TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Petru Galiș
Dulăpior
acrilic pe pânză, 70 x 60 cm
semnal
Viața în dialog
| Andrei Marga
ntr-o lume străbătută de crize multiple - de la
cele de resurse, trecând prin cele economice, so-
ciale, instituționale, la cele de viziune - impor-
tanța abordărilor cuprinzătoare ale realității sporește.
Filosofia elaborată exigent și responsabil este che-
mată să se pronunțe. De altfel, întotdeauna, epocile
de criză au chemat în rol filosofia. De la o vreme, nu
poți afla soluții fără a privi realitățile în întregul lor,
iar sinceritatea abordării contează.
Are această epocă la îndemână nu numai tezau-
rul istoriei filosofiei, care este mereu disponibil, dar
și filosofii lămuritoare? Întrebarea se pune acut din
nevoi practice. Desigur că oamenii nu trăiesc din
reflecții filosofice. Dar nici nu ajung la dezlegări ale
crizelor fără ele! Filosofia nu ține loc de hrană și de
multe altele, dar, cum bine spune un pasaj biblic, nu
numai cu cele materiale se hrănește omul. Urgențele
vieții nu fac filosofia de prisos, ci o cer atunci când
omul este dispus să-și folosescă mintea. În fond, cum
gândim așa și trăim.
Printre cei care oferă în lumea de astăzi filosofie
de cel mai înalt nivel profesional, civic și moral este
la loc de frunte Jurgen Habermas (n. 1929). Am avut
privilegiul de a-l cunoaște, de a cerceta în institute pe
care le-a condus, de a-i studia opera și, la un moment
dat, de a-l face cunoscut cititorilor din România, prin
traduceri. De altfel, înainte de 1989, traducerile din
Martin Heidegger, Karl Popper și Jurgen Habermas
au fost, dintre cele ale filosofilor contemporani, cele
mai semnificative.
Într-o operă amplă, Jurgen Habermas a dat cea
mai elaborată abordare filosofică a experiențelor ac-
tuale. Metodologia, teoria științei, teoria acțiunii, te-
oria comunicării, etica, filosofia istoriei, filosofia re-
ligiei, filosofia educației, relația cu metafizica, istoria
filosofiei, precum și teoria modernității, teoria socie-
tății actuale, starea Europei, politica din zilele noastre
sunt tot atâtea părți ale sistematizării sale filosofice.
Aceasta iese din dezbaterile de cabinet spre chestiu-
nile vieții trăite de oameni. Ea dezleagă întrebările în
optica comunicării nedistorsionate.
Jurgen Habermas este socotit cel mai profilat fi-
losof pe scena lumii actuale. El a fost premiat ca
„învățător al Germaniei (praeceptor Germaniae)”
postbelice. Nimeni nu l-a întrecut în analiza Europei.
Creativitatea sa în varii domenii este rară, „prag-
matica universală” aducându-i un premiu prestigi-
os în științele tari. După ce a a fost între primii trei
cei mai citiți filosofi contemporani în universitățile
americane, Jurgen Habermas este azi al șaptelea cel
mai citat filosof din toate timpurile. Destul să spu-
nem că este cel mai profilat filosof de la Heidegger și
Wittgenstein încoace. Dacă Hegel ne-a lăsat filosofia
debutului modernității, Habermas o dă pe aceea a
modernității târzii.
Sunt multe premiere legate de numele lui Jurgen
Habermas. Destul să amintesc că el a fost inițiato-
rul filosofiilor create prin dialog explicit, necurmat
cu contemporanii, al filosofiilor cu piloni înfipți pe
ambele maluri ale Atlatnticului, al noii constelații în
relația religie, științe, filosofie, al controversei istorici-
lor, al unor noi direcții în filosofie și științe.
O premieră este aceea că, la împlinirea a 90 de
ani, fenomen probabil unic în istoria culturii, Jurgen
Habermas a dat o scriere monumentală ce reinter-
pretează cunoașterea și credința și relația lor - Auch
eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2019). Aceasta m-a și obligat să scot o
nouă ediție, adusă la zi, a monografiei Filosofia lui
Habermas (Editura Academiei Române, București,
2022). Ea se află acum la dispoziția cititorilor, fiind
accesibilă fizic și în format electronic.
Îmi face plăcere să-mi amintesc legături perso-
nale cu vârfuri ale filosofiei, sociologiei și teologiei
mondiale - Niklas Luhmann, Richard Rorty, Hillary
Putnam, Nicholas Rescher, Manfred Frank, Manfred
Riedel, Gianni Vattimo, Joseph Ratzinger, Hans
Kung, Wohlfahrt Pannenberg și alții - și să revăd
mărturiile lor. Pe cei mai mulți i-am avut și oaspeți
la Cluj-Napoca.
Public mai jos traducerea scrisorii recente cu care
domnul Jurgen Habermas m-a onorat. Este un do-
cument care are deja o semnificație transpersona-
lă. Atașez, totodată, prezentarea din partea Editurii
Academiei Române cu prilejul noii ediții.
Starnberg, 27.mai 2022
Mult stimate, iubite coleg, domnule Marga,
Cu cartea Dvs. asupra filosofiei mele m-ați surprins
și, în același timp, bucurat enorm. Cu ajutorul cu-
noștințelor mele de latină am putut descifra într-o
oarecare măsură cel puțin registrul temelor și văd
cât de intensiv v-ați dedicat ideilor mele - aproape
tuturor aspectelor teoriei mele, ca și asupra opticii
și intervențiilor mele politice.
O atât de extinsă și cuprinzătoare etalare am cunos-
cut rar - pentru aceasta vă sunt, Dumneavoastră,
extraordinar de recunoscător. Este pentru mine
o mare satisfacție să fiu acum prezent, în acest fel
competent, cu scrierile mele, în sfera publică acade-
mică a României.
Sper că în ceea ce vă privește personal, Dvs. și fami-
lia Dvs., lucrurile sunt în ordine în timpurile noas-
tre neliniștite politic. La mine și soția mea vârsta își
spune, firește, cuvântul. Dar nu avem în realitate
vreun motiv serios să ne plângem.
Cu cele mai bune salutări și urări,
al Dvs., Jurgen Habermas
■
2
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
editorial
Ființa ca poieză
și structură a
imaginativului poietic
rațional aprioric (II)
■ Mircea Arman
Pentru a da o imagine a continuității istori-
ce a gîndirii grecești care este și ideea care
structurează această primă parte a lucrării
noastre, de la epoca mitico-poetică la cea filosofi-
că, vom puncta cîteva adevărate curente de gîndire
poetico-filosofice, prin analiza selectivă a cîtorva
autori pe care tradiția, odată cu noi, îi consideră ca
fiind semnificativi pentru această perioadă a dez-
voltării gîndirii filosofice în Grecia antică.
Așa cum ne-am propus în această primă parte,
dar și pe parcursul întregii lucrări, analiza noas-
tră nu va aborda doar istoria ideilor epocii arha-
ice eline, ci epoca în ansamblul ei, cu tot ceea ce
ține de aspectele complexe ale vieții, de la religios,
la economic, juridic și psihologic, cultural etc., și
care nu poate fi privit decît ca un tot structurat
în imaginativul poietic specific grecesc, fără ca, așa
cum s-a întîmplat în toate lucrările pe care le cu-
noaștem, să expunem o istorie a ideilor filosofice,
fără nici un fel de noimă, rupte de realitatea vieții
și apărînd din neant, ca un construct vid și pur
abstract, provenit, în cel mai bun caz din analiza
logico-psihologică, așa cum este ea prezentată de
Kant și nu din izvorul imaginativului poietic rați-
onal aprioric.
Petru Galiș	Cântarea florilor tăiate, acrilic pe pânză, 60 x 70 cm
Să încercăm, pentru început, să aruncăm o pri-
vire sumară, cum grano salis, asupra șirului de po-
eți-filosofi denumiți generic presocratici, urmînd
ca, abia după aceea, să trecem la a ne forma o
viziune sistematică asupra naturii și importanței
gîndirii lor.
Primul din acest lung șir, format dintr-o con-
tinuitate perfectă de maeștri - discipoli, este
deschis în școala ioniană de către Thales din
Milet, iar continuatorii săi sunt Anaximandru și
Anaximene.
Este un fapt incontestabil că în modelele ima-
ginativ-raționale ontologice primare, pornind de
la mitic spre abstract, problema centrală este con-
cretizată în poietica elementelor.
Dacă la Orfeu, Hesiod sau Homer, putem vorbi
de antropomorfizări ale acestora, la primii așa-nu-
miți physiologi vom vorbi de abstractizări ale lor,
fără, însă, a scăpa din vedere stilul enunțiativ care
rămîne unul în esență poetic (în sensul exprimă-
rii poetice și nu al procesului imaginativ-poietic).
Dacă am putea vorbi de o gîndire dialectică la
un Thales, Anaximandru sau Anaximene, această
dialectică este doar una interioară, latura ei for-
mal-rațională lipsind cu desăvîrșire, fapt întîlnit
Mircea Arman
și la un Hesiod sau Homer. Ceea ce îi desparte pe
aceștia este, poate, gradul de abstractizare și voin-
ța de concept.
Oricum, așa cum lesne se poate deduce pînă
acum, mărturiile tîrzii asupra constructelor „ști-
ințifice” ale ionienilor pot fi ușor puse sub semnul
întrebării, fiind de multe ori îndoielnice.
Să ne aplecăm puțin asupra tezei atribuite lui
Thales, după care principiul ultim al celor ce sunt
este apa.
Ideea nu este deloc nouă și o regăsim încă la
Homer și Hesiod, dar ea pare să se piardă undeva
în negurile timpului.
Încă în Iliada, bătrînul Okeanos este părintele
zeilor și al tuturor celor ce sunt, „părintele celor
din care toate vin - Okeanou, hosper genesis pan-
tessi tetyktai.”1
La Hesiod, rangul de principiu al tuturor celor
ce sunt îl capătă pămîntul, apa rămînînd un prin-
cipiu de rangul doi.
Ceea ce diferă la Thales față de Homer, însă,
este faptul că primul consideră apa ca pricipiu
de identitate, în timp ce aedul orb îl folosește ca
principiu analogic. Diferența rezultată, mai ales
dacă avem în vedere limbajul încă nedeterminat
filosofic, comun deci, nu este în măsură să facă
posibilă speculația conform căreia începînd de
la Thales se poate vorbi de filozofie ca ramură a
științei deja determinate și de un imaginativ po-
ietic de tip filosofic, în ciuda tuturor afirmațiilor
lui Hegel privind acest subiect. Nu putem vorbi,
la acest nivel și nici măcar mai apoi, de o gîndi-
re discontinuă, științific sistematizată, dominată
clar de dianoia, cu atît mai mult cu cît modul de
exprimare al acestor physiologi este unul eliptic,
concretizat în sentențe scurte, ritmice, și nu ara-
reori metaforice.
De aceea, ne exprimăm, încă o dată, dezacordul
față de poziția lui Hegel care, în Prelegeri de istoria
filosofiei2, afirmă că filosofia începe de la propozi-
ția lui Thales - „principiul tuturor lucrurilor este
apa” - și că prin această propoziție, pentru prima
dată, conștiința își dă seama că unul este esență,
adică adevăr, ființare în-sine-și-pentru-sine.
Dacă am accepta acest demers, ar însemna să
facem o mare nedreptate atît lui Homer cît și lui
Hesiod. Cu toate acestea, nimeni nu se gîndește
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
3
o
să-i conteste lui Thales meritul de a aduce la o
anumită abstractizare ceea ce era de mult timp
gîndit - ce-i drept, la modul analogic - de poeții
pe care tocmai i-am amintit.
Nu știm dacă simpla abstractizare a unui ele-
ment - și aceea destul de discutabilă - poate
scoate, cu desăvîrșire, gîndirea ioniană din sfera
poeticului. Reiterăm ideea că noi vedem în io-
nieni, de la apa lui Thales pînă la apeironul lui
Anaximandru și aerul lui Anaximene, un soi
de poeți-filosofi, sau mai degrabă un soi de filo-
sofi-poeți, ce jalonează o etapă încă intermediară
a gîndirii, cînd cele două noțiuni nu pot fi formal
despărțite.
Aceleași lucruri se pot afirma, în mare parte, și
despre școala eleată, al cărei prim reprezentant a
fost Parmenide. Nu întîmplător, atunci cînd anali-
zează gîndirea parmenidiană a ființei, majoritatea
covîrșitoare a cercetătorilor se referă la poemul
lui Parmenide. Interesează aici, pentru a ilustra
demonstrația noastră, forma în care sunt expu-
se ideile, dar și conținutul, care nu este o noutate
pentru gîndirea mitică și poetică grecească, de
unde și relativa ușurință și uriașa adeziune pe care
a avut-o în epocă și încă mult timp după aceea.
În a sa Istorie a logicii3 Anton Dumitriu, citîn-
du-i pe Burnet și pe W. Capelle, arată că punctul
de plecare al gîndirii lui Parmenide este complet
diferit de cel al predecesorilor săi, deoarece el nu
ar porni de la lumea exterioară, ci de la gîndirea
însăși, abstrăgînd-o de la orice fel de experiență,
voind, astfel, să sesizeze adevărul în el însuși. Noi
am numi această facultate care analizează poieza
gîndirii și o exprimă în reprezentări relaționate
articulat, cu sens, imaginativ poietic rațional apri-
oric.
La fel cu marea majoritate a cercetătorilor sun-
tem de acord, în totalitate, cu această aserțiune cu
excepția faptului că acest principiu se poate apli-
ca chiar încă la Thales chiar dacă apa ca element
constituitv al universului este considerată de unii
doar element material, ceea ce nu poate fi accep-
tat. În ciuda acestui fapt, nici măcar în cazul lui
Parmenide, nemaivorbind aici de milesieni, nu
putem întrezări, așa cum o face Burnet în Early
Greek Philosophy, elemente certe ale logicii for-
male.
Să luăm în discuție, spre ilustrare, cîteva citate
parmenidiene, așa cum se găsesc ele în cartea lui
Hermann Diels, amintită deja de noi în mai multe
rînduri.
În fr., 8, din capitolul dedicat lui Parmenide,
citim: „De vreme ce [așa cum am spus] există
un ultim hotar, acesta e împlinit de jur împrejur
asemenea masei unei sfere bine rotunjite în toate
părțile ei, deopotrivă cumpănită față de mijloc.”
Oricît ne-am strădui, ne este greu să vedem aici
elemente de logică formală, cu atît mai mult cu cît
textul este eminamente metaforic, poetic. Apoi,
în același fragment, ni se spune: „Ci nemișcată în
hotarele unor cumplite legături, stă fără început
și nici sfîrșit, de vreme ce nașterea și moartea au
fost alungate departe, gonite de convingerea ade-
vărată. Aceeași în aceeași stare zăbovind, zace în
sine și astfel, neclintită rămîne locului. Amarnica
nevoie o ține în strînsoarea hotarului ce o încon-
joară din toate părțile pentru că nu-i îngăduit ca
ființa să fie neîncheiată: astfel se face că nu-i lip-
sește nimic; căci de i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul.”
Așa cum arătam, ideea de Unu atotputer-
nic, existînd în sine și prin sine însuși este om-
niprezentă în mitologia greacă, poeți ca Orfeu,
Musaios, Hesiod sau Homer reiterînd-o nu o dată
în operele lor.
Petru Galiș
Scaunul vechi, acrilic pe pânză, 60 x 80 cm
Cum susține și Erwin Rohde, în monumentala
sa lucrare despre noțiunea de suflet la vechii greci,
se pare, această idee se găsea încă în credințele
populare și era larg răspîndită printre practicanții
misterelor de la Eleusis.
În ce privește caracterul metaforic al exprimă-
rii, dar și a formulării versificate, natura emina-
mente poetică a textului parmenidian este incon-
testabilă.
Același fapt îl putem remarca și în fragmente-
le rămase din opera lui Heraklit, chiar dacă sub
aspectul ideilor dezvoltate, acestea sunt în vădită
opoziție cu concepția parmenidiană. Datorită sti-
lului său ermetic, noi am spune poetic, Heraklit a
mai fost denumit și obscurul.
Nici la acesta nu se poate vorbi, la fel ca la ori-
care dintre presocratici, de o abordare filosofică
pură a existenței, așa cum apare ea la un Aristotel.
De la atitudini mitologizante, așa cum este aceea
în care surprins fiind făcînd focul, într-o atitudine
oarecum casnică, Heraklit le spune vizitatorilor
uimiți că și acolo sălășluiește Zeul, pînă la afirma-
ții tranșante după care: „Stăpînul al cărui oracol
este la Dephi nu se arată și nu se ascunde, ci se face
prezent prin semne4.”
Nu altfel stau lucrurile cu celebrele afirmații
după care: „această lume - kosmos - nu este creată
de nici un zeu, de nici un om, ci a fost, este și va
fi întotdeauna un foc veșnic viu, aprinzîndu-se și
stingîndu-se după măsură.” Sau: „Totul se schim-
bă, totul curge, nimic nu se oprește: panta rei kai
ouden menei.”5
Platon, în Sofistul, personalizînd pe eleați prin
„Muzele Siciliene” și pe Heraklit prin „Muzele
Ioniene” afirmă: „Căci spun muzele mai severe
- cele siciliene - în diviziunea ei realitatea este
totdeauna reunită; pe cînd muzele mai blînde -
cele ioniene - nu mergeau pînă la a cere ca să fie
totdeauna astfel și spuneau că totul era alternativ
unul și în pace cu puterea Afroditei și multiplu și
în război cu sine însuși, din cauza unui lucru pe
care îl numea luptă - polemos.”6
Vedem că, dincolo de germenele unei dialectici
care se vădește a fi transparentă, funcționează și
concepte mitologice, precum cel de Eros, dragostea
care adună laolaltă, unește existența, vădind încă o
dată faptul că nu se operase încă trecerea de la gîn-
direa mitico-poetică la abstracțiunea pură. Lipsa
limbajului adecvat o dovedește cu prisosință.
Desigur, analiza noastră va continua mai în de-
taliu, însă am vrut, pentru început, să subliniem
faptul că pînă în filosofia lui Platon, cea din pe-
rioada maturității, noțiunea de filozofie și poezie
nu era încă delimitată și că poeții și filosofii greci,
prin mijloace asemănătoare, dacă nu chiar iden-
tice, erau mereu în căutarea a ceea ce a fost obse-
sia constantă a gîndirii grecești: adevărul, ființa,
existența.
Mai mult, am încercat să arătăm că materialul
pe care poeții și filosofii greci - inclusiv Platon și
Aristotel - îl foloseau pentru a putea gîndi exis-
tența nu era unul fizic în sens pur, ci unul al con-
științei pure, al intelectului activ, al imaginativu-
lui poietic rațional aprioric, la care au acces poeții,
prin acea mania divină, abia apoi intelectul pasiv
dianoietic, prin intermediul aceluiași imaginativ
poietic rațional aprioric, fiind chemat la concep-
tualizare și sistem (cazul filosofiei și al științelor).
Nu întîmplător stătea scrisă pe frontispiciul
oracolului din Delphi celebra vorbă pe care tradi-
ția o atribuie lui Thales, „Gnoti seauton”, cunoaș-
te-te pe tine însuți, adică nu fenomenul exterior,
realitatea ici-colo contingentă, ci fenomenul pur
și reconstrucția sa transcendentală care, în terme-
nii noștri, constituie imaginativul poietic rațional
aprioric.
(din lucrarea Imaginativ și adevăr,
în curs de apariție)
Note
1	Homer, Op. cit., XIV, 201 și 246.
2	Hegel, Op. cit., I, p. 163 - 174.
3	A. Dumitriu, Op.cit, ed. a III-a, București, 1993, p.
105.
4	Diels, Op. cit., fr. 93.
5	Diels, Op. cit., fr. 30. Unii dintre cercetătorii con-
temporani afirmă că această sentență este greșit atribu-
ită lui Heraklit, ea fiind apocrifă.
6	Platon, Sofistul, 242 d, Opere, Buc., vol. I - VI, 1974
-1989.
■
4
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
filosofie
Bernard Lonergan,
exponent al tomismului
transcendental (I)
■ Viorel Igna
Prospectiva unei teologii
sistematice
ntrebat fiind în ce constă scopul și metoda
sa de studiu, p. Bernard Lonergan a răspuns
astfel:
“Scopul meu a fost acela al Papei Leon al XIII-
lea1, vetera novis augere et perficere (noi contribu-
ții..), cu convingerea că misiunea fundamentală
era aceea a de a determina ce sunt cu adevărat
vetera. În mod special, scopul meu a fost acela
de a pricepe ce înțelegea S. Toma din Aquino
prin procesiunea inteligibilă a unui cuvânt interi-
or. Așa cum este natural, metoda mea trebuia să
răspundă scopului meu, și în același timp, să fie
coerentă cu propriile mele concluzii2”.
Mesajul Papei este constituit din două afirma-
ții: nu este posibil să uităm ceea ce s-a întâmplat
în Antichitate, începând numai cu modernitatea;
în același fel nu ne putem opri la Antichitate, de-
oarece cunoașterea trebuie completată în mod
continuu cu noi contribuții „vetera novis augere
et perficere”. Mesajul leonin ne amintește și azi
de o lege necesară a dezvoltării, mai ales în câmp
Petru Galiș
Acvariul uscat, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
cultural. Valoarea profetică a acestui mesaj se ex-
primă în convingerea noastră de a ne uita bine în
jurul nostru, pentru a putea merge înainte, și de
a ne fixa bine punctul de sprijin, pentru a putea
merge pe drumul progresului.
Prospectiva S. Toma este dominată de intere-
sul său teologic. El a căutat o realitate creată care
să-i permită o imagine a misterului trinitar, adică
o realitate posibil de atins cu mintea noastră, care
să fie cât mai puțin diferită de acea realitate im-
posibil de atins cu mintea, realitatea divină.
Acest tip precis de activitate este punctul cul-
minant extrem al inteligenței credinței și care
presupune o dublă capacitate de înțelegere: o cu-
noaștere integrală a datelor oferite de revelație,
puse la dispoziția reflecției metafisice.
Bernard Lonergan este adeseori amintit ca
făcând parte dintre tomiștii transcendentali, ală-
turi de Karl Rahner, Emerich Coreth și Joseph
Marechal, cunoscut mai ales datorită operei sale
Metoda în teologie, 1975, unde găsim o sinteză a
lungilor sale cercetări asupra problemei interpre-
tării și a statutului epistemologic al teologiei.
Prin intermediul unei atente analize a textelor
de multe ori ignorate sau trecute cu vederea,
Lonergan demonstrează cum, pentru S. Toma,
metafisica trebuie văzută, după alte părți consti-
tutive ale filosofiei, ca ultimul discurs concluziv,
ca și cum ar fi principiul principiilor. A rezultat
astfel o metafisică autentică, rezultat al cercetării
și al experienței, deci foarte aproape de condiția
omului modern; o metafisică înțeleasă ca o ade-
vărată și riguroasă cunoaștere a ființei, care nu
considera ca definitive diferențele de ordin inte-
lectiv, fapt pentru care nu-i pune deoparte pe cei
care nu gândesc la modul metafisic, ci îi invită
pe toți să gândească plecând de la propriile ex-
periențe și analizând acel act în fiecare om ce își
recunoaște propria sa capacitate de reflexie, adică
faptul de a se ști „inteligent” în fiecare moment al
propriului act cognitiv.
Problema nouă a lui Lonergan nu era numai
aceea a unei teorii a cunoașterii, ci mai ales una
radicală, adică dacă pur și simplu: există cunoaș-
tere? O adevărată și tranșantă chestiune legată de
o metodă transcendentală de cunoaștere.
În acest sens, Cursurile sale dintre anii 1952-
1953 ținute la Regis College din Toronto, perioa-
dă în care completează opera sa monumentală
Insight (Intelecțiune), publicat în 19573.
Într-o prezentare ulterioară și în Comentariul
„A înțelege și a fi”, va descrie primii pași pe care
i-a făcut pentru a suplini întârzierea teologică de
cel puțun șapte secole, arc de timp în care aproape
că n-a existat o confruntare cu științele „exacte”
și cu „rațiunea critică” modernă. Fără a trece cu
vederea veșmântul apologetic neoscolastic ca-
racterizat de metoda arguens și de respondens;
în Insight B. Lonergan se va confrunta pe față cu
cuceririle de până atunci ale revoluției științifi-
ce și ale criticismului lui Immanuel Kant4, după
părerea sa două exemple dintre cele mai accesibi-
le în ce privește limitele la care se poate implica
conștiința umană și în același timp cu întârzierile
acumulate de reflexia teologică în cadrul catoli-
cismului.
În orice caz, examenul acestor puncte de ve-
dere este împlinit cu scopul de a ajunge în mod
efectiv la un punct de vedere real, care nu este cel
care se poate vedea sau ceva care se poate imagi-
na, ci ceea ce este, unde ceea ce este trebuie înțeles
în sensul a ceea ce poate fi cunoscut prin interme-
diul unei înțelegeri conștiente și a-l unei afirmări
raționale.5
Acel este ne apare totodată tot mai greu de
justificat deoarece, așa cum se știe, nu este sufi-
cient ca cercetătorul să arunce numai o privire
sau să surprindă o esență ușor de înțeles, cum ar
fi cazul „figurilor triunghiulare”. Lonergan, scrie
Pasquale Giustiniani, n-a cedat tentației de a
abandona întregul orizont metafisic pentru a se
dedica limbajului, ajungând la noțiunea de ne-
condiționat virtual, ce presupune ca o condiție,
în sensul că orice teorie a cunoașterii, condusă
ținând cont de instanțele critice moderne, să fie
deschisă transcendenței. Adică că trebuie admisă
prezența în ființa umană, în ciuda criticilor mo-
dernității, a unei dorințe naturale, videndi Deum
(aceea de a-L „vedea” pe Dumnezeu).
Cercetarea proprie actului cognitiv uman ce se
poate interesa de realitate presupune o propoziție
condiționată și care însă n-a fost găsită de Kant:
„Printre nenumăratele diferențe dintre teoria
cunoașterii a lui Kant și cea care aparține teolo-
gului canadian, există una esențială, care face di-
ferența între cei doi, și anume că Lonergan accep-
tă ceea ce este în mod virtual necondiționatul.”6
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
5
o
Referitor la această relevantă temă a necondiți-
onatului virtual, bază constitutivă a așa-numitei
judecăți de intelecție, B. Lonergan ne dă o lămu-
rire suplimentară:
Dar ce se înțelege prin necondiționat?
Necondiționatul este de două feluri: cel în mod
formal necondiționat și cel în mod virtual necon-
diționat.
Pasquale Giustiniani sintetizează astfel rațio-
namentul lui Lonergan: Necondiționatul formal
nu are impusă nicio condiție pentru destinul lui,
cum este cazul Divinității, astfel tendința conști-
inței raționale în ce privește necondiționatul, cum
este cazul necondiționatului care este Dumnezeu;
se poate vedea astfel cât de profundă este în lumi-
na care iluminează fiecare ființă umană ce vine în
această lume, sau noțiunea de Dumnezeu. La fel
este și necondiționatul virtual, în sensul că orice
judecată umană în această viață depinde nu de vi-
ziunea lui Dumnezeu, ci de capacitatea de a ajun-
ge un necondiționat virtual. Un virtual necondiți-
onat, scrie Lonergan este un condiționat ale cărui
condiții sunt realizate. Expresia sa formală este
silogismul. Raționamentul este o operație logică
prin care pornind de la două sau mai multe jude-
căți se obține o judecată concluzie. Distingem, ne
spune Aristotel, două categorii fundamentale de
raționament: inducția și deducția. Raționamentul
inductiv operează dinspre lucrurile individuale și
concrete, fizice înspre concepte.
Inducția este mijlocul principal de construire a
noțiunilor cu funcție conceptualizantă. Noțiunea
exprimă esența. La nivelul lucrurilor esența este
difuză, de aceea se impune o selectare a însuși-
rilor esențiale; în acest proces de selecție se pot
obține însușirile esențiale, deci necesare. Ca atare
orice inducție, cu excepția inducției matematice,
este riscantă, nu posedă necesitate intrinsecă.
Deducția operează în strict plan conceptual,
conceptele exprimă esența, atributul esenței este
necesitatea. Deducția posedă necesitate intrinse-
că, puse fiind premisele, concluzia decurge prin-
tr-o fatalitate logică. O specie a raționamentului
deductiv este silogismul, care se întemeiază pe un
principiu indemonstrabil, „dictum de omni, dic-
tum de nulla” (ceea ce afirmăm despre toți, afir-
măm și despre fiecare în parte). Însușirea însuși-
rii unui lucru este însușirea lucrului însuși (nota
notae est nota rei ipsius).
Orice demonstrație este un silogism.
Silogismul se întemeiază pe indemonstrabil, deci
fundamentul demonstrabilității este indemon-
strabil. În această demonstrație aristotelică stă
logica necondiționatului virtual.
În mod sigur insistența cu care și-a susținut
ideile și în același timp dificultățile discursului
lonerganian despre intelecție, care multora le-ar
putea apărea ca un limbaj particular, nu ne dă
posibilitate să vedem imediat valoarea sa teolo-
gică, dar care pentru cei avizați de o asemenea
terminologie poate să apară ca fiind implicit unui
discurs metafisic relevant și profund novator.
Nu ne rămâne decât să aprofundăm un ase-
menea discurs, să vedem limitele și condițiile de
posibilitate ale cunoașterii umane, ce ne deschide
un câmp larg unor corelații între certitudinile ra-
țiunii și certitudinile credinței:
„Gânditorul creștin trebuie să facă față unei
cerințe duble. Pe de o parte, el crede că Isus
Hristos ar fi semnul unei contradicții și acceptă
aserțiunea lui Hristos că „cine nu este cu mine este
împotriva mea” și că „cine nu adună, risipește”;
din această credință și din acceptarea ei rezultă
că teologia are o relevanță universală. Pe de altă
Petru Galiș	Ușa, acrilic pe pânză, 140 x 100 cm
parte trebuie să recunoaștem că pentru starea
naturală a rațiunii umane, omul poate cunoaște
cu siguranță existența lui Dumnezeu; din aceas-
tă recunoaștere poate rezulta că pot să existe și
există o serie de cercetări independente, care pot
să ajungă la concluzii valide, dincolo de propriile
capacități omenești.”7
Vedem în continuare sinteza exemplară a lui
Pasquale Giustiniani, care ne prezintă teoreti-
zat la cel mai înalt nivel problema diferenței de
nivel între ratio naturalis care întrucât este cre-
ată, este în măsură să ajungă propriul adevăr și
chiar adevărul religios în ce privește existența lui
Dumnezeu și ratio theologica, care își ia inspirația
din adevărurile revelate în Isus Hristos, cu rele-
vanța sa universală și cu implicațiile sale asupra
raționalității umane.
O problemă care va avea nevoie la sfârșitul se-
colului al XX-lea de clarificările pe care le-a făcut
Papa Ioan Paul al II-lea, în ce privește raportu-
rile dintre fides et ratio, dar care în Lonergan a
generat mai ales o modalitate specială de abor-
dare: punerea în practică a unui examen direct
de propoziții și contra-propoziții proprii unui
examen critic, recunoscând o independență și o
autonomie a rațiunii, chiar în acele sectoare ale
cercetării care se inspiră dintr-o continuă cerce-
tare, fără a uita așa cum face Lonergan în cap 18
din Inteligența, că poate fi realizată în lumina in-
telecțiunii și a rațiunii în specificitatea ei8.
Lonergan este convins că cu o sinceră accep-
tare a preceptelor rațiunii științifice poate fi pusă
în evidență existența în ființa umană a unei na-
turale deschideri spre lumea religioasă, spre un
transcendental religios, adică o lume la care să as-
pire și rațiunea naturală. De aici va fi ușor pentru
Lonergan să înțeleagă necesitatea căutării credin-
ței, până la recunoașterea necesității unei recon-
cilieri între teologie și diversele domenii proprii
cunoașterii umane, care vor fi obiectul ultimelor
capitole din Insight.
Un îndemn care nu este suficient să-l facă
numai școala, ci este necesar să vină și din par-
tea Bisericii, a teologilor. A considera și analiza
rezultatele geometriei, ale matematicii, fizicii,
biologiei nu trebuie să ne prindă nepregătiți în
fața unor evenimente cum a fost pandemia, care
i-a prins pe mulți nepregătiți în fața rezultatelor
benefice ale cercetării științifice, producând în
mintea multora fantasmagorii și aberații contra-
productive pentru secolul al XXI-lea.
De multe ori, B. Lonergan a devenit promo-
torul unui nou mod de acțiune în vederea unei
capacități de a evalua cu propria minte întreaga
problematică gnoseologico-teologică: configura-
rea unei căi, a unei metode deschise în măsură să
poată trece în revistă la modul critic noile desco-
periri științifice și filosofice, de care umanitatea
să se poată servi la nevoie; de multe ori aceste
descoperiri rămân necunoscute publicului larg,
dar la nevoie apar ca vitale; de aici nevoia de a
le aduce în contemporaneitate, fără a abandona
matricea lor funcțională.
Este ceea ce propune Insight, prin nevoia atin-
gerii tendințelor factuale, operaționale care ex-
primă ele însele o serie de idealuri pe care le are
știința, filosofia, iar în ce ne privește teologia, de
aceea toate aceste își au importanța lor.9
Întorcându-ne la conceptul necondiționatu-
lui virtual, observăm că judecățile proprii minții
umane și mai ales refuzul de a judeca, de a lua
o poziție clară în fața evenimentelor catastrofice
oscilează totdeauna în jurul unei medii, pentru
care avem o formă generală a certitudinii igno-
ranței, (pentru care unii se pronunță fără nece-
sara reflexie) și a unei certitudini a cunoașterii
(despre care nici măcar cei care nu se pot decide
n-au dubii).
“Care este deci forma generală a unei aseme-
nea certitudini a ignoranței sau o asemenea cer-
titudine a cunoașterii?, se-ntreabă Lonergan10.
