Mappamondo di Fra Mauro, su marciana.
venezia.sbn.it, Biblioteca Nazionale Marciana, URL
consultato il 20 novembre 2013 și Piero Falchetta, Fra
Mauro’s World Map, Turnhout, Brepols, 2006, online.
12	Cf. Il Milione di Marco Polo, ed. a cura di Antonio
Lanza, L’Unita - Editori Riuniti, Edizione fuori com-
mercio riservata agli abbonati per l’anno 1982, p. 21.
13	Cf. Il Milione, pp. 53, 54 și 55.
14	Ibidem, pp. 56, 57 și 58.
15	Ibidem, pp. 59, 60 și 61.
16	Hugh Chisholm, „Hasan-e Șabbah”, în
EncyclapiBdia Britannica (11th ed.), Cambridge
University Press, 1911, online, Bernard Lewis, The
Assassins: a Radical Sect of Islam, Oxford University
Press, 1967, pp. 38-65 și Farhad Daftary, Historical
Dictionary of the Ismailis, Scarecrow Press, 2012, pp. 15
și 69.
17	Cf. Il Milione, pp. 64, 65, 66 și 67.
18	Ibidem, pp. 68 și 69.
19	Ibidem, pp. 70, 71 și 72.
20 Taylor, Scott L. (2013), „Merveilles du Monde: Marco
Millioni, Mirabilia, and the Medieval Imagination, or
the Impact of Genre on European Curiositas”, în Albrecht
Classen (ed.), East Meets West in the Middle Ages and
Early Modern Times: Transcultural Experiences in the
Premodern World, Fundamentals of Medieval and
Early Modern Culture, vol. 14, Berlin and Boston, De
Gruyter, pp. 595-610.
21 Francis Wood, Did Marco Polo Go to China?,
Boulder, Westview Press, 1996, online.
22 Stephen G. Haw, Marco Polo’s China: A Venetian in
the Realm of Khubilai Khan, Routledge, 2006, p. 1.
23 Herbert Franke (1966), „Sino-Western Contacts
Under the Mongol Empire”, în Journal of the Hong
Kong Branch of the Royal Asiatic Society, 6, pp. 49-72.
24 Hans Ulrich Vogel, Marco Polo Was in China: New
Evidence from Currencies, Salts and Revenues, Leiden;
Boston, Brill, 2013, p. xix.
25 Francesco Petrarca, „The Ascent of Mount
Ventoux”, in Familiar Letters, translated by James
Harvey Robinson, New York, G.P. Putnam, 1898, on-
line.
26 Francesco Petrarca, op. cit., online.
27 Rispettivamente in G. Billanovich, Petrarca lettera-
to. Lo scrittoio del Petrarca, Roma, Edizioni di Storia e
Letteratura, 1947 e H. Baron, The Evolution of Petrarch’s
Thought, in From Petrarch to Leonardo Bruni. Studies in
Humanistic and Political Literature, Chicago, 1968, on-
line.
28 Cf. Ascesa al monte Ventoso (trad. U. Dotti), in S.
Guglielmino, H. Grosser, Il sistema letterario, Milano,
Principato, 1995, vol.1/A, p. 525, riga 2.
29 Francesco Petrarca, op. cit., online și Righe 7-10;
ripreso da Livio, Ab Urbe condita, XL, 21-22, online.
30 Francesco Petrarca, op. cit., online.
31 Cf. Cit. alle righe 158-161; il passo originario e in
Agostino, Confessioni, X, 8, 15, online și Sf. Augustin,
Confesiuni, București, Editura Humanitas, 1998, p.
344.
■
14
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
Caragiale -
Text și spectacol (I)
■ Adrian Suciu
Introducere
Literatura dramatică e text și pretext. Text pen-
tru că ea se oferă lecturii ca atare, denudată de mul-
te dintre mecanismele ei conexe, indicații de regie
și de joc, pretext pentru că este, încă în intenția
autorului, canavaua unui spectacol, fundamentul
sau, cel puțin, ocazia unui demers semiotic de alt
ordin, în care textul nu mai este decât o compo-
nentă. În funcție de importanța pe care regizorul
o acordă acestei componente se produc și diversele
lecturi-spectacol ale textului dramatic.
Spectacolul este o mișcare progresivă de agluti-
nare a unor elemente de naturi diferite, semantic
și senzorial; de-aceea reușita stă în coerență mai
mult și mai des decât în coincidență. În mod vir-
tual, textul dramatic este susceptibil a fi supus unei
infinități de lecturi-spectacol, câtă vreme această
dimensiune fundamentală, coerența, se respectă.
Valoarea unei puneri în scenă e dată nu neapărat
de valoarea intrinsecă a textului - deși aceasta își
are importanța ei, deloc de neglijat - ci de existen-
ța unei viziuni în care textul să comunice în mod
pragmatic cu jocul actorilor, cu decorurile, cu
muzica, cu luminile. Lucian Pintilie a transformat
frivola boemă de mahala din D’ale carnavalului în-
tr-o lume de un tragism aparte mutând doar câteva
accente în ceea ce părea a fi devenit o tradiție în
lectura piesei, denunțând, de fapt, o constrângere.
Rămâne în afară de orice îndoială teatralitatea
textelor lui Caragiale și conștiința teatralității la
autorul Scrisorii pierdute. „Executarea bună a unei
comedii slabe poate s-o scape de cădere, iar o exe-
cutare slabă poate face să se surpe cea mai frumoa-
să piesă”1, scrie el într-un rând, dovedind cu aceste
prilej, precum cu multe altele, după cum se va ve-
dea mai jos, o profundă înțelegere a specificității
teatrului. Caragiale a avut geniul spectacolului, de-
monul înscenării, în viață și în teatru.
Ferindu-ne de a comite ceea ce structuraliștii
numesc „eroarea biografistă”, credem că personajul
Caragiale poate arunca o lumină asupra operei; din
fericire, asupra vieții marelui dramaturg dispunem
de o sumă de mărturii de cea mai bună calitate. Ele
ne conving de faptul că pentru Caragiale viața a
fost „un spectacol perpetuu, conceput, regizat și ju-
cat de el însuși”2 și ne interesează în măsura în care
sunt susceptibile a dezvălui resorturi ale operei. Nu
explicăm opera prin viața autorului, ci căutăm „ac-
cidente” comune biografiei și operei, în speranța că
simultaneitatea lor poate fi revelatorie.
Adrian Grecu Augmented Reality 3 (2022), instalație
În fine, trebuie să specificăm că nu literatura
dramatică ne interesează în demersul nostru, ci li-
teratura dramatică și spectacolul ei.
Câteva considerații asupra
limbajului
Comediile lui Caragiale mizează în mod cu-
rent pe efectele de uzură ale limbajului; un limbaj
degenerat nu poate fi, în mod firesc, elementul
primordial - de aici începe adaosul de spectacol,
construcția extraliterară. „Poți vorbi fără să gân-
dești. Pentru asta avem la dispoziție clișeele, adică
automatismele”3, spunea Eugen Ionescu. Culmea
e că personajele lui Caragiale nu vorbesc fără a
gândi; ele gândesc cu tot trupul, transpiră, se bâl-
bâie și-apoi brusc se-avântă, produc onomatopee
entuziaste de fiecare dată când au impresia că au
descoperit „ce”-ul. Dacă efortul lor poartă pecetea
penibilului, asta se datorează unei boli semantice
despre care va fi vorba mai jos.
Există o coerență subtilă a discursului lui
Farfuridi în celebra scenă 2 a actului III dintr-O
scrisoare pierdută. O coerență care are prea pu-
țin de-a face cu nivelul semantic al discursului.
Concluzia finală constituie cheia unei lecturi adec-
vate. Problema lui Farfuridi, atacată prin învăluire,
este revizuirea. Nu a Constituției sau a Legii elec-
torale, ci a listei de candidați ai partidului pe plan
local. Speriat cumplit de perspectiva unei trădări,
el face sforțări supraomenești pentru a da de înțeles
că știe ce se pune la cale: țelul său e să arate că e în
gardă, că se menține în cercul de inițiați al celor ce
conduc destinele partidului.
Discursul său nu vizează auditoriul, ci pe vene-
rabilul prezident Zaharia Trahanache. De altmin-
teri, interacțiunea celor doi de-a lungul scenei,
specificată de autor în mod elocvent prin indicați-
ile de joc: „Îl întoarce de umeri binișor cu fața spre
adunare”, e de natură să pună în evidență tocmai
această coerență a discursului, ținând cont și de
întrevederea anterioară a celor două personaje.
O fragmentare accentuată a discursului prin joc
nu poate decât să altereze valențele spectaculare
ale episodului. Discursul lui Farfuridi e o suită de
aluzii cu destinatar precis și care, împiedicate să se
rostească, nu-l împiedică pe orator să revină, de fi-
ecare dată, „cu aerul unei teorii sigure”.
Boala esențială și universală a limbii în come-
diile lui Caragiale e recipientizarea semantică.
Cuvintele vehiculate nu fac referire la vreun sem-
nificat în două situații: fie semnificatul nu există în
mod obiectiv, fie el nu există în conștiința persona-
jelor. Eroii caragialieni trăiesc sub semnul impre-
siei că, prin vorbele lor, fragmente din realitate se
deplasează, de-aceea nu ezită în folosirea unor cu-
vinte pe care nu le pricep și care, cel mai adesea, nu
au sens în context. Cuvintele mari - democrație,
sistem constituțional, revoluție - o dată nu au sens
pentru că nu posedă semnificat în realitatea româ-
nească a epocii, apoi pentru că nu au pandantul de
conținut în psihicul personajelor vorbitoare. Uzura
limbajului, frecvența automatismelor, efectul de
carnaval lingvistic sunt toate simptome ale acestei
boli devorante.
Exegeții lui Caragiale au remarcat în repetate
rânduri apetența deosebită a personajelor sale pen-
tru cuvintele radicale, pentru neologismele cele
mai pretențioase, estropiate și denaturate de fiecare
dată. O tradiție lungă și păguboasă în teatrul româ-
nesc face personajele să accentueze pe scenă aceste
cuvinte, în speranța unei augmentări a efectului
comic: „Pronunțarea greșită a cuvintelor radicale
trebuie făcută cu oarecare exagerare, pentru că cel
care nu știe cum se pronunță un cuvânt nou însușit
este convins că îl spune bine și se împăunează cu
cuceririle lui lexicale”4. Dacă autorul Scrisorii pier-
dute ar fi voit o pronunțare îngroșată a cuvintelor
în chestiune, ar fi semnalat acest lucru, fără îndoia-
lă, fie prin punctuație, fie prin indicațiile de regie.
Numai că barbarismele personajelor curg firesc în
replici și nu sunt marcate în niciun fel de către dra-
maturg. Comicul este în întregime unul de sens, iar
nu de frazare ori de gesticulație.5
Sunt importante aceste lucruri în primul rând
pentru că depun mărturie despre o opțiune este-
tică: Caragiale înțelege teatrul ca artă construc-
tivă. Spre deosebire de majoritatea covârșitoare a
contemporanilor săi, Caragiale nu vede în teatru
în primul rând textul. Mai mult chiar, tratarea
limbajului în comedii dovedește puțina credință
a lui Caragiale în virtuțile acestuia; limbajul este
surprins, cum deja am arătat, într-un proces de
uzură, proces care-l face inapt să devină primor-
dial. „Teatrul este o artă independentă, care, ca să
existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună în
serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde
vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren.”6
E evident că textul, „libretul”, e subsumat construc-
ției teatrale, Caragiale nu a scris niciodată teatru
de dragul literaturii, el a văzut limpede, de fiecare
dată, mișcarea, jocul, spectacolul.
Concluzionând, nu despre o criză a schimbului
de mesaje verbale vorbește Caragiale, ci despre o
criză a limbajului. De-aceea dialogurile caragia-
liene nu pot fi spuse cu adevărat, pe scenă, decât
firesc, fără alte accente decât cele ale autorului.
„Caietele de regie modernă traduc însă adeseori
aspirația la autorlâc a unor adevărați sau presupuși
intelectuali, care fac o aproximativă literatură în
marginea textelor teatrale, devenite pentru ei niș-
te simple pretexte de a-și pune în valoare ingeni-
ozitatea spiritului analitic sau chiar a fanteziei lor
creatoare.”7
Note
1	I. L. Caragiale, Ceva despre teatru, în Epoca, 13 de-
cembrie 1896.
2	Ștefan Cazimir, Prefața la Amintiri despre Caragiale,
ed. Minerva, 1972.
3	Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme, Humanitas,
București, 1992
4	Sică Alexandrescu, Caiete de regie, ESPLA,
București, 1956.
5	Cf. și Ion C. Bacalbașa, Cronica teatrală, în Lupta
nr. 2396 din 16 septembrie 1894 la spectacolul cu
O scrisoare pierdută de la Sala Teatrului Lyric din
București (premiera la 30 aprilie 1894): „D. Anestin
nu era în largul său în Titircă; d-sa apăsa pe cuvintele
schimonosite pentru a le scoate în relief, ceea ce este o
greșeală.” (s.n.).
6	I. L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?, în
Epoca, 529/1897.
7	Șerban Cioculescu, Caragialiana, ed. Eminescu,
București, 1987.
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
15
religia
„Călători pe-o mare, / Veșnic
tulburată, / Noi ne-am pus în tine,
/ Chiar nădejdea toată”
TANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Suntem din nou în Postul Adormirii Maicii
Domnului. Ne aducem cu nostalgie amin-
te de anii tinereții, de preocupările duhov-
nicești de atunci, pe care dorim să le reedităm
și acum. Seară de seară, mergeam la Paraclisul
Maicii Domnului, cântam și ne rugam, iar par-
ticipanții erau în mare număr tinerii. Generațiile
s-au succedat, unele parohii au îmbătrânit, dar
sunt și parohii cu tineri. Cât am vrea să-i vedem
pe toți antrenați în aceste tradiții minunate!
Genericul preocupărilor atât liturgice, pentru
că este anul rugăciunii, cât și catehetice, pen-
tru că ne înconjoară multe necazuri, este acesta:
„Călători pe-o mare, / Veșnic tulburată, / Noi ne-
am pus în tine, / Chiar nădejdea toată”.
A șasea cântare din slujbele noastre funebre
rezumă această stare de lucruri: „Marea vieții vă-
zând-o înălțându-se, de viforul ispitelor la limanul
Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din
stricăciune viața mea, mult-milostive”1.
Sunt multe necazurile care ne încearcă în aceas-
tă lume, încât nici nu le putem număra, dar două
sunt evidente: epidemia de covid și alte boli, pe
de o parte, și războiul din Ucraina pe de altă par-
te. Sunt multe lacrimile care se varsă, sunt mul-
te suspinele înăbușite, sunt mulți cei care suferă
pretutindeni. Cuvintele lui Iov au atâta dreptate:
„Omul născut din femeie are puține zile de trăit,
dar se satură de necazuri” (Iov 14, 1).
În acatistul Sfintei Cruci spunem, referitor la
toate aceste încercări: „Cum să-mi pară grele chi-
nurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubește și le
cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine-mi
este, cu adevărat, de mă voi întrista de relele ce-mi
pricinuiesc oamenii, sau ispitele ce-mi aduc diavo-
lii, trupul și gândul meu cel rău, sau pentru sărăcia
și bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru
păcatele mele, deoarece acestea toate le trimite pen-
tru ca să mă apropie mai mult de El”2.
În focul încercărilor și al necazurilor tot El,
Domnul Iisus Hristos, este Cel ce ne ajută să pu-
tem rezista, să ieșim biruitori. El este Cel care ne
mângâie și ne promite odihna pe care Singur ne-o
poate da. Ne-o spune cu tărie: „Veniți la Mine, toți
cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.
Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la
Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi
odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și
povara Mea este ușoară” (Matei 11, 28-30).
El, în mijlocul necazurilor și greutăților, ne în-
vață să fim optimiști și, privind la crucea Lui, să
ieșim biruitori: „În lume necazuri veți avea; dar
îndrăzniți Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Hristos, gândindu-ne la covid și alte boli,
este Doctorul cel Mare. Sfântul Chiril al
Ierusalimului, în Cateheza a X-a, tâlcuind nume-
le Mântuitorului, zice: „În limba ebraică «Iisus»
înseamnă «Mântuitor», iar în limba greacă «Cel
care vindecă». Căci El este doctorul sufletelor și al
trupurilor și tămăduitorul celor ținuți de duhuri
rele. El vindecă și ochii orbilor, dar în același timp
luminează mințile. Este doctorul șchiopilor, dar
îndreaptă și picioarele păcătoșilor spre pocăință.
Spune paraliticului: să nu mai păcătuiești; dar
spune și: ia-ți patul tău și umblă! Pentru că trupul
său paralizase din pricina păcatului sufletului, a
vindecat mai întâi sufletul ca să aducă prin asta
vindecare trupului”3.
Hristos, Doctorul cel Mare, face această lu-
crare din iubire față de oameni. „Prin El am aflat
că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este
Tată și noi suntem fiii Lui, că relația dintre noi și
Dumnezeu nu este ca relația dintre sclav și stăpân,
ci ca relația dintre fiu și părinte. Prin aceasta s-a
înlăturat mulțimea zeilor capricioși și despoți, ima-
ginea lui Jupiter Tonans, a divinității care-și bazea-
ză stăpânirea pe groază și frică, și s-a revelat lumii
religia cea mai desăvârșită, cea mai desăvârșită
relație religioasă posibilă între om și Dumnezeu:
relația de iubire de la fiu la părinte”4. În toate ne-
cazurile, în toate suferințele, în toate încercările,
El este cu noi și ne ajută să trecem marea vieții
învolburată de ispite.
Liniștea, pacea și bucuria omului încercat
de viforul ispitelor vine de la Domnul Hristos.
„Hristos ne încredințează că pacea Lui se deose-
bește de pacea lumii. Pacea lumii este limitată și
fragilă. Se află înlăuntrul hotarelor stricăciunii și
morții. Iar menținerea ei este problematică și con-
vențională. Dimpotrivă, pacea lui Hristos este ab-
solută și nesfârșită”5. De fapt ne-o spune El însuși:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu pre-
cum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27).
Mijlocitoarea noastră către Domnul Hristos,
Domnul Păcii, este Maica Domnului. Nicio altă
făptură omenească nu se bucură de prerogativele
pe care le are ea. Ea este Născătoare de Dumnezeu;
ea este Pururea Fecioară, înainte de naștere, în
timpul nașterii și după naștere; ea este mai presus
decât toate făpturile cerești și pământești. Ea este
pururea rugătoare pentru noi către Fiul Său.
Adresându-ne Maicii Domnului îi spunem în
cântare: „Călători pe-o mare, / Veșnic tulburată,
/ Noi ne-am pus în tine, / Chiar nădejdea toată”.
Sunt nenumărate minunile ce ni se relatează refe-
ritor la intervențiile Maicii Domnului. Ei îi zicem:
„Auzi-ne acum în ziua necazului nostru, pe cei ce
cădem înaintea icoanei tale și cu lacrimi ne rugăm
ție. Alungă de la noi toate necazurile și nevoile ce
vin asupra noastră, întru această vremelnică viață,
și prin atotputernica ta mijlocire, nu ne lipsi pe noi
nici de veșnica și nesfârșita bucurie, întru împără-
ția Fiului tău și Dumnezeului nostru”6.
Din noianul de relatări ce ne stau de față, ale-
gem una pe care ne-a lăsat-o părintele Petroniu
Tănase7. Este vorba de părintele Ilarion Ionică,
economul Sihăstriei. În tinerețile lui, fiind pe
drum într-o noapte de iarnă, a fost asaltat de o
haită de lupi. Moartea era aproape. În această si-
tuație limitată s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne,
de scap, călugăr mă fac!”. Din depărtare a venit o
sanie cu zurgălăi. Lupii s-au temut și au fugit. El
nu și-a uitat făgăduința.
A intrat în Mănăstirea Sihăstria. A fost un că-
lugăr harnic. La 86 de ani, econom fiind, s-a dus
în pădure după lemne. Și un buștean i-a căzut pe
picior, și piciorul s-a rupt. La vârsta aceasta în-
aintată suferea cumplit. Și într-o seară plângea
în chilie, iar pe ușă a intrat „doamna doctor de la
Târgu Neamț”! Doamna l-a întrebat:
— De ce plângi, părinte Ilarion?
— Plâng, doamnă doctor, că mi s-a rupt piciorul
și nu se mai vindecă, și încă nu sunt pregătit ca să
plec.
— Nu mai plânge părinte, că o să te faci bine,
adăugă „doamna doctor”. Și s-a făcut bine.
De fapt, „doamna doctor” era Maica Domnului
la care părintele Ilarion se ruga cu insistență.
Am mai putea relata multe minuni, inclusiv de
la Mănăstirea Nicula, în care o vedem pe Maica
Domnului că-i ajută pe cei „călători pe-o mare /
Veșnic tulburată”.
Ziceam la început că sunt multe încercările
din lumea noastră: în mod special, ne-am oprit la
covid și la războiul din Ucraina. Referitor la epi-
demia de covid o rugăm pe Maica Domnului să
intervină la Doctorul cel Mare ca să curme aceas-
tă suferință. Iar în ce privește războiul, noi știm că
Fiul Maicii Domnului este Domnul Păcii. Și nu în
zadar pelerinii cântă: „Pune Doamne pace-n țară /
Și-alinare între popoară”.
Ne rugăm să fie primite rugăciunile noastre și
la sfârșitul postului să putem cânta: „Doamne, Tu
ne-ai ajutat, / De-am făcut ce ni s-a dat, / Ne-am
ușurat sufletul / Ne-am îndreptat umbletul, / În
suflet ducem credință, / Dragoste și pocăință, / În
suflet ducem tărie, / Și cerească bucurie”.
Note
1 Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 2019, p. 262.
2 Ceaslov, E.I.B.M.B.O.R., București, 1973, p. 366.
3	Sf. Chiril al Ierusalimului,	Catehezele,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1943, p. 236.
4	Nicolae Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie
morală, Sibiu, 1969, p. 163.
5	Giorgios Mantzaridis, Morala Creștină, Editura
Bizantină, București, 2006, p. 205.
6	Ceaslov, p. 336.
7	Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din
Sfânta Ortodoxie Românească, Editura Bizantină,
București, 2002, pp. 105-107.
■
16
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
aniversare
D.R. POPESCU
Poarta ascunsă
din pavilionul F
■ Adrian Lesenciuc
Despre O bere pentru calul meu al lui D.R.
Popescu1 s-a tăcut consistent. Cei mai mulți
dintre criticii și istoricii literari s-au rezumat
la a include volumul intermediar din ciclul F într-un
continuum spațio-temporal - în Istoria critică a li-
teraturii române, Nicolae Manolescu fixează explicit
continuitatea la două dimensiuni, de atmosferă și de
loc: „Romanele se compun din narațiuni mai mult
sau mai puțin independente, între care se stabilește
mai degrabă o relație de atmosferă (sumbră și apă-
sătoare, în toate) și de loc (autorul își are geografia
predilectă, situată în Ardealul de nord, cu nume
recurente de așezări) decât una de subiect, care este
dezlânat2” - în care nu există coerență. Lipsa de coe-
rență structurală ca intenție auctorială, cel mai ade-
sea numită ambiguitate de criticii săi, este, în schimb,
o constantă interpretativă. În ciuda aparentei ano-
mii, o ordine în dezordine, o lege complexă a orga-
nizării pare a se desprinde din unele studii. Criticul
literar Ioan Holban, de pildă, așază opera lui D.R.
