TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Dumitru Macovei
Blidar cu fotă și iriși (2022)
ulei pe pânză, 140 x 100 cm
opinii
Pâinea (vai și-amară a)
Poeziei
I Alexandru Sfârlea
merlich saia
cutia toracică
Editura Tracus Arte, București, 2022
Mai nou - de fapt, după 2000 încoace
- nu puțini dintre cei care (mai juni/
june sau mai copți/ coapte) „comit”
versuri, umblă cu limbile scoase după obține-
rea cu orice preț a unei originalități de formă
și fond, dar prin mijloace (non)artistice a căror
precaritate și (uneori) penibilitate nu le justifi-
că eforturile sisifice. Nu de puține ori apelează
la jalnic de ... consacratul „mizerabilism”, încât
nu se mai satură să-l tot uziteze, pur și simplu
nu se pot abține de la a-și îngăla scriiturile cu
„elemente” ale aparatului excretor sau repro-
ducător uman; iar juriile - sau invariantele de
jurizare - îi încurajează asiduu și-i premiază cu
nemiluita. Halal „trend” al unei literarități care
în loc să facă implozie putridică, zburdă cu o
(diz)grație contorsionată pe „Câmpiile Elizee”
ale receptării: de către o critică literară (de în-
tâmpinare) ostenită, sclivisită și sleită. Plus ne-
dreaptă și (dez)interesată, desigur.
De pildă, despre volumul cutia toracică, criti-
cul literar (și romancierul) Bogdan-Alexandru
Stănescu afirmă entuziast pe coperta a patra,
fără să i se clintească vreun „mușchi” seman-
tic în topica scriiturii: „Tratat de schizopoeti-
că, așa s-ar putea subintitula cutia toracică a lui
Merlich Saia: fragmente dintr-un discurs halu-
cinatoriu, dement, bântuit de prezențele ame-
nințătoare decupate din delirium tremens. (...)
E spațiul de desfășurare (și înfășurare) al unei
poezii șamanice, care străbate faldurile somnu-
lui, ale visului și ale unui tainic tărâm de dinco-
lo”... Hmm... trag aer în piept cu o umilință fră-
gezită de emoție, apoi interzic creierușului din
dotare să-mi facă piele de găină pe trup (am o
metodă infailibilă) grăbindu-mă, nu-i așa, spre
o terifia(n)tă dumirire și ipotetică bălăcire în
volumetriile mirific - extatice ale poeticității
„șamanice”; „cufundându-mă” cu... alotropică
voluptate în primele pagini ale așa- zisului tra-
tat: ... unghiile mele săpau fără unghii în pielea
mea. mă/ scărpinam fără chef. mici firișoare de
sânge pe brațele mele/ bronzate. am trecut repe-
de și peste asta. cheful meu de a mă/ scărpina
devenise mai mare decât cheful meu de somn.
(...) cea de-a doua femeie a căzut în apă, ea a
zis că de la atâta apă/ rece crede că o să moa-
ră. Cea de-a doua femeie nu a murit./ părul ei
lung a rămas ud o vreme./ prima femeie a zis
că apa e prea rece. Ea are un copil de/ adormit.
(Atingător text, nu-i așa?) Observ, peste câteva
pagini, că vocea auctorială a bărbatului-poet
se... auctorializează subit și subliminal - este-
tic, în registru ontic feminizat: (...) ... apa sărată
din ochi, apa sărată strânsă între degete./ nu îmi
aduc aminte dacă mi-aș fi dorit să rămân acasă..
mirosul/ de ferestre închise îmi face rău. Prefer
asfaltul încins și liniștirea/ moartă a celor care
mă fut./ sunt mai liniștită când (pag. 18). Mai
apoi, constat că acest pasaj, fix acesta, se repetă
Dumitru Macovei	Vedere de pe terasă (2021)
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
cuvânt cu cuvânt la pag. 57. Dar și textul de la
pag. 16 îl găsesc la pag. 60- 61; oho, ia uite-l,
zic, pe neicusorul saia, cum ne pune la încer-
care atenția mototolită de atâta întrebuințare;
(pilot de încercare trebuia să se facă).
Îmi pun în gând să fiu căutător de perle
lingvistice și să... maltratez „tratatul” cu bună
știință, doar-doar voi provoca cititorului niște
zâmbiciuni, fie ele și ușor... paraplegice; nu, nu
așa, ci timid-jenante, iar mai apoi însoțite de
roșeață-n obraji: „seara care a început direct
din măruntaiele uleiului încins/ și ale cartofilor
prăjiți ai nopții”, cu „cățeii albi de usturoi care
cască în jurul nostru”, cu „plânsul primei femei
care taie ceapă”, cu „temperatura perfectă a pie-
trelor sau pizda mă-sii”, sau „amintirile mele
despre pielea mea care suferă deja de demen-
ță”, dar și (atenție!): „am mâncat în timp ce în
capul bărbatului de lângă noi nu/ mai are rost
să faci copii”; compătimesc discret cu „fetița
care ronțăie un prosop verde” și mă minunez
de „bomboanele care erau îmbrăcate în rochițe
argintii”, etc. Dar... mie mi-a scârțâit privirea,
de parcă nu-mi venea să cred un așa... șmen po-
eticesc „șamanic”, când am citit enumerarea de
la pagina 71 : „fum de țigară transpirație vodcă
whisky bere vin cola cocaină vene artere piele
sâni fese cur anus pizdă vagin degete ochi ge-
nunchi obraji păr abdomen buze clitoris”. Cer
scuze, dar sunt cuvintele acestui poet premiat
cu Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opus
Primum, Botoșani, 2015. O fi evoluat autorul?
O fi involuat nițel de atunci ? Poți să știi?! Doar
n-o să mi se strepezească neuronii văzând că
stelele verzi ale imaginarului poetic dănțuie pe
plita încinsă a năravului supralicitat estetic? Un
fel de harcea/ parcea poeticesc uns cu... oul lui
Columb și-al lui Vespucci, poeți grandomani și
premiați, care fac piruete și bat step furibund
ca Puric, năclăindu-și limbile în clei lexical, ur-
lând din toți bojocii că ei și numai ei au (re)
descoperit America poeziei! (...)
■
2
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
editorial
Mitul, arta, filosofia
și capacitatea imaginativă
apriorică
■ Mircea Arman
Să încercăm să urmărim ideea de mit așa cum
apărea ea la scriitorii și filosofii greci. Se pare,
existau mai multe metode de prezentare a
unor concepții filosofice. Sofiștii aveau, de exem-
plu, trei metode: mitul, expunerea discursivă și
comentariul poeților. Platon va adăuga la acestea
metoda dialectică. În Protagoras, celebrul sofist,
pus să aleagă o metodă de expunere, o alege pe cea
mitologică, motivînd că aceasta este mai agreabi-
lă decît un discurs explicativ. Prin urmare, chiar
în timpul lui Platon, argumentarea prin mit era o
metodă curentă.
Platon, în Republica,1 arată că mitul își datorează
utilitatea datorită ignoranței epocii în ceea ce pri-
vește faptele autentice ale trecutului. El interzice să
se spună, fără discenămînt, mituri copiilor în sco-
pul educației cu toate că ele conțin și unele adevă-
ruri.
Pe de altă parte, Felix Buffiere, Les Mythes d’Ho-
mere,2 arată că mitul nu este altceva decît o predi-
lecție vădită a spiritului grec pentru enigmă și mis-
ter, pentru tot ceea ce asigură trecerea de la vizibil
la invizibil, ba mai mult, el consideră că mitul este o
idee neadevărată care figurează un adevăr.
Dumitru Macovei
Săpânța (2022), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Această idee este, oarecum, confirmată și de
Plotin și Proculus. Pentru Plotin adevărul se reflec-
tă în imaginea creată, tot așa cum zeul este oglin-
dit de statuia care îl reprezintă. Proculus crede că
natura este imaginea formelor superioare aruncate
în lumea de aici, ea reproducînd indivizibilul prin
divizibil, iar cele inteligibile prin cele sensibile.
Aristotel, cel ce nu folosește miturile în lucrările
lui, spune, totuși, în Metafizica: „De aceea și iubito-
rul de mituri este, oarecum, filosof căci mitul a fost
născocit pe baza unor întîmplări minunate, pentru
explicarea lor.”3
Mai considerăm important de menționat o
altă idee pe care și-o făceau anticii despre mit,
anume că forma lui poetică face mai transpa-
rent adevărul și mai atrăgător. Ideea aparține
lui Maxim din Tyr citat de Felix Buffiere. După
Maxim, a cărui lucrare Disertații, a apărut tradu-
să pentru prima oară în latină în 1614, la Leyda
de Daniel Heinsius, iar în franceză în 1802, de
către Combes-Dounous, poeții și filosofii profe-
sau aceeași doctrină, numai că filosofii o expri-
mau direct iar poeții în versuri. În timp ce cei
vechi aveau un suflet curat ca de copil, spune el,
Mircea Arman
ceea ce cerea ca ideile să fie exprimate în versuri
sau imagini, modernii au smuls toate vălurile și
au făcut să apară o filozofie săracă, stearpă. Atît
Maxim, cît și Strabo sau Clement din Alexandria
cred că simbolismul poetic face mai frumoasă
filosofia.
În zorii epocii modeme ideea punerii în relief a
ideilor sub formă poetică apare la Descartes care
în Cogitationes privatae, Oeuvres de Descartes,
spune: „...sînt în noi semințe ale științei, ca într-o
cremene, pe care filosofii le scot prin raționament,
și pe care poeții, prin imaginația lor, le fac să scîn-
teieze și să strălucească mai mult.” 4 Observăm,
aici, o comuniune de idei între raționalistul auster
al lui Descartes și filosofii vechi.
Am ajuns la concluzia clară că mitul nu poate fi
gîndit ca o fabulă, el este, în fond, o modalitate de a
gîndi realitatea. În Poetica, 5 Aristotel spune despre
mit că ar fi: „imitația unei acțiuni, căci numesc aici
mit sinteza unor acțiuni “. Acesta este sensul în care
mitul este considerat, de același autor, ca principiu
al tragediei. Așadar, mitul este o mimare, o imitare
a realității.
S-a speculat imens pe noțiunea de mimesis la
Aristotel. Din păcate, termenul a făcut epocă, și a
rămas aproape neschimbat pe parcursul elaborări-
lor estetice succesive, fiind denunțat drept fals abia
în esteticile fenomenologice. Cît rău a făcut viziu-
nea aceasta a lui Aristotel, și mai ales interpretarea
sa ulterioară, pentru construcția și receptarea con-
ceptului de poezie vom arăta și în cele ce urmează.
Cum spuneam, ideea că poezia este o imitatio, nu
numai că este falsă dar este lipsită de orice fel de
determinație reală, de adevăr. Ea este rezultatul in-
fluenței pe care a avut-o Platon, cel de la bătrînețe,
asupra lui Aristotel.
Mimesis are sensul obișnuit, de reprezentare, dar
Platon și apoi Aristotel i-au dat și sensul de a repre-
zenta ceva în mic, a diminua ceva. Acest sens este
obținut prin utilizarea etymologiei, care, în acest
caz, ar fi următoarea:
mikros - mic
mikrotes - micime
mikryno - a micșora
minytho - a diminua
(Cfr. Anatole Bailly)
Ideea care se desprinde de aici este faptul că
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
3
o
miturile reprezintă sau imită în mic ceea ce se află
în regiunile superioare, în acea lumen intellectu-
ale, lumină a intelectului activ. Această lumină a
intelectului activ produce umbre, care sînt semne,
simboluri. Acesta este și sensul fragmentului din
Heraklit după care: „Stăpînul al cărui oracol e la
Delphi nu se arată și nu se ascunde, ci se manifestă
prin semne”6. Cele două planuri sunt: planul onto-
logic - Zeul și semnele - și semnificațiile simbolice.
Sensul cuvîntului simbolic nu este același pen-
tru greci ca și pentru moderni. Simbol se spunea în
grecește symbolon, de la symballo, ceea ce însem-
na a arunca, a pune împreună. Se pare că originea
acestui cuvînt este atît de veche încît se pierde în
negura timpului, însă unii spun că ar desemna re-
lația de prietenie stabilită cu persoane ce locuiau în
ținuturi foarte îndepărtate și stabilită prin interme-
diul ospitalității, cu ocazia unor vizite conjunctura-
le. Aceste relații se transmiteau din tată în fiu. Dar,
pentru ca această legătură să poată fi menținută, pe
perioade indefinite de timp, se stabilea un semn de
recunoaștere care se păstra în familiile respective
și se moștenea. Aceste semne erau rupte în două
jumătăți, fiecare pentru cîte o familie. Pentru a se
recunoaște vechea legătură stabilită, mai ales după
perioade însemnate de timp și de către moștenitori,
se așezau cele două semne convenite una lîngă alta,
și dacă ele se potriveau ceremonialul recunoaște-
rii era împlinit. Este interesant de arătat că dacă în
timpul nostru simbolul operează cu termeni la fel
de bine cunoscuți, la vechii greci numai unul din-
tre termenii symbolon-ului era cunoscut, celălalt
urmînd a fi recunoscut (Cfr. A. Dumitriu).
În limba latină mit se spune fabula, care are sen-
sul de povestire, basm, piesă de teatru. Substantivul
latin se trage de la verbul fabulor-fabulari, care se
traduce prin a vorbi. Și în greacă mytheo are sensul
de a vorbi, a povesti. Dar el mai are cîteva sensuri,
dintre care vom alege două: unul este acela de a se
anunța, așa cum ceea ce apare în fenomen este doar
cel ce anunță ceea ce este cu adevărat fenomen, dar
Dumitru Macovei	Veghe (2022), ulei pe pânză, 110 x 100 cm
aici această anunțare face referire la Zeu, și era fo-
losit cu acest sens de oracole. Termenul conține,
astfel, sensul de mister. Felix Buffiere7 ne spune
că apropierea între mythos și mysterion a fost fă-
cută chiar de către comentatorii vechi, cum ar fi
Heraklit Retorul sau Proculus. „Mythuri și mys-
tere sînt, cel puțin în epoca neoplatonismului, ca
două drumuri paralele care conduc omul la divin,
sau, dacă se pleacă de la celălalt capăt al lanțului,
ca două mijloace complementare utilizate de divi-
nitate pentru a se releva sufletelor. Mythurile aduc
această revelație îmbrăcată în drame legendare,
mysterele o prezintă în formă de tablouri vii.” 8
Al doilea sens al verbului mytheo este acela de
a-și spune lui însuși ceva, a delibera în sine. Sensul
lui mythos nu mai este acela de vorbire, de enunț,
ci acela diametral opus de tăcere. Se reliefează aici
cele două părți, cele două jumătăți, ale mitului.
Unul privește exterioritatea și are sensul lui a vorbi,
iar celălalt interioritatea și se traduce prin a tăcea.
În dicționarul său, A. Bailly ne arată că termenul
mysterion conține, ca și cel de mythos, rădăcina my,
care dă cuvintelor în care apare sensul de tăcere sau
non-vedere. Să vedem cîteva cuvinte formate cu
această rădăcină:
my - a se mișca, a schimba locul, a schimba
myo - a închide ochii sau gura
mysis- faptul de a închide ochii sau gura
mystes - inițiat în mistere
myops - miop
Deducem de aici, că aceste sensuri concordă cu
cele două tipuri de cunoaștere aristoteliciană: cea
directă fără mediere conceptuală, prin intuiție, și
care implică tăcerea, aplecarea înspre sine, iar cea-
laltă indirectă, mediată de concept, și care implică
rostirea, enunțul. Una este realizată prin intuiție
intelectuală, directă, cealaltă povestită cu ajutorul
rațiunii, indirectă.
Schelling, în Filosofia artei,9 vine să confirme
această teză atunci cînd afirmă că lumea zeilor, cu
alte cuvinte lumea mitului, nu este nici obiectul
simplului intelect nici al rațiunii, ci trebuie conce-
pută numai pe calea fanteziei. El înțelege prin fan-
tezie acea capacitate imaginativă apriorică - terme-
nul ne aparține10 - care este sinteza dintre absolut
și limitație, reprezentînd sinteza la nivelul imagi-
nii-replică, cum o numește filosoful german. Prin
urmare, această capacitate imaginativă apriorică,
pe care Schelling o desemnează prin termenul fan-
tezie, este acel ceva ce intuiește din exterior și, deo-
potrivă, le scoate din ea însăși - reprezentările mi-
tice - în măsura în care le și reprezintă. „Raportul
este identic cu acela dintre rațiune și intuiția inte-
lectuală. În rațiune și din materia acesteia se for-
mează ideile; intuiția intelectuală este elementul
care reprezintă în chip interior. Fantezia este, deci,
intuiția intelectuală în artă.11
Prin urmare, neavînd conceptul capacității ima-
ginative apriorice, Schelling trimite intuiția inte-
lectuală în interiorul fanteziei, adică a ceva ce nu
are limite și nici posibilitate de realitate și rațiune.
Acest lucru este fals, atîta vreme cît capacitatea
imaginativă apriorică este sediul posibilității rați-
onale, evident transcendentale, a omului de a crea
realitate și de a o înzestra cu sens și rațiune. Acest
lucru se întîmplă prin intermediul imaginativului
poietic rațional aprioric care, ca și element agens,
aduce creația realității la nivelul subiectivității, a
conștiinței, acolo unde îi conferă sens și dobîndește
realitate. Acest lucru se realizează prin intermediul
timpului și spațiului pe care, la fel ca în filosofia
kantiană, le vedem ca dat al capacității imaginative
apriorice în care realitatea creată se poate structura
în funcție de simultaneitate și succesiune.
Viziunea lui Schelling, chiar dacă subiacent,
cade în greșelile făcute de Leibniz și Wolf care con-
sideră că diferența dintre sensibilitate și abstracțiu-
ne conceptuală ca fiind pur logică, pe cînd ea este
vădit transcendentală și nu privește doar claritatea
sau ceea ce este obscur ci conținutul și stratul tran-
scendental de unde provine acest conținut, întrucît
dacă omul s-ar baza pe reprezentarea nemijlocită
a realității am ajunge să avem o viziune confuză și
amalgamată a lumii obiectuale, ba mai mult, nu am
putea-o cunoaște deloc dacă ea nu ar fi re-creată
sau creată la nivelul transcendental al capacității
imaginative apriorice prin intermediul imaginativu-
lui poietic rațional aprioric care transformă și cre-
ează lumea fenomenelor din lumea obiectelor, care
în sine, este lipsită de mișcare și ființă.
Cu toate acestea, mitul ca fenomen, la fel ca și
arta dar și filosofia și știința, nu sunt posibil de de-
dus din speculațiile asupra structurii unui intelect
construit pe principiile logicii tradiționale prekan-
tiene, așa cum a făcut-o Kant, pe care Schelling
nu reușește să îl depășească. Viața și fenomenul
cunoașterii specifice formei ei superioare care este
omul nu poate fi surprinsă în schematismul logic
uman care nu poate surprinde dinamica contra-
dictorie a manifestării fenomenului. De aceea,
susținem că în interiorul capacității imaginative
apriorice și prin intermediul agentului ei care este
imaginativul poietic rațional aprioric se găsesc toate
formele de manifestare creativă și de formare a re-
alității care nu pot fi surprinse într-un schematism
logic și care, ele însele, au manifestări contradicto-
rii dar care conțin aprioric întreaga manifestare și
existență umană, funcționînd într-un mod specific
împrejurărilor date și răspunzînd subiectivității și
necesității. Prin urmare, mitul, arta, cunoașterea și
creația umană sunt elemente necesare ale manifes-
tării subiectivității umane constituind astfel sensul
existenței ființării numite om și al creației sale cele
mai de preț care este realitatea, existența.
Continuarea în pagina 30
4
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
filosofia
Discursul despre eternitatea
lumii și unitatea intelectului
la S. Toma din Aquino
■ Viorel Igna
Dumitru Macovei	Iriși (2022), ulei pe pânză, 110 x 100 cm
Urmaș al lui Aristotel, în câmpul metafi-
sicii, S. Toma a trebuit să înfrunte două
probleme de o enormă importanță, ieșite
în evidență chiar din aristotelismul arab, căruia el
ca întreaga Europă îi datora conservarea și redes-
coperirea marelui filosof grec. Prima din ele se re-
feră la eternitatea lumii. Marii gânditori arabi, în
special Averroes, afirmau de fapt eternitatea cre-
ației: tot ceea ce este etern, Dumnezeu, întrucât
existent din eternitate nu poate decât să producă
efecte existente din eternitate.
Este evidentă încrederea pe care S. Toma avut-o
în rațiune și în filosofie și deci în natura umană.
Deoarece în acel timp filosofie însemna Aristotel
și Averroes, deci un păgân, care a trăit înaintea lui
Isus Hristos, și un credincios musulman. Exemple
pe care nu numai că S.Toma le-a urmărit, inspi-
rându-se din operele lor, ci chiar admirându-le în
mod deschis, filosofi pe care nu i-a chemat pe nu-
mele lor adevărat, ci Philosophus și Comentatorul:
sau cum am spune, Filosoful prin excelență și co-
mentatorul său cel mai ilustru. S. Toma a apărut
unora prea modern: pentru liberalismul inspira-
ției sale, care făcea apel la izvoare atât de diferite
între ele, pentru unele din doctrinele sale
O altă personalitate mai puțin cunoscută este
cea a lui Mose Maimonide (1138-1204) și a ope-
rei sale semnificative Ghidul perplecșilor, consi-
derată opera cea mai celebră a filosofiei ebraice
medievale. Opera cuprinde cel puțin 1400 texte
biblice, în limba ebraică, și o mare parte din texte
includ referințe la texte ebraice și aramaice, care
fac din el aproape un text bilingv, operă care după
părerea noastră a avut o influență considerabilă și
asupra Aquinatului.
Ideea de bază a lui Maimonide este că tradiția
religioasă iudaică și filosofia aristotelică reprezin-
tă două căi paralele care ajung la aceleași concluzii
teoretice, adică la afirmarea acelorași adevăruri.
Problema originii lumii este abordată de
Maimonide înainte de toate prin enumerarea și
expunerea a trei diferite ipoteze formulate privind
această chestiune: doctrina Bibliei, care ne spune
că lumea a fost creată de Dumnezeu plecând de la
Nimic. De asemenea și faptul că înainte de Creație
timpul nu exista; doctrina multor filosofi și mai
ales aceea a lui Platon, după care Dumnezeu n-a
putut să creeze lumea din nimic, lucru imposi-
bil, ci s-a limitat să o creeze printr-o acțiune de-
miurgică, dând formă unei materii preexistente;
și doctrina lui Aristotel, după care lumea, și în
particular Cerul, este etern și neschimbător, la fel
cum etern este timpul, pe care Dumnezeu nu l-a
putut crea, deoarece dacă ar fi făcut astfel, și-ar fi
alterat propria Sa voință1
Maimonide dezbate apoi opinia lui Aristotel,
pe care el o consideră apropiată de cea a lui
Platon și a altor filosofi examinând patru din
argumentele aduse pentru susținerea tezelor sale,
adăugându-le celor aduse de discipolii săi; prime-
le bazate pe eternitatea mișcării și a materiei pri-
mordiale, pe imposibilitatea degradării substanței
Cerului și a permanenței mișcării circulare; în al
doilea rând, cele bazate pe faptul că Dumnezeu
în actul creație să fi ieșit din potență în acțiune,
de la non voință la voință și cel despre înțelep-
ciunea divină2, dar în același timp afirmând că
Aristotel nu intenționa cu aceste afirmații să facă
o demonstrație apodictică a eternității lumii, ci
numai să prezinte o opinie, deoarece știa foarte
bine el însuși că eternitatea lumii este imposibil
de demonstrat3.
La acest punct, Maimonide trece la prezenta-
rea propriei sale argumentații, cu intenția de a de-
monstra că teza creației lumii conform doctrinei
religioase ebraice nu este imposibilă, și deoarece
este indemonstrabilă este oricum de preferat tezei
eternității4.
În cele patru argumente ale sale în favoarea
eternității ne spune că este necesar să fie emisă o
judecată despre originea lumii pe baza condiției
sale actuale a lumii, fără a considera că, înainte de
a fi, lumea se afla în condiții cu totul diferite 5; și
cele trei argumente aduse de urmașii lui Aristotel
în favoarea tezei sale nu pot fi argumentate, de-
oarece Dumnezeu este tot timpul în acțiune, fie
că acționează, fie că nu acționează; voința Sa este,
după Maimonide, neschimbătoare, fie că doreș-
te sau nu dorește ceva anume, și noi, chiar dacă
admitem că înțelepciunea divină este eternă, nu
știm care sunt deciziile și nu știm dacă a dorit să
creeze lumea sau nu6.
Dacă eternitatea lumii nu este demonstrabilă,
care sunt elementele care fac mai probabile teze-
le creației? Aristotel a demonstrat că, chiar dacă
Cerurile sunt constituite din aceeași materie, fie-
care dintre ele se mișcă cu o mișcare diferită, dar
n-a reușit să explice motivul; iese în evidență astfel
întrebarea: dacă această diversitate este rezultatul
unei precise voințe și intenții a lui Dumnezeu și
dacă acest lucru, odată confirmat, ar duce la ideea
că lumea a fost creată din nimic?7
După Aristotel ceea ce se-ntâmplă în natură nu
se-ntâmplă din întâmplare, acest lucru ar implica
faptul că lumea există datorită unei voințe preci-
se. Totodată Aristotel afirmă că lumea nu există în
virtutea voinței lui Dumnezeu, ci ca o consecință
a existenței Sale, ca o cauză primă8. Doctrinele lui
Aristotel sunt valide atât timp cât el vorbește de
lumea de aici; dar atunci când tratează de realită-
țile cerești și divine, sunt numai ipoteze imposibil
de demonstrat. Lor le este de preferată ipoteza
creației lumii, deoarece problemele care privesc
această idee sunt minore față de problemele care
decurg din acceptarea ideii eternității9.
Maimonide intenționează să demonstreze cum
textul sacru confirmă exactitatea interpretării sale
a creației și care revelează concordanțe cu doctri-
nele fundamentale ale fizicii aristotelice și mai ales
cu doctrinele lucrării lui Aristotel, Meteorologice.
La S. Toma din Aquino putem observa o re-
lație strânsă cu doctrina despre eternitate a lui
Maimonide, în Summa Contra Gentiles10 scrie:
„Așa cum mulți au susținut că lumea există din-
totdeauna și prin necesitate și au încercat să adu-
că probe, rămân să-și expună ideile lor, pentru a
arăta că nu merg până la ideea eternității lumii.
Să luăm prima dată rațiunile din perspectiva lui
Dumnezeu; apoi cele avute din partea lumii care
au fost aduse, conform și cărora lumea admite că
ar avea un început, la un moment dat (de novo) ar
începe să existe.
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
5
o
Alții, ca Bonaventura din Bagnoregio, au afir-
mat pe baza unor raționamente care apar la fel
de adevărate că lumea n-ar exista dintotdeauna.
Pentru S. Toma ambele teze sunt adevărate, dar
niciuna dintre ele este cu adevărat demonstrabilă
până la capăt pe baza unor raționamente necesare.
Dacă ar exista un principiu al unei asemenea
demonstrații ele ar fi prezente ori în lucrurile cre-
ate ori în voința divină. A demonstra semnifică
să plecăm de la esență, adică de la definiția unui
lucru pentru a putea demonstra o proprietate care
le aparține. Dacă plecăm de la esența lucrurilor
create nu găsim nimic în ce privește existența lor
în timp, deoarece esențele, fiind distincte de exis-
tențele lor, sunt prin definiție atemporale. (Timpul
de fapt este existență, comentează C. Chiurco11, și
acesta se adaugă esenței, formând astfel ființarea.)
Dacă plecăm însă de la voința lui Dumnezeu,
ar fi ca și cum am pleca de la esența Sa, deoare-
ce cele două lucruri în El nu sunt distincte: dar
esența lui Dumnezeu ne este necunoscută și prin
urmare nu putem ști dacă Dumnezeu a decis să
creeze lumea în timp sau în eternitate.
Pentru a stabili cum se poate rezolva problema
trebuie să facem apel la credință, nu la rațiune:
dacă credem conform Scripturii că lumea a avut
un început în timp dar nu putem demonstra acest
lucru, și mai mult nici nu putem ști.
Aquinatul afirmă, de fapt, în Summa
Theologiae: „Mundum incoepisse est credibile, non
autem demonstrabile, vel scibile.”
În concluzie, S. Toma reține că lumea a putut
fi creată din eternitate, și deci nu respinge că ar fi
Dumitru Macovei
Sf. Dumitru Colentina (2022), ulei pe pânză, 120 x 100 cm
vorba de o eternitate a parte ante, cum nu respin-
ge aceea a parte post. Consecința este că începutul
lumii în timp nu este posibil decât prin credință și
că poate fi făcută abstracție de argumentele filoso-
fice pro sau contra; Mulți din comentatori n-au în-
țeles profunzimea argumentelor Aquinatului, pe
care el le dezbate din toate punctele de vedere și
care au rămas până azi o bază de discuție inclusiv
pentru oamenii de știință.
Problematica privind unitatea intelectului este
mult mai complexă. Pentru Averroes termen con-
stant de referință pentru S. Toma, aproape cât la
Aristotel raportul între intelect și inteligibil (adică
între activitatea de gândire și obiectul ei) este fă-
cut astfel încât poate fi contemplată chiar identi-
tatea dintre ele, așa cum se-ntâmplă când intelec-
tul nostru se reflectă pe sine însuși.
Prin urmare, dacă acest lucru este valabil pen-
tru intelectul uman, cu atât mai mult va fi valabil
pentru cel al îngerilor numiți și „inteligențe sepa-
rate”), și mai ale pentru cel al lui Dumnezeu.
În ochii lui Averroes această identitate posi-
bilă este proba că intelectul agent, care conține
și capacitatea pasivă a cunoașterii și a gândirii
proprie intelectului posibil. Acum, comentează
C. Chiurco, pentru anumiți autori, și mai ales
pentru Avicenna, care împreună cu Averroes,
un alt mare comentator arab al lui Aristotel, de-
monstrează această capacitate pe care intelectul
posibil o are, considerată capacitate individuală;
Avicenna vedea aici și partea din om care supra-
viețuiește după moarte. Pentru Averroes, însă, și
intelectul posibil, ca și cel agent, este general și nu
individual, este corporal, deci muritor, nu nemu-
ritor: intelectul agent iluminează intelectul posi-
bil, care este o pură pasivitate și nu potențialitate.
Ceea ce în ființa umană, scrie C. Chiurco,
constituie cunoștința nu este intelectul pasiv, în
mod gradual pus în pericol de intelectul agent,
dar acesta din urmă este instalat în persoane, ca
„suflet coborât”, care capătă caracter individual,
particular.
De aceea tot ceea ce este etern în noi este inte-
lectul agent, care nu este deloc al nostru, ci divin
în sine însuși, și care locuiește în noi numai pen-
tru timpul cât suntem în viață.
S. Toma răspunde că prin intermediul sufletu-
lui rațional, noi în mod efectiv aparținem lumii
ființelor nemuritoare; însă sufletul nu este o in-
teligență pură, ci este intelect, de cele două tipuri
amintite mai sus, agent și posibil. Deoarece nu
este o inteligență pură, ci însăși intelectul, datori-
tă intelectului agent, poate să dobândească numai
anumite obiecte inteligibile, (adică cei necorpo-
rali și nu cei care sunt supuși mișcării), nu prin-
tr-o intuiție imediată, ca în cazul îngerilor, care
sunt inteligențe pure și separate; numai printr-un
proces de abstractizare care poate începe de la
obiectele cunoscătoare, cu atributele lor sensibile.
Asemenea obiecte inteligibile sunt după aceea
perfecționate în măsură să ajungă până la cunoaș-
terea primelor principii, până la concepțiile cele
mai înalte la care se poate ajunge.
Intelectul posibil are capacitatea de cunoaște-
re a lucrurilor sensibile, dar în virtutea pasivității
sale, pe de o parte, trebuie să aștepte ca simțurile
ce-i transmit impresiile primite din parte lucru-
rilor sensibile și pe de altă parte să reușească să
transforme acele impresii în cunoștințe numai
prin intervenția intelectului agent.
Deci, sufletul rațional este în mod riguros unul
unic, articulat, având aceste două funcții; pe de
altă parte actul de înțelegere este la rândul său
unic, dar nu unul singur ca în cazul concepției lui
Averroes.
Acesta este totdeauna un intelect individual și
nu universal, cel care înfăptuiește actul cunoscă-
tor: dar în ce constă acest act?
S-a spus mai înainte: printr-o operație de abs-
tractizare. Care poate fi dublă: intelectul sau ex-
trage generalul din particular, de exemplu extra-
ge conceptul de animal din cel de om, care este
bineînțeles un animal rațional, sau extrage forma
din materie, de exemplu extrage forma cercului
dintr-un obiect circular. În ambele cazuri este
vorba totdeauna de o cunoștință individuală în
măsură să se realizeze, fie în sensul că privește un
unic obiect cunoscător, fie în sensul că ea aparține
unui unic individ cunoscător: deoarece este clar
că, dacă cunoștința este o abstracțiune, și întrucât
este o abstracțiune ea este în mod clar o cunoaște-
re nu a materiei, ci a formei, adică aceea ce este în
acțiune și face posibilă ființarea.
Deci, cunoașterea nu poate pleca de la expe-
riența mea individuală, sensibilă, de la existența
mea, adică de la acea ființă, care sunt eu. Cu și mai
multă probabilitate va fi individual intelectul po-
sibil, care este de la început la dispoziția ființelor
sensibile, deoarece se manifestă în ele.
Faptul că mai mulți indivizi cunosc același lu-
cru prin intermediul unor facultăți identice nu
este o rațiune suficientă12 să se afirme existența
unui unic intelect, în timp ce faptul că cunoaș-
terea depinde de acel act pentru care eu sunt,
întrucât sunt existent. Fapt ce vine în favoarea
necesității existenței unei multitudini de subiecți
cunoscători.
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
Ocupându-ne de intelect, adică de capaci-
tatea cognitivă rațională a omului, am putut
vedea cum el este atras de obiectele cunoscă-
toare cu care intră în relație. Este ca și cum re-
alitatea externă minții noastre acționează ase-
mănător unui magnet, exercitând o irezistibilă
putere de atracție asupra cunoștinței noastre,
care este stimulată de lucrurile pe care vrea să
le cunoască, pur și simplu pusă în mișcare de
ele. Comentarriul lui C. Chiurco, în ce privește
textul tomasian, apare ca un adevărat tratat de
psihanaliză. Filosoful italian este conștient de
faptul că azi aproape nimeni nu se apropie de
textul tomasian cu instrumentele de rigoare. În
schimb un comentariu apropiat, cu interpretă-
rile de rigoare, este mult mai pe înțelesul celor
ce se apropie de text.
Cunoaștere umană nu numai că este recepti-
vă față de lucrurile de cunoscut, ci este în același
timp măsurată de ele: prin urmare pentru S. Toma
cunoașterea este un sistem închis, unde este în vi-
goare o perfectă corespondență (adaequatio) în-
tre activitatea de cunoaștere a omului (intellectus)
și obiectul de cunoscut (res), redată prin formula
adaequatio intellectus et rei (conformarea intelec-
tului la obiectul de cunoscut).
Conceptul de adaequatio a fost obiectul unor cri-
tici severe (este de ajuns să ne gândim la cea făcută
de Heidegger), care nu întotdeauna erau corecte.13
Filosoful din Messkirch este adversarul conceptu-
lui de adevăr ca adaequatio, pe care S. Toma îl nu-
mește și conformitas. Acest concept de conformare
a facultății cunoscătoare obiectului de cunoscut
este de fapt posibil, pentru Heidegger, numai pe
baza acelei metafisici a posibilității de a vedea și de
a reprezenta, care constituie o sinteză conceptuală,
ca o caracteristică a gândirii occidentale plecând
de la Platon, și care se poate sintetiza sub numele
„gândire a prezenței”. În ea, ființarea este cu totul
pusă în evidență (adică este pe de-a-ntregul lipsită
de legătura sa cu ființa ), „aruncată-pe-față” în tex-
tul supus atenției (ob-jectum) subiectului cunoscă-
tor, obiectivat el însăși, care este pe de-a-ntregul și
total posibil de manipulat.
Conceptul de adaequatio de fapt nu constituie
numai o teorie a cunoașterii, dar este în același
timp și o noțiune practică: nu explică, comentea-
ză C.Chiurco, cum este realizată cunoașterea, ci
mai ales de ce vrem să cunoaștem. Mai mult, nu
este vorba de o anumită manipulare pe care rați-
unea umană ar folosi-o în ce privește lucrurile, ci
acționează exact în mod contrar, adică acționează
asupra fascinației pe care realitatea, lumea care ne
înconjoară și mai ales ceea ce transcende aceas-
tă lume, în care crede S. Toma, o exercită asupra
noastră. S. Toma vorbește chiar de „asimilarea su-
biectului cunoscător obiectului de cunoscut”.
Cunoaștem în ultimă instanță deoarece dorim
să cunoaștem. Este tocmai figura dorinței, dincolo
de faptul că a pus bazele întregii tradiții tomiste a
eticii, este acea trait d’union între sfera speculativă
și cea etico-practică.
Am văzut înainte cum ens et verum conver-
tuntur (ființarea și adevărul sunt inter-schimbă-
toare): deci, în realitate, noțiunea de ființare este
perfect inter-schimbătoare cu cea de bine.