Răspunsul nostru este în termenii necondițio-
natului virtual. Se verifică astfel o intelecție re-
flexivă în care se poate surprinde împreună: un
condiționat, adică judecata prospectivă că o anu-
mită intelecție sau raționament introspectiv este
corect; o legătură între condiționat și condițiile
sale, ca rezultat al unei analize introspective, ce
ne arată că o intelecție este corectă dacă este in-
vulnerabilă; este invulnerabilă numai dacă sunt
în curs anumite chestiuni pertinente, ce merită o
reevaluare. În al treilea rând, îndeplinirea condi-
țiilor, adică faptul că intelecția vine dintr-o minte
sănătoasă și vie, familiară cu o situație concretă și
din punct de vedere intelectual, stăpână pe sine
însăși.”
Cu acest bagaj intelectual Lonergan trece la
cea de-a doua parte a lucrării sale Insight, acolo
unde se trece, așa cum am spus, de la teorie la
practică, adică de la examenul judecății11 și de la
bazele sale, la verificarea existenței judecăților
corecte. Acum, primul domeniu în care se poate
exercita verificarea nu poate fi dat de autoafirma-
rea celui care cunoaște, ca cunoaștere de sine sau
conștiință de sine, sau o conștientizare imanentă
în actele de cunoaștere. Această cercetare condu-
ce, după Lonergan, la examenul noțiunii de ființă
care depășește simplul act de gândire, mai mult
este chiar precedent actului de gândire, constitu-
indu-se într-un orientament imanent și dinamic
al procesului de cunoaștere.12
Noțiunea de ființă, nucleu teoretic de nuanță
neotomistă, în definitiv ne arată că este în măsură
să susțină și să pătrundă conținuturile gândite în
actul de intelecție, întrucât sunt constituite ca un
ceva cunoscut, ce devine un centru cu semnifi-
cații multiple. Putem observa totodată, continuă
Lonergan, că acestea sunt o rezultantă a cercetă-
rilor succesive afirmațiilor din prima parte a lu-
crării Insight, și care după aceea devin secundare,
față de teoria cunoașterii de sine.13
Am putea parafraza în mod sintetic inten-
ția profundă a lui Lonergan astfel: intenția de a
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
ajunge la condițiile transcendentale care con-
simt cunoașterii omenești să judece, să elaboreze
concepte, să formuleze idei; „acum pentru a face
acest lucru este nevoie de un proces de auto apro-
priere (o luare în posesie a propriilor capacități
cognitive); a ajunge ceva care este pre-predicativ,
pre-conceptual, pre-asertiv (...), a trece de la on-
tologic, care se referă la logos, de la conceptul de
ființă la o judecată despre ființă, la ontic, care se
referă la ceea ce unu este14”.
Nu este vorba de o cercetare a stărilor propriei
conștiințe dintr-o perioadă trecută, întrucât ceea
ce contează, ne spune Lonergan, este propria sa
conștiință actuală, cu toate prejudecățile sale.
Este vorba de a experimenta pe propria piele în-
treaga gamă de adevăruri deconspirate și judecăți
necesare.
A surprinde intelecția sau propria inteligență
înseamnă să fim atenți și să plecăm de la presupo-
ziția că o figură geometrică ca cercul este perfect
rotundă atunci când razele sunt egale, și defor-
mată dacă razele sunt inegale. Asta înseamnă să
păstrăm o adecvată măsură în acțiunile noastre.
Bineînțeles, alta este intelecția ce privește ști-
ințele și matematica în special și alta ceea ce pri-
vește sensul comun și cu totul alta cea care pri-
vește teologia:
Omul de știință construiește o lume care este
cu totul diferită de lumea care se referă la sensul
comun și face această diferență deoarece el ur-
mărește un ideal în care cunoașterea este univer-
sală, în care participă folosindu-se de toate de-
ducțiile logice, rezultat al enunțurilor cu caracter
de validitate.15
De aceea, anumite intelecțiuni nu pot fi sub-
sumate unor categorii logice, făcând imposibilă
Petru Galiș
Colivia roșu englez, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
asumarea unei filosofii de viață, deoarece baza de
la care se pleacă este una de sorginte speculativă.
Totodată, studiul detaliat, scrie Lonergan, al
diverselor tipuri de judecăți proprii minții uma-
ne conduce la înțelegerea cunoașterii ca ceva
care intră propriu-zis în interioritatea persoa-
nei. Într-o primă aproximare vedem că prezen-
ța obiectelor în cameră este una reală, în a doua
ipostază persoana este prezentă pentru sine în-
săși, altul este momentul conștientizării prezen-
ței ideilor în propria conștiință. În procesul de
auto-apropriere la cea de-a treia persoană apare
nevoia de a satisface interesul nostru major, acela
al conștientizării depline16.
Întrucât prin această metodă suntem puși în
fața unei prezențe date, deci implicite, dar încă
necunoscute și explicite. Conștiința este deci
ceea ce este prezent în cel de-al treilea sens al
prezenței, adică al adevărului transcendental, al
unui mod neschimbător de cercetare la care a
țintit Insight:
Aceasta ar putea fi o probă că pentru a avea
o cunoștință despre acel determinat tip trebu-
ie postulată o idee unitară. Trebuie postulat cel
puțin un ego transcendental, care să ducă la bun
sfârșit toate aceste activități, chiar dacă nu sunt
un dat al propriei conștiințe. Chiar dacă propria
conștiință nu era decât cea a propriilor acțiuni
și nu una a unei persoane singulare, tocmai de
aceea este nevoie să fie postulat un subiect cunos-
cător, ego-ul transcendental, ca o condiție a po-
sibilităților de cunoaștere17. Cunoașterea, după
întregul excurs analitic propriu Insight-ului, pe
bună dreptate nu poate fi concepută ca o privi-
re din afară, nici măcar ca o adecvare la o reali-
tate externă a persoanei ce cunoaște; procedeul
trebuie gândit ca un itinerariu spre perfecțiune, ca
o capacitate de a dobândi necondiționatul virtu-
al, independent de experiență.
Mai înainte de a ne întreba ce ne vine din afară
și ce este o acțiune a priori, este vorba de a cu-
noaște prin natura lucrurilor și mai ales de ceea
ce cunoaștem prin schema ipotetico-deductivă,
care conferă discursului științific capacitatea de
a opera în mod critic, în sensul că experimente-
le dau posibilitatea verificării unui tot mai mare
număr de informații și de fapte. Examenul pro-
cesului cognitiv are să-i permită lui Lonergan să
ajungă la o explicitare a noțiunii de obiectivita-
te pe de-a-ntregul definită pe baza unui studiu
al procesului cognitiv. Este ca și cum ființa și
inteligența sunt în corelație, prin actul cognitiv
suntem puși în condiția de a ajunge la structura
euristică care conduce ființa la matricea sa cultu-
rală autentică.
Note
1	Programul enunțat de Papa Leon al XIII-lea a fost
o invitație continuă de a nu uita adevăratul sens al
Enciclicii Aeterni Patris ce s-a referit la raportul an-
tichitate-modernitate, cu toate revelațiile pe care le
aduce la lumină.
2	Bernard Lonergan, Conoscenza e interiorita, Il
Verbum nel pensiero di S. Tommaso (a cura di Natalino
Spaccapelo), EDB, Bologna,1984, p. 233.
3	Iată o sinteză a conținuturilor pe care o face F.E.
Crowe, în lucrarea sa derspre Bernard Lonergan: Ce
se întâmplă atunci când participăm la un act de cu-
noaștere?, în cap. I analizează actul de inteligență în
domeniul matematicii ; în cap. 2-5 analizează actul
de inteligență în domeniul ștințelor empirice; cap
6-7 analizează actul de inteligență în sensul comun al
vieții cotidiene; cap. 8, în cazul chestiunilor comune
a științelor și a sensului comun. După aceste 8 cap. de-
dicate intelecțiunii sau înțelegerii în forma sa directă,
urmează cap. 9-10 dedicate formei reflexive, cea care
stă la baza judecății. A doua parte a lucrării, cu alte 10
cap. Se referă la intelecțiune ca formă de cunoaștere
și răspunde la o ulterioară întrebare: Ce este cunoscut,
când cunoaștem?
4	Cel de-al doilea pas va fi Metoda în teologie, fruct
al confruntărilor cu concluziile științelor umane și cu
dobândirea conștiinței istorice, datorită căreia se poa-
te realiza un examen al metodelor în general.
5	Cf. F. E. Crowe, Bernard Lonergan, 86.
6	Ibid p. 86 și urm.
7	Insight (Intelecția, Inteligența), Un studiu despre
înțelegerea umană, ed. italiană îngrijită de Saturnino
Muratore și Natalino Spaccapelo, Citta nuova, Roma
2007, cit. p. 791.
8	Cf. Pasquale Giustiniani, op. cit., pp. 38-39.
9	Cf. Comprendere e Essere, op cit. p. 37
10	Ibid. pp. 42-43
11	Judecata este definită de Aristotel ca logos apo-
phantikos, adică enunț declarativ. Judecata este o idee
care afirmă sau neagă ceva despre ceva. Întrucât afir-
mă sau neagă doar la nivelul actului predicațional se
poate constitui adevărul. Noțiunea nu este nici adevă-
rată, nici falsă, ci poate fi clară sau obscură. Adevărată
sau falsă poate fi doar judecata, întrucât numai ea
asertează.
12	Inteligența, p. 395.
13	Ibid., p. 415.
14	Comprendere e Essere, ivi, 35.
15	Ibid. p. 117
16	Cf. Lonergan , op. cit. p. 169
17	Ibid. 176
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
7
Aletheia ca rezultat al
poziționării corecte în
raport cu existența (II)
■ Vasile Zecheru
Nous-ul este sau identic sau asemănător cu
Adevărul. Platon, Phileibos
Dacă [...] aletheia avea ca și existență o
serie indefinită și ierarhică de stări, ca și
nous-ul și funcțiile lui, atunci aletheyein își
va primi semnificația lui deplină de la sta-
rea ultimă, care era a gândirii ce se gândeș-
te pe sine, cu un cuvânt modern, absolutul.
Anton Dumitriu
Să remarcăm, pentru început, că Anton
Dumitriu tratează fondul problemei - sco-
pul însăși al lucrării sale Aletheia - în cadrul
capitolelor finale (XII și XIII) unde insistă, din
diverse unghiuri de plonjon, pe ceea ce el nu-
mește Theoria tou ontos1 și Theoria tes alethe^as2.
Autorul lucrării pe care încercăm s-o valorificăm
succint aici face din cel de-al doisprezecilea capi-
tol al cărții sale secțiunea cu cea mai mare întin-
dere în comparație cu celelalte părți ce alcătuiesc
volumul. Să remarcăm, totodată, că argumentația
și demonstrațiile lui Anton Dumitriu reprezintă,
în acest capitol, o sinteză a considerentelor expuse
în prealabil și o prelucrare superioară a datelor și
informațiilor din capitolele anterioare.
Petru Galiș
Colivii în apă, acrilic pe pânză, 80 x 80 cm
Secțiunea la care ne referim este ceea ce s-ar
putea numi apogeul întregului demers căci, ast-
fel cum este edificat, capitolul respectiv relevă nu
doar principalele nuanțe ale problematicii speci-
ale, așa cum era aceasta predată aspirantului în
vremea lui Platon și Aristotel, ci și reverberațiile
generate, de-a lungul timpului, asupra gândirii
universale. Ca atare, putem conveni că acesta este
platoul de maximă altitudine al admirabilei con-
strucții livrești numită Aletheia la care se adau-
gă, în complementaritate, secțiunea următoare
(capitolul al XIII-lea) cu specificul, greutatea și
utilitatea sa, după cum vom vedea în continua-
re. Schema generală a demonstrației devine acum
evidentă: există o primă dezvoltare substanțială,
aceea privind to on (capitolul al XII-lea), există,
totodată, o expunere la fel de semnificativă refe-
ritoare la aletheia3 ca produs al Nous-ului reflec-
tând to on (capitolul al XIII-lea), pentru ca în final
să fie posibil corolarul decisiv care adună într-un
singur enunț esențial concluzia majoră a cărții,
cea care vizează identitatea și / sau asemănarea
Nous-ului cu Aletheia.
I.	Spre a conferi un prim sens crucial cercetării
sale, Anton Dumitriu revine la un celebru enunț
formulat cu privire la philosophia perennis adău-
gând, în mod subtil, un al șaptelea înțeles la cele
șase definiții specificate explicit de către David
Armeanul; această adăugire specială pe care auto-
rul cărții Aletheia o impune prin argumentația sa
se referă la capacitatea metafizicii autentice - trăi-
re vie, nealterată de inutile intervenții speculative
și interpretative - în a-l poziționa ferm, cu fața că-
tre Lumină și Adevăr, pe aspirantul care scrutează
realitatea. Expresia în sine, philosophia perennis,
ca un demers de cunoaștere ...a celor se sunt ca
fiind cele ce sunt,4 a fost atribuită de către tradiție,
lui Pitagora; cu siguranță, însă, acest înțeles datea-
ză din timpuri imemoriale.
În vremurile noastre, plecând de la un citat din
Platon5 și de la participiul prezent al verbului elen
a fi6, Heidegger ajunge la termenul ființă prin care
desemnează existența ca existență (atfel spus, ceea
ce este comun la toate cele ce sunt), existândul,
realitatea, dar și esența realității, absolutul etern
și nemărginit etc. Tocmai de aceea, dintotdeauna
și pretutindeni, a contempla realitatea ca întreg,
așa cum se manifesta aceasta în esența sa, dincolo
de spațiu și timp, a fost și este un incontestabil și
autentic act filosofic.
După mai bine de două milenii de la momen-
tul când Aristotel a consemnat explicit întreba-
rea fundamentală a filosofiei (T^ to on?), Martin
Heidegger are meritul de a-i fi modificat conținu-
tul și forma conferindu-i un nou sens și o nouă
perspectivă. De ce este de fapt ființare, și nu, mai
curând, nimic? - aceasta este întrebarea cutre-
murătoare pe care Heidegger o va fi rostit de la
înălțimea cunoașterii sale.7 În raport cu proble-
matica din Aletheia, Anton Dumitriu îl surprinde
pe Heidegger avansând trei abordări referitoare
la concepția antică despre ființă-ființare. Prima
abordare fixează ființa (existența) ca fiind cea
mai importantă dintre toate realitățile posibile.
La palierul său cel mai general și mai cuprinzător,
existența este acategorială8 fiind, în același timp,
comună, firească și proprie tuturor lucrurilor din
univers. Cea de-a doua abordare heideggeriană
decurge cu necesitate din imposibilitatea definirii
ființei prin utilizarea instrumentelor rațiunii (lo-
gicii) omenești. Cu toate că ființa este indefinibilă
ea este universală, sub toate aspectele, întrucât tot
ceea ce există se află într-o formă de participare
la aceasta. În fine, cea de-a treia abordare se ba-
zează, în esență, pe postulatul potrivit căruia fiin-
ța este o realitate evidentă și de la sine înțeles. În
acest context, Heidegger constată că prima quaes-
tio, este aceea de a se găsi un sens pentru ființă, o
rațiune de a fi care astfel să clarifice rostul existân-
dului ca existând.9
Anton Dumitriu aduce în atenție, în continua-
re, diferitele strădanii filosofice, mai vechi sau mai
noi, care, toate la un loc și fiecare în parte vor fi
contribuit la elucidarea unor aspecte privind fi-
ința, existența ca existență.10 Rând pe rând, mari
gânditori, precum John Burnet, Eduard Zeller,
Edmund Husserl și, din nou, Martin Heidegger,
sunt invocați în carte pentru a-și prezenta nuan-
țările și concluziile în legătură cu unele aspecte
determinante ale existenței așa cum era aceasta
reflectată în metafizica elenă. Despre Principiu
(Arche), de pildă - Începutul, Cauza cauzelor,
Substratul, Fondul etern al tuturor lucrurilor - se
aduc în atenție diverse susțineri și asimilări: Arche
este ceea ce este, concomitent, factorul primordi-
al, fundamental, physis-ul, natura însăși, elemen-
tul mișcător, ordonator, esența (eidos) etc.; astfel
se ajunge, din aproape în aproape, la misteriosul
termen ous^a pe care Aristotel îl utilizează pentru
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
a desemna o prezență fermă și constantă ca fun-
dament al existenței. După Heidegger, ființa ar
fi sesizată prin această esență a ei, ous^a, care, la
rându-i, este determinată de energeia - actul de a
fi în sine, manifestarea propriu-zisă.11
Existența nu era considerată de greci ca fi-
ind o categorie precum cele menționate de că-
tre Aristotel, ea fiind doar purtătoare de unități
existențiale (universalele), acestea din urmă fiind
sesizate de către Nous-ul activ în calitatea lor de
esențe (eidos-uri). Prin urmare, pe de o parte,
avem existența ca existență [...], pe de altă parte
eidos-ul ca primă determinare a existenței în uni-
versalități determinate. Aristotel numea această es-
sentia [.] ceea ce este... spre a se deosebi de ...ceea
ce era a fi..., adică ...acel ceva prin care ceva poate
fi acesta. 12
În carte, sunt prezentate, apoi, cele zece cate-
gorii13 sistematizate de către Aristotel și se insistă
asupra faptului că Nous-ul activ vede universale-
le descifrându-le în timp real. De fapt, pentru a
desemna categoriile sale, Aristotel enunță o se-
rie de întrebări14 în legătură cu care, mai tîrziu,
Porphirios își va formula celebrul său comenta-
riu intitulat Isagoge prin care prezintă succint nu
doar principalele clase de concepte rămase de la
Stagirit, ci și teoriile rivale susținute de diverși fi-
losofi antici.
Pentru a face posibilă înțelegerea existenței și
a semnificațiilor sale în accepțiunea metafizicii
elene, Anton Dumitriu revine la Aristotel și enu-
meră patru abordări pe care acesta le-a utilizat
spre a semnifica realitatea și anume: (i) existența
ca accident; (iii) existența în sensul de adevărat;
(i) existența ca posibilitate și act; (iv) existența în
raport cu categoriile. Sunt trecute în revistă, de
Petru Galiș	Capcana cu scări, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
asemenea, o amplă serie de reprezentări filosofice
care, în esență, prezintă universalele ce se includ
unele în altele, de la simplu la complex, până se
ajunge la genurile maximale (categoriile) dincolo
de care rămâne doar extracategorialul, adică exis-
tența ca existență. În concluzie, ... nu este posibil
să ne apropiem de existență, așa cum era ea înțe-
leasă de greci, decât prin modurile ei de relevare în
universale sau eide.15
Următoarea spiră a demonstrației vizează ter-
menul episteme care, tradus la noi prin știință, nu
redă defel, în mod specific, ceea ce înseamnă el în
limba elenă; mai mult, combinația episteme-the-
oretike - semnalată de Stagirit -, atrage atenția
asupra faptului că, în esență, se avea în vedere o
cunoaștere specială - directă, ne-mediată -, o cu-
noaștere prin contemplare / revelație în interiorul
căreia subiectul cunoscător este tot una cu obiec-
tul cunoașterii. Așadar, .pătrundere intelectului
în zona unde el însuși este cunoașterea, în care
a ști este a fi înseamnă o depășire a lui a spune.
Intelectul este dincolo de logos - rațiune și cuvânt -,
el este dincolo de legein - a spune - astfel ne putem
explica de ce Aristotel, care arată ca și maestrul
său, că scopul filosofiei este acele de a răspunde la
întrebarea ti to on?, nu răspunde nicăieri direct la
acestă problemă a problemelor filosofiei, ceva care
să ne spună în cuvinte ce este existența.16
De remarcat, de asemenea, incursiunea lui
Anton Dumitriu spre a identifica o cauză logi-
că pentru tot ceea ce există. Mari gânditori care
asemenea argonautului nostru întru spirit și ade-
văr se vor fi avântat și ei către înălțimile ființei au
lăsat posterității întrebări și reflecții dintre cele
mai tulburătoare. Hegel, de pildă, este cel dintâi
care sesizează că vidul (neantul) nu naște vreo
întrebare pe când ordinea universală omnipre-
zentă în ființă indică existența ascunsă a unui
Ordonator (Zămislitor, Creatorul necreat) și a
unei Voințe atotputernice. Mai apoi, problema
raportului dintre existență și gândire / conștiință
se impune ca fiind piatra de încercare a filosofiei
ultimilor două veacuri.
Revenind la Platon spre a căuta acolo lămuriri
și pornind de la natura intelectului, ne sunt rele-
vate două modalități de cunoaștere: noesis (gândi-
rea în sine, intuitivă, directă și ne-mediată, rezul-
tată din contemplarea obiectului cunoașterii, în
care nu apare ideea de separație) și dianoia (gân-
direa discursivă, analitică, secvențială). Aristotel,
la rându-i, vorbește despre un nous activ17 și unul
pasiv.18 Stagiritul clarifică deosebirea dintre cele
două tipuri de cunoaștere folosind verbul a vedea
în loc de a ști; în aceste condiții, un subiect al cu-
noașterii care primește informația ființial, direct,
prin revelație nemijlocită este văzător.19
Indubitabil, filosofia este teoria (știința) adevă-
rului, iar legătura dintre adevăr și existență presu-
pune două concluzii cu privire la cele două tipuri
de adevăr: (i) adevărul fizic, condiționat ontologic
(obținut pe cale științifică) vizând unirea și sepa-
rarea naturilor compuse, un adevăr relativ, având
un caracter abstract și incluzând eroarea; (ii) ade-
vărul metafizic în stare ontologică pură obținut
prin cunoaștere directă a existentului ca existent,
adevăr obținut prin pătrunderea eidos-ului sau a
univesalului.20 Așadar, problematica adevărului
trebuie scrutată în funcție de dualitatea unire /
separare.
II.	Filosofia ca știință a adevărului (Theoria
tes alethe^as), Anton Dumitriu are în vedere un
credo al gânditorilor antici potrivit căruia to on și
aletheia sunt unul și același lucru sau, cum spunea
Platon: Adevărul exprimă cele ce sunt cum sunt,
falsul exprimându-le ca fiind altceva decât cele ce
sunt.21 Nu orice vorbire (logos) se poate califica în
raport cu aletheia ci doar aceea care este adevăra-
tă sau falsă. Aristotel menționează vorbirea enun-
țiativă (logos apophantikos) ca fiind acea rostire
care face să strălucească (până departe) ceva, care
indică o unire / separare, care poate fi adevărată /
falsă, care este semnificativă prin lumina (clarifi-
carea) pe care o conferă și prin sensul pe care-l dă
întregii reprezentări. Stagiritul vorbește, totodată,
despre două feluri de aletheia: (i) adevărul celor
compuse (syntheton) presupunând o adaequatio,
o egalitate între intelect (subiect) și obiectul cu-
noașterii22 (ii) adevărul celor necompuse (asyn-
theton) presupunând faptul că intelectul activ se
identifică (identitas) cu obiectul cunoașterii; de
aceea, spune Aristotel că, în acest caz, sufletul este
una cu toate cele ce sunt.23
Aceste ipostaze ale gândirii - adaequatio și
identitas - în raport cu obiectul cunoașterii sunt
relevare și de către Platon care afirmă că nous-ul
este fie asemănător (adecvat), fie identic cu ade-
vărul. Cunoașterea celor syntheta nu cere decât o
iluminare a intelectului pasiv; cunoașterea celor
asyntheta cere o theor^a, funcția contemplativă
a intelectului superior sau activ. În cazul acesta,
cunoașterea adevărului devine o theoria tes ale-
the^as.
Gândirea occidentală (marcată de o poziționa-
re constant antitradițională) a cultivat adevărul de
tip adaequatio refuzând, de regulă, cel de-al doilea
gen de adevăr pe care grecii l-au admis și l-au cul-
tivat cu asiduitate și metodă. Gândirea orientală
(tradițională) a cultivat adevărul de tip identitas.
Martin Heidegger critică gândirea gen adaequatio
Z
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
o
ca fiind insuficientă și cu un grad mare de relati-
vitate iar Anton Dumitriu găsește de cuviință să
amintească aici despre stările multiple ale ființei
față de care gândirea trebuie să caute un acord fin
sugerându-se astfel o adecvare a stărilor de con-
știință cu realitatea ce se impune a fi reflectată.24
În perioada interbelică a existat o celebră și
rodnică disputa între Martin Heidegger și Paul
Friedlnâder cu privire la etimologia cuvântului
aletheia iar Anton Dumitriu introduce în cartea
sa o secțiune consistentă pentru a o prezenta. În
final, totuși, deosebirile dintre punctele de vedere
susținute de către cei doi mari exegeți ai operei lui
Platon par a fi minore și nesemnificative pentru
că ele vizau îndeosebi aspecte istorice și conjunc-
turale. Pe fond, Friedlnâder nu accepta punctul
de vedere susținut de Heidegger care pretindea că
Platon ar fi corupt înțelesul originar al cuvântului
aletheia.25
În finalul cărții, autorul subliniază o concluzie
provizorie: există o serie de sensuri originare ale
cuvântului aletheia depinzând de epoca istorică
în care acestea au fost acceptate și vehiculate; al-
tfel spus, adevărul este solidar cu un întreg sistem
de gândire, precum și cu aspectele concrete ce țin
de viața materială și spirituală. Aletheia apare în
veche Eladă ca o personificare26 a adevărului în-
semnând ne-uitare, dezvăluire, ieșire (scoatere)
din ascundere, exactitate care nu ascunde, con-
formitate cu realitatea, corectitudinea care nu uită
etc.
Potrivit Lexiconului lumii vechi27, citat de
Anton Dumitriu, termenul aletheia înseamna, în
originar, ne-simulare, ne-contrafacere, realitate
în sensul că ceea ce se exprimă concordă cu ceea
ce este; ca atare, cele mai importante semnificații
avute în vedere sunt: (i) existența este în opoziție
Petru Galiș
Detaliu cu gardul din spate, acrilic pe pânză, 80 x 80 cm
cu aparența; (ii) adevărul este în opoziție cu eroa-
rea (minciuna, falsul); (ii) cunoașterea autentică
și sigură este în opoziție cu simpla doxa28 (opinie,
părere). Așadar, adevărul autentic era considerat
de către vechii greci ca fiind identic-egal cu rea-
litatea / existența iar cele nouă muze (fiicele lui
Zeus și ale zeiței Mnemosyne29 - memoria) glori-
ficau, prin acțiunile și spusele lor inspirate, o stare
de conștiință ce presupunea ne-uitarea, înnobila-
rea Nous-ului activ cu memorie pentru ca acesta
să nu uita cine este el cu adevărat.
În sinteză sunt de reținut cuvintele lui Aristotel:
... un lucru are atâta adevăr câtă existență are. Pe
de altă parte, adevărul nu trebuie înțeles ca un
dat așa cum este, de pildă, adevărul-adaequatio,
dar și ca ideal ce poate fi realizat pas cu pas până
se ajunge la plenitudine și absolut. Adevărul era
privit în antichitatea elenă în raport cu ideea de
Bine (Agathon) - acel ceva către care totul năzuieș-
te . Arătând că filosofia este theoria existenței și că
primul motor al universului este Binele, Aristotel
va spune în Metafizica sa: Gândirea în sine are ca
obiect cel mai mare bine în sine, iar gândirea cea
mai pură are ca obiect binele cel mai pur.30
Bibliografie
Aristotel - Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Arman, Mircea - Eseu asupra imaginativului uman,
Ed. Tribuna, 2008;
- O istorie critică a metafizicii occidentale, Ed. Grinta,
2007
Dumitriu, Anton - Aletheia. Încercare asupra ideii de
adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
Friedlânder, Paul - Platon (vol. I-III), Ed. Paideia,
2019;
Guenon, Rene - Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald,
2012;
Hadot, Pierre - Ce este filosofie antică?, Ed. Trei, 2020;
-	Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin - Fiire și timp, Ed. Grinta, 2001;
-	Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche,
2016;
Novak, Peter - Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed. Moldova,
Iași, 1992;
Vlăduțescu, Gheorghe - O enciclopedie a filosofiei gre-
cești, Ed. Paideia, 2001.
Note
1	Sintagmă cvasi-intraductibilă în limba română,
cumva, știința fiindului; cuvântul ontos este genitivul
participiului trecut al verbului elen civai - a fi.
2	Știința / cunoașterea adevărului; Mircea Arman,
Filosofia ca știință a adevărului, Tribuna nr. 474 / iunie
2022.
3 Aletheia înseamnă adevăr, realitate; alethes - ade-
vărat, real, aievea.
4 Anterior, Aristotel afirmaseră deja că ...obiectul
etern al tuturor cercetărilor din vechime și de acum, în-
trebarea ce se pune întotdeauna este ce este existența; în
original, Ti to on? Dumitriu, p. 177.
5 Căci, în mod vădit, voi sunteți încă de mult fami-
liarizați cu ceea ce vreți să spuneți atunci când folosiți
expresia fiind, noi însă, ce-i drept, crezusem odinioară
a o înțelege, dar acum am ajuns în impas - motto-ul
cărții Sein und Zeit citat din Platon, Sophistes - 244 a.
(Dumitriu, p. 180; Heidegger, 2001, p.15)
6 În limba greacă, on - fiind, existând, cu sensul de
tot ceea ce este, cum spunea Platon.
7 Heidegger, 2011, p. 9.
8 Pentru că transcende oricărui efort de conceptuali-
zare și sistematizare.
9 Dumitriu, pp. 180-185.
10 To on he on, în grecește; ens inquantum ens în lati-
nă.
11 Ibidem, pp. 185-189; Heidegger, 2011, pp. 133-135
și p. 279.
12 Ibidem, pp. 189-190.
13 Eidos-ul, cantitatea, calitatea, relația, locul, timpul,
situația, posesia, acțiunea, și pasiunea.
14 Ce este existența?, Cât de mare?, Unde?, Când?, Ce
face?, În ce relație? Ce are? etc. (Dumitriu, pp. 192).
15 Ibidem, p. 204.
16 Ibidem, p. 206.
17 Creator, poietikos, al cunoașterii directe și nemijlo-
cite, care privește față către față obiectul cunoașterii.
18 Al cunoașterii abstracte, categoriale.
19 Dumitriu, pp. 208-215.
20 Ibidem, pp. 218-219.
21 Ibidem, p. 215.
22 Altfel spus, vorbirea enunțiativă (logos apophanti-
kos) luminează prin adevărul pe care-l poartă fiind ga-
rantată de realitate - ceea ce este în intelect este identic
egal cu ceea ce este în existență (omologie).
23 Cu alte cuvinte, gândirea sesisează direct și ne-me-
diat, asemenea vederii - vede adevărul prin simpla
contemplare a obiectului cunoașterii.
24 Ibidem, pp. 222-227; Guenon, pp. 117-123.
25 Dumitriu, pp. 227-230; Friedlnâder, vol I, pp. 247-
256.
26 Potrivit legendei, Aletheia era fiica lui Zeus, uneori,
fiica lui Chronos; era considerată, de asemenea, ca fiică
a educației, Paide^a sau ca doică a lui Apollo.
27 Lexikon der alten Welt, Artemis Verlag, Zurich und
Stuttgart, 1965
28 Heidegger, 2011, pp. 148-154.
29 În opoziție cu Lethe - zeița uitării.
30 Dumitriu, pp. 243-245.
■
10
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
diagnoze
Compromiterea
doctoratelor
■ Andrei Marga
Petru Galiș	Pictură neterminată nr. 141. Cărțile, acrilic pe pânză, 140 x 130 cm
După un nărav al lașilor, care nu rezol-
vă ceva, dar mușamalizează, unii îi iau
la rost pe cei care fac publice plagiate la
doctorat. Nu însă aceștia, care apără reguli să-
nătoase, sunt de luat la rost. Iar mulțimea ce-
lor care au pregătit onest teze de doctorat cu
contribuții inovative nu ar trebui confundată
cu impostorii.
Dată fiind gravitatea situației în care a ajuns
doctoratul în țara noastră - plagiate tot mai
multe și valoarea scăzută a numeroase teze de
doctorat - mulți concetățeni îmi cer opinia.
Unii au în minte faptul că reforma cuprinză-
toare din 1997-2000, pe care am condus-o, a
înlocuit învățământul socialismului răsări-
tean cu cel al unei societăți bazate pe libertăți
și drepturi fundamentale ale individului. Dar,
cum de orice reformă se agață neaveniți și pro-
fitori, sunt de dat explicații. În plus, degradarea
instituțională, care s-a așternut în România
după 2005, face ca și astăzi, în loc să se vadă
cauzele, să se stăruie în confuzii.
Să lămurim mai întâi aceste chestiuni.
Putem purta oricând o discuție echitabilă,
pe bază de fapte, despre sistemul de dinainte
de 1989 și de după această dată. Opinia mea
a fost din capul locului aceea că „învățămân-
tul din țările Europei Centrale și Răsăritene,
ca sistem, transmitea elevilor și studenților
cantități mari de cunoștințe (multe depășite),
dar nu se ocupa nici de formarea abilităților de
folosire a cunoștințelor și nici de crearea com-
petențelor generale; separarea disciplinelor era
tradițională (trimițând mai ales la pozitivismul
secolului al nouăsprezecelea), iar interdiscipli-
naritatea rămânea un deziderat pios; sistemul
opera cu «standarde naționale», într-o vreme
în care internaționalizarea educației căpătase
viteză; accentul se punea pe cunoștințe gene-
rale, în momentul în care specializarea pentru
a produce devenea dominantă; idealul enci-
clopedismului continua să fie urmărit, într-o
epocă în care folosirea și sporirea cunoașterii
deveniseră problemele cruciale; evaluarea cu-
noștințelor se făcea cu învechite tehnici impre-
sioniste; sistemul era eminamente centralist,
majoritatea deciziilor de detaliu venind «de
sus»; corupția (la notare, la examene, la con-
cursuri etc.) devenise obișnuință. Dar, indica-
torul decisiv continua să rămână împrejurarea
că sistemul de învățământ acompania societăți
sărace sau cel puțin rămase în urmă față de
restul continentului. Pentru conștiințele lu-
cide, era cât se poate de limpede că nu poate
fi vorba de un sistem de învățământ în ordine
atâta vreme cât țările respective continuau să
rămână în urmă” (Andrei Marga, Die kulture-
lle Wende, Cluj University Press, 2004, p. 542).