Popescu într-un sistem de coordonate tridimensio-
nal: vis-realitate (care structurează O bere pentru ca-
lul meu; în acest roman, elocventă este migrarea pe
această axă, continua deplasare fără reper, care îl ca-
racterizează pe Celce agonizând pe patul morții: „să
nu te temi, visează și urlă în vis și nici când se trezeș-
te nu știe dacă nu doarme, e rămas cu părerea din
vis că alunecă spre inima pământului, sau poate că
treaz simte desprinderea aceasta de lume și în somn
doar o trăiește din nou”, p.48), idee-întâmplare, co-
municare-vid3, prima axă ca formă de compensare a
realității cu visul și invers, a interșanjabilității dintre
cele două ipostaze, fiecare în parte ca possibilia, ca
evadare din realia. În acest sistem de coordonate,
ambiguitățile care i-au consacrat opera capătă mai
multă limpezime, deși adevărata provocare nu este
aceea a morții, ci cea a dispariției (ieșirii în afara sis-
temului de coordonate) unor personaje care traver-
sează întregul ciclu romanesc. Horia Dunărințu, cel
mai notoriu personaj din seria de dispariții, este în
ipostaza de a fi căutat prin diverse metode pentru
a i se certifica un statut, pentru a i se aloca o identi-
tate într-un spațiu cultural în care trecerea dincolo
nu are atâta însemnătate ca dispariția. De aici re-
zultă și este prima trăsătură majoră a romanului O
bere pentru calul meu: D.R. Popescu propune, mai
aplicat decât în celelalte romane ale sale și decât în
proza scurtă, o radiografie rurală în care pătrunde
cu instrumentarul etnografic, reliefând continua
oscilare pe drumul credință-necredință, cu accen-
tuare până la grotesc a superstițiilor, spre exemplu:
„atunci ei s-au hotărât toți să sape la temelia casei și
să scoată de acolo scheletele, de-or fi, și să scape de
vise, iar de n-or fi să vadă că nu sunt și să se vindece
de prostia lui Liviu de care se îmbolnăviseră toți de-
atunci de pe malul Dunării” (p.41), o pendulare pe
drumul dintre lumea de aici, a văzutelor, și cea de
dincolo, a nevăzutelor, între care se comunică lesne:
Dumitru Radu Popescu
„[...] doar nu există moarte și nu pleacă din lumea
asta pe alt pământ decât ăia ce sunt trimiși acolo de
glonț sau de bătrânețe, însă nu stau acolo decât până
prind puteri și pe urmă vin aici unde le este locul”
(p.36), evidențiind un loc predilect, în acest roman
Pătârlagele, desprins din triunghiul Turnuvechi-
Pătârlagele-Câmpuleț în care se desfășoară acțiunea
ciclului F, ai cărui locuitori, personaje ale romanu-
lui (și ciclului) beneficiază de un portret complex
din punct de vedere socio-literar: „Acest convoi de
oameni gălăgioși, vorbăreți din cale afară, sceptici,
batjocoritori, proști, prudenți (ca unul sau ca altul,
exemplificările se știu), această hoardă beată pentru
unii, plină de curiozitate pentru alții, această lume
prudentă sau trăsnită de pătârlăgeni mici și mari...”
(p.171).
Față de personajele cunoscute din celelalte roma-
ne ale ciclului, dintre care cele remarcate de critici
sunt F și Vânătoarea regală, în O bere pentru calul
meu apar în plus un cârciumar, Oprică Mititelu, și
familia Gelu și Pitulicea Fruntelată, la care se adau-
gă calul Mișu, minunea satului, ajuns a fi venerat
pentru capacitatea de a vorbi și de a transmite ceea
ce vede și știe prin intermediul tălmăcirii babei
Sevastița. Roman-satelit în ciclul F, O bere pentru
calul meu aduce în prim-plan calul făcător de mi-
nuni Mișu, capabil să vorbească și să aducă adevărul
acolo unde nu adevărul faptei este căutat, ci cel al
povestirii, cu valențe mitizante. Intrarea în scenă a
calului are legătură cu căutarea lui Dunărințu-tatăl
în ancheta condusă de fiu, ajuns procuror. Moise,
personajul grotesc și absurd din F, îl cumpără de
la târg cu scopul de a-l căuta pe Horia Dunărințu
- căutare care poate servi diferitelor scopuri, inte-
rese, liniștiri ale personajelor - dar care se va dove-
di, în povestea neverosimilă a parcurgerii drumului
dincolo de limită, în stare a povesti despre ororile
satului, printre care despre fratricidul din familia
Țeavălungă, în care fratele rămas în viață este cel im-
postor, despre uciderea (din F) a lui Păun de Celce,
care agonizează în noul roman nemărturisit și, prin
urmare, nemântuit, despre dispariția lui Haralamb,
despre uciderea lui Caraghelovici, despre linșarea lui
Dănilă. Aceste episoade au rezonanță mai puternică
în celelalte volume ale ciclului, dar în O bere pentru
calul meu ele se împletesc într-o poveste în care seria
semiotică peirceană se va dovedi a fi, mai degrabă,
distorsiune serială. Aceasta este cea de-a doua trăsă-
tură majoră, care dă unicitate romanului.
Redarea poveștii din noul roman pare o redare
suplimentară în raport cu întreg ciclul, o formă de
ambiguizare suplimentară prin însăși extensia seriei
semiotice dezvoltate prin povestirea în rame mul-
tiple. Ambiguitatea poveștii, a faptelor, a persona-
jelor caracterizează întreg ciclul F, și prin extensie
întreaga operă. Totuși, în O bere pentru calul meu, ea
devine elementul puternic evidențiat prin discursul
multiplu raportat. Preferința fragmentării și reda-
rea disparată a evenimentelor, reunite în povestire
în cadre care să compună un întreg sunt, totuși, mai
degrabă mărci ale romanului decât ale ciclului sau
operei.
Cronologic, romanul a urmat probabil celui
mai cunoscut și apreciat dintre romanele lui D.R.
Popescu, Vânătoarea regală. O bere pentru calul meu
rămâne, în ochii criticii, o construcție alegorică care
continuă să miște personajele ciclului în derularea
polițistă fără orizont, care aruncă umbre și lumini
asupra lor, care îi separă în călăi și victime, schim-
bându-le rolul, față în față cu anchetatori și cu fapte
recuperate mai mult din cealaltă lume decât din cea
a realismului - căruia îi corespund, orwellian, por-
cii: „Porcii grohăiau (foarte, foarte realist, hi, hi) și
nu era nici o vrajă, sau vreo lumină mistică, nimic
care să-l abată pe Fruntelată de la ce-și propusese ca
să se răzbune pe limbuția gâscanului” (p.187) - și
aducând culpabilitatea în rândul temelor de mare
importanță (o temă nefrecventată în literatura ro-
mână, deși des întâlnită în marile romane europene
contemporane). Erorile sau păcatele individuale se
amestecă într-un malaxor al povestirii care toacă
fără a limpezi, fără a produce lumină. O întunecare,
o deplasare aluvionară se produce în roman. În aces-
te tonuri sumbre, ceea ce devine relevant e ambigu-
izarea, dublată de relativizare, oferind ca imagine
nu traseul adevărului în pagini, ci înnămolirea lui,
menținerea lui în zona meandrelor unui râu aproa-
pe oprit de aluviuni, stătut, băltit, nicidecum posibil
a fi spălat nici măcar la confluență. Poveștile locului,
rădăcinile culturale răstălmăcite au echivalent în apa
năclăită, vâscoasă, a Iarei, cu o anumită rezistență la
înaintare, pe care nici măcar Dunărea nu o poate
limpezi la vărsare. Sentimentul fărâmițării este cel
care învinge: „Toate coboară, numai nisipul învinge”
(p.13), amintind de tema romanului lui Yoko Abe,
Femeia nisipurilor, publicat cu mai bine de zece ani
înainte în japoneză, dar tradus mult mai târziu în
română (prin urmare puțin probabil a fi cunoscut la
data scrierii de autor).
Alegoria ca ieșire din aluviunile realismului soci-
alist este calea literară a marelui prozator. Grohăiala
realistă a porcilor lui Fruntelată din roman este o
imagine emblematică, greu de uitat. În spațiul mi-
tologiza(n)t, în triunghiul Pătârlagele-Turnuvechi-
Câmpuleț, în care viețile personajelor sunt prinse
într-un carusel de fapte din care speră să obțină,
prin mântuirea lecturii, eternitatea la care tind, are
loc o pierdere de sine, dublată de risipire, de arătarea
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
17
o
limitelor, neputințelor, ranchiunilor, vinilor, adevă-
rurilor relative ale fiecăruia condamnând adevăru-
rile celorlalți, în continuă reluare, curgere, în raport
cu un rău imuabil („eternitatea crimei”) la care toți
se raportează.
Duhul romanelor F și Vânătoarea regală se re-
simte puternic în romanul alegoric O bere pentru
calul meu. Faptele, personajele, povestirile perso-
najelor se topesc într-o diferită formă de ipostazi-
ere, în condițiile în care post-adevărul ficțional de
dinainte de post-adevărul zilelor noastre trece din
gură în gură și din imaginație în imaginație, într-un
mod fabulatoriu, flamboaiant, așezându-i pe toți
la aceeași distanță a vinei în raport cu „eternitatea
crimei”. Romanul acesta are cele două trăsături defi-
nitorii: proiecția etnografică și inovația naratologică
de la începutul capitolelor, prin discursul multiplu
raportat, prin seria semiotică (și distorsiunea semio-
tică aferentă) în transmiterea faptelor cu încărcătură
culturală, care, ambiguizând faptele, limpezește in-
tenționalitatea auctorială și a operei: „tot dorind să
fim realiști, am pierdut din vedere realitatea asta a
vieții” (p.100).
O bere pentru calul meu oferă cu certitudine o
cheie în lectură, care va îndepărta lectura ciclului
F de contextualizarea spațio-temporală și factuală
și o va apropia de complexitatea labirintică a vieții.
Chiar dacă pretutindeni rămâne doza de confuzie,
ambiguitatea bine strunită a lui D.R. Popescu nu
este rezultatul unei incapacități de a gestiona lipsa
de ordine și semnificația pierdută, diluată, a faptelor
aparent disparate, neclare, ci rezultatul amestecului
referințelor. Romanul pare să sustragă din sistemul
tridimensional de coordonate identificat de Ioan
Holban însăși povestea. Probabil aceasta era singu-
ra cale posibilă de evadare din chingile realismu-
lui socialist pe care o găsise funcțională la vremea
scrierii romanului D.R. Popescu. În lipsa acestui ro-
man tăcut, ciclul F ar fi rămas incomplet. Alegoria
aceasta, care unește un spațiu cultural și neputin-
țele, fricile, limitările, mai ales superstițiile acestuia
cu comportamente inexplicabile (nici măcar pato-
logic) - Eugen Simion sublinia în Scriitori români
de azi: „Remarcabilă este sugestia de complicitate
între crimă, nebunie și superstiție populară” - ale
locuitorilor din Pătârlagele devine o cale posibilă de
ieșire dintr-o realitate exprimabilă indiferent de sis-
temul de coordonate ales. O explicație aparent nevi-
novată a comportamentului lui Moise, un personaj
suficient de discret în O bere pentru calul meu față
de F, devine validă pentru orice comportament care
transferă realitatea în povestire, singura care con-
tează în construct: „Doctorul Vasile mi-a spus că în
schizofrenie falsificarea judecății explică și spaima
că ești mereu terorizat, și impulsul spre crimă, sau
spre sinucidere... dar că la Moise tristețea avea altă
natură” (p.193). Iată-ne, așadar, ieșind și intrând din
ciclul romanesc printr-un roman atipic, singular,
nesemnificativ în aparență, dar de o forță corozivă
extraordinară. Un roman despre adevărata poveste
a poveștii, care în sine devine adevărata poveste a
poveștii, indiferent care ar fi aceea.
Note
1	D.R. Popescu. (1974). O bere pentru calul meu.
Craiova: Editura Scrisul românesc. 198p.
2	Nicolae Manolescu. (2019). Istoria critică a litera-
turii române. 5 secole de literatură. București: Editura
Cartea Românească. p.1080
3	Ioan Holban. (2020). D.R. Popescu. România lite-
rară, nr.34.
4	Eugen Simion. (2002). Scriitori români de azi.
Volumul 4. Chișinău: Litera Internațional. p.97.
■
DRP, un simbol
pentru filmul românesc
■ Călin Strănculescu
Dumitru Radu Popescu cu Grigore Vieru
Parteneriatul scriitorului cu arta a șaptea a
început cu mai bine de jumătate de secol în
urmă. În anul 1963 regizorul Geo Saizescu
debuta în filmul artistic (pardon, de ficțiune) de
lungmetraj cu Un surâs în plină vară, una din
primele comedii realizate în regimul comunist.
Subiectul, împovărat de alinierea la comenzile
ideologiei timpului, releva forța unui personaj,
ce alegea un drum contra curentului, intrepridul
Făniță (jucat de Sebastian Papaiani, ce avea să de-
vină emblematic cu Păcală, scris tot de DRP în
complicitate cu regizorul 11 ani mai târziu).
Ecranizarea prozei Pădurea din volumul
Umbrela de soare (apărut în 1959) avea să fie de-
butul unui lung dialog al scriitorului cu filmul. Nu
mai puțin de 15 opere sunt contabilizate în dic-
ționarul Cinematografiștilor, realizat de Bujor T.
Rîpeanu, istoric corect și căruia puține personali-
tăți i-au scăpat în amintitul volum. Geo Saizescu,
prieten de cursă lungă, machiavelic și bon viveur
i-a transpus câteva opere, care au devenit titluri
de referință în cinematografia românească. Și
anume, La porțile pământului și Balul de sâmbă-
tă seara (1965, 1967), precum și filmul amintit
Păcală.
În același timp opera scriitorului solicita și alte
voci pentru interpretare. Dintre acestea, Radu
Gabrea alege prelucrarea scriitorului după me-
morii militare și dă la iveală un film ce face școală,
Prea mic pentru un război atât de mare. Debutul
cineastului în filmul de ficțiune va fi remarcat la
Locarno, scenaristul purtând o bună parte din
„vină”.
Un film de referință este cel semnat de
Alexandru Tatos, în 1979, Duios Anastasia trecea,
cu un cuplu magnific de actori, Amza Pellea, în
contre-emploie și Anda Onesa, cea care va în-
truchipa pe Antigona contemporană celui de-al
Doilea Război Mondial, refuzând să se supună
autorității vremelnice pentru a îndeplini obi-
ceiul pământului, îngroparea partizanului sârb.
Blestemul Atrizilor capătă ecouri polemice,
subînțelese, exploatate cu virtuozitate de cineastul
ce va mai colabora cu scriitorul la Fructe de pădu-
re, o poveste cu o morală explicită, aparent supusă
canoanelor Gâdea-Ștefănescu, în fond mizând pe
generozitatea celor văduviți de soartă, fără referiri
la comandamentele ideologice.
Un film de referință este și cel aflat în opera lui
Dan Pița Rochia albă de dantelă, una dintre ulti-
mele premiere înainte de căderea comunismului.
Dicționarul filmului românesc de ficțiune, reali-
zat de Grid Modorcea îl plasează cu premiera pe
27 ocombrie 1989, la cinematograful Scala din
București. O dramă puternică, trăită de eroina fil-
mului, pune în ecuație dragostea la vârsta a doua,
cu morala axată pe puritatea unor trăiri, mai
profunde decât aparențele. Chiar dacă cineastul
nu reușește să extragă în totalitate morala sacri-
ficiului, filmul rezistă prin premisele sale drama-
turgice și prin partiturile memorabile susținute
de Diana Gheorghian, Andrei Finți, Alexandru
Repan și Claudiu Bleonț.
Colaborarea cu doi cineaști, recunoscuți, mai
degrabă, drept meseriași decât artiști, Șerban
Marinescu și Sergiu Nicolaescu, aduce opera de
scenarist a scriitorului la hotarele aventurii și ră-
fuielii politice, puțin prizate de public. Valorile
contribuțiilor anterioare la istoria filmului româ-
nesc îl situează însă pe Dumitru Radu Popescu
în familia scenariștilor fără de care, istoria artei
a șaptea, pe meridiane românești, ar fi substanțial
văduvită.
■
De la stânga la dreapta Viorel Cacoveanu,
Mircea Braga, DRP
18
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
„Am descoperit un Om,
pentru că pe academician
l-am cunoscut, iar pe
scriitor l-am citit”
■ Alexandru Sfârlea
Dumitru Radu Popescu și regizorul Geo Saizescu
Am pus drept titlu al acestor rânduri despre
unul dintre marii scriitori ai literaturii ro-
mâne - Acad. Dumitru Radu POPESCU
- fraza concluzivă din recenzia mea (Tribuna,
1-15 noiembrie 2020) la volumul de interviuri cu
ilustrul creator, al scriitoarei Pușa Roth, intitulat
Prezentul absent (apărut în 2013). Mi se pare pro-
fund edificatoare și intens relevantă această refe-
rire la universul ființial, în primul rând, al celui
căruia eu, în gând, i-am spus, de atâtea și atâtea
ori și îi spun și acum, iată, când împlinește 87 de
primăveri, LEUL ALBASTRU. El răspunsese la
întrebarea „Câte adevăruri pot fi cuprinse într-o
operă, câte fețe poate avea acest adevăr, transferat
până la urmă în ficțiune?”, cu niște cuvinte sim-
ple, parcă energizate la înaltă tensiune de fluidul
sufletesc și spiritual al creatorului: „Oamenii nu
sunt unilaterali, ci sunt complicați, au și ticăloșie
și lumină, de toate”. Iar asta se vede cu asupra de
măsură în tezaurul creațional dăruit literaturii
De la stânga la dreapta DRP, Ion Mării, Nicolae Calomfirescu
române de către D.R. Popescu - proză scurtă, ro-
mane, piese de teatru, eseuri, poezie, scenarii de
film - de-a lungul a peste șase decenii de mirabilă
și eclatantă activitate literară. Am și eu o aduce-
re-aminte cu „Leul albastru”, din anul 1973, când
mi se acordase unul dintre premiile Concursului
Național de Poezie „Nicolae Labiș” de la Suceava,
iar președinte al juriului fusese nimeni altul decât
DRP - ul, cum, cu caldă simpatie, i se mai spunea.
Știam, desigur, că Domnia Sa (născut la Păușa, în
Bihor) avea deja, la acea oră, o activitate literară
de 15 ani (debutase în 1953, cu poezie și o schiță
în ziarul Crișana din Oradea, apoi, în 1958, ade-
văratul debut, cu proza Fuga, în revista Steaua din
Cluj), publicase opt volume de proză scurtă, cinci
romane și șapte piese de teatru (vorbim, deci, de
1973). Dar, în primul rând, îmi era proaspătă în
memorie „istoria” cu nuvela Leul albastru, care
apăruse în 1965, (pe fondul unui „dezgheț cul-
tural”, de după o „dizidență” a României față de
URSS), în revista Luceafărul din București (seria
Eugen Barbu). În sinea mea de bâjbâitor într-ale
scrisului, simțeam cum îmi crește inima ca alua-
tul dospit în albie, nu doar pentru că debutasem
și eu, cu poezie, tot în ziarul orădean, dar mai ales
pentru că acțiunea, firul epic, hiper-realist să zic
așa, al nuvelei, prinsese „carne” narativă pe fon-
dul aducerii în prim- plan a „universului concen-
traționar” al vieții de elev intern a autorului, la
Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (unde fuse-
sem și eu elev, un an). În această nuvelă - apropo
de adevărul din întrebarea de mai sus - se reve-
la, fulminant și răvășitor, adevărul pur și dur, în
esențialitatea sa genuină, să zic așa, al unei cotidi-
anități juvenile școlărești, care se bătea cap în cap,
era total antinomic cu „preceptele” de umanitate
și dreptate trâmbițate ditirambic în arealul social
de atunci. De altfel, nuvela avea să fie pusă sub
obroc - în urma ecoului (șocului) seismic provo-
cat în viața literară (și nu numai) - până ce avea să
apară în volum, și să dea și titlul acestuia, în 1981.
Îmi aduc aminte, de parc-a fost ieri, cum, la
festivitatea de premiere din sala Casei de Cultură
a orașului Suceava, „Leul albastru”, Dumitru
Radu Popescu, președintele juriului - care era,
din 1968, redactor- șef al revistei Tribuna - mi-a
spus, după ce lecturasem poezia proprie Cântec
pentru pământul meu: „Măi, Sfârleo, voi bihore-
nii sunteți talentați, să scrii în continuare bine ca
să fii apreciat de critica literară! Să nu te lași, îți
urez mult succes și baftă literară!”. Apoi, mai târ-
ziu, când am servit câte un păhărel, mi-a spus așa,
cu o voce mai scăzută, aproape retractilă: „Nu țin
Dumitru Radu Popescu
secret că mie, prin 57- 8, criticul Regman mi-a zis
să mă țin de proză, să nu mai scriu poezie. Paștele
lui, io l-am cam ascultat, dar tot mai scriu și ver-
suri!”. Dar Maestre - i-am zis eu- Dumneavoastră
scrieți capodopere și-n proză și-n teatru! „Prea
mari îs vorbele astea!” - mi-a spus râzând și chiar
schițând un gest negator din cap. Mi-a strâns
mâna și a plecat, cu pași apăsați, spre colegii săi
din juriu. În anul 1982, când i-a apărut volumul
de versuri Câinele de fosfor, l-am cumpărat și l-am
citit, dar pe vremea aceea nu scriam recenzii, apoi
l-am împrumutat cuiva și s-a pierdut. Ei bine,
acum, când Leul albastru, dragul de el, a scos,
recent, volumul 101 de poezii, mi l-am comandat
online și intenționez chiar să scriu o recenzie des-
pre dânsul.
Așadar, întâmplarea (sau norocul) face că
l-am cunoscut pe marele scriitor Dumitru Radu
Popescu - azi clasic al literaturii române, autor al
unei opere literare monumentale și inubliabile -
în urmă cu, iată, aproape 50 de ani. Iar acum, la
mijlocul lui Gustar (Secelar) 2022, marele LEU
ALBASTRU împlinește superb- mirabila etate de
87 de ani. La Mulți și Fericiți Ani, cu multă sănă-
tate, multe bucurii, noi opere și senin sufletesc!
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
19
O morală a timpului
și a timpurilor
^Titus Vîjeu
În mijlocul familiei
Un caz special în dramaturgia româneas-
că a filmului îl reprezintă Dumitru Radu
Popescu, cel care, fără a renunța vreo cli-
pă la marea sa vocație literară a izbutit să integre-
ze creația scenaristică unei opere vaste, cupinză-
toare și plină de originalitate.
În plină epocă de colectivizare forțată a agricul-
turii scenaristul [Dumitru Radu Popescu] aduce
în prim plan un întreprinzător rural care, dispu-
nând de un mic capital dobândit prin alte părți de
țară vrea să-l multiplice printr-o acțiune comerci-
ală eficientă. Tipul ni-i amintește pe „nepmanii”
Dumitru Radu Popescu s-a născut în 19 august 1935 în satul Păușa, județul Bihor, din părinți învățători (mama biho-
reancă, tatăl oltean). Între 1942-1946 urmează clasele primare la școala din satul Dănceu, județul Mehedinți, apoi Școala
Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1946-1949) și Liceul „Emanoil Gojdu” din același oraș (1949-1953). Între 1953-1956
frecventează cursurile Facultății de Medicină din Cluj pe care o abandonează în favoarea Filologiei, absolvind în 1961.
Debut absolut cu versuri în ziarul „Crișana” din Oradea (1953). Ca prozator debutează în 1954 în revista „Steaua” cu schița
O partidă de șah. Din 1956 este corector apoi redactor la „Steaua”. Între 1969-1982 este redactor-șef al revistei „Tribuna”,
apoi președinte al Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Contemporanul” din București, până în
1989.
Membru corespondent al Academiei Române din 1997, titular în din 2006. Tot din 2006 este director general al Editurii
Academiei Române. Este membru al Senatului revistei „Contemporanul”.
A fost distins în repetate rânduri cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979,
1980), cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române (1970), Premiul revistei „Contemporanul” (2012), Premiul re-
vistei „Convorbiri literare” (2012) ș.a.
