TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Gyorkos Manyi Albert
Omul cu violoncel, detaliu
ulei pe pânză, 30 x 25 cm
bloc-notes
Dragoste la zero grade -
film „furat” de italieni!
I Eugen Cojocaru
Splendida comedie de Geo Saizescu Dragoste
la zero grade (1964) a fost „oferită” italieni-
lor (și nu numai!) ca „made in Italy”; regele
comediei românești mi-a relatat (scrie și în me-
morille sale) cum a fost invitat la Festivalul de
Film venețian în 1966, unde un prieten regizor
italian l-a întrebat de ce a renunțat la drepturile
de autor și a vândut filmul. Mirat, hâtrul oltean
spune că nu știe de așa ceva și află, în culmea ui-
mirii, că filmul a rulat sincronizat perfect, ca pro-
ducție pur italiană, la cinematografe, apoi la TV.
Menționez acesta pentru a ne „răcori” și mințile
în plină vară: prea des se aud afirmații aberante că
tot ce e românesc ante-1990, inclusiv cinema-ul,
a fost propagandă și fără valoare! Un cras exem-
plu (din multele) recent din Week-End Adevărul /
11-13.02.2022 cu titlul mistificator „Filmele co-
muniste erau puternic personalizate în jurul con-
ducătorului ideal”, unde se susține că perechea
Ceaușescu vedea și cenzura personal fiecare
film. Câtă ignoranță și rea intenție!! Mai mult: în
01.02.2022 CNA a recomandat ca televiziunile să
scrie înainte de vizionare „Filme din perioada co-
munistă sub cenzură și propaganda de stat”, deși
foarte multe n-au nimic ideologic cu acea epocă și
mai puțin cu Ceaușescu, în ciuda existenței apa-
ratului coercitiv. Lista e lungă, nu intrăm în de-
talii și începem cu așa-zis „primul propagandis-
tic” Răsună valea (1949, r: Paul Călinescu), care
redă viața reală plină de speranțe profesionale
și o viață mai bună pentru majoritatea tinerilor
țărani de atunci (68% analfabeți condamnați să
fie zilieri săraci toată viața!). După câteva pelicu-
le de ideologie (Nepoții gornistului/1953, Răsare
soarele/1954), din 1955 irumpe o întreagă ple-
iadă de îndrăznețe filme (Nota bene: cum sunt
comedii mai reușite decât multe „chinuite” din
Vest!) de actualitate fără politică, dar subtil sau
chiar îndrăzneț critice la realitate: Directorul nos-
tru (Jean Georgescu, 1955), Pe răspunderea mea
(Paul Călinescu, 1956), Alo, ați greșit numărul!
(Andrei Călărașu, 1958), Băieții noștri (Gheorghe
Vitanidis, 1959), Vin cicliștii! (Aurel Miheleș,
1968), Doi băieți ca pâinea caldă (Andrei Călărașu,
1962), Post-restant (Gheorghe Vitanidis, 1962),
Vacanță la mare (Andrei Călărașu, 1962), Partea
mea de vină (Mircea Mureșan, 1963), Un surâs
în plină vară (Geo Saizescu, 1963), Balul de sâm-
bătă seara (Geo Saizescu, 1967), Reconstituirea
(Lucian Pintilie, 1968) și anii ’70-’80: Operațiunea
Monstrul (Manole Marcus, 1976), Acțiunea
„Autobuzul” (Virgil Calotescu, 1978), Astă sea-
ră dansăm în familie (Geo Saizescu, 1978), Nea
Mărin, miliardar (Sergiu Nicolaescu, 1979),
Glissando (Mircea Danieluc, 1982), Sosesc pă-
sările călătoare (Geo Saizescu, 1984) ș.a. Închei
lista mult incompletă cu ecranizarea romanului
Cădere liberă de Grigore Zanc: Probleme persona-
le (David Reu, 1981) care începe cu un virulent
rechizitoriu al epocii făcut de un conferențiar la
filosofie în fața studienților (la Cluj și se pare că
l-a inspirat pe Marin Preda cu personajului său
identic Victor Petrini, în același oraș), la fel de
dur ca postul de radio american Europa Liberă!
Interesant să menționez excepționalul Bijuterii
de familie (Marius Teodorescu, 1957), un film
noir mai bun decât unele „faimoase” occidenta-
le! Apropo, filmele istorice românești: specialiștii
știu că sunt mai bune și mai puțin „tendențioase”
decât cele italiene, americane... -nu întâmplă-
tor, Dacii lui Nicolaescu e predat ca model (!) la
facultățile de film americane! Oare datorită „in-
dicațiilor” perechii Ceaușescu!? Să fims erioși!
Cei sub 45-50 de ani nu cunosc de loc (nu nu-
mai) istoria filmului și cred, în naivitatea lor, că
doar în România așa-zis „comunistă” (în realita-
te se transformase din socialism într-o dictatură
mascată a aparatului opresiv securisto-miliție-
nesc!) era propagandă!! Dacă ar vedea filmografia
hollywoodiană a anilor ’30-’40, ar remarca mai
multă distorsionare a realității și propagandă de-
cât în România ante-1990: faimoasele screw-ball
comedies numai cu personaje super-bogate ori
asistente medicale cu apartamente elegante și
mașini de lux (totul „perfect minunat” în USA!)
negau cea mai cruntă perioadă de sărăcie, șomaj,
zeci de mii de sinucideri/an, revolte etc. din istoria
americană! Abia tinerii furioși englezi, apoi ame-
ricani impun, temporar, realitatea: Moartea unui
comis-voiajor de Arthur Miller/1949, ecranizare
1951! Numai studio-ul Warner Bros. îndrăznea
să producă filme critice social-politic, în ciuda
presiunii cenzurii impuse cu (în plină epocă dic-
tatorială McCarthystă cu sute de actori, regizori,
scenariști ș.a. interziși să mai profeseze - adică
muritori de foame!) un celebru Pe chei (1954,
Marlon Brando, Premiul Oscar „Cel mai bun ac-
tor”)! Tot WB a vrut să facă un film anti-fascist
despre Germania lui Hitler în 1937 și despre acest
fenomen în State: li s-a interzis - câteva „modele”
de cenzură în Occident! Din anii ’80 s-a terminat
cu libertatea prin cumpărarea studiourilor de car-
teulul bancar trecându-se, din nou, la mistificarea
grosolană a adevărului și realității de care suferă
azi, peste tot, întreaga „cultura”!
În articolul incriminat la început, e intervievat
tânărul istoric Bogdan Jitea, care „își dă cu păre-
rea” despre filmul românesc 1947-1989, dovedind
că nu știe bine realitatea istorică (n-a văzut nici
filmele, doar a luat comentarii și avize din do-
cumentele autorităților responsabile) de atunci,
„operând” cu judecăți stereotipe de felul „mai tot
era prost și rău”! De fapt, volumul său Cinema în
RSR e mai nuanțat și recunoaște valențe valorice,
în epocă, în comparație cu generalizata și radicala
părerologie paușală. Însă responsabilii mass-me-
dia aleg titlul și sub-titluri negative scoase din
context! Așa se „justifică”, azi, șarlatanii din (in)
cultură. Un caz simptomatic: am fost invitat,
de curând, la montarea de final de an III, la o
Facultate de Teatru. Studenți în mare parte buni,
montarea acceptabilă însă cu știutele „șabloane”
americane: mereu se strigă, amalgam neo-baroc
de cântece, dansuri, scâlâmbăieli, decoruri și cos-
tumații fanteziste etc. După eveniment, câțiva
avizați reproșează țipetele permanente - o con-
ferențiară „știe” imediat cauza: Asta e moștenire
comunistă! Când i-am spus că nu e adevărat, a
plecat ofuscată - dialogul nu e dorit.
Continuarea în pagina 33
2
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
editorial
Filosofia ca știință
a adevărului
■ Mircea Arman
Vom lua acum în discuție o altă definiție a
filosofiei grecești, ultima, și cea care in-
teresează cel mai mult cercetarea de față.
În Metafizica, Aristotel formulează astfel această
definiție: „De aceea nu fără motiv filosofia se nu-
mește știința adevărului”.1
Ștefan Bezdechi, tălmăcitorul român al
Metafizicii, traduce expresia theoria thes alethe-
ias, prin știință a adevărului, alții au tradus-o
prin cunoașterea adevărului. Nici una dintre
aceste traduceri nu surprinde esența termenu-
lui theoria, care, așa cum am demonstrat, este o
cunoaștere de tip special în care intelectul activ
privește obiectul cunoscut contopindu-se cu el.