Perfecta echivalență între ens și bonum face
să existe pentru S. Toma un cerc originar între
intelect și voință: de la ființare, a cărui trăsătură
principală corespunde intelectului, se relevă prin-
cipiul suprem de cunoaștere și de gândire, adică
principiul de identitate și cel de non-contradicție
principium firmissimum, în timp ce bonum, a că-
rui trăsătură corespondentă este voința, se relevă
ca fiind principiul rațiunii practice, adică al legii
morale, care afirmă că „trebuie făcut binele și tre-
buie evitat răul”.
Etica S. Toma este pe de-a-ntregul rațională, nu
depinde nici în cea mai mică măsură de teologie.
Aceasta face ca acțiunea umană să fie „cauza sa
însăși”, adică faptul că omul este o ființă total au-
tonomă, deci liberă, inteligentă și stăpână pe pro-
priile acțiuni.
Dumnezeu a creat omul într-o totală libertate,
ca tot într-o totală libertate să se poată întoarce la
El: etica S. Toma, de fapt, conform tradiției me-
dievale, subliniază C. Chiurco, este orientată spre
scopul său ultim, beatitudinea, termen care-l pu-
tem traduce mai mult decât cu echivalentul său
italian beatitudine, cu cel de fericire absolută, ce
constă în reîntoarcerea la Dumnezeu: ea „este bi-
nele perfect care răsplătește pe de-a-ntregul do-
rințele”. În acest fel sfera naturală, chiar dacă este
luată cu autonomia sa, este oricum orientată spre
un scop transcendent plecând de la aceeași esență.
Dorința își manifestă transcendentalitatea sa în
sufletul omenesc, care este aceeași fie în sfera gân-
dirii, deoarece, așa cum spune Aristotel, „sufletul
este într-un anumit fel întreaga ființare”, cum ar fi
în cel al voinței, în care figura cheie este dorința
(appetitus).
Transcendentală este gândirea Aquinatului,
deoarece ea este acea specie de fundal pe care
se pot proiecta un număr infinit de concepte și
semnificații, fără ca aceasta să ducă la o saturație
a spațiului disponibil pe acel fundal; și de aseme-
nea transcendentală este voința, deoarece dorința
care-i este proprie poate să primească un număr
indefinit de obiecte care să-i satisfacă necesitățile
metafisice.
Intelectul și voința, în limbajul tomasian: este
vis cognitiva et appetitiva, ca facultate de cunoaș-
tere.
„Acțiunea facultății cunoscătoare se conclude
în suflet, (...) în timp ce cea a dorințelor în obiec-
tul dorit: (...) și întrucât binele, așa cum am văzut,
ne vorbește despre ordinea ființării în ce privește
dorința, tot așa adevărul afirmației se referă la or-
dinea ființării privind adevărul însuși”.14
Ca atare, ei au nevoie de un obiect tendențial
deschis spre infinit pentru a ajunge la completi-
tudine, deci la perfecțiune și la liniște. Este clar
în același timp, în planul dorinței, ca actualizarea
noțiunii augustiniene, sufletul este „capabil să-L
conțină pe Dumnezeu” (capax Dei), cu condiția
să dorească acest lucru. S. Toma afirmă că numai
o Ființă poate să mulțumească dorințele omenești
cu tendința lor infinită, adică Dumnezeu.
S	. Toma a fost unicul filosof în tot Evul Mediu
care a mers până la afirmația uimitoare pen-
tru care omul, în lumea de apoi, va avea despre
Dumnezeu o viziune totală.
Conceptul de adaequatio, de conformare, nu
este ceva care aparține numai sferei cunoașterii,
ci este înscris în cel mai profund destin al omu-
lui: este, cu alte cuvinte, capacitatea sa de a se face
împreună o ființă pură cu Dumnezeu, care este
adevărata formă a omului.
Omul Toma din Aquino a fost o personalitate
excepțională. Geniul său și extraordinara sa ri-
goare argumentativă au constituit un formidabil
obstacol pentru toți cei care, dintr-un motiv sau
altul, i-au traversat gândirea; în anumite cazuri
tensiunea argumentației sale producea nemulțu-
miri imediate, din motivele enumerate. Discursul
său argumentativ este rezultatul unei profunde
încrederi în viață, în om și în opera lui Dumnezeu
în general, dublat de o încredere în rațiune și în
Dumitru Macovei	Interior țărănesc (2021)
ulei pe pânză, 80 x 60 cm
tot ce aceasta propune în vederea schimbării per-
spectivei axiologice asupra lumii.
Intelectualismul Aquinatului concentrat
pe „ontologia existenței” a permis ca teologia
Aquinatului să fie considerată doctrina prin care
Biserica catolică s-a deschis în sfârșit lumii mo-
derne, iar prin mesajul creștin însoțit de discursul
rațional aplicat, să reprezinte momentul de coti-
tură pentru vremurile ce-au urmat.
Note
1	Maimonide, La guida dei perplessi, UTET, Torino
2003, cap. 13
2	Ibid., cap. 14
3	Ibid. cap. 15
4	Ivi, cap. 16
5	Ivi , cap. 17
6	Ivi, cap. 18
7	Ivi cap. 19
8	Ivi cap. 20
9	Ivi , cap. 23.
10	S. Tommaso D’Aquino, Summa contra gentiles,
ossia la verita della fede cattolica, Societa Editrice
Internazionale, Torino 1930, p. 239
11	San Tommaso, ediție îngrijită de Carlo Chiurco,
Pelago, Milano 2022, p. 93
12	principiul rațiunii suficiente sau al temeiului îndes-
tulător, formulat de Leibniz: din tot ceea ce există, ni-
mic nu poate exista dacă n-ar avea suficientă rațiune de
existență. Orice aserțiune, afirmație sau negație trebuie
să aibă un temei. Nu se poate afirma pe același temei că
A este B și că A nu este B. Orice temei este relativ întru-
cât exprimă doar un aspect al realității. Relativitatea te-
meiului determină relativitatea întemeiatului, absolută
fiind doar întemeierea. Între temei și întemeiat există o
unitate realizată prin întemeiere. În actul de întemeiere
nu există decât întemeierea însăși. Astfel din temei în
temei se ajunge la realitate. Realitatea este temeiul înte-
meiat pe el însuși.
13	C.Chiurco, op. cit. p. 99
14	Tommaso d’Aquino, La verita, ed. îngrijită de
P.A.Lobato, Edizioni Studio Domenicano, Bologna
1992, p. 102
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
7
diagnoze
Disprețuirea teoriei -
sursă de neajunsuri
■ Andrei Marga
Mulți oameni reflexivi, nu doar specia-
liști, resimt că o mulțime dintre teori-
ile existente privind societățile actuale
și omul nu mai fac față datelor și experiențelor
de viață acumulate. Alte teorii apar anevoie, deși
sunt cerute stringent.
S-a și instalat un dispreț plin de suficiență
pentru teorie, confundată frecvent cu simpla
speculație. Se socotește că viața este „concretă”,
iar dezlegările „practice”. Nu se înțelege că din
împrejurarea că viața este în fond „practică” nu
rezultă că se rezolvă orice ocolind teoria. În defi-
nitiv, trăim conform adevărurilor pe care le asu-
măm, iar cele mai multe adevăruri sunt deținute,
vrem-nu vrem, de teorii.
Disprețul pentru teorie a și luat forme diver-
se. El începe cu bagatelizarea nevoii de dezlegări
teoretice în diferite împrejurări ale vieții. De
pildă, crizele societale sau de personalitate sunt
tratate adesea eseistic, pe fragmente, cu paleative.
Disprețul continuă cu ridiculizarea teoriei, căreia
îi sunt opuse „urgențele situațiilor”. El se încheie
cu ignorarea teoriei, la rândul ei sub justificări
superficiale - „nu am timp de teorie”, „nu teoria
rezolvă”, „nu mă interesează altceva decât faptele”.
Disprețul nu este nou, dar s-a intensificat în
viața de acum odată cu mentalitățile aduse de ne-
oliberalism. Acesta suscită impresia că doar com-
petiția contează în viață, doar reușita pecuniară,
iar etica darwinismului social, pe care o întreți-
ne, favorizează egoismul și „lupta”, nu reflecția.
Aceasta și pare acum în contratimp cu viața.
La noi disprețul pentru teorie vine și din ca-
rențele educației. Se învață eventual tehnici, dacă
nu cumva multe date nude, dar prea puțină teo-
rie. Există prea puțină răbdare de a învăța stărui-
tor pentru a înțelege și folosi teorii.
Acest dispreț este întărit apoi de atmosfera
întreținută de decidenți de slabă calitate, care
îndrumă instituțiile spre cultivarea supunerii la
ceea ce este, nu vreo reflecție. Una autonomă, nu
intră nicidecum în socoteli! Un confrate, autor
de cărți remarcabile, îmi spunea nu demult cât
de consternat este să vadă că nici cărți temeinice
nu stârnesc acum la noi dezbaterea publică. Iar
unde nu-i dezbatere, interesul pentru teorie este
scăzut.
Cât de utilă și necesară este teoria s-a văzut
adesea. Se observă dramatic, fie și indirect, în
cele două evenimente ce zdruncină umanitatea
în acești ani.
Se vede în confuziile privind pandemia.
Abordarea din partea autorităților nu s-a ridicat
deloc peste orizontul imediat, la o privire istorică
și, de ce nu?, la ceea ce este experiență adunată de
diferite culturi și societăți, pentru a se coopera în
materie. Nici acum când lumea este asaltată de
diferiți viruși, naturali sau creați în laborator, nu
se face ceva sigur și durabil, căci nu există privi-
rea integratoare a unei teorii închegate.
Se vede și în confuziile privind incursiunea
Rusiei în Ucraina. Privirile se opresc la acțiuni
izolate și rămân aservite incitărilor și impresii-
lor . Nu se ia în seamă istoria lungă, nici măcar
istoria scurtă a conflictului actual, cu confrunta-
rea supraputerilor înaintea unui nou aranjament
și cu încercarea de remodelare, până acum stân-
gace, a relației dintre civilizații. Nici experiența
conflictelor de mare amploare nu este luată în
seamă. Nefiind o teorie închegată, se navighează
în confuzii și nu se dă de capătul situației.
Se vede cât de necesară este teoria și în ne-
putința din România actuală de a depăși crizele
grave de astăzi. O țară cu cea mai mare emigrare
a cetățenilor proprii în timp de pace, cu cel mai
ridicat abandon școlar și analfabetism funcțional
din Europa, cu cea mai mare îndatorare externă
din istoria ei, cu cel mai corupt sistem de recru-
tare a decidenților, cu justiția cea mai precară,
cu moralitatea cea mai scăzută, cu mentalitate
dominată de maxima „să ne dea, să ne apere, să
ne conducă”, cu interes scăzut al responsabililor
pentru soarta cetățenilor, nu poate ieși la liman
fără o abordare de sine ca întreg. Iar aceasta pre-
supune teoria, chiar dacă cere mult mai mult.
Orice am face ca oameni, există mereu o dis-
tanță între fapte, oricât de „concrete”, și semnifi-
carea lor pentru viața noastră și mai ales expli-
carea lor. Această distanță cineva o acoperă cu
necesitate cu ceva. Nefiind la îndemână teoria,
sau disprețuind-o, intervin prejudecățile, ex-
periențe subiective, zvonurile, „ceea ce se zice”,
propaganda și mass media. Substitute ce nu pot
scoate oamenii din cecitate, dacă nu cumva orbe-
căială! Exemplele sunt nesfârșite.
Oricum, învățătura ce se poate extrage ușor
este că sărăcia în materie de teorie nu este urma-
tă doar de cecitate și orbecăială în jungla faptelor.
Este urmată și de o sărăcie de rezolvări, ce lasă, în
plus, spațiu mare erorilor de decizie.
Să lămurim din capul locului în cât mai pu-
ține cuvinte (detalii în A. Marga, Argumentarea,
2003) și cât mai intuitiv ce este teoria. Mai ales că
această noțiune, ca și familia din care face parte,
nu se mai bucură de univocitate și este confunda-
tă cu te miri ce.
Este de observat că în știință, care este cunoaș-
terea cea mai evoluată, se întreprinde „investiga-
rea faptelor” pentru a identifica regularități cu ca-
racter de „lege”. Această identificare se face mai
cu seamă prin „ inducție”. Deja Francis Bacon a
identificat „forma” fenomenelor cu „cauza lor
eficientă” (sau cauza producătoare). Plecând de
aici, John Stuart Mill a formulat „metodele in-
ductive de aflare a cauzelor”, ce constituie partea
clasică a metodologiei. Pe acest fundal a devenit
dominantă viziunea conform căreia „legea” este
un raport constant, măsurabil între fenomene
și convingerea că, alături de „observație” - care
nu se reduce la „perceperea” fenomenelor, fiind,
în fapt, o „percepere intențională” sau, altfel spus,
o „observație orientată de interogații”. Prin „ex-
periment” s-a câștigat posibilitatea de a controla
condițiile în care se desfășoară fenomenele, de a
fixa atenția pe ceea ce este hotărâtor și de a lărgi
incomparabil cunoștințele.
Dar aplicarea tuturor acestora nu duce tot-
deauna la găsirea, cu certitudine, a cauzei. În
acest caz recurgem la „ipoteze”. În cunoaștere
dispunem, desigur, și de „certitudini” cu privire la
cauzele fenomenelor. În orice caz, din momentul
în care „ipoteza” a fost confirmată, se poate clă-
di „teoria”. Vestita Logique de Port Royal a vorbit
de „doctrină”, ca învățătură organizată în vederea
transmiterii. Kant a observat că există și „dogme”
- cunoștințe pe care cel care se instruiește le preia
ca ansamblu într-o „școală de gândire”. Se con-
sideră astăzi „dogmatism” atitudinea ce constă
în cultivarea obstinată a învățăturilor primite, în
pofida schimbărilor ce s-au înregistrat între timp.
Claude Bernard ne-a lăsat distincția dintre teorie,
pe care o considera „ipoteză verificată”, doctrină,
adică teoria sigură, ce nu mai are nevoie de veri-
ficare, și sistem, un ansamblu de teorii - distincție
ce funcționează și astăzi.
Teoria este cunoaștere ce are forța de explicare
a fenomenelor. Având această forță, o are și pe
cea de stimulare a noi investigații și mai ales, de
previzionare și de sprijinire a acțiunilor oameni-
lor. Teoriile sunt, desigur, diferențiate după gra-
dul matematizării, specificul epistemic, modul de
relaționare a experimentelor, asumpțiilor și mo-
delărilor teoretice, aspecte semantice și criterii de
relevanță factuală, proceduri de testare a propo-
zițiilor, recursul la măsurători, sensul imanent al
folosirii.
Grație lui Kant, Peirce, Wittgenstein și Husserl,
teoriile științifice au și devenit teren esențial pen-
tru reflecții. Inițiative majore în filosofia recentă
(pozitivismul logic a lui Rudolf Carnap, raționa-
lismul critic a lui Popper, empirismul pragmatic
a lui Quine, abordarea sociologico-istorică a ști-
inței de către Thomas Kuhn, evoluționismul lui
Toulmin, relativismul cognitiv a lui Feyerabend,
antropologia pragmatică a lui Karl Otto Apel, te-
oria intereselor de cunoaștere a lui Habermas) au
avut în reflecția asupra teoriilor punctul de pleca-
re și au elucidat aspecte cruciale ale acestora și ale
cunoașterii, în înțeles cuprinzător.
Teoria trebuie să facă față unor cerințe logi-
ce: consistența lăuntrică; consistența în raport
cu teorii deja testate și confirmate; independența
propozițiilor de bază (axiomele); valabilitatea in-
tersubiectivă a propozițiilor protocolare; satisfa-
cerea regulilor logice în operațiile de construcție,
verificare și aplicare a teoriei. Printr-o serie de
proprietăți - sistematizarea cunoștințelor în for-
mă deductivă; capacitatea de explicare a faptelor;
capacitatea de orientare a noilor investigații; ca-
pacitatea de predicție a evenimentelor din dome-
niul respectiv - „teoria” se deosebește de „pseu-
doteorie”.
„Teoria științifică” reprezintă cunoașterea în
forma ei cea mai controlată de exigențe logice,
semantice, epistemice, pragmatice. Se vorbește
astăzi de „sistem ipotetic-deductiv” pentru a da
seama de faptul că teoria este legată de ipoteze
- propozițiile ei fiind ipoteze confirmate și bază
pentru noi ipoteze, și de faptul că teoria permite
deducții de propoziții ce sunt expuse, la rândul
lor, controlului logic și experimental.
A stăpâni teorii capabile să rezolve cât mai
multe probleme este idealul actual al cunoaște-
rii. Instruit este astăzi cel care s-a pregătit în așa
fel încât și-a însușit teorii explicative. Specialist
este cel care a ajuns să stăpânească teorii dintr-un
domeniu până la a le sesiza condițiile de aplica-
re. Cultivat este acela care leagă teorii între ele și
înțelege istoria lor ca parte a istoriei umanității.
Mulți oameni au concepții - adică cunoștin-
țe organizate. Dar cei care întrunesc cunoaștere,
imaginație, trăiri profunde, sensibilitate socială,
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
neliniște etică, interogare filosofică - ajung mai
sus, oricum dincolo de percepții, abordări, idei,
concepții. Ei ajung la „viziuni”. Acestea sunt po-
dișul înalt de pe care se vede de fapt departe, în
orice direcție. Unde nu-i „viziune” nu este spe-
ranță, spunea cineva. Se poate completa: unde
nu-i viziune nu este nici soluție!
„Viziunile” nu sunt jocuri. Ele presupun con-
diții obiective și subiective necesare și suficien-
te (detalii în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii,
2017). Pe lume sunt cititori de cărți, comentatori,
cercetători, teoreticieni, dar abia „gânditorii”
sunt aceia care elaborează „viziuni”. Nu este „gân-
ditor” acela care nu încadrează cunoștințele, con-
ceptele, teoriile, concepțiile sale într-o „viziune”
ce poate fi convertită în acțiuni. În viața societă-
ților, „șefii” au păreri, „managerii” au cunoștințe
și competențe, „liderii” folosesc ceva din acestea,
dar abia „oamenii de stat” aplică viziuni articulate
în decizii. Nu este „om de stat” acela care nu este
în stare să convertească viziunea în acțiuni și in-
stituții funcționale.
Unii cred că întreprinderea de cunoaștere se
încheie propriu-zis cu teoria. Deja de la Aristotel
știm, însă, că o cunoaștere dusă până la ca-
păt include „interpretarea”. Mai nou știm, de la
Einstein încoace, că „interpretarea” intervine
tacit până și în operațiile simple de descriere a
faptelor. Strawson a arătat că și simpla nominali-
zare presupune identificarea - deci o interpretare
anume. „Interpretarea” este azi miezul „hermene-
uticii”, ce s-a înțeles pe sine, începând cu Dilthey,
drept „artă a comprehensiunii și înțelegerii unui
script ca expresie a unei experiențe de viață”.
De la aceste explicitări să revenim, însă, pe te-
renul vieții. Înfruntăm, desigur, ca oameni, din
jurul lui 2010 încoace, schimbări de amploare
Dumitru Macovei	Iriși în atelier (2022), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
care cer lămuriri pe care doar teoriile le pot da.
Iată câteva exemple.
În fapt, a început corectura globalizării chiar
în țara de origine. Statul național revine în rol.
Lumea a intrat sub controlul unei „geometrii
variabile a supraputerilor”, în care SUA și China
sunt polii. Se trece de la lumea formată în 1990,
cu globalizare comercială, extinderea democrați-
ei liberale, intensificarea schimburilor, o supra-
putere solitară, la o lume diferită, puțin explo-
rată. Postglobalizarea este la ordinea zilei, dar
opțiunile ei rămân încă în ceață.
S-a generalizat economia de piață, dar țările
evoluează, mai ales după pandemie, spre inter-
venția statului în economie. Variabilitatea pre-
țurilor materiilor prime și energiei, conflictele,
practici egoiste ale băncilor, supranaționalele,
tehnologiile ce reduc forța de muncă schimbă
asumțiile economiei. Orientare acesteia reclamă
clarificare.
Se operează și azi cu delimitarea sistemelor
sociale de la începutul secolului al XX-lea. Or, se
trăiește în societăți cu totul diferite de capitalism,
corporatism sau socialism. Acum băncile, apara-
tele birocratice, privilegiile, descurcarea, corup-
ția și refeudalizarea fasonează viața oamenilor
- uneori mai mult decât oricare criteriu clasic.
Sistemele sociale moștenite au fost deja înlocuite.
Unii iau globalitatea (faptul că trăim depin-
zând unii de alții) și globalizarea (politica redu-
cerii tarifelor vamale) ca justificare a globalismu-
lui - ideologia potrivit căreia ar exista un centru
al lumii în seama căruia ar trebui să se lase țările
și persoanele. Sunt lucruri diferite ce se confundă
frecvent și se cer lămurite teoretic.
Se discută de suveranism versus globalism,
fără să se observe că nu există suveranism - dacă
acesta înseamnă întoarcere la autarhie. Nimeni
nu propune așa ceva. Desigur, însă, că tot mai
mulți democrați de astăzi argumentează justificat
că performanțe în societate - democrația, asis-
tența socială, dezvoltarea, chiar justiția - sunt
posibile doar într-un stat suveran, ce-și asumă
valorile moderne. O suveranitate ce nu ține cont
de interesele de securitate ale unui stat vecin nu
mai dă rezultate într-o societate mondializată.
Trenează chestiuni rău rezolvate, ce explodea-
ză. Bunăoară, conflictul din Ucraina din 2022 își
are originea în tergiversări de rezolvări, nemul-
țumiri și obiecții de peste trei decenii. El nu va
fi depășit fără un nou aranjament strategic al su-
praputerilor, bazat pe o nouă teorie și, de fapt, pe
o nouă viziune asupra lumii.
Ca practică, democrația este tot mai mult sub
semnul întrebării. Pe acest plan, „criza democra-
ției”, anticipată de analize americano-franco-ja-
poneze în anii șaptezeci, întrece previziunile.
Numai adâncirea controlului cetățenilor asu-
pra reprezentanților mai face democrația viabi-
lă (amănunțit în A. Marga, Soarta democrației,
2022). Abia o teorie înnoită a democrației poate
face față crizei.
De mult timp urmăresc, în cercetările de po-
litică internațională existente, scrierile „realis-
mului politic” din Statele Unite ale Americii, cu
Graham Allison, John Mearsheimer, Steven Walt.
Ele au avut fundamental dreptate și în evaluarea
consecințelor pandemiei și mai nou în conflictul
din Ucraina. Promotorii curentului constată că
opinia lor a rămas încă în minoritate. Consider,
însă, că în fond ei dau soluții și i-am citat adesea.
Am avut, însă, recent satisfacția de a vedea
reflecțiile la care am ajuns în timp, în favoarea
cultivării teoriei, confirmate în acele scrieri. Mă
gândesc aici mai cu seamă la extraordinarul stu-
diu al lui John J.Mearsheimer și Steven M. Walt
(Leaving theory behind: Why simplistic hypothe-
sis testing is bad for International Relations, în
„European Journal of International Relations”,
19-3, 2013), care este o lucidă, exactă și impeca-
bilă pledoarie pentru teorie. Argumentele ei vin
din teritoriul cercetării relațiilor internaționale
și, de fapt, al politicii internaționale, dar sunt va-
labile practic în orice domeniu.
Cei doi autori reprezintă școlile consacrate
prin cercetări de referință universală de la uni-
versitățile din Chicago, respectiv Harvard. Ei re-
acționează la alunecarea din domeniul studiilor
internaționale de la teorie - pe care a mai repre-
zentat-o strălucit și în SUA o generație anterioară,
cu Robert Keohane, Kenneth Waltz și Alexander
Wendt - la concentrarea analizelor asupra testă-
rii de ipoteze. „În mod specific, domeniul pără-
sește dezvoltarea și folosirea cu grijă de teorii și,
în locul lor, accentuează ceea ce numim simplist
testarea de ipoteze. În chip uzual, teoria joacă un
rol minor în această întreprindere, cel mai mult
efort fiind dedicat colecționării de date și testă-
rii de ipoteze” (p.428). În loc de a păstra ambele
capete ale conexiunii, se desfășoară energii con-
siderabile pentru a muta centrul de greutate al
cercetărilor de pe cadrele cuprinzătoare, asigura-
te de teorii, pe segmente și date parțiale, în care
se face testarea. Cu aceasta, argumentează John
J.Mearsheimer și Steven M. Walt, însăși misiunea
oarecum naturală a științelor sociale - aceea de
a lumina asupra situațiilor în care oamenii tră-
iesc este trădată. „Noi credem că scăzând nivelul
teoriei și ridicând testarea de ipoteze pe primul
loc este o eroare. Aceasta nu este echivalent cu a
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
o
spune că generarea și testarea de ipoteze nu este
importantă. Făcută la propriu, ea este una dintre
activitățile nucleu ale științelor sociale. Totuși,
creația și rafinarea de teorii este cea mai impor-
tantă activitate în această întreprindere. Este
necesar, totuși, ca specialiștii în științe sociale să
aibă o înțelegere solidă a teoriei și să o folosească
inteligent spre a-și ghida cercetările lor” (p.429).
Nu sunt posibile altfel cunoașterea, ameliorarea
explicației și consolidarea predicției.
Desigur, teoria poate fi analizată în raporturi
diferite. Din punctul meu de vedere, al unui
pragmatism reflexiv, actuale sunt și raporturi-
le teoriei cu ideologiile, cu filosofia, cu limba-
jul și, de ce nu?, cu decidenții. Deliberat, John
J.Mearsheimer și Steven M. Walt se concentrea-
ză în studiul Leaving theory behind: Why simp-
listic hypothesis testing is bad for International
Relations asupra raportului dintre teorie și tes-
tarea de ipoteze. Cu siguranță, astăzi acesta este
unul dintre aspectele cele mai proeminente, iar
optica și analiza lor face istorie.
Pe bună dreptate, John J.Mearsheimer și
Steven M. Walt, amintesc că teoria este de nepre-
țuit din variate rațiuni. „Deoarece lumea este in-
finit de complexă, avem nevoie de hărți mentale
pentru a identifica ceea ce este important în dife-
rite domenii ale activității umane. În particular
avem nevoie de teorii pentru a identifica me-
canismele cauzale care explică comportamente
recursive și cum se raportează unul la altul. În
cele din urmă, teorii bine echipate sunt esențiale
pentru a testa adecvat ipoteze; aparent sofisticate
teste ce nu sunt întemeiate în teorii produc mai
probabil rezultate eronate” (p.430). Însăși testa-
rea ipotezelor depinde de soliditatea teoriei. „Nu
este vorba de o singură teorie, un ecosistem te-
oretic divers fiind de preferat unei monoculturi
intelectuale” (p.430). În orice împrejurare, teoria
rămâne însă forma majoră a cunoașterii. Ei îi re-
vine rolul de pivot al studiilor.
Cei doi autori concep teoriiile ca „simplified
pictures of reality”, ca un fel de „hărți (maps)”,
dar care asigură explicații cauzale (p.431), după
ce „reflectă” lumea reală. „O teorie bună trebuie
să ofere o portretizare acurată - deși abstractă și
simplificată - a lumii reale. Hărțile simplifică în
mod necesar realitatea, dar a hartă a rutei (road-
map) care plasează Chicago la est de Boston nu
ar fi utilă. Teoriile vor produce ipoteze sănătoase
și explicații utile numai dacă componentele lor
reflectă cu acuratețe lumea reală” (p.433-434).
În termeni care îmi amintesc de realismul lui
Hilary Putnam, poate ceva mai direcți și mai in-
tuitivi, autorii restabilesc un realism care a fost
prea mult relativizat și explică multe din neajun-
surile cercetărilor actuale. Și, desigur, întrucât
aceste cercetări sunt folosite de politicile exter-
ne, ele explică și multe dintre neajunsurile aces-
tor politici!
John J.Mearsheimer și Steven M. Walt nu exa-
minează teoria ca ceva în sine, cum se petrec lu-
crurile în mod frecvent, când se vorbește despre
teorie sau se menționează teorii fără a se pune
întrebarea: ce adevăruri rezultă din aplicarea
teoriei respective? Ei plasează benefic teoria în
cadrul rezolvării de probleme de cunoaștere în
perspectiva acțiunii. „Realismul” pe care ei îl re-
prezintă se opune manifest „instrumentalismu-
lui” în materie. În mod direct este vizată influen-
ta teză a lui Milton Friedman (Essays in Positive
Economics,1953) - cu cât o teorie reflectă mai
puțin realitatea, cu atât ea poate fi mai puternică,
căci contează rezultatul predicțiilor, nu calitatea
Dumitru Macovei	Singur (2020)
ulei pe pânză, 80 x 60 cm
asumpțiilor. Simplificat spus, teoria bună este
cea care satisface interesul celui care a promo-
vează. Contraargumentul binevenit al lui John
J.Mearsheimer și Steven M. Walt este că numai
asumpții realiste pot susține explicații valide și
predicții fructuoase.
Plecând de la o bună cunoaștere a terenului la
care teoria are a se raporta, John J.Mearsheimer
și Steven M. Walt admit în lista „metodelor de
testare” „consistența logică”, „covariația factoria-
lă”, care face distincția între cauzare și corelație și
verifică inferențele socotite cauzale, spre a le deo-
sebi de simple corelații, și verificarea funcționării
mecanismelor cauzale deja stabilite în noi con-
texte. „Într-o lume perfectă, s-ar folosi toate aces-
te metode de testare, dar asemenea abordare nu
este totdeauna practicabilă. Metodele pe care le
folosește un savant depind de natura acelui puzz-
le, accesibilitatea evidenței relevante și avantajul,
lui sau ei, comparativ” (p.434). Esențial rămâne
faptul că metodele de testare includ un „process
tracing” - adică o verificare pe întrebarea dacă
mecanismele cauzale deja cunoscute operează
sau nu în realitatea care este luată în cercetare.
Nu există vreo regulă să opereze!
Este din capul locului convingător inven-
tarul prestațiilor teoriei pe care îl fac John
J.Mearsheimer și Steven M. Walt. Anume, teoria
asigură: cadrul cuprinzător de captare a realită-
ții; transformarea revoluționară a cunoașterii;
posibilitatea predicției; șansa diagnosticării situ-
ației și posibilitatea deciziei politice. Teoria per-
mite evaluarea politică, înțelegerea istoriei, aco-
perirea golurilor când faptele nu sunt suficiente
și elaborarea de teste empirice valide (pp.435-
437). Mai direct și simplu nu se poate spune cât
de multe depind de teorie!
Inventarul ca atare poate fi inspirator. Nu vrei
teorie, cunoașterea îți stagnează de fapt și nu ai
prestațiile menționate! Nici diagnosticul nu este
realist, nici explicația nu este până la capăt, nici
predicția nu duce departe, nici decizia nu dă în
fapt rezultate!
Nici un studiu existent în momentul de față
nu a arătat atât de incisiv și exact efectele testării
de ipoteze în condițiile absenței teoriei pusă la
punct. John J.Mearsheimer și Steven M. Walt
au argumentat pe larg evaluarea, tot mai larg
împărtășită printre specialiști, că s-a rămas pă-
gubos la a se lua „aproape exclusiv și nejustifi-
cat performanța empirică drept criteriu deciziv,
poate exclusiv, al evaluării în cercetarea socială
și politică”. De aici rezultă efecte nefaste, ce con-
duc la erori.
Se asumă, bunăoară, modele insuficient ela-
borate (misspecified models), încât aceeași in-
dicatori factuali capătă semnificații diferite în
diferite abordări sau nu sunt corelați. Deterența
nucleară, de pildă, are prezentări contradictorii,
în diferite analize. Din momentul în care con-
ceptele teoretice nu sunt bine clarificate, se ajun-
ge la măsurători rău orientate (misleading mea-
sures). Se consideră, de exemplu, că în război
democrațiile, încurajând individualitatea, sunt
mai de succes, dar măsurătorile făcute nu sunt
concludente. Fără teorie se rămâne la sărăcia de
date (poor data). De pildă, în privința exercită-
rii puterii, a performanței în respectarea drep-
turilor omului, a terorismului, cu toate efortu-
rile cercetătorilor, s-au adunat prea puține date
certe. Lipsind teoria, nu se ajunge la explicație
(absence of explanation). De exemplu, s-au adu-
nat multe date despre raportarea democrațiilor
la pace, dar nu se pun în legătură. Ocolindu-se
teoria nu se ajunge la acumularea de cunoștințe
(lack of cumulation). De pildă, s-au studiat fac-
tual rivalitățile dintre state, dar nu s-a acumulat
mare lucru.
Nu sunt șanse ca optica lui John J.Mearsheimer
și Steven M. Walt asupra conexiunii dintre teorie
și testarea de ipoteze să fie deformată. Cei doi
autori împiedică energic orice preluare defor-
mată. Ei arată limpede că „testarea de ipoteze
este esențială pentru științele sociale, iar anali-
zele statistice sunt un instrument puternic, dacă
este folosit adecvat. Mai departe, cercetarea ca-
litativă poate să sufere, de asemenea, din cauza
calității scăzute a datelor, selecției tendențioase,
vagilor conceptualizări, lipsei acumulărilor și a
altor probleme. Pe scurt, argumentul nostru nu
caută să privilegieze un set al metodelor pe sea-
ma altuia. Mai curând, argumentul nostru este
că tendința specialiștilor în relații internaționale
de a se focusa pe metodă și de a neglija teoria
este un pas în direcția greșită” (p.445). Este astfel
cazul revenirii la teorie și la folosirea ei fecundă
în investigații.
Studiul datorat lui John J.Mearsheimer și
Steven M. Walt este o lecție impresionantă des-
pre cunoaștere la propriu și, mai exact, despre
importanța teoriei în cunoaștere. El restabileș-
te teoria pe fondul pe care s-au acumulat date
factuale, dar se bate pasul pe loc cu puncte de
vedere vetuste. Și aceasta tocmai în dreptul rea-
lităților noi și al unor inițiative de politică inter-
națională chestionabile! Improvizațiile se impun
în fața deciziilor chibzuite, iar debusolarea spo-
rește de la o zi la alta.
Teoria a căpătat și din această ultimă rațiune,
a ascensiunii improvizațiilor, importanță cruci-
ală. Mai ales în situația actuală, în care din ca-
pul locului este de dat neîntârziat imaginea unei
lumi schimbate și a cărei schimbare continuă. În
care sunt de rezolvat probleme de magnitudine
neobișnuită și de un dramatism rar în viața uma-
nității!
■
1O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
Viitorul de ieri
■ Christian Crăciun
Motto: „Acum toată lumea e fericită”.
Distopiile sunt un gen literaro-filozofic de
o stranie actualitate în era trans-uma-
nismului. „Omul nu este nici înger, nici
animal; nenorocirea este că cine vrea să devină
înger, devine animal”, dura observație pascalia-
nă descrie exact impasul logic și etic pe care se
construiește orice utopie, precum și deriva ei în
distopie. Orice utopie visează/vizează o lume de
îngeri pe pământ care degenerează însă inexora-
bil în sub-uman. Cele două întrebări ale utopiei
clasice: a. Cum funcționează o cetate perfectă?
b. Cum pot fi oamenii fericiți fără rest în inte-
riorul acestei cetăți? includ, cum s-a tot obser-
vat, o tensiune ireductibilă, tragică, între istorie
și antropologie. Încercarea de a-l scoate pe om
(ființă imperfectă, cu toate trăsăturile sale ne-
gative: îmbătrânire, boală, degradare, suferință,
moarte, pulsiuni, suflet, niciodată, din cauza lor,
la înălțimea ideologiilor melioriste) din timp
schimbă radical condiția umană. Încercarea de
a-l transforma în înger, construind rațional un
paradis terestru, transformă omul în altceva.
Tocmai asupra acestui altceva au meditat autorii
de distopii clasice. Iar „inginerii emoțiilor ome-
nești” (Huxley) de azi au renunțat la ipocrizie,
după atâtea experimente ei au decis (într-un
scepticism și viziune gnostică absolute) că omul
nu este demn de înălțimea planurilor pe care
ei le fac. Pur și simplu nu face față. E prea plin
de defecte și limitări. „Demiurgul cel rău” și-a
greșit artefactul. De aceea omul trebuie înlocuit,
zombificat, transformat în altceva, nu s-au făcut
nicicând atâtea teorii împotriva, în pofida omu-
lui; post-umanul este o epocă în care nu mai dis-
cutăm despre îmbunătățirea morală a omului, ci
direct despre abolirea lui.
Meritul lui Aldous Huxley este de a fi imaginat
acest tablou încă de acum 90 de ani, în 1932 apă-
rea Brave New World. Roman cu o putere de anti-
cipare, până la detaliu, remarcabilă. Comparația
s-a făcut adesea, aproape obligatoriu, cu 1984 al
lui Orwell. Cele două sunt diferite și, aș spune,
complementare. Romanul lui Huxley este despre
controlul societal nu prin teroare, ci prin feri-
cirea obligatorie. El construiește un fel de apo-
teoză ironic optimistă la sfârșitul erei mașinii, a
industrializării. Combinatul de fabricat și condi-
ționat fetuși („Centrul de incubație și condițio-
nare”) este inima acestui univers. După cum, la
capătul celălalt, se află clinica unde se moare roz
și în muzici liniștitoare, și se recuperează fosfo-
rul din cadavre. Ce-i drept, la o vârstă care azi nu
e admisibilă nici măcar pentru pensie: 60 de ani.