A publicat volume de (lista nu este exhaustivă): Povestiri: Fuga (1958), Umbrela de soare (1959), Fata de la miazăzi (1964),
Somnul pământului (1965), Duios Anastasia trecea (1967), Leul albastru (1981); Romane: Zilele săptămânii (1959), Vara
oltenilor (1964), F (1969), Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul Țebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile
de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976), Viața și opera lui Tiron B. (I. Iepurele șchiop, 1980; II. Podul de gheață,
1982), Orașul îngerilor (1985), Truman Capote și Nicolae Țic (1995), Paola și Francesca și al treisprezecelea apostol (1998),
Săptămâna de miere (1999), Falca lui Cain (2006), Întoarcerea tatălui risipitor (2009); Teatru: Acești îngeri triști (1970), „9”
(1973), Teatru (1974), Rezervația de pelicani (1983), Moara de pulbere (1989), Mireasa cu gene false (1994), Cimitirul de
trenuri (1996), B. Stoker și Contele Dracula (2000), O batistă în Dunăre (2001), Cucul de fier (2004), Săptămâna cu o mie și
una de nopți (2004), Ștefan cel Mare (2004), Nopțile săptămânii (2005), Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen (2007),
Diavolul aproximativ (2008); Poezii: Câinele de fosfor (1981); Eseuri: Virgule, Galaxia Grama, Complexul Ofeliei, Actori la
curtea prințului Hamlet, Dudul lui Shakespeare ș.a.
Scenarii de film: Un surâs în plină vară (1964, r. Geo Saizescu), La porțile pământului (1966, r. Geo Saizescu), Balul de
sâmbătă seara (1968, r. Geo Saizescu), Prea mic pentru un război atât de mare (1970, r. Radu Gabrea), Păcală (1974, r. Geo
Saizescu), Duios Anastasia trecea (1980, r. Alexandru Tatos), Zbor planat (1980, r. Lucian Mardare), Mireasa din tren (1980,
r. Lucian Bratu), Căruța cu mere (1983, r. George Cornea), Fructe de pădure (1983, r. Alexandru Tatos), Nelu (1988, r.
Dorin Mircea Doroftei), Rochia albă de dantelă (1989, r. Dan Pița), Cenușa păsării din vis (1990, r. Dorin Mircea Doroftei),
Turnul din Pisa (2002, r. Șerban Marinescu), „15” (2005, r. Sergiu Nicolaescu).
Opera sa a fost tradusă în limbile: rusă, ucraineană, franceză, chineză, cehă, japoneză, engleză, estoniană, maghiară, sue-
deză, italiană, germană ș.a.
sovietici ai anilor 20, descriși de Valentin Kataev
în Delapidatorii și desigur, de Ilf și Petrov în Vițelul
de aur și Douăsprezece scaune. Pentru spectatorul
român al acestui film [Un surâs în plină vară, r.
Geo Saizescu, 1964] devenea limpede că vigurosul
realism socialist se fisurase iar personajele „tipice”
făceau loc unr eroi caracterizați de normalitate,
aidoma miilor de oameni ce aveau să umple sălile
de cinematograf. [...] tânărul scriitor clujean pro-
punea publicului spectator un personaj „anormal”
în raport cu canonul ideologic.
[La filmul Păcală, 1974, r. Geo Saizescu] Regizorul
a fost atras de îndată de „scriitura de mare inspirație
națională a unui scriitor modern ca D. R. Popescu”
simțind că noul Păcală (cel cinematografic) „va fi
cât se poate de autohton și, prin aceasta, cât se poate
de universal”. Aspirație justificată de succesul imens
la publicul spectator al filmului ce a reprezentat în
epocă un adevărat miracol, dată fiind presiunea tot
mai puternică a oficialității politice asupra unei ci-
nematografii susținută de stat precumănitor din ra-
țiuni propagandistice.
Filmele ce-și au punctul de pornire în opera fa-
buloasă a scriitorului (romancier, povestitor, dra-
maturg, poet, eseist și - nu în ultimul rând scenarist
cinematografic) reprezintă o încercare temerară de
ordonare a valorilor unei lumi buimace, evolund
pe o scenă a ficțiunii în care comicul și tragicul se
întâlnesc permanent.
[...] nu știu în ce categorie îl putem include pe
Ion [ca personaj], calul ce trudește din zori pâ-
nă-n seară la funicularul încărcat cu bușteni și
care, spre finalul filmului [Fructe de pădure, 1983,
r. Alexandru Tatos], când nunta se apropia și ea de
sfârșit izbutește să se smulgă din lanț și să alerge
liber, cu aerul unui cal înaripat, hotărât să nu mai
suporte vreodată căpăstrul. Cred că - în plan sim-
bolic - el este adevăratul protagonist al unui film în
care ideea supremă este de fapt aceasta, a libertății,
dobândită de frumosul animal purtând numele
generic al românului: Ion. Cine n-a vrut să vadă
valoarea simbolică a personajului cabalin (evident
necuvântător dar atât de elocvent totuși) a făcut-o
fie din teamă, fie din invidie că nu este el autorul
acelui mesaj.
Într-un moment de agresivă impunere de către
partid a ideii „omului nou” și a „societății socialiste
multilateral dezvoltate” eroii lui D. R. Popescu [din
Fructe de pădure, 1983, r. Alexandru Tatos] anulau
multe din poncifele epocii, înscriindu-se într-o albie
a adevărului pe care unii ideologi ar fi dorit-o secată.
Drumul scriitorului spre cinematograf a fost
unul cât se poate de firesc. Înzestrat cu o capaci-
tate imaginativă sans rivages, D. R. Popescu a aflat
de tânăr în arta filmului un loc ideal al plăsmuirii.
Utilizând o scală de amplitudine a imaginarului de
la comic (Un surâs în plină vară, Păcală) la tragic
(Duios Anastasia trecea, Rohia albă de dantelă) sce-
naristul și-a dovedit înzestrarea în impunerea unor
personaje evoluând în construcții narative origina-
le, apte să valorifice potențialul artistic propriu ar-
tei a șaptea, devenită arena noului „discurs despre
lume” al artei moderne. Relația dintre personaje
și poveste se produce la D. R. Popescu exclusiv în
spațiul unei morale a timpului și a timpurilor.
(Spicuiri din volumul F - de la Film: Dumitru Radu Popescu -
scenaristul unor îngeri veselei, scenaristul unor îngeri triști de
Titus Vîjeu, București, Ed. Noi Media Print, 2019)
■
20
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
social
Reprezentanți de seamă
ai exilului românesc.
Alexandru Busuioceanu (II)
■ Ani Bradea
Personalitatea culturală complexă a lui A.
Busuioceanu este greu de evocat, în princi-
pal datorită faptului că multe dintre scrie-
rile sale nu au fost traduse în limba română. Apoi,
diversitatea preocupărilor - de la numeroasele
studii despre artă, publicate în țară și străinătate,
la eseurile risipe prin revistele epocii din lumea
întreagă (Madrid, Paris, New-York, etc.), până
la traducerile din marii poeți ai lumii și, bineîn-
țeles, la propriile sale poeme (acestea apărute în
mare parte în limba spaniolă), la care se adaugă
activitatea de agent cultural și creator de instituții
culturale românești în străinătate - îngreunează
intenția de cuprindere a personalității marelui
exilat român într-un text de prezentare, fie și în-
tins pe mai multe pagini. De altfel chiar apropiați
ai săi, care l-au întâlnit în diferite împrejurări și
ulterior au publicat articole evocatoare, au recu-
noscut dificultatea creionării unui portret cultu-
ral reprezentativ al acestuia. Unul dintre ei este
Ion Frunzetti, care în a doua jumătate a anilor '30,
ca student al Facultății de Litere și Filozofie din
București, asculta fascinat prelegerile profesoru-
lui Busuioceanu axate pe istoria artelor plastice.
Iată ce scrie acesta în 1980, în textul introductiv
al volumului Scrieri despre artă1: „Noi, cei ce l-am
cunoscut pe Alexandru Busuioceanu - și atît l-am
cunoscut, cît am fost fiecare capabili să-l cunoaș-
tem - știm că «omul» din el avea partea lui de
mister. Reușim să surprindem un portret moral
doar prin crîmpeie, sau prin crîmpeie de crîmpe-
ie, și să reconstituim figura unui mare agent cul-
tural și atmosfera unei anume epoci. [...] Nimeni
nu va putea spune, nici doar prin lectura prea pu-
ținelor pagini scrise de un om de cultură atît de
complex, într-o viață atît de multilateral solicita-
tă, cum a fost viața lui Alexandru Busuioceanu, și
nici din compulsarea amintirilor proprii și ale al-
tora despre el, ale celor ce i-au fost prieteni, elevi,
colaboratori, adversari sau doar simpli subalterni
în multele sale funcțiuni de conducere, ce anume
a fost ca om și ca agent de cultură, în cîmpul de
rezonanță spirituală a națiunii române, un ase-
menea excepțional exemplar, unicat absolut, cu
părțile lui de lumină și de umbră, dar și cu penu-
mbrele lui, discret disimulînd, uneori voit, strălu-
ciri autocenzurate din pudoarea de a nu se spune
despre sine decît ceea ce scrisul său poate lăsa să
se constate, fără sondări de psihologie abisală”2.
Pornind de la cercetarea făcută în cazul co-
respondenței fraților Ciorănescu (Alexandru și
George Ciorănescu), Crisula Ștefănescu - scri-
itoare care locuiește în Germania, autoare a
numeroase volume care redau culturii române
opere și autori din exil - în volumul Alexandru
Busuioceanu. Poezie și Cunoaștere3, schițează o
prezentare a personalității omului de cultură
român din perioada sa spaniolă. Mai exact, au-
toarea realizează un puzzle, menit să aducă un
plus de informație despre activitatea acestuia
din anii de exil, compus din: extrase din cores-
pondența fraților Ciorănescu; traduceri ale unor
poeme din volumul Nenumita lumină, semnat de
Busuioceanu (traducere de George Ciorănescu),
însoțite de un text introductiv scris de Alexandru
Ciorănescu; traduceri de Al. Busuioceanu din
Sfântul Ioan-Al-Crucii; o evocare semnată de
George Ciorănescu, publicată în limba franceză
după moartea lui Busuioceanu și tradusă în limba
română de Crisula Ștefănescu, sub titlul Un poet
român în Spania: Alexandru Busuioceanu4; un
eseu al lui Busuioceanu, care cuprinde viziunea
revoluționară (la vremea respectivă) a acestuia
asupra poeziei, intitulat Poezie și epifanism, tra-
dus în limba română de George Ciorănescu, pre-
cum și diferite aprecieri critice la prima ediție și o
postfață de Mihaela Albu.
Din scrisorile fraților Ciorănescu reiese o legă-
tură permanentă a celor doi cu Busuioceanu, pe
toată perioada vieții lui din exil, concretizată în
susținerea acordată acestuia prin traduceri și fa-
cilități în privința publicării în reviste din Franța,
sau la o editură din Tenerife, unde Alexandru
Busuioceanu era asociat, precum și facilitatea co-
laborării cu Radio Europa Liberă, unde lucrează
George Ciorănescu. Dar și prin grija celor doi frați
de a promova postum opera lui Al. Busuioceanu,
de a o comenta, de a traduce anumite scrieri, în
esență de a-i conferi vizibilitate, „cum a fost ca-
zul [.] publicării de către George Ciorănescu în
primul număr din revista APOZIȚIA, apărut la
Munchen în 1973, a traducerilor lui Busuioceanu
din San Juan de la Cruz”5. Din același fond episto-
lar aflăm și despre boala care l-a măcinat timp de
mai mulți ani pe scriitorul român hispanizat, dusă
în singurătate, departe de prieteni și familia din
țară (fiica sa și fosta soție), pe care nu avea să-i mai
revadă vreodată. Într-o scrisoarea datată Paris, 31
august, 1953, George Ciorănescu îi scrie fratelui
Adrian Grecu	Noduri și semne II (1998), imprimare digitală, 60 x 80 cm
său: „La Madrid l-am văzut pe Busuioceanu mai
chitrit ca oricând. Mi-a făcut rău văzând starea de
descompunere și amăreală în care se află. A ajuns
să mă invidieze pentru leafa care abia îmi permite
să trăiesc la o cantină studențească. Zice că sunt
în «cașcaval», că mi se plătește «gras» ca să mă
duc la congrese și asta tot de Fundație (Fundația
Regală Universitară Carol I, n.m.), în timp ce el
e un proletar, care își vinde cărțile din bibliotecă.
L-am invitat la o masă de consolare. S-a îmbunat și
mi-a citit din versurile lui de revoltă.”6. Lucrurile
se înrăutățesc cu trecerea anilor, astfel că același
George Ciorănescu, într-o epistolă către fratele din
Tenerife, de data aceasta din 21 martie 1958, expe-
diată tot de la Paris, scrie: „Despre Busuioceanu
ai auzit poate că-i în spital, într-o stare vecină cu
agonia având o leucemie gravă și o hemoragie in-
ternă, care a fost cât pe aici să-l dea gata”7. Ceea ce
avea să se întâmple după încă trei ani de luptă cu
boala. În martie 1961, la vârsta de doar 65 de ani,
Alexandru Busuioceanu se stingea din viață.
Una dintre activitățile permanente ale lui
Busuioceanu în Spania, alături de aceea de cri-
tic de artă, deja amintită aici, a fost eseistica.
Începând cu anul 1949, va avea o rubrică perma-
nentă în ^ nsula, una dintre cele mai prestigioase
reviste culturale ale vremii care apărea la Madrid.
Sub titlul Letra y esp^ritu, Busuioceanu va ține
aici o „cronică a ideilor”, fiind primul care avea
„să prezinte publicului spaniol nu numai scriitori
francezi mai puțin cunoscuți în epocă în Spania,
[.], dar și anumiți scriitori români, cum ar fi po-
etul și filozoful bine cunoscut în țara sa, Lucian
Blaga”8. Și tot aici își va lansa propria teorie asupra
metaforei și a poeziei, una revoluționară în acele
vremuri, susținând practic că poezia nu aparține
literaturii, fiind de fapt o modalitate de cunoaș-
tere care „nu trebuie confundată cu cunoașterea
metafizică, ea fiind o modalitate independentă, al
cărei mecanism propriu este metafora, înțeleasă
ca logică a poeziei. Pentru cunoașterea poetică,
metafora reprezintă un instrument la fel de pre-
cis și de sigur ca axioma pentru matematică”9.
În eseul intitulat Poezie și epifanism, publicat în
numărul 40 din 15 aprilie 1949 al revistei ^ nsula,
Busuioceanu avea să scrie: „Gândirea poetică, ca
mod de cunoaștere, e revelatoare de naturalețe și
prin urmare epifanică. Secretul epifanismului re-
zidă în mecanismul propriu al judecății poetice
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
21
o
și în instrumentul său ireductibil: metafora. [...]
Gândirea poetică este metaforică. Irațională și
impregnată de emoțiuni, mecanismul ei logic
izbucnind imprevizibil, este în stare să reducă la
absurd logica rațională, pentru un spirit neavizat.
[.] Element subtil și perfect, metafora e forma
inițială și, în același timp, definitivă, completă, a
logicii poetice. [.] sub mecanismul rațiunii lo-
gice, oricât de strâmt și rigid ar fi, rămâne această
posibilitate a eului de a se elibera, printr-un nou
mecanism, și de a crea o altă ordine în lucruri.
Această spărtură în ordinea rațională este meta-
fora. [.] Un adevăr metaforic rămâne neîndoios
și ireductibil ca o axiomă. Nimeni nu poate de-
monstra adevărul unei metafore, cum nu-l poate
demonstra pe cel al unei axiome. Evidența este
dată în afirmare. [.] Arta nu este altceva decât
înălțarea spre epifanie”10. Din acest colaj al idei-
lor sale, expuse în același eseu, se înțelege de fapt
apropierea pe care o face între poezie și artă, mai
degrabă decât definirea celei dintâi ca gen literar.
Iar pentru Busuioceanu „arta rămâne principiul
cel mai înalt, principiul cel mai pur al expresiei
gândirii omenești, pentru că ea nu poate face abs-
tracție de ceea ce este mai adânc și mai specific
ființei umane: eticul (moralul)”11.
Ca traducător, Alexandru Busuioceanu și-a
început activitatea încă din perioada trăită în
România, când a făcut cunoscute cititorilor ro-
mâni poeme de Rilke sau Rabindranath Tagore.
Tot atunci, în 1925, a publicat o antologie cu tra-
duceri din Walt Whitman, în colecția de literatură
universală a Editurii „Cultura Națională”, coordo-
nată de Vasile Pârvan. Pe toate acestea, precum
și alte traduceri în spaniolă din poeți francezi, le
menționează George Ciorănescu în textul come-
morativ mai sus amintit, încheind capitolul cu ur-
mătoarea informație: „Talentul său de traducător
a fost pus la grea încercare în momentul în care
și-a propus, în ultimii săi ani de viață, să traducă
în românește, păstrând metrul original, poemele
lui San Juan de la Cruz. [.] La primul Congres
Spaniol de Poezie, care s-a desfășurat la Segovia în
1952, Busuioceanu a ales să citească la mormân-
tul sfântului propria sa traducere în românește a
Cântecului asupra divinității lui Cristos și a sufletu-
lui. Astfel că poetul tulburat care venea de pe ma-
lurile Dunării și marele mistic spaniol comunicau
într-o singură simțire artistică și metafizică”12.
Talentul poetic al lui Busuioceanu a dat în
pârg, la fel ca în atâtea alte cazuri, în exil. Chiar
dacă la început a scris poezie în limba română,
în Spania se va remarca prin volumele: Poemas
Pateticos, publicat la Madrid într-o colecție co-
ordonată de poetul Leopoldo de Luis, critica de
specialitate salutând atunci apariția unui mare
poet castilian, lăudând de asemenea perfor-
manța poetică într-o limbă de adopție; urmează
apoi un nou ciclu de poeme, publicat sub titlul
Innominada Luz, în prestigioasa revistă madrilea-
nă Escorial; secondat, în 1954, de a treia colecția
de versuri, Proporcion de vizir, care va apărea la
Editura ^nsula. Poezia în limba spaniolă adună
critici dintre cele mai elogioase, este menționat și
în L Histoire ilustre de la litterature espagnole a lui
Robert Larrieu și Romain Thomas13, comentatorii
lăudându-i contribuția la îmbogățirea limbii spa-
niole. Cu toate acestea, unele voci din critica ro-
mânească observă scepticismul lui Busuioceanu
față de aceste aprecieri, dublat de o altă observație
cu privire la absența numelui poetului din isto-
riile literare spaniole cunoscute până în prezent.
În acest sens, Ștefan Ion Ghilimescu, în volumul
îngrijit de Crisula Ștefănescu la Editura Aius,
notează: „Numai poetul rămânea sceptic în fața
unor asemenea situări, căci, așa cum aflăm din
jurnalul anilor 1939-1957, el îi mărturisea la un
moment dat prietenului său, poetului Vicente
Aleixandre, premiat cu Nobel mai târziu, că va
înceta să mai scrie în spaniolă, întrucât această
activitate nu duce la nimic, «în istoria literaturii
spaniole nici un nume străin n-a fost admis vreo-
dată», profeție și constatare care până astăzi s-au
dovedit cumplit de exacte, atâta vreme cât e la în-
demâna oricui să observe că, într-adevăr, numele
lui Busuioceanu rămâne, cel puțin până acum, în
afara istoriilor și dicționarelor literaturii spanio-
le”14. Dar chiar și atunci când scrie într-o limbă
străină, „poetul unei patetice singurătăți”, cum îl
numește Al. Ciorănescu în prefața la Innominada
Luz/Nenumita lumină, va considera că singurul
său limbaj poetic este acela al limbii române, me-
sajul îndurerat trădând această gândire în versuri
precum: Nimic. N-a mai rămas nimic./ Tu singur
- și-n lumina ce se stinge,/ acele necrezute păsări/
zburând acum nocturne ca niște amintiri...
Dacă față de preocupările până aici menționate
s-ar părea că în scurta și zbuciumata viață a lui
Al. Busuioceanu nu ar mai putea încăpea nimic
în plus, un subiect de cercetare datând din anii
tinereții, spre care a fost îndemnat de profesorul
său Vasile Pârvan, devine obsesiv după ce ajunge
în Spania. Studiind, cu veleități de adevărat isto-
ric, vechi cronici medievale spaniole, descoperă o
legendă dacică, potrivit căreia „dacii, identificați
cu goții, au năvălit în Spania și au început istoria
nouă a poporului hispanic”15. Chiar dacă ulterior
s-a afirmat că este vorba despre o confuzie isto-
rică între geți și goți, pe care Busuioceanu o nea-
gă din capul locului, acesta, în cercetarea sa, va
merge „pe urmele tradiției geto-dacice în cultura
hispanică până la scutul Regilor Catolici, unde
se regăsesc simbolurile heraldice dacice (jugul și
săgețile, nodul gordian retezat)”, demonstrând că
„în pofida cuceririi romane, dacii nu dispăruse-
ră din istorie, iar mitul lor trăia încă în Spania,
aflându-se la originea statului și a culturii spa-
niole”16. Un studiu despre care Mircea Eliade va
spune, într-o scrisoare pe care i-o expediază lui
Busuioceanu de la Paris, că „este pur și simplu
extraordinar. Deschide perspective nebănuite în
înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice
medievale și nu numai la noi, adică în Europa”.
Acest subiect va deveni, așa cum spuneam, obse-
sie și va rămâne în preocupările lui Busuioceanu
până la sfârșitul vieții sale. Despre veridicitatea
sau falsul celor afirmate de Busuioceanu, George
Ciorănescu avea să scrie: „Istoricii pot să contes-
te fundamentul acestor teorii; nu vor diminua cu
nimic noblețea care le-a inspirat și nici noutatea
curajoasă a punctului de vedere istoric”17.
În perioada anilor 1939-1957, practic până
aproape de sfârșitul vieții, Alexandru Busuioceanu
va ține un jurnal, intitulat Caietele de miezul nopții
și publicat în anul 2001 de Editura Jurnalul literar
din București. Pentru cei care au crezut că, astfel,
se pot apropia mai mult de omul Busuioceanu,
după ce i-au cunoscut opera, informația Irinei
Dogaru din monografia pe care i-o dedică aces-
tuia nu este tocmai îmbucurătoare. Se pare că do-
cumentul a fost mutilat de autorul său înainte de
moarte, multe pagini fiind eliminate și unele în-
semnări șterse. Cu toate acestea, Caietele alături de
volumul de Corespondență conturează o prezență,
în completarea personajului care se desprinde din
operă, conlucrând, ambele ipostaze, la schițarea
unui portret cultural care, cu toate nuanțele asu-
pra cărora avertizează Frunzetti, s-a reușit, într-o
oarecare măsură, a fi demarat. Pentru că recupe-
rarea în cultura română a lui Busuioceanu se află
abia la început, după cum fostul său student afir-
ma în 1980, constatare din păcate valabilă și as-
tăzi: „Sînt convins că personalitatea lui Alexandru
Busuioceanu se va dovedi una de prim ordin pen-
tru cultura românească și mondială, după ce se va
întruni tot ce a scris și a făcut în țară, așa cum se
va desprinde și din ceea ce a făcut după plecarea
în Spania, unde plăci comemorative ne arată la
Madrid casele în care a locuit, unde istoria literatu-
rii spaniole îl consideră ca pe un mare poet creator
de curent literar și creator de limbă spaniolă, deți-
nător al unor premii importante, cum este cel al re-
vistei «Insula»”18. Poate că misiunea noului lecto-
rat de limbă română al Universității Complutense
din Madrid de aici ar trebui să înceapă.
Note
1	Ion Frunzetti, Evocare, în Alexandru Busuioceanu,
Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1980
2 Op. cit., pp. 14-15
3	Alexandru Busuioceanu. Poezie și cunoaștere,
Ediție alcătuită și îngrijită de Crisula Ștefănescu, colec-
ția „cărțile exilului”, Editura Aius, Craiova, 2021, ediția
a II-a, revizuită și adăugită.