Acest lucru se realizează în starea de contempla-
ție(Anton Dumitriu). Dar dacă obiectul ultim
al filosofiei este ti to on - existența ca existență,
atunci, urmează că termenii de realitate și ade-
văr sînt identici. Dar să vedem ce crede Aristotel
referitor la acest fapt: „Existență și neexistență
se spune mai întîi despre diferitele forme ale
categoriilor; apoi despre putința și actul acestor
categorii sau despre contrariile lor; și în fine, în
sensul lor cel mai propriu de adevărat și fals”.2
Stagiritul reiterează această afirmație și în alte
părți ale acestei lucrări3.
Pe de altă parte Platon, în Sofistul, scrie:
„Adevărul exprimă cele ce sunt, falsul exprimă
cele ce sunt ca fiind altceva decît cele ce sunt -
legei o men alethes ta onta ous esti, o de pseudes
hetera ton onton”4. Aceste pasaje ne indică fap-
tul, afirmat deja de către noi, că neantul nu putea
face obiectul cercetărilor filosofice antice și că
adevărul este identic cu ființa.
Thoma de Aquino, în De veritate, conchidea:
„Adevărul și existența sînt absolut identice -
Verum et ens sunt omnio idem”.5
Referitor la această idee, după care existența
este adevărul, Parmenide spunea: „Ei bine, îți
voi spune [...] cele două drumuri ale cercetării
care sunt singurele posibile [.] Primul arată că
existența este și că este imposibil ca ea să nu fie.
Aceasta este cărarea convingerii, căci este însoți-
tă de adevăr. Al doilea, însă, susține că existența
nu există și că nonexistența în mod necesar tre-
buie să existe, acest drum, îți spun, nu poate în-
văța nimic. Căci tu nu poți cunoaște ce nu există
- aceasta-i imposibil - nici să-l exprimi”6. Ideea
identității dintre adevăr și existență o găsim și
la Platon: „Nous-ul este sau identic sau cel mai
asemănător cu adevărul”.7
Vom sesiza, împreună cu Heidegger, că exis-
tența este stratificată într-o serie de existențialii,
pe care gîndirea le determină prin identificare.
Noi am spune că existența este stratificată și
multiplicată în funcție de structurile creatoare
ale imaginativului poietic rațional. Putem con-
chide, de aici, că dacă existența este adevărul,
atunci și acesta este stratificat într-o serie de
determinări sau constructe imaginative poietice
raționale. Aristotel o afirmă însă că: „Așa că fie-
care lucru participă la adevăr în măsura în care
participă la existență”.8
Am ajuns, astfel, la noțiunea de adevăr (ale-
theia) care concentrează în sine întreaga filozofie
grecească. Existența este adevărul iar neantul
este falsul.
Referitor la adevăr Stagiritul spune: „Acesta
depinde, cît privește lucrurile, de însușirea lor de
a se prezenta ca unite și despărțite și, prin urma-
re, calea adevărului aparține acelui care socoate
drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit
și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare
acela care gîndește contrar de cum sunt lucrurile
în realitate”.9 Dar aici Aristotel se referea la lucru-
rile compuse, deoarece numai despre ele se poa-
te afirma sau nega, numai ele implică intelectul
patetic, dianoia, unirea și separația. Numai aici
poate apărea eroarea, numai pe calea lui a spune
este ea posibilă. În ce privește a fi lucrurile stau cu
totul diferit. De aceea, Stagiritul spune: „Dar cînd
este vorba de lucruri necompuse, ce înseamnă
existență și neexistență, ce înseamnă adevăr și ne-
adevăr? Căci un astfel de lucru nu este ceva com-
pus, astfel că existența lui să depindă de părțile
care-l alcătuiesc, iar despărțirea acestora să atragă
după sine dispariția lui.Cînd este vorba de lu-
crurile compuse problema adevărului sau neade-
vărului nu se pune la fel ca în domeniul lucrurilor
necompuse. Și precum în domeniul acestora ade-
vărul nu poate fi considerat din același punct de
vedere, tot astfel nici problema existenței. Atunci
ce este adevărul și neadevărul”.10 Răspunsul la
această întrebare îl găsim în același loc: „Pentru
astfel de lucruri [necompuse], adevărul constă
numai în a le concepe cu mintea [fiind realități
prime]; cu privire la ele nu există nici neadevăr,
nici înșelare, ci doar ignoranță”.11
Demonstrația anterioară, prin care am arătat
identitatea dintre adevăr, ființă și existență, pune,
în mod automat, o altă problemă. Ea se referă la
cercetarea noțiunii de adevăr.
Ce gîndea Aristotel, în Peri hermeneia, despre
adevăr și fals?: „Adevărul ca și eroarea implică
unire și separație - syntesis kai diairesis”12. Mai
departe, filosoful grec afirmă: „Nu orice logos
este un enunț, ci numai acela care este adevă-
rat sau fals”13. Pentru a exprima vocabula enunț,
Stagiritul folosește expresia logos apophantikos.
Adverbul apophantikos însemnă explicativ, de-
clarativ, enunțiativ, și se trage de la verbul apo-
phaino, care la rîndul lui provine din apo ce are
ca prim sens noțiunea de depărtare, departe, și
verbul phaino care înseamnă a face să străluceas-
că, a lumina. Așadar, logos apophantikos înseam-
nă „vorbire care face să strălucească pînă departe
ceva (Anton Dumitriu)”. Ce poate să fie însă acest
ceva despre care tocmai vorbim? Adevărul. Astfel,
lumina pe care o are acest logos apophantikos este
lumina adevărului.
Însă, așa cum aminteam, există două tipuri
de adevăr - aletheia: adevărul celor compuse și
adevărul celor necompuse, simple. În mod firesc,
urmează că, adevărul celor compuse este o adequ-
atio rei ad intellectus, este un adevăr sintetic, cîtă
vreme adevărul revelat de acest logos apophan-
tikos este unul asintetic, simplu, neamestecat.
Primul, cel sintetic, ține de intelectul pasiv, în vre-
me ce de al doilea de cel activ - este un adevăr
asintetic. Acești termeni, sintetic și asintetic sînt
Mircea Arman
preluați de către noi de la Aristotel și vor să spună
tot atît cît adevărul elementelor care se unesc și
se despart - adevăr sintetic - care este livrat apoi
gîndirii și expresiei ei - acelui logos apophantikos,
care la rîndul lui este lumina care îl face inteligibil.
Aristotel, în De anima, sublinia: „Sufletul este
într-un anume fel, toate cele ce există - he psyche
ta onta pos esti panta”14. Adevărul devine, de data
aceasta, o identitate a intelectului cu obiectul cu-
noscut.
Paul Wilpert, într-un studiu intitulat Zum
aristotelichen Wahrheitsbegriff, (Logik und
Erkenntnislehre des Aristoteles, p. 112), arăta că
adevărul asintetic nu are nimic de a face cu syn-
thesis și diairesis. Gîndirea, spune el, funcționează
ca un act al vederii intelectuale, prin contempla-
re, într-un mod și formă simple. Există un punct
comun între cele două adevăruri: amîndouă sunt
luminate. Dar, cîtă vreme cunoașterea celor syn-
theta nu cere decît o iluminare a intelectului pa-
siv, cunoașterea celor asyntheta cere theoria, adi-
că funcția intelectului activ, contemplarea. Astfel,
cunoașterea adevărului devine theoria thes alethe-
ias.
Filosofia europeană s-a axat pe primul tip de
adevăr, acel al lui adequatio rei ad intellectus și
a omis din vedere acest al doilea tip de adevăr -
asynteton - pe care grecii îl admiseseră.
În Ființă și timp, Heidegger spune: „Ca vorbire
logos înseamnă tot atît cît deloun, a face vizibil pe
acela despre care este rostit în rostire.
Aristotel a explicat această funcție a vorbirii
mai pătrunzător prin apophainestai. Logos lasă
ceva să se vadă, anume ceva despre care e vor-
ba pentru vorbitor, respectiv pentru covorbitor.
Vorbirea lasă să se vadă apo... chiar pe acela des-
pre care este vorba. În rostire, în măsura în care ea
este autentică, acela care este rostit trebuie să fie
creat din acela despre care se rostește, astfel încît,
comunicarea prin rostire să facă vizibil, în ceea ce
este transmis prin vorbire, acel ceva despre care
se rostește, și astfel să-l facă accesibil celorlalți.
Aceasta este structura logos-ului ca apophansis.