Scriitorul nu putea „vedea” atunci cel puțin trei
elemente esențiale din puzzle-ul lumii anticipa-
te, în mijlocul cărora noi trăim azi: televiziunea,
internetul și ingineria genetică. Dar le presimte
venirea. Ele nu fac azi decât să sporească expo-
nențial impactul social al aspectelor „minunate”
ale lumii a lui Huxley.
Precizia anticipării scriitorului englez nu este
mai puțin uimitoare decât a celor care au imaginat
universuri galactice sau invenții tehnice miracu-
loase care s-au materializat peste ani. Numai că
atenția lui este îndreptată spre structura morală
a societății, nu spre cea tehnologică, subsidiară,
prezentată cu oarece tușe ironic îngroșate. Și aici
ne lovește în frunte Prezentul. Sarcasmul engle-
zesc nelipsit (vezi de exemplu numele personaje-
lor: Lenina, Marx, Polly Troțki, Sarojini Engels,
reporterul Darwin Bonaparte) cu care Huxley ne
prezintă doctrina care promite o lume absolut
fericită se dovedește perfect potrivit cu ceea ce
noi numim la fel de arogant prezentul civilizat.
Era „după Ford” este cea numită azi postmoder-
nitate. Descoperirea majoră a scriitorului englez
este că brainwashing se face mult mai eficient
prin asigurarea stabilității sociale, construirea
unei societăți a abundenței consum, gregaritate
absolută (intimul e socotit periculos pentru or-
dinea socială), idolatrizarea distracției (muzică
zgomotoasă în mega-concerte, sporturi stupide
în care oamenii își risipesc toată energia), consu-
merism și, mai ales, totală libertate sexuală, înce-
pând cu sexualizarea copiilor de grădiniță. „Toți
suntem ai tuturor celorlalți” este unul dintre slo-
ganurile care dirijează această societate globală.
„Promiscuitatea sexuală e bacșișul cu care soci-
etatea își liniștește sclavii” avea să scrie necruță-
tor Nicolas Gomez Dâvilla. „Dar acum oamenii
nu sunt niciodată singuri” strigă propaganda.
De altfel, și asta este iar o anticipare genială, nu
este o societate a gândirii, ci una a sloganurilor.
Autorul le acordă o atenție insistentă și face din
ele una din axele de descriere a lumii minunate.
Iar funcția celui cu talentul de a compune ast-
fel de lozinci, de o stupiditate voită, pentru că
asta le mărește eficiența, este, nu întâmplător,
una din cele mai importante în sistemul pute-
rii. Dezlănțuirea concertelor asurzitoare, antici-
parea „discotecilor” încheiate cu „orgie și beție”
(alt slogan caracteristic), un fel de intuire a fil-
melor 3D sau a realității virtuale numite „filme
senzoriale”, sporturile sunt alte fațete ale „ferici-
rii paradoxale” (Lipovetsky) sau „euforiei perpe-
tue” (Bruckner). Plus, summum-ul celor de mai
sus: pastila de fericire, psiho-stimulentul, soma
care anihilează orice conflict interior. Romanul
lui Huxley are un asumat facies didactic, se simte
intenția unei demonstrații cuprinzătoare, care să
prezinte cât mai multe dintre fațetele acestei so-
cietăți a fericirii obligatorii. Presimțind într-un
fel corectitudinea politică, el imaginează o lume
în care mamă și tată au devenit cuvinte obscene,
de altfel desuete, căci copiii sunt „decantați” in-
dustrial, în serii identice de gemeni, planificați
în câteva caste, de la alfa plus la epsilon, sclavii.
Oamenii sunt îmbrăcați în uniforme și, de altfel,
standardizarea nu pare să-i supere, dimpotrivă,
e unul dintre secretele fericirii. Oamenii sunt
fericiți pentru că li se oferă totul. Suntem deja
în epoca post-adevărului, a dispariției valorilor
tari, în care „adevărul e o amenințare, iar știința
e un pericol public” și se descoperă că „civiliza-
ția nu are câtuși de puțin nevoie de noblețe sau
de eroism”. Și la ce ar folosi ele de vreme ce „poți
duce cu tine într-o sticluță cel puțin jumătate din
etică. Creștinismul fără lacrimi - asta este soma”.
Una dintre dimensiunile fundamentale ale
acestei societăți perfect uniformizate, fără de
care „fericirea” nu ar fi posibilă, este consume-
rismul („aruncatul e mai bun ca reparatul”). Ești
Dumitru Macovei Dormitor în casa părintească (2021)
ulei pe pânză, 80 x 60 cm
cu atât mai bun cetățean cu cât consumi mai
mult. Câți dintre noi și-au mai reparat în ultime-
le zeci de ani o haină sau o pereche de pantofi?
Dar, cu siguranță, însușirea originară a acestei
„Londre” postmoderne este abolirea memoriei,
ruptura calendarului. Trăim în „era Ford” (alu-
zia ironică la calendarul revoluției franceze îmi
pare clară), o lume în care evident religia (creș-
tinismul) a fost abolită dar Ford este divinizat.
Și, consecutiv, tot ce a fost înainte este șters.
Copiii sunt condiționați să urască natura și căr-
țile (surse de dezordine); ca în mai toate disto-
piile, cărțile sunt interzise, cu excepția celor de
instrucțiuni și sloganuri fordiste. Nu există artă,
numai scandările mobilizatoare; începând de la
Biblie și Shakespeare până la cele contempora-
ne cărțile au fost distruse. Nu mai circulă decât
textele cântecelor de propagandă („condițio-
nare”), de o precaritate căutată, care îmi evocă
texte ale muzicii „ușoare” de azi („salubritatea-i
aproape ca Forditatea”, „Civilizat înseamnă ste-
rilizat”, „Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a
te distra”) și cele legate de Ford. Căci Ford este
Dumnezeul acestei lumi atee, era nouă se nu-
mește era Ford, semnul crucii este înlocuit cu un
T făcut în dreptul burții, de la primul model de
automobil Ford fabricat în serie, etc. Iar oamenii
sunt fericiți, fericiți, fericiți, nu există conflicte,
boli, tristeți. Tot ce a fost înainte de momentul
zero este interzis, doctrina cancel culture este
prevăzută în detaliu. Aici intervine intertextul
masiv cu Shakespeare, abundent citat, (inclusiv
în titlul romanului) împreună cu aluzia ironică
la mitul bunului sălbatic. Tânărul alb născut în
junglă este singurul care l-a citit pe marele brit și
care caută răspunsuri la chestiunile existențiale,
(soma te scutește de acest efort și de această su-
ferință) pe care nu le găsește decât la bătrânul in-
dian, în miturile tribului din junglă, sau în car-
tea întâmplător găsită cu piesele shakespeariene.
Acest dialog între două tipuri de texte exempli-
fică moralitatea clasică a romanului și dezolanta
sărăcie sufletească a minunatei, euforicei lumi
utopice.
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
11
o
Deci: anularea familiei și sentimentelor de
apropiere între oameni, distrugerea memoriei
și a culturii, interzicerea creștinismului, anula-
rea intimității, automatizarea plăcerii sexuale,
serializarea și uniformizarea umană, „comu-
nitatea mondială”, presa avidă de subiecte de
scandal și sfârșind prin a ucide, pastila care
rezolvă toate conflictele. Nu pare foarte cunos-
cut tabloul? Se ajunge și la detalii mai subtile:
infantilizarea omului (cum altfel să-l manipu-
lezi?) - se vorbește despre „decența infantilă”
care trebuie respectată -, mitul progresului, vi-
sul tinereții fără bătrânețe, oamenii mor pe la
60 de ani, în bună formă fizică, scutiți de de-
crepitudine. Dar autorul nu a putut anticipa alte
evoluții: feminismul (femeile din roman sunt
fericite când sunt ciupite de fund și sunt soco-
tite „pneumatice”), și ecologismul extremiste,
fluiditatea sexuală și posibilitățile nelimitate de
schimbare de sex, criza resurselor ș.a. De fapt,
înspăimântătoare, ca în orice distopie, este logi-
ca pur mecanică, rece a acestei lumi. Căci, dacă
nu există conflicte, nici exterioare, nici interi-
oare, de unde arta? „...nu poți face tragedii fără
instabilitate socială. Dar cum lumea e stabilă,
oamenii sunt fericiți, capătă ceea ce vor și nu
cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sunt în-
stăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc
niciodată; nu se tem de moarte; n-au mame și
tați care să-i necăjească și să-i sâcâie, n-au soții,
ori copii, ori iubiți și iubite care să le stârnească
sentimente puternice; sunt condiționați în așa
fel încât practic nu pot să se poarte decât așa
cum trebuie. Și dacă ceva nu e în regulă, au la
dispoziție soma.”
Ce descrie autorul Filosofiei perene aici este
ceea ce s-ar putea numi, printr-o evidentă ana-
logie, o mutație a valorilor etice. Și încăpățâ-
narea cu care cele „vechi” își fac loc, nu se lasă
complet distruse, autorul pare a ne spune că ele
țin de ceva atât de adânc (sau înalt!) din con-
diția umană, încât nu pot fi complet eradicate
de nicio condiționare. Ceea ce uită în primul
rând omul din minunata lume nouă este liber-
tatea. Stupefacția pe temelia căreia e constru-
it romanul este că omul poate trăi foarte bine
fără libertate. O încercare izolată de a-i trezi pe
oameni la conștiința libertății eșuează într-un
ridicol desăvârșit. „Populația optimă /.../ are ca
model aisbergul, opt părți din nouă sunt sub
apă, numai a noua parte e la suprafață. - Și sunt
fericiți acolo sub apă? - Mai fericiți decât dea-
supra ei!”. Ideea că fericirea și libertatea sunt,
de fapt, contradictorii ne dă frisoane istorice.
Amputarea memoriei este mitul obsesiv al mi-
nunatei lumi noi; nedureroasă, începând chiar
cu manipularea chimică a eredității, continu-
ând cu hipnopedia (educația în somn) și până
la „Ritualurile Solidarității” (parodii ale ședin-
țelor de partid) toate se înalță precum cei șapte
stâlpi ai fericirii. Dialectica acestei lumi poate fi
descrisă în termenii lui Patapievici: ce se pier-
de atunci când ceva se câștigă. S-a câștigat fe-
ricirea non-conflictuală. Tot restul s-a pierdut.
Merită? De aceea finalul romanului este o stop
cadru cinematografic pe imaginea unui fel de
pendul macabru, (care marchează scăparea din
non timpul sinistru al fericirii inumane) al săl-
baticului sinucigaș prin spânzurare care deci-
sese să părăsească astfel această lume perfectă.
Din care lipsește un singur drept fundamental:
dreptul de a fi nefericit.
■
Întemeierea etică -
ordine și trebuință
Iulian Chivu
Datele esențiale ale întemeierii principiilor
de viață socială au fost pretutindeni cău-
tate de filosofi, sociologi, antropologi și
de istoricii ideilor religioase în însăși viața tribală
a primitivilor, conduita acestora fiind subordona-
tă totemismului, tabuurilor, riturilor de inițiere,
de integrare și mai apoi credințelor religioase care
s-au conturat și au evoluat odată cu ordinea soci-
ală prin care s-au afirmat și s-au instituționalizat.
Nume celebre de cercetători au impus metode
și orientări variate în cercetare, au adunat ma-
teriale complexe și au direcționat mari orientări
antropologice: Franz Boas, Emille Durkheim,
Mircea Eliade, J.G. Frazer, Arnolf van Gennep,
H. Hubert, Bronislaw Malinovsky, M. Mauss,
A. Lang, L. Levy-Bruhl, Richard Thurnwald etc.
Unul dintre cercetătorii români mai puțin citiți,
dar și mai puțin citați, căruia îi datorăm un stu-
diu sistematizat în această chestiune (Primitivii
- 1943), a fost Nicolae Petrescu, personalitate
complexă, care a scris în egală măsură sociologie,
filosofie, studii de teoria statului și de psihologie a
popoarelor primitive.
În lucrarea sa din 1943 (reluată după 60 de ani
într-o nouă ediție la Ed. Saeculum I.O., București,
2003), Nicolae Petrescu socotește începuturi-
le eticii în morala clanului (cap.XVI) având su-
portul cercetărilor lui J.G. Frazer, ale lui Andree
Richard și ale lui Em. Durkheim: sunt aici frec-
vente observații care, pentru necunoscători, apar
bizare, dar și altele care, prin pragmatismul lor, se
arată firești, tolerabile (un primitiv, dacă a găsit
mai multe nuci de cocos, consumă în taină din
ele până se satură, apoi pe cele rămase le duce în
tabără spre a fi împărțite după criterii ale egalității
și nu se jenează să-și pretindă și de această dată
partea). Știm că morala, de fapt, nu se rezumă la
reguli; exemplul de mai sus subliniază contradic-
ția contractului social cu tentațiile egoismului,
alteori se contrapun argumentele faptice celor
morale și parțialității, temperarea conflictualității
ireversibilității morale etc.
Cunoașterea vieții tribale a prilejuit antropolo-
gilor concluzii valabile și în societățile evoluate,
studiile acestora au relevat din ce cauze și în ce
măsură valorile și principiile etice au căpătat un
caracter universal, iar altele se particularizează
în chip cu totul surprinzător1. Poziția cercetăto-
rului față de faptul moral a condus, în timp, la
realismul etic, la intuiționism, naturalism, subiec-
tivism, relativism și la prescriptivismul univer-
sal2. Opțiunile morale ale societăților înseși s-au
diversificat și au dus la hedonismul societăților
antice orientale, în vreme ce etica greacă (mora-
la porticului și morala plăcerii, după Homer) își
concentrează criteriile judecăților etice cu pre-
dilecție pe valoarea vieții, pe virtuți, pe utilitate,
pe motivație (ca în dreptul natural) etc. Motivația
etică reflectă ea însăși determinările societății
care au impus criteriile: etica tribală, etica medi-
evală, etica modernă... Pe de altă parte, religiile
au exercitat și ele determinări fundamentale: etica
jainistă, buddhistă, islamică, iudaică, creștină etc.
În cazul egiptenilor, de pildă, papirusurile
scriu despre o anume etică a categoriilor socia-
le. Un astfel de manual este semnat de un anu-
me Amenemope3 și ar putea data din vremea
lui Ramses al II-lea; el vorbește despre conduita
slujitorilor faraonului (aidoma deontologiilor
moderne) și despre statutul lor privilegiat față
de celelalte categorii sociale. Scrierile din vechea
Grecie4 vorbesc despre o cultură generalizată a
rușinii și o alta a vinovăției în condițiile libertății
relative a spiritului, așa cum se definesc ele până
la Aristotel.
Odată cu stoicii, mai precis cu Zenon, intelec-
tul omului are posibilitatea să-l ridice pe acesta
la reflecție, ca valorificator al zeității din sine,
însă lucrurile intră în impas după Aristotel, după
trecerea definitivă a psihologiei în aria filosofiei,
când mintea neatinsă de bucurie sau de durere este
fără pasiuni, fără milă și, în consecință, perfectă5.
Suntem, astfel, în dinamica criteriului etic evi-
dentă încă din contextul gândirii sălbatice6, unde
exogamia, de exemplu, consolida relațiile inter-
tribale; uneori, aceasta era limitată doar la relația
fizică. În insula Dobu, la sud-est de Noua Guinee,
femeile care proveneau din linii matriliniare dife-
rite de cele ale soților aveau obligația să păstreze
igname diferite de semințe „pe care le cultivau în
grădini separate și care nu erau amestecate nici-
odată”7; o femeie lipsită de aceste semințe nu nu-
mai că nu putea să se mărite niciodată, dar ar fi
fost și decăzută în statutul ei social și trecută în
rândul hoațelor, al pescărițelor sau al cerșetoare-
lor care nu puteau susține ritualul agricol, în lipsa
căruia ignamele nu pot crește.
De la aceste determinări concrete, promovate
inițiatic, în exogamie și în practicile magice s-a
putut ajunge, cu sprijinul credințelor religioase
ulterioare, la criteriul general sacru/profan, re-
spectiv bine/rău, ca în Eseurile de teodicee ale lui
G. W. Leibniz și ca la Henri Bergson, în Cele două
surse ale moralei și religiei. Ulterior, instituirea re-
ligiilor a venit cu modele puternice, cu criteriul de
conduită promovat de mitologii, de scrierile vedi-
ce, de codurile morale: Brahma era scop al deve-
nirii hinduse prin desăvârșire; Ma’at - la egipteni
- era criteriu etic și zeitate; Săkyamuni (pentru
Buddhism) și-a redus învățătura la criteriul per-
severenței; regele babilonian Hammurabi institu-
ia un cod de legi, în principal morale, prin care
regatul se întărește; Vardhamăna fundamentează
Jainismul pe criteriul ascezei; Moise nu poate să-și
conducă poporul decât cu ajutorul lui Dumnezeu
prin instituirea Decalogului etc.
Pentru spațiul european al Heladei, sursele
morale sunt complexe, numeroase și susținute
de o mitologie omogenă, de contribuții filosofi-
ce semnificative care se regăsesc ca influențe în
etica creștină, în cea islamică, dar și în iudaism.
Pe de altă parte, se răspândește conceptul de
Dumnezeu (mai întâi ca ideal iudaic), odată cu
care în Univers nimic nu mai este întâmplător,
ci totul se petrece ca atare, iar nașterea lui Iisus
Hristos, viața și învățătura lui conduc la o între-
bare care a rămas încă fără răspuns pentru mulți:
Cum a putut oare scurta predicație a unui galilean
12
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
necunoscut să tulbure timp de două milenii o mare
parte a omenirii. Acesta este misterul lui Iisus, și
așa va rămâne el 8.
Judecata și condamnarea lui Hristos, accepta-
rea morții lumești au prilejuit apropierea de pilda
acceptării morții la Socrate9 - înțelepciunea su-
perioară fiind în ambele cazuri în măsură să se
supună: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac, avea
să zică Iisus (Luca, 23,34). Socrate, însă, căuta vir-
tutea rațional chiar negând-o (spre deosebire de
Protagoras), iar Iisus Hristos a demonstrat Romei
că există o viață în duh prin care omul se poa-
te desăvârși (Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și
Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit - Matei 5,48)
- ambele morți au fost acceptate, spre nedumeri-
rea celorlalți, în numele unui crez de neconvertit.
Dacă Homer găsea în structura sufletului un
sediu al rațiunii și un altul al pasiunilor, găsea,
în consecință, și zei ai înțelepciunii și ai rațiunii
(Atena și Hermes), respectiv ai nebuniei și ai pa-
siunii (Ares și Afrodita), nu suntem prea departe
de universul gândirii vedice cu care s-au făcut, în
timp, mai multe asocieri. Criteriul etic, exterior
omului, explică în Odiseea și rătăcirile eroului în-
tre Calypso și Penelopa; Ulise decide să lupte îm-
potriva plăcerilor și viciilor alegând rațional vir-
tutea morală spre care se îndreaptă. Și tot eposului
homeric îi datorăm argumentele primei judecăți
etice, explorate de Porphirius în Peștera Nimfelor;
morala porticului și morala plăcerii. Ori, să ne
amintim și de Arjuna, eroul din Bhagavad-Gita,
care își depășea dilemele morale într-o îndelun-
gată tatonare a deciziei sub argumentele zeului
Krishna.
Pentru civilizația greacă, Maxim din Tyr, înte-
meietor al neoplatonismului contra epicurienilor,
în Disertațiile sale, admite că Homer a pus morala
în acțiune: „el a întrupat de pildă în Ahile ardoa-
rea tinereții; în Agamemnon beția puterii, ame-
țeala ambiției; din Thersites a făcut emblema ple-
bei dezlănțuite; însă Ulise e altceva. Homer ne-a
prezentat în el imaginea unei vieți de bine a unei
virtuți desăvârșite”10. Ulise este fiu și egal al zeilor,
condiție platonică a fericirii care, în acceptarea
nerăzvrătită a voinței olimpienilor, îl apropie de
Iov; eroul homeric se sprijină și el pe trei virtuți:
forța sufletească, luminile înțelepciunii și asisten-
ța divină, remarcate și de Maxim din Tyr.
Socrate, înaintea morții sale, după ce a pledat
pentru datorie (Criton), și pentru înțelepciune
(Charmides), poate să spună: „Iar cel ce s-a silit
să cultive sufletul și să-l împodobească, nu cu
străine ci cu propriile sale podoabe: cu cumpă-
tare, dreptate, vitejie, libertate și adevăr, acela aș-
teaptă în liniște călătoria spre lumea lui Hades”
(Phaidon,115a) - virtuți care au permis, cum am
văzut, apropierea lui de Iisus Hristos. Modelul
socratic îl cucerește și pe Aristotel și sintetizează
învățătura morală a acestuia în trei dogme, para-
doxale la prima vedere11: „(a) virtutea, excelența
morală, este identică cu cunoașterea și, din acest
motiv, toate virtuțile deosebite în mod obișnuit
sunt un singur lucru; (b) viciul, comportamentul
moral rău, este, așadar, ignoranță în toate cazurile,
eroare intelectuală; (c) săvârșirea răului este, așa-
dar, întotdeauna involuntară și nu există, de fapt,
nicio stare a sufletului ca aceea pe care Aristotel
însuși o numește «slăbiciune morală (acrasia), cu-
noașterea binelui și săvârșirea, totuși, a răului»”
Din această perspectivă, pentru Aristotel etica
putea fi numită o știință a caracterelor și fiecărei
virtuți îi corespunde, pe măsură, un anume carac-
ter moral. Etica Nicomahică definește din punct
de vedere moral fericirea, virtutea, alegerea voită,
Dumitru Macovei
Bărci la țărm (2020), ulei pe pânză, 40 x 90 cm
dărnicia, dreptatea/nedreptatea, cunoașterea ade-
vărului, înfrânarea, prietenia, bunăvoința, plă-
cerea - cum se comportă Ulise și cum gândește
Socrate.
De fapt, grecii au fost preocupați consecvent de
fericire și și-au consemnat reflecțiile inclusiv pe
statui, porticuri sau în temple. La Delos, de pildă,
spune Aristotel, există o inscripție pe care o reți-
ne ca definind fericirea: „Cel mai frumos lucru e
dreptatea deplină, cel mai bun e sănătatea. Dar cel
mai dulce e când dobândim ceea ce iubim” - lu-
cruri pe care le spunea și Platon.
Legarea întemeierilor etice ca ordine și trebu-
ință de valoare și de valorizare conduce deja la
modelarea comportamentelor în sens valoric (ca
axiologie) în funcție de conținutul care impune
criteriului etic (ca axial), în acord cu dinamica
vieții sociale și cu opțiunea istorică. Odată cu
Immanuel Kant, se trece de la cunoașterea rați-
onală comună a moralității la cea filosofică - tre-
cerea de la filosofia morală populară la metafizica
moravurilor pe principiul autonomiei vieții în
condițiile libertății definite ca proprietate a vo-
inței ființei raționale. Voința, la Kant, cauzează
rațional proprietatea de a activa independent de
alte cauze determinate, însă implicând legea: „Ce
alta ar putea deci să fie libertatea voinței dacă nu o
autonomie, adică o facultate de a-și fi sieși lege?”12
O altă viziune o avem de la filosoful și psihologul
francez Henri Bergson, care își începuse activi-
tatea publicistică în 1889 cu studiul Essais sur les
donnees immediates de la conscience și va încheia,
în 1932, cu un studiu mult mai profund asupra
moralei, Les Deux sources de la morale et de la
religion. În deschidea acestuia, se aduce o obser-
vație sintetică, al cărei adevăr rămâne, în esență,
incontestabil: „Amintirea fructului oprit este cel
mai vechi semn de aducere aminte păstrat atât în
memoria fiecăruia dintre noi, cât și în memoria
umanității”13.
Fundamentul moralei creștine este și mai con-
cret formulat în studiul introductiv14: totul a fost
spus de Iisus Hristos în Predica de pe Munte. Cu
alte cuvinte, Bergson nu (re)inventează morala, ci
o explică doar. El admite că „o bună parte a mora-
lei noastre cuprinde datorii al căror caracter obli-
gatoriu se exprimă, în ultimă instanță, prin pre-
siunea societății asupra individului”15 - ca atare,
diferențele și dinamica criteriilor stau în conținu-
tul acestei presiuni și în structurarea priorităților
după trebuințele etice ale societății.
Vorbim despre etică și morală și de aceea di-
ferențierea e utilă: etica cercetează problemele
de conduită individuală și socială spre a le căuta
soluții, în timp ce morala se definește ca ansam-
blu al normelor de comportament și conviețuire
care, totuși, nu au caracter imperativ, iar abaterile
(individul este moral mai întâi cu sine și apoi cu
codul) sunt modelate sau sancționate doar în co-
munitate ca dezonorante.
Modelarea este, deci, individuală și/sau gene-
rală, de unde esența criterială a unei epoci (ex.:
morala rușinii, în Grecia homerică), dar și carac-
terul dinamic al moralei: ea ordonează axiologic
comportamentele și formulează modele sociocul-
turale. Modelul cultural European, fundamental
creștin, s-a conturat după anul 325, începând cu
Sinodul de la Niceea16. Și astfel s-a putut observa
că drama morală a modernității a început și s-a
accentuat odată cu contestarea lui Dumnezeu17
Cu toate acestea, modernismul deschide o largă
dezbatere, cu multe controverse, pe tema valorii și
a valorizării morale, din perspectiva tot mai clară
a unei etici universaliste cu răspunsuri corpora-
tiste, susținute tot mai tranșant în deontologii și
cu alunecări vizibile spre tehnicism.
Note
1	A se vedea Tratatul de etică al lui Peter Singer (Ed.
Polirom, Iași, 2006), cap. 2.
2	Idem, cap. privitor la natura eticii (partea a șasea).
3	Donadoni, Sergio.; Omul egiptean, Ed. Polirom,
Iași, 2001, p.90.
4	Dodds, E.R.; Grecii și iraționalul, Ed. Polirom, Iași,
1998.
5	Op. cit. p.205.
6	Claude Levi-Strauss observă acestea studiind exo-
gamia (Gândirea sălbatică, Ed. Polirom, Iași, 2011, cap.
IV - „Totem și castă”).
7	Op. cit., p. 114.
8	Brosse, Jacques; Maeștri spirituali, Ed. Albatros,
Buc., 1992, p.91.
9	Wenley, Robert; Socrate și Christos, Ed. Herald,
Buc., 2009.
10	Buffiere, Felix; Miturile lui Homer și gândirea grea-
că, Ed. Univers, Buc., 1987, p.309.
11	Taylor, Alfred E.; Platon - Socrate, Ed. Herald, Buc.
2010, p. 241.
12	Kant, Imm.; Bazele metafizicii moravurilor, Ed.
Antet, Buc., f.a., p. 67.
13	Bergson, Henri.; Cele două surse ale moralei și reli-
giei, Ed. Institutul European, Iași, 1992, p. 25.
14	Op. cit., studiu introductiv de Diana Morărașu, p.5.
15	Idem, p.60.
16	Noica, C.; Modelul cultural european, Ed.
Humanitas, Buc., 1993, p. 64.
17	Patapievici, H.-R.; Omul modern, Ed. Humanitas,
Buc.,2002, p. 185.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
13
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (III)
^[^Ulian Cătălui
China
Literatura de călătorie a devenit populară în
China, abia în secolele X-XIII, în timpul dinastiei
Song, deși au existat precursori, cum ar fi călu-
gărul budist Xuanzang, genul fiind denumit „lite-
ratura consemnării călătoriei” (youji wenxue), iar
aceasta a fost scrisă adesea sub forma narațiunii,
prozei, eseului și jurnalului.1 Scriitori sau autori
de literatură de călătorie chinezi, cum ar fi Su Shi
(secolul XI) și Fan Chengda (veacul XII) au de-
venit populari în China.2 Su Shi a scris despre ex-
periențele sale de călătorie în așa-zise „eseuri de
excursie de o zi”, care aparțineau parțial categoriei
literare populare din epoca Song de youji wenxue,
care folosea stilurile jurnalului și prozei scrise.3
Deși alte lucrări din literatura de călătorie chine-
ză conțineau o mulțime de informații culturale,
geografice, topografice și tehnice, scopul central
al „eseului excursiei de o zi” a fost acela de a folosi
un cadru și un eveniment pentru a transmite un
argument filozofic sau moral, care a folosit adesea
o scriere de tip persuasiv.4 De exemplu, eseul ex-
cursiei de o zi a lui Su Shi, cunoscut sub numele
de Record of Stone Bell Mountain/ Însemnarea de
la Muntele Clopotului de Piatră, investighează și
apoi judecă dacă textele antice despre „clopotele
de piatră” erau sau nu exacte din punct de vedere
real.5 Trecând la Fan Chengda și excursiunile sale,
menționăm că, pe 27 iunie 1177, acesta a plecat
din orașul Chengdu, Sichuan și a călătorit 100
de mile spre sud, până în județul sau regiunea Jia
(actualul Leshan)6, ținta sa privind această vizi-
tă fiind să călătorească la Muntele Emei, un vârf
renumit pentru notorietatea sa în ceea ce priveș-
te budismul, urmând râul Min până în zona Jia,
unde a petrecut zece zile vizitând locuri budiste
pitorești, mai întâi „Colosalul Buddha” (o statuie
de piatră de 71 de metri înălțime, construită în-
tre 713 și 803 în timpul dinastiei Tang, sculptată
dintr-o stâncă de gresie roșie din Cretacic, care
se află la confluența râului Min și a râului Dadu,
în partea de sud a provinciei Sichuan din China,
lângă orașul Leshan, sculptura în piatră fiind ori-
entată spre Muntele Emei, cu râurile curgând sub
picioare. Este cea mai mare și mai înaltă statuie
din piatră a lui Buddha din lume și este de departe
cea mai înaltă statuie premodernă din lume)7 și
apoi Muntele Emei. A scris diverse note în jurnal
care documentau călătoria sa pe munte, astfel, în-
tr-o consemnare de jurnal din 16-20 iulie 1177,
Fan a scris următoarele: „Am acostat în județul
Jia. Cei mai mulți dintre cei de care m-am des-
părțit s-au întors acum acasă. Lăsându-mi familia
pe barca acostată sub malurile județului Jia, am
mers singur spre Emei... Este consemnat în texte-
le budiste că acesta este locul în care Bodhisattva
Samantabhadra și-a făcut apariția și manifesta-
rea”8.
Xuanzang și Călătorie spre Vest în timpul
dinastiei Tang
Totuși, un precursor al literaturii și jurnalelor
de călătorie din China a fost, după cum spune-
am, Xuanzang (602-664 d. Hr.), cunoscut și sub
numele de Maestrul Tripitaka al Marii dinastii
Tang este unul dintre „cei mai venerați călug-
ări budiști din istoria Chinei”, pelerinajul său
în India, pentru a studia budismul și a aduce
înapoi în țara lui Lao Zi și Li Tai-Pe scripturi-
le canonice, va fi portretizat în popularul ro-
man Călătorie spre soare-apune de U Ceng-en.9
Motivat de căutarea unor traduceri mai bune ale
scripturilor budiste la acea vreme, Xuanzang a
părăsit Chang’an în anul 629, sfidând interzice-
rea de călătorie din partea împăratului Taizong
din dinastia Tang și s-a îndreptat singur către
pământul sfânt din India, dar pe drum, a dat pe-
ste numeroase dificultăți și pericole și i-a luat 4
ani de eforturi grele și de perseverență uimitoare
să treacă de Munții Hami, Turfan, Kucha, Aksu,
Tian Shan către Kârgâzstan, Sharisabz, Tașkent,
Munții Pamir din Samarkand (astăzi Uzbekistan)
către Uzbekistan, Bactria în Afganistan, Munții
Hindukuș și Jalalabad din Pakistan, prin 16 țări,
apoi a mers pe celebrul drum al mătăsii și a ajuns
în cele din urmă în Țara Sfântă Budistă, în partea
de nord-est a Indiei antice, majoritatea timpu-
lui de unul singur, pe jos sau călare.10 De-abia a
scăpat să nu fie ucis de tâlhari, „aproape a fost
ars de viu de pirați” și a supraviețuit unei furtuni
de nisip în deșert și pericolelor din acei munți
înalți acoperiți cu zăpadă, unde mulți dintre cei
care l-au urmat de-a lungul călătoriei sale au su-
combat.11 Xuanyang a studiat cu osârdie pentru
a înțelege limba sanscrită, limba originală fo-
losită pentru a asimila învățăturile lui Buddha,
iar apoi a petrecut câțiva ani luând lecții despre
budism în Nalanda, cea mai faimoasă mănăstire,
aici, fiind instruit de către starețul Sîlabhadra în
doctrina școlii Yogâcâra, pe care o va introdu-
ce și în China.12 Mai târziu, a vizitat alți maeștri
bine-cunoscuți și stupe (monument religios in-
dian destinat comemorării sau păstrării relic-
velor unei căpetenii budiste) și și-a îmbunătățit
în continuare înțelegerea asupra budismului.13
A devenit unul dintre foarte puținii care au
obținut titlul de Tripitaka14, care stăpânea înv-
ățături din scripturile budiste deprinse de la mii
de călugări, iar cunoștințele și înțelegerile sale
i-au adus din ce în ce mai multă faimă în India.
Printre cele mai importante traduceri ale sale
se numără Yogacarabhumi shastra („Tratat des-
pre ținuturile practicanților de yoga”), lucrarea
care a reprezentat de fapt motivația principa-
lă a călătoriei sale și a căreia a lăsat o traduce-
re în 100 de suluri, Abhidarmakosa („Comoara
Abhidarmei”) din Vasubandhu, cele 600 sute
de suluri ale Prajnaparamita („Tratatul Marii
Înțelepciuni”)15. În anul 643, Xuanzang a plecat
acasă cu 657 de cărți din budism și cu multe
statui ale lui Buddha, sosind în Chang>an în anul
64516, fiind primit la Curte de împăratul Taizong
al dinastiei Tang, care l-a rugat insistent să scri-
băluiască despre călătoria sa către vest, rezultând
astfel Călătorie spre Vest în timpul dinastiei Tang,
ce reprezintă călătoria literară realizată narativ
pe care Xuanzang a efectuat-o timp de nouăspre-
zece ani (între 626 și 645, sub dinastia mențio-
nată), de la Chang’an până în India, traversând
Asia Centrală, textul fiind compilat de Bianji,
un discipol al lui Xuanzang, care a petrecut mai
mult de un an scriind cartea sub dictarea maes-
trului său. Lucrarea constă din peste 120.000 de
sinograme împărțite în 20 de suluri, acest jur-
nal de călătorie descriind geografia fiecărei țări
și transportul maritim folosit, clima și produsele
locale ale tuturor acestor populații cu istoria și
limba lor, faptele sau realizările politice și eco-
nomice, culturile și religiile precum și obiceiu-
rile și obiceiurile ale țărilor traversate17, jurnalul
xuanzangian acoperind incredibil nu mai puțin
de 110 țări, regiuni și orașe răspândite astăzi
în multe state și regiuni: Xinjiang, Afganistan,
Tadjikistan, Uzbekistan, Pakistan, India, Nepal,
Bangladesh și Sri Lanka.
Note
1	James Hargett, „Some Preliminary Remarks on the
Travel Records of the Song Dynasty (960-1279)”, în
Chinese Literature: Essays, Articles, Reviews, 1985, Vol.
7, No. 1-2, pp. 67-93.
2	James Hargett, op. cit., pp. 67-93.
3	James M. Hargett (1985), op. cit., pp. 67-74.
4	Ibidem, p. 74.
5	Ibidem, pp. 74-76.
6	James M. Hargett, Jade mountains and cinnabar
pools: the history of travel literature in imperial China,
Seattle, WA, University of Washington Press, 2018, onli-
ne.
7	R.K.K. Rajarajan (2020), „Religious Art and Culture
in 2019’ Thousand Faces of the Buddha”, în Indian
Journal of History of Science, 55 (2): 194-201 și „Mount
Emei Scenic Area, including Leshan Giant Buddha
Scenic Area”, în UNESCO, retrieved 7 December 2019,
online.
8	James M. Hargett (2018), op. cit., online.
9	Philippe Cornu, Dictionnaire encyclopedique du
bouddhisme, Paris, Seuil, 2006, pp. 717-718.
10	Cf. „Xuanzang”, în Wikipedia, 26 iunie 2019.
11	Ibidem.
12	Ibidem și Robert E. Buswell Jr. & Donald S. Lopez
Jr., The Princeton Dictionary of Buddhism, Princeton,
Princeton University Press, 2014, pp. 1015-1016.
13	Cf. „Xuanzang”, în Wikipedia, 26 iunie 2019.
14	Robert E. Buswell & Donald S. Lopez Jr., op. cit.,
pp. 1015-1016.
15	Philippe Cornu, op. cit., pp. 717-718.
16	Li Rongxi, «Introduction» in Sramana Huili and
Shi Yancong, A Biography of the Tripițaka Master (...),
Numata Center for Buddhist Translation and Research,
1995, p. xiii-xv (V. Bibliographie).
17	Fang Xie, «Da Tang Xiyu Ji („Great Tang Records on
the Western Regions”)», Encyclopedia of China, 1st ed.,
2000 ,, online.