4	Ttitlul original: Un poete roumain en Espagne:
Alexandre Busuioceanu, broșură apărută la Paris,
Institut Universitaire Roumain Charles I-er, 1962, dar
care se va tipări în Tenerife prin grija lui Alexandru
Ciorănescu, după cum aflăm dintr-o scrisoare a fratelui
acestuia, George Ciorănescu, expediată din Munchen,
la 24 mai 1962: „În privința broșurii Busuioceanu, mai
întâi să-ți spun că sunt foarte mulțumit că lucruri-
le s-au urnit din loc. Dacă socotești că-i nimerit, voi
scrie o scrisoare de mulțumiri lui Dela Rosa în cazul
în care el a urgentat afacerea. Ca să nu ne încurcăm
în socoteli să ia ca model, format hârtia și compozi-
ția copertei, după Canare 1960. Asta înseamnă că am
optat pentru hârtia galbenă, că broșura va purta pe-
cetea Fundației, care-mi face impresia că se găsește la
tipograf, [.] și că copertele sunt îndoite. Broșura nu
va purta nici o mențiune specială. Ce-ai zice de titlul:
Un ecrivain hispano-roumain: Alexandre Busuioceanu?
Pe aripioarele copertei nu apare nici un text” (din vo-
lumul Corespondența Alexandru Ciorănescu - George
Ciorănescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011).
5	Crisula Ștefănescu, op. cit. Ed. Aius, p. 11
6	Corespondența Alexandru Ciorănescu - George
Ciorănescu (scrisori din arhiva lui George Ciorănescu -
1946-1964), Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Crisula
Ștefănescu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011, p.
108
7	Corespondența., op. cit., p.160
8	George Ciorănescu, Un poet român în Spania:
Alexandru Busuioceanu, traducere de Crisula
Ștefănescu, în op. cit. Ed. Aius, p. 37
9	Irina Dogaru, Alexandru Busuioceanu. Destinul
unui român universal, Editura Pro Universitaria,
București, 2018, pp.14-15
10	Alexandru Busuioceanu, op. cit. Ed Aius, pp.93-98,
traducere de George Ciorănescu
11	Constantin Stroe, Al. Busuioceanu despre corelația
etic-estetic, în Revista de filosofie, nr. 3/2019
12	Op., cit., Ed. Aius, p. 43
13	Irina Dogaru, op.cit., p. 15
14	Ștefan Ion Ghilimescu, Împotriva vinovatei uitări
a meritului, din cadrul capitolului Comentarii critice la
prima ediție, în Alexandru Busuioceanu. Poezie și cu-
noaștere, Ed. Aius, 2021
15	Al. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în is-
toria și legendele spaniole, Editura Dacica, București,
2009 (este vorba despre ediția a II-a, prima apărând în
1985 la Editura Meridiane).
16	Irina Dogaru, op. cit., p.16
17	George Ciorănescu, Un poet român în Spania:
Alexandru Busuioceanu, în volumul îngrijit de Crisula
Ștefănescu, citat anterior, apărut la Ed. Aius, 2021
18	Ion Frunzetti în Alexandru Busuioceanu. Scrieri
despre artă, op. cit.
■
22
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
istoria literară
Intervenția iresponsabilă
a terților în arhivele
manuscrise
■ Radu Bagdasar
Condiția distrugerilor arhivelor manuscrise
nepublicate este și mai tristă când protago-
niști exteriori, fie ei apropiați ai scriitoru-
lui, decid, cu brutalitate și o stupefiantă frivolita-
te, suprimarea unor documente.
O primă categorie sunt prietenii. Dacă Byron
îi lasă prietenului Thomas Moore manuscrisul
Memoriilor sale, acesta, lipsit de discernământ, îl
vinde editorului istoric al poetului, John Murray,
care îl arde contra avizului lui Moore. Șase ani
după moartea poetului, în 1830, Murray îi publică
din reziduurile memoriei lui prima biografie ofi-
cială (Letters and Journals). Memoriile originale,
autentice nu mai există: ele au luat forma distorsi-
onată a amintirilor lui Moore: Memoriile lordului
Byron, publicate de Thomas Moore (august 1834).
Este și mai trist și brutal când asemenea decizii
sunt luate de rude. După moartea lui Flaubert în
1880, urmată de cea a lui Maupassant zece ani mai
târziu, cele două legatare, respectiv Caroline de
Commanville și Laure de Maupassant, distrug sau
șterg fraze întregi din arhivele moștenite, în spe-
cial din fondul Maupassant. Flaubert, ca și mama
lui, suferea de epilepsie, detaliu ascuns cu grijă de
prietenii lui, dar în fond fără pertinență literară.
Dintre toți apropiații, nici unul nu a îndrăznit să
dezvăluie penibilul adevăr cu excepția tardivă a lui
Maxime du Camp în ale sale Souvenirs litteraires.
Același Maxime du Camp care comisese sacrile-
giul de a se fi amestecat în textele pe care Flaubert
i le încredințase. Du Camp îi propusese (scrisoare
din 14 aprilie 1856) o întreagă baterie de tăieturi
din Madame Bovary proaspăt terminată pe care
amicul săi i-o confiase pentru a o remite spre pu-
blicare lui Laurent-Pichat, redactor-proprietar al
Revue de Paris (Flaubert-Maupassant 1993, 292).
Dar nu așteptase acordul lui Flaubert și operase
el însuși schimbările respective. Imaginăm stu-
pefacția lui Flaubert la aflarea știrii și înțelegem
răcirea ulterioară a relațiilor dintre cei doi. În ce-o
privește pe Caroline de Commanville, recunoș-
tința pare a fi fost un animal necunoscut pentru
ea: nu numai pentru că unchiul Gustave îi salvase
soțul și implicit pe ea însăși de la un dezastruos
faliment cu câțiva ani mai înainte, dar moartea
autorului Doamnei Bovary, al cărei unică moște-
nitoare era, îi asigurase o viață confortabilă până
la sfârșitul zilelor. Datorită condamnabilei ei ne-
păsări, casa de la Croisset-sur-Seine unde au fost
create operele flaubertiene fundamentale a fost
rasă, iar Flaubert face parte dintre puținii mari
autori francezi și universali care nu dispune de un
lăcaș memorial. În cazul lui Maupassant motivele
amputărilor din arhivă sunt diferite. Tânărul scri-
itor normand, căruia Flaubert i se adresa adesea
cu apelativul „jeune lubrique” era cunoscut ca
un erotoman impenitent1, iar corespondența lui
era împănată de aluzii sau expresii obscene dacă
nu de-a dreptul pornografice. Ceea ce, ca și în
cazul lui Stevenson, nu trebuie să reprezinte un
motiv pentru a-i falsifica arhiva. În același regis-
tru, Jurnalul integral al lui Julien Green, publicat
în 2019, este amputat cu foarfecile în nenumărate
locuri fie de sora lui, Anne, fie de fiul adoptiv, Eric,
fie de fostul tovarăș de viață al scriitorului, Robert
de Saint-Jean. Green era homosexual iar anumite
pasaje sordide nu-l prezentau sub o lumină favo-
rabilă. Susținem totuși că principiul Amicus Plato
sed magis amicis veritas trebuie să regenteze orice
repercutare a imaginii unui scriitor în posterita-
te. Publicul dorește să știe cine a fost cu adevărat
scriitorul respectiv și nu ceea ce au vrut să lase să
se creadă despre el apropiații lui pudibonzi.
Situațiile cele mai neașteptate, uneori comice
alteori tragice, prezidează destinul arhivelor scri-
itoricești. După moartea lui Kant, un cunoscător
a constatat stupefiat că măslinele cumpărate de
la un băcan din Konigsberg erau ambalate în file
provenind din manuscrisele filosofului. Or numai
un apropiat care avea acces la arhiva lui Kant ar fi
putut să comită un asemenea sacrilegiu. Soția lui
Mozart își făcea papiote din partiturile soțului ei,
cea a lui Jules Renard a suprimat 3000 de pagini
din enormul Jurnal al autorului lui Poil de caro-
tte temându-se de reacțiile ulcerate ale contem-
poranilor surprinși în ipostaze compromițătoare
în paginile lui. O situație identică se reproduce
între Sidney Colvin și R. L. Stevenson, în timpul
vieții și mai cu seamă după moartea scriitorului.
Dorință de purificare, de eliminare a unei expe-
riențe eșuate pentru a putea reînnoda cu reuși-
ta, pasiune piromană („aproape toți copiii sunt
piromani”)? Imposibil de tranșat cu exactitate.
Aragon, la instigarea suprarealiștilor, distruge
într-o cameră de hotel din Madrid cele 1500 de
pagini manuscrise ale romanului inedit Apărarea
infinitului. Acuzația ucigătoare lansată de Andre
Breton: roman burghez (sinonim de mediocru)2
fusese suficientă pentru a-i determina gestul.
Adrian Grecu	Gest I (2017)
imprimare digitală, 90 x 90 cm
Din păcate, câtă vreme o lege privind sacraliza-
rea operei de artă și a tot ce gravitează în jurul ei
nu există încă, accidentele de acest fel nu sunt gata
să se oprească. Protagoniștii lor sunt de cele mai
multe ori persoane exterioare literaturii complet
lipsite de conștiința importanței lor sociale.
Avatarurile existențiale obiective
ale creatorului. Impactul asupra
operei
În fapt, reușita finală a operei ține de miracol
dacă contabilizăm toate obstacolele și pericolele
cu care drumul genetic este presărat. În afara ris-
curilor subiective, multiple pericole obiective o
pândesc.
Avatarurile existențiale ale autorului pot con-
duce la dispariția unor manuscrise. Manuscrisul
romanului Sub Vulcan al lui Malcolm Lowry,
dispare în incendiul casei scriitorului pe 7 iunie
1944. Ne întrebăm cât a putut supraviețui din ar-
hivele manuscrise ale lui Nerval care a schimbat
la Paris, în plină perioadă creatoare, nu mai puțin
de treizeci de locuințe. Într-o scrisoare din 1920
adresată lui Carlo Linati, Joyce declară că scrisese
Ulise, pe care nu-l terminase încă, în douăspreze-
ce locuințe, târând după el, la fiecare schimbare
de adăpost, o valiză cu note. Au supraviețuit ele
oare toate? Circumstanțe dintre cele mai diverse
vin să agraveze lucrurile. Într-o altă scrisoare că-
tre protectoarea și mecena sa de o viată Harriet
Shaw Weaver (9 aprilie 1921), Joyce, autorul care
a întâmpinat poate cele mai virulente rezistențe
la conținutul operei lui din întreaga istorie uni-
versală a literaturii, relatează următoarea întâm-
plare: „Aseară, la ora 6, d-na Harrison, căreia îi
fuseseră trimise scenele finale din Circe ca să fie
dactilografiate după accidentul Dr. Livisier, m-a
vizitat într-o stare de extremă agitație și mi-a
spus că bărbatul ei, funcționar la ambasada bri-
tanică de aici, a găsit manuscrisul, l-a citit și apoi
l-a rupt și l-a aruncat pe foc. Am încercat să aflu
mai exact ce s-a întâmplat dar a fost foarte greu.
Dactilografa a spus că soțul a ars numai o parte
din manuscris și restul l-a «ascuns». Am rugat-o
să vină să-mi aducă restul. Am așteptat până la
10.30, dar nu s-a întors și nici nu mi-a scris sau
telefonat. Bănuiesc că mi-a ascuns unele lucruri”.
Finalmente d-na Harrison îi va trimite restul
manuscrisului. Dar lacunele existente în el îl vor
obliga pe Joyce să rescrie unele părți si să adau-
ge altele. „Doar câteva pagini pe care le lăsase pe
masă au fost distruse. Va trebui să trec peste no-
tele scenei din nou și s-o recreez, ceea ce nu este
atât de ușor ca atunci când am scris-o: am scris
sfârșitul și tot episodul Eumeus și o bună parte
din Ithaca, Este foarte obositor, dar încă pachetul
a venit ca o ușurare după douăzeci și patru de ore
de suspans.” (Joyce> Harriet Shw Weaver 10 apri-
lie 1921) Partea arsă de obtuzul britanic a fost însă
în mod iremediabil pierdută.
Despre manuscrisele lui Lautreamont și despre
poet, el însuși mare nomad, nu se știe mai nimic!
Autorul Cântecelor lui Maldoror rămâne una din-
tre prezențele cele mai misterioase din întreaga
istorie a literaturii. În afară de o fotografie datând
din epoca în care era elev de gimnaziu și regăsită
într-un album al familiei Dazet, toate manuscri-
sele și corespondența trimisă sau primită de către
scriitor s-au pierdut. Mai mult decât atât, unul
dintre exegeții lui, Jean-Jacques Lefrere, observă
«carența tot atât de generalizată de martori» care
O
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
23
o
comentarii
ar fi putut furniza un minimum de informații
despre existența și felul în care crea poetul.
Manuscrisul primei cărți, autobiografice, a lui
Conan Doyle, The Narrative of John Smith, un fel
de răscruce ficțională a ansamblului operei lui
Conan Doyle, căci anumite elemente din ea vor
migra către alte romane, a fost pur și simplu pier-
dută de către poșta britanică. Ceea ce explică în
parte faptul că scrierea va rămâne inedită până
foarte târziu, în 2004, când reapare ca prin mira-
col în cadrul vânzării de către Christie’s a fondului
Conan Doyle Collection la Londra.
Există scriitori care au anticipat acest gen de
mezaventuri și au luat măsurile necesare ca dis-
trugerea arhivelor lor să nu se producă. Prevăzător
și conștient de valoarea euristică a manuscriselor,
Goethe și-a organizat prezervarea lor încă din
viață, nelăsând nici un spațiu liber hazardului. Nu
numai că a conservat practic toate manuscrisele
sale, dar le-a clasat pe criterii științifice încă în
timpul vieții și le-a transmis posterității în per-
fectă ordine. Astăzi ele constituie fondul princi-
pal al lui Goethe und Schiller-Archiv care a stat la
baza monumentalei ediții a operei goetheene în
143 de volume cunoscuta sub numele de Sophien
Ausgabe. După Goethe, Hugo a lăsat și el prin
testament (1881) toate manuscrisele, desenele și
diverse alte documente Bibliotecii Naționale din
Paris. Le-au urmat cele lui Flaubert, Zola, Valery
și, în sfârșit, un număr de manuscrise de scriitori
ai secolului XX colecționate de pasionatul Jacques
Doucet și lăsate moștenire la moartea lui prin
fondul eponim Universității din Paris.
Chiar dacă, la ora actuală țările civilizate dis-
pun deja de acumulări considerabile de artefacte
scriitoricești, nu trebuie uitat faptul că opera în
sine, și toate documentele care gravitează în jurul
ei, reprezintă cimentul unei națiuni, lumina care
determină profilul intim al entității naționale, în
fapt tot ce identifică individul ca „trestie gândi-
toare” și sensibilă. Iar manuscrisele de lucru, ba-
lizând drumul ascendent de la oarecare, întâm-
plător, banal, către excepțional, perfect, revelator,
reprezintă, în ciuda aparențelor, ceva mai impor-
tant pentru dezvoltarea umană - este în orice caz
poziția noastră - decât opera finită ea însăși.
Referințe bibliografice
Joyce, James (1983), Corespondentă, București:
Univers.
Note
1	Yvan Leclerc, editorul corespondenței între cei doi,
menționează două scrisori ale lui Maupassant conser-
vate la Biblioteca Lovenjoul care prezintă ștersături
cu cerneală violetă în pasajele privind-o pe Suzanne
Lagier și prostituatele din perioada Expoziției univer-
sale. O alta, adresată de Flaubert lui Zola (23 juillet
1876) evocă apropo de același Maupassant „[...] lubri-
citățile sale canotiere cu o femeie solidă”. Maupassant
este unul dintre cei care au participat la construcția
„arhetipului seductorului masculin” (Le Figaro, 24 dec.
1999) a la franțaise.
2	În anii ’80 totuși câteva sute de pagini de manuscris
ale acestui roman au fost descoperite la Humanities
Research Center din Austin, Texas.
■
Dealul Melcilor.
21 de poeme pentru A
■ Elena Vieru
Cunoscut ca prozator și eseist exersat, pre-
ocupat de subiectele cu caracter istoric,
dar și de memorabile povești de dragoste,
cu cât mai inedite, cu atât mai căutate pentru a fi
prinse în ecuația narațiunii, Ion Topolog îl poate
surprinde pe cititorul nefamiliarizat cu scriitura
lui prin volumul Dealul Melcilor. 21 de poeme de
dragoste pentru A. (Cartea Românească, 1998).
Cartea cuprinde 21 de texte numerotate Poem
1, Poem 2....Poem 21, traduse în limba engleză,
un amplu poem de dragoste, de fapt, dezvăluind
înflorirea, apogeul și finalul unei iubiri rostite
într-o coardă profund lirică, eul creator îmbră-
când cu neașteptată eleganță și pricepere haina
îndrăgostitului. Dominantele discursului rezidă
din primele versuri: sinceritatea confesiunii și
realismul decorului în care este plasată evoluția
unei iubiri aparent interzise, de tip romantic,
însă neobișnuit de intensă. Celor două parti-
cularități menționate li s-ar mai putea adăuga
prospețimea stilistică, aspect ce conferă o ex-
presivitate delicată, unică imaginarului poetic.
Acest melanj reușit între elemente tradiționale
și moderne, cele din urmă cu referire mai ales
la structură, versificație și simboluri, face dificilă
încadrarea poemului într-o perioadă sau miș-
care literară. Cert este că emoția izbucnește ful-
minant încă din primele versuri și se intensifică
progresiv odată cu parcurgerea celor 21 de trepte
ale iubirii, până în punctul în care realitatea pro-
fană a lectorului se confundă cu realitatea unei
alte lumi, o lume a erosului pur, fără limite, fără
convenții. Este un univers ireal deși, paradoxal,
însemnele concretului abundă surprinzător, ceea
ce face aproape imposibilă separarea planurilor.
Adrian Grecu	Fast forward (2022), video
Parcursul liric pe care îl propune Ion Topolog
devine o experiență de cunoaștere: o treceretul-
burătoare de la izbânda deplină a celui adorat,
percepută ca noroc și nesperată bucurie, la mo-
mentul chinuitor al trădării, etapă sublimată în
ideea de moarte, limită pe care ființa umană nu
o poate depăși decât prin creație. Iată rostul ce-
lor 21 de poeme: înveșnicirea iubirii prin cuvânt,
singura soluție de a o salva de la pieire.
Poemul 1 debutează interogativ și simplu, atât
de simplu încât închiderea lui în cheia titlului,
convertit în laitmotiv și simbol, nu pare deloc să
anunțe ritualul unor întâlniri de dragoste: Oare
va veni ziua când nu vom mai trece împreună
/ Dealul Melcilor, te-am întrebat. / Nu, nu va fi
un astfel de timp / ai spus, și dându-mi întreaga
lumină / a ochilor, am pornit să trecem / Dealul
Melcilor. (Poem 1). La o privire mai atentă însă,
utilizarea verbului „am pornit” urmată de con-
junctivul „să trecem” concretizează o structură
cu valențe simbolice profunde,sugerând, pe de
o parte, începutul de drum, incipitul poveștii ca
manifestare a vieții și ca aventură a limbajului,
iar pe de alta, tranzitarea repetată a două lumi,
cea concretă, biografică și cea profund spiritu-
alizată, ieșită din timp, lume care face posibilă-
contopirea până la esență a două energii ce nu-
și recunosc și, implicit, nu-și acceptă limitările.
Perfectul compus, folosit în mod dominant ca
timp verbal, localizează imaginile rememorate
în oglinda amintirii.Între cele două spații, cel de
aici și cel de dincolo, tronează precum un titan
împietrit Dealul Melcilor, însuși un simbol care
delimitează haosul (lumea reală) de o emergență
creatoare a cărei sursă nu poate fi decât iubirea.
24
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
Prin asocierea cu melcul, simbol al fertilită-
ții și regenerării periodice, dealul, ca prezență
și logos,își amplifică potențialul sugestiv, adu-
cându-se în prim-plan și dimensiunea magică
instalată între lumile pe care le separă. Primele
șase versuri inițiale exprimă, în acest context,
deplinătatea iubirii, când orice amenințare pare
sortită eșecului. E viața fără de moarte aici, pa-
radisul întreg, ce poate primi mai frumos Omul
decât garanția unei iubiri infinite?
Te iubesc foarte mult, ai spus - este întâiul
vers din Poem 2, un veritabil refren al întregii
construcții lirice, reluat în 23 de poziții, dar, cel
mai ades, la începutul fiecărui poem, un vers
de o candoare angelică al cărui ecou crește pre-
cum văzduhul în ochii lacomi ai pământenilor.
Această minunată declarație de dragoste banali-
zată prin uz, avândun rol nebănuit în labirintul
de gânduri și sentimente exprimate în versurile
lui Ion Topolog, intră în concurență cu o altă
structură, la fel de năucitoare ca frumusețe și
forță a mesajului: Pe noi numai moartea ne va
despărți, ai spus. Cele două versuri, amintind
de repetițiile incantatorii din lirica lui Cezar
Ivănescu, obsesiv plasate de-a lungul discursu-
lui, conturează coordonatele în limitele cărora
crește, precum un val uriaș, iubirea secolului,
cum o numesc „protagoniștii”, urmând a se spar-
ge înfiorător de dur, cu urmări dincolo de viață și
neviațăpentru îndrăgostitul părăsit, unul care își
asumă finalul ca pe o convenție cunoscută încă
de la început: Te iubesc foarte mult, ai spus / în
cele 1100 de zile, cât / ne-am iubit acolo în casa
vernil / cu liniamentul de plopi din jos / și pâlcul
de zarzări din sus. / Dincolo de el începe pădurea
de pini / în a cărei poiană se află leagănele / de
copii. Acolo te dădeai, așteptându-mă / la pleca-
re, mereu în întârziere și / mereu iertându-mă,
fiindcă așa ești tu, / mi-ai spus, un alintat. / Se
poate - îți ziceam, de fapt era / un scurt timp în
care, singur / să-mi privesc fericirea / incredibilă,
tulburătoare, / puțin speriat de cealaltă posibili-
tate / ea însăși existentă de la început... ( Poem
7). Cuibul iubirii, casa vernil, locul miraculos
al necuprinsei fericiri dobândește o aură mito-
logică, cu întregul ei peisaj decupat din grădina
Edenului.
Anotimpul dragostei este trăit cu frenezie, to-
tal, însă, în același timp, cu grație și naturalețe,
gesturile lui și ale ei construind o lume parale-
lă, dar adevărată, vie, prin a cărei atingere totul
se contaminează în jur, vraja aprinde frumu-
sețea întregului cotidian: Te iubesc foarte mult,
ai spus, / acolo în stația de lângă stadionul șco-
lar. / De-a lungul lui alergaseși / venindu-mi în
întâmpinare, / nu știu, alergai sau zburai, / tot
una; erai zeița aceea ce culege / flori, că nu știi
de merge sau zboară, / aplecându-se când și când
să / ia o floare. / Apoi te prindeam de mână și-o
porneam / spre Dealul acela, vrăjiți de-o chemare.