Nu orice rostire aparține acestui fel de a face evi-
dent, în sensul de a-lăsa-să-se-vadă. Actul de a
cere, de exemplu, face și el vizibil, dar într-un alt
chip.
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
3
o
În realizarea ei concretă, rostirea are caracterul
limbajului, a exprimării vocale prin cuvînt. Logos-
ul este phone și anume phone meta phanthasias -
exprimare vocală prin care ceva este înfățișat.
Și doar fiindcă funcția logos-ului ca apophansis
constă în a-face-vizibil-ceva, logosul poate avea
funcția structurală de synthesis. Aici synthesis nu
înseamnă asociere și înlănțuire de reprezentări,
manipulări de evenimente psihice, referitor la care
se ridică apoi problema de a ști cum corespund
sentimentele interioare cu evenimentele fizice ex-
terioare. Particula syn are aici o semnificație pur
apofantică și exprimă: ceva în reunirea sa cu ceva,
să lase să apară ceva drept cutare sau cutare lucru.
Și invers, tocmai pentru că logos-ul este un
a-lăsa-să-se-vadă, de aceea, poate el să fie adevă-
rat sau fals. Totul depinde și de faptul de a ne ab-
ține să definim adevărul drept o adecvare. Această
idee nu este nicidecum primordială în conceptul
de aletheia... Faptul de a-fi-adevărat a lui logos ca
alethein înseamnă: ființarea despre care este vorba,
scoasă în legeo ca apophainestai din ascunderea sa
și lăsată să se vadă ca neascuns, deci a dezvălui.
La fel, faptul de-a-fi-fals, pseudesthai, înseamnă a
înșela, în sensul de a acoperi: a așeza ceva înaintea
altui ceva și de a-l da astfel drept ceva ce el nu este.
Deoarece, însă, adevărul are acest sens, iar lo-
gos-ul este un anumit mod de a face vizibil, lo-
gos-ul tocmai că nu poate fi considerat drept lo-
cul primar al adevărului. Dacă așa cum a devenit
astăzi, în general, obișnuit, se determină adevărul
drept ceea ce i se cuvine propriu-zis judecății, iar
prin această teză se face, pe deasupra, referință
la Aristotel, atunci această referire este atît neîn-
dreptățită, cît este, mai ales, neînțeleasă noțiunea
greacă de adevăr. A fi adevărat, în sensul grecesc,
și anume mai originar decît denumitul logos este
aisthesis, fireasca, senzoriala percepere a ceva.
Numai dacă aisthesis se referă la idia sa, care este
ființarea accesibilă genuin doar prin ea și pentru
ea, de exemplu văzutul de culori, numai atunci
perceperea este mereu adevărată. Aceasta înseam-
nă: văzul descoperă mereu culori, auzul descoperă
mereu sunete. A fi adevărat este în sensul cel mai
pur și originar, purul noein care, incapabil de a în-
vălui, nu poate decît să descopere; el este recep-
tarea firească a celor mai simple determinări ale
ființei ființării ca atare. Acest noein nu poate nici-
odată să reacopere, sau să fie fals, el poate eventual
rămîne o ne-receptare, agnoein fiind astfel insufi-
cient pentru a furniza un acces direct și convenabil
la ființare.
Sinteza care nu are forma de realizare a faptului
pur de a-lăsa să-se-vadă, ci în indicare face recurs
la o altă ființare și astfel lasă să apară ceva drept
ceva, acest fapt preia, cu această structură a syn-
thesei, posibilitatea ocultării. Adevărul judecății
este însă doar cazul opus al acestei ocultări - cu
alte cuvinte el este un fenomen de adevăr multiplu
fondat”.15
Distincția evidentă între cele două tipuri de
adevăr nu apare cu claritate în acest pasaj, însă
ceea ce putem reține cu precizie este faptul că filo-
soful german consideră drept insuficientă această
adequatio pentru a explica doctrina grecească des-
pre adevăr. Cercetarea noastră trebuie să se con-
centreze, pe mai departe, pe ideea, enunțată deja,
că metafizica este theoria adevărului ca imaginativ
poietic rațional aprioric.
Așa cum am mai arătat ființarea se dezvăluie
la modul unor stratificări, iar dacă adevărul este
identificat drept ființare, existență, conchidem că
și el se află într-o serie de multiple stări ontolo-
gice, de multiple creații ale imaginativului poietic
rațional aprioric. Acest fapt este hotărîtor pentru
a putea înțelege noțiunea de adevăr. Pentru gîn-
direa modernă însă, de la Descartes încoace, nu
există decît adevăruri științifice. Numai în cea mai
apropiată modernitate, în speță de la Heidegger
încoace, cu toată pleiada de cercetători care i-au
urmat, noțiunea de adevăr a fost repusă în discuție
realizîndu-se, astfel, o răsturnare a sensului aces-
tui concept și o întoarcere, evidentă, la noțiunea
antică de aletheia.
Heidegger a înțeles primul că cercetarea referi-
toare la adevăr trebuie pornită de pe o poziție cît
mai apropiată de a presocraticilor. Văzînd filosofia
ca pe o proprietate a grecilor, el pornește cerceta-
rea pentru a găsi semnificațiile originare a unor
concepte fundamentale cum este și cel de aletheia.
El a fost primul care a înțeles că pentru a determi-
na ce este adevărul trebuie mai întîi văzut cum este
el și, mai ales, de unde provine el. Astfel, el explică
sensul ontologic al expresiei „se dă adevăr” das es
Wahrheit gibt, în sensul existenței sale. A fi ade-
vărat, înseamnă pentru Heidegger, a fi la modul
descoperirii, al dezvăluirii. Pentru el a fi adevărat
la modul logos-ului este tot atît cît alethein. Pentru
a-și legitima ideile, filosoful german apelează și
la autoritatea lui Aristotel care spunea că impre-
siile sufletului, aidoma unui clișeu fotografic, sînt
adecvate lucrurilor. Acest text, după cum este bine
cunoscut, a dus la formula tomistă de adaecvatio
rei ad intellectus. Această structură, așa cum s-a
mai văzut, nu este, în concepția heideggeriană sau
a teoriei imaginativului dezvoltată de către noi,
definitorie pentru adevăr. El ajunge la concluzia
Gyorkos Manyi Albert	Liniște, ulei pe pânză, 90 x 80 cm
că pentru Aristotel aletheia înseamnă - lucrurile
înseși, ceea ce se arată, ființarea în modul său pro-
priu de a se descoperi. Heidegger arată că această
concepție nu-i aparține, cu necesitate, lui Aristotel
și că în tradiția mai îndepărtată a filosofiei grecești
încă la Heraclit transpare fenomenul adevărului în
sens de ne-ascundere, dezvăluire.
Adevărul este, deci, ceea ce se arată, scoaterea
din ascundere, devoalarea. Heidegger crede că
sensul originar al lui aletheia este tocmai aceas-
tă scoatere din ascundere - Unverborgenheit.
Descompunînd termenul aletheia în a-letheia el
ajunge la concluzia după care a este o particulă
privativă iar letheia este un derivat al lui lanthane-
in, termen pe care îl traduce cu a fi ascuns.
Anton Dumitriu, face o analiză pertinentă
a interpretării de către Heidegger a termenului
de a-letheia și făcînd referire la studiul lui Paul
Friedlander, Platon I, arată că: „Acest bun cunos-
cător al lui Platon constată că etimologia propusă
de filosoful german pentru alethes și aletheia, ca
a-lethes și a-letheia, pare să fie în general accep-
tată. Ca ceea ce nu este ascuns sau ca ceea ce nu
se ascunde. Dar pentru el această etimologie nu
este chiar atît de neclintit. Considerarea lui a din
aletheia ca privativ este discutabilă, deoarece exis-
tă o serie de cuvinte din același cerc semantic,
cum ar fi, de exemplu, atrekes, drept, exact, real,
și atrekeia, realitate, adevăr, exact, sau akribes sau
akribeia, exactitate, în care a nu are nicidecum
un caracter privativ. Totuși, observă Friedlander,
grecii începînd cu Homer și pînă tîrziu, au asoci-
at aletheia cu rădăcinile lath, leth, și lanth, care au
4
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
filosofie
semnificația de a fi ascuns și au considerat aceasta
ca un lucru de la sine înțeles. Considerarea rădăci-
nii leth care conduce imediat la lethe și prin aceas-
ta la letheia îl face pe Friedlander să regăsească
sensul originar al cuvîntului lethe, așa cum apare
încă la Hesiod. Autorul pe care îl urmărim dă mai
multe exemple, din care se vede că și în Homer
se găsesc versuri în care aletheia poate apărea ca
neascunderea sau rectitudinea. Dacă se iau la un
loc afirmațiile lui Homer și Hesiod, alethes și ale-
theia au următoarele semnificații: 1. exactitatea
care nu ascunde, devoalantă a vorbirii și opiniei;
2. realitatea neascunsă, devoalată a ceea ce există,
a existîndului; 3. corectitudinea care nu uită, ne-
înșelătoare, veracitatea omului, a caracterului său.