■
14
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
istoria
Izmir, 9 septembrie 1922/
Infernul și renașterea
unui oraș
■ Cosmin Lotreanu
Peste puțin timp se vor împlini o sută de ani
de la apogeul unor evenimente tragice ce
au încheiat faza acută a unei crize profun-
de din anii imediat următori sfârșitului primei
conflagrații mondiale a secolului XX. Am trăit
câțiva ani în Izmir, al treilea oraș al Turciei și
cel mai important port la Marea Egee și am fost
martor la sărbătoarea zilei de „9 Septembrie”
(„Dokuz Eylul”). Am căutat însă, dincolo de ce-
remoniile oficiale firești și pe parcursul mai mul-
tor ani, să-mi explic și să înțeleg sensibilitățile
destul de pronunțate ale tuturor protagoniștilor
față de evenimentele dramatice de acum o sută
de ani. Și totul într-un oraș special, al multicul-
turalității, al coexistenței comunităților și religi-
ilor, pe care îl recunosc întru totul și atunci când
citesc și recitesc cuvintele lui Irfan Orga, în car-
tea sa „Povestea unei familii turcești”: „Aș vrea
să pot găsi cuvinte să descriu farmecul straniu al
Izmirului....căldura fierbinte a soarelui, cerul al-
bastru și nisipurile de aur... și peste tot în Izmir
erau straturi de flori din belșug, ca niște pete de
culoare care-ți furau ochii și-ți anesteziau simțu-
rile. Și astăzi Izmirul arată ca un oraș din străină-
tate-un oraș cosmopolit în care numai moscheile,
cu minaretele lor ascuțite, îți mai amintesc că te
afli în Turcia”. În același timp mă recunosc su-
fletește în cuvintele lui Jacques Salome: „ Atunci
când nostalgia ne mușcă inima o face pentru că
amintirea este încă plină de speranță”... și în-
cerc să revin la subiectul central al acestui arti-
col ce, prin puterea exemplului, oferă istoriei și
Smyrne 1893
(Gallica.bnf.fr)
oamenilor o speranță. Este vorba de Aristeidis
Stergiadis, ultimul guvernator grec al orașului
(1861-1949). Născut la Kandiye/Heraklion, cre-
tan precum Eleutherios Venizelos (proeminent
om de stat grec, prim ministru in mai multe rân-
duri), a fost guvernator general de Izmir/Smyrna
(mai 1919-septembrie 1922).
Urmare prevederilor Congresului de Pace de la
Paris (tratatul de la Sevres) orașul a trecut sub ad-
ministrarea elenă, trupele acestui stat debarcând
pe cheile portului Izmir în data de 15 mai 1919.
Începea ocupația militară greacă a orașului ur-
mată de ofensiva în direcția Ankara. Toate aces-
te evenimente au rămas cunoscute în istorie sub
denumirea de războiul greco-turc (1919-1923),
încheiat întâi prin armistițiul de la Mudanya (oc-
tombrie 1922) și apoi prin tratatul de la Lausanne
(iulie 1923). Unele din puterile aliate ce au format
„Antanta” în timpul primului război mondial (în
special Marea Britanie) au sprijinit expansiunea
elenă în Asia Mică, după cum limpede s-a ex-
primat primul ministru al acelor timpuri, Lloyd
George: „Un nou imperiu grec în Orient favo-
rabil Marii Britanii”. În plus Imperiul Otoman
a fost membru, în aceeași conflagrație, al alian-
ței cunoscute sub numele de „Puterile Centrale”.
Deznodământul războiului s-a tradus prin des-
trămarea teritorială a Imperiului sus-menționat,
totul pe fondul unei decăderi continue politice,
economice și militare a Înaltei Porți încă de la fi-
nalul secolului XVIII și pe tot parcursul secolu-
lui XIX (așa numita „chestiune orientală”). Prin
Stergiadis	(fhw.gr)
tratatul de la Sevres semnat la 10 august 1920 în-
tre Imperiul Otoman și puterile europene aliate,
Grecia a primit posesiuni teritoriale însemnate:
„Thracia până la Catalca, inclusiv insulele Imbros
(astăzi Gokceada) respectiv Tenedos” (astăzi
Bozcaada). Zona litorală din sud-vestul Turciei
(de la Canakkale la Antalya) a constituit, în acea
perioadă, un obiectiv pentru mai multe state,
Izmir fiind, după sintetica afirmație a lui Misha
Glenny1 „adevăratul premiu”. Italia a încercat la
rândul său să-și facă simțită prezența prin debar-
carea în așa-numita „Adalia” (Antalya) în timp ce
navele Marii Britanii, Franței și Statelor Unite „pă-
zeau intrarea în Smyrna”. În acest context se expli-
că intervenția militară greacă ce a debutat la 15
mai 1919, înaintarea în Anatolia, rezistența turcă
și bătăliile de la Inonu, Sakarya, Dumlupinar (ul-
tima parte a așa numitei „Buyuk Taaruz”/„Marea
Ofensivă”) respectiv conturarea victoriei trupelor
conduse de Mustafa Kemal Ataturk, Ismet Inonu
și Fevzi Cakmak. Ocuparea orașului Izmir se cu-
vine a fi reliefată atât prin latura sa umanitară tra-
gică (excese ale ambilor combatanți, incendierea
orașului, moartea violentă prin linșare a mitropo-
litului Hrysostomos etc.) cât și prin importanța
sa legată de cristalizarea rezistenței turce, aspect
remarcat de Arnold J. Toynbee: „Riposta turcă a
fost provocată de invazia nejustificată a armatei
grecești de ocupație”. Armistițiul de la Mudros
(30 octombrie 1918), cu prevederi foarte grele
pentru decidenții politici otomani și în special
articolul VII al acestuia („Aliații puteau să ocupe
toate punctele strategice în cazul unei situații ce
se considera a amenința securitatea acestora”) a
constituit baza intervenției militare elene. Trebuie
remarcate în context luciditatea și realismul anu-
mitor decidenți militari greci (în primul rând
colonelul Ioannis Metaxas, viitor conducător al
statului) în ceea ce privește expediția armată în
Anatolia. În două Memorandumuri înaintate
premierului Venizelos, acesta a avertizat asupra
inerentelor riscuri ale unei campanii militare.
Autorul a avut în vedere cantonarea etnicilor
greci în zonele de coastă (maritime) respectiv pe-
ricolul „Anatoliei profunde” în special în ceea ce
înseamnă soliditatea liniilor de aprovizionare și
a eficienței lanțului de comandă. Istoria avea să
dea pe deplin dreptate argumentelor invocate de
Ioannis Metaxas.
Înainte de a trece la subiectul central al ar-
ticolului (Aristeidis Stergiadis și conduita sa
aproape singulară într-un context generalizat de
violență și radicalizare) îmi îngădui doar câte-
va fraze menite a zugrăvi sumar profilul politic
al statului grec respectiv al celui turc ce abia se
năștea în acele timpuri atât de traumatizante.
Grecia, dominată de așa numita „Megali Idea”
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
15
o
(„Marea Idee” a Greciei Mari ce urma să cu-
prindă, pe lângă teritoriul continental, Cipru,
insulele și litoralul Asiei Mici, perla Coroanei
fiind Constantinopole/Istanbul), a cunoscut
un proces de antagonizare în două tabere poli-
tice ireconciliabile: Pe de o parte cea a regelui
Constantin, educat în Germania, adept al neu-
tralității în timpul războiului respectiv al unei
„Grecii mici și oneste” și pe de altă parte a lui
Eleutherios Venizelos (pro-Antantă, partizan al
„Greciei celor două continente și cinci Mări”).
Această dilemă a fost tranșată numai după ce re-
gele Constantin a plecat în exil (mai 1917), Grecia
alăturându-se Antantei. Un accident stupid, ha-
zardul având rolul său de netăgăduit în istorie, a
determinat o schimbare sau, după cum sublinia-
ză același Misha Glenny, perpetuarea „Schismei
Naționale”. La data de 30 septembrie 1920 regele
Alexandru, în vârstă de 27 ani, a fost mușcat de
o maimuță, în grădina din palatul Tatoi (reșe-
dință regală). După două săptămâni suveranul a
decedat. Mai târziu (noiembrie 1920) Venizelos
a pierdut alegerile și la putere a venit un nou gu-
vern condus de Dimitrios Gounaris ce a permis
reîntoarcerea regelui Constantin din exil. Toate
aceste frământări nu au avut cum să nu influ-
ențeze moralul trupelor elene din Asia Mică. Pe
de altă parte debarcarea legendară a lui Mustafa
Kemal Ataturk la Samsun, port la Marea Neagră
(19 mai 1919, la câteva zile după ocuparea ora-
șului Izmir de către trupele elene) a constituit
începutul articulat al mișcării naționale de rezis-
tență. Au urmat luptele sus-menționate respec-
tiv revendicările formulate explicit de Mustafa
Kemal Ataturk într-un interviu pentru jurnalul
„Daily Mail” (15 septembrie 1922): „Asia Mică,
Tracia până la râul Marița și Constantinopole.”
Mandatul lui Aristeidis Stergiadis a fost unul
extrem de dificil. Mai multe surse istoriografice
subliniază însă încrederea și sprijinul primului
ministru Venizelos. Stergiadis a fost ales în de-
trimentul lui Themistocles Sophoulis, politici-
an liberal din insula Samos, fost guvernator al
Macedoniei. Avocat în vârstă de 58 de ani, ex-
pert în drept musulman, cu o profundă cunoaș-
tere a acestei comunități, fost guvernator de Epir,
Stergiadis a înțeles imediat caracterul multietnic
al orașului Izmir și necesitatea stringentă de a
asigura tuturor locuitorilor săi o administrare
eficientă și mai ales imparțială (armeni, greci,
turci, evrei, levantini, aceștia din urmă euro-
peni stabiliți aici de-a lungul secolelor și descriși
încă din 1670 de marele călător Evliya Celebi:
„Vapoarele francilor acostează atât de des încât
jumătate din Izmir seamănă cu Frengistan”2...).
Odată instalat în funcție, Aristeidis Stergiadis
a avut două obiective imediate în contextul în
care, în timpul debarcării trupelor grecești în
Izmir, s-au produs acte reprobabile. Obiectivele
sus-menționate au fost reimpunerea legii și or-
dinii respectiv eliminarea, cât a fost posibil, a
efectelor exceselor condamnabile din zilele ante-
rioare. Istoricul britanic Arnold Toynbee a relie-
fat însă persistența și amplificarea sentimentelor
naționaliste, într-un climat extrem de încordat
al acelor timpuri ce „a minimalizat implacabil
eforturile sale ca și cum ar fi fost un binevoitor
guvernator otoman de Salonic în 1912 sau un vi-
ce-rege englez al Irlandei de orientare liberală în
1921.”3 Aristeidis Stergiadis s-a distins prin echi-
distanță, prin lupta împotriva oricăror discrimi-
nări pe criterii de etnie (aspect absolut remarca-
bil în condițiile de atunci), prin conștientizarea
pluralității orașului Izmir și regiunii egeene
Venizelos și Ataturk	(Milletgazetesi.gr)
adiacente. Autorul Giles Milton4 creionează por-
tretul acestui administrator atipic, într-o lume și
într-un oraș în care violența și distrugerea erau
iminente: „Un gentleman cu o ținută austeră ce
putea fi văzut mergând pe chei..îmbrăcat cu un
costum de culoare închisă și purtând un lung
baston”. Misha Glenny îl descrie la rândul său pe
Aristeidis Stergiadis: „Mic de înălțime, energic și
predispus la extraordinare răbufniri de mânie, a
fost unul din puținii oficiali greci ce au arătat res-
pect musulmanilor și tradițiilor acestora”. Pe de
o parte Aristeidis Stergiadis a avut misiunea de
a readuce normalitatea într-un oraș traumatizat
iar pe de altă parte a fost necesar ca „puterile ali-
ate să fie convinse că Grecia era capabilă să con-
ducă eficient partea cea mai bogată a Asiei Mici”.
Favoritul premierului Venizelos a fost „un om al
principiilor și convingerilor” sau, după descrie-
rea lui Arnold Toynbee, „plin de resurse, curajos
însă capricios și temperamenta..” Guvernator al
așa numitei „Zoni Smyrnis”, Aristeidis Stergiadis
a lăsat impresia unui „funcționar public civil
competent, prieten al lui Venizelos ce a restabilit
rapid ordinea”5; „un funcționar de stat auster ce
a preferat solitudinea palatului Guvernatorului
și a evitat să onoreze numeroasele invitați la se-
ratele și ceaiurile organizate în cartierul levantin
Bornova”: „Trăia ca un eremit, nu accepta invita-
ții, nu apărea niciodată în societate... nu dorea să
accepte favoruri pentru a putea exercita o justiție
egală pentru toți”. A înființat o Curte Marțială și
nu a ezitat să dispună executarea publică a unui
număr de trei greci vinovați de violențe împo-
triva populației musulmane. Această conduită a
fost observată inclusiv de comisari ai Aliaților:
„Turcii sub Stergiadis se bucură de o protecție
la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze”. De ase-
menea acesta a menținut, inclusiv prin creșteri
salariale, funcționarii turci din administrația
otomană precedentă a Izmirului, transmițând
reprezentanților celorlalte comunități că „insti-
tuțiile trebuie să fie multietnice și să corespundă
demografiei orașului”. De o deosebită însemnă-
tate a fost scena având drept protagoniști pe mi-
tropolitul de Smyrna Hrysostomos respectiv pe
Aristeidis Stergiadis. Prezent la slujba religioasă
și, la auzul unor cuvinte ce depășeau cadrul cu-
venit oficierii serviciului liturgic, guvernatorul
nu a ezitat să întrerupă predica înaltului prelat,
rostind următoarele: „V-am spus că nu mi-am
dorit nimic din toate acestea”. Șocat, mitropoli-
tul a încheiat rapid slujba. Nu este astfel deloc de
mirare că Aristeidis Stergiadis a fost acuzat de
„persecutarea și terorizarea grecilor din Smyrna
și Anatolia în beneficiul turcilor, levantinilor,
străinilor și evreilor.” ... Este greu de stabilit
dacă acest comportament practic singular într-o
lume a violenței reciproce implacabile și iminen-
te a fost unul al convingerilor nestrămutate în
conceptele toleranței și echidistanței menite a fi
pilonii coexistenței în pace a tuturor comunită-
ților din Izmir. Sunt tentat să mă gândesc și la o
politică tip „captatio benevolentiae”, plecând de
la afirmațiile lui Aristeidis Stergiadis referitoare
la reușita așa numitului proiect „Megali Idea”:
„Extensia teritorială a guvernării noastre va de-
pinde de imparțialitatea propriei administrații și
de apărarea drepturilor minorităților.”
Conduita guvernatorului nu avea cum să nu
ostilizeze în primul rând pe o parte din deciden-
ții politici eleni. Prin urmare, la 14 iulie 1919,
Alexander Diomedis (înlocuitorul titularului
Afacerilor Externe Politis) a reclamat premie-
rului Venizelos comportamentul guvernatorului
de Izmir. Schimbul epistolar între aceștia în-
deamnă, cred, la o reflecție profundă privind pe
de o parte incapacitatea de a înțelege și accepta
realitatea din teren și, pe de alta parte, viziunea și
realismul ce nu au avut puterea de a evita o imi-
nentă înfrângere precum și consecințele tragice.
Redau în rândurile de mai jos corespondența
dintre Diomedis și Venizelos, aspect la care îmi
permit să adaug neștirbita încredere și spriji-
nul acordate lui Aristeidis Stergiadis, primul
ministru apărându-și astfel, cu perseverență și
determinare, un membru al echipei sale: „Cu de-
osebit regret sunt nevoit să vă trimit informații
cu totul neplăcute despre activitățile domnului
Stergiadis în Smyrna... Nimeni nu îndrăznește
să-i vorbească, să se plângă sau să ofere orice
informație Înaltei Comisii... Este în dezacord cu
aproape toți delegații Puterilor și comunică nu-
mai în scris cu aceștia.Îi insultă pe greci chiar
și în fața străinilor, cu intenția de a-i umili, ar
spune unii sau alții. Aceasta este cel puțin impre-
sia creată..............Suspectez că asistăm la un fenomen
patologic”. Răspunsul lui Venizelos la rândurile
polemice, resentimentare și punctate inclusiv
de expresii insultătoare este elocvent prin ati-
tudine și verticalitate. Nu mai puțin importantă
este întrezărirea eșecului politic și militar elen:
„Se exploatează toate dificultățile poziției lui
Stergiadis și se urmărește formarea unui curent
al opiniei publice împotriva lui la Atena care
să conducă la înlocuirea sa. Când văd astfel de
exemple meschine într-o vreme în care poziția
noastră în Smyrna devine, politic vorbind, cu fi-
ecare zi mai periculoasă nu datorită incapacității
lui Stergiadis ci mai cu seamă exceselor armatei
noastre și conștiințelor ruinate ale colegilor săi
ce astfel furnizează muniție nenumăraților noș-
tri inamici din variate națiuni, atunci aproape
disper și mă minunez dacă nu cumva cei ce des-
consideră politica noastră în Asia Mică au drep-
tate sau dacă statura noastră nu este prea neîn-
semnată pentru o așa de considerabilă misiune...
Stergiadis cel fără de noroc a văzut și simțit de
departe, așa cum eu am văzut și simțit de aproa-
pe, că o furtună este pe cale să se abată asupra
capetelor noastre.......vom sfârși prin a fi eliminați
din Smyrna, umiliți și degradați”. Să recunoaș-
tem, o viziune remarcabilă a experimentatului
om de stat Eleutherios Venizelos... Iar misiunea
lui Aristeidis Steriyadis nu putea fi alta decât una
imposibilă, îndeosebi dacă ne gândim la adver-
sitatea extremă a comunităților (în special turcă
și greacă) în contextul debarcării militare elene
în Asia Mică și înaintării în Anatolia. Cel ce a
spus că „în niciun alt oraș din lume Orientul și
Occidentul nu se întrepătrundeau de o manieră
atât de spectaculoasă precum în Smyrna” (consu-
lul american George Horton) a lăsat posterității
o definiție exactă a lui Aristeidis Stergiadis: „Un
om însemnat ce a depus un suprem efort pen-
tru a performa într-o sarcină supraomenească”.
Într-un portret asemănător6 Aristeidis Stergiadis
16
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
este zugrăvit drept „o figură enigmatică ce a avut
o relație problematică cu populația greacă”. În
egală măsură a fost poate singurul ce a realizat
pe deplin iminența catastrofei. Desigur, în afa-
ră de primul ministru Venizelos, mărturie fiind
afirmațiile redate de autorul Dimitris Kamouzis7
conform cărora, pentru o Asie Mică integrată în
așa numitul „hellenic world” este fundamental
„tratamentul echitabil al populației musulmane
sub ocupația greacă”. Acest aspect a fost pe de-
plin susținut (conform aceluiași autor) de cuvin-
tele lui Aristeidis Stergiadis: „Crearea unui me-
diu al egalității și respectului între musulmani
și non-musulmani”. Aprecierea lui Venizelos,
conform căreia Aristeidis Stergiadis este un „ul-
timate leader”, nu este deloc departe de adevăr,
date fiind condițiile în care acesta și-a exercitat
mandatul. Mergând și mai departe, guvernatorul
de Izmir a avut curajul să propună „crearea unei
zone autonome a Asiei Mici, administrată de re-
prezentanți ai comunităților locale, idee respinsă
însă de Aliați”.
Cuvintele lui Eleutherios Venizelos au fost pro-
fetice. Deznodământul militar a însemnat retrage-
rea armatei și administrației grecești din Izmir (8
septembrie 1922). Aristeidis Stergiadis a fost „ul-
timul demnitar civil ce a părăsit orașul”8; „la ora
10 seara administrația greacă și-a încetat existen-
ța ”, unități ale avangardei turcești intrând în oraș
în același timp. Aristeidis Stergiadis a fost preluat
de nava marinei SUA („Iron Duke”) iar ulterior a
debarcat succesiv la Istanbul, Constanța respectiv
Nisa (final de septembrie 1922). Va trăi în Franța
(la Nisa) până la moartea sa (1949) fără să se mai
reîntoarcă vreodată în Grecia sau în Asia Mică.
Aristeidis Stergiadis a lăsat în urmă un oraș ce va
cunoaște momente tragice cum ar fi incendierea
sa și refugierea pe chei a membrilor comunităților
non-musulmane în încercarea de a se salva din ca-
lea represaliilor și a focului ce mistuia cartiere în-
tregi (în special cele armene și grecești). Traumele
acestor evenimente dramatice au fost îndelung
Dumitru Macovei
Balcic. Moara roșie (2020), ulei pe pânză, 60 x 70 cm
resimțite și amplificate de prevederile tratatului de
la Lausanne ce a pus capăt războiului greco-turc.
Este vorba de așa numitul „Mare Schimb de
Populație”, fenomen tradus prin strămutarea gre-
cilor din Asia Mică în Elada continentală respec-
tiv a musulmanilor (în special turcilor) din aceste
locuri în noul stat republican al lui Ataturk ce își
făcea apariția pe scena istoriei. Merită subliniată
în mod evident personalitatea indiscutabilă a lui
Mustafa Kemal Ataturk, fondator al Republicii
Turcia, rolul său fundamental în tot ceea ce în-
seamnă statalitate și modernitate instituțională.
Comemorarea anuală de la data de 10 noiembrie
și nu numai (Mustafa Kemal Ataturk a murit în
10 noiembrie 1938) se traduce printr-un moment
omagial național încărcat de emoție și sentimente
patriotice profunde.
În final îmi permit să revin la ideea de speranță
menționată la începutul acestui articol. Războiul
greco-turc din anii 1919-1923 a fost marcat fără
îndoială de episoade tragice în care populația ci-
vilă în ansamblu (greci, turci, armeni, evrei etc.) a
avut foarte mult de suferit. Totuși, în mijlocul atâ-
tor evenimente traumatizante, mai există speranță
și umanitate fortificate de gesturi politice ale ina-
micilor de ieri ce merită a fi puse în valoare. Este
greu să individualizezi astfel de trăiri și sentimente
însă acestea au existat și exemplul lor ne arată că
umanitatea are puterea și vocația de a se reinventa,
dincolo de suferințele tuturor comunităților din
Asia Mică și nu numai. Mă gândesc la cele scrise
de un simplu soldat grec ce descoperă Asia Mică
poate cu alți ochi decât cei ai combatantului („în
apropiere de gara Tulu Bunar, pe partea dreaptă se
zărește muntele Akar Dag, foarte frumos, plin de
pini și alți arbori. Apa sa cristalină și nenumăratele
fântâni mitice alcătuiesc un peisaj magic”9), la cu-
vintele unui grec precum Molyviatis („cum oare
ne vom regăsi inimile noastre rănite?”), sau unui
turc precum Ozsoy („Ne înțelegeam foarte bine cu
vecinii noștri greci. Mama avea vecine grecoaice
pe care le vizita adesea și Sofia era cea mai bună
prietenă a mea“10) și nu îmi rămâne decât să în-
chei această încercare de prezentare a unei figuri
precum Aristeidis Stergiadis și mai ales a condu-
itei sale prin reliefarea necesității cooperării și nu
a confruntării precum și a unei istorii comune
într-o „lume comună” a Mediteranei așa cum a
numit-o Fernand Braudel, simbolizată și aceas-
ta de apropierea între doi foști inamici : Mustafa
Kemal Ataturk și Eleutherios Venizelos. Și poate
cele mai importante exemple nu sunt „Înțelegerea
Balcanică” la care ambele state (alături de România
și Iugoslavia) au fost fondatoare și semnatare
(1934) sau vizita lui Venizelos în Turcia urmată
de semnarea tratatului de prietenie între cele două
țări (1930) cât mai ales propunerea lui Eleutherios
Venizelos din 12 ianuarie 1934 ca Mustafa Kemal
Ataturk să primească Premiul Nobel pentru Pace.
Acesta ar trebui să fie mesajul fundamentat poa-
te înainte de toate pe imaginea unui oraș ege-
ean numit de Franțois Rene de Chateaubriand o
„Palmyra în mijlocul deșertului”, un loc al unei
„libertăți religioase depline” încă de la anul 1700,
„o așezare aproape europeană” (Gerard de Nerval)
sau, privită prin ochii lui Victor Hugo, „o prințesă
la care fericita primăvară răspunde fără încetare
chemării sale”.... Și da, Izmir este și un tărâm pe
care iubirea îl completează pe de-a întregul și fie ca
versurile cântecului interpretat de Dario Moreno,
artist evreu născut pe aceste meleaguri, să cuprin-
dă în ele însele renașterea unui oraș în care istoria
este omniprezentă iar exemplul acesteia ar trebui
să îmbie la generozitatea și iubirea (de oraș? de fi-
ința iubită ? de amândouă ?): „Nu pot să te pără-
sesc/Inima mea te caută/Dragul meu Izmir/Îți ofer
propria mea viață/Sunt prizonierul tău...”.
Note
1	în lucrarea „Balcanii Naționalism, Război și
Marile Puteri 1804-2012”
2 https://www.monde-diplomatique.fr/2008/03/
MANSEL/15723
3	într-un interviu pentru „Manchester Guardian”,
conform Michael Llewellyn-Smith, Ionian vision:
Greece in Asia Minor, 1919-1922”)
4	în lucrarea „Paradise Lost: The Destruction of
Islam’s City of Tolerance”
5	Briton Cooper-Busch, în lucrarea” Mudros to
Lausanne: Britain’s Frontier in West Asia, 1918-1923”
6 http://www.ime.gr/chronos/13/en/foreign_policy/
people/05.html
7	„Greeks in Turkey Elite Nationalism and Minority
Politics in Late Ottoman”
8	Joseph Krulic, «Georgelin (Herve), La fin
de Smyrne, du cosmopolitisme aux nationalis-
mes », Balkanologie [En ligne], Vol. IX, n° 1-2 | 2005,
mis en ligne le 14 janvier 2010, consulte le 10 juin
2022. URL : http://journals.openedition.org/balkano-
logie/2026 ; DOI : https://doi.org/10.4000/balkanolo-
gie.2026
9	Panagiotis Grigoriou, „Grecs d’Asie mineure - Grecs
du continent. Alterite et identites durant la guerre gre-
co-turque en Asie mineure (1919-1922)”, Etudes bal-
kaniques [En ligne], 9 | 2002, mis en ligne le 08 avril
2009, consulte le 10 juin 2022. URL : http://journals.
openedition.org/etudesbalkaniques/137
10	GokțeBayindir Goularas et AyșeBetulNuhoglu, «La
guerre, la memoire et les recits de vie», Carnets [En lig-
ne], Deuxieme serie - 5 | 2015, mis en ligne le 30 no-
vembre 2015, consulte le 10 juin 2022. URL : http://
journals.openedition.org/carnets/407 ; DOI : https://
doi.org/10.4000/carnets.407
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
17
religia
Discursul absolut
al teologiei (III)
■ Nicolae Turcan
Depășiri, trimiteri, negații
Realitatea și experiența cuvintelor. Există mai
multe depășiri pe care cuvântul însuși le propu-
ne și cea dintâi este cea a referinței sau a realității
despre care cuvintele vorbesc prin intermediul
conceptelor. Este implicată aici tripartiția aristo-
telică între limbă, gândire și realitate.1 O experi-
ență a cuvintelor care descriu realitatea, așadar
o experiență de limbaj, oricât de poetică, nu se
situează la același nivel cu experiența întâlnirii re-
alității înseși, adevăr cu atât mai evident cu cât nu
se referă doar la fenomene obiectuale și empirice.
Așadar, întrebarea nu este dacă limbajul spune
ceva despre realitate - fiindcă evident o face -, ci
dacă limbajul este capabil să recreeze o experien-
ță a realității, să fie o experiență identică celei a
trăirii acelei realități. Or, răspunsul scurt este că
el nu reușește niciodată fără rest. Desigur, trebuie
acceptată funcția poietică a limbii: cuvintele pro-
duc experiență, pot deveni experiență. Dar aceas-
tă experiență de limbaj este diferită de experiența
realității originare. Experiența poietică se desfă-
șoară în spațiul analogiei, atunci când spune ceva
despre experiența originară, ori în cel al diferenței,
atunci când creează o experiență nouă, pornind
de la cuvinte, experiență ce se îndepărtează de cea
originară.
Etică, ascetică, limbaj. Pe lângă experiența
realității exterioare, trebuie să luăm în considera-
re și o experiență a afectării de sine, interioară,
care apare ca o nouă depășire a cuvintelor de că-
tre experiență. Limbajul este depășit de angajarea
etică și ascetică, de punerea în cauză a propriului
sine pornit în aventura întâlnirii lui Dumnezeu.
Levinas a adus o critică radicală la adresa onto-
logiei prin afirmarea eticii ca filosofie primă. A-l
suspecta pe Același concomitent cu a-l afirma
pe Celălalt dă naștere unei filosofii a alterită-
ții care întâlnește gândirea religioasă și limbajul
Scripturii. Or, etica presupune ca experiență in-
terioară o ascetică, o renunțare la sine în favoarea
celuilalt, o capacitate de sacrificiu.
Sfântul Grigore de Nazianz afirma că teologia
nu înseamnă doar cuvintele, ci și pătimirea pen-
tru Dumnezeu.2 Or cunoașterea nu se rezumă la
limbaj, nici la expresie, ci la asumarea, în propriul
trup, în propria suferință, a adevărului Celui care
a suferit pentru noi. Este o asumare ascetică prin
care analogia limbajului este dublată de analogia
suferinței. Schimbarea de accent este enormă: nu
putem vorbi despre limbaj, atunci când limbajul
vorbește despre suferință.
Depășirea cuvintelor de către experiență este
cu atât mai vizibilă în teologia apofatică. Negarea
conceptelor prin care teologia catafatică îl de-
scrie pe Dumnezeu nu are ca scop dezvăluirea
nimicului, ci a Celui mai presus de orice nume
și cuvânt. Înțeleasă mai mult decât o celebrare a
misterului ca mister, teologia apofatică vorbește
despre experiența inefabilă și supra-discursivă
a întâlnirii Dumnezeului personal.3 În teologia
apofatică, nu transcendentalul uman produce
experiența, ci aceasta devine posibilă doar prin
lucrarea harului.
Între experiența propriu-zisă a unio mystica
și descrierea sa prin limbaj diferența este uriașă.
Mulți autori din tradiția creștină afirmă inefabi-
litatea experienței mistice și incapacitatea cuvin-
telor de a o descrie adecvat. De exemplu, prin
afirmarea tezei incognoscibilității ființei divine,
tradiția patristică greacă neagă pentru totdeau-
na capacitatea de a cunoaște și, în replică, de a
descrie în vreun anume fel pe Dumnezeu în fi-
ința Lui;4 în același timp însă este afirmată posi-
bilitatea unei cunoașteri și experiențe reale a lui
Dumnezeu, prin energiile Sale necreate.
Limbajul spune experiența mistică în mod in-
suficient și în această diferență se dă întreaga ne-
putință a sa de a produce o experiență similară,
la fel cum tot aici se dă imposibilitatea experien-
ței de a fi exprimată pe deplin de către discursul
absolut. Între experiență și limbaj este un du-te-
vino, într-o reciprocă, indefinită și inegală înte-
meiere, o pendulare în care este prins și cel care
gândește, crede și se roagă. Aceasta dezvăluie și o
depășire esențială pentru discursul absolut: prin
plusul de cunoaștere, chiar inexprimabilă, experi-
ența mistică depășește limbajul.
Concepte iconice. Numim iconice acele con-
cepte care nu obiectivează, nu reifică inefabilul,
ci doar trimit către acesta, printr-o structură co-
mună indicelui, simbolului religios și icoanei.5
Icoana, spre deosebire de indice și simbol, se
evidențiază printr-o asemănare cu ceea ce ara-
tă, adică printr-un fel de non-arbitrarietate. Din
punct de vedere religios, icoana se definește prin
diferența sa față de idol. Jean-Luc Marion descrie
această diferență ca pe o distanță pe care icoana o
manifestă în raport cu prototipul reprezentat în
ea. Idolul întoarce privirea către privitor, într-o
auto-idolatrie, în timp ce icoana trimite privirea
mai departe, către prototipul vizibil în ea.
Dacă gândim limbajul religios ca fiind iconic,
atunci se poate spune că el reprezintă un spațiu
de trecere, cu alte cuvinte un fel de non-loc.6
Depozitată în limbaj, o experiență religioasă nu
rămâne aici decât cu scopul de deveni altceva de-
cât limbaj - o experiență similară celei descrise.
Demnitatea limbajului ca non-loc de trecere nu îi
vine, așadar, din localizarea sa, ci din iconicitatea
sa. Forța a ceea ce vine de dincolo de el și care se
revelează, parțial, prin el se resimte ca o chemare.
Limbajul absolut al teologiei este profund intenți-
onal: importanța lui e dată de ceea ce indică, mai
mult decât ceea ce poate descrie în mod adecvat.
Afirmații și negații. Lucian Blaga susținea
că gândirea dogmatică și teologia apofatică sunt
diferite. În gândirea dogmatică, conceptele sunt
afirmate, dar prin antinomii care depășesc logi-
ca, pe când, în apofatism, conceptele sunt negate,
dar gândirea rămâne în cadrele logicii.7 Teologia
Bisericii nu a gândit această diferență ca fiind in-
surmontabilă, ci mai degrabă complementară.
Întrebarea care se ridică este următoarea: ce au
în comun, pe de o parte, structura afirmativă și
paradoxală a dogmei, de forma „și..., și...”, cu, pe
de altă parte, teologia apofatică, a negațiilor, de
forma „nici., nici.”? Din punct de vedere logic,
atunci când au de-a face cu poziții contradictorii,
ambele sunt antinomii: cele dintâi încalcă prin-
cipiul non-contradicției, cele din urmă încalcă
principiul terțului exclus. Din punctul de vede-
re al experienței religioase, afirmațiile dogmati-
ce sunt antinomice pentru că încearcă să expri-
me un mister, o realitate inefabilă. Însă teologia
apofatică, prin negațiile ei la adresa conceptelor
vizează, de fapt, aceeași realitate care scapă gân-
dirii, același mister inefabil al unui Dumnezeu
ireductibil la limbaj. Prin urmare, din perspectiva
unei fenomenologii a depășirii, putem răspunde
că afirmațiile dogmatice și negațiile apofatice au
în comun structura intențională a depășirii către
o experiență de un alt ordin decât cea de limbaj.
Atât antinomiile dogmatice, cât și negațiile teo-
logiei apofatice exprimă taina incomensurabilă a
Dumnezeului celui viu pe care cuvintele nu-L pot
exprima cu adevărat.
Exagerând, s-ar putea spune că, în timp ce afir-
mațiile antinomice sunt modul în care Dumnezeu
ne vorbește, fiind capătul dinspre lume al
Revelației divine, negațiile apofatice sunt drumul
de întoarcere al omului către Dumnezeul inefabil.
De fapt, dacă structura trimiterii le este comună,
se poate spune mai corect că ambele trimit către
experiența mistică. Harul lui Dumnezeu lucrea-
ză atât în exercițiul uman al negațiilor, cât și în
antinomiile dogmatice și adevărurile de credință
revelate în istorie. Există o împreună-lucrare în
ambele situații. Cât lucrează omul și cât lucrează
Dumnezeu ține de adevărul unei dinamici care
depinde de mai mulți factori, de pildă de vârsta
spirituală a omului sau de pronia lui Dumnezeu.
Ceea ce contează pentru discursul absolut este că
aceasta cale nu mai este limbaj, ci depășire a lim-
bajului, scopul fiind experiența directă a întâlnirii
Celui mai presus de cuvinte. Afirmațiile de cre-
dință și negațiile teologiei apofatice nu se opun de
fapt unele altora, după cum afirma și Sf. Dionisie
Pseudo-Areopagitul.8 Discursul absolut al omului
se transcende pe el însuși pe măsură ce se rostește
și în această transcendere, care caută o experiență
mai presus de cuvinte, lucrează harul atotbinevo-
itor al Transcendenței înseși.
Experiență și cuvinte. În concluzie, există mai
multe momente în înțelegerea discursului abso-
lut al Revelației și, prin extindere, al teologiei.
Momentul hermeneutic presupune înțelegerea
semnificațiilor cuvintelor și comandamentelor
Sfintei Scripturi, ale expresiilor și chemărilor, pe
scurt, ale kerygmei apostolice, ca proclamare a
adevărului de credință și chemare a omului la de-
plinătatea vieții. Momentul credinței înseamnă a
crede în adevărul acestor cuvinte, în proveniența
lor dumnezeiască, în excepționalitatea și imposi-
bilul lor pentru noi, dar posibil pentru Dumnezeu
- „căci la Dumnezeu toate sunt cu putință” (Mc
10, 27). Am putea vorbi apoi de momentul etic și,
totodată, ascetic, în care omul răspunde cuvinte-
lor chemării prin propria slujire - de la liturghie și
rugăciune până la slujirea aproapelui -, angajând
neîncetat, indiferent de grad, asceza și renunțarea
la sine. Nu în ultimul rând, s-ar putea vorbi des-
pre momentul bucuriei, al trăirii prezenței tainice
a lui Dumnezeu prin lucrarea harului Său necu-
noscut lumii, „pe Care lumea nu poate să-l pri-
mească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște”
(In 14, 17). Acest moment este însoțit de vederea
a două extreme: pe de o parte, vederea nimicnici-
ei proprii, potrivit căreia omul este cu puțin mai
18
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
social
mult decât nimic, pământ menit să se întoarcă în
pământ, praf și cenușă; pe de altă parte, vederea
măreției chemării: omul este, prin lucrarea haru-
lui lui Dumnezeu, destinat îndumnezeirii și co-
muniunii cu Creatorul său. Nicio dialectică nu
suprimă pe niciuna dintre cele două extreme, căci
smerenia se adâncește odată cu lucrarea îndum-
nezeirii.