Acest sistem reclama reforma. Ca ministru al
educației naționale și în calitate de rector de
universitate, am procedat la reformă neîntârzi-
ată și am decis în consecință.
Cu siguranță că și înainte de 1989 unii
scriau tezele de doctorat ale altora. Numai că
faptul s-a petrecut copios și ulterior, iar unii
dintre cei care scriau tezele altora au și fost răs-
plătiți, chiar cu ambasade și demnități. În mod
sigur au fost și plagiate. La drept vorbind, și un
singur plagiat este intolerabil. Dar, din rațiuni
deja cunoscute, între care restricționarea ad-
miterii, compromiterea doctoratelor nu atinse-
se încă proporții, iar plagiatul nu era pe tapet
nici în primii ani de după 1989.
În mai 2000, grație reformei învățămân-
tului făcute, România a încheiat negocierile
pe capitolul „Educație și formare profesiona-
lă” - primul capitol închis de țara noastră în
negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
Înnoirile care au făcut posibilă închiderea
au fost numeroase. În universități, de pildă,
schimbarea admiterii erei postbelice, transfe-
rând-o în competența universităților (Ordin
ministerial 19776, 1997), înființarea oficiul
burselor de studii în străinătate, aplicarea de
programe internaționale, finanțarea globală a
universităților, compatibilizarea cercetării cu
sistemul internațional, reorganizarea lectora-
telor în străinătate, organizarea centrelor de
excelență științifică în universități, reglemen-
tarea standardelor și a calificărilor universi-
tare, învățarea limbilor moderne, revenirea în
țară a specialiștilor, regimul contractual al bur-
selor de studii în străinătate, aducerea de spe-
cialiști străini în comisii de doctorat, crearea
școlilor de studii avansate, formarea centrelor
de transfer tehnologic, echivalarea internațio-
nală a diplomelor românești, erau doar primele
măsuri pe care le-am luat și reglementat legal
corespunzător în materie universitară, ca mi-
nistru al educației naționale (vezi lista comple-
tă în A. Marga, Anii reformei. 1997-2000, ediția
a II-a, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Cadrul re-
formei cuprinzătoare a calificărilor universita-
re era stabilit la nivelul internațional de la acea
oră. Întregul pachet al măsurilor de reformă a
întrunit evaluări internaționale ce nu s-au mai
repetat.
Nu am fost adeptul multiplicării fără suport
a conducătorilor de doctorat. Multiplicarea a
fost o măsură impusă prin Legea învățămân-
tului din 2011 și a slăbit profund sistemul
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
11
o
doctoral din România. În opinia mea, nu pot
conduce doctorate cei care nu au făcut cerce-
tări relevante în specialitate și nu au propus so-
luții. Articolele în reviste de calibru sunt esen-
țiale, dar mulți au articole ISI, însă au rămas
cercetători banali pe subiecte triviale! Mai nou,
poți fi și profesor universitar, dar să nu fi făcut
de fapt decât predare și, eventual, o cercetare
de valoarea unei gimnastici - se poate bănui
la ce nivel!
Am fost pentru conducători de doctorat ve-
ritabili - adică legitimați de descoperiri perso-
nale și creație în investigațiile lor. Aceștia pot
funcționa, în calitate de conducători științifici,
în universități propriu-zise, care au autoritate
profesională recunoscută. Altfel, se mimează
doctorate.
În multe țări, doctoratul este rezervat doar
universităților în accepțiunea riguroasă. Altfel
spus, la noi nu este nevoie și nu se justifică
acordarea de doctorate de către unități din afa-
ra universităților propriu-zise. Cum se vede
ușor, abundă acum autorizarea birocratică, dar
lipsește legitimarea profesională a multor con-
ducători de doctorat.
Am fost adeptul trecerii validării doctora-
telor, după susținerea publică, în subordinea
universităților propriu-zise. Desigur, fără ca
aceasta să însemne parohialism! Precum în
Germania și în multe alte țări, universitatea -
prin consiliul profesoral al facultății respective
și senatul universității, sau din însărcinarea lor
- validează doctoratele. În acest fel, se creează
și răspunderea pentru doctorate. Altfel, se co-
mit falsuri în fel și chip, exemplele fiind nenu-
mărate, iar răspunderea se diluează.
De pildă, un ministru actual, de altminteri
absolvent șters, a susținut nu demult un doc-
torat într-o universitate de prim-plan, ce și-a
declinat tacit răspunderea, cu o lucrare pe do-
meniul energiei, sub conducerea unui istoric,
fără ingineri în comisia de susținere. Iar acum,
sub presiunea discuțiilor privind plagiatul, se
spune că lucrarea este „la secret”! Contrar sen-
sului doctoratului!
Nu se puteau rezolva toate dificultățile uni-
versităților în câțiva ani (1997-2000) de refor-
mă. Dar cadrul și modul de abordare în con-
tinuare erau create. Axele reformei angajate și
aplicate atunci - compatibilizarea europeană
de curriculum, relansarea cercetării științifice
pe formula „problem-solving”, interacțiunea cu
mediul înconjurător economic, social, cultural,
normalizarea infrastructurii și electronizarea,
descentralizarea și crearea autonomiei institu-
ționale, forme sincrone de cooperare internați-
onală (p. 24) - au fost adecvate. Din ceea ce s-a
atins atunci se trăiește și azi, în pofida distruge-
rilor care au avut loc, ca urmare a incompeten-
ței decidenților și a abuzurilor de tot felul.
În orice caz, explozia plagiatelor a venit
după 2001. Ea a fost favorizată, după părerea
mea, de trei fapte.
Primul a fost înțelegerea tot mai greșită a
autonomiei universitare. În România, aceas-
ta a fost compatibilizată european prin legea
din 1995 și reglementările din 1997-2000. Dar,
după acești ani, ea a fost folosită pentru rela-
tivizarea exigențelor. Apoi, Legea învățămân-
tului din 2011 a adus o falsă liberalizare (de
fapt, o liberalizare în favoarea unor grupuri și
persoane!), pe improvizațiile portocaliilor po-
litici, și a făcut din autonomie o caricatură. Ca
efect, chiar și în universități de referință, cum
se poate verifica ușor, s-a ajuns la cea mai mare
corupție din istorie din țară.
Al doilea fapt ține de conceperea greșită a
ceea ce înseamnă a fi universitar. S-a priceput
tot mai puțin, spre zilele de acum, că a fi uni-
versitar înseamnă a avea pregătire de vârf, vizi-
une și soluții și a răspunde de starea și nivelul
domeniului pe care-l ilustrezi din societate, și
nu doar a ocupa o funcție de predare.
Al treilea fapt a fost acordarea, din 2001 în-
coace, de conducere de doctorat la tot felul de
instituții ale Securității, ale poliției, ale arma-
tei. În alte țări, nu s-a făcut așa ceva. În mod
normal, aceste instituții au alte preocupări.
Cine vrea doctorat se adresează universităților
propriu-zise! Doar în România au apărut tot
felul de nulități profesionale, cu pieptul bom-
bat de profesuri de carton și doctorate de doi
lei, care se manifestă, cum s-a și văzut, în su-
frageriile demontării democrației!
Fiindcă la noi se mai discută (de fapt, se
perorează!) ce este un plagiat, să nu amânăm
răspunsul. Plagiat este preluarea de fraze din
scrierea unui autor fără a-l cita. Nu este plagiat
preluarea de formulări conceptuale (de pildă,
definiții în uz) sau formule (precum teoremele
consacrate), ce țin de cultura universală a dis-
ciplinei. Dar este plagiat preluarea de fraze fără
a cita sursa lor. Iar când se preiau pagini între-
gi, plagiatul este cu atât mai gros!
Să ne amintim, în contrapondere, un obicei
anglo-american clasic, de salutat - să indici
ceea ce este datorat altor autori și scrieri, ca
obligație legală. Ea derivă, în fond, din dreptul
de proprietate intelectuală.
De ani buni deja, din păcate, are loc scă-
derea continuă a nivelului profesional, încât
România nu mai poate rezolva pentru ea nici
ceea ce rezolva acum douăzeci de ani. În plus,
emigrația de valori, reale sau potențiale, este
gravă - azi multe capete pregătite și persoane
cu bună calificare manifestă dorința plecării
din țară. „Fuga tinerilor de propriul sistem
universitar” este o realitate nouă, prin propor-
ții, în istoria țării.
În orice caz, azi sunt reunite multe motive
pentru a privi situația doctoratului mai pro-
fund. Folosesc ocazia pentru câteva observații.
Este de admis că devoalarea plagiatelor este
abia la început. Deocamdată s-au mediatizat
plagiate la o mână de persoane cu roluri pu-
blice. Un fost demnitar de Cluj era uimit când
a fost chestionat despre copierea altor cărți în
lucrarea sa de doctorat. El spunea că așa știa el
că este normal și nu înțelegea că plagiatul este
interzis. Ne dăm seama că această mentalitate
nu a fost izolată.
Cineva susținea recent că plagiatul nu ar fi
fost interzis în anii trecuți și că abia azi se face
caz. Este fals! Plagiatul a fost oricând interzis.
Că s-a mai practicat, a fost contra normalității.
Îmi închipui că nici să intri cu mașina în șanț
nu este interzis, dar este cel puțin de bun simț
să nu o faci.
Plagiatul este furt - precum sustragerea de
resurse, postul obținut prin nepotism, privati-
zare frauduloasă, venituri necuvenite și altele.
Nicăieri în lume nu se listează în legislație toa-
te furturile, dar toate sunt interzise.
Nu este argument nici alegația că altădată
nu erau regulile de acum. Înainte erau reguli
mai aspre și onoare mai multă la doctoranzi.
Dar și dacă nu scrie nicăieri să nu furi, o per-
soană de onoare nu fură.
Îngrijorător în învățământul superior din
România este azi, între multe altele, faptul că
plagiatul a deveni obișnuință pe trepte de pre-
gătire universitară prealabile doctoratului - la
referate de seminar și lucrări de licență sau
masterat. O asistentă mi-a semnalat nu demult
- recunosc că am fost surprins - cum se copiau
texte de pe internet la licență! Între timp, copi-
erea a devenit sport popular!
Se plagiază în neștire - doctoratul este, la
drept vorbind, doar o culminație! La fel de gra-
vă este împrejurarea că se citește tot mai puțin
- în general, dar și în universități. Într-o uni-
versitate de referință, o profesoară îmi spunea
zilele trecute că, prin reglementările instituți-
ei, nu mai există permisiunea să se dea biblio-
grafie studenților decât cel mult 15 pagini pe
săptămână la o disciplină! Or, lectura puțină și
restrânsă și plagiatul merg mână în mână!
Cultura teoretică a doctoranzilor - dar și a
conducătorilor de doctorat - este în cele mai
multe cazuri anacronică. Nu se cunosc scrie-
rile recente din domeniu, nici metodologiile și
interpretările noi și sensul lor. Desincronizarea
în specialitate, dar și a culturii teoretice domi-
nă scena. Nici nu mai discutăm aici ruptura
dintre subiectele celor mai multe teze de doc-
torat și nevoile stringente ale economiei, teh-
nologiei, instituțiilor și culturii țării! Această
ruptură, fiind și ea gravă, face ca cercetările
doctorale să contribuie infim la starea țării.
Școlile doctorale, care se invocă azi, au sens
unde sunt personalități cu operă proprie, care
întreprind cercetări. Unde nu este operă de au-
tor, unde nu se fac cercetări, pot fi, în condiți-
ile date, profesori, dar nu se conduc doctorate.
La noi, au ajuns să predea în școlile docto-
rale și începători. Adesea se predau cunoștințe
generale ce trebuiau însușite deja la licență sau
masterat. Pe de altă parte, așa cum funcțio-
nează unele școli doctorale, poți promova, ca
doctorand, disciplinele din școală și să rămâi
profesional o nulitate. Scurt spus, o selectivita-
te mult schimbată a celor care predau în școlile
doctorale și a programelor este indispensabilă.
O soluție de ieșire din compromisurile acor-
dării doctoratului, care să dea rezultate, presu-
pune azi mai mulți pași. Îi enumăr doar.
Am în vedere: adoptarea unui articol de lege
care să asimileze și explicit plagiatul cu un furt;
luarea unei decizii de verificare generală, ca să
se știe exact pe ce doctori veritabili se poate
conta în țară; redesenarea rețelei de acordare
a doctoratelor prin revenirea acordării titlului
de doctor în universități semnificative sau în
universități specializate legate de domenii în
care România poate fi competitivă (inginerie,
medicină, agricultură, petrol și gaze, minerit,
silvicultură, alimentație, arte); normalizarea
listei conducătorilor științifici de doctorat; re-
configurarea traseului de pregătire a doctoran-
zilor.
Asemenea măsuri par severe. Ele sunt rea-
liste și nu sunt evitabile decât cu prețul perse-
verării în compromisuri. În joc nu este de fapt
doar doctoratul, ci sunt calificările universita-
re - chiar titlurile universitare. De aceea, ieși-
rea din situația actuală cere o reformă lărgită și
chibzuită a calificărilor universitare.
■
12
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
religia
Discursul absolut al
teologiei (I)
■ Nicolae Turcan
De ce cuvintele?
Revelație și cuvinte. Cuvintele utilizate în
discursul absolut au o relevanță indiscutabi-
lă.1 Pe de o parte, dacă absolutul ne scapă într-o
transcendență inaccesibilă, acești semnificanți
lingvistici sunt aparent tot ceea ce ne mai rămâ-
ne. Firește, raportul obiectivant, non-personal,
dintre o transcendență radicală și cuvintele care
încearcă să o spună nu reprezintă singura figură
posibilă. Fiindcă atunci când transcendența este
un Dumnezeu personal, modelul se schimbă:
Dumnezeu se revelează El însuși pe măsură ce
rostește cuvintele chemării2. Dar și în acest al doi-
lea caz, cuvintele au, de asemenea, o importanță
de netăgăduit.
Sfânta Scriptură afirmă despre cuvintele lui
Dumnezeu că țin atât de regimul puterii, cât și de
cel al adevărului. Puterea e vizibilă în aducerea de
către Dumnezeu, de la neființă la ființă, doar prin
cuvânt, a întregii realități văzute și nevăzute. De
asemenea, Cuvântul lui Hristos uimea, pentru că
„era cu putere” (Lc 4, 32), o putere ce stătea în
proveniența lui divină și în promisiunile înfrân-
gerii suferinței și morții, în nădejdea anunțată a
dobândirii libertății și adevărului. Altfel, dacă se
rupe legătura dintre cuvânt și putere, „împărăția
Petru Galiș
Piesele negre, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1 Co
4, 20). (Să remarcăm în trecere că această „putere”
creatoare a cuvintelor lui Dumnezeu nu este totu-
na cu conceptul marxist de dominație).
Sensul prim al adevărului cuvintelor Scripturii
trece prin acceptarea provenienței lor divine:3
cuvintele sunt ale Tatălui, ale Fiului - El însuși
Cuvânt arhi-originar - și sunt inspirate de Duhul
Sfânt. Cuvinte ale unui Dumnezeu despre care
ni se spune că „este iubire” (1 In 4, 8), ele rostesc
apelul care trebuie interpretat, ascultat, transfor-
mat în viață.
Există nenumărate contexte scripturistice în
care se subliniază importanța cuvintelor și origi-
nea lor dumnezeiască. Dumnezeu vorbește în cu-
vintele oamenilor, însă cuvintele Lui sunt „vredni-
ce de crezare și adevărate” (Ap 21, 5). Sunt cuvinte
profetice, care se împlinesc, puse de Dumnezeu
în gura oamenilor (Ir 1, 9), cuvinte al căror sens
este o necontenită chemare la credință, ajutând la
dobândirea credinței: „Prin urmare, credința este
din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”
(Rm 10, 17). Totodată, ele sunt cuvinte care trebu-
ie ascultate: „Iar cine nu va asculta cuvintele Mele,
pe care Proorocul Acela le va grăi în numele Meu,
aceluia îi voi cere socoteală” (Dt 18, 19). Sunt po-
runci și învățături care devin legământ, având deci
o dublă structură, religioasă și etică:4 „Și a mai zis
Domnul către Moise: «Scrie-ți cuvintele acestea,
căci pe cuvintele acestea închei Eu legământ cu
tine și cu Israel!»” (Iș 34, 27); „Și a scris Moise pe
table cuvintele legământului: cele zece porunci”
(Iș 34, 28). Funcția etică a cuvintelor, chiar uma-
ne, le transformă în criteriu de judecată: „Căci din
cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale
vei fi osândit” (Mt 12, 37). Nu în ultimul rând, cu-
vintele lui Dumnezeu sunt cuvintele vieții veșnice:
„Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne
vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (In
6, 68). Rostite de Dumnezeu, aceste cuvinte sunt
eterne: „Iar cuvântul Domnului rămâne în veac.
Și acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit” (1
Ptr 1, 25); „Cerul și pământul vor trece, dar cu-
vintele Mele nu vor trece” (Mt 24, 35). Prin urma-
re, această relevanță a cuvintelor privește în mod
esențial raporturile omului cu Dumnezeu.
Cel dintâi. Într-un pasaj celebru, Wittgenstein
afirma că „despre ceea ce nu se poate vorbi tre-
buie să se tacă”5, însă Revelația și Întruparea cer
contrariul. Dumnezeu a vorbit - „fost-a cuvântul
Domnului către Avram” (Fc 15, 1) -, Hristos-
Cuvântul a vorbit, prin urmare omul nu poate să
tacă, chiar când înțelege rolul pe care tăcerea îl
ocupă în vorbirea sa, la limită chiar atunci când
vorbește despre tăcere. Este la fel de legitim să
vorbim despre tăcere, în limbajul nostru discur-
siv și predicativ, cât și să tăcem despre Cuvânt,
în contemplația de la capătul rugăciunii curate6,
acolo unde cuvintele rămân în urmă. Tăcerea își
are rolul ei, deschizând către taina incomprehen-
sibilă și inefabilulă, însă nu anulează legitimitatea
cuvintelor. Cuvintele și tăcerea au funcții diferite
și complementare, iar discursul absolut al teolo-
giei se întemeiază pe prioritatea discursului ab-
solut al lui Dumnezeu. Condițiile de posibilitate
ale vorbirii noastre despre Dumnezeu sunt date
de Revelația însăși.
Prin urmare, putem vorbi despre Dumnezeu
pentru că El a vorbit cel dintâi.7 „Inițiativa dia-
logului o are în cuvânt Dumnezeu.”8 Prologul
Evangheliei după Ioan spune: „La început a
fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu
și Dumnezeu era cuvântul” (In 1, 1). Hristos-
Logosul ne-a vorbit primul și cuvintele Lui expri-
mă, după o interpretare patristică, paradigmele
după care a fost creată lumea. Atunci când vor-
bește, Cuvântul instituie o diferență între El și fi-
ințările pe care, rostindu-le, le aduce la existență.
Este diferența dintre creat și necreat, o diferență
ontologică insurmontabilă, pe care cuvintele o ex-
primă și credința creștină o celebrează.
Făcând posibilă o comuniune între Dumnezeu
și oameni, cuvintele fac parte din viață și dau glas
unei transcendențe care, în absența lor, ar rămâne
de neînțeles. Nefiind menite doar unor discursuri
teoretice, denotative, cuvintele lui Dumnezeu
adresate oamenilor sunt eficace, performative,
deschizând, pentru cei care cred în ele, drumul
vieții celei adevărate. Logosul este viață, acesta
e mesajul Evangheliei după Ioan, și nu contea-
ză aici dacă Logosul-Hristos și logosul filosofiei
grecești sunt asemănătoare, cum credeau apolo-
geții primelor veacuri9, sau diferite, cum afirma
Heidegger10, ci doar că logosul întâlnește viața11
și că scopul cuvintelor este tocmai această via-
ță adevărată, dumnezeiască, în comuniune cu
Dumnezeu.
Omul este chemat să răspundă cuvintelor lui
Dumnezeu prin viața și dragostea lui și, nu mai
puțin, prin cuvintele lui analoage - ca adevăr și
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
13
o
dreptate - cuvintelor divine: „Dacă vorbește ci-
neva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu;
dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din pute-
rea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toa-
te Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos,
Căruia Îi este slava și stăpânirea în vecii vecilor.
Amin” (1 Ptr 4, 11). După același model dumne-
zeiesc, cuvintele noastre se întorc înspre Cuvânt,
traversând prin dialog, într-o anumită măsură,
abisul dintre creat și necreat. Omul vorbește des-
pre/cu Dumnezeu din ceea ce a primit, adică din
Revelație și din lucrarea harului, chiar dacă în
discursul lui se aud și propriile cuvinte. Ideea lui
Heidegger că „suntem un dialog”12 exprimă atât
unitatea realizată prin dialog, cât și importanța
pe care acesta îl deține pentru Dasein-ul uman;
un dialog care cuprinde nu doar cuvintele, ci și
natura.13 Prin urmare, discursului absolut al lui
Dumnezeu, omul îi răspunde cu propriul lui dis-
curs absolut, un răspuns ce angajează mai mult
decât rostirea: schimbarea de sine, pătimirea, în-
dumnezeirea. Când devine rugăciune, discursul
absolut este purtat de dorința de a stabili o legă-
tură care depășește cuvintele, căutând comuniu-
nea de viață și de dragoste cu Cel iubit. Cuvintele
construiesc în felul lor, drumul de întoarcere, dar
puterea lor de a da viață - viața lui Dumnezeu -
vine de dincolo de icoanele lor.
Limbajul diacritic
Teologia, stiluri multiple. Teologia vorbește
despre Dumnezeu rugându-se: „Teolog este cel ce
se roagă și cel ce se roagă este teolog”.14 Limbajul
despre Dumnezeu nu poate fi doar reprezentați-
onal, deoarece Dumnezeu nu stă ca un referent
empiric și nu e niciodată epuizat de descrierile
făcute. S-ar putea oare afirma atunci că limbajul
este „constructiv”, „ficționalist”, cu un rol oare-
cum creator, poietic, creându-L pe Dumnezeu de
jos în sus, dinspre condițiile noastre transcenden-
tale? Vom răspunde negativ la această întrebare.
În ambiția de a cuprinde de necuprinsul, limbajul
teologic ar trebui înțeles în chip iconic drept lim-
baj care trimite neîncetat dincolo de el, deși nu în-
tr-o pură arbitrarietate. Prin trimiterile propuse,
limbajul teologic creează mai degrabă schița unei
posibile întâlniri, locul de așteptare, condițiile re-
cunoașterii divinului în aceeași măsură cu cele ale
cunoașterii sale. Paradoxul teologiei este că, pe de
o parte, ea este deopotrivă discernământ - pentru
că distinge cu precizie adevărul de non-adevăr,
pornind de la Revelație și de la viața Bisericii - și,
pe de altă parte, inefabilitate, fiindcă recunoaște
că nu poate exprima misterul existenței și iubirii
dumnezeiești decât parțial, atât cât e cu putință,
rămânând ca experiența de limbaj să fie îmbogă-
țită de trăirea lui Dumnezeu.
Limbajul religios exprimă mai mult decât fapte
și referințe, fiind un limbaj polifonic și divers,15
de la narațiune până la imn, trecând prin epistolă,
profeție, comandament etic, fragment de înțelep-
ciune etc. În pofida multiplicității genurilor, dis-
cursul despre Dumnezeu este chemat să devină
discurs de laudă, doxologie, rugăciune. Diferite
epoci au privilegiat diferite tipuri de discursuri
mai mult sau mai puțin adecvate gândirii religi-
oase. În opinia noastră, tipul de limbaj devine o
problemă doar în măsura în care vrea să ocupe
prim-planul și să se considere unicul autorizat să
dea sens teologiei. Or teologia acceptă discursuri
multiple16, asemenea Scripturii. Problema nu este
că un discurs ar fi mai adecvat decât altul, fiindcă
rolurile sunt împărțite și complementare, eventu-
al într-o ierarhie a importanței care poate merge
de la proză și narațiune la rugăciune; periclitantă
este mai degrabă pretenția dominatoare a discur-
sului filosofic de a fi capabil să exprime totul, în
numele rațiunii. Nu este neinteligibil ca adevărul
și falsitatea unui discurs absolut să se decidă în
altă parte, în partea Absolutului - și evident, nu
este vorba despre adevărul care se decide la nive-
lul enunțului17, ci de cel religios, existențial.
Discursul absolut este, după cum am spus, și
discurs al lui Dumnezeu însuși, ale cărui cuvinte
au ajuns până la noi și constituie o tradiție con-
siderată sfântă de cei care îi aparțin. Prin urma-
re, judecarea discursului absolut al omului se
poate face în funcție de acordul hermeneutic cu
această tradiție care continuă Revelația biblică.
Veridicitatea cuvintelor despre Dumnezeu se poa-
te decide prin apelul la Tradiția Bisericii, la con-
textul „jocului de limbaj”18 specific vieții spiritu-
ale, la existența credinței adevărate și la vrednicia
celui ce rostește, vrednicie care implică inevitabil
o experiență, o etică, o ascetică, o liturgică. E tim-
pul să regăsim mișcarea ce străbate toate discur-
surile teologiei, aceea care, deși trece de la unul
la celălalt, nu îl invalidează cu adevărat pe cel de
dinainte, nu îl aruncă în nimicnicie, nici nu îl sin-
tetizează pentru a-l recupera dialectic altundeva,
ci îl îmbogățește în acest du-te-vino al experien-
ței religioase exprimate prin cuvinte.
Există un limbaj cu rol diacritic, ce exprimă
adevărurile de credință definitorii pentru mem-
brii unei comunități, limbaj având funcția de a
discerne între adevăr și neadevăr, potrivit acor-
dului cu ortodoxia tradiției. Acesta este limbajul
antinomic al dogmelor. Totodată, există însă și
Realitatea de dincolo de dogme, pe care ele în-
cearcă, prin cuvinte, să o exprime, atât cât este cu
putință.
Dogmele: precizie și adevăr. Scriitura, spu-
nea Derrida, reprezintă „elementul oricărei reve-
lații”19. Pentru discursul absolut al teologiei - fie
scris, fie oral - separarea dintre adevăr și neade-
văr pe care cuvintele o trasează are o importanță
definitivă. Semnificația unei propoziții religioase
ar putea fi adevărată, însă este neverificabilă după
criteriile cunoașterii științifice; gradul său de pla-
uzibilitate va fi testat în condițiile unei lumi vii-
toare. Deocamdată, dincoace de eshaton, Tradiția
Bisericii ține loc de criteriu.
Dogmele principale ale credinței creștine au
fost formulate de către Sinoadele Ecumenice în
cel mai adecvat limbaj posibil. Evident, dogma
este atât limbajul, cât și înțelesul pe care limbajul
îl transmite; este deopotrivă semnificant și sem-
nificat. Semnificantul (cuvântul) își are relevanța
lui - de exemplu, filosofia elenistă a oferit termeni
pentru formulările dogmatice -, dar expresia nu
epuizează adevărul. Există o înțelegere pe care
experiența o aduce în plus la modul infinit față
de formulare. Fiind repere pentru o experiență a
adevărului de credință, paradoxurile dogmatice
mărturisesc că teologia este de fapt o „teologie
mistică”.20 Dogmele încearcă să comunice miste-
rul pe care-l exprimă parțial, ele sunt „antinomii
transfigurate de misterul pe care vor să-l repre-
zinte”.21
Limbajul folosit în dogme, deși legat de con-
textul istoric și filosofic în care a apărut, deține
o anumită precizie în exprimarea adevărului
de credință și, prin aceasta, a devenit normativ
pentru Biserică. Este o trăsătură menită nu să
închidă gândirea odată pentru totdeauna, pen-
tru că gândirea poate glosa prin hermeneutici
complementare și multiple, ci să cheme la viață,
la experiență, ba chiar să facă posibilă experiența
mistică pentru generațiile ce vor veni. Dacă ac-
ceptăm că niciun adevăr dogmatic nu se epuizea-
ză la nivelul formulării prin concepte și fără apelul
la experiență - am oferit aici chiar definiția kan-
tiană a onto-teologiei22 -, atunci nicio dogmă nu
poate fi considerată marcă onto-teologică. Având
rădăcinile în Revelație, dogma vizează viața, iar
adevărul, chiar formulat, are nevoie de sintezele și
acordul experienței personale cu cele comunitare
ale tradiției duhovnicești a Bisericii.
Întrebarea constructivistă poate reveni: dacă
dogmele sunt atât de necesare și limbajul lor a de-
venit normativ, nu este experiența un rezultat al
acestora? Răspunsul este din nou negativ, fiindcă
dogmele jalonează o experiență, o certifică într-o
anumită măsură ca nefiind o experiență non-creș-
tină, de exemplu, de tipul experienței sacrului
impersonal. Dogmele au pe lângă prestigiul lor
epistemologic și o funcție diacritică pentru spiri-
tualitate, ajutând la discernerea între spiritualități
diferite; ele sunt atât cunoaștere a adevărului, cât
și recunoaștere a lui. Nu toate experiențele religi-
oase sunt divine, chiar dacă pot fi fenomene ex-
cepționale, ale limitei și misterului, „fenomene
saturate”, în limbajul lui Jean-Luc Marion, pentru
care intuiția este mai bogată decât conceptul.23
Multiplul stilurilor și discursurilor teologice -
de la cel predicativ, până la cel al rugăciunii - nu
impune o multiplicitate de sensuri contradictorii
care să arunce teologia în relativism și să intre
în conflict cu dogmele. Discernământul dogme-
lor ține de Tradiție, al cărei scop este transmite-
rea credinței originare în Hristos, așa cum a fost
păstrată de Biserică încă de la început. Limbajul
diacritic al dogmelor cere o înțelegere și, totodată,
o viață. Prin faptul că trimite la viață și nu se de-
clară autosuficient, discursul diacritic al dogme-
lor este kenotic. Atunci când afirmă ceva despre
Dumnezeu, dogma nu intenționează să epuizeze
ceea ce se poate spune, ci doar să marcheze ade-
vărul Revelației. Cuvintele teologiei învață și ur-
mează kenoza Cuvântului însuși, fără a slăbi nici
adevărul și nici chemarea pe care cuvântul le ros-
tește.24
Tradiția Bisericii este, prin urmare, normativă.
Înțelegând nu doar transmiterea unor învățături
și moduri de viață, ci și continuitatea lucrării
Duhului Sfânt în Biserică, Tradiția este o tradi-
ție a vieții și a mărturiei. „Formulele hristologice
sunt pline de sens doar pentru cei care L-au întâl-
nit pe Hristos cel Viu”25, scria Părintele Georges
Florovsky. Ca hermeneutică adecvată Revelației,
deci neredusă doar la abilitatea interpretativă a
omului, hermeneutica textului sfânt presupune
atât dialogul cu Referentul spre care trimite tex-
tul, cât și transformarea morală și religioasă a
omului, vizibilă în metanoia (schimbarea minții,
pocăință). Este o hermeneutică în care interpretul
cere harul Duhului Sfânt pentru a înțelege, deci
este mai mult decât o lucrare filologică, istori-
co-critică sau filosofică. Transcendentalul, con-
dițiile de posibilitate pentru o hermeneutică, este
un transcendental dobândit, harul Duhului Sfânt.
„Nu textul ne dă acces la adevăr, ci Adevărul ne
dă acces la El însuși”26, după cum afirma Michel
Henry.
Am văzut că limbajul dogmatic, ca limbaj
iconic, este deopotrivă paradoxal și adecvat.
Dogmele sunt antinomice, folosind formula
„și..., și...”, acceptând, sub puterea Revelației,
adevăruri care schimbă logica într-o teo-logică.
Un asemenea mod de gândire, care se naște la
14
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325,
înseamnă intrarea antinomiei în gândirea eu-
ropeană sau, în termenii lui Constantin Noica,
„nașterea Europei”27 ca mod de gândire diferit de
cel al Antichității. Este acesta un alt logos, decât
cel grec, așa cum sugera Michel Henry? Prezența
paradoxului dogmatic nu anulează, de fapt, mo-
dul în care gândirea funcționează în mod obiș-
nuit, deci logica greacă este îmbogățită de o altă
logică, antinomică, al cărei scop este acela de a
exprima credința. Chiar dacă paradoxul apare
oriunde apare viața, pentru că viața debordează
logica, el nu suspendă decât temporar logica și
nu e aplicabil întregii realități. S-ar putea afirma
principiul: „la realități diferite, logici diferite”.
Revelația s-a explicitat pe sine cu ajutorul anti-
nomiei dogmatice, a logicii lui „și..., și...”, prin
care principiul non-contradicției a fost încălcat.
Iată câteva exemple: și Tatăl este Dumnezeu, și
Fiul este Dumnezeu; Hristos este și Dumnezeu
adevărat, și om adevărat; Hristos are și voință
divină, și voință umană - și lista ar putea conti-
nua. Dogmele se bucură de aprecierea unanimă
a teologiei Bisericii pentru că precizia lor este
mulțumitoare pentru a da expresie tainei și pen-
tru a păstra, prin formulare, deschiderea către
plenitudinea de viață la care este chemat omul.
Note
1	Textul de față este versiunea în limba română,
cu modificări, a articolului „The Absolute Discourse
of Theology”, apărut inițial în engleză, în Diakrisis
Yearbook of Theology and Philosophy, vol. 5 (2022).
2	Pentru o intepretare a depășirii transcendenței
radicale prin apelul la Revelație, a se vedea Nicolae
Turcan, „Transcendence and Revelation: from
Phenomenology to Theology”, Dialogo 2, nr. 2 (March
2016), https://doi.org/10.18638/dialogo.2015.2.2.8.
3	Michel Henry, „Cuvânt și religie: Cuvântul
lui Dumnezeu”, în Jean-Louis Chretien et al.,
Fenomenologie și teologie, trad. Nicolae Ionel, pre-
zentare de Jean Franțois Courtine, postfață de Ștefan
Afloroaei, Polirom, Iași, 1996.
4	Giorgio Agamben numește „sacramentul limbaju-
lui” această implicare etică a vorbitorului în cuvântul
său. Vezi Giorgio Agamben, Sacramentul limbajului.
Arheologia jurământului, trad. Alex Cistelecan, TACT,
Cluj-Napoca, 2011, p. 83.