Deși într-o primă analiză Friedlander părea că se
opune accepției date de Heidegger cuvîntului ale-
theia, ca Unverborgenheit, el conchide, după texte-
le citate, și după considerarea altora din Heraclit,
Parmenide sau Platon, în același sens. Deosebirile
pe care le semnalează, în ceea ce privește propria
lui părere și aceea a lui Heidegger, par minore și el
însuși ne spune că sunt considerate mai mult din
punct de vedere istoric. El se referă în special la
afirmația lui Heidegger că Platon ar fi corupt con-
ceptul de adevăr, părere cu care el este în total dez-
acord, socotind, din contra, că acesta l-a precizat,
sistematizat și elevat.
Ceea ce este nou în analiza lui Friedlander este
apariția cuvîntului lethe ca uitare, așa cum de al-
tfel se regăsește în textele vechi. De acest sens
Heidegger nu a amintit în nici un fel în Sein und
Zeit.
Totuși, în studiul citat, închinat special aces-
tei probleme, întitulat Aletheia, Anton Dumitriu
îl va lua în considerare referindu-se în special la
un fragment din Heraklit, care întreabă: „Cum
poate cineva să se ascundă de ceea ce nu apare
niciodată?“16
Heidegger, în Vortrage und Aufsatze spune:
„Rămîn ascuns mie însumi, în ceea ce privește
raportul cu mine însumi a ceea ce altfel nu este
ascuns. Cînd spunem că am uitat ceva nu este nu-
mai ceva care ne scapă, ci însăși uitarea este as-
cunsă”17 Așadar, concluzia lui este că fenomenul
uitării începe de la faptul de a fi ascuns. Astfel,
uitare și ascundere se întrepătrund reciproc, de
aceea a-letheia, în sensul cel mai originar, este vă-
zut ca dez-văluire - Ent-bergen, îndepărtarea de
ascundere.
(Din volumul Imaginativ și adevăr,
în curs de apariție)
Note
1	Aristotel, Op. cit., II a, 1, 993 b.
2	Aristotel, Metafizica, IX, O, 10, 1051 a-b.
3	Aristotel, Op. cit., : VI, E, 2, 1026 a, 4, 1027 b.
4	Platon, Op. cit., 263 b., Opere, vol. I-VI, Buc. 1974-
1989.
5	Thoma de Aquino, Op. cit. Quaestio I, art, 1, 5.
6	Diels-Kranz, Op. cit, Parmenide. fr. 5.
7	Apud. A. Dumitriu, Aletheia, Eminescu, 1984, p.
83.
8	Aristotel, Metafizica, II, a, 1, 993 b.
9	Aristotel, Op. cit., IX, O, 10.
10	Aristotel, Op. cit. IX, O, 10, 1051 b.
11	Aristotel, Op. cit., loc. cit.
12	Aristotel, Peri hermeneia, 1. 16 a.
13	Aristotel, Op. cit. loc. cit.
14	Aristotel, De anima, III, 7, 431 a.
15	M. Heidegger, Ființă și Timp, traducere de Dorin
Tilinca și Mircea Arman, p. 49-50.
16	Anton Dumitriu, Aletheia, p. 233-248.
17	M. Heidegger, Op. cit., Pfullingen, Neske, 1954.
■
Idealul de om și utopia
statului perfect la Platon
■ Vasile Zecheru
I.	Regele-filosof și conștința
cosmică. Platon va dezvolta, în Dialoguri,
ceea ce Pitagora n-a spus niciodată explicit și
anume că întreaga cunoașterea ezoterică are, în
substrat, o singură utilitate lumească, aceea de a fi
aplicată în societate, prin adepții special pregătiți
pentru a exercita Puterea temporală. Pregătirea1
viza o mai semnificativă clarificare a mentalului
individual și atingerea unui nivel superior de con-
știință. Ființa umană purtătoare a unei astfel de
conștiințe cosmice poartă numele de rege-filosof
care este și nu este regele (funcționarul) ideal, este
și nu este un filosoful. Acest personaj generic va fi,
înainte de orice, un om care a realizat un impre-
sionant salt capricant pe o spiră superioară a con-
științei; Platon îl vede pe regele-filosof ca pe un se-
mizeu; din această calitate fundamentală decurg
toate celelalte capacități, precum și calificarea sa
specială de a exercita responsabilități specifice în
conducerea polis-ului.
Diviziunea socială. În acord cu structura triadi-
că a universului, Platon prezintă în Republica trei
clase sociale: (i) Filosofii (spiritul); (ii) Paznicii /
Războinicii (afectele); (iii) Țăranii / Meseriașii /
Negustorii etc. (instinctul). Întâmplător sau nu,
să observăm că această structurare este foarte ase-
mănătoare cu cea care ne-a parvenit din spiritua-
litatea indiană unde această ierarhizare rezultată
în mod natural, în urma acțiunii celor trei guna.
După Vedânta, acestea sunt: (i) Sattva (Brahmanii)
- tendința ascendentă (verticală) conformă cu
Lumina inteligibilă (cunoașterea); (ii) Rajas
(Kshatryas) - tendința expansivă (orizontală), care
caută să se dezvolte la maxim și să cucerească rea-
litatea; (iii) Tamas (Vayshias și Sudras) - tendința
descendentă, ignoranța și apatia.2
Ulterior, Platon distinge între două tendințe (cea
rațională și cea irațională); la rândul său, iraționalul
ajunge la o dihotomie subsecventă pe care Platon
o menționează pentru că o consideră deosebit de
semnificativă: epithymia (concupiscența) și thymos
(irascibilitatea). Doar Nous-ul (partea nemuritoare a
Sufletului uman - raționalul intelectiv) se va reîncar-
na pentru ca astfel, acumulând mai multă cunoaște-
re, să se desăvârșească și să se împlinească sub aspect
spiritual.3
Platon acordă o atenție considerabilă primei clase
sociale considerând-o, cumva, cu rol de motor poli-
tic al cetății - factor hotărâtor în adoptarea deciziilor
și în acțiunile de care depinde soarta comunități. El
edifică, totodată, o întreagă argumentație ...în le-
gătură cu educația războinicilor, a paznicilor cetății
ideale. La un moment dat, Paznicul este comparat
cu câinele - cel mai bun prieten al omului - acest
animal având două tipuri de reacție: pe de o parte,
câinele poate fi blând și ascultător și, pe de altă parte,
agresiv și distructiv față de cei pe care nu-i (re)cu-
noaște. Prin urmare, se poate conchide că Paznicul
având .o fire instabilă, care se transformă după îm-
prejurări. trebuie educat cu o deosebită atenție și
rigoare.4
Mitul alchimic. Pentru a desemna generic clasele
sociale, Platon utilizează patru simboluri alchimice:
aur (aristocrația sacerdotală5), argint (aristocrația
regală, războinicii), aramă (meseriașii, meșteșugarii,
liber profesioniștii) și fier (agricultorii, servitorii);
delimitările nu sunt foarte sigure iar înțelesul meta-
foric poate fi înșelător, în unele privințe. Lăsând să se
creadă că distincția între clasele sociale, obținută la
naștere, nu este una rigidă și irevocabilă, Platon pre-
cizează, în Republica, 414d-e și 415: .voi toți cei din
cetate [.] sunteți frați, însă zeul care v-a plămădit a
amestecat aur în facerea acelora dintre voi în stare să
conducă. De aceea ei merită cea mai mare cinstire.
Câți le sunt acestora ajutoare, au argint în amestec,
iar fier și aramă se află în agricultori și la meseriași.