Cu siguranță că această prezentare nu este nici
unică, nici exhaustivă; are însă avantajul de a des-
fășura o cale care nu este doar a cuvintelor. Există,
bineînțeles, cuvinte care însoțesc momentele de
mai sus, la fel cum există tăceri mai donatoare
de sens decât s-ar putea rosti. Discursul absolut,
indiferent de forma și treapta pe care apare, dez-
văluie structura iconică a cuvintelor folosite, deo-
potrivă cu diferența dintre expresie și experiență.
Dar cuvintele dobândesc semnificații din ce în ce
mai bogate pe măsură ce experiența le aprinde și
le luminează. Experiența mistică poate fi certi-
ficată și confirmată de sensul pe care dogmele îl
exprimă prin cuvinte; dar ea nu poate fi înlocuită
de aceste cuvinte care se nasc din ea. În absen-
ța înțelegerii iconice a cuvintelor Revelației și în
absența experienței care le legitimează, discursul
absolut rămâne, în definitiv, insuficient. Fără trăi-
rea lui Dumnezeu, cuvintele își pierd semnificația
lor autentică și pot fi instrumentalizate de ego-ul
onto-teologic, care se definește tocmai prin refu-
zul experienței. Ele pot sluji violența și idolatria,
ambiguitatea și non-sensul, răul și minciuna. În
definitiv, doar experiența mistică și viața duhov-
nicească dau valoare discursului absolut al teo-
logiei, transformându-i cuvintele și sensurile în
icoane lingvistice și conceptuale care arată către
Referentul absolut, denumit deopotrivă Cuvânt și
Ființă, Viață și Dragoste.
Note
1	Aristotel, Categorii. Despre interpretare, trad.
Constantin Noica, Humanitas, București, 2005,
20v-21r, pp. 197-198.
2	Sf. Grigore de Nazianz, Cele 5 cuvântări
teologice, trad. Dumitru Stăniloae, Anastasia,
București, 1993, 12-13.
3	A se vedea Sf. Dionisie Areopagitul, Despre
teologia mistică, în Opere complete, trad.
Dumitru Stăniloae, Paideia, București, 1996.
4	Marion numea o asemenea afirmație „certitu-
dine negativă”, vezi Jean-Luc Marion, Certitudini
negative, trad. Maria-Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu,
2013.
5	Este tripartiția propusă de Charles S. Pierce
pentru a descrie relația dintre semn și obiectul
său. Charles S. Pierce, Philosophical Writings of
Peirce, ed. Justus Buchler, Dover Publications,
New York, 1955, pp. 102-103. Deși pornim de
la această trihotomie, vom folosi pentru înțele-
gerea structurii iconice considerațiile specifice
teologiei. De asemenea, din punct de vedere filo-
sofic, ne vom baza și pe fenomeneologia lui Jean-
Luc Marion care propune, în acord cu tradiția
Bisericii, o distincție fundamentală între icoană
și idol.
6	Foucault vorbea despre „nelocul limbaju-
lui”. Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, trad.
Bogdan Ghiu și Mircea Vasilescu, studiu intro-
ductiv de Mircea Martin, dosar de Bogdan Ghiu,
RAO, București, 2008, p. 41.
7	Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Humanitas,
București, 1993 (1931), pp. 79-84.
8	Sf. Dionisie Areopagitul, Despre teologia
mistică, I, § 1, p. 247.
■
Reprezentanți de seamă
ai exilului românesc.
Alexandru Busuioceanu (I)
■ Ani Bradea
n toamna anului trecut (la 26 octombrie
2021), se titra în presa de la noi: Inaugurarea
unui nou lectorat de limba română în Spania,
în cadrul Universității Complutense din Madrid,
ca o importantă realizare a diplomației româ-
nești și, mai ales, a colaborării interinstituționa-
le dintre Institutul Limbii Române din București
și Universitatea madrileană. Desigur, momentul
este unul important pentru cultura română și de-
mersul instituțiilor noastre lăudabil, dar nu trebu-
ie să uităm că această catedră a fost înființată cu
multă vreme în urmă, în anul 1942, de către mare-
le om de cultură român Alexandru Busuioceanu,
iar patru ani mai târziu, prin eforturile sale susți-
nute, cursul de limba și literatura română devine,
dintr-un curs facultativ, obligatoriu pentru toți
studenții din anul IV la filologie modernă. După
aproape cinci ani de activitate, cu aceste rezulta-
te notabile, Busuioceanu se vede nevoit să-i scrie
ministrului Culturii Naționale de la acea vreme,
care dorea nici mai mult nici mai puțin decât să
desființeze Catedra de Română a Universității
din Madrid. O scrisoare datată 15 octombrie
1946, păstrată în fondul arhivistic Alexandru
Busuioceanu, invocată de cercetători, printre care
Irina Dogaru1, dovedește efortul făcut de profe-
sorul român în a-l convinge pe domnul ministru
de importanța păstrării lectoratului: „după cinci
ani de activitate, am astăzi peste 300 de foști elevi,
licențiați ai Universității, care au cunoștințe de
limbă românească [...] de curând, datorită curen-
tului făcut, o catedră nouă de Limba Română s-a
înființat la Universitatea din Salamanca, iar edito-
rii spanioli manifestă interes pentru literatura ro-
mânească, din care au și tradus nu puține cărți”2.
Tot în 1942, Alexandru Busuioceanu înfiin-
țează Institutul Român de Cultură la Madrid,
despre care afirmă, aflăm din monografia Irinei
Dogaru3, în aceeași scrisoare4 mai sus citată, că:
„l-am înființat cu osteneala mea și multă vreme
l-am întreținut cu propria cheltuială”. A rămas ti-
tularul catedrei de limba și literatura română din
capitala Spaniei până la moartea sa, în anul 1961.
Reînființarea lectoratului de limba română la
Universitatea Complutense este un omagiu adus
unei personalități marcante a culturii române,
și spaniole deopotrivă, Alexandru Busuioceanu,
iar faptul că această catedră a primit numele său,
în acest an, pe 4 februarie, este o recunoaștere în
plus care merită salutată, dar în același timp este
și o reparație morală care se aduce memoriei ilus-
trului cărturar român, a cărui operă continuă să
rămână accesibilă specialiștilor, fiind prea puțin,
spre deloc, promovată publicului larg cititor (atât
cât va mai fi existând el în ziua de azi).
Până în luna aprilie a anului 1942, când a fost
numit în funcția de consilier cultural al Legației
române de la Madrid, părăsind astfel România
înainte de a împlini 46 de ani, Alexandru
Busuioceanu devenise deja un nume apreciat în
elita culturală a vremii. Cu o formație profesională
Dumitru Macovei Vedere spre Podul Rialto (2022)
ulei pe pânză, 120 x 100 cm
solidă - licențiat în filologie modernă în ianuarie
1920, în toamna aceluiași an ajunge la Viena unde
va rămâne doi ani pentru a studia istoria artei sub
îndrumarea cunoscutului Josef Strzygowski, apoi
alți doi ani la Accademia di Romania din Roma
(proaspăt înființată de profesorul și mentorul său
Vasile Pârvan) spre a studia cu profesorii renumiți
de acolo, pentru ca în 1925 să obțină doctoratul
magna cum laudae, cu teza Un ciclo di affreschi del
Secolo XI: S. Urbano alla Caffarela - Busuioceanu
avea deja o carieră profesională de lăsat în urmă,
colaborări la cele mai importante publicații ale
vremii, și nu numai. La doar 19 ani devenise co-
laborator al revistei Lumina nouă din București.
După un an se înrolează voluntar în războiul de
întregire a României (în perioada 1916-1918),
apoi, în 1918, ajunge la Iași ca redactor-șef al revis-
tei Arena, lucrând cu Pamfil Șeicaru, Demostene
Botez, Ion Vinea. Următorii doi ani îl găsesc în re-
dacțiile publicațiilor: Luceafărul, Lamura și Dacia
(ultimele două conduse de Alexandru Vlahuță
și Brătescu-Voinești). Un moment important în
parcursul scriitorului Al. Busuioceanu îl consti-
tuie anul 1921, când împreună cu Cezar Petrescu,
D.I. Cucu, Nichifor Crainic și Lucian Blaga înfiin-
țează revista Gândirea, publicație culturală (apă-
rută timp de un an și jumătate la Cluj, apoi redac-
ția se mută la București) care va deveni una dintre
cele mai importante ale interbelicului românesc,
reunind în paginile sale pe cei mai de seamă in-
telectuali ai vremii5. Desigur sunt multe alte pu-
blicații care l-au avut colaborator pe Alexandru
Busuioceanu în perioada sa românească, dar și
ulterior, după stabilirea în Spania, listă care se
completează cu numeroasele reviste din străină-
tate în care și-a publicat eseurile, analizele despre
artă, poeziile, etc.
O
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
19
o
Dintre toate preocupările sale însă, aceea de
critic și istoric de artă pare a se detașa simțitor,
de o importanță aparte în epocă, atunci când în
România existau puțin specialiști bine pregătiți
în acest domeniu. În fapt, puțină lume știe că
Alexandru Busuioceanu a fost, dacă nu cel mai
important, cu siguranță unul dintre cei mai im-
portanți critici de artă de la noi. Din fericire, mare
parte din studiile, monografiile și eseurile despre
arta românească veche și modernă, articolele
având ca obiect ilustrarea unor figuri românești
din istoria și estetica artelor plastice, precum
și altele despre arta universală, risipite prin re-
vistele lumii, au fost reunite în 1980 de Editura
Meridiane, beneficiind, unele dintre ele, de tradu-
cerile fiicei autorului, Oana Busuioceanu, prece-
date de o splendidă evocare a lui Ion Frunzetti,
în volumul: Alexandru Busuioceanu, Scrieri
despre artă. Excelenta monografie Andreescu,
pe care am avut bucuria să o găsesc la un anti-
cariat în ediția originală, din 1936, apărută la
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol
II”, este inclusă aici, alături de studii despre Iser,
Luchian, Vermont, Petrașcu și alții, comentarii
despre expoziții, dar și un valoros studiu despre
El Greco, pe care-l precede o analiză amănunțită
a tablourilor semnate El Greco din colecția rega-
lă a României. În 1931, Alexandru Busuioceanu
acceptase sarcina de a ordona colecția de pictură
a Casei Regale Române și astfel descoperă și ex-
pertizează cele nouă tablouri El Greco, achizițio-
nate de primul monarh, Carol I, în cea mai mare
parte din colecția Bamberg (a consulului prusac
F. Bamberg). Va publica ulterior și o carte intitu-
lată Tablourile lui El Greco din Colecția Regală a
României. Despre această muncă Ion Frunzetti
spunea: „Devenind cercetătorul autorizat al co-
lecției regale, Busuioceanu s-a înhămat pe decenii
Dumitru Macovei
Veneția. Podul Rialto (2021), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
la cea mai importantă operă de cartagrafiere care
s-a făcut în România [...]. Din punctul de vedere al
analizei critice a celor nouă opere devenite celebre
prin publicarea, în 1937, a cărții lui Busuioceanu
Les tableaux du Greco dans la collection royale de
Roumanie [...] opiniile lui Busuioceanu asupra
calității, datării și paternității operelor marelui
cretan hispanizat n-au fost depășite nici până
azi”6. Textul lui Busuioceanu - care nu doar identi-
fică fiecare lucrare în parte, analizând-o din punct
de vedere al cromaticii folosite, tehnicii, etc., dar
o și pune în legătură cu alte replici existente, cu
colecțiile de care acestea aparțin - face o impor-
tantă descoperire. Unul dintre tablouri capătă un
plus de valoare prin faptul că poate fi, și explicația
lui Busuioceanu este bine argumentată devenind
astfel credibilă, ultima lucrare pe care Domenikos
Theotokopoulos, zis și rămas pentru posteritate
El Greco, a realizat-o, rămasă chiar neterminată.
Există toate premisele că Logodna fecioarei, o
pictură care din fericire există astăzi în colecția
Muzeului de Artă al României (se pare că doar
trei dintre cele nouă tablouri El Greco, foste în
colecția regală, mai sunt azi în țara noastră, toate
la Muzeul de Artă), ar fi ultima lucrare realizată
de artist. Descoperirea lui Busuioceanu - argu-
mentată cu cercetarea pe care el o face în acest
caz, comparând informațiile cu inventarul rea-
lizat după moartea lui El Greco, și care conține
informații despre întreaga operă a artistului, și în
plus demonstrația că această pânză nu este practic
terminată, dovedind faptul că era în lucru la mo-
mentul dispariției pictorului - face din Logodna
feciorei un tablou de două ori mai prețios: o dată
valoarea operei în sine și apoi plus valoarea adu-
să de poveste. Iată ce scrie, legat de acest subiect,
Alexandru Busuioceanu: „Există dealtfel o par-
ticularitate care nu a fost remarcată până acum
[.]: acest tablou nu este terminat. Brațul întins
al sfântului Iosif nu are mînă, terminîndu-se
printr-o pată informă de un gri închis, pusă la
întîmplare. Celelalte mîini sunt de asemenea abia
schițate, ca și figurile confuze, cu contururi neho-
tărîte. E evident că tabloul se afla încă în stadiul
de lucru, iar artistul nu a avut timp să-l termine.
[.] Inventarul făcut la moartea artistului ne vine
în ajutor și de rîndul acesta. Într-adevăr, găsim în
el menționat un tablou cu acest subiect (un despo-
jo pequeno), asupra căruia nu s-a dat pînă în pre-
zent nici o indicație. Este vorba fără îndoială de
pictura de la Sinaia, care prezintă toate caracterele
unei opere tîrzii a lui El Greco. Lucrată în ultimii
ani ai vieții, poate chiar în cel din urmă, pictura
a rămas neterminată, ceea ce ar explica stilul ei
ciudat, ca și faptul că nu are o replică. Ca atare
opera este cu atît mai interesantă. Ea reprezintă
nu numai una din creațiile lui El Greco cele mai
subtile și vibrante prin colorit, dar revelează toto-
dată în ansamblul creației artistului ultima etapă
a evoluției sale, care se încheie prin această scînte-
iere de forme și culori de o intensă spiritualitate”7.
Interesul lui Busuioceanu pentru artistul de ori-
gine greacă - format în atelierele marilor pictori
italieni (Tiziano, Tintoretto), care atinge culmea
succesului în Spania, remarcându-se prin pictu-
ra cu tematică religioasă - trădează o emoție as-
cunsă: admirația pentru exilatul care a reușit să-și
construiască un nume printre străini. Pe urmele
artistului în Toledo, la casa muzeu a acestuia, l-au
purtat pașii de multe ori pe scriitorul român ajuns
la rândul său un exilat.
Note
1	Irina Dogaru, Alexandru Busuioceanu. Destinul
unui român universal, Editura Pro Universitaria,
București, 2018
2	Op. cit., p.13
3	Volumul editat de Pro Universitaria în 2018 este,
din toate datele pe care le-am găsit căutând această
informație, prima monografie, și singura până acum,
dedicată lui Alexandru Busuioceanu. Irina Dogaru este
doctor în filologie, cadru didactic universitar, fost co-
laborator al Institutului Cervantes, în calitate de tradu-
cătoare colaborează cu multe edituri din România.
4	De fondul epistolar Busuioceanu s-a ocupat în
mod expres cercetarea Lilianei Corobca din cele două
volume: Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al
exilului românesc. Corespondență (1942-1961), apărute
la Editura Jurnalul literar, București, în 2003, respectiv
2004.
5	Irina Dogaru, op. cit., p.10: „Începând din 1926,
Nichifor Crainic se implică în conducerea revistei, iar
din 1938 devine directorul și ideologul acesteia. În ju-
rul lui se formează o adevărată grupare «gîndiristă», ce
reunea o mare parte din intelectualitatea vremii: Ion
Barbu, Lucian Blaga, Alexandru Busuioceanu, Mateiu
Caragiale, Radu Gyr, Nicu Herescu, Gib Mihăescu,
Vasile Voiculescu, Sandu Tudor și mulți alții, dintre
care unii numai temporar, precum Tudor Arghezi,
George Călinescu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade,
Emil Cioran. [.] Curentul literar determinat de
această revistă și-a prelungit influența considerabi-
lă în România intelectuală din perioada interbelică
până în 1944, la sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, când România a căzut sub ocupație sovietică
și Gândirea și-a încetat activitatea.”
6	Ion Frunzetti, Evocare, în Alexandru Busuioceanu,
Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1980
7 Al. Busuioceanu, Scrieri despre artă, p.395
■
20
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
istoria literară
Distrugerea fizică
post factum
■ Radu Bagdasar
Când gestul scriitorului merge până la dis-
trugerea fizică post factum a unui ma-
nuscris, avem semnul unui conflict între
autorul dedublat în ipostaza de critic și cea de cre-
ator. Cele care ni se par întrucâtva justificate sunt
distrugerile lucrărilor de tinerețe, când scriitorul
face primele sale game și comite încă multe stân-
găcii. Vigny notează în Journal (1824?): „Fiind
bolnav astăzi, am ars, de teama editorilor pos-
tumi: o tragedie despre Roland, una despre Julien
Apostatul, și una despre Antoniu și Cleopatra, în-
cercate, mâzgălite, ratate de mine de la optspreze-
ce la douăzeci de ani. Nu era suportabil în Roland
decât un vers”.
Aflat la Paris în primăvara lui 1855, Flaubert
dă pradă flăcărilor ceea ce scrisese între
Anul Nou 1854 și mijlocul lui februarie 1855
(Flaubert>Louise Colet, 7 aprilie 1855). Ernesto
Sabato arde în tinerețea lui manuscrisul roma-
nului Fântâna mută și tot ceea ce scrisese până
în acel moment. La diapazon cu Vigny, Sabato,
torturat de conștiința propriilor slăbiciuni și ca-
rențe, justifică: „Mă consider extrem de failibil și
de stângaci, de aceea mi-am și ars atâtea manus-
crise...”(1988 25 iulie). Distrugerea fizică nu este
în fond decât forma ultimă a distrugerii morale.
În 1732, aflat la un han din Milano, Goldoni, a
cărui carieră teatrală nu demarase încă în for-
ma ei apoteotică, aruncă pe foc tragedia lirică
Amalasonte în care își pusese toate speranțele de
lansare pe firmamentul scenei italiene. Piesa fu-
sese ținta unui insuportabil val de critici privind
non respectul regulilor aristoteliene ale teatrului,
în special a regulii celor trei unități. Ceea ce nu
l-a împiedicat pe Goldoni, un autentic italian și
pe deasupra comediograf, altfel spus om cu simțul
umorului, să comande în aceeași seară un copios
supeu, bine stropit cu vin, și să doarmă ca un nou
născut.
Mai puțin justificate sunt distrugerile de ma-
turitate sau de sfârșit de viață. Heine își va arde
însă cu propria-i mână o mare parte din ale sale
Memoiren, cu excepția câtorva fragmente, și ale așa
numitelor Mărturisiri ale unui poet. Un altul din-
tre celebrii autodistrugători este Chateaubriand.
Din arhivele lui n-au putut fi salvate decât ma-
nuscrisele Memoriilor de dincolo de mormânt și
o parte din corespondență: Memoriile, pentru că
supuse restricției testamentare de a nu fi publi-
cate decât 50 de ani după moartea sa când spera
că nu vor mai face valuri, corespondența pentru
că, prin vocația ei, se putea afla și în posesia unei
secunde persoane: destinatarul. Restul manuscri-
selor au căzut pradă flăcărilor prin mâna însăși a
autorului lor. Chateaubriand avea un orgoliu și o
mentalitate care nu tolerau șovăielile, aproxima-
țiile și lucrurile care nu erau la înălțimea perfec-
țiunii. Viața lui, în totalitatea ei, trebuia să aibă o
monumentalitate demnă de cea a marilor oameni
ai Franței. George Sand, la crepusculul vieții, gri-
julie poate pentru prima dată în viața ei de ima-
ginea pe care o va repercuta în posteritate, arde
corespondența cu Chopin pe care o obținuse prin
intermediul lui Dumas de la sora compozitorului.
Henry James, pradă unei veritabile depresiuni
nervoase datorată eșecului comercial al seriei de
opere selective publicate între 1906 și 1909, arde
corespondență, carnete, manuscrise, scenarii acu-
mulate de 40 de ani, act rar prin proporțiile lui.
Thomas Mann, mai modest - și poate mai orgoli-
os -, își distruge doar părțile din Jurnal care aco-
peră perioadele 1896 - 1917 și 1922 -1932.
Îndoielile rod autorii de-a lungul întregii lor
vieți, dar la unii fenomenul atinge cote neobișnui-
te. Despre Kafka, unul dintre bunii cunoscători ai
manuscriselor sale ne asigură că operele lui prin-
cipale - Castelul (1926), Procesul (1925) - sunt
postume și neterminate1. Autorul Castelului nu
voia să publice nimic care să nu fie în acord per-
fect cu exigențele lui cele mai intime. Pe când era
bolnav, a cerut Dorei Dynant, ultima sa tovarășă
de viață, să ardă câteva povestiri și o piesă de tea-
tru, ceea ce aceasta a și făcut. Arderea frecventă
a bruioanelor și proiectelor începute îi devenise
aproape un ritual. În afară de ce s-a putut salva la
modul fizic, amicul său Max Brod, desemnat ca
executor testamentar de Kafka însuși, a notat din
memorie titluri de lucrări și scene pe care priete-
nul său i le citise înainte de a dispărea. Dacă este
să dăm crezare lui Pietro Citati, specialist al au-
torului ceh, Kafka se gândise chiar să organizeze
un rug ritual în care să ardă tot ce scrisese sub in-
fluența spectrelor nocturne care îl bântuiau, prin-
tre care, cu certitudine, crede Citati, Verdictul,
Metamorfoza, Procesul, Castelul. Kafka dorea, tot
după Citati, să-și regăsească o libertate pierdută și
să devină „un alt scriitor”.
Prevert nu practică autodafe-uri punctuale și
masive, ci repetitive și mărunte. Nu vrea ca pu-
blicul să-l vadă în ipostaza penibilă a creatorului
nesigur de el, care se înșală frecvent și se corec-
tează la fiecare pas, iar în cele din urmă ca imagi-
nea lui să nu corespundă mitului scriitorului om-
nipotent, stăpân absolut al artei lui, deși, în mod
paradoxal, el era poetul ordinarului. Distrugerea
culiselor penibile ale creației era ca atare la el co-
tidiană. Subreta lui, Marie-Antoinette Legendre,
avea printre sarcinile ei zilnice cea de a arde în
șemineu tot ce maestrul aruncase în ajun în coșul
cu hârtii. Cu rare excepții, când poetul recupera
două sau trei versuri care i se păreau valabile, în-
tregul preparatoriu al lui Prevert a luat calea «in-
cineratorului».
Dintre cele trei categorii discernute, cea care
este semnificativă și scapă epifenomenelor nor-
male ale extremelor vieții - tinerețea și crepus-
cul existențial - este cea a distrugerilor de ma-
turitate. Esențialul în această fenomenologie a
negației operei proprii este motivația creato-
rului. Lectorului vigilent nu i-a scăpat faptul că
se pot discerne mai multe categorii de eșecuri,
seminegații sau simplu dezgust: moartea unui
proiect aflat în scutece care nu vrea să evolueze
(Flaubert, Balzac), cea a manuscriselor care îl
puteau pune pe autor în pericol fizic sau moral
(Shakespeare, Voltaire, Byron, Joyce, Cioran),
cea a manuscriselor care dezvăluie turpitudinile
unor personalități contemporane și pot genera
Dumitru Macovei	Port Sozopol (2021)
ulei pe pânză, 120 x 100 cm
scandaluri (Chateaubriand, Jules Renard), cea
a celor care încalcă standardele de „decență” ale
epocii (Flaubert cu Doamna Bovary, Jean Genet,
Georges Bataille), cea a manuscriselor considera-
te un fel de arriere-boutique penibilă pe care pu-
doarea scriitorului îl împiedică să le etaleze în pu-
blic (Prevert, Arghezi, Nabokov), cele a posteriori
când sunt arse numai manuscrisele după ce opera
a fost publicată (Chateaubriand). Trebuie oare să
vedem aici atitudinea, de bun simț finalmente,
susținută de Kant în Critica puterii de judecată dar
împărtășită și de Schiller, Arghezi, Prevert cum că
munca penibilă, tribulațiile repugnante vizual nu
trebuie să se vadă în spatele giuvaierului care este
textul final?
O ultimă situație de desolidarizare de propria
operă privește nu manuscrisele, ci exemplarele
publicate. Rene Char distruge toate exemplarele
publicate pe care putuse pune mâna din prima sa
culegere Clopote pe inimă publicată în 1928 și re-
unind poemele scrise între 1922 și 1926.
Ultimele cazuri nu țin de patologia propriu-zis
genetică ci mai degrabă de caracterul scriitorului
și de circumstanțe dificile ale vieții (depresiune,
temeri politice, exigența perfecțiunii...). În toate
cazurile pierderea intelectuală este indubitabilă,
zvârcolirile euristice ale creatorului reprezentând
minereul din care, după meandre paradoxale, va
rezulta aurul operei.
Referinte bibliografice
Flaubert, Gustave (1974), Oeuvres completes, tome 13,
Paris: Club de l’honnete homme.
Sabato, Ernesto (1988), Entre la letra y la sangre,
Barcelona : Seix Barral.
Vigny, Alfred de (1867) Journal d’un poete, recueilli
et publie sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par
Louis Ratisbonne, Paris: Michel Levy Freres.
Note
1 Kafka moare în 1924. Aproape maso-
chist, își adresează critici mai mult decât severe,
este traversat de fantasme de autoflagelare, de
mutilare și de suprimare fizică. Iar în măsura în
care dorește să se sinucidă sinuciderea propriei
opere este explicabilă. În acest context patologic
se înscrie cererea făcută lui Max Brod de a in-
cinera manuscrisele sale printre care Procesul și
Castelul.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
21
poezia
■ Ștefan Damian
1.
Când vine o boare știți voi
cei în vârstă cad ca și cărțile
pe masa de joc. „Trosc!” se aude
și unul sau altul ridică sprânceana
peste pleoapa vopsită.
„Pleosc!” îi răspunde ecoul
sufletul lor proiectat pe Lună
sau mai departe.
„Ce-i de făcut?” Nici nu are rost să te întrebi
un singur răspuns ar umple întrebarea
ca o butelie de vin
de stropit în formă de cruce
nu ți-l dai nu ți-l dau
nici foșnetul în frunza pietrificată
se cade tot mai fără memorie.
Dincolo de linie alții așteaptă o primăvară
care nu mai dorește să vină
chiar dacă Învierea e sărbătorită
în fiecare an.
2.
Suntem îngeri ai sălciilor
când șchiopătăm drepți
ca lumânările la sfârșitul slujbei.
Nu ne mai mișcă meandrele fără început și sfârșit
ale închipuirii
nici vorbele care bubuie
când se aprind armele albe ale porumbeilor
ouăle cucilor puse zestre în cuiburi străine
miorlăiturile cu duh patriotic
te așezi rămâi înțepenit de spinare
picioare
mă rog de tot ce se poate închipui
într-un loc în care niciunde azi nici ieri
loc nu e
fără milă fii tu cu un i doi i
altminteri nu va mai fi cine să aprindă
înțelesul fără gramatică ajungem acolo unde
știm nu se ajunge.
3.
Cine îți întoarce dimineața
ca pe o brazdă te întrebi ce sămânță
poate fi bună
când iubești tăcerile unor îngeri
rămase ca niște pete pe geam.
Ți-e milă
de tine o milă de mile. Cu greu
îți revii depinzi bunăoară și nu vrei. Rotunjit
soarele e pentru toți. Unii
îl pun ca untul pe pâine. Alții
doar ți-l oferă
nu îl lasă din mână
și te întreabă dacă n-ar fi mai bine
să-l schimbi pe un lan de trifoi. Să îți cauți
odată cu alții norocul în petale
văduvite de aceeași sclipire
în care ai crezut când nu ai crezut.
4.
Ai zis întotdeauna că ești mai fragilă
ca respirația. Te considerai un fir de iarbă
și vorbele îți ajungeau tot mai stins în aerul tare.
Acum
că primăvara a început să crească
în mici vârtejuri ca părul adolescenților
fugiți de la școală
nimic nu îți mai stă împotrivă:
albastrul s-a deschis într-o zi de sărbătoare
și poate orbi
absolvi.
Aici te mai reține doar gândul
și păcatele lui.
5.
Despre toate se poate vorbi la prezent
la viitor în trecut.
Important e să fie cel care vorbește.
Adică
mai mult decât umbră sau pată
întinsă pe hârtie ca o pastă
vegetală. Să alunece să se ridice trăiască
să moară la timp. Totul este atât de normal
când te și miri
că doar învierea
pare a fi anormală.
6.
Treci prin dimineață ca printr-o mlaștină.
Te ascunde o ceață de mare. Aici
nu mai sunt semne.
Nimeni să îți verse un pahar de speranță.
Să te limpezească până la transparență.
Șovăi
ca primăvara în martie.
Nu mai știi cine ești încotro s-o apuci
dacă nu ar fi sus peste nori
Isus pe o cruce
să își întoarcă privirea
când lângă mâna lui dreaptă
spinul alb a înflorit ca un mac.
7.
Un șuier subțire aduce în ochi
Lame trase pe trupul unei primăveri rebele.
Aștepți
să se deschidă o ușă.
„Cine-i?” vrei să întrebi. Ceva te reține. Un abur
Un duh sau o mână de-aiurea
dintr-un alt anotimp
altă aniversară
ce se dezlănțuie. Te devastează
clipele când ți-ai rămas
singurul prieten. Cu aceeași ură
mereu aceeași iertare
prietenie contra unui dușman nevăzut
ce trece prin tine împreună cu vântul.
8.
Să iubești cu singurătatea unei pisici
soarele unei ierni ce trece
cu zvârcoliri viața
nivelează e un tăvălug din bătrâni
trunchi de copac rotunjit cu barda
întârzie apasă așterne
alte mereu alte
resturi nu mai știi
unde ești cine cu cine
se votează prin ridicare de mâini
protestează la fel
cei cu mâini fără mâini într-un dans ce se
termină
când se ridică pleoapele de plumb
ale ferestrelor.
9.
Îți limpezește viața
numărul petecelor pe umărul stâng
și al minciunilor de pe cel drept.
Pe spate ai cifre răsucite cu fierul roșu:
cresc în fiecare anotimp
au ochii deschiși gata să te înghită.
Privești mai departe
de aburirea lentilei. Ștergi ce se mișcă în tine.
Poți identifica
până și tremurul unei planete
cu emanațiile ajunse în sânge. Nu te mai temi
cum se va dezvolta drumul tău
prelungit dincolo de așteptări. Importantă
e clipa deschisă hipnotic
pe pagini de carte cu copii fără mame
și mame fără copii. Cer îndurare
numai celui care le-o poate da.
10.
Se stă într-o vârstă înclinată
cu un picior dincolo de șanțul șoselei. Ea trece
ca un fel de lichid albastru
șerpuiește
în altă bolgie. Acolo
se citește o altă biografie.
11.
Acum că au trecut aniversările
cei sărbătoriți au rămas fără nume.
Se mișcă la fel ca și copacii
câțiva milimetri mai aproape de râu
mai aproape de cer
de verbul de care se teme fiecare. A fi
lângă a nu fi
când li se împăinjenește privirea
aproape erotic
într-o îmbrățișare crescută ca o rădăcină
a veacului.
12.
Am văzut cum se înalță miresele la cerul
tot mai alb de rochiile lor
cum fugăresc până la epuizare un nor
care încearcă să le ascundă
dincolo de coroanele copacilor
ce miros încă de-acum a cenușă
sau cărbune depinde de ce le e scris
pe un ban de aramă ce se uită la ei
din mâna coclită a celui ce vrea
să mai plătească o vamă
în golul unei zile care se cască încet
și netrebnic.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
însemnări din
Mancha
Copiii lui Eminescu
■ Mircea Moț
Prezența copilului/copiilor în poezia emi-
nesciană rămâne semnificativă pentru rela-
ția omului romantic cu cosmicul, căruia el îi
este o perioadă consubstanțial, urmând ruperea de
acest întreg, ceea ce determină intrarea ființei sub
zodia unei existențe inautentice, a rătăcirii perma-
nente și a imposibilității de a comunica esențial cu
ceilalți. Copilăria și maturitatea contează mai pu-
țin ca vârste biologice, câtă vreme acestea rămân
ipostaze ale condiției umane, separate prin con-
trastul dintre inocență și gândul ce diferențiază
individul de întreg.
În cartea sa de referință despre Eminescu (Mihai
Eminescu-poet tragic, Iași, Editura Junimea, 1994),
Ioana Em. Petrescu reținea că spațiul „paradisiac al
începutului este, de obicei, acela al codrului, tem-
plu cosmic în care «bolți» se clatină, palpită de via-
ță eternă, contrastând cu arhitectura vidă a bisericii
ruinate” (Ioana Em. Petrescu, Op. cit. p.47). Codrul
eminescian nu este un refugiu, ci o autentică ima-
gine a lumii, având amintitele „bolți” într-o clăti-
nare ce pare să transcrie chiar ritmurile omului în
etapa în care acesta îi este o firească parte. Pădurea
dintr-o cunoscută poezie reține atenția tocmai din
acest unghi, „bolți deasupra-mi clătinând”. Fără
îndoială, „codrul este eternitatea, formă fixă care
depășește fenomenele multiple ale vieții, prin abs-
tragerea lui în atemporal”, dar, mai ales, un „spa-
țiu-nucleu, necomunicant cu istoria, tărâm închis
aflat în afara legilor trecerii”( Ibidem.p. 47). La fel
de important este faptul că pădurea/codrul este la
Eminescu un („poetic”) labirint, lipsit de drumuri
și de cărări, în temeiul său de profunzime: „În te-
meiul codrului / Cale nu-i, cărare nu-i ./ Că de-a
fost vreodată cale, / Ea s-a prefăcut în vale / Că-i
pierdură urmele / Ciobănași cu turmele, /Își pier-
dură semnele / Pădurari cu lemnele, / Și-și uitară
țarcurile / Vânători cu arcurile”.
Odată intrând in universul labirintic al pădu-
rii, ființei i se impune o anumită mișcare, fără de
finalitate, cutreierarea, ca modalitate prin care in-
dividul se abandonează naturalului. Singurul re-
per al cutreierării eminesciene este izvorul, asociat
somnului. Nu este vorba de blagianul somn lângă
o apă care curge, ci de mișcarea aproape inconști-
entă prin care ființa devine contemporană începu-
tului și permanenței sugerate de această ipostază a
acvaticului: „Fiind băiet păduri cutreieram / Și mă
culcam ades lângă izvor, / Iar brațul drept sub cap
eu mi-l puneam, / S-aud cum apa sună-ncetișor”
(Fiind băiet păduri cutreieram). Prin somnul ce-i
asigură sustragerea din orizontul lucidității și al
realității intrate sub semnul devenirii, individul se
contopește cu întregul, printr-o blândă și profundă
îngânare: „Un freamăt lin trecea din ram în ram /
Și un miros venea adormitor. /Astfel ades eu nopți
întregi am mas / Blând îngânat de-al valurilor
glas” (Fiind băiet păduri cutreieram). Opusă lumi-
nii solare, lumina lunii, prin excelență romantică,
stimulează visarea și convertește privirea în viziu-
ne poetică, iluzia, părerea, contând ca o certă rea-
litate: „Răsare luna,-mi bate drept în față: / Un rai
din basme văd printre pleoape, / Pe câmpi un val
de arginție ceață, / Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
/ Un bucium cântă tainic cu dulceață, / Sunând
din ce în ce tot mai aproape.../ Pe frunza-uscate
sau prin naltul ierbii, / Părea c-aud venind în cete
cerbii”. Lucrurile își pierd consistența și prezența
materială și se deschid spre imaginar, refuzându-și
apartenența la realitatea concretă: „Alături teiul
vechi mi se deschide: / Din el ieși o tânără crăia-
să, / Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, / Cu
fruntea ei într-o maramă deasă, / Cu ochii mari,
cu gura-abia închisă; / Ca-n somn încet-încet pe
frunze pasă, / Călcând pe vârful micului picior, /
Veni alături, mă privi cu dor”. Universul labirintic
al pădurii primește individul impunându-i o altă
dimensiune, apropiată de basm și de mitic. Ființa
suferă un transfer în imaginar, atribuindu-i-se ca-
pacitatea de a percepe tainicul glas al întregului și
comunicarea cu elementele lumii. „În al umbrei
întuneric /Te asamăn unui prinț, / Ce se uit-adânc
în ape / Cu ochi negri și cuminți; // Și prin vu-
ietul de valuri, / Prin mișcarea naltei ierbi, / Eu
te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi;
// Eu te văd răpit de farmec / Cum îngâni cu glas
domol, / În a apei strălucire / Întinzând piciorul
gol” (O, rămâi). Privirea însăși capătă profunzime
iar contemplarea cosmicului plasează omul în ori-
zontul altui timp, „timpul nu se lasă măsurat de
ritmul impersonal al orologiilor”, scria Ioana Em.
Petrescu: „Și privind în luna plină / La văpaia de pe
lacuri, / Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par
ca veacuri.” (O, rămâi). Relația esențială cu univer-
sul labirintic al pădurii ține de o vârstă aurorală iar
ieșirea din acest univers coincide cu intrarea sub
zodia trecerii timpului. Tăcerea este înlocuită cu
o profană șuierare ca semn că ființei i se rezervă
deschiderea câmpului, lipsit de evenimente și de
mister: „Astfel zise lin pădurea, / Bolți asupră-mi
clătinând; / Șuieram l-a ei chemare / Ș-am ieșit în
câmp râzând”. Căderea în timp coincide cu impo-
sibilitatea de a comunica esențial cu întregul din
moment ce ființa suferă înstrăinarea de elementele
acestuia. Să ne amintim că în Mai am un singur
dor, prin moartea ca somn, în spațiul incert dintre
uscat și ape, la marginea mării, individul va fi re-
cunoscut de luceferii de care fusese despărțit prin
sugestiva condiție de a fi pribeag: „Luceferi ce ră-
sar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prietini, / O
să-mi zâmbească iar”. Doar copilului i se dă șansa
profundei înțelegeri: „Astăzi chiar de m-aș întoar-
ce /A-nțelege n-o mai pot.. / Unde ești, copilărie, /
Cu pădurea ta cu tot?”.