/ Pe lângă stadionul Olimpia, sau pe Castelului,
/ ajungeam la Universal de unde ne luam/ star-
tul spre culme, nu înainte de a ne / opri la fata
aceea cu ochi brumării / ce ne înmâna câte un
cornet de înghețată. Așa urcam pe lângă Spitalul
Militar / până la scările unde-ai pierdut/ brățara
- prețul pentru timpul / de iubire petrecut aco-
lo, zile și zile, / anotimpuri după anotimpuri, / în
sărutul nedomolit ce pregătea / marea trecere
peste / Dealul Melcilor (Poem 5). Pe îndrăgostiți
îi unește într-o chemare irațională intensitatea
sentimentelor, ce începe unul continuă celălalt,
într-o comuniune extraordinară generatoare de
sublim: [...] doar ție vreau să-ți spun aceasta, ție,
Adrian Grecu
/ iubitul meu, iubirea mea, viața mea, / așa-mi
spuneai întruna retrăgându-ne și noi tiptil din
sala DP7, / cu tabla pe care era scris: Sf. Augustin,
„Despre sublim” (Poem 20). Ceea ce-i desparte
este timpul, Marele Timp, care îl însoțește pe
bărbat spre apus, iar pe femeie în explozia so-
lară a începutuluivieții de adult. Cu toată magia
lui, Dealul Melcilor nu poate opri acest Timp,
nu poate dărui unuia ceea ce îi prisosește ce-
luilalt: [...] Nu, n-am de unde să-ți dau timpul,
ai spus apoi / pecetluindu-mi gura. Abia târziu,
când luna /se ivise dupămuntele Piatra Mare și
noi / încă ne mai sărutam lângă cabana aceea /
ce-o înălțau scheienii, / desprinzându-te puțin de
trupul chinuit / mi-ai zis din nou, privindu-mă
în ochi: Nu-nu, n-am de unde să-ți dau timpul.
Veșnic e / numai Dealul Melcilor (Poem 18).
Cauza rupturii își revendică originea în exact
acest dezechilibru, încât Ea, cea suavă, pregătită
să-l iubească pentru totdeauna, Ea care a promis
de atâtea ori veșnicia iubirii, tocmai Ea, dintr-un
impuls inconștient, dar decisiv, își îndreaptă pri-
virea spre domnul C., o cale nouă, mai sigură,
ce își arată ispititoarele contururi: (...) Cred c-am
fost cea mai bună, o să se-ndrăgosteascăde mine
domnul C. (Poem 20).
Revenind la dominantele volumului în discu-
ție, se cuvine să evidențiem, în cele ce urmează,
o particularitate care apropie textul de scrierile
poeților optzeciști, fiind vorba despre imaginarul
realist al universului poetic, atât de realist încât
elemente de cronotop pot fi identificate fără nicio
dificultate în geografia brașoveană. Experiența
erotică este ancorată într-un spațiu citadin, schi-
țat prin puncte de reper cunoscute, contrastând
prin realitatea lor palpabilă cu „povestea” ro-
mantică de iubire asociabilă cu alte vremuri.
Astfel, Dealul Melcilor, Magazinul Universal,
Aleea Warthe, hotelul Capitol, muntele Piatra
Mare, stadionul Olimpia, Strada Castelului,
Spitalul Militar, cartierulValea Cetății, stația
Berzei etc. par locuri luate ca mărturie, puse să
„dea seamă” că „povestea” nu e doar o plăsmuire
Profil (1993), video
a imaginației. Realismul acestor toponime prin-
se în țesătura creației,cu toate detaliile semnifi-
cative legate de locuri,îl determină pe cititor să
confunde planul real, biografic, cu cel ficțional
infuzat de erosul care vindecă și spiritualizează:
Vino, mi-ai spus în ziua aceea / potolită de lumi-
na verii, cu puțin înainte / de amiază. Ne iubisem
în casa / vernil, așezând în noi atâta fericire cât /
nu putea s-o mai încapă tot orașul prin / care ne
purtam pașii. Vino, mi-ai spus, / și m-ai tot dus
de mână peste Strada Lungă, / până la scările ce
urcă la Biserica Luterană. / O clipă-ai ezitat, pe
unde s-o luăm / și-ai ales străduța din stânga, ce /
urcă-aceeași pantă făcând o buclă / pe după dea-
lul pe care e așezată acea biserică / cu ceas și turlă
ascuțită (Poem 10).
Pe lângă acest realism al „decorului” în care
pendulează îndrăgostiții, Dealul Melcilor. 21 de
poeme de dragoste pentru A. seduce prin frumu-
sețea tropilor, cu deosebire a metaforei (domnule,
poezia este metaforă!, conchidea hotărât profeso-
rul Topolog, nelipsit de la evenimente culturale
sau lansări de carte), utilizată cu discernământ
exact acolo unde nevoia de mister împrospătea-
ză discursul: „orașul își izbea de maluri vuietul
de motoare”, „acolo era înfrânt timpul”, „tu, fiin-
ță a Colinei ” etc. Muzicalitatea tandră și taini-
că a textuluieste susținută de măsura și sintaxa
versurilor, ambele purtând pecetea modernității.
Întregul periplu liric, în ciuda plenitudinii sen-
timentului trăit prin care sunt luminate discret
cele mai sensibile laturi ale ființei umane, gene-
rează o adâncă stare de tristețe cauzată de conști-
entizarea unei realități inconturnabile: totul este
efemer în lume, numai moartea vine cu adevărul
ei neverosimil, de necombătut. Toate elementele
punctate, puține din bogăția care conferă per-
sonalitate și valoare poeziei lui Ion Topolog, fac
din volumul Dealul Melcilor. 21 de poeme de dra-
goste pentru A. unul dintre cele mai emoționante
poeme de dragoste din literatura română, unul
care ar face onoare oricărei antologii.
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
25
însemnări din
Mancha
Salcâmul, salcâmul
■ Mircea Moț
Mișcarea ascendentă din eminesciana
Sara pe deal are ca punct final salcâmul,
care își dezvăluie la modul convingă-
tor semnificațiile simbolice: „Ah! în curând satul
în vale-amuțește;/ Ah! în curând pasu-mi spre
tine grăbește:/ Lângă salcâm sta-vom noi noap-
tea întreagă,/ Ore intregi spune-ți-voi cât îmi ești
dragă.// Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Și
surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm.
- Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața
lui toată?”.
Salcâmul este un simbol al regenerării, consi-
deră Nadia Julien într-un Dictionaire des symbo-
les. Pe monumentele funerare egiptene, „figura
un sarcofag din care ieșea un un salcâm și deviza
Osiris se înalță semnificând «viața de după moar-
te sau renaștere». În al său Dicționar de simboluri,
Ivan Evseev insistă asupra semnificațiilor acestui
copac: „Salcâmul, cu lemnul său dur ce nu putre-
zește și cu florile albe (galbene sau roz) cu gust de
lapte dulce, e un vechi simbol al imortalității și al
esenței spirituale nepieritoare. Chivotul evreilor
(Arca Alianței) a fost făcut din lemn de salcâm
placat cu aur. Cununa de spini (simbol solar) a
lui Iisus Hristos a foat împletită din acacia”. Tot
Evseev amintește că simbolul salcâmului „este le-
gat de legenda morții și găsirii trupului lui Hiram-
constructorul legendar al templului lui Solomon -
de ideea inițierii și a cunoașterii lucrurilor secrete”.
În dicționarul lor de simboluri, Jean Chevalier și
Alain Gheerbrant menționează că „pretutindeni
salcâmul este legat de valorile religioase, ca un fel
de suport divin, cu o înfățișare solară și triumfă-
toare”. Nu trebuie uitat de asemenea că „ramura
de salcâm a devenit simbolul încrederii în viața de
dincolo de moarte, el anunțând că cel care îl poartă
la rever a trecut prin mormântul inițierii” (Radu
Cernătescu, La umbra frunzei de salcâm, în Viața
Românească, nr. 8/2018).
Revenind, salcâmul eminescian este în egală
măsură „înaltul” (cu sugestii de coloană a cerului)
dar și „vechiul”, sustrăgându-se trecerii și devenirii,
cu alte cuvinte chiar „timpului profan”. Întâlnirea
sub acest salcâm este nelipsită de accente ritualice,
trimițînd spre contopirea spirituală a masculinului
și femininului („Ne-om răzima capetele-unul de
altul”) sub semnul unui somn ce promite reinte-
grarea ființei rătăcitoare prin forme în unitatea
întregului. Din această perspectivă, peisajul „emi-
nescian se vădește a fi [...] esențialmente vizionar.
Caracterele sale fundamentale (structurarea pe
schema spațiului mitic și derealizarea prin oglindi-
re) apar în întreaga operă eminesciană, modelând
și universul familiar din mica lirică (ideile, piese de
inspirație folclorică etc). Salcâmul «nalt» și «vechi»
și dealul pe care turmele-l urcă în seară au, în mo-
destul peisaj pastoral din Sara pe deal, funcție de
axis mundi ca și «teiul nalt și vechi» aflat, în Făt-
Frumos din tei, «în mijloc de codru»” (Ioana Em.
Petrescu). Mai mult, în menționatul poem, teiul
este un reperîntr-un spațiu al eminescienelor cărări
pierdute: „Pe cărări pierdute-n vale/ Merge-n codri
făr’ de capăt,/ Când a serei raze roșii/ Asfințind din
ceruri scapăt.// În mijloc de codru-ajunse/ Lângă
teiul nalt și vechi,/ Unde-isvorul cel în vrajă/ Sună
dulce în urechi”. Precum în Luceafărul, unde flori-
le de tei cad ca o dulce ploaie peste capetele celor
cărora li se redă condiția inocenței, în Făt-Frumos
din tei aceleași flori sunt prezente pentru a proiecta
asupra tânărului semnificațiile teiului, semnele ce-
lui ales, adică eternitate, viața de după moarte și, în
ultimă instanță, spiritualitate: „De murmur duios
de ape/ Ea trezit-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce
alături/ Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari
la ea se uită,/ Plini de vis, duioși plutind,/ Flori de
tei în păru-i negru/ Și la șold un corn de-argint”.
Sub acest salcâm regenerator se poate realiza
schimbarea condiției: a da viața toată, dar trecă-
toare, diurnă, pentru eternitatea nopții bogată în
profunzimiale eternității bănuite doar: „Astfel de
noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.
Salcâmul este o prezență semnificativă într-un
alt text eminescian, O, mamă. Poemul eminescian
O, mamă este foarte bine cunoscut, dar îl reamin-
tesc totuși: „O, mamă, dulce mamă, din negură de
vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se
scutură salcâmii de toamnă și de vânt,/ Se bat în-
cet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor
tot bate, tu vei dormi mereu.// Când voi muri, iu-
bito, la creștet să nu-mi plângi;/ Din teiul sfânt și
dulce o ramură să frângi,/ La capul meu cu grijă
tu ramura s-o-ngropi,/ Asupra ei să cadă a ochilor
tăi stropi;/ Simți-o-voi o dată umbrind mormân-
tul meu.../ Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi
mereu.// Iar dacă împreună va fi ca să murim,/ Să
nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,/ Mormântul
să ni-l sape la margine de râu,/ Ne pună-n încăpe-
rea aceluiași sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi de
sânul meu.../ Mereu va plânge apa, noi vom dormi
mereu”. Reține atenția o caracteristică a salcâmului,
menționată în textul eminescian, copacul fiind în
egală măsură „sfânt și dulce”, ca sugestie a sacru-
lui ce se apropie evident de uman. Mormântul este
el însuși sfânt, dar închis în cripta neagră, cu toate
conotațiile acestei culori. Ruperea unei ramuri de
salcâm și așezarea acesteia pe mormânt devine si-
nonimă înlăturării negrului thanatic, moartea fiind
acceptată ca somn și integrare, totul într-un ori-
zont sacru, câtă vreme negrul malefic este înlocuit
cu umbra ramurii sfinte. Ispitei interpretative nu-i
poate scăpa detaliul. Îmi place să ocolesc comodul
circumstanțial de cauză ce ar putea fi atribuit ploii
și vântului, optând pentru funcția de complement
indirect a celor doi termeni. Sacru, concretizare a
spiritualității și garanție a eternului, salcâmul se
„scutură” în ultimă instanță de ceea ce este circum-
stanță și care ar putea tulbura armonia întregului și
seninătatea Creației.
Amintesc în trecăt un salcâm la Ștefan O. Iosif,
salcâm care, în omenescul său suspin, devine semn
al prezenței vieții în descompunerea autumnală:
„Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumâna-
rea/ Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,/
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă/ În
liniștea ploioasă...// Deodată triste glasuri sporesc
mocnita jale,/ Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei
tale.../ Se face iar tăcere... și te străbat fiorii:/ Ne lasă
și cucorii!// «Fugiți, fugiți departe, întârziate sto-
luri,/ Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la po-
luri !...»/ Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza
moartă,/ Salcâmul de la poartă”.
Același Ivan Evseev menționează semnifica-
țiile salcâmului în romanul lui Marin Preda: „În
Adrian Grecu	08-AR3 - Iconuri (2022), instalație
literatura română, Marin Preda a făcut din acest
copac simbolul perenității țărănești, iar tăierea co-
pacului de salcâm din ograda Moromeților a aso-
ciat-o tragediei țăranului român”.
Reper in universul rural („Toată lumea cunoștea
acest salcâm”), copacul rămâne și la Marin Preda
un simbol al regenerării: „Salcâmul era curățat de
crăci înfiecare an și creștea la loc mai bogat”. Nu tre-
buie neglijat faptul că scriitorul prezintă salcâmul
ca pe o sugestivă atracție a albinelor: „Primăvara,
coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice
de albine...”. Or, în planul semnificațiilor simbolice
ale textului albinele ar putea conta prin simbolis-
tica lor. „Albina, scria Nadia Julien în dicționarul
său de simboluri, este în toate tradițiile culturale
un atribut al divinităților”, dar și „simbol al sufle-
tului”, o încarnare a acestuia, iar în tradiția creștină
albina este emblema lui Iisus.
Secvența tăierii salcâmului contează enorm
pentru condiția personajului principal al romanu-
lui. Reține atenția în primul rând faptul că tăierea
salcâmului este asociată bocetelor ce răzbesc până
în grădina lui Moromete, sugestie a unei morți
simbolice a personajului. Hotărât să taie salcâmul,
acel „dublu vegetal” de care s-a vorbit, Moromete
nu face altceva decât să-și anuleze o anumită con-
diție, incompatibilă cu vremurile modernității. Pe
de altă parte, salcâmul acesta are atrubutele unei
vietăți: „Între timp, Paraschiv și Achim se apro-
piaseră și se uitau peste trupul salcâmului într-un
anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bol-
nav care fusese ucis”.
Copacul cu autentice reflexe simbolice este „de-
mitizat” și acceptat ca lemn de construcție pentru
Tudor Bălosu. Din momentul în care salcâmul
cade, satul moromețian iese din zariștea mitică,
oamenii înșiși sunt redimensionați: „Salcâmul tăiat
străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoa-
să partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic.
Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici.
Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile!”.
O moarte simbolică este evidentă și la Moromete:
după tăierea salcâmului respectatul personaj
din Siliștea Gumești este apelat prin porecla sa,
Pațanghel, sugestie a anulării botezului cu toate
semnificațiile sale.
De ce a tăiat Ilie Moromete salcâmul? Ilie
Moromete îi răspunde mai întâi lui Nilă, în grădi-
nă. El a tăiat salcâmul „ca să se mire proștii”. Cei
care se miră sunt ceilalți. Se miră mai întâi Nilă
(„Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tă-
iem? Cum o să-l tăiem? De ce?!...”).
Proștii sunt după Ilie Moromete ceilalți, majo-
ritatea din Siliștea Gumești, cei care încă trăiesc
copleșiți de povara simbolului și de amintirea mi-
tului, cu alte cuvinte cei care se miră fiindcă nu au
înțeles!
■
21
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XV)
■ Nicolae Iuga
Peripețiile Profesorului Paul
Popescu-Neveanu
Profesorul Paul Popescu-Neveanu (1926-
1994) a fost unul dintre cei mai importanți
psihologi români postbelici. Cu studii de
Psihologie la Universitatea din București și
cu doctoratul în URSS la Sankt Petersburg,
unde a fost trimis cu sprijinul lui Mihai Ralea,
Neveanu a fost conferențiar de psihologie ge-
nerală din 1953, profesor universitar din 1969
și șef de Catedră la Facultatea de Filosofie a
Universității din București, calitate în care a
dominat cu autoritate această disciplină câte-
va decenii de-a rândul. Timp de vreo douăzeci
de ani, elevii de liceu învățau în clasa a XII-a
Psihologia după manualul realizat de el. Pentru
a se individualiza dintre mulți alți Popescu,
omul nostru și-a luat și numele de „Neveanu”,
de la fluviul Neva, în amintirea anilor roman-
tici ai tinereții, când se plimba seara pe podu-
rile peste Neva din Sankt Petersburg.
Era un bărbat masiv, cu ochii vioi, purta
mustață și părul negru, sârmos, tuns drept ca o
coamă de mistreț. În perioada studenției mele
avea în jur de cincizeci de ani, era deci la apo-
geul carierei și puterii sale de creație. Era, în
ochii studenților, celebru și prin câteva trăsă-
turi personale. Fuma în continuu țigări mar-
ca BT și adesea trăgea tare la măsea. Noi ne
dădeam seama de la distanță când era în bună
dispoziție, atunci Profesorul părea că nu are
aer, își trăgea cravata și se descheia la cămașă,
iar de se întâmpla să fie iarnă, își scotea și fula-
rul și îl băga cu un capăt în buzunarul paltonu-
lui, celălalt capăt atârnând liber până jos. Ținea
cursul fără pauze, fuma în tot acest timp și le
permitea și studenților să fumeze, uneori chiar
îi servea din țigările lui. Când era euforic, nu
se mai adresa studenților în mod oficial, ci le
zicea familiar, cu un clar accent moldovenesc,
„mă, băietule!”. Locuia undeva în apropiere de
Cișmigiu, avea un câine mare, blând, și cam în
fiecare generație de studenți Profesorul punea
ochii pe câte unul foarte slab la carte, care era
trecut la examen fără probleme, cu condiția să
meargă în anumite zile pe la el pe acasă și să-i
scoată câinele la plimbare în parc. Era foarte
atașat de câine și vorbea cu el ca și cu un om. A
rămas de pomină în lumea satului maramure-
șean Poienile Izei evenimentul când Neveanu
a fost acolo la o nuntă, un sat de munte în
care, normal, câinii stăteau afară să păzească
oile, Profesorul a cerut la țăranul care l-a găz-
duit două camere, într-una a dormit doamna
Neveanu singură, iar în cealaltă domnul aghes-
muit bine cu câinele lui.
Întâmplarea a făcut că prin anii 1975-1976
să se pună problema unei restrângeri de acti-
vitate la Facultatea de Filosofie din București,
în sensul desființării pur și simplu a specia-
lizărilor Psihologie, Sociologie și Pedagogie,
considerate de către Elena Ceaușescu ca fiind
subversive, fapt care s-a și realizat de altfel în
anul 1977. Sigur, urmau să fie desființate și
discipline, dispăreau cursuri și norme didac-
tice. Cadrele didactice au intrat într-un fel de
febră și învrăjbire în colectivele de Catedră, se
punea problema cine rămâne și cine pleacă.
Neveanu stătea foarte bine profesional, avea
cele mai multe și mai prestigioase publicații,
dar avea alte vulnerabilități. Soția lui tocmai a
intentat un proces de divorț și, pentru cine nu
știe, într-o anumită perioadă a comunismului
românesc divorțul era un lucru grav din puc-
tul de vedere al partidului. Cuplul Ceaușescu
a decis că divorțul dăunează profund moralei
comuniste și, în consecință, cei care divorțau
erau trecuți pe linie moartă în plan profesio-
nal. În afară de asta, Neveanu mai avea și repu-
tația, îndreptățită într-un fel, de băutor fruntaș
și afemeiat, dar nimeni nu făcuse caz de asta
până atunci. El obișnuia să ia în fiecare an câte
una-două absolvente de liceu drăguțe la pregă-
tire în particular, pentru admitere la Facultate,
fete care de regulă intrau și despre care se vor-
bea că își plăteau meditațiile și examenele în
natură. Venind o dată la o ședință de Catedră
cu capsa pusă și cu fularul în buzunar, Neveanu
a fost provocat la o discuție pe tema asta sen-
sibilă. Tovarășa lector dr. E.M. de la cursul de
Psihologia persoanei, fată bătrână și urâtă, l-a
întrebat direct, de față cu martori, dacă este
adevărat. Neveanu s-a enervat și a avut o ie-
șire de o sinceritate care nu se făcea (vorba lui
Caragiale) și i-a zis sictirit: „da, le-am f... și
le-am băgat în Facultate, dar pe tine nu te f.
nimeni și tot fată bătrână ai să mori!”. Normal,
a ieșit un scandal nemaipomenit. Jignită rău,
domnișoara bătrână nu s-a lăsat, a reclamat
peste tot, povestea lui Neveanu (care a recu-
noscut acuzația) a fost transformată într-un
caz, iar cazul a fost pus în discuția Adunării
generale a organizației PCR pe Facultate.
Adunarea generală PCR în care urma să fie
judecat cazul profesorului Paul Popescu (nu-
mit de astă-dată ostentativ fără „Neveanu”) a
avut loc în primăvara anului 1976. Am fost în
sală (subsemnatul având calitatea de membru
PCR) și îmi amintesc bine totul. Materialul de
analiză a fost prezentat de către secretarul BOB
conf. dr. Mihai Golu, fost după 1990 ministru
al Învățământului și mai apoi prin 1993-‘94 mi-
nistru al Culturii din partea FSN. I se reproșau
lui Neveanu mai multe lucruri: imoralitate în
viața de familie, fapt care a dus la o situație de
divorț, utilizarea unor „expresii ireverențioase”
față de unele cadre didactice și „relații neprin-
cipiale” cu unele tovarășe studente. Neveanu
a venit la acea ședință treaz, cu cravata legată
normal și a ascultat totul cu calm și atenție. Au
urmat luările de cuvânt, la care bărbații i-au
luat apărarea celui pus în discuție, mai direct
sau mai voalat, iar femeile s-au abținut. Apoi
s-a citit propunerea de măsuri disciplinare, ho-
tărâte de mai-nainte. Tovarășul Paul Popescu
a fost găsit vinovat de toate acuzațiile și, în
consecință, i s-a aplicat măsura disciplinară de
scoatere de la Catedră și trecere în cercetare
pentru un an de zile, timp în care trebuia să se
achite de următoarele două sarcini: să își ducă
pe făgașul cel bun viața de familie, în sensul
ca soția lui să își retragă acțiunea de divorț, și
el să elaboreze în acest timp, ca normă de cer-
cetare, un tratat de psihologie generală. I s-a
dat cuvântul și împricinatului, Neveanu și-a
făcut o autocritică generală, scurtă și sobră, re-
cunoscând că a avut în activitatea sa și o serie
de lipsuri fără a numi ceva anume, după care
secretarul de partid a cerut să se treacă la vot.
Dar imediat, ca într-o tragedie antică, corul
babelor de la Catedra de Pedagogie a pus pro-
blema destinului, că cum rămâne pe viitor cu
relațiile neprincipiale cu tovarășele studente, și
au cerut ca tovarășul Popescu să fie îndepăr-
tat de la Catedră pentru totdeauna. Atunci s-a
auzit vocea ipocritului din tragedie, profesorul
D.D., cel mai în vârstă din adunare, care a luat
cuvântul și între altele a citat o maximă a mo-
ralistului francez La Rochefoucauld, care zicea
că dacă omul nu se lasă de rele, îl lasă relele
pe el cu timpul, și că dacă avem în vedere că
și tovarășul Neveanu are de acuma o anumi-
tă vârstă. Prin această intervenție, începutul
de tragedie s-a transformat repede într-o co-
medie zgomotoasă, râsete și aplauze, nu s-au
mai putut număra voturile, la procesul verbal
s-a consemnat că majoritatea membrilor de
partid sunt de acord cu măsurile propuse de
Organizația PCR, iar tovarăsul profesor Paul
Popescu a revenit la Catedră anul următor, în
toamna anului 1977.