Mitul metalelor este prefațat de schița unui ve-
ritabil program educațional menit să evidențieze
calitățile umane; la final, programul era prevăzut
cu un sever test de maturitate ce urma să fie susți-
nut la vârsta de douăzeci de ani pentru a departaja
tinerii în funcție de aptitudinile lor reale. Această
veritabilă probă de foc ar stabili implacabil aparte-
nența tânărului la o clasă socială sau alta și pentru
a se preîntâmpina o eventuală revoltă este propusă,
ca soluție, întărirea religiei care să prezinte totul ca
pe un verdict al zeului. În concepția lui Platon, doar
așa se va putea evita dictatul forței brute ce poate
spulbera rânduială instaurând iarăși democrația cea
meschinnă și ineficientă.6
De fapt, toate societățile tradiționale din antichi-
tate erau organizate asemănător iar aceasta presupu-
nea o ierarhie, fondată natural, pe baza tendințelor
și calităților constitutive ale oamenilor. Ca termen
de referință pentru concepția lui Platon, poate fi
sistemul din Upanishade care era stratificat pe patru
trepte: Brahmanii (autoritatea spirituală), Kshatryas
(puterea temporală), Vayshias (oamenii liberi, meș-
teșugarii) și Sudras (muncitorii). De observat că ceea
ce desemnează, în prezent, sintagma clase sociale nu
are corespondent în doctrina tradițională căci, sen-
surile inițiale au cunoscut o deteriorare majoră ca
înțeles și interpretare. Vom sesiza și la Platon, ca și
în Upanishade, o sugestie neliniștitoare cu iz de pre-
moniție, potrivit căreia amestecul castelor și răstur-
narea ierarhiilor indică începutul epocii întunecate a
decadenței și anomiei în plan socio-uman.7
Dreptatea ca temelie a armoniei sociale. Cu ne-
cesitate și deplină justificare, Dreptatea decurge
din Adevăr și trebuie văzută ca fiind în mod na-
tural corelată cu acesta. Ca principiu călăuzitor al
treburilor publice, Dreptatea (rectitudinea, echi-
tatea...) revine adesea în dialogurile platoniciene
fiind prezentată ca o virtute rezultată dintr-o acți-
une justă și conformă cu realitatea. În contrapar-
tidă, nedreptatea, ca principală cauză de tensiune
și conflict, ar trebui să constituie o problemă per-
manentă pe agenda celor implicați în bunul mers
al cetății. Căutarea Dreptății presupune o identi-
ficare și activare a virtuților ce fac posibilă deten-
sionarea; vezi Cartea a IV-a, Republica. Dreptatea
este taxis kai cosmos - ordine plus frumusețe (ar-
monie) și valorează, pentru suflet, precum sănă-
tatea pentru trup și minte.8
În discursul său despre dreptate, Platon face nu-
meroase referiri la etică și la necesitatea unui com-
portament bazat pe reguli morale ferme. Inițial,
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
5
o
Platon vorbește despre trei virtuți fundamentale
(înțelepciunea, curajul și cumpătarea) care, toate
la un loc concură și asigură manifestarea firească
a celei de-a patra - dreptatea. Per ansamblu, aceste
patru virtuți cardinale concură la edificarea carac-
terului uman și, concomitent, la instaurarea unui
climat de pace și armonie în cetate.
Din perspectivă socială, dreptatea constitu-
ie, în mod necesar, temelia construcției statale
și garantează încununarea efortului conștient de
încadrare în armonia universală. Pe cale de con-
secință, abuzurile și excesele de orice fel indică o
conduită neconformă cu ordinea divină și cu ide-
ea de Bine / Frumos / Adevăr. Pentru toate aceste
considerente, cel care aspiră la statutul de om po-
litic, va trebui să parcurgă, mai întâi, un drum al
cunoașterii, al risipirii ignoranței, să-și forjeze ca-
racterul pentru a putea respecta imperativele eti-
ce și, numai după aceea, să acționeze cu fermitate
și deplină convingere în direcția întronării unui
climat de pace și armonie în societate.9
Iubirea ca meta-sentiment. Obiectul iubirii con-
stă în: (i) a dori ceva ce-ți lipsește; (ii) ceva frumos;
(iii) ceva bun (Frumosul nefiind altceva decât un
caz particular al Binelui); (iv) a dori să ai acel ceva
pentru totdeauna - această posesie perpetuă fiind,
pentru om, similară cu fericirea. Sub aspectul na-
turii sale, în esență, iubirea ar trebui văzută ca: (i)
aspirație a omului către nemurire; (ii) această nă-
zuință constituie o revelare a divinului din om ma-
nifestată prin căutarea beatitudinii; (iii) instinctul
nemuririi se manifestă ca un preaplin de rodnicie
și procreere ce se poate împlini doar în prezența
frumuseții - numai frumusețea concordă cu di-
vinul, urâtul fiind discordant și dezagreabil; (iv)
frumusețea (subiectivă și relativă) nu este obiectul
iubirii ci doar un catalizator al acesteia.10
Platon vedea iubirea ca fiind o manie neînfrâ-
nată sau o năzuința de neoprit a sufletului către
Frumos; în absența unei îndrumări competente,
sufletul se va rătăci, însă, se va pierde în aparen-
țe (dată fiind multitudinea formelor) și, astfel, va
scapa din vedere scopul său suprem - contopirea
cu Binele pentru a găsi fericirea autentică și împli-
nirea spirituală, deopotrivă. Iubirea nu este altce-
va decât o manifestare a capacității noastre de a
transcende și de a cuprinde nemărginirea în ciu-
da feluritelor bariere individuale și / sau sociale.11
Ca o consecință a fraternității bazată pe sorgin-
tea comună și pe legea armoniei universale, culti-
varea iubirii devine o necesitate majoră pentru un
suflet sănătos și, desigur, reclamă asumarea unui
efort conștient din partea tuturor celor treziți la
realitate. Omului i-a fost dat ...să conceapă univer-
salul și pe sine în cuprinsul lui și să poată fi activ ca
parte a universalului, cealaltă parte a lui, sufletul
părtinitor, partea cea mai adâncă și mai indescifra-
bilă din el, ar putea să pară sortită singularității.
Misterul iubirii constă tocmai în aceea că ea por-
nește de la un particular către o altă viață și gene-
rează o tensiune benefică al cărui sens constă în a
săvârși o sinteză (cuplu) între două pătimiri sau,
atlfel spus, o desingularizare a individualităților.12
Filosofia și politica. Există un avertisment de
o gravitate extremă privind amatorismul actului
politic; iată-l: Spre cinstirea Filosofiei (doctrinei
metafizice, n.n.), este de datoria mea să afirm că
numai cu ajutorul ei (a filosofiei, n.n.) pot fi sta-
bilite drepturile politice și civile; neamurile ome-
nești nu vor fi scutite de calamități mai înainte ca
adevărații filosofi, în toată puterea cuvântului, să
preia puterea de stat sau ca tagma conducătorilor
de stat, printr-o minune divină, să devină adep-
ta Filosofiei; vezi Scrisoarea a VII-a, 325c-326b.
Filosofia - cunoașterea supremă (bazată pe o
înțelegere corectă a realității) având ca esența
înțelepciunea, - trebuie văzută aici ca o temelie
pe care se sprijină Autoritatea spirituală, în timp
ce politicul - Puterea temporală - este acțiunea,
în sine. Prin excelență, filosofia (metafizica) în-
seamnă și presupune, în același timp, cunoașterea
Principiului (și a principiilor subsecvente), inde-
pendent de orice aplicație contingentă. Nimic din
ceea ce înseamnă metafizică nu poate veni de la
politic; acesta doar primește cunoașterea și are
datoria să o aplice riguros în viața cetății.
Platon se ocupă în mod special de aspiran-
ții întru cunoaștere; studenții de la Academia sa
vor deveni elita spirituală și cea regală a cetății.
Ei provin, așadar, din rândul celor destinați să
conducă treburile obștești și, ca atare, parcurg în
prealabil un proces intens de formare și perfecțio-
nare. În calitatea sa de inițiat, absolventul va fi (va
trebuie să fie) un mediator între lumea terestră
și cea supra-sensibilă, tot așa cum sufletul este o
interfață între lumea spiritului și cea a concretu-
lui cotidian. Iată care sunt, aici, responsabilitățile
specifice: .Platon trasează ca sarcină omului po-
litic regal să împletească în textura naturii sale cele
două predispoziții umane fundamentale - curajul
care împinge înainte și măsura (cumpătarea, n.n.)
care dă reținere...13
În accepțiunea platoniciană, filosoful14 este as-
pirantul întru înțelepciune despre care se afirmă
în Republica, 473d-473e că trebuie să preia pu-
terea în cetate: Dacă ori filosofii nu vor domni în
cetăți, ori cei ce sunt numiți acum regi și stăpâni nu
vor filosofa autentic și adecvat, și acestea două -
puterea politică și filosofia - n-ar ajunge să coinci-
dă, și dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă
spre una dintre ele, dar nu și spre cealaltă, nu vor fi
oprite, nu va încăpea contenirea relelor [.], pen-
tru cetăți și neamul omenesc, și nici cealaltă orân-
duire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni
vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui.