Copilăriei ca vârstă paradisiacă și permanență
romantică îi urmează căderea și vârsta în care, in-
trând sub zodia devenirii, individul are conștiința
că este fragment, rupt de întreg. Ieșirea din copi-
lărie înseamnă și renunțarea la visul integrator,
existența fiind asimilată inconsistenței frunzei și
uitării semnificativelor începuturi: „Visuri trecute,
uscate flori / Ce-ați fost viața vieții mele, / Când
vă urmam eu, căzânde stele. / Cum ochiul urmă
un meteor, // V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul. /
Precum cu toamna frunzele trec; / Buza mi-e rece,
sufletul sec, / Viața mea curge uitând izvorul”
(Amicului F. I.). Înstrăinarea de sine este asociată
nu doar câmpului, ca-n O, rămâi, ci și pustiului.
O simbolică uscăciune definește ființa care-și uită
originea și care a înlocuit cuvântul cu valențe cre-
atoare prin blestemul ce anulează creația: „Viața-
mi se scurge ca și murmura /Ce-o suflă-un crivăț
printre pustii, / Mă usc ca crucea pusă-n câmpii
/ Și de blesteme mi-e neagră gura. // Am uitat
Dumitru Macovei Ipotești. Casa memorială (2021)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
mamă, am uitat tată, / Am uitat lege, am uitat tot;
/ Mintea mi-e seacă, gândul netot. / Pustiul arde-n
inima-mi beată” (Amicului F.I.). Moartea anulează
condiția înstrăinată plasând omul într-un spațiu
simbolic, albul munte, cu perspectivă spre unita-
tea întregului, prin sugestiile sale de axis mundi:
„Dar dacă gândul zilelor mele / Se stinse-n mintea
lui Dumnezeu, / Și dacă pentru sufletul meu / Nu-i
loc aicea, ci numa-n stele: // Voi, când mi-or duce
îngerii săi / Palida-mi umbră în albul munte, / Să-
mi pui cununa pe a mea frunte / Și să-mi pui lira
de căpătâi” (Amicului F. I.).
Se remarcă în poezia eminesciană tendința de
a-i „mântui” pe cei căzuți în lume și în istorie, la
vârsta maturității. În unele poeme, poetul îi nu-
mește „copii”, ca o generoasă șansă acordată unui
om în care poetul întrezărește naivitatea și purita-
tea vârstei de aur. În Împărat și proletar, Eminescu
surprinde două ipostaze ale condiției umane, în
limitele extreme ale acesteia. Și în egală măsură
două atitudini în fața realității. Cezarul meditează
pe malul mării, în timp ce proletarul recurge la re-
voluție și la acțiune. În naivitate cu care cred că pot
schimba „cartea lumii”, proletarii sunt acceptați
cu generozitate de poet ca niște copii: „Pe bănci
de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, / Unde
pătrunde ziua printre ferești murdare, / Pe lângă
mese lunge, stătea posomorâtă, / Cu fețe-ntune-
coase, o ceată pribegită, / Copii săraci și sceptici ai
plebei proletare”.
În poemul Luceafărul, o lectură mai puțin con-
centrată asupra intenției poetului de a prezenta
condiția omului de geniu, după cunoscuta însem-
nare făcută pe marginea unui manuscris, poate
scoate în evidență (adevărata) condiție a Cătălinei
și a lui Cătălin, a lui Cătălin în special. „Copil din
flori”, mai puțin fixat în ordinea lumii și mai aproa-
pe de natural, Cătălin are nostalgia reîntoarcerii
în întreg. Soluția pe care el i-o propune Cătălinei
nu este „dorul de părinți” ori „visul de luceferi”, ci
pierderea urmelor, anularea căii/cărării ca semne
ale individuației. Mai mult, pentru o „pierdere” în
lume, pentru „fuga” în lume ca semn al pierderii
în întreg, Cătălin crede că este nevoie de renunța-
rea la nume. Nu este deloc întâmplător că, având
o indiscutabilă luciditate, Cătălin întrezărește în
ființa Cătălinei tocmai copilul, cu atributele aces-
tuia: - „Tu ești copilă, asta e... / Hai ș-om fugi în
lume, / Doar ni s-or pierde urmele / Și nu ne-or
ști de nume”. În același timp, poetul însuși îi izbă-
vește pe cei doi, numindu-i copii și restituindu-le
inocența vârste: „Miroase florile-argintii / Și cad,
o dulce ploaie, /Pe creștetele-a doi copii / Cu plete
lungi, bălaie”.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
23
comentarii
Anii cenușii, o frescă a
comunismului românesc
■ Adrian Lesenciuc
Alex Maroiu încheie ciclul Anii cenușii (lă-
sând la îndemâna lectorului posibilitatea
de a co-crea, de a așeza corespunzător
accentul pe al doilea cuvânt din titlu: cenușii sau
cenușu) cu un volum VI intitulat O revoluție ra-
tată. Am remarcat proiectul lui Alex Maroiu încă
de la început. Pe atunci se prefigura o derulare
epică rezumată la patru volume, urmărind întâm-
plările povestite prin prisma diferitelor persona-
je, dar construind un cadru comun și, mai ales,
un personaj colectiv consistent, comunitatea care
și-a uzat legăturile comunitare, înlocuindu-le cu
relațiile societale cultivate de comunismul româ-
nesc; cu alte cuvinte, comunitatea în care invidia
și răzbunarea au fost înlocuit încrederea, în care
interferențele dintre personaje, fie și în cadrul
acelorași familii, se produc în lumina suspiciunii,
a trădării, a denunțurilor și a altor forme coro-
zive dictate de viclenia și parvenitismul necesare
supraviețuirii. Anii cenușii evidențiază, așadar, o
societate aparent anomică, în fond bine struni-
tă de interese cultivate de structura specializată,
capabilă să controleze tot: securitatea regimului
comunist. La vremea la care remarcasem pro-
iectul lui Alex Maroiu și scrisesem pe marginea
lui - am publicat un text intitulat „Anii cenușii.
Prima jumătate a proiectului” într-un număr din
revista Hyperion1 - eram convins că proporțiile
fluviului narativ se vor limita la cele patru volu-
me despre care îmi vorbea autorul. Iată-mă acum
comentând la apariția volumului VI, fără a avea
convingerea că povestea nu va fi reluată mai târ-
ziu, focalizată în jurul unui personaj secundar,
sau a unui parvenit în anii de după 1989. Volumul
VI se încheie, de altfel, cu cinci epiloguri, în care
personaje diferite ale ciclului propun o înțelege-
re a adevărului propriu, diluată în masa imensă
de fapte, conexiuni, angajamente și aranjamente,
capabilă să strivească umanitatea, să transforme
până și vagile încercări de nuanțare într-o sub-
stanță cenușie, amorfă, păstoasă, întinsă peste co-
tidianul comunist. De fapt aceasta este și intenția
autorului: prin adevărul multifațetat, fie că este
vorba despre perspectivele lui Dan, ale Silviei,
ale lui Paul sau ale oricăruia dintre personaje, nu
aceste personaje se revendică a fi protagoniste -
nici măcar în propriile lor vieți ficționale -, ci co-
munismul însuși, hidos, diform, inuman, insinu-
ându-se în profunzimile oricărei relații, diluând
orice încercare de reumanizare. Personaje care nu
fac obiectul prim-planului - cum ar fi, de pildă,
Irina, capabilă să tezaurizeze frumosul și valorile
cu care fusese crescută - sunt pângărite de poten-
țații vremii. Trecută prin trauma pierderii soțu-
lui, Irina, care are curajul de a păstra un jurnal al
faptelor de la jumătatea anilor ’60, nu are puterea
să-și recunoască fiica născută în urma unui viol,
pe Gabi. Nu se poate opune malaxorului istoriei
și forței brute a securității comuniste, dar cultivă
interior o oază de speranță spre îndreptare, așa
cum rezultă din întâlnirea cu Gabi: „Am între-
bat-o pe Irina dacă ar putea uita tot ce a fost urât
și nedrept. Mi-a spus că, pentru a avea răspunsul,
trebuia să privim marea seara, de sus, de pe ma-
lul înalt. Cărarea îngustă, care ducea din grădina
casei ei pe malul mării, spunea Irina, ascundea
tot atâtea drumuri câte gânduri existau ascunse
printre stâncile ude. Am mai întrebat-o cine era
de vină, după părerea ei, pentru tot ce se întâm-
plase. Nu a părut mirată de întrebarea mea. Părea
că o așteptase. Mi-a răspuns, fără să ezite, privind
mereu în depărtare, acolo unde marea agitată și
sumbră se urcă în cerul albastru: „Pentru tot ce
a fost, am plătit cu toții, fiecare în felul lui. Dar
de vină a fost, cu siguranță, numai comunismul”
(p.331).
Această vină aruncată asupra comunismului
de poate cel mai curat dintre personajele cărții
lui Alex Maroiu este, sper, falsa pistă a interpre-
tării. Societatea comunistă infectă, ca protagonist
în ciclul Anii cenușii, poate fi judecată astfel, nu și
ideologia aflată în spatele ei. Ideologia este precum
virusurile: un organism inert, la marginea dintre
lumea viului și cea minerală, incapabil să producă
rău fără mediul propice trezirii din somnul mine-
ral și transformării în agent patogen. Ideologia co-
munistă n-ar fi fost nimic fără organismul societal
predispus la corupție, în care să se cuibărească și
să producă răul. Să admitem această judecată ca fi-
ind una a limitelor livrescului de a excede propria
lume și să privim ceea ce transpare cu adevărat din
pagini: societatea coruptă, alcătuită din oameni
predispuși în mai mare sau mai mică măsură com-
promisului, înghițind urmele de umanitate, per-
petuează o lege a imoralității extensibilă în diferite
limite ale acceptabilității în perioada colectivizării,
în anii aparentei deschideri, în anii comunismului
târziu și după revoluția ratată. Anii cenușii este un
ciclu de romane care scoate parțial în evidență eroi
care ulterior se dovedesc a fi lași, foști colaboratori
care pozează în persoane ingenue, oameni care au
învățat din experiența comerțului exterior ce în-
seamnă legile pieței și ale pluripartitismului pentru
a se adapta ușor la capitalismul sălbatic al anilor
’90. Societatea complicată, organismul îmbolnăvit
de virusul ideologiei comuniste, este conștientă de
propria boală. Iată, de fapt, adevărata față (și valoa-
re) a ciclului, exemplificată, în cazul de față, prin
textul volumului VI și prin intermediul aceluiași
martor în care s-au păstrat rudimentele unei vieți
morale, Irina: „Tata spunea că „Oricât de tari ar fi
comuniștii, simt întotdeauna nevoia să recunoască
și părerea intelectualilor, ca să fie siguri. Părerea in-
telectualilor pe care îi urăsc în față, dar îi admiră în
secret.” Tata avea dreptate, deși, dacă mă gândesc la
ritmul rapid în care ne termină ei pe noi, în curând
nu vor mai avea pe cine să întrebe și vor trăi fără
certitudini” (pp.262-263).
A conștientiza maladia la nivelul organismului
societal (prin pseudoelita ei în continua raporta-
re la dușmanii de clasă, intelectualii) este, de fapt,
rezultatul adevăratei radiografii făcute de Alex
Maroiu. Altfel ar fi simplă găsirea unui vinovat, a
unui țap ispășitor, care să preia păcatele societății
și să o prezinte în goliciunea ei pentru rebotezare.
Dar violarea morală perpetuă a intelectualității
și fiorul unei pasiuni incipiente între pseudoeli-
ta politică și intelectualitate sunt rezultatul unei
analize concludente a societății eșuate, a cărei
umbră se întinde în amurgul însângerat al comu-
nismului mult peste deceniile următoare.
O altă calitate a scriiturii lui Alex Maroiu -
aparent neimplicate, superficiale, reduse stilistic
la relatarea apropiată de nivelul barthesian de re-
ferință - este aceea de a își face lectorii să simpa-
tizeze cu antieroii. Până și teribilul criminal Nicu
Oprea în calitatea sa de tată permite o anumită
apropiere a lectorului. Gore, fostul său șofer și,
totodată, ucigașul său, devine simpatic prin însăși
această crimă, asta după ce, în universul moral
difuz al comunismului românesc reflectat în Anii
cenușii, comisese crime și în anii cooperativizării.
Lectorul este împins să simpatizeze cu crimina-
lii, delatorii, oportuniștii regimului. Se oprește
din când în când să se spele pe mâini, asemenea
lui Pilat, fără să privească în jur pentru a observa
cum o societate pervertită și-a întins tentaculele
prin practici similare duse mai departe, dincolo
de borna 1989, de aceleași personaje sau de alte-
le educate în aceeași lipsă de morală a comunis-
mului cenușiu, înroșit din când în când cu sânge.
Anii cenușii e, prin urmare, un ciclu de romane
care nu evidențiază personaje, eroi, ci care aduce
în lumina interpretării tipare acționale și tipare
justificative, capabile a fi preluate și transmise de
la generație la generație, într-un cerc al ratării ca
societate, al incapacității de a judeca în lipsa repe-
relor. Astfel, într-o lume aparent nouă, creată pe
alte principii, cel mai temut securist, Constantin
Butescu (Chinezu), fostul coleg al lui Dan, înfi-
ințează Partidul Popular al Dreptății. Nota apa-
rent nevinovată a lui Alex Maroiu este, într-un
fel, esența întregii întrețeseri epice: „Cine putea
fi mai popular decât un vechi securist?” (p.315).
Poate că tocmai de aici ar putea veni limpezirea în
firul lecturii. Același Chinezu este cel care tran-
șează indecidabilitatea morală a comunismului
românesc: „Voi, intelectualii, aveți multe idei, dar
toate proaste. Înțelegeți mereu pe dos. Scopul fi-
nal în viață n-a fost niciodată cel declarat oficial.
Oricum, nu a fost, în niciun caz, satisfacerea ne-
voilor oamenilor, cum susținea Ceaușescu. Cine
dracu’ ar fi putut să rezolve atâta lume deodată?”
(p.297).
Ciclul Anii cenușii menține această indecida-
bilitate morală instituită de comuniști și propune
o radiografie epică alertă, aparent alunecând în
planurile personale ale relațiilor pseudoprotago-
niștilor, în fapt simple mașinării într-o lume gu-
vernată de „relațiile securiste”, cum le denumește
Alex Maroiu în text, caracterizate deopotrivă prin
teamă, credință și admirație. Cumva, povestea
întinsă în cele șase volume ale ciclului, relevă la
scară mai mică pervertirea morală absolută pe
care o trăiesc deținuții comuniști închiși de foș-
tii lor colegi din excepționalul roman Întuneric la
amiază al lui Alfred Koestler, pentru care „onoa-
rea înseamnă să trăiești și să mori pentru credin-
ța ta”. Personajele lui Maroiu nu au, însă, puterea
lui Rubașov, nici a deținuților din celulele vecine.
Dar tocmai această slăbiciune este cea care atrage
și dă autenticitate scriiturii. Cred că Anii cenușii
constituie un demers epic consistent, o lucrare
importantă, care necesită a se bucura de reflecta-
rea fidelă în presa românească de specialitate.
Note
1	Adrian Lesenciuc. (2016). Anii cenușii.
Prima jumătate a proiectului. Hyperion. Nr.4-5-6.
pp.104-105.
■
24
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XIV)
■ Nicolae luga
Dumitru Macovei
Ponton la 2 Mai (2020), ulei pe pânză, 80 x 60 cm
„Încă o lovitură dată
capitalismului!”
Pe la sfârșitul anilor ’60, în selectul cartier bu-
cureștean Dorobanți, mai exact prin cârciumile
mici și cochete din zona Pieței Dorobanți, aveau
loc niște scene de un umor incredibil și pericu-
los totodată. Eu am locuit o vreme în cartier, pe
str. Banul Antonache nr. 65, colț cu str. Aviator
Vlădescu (actualmente str. G. Călinescu), deci
cunoșteam bine zona.
Prin acele cârciumi bântuia zilnic un bă-
trânel stafidit la față și cu nasul roșu, un bețiv
simpatic, jovial și vorbăreț, cu accent de la țară,
de prin zona Olteniei. Era nimeni altul decât
Nea Andruță, tatăl atotputernicului Nicolae
Ceaușescu, dictatorul României. Nu plătea ni-
ciodată. Clienții obișnuiți ai localului știau cine
e persoana și făceau cinste cu o țuică sau cu un
pahar de vin. După ce se aghesmuia bine, bătrâ-
nul, care pe vremuri fusese în Partidul Țărănesc
al lui Mihalache, începea să o ia pe politică, să-i
înjure pe comuniști și guvernul, în frunte cu fiu-
său, secretarul general al PCR, tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Se crea o atmosferă de balamuc. În
acel moment, clienții mai prudenți spălau puti-
na, iar ofițerul de Securitate însărcinat cu paza
„obiectivului” își făcea apariția ca din pământ,
îl lua pe Nea Andruță cu binișorul și îl ducea la
culcare. Ziua următoare, cârciuma în cauză era
închisă „pentru renovare”, iar peste două săptă-
mâni în locul ei se deschidea un aprozar (cuvânt
provenit de la „aprovizionarea cu zarzavat”). A
existat și o excepție din câte știu, o fostă astfel de
cârciumă a fost transformată nu în aprozar ci în
frizerie, acolo chiar m-am dus o dată să mă tund.
După o vreme, după ce mai multe cârciumi din
zonă au trebuit să fie transformate în aprozare,
fiu-său a luat o măsură mai radicală, care s-ar fi
putut numi codificat operațiunea „adio socializa-
re”, adică a dat ordin să fie construită o casă mai
mică în curtea palatului prezidențial de la Snagov,
în care ăl bătrân era ținut într-un fel de domiciliu
obligatoriu cât a mai trăit, dar în schimb i s-a dat
de băut cât a poftit.
Mai târziu, un alt tip de locație subversivă,
mai perfidă chiar decât Cârciuma, s-a dovedit
a fi Anticariatul. Pe atunci lumea citea cărți,
multe cărți, inclusiv cărți vechi, iar locul de
re-vânzare, de repunere în circulație a cărților
vechi la preț redus, inclusiv a celor din perioada
antebelică și deci sustrase de la cenzura oficia-
lă, se numea anticariat. Dar în anticariate nu se
aflau numai cărți vechi. Prin anticariate puteau
fi întâlniți și oameni în vârstă, îmbrăcați cu
haine demodate, dar cu priviri inteligente, cu
demnitate în cuvinte și în purtări. Erau supra-
viețuitori din vechile elite culturale și politice,
foști deținuți politici sau nu. De regulă, nu te
abordau, dar puteai să intri în vorbă cu ei. Când
aflau că ești student la Filosofie, la Istorie sau
la Filologie, oamenii se mai înviorau și îți spu-
neau câte ceva cu voce scăzută despre adevărata
istorie, nu despre cea din manualele comuniste
falsificate și se arătau foarte binevoitori să îți
recomande ceva de citit.
După cum era de așteptat, anticariate-
le au ajuns să deranjeze puterea comunistă și
Securitatea a început să ia măsuri. În afară de
supravegherea lor mai strictă și probabil de con-
trolul cărților care intrau aici, numărul anticari-
atelor a început să scadă. Cazul de pomină a fost
acela al unui anticariat aflat pe str. Academiei,
vis-ă-vis de clădirea centrală a Universității și
în dreapta intrării în cea mai importantă libră-
rie din București, Librăria „Mihai Eminescu”.
Spațiul respectiv era tot timpul plin de studenți și
de oameni de-ai locului. Dar într-o toamnă, prin
anul 1981 cred, anticariatul a fost închis, geamu-
rile au fost acoperite complet cu coli de hârtie și
în mijloc anunțul „renovare” scris cu litere mari,
ceea ce nu prevestea nimic bun. Când s-a redes-
chis, în acel spațiu comercial era înființat - ați
ghicit! - un aprozar.
Un mic grup de studenți și foști studenți de
la Filosofie am comentat întâmplarea la o câr-
ciumă din apropiere, care se numea „Trocadero”.
După ce ne-a trecut indignarea, ne-am dat sea-
ma că nu putem rezolva nimic și am trecut pe
haz și bășcălie. Apoi vreo trei dintre noi, euforici,
am mers din curiozitate să vedem noul apro-
zar. Transformarea anticariatului de pe strada
Academiei în aprozar a coincis din nefericire cu
penuria de alimente, cu foametea provocată po-
litic, cu inițiativa lui Ceaușescu de a plăti datoria
externă a României în produse alimentare, era o
perioadă în care rafturile magazinelor alimentare
erau literalmente goale. Deci, am intrat în apro-
zarul Academiei, prefăcându-ne că suntem niște
cumpărători obișnuiți, animați de cele mai bune
intenții, fără a pomeni nimic de fostul anticariat.
Înăuntru nu mai era nimeni, în afara vânzătoru-
lui, un bărbat în vârstă, gras și plictisit. Pe rafturi,
niște sticle cu oțet, borcane cu clasica tocană de
legume și cam atât. Dar aici mai exista ceva, un
butoi cu un puternic miros de varză murată, o
marfă care nu se găsea chiar peste tot. Vânzătorul
a avut grijă să-și anunțe potențialii clienți, scriind
un anunț pe un carton rupt dintr-o cutie de am-
balaj, pus în geam pe partea interioară. Anunțul,
scris stângaci cu creionul chimic muiat în sali-
vă, glăsuia: „Avem varză murată”. Mai întâi, mie
mi s-a părut că anunțul cu pricina sună cumva
prea triumfător. Ce e o așa mare scofală să ai
varză murată? Apoi ne-am gândit că anunțul nu
este complet, că ar mai trebui adăugat ceva. Așa
se face că unii dintre noi l-am ținut de vorbă pe
vânzător despre rețeta după care se prepară to-
cana de legume și despre beneficiile consumului
de varză murată după beție, timp în care un altul
a scos discret cartonul din geam, a mai adăugat
ceva la anunț și l-a pus la loc, fără să fie observat.
După care am plecat cu toții fără să fi cumpărat
nimic, spre sictirul vânzătorului bătrân cu mu-
tră acră. Am stat prin apropiere și am filat zona
până când vânzătorul a închis și a plecat și el, fără
să se mai uite la anunț și fără să vadă adăugirea
făcută de noi. În forma lui finală, cu adăugire cu
tot, anunțul suna așa: „Avem varză murată. Încă
o lovitură dată capitalismului!”. Era, mi se pare,
într-o zi de vineri. Sâmbătă seara anunțul întreg
era citit la Radio „Europa Liberă” de Neculai
Constantin Munteanu, care a reușit să facă pe
chestia asta un haz nebun, iar duminică la vitrina
aprozarului s-a adunat mai multă lume să vadă
comedia. Securiștii responsabili pe problemă au
putut scoate cartonul cu pricina din geam abia
luni dimineața, când s-a deschis aprozarul.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
25
proza
Chelar și destin
■ Ovidiu Constantin Cornilă
Nicio aventură nu poate să ajungă la un fi-
nal doar pentru că acel cineva și-l dorește,
sau îl anticipează.
Goana printre zile, săptămâni, luni și ani nu se
concentrează în timp, ci în intensitatea emoției
cu care se înțeleg faptele, întâmplările. Împins de
o versiune aproape epifanică a experienței, Dinu
pricepea logic, mai întâi de toate, că, în momen-
tul de față, adică în două mii șapte, la șase ani de
la primul pas pe care îl făcuse în autogara din
Barcelona, trebuia și avea să înoate ca un naufra-
giat care nu mai pierdea nimic. Distanța dintre aș-
teptările din țară și cele din Spania devenise vizi-
bil inaccesibilă. Se îndepărtase cam mult de țărm,
și, cu toate că ar mai fi existat tentația întoarcerii,
marea îl trăgea spre ea, în depărtări, acolo unde,
în linia orizontului, soarele se îneca în mormanul
acela de apă incomensurabil.
Dar nu asta era important, ci felul în care urma
să continue. Acum, Dinu se simțea asemenea
unei piese de domino pe o tablă de joc imensă.
Presimțea că era nevoit să suporte împinsături,
șocuri, căderi și, cel mai rău, că niciodată nu știa
din ce direcție ar putea să vină acestea, să stea cu
fața, să înfrunte izbitura privind-o în ochi. Dar
nu, așa ceva nu există. Dacă destinul ar fi previ-
zibil, nicio presupusă întâmplare nu ar mai avea
farmec, iar factorul surpriză ar dispărea. Și atunci
sensul, acest mare magician al liniei temporale de
a fi, ar lăsa carul cerului nepăzit. Helios ar dispă-
rea, iar fără soare, nu s-ar putea vorbi despre via-
ță. Legile firii nu au voie să fie schimbate pentru
absolut nimeni și în absolut nicio circumstanță.
Pare absurd, dar nu este, dimpotrivă, dacă omul
nu s-ar mai văita și, în imensitatea imaginației lui,
ar fi capabil să apeleze și să exercite rațiunea mă-
car câteva minute, s-ar evita nenumărate căinări,
disperări, fatalități. Așa cum spunea Parmenide,
omul poate deveni ratione capax doar pe alocuri,
atunci când un fapt inimaginabil îl poate deter-
mina să fie rațional. Această formă filozofică de a
Dumitru Macovei
Flori pe terasa mea (2020), ulei pe pânză, 110 x 80 cm
vedea ființa umană vine în contradicție cu păre-
rea lui Aristotel, care considera omul un animal
rațional prin capacitatea conceperii ideii, prin
simț. Tema apare abordată și de Jonathan Swift, în
Călătoriile lui Gulliver: în teritoriul numit Noua
Olandă, creaturile superioare cu formă de cal nu-
mite houyhnhnms, înzestrate cu conștiință și ade-
văr suprem, domină pe inferiorii yahoos, cu figură
de oameni și care reprezintă tot ce este mai rău și
perimat din spectrul uman: avariția, răzbunarea,
minciuna...
Oamenii reacționează aproape în totalitate la
instinctele lor și numai în anumite momente își
activează simțul rațiunii. Un om cartezian este
imposibil de găsit, și mai greu de priceput este că
poate exista.
Ceea ce suntem cu adevărat este un melanj di-
vin și darwinian în același timp, în care s-a adă-
ugat o doză consistentă de contradictoriu: iubire
și ură, violență gratuită și sacrificiu total, egoism
și altruism, răbdare și nerăbdare, vis și prăbușire,
printre altele.
În timpul dintre bătăile apei cu brațele, Dinu
calcula cam pe când ar putea găsi, din fericire sau
împins de noroc, o limbă de mal de unde să poată
privi mai departe, să îi permită să își folosească
propriul corp ca pe un turn de veghe. Nu neapă-
rat simțea nevoia să se odihnească. Mai degrabă
acea nevoie stringentă de a trece cu privirea peste
valuri, orișicât ar fi fost ele de mici, îl împiedica
să facă următoarea mișcare, să își dozeze efortu-
rile, îl frustra. Puteri avea, abia intrase în viață cu
adevărat. Cu toate acestea, o gestionare greșită sau
prost calculată a potenței motoarelor ar fi putut
să oprească nesperat de repede aventura în sine,
mersul așa-zis firesc.
Construcțiile începeau să fie insuportabile.
Mizerie, nesiguranța zilei de mâine, patronii care
profitau fără niciun scrupul de emigranți, dar
și de ai lor, lipsa unui orizont de așteptare și de
împlinire. Speranța, cea care dacă aveai șansa să
o moștenești în toată deplinătatea ei, nu avea voie
să te abandoneze. Speranța este minunea din su-
flete care îți poate reconstrui ziua ceea ce noaptea
s-a năruit; este un Meșter Manole al interiorului.
Numai că, fără sacrificiu, nu poate exista speran-
ță. Aceasta este perechea ei. Și poate că va rămâne
întotdeauna. A visa să faci nu are aceeași valoarea
dacă nu îți imaginezi și partea pozitivă - victoria,
cea care dă curaj fie și în închipuire. Este motiva-
torul perfect, punctul alfa al întâlnirii cu propriul
destin. Însă cum și la ce poți spera când ruperea
de ritm este cea care tronează? Să speri la ce?
De la ultimul loc de muncă, Dinu a ajuns, prin
intermediul unui anunț din cotidianul Segunda
mano, să lucreze la o afacere de familie, undeva
tot prin zona Vallecasului și tot în construcții. De
data asta, Dinu a intră ca oficial de segunda, adi-
că ajutor de maestru zugrav la un anume Pedro.
Ce-o fi, aia o fi, se consolă Dinu. Pedro, un spa-
niol gras și mucalit, deși nu naiv, așa cum părea
la prima vedere, vorbea rar, fuma un porro ieftin
care mirosea a excrement de copil mic și purta în
fiecare zi haine noi de zugrav. Și el băieții și lui:
Pedrito și Javi. Plăteau la timp, și, cel mai impor-
tant, au făcut tuturor contracte pe termen indefi-
nit, ceea ce era un avantaj enorm în cazul în care
îți doreai o mașină sau o casă. Fără el, nicio bancă
nu îți dădea nici cea mai mică atenție.
La Pedro mai lucrau câțiva spanioli, unul dintre
ei semăna mult cu dom’ Anton, învățătorul de la
Solonețul Nou. Mai era încă unul, mai bătrân, care
avea un picior de lemn (o modă deja în Spania, o
spun fără răutate, sic!!!), pe care Augustin, sosia
lui dom’ Anton îl numea Pata Palo, adică „picior
de lemn”. Din această grădină a Domnului mai fă-
cea parte și un musulman, un marocan simpatic
și la locul lui, Rașid.
Întâmplări nenumărate, multe dintre ele fru-
moase a trăit Dinu la acest Pedro. De muncă era,
în fiecare zi, plus anumite sâmbete plătite ca ore
extra, seriozitate, complicitate între parteneri.
Câteodată, ca excepție, Javi, cel care administra
firma, se mai „spărgea în figuri” în fața celorlalți,
dădea cu biciul inutil, poate numai ca să se simtă
șef, da, posibil ca asta să se fi întâmplat. Nu prea
îl băga nimeni în seamă, nici chiar Pedrito, frate-
le lui, care îl expedia rapid să cumpere materiale
sau să bea o bere. Oricum, erau muncitori cu toții
din familie, dar, mai presus, îi cam știau de fri-
că rotofeiului de Pedro, care se vede că fusese un
tată sever, iar ei, fii luați la muncă înainte cu mult
de împlinirea celor optsprezece ani. Mai aveau o
soră mai mică, dar aceasta lucra la birou, la acte
și la lucrări, negocia cu clienți și, în zilele de plată,
adopta o morgă serioasă și imparțială, de fiică de
impresar care se simte bine să plătească munci-
torii...
Pe la începutul verii, Pedro semnă un contract
foarte bun: era vorba despre aproape patruzeci de
vile noi de zugrăvit. Acolo se întâmplară câteva
lucruri care urmau să schimbe, într-o oarecare
măsură, jocul acela de-a văruitul...
Într-o dimineață, Dinu îl găsi pe Pedro nervos.
Cineva îl lăsase fără curent electric. Îl trimise ra-
pid pe Rașid să rezolve problema. Dinu îi aduse
un prelungitor nou și i-l dădu lui Pedro.
—Poate că cel de la intrare nu este bun, motivă
Dinu. Încercați-l pe ăsta. Donde tengo que enchu-
farlo, îl întrebă?
—Aqu^', spune necugetat și cu nesimțire spani-
olul gras și își puse mâna pe sex. Ceilalți spanioli
de lângă el prinseră a râde la gluma inoportună a
șefului rotofei.
21
61
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
cărți în actualitate
—Acolo să se „conecteze” cine obișnuiește să
se lase păcălit de senectute, don Pedro, răspunse
pe măsură Dinu, zâmbind acid. Voi considera că
a fost o glumă, dar, dacă se repetă, veți înțelege de
ce pumnul de român poate bate cuie...
Pedro nu mai spuse nimic, dădu din cap a leha-
mite, apoi ridică o mână și îi făcu semn să îl ur-
meze. Dinu se execută, deși lent.
—Hai să îți arăt ce ai de făcut. Va trebui să ne
mișcăm rapid, și gâfâi, scoțând fumul de trabuc
insuportabil pe nări. Ți-l las pe Racid cu tine, că
am văzut că vă înțelegeți bine. Și nu te mai supăra
pe chestii de-alea de șantier, cum a fost adineauri.
Dinu aprobă tacit și se puse pe lucru. Încet, dar
fără pauză, cum le place spaniolilor să se exprime.
Chestiuni de șantier...
În luna august, Ramadanul îl prinse pe amicul
Rașid și ai lui confrați șantieriști din alte firme ru-
gându-se nevoie mare. Respectau ca la carte los
rezos, adică rugăciunile, care se derulau cu fața la
răsărit, pe un covoraș și cu invocații care mai de
care mai colorate fonic. Problema era că, în timp
ce ceilalți munceau de se speteau, marocanii noș-
tri cam pierdeau vremea, iar randamentul lor era
prost spre enervant de prost. Oamenii încercase-
ră să se plângă, dar fără niciun rezultat. Se pare
că regulile mute ale religiei trebuiau să primeze.
Oriunde și fără condiții.
În altă ocazie, o româncuță care muncea ca în-
grijitoare în una dintre vile îl rugă pe Dinu să îi
repare niște tavane.
—Hai, te rugăm frumos, a spus tânăra. Uite,
senora mi-a lăsat banii ăștia să ți-i dau. Este ur-
gent să fie gata totul în câteva zile.
—Perfect, vin chiar de azi, răspunse vioi Dinu.
La ieșire, numără banii: o sută cincizeci de euro.
—Nu cumva grasul acela cu furgoneta Renault
este șeful vostru? întrebă fata, din prag.
—Ba chiar el. E un tip de treabă, deși uneori
puțin cam prea glumeț. Și, cât îl vezi tu de gras,
lucrează cât doi. Eu abia mă pot ține de el când
zugrăvim împreună.
—Unul dintre zugravii lui a făcut lucrul de doi
bani aici, unul nou, Felix. Eu cu moșul nu am ni-
mic.
—Eh, d‘ale construcțiilor. Unul face, altul des-
face, a la espanola, glumi Dinu și trase poarta spre
el. Mulțam mult de încredere!
Locul acela avea ceva nenumit: un fel de trezi-
re, un deja vu. Ceva se simțea, urma o schimbare,
deși nu imediată.
Mai lucrară împreună aproape de un an și ju-
mătate, timp în care zugrăvi două mănăstiri, o
școală și o fabrică de produse chimice.
Nimeni nu știe de ce anumite locații au un acel
ceva, o energie neînțeleasă, prevestitoare de viitor.
Poate că primul pas în a face ceva nou a fost acela
de a-și schimba domiciliul: de la o garsonieră în
Madrid, Dinu profită de contractul pe timp ne-
determinat pe care i-l eliberă moșul Pedro și, pe
baza unui împrumut bancar, își cumpără un apar-
tament nou în zona de sud a Comunității Madrid,
într-un oraș destul de mare numit Fuenlabrada, o
localitate fondată în anul o mie trei sute șaptezeci
și cinci și care înseamnă Izvorul Labradei.
Un izvor dătător de speranțe, primul castel „în
deplasare” al destinului care surâdea pe toată bol-
ta cerească, asemenea Dinei, pisica Aliciei...
(Fragment din romanul
în pregătire După corrida)
■
O evocare nostalgică
a Clujului literar
■ Ion Buzași
Constantin Cubleșan
Clujul de altădată. Clujul amintirilor mele.
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2022
Cu eseul memorialistic Tribuna și tribuniș-
tii (Editura Tribuna, 2017), Constantin
Cubleșan ne arăta prețuirea afectivă a
Clujului literar și artistic, dar și virtuțile sale
memorialistice. Recenta sa carte este într-un
fel complementară acesteia. Prima parte este o
evocare a copilăriei sale, într-o vreme marcată
dramatic de anii războiului, ai foametei, ai in-
staurării comunismului. Este copilăria unui fiu
de învățător dintr-un sat de la poalele munților
Vlădeasa, în care părinții sunt adeseori transfe-
rați cu serviciul, tatăl este concentrat, începu-
tul studiilor - cu clasele primare în Traniș, cu
liceul și internatul la Huedin, unde este coleg cu
Marcel Mureșeanu.
Cu mutarea la liceul din Cluj începe o nouă
etapă în viața autorului. Pasiunea pentru lite-
ratură se manifestă prin lecturi și prin frecven-
tarea cenaclurilor literare. Este partea cea mai
consistentă a evocării. Cubleșan se înscrie prin
această carte în șirul acelor scriitori care au re-
memorat viața literară cu umor și ironie, cu
remarcabile pagini anecdotice. Unele pagini ar
putea completa cartea lui Florentin Popescu, O
istorie anecdotică a literaturii române (1995) și
se alătură unor cărți cunoscute pe această temă:
Neagu Rădulescu, Turnul Babel, Nicolae Tăutu,
Când zâmbesc scriitorii și artiștii și, mai ales,
Cartea cu prieteni a lui Fănuș Neagu. Monograf
și exeget al lui Creangă, Cubleșan a deprins de la
„marele povestaș” arta narativă cu dominantele
ei de la umor și oralitate, cu tehnica suspansului.