5	Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-
Philosophicus, trad. Mircea Dumitru și Mircea Flonta,
Notă istorică și În ajutorul cititorului de Mircea Flonta,
note de Mircea Dumitru, Humanitas, București, 2001,
T 7.
6	Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune
în Liturghia ortodoxă, ed. a 2-a, Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2004, p. 147.
7	Această precedență a cuvintelor este similară celei
a iubirii. Vezi James K. A. Smith, Speech and theolo-
gy: language and the logic of Incarnation, Routledge,
London; New York, 2002, p. 155.
8	Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în
Liturghia ortodoxă, p. 147.
9	Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua în
favoarea creștinilor. Către Senatul roman, în Apologeți
de limbă greacă (PSB 2), trad. Olimp Căciulă, Institutul
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, pp. 2, 13.
10	Martin Heidegger, Introducere în metafizi-
că (Paradigme), trad. Gabriel Liiceanu și Thomas
Kleininger, Humanitas, București, 1999, pp. 180-181.
11	Michel Henry, Cuvintele lui Hristos, trad. Ioan I.
Ică jr, Deisis, Sibiu, 2005, p. 90.
12	Martin Heidegger, Originea operei de artă, trad.
Petru Galiș
Instrumente în iarbă, ulei pe pânză, 91 x 91 cm
Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu intro-
ductiv de Constantin Noica, Humanitas, București,
1995, p. 228.
13	Olivier Clement, „Cel mai mare teolog ortodox din
secolul XX”, în Ioanichie Bălan (ed.), Omagiu memori-
ei Părintelui Dumitru Stăniloae, Mitropolia Moldovei
și Bucovinei, Iași, 1994, p. 136.
14	Evagrie Ponticul, „Cuvânt despre rugăciune”, în, ed.
și trad. de Dumitru Stăniloae Filocalia, vol. 1, ed. a 4-a,
Harisma, București, 1993, p. § 60. De asemenea, despre
importanța rugăciunii pentru întemeierea religiosului,
Jean-Louis Chretien scria: „Cu rugăciunea apare și dis-
pare religiosul”. Jean-Louis Chretien, „Cuvântul rănit”,
în Fenomenologie și teologie, trad. Nicolae Ionel, pre-
zentare de Jean-Franțois Courtine, postfață de Ștefan
Afloroaei, Polirom, Iași, 1996, p. 37.
15	Paul Ricoeur sublinia această polifonie a Scripturii
în Paul Ricreur, „Experiență și limbaj în discursul reli-
gios”, în Fenomenologie și teologie, trad. Nicolae Ionel,
prezentare de Jean-Franțois Courtine, postfață de
Ștefan Afloroaei, Polirom, Iași, 1996, pp. 26-36.
16	Vezi Jean-Yves Lacoste, Prezență și parusie, trad.
Sorin Ovidiu Podar, Viața Creștină, Cluj-Napoca,
2012, pp. 151-170.
17	Platon, Sofistul, în Opere, vol. VI, trad. Sorin Vieru
et al., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989,
261-262c.
18	Ludwig Wittgenstein, Cercetări filosofice, trad.
Mircea Dumitru et al., notă istorică de Mircea Flonta,
studiu introductiv de Adrian-Paul Iliescu, Humanitas,
București, 2004, § 7.
19 Jacques Derrida, Credință și Cunoaștere. Veacul și
iertarea, trad. Emilian Cioc, Paralela 45, Pitești, 2004,
p. 10.
20 Vladimir Lossky a subliniat magistral această legă-
tură dintre teologie și mistică în Vladimir Lossky, Essai
sur la theologie mystique de l’Eglise dOrient, Cerf, Paris,
2005.
21 Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Humanitas,
București, 1993 (1931), p. 47.
22 Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. Nicolae
Bagdasar și Elena Moisuc, ed. a 3-a, ediție îngrijită de
Ilie Pârvu, Univers Enciclopedic Gold, București, 2009,
p. 499.
23 Raportat la categoriile kantiene, fenomenul saturat
este „nevizabil după cantitate, insuportabil după calita-
te, absolut după relație și de neprivit după modalitate”.
Jean-Luc Marion, Fiind dat. O fenomenologie a donați-
ei, trad. Maria Cornelia Ică jr, prezentare de Ioan I. Ică
jr, Deisis, Sibiu, 2003, p. 323.
24 Gianni Vattimo propune o interpetare a kenozei ca
o kenoză continuă a lui Dumnezeu în istorie. Potrivit
acestei interpretări postmoderne, Dumnezeu se sme-
rește într-atât încât acceptă secularizarea ca o împli-
nire a creștinismului care poate renunța la morală,
Biserică, adevăr, dar nu la caritate. O critică a acestei
viziuni postmoderne este oferită în Nicolae Turcan,
Postmodernism și teologie apofatică. O apologie în fața
gândirii slabe, Limes, Florești, Cluj, 2014.
25 Georges Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiția:
trupul viu al lui Hristos, trad. Florin Caragiu, Platytera,
București, 2005, p. 417.
26	Michel Henry, Eu sunt Adevărul. Pentru o filozofie
a creștinismului, trad. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2000,
p. 47.
27	Constantin Noica, Despre demnitatea Europei, ed. a
2-a, Humanitas, București, 2012, p. 62.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
15
istoria literară
Alte biografeme:
Traumatismele morale
și decepțiile
■ Radu Bagdasar
nrudite cu efectul de biliard prin caracterul lor
aleator, traumatismele morale și decepțiile îm-
pănează istoria literară. Ele sunt, în mod para-
doxal, mai productive artistic decât calmul plat al
vieții „normale”.
Notele sumbre, câteodată melancolice, sunt
marca operei lui Charles d’Orleans. Nepot de rege,
Charles avea totul pentru a fi un prinț fericit. Dar la
bătălia de la Azincourt din 1415, poetul cade prizo-
nier la englezi care, după obiceiul epocii și al brigan-
zilor dintotdeauna, sunt dispuși să-i redea libertatea
contra unei răscumpărări exorbitante. Soarta însă se
înverșunează împotriva lui. Reunirea unei sume atât
de astronomice necesitând câțiva ani, hazardul face
că apropiații lui care acționau în acest sens dispar
unul după altul: a doua soție murise, socrul său, pu-
ternicul conte Bernard d’Armagnac este asasinat în
1418 iar fratele său cadet moare la rândul lui în 1420.
Așa se face că Charles va aștepta în temniță două-
zeci și cinci de ani, timpul necesar pentru ca enorma
sumă de bani să fie reunită. În mod paradoxal, în
imposibilitatea de a se livra la activitățile obișnuite
ale unui senior - vânătoarea și războiul -, această
perioadă este o perioadă fecundă pentru el de re-
flecție și creație. Un mare poet al secolului, rămas
celebru pentru rondelurile sale de o diafană gingă-
șie, s-a născut între pereții sumbri ai unei fortărețe.
Dacă n-ar fi fost întemnițat în Anglia atâta amar de
vreme, Franța ar fi fost lipsită de unul dintre cei mai
melancolici poeți ai Renașterii. Se ascunde oare un
sens filosofic privind ambiguitatea lumii în spatele
faptului că ceea ce diminuează valoarea existenței se
vădeste propice pentru creație care la rândul ei îm-
bogățește viața interioară (a lui și a posterității) !? Un
fel de principiu al vaselor comunicante la creatorii
întemnițați.
Istoria literelor abundă în situații în care o decep-
ție sau un traumatism se exorcizează printr-o operă.
Pierderea fiicei lui, Didina (Leopoldina), „scum-
pul cap sfânt”1, înecată în Sena împreună cu soțul
ei, Charles, în septembrie 1843, a constituit pentru
Victor Hugo un traumatism care i-a smuls versurile
sumbre ale Contemplărilor și Mizerabilii, roman ieșit
din șocul moral al evenimentului și din suferință 2.
Aceeași pierdere, a fiicei lui, Iulia, la numai 17 ani, a
transformat radical personalitatea lui B. P. Hașdeu.
Dintr-un savant metodic, rațional, devine un fantast
care organizează ședințe de spiritism în speranța de
a putea comunica cu ființa pe care soarta i-o răpise
atât de brutal.
Dacă Hamlet, concrețiune a traumatismului
produs de moartea unicului său fiu, Hamnet, este
redactat nu în 1600 ci în 1601, cum susțin unii is-
torici literari, un al doilea traumatism se suprapune
în sufletul lui Shakespeare peste cel inițial. Tânărul
conte de Essex, Robert Devereux, fost favorit al
Elisabetei I, este acuzat de complot contra reginei
și decapitat pe 25 februarie 1601. Printre oamenii
din anturajul său, o parte l-au urmat pe eșafod, alții
precum contele de Southampton „protector, prie-
ten și poate amant al lui Shakespeare” (Greenblatt
2016, 412) sunt întemnițați iar destinul lor politic
este stopat sec. Înainte însă de eșecul „insurecți-
ei”, conjurații veniseră în secret să ceară reprezen-
tanților Companiei de teatru a lordului șambelan,
Augustine Phillips și Shakespeare însuși, să joace
Richard II al lui Shakespeare în care regele este de-
tronat și închis, pentru a sensibiliza opinia publică
londoneză la ideea unei rebeliuni victorioase și să-
și dea curaj lor înșile. Conjurații le oferă în plus 40
de șilingi, sumă importantă, pentru a compensa
lipsa de rentabilitate a piesei, abandonată anterior
din acest motiv. Faptul este ventilat iar magistra-
ții londonezi o convoacă pe Augustine Phillips în
audiență. Phillips, abilă, parvine să-i convingă pe
magistrați că actorii nu știau nimic despre planurile
conjuraților și se lăsaseră convinși de cei patruzeci
de șilingi. Shakespeare își dă seama că se angajaseră
pe un teren extrem de periculos iar aceasta nu face
decât să-i sporească angoasele. Dar, în mod curios,
în loc de a aștepta ca lucrurile să se taseze, el pune
în scenă Hamlet care nu este foarte diferit ca subiect
de Richard al II-lea, dar este mai politică și mai vi-
rulentă. În Hamlet regele este mai întâi trădat, apoi
o insurecție populară invadează palatul, iar regele
uzurpator este ucis și nu este detronat ca în Richard
al II-lea. Este limpede că Hamlet are ca motivație
poate disperarea lui Shakespeare care îl făcea să-și
depășească aprehensiunile de până atunci și, poate,
un anume sentiment antiregalist născut odată cu în-
temnițarea lui Southampton.
Alteori contrarietățile textogene ale scriitorilor
sunt mai futile. Îndrăgostit de ducesa de Castries,
văduvă a prințului Victor de Metternich, pe care o
însoțește în 1832 într-o călătorie la Aix-les-Bains iar
apoi la Geneva, Balzac, fustangiu emerit, nu reușește
să obțină decât prietenia nobilei dame, credincioasă
memoriei defunctului ei soț. Amorul propriu rănit
și fustrația îl împing pe Balzac să se defuleze scriind
Ducesa de Langeais (1834). Exemplu tipic de biogra-
fem axat pe o decepție.
Câteodată biografemul poate consista într-un
fenomen de ordin pur psihologic, fără un eveniment
traumatizant ca factor declanșator. Într-o bună zi
de iunie, către prânz, plimbându-se pe străzile unui
oraș de provincie din România pe când avea 17 -
18 ani, Eugene lonesco are impresia că lumea re-
ală se îndepărtează de el și că plonjează într-o altă
lume, care îi corespundea mai bine, mai luminoasă.
Lătrăturile câinilor, parcă înăbușite, i se par melodi-
oase, cerul devine dens, lumina palpabilă, casele do-
bândesc o strălucire neobișnuită, iar lenjeria întinsă
la uscat în curțile caselor se metamorfozează în stin-
darde sau oriflame. Gravitația dispăruse, iar Eugene
parcă eliberat de a avansa cu pași mari, aproape în
salturi, traversat de o euforie intensă dublată de im-
presia de a fi înțeles ceva fundamental. Fenomenul
a durat 3 - 4 minute după care lumea a recăzut în
realitatea ei ordinară. Experiența i-a declanșat însă
geneza piesei Tueur sans gages.
Emil Cioran trăiește însă, la începuturile vieții lui
pariziene, o imersiune într-o lume negativă pentru
el Ajuns în orașul lumină în 1937, Emil Cioran, ori-
ginar dintr-un sat patriarhal din Transilvania, este
traumatizat de furnicarul anonim al metropolei de
pe Sena. Devenit transparent, invizibil, fără identi-
tate, sentimentul de metec dezrădăcinat pe care îl
comunică prietenului Constantin Noica într-o cele-
bră scrisoare este terifiant. Experiența suscită două
interogații. A fost oare imersiunea într-un mediu la
antipodul așteptărilor sale și teribila decepție care îl
răvășea de rău augur pentru destinul său literar așa
cum s-ar putea crede? A doua interogație: societatea
umană poate ea atinge idealul, cu anularea tuturor
contradicțiilor pe care au dorit-o toți utopiștii de la
sfântul Augustin (Cetatea ideală) la Marx? Dacă răs-
punsul la a doua chestiune este în mod clar negativ,
cel la prima chestiune este în mod paradoxal pozitiv.
Asupra lui Cioran, „căderea” din paradisul imagi-
nar al Rășinarilor, satul copilăriei din Transilvania,
care îi impregna inconștientul, a produs efectul unui
duș rece stimulându-i la paroxism forțele creatoare.
Parisul, orașul care i-a făcut cunoscută experien-
ța anonimatului, a izolării, a alienării, a mizeriei și
declasării, a hrănit ceea ce era deja motorul creației
sale: starea de rău existențial. Din ea trage o furie,
o tensiune explosivă, o energie susceptibilă de a-l
transporta pe „culmile disperării” și la limitele pro-
priei ființe.
Sărăcia și anonimatul devin la Paris axe ale es-
teticii cioraniene. Pentru a crea o operă veritabilă,
premisa necesară pentru el este de a fi suferit, de a
deveni un fel de sfânt modern. „[...] o suferință de
toate momentele, o suferință monstruoasă și prelun-
gită le-a revelat [sfinților n.n.] un univers nebănuit
pentru comunul muritorilor. Ea le-a ascuțit și făcut
să se maturizeze cum n-ar reuși o întreagă viață um-
plută de meditații la un om nromal” (1995a, Le Livre
des leurres, p.127).
Rolul negativ al furnicarului parizian va fi valabil
într-o primă fază pentru că într-o a doua Parisul se
va transforma într-o ființă vie, un interlocutor a că-
rui opulență culturală, de sens, îl vor atașa definitiv
la o francitate inițial detestată.
Pare straniu, dar nu viața așezată, comun burghe-
ză, fără nor pe firmament la care toată lumea aspi-
ră este puternic textogenă ci mai degrabă versantul
negru, suferința, decepțiile, frustrația, efortul intens
de a ieși din situații inextricabile. Ne putem întreba
dacă generoasa doleanță devenită loc comun „vreau
ca descendenții mei să trăiască mai bine decât mine
și să nu înfrunte aceleași dificultăți” nu este semnul
premonitor al declinului personalității și odată cu
ea a societății. Căci inteligența, caracterul, calitățile
umane se forjează în confruntarea cu dificultățile.
Ele sunt constructive, revelatoare ale naturii indivi-
zilor și îmbrățișează adevărul.
Note
1	Fr. «la chere tete sacree».
2	A se vedea Florence Colombani, Je ne puis demeu-
rer loin de toi plus longtemps... Leopoldine Hugo et son
pere, Grasset et Fasquelle, Paris, 2010. Lucru straniu,
în aceeași vară 1843, Hugo întreprinde un Voyage vers
les Pyrenees împreună cu Juliette Drouet. Ajunși la la-
cul Gaube, Hugo este întristat dincolo de rezonabil, de
monumentul ridicat în memoria a doi tineri englezi a
căror barcă se răsturnase în apele glaciale ale lacului.
Pe drumul de întoarcere spre Paris, într-o cafenea din
Rochefort, Hugo citește într-o gazetă despre moartea
în circumstanțe identice cu cele ale celor doi englezi a
fiicei sale Leopoldine și a soțului ei, Vacquerie. Voyage
vers les Pyrenees va rămâne neterminat și nu va apărea
în timpul vieții lui Hugo.
■
16
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Necuvintele prin grila
unui bătrân rabin
■ Christian Crăciun
Despre ce înseamnă necuvintele lui Nichita
Stănescu s-a scris îndestul, el însuși le-a
definit de mai multe ori în stilu-i carac-
teristic, sentențios enigmatic, „în ghicitură”. „Căci
vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar
atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar
atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cu-
noscut și eu”. „Ghicitura” pe care vi-o propun este
o lectură a poeziei lui Nichita prin oglinda unei
celebre cărți sapiențiale, de hermeneutică a rela-
ției: Eu și Tu de Martin Buber. Relația, dialogul
sunt elemente recurente, extrem de puternic sem-
nificative în poezia nichitiană. De aceea unghiul
de privire propus se impune aproape de la sine.
Buber afirmă că „la început a fost relația”. Și vor-
bește despre trei feluri de relații. „Viața împreună
cu natura”, „viața împreună cu oamenii” și „via-
ța împreună cu ființele spirituale” (făuritoare de
limbă, spune oarecum misterios în altă parte, și
lucrul nu poate fi ignorat când aplicăm grila sa la
Nichita. A cărui rostire oraculară trimite mereu
limbajul „în nori”. Chiar definirea necuvintelor
vine dinspre aceeași energie creatoare de limbă
în care poetul a fost fără pereche: „Poezia este o
tensiune semantică spre un cuvânt care nu există,
pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui
cuvânt care nu există. Semantica precedă cuvân-
Petru Galiș	Pictura despre planșa nr. 7, acrilic pe pânză, 80 x 80 cm
tul”). Și încerc să pun cumva în dialog aceste trei
tipuri de relații insistând asupra a două poeme:
Necuvintele și Lupta lui Iacob cu îngerul. Am mai
analizat cu alte ocazii aceste poeme, acum încerc
o abordare simultană, din perspectiva fenome-
nologiei relației, subliniind încă odată constan-
ta nevoii de tu-itate, atât de pregnantă în poezia
îngerului blond. Cele două poeme strâng într-un
patos tragic cele trei moduri ale relației.
În ambele exemple avem de-a face cu o dua-
litate, dublată de o voință de apropiere. „Ceea ce
este mai departe de mine,/fiind mai aproape de
mine,/«tu» se numește”. Găsim aici enunțată clar
premisa cuvântului fundamental Eu - Tu pe ca-
re-l analizează gânditorul german. „Se zbătea în
mine «tu»”. Lui Buber i-ar fi plăcut enorm acest
vers. Cum „se zbate” inima în piept în preajma
unei mari emoții, dând „să iasă afară”. De altfel, ti-
tlul complet al poemului cuprinde lămurirea „sau
despre ideea de «tu»”. Prin identitatea de proiect
cu vocabula fundamentală buberiană („«tu», ple-
oapă, te zbăteai,/tu, mână,/tu, piciorule, te zbă-
teai/și deși stam întins alergam/de jur împrejurul
numelui meu”. Ca un Adam care se află în situ-
ația primordială de a-și da singur numele, care
nu poate fi altul decât Eu -Tu, poetul întreabă
cuvântul. Pentru că altfel ne-am trezi în cumplita
singurătate în care sfârșesc Necuvintele. Poem în
care, straniu, nu este deloc vorba despre limbaj.
Spre deosebire de poemul geamăn, cu titlu near-
ticulat: Necuvinte. Este vorba acolo despre o che-
mare, o invocare sacră, o mână întinsă. Criza ex-
primată de necuvinte nu este o criză a limbajului
(tu), ci una a corpului (eu) în căutarea limbajului.
„Într-adevăr numele,/sprijinindu-se/ca într-un
toiag// de trupul meu,/s-a azvârlit împotriva lui,/
cel fără nume,/cel care este numai trup,/împotri-
va lui «tu»,/trupul tuturor numelor,/împotriva lui
«tu» tatăl tuturor numerelor”. „Pe Tu numai gra-
ția mi-l apropie - căutându-l nu-l obțin” trimite
Bube relația în transcendent. Comunicarea Eu
-Tu în Necuvintele este corporală, o transfuzie de
sens prin gest. O treptată permutare a ființei de
la Tu la Eu în dublu sens. Arătând identitatea lor
de esență. Lupta lui Iacob cu Îngerul este o luptă
pentru nume, o luptă în urma căruia se schimbă
numele. Tu-ul cu care te-ai luptat devine Eul cel
mai profund. „Pe omul căruia îi spun Tu nu pot
să-l experimentez” (Buber). Deoarece „cuvântul
fundamental Eu - Tu nu poate fi rostit decât cu
întreaga ființă. Adunarea și contopirea întregii fi-
ințe nu se poate face prin mine, nu se poate face
fără mine. Mă împlinesc prin Tu; devenind Eu îl
rostesc pe Tu”. (Buber) „El mi-a spus - răspunde
Nichita - Tu te-ai născut pe genunchii mei./Eu te
știu de când te-ai născut,/Nu-ți fie frică de moar-
te,/Adu-ți aminte de cum erai/înainte de a te naș-
te./Așa vei fi și după ce vei muri./Schimbă-ți nu-
mele”. Tu-ul este aici imperativ și strâns legat de
chestiunea numelui. A numelui celui de taină, cel
nenumit și adevărat. Într-un alt text apocaliptic
Nichita invoca lait-motivul „Prefă-te în cuvinte”,
rostit de același înger. Atenție la gramatica mai
profundă a pronumelor, El din Necuvintele este în
modul cel mai nemijlocit un Tu, nu un Acela. El
este partea polarității obligatorii a ivirii de sine.
Suspendat în strigătul mut al gestului de chemare.
„Omul accede la Eu prin Tu”.(Buber)
„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu
degete”. Este o simplă coincidență că Martin Buber
invocă, scriind despre comunicarea cu natura,
exact exemplul copacului: „Observ un copac. Pot
să-l percep ca imagine /.../Pot să-l simt ca mișca-
re/.../ Pot să-l încadrez într-o specie pentru a-l ob-
serva./.../Pot să depășesc atât de categoric durata
lui prezentă și forma lui, încât să-l cunosc numai
ca pe o expresie a unei legi - lege în virtutea căreia
un permanent conflict de forțe se rezolvă mereu,
sau lege conform căreia se petrec amestecul și se-
pararea substanțelor./.../ Se poate întâmpla, însă
prin voință și totodată prin grație, ca eu, obser-
vând acest copac, să ajung să fiu cuprins în rela-
ția cu el, și atunci el încetează să mai fie un Acela.
Forța a ceea ce el are în mod exclusiv pune stăpâ-
nire pe mine”. Nu este în citatul reprodus fragmen-
tar descris exact parcursul amestecului neameste-
cat și neseparat om - arbore din poemul nichitian?
„Prelungite, limitele revelațiilor se întretaie în
eternul Tu”. Întâlnirea, dialogul de la persoană la
persoană (personificând firește) sunt aspirații ale
lumii poetice nichitiene. Limita corpului (vezi a
zecea Elegie) este tocmai limita acestui dialog, de
aici mâna cu gheare care vrea să „apuce” alterita-
tea identică a copacului. Mâna este funcție a lim-
bajului și reciproca interșanjabilitate este găsirea
Tu-ului desprins din indiferența lui Acela. „mâna
a apărut doar din cuvânt și prin cuvânt. Omul
nu «are» mâini, ci mâna este cea care ține esența
omului, deoarece cuvântul, ca domeniu esențial
al mâinii, este temeiul esențial al omului” spune
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
17
o
Heidegger în cursul despre Parmenide. Am putea
spune că mâna este organul lui Tu, prin nevoia
de a strânge cealaltă mână, a atinge, a mângâia.
Nevoia disperată de esență este energia care con-
struiește în profunzime poezia lui Nichita. De aici
aceste polarități: abstract - anatomic, spirit - na-
tură, perceptibil - noumenal. Scriind, poetul dă-
ruiește corp. Refuzul poetului din ultimii săi ani
de a-și mai scrie poemele, readucându-le la starea
primordială, orală, de transmitere a poeziei, poa-
te fi psihanalizat ca venind din această spaimă de
corp cu moartea inclusă. „tu vrei să fii altul,/tu vrei
să nu mai fiu,/tu vrei să mor/și să nu mai fiu./Cum
o să-mi schimb numele?”
„Numai numelui meu nu-i spun «tu»;/în rest în-
suși sufletul meu/este «tu»,/tu, suflete”. Nimic psi-
hologic în această chemare a sufletului. „Care este
Acela cu care acel tu se poate identifica?” (Aldous
Huxley, Filosofia perenă). Poezia lui Nichita este,
observa Sorin Dumitrescu, una principial didac-
tică. În sensul unui tip de text care vrea să trans-
mită un adevăr fundamental. Aș observa doar că
este partea cea mai puțin iubită de critica litera-
ră. Să observăm că pronumele este, în fond, și un
pre-nume, sau un post-nume, este Celălalt înain-
tea identității sau după pierderea ei. Îngerul din
Lupta lui Iacob... nu este numit niciodată ca atare,
este ascuns sub evazivul „el”. Iar în Necuvintele,
tensiunea dintre El și Eu, într-o continuă tendință
de contopire din care se naște intimitatea unui Tu
căutat, dă greutatea de parabolă a textului. Tu se
naște din această reciprocă identificare. „Lumea
lui Acela are coerență în spațiu și timp. Lumea lui
Tu n-are nicio coerență în spațiu și timp. Fiecare
Tu după consumarea fenomenului de relație, tre-
buie să devină un Acela. Fiecare Acela, după in-
trarea în evenimentul relației, poate să devină un
Tu”. (Buber). Coerență este aici un termen care
deschide uși ale înțelegerii. Incoerența imagistică
și chiar lexicală i s-a reproșat adesea poetului nos-
tru. Genialitatea lui vine, cred, tocmai din capaci-
tatea de a da un sens însăși acestei incoerențe. Pe
care a intuit-o ca pregătire a întâlnirii edificatoa-
re cu Tu. „Orice răspuns îl leagă pe Tu de lumea
lui Acela. Aceasta este marea tristețe a omului și
aceasta este grandoarea lui” (Buber). Tristețea po-
eziei lui Nichita este tocmai această înstrăinare.
Fantasmele dez-articulării, extrem de prezente în
anatomia nichitiană, meta-morfozele amețitoare
vin din sentimentul tragic al inconsistenței lui Eu,
pentru care până și numele este fluid, și care se
consolidează doar prin descoperirea lui Tu. El în-
suși, în numele său, la fel de singur.
„Dar el/când se revărsau zorii/nu s-a mai gân-
dit la mine./M-a uitat”. „El nu m-a auzit, căci el/
se gândea în altă parte”. Lipsa de comunicare, ui-
tarea se întâmplă odată cu venirea raționalității,
a zorilor zilei de azi. Descoperirea lui Tu ține de
tărâmul nocturn al imaginii. Ea se petrece după
legile imaginarului oniric.
Da, „eu sunt numele meu”. „Eu sunt numai nu-
mele meu./Restul e «tu», i-am zis”. Dar cine să fie
acest nume? „Numele să fie însuși cuvântul?/... El
care este numai «tu»,/tu și tu și tu și tu,/cel ca-
re-mi înconjoară numele”. Este ceva ca o aură în
jurul numelui nostru cel de taină. Pe care nu-l știe
decât îngerul. Aura aceasta se numește Tu. De
aceea poezia este teren de luptă, metaforele mi-
litare din poezia lui Nichita nu provin doar din
trauma războiului. El chiar trăiește poezia ca pe
o luptă cu îngerul. „...te-ai luptat cu însuși cuvân-
tul/și l-ai învins!”.
■
Literatura de călătorie:
etimologie, tipologie,
scurtă istorie (I)
^^lulian Cătălui
Genul numit literatura de călătorie sau mai
nou „literatura de turism”, ori literatura
turismului, deși sună neliterar, include
„literatura exterioară” sau mai pitoresc-plastic
spus, „literatura în aer liber”, „literatura de explo-
rare”, literatura de aventuri, scrieri despre natură,
ghidurile de călătorie, precum și povestiri des-
pre călătorii în țări străine.1 Totodată, literatura
de călătorie reprezintă notele sau relatările unui
călător, care conțin impresiile sale generale și
speciale, uneori amănunțite, despre călătorie, de-
scrieri ale evenimentelor și observații de tot felul.2
Literatura de călătorie urmărește să comunice ori
dezvăluie informații despre ținuturi nou desco-
perite sau despre cele puțin cunoscute cititorului;
poate fi istoria unei călătorii imaginare prezentate
ca una reală, dar importantă mai ales din punct
de vedere al conținutului de idei și literar, ca în
poveștile de aventuri, utopii și opere filosofice.3
Subgenul jurnalelor de călătorie, relatărilor și în-
registrărilor directe ale experiențelor călătorului
își are originea sau precursorul în antichitate, la
Pausanias, un istoric și geograf grec care a tră-
Petru Galiș
Colivia ultramarin, acrilic pe pânză, 70 x 70 cm
it în secolul al II-lea d.Hr., în vremea împărați-
lor romani Hadrian, Antoninus Pius și Marcus
Aurelius și de la care a rămas lucrarea Călătorie
în Grecia, scrierile sale oferind informații inclu-
siv despre luptele conducătorului geților din nor-
dul Dunării, în jurul anului 300 î. Hr., Dromihete
cu Lysimachus, regele Traciei și ex-general al lui
Alexandru Macedon, precum și multe alte deta-
lii despre Grecia vremurilor sale4, dar și în cartea
din 1786 a lui James Bosworth, Jurnalul unei că-
lătorii în Hebride. Literatura de călătorie a scăzut
în calitate în epoca în care călătoriile au devenit
cele mai comune și accesibile, adică în prezent.5
În această formă de proză non-ficțională, călă-
torul însuși a contat întotdeauna mai mult decât
locurile pe care le-a vizitat, iar în trecut, el tindea
să fie un aventurier sau un cunoscător al artei, al
peisajelor sau al obiceiurilor ciudate care, de ase-
menea, era, uneori, un scriitor de merit.6 Puținele
cărți de călătorie ale geografilor antici greci, cum
ar fi Strabon și Pausanias din secolele I și II d.Hr.,
sunt valoroase ca „depozit de observații” asupra
oamenilor, locurilor și credințelor antice7, dar
18
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
nu mai mult. Scrierile de călătorie cu o anumită
semnificație literară apar în scrierile venețianului
Marco Polo de la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar
lucrări similare s-au ivit în secolul al XVII-lea în
observațiile despre Persia a doi hughenoți fran-
cezi, Jean-Baptiste Tavernier și Jean Chardin, ale
căror scrieri au fost lăudate de însuși Goethe.8
Multe cărți cu valoare documentară au fost scrise
mai târziu de englezi în Marele lor Tur al conti-
nentului european.9 Talentatul aventurier și scri-
itor venețian din secolul al XVIII-lea Giacomo
Casanova și compatriotul său mai de încredere și
mai valoros literar Giuseppe Baretti (1719-1789)
au produs, de asemenea, scrieri de călătorie sem-
nificative, Povestea vieții mele (1791-1798), apar-
ținând primului și O călătorie de la Londra la
Genova (1770), a celui de-al doilea.10
Pelerinajele
O latură interesantă, chiar fascinantă a litera-
turii de călătorie o constituie pelerinajele, ceea ne
îndreptățește să propunem termenul de literatură
de pelerinaj. Pelerinajele implică frecvent o călăto-
rie sau căutare de semnificație morală ori spiritu-
ală, de obicei, fiind o călătorie, o excursiune către
un loc sfânt sau o altă destinație de mare impor-
tanță pentru credințele unei persoane, deși uneori
poate fi o călătorie metaforică ori simbolică înspre
„propriile credințe ale cuiva”. Multe religii acordă
o mare însemnătate spirituală anumitor locuri sau
așezări: locul nașterii sau decesului fondatorilor
de religii ori sfinților, sau la locul „chemării” ori
trezirii spirituale ale acestora sau la legătura lor
(vizuală sau verbală) cu Dumnezeu (de exemplu
Moise și Muntele Sinai), la locuri în care au fost
săvârșite miracole, ori altele în care se spune că o
zeitate trăiește sau este „adăpostită” sau orice loc
despre care se vede că ar deține „puteri spirituale
speciale”11. Astfel de locuri ori așezări pot fi co-
memorate cu altare sau temple, pe care cei devo-
tați sunt încurajați să le viziteze în mod periodic
pentru „propriul lor folos spiritual”: să fie vinde-
cați sau „să li se răspundă la întrebări ori să obțină
un alt beneficiu de ordin spiritual”12. O persoană
care face o astfel de călătorie inițiatică, să spunem,
se numește pelerin, iar ca experiență umană obiș-
nuită, pelerinajul a fost propus ca arhetip jungian
de Wallace Clift și Jean Dalby Clift.13 Țara Sfântă,
Israelul, de exemplu, acționează ca un punct focal
pentru pelerinajele religiilor abrahamice, iudais-
mul, creștinismul și islamismul, și despre ea s-au
scris o mulțime de cărți de călătorie și de peleri-
naj, astfel, potrivit unui studiu al Universității din
Stockholm, acești pelerini vizitează Țara Sfântă
pentru a atinge și a vedea manifestările fizice ale
credinței lor, a urma, de pildă, traseul suferinței
ori calvarului lui Isus Hristos, pe Drumul Crucii,
pentru a-și confirma credințele în contextul sfânt
cu extaz spiritual colectiv și pentru a se conecta
personal la Țara Sfântă.14 În Evul Mediu, călăto-
ria la Ierusalim era un pelerinaj a cărui durată și
ale cărui pericole erau atât de mari încât oricum
existau puține șanse de înapoiere acasă, marcând
deci ruptura totală cu viața de până atunci a păcă-
tosului.15 Dacă necredinciosul ieșea-n drum, era
evident că trebuia luptat cu el și, astfel, cum să fi
refuzat Dumnezeu intrarea în rai acelora ce mu-
reau în bătălie?16. Aceasta, pentru că oamenii că-
utau, prin pelerinaje, mântuirea individuală prin
penitență și martiriu.17După cum se știe, al treilea
stâlp al Islamului este pelerinajul, hajj, și cel puțin
o dată în viață, fiecare musulman trebuie să efec-
tueze neapărat pelerinajul la Mecca și Medina,
acesta nefiind precum pelerinajul la Ierusalim
pentru evrei și creștini, o „opțiune meritorie”,
Petru Galiș	Mușcata, acrilic pe pânză, 50 x 60 cm
ci o „obligație religioasă”18. Pelerinajul are loc
în fiecare an între „a șaptea și a zecea zi a lunii
Dhu’l-Hijja” și culminează cu „marile ceremonii
ale sacrificiilor și înconjurării așa-numitei Kaaba,
construcția în formă de cub” din centrul marii
moschei de la Mecca, conținând venerata „piatră
neagră”, și cunoscută drept Casa Domnului (Bayt
Allah), cel mai sacru loc din orașul sfânt pentru
musulmani.19 Efectele sociale, culturale, dar și
economice ale pelerinajului de-a lungul istoriei
islamice au o „importanță colosală”, crede isto-
ricul britanic Bernard Lewis, care precizează că
în fiecare an de la apariția islamului, musulmani
din toate părțile lumii islamice, de diverse rase și
cu origini sociale foarte diferite, săraci și bogați,
și-au părăsit căminul și au călătorit, adesea stră-
bătând distanțe enorme, pentru a participa la un
act de „prosternare colectivă”20.Aceste călătorii
erau foarte diferite de migrațiile colective ale tri-
burilor și populațiilor din Antichitate și din Evul
Mediu, fiecare pelerinaj fiind „voluntar și indivi-
dual”, un act personal, ca urmare a unei decizii
personalo-individuale și având drept rezultat o
„gamă largă de experiențe personale semnifi-
cative”21. Necesitățile pelerinajului - obligațiile
religioase care fortificau „cerințele guvernării și
comerțului” - au ajutat la menținerea unei „rețele
de comunicații” între teritoriile musulmane înde-
părtate.22 Și un lucru foarte important: experiența
pelerinajului a dat naștere unei bogate literaturi
de călătorie, oferind informații despre locuri în-
depărtate și - poate cel mai important - accen-
tuând „conștiința apartenenței la un întreg mai
mare”23. Preotul creștin Frank Fahey scria că un
pelerin este „întotdeauna în pericol de a deveni
turist” și invers, deoarece călătoria întotdeauna,
după părerea sa, deranjează „ordinea de viață fixă
de acasă”, el identificând nu mai puțin de opt (8)
diferențe între cele două:24 credință, penitență,
comunitate, spațiu sacru, ritual, ofrandă votivă,
celebrare sau prăznuire și perseverență.