II.	Utopia statului perfect. După ex-
periența sa eșuată în politică dar și ca o aplicație a
metafizicii în social, Platon expune o concepție ide-
alistă despre statul perfect. În Republica și în Legi, el
se arată foarte preocupat de acest subiect pe care-l
consideră important pentru progres și bunăstarea
oamenilor. Teme precum statutul omului politic,
guvernarea perfectă și instituirea legilor par a fi
mereu în atenția participanților la Dialogurile pla-
toniciene. Statul perfect va deveni o realitate atunci
când în componența sa vor intra oameni luminați,
competenți și animați de principii morale ferme.
Acestei ordini statale îi corespunde o conștiință
cosmică menită a oglindi o realitate subtilă, deo-
sebit de complexă. Pitagora și Platon sunt profund
implicați în acest proces de clarificare intelectuală /
spirituală care, în final, să producă o înțelegere su-
perioară a existenței și, implicit, o înțelepciune mai
adâncă și mai cuprinzătoare.
Sacralitatea statului. Sacralitatea statului vine
din analogia cu ordinea universală; tot așa cum
Demiurgul a impus ordinea geometrică în univers
și statul, prin reprezentanții săi luminați, are datoria
de a proclama și menține o stare de pace socială ba-
zată pe dreptate și echitate. În acord cu această doc-
trină pledează Platon în Dialogurile sale și tot astfel
își va fi instruit el ucenicii (aleși), despre care credea
cu convingere că sunt destinați să conducă treburile
cetății. Academia însăși, școala sa de suflet, a fost
întemeiată tocmai pentru a constitui o alternativă
la diletantismul conducerii societale din vremea sa.
Reprezentarea lui Platon privind sacralitatea
statului, consemnată în Legile, 738b-d15, pre-
supune, de asemenea, și o anumită predetermi-
nare a evenimentelor care pare să fie constantă
și implacabilă. Nimeni nu poate și nu trebuie să
schimbe destinul și totul pare a fi rânduit după o
logică non-umană; în aceste condiții, decidentu-
lui politic îi revine misiunea de a descifra ordinea
universală și de a o transpune în fapt, cu mare fi-
delitate.16 O ordine firească decurge, totodată, din
însăși repartiția naturală a aptitudinilor umane
așa cum au fost acestea evidențiate de către tes-
tul de maturitate. De aceea, conducătorii publici
nu vor fi aleși prin vot ci vor fi desemnați în baza
calităților personale; nimeni nu va putea ocupa o
funcție fără a fi competent pentru aceasta și ni-
meni nu va fi promovat fără ca, în prealabil, să fi
ocupat un post de rang mai mic.17
Probleme precum: (i) stabilirea numărului
de locuitori și împărțirea pământului pe loturi
în Legile, 737c-738b; (ii) stăpânirea în comun
a bunurilor din proprietatea publică în Legile,
739a-740c; (iii) reglementarea dreptului de pro-
prietate în Legile, 740a-740c; (iv) fixarea pragului
sărăciei și a limitei bogăției în Legile, 744d-745a;
(v) stabilirea de interdicții privind circulația mo-
netară în Legile, 742a-c; (vi) plafonarea călătorii-
lor în străinătate în Legile, 950d-052d) etc., par a
nominaliza posibile inițiative dure care, sub o for-
mă sau alta, alcătuiesc agenda unui stat autoritar,
totalitar chiar, în anumite privințe.18
Critica formelor de guvernare. În demersul filo-
sofic vizând aplicarea modelului său social, Platon
se poziționează imparțial, căci el înțelege să-și
motiveze inițiativa atât pe critica tiraniei ca formă
de organizare statală, cât și pe critica democrației.
Platon rememorează un dureros eveniment din
tinerețea sa - condamnarea lui Socrate, acuzat
pentru învinuirea .cea mai puțin potrivită din
tot ce s-ar fi putut născoci împotriva lui: lipsa de
credință în zei; a se vedea Scrisoarea a VII-a, 324c-
325-5. Pe fond, însă, toată acea înscenare era doar
o vendetă politică generată de faptul că Socrate
refuza colaborarea cu regimul odios și dictatorial
care, de altfel, s-a și prăbușit la scurt timp. În trea-
căt și fără să insiste, Platon arată că pacea socială
nu poate fi întronată, atâta vreme cât actul politic
ignoră principiul dreptății iar samavolniciile in-
terne generate de răzbunarea asupra adversarilor
vor continua haotic.19
Democrația, .cea mai frumoasă dintre toate
orânduirile., cum spune Socrate, are și ea tare-
le sale care tulbură pacea polis-ului, pot genera
nemulțumiri și, în genere, insatisfacții majore ce
afectează bunul mers al lucrurilor; vezi Republica,
557c-558b. Excesul de toleranță, inexistența unor
obligații explicite, frivolitatea scandaloasă și o
prea mare îngăduință față de inculpați sunt cau-
zele invocate de Platon care duc, în cele din urmă,
la o deteriorare a climatului social și, uneori, la
transformarea democrației în tiranie.20
Critica pe care Platon o administrează pentru
fiecare formă de guvernare conduce la concluzia
că, fără nicio excepție, aceste forme tind către auto-
distrugere. Aristocrația, de pildă, își limitează sever
cercul exclusiv de exercitare a puterii generând, ast-
fel, declanșarea unei revolte nimicitoare; rezultatul
este identic și în cazul oligarhiei care, în goana după
profit, forțează regulile, în mod nepermis; demo-
crația, la rându-i, acordând drepturi egale tuturor,
distribuie puterea fără rost și astfel, oameni incom-
petenți, imorali și needucați ajung la cârma statului
și nu vor putea să se ridice la înălțimea așteptărilor
iar rezultatul va fi un dezastru generalizat.21
Utopia polis-ului ideal. Să consemnăm, pentru
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
început, că întreg logos-ul referitor la cetatea ide-
ală are, la Platon, o dimensiune pronunțat mitică.
Nimic nu este spus cu exactitate, în această ma-
terie, și totul se rezumă la un discurs vag persu-
asiv, plin de metafore și de exprimări alegorice.
Uneori, însuși Socrate se revoltă împotriva unui
astfel de stil inadecvat și, de aceea, el spune răs-
picat, la un moment dat: ...noi nu suntem poeți, ci
întemeietorii unei cetăți.22
Sigur, ne dăm seama că cetatea ideală este
aproape imposibilă ca realitate socio-umană și,
totuși, dat fiind principiile sugerate în Republica
și în Legi, precum și nobila raportare a polis-ului
ideal la Binele absolut, modelul platonician a
exercitat o influență politică impresionantă. Timp
de peste două milenii, homo politicus a făcut me-
reu trimitere la opera lui Platon și la idealul său de
guvernare, chiar dacă acesta nu a fost niciodată,
transpus în operă.
Platon distinge trei forme principale de guver-
nare: (i) monarhia; (ii) conducerea de către cei
puțini; (iii) democrația. La rândul lor, primele
două forme se impart astfel: monarhia în tiranie
și regalitate iar conducerea celor puțini în condu-
cerea aristocrației și conducerea de către oligarhi;
vezi Omul politic, 219d-292a. În total, există așa-
dar, cinci forme de guvernare, monarhia fiind va-
rianta pe care o preferă Platon; el vorbește la un
moment dat despre arta regală ca fiind măiestria
Gyorkos Manyi Albert
Geamgiul și contrabasistul (1972), ulei pe pânză, 90 x 75 cm
de a guverna înțelept ...a celui ce conduce de unul
singur bazat pe știință... Despre conceptul de ce-
tatea ideală s-a spus că este contradictoriu și chiar
absurd, pe alocuri. Dar, pentru că se întemeiază
pe ceea-ce-este (universalitatea existențială), acest
proiect pare a fi singurul viabil spre binele locui-
torilor unui asemenea areal instabil ce se impune
a fi organizat din punct de vedere socio-politic.23
Paznicii, casta războinicilor. Platon acordă o
atenție specială Paznicilor24 / Războinicilor ca
și cum această categorie ar fi reprezentat grupul
țintă predilect pentru întreaga sa perorație cu
substrat politic. În Republica, mai cu seamă, sunt
inserate numeroase referiri și instrucțiuni sem-
nificative care au în vedere educația acestei cate-
gorii de cetățeni pentru ca ei să-și exercite rolul
ce le-a fost repartizat, potrivit vechilor cutume.25
Clasa Războinicilor este alcătuită din cei care în-
deplineau funcția de apărare (pază) a cetății dar,
în fond, dacă e să ne raportăm la tipologia consa-
crată, clasa Războinicilor este Puterea temporală
- clasa politică în integralitatea sa.26
În procesul de formare a Paznicilor (bărbați care
conduc și aperă polis-ul), o importanță aparte o au
educatorii acestora și alcătuitorii de mituri - cei res-
ponsabili cu producerea instrumentului consacrat
cu care se intervenea, pe atunci, pentru a se con-
strui caractere puternice. În Republica 377b-378a,
395b-396a, 401b-401c, 424b-c, Socrate se arată
foarte exigent când vine vorba despre instruirea
Paznicilor - .liberi de orice altă ocupație. anu-
me spre a fi .artizani desăvârșiți ai libertății ce-
tății. În fine, ca o interdicția care să călăuzească
formarea și perfecționarea celor .care au grijă de
cetate. este invocată regula de a nu se permite .