Narațiunea este concepută simfonic, secvenți-
al, între episoade prefigurându-se fictiv un in-
termezzo liric. Sigur, cei care au trăit măcar în
parte perioada descrisă și Clujul literar al anilor
1950-1980 vor găsi un farmec în plus acestor pa-
gini, însoțind pe evocator, care ni se adresează ca
unor ascultători, la Cenaclul scriitorilor, unde se
adunau scriitorii din generația mai veche, alături
de care, cu oarecare sfială participau și tineri ce
băteau la porțile literaturii, în care intervențiile
de tot hazul ale lui Nagy Istvan, autorul „cele-
brului” (în literatura realist-socialistă) roman
La cea mai înaltă tensiune, într-o românească
atât de deficitară încât îl făcea simpatic, au de-
venit aproape folclorice. Cu regretul de a nu cita
dintre acestea lăsăm cititorului plăcerea de a se
amuza cu lectura unora din capitolul Tempi pas-
sati, iar noi îl însoțim pe Cubleșan în „locurile
de... pierzanie” din Clujul anilor ’50-’60, care
sunt, așa cum bănuiți, bodegile, crâșmele, cafe-
nelele, locantele (cum îi place autorului să le nu-
mească), până la luxoasele restaurante ce aveau
un aer „chezaro-crăiesc”, vienez: Continental,
Melody-Bar, Someșul, Vânătorul, Fetițele viene-
ze. Scriitorul se oprește din evocare, cu autointe-
rogația: „Ei, dar ce vorbesc eu?! Toate acestea au
trecut. Vorba ceea: Tempi passati”.
După o perioadă de „reporter la Radio”, care
s-a dovedit benefică în activitatea de scriitor de
mai târziu, consemnează „O duminică de iarnă”,
cu data de 20 februarie 1957, când apare primul
număr al noii serii clujene, a revistei Tribuna, la
care a fost redactor alături de „tribuniștii” din
prima generație: Ioanichie Olteanu, Dumitru
Mircea (aceștia redactori-șefi), Ion Lungu,
Domițian Cesereanu, Ion Manițiu, Radu Enescu,
Negoiță Irimie, Augustin Buzura, Mircea
Vaida. Despărțindu-se de Tribuna, Constantin
Cubleșan trece la Editura Dacia, unde lucrează
ca redactor-șef - având ca director pe Alexandru
Căprariu. Cred că lui Cubleșan îi datorăm cea
mai vie, cea mai pitorească evocare a acestui
talentat, original și curajos scriitor. Incidentul
acestuia cu aulicul savant Adrian Marino sau al
aceluiași erudit (dar lipsit de umor), savant lite-
rar, cu istoricul Hadrian Daicoviciu sunt antolo-
gice pagini de literatură umoristică. Participarea
la Congresul Culturii consemnează cu bucurie
„intervențiile” delegației clujene (A. E. Baconsky,
Victor Felea, Aurel Rău) care înfruntă obiecți-
ile proletcultiste ale raportului susținut de Dan
Deșliu și marchează începutul unei înnoiri a liri-
cii postbelice pentru care revista Steaua a militat
cu consecvență. Un nou intermezzo, capitolul
Un copil precoce, este o schiță caragialescă, prin
personajele înfățișate, un fel de Domnu’ Goe și o
doamnă care crede (iată actualizarea schiței ca-
ragialești!) că, dacă fiul ei are „tabletă”, ce-i mai
trebuie poeziile pentru copii ale lui Coșbuc.
Ultima secțiune înfățișează câteva portrete.
Aici este o „carte cu prieteni”, prezentat fiecare
printr-o trăsătură dominantă sau printr-o în-
tâmplare semnificativă: „liderul de grup” Mircea
Braga, Marcel Mureșeanu, pe care-l consideră un
poet încă neapreciat la dimensiunea adevărată a
talentului său, spiritualul și prietenosul profesor
de literatură clasică rusă Adrian Ghijițchi, Iosif
Pervain, pe care studenții - din cauza părului
său cărunt - îl considerau „bătrânul profesor” de
la 50 de ani, Ion Vlad, devenit alături de Victor
Felea, cronicar literar al Tribunei, amândoi che-
mați de redactorul-șef D. R. Popescu, pentru în-
noirea hebdomadarului clujean, tânărul asistent
universitar Ion Pop apărându-și cu argumente
și elegant versurile în fața redactorului de car-
te Niculaie Stoian, profesorul Vasile Fanache,
caracterizat prin rafinament și noblețe, croni-
carul de artă plastică, Negoiță Lăptoiu, harni-
cul Mircea Popa, căutătorul (și descoperitorul!)
unor lucrări inedite din literatura română. Și -
„finis coronat opus” - o secvență cu Ion Iuga,
euforic, recitând poezia Doina în martie 1989! la
o frumoasă manifestare omagială Eminescu de
la Oradea, spre disperarea oficialilor și organi-
zatorilor.
Amuzantă, prin secvențele narate, captivantă
prin povestire, cartea lui Constantin Cubleșan
este o evocare a Clujului de altădată, care va lăsa
în sufletele celor care au trăit în acei ani o duioa-
să nostalgie.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
27
memoria literară
Destinul frânt
al poetului
■ Constantin Cubleșan
n contextul literaturii române aflăm un im-
presionant număr de poeți care s-au stins
din viață mult prea devreme, lăsând în
urmă o promițătoare operă lirică, nefinalizată,
de la Vasile Cârlova, dacă doriți, până la Daniel
Turcea, bunăoară. Un destin asemănător, frânt la
numai două zeci și șase de ani, are și ardeleanu
Ion Moldoveanu, nume ca și necunoscut azi, în
ciuda faptului că de-a lungul vremii a fost reținut
în câteva antologii reprezentative, în studii diver-
se și evocări (B. Iordan, Antologia învățătorilor în
literatură, 1938; Emil Giurgiuca, Poeții tineri ar-
deleni, 1940; Ion Breazu, Literatura Transilvaniei,
1944; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană
nouă; Teodor Tanco, Dicționar literar al județului
Bistița-Năsăud, 1998; Nae Antonescu, Scriitori ui-
tați, 1980; Horia Stanca, Fragmentarium clujean,
1987; Lucian Valea, Oameni pe care i-am iubit; în
plus un volum antologic: Sbor peste ape, realizat
de Dimitrie Danciu cu o prefață de V. Fanache,
1970 și acum volumul Sbor peste ape, Antologie
gândită și alcătuită de Ioan Pintea. Prefață de Ion
Buzași, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2018).
În deceniul al patrulea al secolului trecut, la
Cluj a existat o adevărată efervescență cultura-
lă, în cadrul căreia s-a coagulat un grup de ti-
neri poeți (scriitori, plasticieni) care căutau a se
impune prin operele lor. „Grupul - își aminteș-
te Ion Th. Ilea - a fost destul de numeros: Tit-
Liviu Valea, Grigore Popa, V. Copilu-Cheatră,
Ion Vlasiu, Miron Radu Paraschivescu, George
Popa, Petre Pascu, C. Miu-Lerca, Romul Ladea
etc. [...] Formarea grupului n-a fost întâmplă-
toare. Nici unul dintre noi, cei ce-l alcătuiam, nu
eram acolo decât pentru a ne împărtăși și pentru
a ne mărturisi - uneori în forme diferite - aceeași
convingere - pe care o disimulam după cum ne
pricepeam [.] În acea vreme (1929-1934) exis-
ta și la Cluj o «Boemă» originală [.] Lipsurile și
tot felul de greutăți ne împingeau în mod necesar
spre o evadare din vitregiile sorții [.] Poetul V.
Strava (Gavril Pop) era funcționar la primărie.
Această funcție i-a adus și repartiția unei camere
care aparținea primăriei, plasată într-o curte mare
între străzile Paris și Decebal. În camera destul de
spațioasă erau depozitate vreo 12-14 fotolii foarte
elegante, precum și diferite piese de mobilă stil.
Mobila aparținea unor boieri acum scăpătați, unii
cu titluri nobiliare (grofi, conți, baroni). Odată ti-
tular al acestui spațiu, V. Strava a programat o zi pe
săptămână la el, ședințe literare. Un fel de cenaclu
unde se angajau discuții libere asupra probleme-
lor timpului. Fiecare invitat avea fotoliul său [.]
Ion Moldoveanu era cel mai tânăr din grup. De
aceea îl și numisem Făt Frumos” (Mărturiile unui
anonim, Editura Cartea Românească, 1974).
Acest. Făt Frmos scria și publica poezii sub
influență blagiană („Eu nu strivesc sub pașii mei
petale/ Nici firișoare de iarbă nu/ Le calc nicicând
/./ Eu nu strivesc gândaci dacă-ntâlnesc/ Nici
viermi, nici șerpi, nici tauri,/ Căci știu că lumea e
grădina Ta/ În care nasc/ Și cresc/ Și pasc/ Sălbatici
lupi alăturea de grauri” - Panteism). Deopotrivă
versuri pasionale, închinate unei iubite reale sau
imaginare, totuna, căreia îi simte nevoia ca unei
muze căreia îi destăinuie, de fapt, credința majoră
în vocația sa poetică: „Îți simt apropierea ca o apă/
Și ca un cântec depărtat îmi suni./ E chipul tău o
frunză de alun/ Pe golful sângelui naufragiată.// Și
de-ai crescut cum crește fluxu-n mare,/ În mine
ca pe-o inimă te port:/ Mi-e sufletul un vas de aur
cort,/ Ce-adună frumuseți sub umbra-i mare.//
Ești vis și te topești cum neaua piere,/ Ești nouă
și ești proaspătă ca bruma./ - De-ai fi pe sufle-
tu-mi năvalnic ca furtuna,/ Un glas de clopot pen-
tru înviere!// Sau pentru marea mea învolburată/
Nemișcătoare stea, nemișcătoare stea./ - Ci crești,
lumină peste noaptea mea/ Mereu mistuitoare și
iar îndepărtată” (Ca pe o inimă).
Ion Moldoveanu s-a născut în 1913, la Lechința
(Bistrița), în familia unor țărani care, nu mult
după aceea, s-au mutat pe dealul Feleacului, lângă
Cluj, unde și-au cumpărat o casă. Așa se face că se
înscrie la Școala Normală de Învățători din mare-
le oraș transilvan, urmând aici cursurile până la
absolvire, când obține diploma de învățător, pro-
fesiune pe care a îndrăgit-o și căreia i s-a devotat
fără rezerve. Are norocul ca profesorul Dimitrie
Goga, el însuși scriitor și publicist, să-i descopere
aptitudinile literare, îndrumându-l și facilitându-i
debutul poetic în revista Hyperion, după care, încă
elev, colaborează cu versuri la Symposion, Lanuri,
Gând Românesc, Satul și școala ș.a.
Scrie o poezie frumos caligrafiată în imagini
senine, decantându-și sentimentele juvenile în
fiorul primelor iubiri: „.Și-am poposit pe-o
bancă de mesteacăn/ Și flori de măr se scuturau
pe noi./ Iar soarele când s-a pornit să treacă-n/
August apus, ne-a-mbrățișat solemn. Apoi//
Amurgul sângerează lumină-n ochi,/ Erai aproa-
pe ca o stea pe când,/ Îți culegeam podobe noi pe
gât, pe sâni, pe rochii/ De fiecare-n parte-nseto-
șat, flămând,// Ne-am ridicat. Călcam pe lespezi
de lumină:/ S-a-mprăștiat din noi cu flori covor/
În zare apăruse luna plină:/ Ne patrona din coas-
ta unui nor” (Idilă veche). Tandru și melancolic
își scrie poeziile fără grabă însă curând o boală
fatală - tuberculoza, atâtor poeți fatală în epocă
- îi pătrunde ființa. Tristețea devine de-acum mo-
tivul statornic al unui lamentou grav („Sunt mai
singur și mai trist, o, Doamne,/ Ca un plop pe mal
de ape verzi” - Psalm), pe care îl susține într-un
soi de biografism candid și evocator: „Zburdam
prin holda vieții - mânz de jar/ Când mi-am sim-
țit cămașa albă arsă.// Acuma stau pe țărmul, ars
de lună/ De-același vânt îmbietor a moarte/ Când
înserarea cade - foaie-n carte/ Ascult cum clopo-
tele apei sună” (Pe țărmul ars). Cu toate acestea
nu duce versul în melodii morbide ci resemnat își
pleacă fruntea în voia destinului ce-i frânge zbo-
rul: „Am obosit, Stăpâne. Și-acum, iată,/ Aștern
prinosul tot din suflet și din gând/ Să vină lina
împăcare mai curând/ Pe fruntea mea de-a puru-
ti încercată” (Rugă pe pisc). Devine astfel un poet
elegiac prin excelență, versurile sale se înnegurea-
ză dar niciodată nu clamează disperarea: „Blândă,
tristețea mea/ O simt curgând, maiestoasă, din
Dumitru Macovei
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Cerdac (2022)
stea [.] Tristețea cade ca o ploaie în amur-
guri/ Peste oameni, peste arbori, peste burguri”
(Tristeți în burg), sau: „Uite, tinerețea mea ca hol-
da grâului blond/ Cum curge la vale cu unda râu-
lui vagabond” (Înaltă destrămare), sau: „Poetul a
plecat, în primăvară,/ Cu tristețea toată-nchisă-n
el” (Moartea poetului). Presentimentul sfârșitului
apropiat devine, de asemenea, un soi de lait-mo-
tiv: „Paseri albe, mari, rotesc ogoare/ Pentru ora
mea de-nmormântare./ Nici un semn nu se îm-
bie, viu,/ Sub cupola grea, peste sicriu” (Requiem).
Continuă să scrie poetizându-și însăși condiția
existențială fără ieșire: „Nainte, cerul era nalt și
clar/ Iar printre brazi și mai înalt părea,/ Chemam
din zarea vastă-o rândunea/ Ori poate un vis tre-
cut peste hotar.// Apoi mi-ai apărut ca din fân-
tâni/ Ori ca din holde cu de aur spice,/ Pe-o clipă,
cerul mi-a căzut din mâini/ Și nu vedeam pe ni-
meni să-l ridice.// Dar timpu-ntins mai tare ca un
steag/ M-atinse-n sbor cu-aripa-i lin pe frunte/ Și
nu știu cum, au început să cânte/ Ca la un semn,
tristețile-mi șirag.// Ci fost-a o sclipire. Și-am
rămas/ Cu visele trudite strânse snop/ Sub bolta
care fulguia potop/ În înserarea ruptă din atlas”
(Valuri).
Însingurarea, ca o veritabilă înstrăinare - in-
ternat în sanatoriul de la Săvădisla - o resimte ca
pe un final de drum („Azi nu mai cânt. În treacăt/
Arunc ultima carte/ Peste viață și moarte,/ Închise
cu lacăt” - Cântec de sfârșit). „Și ora destinului a
bătut - evocă acele clipe de final, poetul și colegul
său de Școală Normala din Cluj, George Todoran
- În seara zilei de 17 mai 1939, poetul cu ochii
iluminați de o lumină misterioasă și cu graiul
molcom ca o rugăciune se conformează ultimei
porunci, lăsând în urma sa doar parfumul cân-
tecului său profetic: «Ca și unda Someșului mic/
Lin voi trece calea către dric/ Și discret m-oi pre-
săra în drum/ Ca un cântec ori ca un parfum»”.
Asemenea lui Pavel Dan, și acesta plecat mult
prea curând din viață, Ion Moldoveanu face ul-
timele corecturi volumului de debut editorial, pe
patul de suferință, fără a mai apuca să-l vadă și ti-
părit. De păstrarea memoriei sale se vor îngriji, în
primă instanță, prietenii și poeții generației căreia
îi aparține (scriu pagini emoționante, la despărți-
rea de el: Radu Stanca, Mihai Beniuc, Petre Pascu,
Ion Șiugariu, Ion Apostol Popescu ș.a.), lirica sa,
cu accente dramatice, de o resemnată asuma-
re a fatalității destinului frânt înainte de vreme,
adaugă, fără îndoilă, o tonalitate aparte, distinct
elegiacă, în poezia transilvăneană din perioada
interbelică.
■
21
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
document literar
Scrisori de la autori contemporani (X)
Prof. univ. dr. Paul
Schveiger (1932-2020)
| Ilie Rad
Paul Schveiger (1932-2020) mi-a fost pro-
fesor la Facultatea de Filologie din Cluj,
la un curs de gramatică generativă.
Fiindcă profesorul clujean lipsește din mul-
te dicționare și enciclopedii românești, prezint
mai jos câteva informații biobibliografice des-
pre personalitatea sa, redactate pe baza unor
informații primite de la autor, pentru proiectul
meu, în curs de realizare, Dicționarul jurnaliș-
tilor și publiciștilor clujeni.
S-a născut la 7 sept. 1932, la Dej, jud. Cluj,
decedând la 9 dec. 2020, la Tel Aviv. Fiul lui
Ignat Schveiger, tipograf, și al Rozaliei (n. Leb),
casnică. Urmează clasa I primară (1939-1940)
la Școala „Sfântul Silvestru” din București, de
unde, în vara anului 1940, este eliminat pe baza
legislației rasiale în vigoare atunci. În toamna
aceluiași an începe să frecventeze clasa a doua
la o școală primară evreiască din București;
de aici este retras, în vederea mutării în URSS
(tatăl său primind mai multe amenințări cu
moartea de la un fost ucenic al său, legionar,
care lucra la atelierul de tipografie condus de
acesta). După câteva luni de zile, reia clasa I
(în limba „moldovenească”), la Școala Primară
din Herța, ținut ocupat de URSS, în iunie
1940. Odată cu începerea războiului ajunge la
Cernăuți, unde, la scurtă vreme după intrarea
trupelor germane și române, este închis, împre-
ună cu familia, în ghetou, fiind apoi deportați
la Moghilev-Podolsk (Transnistria), fără a mai
frecventa vreo formă organizată de învățământ.
După repatrierea la Cernăuți (în primăvara
anului 1944) și intrarea aici a trupelor sovietice,
își reia pregătirea școlară la o unitate de învă-
țământ (tot în limba „moldovenească”). În pri-
măvara anului 1945, se repatriază cu familia în
România și se stabilește la Cluj, unde dă exame-
ne de diferență pentru clasele I-IV și se înscrie
la Liceul de Aplicație al Seminarului Pedagogic
Universitar (care a purtat apoi, succesiv, nu-
mele de Liceul de Băieți Nr. 3, respectiv Liceul
„Emil Racovita”; în prezent: Colegiul Național
„Emil Racoviță”). Dupa absolvirea clasei I de li-
ceu, dă examen ca elev particular pentru clasa a
II-a, după care își continuă studiile la același li-
ceu, în clasa a III-a. Dupa Reforma învățămân-
tului din 1948, intră în clasa a VIII-a, până la
terminarea studiilor liceale. În vara anului 1951
își trece „examenul de maturitate”, după posibi-
litățile oferite pe atunci elevilor cu medii mari,
de a mai trece unele clase în sesiuni speciale de
vară. Între timp, tatăl său este exclus din PMR,
ca „dușman al poporului”, astfel că fiul este
respins la examenul de admitere la Institutul
de Construcții din București, deși avea media
peste 9,00. În toamna aceluiași an dă examenul
de admitere la Facultatea de Istorie-Filologie
a Universitații „Dr. Victor Babeș” din Cluj, fi-
ind acceptat la studii la Secția de limba și lite-
ratura rusă, studii finalizate în 1955. Își trece
examenul de stat, dar fără lucrare de licență, în
schimb prezentând o „lucrare de an”, din dome-
niul sintaxei limbii ruse. După absolvirea studi-
ilor universitare (1955), este profesor de limba
rusă la Școala Medie Nr. 10 din Cluj (actual-
mente Școala Generală de Muzică de pe stra-
da Avram Iancu, 1955-1958), la Liceul „Emil
Racoviță” (1958-1959), devenind apoi asistent
și lector la Catedra de filologie slavă a Facultății
de Filologie, din cadrul Universității „Babeș-
Bolyai” (1959-1987). O primă teză de doctorat
consacrată studierii limbii documentelor de
cancelarie ale lui Ștefan cel Mare îi este respin-
să, undeva „sus”, practic fără explicații. Se deci-
de să elaboreze o altă teză, care să abordeze o te-
matică lipsită de orice implicații „ideologice”, și
anume limba vorbită de afazici, sub conducerea
profesorului universitar Bela Kelemen, director
adjunct al Institutului de Lingvistică din Cluj,
avându-i ca referenți pe dr. Sanda Golopenția-
Eretescu, dr. Ion Voinescu (București) și prof.
univ. dr. Mircea Zdrenghea, președintele comi-
siei fiind prof. univ. dr. doc. Ion Pătruț, de la
Universitatea clujeană.
Debutează în presă în anul 1948, în ca-
drul Secției de tineret a redacției cotidianului
Lupta Ardealului, secție condusă de istoricul
și prietenul său, Hadrian Daicoviciu, viito-
rul arheolog. De mai multe ori l-a suplinit pe
corespondentul regional din Cluj al Scânteii
tineretului. Colaborează la Almanahul literar
(devenit Steaua), Tribuna, cu comentarii și re-
cenzii pe marginea unor traduceri din limbi
străine. Se dedică activității științifice, tratând
diverse aspecte ale lingvisticii moderne, înce-
pând cu structuralismul, generativismul și evo-
luțiile ulterioare ale acestor curente, încercând
să reconsidere și unele elemente ale trecutului
lingvisticii românești (este printre primii care
a reintrodus în circulație numele lui Sextil
Pușcariu, ostracizat și el, la un moment dat, din
lingvistica românească, datorită activității sale
politice). În 1987 emigrează în Israel. Devine
cercetător științific la Catedra de filosofie a
Universității din Tel Aviv (Israel, 1988-1991),
conferențiar universitar (1991-1993) la Școala
de Limbi și Literaturi Europene Moderne
(School of Modern Europan Languages and
Literatures) a Universității Witwatersrand
(Johhanesburg, Republica Africa de Sud),
la Institutul Beit Berl (Kfar Saba, Israel),
Seminarul Chibuțurilor (Tel Aviv), Institutul
Levinski (Tel Aviv, 1993-1005). A publicat ur-
mătoarele lucrări: Nyelveszet es matematika
(Lingvistică și matematică; în colab. cu Jakab
Mathe), Editura Dacia, Cluj, 1977; Limbă și
vorbire în afazie, Editura Dacia, Cluj, 1980; O
introducere în semiotică, Editura Științifică si
Enciclopedică, București, 1984; Tradition and
Change in Central and Eastern Europe (în co-
lab. cu Henrietta Mondry), University of the
Witwatersrand, Johannesburg (Africa de Sud),
1993. În Africa de Sud a scris studii pe teme de
Paul Schveiger
lingvistică generală (teoretică) și slavă, de semi-
otică a culturii etc. Coautor la volumul Secvențe
din istoria presei românești (coordonator: Ilie
Rad), Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2006. Din
1995, lucrează la Redacția publicațiilor în limbi
străine a Editurii S.I. Edri din Tel Aviv, fiind
secretar general de redacție la Revista mea și
cronicar de carte la Viața noastră. Membru al
Societății de Științe Filologice și al Asociației
Slaviștilor din România. Membru fondator al
Asociației Slaviștilor din Africa de Sud. A mai
semnat cu pseudonimul P(aul) Șerban.
1.	„Mă impresionați prin
promptitudinea Dvs. ieșită
din comun”
[Raanana], 8 martie 2006
Dragă Domnule Rad,
Ca de obicei, mă impresionați prin promp-
titudinea Dvs. ieșită din comun. Asta mă face
să-mi permit o altă rugăminte, care v-ar pu-
tea părea și o insistență (dar nu este): este
vorba de același Vianu Mureșan, care a mai
publicat o carte, al cărei titlu mă tentează:
Altul decât Dumnezeu, Editura Mega, Cluj-
Napoca, 20051. Evident, cu angajamentul de
a vă restitui prețul, plus cheltuielile poșta-
le. Și dacă nu vă este prea greu, am auzit că
Basarab Nicolescu ar fi fost la Cluj, unde ar fi
publicat și o carte despre transdisciplinarita-
te (m-ar interesa foarte mult)2. Va trebui să
învățați un cuvânt ebraic: „nudnik” este un
individ plictisitor de insistent (ăsta sânt eu,
în urma a 19 ani de israelinitate).
Înțeleg că materialele despre Ianoși3 et
comp. nu sânt încă disponibile. El a fost aici,
în această perioadă, dar nu am avut puterea
să mă duc să-l ascult la Institutul Cultural
Român de la Tel Aviv (o întoarcere cu auto-
busul, după o dimineață la slujbă, tot acolo).
Aș vrea să mai aud vești despre Dvs. și soția
Dvs.
Cu toată prietenia și stima,
Paul Schveiger
o
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
o
Urmare din pagina 4
P.S. Articolul despre cartea de interviuri ale
lui Edgar Papu4 va apare în maximum două-trei
săptămâni, după care vă expediez o copie,
Același.
Note și comentarii
1.	Vianu Mureșan, Altul decât Dumnezeu, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2005.
2.	În 2004 sau 2005, savantul Basarab Nicolescu nu
a publicat, la Cluj-Napoca, vreo carte despre tran-
sdisciplinaritate. O carte cu acest titlu apăruse cu
câțiva ani înainte: La transdisciplinarite (manifeste),
Editions du Rocher, Monaco, 1996 (trad. româneas-
că: Transdisciplinaritatea: manifest. Traducere de
Horia Mihail Vasilescu. Polirom, Iași, 1999).
3.	Ion lanoși (1928-2016) - scriitor și eseist, pro-
fessor de filosofie și estetică, teoretician, traducă-
tor și specialist în filosofia și literatura rusă.
4.	E vorba de volumul Edgar Papu, Interviuri. Prefață
și notă asupra ediției de Ilie Rad. Ediție îngrijită de
Ilie Rad (în colab.), Editura Limes, Cluj-Napoca,
2005. La acest volum, profesorul Paul Schveiger va
publica o amplă cronică, în revista Viața noastră din
Israel.
2.	„Vă mulțumesc din inimă
pentru toate cele ce le faceți
pentru mine”
[Raanana], 10 martie 2006
Stimate Domnule Rad,
(1)	Am primit cartea lui Vianu Mureșan1,
m-am întors de la poștă de câteva minute, cu ea
în brațe. VĂ MULȚUMESC!
(2)	Am reușit să deschid textul2. VĂ
MULȚUMESC!
(3)	După ce o să-l citesc, o să mă străduiesc
să reacționez la el3.
Vă mulțumesc din inimă pentru toate cele ce
le faceți pentru mine. Este mult mai mult decât
o oarecare simplă colegialitate!
Sărutări de mână Doamnei, Dumneavoastră
sincere sentimente de stimă,
Paul Schveiger
Note și comentarii
1.	A se vedea nota 1 de la scrisoarea anterioară.
2.	I-am trimis profesorului Schveiger, via email,
o recenzie din presa românească, la cartea lui
Florin Țurcanu, Mircea Eliade: prizonierul istoriei.
Traducere din franceză: Monica Anghel și Dragoș
Dodu. Cu o prefață de Zoe Petre, Humanitas,
București, 2005, în care se face distincție între fas-
cism și legionarism.
3.	Din câte îmi amintesc, Paul Schveiger nu a mai
reacționat la recenzia respectivă, dar a avut reacții la
alte materiale din presa românească, pe care i le-am
trimis.
(Episodul următor: Scrisori de la Ion Bălu)
■
Mitul, arta,
filosofia și capacitatea
imaginativă apriorică
În cartea sa, Teoretische Biologie,12 biologul
Jakob von Uexkull, în total contrast cu viziunea
noastră, întreprinde o revizuire critică a principi-
ilor biologiei. După el, gîndirea biologică nu apar-
ține aceluiași tip ca și gîndirea din domeniul fizicii
sau chimiei. Uexkull, este un vitalist, un apărător al
principiului autonomiei vieții. Viața este realitatea
ultimă și ea nu poate fi descrisă în termenii chimiei
sau fizicii.
Analizînd lucrarea sa, E. Cassirer, în Eseu des-
pre om,13 spune că lucrarea lui von Uexkull, pri-
vită sub raport filosofic, aparține idealismului sau
fenomenalismului. Însă acest fenomenalism nu se
bazează pe vederi metafizice sau epistemiologice
ci, mai curînd, pe principii empirice. Pentru el pre-
supunerea că există o realitate absolută a lucrurilor,
care este aceeași pentru toate viețuitoarele, este un
dogmatism ieftin. În viziunea lui, realitatea nu este
un lucru omogen ci unul extrem de diversificat cu
tot atîtea scheme și modele cîte organisme diferi-
te există. Astfel, fiecare organism este o monadă.
În lumea muștelor, spune Uexkull, găsim numai
lucruri - muscă, în lumea aricilor de mare găsim
numai lucruri - arici de mare.
J. Uexkull pornește, în cercetările sale, de la or-
ganismele primare și ajunge la cele mai evoluate
forme de viață. El refuză să vorbească despre for-
me de viață inferioară și superioară. Pentru el ori-
ce formă de viață este perfectă și adaptată perfect
mediului ambiant, fiind un sistem biologic perfect.
Ea - această formă biologică - posedă un sistem re-
ceptor și unul efector, care formează un lanț. Acest
lanț este descris de biologul german drept cerc
funcțional.
Pornind de la această schemă descrisă de bi-
ologul german, Cassirer afirmă că lumea nu face
excepție de la aceste legi biologice care guvernea-
ză viața. După el, totuși, ființarea umană a găsit o
altă lege pentru adaptarea la mediu ambiant, una
calitativă. Între sistemul receptor și cel efector, se
găsește la om o verigă intermediară pe care filo-
soful german o descrie ca fiind un sistem simbolic.
Astfel, omul trăiește o altă dimensiune a realității.
Russeau, spre exemplu, a negat acest progres afir-
mînd despre om că este un animal depravat; după
francez, depășirea granițelor vieții organice fiind o
deteriorare a naturii umane. Cu toate acestea, omul
nu-și poate abandona propria împlinire. El nu mai
trăiește într-un univers pur fizic ci într-unul sim-
bolic. Limbajul, mitul, arta, filosofia și religia sunt
părți ale acestui univers. Ele sunt firele care țes în-
cîlcita experiență umană. Omul este unica ființă
biologică care nu înfruntă realitatea în mod direct,
nemijlocit. Realitatea fizică, spune Cassirer, se re-
trage în măsura în care avansează activitatea sim-
bolică a omului. În loc să aibă de a face cu lucrurile
înseși, omul se apleacă constant aupra lui însuși.
El s-a închis în forme lingvistice, imagini artisti-
ce, simboluri mitice sau rituri religioase. Omul nu
poate cunoaște nimic decît prin intermediul acestui
mediu imaginativ. Filosoful german arată că situ-
ația lui este identică și în domeniul practic sau te-
oretic, el netrăind într-o lume de fapte brute, sau
conform nevoilor și dorințelor sale imediate ci, mai
curînd, în cîmpul unor emoții imaginare, în spe-
ranțe și temeri, în iluzii și deziluzii, în fanteziile și
visurile sale.
Noi, în lucrări care au depășit granița limbii
române, afirmăm că întreaga existență este rodul
capacității imaginative apriorice și a imaginativului
poietic rațional aprioric văzute ca facultăți funda-
mentale ale posibilității construcțiilor lumilor po-
sibile raționale, respectiv a realității ca atare și a lu-
mii spiritului ca valoare supremă a existenței. Acest
fapt se realizează la nivelul subiectivității, a tran-
scendentalului, așa cum afirmă, fără să decripteze
mecanismele și modalitățile de creație ale realității
și lumilor posibile raționale, și E. Cassirer.
Astfel, definiția antică a omului ca animal rațio-
nale nu și-a pierdut forța. Raționalitatea este o tră-
sătură inerentă tuturor activităților și capacităților
imaginative umane care pot construi lumi posibile
raționale. Mitologia însăși, ni se spune, nu este o
masă brută de superstiții sau deziluzii vulgare. Ea
este o formă sistematică sau conceptuală. Însă,
deși limbajul este identificat adeseori cu rațiunea,
această definiție nu este în totalitate acoperitoare.
Ea este doar o pars pro toto. Cassirer arată că alături
de limbajul conceptual există un limbaj emoțional;
alături de limbajul logic sau științific există un lim-
baj al imaginației poetice. La origine, se pare, lim-
bajul nu exprimă gînduri sau idei, ci sentimente și
emoții. Sub acest aspect, gîndul lui Cassirer nu este
suficient determinat și nici clar și convingător.
Filosoful german arată că marii gînditori care
au definit omul ca animal raționale nu au fost em-
piriști, și nici nu au intenționat să dea o explicație
empirică naturii umane, ci, mai degrabă, un impe-
rativ moral fundamental. Rațiunea este un termen
total nepotrivit pentru a înțelege esența vieții spi-
rituale a omului, spune Cassirer, deoarece forme-
le de manifestare ale acesteia sunt simbolice. „De
aceea, în locul definirii omului ca animal raționale
ar trebui să-l definim ca animal simbolicum.”14 Noi
l-am denumi drept animal imaginativ, ceea ce e
mai mult, mai exact și mai determinat decît „ani-
mal simbolicum”15.
Cercetarea întreprinsă pînă acum ne-a pus în
postura de a pune întrebarea de ce, ajunși la ma-
turitatea gîndirii filosofice, grecii foloseau, în ex-
punerile lor, mitul; pentru simplul fapt că omul
în esența sa, și aici nu ne asumăm afirmația lui
Cassirer, omul nu este un animal simbolic ci unul
imaginativ, capabil să construiască lumi posibile
raționale. Și să se situeze opozitiv la ele. Adică să le
înțeleagă, să le construiască și să le deconstruiască.
(din lucrarea în curs de apariție,
Imaginativ și adevăr)
Note
1	Platon, Republica, Opere, Buc., vol. I-VI, 1974 - 1989.
2 F. Buffiere, Op. cit., Les Belles Lettres, Paris, 1974, p.
32.
3	Aristotel, Metafizica, I A, 982, b.
4	R. Descartes, Op. cit., vol. X, p.217-218, Paris, 1897 -
1909.
5	Aristotel, Poetica, 1450 a.
6	Diels-Kranz, Op. cit., fr. 93.
7	Cfr. F. Buffiere, Op. cit., p. 37, Paris, 1973.
8	Felix Buffiere, Les Mythes d’Homere, p. 37, Paris, 1973.
9 Cf. W. J. Schelling, Filosofia artei, Meridiane, 1992, p.
80 -113.
10	Vidi, Mircea Arman, Eseu asupra imaginativului
uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020, passim.
11	W.J. Schelling, Op. cit., p. 88, 1992.
12	J.von Uexkull, Op. cit., Berlin, 1938, ed. a 2-a.
13	E. Cassirer, Op. cit., trad. rom., Humanitas, 1994.
14	E. Cassirer, Op. cit., p. 45, 1994.
15	Vidi, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imagina-
tivului uman, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2020, passim.
■
30
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
teatru
Sibiu. Teatru. Frumusețe
■ Claudiu Groza
Vara, Sibiul e la fel de aglomerat precum
orice important oraș turistic european, iar
Festivalul Internațional de Teatru adaugă
culoare și glamour acestei dinamici urbane neos-
toite. Am constatat-o zilnic în sejurul meu la FITS
2022, fie la spectacolele indoor, jucate cu săli pline,
fie deambulând prin piațetele și pe străduțele cen-
trale, animate de artiști, concerte, mici reprezentații
pentru copii și, evident, spectatori. Festivalul sibian
este un eveniment foarte amplu, într-adevăr, iar un
anume sentiment de embarras du choix apare, cel pu-
țin pentru evenimentele conexe și outdoor (expoziții,
lansări, discuții etc.), încă de la parcurgerea site-ului
oficial ori a caietului-program, care ar trebui de la
anul re-ordonate și organizate mai clar și mai acce-
sibil. E drept, nu-i lucru ușor (am făcut un exercițiu
mental în privința asta, dar n-am găsit formula potri-
vită), dar ar fi de folos.
Tema de anul ăsta a FITS a fost Frumusețe, iar fes-
tivalul s-a deschis cu un spectaculos joc de lumini cu
drone, care a adunat în fața Teatrului Național „Radu
Stanca” câteva mii de oameni.
Seria (nu foarte lungă) de spectacole pe care le-
am văzut la Sibiu a debutat cu un surprinzător - și
așteptat, prin renumele regizorului - Trei surori ce-
hovian, montat de Luk Perceval în Polonia (Teatr
Rozmaitosci, Varșovia & Narodowy Stary Teatr,
Cracovia). O să spun de la început: n-a fost un spec-
tacol ușor de urmărit, mai ales de pe scaunele inco-
mode ale sălii de sport unde s-a jucat, dar a căpătat,
în memoria mea ulterioară, un anumit halou de or-
fevrerie artistică.