Note
1	J. A. Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary
Terms and Literary Theory, London, Penguin Books,
1999, p. 937.
2	Cf. „Travel Literature”, în The Free Dictionary by
Farlex, The Gale Group, 2010, online.
3	Ibidem.
4	K. Arafat, Pausanias’ Greece: Ancient artists and
Roman rulers, Cambridge, Cambridge University
Press, 1996, online și W. Hutton, Describing Greece:
landscape and literature in the Periegesis of Pausanias,
Cambridge, Cambridge University Press, 2005, online.
5	Cf. „Travel and Epistolary”, în Britannica.com, fără
an, online.
6	Ibidem.
7	Ibidem.
8	Ibidem.
9	Ibidem.
10	Ibidem.
11	Ian Reader; Tony Walter, eds., Pilgrimage in popular
culture. [Place of publication not identified]: Palgrave
Macmillan, 2014, online.
12	Reader & Walter, op. cit., online.
13	Jean Darby Cleft, Wallace Cleft, The Archetype of
Pilgrimage: Outer Action with Inner Meaning, The
Paulist Press, 1996, online.
14 Michael Sebastian Metti (1 June 2011), „Jerusalem
- the mostpowerful brand in history” (PDF), Stockholm
University School of Business, online.
15 Georges Minois, Istoria Evului Mediu. O mie de ani
de splendoare și ticăloșie, București, Nemira Publishing
House, 2021, p. 262.
16 Georges Minois, op. cit., p. 262.
17 Ibidem, p. 262.
18 Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la
apariția creștinismului până în prezent, Iași, Editura
Polirom, p. 179.
19 Bernard Lewis, op. cit., p. 179.
20 Ibidem, p. 179.
21 Ibidem, pp. 179-180.
22 Ibidem, p. 180.
23 Ibidem, p. 180.
24 Frank Fahey (April 2002), “Pilgrims or Tourists?”, în
The Furrow, 53 (4), pp. 213-218.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
19
file de jurnal
Întâmplări celebre
la Facultatea de Filosofie
din București (XII)
■ Nicolae luga
Petru Galiș	Sculele mele în iarbă, acrilic pe pânză, 80 x 80 cm
Tăierea capului profesorului
Tudor Bugnariu
Tudor Bugnariu (1909-1988) a fost un so-
ciolog și profesor universitar român bi-
necunoscut atât la Cluj cât și la București.
A funcționat ca asistent și apoi profesor uni-
versitar la Cluj, din 1932 (cu întreruperi) până
în 1956 și pe urmă, din 1957 până la pensio-
nare la Facultatea de Filosofie a Universității
din București. A fost membru al Partidului
Comunist Român din anul 1933, din convinge-
re nu din oportunism, lucru care l-a costat ini-
țial, a fost dat afară din învățământ și perioada
războiului (1940-1944) a petrecut-o prin diferite
lagăre de concentrare. Apoi, după război a fost
răsplătit de către comuniști, copleșit cu funcții,
onoruri și privilegii. A fost primar al municipiu-
lui Cluj (1944-1946) și din nou profesor univer-
sitar. Este promovat la București în 1956, unde
urcă în ierarhia politică, este succesiv atașat cul-
tural al României la Belgrad și ministru adjunct
la Ministerul Învățământului. Devine membru al
Academiei Române.
La București, Tudor Bugnariu a funcționat la
Catedra de Socialism Științific. Omul era socio-
log de specialitate, dar pe atunci Sociologia a fost
rău văzută de către puterea politică, sub influență
sovietică Sociologia era denunțată ca o „știință
burgheză” și scoasă din universități. În cadrul
cursului său de Socialism științific, Bugnariu în-
cerca să introducă tacit și elemente de sociolo-
gie, să împace adică și capra, care era Sociologia,
cu varza Socialismului științific. Apoi profesorul
Tudor Bugnariu mai este cunoscut și ca ginere
al celebrului filosof și poet Lucian Blaga. Prin
anii ’50 Bugnariu a primit sarcină de partid să îl
influențeze pozitiv pe filosoful idealist burghez
Lucian Blaga și așa se face că a început să-l cau-
te și acasă. În anul 1957 Tudor Bugnariu, văduv
fiind, se însoară cu Dorli, fiica lui Lucian Blaga,
mai tânără decât el cu 21 de ani, iar la pachet cu
ginerele bine situat politic vine pentru socru (fost
în perioada interbelică membru al unui partid
fascist, PNC al lui A. C. Cuza și Octavian Goga)
și faptul că a scăpat doar cu scoaterea din învăță-
mântul superior și transferul pe un post de cer-
cetător științific, fără să fie băgat la închisoare, ca
majoritatea celorlalți mari intelectuali interbelici.
În perioada studenției mele din anii ’70, pro-
fesorul Tudor Bugnariu era șeful catedrei de
Materialism Istoric la Facultatea de Filosofie din
București și putea fi văzut cam zilnic pe la facul-
tate. Era un bărbat înalt, uscățiv, cu părul lung
pieptănat pe spate și părea a fi mai în vârstă decât
era în realitate. Venea cu regularitate și la ședin-
țele organizației PCR pe Facultate, care se țineau
lunar, în ultima zi de joi din lună în Amfiteatrul
Vasile Conta. Uneori, când credea că nu este vă-
zut de nimeni, se oprea pentru câteva clipe în
fața unei fotografii mari de pe peretele din stân-
ga intrării în amfiteatru și o privea melancolic.
Am văzut o dată o scenă, când Tudor Bugnariu
se amuza în fața acelei fotografii împreună cu un
alt fost membru PCR din ilegalitate, profesorul
de logică Radu Stoichiță. Holurile Facultății de
Filosofie erau decorate atunci cu portretele mari
ale unor clasici ai filosofiei universale și româ-
nești, iar această galerie lungă se încheia cumva
apoteotic cu o fotografie de grup în care apărea și
Nicolae Ceaușescu. Era chiar fotografia de mari
dimensiuni din stânga amfiteatrului Conta.
Fotografia în cauză îl înfățișa pe Nicolae
Ceaușescu încă tânăr, ca personaj central la o
manifestație într-un grup de activiști de partid
cunoscuți prin anii ’50. Numai că Ceaușescu
cel din fotografie era mai înalt decât ceilalți din
grup, în timp ce Ceaușescu cel din realitate era
scund de statură, lucru pe care îl știa toată lumea.
Ceaușescu din fotografie avea capul răsucit cum-
va nefiresc spre stânga și în jos în raport cu trun-
chiul și era îmbrăcat cu un pardesiu de culoare
deschisă cu mâneci raglan, așa cum Ceaușescu
cel real nu a fost văzut purtând niciodată. Toate
aceste detalii arătau că era vorba de o fotografie
trucată pe la Secția de propagandă a CC al PCR.
Colac peste pupăză, oamenii inițiați în chestii de
genul ăsta șopteau că persoana mai înaltă din fo-
tografie a fost în realitate Tudor Bugnariu, căruia
i s-a tăiat capul, în fotografie bineînțeles, pentru
a-l înlocui cu capul lui Ceaușescu. Am încercat
să aflu adevărul de la profesorul de logică Radu
Stoichiță (1920-1981), cu care eram în relații
apropiate și eram acceptat în cercul lui restrâns
de la cârciuma „Tismana”, unde mergeam uneori
după cursuri.
Așa se face că odată, la șpriț, m-am apucat să-l
întreb pe Nea Radu (cum îi spuneam în parti-
cular) cine a fost persoana reală din acea foto-
grafie, despre care eu am auzit că ar fi fost Tudor
Bugnariu. Nu mi-a răspuns direct, nu a confir-
mat dar nici nu a infirmat presupunerea mea. În
schimb ne-a zis așa în general să avem grijă ce
vorbim și s-a apucat tam-nesam să ne povesteas-
că la modul hâtru cum anume, pe vremea stu-
denției sale legionarii, care tocmai au fost ajuns la
putere pentru scurtă vreme, îi descurajau pe cei
care ar fi vrut să spună în public anumite lucruri
jenante despre ei. Ne-a zis că legionarii îi ame-
nințau în versuri pe cei care nu-și țineau gura,
în epigrame scurte, pentru ca oamenii să bage la
cap mai ușor și să țină minte mai multă vreme.
Anume, de exemplu: „Cine limbă lungă are / va
săpa cinci ani la sare!” (aluzie la ocnă). Sau încă
una: „Foaie verde-n vârf de băț / Dacă n-ai de lu-
cru, fă-ți!”. Soția lui Tudor Bugnariu, Dorli Blaga,
i-a supraviețuit soțului cu mai bine de treizeci de
ani (decedată în 2021), a apucat vremea de după
„revoluție” și s-a dus la CNSAS să vadă Dosarul
lor de urmărire de către Securitate. A descoperit
oripilată că Securitatea le-a montat microfoane
peste tot în casă, dintre care unul în dormitor,
sub pat. Probabil Elena Ceaușescu voia să afle
dacă profesorul Bugnariu nu a făcut cumva gre-
șeala politică de a vorbi ceva cu soția noaptea în
pat despre fotografia buclucașă.
■
20
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
poezia
Alexandru Sfârlea - 75
NU MAI ȘTIAM CINE
(... Nu încetasem să uit
neostenita trecere
printre mistreții timpului
uciși de trăsnete
în timp ce copacii foșneau nepăsători
aveam un giulgiu sfâșiat de ulii
și-abia l-am fluturat ca pe-o batistă
ce vânzolire de neuroni
și bătăi ale inimii
încât nu mai știam cine pleacă
și cine rămâne
nici ce mai aveam de uitat
un singur mistreț rămăsese în viață
chiar după noaptea când visasem
că timpul m-a părăsit ...)
NICI PE DEPARTE
(... După ce am făcut din mână
celei plecate cu ultimul tren
— regretând, în gând, că nu mă aflam
cu arme și bagaje în fața lui -
nu-mi închipuiam nici pe departe
că vreme de câțiva ani voi publica
recenzii în „Tribuna” - draga de ea,
revista revistelor din România -
i-o dădusem spre lectură chiar celei plecate,
era trecut de-amiază, apoi,
ziua mi-am petrecut-o
făcând gestul acela de rămas bun,
până ce-a sosit ambulanța ...)
COADĂ CU ROMÂNI
ca de crepuscul exacerbat,
în timp ce umărul drept se zbătea furibund
dar am reușit să-l opresc la timp .)
DE-A HALARIPUL
(. „De ce ești supărățel?”
—m-a întrebat Jumătatea mea, deunăzi -
— Un om care-și pierde vederea
vrei să sară de-a halaripul
cu ungurașii tăi de la TV?
Ehee. vecinul care mă urăște-a auzit,
de dincolo de zid :”Dumnezeu nu bate cu bota!”
s-a hlizit, lăsându-i gura apă,
iar eu mi-am amintit
—ca-n „filmul” de dinaintea
unui pericol de moarte -
de toate traumele și răutățile indurate
în timpul îndeletnicirii cu trăitul,
(chiar și de crunta marginalizare literară)
cum le-am înghițit pe toate
și cât de ghiftuit mă simt acum,
încât sfertul de nerv pe care pretind că-l mai am
mai nu se face ghem .)
ZOB
(. Încă mă mai văd în oglindă,
—ehe, dacă eram spân nu-mi venea ideea
să mă autopedepsesc (”numără-ți firele din barbă
cu mănuși de box”)
pentru că în 1999 m-am uitat fără ochelari
sau sticlă afumată, la eclipsă;
oricum, eu iubesc Întunericul,
chiar fără „sfânta și clara” în el,
îmi place să-l tachinez la feminin,
îi zic tanti Bezna, tu n-ai cum mă vedea pe mine,
îi zic,
cum mai faci tu în mințile unora prăpăd
dacă ți-ar fi frică de vaccin ai tuli-o,
(singurătatea asta semiotică a lui „o” mă
descumpănește)
n-am mai avea nici somn, nici vise, nici
schimbul trei,
mi-am amintit cum Sadoveanu (plimbându-se
cu caleașca)
hăpăia o oală cu sarmale și o găină friptă,
iar pe vizitiu îl îmbia, la urmă, cu un măr ;
hmm. nu trebuia să spun asta,
or să-mi facă oglinda zob .)
”ȘASE!”
(. Am fost huiduit de cei absenți
de la lansarea antologiei sfârlezice „Vocile lui Sing”,
cea mai abitiră absență,
întrucât au fost prezenți doar șase
oameni de bine/ personalități,
—îmi venea să-i invit afară-n fața muzeului,
pe borduri, să trăncănim antropocentristic
despre război, neomarxism și rata inflației,
bătrân afurisit ce ești, e vremea urgiilor
ce ne-mbâcsesc neuronii și bătăile inimii
plus furibunda foamete aculturală,
nu mai încapi de cei ce-și ling rănile
cu iuțeală de uliu, întrucât se grăbesc, solipsiști,
să-și plângă frenetic de milă, scriind pe ziduri
”loc de dat cu capul”
și ca să-nchei revenind la „Vocile lui Sing”,
bucura-m-aș bucura, dat fiind că la vreme de
primejdie,
ca să nu te prindă păgubitul,
se strigă „șase!”.)
■
(...Ascult - ținând la ureche un măr -
cum viermele scrâșnește din dinți
de ciudă că nu se poate opri din ros,
oscilez - cu emfaza rătăcită
printre apele uzate -
între a mă socoti cel mai penibil poet pus pe șotii
care se felicită că-n 2021
a refuzat să dea mâna cu N. Manolescu la
Neptun;
în Constanța am ridicat tonul la Ela
—după un afront al cuiva, la Delfinariu -
pe terasa de lângă gară,
încât i-a nins barmanului pe cap
varul căzut din tavan,
dar liniștește-te, bre,
cu bucuria că încă nu ai orbit de tot
ai putea să răsfoiești paginile necitite
ale României literare,
uite ce coadă s-a făcut cu românii la Catedrala
Neamului
ca să jure pe Biblie
că nu s-au născut poeți,
chiar și viermele e ros de invidie .)
UMĂRUL DREPT
(. Cât va dura invazia kaghebistului
am renunțat să mai ridic din umeri,
infailibilitatea acestei renunțări
s-a oglindit în sângele rezultat
de la răzuitul țelinei pentru Mura:
am ridicat mâna cu arătătorul însângerat
și-am împuns aerul cu roșeața aia
Petru Galiș	Două șezlonguri, acrilic pe pânză, 80 x 86 cm
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
21
proza
Agapios sau teorema
incompletitudinii
■ Geo Vasile
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Mențiune, secțiunea Proză Scurtă
— La ridicarea cortinei Agapios Evandros este
un bărbat deja în vârstă și cu renumele de oaie
neagră a familie, un înfrânt, un ratat. Mi s-a părut
mie, sau chiar te-ai uitat la mine într-un fel anu-
me, Ruth?
— Vi s-a părut, maestre, nu mi-aș putea per-
mite, mai ales că povestea pare de-a dreptul bal-
zaciană.
— Ai intuit perfect. Nepotul său, încă ado-
lescent, vizitându-l, are însă cu totul altă părere:
unchiul Agapios era de fapt un om blând și plin
de tact, zvelt și fără vicii, ducea o viață sobră și
activă, aproape solitară, fără contacte sociale, cu
excepția frecventării unui club de șah. Este par-
tea la vedere a lucrurilor, dincolo de care se poate
intui ceva tainic, nemărturisit. Iată însă că hazar-
dul scapă ghemul pe jos spre a-l depăna: un te-
lefon primit de nepot din partea Societății Elene
de Matematică și care, de fapt, îl căuta pe domnul
profesor Papachristos, altfel spus daimaonul na-
rator intervine în elucidarea enigmei unchiului
Agapios, savantul claustrat în casa de la periferia
Atenei. Din acest moment nepotul află din gura
tatălui său, fratele lui Agapios, o versiune gene-
rică a biografiei matematicianului grec, începând
cu copilul supradotat și cariera sa fulminantă în
Germania și terminând cu impasul maturității,
când geniul își îngroapă pasiunea și zilele, vino-
vat, deci, de a se fi dedicat unui soi de șaradă nu-
mită Conjectura lui Goldbach, de a se fi pierdut în
sterile jocuri intelectuale, de a-și fi irosit harul și
viața în aporii.
— Ce reacție are tânărul nostru erou în fața
acestei arii a calomniei?
— Auzind-o, liceanul nostru narator a fost cu
atât mai atras de persoana unchiului său, dar și
subit pătruns de magia a matematicii, dornic să
acceseze paradisul ei menit doar celor aleși. Astfel
pregătit sufletește, intră în dialog cu Agapios care
nu ezită să facă elogiul modelului de matemati-
cian afin, psihologic vorbind, mai mult poetului
și compozitorului, ambiționând spre armonie și
perfecțiune. În schimb, unchiul evită sistematic
să-i vorbească despre trecutul său și, spre a scă-
pa elegant de subitul interes și înflăcărarea celui
mai iubit dintre nepoți, îi dă să rezolve pe tim-
pul vacanței o problemă insolubilă (orice număr
par mai mare decât 2 este suma a două numere
prime), fără să-i spună că e vorba de torturanta
Conjectură cu care se chinuise el decenii în șir.
— Cine câștigă pariul?
— Bineînțeles unchiul Agapios, care și impune
condițiile: nepotul se va lega în scris că n-o să se
facă matematician. Zis și făcut. Îl vom vedea pe
tânăr deja student la una din cele mai bune uni-
versități din SUA.
— Nu cumva la matematică?
— Deși inițial optase pentru alte cursuri de-
cât cele de matematică, își încalcă legământul în
clipa în care colegul său de cameră, atotștiutorul
Epstein, îi deschide mintea: Agapios îl supusese
unui tratament sadic și castrator. Acuzele formu-
late de același lucid și superinformat tânăr mate-
matician capătă aspecte scandaloase: Agapios n-a
publicat nimic care să probeze că s-a ocupat cu
demonstrarea numitei Conjecturi, și-a pierdut
pur și simplu talentul pe parcurs, pradă neputin-
ței de a mai face matematică.
— Dar până la urmă care este adevăratul traseu
uman și științific al lui Agapios?
— Intrând în rolul de investigator, tânărul stu-
dent obține exclusivitatea unor detalii intime, cum
ar fi singura idilă amoroasă din viața unchiului
său, pe-atunci student al Universității din Berlin,
cu frumoasa Isolda (care va muri sub bombele
aruncate asupra orașului Dresda) sau succesul ră-
sunător al lucrării sale de doctorat privind rezol-
varea ecuațiilor diferențiale (Metoda Evandros)
ce va fi omologată mai ales pentru utilitatea ei în
fizică, nu și pentru interesul ei matematic. După
sejurul de trei ani în Anglia (Cambridge), Agapios
devine expert în Teoria Numerelor. Aici îl va fi
cunoscut pe indianul Ramanujan, geniu autodi-
dact, în fața căruia nu încercase decât smerenie,
uimit fiind de strania abilitate cu care acela conce-
pea, în străfulgerări și epifanii (specifice limbaju-
lui artistic!), cele maiimposibile și mai complexe
formule și identități, revelate lui în vis de zeița hi-
ndusă Namakiri. Agapios Evandrod fusese accep-
tat și cultivat de celebrități în materie, precum J.
E. Littlewood sau G. H. Hardy, pe care, în cele din
urmă, de teamă să nu fie eclipsat, îi ocolise.
— Dacă-mi permiteți, maestre, tocmai am ter-
minat o carte închinată matematicienilor, și în ge-
neral destinului oamenilor de știință. Scopul ade-
vărat al omului de știință, spune autorul, poate fi
căutarea adevărului, dar substratul proiectului lui
este gloria; motivația intimă este ambiția egolatră
de a aboli orice rivalitate, de a face gol în jurul lui.
Mai ales că, în matematică, marea descoperire, așa
cum s-a adeverit de-a lungul timpului, e posibilă
doar până la vârsta de 40 de ani. Riemann a murit
la 39 de ani (lăsând o ipoteză privind presimțita
ordine magică a numerelor prime), Ramanujan
la 32, Niels Henrik Abel la 27, Evariste Galois la
doar 20, Euler și Gauss și-au adus contribuțiile lor
fundamentale în fragedă tinerețe.
— Ca să-ți confirm informațiile, am să-ți spun
că și Agapios, la doar 24 de ani, crede cu tărie
că va da lovitura, bizuindu-se pe spiritul său de
atac, pe creativitate și iluminare bruscă, pe che-
ia magică a abordării analitice, mai ales că rivalii
redutabili, fie că erau de-acum în vârstă (Hilbert
sau Hadamard), fie că se ocupau cu altceva, fie
că... muriseră: în adâncul sufletului simțea o bu-
curie sălbatică pentru că acest fenomenal cre-
ier (Ramanujan) dispăruse de pe arena Teoriei
Numerelor. Agapios Evandros străbate implacabil
calea dezînsuflețirii în numele Conjecturii, deve-
nită deja obsesie exclusivă a vieții. Nu-și publică
rezultatele intermediare („teorema despre parti-
ții”) de teamă să nu ofere celorlalți soluții de acces
spre rezolvarea finală, riscând totodată să se rupă
de mica, dar selecta comunitate internațională de
teoreticieni ai numerelor.
Pradă propriei patimi mistuitoare, Agapios se
detașează de social, de familie, de realitate, elimină
tot ceea ce i-ar parazita munca, retrăgându-se în-
tr-o izolare inviolabilă, în cele din urmă asfixiantă.
După zece ani de strădanie obsesivă ajunge să-și
înțeleagă eșecul. Ravagiile izolării nu întârziaseră
să se arate, prioritatea în materie, pe care credea că
o deține, se dovedește a fi nulă.
— Cu alte cuvinte, pierduse pariul cu nemuri-
rea?
— Agapios se convinge că nemurirea i se refuza-
se, drept care alege brusc varianta radicală, diame-
tral opusă, cea a anonimatului: sihăstria între flori-
le grădinii și piesele de șah. Vindecarea de vanitate
poate întruni condițiile unui nou start. Agapios
se-ntoarce în Anglia în anii ‘30. Pentru el nume-
rele erau aproape vii, aveau personalitate distinctă,
ofereau vise aritmetice, apărându-i personificate
ca perechi de gemeni identici. Providențial pentru
ieșirea lui cu fruntea sus din arena internațională
a matematicii este Kurt Godel, autorul teoremei
incompletitudinii, pe care Evandros nu va ezita să
dea vina propriului eșec. Consultat de tânărul na-
rator, același avocat al diavolului, Epstein, va spune
că Agapios își plăsmuise, pentru propriul confort, o
explicație, o justificare pe cât de extravagantă, pe-a-
tât de fragilă. Simțindu-și infirmate certitudinile și
pradă anxietății extreme, matematicianul grec are
sentimentul că labirintul în care s-a internat este
o infinitate de fundături; arătând totuși cu degetul
spre teorema lui Godel, recunoaște că Conjectura
era a priori nedemonstrabilă.
Pe fundalul anului 1938, când istoria își iese din
țâțâni, orice turn de fildeș se surpă. Intelectualul
din patria celei mai vechi democrații refuză să de-
vina cetățean german în al treilea Reich, și pără-
sește Germania. Revine într-o Atenă ocupată de
naziști. Refuză să predea la Universitate, dedicân-
du-se exclusiv șahului și grădinăritului.
Își va recunoaște în fața nepotului biograf și na-
rator nenorocul de odinioară și falimentul actual.
Falimentul în acel soi de voită mediocritate vol-
tairiană ( <cultiver son jardin> ) care, ce-i drept,
îl scutise de nebunie (vezi cazul lui Georg Cantor)
sau de tentative de sinucidere (Tuning, Godel ș.a.).
— În fond care a fost păcatul mortal al lui
Agapios?
— Trufia. Păcat de care nepotul vrea să-l izbă-
vească, cu condiția ca păcătosul să mărturisească.
Singura problemă era îndărătnicia unchiului de a
mai vorbi despre matematică. Ocazia nesperată se
ivește totuși în 1971, în vremea dictaturii militare
care își propusese, spre folosul propriei imagini, să
decoreze o seamă de oameni de știință greci, în ciu-
da faptului că cei cu adevărat celebri se grăbiseră să
se autoexcludă. Nepotul, mai mult spre a-și urmări
scopul propriei operații de lustrație, îl convinge pe
Agapios să accepte din mâna primului-ministru
(arhidictatorul) Medalia de Aur pentru Excelență.
Strategia tânărului (aproape amorală) este un
fapt împlinit. Metamorfoza lui Agapios este cvasi
spontană. I se redeschide gustul pentru faimoasa
Conjectură, dar și înfumurarea, maliția, polemică
de-a dreptul față de Hardy, de pildă, rivalul pe care
nu ezită să-l denigreze. Pusă față-n față cu fantome-
le trecutului, supusă unei introspecții chinuitoare,
fragila pavăză a bătrânului matematician cedează.
Călcâiul lui Ahile era rănit de moarte. Renegându-
și vechile acuze privind Teorema Incompletitudinii,
într-un acces de mistificare paranoică, Agapios
Evandros moare, răpus de propriul delir, agravat
de o probabilă congestie cerebrală.
■
22
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
opinii
Direcția nouă a poeziei
românești!
■ lonuț Țene
Nu există poeți, ci poezie” am putea
spune, dacă l-am parafraza pe Nichita
Stănescu, după un interviu oferit pen-
tru TVR, la începutul anilor '80 ai secolului tre-
cut. Urcând pe filonul liric la izvoare, originile
poeziei se pierd în negura începuturilor umane,
atunci când omul privea mirat la stele și lună sau
la natura înfricoșătoare și acaparatoare. Omul s-a
născut cu focul poeziei în inimă. Fiorul și emoția
lirică face parte din natura umană, doar cei ce se
cheamă poeți trebuie să acceseze o maieutică so-
cratică de a descoperi filonul liric din om. Deși cri-
tica și istoria literară au analizat poezia de-a lungul
vremurilor, ca o evoluție pe etape, creația lirică, de
fapt, transcede epocile. Criteriul sau referențialita-
tea s-a schimbat, mai ales, în ultimele secole odată
cu simbolismul, precum și cu poezia modernă și
de avangardă, dar esența poetică a rămas. Poezia,
ca emoție a forței lirice a necunoscutului, nu s-a
schimbat în fundamentul intim al transmiterii ine-
fabilului care tresaltă inima și înfiorează sufletul. E
adevărat forma și expresia, acel fel de a transmite
fiorul și filonul liric s-a schimbat conform curen-
telor literare și spiritului fiecărei epoci. Poetul face
parte din timpul său și este impregnat de spiritul
epocii, acel „zeitgeist” inconfundabil. Forma și
expresia poetică de-a lungul secolelor a fost cla-
sică, cu forme, ritmuri sau prozodie fixă. Poetul
reda sonor și ritmat o realitate cognoscibilă. Doar
odată cu modernismul, de la Charles Baudelaire și
Edgar Poe încoace, poezia și-a schimbat criteriul
și referențialitatea, renunțând gradual la canoane-
le formei, alegând versul liber și un ritm interior
eliberat de „patul lui Procust” al rimei și tropilor.
Criteriul poetic își creează propria realitate in-
cognoscibilă, în care muzicalitatea și rima își pierd
sonoritatea. Armonia exterioară devine istorie. Cu
simboliștii și moderniștii, mergând pe manifeste-
le poetului Stephane Mallarme, s-a pus mai mult
„obscur” în poezie, iar avangarda a destructurat
lexicul și a exacerbat clișeele verbale în automatis-
me aleatorii. Neo-avangardismul și post-moder-
nismul a exilat lirismul din poezie, transformând
prozodia în proză. Inițial moderniștii au scris po-
eme în proză ca, mai apoi, post-modernii să scrie
doar un fel de proză sub formă și cu titlu de poezie.
În România, vârful promovării poemelor în proză,
„redenumită” poezie a fost atins de către generația
'80. Destui poeți optzeciști au realizat „fundătu-
ra” în care au ajuns și au apelat la inter-textualism,
ca la o recuperare a unor texte poetice pentru a
umple golul poemului descarcerat de filonul liric.
Dacă modernismul a schimbat criteriul poetic și
a intrat în faza obscurului și în sinecdocă, având
propriul ritm legat de expresia lirică ca sugestie a
necunoscutului și neînțelesului, poezia post-mo-
dernă a eșuat pe țărmul prozaic al prozei scurte în
care ritmul și lirismul s-au obnubilat într-un ima-
nent imediat, care nu se mai regăsește ca parte a
forței emoției.
Criticii literari au eșuat în a explica ceea ce nu
se poate explica, ci doar a se simți poezia. Poeții
post-moderniști, în dorința lor de a revoluționa
versul, au risipit lirismul în obscur, poantă și mesaj
incifrat. Eliberarea de poeticului în sens tradițio-
nal, clasic sau modernist a dus la eșecul poeziei
post-moderne, pentru că poeții în goana lor febrilă
doar după înnoirea limbajului și schimbarea refe-
ranțialității, pentru a nu se confunda cu înaintașii
și a sparge tiparul prozodiei clasice, s-au îndepăr-
tat întrutotul de lirism și au căzut în capcana pro-
zei seci, denumită cu emfază poezie. Ritmul poetic
și forma de organizare a emoției este o constanță
a liricului și o expresie a inconștiutului. În ultimii
ani, poeții reîncearcă o recuperare a filonului li-
ric captat din fiorul ancestral. Căutarea și captarea
focului viu al lirismului arhetipal este provocarea
noilor generații.
Direcția nouă în poezia românească recuprea-
ză liricul într-o formă revoluționară a limbajului.
Este o sinergie acută între tradiție și inovație, pre-
cum și o încercare curajoasă, dispusă între clasic
și avangardă. Se revine la forma expresiei forței
emoției, ca mesaj liric și la o eliberare din ima-
nentul sufocant spre o refacere a legăturii cu un
dincolo, spre o nouă conexiune cu transcendentul.
Guillaume Apollinaire, într-un cunoscut eseu des-
pre poezie din 1918, spunea că în poezie „curajul
contează, nu reușita„. Acel curaj de a exprima al-
tfel forța emoției este paradigma direcției poeziei
noi. Limbajul este doar un înveliș, un vehicol so-
nor și „colorizant” al expresiei emoției necunoscu-
tului și a sensibilității lirice.
Incomunicare post-modernă s-a ivit și din im-
posibilitatea reprezentării expresiei lirice a incon-
știentului, datorită refulării emoției poetice prin
canon, teze și preconcepții. Post-modernii au pus
accent pe formă, nu pe criteriul poeziei, care este
același și universal valabil în sufletul colectiv al
forței emoției. Poezia nouă vine cu sensibilitatea
și reinventează lirismul printr-o abordare inedită
a versului și cuvântului pentru a reda vibrația for-
ței emoției și lumea sensibilului inconștiut. Poezia
nouă a ales o formă instrumentală chirurgicală de
a exprima puterea emoției lirice dincolo de versul
modernist și cuvântul transformat de lettrism-ul
post-modernității. Poezia nouă operează direct
asupra cuvântului, disecându-l în părți ale între-
gului. Așa s-a născut în poezia românească, din
anul fatidic 1993, ideea „cuvântului tăiat”, iar noua
poezie operează pe lexem pentru a capta filonul
liric originar și a-l reda emoției colective într-un
limbaj proaspăt și înnoitor. Sinuozitatea versului
post-decembrist este o cale inedită de a capta izvo-
rul liric al originalității. Disecarea cuvântului este
o metodă aplicată de a se transmite emoția arheti-
pală în poezie. Această complicată „întorsătură” a
versului nu are, paradoxal, legătură cu forma lim-
bajului, ci, mai degrabă, cu posibilitatea transmi-
terii mesajului forței emoției, paradigmă înțeleasă
de poeții noii direcții.