să apară inovații, în afara rânduielii;
Și totuși, paradoxal, dialogul din Republica nu
are ca temă statul ideal, așa cum s-ar crede la o
primă vedere, ci instituirea unei Republici interi-
oare;27 altfel spus, edificarea unui caracter uman
(ideal) care să garanteze, prin simpla sa prezen-
ță în fruntea cetății, că poate gestiona cu deplină
competență treburile obștești constituie aici tema
principală a dezbaterii. Pe fond, Platon se referă la
construcția unui alt tip de om, în genere, și de om
politic, în particular. În acest sens, Platon descrie
sumar cinci tipuri umane, corelate cu tipologia
formelor statale: omul suveranității morale și de
cunoaștere, omul timocratic, cel oligarhic, omul
democratic și cel tiranic.28
Guvernarea perfectă și instituirea legilor.
Pentru a sugera varianta ideală de guvernare,
Platon apelează din nou la instrumentul său
predilect - analogia. Astfel, modelul de cetate
guvernată performant este polis-ul lui Cronos29,
despre care tradiție mărturisește că asigura un
nivel ridicat de satisfacție și belșug locuitorilor
săi, grație conducerii înțelepte, din acele vre-
muri; Cronos înțelege să numească în fruntea
obștei ...aleși dintr-un neam mai divin și mai no-
bil - daimon-ii. Această soluție pe care Cronos,
în înțelepciunea sa, a promovat-o cu succes a
oferit ...un trai de pace, pudoare, armonie și
dreptate neîngrădită, făcând ca neamul omenesc
să viețuiască fericit și fără tulburări; a se vedea
Legile, 713b-714-b. Analogia pe care Platon o in-
vocă prin mitul lui Cronos lasă să se întrevadă
inclusiv preferința politică a autorului pentru un
proiect ambițios ce presupunea, înainte de orice,
o pregătire temeinică a celor care vor fi instalați,
mai devreme sau mai târziu, în posturi de con-
ducere. Să ne amintim că și Pitagora a procedat
la fel cu adepții săi care, după ce parcurgeau un
stagiu de perfecționare în cadrul fraternității
crotoneze, primeau însărcinări de politikoi și,
astfel, intrau în elita administrativă și juridică.
Cu acest model în minte, va fi edificat Platon,
Academia sa ca școală specială, destinată să for-
meze o clasă politică devotată binelui public și
animată de principii, valori și idealuri înalte.
Domeniul justiției - responsabil cu făuri-
rea dreptății - se află și el în atenția lui Platon.
Pentru greci, instituirea legilor era una dintre
cele mai înalte misiuni umane; legislatorul avea
datoria să descifreze cu mare exactitate ordinea
divină pe care apoi, să o transforme în norme ju-
ridice pentru toți locuitorii cetății. În linii mari,
era vorba, așadar, de o transpunere a ordinii ce-
rești în viața mundană a cetății sub forma unor
reglementări clare și principiale.30
În goana după senzațional și stimularea vân-
zării de carte, numeroși autori au concluzionat
în mod vădit eronat cu privire la demersul ini-
țiatic pe care, de altfel, l-au prezentat simplist și
tendențios ca pe o tentativă perfidă de a cuceri
puterea politică. Asemenea inițiative, bazate pe
o înțelegere superficială a fenomenului ocult,
nu țin cont de faptul că anterior accederii la o
funcție publică, inițiatul, anume ales pentru ca-
litățile sale, era introdus într-un proces formativ
tradițional pentru ca, în final, să se obțină ceea
ce Platon numea generic, regele-filosof.
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
7
o
III.	Corolar. Teribilul asalt întru cunoaștere
și întronarea unui climat de armonie socială, pe
care Platon îl înfăptuiește cu măiestrie, pornește
de la un simplu inventar al problemelor. În căuta-
rea fericirii pentru el și semenii săi, marele filosof
realizează o strălucită sinteză a metafizicii pe care
o va comprima în Dialogurile sale - cea mai mare
lecție de philosophia perennis a tuturor timpurilor.
În esență, doctrina lui Platon face referire la trei
paliere consecutive ale realității, ordonate natural,
de la grosier la subtil.
Primul dintre acestea - lumea terestră a umbre-
lor, Republica - este populat de oameni cu diferite
înălțimi spirituale și presupune două mari proble-
me (statul și justiția) ce se impun a fi grabnic solu-
ționate spre a se evita tensiunile sociale. În vederea
transpunerii ordinii geometrice în haosul lumesc,
Platon nominalizează, totodată, trei principii călă-
uzitoare: dreptatea, iubirea fraternă și o educație
de bună calitate. Soluția politică platoniciană rezi-
dă în organizarea și perfecționarea sistemului sta-
tal, instituirea unei justiții corecte și promovarea
unui ansamblu de legi conforme cu ordinea uni-
versală. Personajul cheie care, în opinia lui Platon,
poate fi remediul natural la diletantism politic om-
niprezent este regele-filosof - autocratul luminat.
Palierul intermediar îl reprezintă ceea ce
Constantin Noica numea Republica interioară; aici
locuiesc daimon-ii, semizeii lui Platon31 dar și ad-
versarii acestora - spiritele dominate de ignoranță,
Gyorkos Manyi Albert
Biserica din Săvădisla (1972), ulei pe pânză, 30 x 25 cm
emoții negative și porniri instinctuale. Republica in-
terioară este Sufletul lumii - universul psihic unde
se desfășoară o eternă confruntare între tendința
ascensională (luminoasă) și cea descendentă (întu-
necată); soluția lui Platon pentru acest veșnic anta-
gonism între Bine și Rău nu poate fi decât de natură
psiho-morală și presupune cultivarea consecventă a
virtuților în paralel cu eradicarea viciilor.
Avem și un al treilea palier, cel pe care-l vom
denumi generic, Republica celestă (universul su-
pra-sensibil unde sălășluiesc Ideile / Numerele,
dimpreună cu zei). Soluția metafizică pe care
Platon o recomandă este una veche de când lumea:
credința în Dumnezeu și în nemurirea sufletului.
Tot așa cum Ierusalimul ceresc este arhetipul celui
lumesc, Republica celestă va fi, la rându-i, model
pentru Republica terestră, cea pe care omul o va
înălța având mereu privirea ațintită către ordinea
geometrică a Demiurgului. Această uriașă îndato-
rire are sorți de izbândă numai dacă, în prealabil,
va fi făurit omul capabil să ducă la bun sfârșit tot
acest travaliu, nimeni altul decât regele-filosof. La
vremea lui, Platon și-a asumat rolul să-l găsească
pe regele-filosof, să-l pregătească sub toate aspec-
tele și, apoi, să-l convingă să conducă cetatea spre
binele tuturor.
(fragment din volumul
Originile tradiției inițiatice. Izvoarele francmasoneriei
speculative, în curs de apariție)
Bibliografie
Bădiliță, Cristian - Miturile lui Platon, Ed.
Humanitas, 1996;
Chaignet, Antelme, E - Filosofia lui Pitagora, Ed.
Herald, 2012;
Dumitriu, Anton - Philosophia mirabilis, Ed.
Fundației culturale române, 1992;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Flew, Antony - Dicționar de filosofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Friedlander, Paul - Platon (vol. I-III), Ed Paideia,
2019;
Ghyka, Costiescu, Matila - Estetica și teoria artei,
Ed. Științifică și enciclopedică, 1981;
Guenon, Rene - Autoritate spirituală și putere tem-
porală, Ed. Herald, 2010;
Muscă, V. & Baumgarten, A. (coordonatori) -
Filosofia politică a lui Platon, Ed. Humanitas, 2006;
Platon - Opere VII, Ed. Științifică și enciclopedică,
1993;
-	Republica, Ed. Antet, 2012;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed.