Așa se face că în 1976 și 1977, Profesorul
Paul Popescu Neveanu a scos la Editura
Universității din București un tratat imens
numit „Curs de Psihologie generală” în două
volume, cu un total de vreo 800 de pagini, tra-
tat reeditat apoi de mai multe ori în anii care
au urmat, la diferite edituri, precum și un
Dicționar de psihologie la editura Albatros. A
revenit la Catedră în toamna anului 1977 și în
proxima ședință PCR și-a prezentat, pe scurt,
bilanțul de activitate științifică pe anul în care
a fost nevoit să stea în cercetare și a arătat căr-
țile. Despre divorț și despre „relațiile neprin-
cipiale” cu unele tovarășe studente nu a mai
zis nimeni nimic, profesorul bătrân care dădea
citate din moraliștii francezi murise între timp
la cutremurul din martie 1977. Problema era
că din anii ‘50 și până în 1977, zeci de cadre
didactice de la acea Catedră, mai buni sau mai
mediocri, oameni care au primit salarii de la
stat, nu au reușit să facă în peste douăzeci de
ani un Tratat academic de psihologie elaborat
în colectiv, Tratat pe care până la urmă l-a fă-
cut Paul Popescu-Neveanu singur într-un sin-
gur an.
Nu l-am mai văzut pe Profesor din 1978, am
mai aflat doar despre el că a scăpat întâmplător
și de prigoana pornită împotriva intelectuali-
lor de către Elena Ceaușescu prin 1980, în con-
textul afacerii numite „meditația transcenden-
tală”. Când a fost ședința inițială de Meditație
la care s-au făcut înscrierile, Neveanu nu s-a
dus acolo cu Mihai Golu sau Andrei Pleșu care
l-au chemat cu ei, pentru că îngerul lui păzitor
i-a șoptit la ureche că ar face mai bine să mear-
gă la o vodcă la „Cireșica”.
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
27
document literar
Scrisori de la autori contemporani (XI)
Ion Bălu
(1933-2021)
| Ilie Rad
Nu l-am întâlnit niciodată pe Ion Bălu, al
cărui nume îmi era cunoscut încă din anii
de liceu. Profesorul nostru de română, de
la Liceul Nr. 1 din Luduș, Iosif Pop, ne ținea la
curent cu noile apariții editoriale, încât ne-a reco-
mandat să citim cartea de debut a lui Ion Bălu, G.
Călinescu. Eseu despre etapele creației, care apăru-
se în 1970.
I-am urmărit apoi activitatea de exeget și bi-
ograf literar a profesorului Ion Bălu, manifesta-
tă asupra unor autori consacrați: Cezar Petrescu,
G. Călinescu, Marin Preda, Geo Dumitrescu,
Nicolae Labiș, Ion Creangă, Ioan Alexandru,
Mircea Eliade, dar mai ales Lucian Blaga, a cărui
viață este reconstituită în patru volume.
Ceea ce m-a impresionat totdeauna la Ion Bălu
a fost faptul că și-a scris cărțile „în afara orelor
de serviciu”, cum și spune într-o scrisoare, că nu
a beneficiat, ca alții, de burse sau ani sabatici,
pentru scrierea unei cărți. Un asemenea statut îl
mai are azi doar Theodor Codreanu, și el profe-
sor în învățământul secundar, însă cu o remar-
cabilă activitate de critic literar și eseist (recent,
Theodor Codreanu a fost ales membru de onoare
al Academiei de Științe a Republicii Moldova).
Corespondența cu Ion Bălu a fost ocazionată
de invitația mea de a colabora la revista Excelsior,
care îi plăcea foarte mult și unde a și publicat mai
multe comentarii literare.
M-am bucurat că, după Revoluția din 1989,
Ion Bălu a avut acces la mediul universitar, acolo
unde i-ar fi fost locul de multă vreme, pe măsura
activității sale de critic și istoric literar.
Am fost trist când am aflat că Ion Bălu, la vâr-
sta de 88 de ani, a plecat „în altă galaxie”, cum ar
fi spus unul dintre scriitorii săi favoriți, Mircea
Eliade.
*
1.	„Succes în activitatea câtuși
de puțin ușoară, pe care o
desfășurați!”
Câmpina, 5 febr. 1995
Stimate domnule Rad,
Am ales până la urmă! Sunt conferențiar și pre-
dau literatura interbelică și contemporană la anii
III și IV1.
Vă spun acestea pentru că nu mă mai pot ocu-
pa de revistă. Am vorbit în urmă cu câtva timp cu
una din colegele mele, d-na Luminița Mischie2.
Am discutat astăzi din nou cu dânsa și mi-a
spus că a semnat și v-a expediat contractul3.
Eu vă rog acum să puneți în pachetul cu revis-
te două exemplare din Gramatica lb. Române4 a
d-lui Bejan, una pentru mine, cealaltă pentru ea,
și suma de 24.000 de lei v-o trimitem odată cu ba-
nii pe reviste.
Vă urează sănătate și succes în activitatea câtuși
de puțin ușoară, pe care o desfășurați,
al dumneavoastră,
Ion Bălu
Note și comentarii
1.	Deși era absolvent a două facultăți - Facultatea de
Filologie (1956- 1960) și Facultatea de Științe Juridice
(1960-1964), din cadrul Universității din București, și
avea o activitate prodigioasă de critic și istoric literar -,
profesorul Ion Bălu a fost, cea mai mare parte a vieții
sale, cadru didactic la Liceul (devenit Colegiu) „Nicolae
Grigorescu” din Câmpina. Abia după Revoluația din
1989, a devenit conferențiar, apoi profesor la Facultatea
de Litere și Știință din cadrul Universității de Petrol și
Gaze din Ploiești.
2.	Luminița Mischie era profesoară de limba și litera-
tura română la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”
din Câmpina.
3.	Era vorba de un contract privind difuzarea revistei
Excelsior, pe care o editam atunci.
4.	Dumitru Bejan, Gramatica limbii române, compen-
diu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.
2.	„Sinceritatea scrisorii
dumneavoastră este mișcătoare”
Câmpina, 26 iunie 1995
Stimate domnule Rad,
Sinceritatea scrisorii dumneavoastră este miș-
cătoare și regret că ați luat lucrurile atât de tragic.
Nu numai dl S.D.1 are o asemenea atitudine față
de noi; numeroși alți universitari - foarte mulți
dintre ei nulități, sub raport științific și pedagogic
- consideră un eveniment epocal publicarea unui
articol și un cataclism o greșeală de tipar, cum îmi
scrieți că s-a manifestat dl Drașoveanu2.
Nu am știut că dumneavoastră cumpărați volu-
mele3; o frază a d-lui Ion Pop, ambiguă, am inter-
pretat-o astfel. În acest caz, gestul are o eleganță
intelectuală intrinsecă.
Sintagma „anumită tabără” am deprins-o din-
tr-un context mai larg. La Cluj, a venit vorba
despre Dicționar. Și, nu unul, ci mai mulți critici
clujeni consideră că echipa prof. Zaciu a procedat
după trei criterii distincte: toți redactorii au avut
o listă de prieteni; toți au avut o listă de „inamici”
și toți, o alta de „indiferenți”4. Nu am știut - pen-
tru că nu văzusem Dicț[ionarul] - că faceți parte
din echipă. Și cum d-nii Zaciu, Papahagi, Sasu nu
au participat la centenar5, întrebând de dumnea-
voastră, mi s-a răspuns „cu un zâmbet” că faceți
Ion Balu
parte dintr-o anume tabără. Nu de chestiuni po-
litice era vorba; acestea nu mă interesează abso-
lut deloc. Am înțeles că până în anul 2000 ne va
„conduce” tot Iliescu și m-am liniștit!6
Vă mulțumesc pentru felicitări; Viața lui Blaga7
am lansat-o la Cluj, unde a fost distinsă cu pre-
miul pentru exegeză. Bat acum la mașină vol. al
II-lea, editorul intenționează să-l „scoată” în oc-
tombrie8.
Refuzul obstinat al colegilor este determinat de
invidie, [de] ciuda imposibilității de a întreprinde
o acțiune similară9.
Fiind, în continuare, cu neputință să difuzez
revista, nu înseamnă că renunț la colaborare10. Aș
vrea să continui, dacă vă interesează, și fără ni-
cio obligație materială din partea dumneavoastră,
numai cu rugămintea de a-mi trimite un exem-
plar din revistă. V-ar interesa Temele poeziei emi-
nesciene?
Al dumneavoastră,
Ion Bălu
Note și comentarii
1.	Este vorba de S. Damian, critic literar și eseist, pe
care îl cunoscusem în Germania, la Heidelberg, unde
era lector de română la Institutul de Romanistică.
Întrebându-mă unde lucrez, i-am spus că sunt profesor
la o școală generală din Cluj-Napoca. A fost dezamăgit,
pe față, de poziția mea, regretând parcă și faptul că m-a
primit în audiența solicitată. Probabil că i-am relatat lui
Ion Bălu, în scrisoarea la care se referă, scena respec-
tivă, iar el, care lucrase patru decenii în învățământul
preuniversitar, în ciuda valorii sale incontestabile, și-a
exprimat solidaritatea cu mine, făcând aluzie la mulți
universitari, care sunt, cum scrie mai sus, „nulități, sub
raport științific și pedagogic”.
2.	Nu-mi amintesc la ce anume s-a referit profesorul
D.D. Drașoveanu.
3.	Probabil că Ion Bălu mi-a cerut să îi procur un
exemplar din Dicționarul scriitorilor români, vol. I, co-
ordonat de M. Zaciu, M. Paphagi și A. Sasu (Editura
Fundației Culturale Române, București, 1995), unde
era publicat și un articol despre el însuși, scris de Ștefan
Borbely.
4.	Afirmație subiectivă a profesorului Ion Bălu, ba-
zată poate pe nemulțumirile unor critici literari clu-
jeni, care nu au fost cooptați în echipa de redactare a
Dicționarului scriitorilor români. Sunt absolut convins
că altele au fost criteriile coordonatorilor de alegere a
celor care au colaborat la dicționar.
5.	E vorba de Centenarul nașterii lui Lucian Blaga (n.
9 mai 1895), care se sărbătorise la Cluj-Napoca, în ca-
drul Festivalului Internațional „Lucian Blaga”.
6.	Previziune greșită! Ion Iliescu, care era atunci
Președintele României, a fost învins de Emil
21
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
Constantinescu, la alegerile din 1996, dar a revenit la
Cotroceni, pentru mandatul 2000-2004.
7.	Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, vol. I, Editura Libra,
București, 1995.
8.	Idem, Viața lui Lucian Blaga, vol. II (aprilie
1935-martie 1944), Editura Libra, București, 1996.
Așadar, volumul nu a apărut în octombrie, ci în anul
următor.
9.	Probabil îmi exprimasem dezamăgirea că nu toți
profesorii de română erau interesați de difuzarea re-
vistei Excelsior.
10.	Ion Bălu a fost un colaborator constant al revistei
Excelsior, unde a publicat: Lucian Blaga, „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” (an II, nr. 5, 1993, p. 38-42);
G. Bacovia, „Lacustră”; Nichita Stănescu, „Leoaică tâ-
nără, iubirea”; Nichita Stănescu, „În dulcele stil clasic”;
Nichita Stănescu, „Evocare” (an II, nr. 6, 1993, p. 34-40);
Mihai Eminescu, „Epigonii”; Mihai Eminescu, „Sara pe
deal”; Mihai Eminescu, „Floare albastră” (an II, nr. 7,
1994, p. 34-40). Studiul Temele poeziei eminesciene nu
a apărut în Excelsior.
3.	„Vă felicit, în același timp,
pentru promovarea în funcția de
lector universitar”
Câmpina, 12 febr. 1996
Stimate domnule Rad,
Vă mulțumesc pentru caldele dvs. cuvinte și
vă felicit, în același timp, pentru promovarea în
funcția de lector universitar1. Veți avea mai mul-
te satisfacții profesionale și mai mult timp pentru
excelenta dvs. revistă.
Voi vorbi cu d-na Mischie pentru Excelsior.
Când v-am scris despre volumul d-lui Bejan,
nu mi-am dus gândul până la capăt: vreau să fac o
cronică volumului, pentru că este întâia gramatică
Adrian Grecu
Under Pressure (1998), imprimare digitală, 60 x 80 cm
a unui specialist, apărută după atâția ani.
Doamna Marta Petreu m-a invitat mai de mult
să redactez cronica literară la Apostrof și - în ciu-
da lucrului intens la vol. II din Blaga -, am ac-
ceptat; prima cronică va apare în numărul dublu
al revistei din acest an. Am citit cu interes capi-
tolele d-lui Bejan din Excelsior și sunt convins că
volumul merită să fie semnalat. Dacă nu se poate
altfel, aștept cele câteva săptămâni.
De altfel, înainte de a vă scrie dvs., am trimis
o scrisoare Editurii Echinox, rugând să-mi expe-
dieze volumul ramburs, dar nici până azi nu am
primit răspuns2.
Vă doresc numai bine, putere de muncă și să-
nătate,
al dumneavoastră
Ion Bălu
Note și comentarii
1.	În toamna anului 1995 am candidat (și am reușit)
pentru un post de lector universitar, la recent înființata
Facultate de Științe Politice și Administrative, din ca-
drul Universitătii „Babeș-Bolyai”.
2.	Dumitru Bejan, Gramatica limbii române, compen-
diu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.
4.	„Aș fi vrut să vă cunosc și
personal, deoarece scrisorile
dumneavoastră au un timbru
afectiv individualizat”
Câmpina, 29 febr. 1996
Stimate domnule Rad,
Am primit un exemplar din partea editurii1, în
aceeași zi cu scrisoarea dumneavoastră. Au primit
plicul meu cu întârziere, pentru că nu trecusem
strada; nu o știam atunci.
Mă nedumerește o sintagmă din textul
dumneavoastră: „cealaltă parte a baricadei”. Nu
vă cunosc opțiunile politice, dar îl detest pe Ion
Iliescu și cred că există o pedeapsă imanentă și
omul acesta își va sfârși zilele în închisoare, pen-
tru tot răul, material și spiritual, făcut acestei țări,
în ultimii șase ani!2
Revizuiesc textul volumului II din Blaga.
Ultimul capitol l-am publicat de acum trei ani în
Apostrof, dar materialul documentar, apărut în-
tre timp, m-a determinat să rescriu întregul text,
aproape 700 de pagini, și asta, în afara orelor de
serviciu.
Când recitesc prefețele cărților lui Mircea
Eliade sau, recent, aceea a d-lui Matei Călinescu,
la Cinci fețe ale modernității3, și aflu că au primit
o bursă pentru unul sau doi ani, necesară redac-
tării unui anume volum, mă cuprinde așa o me-
lancolie, căreia îi fac față muncind cu mai multă
îndârjire. De aceea, nu cred că voi veni anul acesta
la „Zilele” Blaga, fiindcă nu cred ca editura să ti-
părească un volum atât de compact într-un timp
atât de scurt4.
Aș fi vrut să vă cunosc și personal, deoarece
scrisorile dumneavoastră au un timbru afectiv
individualizat, ce depășește simplele conveniențe.
Poate, altădată!
Cu aceleași neschimbate sentimente,
Ion Bălu
Note și comentarii
1.	E vorba de volumul lui Dumitru Bejan, Gramatica
limbii române, compendiu, Editura Echinox, Cluj-
Napoca, 1995. Se explică acum de ce Ion Bălu nu pri-
mise niciun răspuns de la Editura Echinox: pentru că
trecuse pe plic o adresă incompletă a editurii.
2.	Nu am fost și nu sunt nici anti, nici pro Ion Iliescu,
având asupra lumii și a istoriei o privire cât de cât
obiectivă, pe care mi-o dă statutul de profesor, statut pe
care îl mai are doar preotul, care trebuie să ofere asis-
tență religioasă atât victimei, cât și călăului. Celor care
gândesc altfel, le ofer un citat din cartea cunoscutului
jurnalist și analist politic american, Robert D. Kaplan,
respectiv din cartea lui, În umba Europei. Două războa-
ie reci și trei decenii de călătorie prin Europa și dincolo
de ea. Traducere din engleză de Constantin Ardeleanu
și Oana Celia Gheorghiu, Humanias, București, 2026.
Cartea a apărut în seria „Istorie contemporană”, serie
coordonată de Cristian Vasile și Vladimir Tismăneanu.
Despre Ion Iliescu, „simbolul postdecembrist al stabi-
lității corozive - figura și liderul compromisului deplin
între trecutul comunist și un viitor neliniștitor”, Robert
D. Kaplan scrie că fostul Președinte, Ion Iliescu, „a
amânat cu înverșunare reforme indispensabile, dar se
poate să fi salvat țara de la război civil și haos, la înce-
putul anilor ‘90” (p. 83). Și în alt loc: „Unii conducă-
tori se remarcă nu atât prin realizări efective, cât prin
prevenirea unor evenimente mult mai grave.” (p. 165).
3.	Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității: moder-
nism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism.
Traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu
Țurcanu. Traducerea textelor din Addenda (2005) de
Mona Antohi. Postfață de Mircea Martin, ediția a 2-a,
revăzută și adăugită, Polirom, Iași-București, 2005.
4.	Volumul Viața lui Lucian Blaga, vol. II (aprilie
1935-martie 1944), Editura Libra, București, 1996.
Episodul următor:
Scrisori de la Ana Blandiana
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
memoria literară
De la revoltă la elegie
■ Constantin Cubleșan
Atmosfera culturală/intelectuală a începu-
tului de secol douăzeci la noi a fost mar-
cată, între altele, de mișcarea avangardei
literare. Cu nu puține accente de originalitate,
față de experimentările din occident. Sub această
aură s-au înscris și începuturile poeziei lui Virgil
Carianopol, unul dintre cei mai lirici frondeori ai
generației sale, volumul Un ocean, o frunte în exil
(1934) fiind cel mai reprezentativ în acest sens,
după debutul editorial, în 1931, cu volumul Flori
de ghimpi, iar în 1933 placheta intitulată osten-
tativ: Virgil Carianopol („Cine m-a strigat/ când
îmi curățam flautul de cântece?// cine m-a cunos-
cut/ când în suflet îmi putrezeau femeile de iubi-
re?// cine mi-a întins brațele/ când diminețile se
târau prin casă ca preșurile?// cine m-a întrebat
de mine/ când îmi întorceam drumurile ca vitele
de la pășune?// cine m-a mângâiat/ când liniștea
îmi crescuse pe frunte ca un mușchi?// oh mările
atârnate de proră/ deșerturile adormind cu oazele
de gât.// prietene tu ai suflet?/ pe tine te-a întrebat
cineva de suflet?// cine-ți va peria hainele de in-
somnii/ când mâinile nu se vor mai întinde după
vis? - Cine m-a srtrigat). Influența lui Ion Vinea
e evidentă și un amplu poem ca Ioana, din vo-
lumul Scrisori către plante (1936), volum premiat
de Societatea Scriitorilor Români, v-a stârni am-
ple comentarii critice, favorabile în totul. Ovidiu
Papadima, bunăoară, remarca faptul că „proce-
deului retoric al poemei, nu i se poate contesta
rezonanța umană, un fel de revoltă resemnată,
prin amintire” („Iartă-mă că ți-am uitat/ Tristețea
rămasă în pâinea obrazului curat./ N-am știut că
ai trecut prin copilărie/ Ca printr-o casă pustie;/
N-am știut că-n tine dormeau păsările aurorii,/
Că-n umerii tăi băteau aripile morii...// Am fugit
mai repede ca-n vise/ Prin viața ta cu ferestrele
deschise./ N-am știut că vei sfârși drumul pri-
begiei,/ Acum, când oameni de fum mulg țâțele
viei./ Ne-am fi iubit toată viața, Ioană,/ Și seara
ne-am fi închinat la aceeași icoană.”).
Virgil Carianopol s-a născut la Caracal în 1908,
dar s-a simțit mereu ca un om al gliei oltenești, pe
care a evocat-o neîncetat, cu patimă și cu o afecți-
une funciară pentru țăranii simpli, ai pământului,
rezonând esenian într-o imagistică frustă: „Merg
vorbind căruțele pe drumuri,/ Obosite, dârdâind
de frig./ Peste zare, luna lui septembre/ S-a făcut,
strângându-se, covrig.// Caii merg încet. De-o
parte și-alta,/ Câmpurile-s tunse de otavă./ Câte-
un cal, din când în când, se joacă,/ Scăpărând chi-
brituri pe potcoavă.// Ici și colo, câte-un pom de
veghe,/ Îmbrăcat în frunze pân-la brâu,/ Se aplea-
că salutând sfielnic/ Trecere căruțelor cu grâu.//
Câte-un cânt tresare deodată/ Și se stinge-n urmă,
somnoros,/ Stelele, în rochii lungi de aur,/ Își tâ-
răsc dantelele pe jos” (Însemnare de drum).
Primii ani de școală i-a urmat la Caracal
(1916-1922), apoi s-a înscris la Școala militară de
artificieri din București (1924-1930). Între 1934-
1938 a urmat cursurile Facultății de Filologie din
București dar a lucrat ca salariat civil în diferite
servicii ale armatei. Cu caracterul său contesta-
tar, mai degrabă frondă, a fost repede asimilat
mișcării avangardiste, publicând la „unu”, și în
alte reviste ale timpului, la început semnând cu
diferite pseudonime (V. Olteanu, Virgil Călugăru,
V. Cariopol, V. Jianu, Vicar) dar după apariția
volumului Scrisori către plante, s-a orientat spre
prozodia tradițională, în maniera căreia a scris
apoi toată viață.
Scrie elegante poeme nostalgice, pasteluri
întristate sub imperativul timpului implacabil,
decantându-și astfel trăirile emoționale în cono-
tații reflexive: „A plecat seninul, visul s-a cules,/
Noaptea, mai adâncă, se îngroapă-n șes,/ Peste
depărtare, umbrele se șterg,/ iar spre întune-
ric, numai anii merg.// Unde este vara? Unde-s
trandafirii?/ A rămas neplânsă lacrima iubirii./
Timpurile duse, învelite-n ceți,/ Suie către frunte
alte dimineți.// O să vie iarna. Pomii, în noroi,/
Îi aruncă humii hainele de foi./ Vântul trece vâ-
năt și la orice pas/ Stă și smulge vieții ce i-a mai
rămas” (Toamnă). E un poet al anotimpului au-
tumnal prin excelnță, simțind în amurgul firii
însuși amurgul vieții. Verbul devine elegiac, po-
etul deplângând vremurile trecute ale tinereții,
ale iubirilor candide de odinioară, ale singurătății
când ființa iubită nu mai e decât un vis: „Ce fru-
mos și-azi noapte, draga mea. Afară/ Liniștea
de aur se plimba pe drum./ Mii și mii de gânduri
se făceau de pară,/ Din adânc, pământul aducea
parfum.// Am stat iar tot singur - numai eu cu
mine -/ Noaptea era-naltă, sufletul la fel./ Până-n
depărtare, iarăși nu știu cine,/ Luase codru-n bra-
țe și dormea cu el.// Se făcuse noapte, una de măr-
gele./ Luminând, un astru lumea căuta./ Barca
lunii goală, într-un stuf de stele,/ Din nimic lega-
tă, tainic aștepta.//Te-am dorit alături, clipă după
clipă,/ Să privim minunea și să-mi fii alint./ De
departe cerul, dornic de risipă,/ Văruise noaptea
toată cu argint.// Ce păcat că n-ai fost. Din tării
uitate,/ Despre ziuă, timpul, care nu dormea,/ A
suflat în stele de le-a stins pe toate,/ A luat bar-
ca lunii și-a plecat cu ea” (Iarăși). Încărcate de un
metaforism elevat, poemele reflexive sunt auten-
tice mărturisiri ale destinului său uman și poetic,
evident, adesea în parabole ce vor să numească
condiția sa artistică: „Turn cu scări pe dinăuntru,/
M-au făcut părinții solitar,/ Ca atunci când n-or
mai fi, în mine,/ Să se suie să privească-afar’ [...]