Refuzul automatizării limbajului este o formă
de protest față de repetitive, teză și clișeu, care
înneacă emoția lirică în futilul prozaic. Poezia
nouă reface legătura literaturii cu transcendentul
și readuce visul ca putere a forței emoției în crea-
ție. Poezia nouă conversează din nou cu zeii, ca și
înaintașii antici, pentru că poetul este, de fapt, un
contemporan cu zeii. Poezia nouă revoluționează
cuvântul pentru a putea comunica cu emoția și a
restaura, astfel, lirismul. Dicteul este o formă de
expresie a sensibilității lirice aflate în conexiune cu
transcendentul, nu un automatism autonom sufo-
cat de imanent, așa cum se propune din partea
post-modernilor. De fapt, în poezia nouă obscu-
rul este claritate în sens poetic și incomunicarea
o comunicare lirică originară. Poezia este curaj
și autenticitate - o renașterea a forței sensibilului.
Poetul spaniol Gongora a scris în secolul XVII
pentru „cititorul inexistent”, în realitate, peste
timp, pentru cel din secolul XX, fiind redescoperit
de Garcia Lorca și pleiada sa din anii '20, ca pre-
cursorul modernismului și doar atunci înțeles de
public, cât poate fi de neînțeleasă poezia. Poezia
reprezintă o dialectică care aparține ambivalenței
poetului și cititorului. Poezia nu este creație, ci
inovație totalizantă.
În poezia nouă ambivalența este neclaritate și
nesemnificat. Poeziile sunt reverberații ale citito-
rului, ca receptor al filonului liric. Prin receptor
poezia este euristică, deconstruiește conceptual și
criteriul poetic pentru a excita emoția. Moderniștii
și post-moderniștii s-au referit la cuvânt ca expre-
sie lirică, poezia nouă a tăiat cuvântul într-o ma-
nieră deconstructivă și ambivalentă. Paronomaza
nu mai este o referire la cuvânt, ci la o parte a
acestuia pentru a surprinde silaba supremă care
să ofere emoția absolută a sensibilității. Direcția
nouă se adresează cititorului viitor care vibrează
la forța emoției ce vine din origini și este origina-
ră. Reîntoarcerea inconștiutului la transcendent
este forța sensibilității poeziei recente, ce caută cu
febrilitate rădăcinile liricului și limpezimea izvoa-
relor tulburate de emoția incandescentă. Forma
este o disecare a cuvântului pentru ca lexem-ul să
exprime esența transmisă de sensibilitate, ca ve-
hicol a forței emoției. Referențialitate se schimbă
pentru a se restaura în claritatea incomunicării
unui Marsyas reînnoit. Poetul cântă din nou din
flaut, iar renașterea liricului este un mesaj retrans-
mis din incoștiența - conștientă a sufletului primar
izvorât din sensibilul atotcuprinzător. Poetul ge-
nerației recente vede poetic lumea. Poetul refuză
proza lumii și percepe doar sensibilitatea și emo-
ția, pe care o redăruiește prin inconștiut comuniu-
nii sufletești. Poezia redevine astfel expresie lirică
a forței emoției.
Poeții români din Ardeal, care s-au afirmat
după 1990, au impus pe scena lirică o de-grama-
ticalizare a limbajului poetic pentru a se reinventa
poezia, ca expresie a forței emoției. Plurisemantica
cuvântului este o paradigmă a noii direcții poetice,
o constanță a mesajului incomunicării. Praxis-ul
noii poezii este al reînnoirii limbajului liric, por-
nind de la de-gramaticalizarea cuvântului și le-
xem. Partea cuvântului reinventat este calea cea
nouă a lirismului. Direcția nouă refuză incestul
formei cu criteriul, refuză anarhia lirică post-mo-
dernă, prin destructurarea cuvântului și restaurea-
ză, într-o manieră originală, lirismul. Poezia nu
mai aparține poetului, ci doar textului liric, pe care
îl transcrie cititorul în istoria emoției sale. Poezia
nouă frânge alianța poeților cu proza și prozo-
dia intertextualistă, impunând cu impetuozitate
adoptarea „cuvântului întors”, ca o resurecție a ne-
cunoscutului liric. Polisemantismul „cuvântului
tăiat” este provocarea noii poezii. Destructurarea
cuvântului și reinventarea sensurilor lexem-ului
pentru a capta filonul liric sunt repere ale poeziei
noi în reformarea formei poeziei prin redarea in-
conștiutului sensibil.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
23
comentarii
Un stăruitor
efort de cosmicizare
a „lumii personajelor
lui Marin Preda”
Vasile V. Filip
Ocunoscută legendă cosmogonică a cultu-
rii tradiționale românești vorbește des-
pre un moment de cumpănă ce survine
periodic în evoluția lumii: Dumnezeu trimite,
la sfârșitul fiecărui ciclu temporal, pe un anume
sfânt cu misiunea expresă de a măsura pământul
și cerul, rezultând mereu o disproporție în defa-
voarea cerului; numai că nici El nu mai știe cum
să restabilească echilibrul, aflând aceasta de la hi-
rsutul Arici, prin intermediul spionajului Albinei:
va trebui să încrețească pământul în dealuri și văi,
în care să se adune apa, iar pământul - plat și ste-
ril - să devină funcțional și locuibil.
Este senzația pe care ar putea-o avea oricare
din cititorii operelor lui Marin Preda la lectura, fie
și fragmentară, a dicționarului Lumea personaje-
lor lui Marin Preda, al lui Marin Iancu (Editgraph,
Buzău, 2021, 554 p., cu o prefață de Mircea
Popa). Marin Iancu este un exeget recunoscut al
lui Marin Preda, despre care a scris: Personajul
în opera lui Marin Preda (1995), Marin Preda.
Amintiri, reflecții, confesiuni (2010), De la Siliștea-
Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul persona-
jelor lui Marin Preda (2013) și Marin Preda, el
însuși. Antologie de reflecții, opinii literare, con-
fesiuni și pilde morale (2013, 2019). Marin Preda
nu este singura temă a cecetărilor și exegezelor
lui Marin Iancu (orientate și spre M. Eminescu,
I. Creangă, G. Coșbuc, G. Călinescu, Al. Piru, ca
și spre un dicționar de critică literară, antologii,
interviuri, convorbiri, evocări și un studiu mono-
grafic al satului natal, Alunișu, din zona Huedin),
dar pare a fi cea dominantă, chiar acaparatoare.
Lumea personajelor lui Marin Preda e o dezvoltare
a dicționarului publicat în 2013 (care a avut și o a
doua ediție, în 2019), conținutul implicând acum
936 de „fișe de descriere” (concepute sub forma
unor texte explicativ-eseistice), adică mult peste
numărul celor din edițiile anterioare, autorul re-
alizând acum o cuprindere totală a personajelor
marelui scriitor (cum însuși ne informează într-o
preliminară Notă lămuritoare); „fișe” ce se rotun-
jesc într-o operă monumentală, de mare rigoare și
complexitate. (Cartea include și un index al per-
sonajelor, ca și o „schiță orientativă de încadrare
tipologică”.)
Literatura lui Marin Preda este una cu per-
sonajul ca centru iradiant, astfel încât „nimeni
până la el nu a venit cu o listă de personaje mai
bogată și mai atractivă”, cum observă și prefața-
torul cărții, profesorul universitar Mircea Popa.
Nucleul personalității personajului e de obicei ex-
presiv condensat în nume, asemănător adesea cu
o poreclă. Marin Preda procedează, se pare (cel
puțin în ciclul moromețian, dar nu numai), con-
form unui mecanism expresiv ancestral, specific
lumii satului, în care nu atât numele, cât porecla,
poartă pecetea personalității omului. Metoda
„dicționarului”, totuși, respectiv a abordării uni-
versului său literar pe direcția personajelor, ale că-
ror nume să fie ordonate alfabetic, este - cel puțin
în aparență - greoaie și didacticistă. Dar Marin
Iancu reușește să o convertească într-un „vast re-
pertoriu de situații și reacții [ale omului - n.n.] în
fața istoriei” (M. Popa, p. 12), cartea având, așa-
dar, drept principiu ordonator de adâncime însăși
supratema operei lui Marin Preda, în ansamblu.
Marin Iancu și-a propus (cum însuși mărturi-
sește în Nota lămuritoare) - și a reușit, s-ar pu-
tea adăuga - ca fiecare din „fișele de descriere” să
pună în lumină mai întâi un „portret emblematic
pentru categoria umană în care se cuprinde per-
sonajul, pentru originea sa socială, semnificația
numelui, dimpreună cu o mulțime de comentarii
privind aspectul fizic și moral, fapte, relații, limbaj
și comportament specific naturii sale ficționale”
(p. 20). El face acest lucru punând la contribu-
ție și reevaluând întreg dosarul critic al fiecăreia
din operele lui Marin Preda ce includ respectivul
personaj, aspect apreciat de prefațator drept „mai
important și mai demn de atenție decât urmărirea
unor traiecte amoroase sau a unor sincope exis-
tențiale” (p. 12). Astfel încât întreg demersul său
e „blindat” cu nu mai puțin de 750 de trimiteri
bibliografice.
Pe linia confruntării omului cu istoria (ce pare
a lua la Marin Preda locul universului pascalian,
ce ucide prin indiferență, n.n.), despre Victor
Petrini, de exemplu, ni se spune: „În raport cu is-
toria, eroul este deci un înfrânt. Pe plan interior,
în raport cu sine însuși, el rămâne un învingă-
tor. Absurdul nu reușește să îi altereze universul
lăuntric” (p. 387). Prin eroul său central, Călin
Surupăceanu, „romanul Intrusul explorează desti-
nul insului obișnuit, sincronizat cu mersul istoriei
și apoi înlăturat brutal și exclus de colectivitate”;
pentru că, „săvârșind un act de eroism, persona-
jul își depășește propria condiție (precum eroul
tragic în raport cu corul, n.n.) și, în consecință,
este expulzat” (p. 459).
Dar marea reușită a exegezelor lui Marin Iancu
asupra personajelor lui Marin Preda mi se pare
acea „necesară și permanentă «punere în con-
text»” (MirceaPopa, p. 17), fie de ordin social-is-
toric, fie de ordin literar-comparativ. Petrini-tatăl,
de exemplu (ni se spune, pe urmele lui Preda în-
suși) „«avea o mentalitate foarte curentă, a unei
civilizații tehniciste, care se putea lipsi fără pagu-
bă de poeți», manifestând chiar, în mod straniu, o
aversiune față de cultură și mai ales față de scri-
itori” (p. 386). Pe când fiul său este privit tocmai
într-un context cultural și scriitoricesc: „Dacă la
Camil Petrescu drama se naște din dezacordul în-
tre idealismul bărbatului și inferioritatea femeii,
în romanul Cel mai iubit dintre pământeni feme-
ile contrariază, gesturile lor pendulând între poli
opuși (dăruire-nepăsare, adorație-ură) din rațiuni
misterioase, inaccesibile bărbatului.” (p. 373). Sau:
„Petrini se dovedește o încarnare a lui Ioanide
[...], cu diferența că «acolo unde Călinescu sti-
lizează grațios, Preda șarjează, îngroașă, frizea-
ză trivialul»” (p. 379, pentru citatul cuprins aici
între ghilimele ascuțite trimițându-se la Ov. S.
Crohmălniceanu). Pe când Matilda ar fi (pe ur-
mele Monicăi Spiridon), „un fel de Ioanide pe dos
[...], obtuză, lipsită de rafinament și de orizont in-
telectual [...], o încarnare simbolică a principiului
distrugerii” (p. 233). Despre Catrina Moromete
ni se spune că „prin profunzime și înverșunare,
ostilitatea ei atinge abjecția, nu lipsită de o anume
grandoare. Asemenea Mariei Surupăceanu sau
mamei lui Victor Petrini, Catrina se opune băr-
batului și universului său spiritual, luptând con-
cret singură pentru un scop propriu (subl. aut.),
în cazul ei, siguranța materială” (p. 268). Călin
Surupăceanu, deși nu este un intelectual, este vă-
zut și el (pe urmele lui Anton Cosma) prin „uto-
pia la care nu poate renunța, în ciuda înfrângerii”
(p. 464); foarte aproape, deci, de Victor Petrini (și
chiar de Ilie Moromete), dar „exact la antipodul
lui Mersault al lui Camus, cu care a fost pus în
relație în mod abuziv și fundamental eronat” (p.
463, cu trimitere la Matei Călinescu). Și totuși,
„Intrusul este un străin autohton, un om al unei
lumi neomogenizate spiritual, pus brutal în fața
absurdului prin inversarea raportului dintre con-
ținutul faptelor și perceperea formelor” (p. 465,
cu trimitere la Ion Bălu). Aceasta pentru că ne
aflăm în „orașul acesta tineresc [...] nucleu al me-
diocrității perene, al înțelepciunii meschine [...],
arătând mai degrabă ca un sat mare, dar care și-a
pierdut virtualitățile ancestrale” (p. 463); obser-
vație a cărei extidere la nivelul întregii „tinerei”
și „neașezatei” lumi românești (în termenii lui
Caragiale) aproape că i se impune cititorului.
Evident că seria acestor exemple, alese mai
mult sau mai puțin la întâmplare, ar putea conti-
nua, practic, fără sfârșit. Ele sunt suficiente, cred,
pentru a ilustra spiritul - temeinic, riguros, dar
și de o mare deschidere asupra contextului istoric
sau literar - al acestei cărți. O să mai stărui asupra
unui singur aspect, cu rădăcini didactice, poate
(autorul este un strălucit profesor), dar extrem
de util pe linia nevoii (nu doar de elevi resimțite)
unui plus de sistematizare într-un univers uman
de o deconcertatntă complexiate. Este vorba de
amintita finală Schiță orientativă de încadrare
tipologică, care grupează cele 936 de personaje
ale lui Marin Preda pe „clanuri”, „familii” (pro-
priu-zise sau profesional-academice), pe orientări
și funcții politice, pe criterii de gen (de exemplu
cel feminin, cu „misterul” implicit), pe nivele de
abjecție morală, pe grade de incidență a istoriei
asupra respectivului personaj. Voi recurge la câte-
va exemple din familia Moromete, tocmai pentru
că sunt mai bine cunoscute, anume dintre „mo-
romețienii de planul întâi”, unde Ilie figurează la
categoria „reflecție și contemplare”, Catrina - la
„ostilitatate și înverșunare”, Achim - „între însin-
gurare și revoltă”, Nilă - la „răzvrătire resemnată”,
Paraschiv stă „sub semnul violenței dezlănțuite”,
Niculae - sub cel al „tensiunii integratoare”, Ilinca
- sub cel al „feminității rustice” etc.
Din acest ultim punct de vedere, autorul aces-
tei monumentale lucrări ar putea fi și el așezat sub
semnul, din păcate nu tocmai specific societății
noastre, al muncii tenace și al spiritului de ordine.
■
24
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
cărți în actualitate
O critică a „operei
compozite” contemporane
■ Adrian Lesenciuc
Autor al unei Istorii a eșecurilor în litera-
tura română - o lucrare de istorie litera-
ră care merită reeditată și adusă în prim
plan, de vreme ce ediția din 20101 s-a epuizat
mult prea repede și nu a ajuns la îndemâna celor
care ar fi putut valorifica acest studiu - scriitorul
Ioan Paler a produs o operă complexă și consis-
tentă, dar care nu s-a bucurat de recunoașterea
pe care o merita. Cu modestie exagerată, credem,
Ioan Paler vorbește despre lipsa de statornicie în
plan publicistic (consistența lecturii și reflectării
critice a dus la apariția unor lucrări importante
de istorie literară), iar această mențiune este fă-
cută în chiar cuvântul înainte la o recent apărută
lucrare de critică literară a profesorului brașo-
vean, intitulată Peregrin printre cărți2: „Tentația
de a scrie cronici literare cu caracter permanent
- găzduite de o revistă sau alta - nu m-a ispitit
niciodată. Din comoditate sau nu, m-am ținut la
distanță de obligația - deloc confortabilă - de a
mă angaja într-un program riguros, cu imperati-
va îndatorire (împovărătoare cred) de a preda la
timp manuscrisul, de a respecta anumite cerin-
țe ale rubricii și de a mă încadra într-un număr
precis de semne sau pagini” (p.7).
Ioan Paler nu prea are dreptate dacă e să pri-
vim faptic activitatea sa publicistică. Angajarea
Petru Galiș	Legenda oălor vărgate, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
într-un program riguros de scriere ar fi putut fi
respinsă a priori, ca formă a unei libertăți asu-
mate, dar în fapt însăși istoria literară amintită
(cea a eșecurilor din literatura română) în des-
chiderea prezentului text este rezultatul unei
serioase și consecvente colaborări la revista
brașoveană Astra, în cadrul rubricii intitulate
omonim. De aceea, trecând cumva peste pro-
iecția auctorială explicit formulată în „Cuvântul
înainte”, noua carte a lui Ioan Paler poate fi citită
în acord cu intenția de a așeza între pagini doar
acele lucrări pe care le-a considerat „apropiate
într-o mai mare măsură de actualitatea litera-
ră românească, de spiritul modern al scriiturii
actuale” (p.8). Peregrin printre cărți se prezintă,
așadar, ca o lucrare care merită o atenție speci-
ală prin tocmai punerea în lumină a actualității
prefigurate în opere ale unor clasici. Sunt adu-
se în atenție cărți actuale nu prin anul apariției,
ci prin prospețimea viziunii, ceea ce înseamnă
că istoricul literar pune accent pe cărți ale unor
nume consacrate în cultura română: Nicolae
Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Steinhardt,
Max Blecher, Mihail Sebastian, Garabet
Ibrăileanu, la care adaugă, sporadic, nume ale
actualității: spre exemplu, Sorin Lavric, sau ale
unui spațiu cultural: Nicolae Stoie. În prima listă
se încadrează și Emil Cioran, dar despre această
includere n-ar trebui să ne mirăm, atâta vreme
cât debutul în volum al istoricului literar s-a aflat
sub semnul rășinăreanului: Cioran - scepticul
din Montparnasse (1997), devenit ulterior stu-
diul Introducere în opera lui Cioran. Interesant
este că Ioan Paler pătrunde în opera lui Cioran
cu instrumentarul omului de litere, exploatând
potențialitățile lingvistice ale filosofului nihi-
list. Și în comentariul la Amurgul gândurilor,
ultima lucrare a lui Cioran publicată în limba
română, Ioan Paler nu se dezice de un anumit
tipar al abordării de la distanța critică necesară,
în care este permisă (ba chiar încurajată) utili-
zarea instrumentarului literar. Iată, de exemplu,
felul în care, în explicația lui Ioan Paler, limbajul
cioranian ajută operei sale, se așază consonant
cu conținuturile, cu alte cuvinte felul în care din
punct de vedere stilistic opera lui Cioran poa-
te face obiectului analizei unui om de litere:
„Majoritatea comentatorilor au observat că, ală-
turi de drama rezultată din inutilitatea căutării
fericirii, există și o dramă a cuvintelor. Limbajul
devine mai expresiv când încearcă să dea viață
angoaselor, suferinței și nefericirii. Acest limbaj
de o mare forță expresivă devine și o cale de ac-
ces spre lumea creată de filosof. Scriitura sa s-a
emancipat de orice formulă impusă de limbajul
academic, ignorând ceremonialul retoric clasic,
care a dus la apariția unor clișee și a unor for-
mule lingvistice desuete. Stilul lui Cioran este
sentențios și grav, ideile sunt exprimate lapidar,
într-un limbaj aparent simplu, ordonat în sensul
ideilor, tinzând să exprime maximum de inten-
sitate a trăirilor. Discursul este fluent, iar pro-
prietatea termenilor impecabilă. Din loc în loc
câte o metaforă inspirată iluminează textul, dân-
du-i viață și vigoare și făcând posibilă apropie-
rea cititorului de starea de spirit a gânditorului.
Exclamațiile, interogațiile și propozițiile inci-
dentale sporesc dinamismul discursului, impri-
mându-i flexibilitate și o notă de firesc. Verbul
este adesea tăios, violent, dictând ideii o forță
de penetrație neașteptată. Alteori el este elastic,
strunit cu finețe, stabilind fluxul lexical și supu-
nându-l unei desfășurări lente, dictată de inten-
țiile ideatice ale textului” (pp.48-49).
Este adevărat, observația convergenței deme-
rsului ideatic cu stilul filosofului nu este una care
să îi aparțină lui Ioan Paler, dar demonstrația sti-
listică a acestei convergențe este particularitatea
percepției operei unui filosof de către un istoric
literar (mai degrabă, de către un istoric al cul-
turii) capabil să ofere o nouă grilă de lectură a
„operei compozite” a clasicilor.
Vorbind despre opera compozită, două sunt as-
pectele care merită o atenție sporită. Pe de o par-
te, Peregrin printre cărți propune o interpretare cu
prevalență a unui tip de opere culturale incerte ca
gen, care presupun o întrețesere de intenții și un
amestec stilistic atipic. Din această perspectivă,
romanul care încheie tetralogia Ziua și noaptea a
lui Nicolae Breban, Jiqidi, se impune ca roman al
potențialității exprimării vocilor multiple, cărora
le dă glas un maestru în știința construcției și care
prin psihologiile contorsionate ale personajelor
sale propune un flux discursiv complex și conti-
nuu. Apoi, mai ilustrativă poate, Ușa interzisă a
lui Gabriel Liiceanu, devine exemplu de amalgam
al genurilor, citit ca jurnal insolit, sugerează Ioan
Paler, oarecum superpozabil, în demersul utili-
zării instrumentarului criticului literar în desci-
frarea operelor transliterare, peste cazul anterior
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
25
o
amintitei cărți a lui Emil Cioran. Nu departe de
acest demers interpretativ se situează și Jurnalul
fericirii al lui Nicolae Steinhardt, un text polifonic
inimitabil, dovedind o remarcabilă complexitate
stilistică și disponibilitate similară a autorului de
a se așeza pe curentul povestirii, dar și Întâmplări
din irealitatea imediată a lui Max Blecher, unde,
în mod singular, preferă să meargă în siajul inter-
pretativ al lui Nicolae Manolescu, cel care iden-
tifica puncte de confluență în opera blecheriană
și în cea cărtăresciană, dar și în cel al lui Radu G.
Țeposu din Suferințele tânărului Blecher sau, poa-
te în mod special, în Jurnalul postum al lui Mihail
Sebastian, un text poliform și polifonic, un com-
plex de jurnale în emisie paralelă. Poate că cel
mai ilustrativ este, totuși, textul despre Garabet
Ibrăileanu, cel din Creație și analiză, un eseu al cri-
ticului literar publicat în 2000 la Editura Paralela
45, dar care a fost scris și publicat inițial în perio-
dice în 1926, privitor la stadiul evoluției romanu-
lui european, revelatoriu atât prin luciditatea (și,
implicit, actualitatea) proiecției metacritice a lui
Ibrăileanu, cât și prin capacitatea lui Ioan Paler de
a evidenția esențele. Pe de altă parte în raport cu
„opera compozită”, însuși acest concept aplicabil
în teoria romanului, în continuitatea proiecției
ternare a lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe,
este cel care evidențiază predispoziția analitică a
istoricului literar brașovean. Amalgamarea genu-
rilor, întrepătrunderea proiecțiilor provenind din
școli (și, am adăuga, generații) diferite, amestecul
reprezentărilor sunt elemente ale puterii antici-
pative a lui Garabet Ibrăileanu și a conștientului
analitic al lui Ioan Paler, care îl așază, intențional,
în apropiere de actualitatea literară românească.
Acest concept este doar unul ilustrativ în demer-
sul nostru, deoarece Ioan Paler știe să extragă au-
rul pur din pepita lui Ibrăileanu, punctând, pen-
tru a mai oferi un exemplu, nevoia de psihologism
în romanul românesc al jumătății deceniului trei.
Fin cunoscător al istoriei literare românești,
inclusiv al producției literare contemporane,
Ioan Paler dovedește așezarea lucidă în proiect
(și cu o adâncime critică apropiată de proiectul
maiorescian al criticii de direcție), demonstrația
făcând-o prin textul „Ipostaze și repere ale unei
literaturi de tranziție”, inițial publicat în 2008.
Istoricul literar brașovean a identificat și ex-
ploatat cel puțin două direcții propice și aproape
neatinse de utilizatorii în exclusivitate ai setului
de bisturie literare: pe de o parte analiza compa-
rativă a scrierilor (produse ale primului dintre
mijloacele de comunicare în masă, cartea) cu
celelalte media, clasice (radio, televiziune, cine-
matrografie), pe de alta prin predispoziția spre
amestecul deja amintit, spre „opera compozită”
specifică acestor vremuri, spre „direcția amalga-
mării - în proza actuală - a genurilor literare și
speciilor, într-o creație unitară care nu este nici
ficțiune, nici eseu propriu-zis, nici jurnal, nici
memorialistică, ci un hibrid salutar/ reușit ce le
îmbină pe toate” (p.102). Critic al amestecului
compozit contemporan, Ioan Paler sfârșește prin
a fi actual prin însăși intenția de studiu și consis-
tent prin complexitatea demersului său analitic.
Note
1	Ioan Paler. (2010). O istorie a eșecurilor din literatu-
ra română. Brașov: Editura Pastel. 354p.
2	Ioan Paler. (2021). Peregrin printre cărți. București:
Eikon. 150p.
■
Despre iubire și devenire
prin noua Șeherezadă.
Aspecte ale unui transfigurat
ethos amandi
■ Victor Constantin Măruțoiu
Oana Boc
Șeherezada
Cluj-Napoca, Ed. Neuma, 2022
Existența într-o lume determinată de două
premise apocaliptice, întruchipate de epi-
demie și război, în care angoasa socială
se extinde precum o molimă tulburătoare care
anesteziază nu doar simțurile umane, ci și sufle-
tele, mințile și trăirile omenești, Poezia poate fi
tratamentul unic, salvator. Poate deveni limbajul
reînnoirii, al transcenderii, al redescoperirii. În
acest sens se regăsește și noul volum de versuri
al poetei Oana Boc, sugestiv intitulat Șeherezada,
care a văzut lumina tiparului în Colecția „Arca”, la
Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2022.
Perspectiva deschisă de această carte este aceea
a unui ethos amandi, dar nu unul convențional,
ci transfigurat poetic și metaforic, transpus în
lumea onirică a Paradisului primordial. De fapt,
ne aflăm în fața unei reconstrucții a acestui spa-
țiu idilic sub forma eternului cuplu împlinit prin
ludic și trăire, prin Cuvânt și dăruire. Totul poar-
tă semnul redescoperirii și al întruchipării prin
limbaj, estetică și devenire. Poemele curg parcă
unul dintr-altul, ca un izvor ce își părăsește matca
și crește de-a lungul albiei sale, atrăgând nume-
roase alți afluenți, crescând, respirând, existând
și alunecând spre marea cea unică a infinitului,
descoperită prin acea iubire inefabilă și feerică.
Creșterea unuia dintr-altul și, mai ales, a unuia
printr-altul, mărește dramatismul versurilor, pre-
cum îngemănarea a doi falnici arbori din Eden,
a doi stejari ridicându-se spre cer și unindu-se
într-o simbioză armonioasă care are ca singur țel
împlinirea, binecuvântarea, desăvârșirea: „Inspiră
adânc! În aer sunt eu/ răsfrântă în miliardele/ de
particule luminiscente,/ în transparența lor ce îți
evocă/ absențele mele prezente./ Și apoi, când va
veni momentul/ expiră tot aerul acesta care mă
conține/ și care s-a amestecat pentru o vreme/ in-
evitabil cu tine./ /.../ și tot n-aș putea să mă smulg/
din amestecarea aceasta invizibilă/ a noastră/ pe
care o experimentăm/ ca pe o respirație/ sau ca pe
o neliniștire:/ sub formă de oxigen și nesfârșire”
(Respirație).
Viața este privită ca o veritabilă tablă de șah,
am putea afirma că întreaga existență se desfășoa-
ră sub forma jocului pieselor de pe tabla de șah,
iar protagoniștii, acei perfecți El și Ea sunt cei
care își descoperă avatarurile trecând prin forma
fiecărei piese de șah. Această alternanță de stări,
trăiri și, mai ales, avataruri schimbate cu rapidi-
tatea respirației, ne dezvăluie tumultul interior al
acestui ethos amandi. El este un spațiu al viețuirii
intense, al dăruirii totale și al împlinirii, pe lângă
cel al contemplării arzânde, forța vitală a acestora
fiind Iubirea cu majusculă, Iubirea care transfor-
mă, care înalță, care copleșește, care sculptează și
oferă esența vieții: „Până la urmă eu o să-ți rămân
regina/ cu care ai jucat cel mai frumos. /.../ Prin
mine ai întrezărit/ pentru o clipă veșnicia /.../ În
jocul acesta lung cât restul vieții tale,/ ca într-un
labirint te vrei închis/ în care simultan ești alb și
negru /.../ În jocul acesta în care ai încercat me-
reu/ să înțelegi ce nu era posibil de înțeles,/ tot eu o
să-ți rămân regina/ cu care ai jucat cel mai intens”
(Șah).
Dialogul între Șah și Șeherezada se află sub
semnul cunoașterii și al reînnoirii unor căi ce
păreau pierdute. Totuși, putem observa faptul că
există o alternanță de stări interioare care con-
struiesc o paradigmă a unui timp pierdut ce se
dorește a fi redescoperit și împlinit întru cele ce
se manifestă ca fiind ale dragostei și ale veșniciei.
Nu poate fi evitată starea conflictuală dintre Șah
și Șeherezada, dialogul acestora reiterând dorința
arzătoare de împlinire, deși situația pare a se afla
într-un impas definitoriu. Însă, prezentul volum
ne arată o regăsire prin iubire, trăirea afectivă care
se află între agape și eros, pe linia unui veridic și
peren ethos amandi: „Ne închidem amândoi/ în
această cameră/ ca într-o privire care pe sine se
privește/ atât de îndelung și de intens,/ că orele se
surpă absorbite de un gol/ care în sine se adânceș-
te” (Camera).
Această nouă interpretare a Șeherezadei ne ofe-
ră posibilitatea să trăim prin noi înșine dialogul
celor două suflete care se regăsesc unul cu celălalt
și se conturează într-o viață a posibilei renașteri
ființiale prin și în iubire.
Poeta Oana Boc reface un spațiu al simbiozei
sufletești, al apropierii și recunoașterii reciproce
dintre protagoniști. Autoarea ne oferă dialogul
unic al imortalității iubirii, în pofida unor aspecte
prezentate ca fiind uneori atinse de umbra unei
aripi îndurerate.
Însemnătatea transcenderii stărilor de tulbu-
rătoare divergență e realizată prin constructele
poetice complexe și definitorii întru ceea ce în-
sumează lirica determinantă din acest volum de
versuri atât de inspirat intitulat Șeherezada. El ne
transpune într-o lume neobișnuită, precum în-
tr-un labirint al Ariadnei, care își urmează linia
inimii sale în descoperirea libertății și a deplină-
tății luminii spirituale și sufletești. Se poate trasa
o linie de discurs poetic al unui spațiu matriar-
hal, mai bine-zis al zeițelor cu puteri primordiale
și multivalente, care se pot materializa doar prin
naștere și prin ofranda jertfelnică a unui duh de
viață pe deplin ziditor.
Volumul de versuri Șeherezada, al poetei Oana
Boc, ne transpune prin lectură într-un spațiu se-
rafic al unui ethos amandi al devenirii perpetue,
spre imnizarea demiurgică a sentimentelor uma-
ne de nezdruncinat, intangibile și indestructibile
în continua lor vulnerabilitate.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Eugen Ionescu versus
Eugene lonesco
■ Adrian Țion
Oserie de „căutări intermitente” în vastul
univers ionescian din preajma scrierilor
dramaturgice intreprinde Constantin
Cubleșan în volumul Eugen Ionescu în lumini-
le avanscenei (Editura Școala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2021). Considerând demersul lecturii
o călătorie, criticul literar clujean, în calitate
de călăuză exegetică, propune o călătorie mai
ales prin scrierile în limba română ale autoru-
lui Rinocerilor. Explicabil de ce i-a ortografiat
numele din titlu (și din texte) în grafie româ-
nească, întrucât, se știe, înainte de a ajunge dra-
maturg francez, scriitorul născut la Slatina în
1909 a cunoscut o fulminantă carieră literară în
spațiul cultural autohton al anilor ’30 - ’40 din
secolul trecut. În ce măsură scrierile în limba
română au contribuit la formarea dramaturgu-
lui de mai târziu este teza sub care Constantin
Cublerșan își organizează cercetarea, nu lipsită
de probitate, competență și adâncime analitică.
Firește, o ruptură totală între cele două di-
mensiuni/ perioade ale scrierilor ionesciene nu
se poate face decât greșind flagrant. Nici fiica
sa, Marie-France Ionesco, nu a negat activita-
tea lui de critic literar bătăios, combatant, cum
denaturat s-a înțeles în 2009, la centenar, când
a cerut să nu i se aducă elogii în România nu-
mai pentru împlinirea celor o sută de ani de la
naștere. Mai mult chiar, Marie-France, legata-
ra oficială, a făcut vizite în România înainte de
1989 la prietenii de suflet ai tatălui său, a între-
ținut legături cu personalitățile românești și a
cerut interzicerea montărilor piesele lui doar în
anul cu pricina, asta pentru a nu pierde statutul
de „scriitor francez”, mai important ca acela de
„scriitor român”, dorit de înfierbântații națio-
naliști. Asta da, Marie-France s-a opus ca tatăl
ei să fie recuperat ca scriitor român. E rău ca un
scriitor român să fie universal? Aici picăm de-
odată în complexele culturii românești. Trebuie
să acceptăm realitatea că însuși Eminescu este
închis într-o cultură minoră, fapt subliniat și
de Eugen Ionescu în tiradele lui demolatoare,
dar, închistați, nu vrem să acceptăm. Ei bine,
după aprigile dispute, spiritele s-au mai poto-
lit, piesele sale cunosc montări curajoase, de
multe ori inspirate, fastuoase în teatrele de la
noi, așa încât o nouă deschidere spre scrierile
sale de tinerețe se poate face cu mai puțină pa-
timă acum, lămurind lucrurile controversate.