Perceval transformă orizontul „aspirațional” din
Trei surori (cu acea dorință de evadare concentrată
în celebra replică „La Moscova!”) într-un orizont
elegiac, crepuscular, decrepit, în care galeria perso-
najelor a ajuns aproape la senectute și-și consumă
cumva, terapeutic, eșecurile existențiale. De aici și
atmosfera cumva sumbră a acțiunii, în care eroii par
să nu mai comunice deloc, fiecare purtând parcă - în
pofida dialogurilor -un monolog interior, egoist, di-
namizat doar de mici momente de răzvrătire, în care
încearcă să se salveze escaladând enormele ziduri
dimprejur - unul din oglinzi, ca-ntr-o permanentă
și culpabilă răsfrângere/multiplicare a ratării, dar și
ca un fel de fereastră spre afară, altul opac, impene-
trabil. Spectaculoasa scenografie îi aparține lui Philip
Bussmann, iar costumele, foarte diverse și mai degra-
bă neutre cronotopic, lui Annelies Vanlaere. Muzica
cu sonorități grave și cumva radicale, nete, definitive,
e semnată de Karol Nepelski. Excelent au jucat, ac-
centuând remarcabil senzația de anxietate și angoasă
pe care o transmite spectacolul Jacek Beler, Oksana
Czerkaszyna, Pawel Kruszelnicki, Natalia Kalita,
Rafal Mackowiak, Maria Maj, Jacek Romanowski,
Malgorzata Zawadzka, Miroslaw Zbrojewicz.
Spectacolul lui Perceval nu e lipsit de defecte, cel
mai mare fiind o anumită lipsă de claritate semantică,
ce poate induce confuzie spectatorului nespecializat.
Ritmul foarte lent al reprezentației și interacțiunile
neobișnuite ale personajelor (unele foarte senzori-
ale), deși intenționate, creează oboseală și distanța
privitorului față de spectacol. E, am putea spune, un
experiment artistic (destul de arid) ce redă lectura
foarte particulară a piesei cehoviene, într-o manie-
ră care nu e mereu lămurită regizoral. Totuși, repet,
pentru mine creația lui Luk Perceval și-a dobândit
un sens mai profund abia la câteva zile după vizio-
nare. E-adevărat, m-am gândit destul de mult la ea...
De o platitudine mic-burgheză mi s-a părut, în
schimb, Regele moare de Ionesco, pus în scenă de
Claus Peymann la Theater in der Josefstadt de la
Viena. La rigoare - e din nou o constatare de după
vizionare - putem considera că Peymann a făcut
din povestea ionesciană un fel de spectacol de pă-
puși pentru adulți: cel puțin după grima și gestica
personajelor, care mergea nițel către grotesc. Așa,
demersul regizoral ar avea un suport rezonabil. E
însă doar o ipoteză pentru că, precum la Perceval,
semnul scenic nu e conturat destul de ferm ca să fie
limpede pentru privitor. Altfel, lăsând presupunerea
la o parte, am asistat la un spectacol cuminte, obosi-
tor de cuminte, cu o actorie de bună calitate, dar cu
atmosferă vetustă, de teatru clasic-realist, ca în anii
1960, ce narează plicticos de corect povestea regelui
Berenger, cel care rămâne la domnie până se alege
praful și pulberea de tot regatul său. Peymann n-a
exploatat nici măcar străvezia parabolă a dictatoru-
lui ca vehicol al montării sale, deși textul avea des-
tule savori ce puteau fi bune pretexte scenice. Merită
menționați actorii spectacolului: Bernhard Schir,
Lore Stefanek, Maria Kostlinger, Johannes Krisch,
Johanna Mahaffy, Marcus Bluhm.
Versatil și tulburător s-a dovedit, ca întotdeauna,
Pippo Delbono cu Amore (ERT Emilia Romagna
Teatro - Compagnia Pippo Delbono). Un specta-
col întâmpinat cu aplauze și răsplătit cu ovații. Un
spectacol la frontiera dintre comercial și frisonant,
dintre divertisment și catharsis. Atât de inteligent și
impecabil calibrat încât evită mereu extremele, încât
cucerește doritorii de agrement artistic dar tulbură
prin subtexte și pretexte și pe spectatorii cu așteptări
metafizice.
Amore e realizat pe un scenariu muzical și poetic
al lui Pippo Delbono după autori diverși (între care
Rilke, Prevert sau Carlos Drummond de Andrade,
ca și poeți contemporani) și imaginează un parcurs
intim și nostalgic al iubirii și raportării individuale la
aceasta, într-un spațiu geografic larg, din Portugalia
sau Capul Verde în Argentina. Un decor simplu,
cu fundalul de un roșu intens și un copac în planul
mediu (Joana Villaverde) este spațiul în care se re-
cită și se cântă (mult fado, multă muzică elegiacă),
cu o simplitate, un firesc și un spirit de comuniune
cu totul speciale. Chapeau pentru această experien-
ță genuin-umană, Pippo și echipa artistică (Dolly
Albertin, Gianluca Ballare, Margherita Clemente,
Ilaria Distante, Aline Frazăo, Mario Intruglio, Pedro
Joia, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Miguel Ramos,
Pepe Robledo, Grazia Spinella)!
Impresionant prin rigoarea lecturii regizorale,
esențializând semantica textului, a fost Macbeth
de Shakespeare, montat de Botond Nagy la Teatrul
Național „Radu Stanca”. Un Macbeth de o oră și zece
minute, foarte shakespearian prin felul în care su-
blimează liniile de forță ale intrigii, foarte modern
(prin atmosfera scenică apropiată cumva de orizon-
tul fantasy familiar-contemporan) și profund uman
prin mesajul său. După cum și spune, Botond Nagy
sondează de fapt dilemele individuale în raport cu
niște praguri morale, precum tentația puterii, trăda-
rea, prietenia, dragostea, împlinirea, stima de sine.
Personal, Macbeth mi s-a părut dintotdeauna, teatro-
logic și literar vorbind, mai degrabă povestea unor
derive intime, a unor pierderi de sine, decât o piesă
istorică, iar spectacolul sibian îmi confirmă cumva
acest orizont de interpretare.
Remarcabil este articulată producția pe toate pa-
lierele artistice, de la decupajul dramaturgic, realizat
chiar de regizor, la decorul geometric al lui Cosmin
Florea, potențat de designul vizual al lui Andrei
Rancz și de eclerajul lui Cristian Niculescu, care cre-
ează un spațiu abural și de cromatică onirică, la cos-
tumele (același Florea) și elementele de recuzită, în
care se combină - fără stridență, trebuie spus - cla-
sicul tartan scoțian cu ținutele office și coroana re-
gală cu microfonul. Muzica lui Claudiu Urse creează
la rândul ei un univers sonor tensional și apropriat
acțiunii.
Actorii Daniel Plier, Emoke Boldizsâr, Benedikt
Haefner, Daniel Bucher și Ioana Cosma au fost de
o precizie, agilitate, onctuozitate și energie scenică
absolut convingătoare, în ciuda accidentului supra-
titrării care a făcut ca reprezentația să se reia după
câteva minute de la începere. Precizie și energie cred
că sunt cuvintele care definesc cel mai bine evoluția
lor, într-un spectacol de ținut minte, pe care mi-aș
dori să-l revăd.
Da, un Shakespeare de o oră și un pic nu e mai
puțin Shakespeare, ba dimpotrivă!
Țin să menționez și câteva din expozițiile prezen-
tate la FITS 2022, fiecare cu o miză simbolică mai
gravă ori mai poznașă, după caz.
Poznaș și de contemplat, de pildă, dincolo de
poziția incomodă a gâtului, a fost Cerul de magneți
conceput de Dan Perjovschi pe tavanul peronului
de acces în teatrul sibian. E un univers plin de ima-
gini rectangulare ori rotunde, care creează un puzzle
inedit al lumii în care trăim, cu toate colțurile sale.
E, dacă vreți, fresca mai luminoasă a lumii noastre
convulsionate înfățișate în Ziarul Orizontal, deja ce-
lebrul zid al teatrului pe care se găsesc desenele ace-
luiași Perjovschi.
Legată organic de lumea teatrului - și ca spațiu
vizual, și ca spațiu literar - a fost Cuvinte întrupate
2.1. Scene la cutie. Extrase din universul dramaturgic
al lui Matei Vișniec de Luana Popa, Dumitru Dinel
Teodorescu și Tibor Cari. O expoziție specială prin
semnificații, care preia fragmente din textele lui
Vișniec și le plasează într-un cadru plastic relevant,
cu mulaje după figuri umane de traumatică expre-
sivitate și „decoruri” absurd-apocaliptice, eboșe ale
lumii care ne înconjoară.
În fine, cea mai emoționantă expoziție pentru
mine a fost cea cu (din păcate doar) reproduceri am-
plasate pe gardul Bisericii Evanghelice, în calea tre-
cătorilor: Universul ucrainean al Mariei Primacenko.
Povestea e scurtă: Maria Primacenko (1909-1997) a
fost o pictoriță naivă din Ucraina, cu lucrări popula-
re de o cromatică spectaculoasă, ce reproduc teme și
momente din viața satului ucrainean, de la creaturi
mitologice la scene de nuntă. UNESCO a declarat
anul 2009 drept Anul Primacenko. O parte din lu-
crările ei, aflate în muzeul din Ivankiv - în regiunea
sa natală - au fost distruse de bombardamentele ruse
de la începutul lui 2022. Căutați-le pe net și priviți-le:
vă veți simți un pic în Ucraina. Adică un pic și la voi,
la bunici, la țară, acasă...
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
31
traduceri
Poeme
■ Miroslav Kirin
Miroslav Kirin s-a născut în 1965 la Sisak, în
Croația, și trăiește în Zagreb. Este autorul a zece
volume de poezie, a trei cărți de proză și al unei cărți
ilustrate pentru copii. Kirin a editat două antologii
de poezie contemporană. Textele sale figurează în
antologii naționale și internaționale de poezie. Este
membru al Societății Scriitorilor Croați (HDP) și
în comitetul de organizare al Festivalului de Poezie
Goran’s Spring. Traduce poezie și ficțiune din limba
engleză; printre altele, i-a tradus pe Anne Carson și
Paul Auster în croată.
TAJNA MISO JUHE
Miroslave ti si miso juha
Protestant kriptokatolik
Komunist oguljeni krumpir
Nekoliko listova zelene salate
Tajna kolicina dumbira
I lude gljive Johna Cagea
Sve mi je kod tebe jasno
Ali samo mi molim te reci
Kako samo uvijek uspijevas
Da ti krumpir malo tone
A onda se opet dize na povrsinu
Je li to tajna miso juhe
Je li to tajna svega sto jest i nijest
SECRETUL SUPEI MISO
Miroslave ești o supă miso
Un protestant kriptocatolic
Un comunist un cartof decojit
Cîteva foi de salată verde
Secretul cantității de ghimbir
Și ciupercile nebune ale lui John Cage
Mi-e totul clar în ce te privește
Dar spune-mi te rog cum faci
Să se scufunde cartoful numai puțin
Iar apoi să se ridice din nou la suprafață
Este acesta secretul supei miso
Este acesta secretul a tot ceea ce este și nu este
RAZGLEDNICA IZ KRAKOWA
Mozda je juha prekisela
Krumpir tvrd u sredini
Koscica mi se zabola u jezik
Kokosje srce potonulo
Nisam ga mogao naci
Mozda je za susjednim stolom preglasno
Razgovarao mladi talijanski par
Sto god bi on ispod glasa njoj rekao
Ona bi popratila prstavim smijehom
Mozda ne razumijem kako netko moze biti
sretan
Ondje gdje su protjerali tolike ljude
Opet smo uzeli premalen kofer
Mogla je stati tek razglednica
Nismo znali sto bismo napisali
Ostavili smo je na stolu restorana
ILUSTRATĂ DIN CRACOVIA
Poate că supa este amară
Cartoful tare la interior
Osciorul mi s-a înfipt în limbă
Inima de pui s-a scufundat
N-am putut s-o găsesc
Poate că e prea mult zgomot la masa vecină
Discuta un cuplu de tineri italieni
Orice ar fi spus el in sotto voce
Era urmat de hohotele ei de rîs
Pesemne că nu înțeleg cum poate fi cineva fericit
Acolo unde au fost alungați atîția oameni
Am luat din nou un geamantan prea mic
Ar fi putut încăpea doar o ilustrată
Nici n-am știut ce să scriem
Am lăsat-o pe masă în restaurant
BRODSKI, POCETAK GODNE
Jos nisam sazreo za Brodskoga
I opcenito nije lako sazreti
A jos vise sazreti za Brodskoga
Jer Brodski je iz majcice Rusije
U jednoj ruci vazem teske teme
Svinjetinu madarski roman drvo poliuretan
U drugoj vazem samo lake teme
Toliko lake da ispadnu iz ruke
I prije nego sto doznam koje su
Mozda dragi ruski kamerade
Mozda jos koncem ovog tjedna odem u Rusiju
Mozda me primi i novi ruski car
I zadrzi neko neodredeno zamrznuto vrijeme
Mozda naucim ruski i naucim kako
Lake teme postaju teske i obrnuto
Mozda napokon sazrem za Brodskoga
Mozda dobro sazrem kao rajcica u srpnju
Mozda procitam od korica do korica
Neku od knjiga velikog pjesnika
Pa kazem Druze Brodski ne boj se
Jos me nisu kupili to ti jamcim
BRODSKI, ÎNCEPUT DE AN
Încă nu sînt suficient de matur pentru Brodski
Și în general nu este ușor să te maturizezi
Cu atît mai mult să te maturizezi pentru Brodski
Pentru că Brodski vine din Maica Rusie
Într-o mînă cîntăresc teme dificile
Carnea de porc un roman maghiar lemnul
poliuretanul
În cealaltă cîntăresc doar teme ușoare
Atît de ușoare încît îmi cad din mînă
Chiar înainte să știu care sînt
Poate că dragă camarad rus
Poate că la sfîrșitul acestei săptămîni o să plec în
Rusia
Poate o să mă primească și noul țar rus
Și mă va ține la el pentru un oarecare timp
înghețat
Poate am să învăț limba rusă și am să învăț cum
Temele ușoare devin grele și invers
Poate o să fiu în cele din urmă matur pentru
Brodski
Miroslav Kirin	Foto: Renata Jambresic Kirin
Poate am să fiu copt ca o roșie în iulie
Poate că am să citesc din scoarță în scoarță
Una dintre cărțile unui mare poet
Și am să spun Tovarășe Brodski nu-ți fie teamă
Încă nu m-au cumpărat îți garantez
JUTARNJI ZAMOR
Jutarnji zamor djece u vrticu
Rastrcala se poput mrava
Oko pronadena komadica kruha
Pokraj tog komadica kruha
Radnik kopa jamu
Lice mu malo-pomalo
Nestaje u sjeni jame
GĂLĂGIA DIMINEȚII
Gălăgia dimineții copiii la grădiniță
Mișună ca furnicile
Găsind în jur o bucățică de pîine
Lîngă firimitura aia de pîine
Un muncitor sapă o groapă
Fața lui încetul cu încetul
Dispare în umbra gropii
NOCNA PJESMA
Pjesma dopire kroz noc
Pjevaju se pjesme pobjede
Jednako kao i pjesme poraza
Pjesme poraza zele biti tise
Od pjesama pobjede
Zato sto im je nekako neugodno
Uglavnom je to tako
Ali do jutra potrose se grla
Sto pjevaju pjesme pobjede
S prvim zracima sunca
Cuje se samo tiha pjesma poraza
CÎNTEC DE NOAPTE
Cîntecul străbate prin noapte
Ei cîntă acel cîntec de victorie
Exact ca pe un cîntec de înfrîngere
Cîntecele înfrîngerilor sînt mai liniștite
Decît cîntecele de victorie
Pentru că sînt oarecum stînjeniți
De cele mai multe ori este așa
Dar pînă dimineața își pierd vocea
Cei care cîntă cîntece de victorie
Cu primele raze de soare
Se aude doar un cîntec liniștit de înfrîngere
Traduceri din croată de
Adrian Oproiu și Ștefan Manasia
■
32
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
cinemateca
„Plânge râsul de-astă-vară”
american style: JUNO
■ Eugen Cojocaru
Cunoscuta veche vorbă populară (toată
Europa) ironizează „plăcerile” lunilor
de vară ale înfocaților tineri (suntem
în „plin sezon”, de aceea alegerea!), urmate de
nașterile „copiilor din flori” (sugestivă expre-
sie: „făcuți” pe câmp), în primăvara următoare!
Modernitatea a schimbat cadrul și aici e un „co-
pil... din fotoliu”. Juno e fata „în cauză” - subtil
ales numele Junona (Hera la eleni): regina zei-
lor și zeița protectoare a familiei, căminului și
a femeilor măritate și soția lui Jupiter (Zeus).
Comedie-dramă independentă (97min.) din
2007 regizată de Jason Reitman cu excelentul
scenariu (avalanșă de premii OSCAR, Academy
Award, BAFTA, Independent Spirit, Writers
Guild of America) de Diablo Cody, au colabo-
rat și la Young Adult (2011, Charlize Theron).
Palmaresul lui include renumitul Thank You
for Smoking (2005, Aaron Eckhart, Adam
Brody, Katie Holmes, J. K. Simmons, Robert
Duvall), (2007). Tatăl său e cunoscutul regizor
și producător Ivan Reitman, din părinți evrei
(au supraviețuit Auschwitz-ul) originari din
Slovacia. Filmoteca lui e o colecție de mari suc-
cese: Ghostbusters I (1984) - II (1989), Twins
(1988, A. Schwarzenegger & Danny de Vito),
Kindergarten Cop (1990) și Junior (1994, tot
A. Schwarzenegger), Beethoven (1992), Private
Parts (1997).
Juno MacGuff (franceză gafă!) / Elliot Page
are 16 ani, e cultă (știe istorie, politică, muzi-
ca genială a anilor ’70) , deci o „freaky” pentru
colegii „ocupați” doar cu rap & techno, incul-
tură și adorați sportivi mușchiuloși! O fată cu-
minte se lasă „dusă de val” (a fost doar o dată!
Tatăl: Nu te știam genul ăsta de fată. Juno: Nu
știu ce fel de gen sunt!), rămâne însărcinată și
spectatorii sunt martorii unei drame autenti-
ce, prezentate „franțuzește”: mult umor, întor-
sături neașteptate, dar pline de autenticitate,
nu penibile distorsionări chinuite ale realității
tip New-Hollywood. E motivul imensului suc-
ces de public, dar și la critici care au aclamat
apariția unei capodopere. Rezultat: 9 pagini de
nominalizări la toate categoriile cu multe pre-
mii internaționale, clasificări între primele 10
filme în 2007 la 18 din cei mai mari critici și
principalele reviste de cinema din lume și, last
but not least, IMENSUL succes comercial: cu
buget de 7 mil. $ încasează fabuloase (doar săli
cinema) 232 mil. $: de 33 de ori mai mult! Alte
roluri: Michael Cera / Paulie Bleeker - prietenul
ei și tatăl copilului, Jennifer Garner / Vanessa -
mama adoptivă, Jason Bateman / Mark - soțul
ei, Allison Janney / Brenda - mama ei vitregă
(American Beauty / 1999, actriță de Broadway
cu multe premii în teatru și film: Academy
Award, British Academy, Golden Globe Award,
7 Primetime Emmy), J. K. Simmons / Mac - ta-
tăl ei (Thank You for Smoking, 2006, Whiplash,
2014: Academy Award, British Academy, Screen
Actors Guild, Golden Globe Award) și Olivia
Thirlby / Leah - buna ei prietenă. Filmări: fe-
bruarie-martie 2007 în Vancouver, Columbia
Britanică - premiera / 8.9.2007 la Festivalul
Internațional de Film Toronto cu minute de
ovații în picioare. Nominalizări la OSCAR cu
Cel mai bun film și Cea mai bună actriță pentru
Page (la 20 de ani a 5-a cea mai tânără nomi-
nalizată!). Coloana sonoră are multe cântece
interpretate de Kimya Dawson. De remarcat că
au fost laude atât de la comunitatea anti-avort,
cât și pro-drepturi avort.
În Elk River, Minnesota Juno decide să dea
copilul spre adopție. Cu ajutorul prietenei Leah
găsește anunțul unui cuplu fără copii și crede
că sunt potriviți. Mărturisește tatălui și ma-
mei vitrege care îi oferă tot sprijinul și o tra-
tează cu multă înțelegere. Juno merge cu tatăl
ei și-i întâlnesc pe Mark și Vanessa în casa lor
de „bogătași”, cum ironizează Juno. Toți accep-
tă o adopție (cea mai bună soluție în acest caz)
închisă: fără legături după - ce simplu ar fi să
fie. așa ușor! Nu intru în amănunte pentru
a nu „macula” plăcerea tramei și surprizelor.
Punctez doar câteva „elemente” notabile sau
anecdotice... Centrat pe tineri și mereu tineri,
genericul e o nostimă prezentare stil cartoon
în mișcare: e toamnă (împărțire pe „cicluri”:
Toamna / fătul are 2 luni, Iarna, Primăvara /
naște în mai și Summer). Juno merge la un mic
magazin să ia testul de sarcină sperând că nu.
Intro-song perfect: All I Want is You (my Honey
Bee) / Barry Louis Polisar. În ciuda „situației”
disperate la vârsta ei, debordează de ironii,
poante și auto-ironii ca în tot filmul: cu burta
mare, îl întreabă pe Paulie dacă o va mai plăcea
așa: Mă simt ca o planetă! De peste 10 ori trec
pe lângă ea / ei grupul de alergători ai liceu-
lui, ca un subtil omagiu adus lui Samuel Becket
(Așteptându-l pe Godot) și absurdului ironic al
Vieții. Bleeker e generos, educat și fin, dar un
dulce naiv și n-a fost ideea sa să... Deși ar fi do-
rit! Juno: Știi că n-a fost ideea ta! Paulie: Dar a
cui?!... P: Să fim ca înainte, împreună. J: Dar am
fost noi împreună?! Fetele sunt totdeauna matu-
re! La perechea adoptivă Mark e cel simpatic,
cântă la chitară, compune pentru publicitate
(câștigă foarte bine), ea o perfecționistă scrobi-
tă! Aparențele înșală de multe ori.
Pentru „condimentare”, scenariul are și per-
sonaje „exotice”: colega ei, de origine chineză,
demonstrează în fața cabinetului de avorturi,
când vine ea, pro-viață și anti-avort sau tânăra
freaky-punk de la recepție îi oferă prezervative
cu gust de căpșuni și-i zice cum miros „boa-
șele” prietenului - delicioase dialoguri... Paulie
și ea geloasă (el vrea să meargă la un party cu
o colegă) sau Paulie cu un coleg, alt naiv: Știai
că e copilul tău? Să-ți lași mustață acum... O
să port izmene, protejează producția de sper-
mă! Antologică scena când Vanessa întâlnește,
la Mall, pe Leah și Juno (luna a 6-a): Știi că se
mișcă mult și comunică? Emoționant: Vanessa
ține palma pe burta ei și vorbește cu „micuțul”:
Abia aștept să te cunosc. Îngeraș scump!, iar
el îi atinge mâna! Cuplul are probleme și auzim
faimosul All The Young Dudes / Toți acei băieți
de Mott the Hoople. La sfârșit, Juno și Paulie
cântă chiar ei Anyone Else but You de Moldy
Peaches - finalul e dublu grandios, dar nu dez-
vălui nimic!
Making of: Diablo Cody a conceput scenariul
din propriile trăiri la liceu - o prietenă rămă-
sese însărcinată, apoi s-a documentat despre
adoptați, părinți naturali și adoptivi. De mare
folos i-a fost soțul ei, un înfiat care și-a găsit
părinții naturali după ce a scris textul - lecții
superbe cum ia naștere „ficțiunea”! Tot la li-
ceu, Cody întâlnise un băiat iubitor de tic-tac,
asemănător cu Paulie, era bună prietenă cu o
majoretă ca Leah și folosea un telefon-hambur-
ger ca al lui Juno. A terminat în 50 de zile, însă
zice: Nu m-am gândit niciodată că acest film va
fi produs! Jason Reitman a dat scenariul prie-
tenului J.K. Simmons fără să-i spună că-l vrea
pentru Tată. Lui J. K. i-a plăcut așa mult încât a
exclamat: Aș fi bucuros să joc și proful care apa-
re 10 secunde și nu spune nimic! Olivia Thirlby
/ Leah a picat audiția pentru Juno, iar Jennifer
Garner / Vanessa a acceptat un salariu mai mic
pentru ca filmul să nu depășească bugetul. Tot
ea, generoasă, l-a propus pe Jason Bateman în
rolul Mark. După repetiții minimale, s-a filmat
după program: 42 de zile din care 30 filmarea
propriu-zisă. Pentru episodul IARNA urmau
să importe zăpadă, dar au avut noroc: a nins.
Filmat în februarie-martie, povestea are „patru
anotimpuri”, de aceea s-a folosit, în parte, floră
artificială, restul fiind rezolvat la post-proce-
sare. A fost și un spectaculos „efect după”: în
2008, 17 eleve sub 16 (un liceu în Gloucester
/ Massachusetts) au rămas însărcinate (revista
Time l-a numit „efectul Juno”), iar fiica de 17
ani a guvernatoarei Sarah Palin rămâne însărci-
nată tot cu un adolescent. În 2010, potrivit date-
lor publicate de Centers for Disease Control and
Prevention, sarcinile adolescentelor au scăzut
cu 2% între 2007 și 2008! Întreg filmul - trama,
personaje, dialoguri, situații, muzica etc. - defi-
nesc inspirat emblematic problemele tinerilor
la acest subiect, dar e la fel de recomandabil și
adulților: vizionare plăcută împreună!
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
33
simeze
Zsigmond Aranka
^Jlakob Attila
Zsigmond Aranka	Mesaj din Babel
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Au trecut mai bine de zece ani de la ultima
întâlnire pe care am avut-o cu lucrările
artistei Zsigmond Aranka pe simezele
unor săli de expoziție. Conjunctura din acel mo-
ment nu mi-a permis să savurez îndeajuns lucră-
rile de artă, însă, anul acesta, cu ocazia expoziției
personale organizate la Muzeul de Artă din Cluj,
am putut să îmi reîmprospătez acele impresii și
să constat existența unei constanțe și spirituali-
tăți profunde, identice celei de acum un deceniu.
Zsigmond Aranka este o artistă cu rădăcini
puternice transilvane, iar lucrările ei reflectă
acest fapt nu numai prin tematica lor, ci și prin
modul de prezentare al acestora. Nu trebuie să
ne mire dacă, perindând sălile de expoziții, la vă-
zul lucrărilor lui Zsigmond Aranka ne cuprinde
un sentiment de liniște și armonie, un sentiment
care ne face să ne simțim acasă printre aceste lu-
crări, nu doar vizitatori. Lumea abstractului sau
a motivelor specifice ne transportă, de multe ori,
într-un spațiu unde creația artistică ne încon-
joară și ne atrage. În cazul de față, această lume
este atât de familiară încât orice sentiment stra-
niu este înlăturat și înlocuit de o căldură care ne
aduce aminte de ambianța căminului și a cotidi-
anului pe care îl trăim. Tapiseria și creația textilă
devin una și aceeași cu pereții care înconjoară
spațiul de expoziție și ne fac să uităm că la câți-
va centimetri sub lucrări se află peretele rece al
unei clădiri istorice. Astfel, ambianța ne face să
ne simțim îmbrățișați de aceste gânduri integra-
te pe și în suprafața de lucru. Liniile armonice și
formele transpuse pe material devin vii, iar cla-
ritatea prin care acestea împart spațiul dintre ele
ne aduce aminte de o melodie din trecut. Artista
se joacă practic cu ochii noștri și ne atrage în lu-
mea creațiilor ei, fără să se ostenească în a expli-
ca minții umane ce trebuie să vadă sau să simtă.
Naturalețea este, din această perspectivă, una
definitorie pentru creațiile artistice, indiferent
dacă vorbim de cele textile sau de cele de pictură
ori desen. Prin combinația de culori și contexte
coloristice, lucrările devin vii datorită încărcătu-
rilor spirituale pe care le sugerează mai mult sau
mai puțin direct sau ostentativ. Pe de altă parte,
putem observa și existența unei dorințe de a oferi
claritate celor trasate pe suprafața de lucru, unde
armonia dintre linii și culori devine în sine o
marcă Zsigmond Aranka. Contrastul dintre roșu
și negru sau dintre alb și negru devine element
de lucru în universul artistei, astfel expresia ver-
bală este transpusă într-o lume unde antitezele și
contrastele definesc rezultatul final al procesului
de creație. Figurativul și nonfigurativul devin și
ele complementare, iar lucrările de pe simezele
sălii de expoziție ne oferă o narațiune din ace-
lași registru artistic, chiar dacă individual ele au
trăsături specifice și mesaje distincte. Nu este
de mirare nici faptul că lucrările expuse aparțin
unor perioade relativ diferite de creație sau unor
grupuri tematice distincte. Acestea se încadrea-
ză armonios în peisajul sălilor și al unei povești
despre sentiment și proiecția fizică a acestuia.
Toate aceste dimensiuni ale unei expoziții și ale
unor lucrări de artă devin astfel simbolul unei
narațiuni, care de multe ori se suprapun cu o
Zsigmond Aranka	Transfigurare
tapiserie, 240 x 200 cm
viață reală, trăită de artistă, din care a reușit să
extragă temele care apar în lucrări.
Zsigmond Aranka s-a născut în 1948 în lo-
calitatea Bătanii Mari din Transilvania. După
absolvirea Liceului de Arte Plastice din Târgu
Mureș, devine studentă a Institutului de Arte
Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, a cărui ab-
solventă va fi în 1973. Pe parcursul studiilor, îi
va avea ca mentori pe Szentimrei Judit, Doina
Hordovan și Bene Jozsef, care îi vor ghida acti-
vitatea și vor avea un impact semnificativ asupra
evoluției creației sale din acea vreme. În 1985,
părăsește România, ca mulți alți artiști plastici
din acea vreme, și se stabilește la Szekesfehervâr,
unde va preda desen. Aproape un deceniu și ju-
mătate va lucra ca restauratoare de lucrări de
artă textilă la New York, ca mai apoi să revină
la Szekesfehervâr, la începutul noului mileniu.
Din 2019 locuiește și își desfășoară activitatea la
Odorheiu Secuiesc.
■
Zsigmond Aranka	Atelier
34
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
Urmare din pagina 36
Dumitru Macovei,
liturghisind frumusețea
creatoare
o prezență care amintește pe deplin de marii
maeștri ai Renașterii, în sensul în care pânzele
și frescele sale trimit către felul specific în care
cei de „odinioară” priveau plenar lumea; lipsită
de excentricități care să îi alimenteze coridoarele
interioare, arta lui Dumitru Macovei complinește
sensul cel mai adânc al existenței umane, întrucât
mărturisește preponderent cromatic rodul bun al
lumii în care trăim. Să ne înțelegem însă: discur-
sul său nu trenează într-o lume fixată în memorie,
ci dimpotrivă, este viu, plin de sevă, oglindind
nimic altceva decât taina supremă a existenței,
iubirea - iar către iubire tind formele surprinse
în exercițiul artistic: atașamentul față de obiecte,
străzi, case, persoane e până la urmă legământul
pe care artistul îl face cu ceea ce îi compune via-
ța. Pe de o parte, peisajele sale mi-aduc aminte de
versurile lui Vasile Voiculescu din „Pârgă”, dar în-
trucât opera lui Dumitru Macovei își poate proba
oricând universalitatea, nu mă feresc a-l aduce, pe
de altă parte, și în apropierea lui Jakob Bohme, iar
o asemenea trimitere nu mi se pare deloc deplasa-
tă cât timp arta sa poartă în sine dovada faptului
că omul poate accesa în imediat frumusețile lumii
divine. Astfel, locuri situate diferit apar strălumi-
nate de o paletă cromatică care iată, îl individua-
lizează pe Dumitru Macovei între colegii de brea-
slă: Sighișoara, Moinești, Brezoi, Sozopol, Balcic,
Dumitru Macovei
Medieval (2022), ulei pe pânză, 60 x 80 cm
Tuzla, Eforie Sud, Herculane, mai apoi Ierusalim
și tot așa, devin reperele unei lumi pe care artistul
ne-o încredințează într-un gest aproape liturgic.
Totuși, pânzele sale nasc o poetică a naturalului,
a firescului. Tot acestea reamintesc apoi de unele
din atributele omului din vechime dintre care cel
mai important pare a fi capacitatea de a fi răbdă-
tor, de a aștepta în „straie sufletești potrivite” în-
tâlnirea cu înaltul. Până și convenționala „natură
statică”, surprinzând adesea colțuri ale atelierului,
desfășoară mai degrabă un câmp de simboluri
care devin operante mai ales în contextul întregii
opere - a se vedea „Natura statică cu fond roșu”,
dar și prezența fructelor, florilor, dintre care se
detașează irișii și crinii (sper că vă aduceți aminte
de celebrul text aparținând lui Paisie Velicikovski
- „Crinii țarinei”). Nu știu dacă greșesc, dar până
și gramofonul pare să fie dispus a-și orienta sune-
Dumitru Macovei
Natură statică cu cană albă (2020), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
tele către ceea ce se află dincolo de aici-și-acum,
către „afară”. Iar gramofonul ar putea fi adus în
aceeași matrice sonoră cu „Cântărețul singuratic”,
complinind sonorități perfect armonice.
Conștient de latura profund subiectivă a
prezentelor „lecturi”, consider că Dumitru
Macovei e un maestru al peisajului, umplând
cu formă și culoare adâncurile unei vieți ori-
entate, cu rost. Trăind în mod evident pentru
artă, împrietenindu-se pentru totdeauna cu
pictura de șevalet dar respirând cumva con-
tinuu în proximitatea zidurilor bisericilor și
mănăstirilor pe care le însuflețește cu mare ști-
ință, artistul în discuție te convinge de adevă-
rul aceleiași speranțe că „Frumusețea va salva
lumea”. „Dublul peisaj din Tescani”, „Casa din
Butuceni”, dar poate mai ales „Copacul și ora-
șul”, „Mărul și casa”, suita „Pomul recunoștin-
ței” alături de „Prin Grădină”, sunt argumentele
cele mai potrivite pentru a capacita orice efort
de a deschide un nou orizont interpretativ.
Părăsesc deocamdată acest topos plin de o
miasmă paradiziacă, purtând în suflet lucrări
ce pot mărturisi oricând și pe de-a-ntregul
un crez, o lume fascinantă la care mă voi în-
toarce neîndoielnic: e vorba în primul rând de
„Biserica Conacului Tescani” și „Lotca”, două
lucrări care împreună deschid povestea fiecă-
ruia dintre noi, în termeni de înstrăinare, că-
utare, izbăvire și întoarcere acasă. Rostul artei
lui Dumitru Macovei rămâne acela de a litur-
ghisi frumusețea lui Dumnezeu.
■
TRIBUNA • NR. 478 • 1-15 august 2022
35
sumar
opinii Alexandru Sfârlea Pâinea (vai și-amară a) Poeziei	2
editorial Mircea Arman Mitul, arta, filosofia și capacitatea imaginativă apriorică	3
filosofia Viorel Igna Discursul despre eternitatea lumii și unitatea intelectului la S. Toma din Aquino	5
diagnoze Andrei Marga Disprețuirea teoriei - sursă de neajunsuri	8
eseu Christian Crăciun Viitorul de ieri	11
Iulian Chivu Întemeierea etică - ordine și trebuință	12
Iulian Cătălui Literatura de călătorie: etimologie, tipologie, scurtă istorie (III)	14
istoria Cosmin Lotreanu Izmir, 9 septembrie 1922/ Infernul și renașterea unui oraș	15
religia Nicolae Turcan Discursul absolut al teologiei (III)	18
social Ani Bradea Reprezentanți de seamă ai exilului românesc. Alexandru Busuioceanu (I)	19
istoria literară Radu Bagdasar Distrugerea fizică post factum	21
poezia Ștefan Damian	22
însemnări din La Mancha Mircea Moț Copiii lui Eminescu	23
comentarii Adrian Lesenciuc Anii cenușii, o frescă a comunismului românesc	24
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XIV)	25
proza Ovidiu Constantin Cornilă Chelar și destin	26
cărți în actualitate Ion Buzași O evocare nostalgică a Clujului literar	27
memoria literară Constantin Cubleșan Destinul frânt al poetului	28
document literar Ilie Rad Scrisori de la autori contemporani (X) Prof. univ. dr. Paul Schveiger (1932-2020)	29
teatru Claudiu Groza Sibiu. Teatru. Frumusețe	31
traduceri Miroslav Kirin Poeme	32
cinemateca Eugen Cojocaru „Plânge râsul de-astă-vară” american style: JUNO	33
simeze Iakob Attila Zsigmond Aranka	34
plastica Marius Manta Dumitru Macovei, liturghisind frumusețea creatoare	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Dumitru Macovei,
liturghisind frumusețea
creatoare
Marius Manta
Dumitru Macovei	Bărci la țărm (2022), ulei pe pânză, 120 x 100 cm
Mi-aduc aminte de cuvintele Arhimandritului
Spiridonos Logothetis care arăta că
„frumusețea minunată a lumii, cu
preafrumoasa ei melodicitate, cu armoniile minu-
nate ale trilurilor de păsări, cu melodiile preadulci
ale instrumentelor muzicale, cu sunetele minuna-
te ale omului, ale psalților, ale cântăreților, precum
și cuvintele minunate pe care le spun oamenii în
cuvântări, toate acestea au fost făcute ca să bucu-
re urechile și auzul omului, ca să devină ajutor
spre desăvârșirea lui și spre slava lui Dumnezeu”.
În actualul dar persistentul ei proces de îndepărta-
re de fiorul magic, lumea contemporanului pare să
își fi pierdut acea sensibilitate arhetipală, înotând
acum mai degrabă artificial printre maniere de a
gândi existența clipei. Într-un asemenea carusel
interesat exclusiv de dinamica nebună a transfor-
mării formei, ici-colo se mai ivește câte un creator
de frumos în accepția - aș zice eu! - firească a ter-
menului. E și cazul fericit al lui Dumitru Macovei,
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
llll■nll■l
642341 100478