Ceas cu ceas, suind întruna însă,/ Scările s-au ros,
au putrezit./ Nu mai țin pe ele greutate,/ De atâția
ani cât le-au suit.// Ziduri-au început să crape,/
S-au plecat schiloade spre surpări./ Geamurile
ochilor, și ele,/ Nu mai văd, ca ieri, în depărtări.//
Adrian Grecu
Flags 01 (2022), video
Nu mă doare clipa care vine,/ Când mă voi întoar-
ce-n veșnicii./ Zi cu zi, cad turnuri din înalturi/ Și
îngroașe țara-n temelii” (Turnul).
Poezia anilor de maturitate, mai mult, de îm-
bătrânire, e meditativă și melancolică, în toate
transpare o tristețe și un hazard al zădărniciei vie-
țuirii pe care îl transformă febril într-o lirică grav
denfesivă, pe coordonate alegorice: „Mi-a bătut în
poartă Fericirea/ A intrat în curte, m-a strigat./
Eram dus alături cu iubirea./ A-nchis poarta iute
și-a plecat.// Mi-a bătut de-asemenea Bucuria./ A
intrat, a stat sub pomii goi./ N-a văzut pe nimeni
să-i vorbească/ Și-a plecat grăbită înapoi.// Într-o
seară, luminând pe stradă,/ Mi-a bătut și Steaua
mea - de sus -/ Tot așa, eram plecat aproape,/
Și-a strâns fusta-n mână și s-a dus.// Mi-a bătut
în poartă și Necazul,/ Eram dus departe. Liniștit,/
S-a întors pe țolul de la ușă/ Și m-a așteptat pân-
am venit” (Din viață).
După război, în anii agresivi ai instaurării
noii orânduiri, datorită activității în cadrul ar-
matei, a fost condamnat pentru infracțiunea de
uneltire contra ordinii sociale, ispășind o deten-
ție (închisoare politică, asemenea multor altor
intelectuali de marcă) din 1956 până în 1963 (la
Aiud și Periprava). În ultima perioadă din viață
(decedat în 1984), a scris o poezie tematică, fără
să răspundă însă solicitărilor propagandistice,
omagiind figuri ale trecutului istoric (poezii în-
chinate lui Mihai Viteazul, Bălcescu, Brâncuși
ș.a. în volumele Cântece românești, 1970; Arcașul
lui Ștefan, 1976) sau închinând versuri omagiale
datinilor strămoșești, frumuseților patriei (volu-
mele: Ștergar românesc,1973; Cântece oltenești,
1977) ș.a. semnând una dintre cele mai frumoase
închinări afective patriei: „Ce-i patria, azi, pentru
mine-n lume?/ Nu doar un semn, pe hartă-ntr-un
hotar,/ Nu numai o lumină ori un nume/ Sau doar
un scut fruntariilor de-afar.// Ea-i tot ce simt me-
reu și mă-nconjoară;/ Pământul sfânt din care-n
viață sui,/ Cu care lupt, pe care-ai mei îl ară,/
Amestecându-și dorul cu al lui [...] E gândul tot, e
câmpul plin de șoapte,/ Strămoșii ce pentru-mpli-
niri s-au frânt/ Și peste care luna trece-n noapte/
Cu rochia târând-o pe pământ.// Ea e tăria care-o
simt în mine/ Și brazdele ce din obraji vorbesc./ E
pasul vremii care e și vine/ Și ce m-ajută liber să
trăiesc!” (Patria).
Poet al neliniștilor vremii, răzvrătit și înțelept
deopotrivă, Virgil Carianopol este unul dintre cei
mai originali scriitori ai generațiilor interbelice,
care au traversat cu demnitate intemperiile isto-
riei contemporane, la noi.
■
30
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
poezia
■ loan Baba (Serbia)
Ioan Baba s-a născut la 25 noiembrie 1951, Seleuș,
Voivodina, Serbia. Poet, jurnalist și publicist, lexi-
cograf, istoric literar și traducător. Licențiat al Școlii
Politice Înalte „Josip Broz Tito” Kumrovec (1978).
A publicat 44 volume de poezie, istorie literară și
lexicografie, monografii, antologii, proză memoria-
listică și 18 traduceri și tălmăciri din limba sârbă în
limba română și invers.
Jurnalist, redactor-șef adjunct și redactor șef și
responsabil al Programului în limba română al
Postului de Radio Novi Sad (1980-1989) unde a
redactat peste 1500 de emisiuni din domeniul cul-
turii. În perioada 2005-2012, redactor responsabil
al Programului în limba română al Televiziunii
Voivodina unde a revigorat imaginile de pe micul
ecran, programul fiind vizionat de cifre impresio-
nante de telespectatori. Vreo 50 de emisiuni și fil-
me documentare TV au fost titrate în limba sârbă,
unele și în limba engleză, cu care redacția și autorii
au participat cu succes la festivalurile de film do-
cumentar în România (Slătioara, Târgu Mureș,
Drobeta Turnu Severin), Ucraina (Ujgorod),
Republica Moldova (Chișinău) și în Serbia la
Belgrad, Kucevo și Torac.
CUNUNĂ ȘI BOTEZUL CU LAURI
Prietenului Nedeljko Terzic
de la Sirmium
După visul întruchipat cu Iisus Hristos
Deasupra soarelui în miez de zi
Lângă Roma s-a arătat un entrelacs
Care vibra ca un izvor de cruce divină
Dorință împănată cu stele
Era ca un semn epocal
Din predilecția lui Leonardo da Vinci
Cu fire de mister și har
Din tablourile lui Albrecht Durer
Clipa în care Dragostea Credința și Speranța
Devenise o religio licita
Intrarea creștină ca o cheie
Găsită pe capul cerului la Botezul Europei
Episcopii n-au mai fost decapitați
Apa roșie din râul Sava devenise agheasmă
Romanii scormoneau prundișul prin limanuri
Ciopleau la stânci prin Alma Mons
Probus își plantase viile rămase-n dar
Din grăunțele de aur făceau spirale
Împletite-n opt multipli și culcați
În șnur de lanț pentru cununa ca din basme
Forjată la Sirmium cu lauri
Pentru aureolatul Constantin cel Mare
Botezul lui creștinesc de la Rusalii
Sărbătoarea lanurilor coapte ca aurul
Pe monedele denar
PUTEREA IMAGINILOR CROMATICE
Când bunicul povestea cu dibăcie despre Miorița
Balade despre Iovan Iorgovan și alte cele
Frontierele erau împodobite cu grilaje
În serile când unsprezece stăteam alături la o masă
Pentru curiozitate spunea că sunt copil de stirpe
Dacică
Iar eu creșteam ca mugurul în oglinda vechiului
opaiț
Din subconștient Întrebam dacă providența
Este vreun simbol magic Împotriva Legii Uitării
Iar el scotea fotografii din lada cu zestre
Era la vârsta fragedă
Alături de maică-sa din satul lui Petre
Iar semețul străbunic Vasile
Un chipeș ca tata parcă sculptat din porfir
Îmbrăcat într-o cămașă lungă
Cu opinci și-un brâu lat de piele
Într-o altă imagine cu patină cadmie
Pe cap avea o căciulă din blană de miel
Pe umerii lați un cojoc ornamentat
Cioareci și cizme din piele lustruită
Vezi îmi spunea citind rădăcinile din podul palmei
Portul se trage din Dacia lui Decebal
Iar eu tot întrebam unde-i Dacia asta
A doua zi parcă deschise ușa inimii
Întinse mâna peste curtea casei spunând
Acolo locuiește dragostea și Dacia e dincolo de
Deal
Că universul este un vulture-albastru Acum
hiperbolă
Iar noi niște grăunțe trezite în speranțe
Cu aripi dintr-un gălbenuș mai rafinat
Ce fâlfâie pe orizontul cel roșcat
Și că mai avem acolo omniprezente neamuri
Dar zăbrelele s-au descuiat tardiv
Rudeniile de la Oradea Vinga Cluj și Tibiscum
Au intrat în lumea heruvimă
Deși trupul de copil lacrimogen
Le căuta prin jur-împrejur cu glasul sângelui
Odată cu primele linii și litere de mână
Bunicul a plecat sexagenar
M-a lăsat cu neamul și crezul
Iar vechile și noile cromatice imagini
Cresc din călimară și în Pomul vieții
Ca semn testamentar
Căci prin râurile roșii ale corpului nu se face apă
DIALOG CU LALA-LOLO
Pentru Doru, Lavi și Lola
Doamne din oglinda timpului
Ecoul se răsfrânge-n ochi și la urechi
Ca papagalul meu cel verde și isteț din tinerețe
Reîncarnat de pe o cruce
Revenind dinspre Telep de unde a plecat
Cândva din amiciție cu dor seducător
Cu mine prin Panonia
Acum cu movile-deșeuri pe holde mănoase
Și râuri ce cresc din lacrimi de pește prin locuri
pustii
Ramura lui este acum
Degetul arătător ca de salcâm
Umărul meu fragil Genunchele uzat
Peste toate zboară ca râul străveziu apoi aterizând
Din amiciție îmi spune că m-a așteptat cu anii
Și tot privind realul și TV ecranul
Se Înfioară Plânge apoi Râde
Și mândru gângăvește cuvinte trainic ondulate
Pe care eu le descifrez în sârbo-română
Îi spun că unele-s Engleze Spaniole Chineze sau
Arabe
Iar el răspunde mândru că e Lala-Lolo
De parcă ar fi prietenul la cataramă
Din copilăria pe care o revăd
Și oglindindu-mă cu el
Surprinși zburăm cu inima prin vremuri
El ciugulind apoi cu insistență Litere din părul
argintiu
Testamentar îmi spune-n la ureche
Că faptele mărețe nu se uită
Precum nici clipele din cușca gărgăunilor
vremelnici
După care pasărea ca omul descoperă libertatea
În care dorul se întinde tulburat
Dintr-un Adânc spre un Înalt
Apoi silabisind îmi spune că motoul Omului
— Li-ber-te Ega-li-te Fra-ter-nite -
Ar trebui să fie pentru Tine pentru Mine
Pentru toate păsările și ființele din lume
Dacă mințile și ușile nu sunt închise
Și dacă toate cuștile ar fi deschise
AFURISITE VREMURI
Vara de altminteri ardentă în dorințe
Cu șaizeci și opt de clocote din Lumea veche
S-a transferat la semicentenarul ticsit
Într-o oală îngăurită a Bătrânei Europe
Copiii care țipau după un postacut
De la tribune înflăcărate Apoi pe bulevarde
Vara mergeau în tabere de muncă
Înviorați ca niște patrioți Fără succesori
Unii dosnici au rămas în gara de plecare Alții au
plecat dosiți
Viețuind pe mapamond cu dor de-o Afrodită
neasemuită
Și devenind moșnegi ca orbul și bătrânul Homer
Pe semne nici că își mai văd urmașii
Pe bulevardele străine își plimbă doar pudelii
E altă vară acum și Alți copii vlăstare
Lipsiți de-o tribună ei cresc în Odisee
De-un căscat sunt copleșiți copiii
Au devenit răpiții industriei de gamble-ing
La fiecare colț de stradă Într-un cazinou
Ei cresc Malițioși și Dependenți la cursuri depresive
Ca jucătorii de noroc
Cu datorii la Bănci și Cămătari
Cu tulburări tot alergând vertiginos
În mașina timpului cea liberal-globală
Mereu înspre abis Și culmea că lipsiți de-o frână
Se întrevăd trăind ca lumea din Vegas
Copiii noștri Sunt vulnerabili și totul lasă-n amanet
În vremea păcănelelor și a bussinesului de noroc
Banii nu se mai câștigă în ruinatele uzine
Și brazdele-aurite Se-ncarcă și descarcă chiar haotic
Iar din tranziția bancomatelor
Industria de Noroc i-a transferat în cârca țării
Lumea globalismului se-ntreabă Unde e prevenția
Când vechile uzine se transformă în psihiatrii
Vai câtă perfidie umană și ce afurisite vremuri
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
31
teatru
Fassbinder și Eugen Jebeleanu
■ Alexandru Jurcan
Regizorul Fassbinder a scris la 19 ani piesa
Tropfen auf heisse steine, dar n-a jucat-o vre-
odată. Născut în 1945, a trăit puțin (moare
în 1982), dar și-a pus amprenta durabilă în cinema,
prin filmele Querelle, Veronika Voss, Lili Marlen.
Iată că în 2000 regizorul Franțois Ozon adaptează
piesa lui Fassbinder pentru marele ecran (Picături
de apă peste pietre fierbinți), unde joacă patru actori
excelenți: Bernard Giraudeau (Leopold), Malik Zidi
(Franz), Ludivine Sagnier (Anne) și Anne Thomson
(Vera). Franz e un tânăr indecis sexual, care se lasă
sedus de Leopold, un ins ipocrit, periculos, pervers,
cinic, ranchiunos, un homosexual calculat, care
îl umilește pe Franz, după ce s-a culcat cu el. Sigur
că Franz se simte bine în apartamentul lui Leopold,
unde spală vase, aspiră, muncește, pentru că s-a în-
drăgostit de Leopold. Regizorul Ozon filmează în
interior, ca pe o scenă, ce ne amintește de „ușile în-
chise ” ale lui Sartre. Nu uităm că și Fassbinder avea
preferințe pentru alambicate situații sexuale, mai ales
în Querelle. Poate că Ozon s-a gândit la un omagiu,
regizând piesa unui artist dispărut prematur.
La Teatrul Național Cluj a avut loc (în 9 iulie 2022)
premiera cu piesa lui Fassbinder Lacrimile amare ale
Petrei von Kant, în regia multipremiatului Eugen
Jebeleanu. Adică... Premiul UNITER 2020 pentru
spectacolul Itinerarii, ca să nu mai vorbim despre fil-
mul Câmp de maci, cu jandarmul gay și invazia de
homofobie. La Teatrul Național București a regizat
recent Pescărușul într-o manieră inedită. De 11 ani
regizorul trăiește la Paris, unde a înființat o com-
panie de teatru împreună cu prietenul său Yann
(Compagnie des Ogres). În numeroasele interviuri
își devoalează orientarea sexuală, apoi vorbește des-
pre munca susținută cu actorul, în atmosferă calmă,
tonică. Nu e voie să umilești actorul, să-ți manifești
superioritatea - subliniază el.
Să revenim la spectacolul de la Cluj. Scenografia
e semnată de Velica Panduru (o colaborare perma-
nentă). Un decor alb, aseptic, cu pereți înalți, cu stâl-
pi/copaci/mesteceni albi. Perne albe și un frigider
transparent. E casa de modă a Petrei, acolo unde va
izbucni dragostea, disperarea, reziliența. Tot timpul
spectacolului muzica e un personaj, e omniprezentă,
provocatoare, premonitorie, apoi cu rol de panaceu
(universul sonor: Ovidiu Zimcea). Petra vrea să fie
iubită. Apariția tinerei Karin o tulbură, o copleșește,
îi schimbă reperele și prioritățile. Gelozia ei e mala-
divă, exagerată.
Avem și imagini video, cu marșuri LGBT, dar și cu
discursul feminist al unei franțuzoaice, proclamând
eliberarea femeii dintr-o inegalitate ciudată, unde de-
ține rolul de sclavă a bărbatului. Misandrie? (Dispreț
față de bărbați. că misoginism știm!). Mai vedem și
Originea lumii de Courbet, dar și imagini din junglă,
atunci când Petra răcnește ca un animal rănit. La un
moment dat, cineva cântă la un contrabas, potențând
atmosfera de ieșire din normalitate. Petra bea, se dro-
ghează (invazie albă de cocaină), lasă pe sticla frigi-
derului sânge, ca o marcă a adevărului interior. Da,
iubește o femeie tânără, care a plecat. Atunci, toate
costumele devin negre, într-o simbolistică sobră, în
concordanță cu agonia personajului. Apoi, deodată,
într-o funcționalitate relevantă, pereții se lasă într-o
implozie provocatoare: să fie accesul la luciditate, la
regăsirea de sine? Cade pânza de pe ochi? Dar co-
pacii? Nu vezi pădurea din cauza lor? Detaliile care
ne sufocă?
Piesa vorbește despre dragoste. La fel de bine ar
putea fi înțeleasă și fără raportări la LGBT. Normal
că există întotdeauna și reacții grobiene. Unii oameni
critică tot ce depășește nivelul nasului lor. Să vedem
distribuția. Ramona Dumitrean (Petra) convinge
în partea a doua a spectacolului, după câteva tato-
nări nereușite la început. Se dezlănțuie, e credibilă,
tumultuoasă și deșirantă. Sânziana Tarța (Karin) e
angelică, volubilă, magnetică. Excelentă scena de la
început, când începe freamătul epidermelor, într-o
provocare coregrafică electrizantă. În rolul mamei,
Miriam Cuibus e explozivă, cu nuanțe de umor rafi-
nat. Angelica Nicoară (Marlene) e incandescentă în-
tr-un rol mut, care o scoate mereu în evidență. Elena
Ivanca (Sidonie) devine o apariție elegantă, pondera-
tă, șarmantă. Diana Buluga (fiica) convinge în relațio-
narea finală cu celelalte personaje, cu aceeași apetență
actoricească pe care o remarcăm mereu. Poate că în
canavaua diegetică, telefonul din final e un deus ex
machina, dar cu siguranță Fassbinder știa că mereu
căutăm puteri în ce a rămas, poate chiar în cioburi.
■
Richard III în limbaj violent
Adrian Țion
Printre spectacolele de vârf prezentate la actua-
la ediție a Festivalului Internațional de Teatru
din Turda (17-23 iunie 2022) se numără, fără
îndoială, Richard III de William Shakespeare, fulmi-
nantă și îndrăzneață producție a Teatrului „Andrei
Mureșanu” din Sfântu Gheorghe în colaborare cu
Forro Farkas Tunde și Romilitaria. Promovând cu
osârdie o estetică a violentării limbajului scenic, re-
gizorul și traducătorul Eugen Gyemant a izbutit un
spectacol puternic, dur, impresionant, susținut de
o trupă tânără cu un înalt potențial interpretativ.
Actorii coordonați de regizor au îndeplinit cu succes
cerințele regizorului, nu de puține ori excentrice, ex-
trem expresive, greu de executat. Ei au evoluat mult
timp pe cele trei mese masive așezate de-a lungul
spațiului de joc, s-au cățărat pe schela din fundal,
imaginând Turnul Londrei, au rostit replici și de pe
picioarele meselor masive, răsturnate în a doua parte
pentru a sugera o lume întoarsă cu susul în jos, cum
este lumea în care se mișcă personajele shakespeari-
ene din celebra piesă. Mișcarea scenică a fost adesea
transformată în luptă și tăvăleală fără rețineri, vădind
veridicitatea. Impactul cu publicul este total, căci
spectacolul este conceput cu publicul pe scenă. Astfel
că o mai puternică implicare în tragedia sângeroasă
a maleficului Richard al III-lea nici că se putea. Cinci
acte jucate fără respiro în trei ore te leagă literalmente
de actori, trăind faptele în mediul lor, alături de ei,
cu ei.
Dibăcia regizorului și-a spus pe deplin cuvântul.
Ideea axială a spectacolului se bazează pe dinamis-
mul personajului central care îmbracă alte caracte-
ristici decât cele cunoscute din alte montări. Deci
este vorba despre o viziune originală, productivă
și convingătoare în cea mai mare parte. Greutatea
spectacolului cade pe umerii lui Sebastian Marina,
prezent ca actor și personaj deopotrivă. El pare a spu-
ne povestea lui Richard spectatorilor, fiind în același
timp Richard. De aceea tonalitatea constantă este una
reținută, intuitivă. El se apropie cu sensibilitate și tact
de personaj, intuindu-i trăirile volitive și viclenia con-
genitală. După ce i-a ucis pe regele Henric al VI-lea
și pe fiul lui Henric, Richard își propune să-i omoare
pe toți cei care stau între el și tronul Angliei, așa încât
energiile personajului pornesc realizarea complotu-
lui. În costum de epocă, el nu este nici șchiop, nici
pupoș la început, ceea ce surprinde și dezorientează.
Pe măsură ce crimele lui sunt dezvăluite, începe să
șchiopăteze, apoi piciorul îi este susținut într-un fel
de proteză metalică, tot din sârme de inox e alcătuit
un fel de aparat pentru susținerea degetelor, un fel de
piesă medicală aritficială sugestionată, probabil, de
pânzele lui Dali, ca în final să apară în scaun cu rotile
pe câmpul bătăliei din Bosworth. E o idee regizorală
de mare forță. Invaliditatea lui proverbială (proveni-
tă din cronici sau folclor) iese în evidență pe măsură
ce crimele lui subliniază cruzimea, cinismul extrem
și hidoșenia lui interioară. Firea din el treptat ni se
dezvăluie, dar și fierea ce i-a înnegrit întreaga ființă.
El devine o fantoșă sinistră a răului absolut care se
răzbună pe frumusețea și ordinea lumii. Richard se
schimbă mereu sub ochii spectatorilor spre a primi
în final înfățișarea unui monstru înspăimântător ce
plutește în delir egocentric. Elocvent este momentul
când primește vizita halucinantă a fantomelor oame-
nilor pe care i-a ucis. Celebra replică „Un cal, un cal,
regatul meu pentru un cal” nu mai este un strigăt de
disperare cerând ajutor, ci un semn de neputință dez-
nădăjduită a omului cu mintea rătăcită care doar în-
gână cuvinte fără șir. El nu țipă după ajutor, ci bâiguie
învins că își vede și ultima speranță de salvare năru-
ită. În acest moment, pe picioarele meselor răstur-
nate apar luminate semnificativ coroana dobândită
prin crime și un cal miniatural de porțelan. Între cele
două obiecte, atârnă destinul unui uzurpator sânge-
ros din timpul domniei terorii.
Claudia Ardelean strălucește realmente în Lady
Anne. Grația, naturalețea se întâlnesc dureros cu ura
împotriva lui Richard. Ea poartă într-o urnă cenușa
soțului ucis de Richard, pe care o împrăștie peste tot
la un moment dat, spărgând cu năduf urna. Urmează
ca toate personajele să umble și să se contamineze de
această cenușă (simbol coagulant al crimelor) până la
sfârșitul reprezentației. Costumația actriței, irizantă,
ravisantă, decorată cu modele florate, contrastează
izbitor cu negrul în care sunt îmbrăcate majoritatea
personajelor. Desenul inspirat al costumelor aparți-
ne Cristinei Milea. Verticalitatea reginei Elisabeta în
confruntarea cu Richard găsește o excelentă întrupa-
re în jocul prestat de Fatma Mohamed. Distribuția
numeroasă este formată din tineri extrem de talen-
tați. Ei sunt: Elena Popa (Regina Margaret), Anca
Pitaru (Lady Rivers), Mona Codreanu (Ducesa de
York), Iulian Trăistaru (Buckingham), Costi Apostol
(Tyrrel Catesby), Ion Fiscuteanu Jr. (Stanley), Marius
Popa (Sir William Hating), Ștefan Aleksandru Forir
(Clarence), Sergiu Aliuș (Regele Edward). Copiii
Andreas Marina, Cristof Marina și Matei Popa au
adus inocența pe scena transformată în coșmar exis-
tențial extras din „istoria manipulării și a pieirii”
(Mihai Brezeanu).
Sebastian Marina abordează personajul cu se-
riozitate, firesc și comprehensiune. El se adresează,
alternativ, când publicului, când celorlalte personaje
și realizează un echilibru iscusit între transmiterea
emoției și interiorizare. Prestația lui merită elogiată
și reținută. El trebuie inclus în galeria actorilor care
au obținut succese remarcabile în acest rol, precum
Dan Nasta (1969), Ștefan Iordache (2001), Marius
Manole (2019), Marcel Iureș (2019), Sorin Leoveanu
(2022). Un Richard III perfect credibil.