Nu-i vorbă, despre prima perioadă de creație a
marelui scriitor român-francez/ francez-român
s-au scris rafturi de cărți. Cartea lui Constantin
Cubleșan este încă o contribuție valoroasă la
exegeza ionesciană. „Literatura noastră - scrie
Constantin Cubleșan - nu poate să nu și-l asu-
me pe Eugen Ionescu pentru scrierile sale în
limba română. Și trebuie să fie de la sine în-
țeles că în acestea se află rădăcinile operei de
excepție a scriitorului francez Eugene lonesco.
Pentru a-l putea pătrunde însă deplin pe im-
portantul dramaturg al veacului al XX-lea, tre-
buie să se cunoască întregul său parcurs crea-
tor. Altfel, nimeni nu va înțelege de ce se referă
la Caragiale și la Urmuz cu un respect oarecum
filial.” Este exact ceea ce își propune să facă în
acest volum neobositul critic literar clujean.
Un portret „în fărâme” al autorului vehe-
mentului NU (1934) - scrierea lui de cea mai
mare rezonanță în spațiul cultural autohton -
se încheagă din exegeza aplicată cărților, co-
mentarea articolelor polemice și a notelor fățiș
autobiografice, într-un stil cât se poate de apro-
piat de temperamentul năvalnic, nestăpânit al
criticului necruțător, aflat la un moment dat „în
război cu toată lumea”. Constantin Cubleșan fo-
losește cu abilitate tehnica citatului, așa încât
decupajele din scrierile ionesciene întregesc
desenul și formează o imagine compozită, fi-
xată asupra ansamblului de semnificații ce-i
definesc personalitatea plurivalentă. El observă
atitudinea de măscărici dezinvolt, de spadasin
sclipitor al ideilor, exterioare puse în antite-
ză cu angoasele sale lăuntrice. Liric, delicat în
Elegii pentru ființe mici, polemic și impetuos
în Note și contranote, sincer obsedat de moar-
te în Jurnal în fărâme, colocvial în Convorbiri
cu Claude Bonnefoy, autorul Rinocerilor este
cu adevărat „o conștiință a epocii” care a dez-
bătut cu curaj și intransigență cele mai grave
Petru Galiș
Sertarele, acrilic pe pânză, 70 x 70 cm
probleme ale timpului prin care a trecut, dar a
scos la lumină și autosondarea în subconștient,
transpusă cu onestitate netrucată, situându-l
printre marii dubitativi ai lumii.
Considerat un cinic în stare să se joace glu-
mind pe tema limbajului sau un „nonconfor-
mist notoriu” când scandalizează prin parodia
de proporții homerice Hugoliada (1935), (e
adevărat, va fi înfierat și de francezi mai târ-
ziu), temutul critic interbelic a radiografiat
cu asprime și comprehensiune producția lite-
rară a acelor ani, devenind un port-drapel al
argumentațiilor logice, imbatabile, transmise
ulterior personajelor sale din teatru. Ludicul
revărsat abundent în cronici de carte se va de-
canta și încărca de semnificații adânci în scri-
erile dramatice. Teatrul era „în el”, după cum
mărturisește într-un interviu, chiar dacă a cu-
noscut o lungă perioadă de gestație până să
vadă lumina scenei. Dovadă că prima antipiesă
universală, La Cantatrice Chauve, este o vari-
antă la Englezește fără profesor, text scris inițial
în limba română, atunci când și-a dat seama
de mecanismele absurde ale vorbirii învățând
limba engleză dintr-un manual și a reacționat
ironic, fantezist, genial. Viziunea sa pare un
nonsens precum descoperirile făcute de soții
Martin din Cântăreața cheală? Nicidecum! Ce
ciudat! Ce coincidență bizară! exclamă persona-
jele piesei regăsindu-se comic soț și soție după
o lungă conviețuire. Așa se întâmplă că Eugen
Ionescu, cantonat regional în scrisul românesc,
se întâlnește cu și se suprapune total, tempera-
mental, tematic și ideatic, peste Eugene lonesco
universal, într-o armonizare complementară ce
nu pare câtuși de puțin ciudată sau bizară.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
27
Portretul unei iubiri
■ Constantin Cubleșan
Rapsodic, volumul intitulat Poeme pentru
Esmeralda (Editura Grinta, Cluj-Napoca,
2020) este o frumoasă și galantă fandare
în fața iubitei, căreia îi face astfel o romantică de-
clarație de dragoste: „ești frumoasă/ ca liniștea/
fierbinte ca/ lacrima nevinovată.../ și mereu/ așa
să fie/ cu mii de flori/ de iasomie” (Poem pentru
Esmeralda, II).
Sunt puține în ziua de astăzi volumele cu poe-
zii de dragoste, de parcă ne-am jena de propriile
noastre iubiri. Gabriel Cojocaru, fără a fi un poet
al gesturilor vetuste și cu atât mai puțin al expre-
siei lirice tradiționale, se înfățișează în ipostaza
unui trubadur care știe să vină tandru sub balco-
nul iluzoriu, de unde să-i adreseze iubitei roman-
țe. Evident, volumul nu este unul de romanțe, în
sensul notoriu al genului, dar rostirea verbului său
poetic este de o vibrantă sensibilitate sentimen-
tală: „ți-am îmbrățișat/ umerii/ până dincolo/ de
drumuri și ore/ până când copacii/ simțeau/ cum
le cresc/ frunzele/ și florile/ își schimbau culori-
le/ până când soarele/ ca într-o rodnică/ durere -
depărtarea -/ își alunga măsurile/ și-mi vindeca/
rănile/ precum sarea// apa și laptele/ puse la/ pri-
vegheat/ frunzele renăscute/ și florile ușor/ cres-
cute.// plăpânda iarbă/ din aproape-n departe/
și ziua noastră/ zămislită-ntr-o carte!” (Și pentru
că era primăvară, Esmeraldă). Melosul e dedus
din ritmul folcloric. Toate aceste poeme preiau
duhul, ca să zic așa, rostirilor ritualice din poezia
populară. Nu este însă un prelucrător de motive
folclorice. Gabriel Cojocaru își construiește dis-
cursul liric în maniera aceasta, și cred că tocmai
aici se află originalitatea care îl individualizează:
„peste umbra gerului/ spre înaltul cerului/ aripă
de curcubeu/ cât de lung suișul tău?/ cuprinde cu
ochii zarea/ coborând atinge marea/ printre sufle-
te străbate/ proaspăta eternitate/ curcubeu cu rost
vărgat/ Dor cu Dor/ nestâmpărat” (Poem numai
pentru Esmeralda). E un soi de descântec fiecare
poem pe care îl adresează/scrie pentru Esmeralda:
„din floare de nalbă/ salt-o Vrăjitoare Albă./
cine poate s-o iubească/ în inimă o să-i creas-
că/ fără nume sau cu nume/ tot acolo îi rămâne”
(Hologramă). Multă gingășie se află în dialogul cu
cea pe care o adoră („timpul viselor/ ți-l aduc în
dar” - Descântec; sau; „nu-i așa, Esmeraldă,/ că
ochii tăi/ s-au săpat singuri/ în sufletul meu?” -
Rugăciune de îndreptare; sau: „de la ea/ voi învăța
cum/ să vorbesc cu florile/ și cum să înțeleg/ culo-
rile” - Despre cum face dragoste zeița mea).
Întoarcerea spre filonul liric folcloric se face
în buna manieră a practicilor postmoderniste,
Eugen Cojocaru experimentând, fără ostentație,
această fuziune, într-o manieră romantică: „cum
glăsuiește/ oarba fântână/ atât cât mai pot/ te țin
de mână./ cum saltă iarba/ sub copita grăbită/
mă-nchin și m-aplec/ lângă glezan-ți tivită/ cu fir
Petru Galiș Câteva cuvinte cu f mic de tipar, acrilic pe
pânză, 70 x 60 cm
de argint/ în lutul durut -/ atât cât mai pot/ să te
sărut./ cum crește ploaia/ de la cer spre pământ/
cu ochi-ți pădure/ am făcut legământ./ și liniștit
cât mai pot/ să te-ascult/ unde să te caut,/ unde să
te-ascund?/ unde să te caut./ unde să te-ascund”
(Cântec de iubire păgână).
Volumul Poeme pentru Esmeralda al lui Gabriel
Cojocaru se așează confortabil într-un șir de crea-
ții lirice de calitate emoțională autentică, în exul-
tarea sentimentului iubirii, cu o frumoasă rostire
ceremonială.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
£
21
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Un roman cu bătaie lungă,
de Hayden Dorf, Scrisori
din Regatul Pustnic1
Virgil Rațiu
Pentru că romanul lui Hayden Dorf cu-
prinde pasaje întregi (de-a lungul a 370
de pagini) de analiză și cercetare politică
de tip conspirație a „relațiilor” dintre Coreea
de Sud și Coreea de Nord - Coreea de Nord
fiind un stat artificial creat în 1948 ca urmare
a unui război sângeros care a avut loc între co-
sanguini, coreeni contra coreeni - este musai
să „navigăm” în puțină istorie. Din perspective
actuale, însă, situația geopolitică a lumii, as-
tăzi, atinge un nivel pe care nimeni, cred, nu
l-a dorit. Federația Rusă s-a pornit împotriva
Europei. De fapt, împotriva democrației și li-
beralismului, fluturând un fel de iliberalism
idiot, de tip Victor Orban. Se pare că, din nou,
Statele Unite ale Americii ar trebui să inter-
vină ca „mediator”, ca temporizor. Dacă o fi
să fie. dar nici Uniunea Europeană, Comisia
Europeană nu pot sta ca peștele în apă, doar
fâlfâind. Ceea ce nu cred că va avea loc este,
conform dictonului definitiv steinhardian re-
feritor la „glasnosti” și gorbaciovism (1985):
Una zice, alta face/ Asta-i lupta pentru pace!...
(Până la apariția acestei cronici nu se știe
unde, în ce „ape” politice ne vom scălda în
Europa și mai ales în Europa de Est. Încă. Totul,
toate sunt un dezastru uman de neconceput și
imposibil de gestionat, necum de tolerat.) Ca
să înțelegem prezența în lume a două Coreei,
Nordică, Sudică, prestațiile geopolitice ale
Rusiei (Uniunia Sovietică) și ale SUA în lume,
citez următorul avertisment scris de romancie-
rul Dan Stanca, privind catastrofe naturale sau
declanșate de om care ne-au asaltat de-a lun-
gul timpului, de la iacobini (revoluția franceză
-1789, revoluția bolșevică - 1917, până la tali-
banii de ieri și de astăzi: „Eșecul americanilor,
astăzi, în Afganistan, unde acum domnește o
teroare cumplită exercitată de talibanii afgani
ori de ce nație or fi aceștia... Cu o jumătate de
veac în urmă, americanii sau retras din Saigon
și au lăsat tot Vietnamul pe mâna comuniști-
lor... O singură dată, după războiul al doilea
mondial, SUA s-au aflat la înălțimea „misiunii”
lor. Așa este cazul Coreei. Dacă americanii în
„râcă” cu rușii ar fi cedat atunci, în timpul răz-
boiului coreeano-coreean, întreaga Coree ar fi
intrat pe mâna talibanilor comuniști; poate și
Japonia, și Australia”. Intrau pe mâna mârșavă
a Rusiei comunitariste. Aceste afirmații și con-
cluzii nu sunt o glumă deloc.
Merită să rezum un episod din deceniul opt
al secolului XX. N. Ceaușescu întrepinse o vi-
zită în Coreea de Nord, acasă la liderul suprem
Kim Ir-sen, tartorul coreean care a „făurit” așa
numita republică Nord-Coreeană. După aceas-
tă vizită, nefastă pentru „viitorul socialist” al
România, în condițiile în care conducătorul se
inspirase masiv din propaganda imagologică,
nătângă și gonflată care domina în țara de la
capătul continentului Asia, și o luase pe calea
comunismului de tip chinezesc al acelor vre-
muri, și corean, de atunci și în prezent, la Ed.
Politică (astăzi Ed. Humanitas S.A.) a apărut
un volum cu coperte de carton roșii, conținând
discuri și directive politice și ideologice, sem-
nat de fiul iubit al liderului suprem coreean,
Kim Jong-il. Volumul conține numai îndem-
nuri la muncă, așa cum începuse, copiind, să
facă și Ceaușescu (citez din memorie): ...Vom
duce bătălia de 300 de zile, lupta de 500 de zile
și pentru realizarea țelului viitorului coreean al
țării, vom purta bătălia pentru împlinirea pla-
nului de 3 ani, al planului de 6 ani, al măre-
țului plan de muncă de 9 ani... etc (Lucrau, se
observă, cu „cifre” impare, oarecum simbolice,
specifice neisprăviților comuniști sovietici!)
Astăzi, sub conducerea moștenitorului „tronu-
lui” Nord-Coreean, moștenire din tată-n fiu,
Coreea de Nord e dominată de un regim to-
talitar extrem de rigid ideologic și economic.
(Nu am înțeles și nu pot să înțeleg ce a căutat
fostul președinte american Donald Trump să-l
viziteze pe îmfumuratul, hahalera și nătângul
Kim Jong-un - la fel cum astăzi e catalogat și
V. Putin - la granița dintre Coreea de Sud și
Coreea de Nord, zonă numită în aceast roman
DMZ, zonă demilitarizată, de 4 km lățime, cre-
ată în 1953!? Astăzi, între cei doi „lideri” po-
litici, Vladimir RasPutin și Kim Jong-un, care
amenință lumea cu uzul rachetelor nucleare
(ca să vezi, actualitate! - n.m., V.R.), nu există
vreo deosebire. Se pot lua de mână și să plece
către Marte, Pluto și spre Planeta iubiților hi-
posexual.)
Romanul supus discuției este un roman po-
litic, ascuns în spatele unui așa numit roman
de iubire, de dragoste (platonică), ca în secole-
le trecute, roman cu agremente suficient de si-
ropoase pentru a stârni curiozitatea lectorului.
Desigur, conjuncturale. Dacă iubire este ori nu
este, poate fi și astfel!
Florin Ardelean conturează rezumatul ro-
manului Scrisori din Regatul Pustnic într-un
text din revista „Arta”, mai corect spus, ca text
de escortă, fragmentat pe coperta IV: Cum o fi
oare viața în Coreea de Nord? Iată o întrebare
pe care, probabil, fiecare dintre noi am rostit-o,
la un moment dat. Această carte oferă un răs-
puns. Și nu doar atât. Alex Robinson, un tânăr
american participant la un eveniment internați-
onal în Coreea de Sud, este răpit de nord-coreeni
în timp ce vizita zona demilitarizată (DMZ) de
la granița celor două țări. Victime ale acțiunii în
forță sunt, alături de el, un sergent din armata
sud-cereeană și un tânăr din India. Guvernul de
la Pyonggyang cere acordarea unor condiții pri-
vilegiate de participare la Olimpiada de Iarnă,
în schimbul prizonierilor. Sergentul, rănit grav
în exploazie, în timp ce salva viața lui Alex, îi
cere acestuia să trimită logodnicei sale câteva
scrisori și dictează un testament uluitor, despre
care americanul va afla doar după ce va fi eli-
berat. În acest timp, Alex, rănit și el în explozie,
se îndrăgostește de tânăra nord-coreeacă Kim
Hyo-Ri, cea care le acorda asistență medicală...
Ce soartă va avea fascinanta lor poveste de dra-
goste? Cum va supraviețui Alex, să scape din
Regatul Pustnic? Cum vor supraviețui amândoi
iubirii lor, practic, nevinovate? Iar întâmplarea,
soarta, joacă roluri de cremene în acest roman.
Finalul, ca în oricare roman sau nuvelă des-
chisă în amplitudini, este dozat transpus spre
descifrare celor curioși, captivi cu toții ai unei
lupte absurde, ideologice, tembelizantă dintre
cele două țări, de același sânge etnic! Victime
sunt niște eroi, practic, anonimi, mai cu sea-
mă că anonimitatea faptelor și mentalităților,
în toate compartimentele vieții din Nord, este
steag al marilor secrete de stat, imbecilizan-
te, „dobândite” prin „inoculare educațională”
de către fiecare cetățean nord-coreean. (Ca în
România lui N. Ceaușescu!)
Poate pentru o mai cuprinzătoare desci-
frare a țesăturii narațiunii din Scrisori din
Regatul Pustnic, merită să fie citite cu creionul
în mână două recente volume, ca ample cer-
cetări socio-politice, ascunse, nedecodate pu-
blicului din Nord, editate recent de CORINT:
«Coreea de Nord. Viața dincolo de clișee» de
Daniel Tudor și James Pearson și «Coreea de
Sud. Povestea unui fenomen economic, politic
și cultural» de Daniel Tudor.
În cartea de față avem un exemplu cert de fe-
lul în care o istorie în vâltori apocaliptice cum
e cea a celor două Coreei devine proză răsco-
litoare și percutantă, oarecum de inspirație
sud-americană. Citești și recitești, subjugare
superbă și continuă, o desfătare pe care o sim-
ți ca pe aceea a unei plăceri mângâitoare, cum
zice despre cărți undeva Nicolae Busuioc...
Nota finală a acestei recenzii este aceea că
scriitorul Hayden Dorf este un inspirat pseu-
donim al poetului Ioan Cioba din Bistrița, lo-
cuitor în cartierul Viișoara al Bistriței, pe vre-
muri botezat de sași Haydendorf.
Notă
1 Editura Charmides, Bistrița, 2020.
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Încă o poveste despre Cluj
■ Maria Vaida
Horea Porumb
Clujul meu în oglinda timpului
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2021
Citind Clujul meu în oglinda timpului,
constatăm că scriitorul Horea Porumb
se alătură unei galerii de autori care au
scris despre orașul de pe Someș, fiecare din
altă perspectivă: Irina Petraș, Vasile Lechințan,
Petru Poantă, Dumitru Cerna, Sorin Grecu ș.a.
Cartea ne atrage încă de la copertă, unde are pla-
sată o pictură cu imaginea Bisericii Ortodoxe,
semnată de Sabin Nemeș, rămasă, din păcate,
neterminată din cauza morții pictorului, în
anul 1984. Oricum, imaginea îndeamnă la lec-
tură prin valoarea ei estetică, prin frumusețea
sa inefabilă. Iar conținutul este în egală măsură
identic, pentru că nu simplitatea e căutată ca
reacție la superficialitatea și confuzia moder-
nă, ci conștiința istoriei și perenitatea valorilor
noastre naționale, căci scriitorul, om de știință
și globe-trotter, doctor în biofizică, este român
până în adâncul ființei sale. Se conturează în
volum o imagine-palimpsest a orașului natal
al lui Horea Porumb, cititorul descoperind sub
o povestire altă povestire, intens memorialisti-
ce, fiecare fixată într-un cronotop al vremilor
trecute sau prezente, evocând personalități ro-
mânești legate direct de Cluj, dar implicit și de
viața autorului, familia lui, Ardealul de ieri și
de azi, de țara noastră.
Faptele prezentate de Horea Porumb sunt
așezate pe firul cronologic al istoriei personale,
evocări duios-reverențioase ale membrilor fa-
miliei, dar și mari personalități românești cum
ar fi: George Enescu, Iuliu Maniu, Corneliu
Coposu, Antonin Ciolan, Emil Simon, Cristian
Mandeal, Erich Bergel ș.a. Povestirea despre fra-
tele lui Iuliu Maniu arată cum, după Eliberare,
acesta avea o firidă medievală de vreo doi metri
pătrați, unde „un lungan slăbănog, parcă inco-
lor, cu părul sărac, dat pe spate, de o nuanță in-
certă” repara stilouri cu bilă. În toate secvențele
narative se face simțită prezența arhipersonaju-
lui și acela este Clujul; căci sufletul autorului se
simte plin de o eternă dragoste pentru orașul în
care a văzut lumina zilei. De aceea povestirile se
referă, în marea lor majoritate, la oraș, la istoria
lui, la oamenii lui, la figurile pitorești pe care
le întâlnim pe firul epic. Cu o ironie fină și un
umor discret, Horea Porumb aduce în fața lec-
torului personaje ori situații comice: secvența
de la un spectacol de balet, unde copilul excla-
mă, văzând scena prim-balerinei Larisa Șorban:
„Uite-o, că-i numai în combinezon!” (p. 19), la
care sala întreagă a izbucnit în râs. De aseme-
nea, în Predeal mergem, autorul relatează un
comic de situație, în care personajul feminin, o
femeie frumoasă și distinsă, nu ascultă îndem-
nurile celor cu care călătorea; la sosirea în gara
Predeal, femeia nu coboară din tren, deși i s-a
spus că trenul a sosit la Predeal; iar mai târziu
le reproșează că de ce nu i-au spus... poate nu a
înțeles limba română. Autorul aduce cu umor o
completare ușor ironică, dar mucalită, preluată
din limbajul colocvial: „Și uite așa a ajuns or-
bul la Brăila și secuiul la București!” (p. 31). Nu
lipsește nici comicul de limbaj: naratorul rela-
tează o secvență în care exprimă intenționat o
frază în limba maghiară direct, care însemna în
română urarea: „În cinstea întregului tău fund,
doamnă cu fund mare” (p. 24). Personajele na-
ratoare sunt în număr foarte mare (autorul-na-
rator omniscient, tanti Pampa, Corina, mama
lui Gelu, Eugen, Bunicul, Dana, Bunica, vete-
rinarul din Deltă, Oana, Gheorghe, Feri, căci,
în opinia autorului, mărturisită într-un inter-
viu luat de Daniela Sitar-Tăut și publicat în re-
vista Nord literar de la Baia Mare: „Povestirea
este ca o invitație la călătorie. La o călătorie
pe verticală. Ea trebuie să te ajute să unești pe
Dumnezeul din tine cu cel din Cer” (p. 155).
Legătura autorului cu partea aceea de țară se
face prin străbunicul său, Petru Porumb, care
a fost un înflăcărat luptător pentru emancipa-
rea românilor, prieten și confident al Leului din
Șișești, Vasile Lucaciu. Străbunicul autorului
a rămas până la moarte sufletul românismu-
lui din Tăuți. Sentimentul cald patriotic a fost
transmis de învățătorul Petru Porumb și fiului
său, iar acesta, Ioan Porumb, a dus mai departe
tradiția. Volumul reflectă, prin povestirile sale,
moștenirea nobilă, primită de autorul nostru
din moși-strămoși: dragoste de neam și țară,
mărturisită fără ostentație, dar cu argumen-
te istorice irefutabile: „Noi, în Ardeal, suntem
încă traumatizați de drama pe care au trăit-o
ai noștri, iar experiența de mai sus ne-a amin-
tit-o. Bucureștenii nu înțeleg acest lucru...”(p.
23). Interesant este, totuși observația referitoa-
re la Roșia Montană, unde, mărturisește auto-
rul, „duc în suflet emoția ce mi-a provocat-o
armonia interetnică și religioasă, alături de so-
lidaritatea, curajul și determinarea oamenilor
locului, deciși să înfrunte, la propriu, lumea în-
treagă” (p. 74). Se poate afirma același lucru și
despre buna conviețuire a românilor cu evreii
în Clujul interetnic, pe care o pun în relief unele
povestiri ale lui Horea Porumb. Directorul de la
Dermata, evreu de naționalitate, aflând că unul
dintre muncitorii săi vrea să-și construiască o
casă îi oferă un împrumut ca să-l ajute, urmând
ca românul să-i restituie banii lunar din salariul
pe care-l primea de la fabrică. Oare cine ar mai
face azi un așa gest de solidaritate umană?
Tehnicile narative sunt diverse, de la portre-
tul schițat, la inserție, de la descrierea peisajelor
până la scurtă analiză psihologică, apoi la nara-
țiunea alertă și la dialogul viu. Incursiunile în
istoria familiei, în istoria Ardealului nu lipsesc,
iar autorul aduce argumente științifice, așa cum
îi stă bine unui mare gânditor. Astfel apare ju-
rământul tinerilor români după Diktatul de la
Viena, de a refuza să vorbească ungurește, în
semn de protest împotriva nedreptăților la care
a fost supus neamul nostru. Aici apare și subtila
constatare prin care o femeie din Covasna arată
statutul social al ungurilor trecuți dincolo de
Tisa: „Ne tratează ca pe niște cetățeni de mâna
a doua!” (p. 32). Hazlie este și întâmplarea prin
care Ilonka se duce cu un buchet de flori să-i
primească pe ostașii armatei maghiare în 1940,
iar căpitanul care le primește i le oferă calului
să le pască. Gestul este jignitor pentru femeie.
Din clipa aceea, Ilonka nu a mai vorbit limba
maghiară. Portretul literar conturează chipuri
de personaje memorabile: „Capul uriaș, plete
albe de haiduc, corp masiv, dar totuși sportiv.
Mi-i închipuisem pe polonezi supli și distinși.
Acesta era însă un uriaș impozant, îmi amintea
de un urs grizzly” (p. 45). Schițele de portret
sunt multe; unul apare tocmai în Istanbul: „Un
bătrân pitoresc, masiv, cu părul luminos, cu
chipul ascuns aproape integral îndărătul unor
mustăți stufoase” (p. 66). Concluzia acestei în-
tâmplări este sugestivă: „Am impresia că poți
să găsești o sosie în Istanbul pentru fiecare ro-
mân, dacă te uiți cu suficientă răbdare” (p. 67).
Făcând referire la directorul fabricii Dermata,
autorul precizează: „Farkas era un evreu minu-
nat. Un bonom cinstit și generos. Îl cunoștea
toată lumea, căci era prietenos și accesibil” (p.
101). Fie că cercetează istorii scrise, ori ascul-
tă cu atenție istorisirile din sânul familiei sale,
călătorește prin lume, asemănând Ardealul cu
America și cu texanii ei, Horea Porumb rămâne
ancorat în arealul unui oraș cetate, care dăinu-
ie de pe vremea dacilor și romanilor, care de-
vine explicit un arhipersonaj, ale cărui ziduri,
muzee, firide, universități, arhitectură vorbesc
limba română și spun povestea românilor din
acest minunat colț de țară: Roșia Montană,
Castelul lui Goga de la Ciucea, lucrările lui
Brâncuși, Ip, Treznea, locurile sacre pentru noi
toți. Memoriile scriitorului Horea Porumb aduc
mireasma florilor de tei din fața Universității
„Babeș-Bolyai”, muzica de operă care mai răsu-
nă peste Parcul Mare și Cazino-ul clujean, fre-
nezia care se aude de pe stadionul municipal,
căci toate acestea sunt Clujul nostru. Al tău și al
meu. Horea Porumb îmbină harul de povestitor
cu erudiția, dovedind cunoașterea istoriei nea-
mului său, notele de subsol atestă acest adevăr,
chiar și unele povestiri, cum este aceea intitula-
tă Așteptări, unde se spune: „Când, după Primul
Război Mondial, s-a creat România Mare, celor
ce n-au vrut să rămână în Ardeal (moșieri, pro-
prietari de palate, de imobile) li s-au răscum-
părat proprietățile de către statul român, lucru
consfințit atât la Trianon, cât și în cărțile funci-
are din acea vreme. Marile moșii ungurești au
fost răscumpărate cu prilejul reformei agrare,
care avusese loc tot atunci în întreaga țară. Cine
și-ar fi putut imagina că, ani mai târziu, în peri-
oada Diktatului de la Viena, cei care au revenit
ca stăpâni temporari în Ardealul de Nord vor
fi reînscris în cărțile funciare pe foștii propri-
etari, deși ei primiseră deja despăgubiri?!” (p.
54). Și în felul acesta românii au fost păgubiți
de două ori. Autorul face evocări calde, pline
de nostalgii, reverii, meditații, relevări ale unor
oameni care nu mai sunt, ale unor locuri care
și-au schimbat înfățișarea; doar memoria mai
păstrează poveștile de odinioară, pe care, iată,
Horea Porumb, un adevărat memorialist, le su-
pune atenției noastre, ca un ghid priceput ce ne
conduce prin meandrele istoriei orașului iubit,
devenit arhipersonaj al volumului Clujul nos-
tru.
Să citești cartea emoționantă a lui Horea
Porumb, tu, lectorule care iubești Clujul. Merită
cu prisosință!
■
30
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
însemnări din
Mancha
Orbul care a văzut perla
■ Mircea Moț
Cea de-a treia sosire semnificativă la han este
consemnată în povestirea Orb sărac. După
căpitanul Neculai Isac și Damian, negusto-
rul lipscan, își face apariția orbul sărac însoțit de
lița Salomia, cea care, după cum se știe, vegheză
ca istorisirile să funcționeze impecabil, pentru a
avea efectele dorite. Iată cum apar bărbatul orb și
femeia:„O babă ș-un moșneag ieșiră cătră lumină
dinspre carăle Lipscanului. Femeia venea inainte,
omul ceva mai îndărăt, cu capul puțin înălțat și pă-
rînd a asculta cu mare luare-aminte zvoana și voci-
le de la focul nostru”. Impresia este a unui cunoscut
început de basm, cu nelipsiții „babă” și „moșneag”,
care ies/se deslușesc din aburul atemporal al po-
veștii. Ei vin spre lumină, ademeniți de „zvoană” și
de „voci”, ca manifestări ale unei realități cotidiene.
În planul simbolic al narațiunii, personajul orb
nu mai aparține lumii acesteia, lăsându-se condus
de o bătrână înțeleaptă care preferă rachiul vinului
și plăcintele moi cărnii trecute prin foc.
Prin condiția sa de nevăzător, orbul a rămas
într-un alt timp, al frumuseții eterne a lumii . De
aceea, el se consideră un rătăcitor în prezent făcând
elogiuu unui timp ideal: „ căci eu nu sunt decât un
biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i
și eu n-o mai văd. Tânără-i și eu n-o mai simt”.
Condiția personajului nu este deloc întâmplă-
toare iar cecitatea sa implică evidente semnificații
simbolice. Ea poate fi socotită pedeapsa aplicată
de zei omului, după cum o recunoaște de altfel
Petru Galiș	Chimirul lui Moșu, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
personajul însuși:„Dumnezeu a rânduit să mă
pedepsesc fără lumină într-această viată, să-ntind
mâna și să cerșesc pita de la creștini buni. Fiind așa
voia lui Dumnezeu și având el grijă de mine ca și
de viermii pamântului, am cugetat că nu trebuie
să plâng, ci să primesc rânduiala”. Dar orbirea are
și o „valoare pozitivă: cei ce pierd capacitatea de
a vedea formele exterioare, fugitive și înșelătoare,
capătă facultatea unei « vederi interioare», devin
stăpânii luminii spirituale,ai înțelepciunii bătrâni-
lor, ai clarviziunii supraumane”1. În egală măsură,
orbul este „acela care ignoră aparențele înșelătoare
ale lumii, având astfel privilegiul de a-i cunoaș-
te realitatea secretă, profundă, la care nu au acces
muritorii de rând. El se împărtășește din divinitate,
este inspirat, poet, taumaturg, vizionar”2.
Orb, personajul lui Sadoveanu este sărac, un
cerșetor, condiție ale cărei semnificații nu pot fi de
asemenea neglijate. În limbile slave, suntem infor-
mați, numele cerșetorului (ubog, „al Domnului”)
„atestă natura sa sacrală. Cerșetorul putea fi trimi-
sul zeilor (...) sau strămoșul mitic venit în lumea
celor vii. De aici ospitalitatea dar și frica față de
cerșetor. El poate fi și încarnarea demonului, a ră-
ului”, cerșetorii fiind socotiți uneori „reprezentanți
ai lumii căzute în păcat”3.
După căpitanul Neculai Isac și negustorul
Damian, orbul sărac este al treilea personaj le-
gat , mai mult decât celelalte, de motivul perlei.
În Fântâna dintre plopi tânăra Marga purta la gât
hurmuzurile ce o legau de acvatic, iar în Negustor
lipscan, Damian pune la gâtul Ancuței o zgărdiță
de mărgele, în ambele situații fiind vorba doar de
imitații ale mărgăritarului. Refeindu-se la perlele
arificiale, Mircea Eliade scria că acestea „reprezin-
tă un exemplu cert de degradare a sensului meta-
fizic originar și de substituire a acestuia cu un sens
secundar, exclusiv magic”4. În Orb sărac nu mai e
vorba de imitație, ci de mărgăritarul autentic, aso-
ciat unui timp rămas în amintire: „Adă-ți aminte,
liță Salomie, de vremea când purtai la gât margă-
rintar, fii bună ca atunci și nu te supăra pe mine”.
Înțeleptul personaj („- Acest orb sărac are, după
câte văd, destulă înțelepciune, vorbi negustorul de
Lipsca, fluturându-și barba pe deasupra oalei”.)
este marcat de momentul în care a văzut strălucirea
mărgăritarului, căruia îi surprinde semnificativa
naștere: „- Știu, căci l-am văzut si eu o dată lucind.
Mărgărintarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă
care se găsește în scoici, la mare. Cum îi acuma,
într-o noapte de toamnă, când marea îi lină, ies
anume scoici la mal și se deschid la lumina lunii.
Și aceea în care cade o boabă de nisip se închide și
intră la adânc. Iar din acea boabă de nisip se naște
margărintarul”.
Născută dintr-o „scoică (simbol al vulvei femi-
nine) în adâncurile mării, perla posedă un simbol
bogat ce reunește lumina, feminitatea, apa luna,
fecunditatea”5.Perla „joacă un rol de centru mistic.
Ea simbolizează sublimarea instinctelor, spirituali-
zarea materiei, transfigurarea elementelor, capătul
luminos al evoluției”6. În sensul mistic, „perla este
luată și drept simbol al iluminării și nașterii spiri-
tuale(...). Imaginea arhetipală a perlei evocă ceea
ce este neprihănit, ascuns, vârât în adâncuri, greu
de atins”7. Pentru Mircea Eliade, perla „era simbol
cosmologic prin apartenența lui la sacru, obiect în-
zestrat cu forțe magice, binefăcătoare”8
Revenind, atunci când vorbește despre perlă, or-
bul o definește trimițând spre semnificativa naștere
a acesteia. Nașterea perlei este fixată de personaj în
timpul toamnei (care nu întâmplător este și timpul
poveștilor exemplare) și al unei nopți ce prilejuieș-
te întâlnirea erotică a acvaticului cu terestrul. Totul
este proiectat într-o perspectivă largă. Scoica, cu
trimiterile ei spre vulva feminină, iese din adân-
cul nedeterminat find fecundată de materialitatea
bobului de nisip, pentru ca apoi să desăvârșească
facerea în același adânc al mării.
Orb din stirpea lui Homer, personajul sado-
venian convinge mai mult ca un virtuoz al instru-
mentului decât ca un artist în adevăratul sens al
cuvântului; este cel care însuflețește instrumentul,
cimpoiul care „zice „ frumos de „parcă ar fi din
piele omenească”. Exilat la Pontul Euxin, Ovidiu
scria că sunetul produs de „această monstruozi-
tate” era pentru el nici mai mult , nici mai puțin
decât „oribil”, împiedicând un om de bună crește-
re „să doarmă la orele care trebuie”. La Ion Barbu,
în Timbru, „cimpoiul veșted luncii” cântă durerea
divizată încet sau tare, dorindu-se un cântec larg,
precum „foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”. Dar
la cimpoi contează în mod deosebit faptul că, din-
colo de virtuozitatea instrumentistului, cimpoiul
preia aerul/suflul artistului, pe care îl metamorfo-
zează în sunetul pur al cântecului și al artei. Pentru
orb cimpoiul este un istrument cu o sensibilitate
omenească: „Trase spre el cimpoilui și umflă c-un
răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub
cotul stâng, îl strânse și el țipă o dată scurt, ca și
cum l-ar fi durut”. Reține atenția ceea ce realizea-
ză acest instrumentist. El pare să ademenească de
fapt cântecul, fiindcă înainte de toate el „dă sunet
O
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
31
o
de cântec vechi” și, mai mult „„chemă un vers de
mâhnire din depărtarea anilor de demult”. Fără a
exagera, se poate spune că prin mișcarea cu niște
reflexe magice orbul se împrumută cântecului, lă-
sându-l să se manifeste prin propria-i ființă.
Nu este lipsit de semnificație momentul în care
i se cere orbului să cânte, „la acesta ceas”, la cân-
tatul cocoșilor:” „Se poate; ș-ai să-mi cânți, căci
așa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu Ancuței.
Noaptea-i târzie și cloșca cu pui grăbește spre cru-
cea nopții. Aud niște cucoși de-a Ancuței bătând
din aripi și cântând”. Contează indiscutabil aici
momentul ales:„ — Cucoșii cantă, băgă de samă
orbul, ca s-alunge șerpii și duhurile din preajmă”.
Cocoșul este vestitorul luminii, al începutului unei
zile, prezența cocoșului purifică și sacralizează ori-
ce loc, pe care îl „sustrage de sub influența haoti-
cului(...) transformându-l într-un spațiu cultural”9.
În narațiunea lui Sadoveanu cocoșul contează însă
în mod deosebit prin calități vocale deosebite, prin
vocea care-l singularizează și-i permite manifes-
tarea cântecului în puritatea și frumusețea lui. De
aceea, cocosul cu o voce groasă și neplăcută este
menit să o sfârșească la bucătărie:„ Unul dintre ei,
care are voce mai proastă, l-aș pofti mâni diminea-
ță cu borș acru”.
Cântecul orbului poate începe numai după ce
călătorii ascultă cântecul cocoșilor, semnificativ
spus „trâmbițările” acestora. Abia după muzica
stinsă se aude cimpoiul: „O clipă sfatul nostru
conteni, - ca s-ascultăm in tăcere bătăile de aripi
și trâmbițările cucoșilor, intâi aproape în cetatea
hanului, apoi ca o muzică stânsă, într-o mare de-
părtare, dincolo de apa Moldovei”.
Ca o paranteză, odată cântecul „istovit”, instru-
mentul decade jalnic, iar artistul interpret se lasă
în voia poruncilorr trupești: „Stăteam și ascultam
încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o
Petru Galiș
Șapte păsări și un pește, acrilic pe pânză, 60 x 60 cm
dihanie netrebnică, langă picioarele orbului. El
rupse cu dinți lacomi dintr-un picior de pui și în-
ghiți hulpav, cu albușurile crescute în găvanurile
negre ale ochilor. Apoi istovindu-și și oala de vin,
rămase iarăși alinat, cu fața cătră noi”.
Important este de reținut ce cântă orbul din
cimpoiul său: „Iar izbucni în surlă chemarea de
demult. O simțeam în mine ca o bătaie de inimă a
oamenilor care au fost și nu mai sunt pe acest pă-
mant. Auzeam pentru intâia oară cantecul acesta
al păstorilor. Și luam aminte la mioara care se tân-
guia și vorbea omenește cu stăpânul său despre
moartea lui...”
Interpretul orb cunoaște cântece frumoase,
dar cântă tocmai un cântecul despre moartea
mioritică, nu fără efect asupra celor ce îl ascultă
:„Ciobanul cel prost și supărat de la Rarău, cum
și monahul care se ducea la Sfîntu-Haralambie
plângeau pe locurile lor fără nici o rușine. Așa că
pot vorbi și eu fără sfială de acea întamplare, când
am lepădat lacrimi pentru niște închipuiri”.
De ce tocmai acest cântec este ales de orbul care
știe atâtea alte cîntece frumoase? Comisul Ioniță
îl întreabă chiar, ușor pornit pe harță:„— Dacă știi
altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe acesta?
răsări cu voce de harțag domnia sa comisul Ioniță
de la Drăgănești”. Răspunsul îl dă orbul însuși .
El se retrage din spațiul și colectivitatea satului
pentru a se încredința lumii, având parte de ex-
periențe inițiatice notabile. În prezența unor fo-
curi care nu se sting niciodată, ca posibile sugestii
ale permanenței spiritului, orbul învață cântecul
care conține, ascuns în frumusețea sa, scenariul
mitic al Mioriței, cu perspectiva acestuia asupra
vieții și trecerii. Blestemat să nu-l uite uite, acest
cântec rămâne pentru orb punctul de plecare al
cântecelor pe care le interpretează și motivarea
narațiunilor sale, pe care mitul le scrutează sever:
„— Iată de ce, frații și stăpânii mei, a răspuns bă-
trânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe
când eram copil, am ieșit din sat de la noi și-am
pornit în lume. Și oploșindu-mă într-o iarnă, pe
apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă
niște baci bătrîni la focuri care nu se mai stingeau
niciodată. Și acei baci vechi din pustie m-au invă-
țat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăs-
tăm să nu-l uit niciodată și, de câte ori oi suna din
cimpoi, să-l zic mai întăi și mai intăi”. Constandin,
orbul sărac revine de altfel asupra acestui cântec,
sugerțnd că nu se poate sustrage blestemului : „Iar
in toată această vreme, stăânii mei și frații mei,
eu am purtat cimpoiul cu mine și-am cântat, ne-
uitând blăstămul bacilor de la Prut De aceea ați
auzit și dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie
nu-mi place, însă trebuie să-l cânt. Și de poftiți, vă
pot zice unul mai mândru și mai cu haz”.
Acest început contează până la urmă cu ade-
vărat pentru personaj, celelalte experiențe fiind
legate de „meșteșugul” care, într-o școală a cali-
cilor, se substituie credinței autentice : „Iar după
ce m-am despărțit de acei baci, aflați, stăpânii mei
și frații mei, că am trecut dincolo de Prut, sub
mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu ade-
vărat, dar știa să cerșească tare frumos, cântând
creștinilor cântece spre a fi miluit Avea meșteșug
să pară că nu vede, și când eram noi singuri il au-
zeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu il ierta pen-
tru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică
și se inchina cuviincios la sfintele icoane. Și tot
așa se închina și făcea cruce când, la o margine
de sat din care ieșeam, se pregătea să fure o găină
sau un miel. Și rugându-se cu credință și drep-
tate, Dumnezeu îl ajuta”. Pentru o perioadă, face
Costandin face parte din „breasla noastră a cali-
cilor orbi”, semnificativă de altfel: „Și-am cunos-
cut acolo, ca la o școală, invățăminte pe care nu
le știam,deprinzând cântări jalnice și meșteșugul
breslei.
Așadar, orbul sărac „le cântă drumeților balada
Miorița, istorisindu-le apoi inițierea sa în tagma
orbilor, minunea Sfintei Paraschiva și o legendă a
sfârșitului domniei lui Duca vodă cel vândut dia-
volului (Orb sărac este, sub aspectul anecdoticii
povestirea cea mai eteroclită a ciclului”10.
În narațiunea orbului sărac Costandin , fabu-
losul se intersectează cu o realitate istorică ușor
de recunoscut. Acceptându-și cu resemnare, ca
pe un blestem, soarta de a fi supus unui început
mitic, întemeietor, pe care trebuie să-l reitereze,
orbul care a văzut perla reține atât evenimentul
real cât și corespondentul său din alt orizont.
Note
1	Ivan Evseev Dicționar de simboluri, București,
Editura Vox, 2007, p.317
2	Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere, Volumul 3, București, Editura Artemis,
1995, p 383.
3	Ivan Evseev, Op. cit., p. 80/
4	Mircea Eliade, Note asupra simbolismului acvatic.
Traducere Lucia Zaharescu. Studiu introductiv Marcel
Tolcea, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2002, p. 46.
5	Ivan Evseev, Op. cit., p.317
6	Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.cit., p.67.
7	Ibidem, p. 69.
8	Mircea Eliade, Op. cit. , p. 46.
9	Ivan Evseev, Op. cit., p 90
10	Ioana Bot, Dicționar analitic de opere literare româ-
nești, Coordonare științifică: Ion Pop, Cluj- Napoca,
Casa Cărții de Știință, 1999, p. 128).
■
32
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
teatru
Chipurile duminicale ale morții
■ Claudiu Groza
Un spectacol tulburător, foarte semnificativ
pentru vremurile extrem-contemporane,
a deschis Zilele Teatrului „Matei Vișniec”,
derulate la Suceava între 20-29 mai, cu un program
foarte divers. Am reușit să văd doar premiera tea-
trului-gazdă și să particip la câteva evenimente
conexe (dialoguri, conferințe, expoziții) în scurtul
meu sejur bucovinean, suficient însă pentru a lua
pulsul acestui festival din ce în ce mai dinamic și
deloc „parohial”; dimpotrivă, animat de un spirit
viu și integrativ.
Întoarcerea acasă de Matei Vișniec - ăsta e
spectacolul pe care-l menționam mai sus - a fost
montat de Botond Nagy cu o finețe a lecturii și o
pregnanță a înscenării absolut remarcabile, care
potențează cinismul amar și parabola subsecvente
textului, dându-i un plus de semnificație în raport
cu perioada prin care trecem, dar salvând povestea
de contingent printr-un orizont poetic, profund
intim, care face de fapt apel la resorturile imuabile
ale condiției umane.
Piesa lui Vișniec este un fel de parodie sarcasti-
că și șarjată absurd a morții degeaba, a inutilității
morții pe câmpurile de luptă pentru idealuri vagi,
stupide adesea; o moarte, adică o înfrângere prefă-
cută apoi, ipocrit și fără scrupule, într-o victorie.
„Să pară că aveți fețe de duminică... că doar ne
întoarcem acasă”, le spune Generalul soldaților
morți pe front, în așteptarea repatrierii. Chiar
și morții trebuie să revină acasă ceremonios,
festiv: „Vreau în față un detașament de decorați
întregi, ca să avem față când intrăm”, continuă
comandantul, aranjându-i apoi „pe căprării” pe
decedați, după cât de „eroic” au dat colțu’ ori cât
de „aspectuoși” fizic sunt. Ierarhizarea defilării
provoacă reacții, devălmășie, ricanări, pledoarii
pro domo.
Textul e greu de rezumat tocmai datorită aces-
tui puzzle de dialoguri contrare și monoloage care
tind să contureze o frescă mai amplă, simbolică, și
nu neapărat să urmărească un deznodământ. Or,
din această perspectivă, ce a reușit echipa artistică
este absolut notabil: toate inflexiunile semantice
ale piesei au fost puse în valoare, într-un cadru vi-
zual și de interpretare care le-a accentuat și com-
pletat. Am remarcat lectura regizorală; trebuie să
notez și dramaturgia lui Âgnes Kali (și salut că
apare așa ceva și pentru spectacolele în română),
care a contribuit și ea la acuitatea hermeneuti-
cii scenice. Botond Nagy a alternat mișcarea de
grup a actorilor cu momente monologale bine
personalizate, care au permis evoluții individu-
ale puternice (monologul dispăruților este auzit
din off, monologul gazaților este citit ca o scri-
soare și „dublat” în limbaj mimico-gestual, există
momente coregrafice și muzicale emoționante,
precum cele de „îngropare” - foarte intense vizu-
al - ori bocetul-interludiu Arz-o focul cătănie și
splendida secvență finală, cu un cântec de leagăn
ce acompaniază ritualul funerar).
Spațiul de joc (scenografia Andreea
Săndulescu) este o groapă-tranșee foarte suges-
tivă pentru derularea acțiunii, costumele inteli-
gent concepute sunt zdrențăros-parțial militare
pentru trupă, rigid-cazone pentru General; ex-
celentă muzica lui Claudiu Urse, cu sonuri foarte
variate, de la new age la rap (există chiar două
momente speciale de gen), trap etc.; foarte bine
integrată coregrafia lui George Pop; m-a deran-
jat uneori eclerajul lui Cristian Niculescu, fie
Întoarcerea acasă
prin obscurități, fie prin spoturile supărătoare la
un moment dat.
Excelent jocul actorilor, care au interpretat și
partituri de grup, și individuale, distingându-se
fiecare în diverse momente. Nu-i menționez
individual, respectând ideea de echipă care stă
la baza acestei montări indiferent de anvergura
rolurilor, mai ales că toți sunt practic în scenă
aproape toată reprezentația: Bogdan Amurăriței,
Răzvan Bănuț, Horia Andrei Butnaru, Cristina
Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru
Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc.
Am și o observație vizavi de ritmul spectaco-
lului în a doua sa parte (după secvența bocetu-
lui), unde aș fi preferat un tempo mai dinamic,
mai ales că povestea devine mai marcat sarcasti-
că/absurdă și mai puțin ancorată emoțional/in-
tim. Este însă un punct de vedere cu alură ceva
mai subiectivă, de data asta.
Dincolo de asta, însă, Întoarcerea acasă este
încă un spectacol foarte bun al Teatrului „Matei
Vișniec”, care probează că un proiect inițiat cu-
rajos (un gând bun pentru Carmen Steiciuc) și
continuat cu asumare managerială și repertori-
ală, mizând pe o echipă artistică, tehnică și de
colaboratori coezivă, poate construi evenimente
teatrale unul după altul. La Suceava am văzut în
răstimp de două luni două producții de cea mai
bună calitate. E un semn bun pentru viitor.
■
Un veac de teatru românesc la Chișinău
L-am întâlnit la Suceava și pe regizorul Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, care mi-a oferit două reușite
albume editate anul trecut (dar lansate festiv abia în urmă cu câteva săptămâni), cu ocazia aniversării centenarului teatral chișinăuan. Le urez și eu
la mulți ani colegilor din Basarabia!
Volumul 100 de spectacole în 100 de ani (publicat de Editura Cartier) cuprinde o mică parte din totalul de vreo 700 și ceva de premiere jucate în româ-
nește la Chișinău și Tiraspol. „Această carte-colecție scoate în lumină doar vârfuri de aisberguri (...), cu toată ponderea și complexitatea vieții reale în care
au fost create”, spune Petru Hadârcă, îngrijitorul ediției, precizând însă că nu a făcut un top, un clasament, ci a antologat spectacole reprezentative pentru
diverse momente istorice. Primul din ele este Răzvan și Vidra de Hasdeu, care a inaugurat Teatrul românesc din Chișinău la 6 octombrie 1921; ultimul -
Istoria comunismului... de Matei Vișniec, cu premiera la 1 iulie 2021. Între ele, alte 98 de producții memorabile, ca Thebaida de V. Eftimiu (cu Agepsina
Macri), RUR de Capek (regizat, în 1928!, de Aurel Ion Maican), Cvadratura cercului de Kataev în 1931 (!) etc. Cartea conține nu numai o bogată iconogra-
fie, ci și - meritoriu - fragmente din cronicile vremii. Un instrument de istorie teatrală pentru care echipa Teatrului „Mihai Eminescu” merită felicitări.
Albumul Artă scenografică, conceput de Tudor Zbârnea și Petru Hadârcă și curatoriat de
Natalia Șalaghinov, cuprinde reproduceri după diverse schițe scenografice realizate de-a lun-
gul timpului de diverși artiști reprezentativi pentru teatrul basarabean, chiar dacă prea puțin
cunoscuți la noi, de la „pionierul” scenografiei Auguste Ballayre la faimoșii - în epoca lor -
Theodor Kiriacoff (a lui e schița reprodusă aici), Boris Nesvedov, până la prolificul Anatolii
Șubin ori la Lazar Kaușanskii. Nu lipsesc nici creatori mai apropiați de timpurile noastre,
cum ar fi Petru Balan sau mai tinerii (cunoscuți și în spațiul nostru, deja) Stela Verebceanu,
Iurie Matei, Adrian Suruceanu și Irina Gurin.
Lucrările selectate sunt nu doar în majoritate spectaculoase - multe reale creații plastice
- ci și semnificative pentru evoluția scenografiei basarabene în ultima sută de ani, de la for-
mulele clasice la cele constructiviste, ludice sau simbolice. De remarcat că lucrările reproduse
provin, cu mici excepții, din colecțiile Muzeului Național de Artă al Moldovei, sub egida
căruia apare și albumul. (Claudiu Groza)
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
33
cinemateca
Dacă e marți, e Belgia! &
Vacanță la mare - comediile
„marilor vacanțe”!
■ Eugen Cojocaru
Vacanța la mare
Ce poate fi mai potrivit la debutul estival?!
Renumita peliculă americană - regia Mel
Stuart, 1969, 98min., turnată în locuri origi-
nale din Europa, e un spumos feel-good cu subtile
ironii de nuanță socială, etnică, pshilogică. În plus,
pe lângă actorii principali pot fi „gustate”, în apari-
ții „fulgurante”, multe vedete internaționale: Senta
Berger vânzătoare în magazin fashion Flower Power
și Joan Collins (brunetă!) pasantă la Londra, Ben
Gazzara și John Cassavetes la un joc de cărți, Robert
Vaughn fotograf și Virna Lisi o verișoară, Anita
Eckberg cântăreață la un local și Vittorio De Sica
într-un încântător mini-rol de „pantofar Geppetto”
care nu știe engleza pentru clienți de lux americani
la Roma, Donovan cântă Lord of the Reedy River la
un local hippyot din Elveția, tot el autorul titlului If
it’s Tuesday, this must be Belgium interpretat de J.P.
Rags, Catherine Spaak (rol principal în Il sorpasso
celebra comedie regizată de Dino Risi - capodopera
genului commedia all’italiana) cu Vittorio Gassman
și Jean-Louis Trintignant) și Miss Belgia „în funcție”
atunci, Sonya Doumen.
Povestea pare simplă: un grup de turiști ameri-
cani (o „diagonală” socială și caracterologică) pleacă
18 zile și vizitează într-o cursă nebună, cu autocarul,
nouă țari din Europa, obligați să treacă prin expe-
riențe și întâmplări hazlii, relatate alert-lejer. Vom
constata că e doar un pretext de a reda comporta-
mente individuale și sociale, tipologii naționale. Cât
de serios e, „în profunzime”, realizăm din replica: Nu
sunt doar ghid, ci și mama, tată, profesor, psiholog!
sau cea subsidiară la magazinele londoneze: Totul
e ca acasă! anunțând, incipient, Marea Globalizare
viitoare! E epoca valurilor de americani pentru
care erau foarte ieftine excursiile la 450$/persoană
- azi 10.000! Ce e un film fără o aventură amoroa-
să și alte aluzii sentimentale: ghidul englez Charlie /
Ian McShane (va juca Iuda (!) în Isus din Nazareth,
1977, de Franco Zeffirelli) e un „împătimit” donjuan
care a pus ochii pe frumoasa Samantha / Suzanne
Pleshette (jucase în Aventură la Roma, 1962, Păsările
de Alfred Hitchcock, 1963), dar va fi „pedepsit” de
Cupidon! Fiecare are altă motivație în „trupa” ete-
rogenă: Sam vrea să știe dacă dorește logodna, un
soț face soției, fără chef, pe plac, altul speră o „pui-
cuță” în fiecare țară, Bert / Marty Ingels „vânează”
poze erotice cu localnice și e mereu pălmuit, Harry /
Aubrey Morris șterpelește suveniruri („mut” tot fil-
mul, e cel mai „serios”!) din hoteluri, restaurante, tâ-
nărul John Marino / Sandy Baron își cunoaște rudele
venețiene, la o pereche middle age tatăl Fred / Murray
Hamilton (soțul dnei. Robinson / Anne Bancroft în
renumitul Absolventul cu Dustin Hoffman, 1967)
nu-și lasă fiica să-și împlinească visul: primul amor,
ex-sargeant Jack / Michael Constantine din al 2-lea
Război Mondial, necăsătorit, încă iubește flama sa
de atunci, la Roma (rol principal un român / Ștefan
Groza (!) fugit din România în California, în dra-
ma Deadly Harvest, 1972, cu Richard Boone / Anton
Solca, alt roman care trebuie să-l lichideze!), vese-
la Jenny / Mildred Natwick (jucase Mrs. Banks în
Desculț în parc, 1967) ș. a.
Se începe cu obișnuitele reticențe anglo-ameri-
cane (amis sunt aroganți și inculți - englezii săraci
și șmecheri) fiind actualizate și aprofundate con-
statările tipice asupra turiștilor americani (la sosire,
vreme splendidă: Dacă e Londra, de ce nu plouă?!)
și nativilor europeni de Mark Twain, Henry James
sau Woody Allen... Inspirația a venit, cum observa
criticul Vincent Canby în New York Times, de la un
apreciat serial cartoon anii ’50: „ca un documentar
care explorează... acest fenomen” Filmul rămâne și
azi proaspăt-distractiv la înalt nivel datorită scena-
riului solid cu personaje ușor „îngroșate” ironic, dar
veridice și pline de caldă umanitate prinse într-o
sarabandă de scene pline de umor și dialog sprin-
țar-inteligent, cu actori talentați în mare formă. La
Bridge Tower văd locul unde au fost decapitate două
din soțiile lui Henric al VIII-lea - cineva întreabă
De ce? R: Au sugerat să se facă așa o excursie prin
Europa! Sau antologica scenă în care veteranul po-
vestește, gesticulând înfocat, la Mauzoleul din Belgia
închinat Marii Bătălii de la Bulges, cum a fost și au
câtigat; se intersectează cu un neamț care spune, în
„delir”, soției aceeași bătălie și ei au învins! Ne încân-
tă și Norman Fell / Harve cu soția Irma / Reva Rose
(pierdută într-un grup de japonezi prin Europa!),
Pamela Britton / Freda, Aubrey Morris / Harry,
Hilarie Thompson / Shelly (fiica doritoare de deflo-
rare), Peggy Cass / Edna. E ca un „Shakespeare li-
ght”, un Visul unei... vacanțe de vară în care oamenii
își pot descoperi sau pierde adevăratul Eu așa cum
un pahar de șampanie în plus poate lua mințile ori,
dimpotrivă, revelează... adevărul!
Pentru a demonstra habarnamiștilor care sus-
țin că „producțiile românești ante-1990 sunt pline
de propagandă și centrate pe figura conducătorului
ideal” (vezi Dragoste la 0 grade - film „furat” de
italieni, Tribuna, 1-15.6.2022), cum susține tânărul
„istoric” Bogdan Jitea, să ne delectăm și cu Vacanță
la mare - regia Andrei Călărașu, 1962/lansat martie
‘63, roluri principale: Iurie Darie / Stadion (și chita-
ră), Alexandru Munte / Stiță (contrabas), Alexandru
Repan / Florin, Ana Seleș / Magda, Melania Cîrje /
Irina și Ileana Sandu / Anca - studente la construcții.
Subiectul e simplu și adevărat: orchestra studenților
la arhitectură câștigă concursul național și o săptă-
mână la munte sau la mare - mai toți vor marea, însă
șiretlicul lui Stadion și Stiță (ei nu suportă marea!)
aduce biletele de munte. O comedie bună (scenariu
marele umorist H. Nicolaide și Cezar Grigoriu) e un
șir de qui-pro-quo-uri: se urcă în trenul de Eforie: ce
nostim să vezi trupa cu schiuri spre mare. Desigur, se
cântă mult (musical bine mascat) într-o poveste fru-
moasă dând o „replică feroviară” (swing-)autohtonă
(Frumoasă-i viața de student) orchestrei feminine
din Unora le place jazzul (1959) cu Merlin Monroe
la ukulele condimentată cu travestiții Jack Lemmon
/ contrabas și Tony Curtis / saxofon. M-am întrebat
de ce e un intro de 6 minute (la Ateneu!) cu melodia
clasic-modernă: cam plictisitor, că-ți vine să renunți
la rest, când vezi prima dată! Un truc să eludeze și
„adoarmă” cenzura care n-a mai fost atentă la subti-
lul și non-conformistul „Mare Rest” fără legătură cu
epoca de atunci, fiind o pledoarie pentru libertate,
bucurie, sinceritate, sentimente frumoase și valori
autentice! Așa n-au observat nici replica subversivă
a lui Ion Finteșteanu / Asistent la Directorul ONT
Constanța / Costache Antoniu (monștri sacri cu
Jules Cazaban / Pescarul din tren jucând cu tinerii
viitori mari actori, mulți încă studenți atunci!): E
cam occidental! Inteligent ca un film de „dincolo”,
„plasabil” fără probleme în orice Zonă Vestică: so-
sirea e subliniată cu o panorama aeriană (marketing
perfect: acum răsărit, la final pe înserare, plaje cu
fete frumoase, schi nautic etc.) a frumoasei Mamaia
în construcție și aflăm ce se va realiza repede în ur-
mătorii ani, nu ca minciunile sfruntat-politicianiste
de azi: Să vezi ce litoral va fi până la Mangalia! Una
din cele mai frumoase zone litorale din Europa și
lume, decenii la rând vizitată de toți românii, dar
și de mulți străini din țările socialiste și Occident!
Filmul a lansat un val de simpatie și turism estival,
cum e cazul Jandarmii la Saint Tropez cu Louis de
Funes. Eterna poveste de amor începe cu „antipa-
tie” și se termină... Gustăm melodii superbe, demne
de clasamente internaționale (George Grigoriu) din
epocă: (swing-bossa nova) Cred că m-am îndrăgos-
tit cu Aurel Giurumia (și clarinetist) imitând la te-
lefon (și centralistele se alătură!) solista pe care n-o
au la concertul promis în schimbul cazării gratuite,
swing-jazz-ul Marinar demn de Duke Ellington
cântat pe bărci, la malul mării, Serenada tinereții cu
Ana Seleș, Melania Cîrje și Ileana Sandu etc. Alți in-
terpreți: Willy Ronea, George Demetru, Haralambie
Boroș, Ștefan Moisescu, H. Polizu, Puiu Călinescu,
Dem. Rădulescu, Marius Pepino, Gioni Dumitriu,
Ștefan Bănică, Zephi Alșec, Mircea Constantinescu,
Paul Sava, Al. Lulescu, Nicu Constantin. Tuturor
le-a făcut, vizibil, mare plăcere jucând cu talent și
improvizând inspirați în unul din multele filme ro-
mânești ce sfidează regimul și greutățile de atunci,
ridicându-se la standardele calității cerute de publi-
cul larg de pretutindeni.
■
34
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
Urmare din pagina 36
Petru Galiș,
un pictor elevat
flori și hiperrealiste dantele sau obiecte vizu-
alizate cu minuțiozitate, cu colivii și enigme,
o lume a sa, în care totul este viu și vibrează.
Ne emoționează prin picturi de un deosebit ra-
finament cromatic și structural, ca să enume-
răm câteva drept exemplu, cum sunt: Chimirul
lui Moșu, Patru vaze, Cântarea florilor tăiate,
Sculele mele în iarbă, Acvariul uscat, Colivie
în roșu englez, Două șezlonguri, Instrumente
în iarbă, Șapte păsări și un pește, Sertarele,
Dulăpior ș. a sau Gardul din față și din spate.
Cum deja sugerasem, artistul posedă un mod
de exprimare sensibil, de mare rafinament, ex-
trem de laborios, excelent aprofundat în textul
bogat al cărții recent apărute „Culoarea cuvin-
telor, Petru Galiș de vorbă cu Vasile Bogdan”.
Artist lucid, exigent cu sine, fără a cădea în
rezolvări manieriste de meșteșug obsesiv, ar-
tistul găsește de fiecare dată soluțiile optime,
și conform definițiilor sale, el nu face peisa-
je și naturi statice, ci exterioare și interioare.
Picturile, zise neterminate, oferă privitorului
libertatea de a colabora, de a visa forma obiec-
Petru Galiș	Patru vaze, acrilic pe pânză, 50 x 60 cm
telor redate simplu prin amprentele lor vide.
În concluzie, spicuim câteva rânduri din
programul pictorului Petru Galiș care îi defi-
nesc parțial personalitatea:
Petru Galiș
Peretele, acrilic pe pânză, 80 x 86 cm
“Planul meu «secret» este de a fi «făcător» în
pictură pe cât sunt de «auzitor» la muzică. De
exemplu să desenez o improvizație pe o temă
de jazz tradițional, să pictez cvartete, cvintete,
bagatele sau să compun concerte pentru un
obiect - solist și orchestră.
Este de fapt o tendință de a modifica obiecte
ba într-o parte ba în alta, unele parcă se înmoa-
ie și se turtesc, dar nu-și pierd total identitatea.
Nu numai că le păstrez identitatea, dar vreau
să capete ceva în plus. Acela nu e paharul pen-
tru vin «X». El a devenit paharul «X» din care
beau eu. Oricine poate face o linie din A spre
B cu un liniar bun și un creion de 0,5, o sută
de oameni o vor face la fel. Aceasta-i calea spre
«uni-formă»! Dacă le iei liniarul și-i lași să-și
aleagă creionul, vor rezulta o sută de linii di-
ferite. Fiecare va purta într-însa personalitatea
autorului și căldura mâinii sale.
În cazul meu osteneala se împarte în două,
prima parte se termină la definitivarea schiței.
Apoi vine greul de la șevalet unde mi se întâm-
plă să mă întorc din drum spre formă, sau să
alerg și mai departe. Aici este dificultatea. Să
găsesc măsura!
Uneori ideea-mi cere să caut pe-alături, s-o
îmbrac altfel, așadar să o modific. Până va pur-
ta și ea temperatura mâinii mele ca și cea în
care am lăsat formele așa cum le-am găsit.
La urma urmei într-un tablou se poate citi
felul în care se vede lumea din locul în care stă
pictorul, dar și aluatul din care-i construit ar-
tistul. Dacă un grafolog deslușește caracterul
celui care a scris un text după forma literelor
și acestea sunt doar niște semne convenționale
automatizate, cum să nu poți privi în sufletul
autorului unor semne așezate chibzuit și cu
simțire.”
Timișoara 4 iunie 2022
■
TRIBUNA • NR. 476 • 1-15 iulie 2022
35
sumar
semnal Andrei Matga Viața în dialog	2
editorial Mircea Arman Ființa ca poieză și structură a imaginativului poietic rațional aprioric (II)	3
filosofie Viorel Igna Bernard Lonergan, exponent al tomismului transcendental (I)	5
Vasile Zecheru Aletheia ca rezultat al poziționării corecte în raport cu existența (II)	8
diagnoze Andrei Marga Compromiterea doctoratelor	11
religia Nicolae Turcan Discursul absolut al teologiei (I)	13
istoria literară Radu Bagdasar Alte biografeme: Traumatismele morale și decepțiile	16
eseu Christian Crăciun Necuvintele prin grila unui bătrân rabin	17
Iulian Cătălui Literatura de călătorie: etimologie, tipologie, scurtă istorie (I)	18
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XII)	20
poezia Alexandru Sfârlea - 75	21
proza Geo Vasile Agapios sau teorema incompletitudinii	22
opinii Ionuț Țene Direcția nouă a poeziei românești!	23
comentarii Vasile V Filip Un stăruitor efort de cosmicizarea „lumii personajelorlui Marin Preda”	24
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc O critică a „operei compozite” contemporane	25
Victor Constantin Măruțoiu Despre iubire și devenireprin noua Șeherezadă. Aspecte ale unui transfigurat ethos amandi	26
Adrian Țion Eugen Ionescu versus Eugene Ionesco	27
Constantin Cubleșan Portretul unei iubiri	28
Virgil Rațiu Un roman cu bătaie lungă, de Hayden Dorf, Scrisori din Regatul Pustnic	29
Maria Vaida Încă o poveste despre Cluj	30
însemnări din La Mancha Mircea Moț Orbul care a văzut perla	31
teatru Claudiu Groza Chipurile duminicale ale morții	33
Un veac de teatru românesc la Chișinău	33
cinemateca Eugen Cojocaru Dacă e marți, e Belgia! & Vacanță la mare - comediile „marilor vacanțe”!	34
plastica Ciprian Radovan Petru Galiș, un pictor elevat	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Petru Galiș,
un pictor elevat
Ciprian Radovan
Petru Galiș	Pipa, acrilic pe pânză, 70 x 60 cm
Un excelent pictor al dantelelor, un mi-
nunat făcător de misterioase “Picturi
neterminate”, drum deschis viselor pri-
vitorului sensibil, un maestru al subtilităților
grafice și cromatice, desăvârșit prin calitățile
sale, dovedindu-se un artist complex, Petru
Galiș este un artist dotat cu o sclipitoare inteli-
gență, unic poate în contextul picturii contem-
porane românești. Situându-se în zona picturii
poetice, undeva între suprarealism și hiperre-
alism, în arta sa, unde este vorba de un mod
de exprimare cu subtile metamorfozări expre-
sioniste, Petru Galiș propune o lume cu păsări,
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
llll■nll■l
642341 100476