■
32
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
film
Imposibila maturizare
■ Mihai Fulger
Cristina Groșan, cineastă originară din
Arad, cu studii la Cluj (licență în cinema-
tografie la Universitatea „Babeș-Bolyai”) și
Budapesta (masterat în Media Design la Școala de
Arte), a debutat cu dreptul în regia de lungmetraj
în 2021. Lucruri pentru care merită să plângi (A
legjobb dolgokon bogni kell), produs în Ungaria
(grație programului de finanțare „Incubator”, al
Institutului Național de Film, care sprijină cinci
debuturi anual), a avut premiera mondială în
competiția principală a Festivalului de Film de la
Sarajevo, iar din traseul său festivalier a făcut par-
te și o prezentare, cu participarea regizoarei, sub
umbrela „Zilei Maghiare” a TIFF-ului clujean din
2022 (unde am avut ocazia să-l descopăr).
Cele șase scurtmetraje notabile pe care le-a
semnat regizoarea româno-maghiară în decursul
unui deceniu au reprezentat pentru ea tot atâtea
căutări ale unei formule coerente și eficiente de
exprimare cinematografică. Lungmetrajul de de-
but, un film low-concept plin de suflet și de ima-
ginație, revizitează și însumează armonios preo-
cupările și temele anterioare ale Cristinei Groșan,
la granița dintre realism, absurd și suprarealism.
(Anti)eroul eponim din primul film al sextetu-
lui amintit, Sputnik (2010), se refugiază, din fața
eșecurilor sale amoroase, în fantezie, la fel cum
face Maja din Lucruri pentru care merită să plângi.
Seria dramelor feminine intimiste ale regizoarei,
în care intră O vacanță la mare (2014) și Văruit de
noapte (2016), include și lungmetrajul supus ana-
lizei (ce-i drept, având mai multe momente comi-
ce). Cristina Groșan nu mai schimbă perspectiva
între partenerii dintr-un cuplu (cu un background
comun sau format conjunctural, deopotrivă bla-
mabil pentru morala comună), cum proceda în
Carry Me Away (2012) și Trecea un prinț călare
(2020), ci se concentrează asupra unei protago-
niste unice (ceea ce înlesnește empatia publicu-
lui), surprinsă într-o criză existențială. Ca și cele
trei personaje principale ale scurtmetrajului din
2016, vechile prietene din Lucruri pentru care me-
rită să plângi petrec împreună o noapte albă, care
le va determina să-și reevalueze viața (inclusiv
prietenia) și să-și înfrunte problemele îndelung
evitate. Iar lista similitudinilor ar putea continua.
Maja este interpretată admirabil de Nora
Rainer-Micsinyei, cu care Cristina Groșan mai
colaborase la două scurtmetraje. Numai că, după
cum observă regizoarea în interviuri, aici actrița
a fost mai întâi coscenaristă, cele două femei in-
tegrându-și experiențele și trăirile în narațiune.
Deschisă și jovială, protagonista lungmetrajului
are un spirit ludic neînfrânat, devenind insupor-
tabilă chiar și pentru persoanele care ar trebui să
o iubească necondiționat. Absolventă de design
grafic, dar încă șomeră la 30 de ani, Maja visează
să-și canalizeze creativitatea în procesul de educa-
ție a copiilor, de care se simte mai apropiată decât
de adulții din jurul său. Deocamdată, ea dă un
interviu video pentru un post de cadru didactic
auxiliar, cu responsabilități mai degrabă tehni-
co-administrative.
Iubitul Majei, medicul stagiar Bence (Barna
Bânyai Kelemen), este opusul ei. În general re-
fractar la joaca Majei, el pozează în tipul respon-
sabil, „dacă-nu-fac-eu-nu-face-nimeni”, a cărui
conștiinciozitate i-ar permite partenerei să rămâ-
nă cu capul în nori. Sugestiv, în apartamentul în
care cei doi au stat cu chirie mai mulți ani, Bence
este așezat de regizoare în dreptul unui perete
roșu, iar Maja, lângă unul verde. Sunt culori com-
plementare, care se intensifică reciproc (în aceeași
scenă, protagonista se alintă interogându-și amo-
rezul care-i este culoarea preferată, detaliu grăitor
pentru bariera comunicațională din relația lor de
durată), însă, în acest caz, cromatica pare să situ-
eze personajele în două lumi opuse, fără punți de
legătură.
Maja și Bence iau importanta decizie de a-și
cumpăra împreună o locuință (în curs de renova-
re), printr-un credit ipotecar pentru care urmează
să plătească, lună de lună, timp de trei decenii. În
ziua în care se desfășoară story-ul (toate eveni-
mentele au loc pe parcursul a vreo 24 de ore), ei
trebuie să elibereze apartamentul închiriat și să-și
găsească un loc unde să doarmă. Bence este de
gardă la spital, așa că Maja se îndreaptă singură -
și nu fără ezitare - către blocul unde-și petrecuse
prima parte a vieții. Urmărind-o în plină vervă pe
Eszter (Judit Hernadi), dominanta și independen-
ta mamă a Majei, spectatorilor le este mai ușor să
înțeleagă nesiguranța și supunerea protagonistei.
Parcă păsându-i mai mult de potențialul viitor gi-
nere decât de propria fiică, Eszter se plânge că la
firma unde e angajată (indubitabil, pe un post de
conducere) se dorește pensionarea ei anticipată
(legea i-ar mai permite, afirmă ea, să mai stea doi
ani). Pretextând că așteaptă niște voluntari care
o ajută la o acțiune caritabilă, mama o alungă pe
Maja, iar apoi îi sugerează să doarmă la vârstni-
ca „mătușă Irma” - de fapt, o rudă îndepărtată,
pe care Eszter o îngrijea doar pentru a o moșteni.
Protagonista are destul de multe lucruri în comun
cu „mătușa”, și ea o excentrică a familiei, care la
bătrânețe s-a apucat de sport (mai precis, de acel
program de fitness cunoscut drept zumba).
În casa bătrânească, plină de lucruri vechi și in-
utile, dar și de ciudățenii moderne, a Irmei, sunt
plasate cele mai multe scene ale filmului. Aici
eroina se desfată jucându-se cu lumini, oglindiri
și suprafețe (imaginea lui Mark Gyori este exce-
lentă, la fel ca și decorurile lui Zoltan Gelsi), iar
cineasta procedează aidoma cu designul de sunet
și muzica (atât cea originală, între nostalgică, poz-
nașă și stranie, a artistului maghiar Iamyank, cât
și melodiile preluate, precum aceea romantică din
secvența de montaj a explorării spațiului casei).
Ca atare, „șarmul irezistibil” al filmului, remar-
că Mariana Hristova pentru site-ul Cineuropa,
„rezidă îndeosebi în mizanscenă, îmbogățită cu
obiecte și costume purtând patina timpului, care
creează un mediu cu o atmosferă specifică, ce-i
invită pe privitori să se avânte în el”1.
Inspirată de o întâmplare la care a fost martoră,
Cristina Groșan o face pe Maja să o găsească pe
Irma fără suflare (un moment de thriller, poten-
țat de muzică). Mai mult, după ce Bence trece în
graba mare ca să constate decesul și să-și conso-
leze partenera, protagonista este nevoită să-și pe-
treacă noaptea în casa defunctei, așteptându-i pe
reprezentanții pompelor funebre. O vreme, îi ține
companie Sara (Julia Huzella), vecină și camaradă
din copilărie și adolescență (singurul flashback al
Nora Rainer-Micsinyei în Lucruri pentru care merită să
plângi	credit foto @Laokoon Filmgroup
filmului le are în prim-plan pe cele două priete-
ne la vârsta inocenței), care a urmat ulterior un
drum diferit. După ce studiat actorie, fără a reuși
să se impună, Sara s-a căsătorit cu un universitar
care-și finalizează doctoratul și a născut o fetiță,
iar succesul ei în carieră e tot mai îndepărtat. Ea
se dovedește, treptat, la fel de dezorientată ca și
Maja. Fără a forța generalizări, regizoarea-cosce-
naristă româno-maghiară chestionează evoluția
generației sale, a așa-zișilor millennials, care au
obținut libertatea de care părinții lor fuseseră pri-
vați, dar nu dețin și instrucțiunile de utilizare.
După cum notează Ioan-Pavel Azap, Lucruri
pentru care merită să plângi „este în primul rând
un film despre căutarea propriei identități și, mai
ales, despre incomunicabilitate”2. Protagonista,
care pe parcursul nopții trece de la îngrijorarea că
ar fi gravidă la flirtul stângaci cu un chipeș lăcătuș,
realizează - și sub influența reîntâlnirii cu Sara,
schimbată radical, sau a confruntării cu moartea
- că nu este pregătită să devină soție și mamă. Sau,
cel puțin, nu alături de un bărbat de care o leagă
atât de puține, cum este Bence (inițial, cineasta
le utilizează pe Eszter și Sara ca raisonneuri, ex-
primând gânduri pe care protagonista refuză să
le recunoască și față de sine însăși). În consecin-
ță, ea se transformă, dintr-un protagonist pasiv,
lăsând lucrurile să i se întâmple, într-unul activ,
capabil să-și hotărască singur calea și să nu cedeze
la ademeniri (disperat, Bence recurge la tot felul
de stratageme cu scopul de a o recuceri pe Maja).
Finalul filmului, rimând cu flashbackul menți-
onat mai sus, o găsește pe protagonistă într-o sfe-
ră gonflabilă specifică sportului neconvențional
numit zorbing. Însă, oricât ar proteja-o bilele de
plastic ce o înconjoară, Maja ajunge, inevitabil, să
se lovească de un zid.
Debutul Cristinei Groșan (care între timp a
realizat un al doilea lungmetraj în Cehia) este o
„dramedie” de maturizare, cu personaje atent con-
struite și o dramaturgie inteligentă, ce nu exclude
accentele sociale. Umorul absurd se îmbină sur-
prinzător cu suprarealismul într-o secvență amin-
tind de un mare succes cinematografic maghiar
recent, Despre trup și suflet (Testrol es lelekrol,
2017), scris și regizat de Ildiko Enyedi. Distribuit
în România de Asociația Filmtett, Lucruri pentru
care merită să plângi ar fi meritat, fără îndoială, să
fie gustat de un public mult mai numeros.
Note
1 https://cineuropa.org/en/newsdetail/409234, acce-
sat la 03.08.2021.
2 Film, nr. 1/2022 (35), p. 49.
■
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
33
simeze
Ludwig Dombrowsky
și „spiritul de finețe”
ilustrat
■ Petru Bejan
Ludwig Dombrowsky	Povestea lui Harap Alb.
Păcălirea Ursului, tempera, 70 x 50 cm
Pentru mulți dintre contemporani, numele
lui Ludwig Dombrowsky stârnește și nos-
talgii, și perplexități, și nedumeriri. Asupra
celui tocmai evocat planează o aură de mister, atât
în privința biografiei sale artistice, cât și a operei
- insuficient valorificate și cunoscute. Una din
puținele fotografii accesibile surprind fizionomia
unui bărbat matur, cu trăsături mai degrabă as-
pre, mascându-și un surâs afabil; este zvelt și ele-
gant - îmbrăcat la costum, cu gulerul cămășii de
un alb imaculat răsfrânt generos deasupra sacou-
lui, purtând sub braț o mapă cu schițe sau lucrări
-, pozând cu discreție studiată lângă zidurile unei
clădiri vechi, aproape în ruină, dintr-un cartier
popular al Iașului de altădată. Posibil să fi fost
chiar casa natală, cea de pe strada Zugravi, din
mahalaua gării, unde și-a petrecut o bună parte
a copilăriei.
S-a născut în 1920, dintr-un tată polonez
(Stanislav) și o mamă germană (Ernestina Vilke).
Își face primele studii la „Notre Dame de Sion”,
pe atunci școală germano-franceză, apoi frecven-
tează diverse instituții de învățământ, funcție de
capriciile sorții: Liceul „Costache Negruzzi” din
Iași, Școala de Aviație din Sighișoara, Școala de
Marină din Constanța, Liceul „Sfântul Sava” din
București, Facultatea de Agronomie din Iași.
După absolvirea acesteia din urmă, devine asis-
tent, fiind preocupat îndeosebi de elaborarea ma-
terialelor de studiu. Posibil să fi cunoscut aici pe
Vasile Coțofan, recunoscut pentru studiile sale de
anatomie animală, dar și pentru reprezentările
plastice ale necuvântătoarelor, având certe virtuți
didactice și artistice.
Debutează ca desenator încă din anii '38, când
realizează primele portrete, dar va intra în mediul
artistic abia după 1950, când va deveni membru al
Fondului Plastic din Iași și, cu scurte intermiten-
țe, până în 1983, desenator artistic la Complexul
Muzeal „Moldova” din Iași. Ocazional, se implică
în organizarea unor evenimente de profil artistic,
aprofundând pe cont propriu tehnicile de repre-
zentare, incluzând în măsuri diferite desenul, gra-
fica și pictura.
1973 este anul primei expoziții personale, re-
marcându-se cu o serie de Ilustrații la Harap Alb,
Ludwig Dombrowsky	Cântecul Nibelungilor.
Visul Brunhildei, tempera, 66 x 33 cm
basmul lui Creangă, motiv reluat și augmentat în
perioada următoare. Zece ani mai târziu, în Sala
„Pașilor Pierduți” de la Universitatea „Al.I. Cuza”,
artistul revine pe simeze cu Ilustrații la Cântecul
Nibelungilor, proiecte comentate și recenzate cri-
tic, între alții, de Calaudiu Paradais și Constantin
Ciopraga. Revizuite și reasamblate, ilustrațiile vor
fi expuse ulterior în incinta Ambasadei Republicii
Federale Germane (1984) și a Casei de Cultură
Germane din București (2000). Desenul și grafica
au rămas pe parcursul vieții principalele genuri
artistice exersate. A realizat sute de lucrări, schi-
țe și portrete, din păcate inaccesibile publicului
larg. După trecerea sa în eternitate, în anul 2007,
Ludwig Dombrowsky
Cântecul Nibelungilor Regii-Burgunzi, tempera, 100 x 200 cm
34
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
Raluca Petrila-Fecioru, singura sa nepoată, va
asuma cu pasiune misiunea de a reconsidera și
promova opera bunicului său.
Ludwig Dombrowsky a expus în puține ocazii,
dar a lucrat mult - dovadă rafturile cu lucrări ră-
mase în portofoliul personal. S-a dovedit a fi un
subtil portretist, căutând să surprindă îndeosebi
expresivitatea chipurilor - inocente, zâmbitoare,
blazate - de copii, femei și țărani. Ilustrația de
carte i-a reținut atenția pe durata întregii vieți.
Impresionante în context sunt constanța și perse-
verența cu care a abordat două din temele priorita-
re de interes: Harap Alb și Cântecul Nibelungilor.
Ciorne în creion sau tuș, schițe de traseu, variante
elaborate, studii de perspectivă sau menite a evi-
denția detaliul, finisajele alb-negru și color între-
gesc un efort considerabil, vizând surprinderea
tuturor ocurențelor semantice ale basmelor invo-
cate, supuse de artist unui adevărat „asediu” de
interpretare plastică și de conversie vizuală.
Tehnicile ilustrative îi dau prilejul de a exer-
sa acele soluții grafice care pun în acord gestul
și semnificația, forma și mesajul. În multe din
compoziții, firul narativ este susținut prin recur-
sul non-echivoc la figurativ. Alteori, artistul folo-
sește perspectiva pluri-modulară, ce mizează pe
juxtapunerea, suprapunerea și repetiția anumitor
motive. Efectul? Suprafețe viu conturate, „pictu-
rale”, dinamice, excelent tensionate vizual. „Citite”
în succesiunea dispunerii lor, cadrele desenate au
alură cinematică, potențând la maximum impre-
siile de cursivitate temporală și realism. Chiar și
în absența textului propriu-zis, ele susțin inspirat
„povestea”, facilitând înțelegerea de ansamblu.
Fidelitatea reprezentărilor este dublată adesea de
soluții evazionist-abstracte, împrumutate din re-
gistrul mitic sau din cel al fantasticului. Autorul
explorează cu voluptate imaginarul ambivalent al
copilăriei, populat fie de instanțe ale binelui (regi
înțelepți, prinți, feți-frumoși, fete de împărat,
zâne bune, cai năzdrăvani), fie de întruchipări ale
răului (duhuri malefice, zmei cu multe capete, fia-
re înspăimântătoare, spâni diabolici și vrăjitoare
pline de negi).
Chiar dacă miza pare una „ilustrativă”, spre
desfătarea emoțională a lectorilor copii, artis-
tul procedează aidoma unui hermeneut sagace,
Ludwig Dombrowsky	Povestea lui Harap Alb, tempera
căutând să „vizualizeze” cât mai bine scenariul
povestirii, să-l convertească în imagini expresive,
pe înțelesul tuturor. Studiază textele în „litera”, dar
mai ales în „spiritul” lor, arătându-se interesat să
surprindă fidel „specificul” personajelor, dar și
amprenta locurilor sau ambianța în care se petrec
întâmplările. În Ilustrațiile la Harap Alb, atmosfe-
ra este când amenințătoare, dată de înfruntarea
pe viață și moarte a protagoniștilor, când ospitali-
eră, de răsfăț sărbătoresc, în raport cu etapele in-
trigii și narațiunii. Nu în puține rânduri, autorul
recurge la filtre „etnice” și culturale, menite a da
culoare și pitoresc basmului ilustrat. Același efect
persuasiv este căutat și în Ilustrațiile la Cântecul
Nibelungilor, unde personajele de prim-plan (ca-
valeri curajoși, protejați de coifuri, scuturi și ar-
muri metalice, etalându-și cu mândrie blazoanele
și însemnele distincțive) evoluează în fundaluri
arhitecturale decorate cu arce, ogive și coloane
gotice, specifice spațiului teuton.
Pentru Ludwig Dombrowsky, ilustrația de
carte este doar pretexul pentru a experimenta și
aprofunda formule grafice deosebit de îndrăzne-
țe, în acord cu sensibilitatea și abilitățile șlefuite
în timp. S-a eschivat cu discreție prim-planurilor
mediatice, dar a impresionat prin perseverența
și consecvența căutărilor, filtrate suplimentar
printr-un „spirit de finețe” rar-întâlnit. Excesiva
reținere de a-și promova creația, o anumită mefi-
ență în relațiile cu ceilalți, dar și parcimonioasele
etalări publice pot fi semnele unei personalități
introvertite, adesea prea exigente cu sine, care a
ales să se eschiveze atât compromisurilor ideo-
logice ale timpului său, cât și agitației cotidiene
superficiale, lipsite de substanță, favorabilă goanei
precipitate pentru obținerea unor semne arbitrare
de recunoaștere valorică.
Despre Ludwig Dombrovsky știm astăzi încă
prea puțin. Și nu neapărat din cauza ignoranței
criticilor și a istoricilor de artă, care ar fi trebuit
să compenseze oarecum deficitul informațional.
Dincolo de aceste împrejurări conjuncturale, ră-
mân operele sale, impresionante ca volum, multe
încă neexpuse, pe cale a fi triate, ierarhizate, re-
condiționate, reordonate și aduse în atenția publi-
cului. Iată doar câteva motive pentru care socot
oportună și necesară o mai consistentă valorifi-
care a portofoliul său artistic postum, aducând în
atenție nu doar lucrări de certă valoare artistică,
ci și o figură importantă a Iașului cultural de odi-
nioară.
■
Ludwig Dombrowsky
Ilustrații urbane, tempera, tușuri colorate
TRIBUNA • NR. 479 • 16-31 august 2022
35
sumar
semnal
Ștefan Manasia
Puțină arheologie nobiliară maghiară	2
editorial
Mircea Arman
Constantin Noica - Arhanghelul,
Anton Dumitriu - Anahoretul	3
plastica	
filosofie
Viorel Igna
Metafisica tomasiană
a Absolutului, identitate a esenței și existenței	4
A.I. Brumaru
Ceea ce urmează	7
Vasile Zecheru
Aletheia ca rezultat
al poziționării corecte în raport cu existența (IV) 9
Adrian Grecu
RetroPerspectiva
Un manifest digital
Horea Avram
diagnoze
Andrei Marga
Confirmări	11
eseu
Iulian Cătălui
Literatura de călătorie: etimologie, tipologie,
scurtă istorie (IV)	13
Adrian Suciu
Caragiale - Text și spectacol (I)	15
religia
ÎPS Andrei
„ Călători pe-o mare, / Veșnic tulburată, /
Noi ne-am pus în tine, / Chiar nădejdea toată ”	16
aniversare
D.R. POPESCU
Adrian Lesenciuc
Poarta ascunsă din pavilionul F	17
Călin Strănculescu
DRP, un simbol pentru filmul românesc	18
Alexandru Sfârlea
„Am descoperit un Om, pentru că pe academician
l-am cunoscut, iar pe scriitor l-am citit”	19
Titus Vîjeu
O morală a timpului și a timpurilor	20
social
Ani Bradea
Reprezentanți de seamă ai exilului românesc.
Alexandru Busuioceanu (II)	21
istoria literară
Radu Bagdasar
Intervenția iresponsabilă a terților în arhivele
manuscrise	23
comentarii
Elena Vieru
Dealul Melcilor. 21 de poeme pentru A	24
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Salcâmul, salcâmul	26
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie
din București (XV)	27
document literar
Ilie Rad
Scrisori de la autori contemporani (XI)
Ion Bălu (1933-2021)	28
memoria literară
Constantin Cubleșan
De la revoltă la elegie	30
poezia
Ioan Baba (Serbia)	31
teatru
Alexandru Jurcan
Fassbinder și Eugen Jebeleanu	32
Adrian Țion
Richard III în limbaj violent	32
film
Mihai Fulger
Imposibila maturizare	33
simeze
Petru Bejan
Ludwig Dombrowsky și „spiritul de finețe” ilustrat 34
plastica
Horea Avram
Adrian Grecu. RetroPerspectiva
Un manifest digital	36
Adrian Grecu	Muzeul de Artă Cluj Napoca
Expoziția RetroPerspectiva. Un manifest
digital include câteva lucrări vechi și noi
reprezentative pentru producția artistică
vizionară a lui Adrian Grecu, unul dintre ve-
teranii utilizării, în România, a mediilor digi-
tale și a potențialului expresiv și conceptual al
acestora.
Proiectul RetroPerspectiva este în egală mă-
sură un exercițiu recuperator - căci dimensiu-
nea retrospectivă rămâne evidentă, fiind atât
de necesară în cazul unui artist matur, cu o
activitate vastă - și în același timp un mani-
fest programatic al digitalității și al modului
nostru de raportare (prin tehnologie) la lumea
actuală.
După cum sugerează titlul, artistul ne pro-
pune în acest proiect un discurs referitor la
utopii și distopii, încă prezente în mentalul
Adrian Grecu	Gest (2022), instalație video
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
colectiv, dar și un comentariu asupra ideii de
putere, atât cea a puterii politice și a abuzurilor
sale, cât și a practicilor artistice și a tehnolo-
giilor de ultimă oră, mai exact a puterii lor de
vizualizare și conceptualizare. Și cum putea fi
asta sugerată mai bine decât arborând un steag
fluturat provocator în genericul expoziției și
care poartă simbolul „Power” specific instru-
mentarului electronic.
Selecția include, într-o abordare asumat mu-
zeală, lucrări prezentate în format print sau în
animație digitală, unele realizate încă din anii
'90 (!) altele recente, o instalație ce construieș-
te metaforic, în spațiul fizic, ideea de decloud
și de rețelizare, dar și o aplicație de Realitate
Augmentată ce facilitează interacțiunea dintre
real, digital și simbolic. Dacă e să identificăm
la Adrian Grecu o constantă care străbate lu-
crările sale, aceasta este reprezentată de acura-
tețea vizuală, de preocuparea lui lucidă pentru
formă și grija pentru textură, dublate de valen-
țele multiple în ordine conceptuală și simboli-
că ale lucrărilor.
RetroPerspectiva. Un manifest digital este,
deci, o expoziție care se constituie ca un ade-
vărat manifest al epocii în care trăim și al expe-
rienței noastre (mereu) extinse a acestei lumi,
una care stă tot mai mult sub semnul digita-
lului.
■
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100479