Moldova, Iași, 1992.
Note
1	Cea derulată de Pitagora la Crotona și cea orga-
nizată de Platon în Academia sa, de pildă.
2	Guenon, 2010, p. 60.
3	Bădiliță, p. 51.
4	În plan ideatic, se poate stabili o corespondență
între Paznic (afecte), pe de o parte, și sufletul binar,
pe de altă parte; vezi Bădiliță, p. 49.
5	Autoritatea spirituală; vezi Guenon, 2010, pp.
27-42.
6	Durant, pp. 44-45.
7	Vitsaxis, pp. 63-64.
8	Durant, p. 54.
9	Vitsaxis, pp. 64-66.
10	Creția în Platon, 2011, pp. 56-57.
11	Vitsaxis, pp. 66-67.
12	Creția în Platon, 2011, p. 79.
13	Friedlander, vol III, p. 157.
14	În plan restrâns și tehnic, se poate atribui terme-
nului înțelesul de inițiat pitagoreic.
15	S-a spus despre Legile lui Platon că ...este singura
sa carte neinspirată...; vezi Noica, p. 52.
16	Muscă & Baumgarten, p. 52.
17	Durant, p. 48.
18	Muscă & Baumgarten, pp. 52-56.
19	Ibidem, pp. 15-16.
20	Ibidem, pp. 42-45.
21	Durant, pp. 37-38.
22	Friedlander, vol III, p. 146.
23	Friedlander, vol. III, pp. 144-147.
24	În traducerile românești se utilizează neinspirat
termenul paznici și aceasta poate genera confuzii.
25	Muscă & Baumgarten, pp. 28-32.
26	Guenon, 2010, pp. 27-42 și 55-81.
27	Conceptul aparține lui Constantin Noica și are o
excepțională verticalitate de ordin spiritual.
28	Noica, pp. 412-421.
29	Cronos este, aici, un arhetip al regelui-filosof ca
și daimon-ul, de altfel.
30	Friedlander, vol III, p. 421-424.
31	Regele-filosof este un inițiat care a cunoscut
Lumina lăuntrică (Sinele) și a atins, apoi, pragul
conștiinței cosmice.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
Atributele lui Dumnezeu
și Sfânta Treime la
Sfântul Toma din Aquino
■ Viorel Igna
Opremisă fundamentală a determinării
atributel1 lui Dumnezeu, scrie Sofia Vanni
Rovighi2, este aplicarea conceptului de te-
ologie negativă, preluată de la Sfântul Dionisie
Areopagitul: cunoașterea noastră a lui Dumnezeu
procedează prin negații succesive: est autem via
remotionis utendum praecipue in consideratione
divinae substantiae (Contra Gent., I, cap. 14).
„Deoarece nu știm ce este Dumnezeu (quid
sit), ci ceea ce El nu este [...] putem să arătăm în
ce fel nu este, făcând abstracție de ceea ce nu tre-
buie să-i fie atribuit, de exemplu faptul că este o
ființă compusă, și în mișcare.” (I, q. III, intr.)3
În lucrarea Contra Gentiles această non atribuire
pleacă de la conceptul de nemișcare: deoarece miș-
carea implică potențialitate; în Dumnezeu, ceea ce
este nemișcat nu poate avea potență, Dumnezeu
este un act pur. (Contra Gent., I, cap. 16).
Și deoarece orice compus presupune că printre
componentele sale, ar exista cel puțin un element
potențial (altfel n-ar fi decât o alăturare de enti-
tăți în acțiune, nu compuși), la Dumnezeu trebuie
să excludem existența oricărei entități compuse:
a unor părți cantitative, a materiei și a formei, a
substaței și a accidentelor, a esențelor și a notelor
individuante, a esenței și a ființei (Contra Gent., I
capp. 17-25; Summa, I, q. 3).
Dumnezeu este, așa cum am văzut în De ente
et essentia, Ipsum esse subsistens, adică plenitudi-
nea ființei, totalitatea actualității ființei. S. Toma
vedea în această caracterizare a lui Dumnezeu
expresia inteligibilă a sublimului adevăr revelat
de Dumnezeu lui Moise, ca răspuns la întrebarea:
dacă israeliții mă vor întreba care este numele
Său, ce să le spun? Răspunsul în traducerea latină
din Vulgata era acesta: “Dominus respondit: Ego
sum qui sum. Sic dices filiis Israel: Qui est misit me
ad vos” (Ieșirea, III, 13-14). Și S. Toma a comen-
tat astfel: astfel Dumnezeu a arătat că propriul său
nume este „Cel ce este” (Contra Gent., I, cap. 22)4
Aici S. Toma vrea să evite confuzia care se făcea
între Ființa divină și ființa determinată, comună
tuturor lucrurilor, vrea să evite concluzia pante-
istică la care ajunsese Almarico din Bena, adică
faptul că Dumnezeu ar fi un esse formale omnium,
adică o ființa la rând cu toate lucrurile.
Confuzia între o ființă comună tuturor lucru-
rilor și Ipsum esse subsistens se naște din afirmația
că unul și celălalt aparțin unei ființe pure, adică
unei ființă adăugate lucrurilor; dar, observă S.
Toma, diferența este că ființa comună este numai
un concept, este numai gândit fără a i se adău-
ga ceva, în timp ce Ipsum esse subsistens este fără
îndoială ceva adăugat (Contra Gent. I, cap. 26),
deoarece este deja în Sine, cu întreaga Sa actuali-
zare și potență, și deci cu întreaga sa perfecțiune
(Summa, I, q. 4, și 6)
Este cazul Sfintei Treimi în concepția
Aquinatului pentru care obiectul credinței expri-
mat în Crezul creștin este și obiect al teologiei;
așa cum credința este o participare la cunoaștere,
proprie unei viziuni a beatificării, observăm că
este unul și același obiect comun unei viziuni a
preafericirii beatifice a credinței adevărate.
“Credința este pregustarea cunoașterii care ne va
face fericiți în viața viitoare”5. Domnul nostru ne
învață că acea cunoaștere prin Spirit constă în cu-
noașterea a două lucruri: Sfințenia Sfintei Treimi
și umanitate lui Isus Hristos. Ne spune de altfel
Domnul nostru: „Aceasta este viața eternă: a te cu-
noaște pe Tine și pe Cel care te-a trimis.” (Ioan, XVII,
3); Angelicul a explicat astfel împărțirea Tratatului
despre credință din Compendiul credinței6.
S. Toma în Compendiu a prezentat în primul
rând Crezul sau simbolul Apostolilor, pe care a
preferat să-l împartă în 12 articole, dar în conclu-
zia diferitelor capitole ale expunerii sale citează ar-
ticolele Simbolului Niceano-Constantinopolitan,
pe care-l numește „Symbolum Patrum”. Unul și ce-
lălalt constituie ceea ce S. Toma numește “Regula
fidei catholicae” pe care și-a propus s-o ilustreze
în Tratatul său despre credință. Dumnezeu este o
Ființă subzistentă
Domnul nostru ne-a învățat că acea cunoștin-
ță beatificantă constă în cunoașterea a două lumi:
Îndumnezeirea Sfintei Treimi și umanitatea lui
Isus Hristos.
Demersul nostru concluziv vizează prima
lume, aceea a Întreitei Divinități, ce privește
Trinitatea Persoanelor din Compendiu, la care ne-
am referit în prima parte a Sferei inteligibile.
Clarificăm aici încă o dată faptul că S. Toma
îl citește pe Platon în cheie aristotelică, datorită
puținelor dialoguri platoniciene traduse în latină
în vremea sa. Sfera inteligibilă la Platon vizează
așa cum am văzut, lumea Ideilor prin cunoașterea
dialectică ce vizează ideile și cunoașterea diano-
etică ce vizează obiectele matematice. Lucrurile
sensibile pentru Platon nu sunt obiect al științei,
ci obect al opiniei (doxa).
Cunoașterea prin opinie este o cunoaștere ob-
scură, deși ar putea fi o cunoaștere adecvată; de la
opinie cunoașterea se ridică înspre episteme, adi-
că spre cunoașterea științifică. Obiectul științei
sunt Ideile, eidos-urile, adică esența, Universalul.
Știința, ne spune Platon, nu poate fi decât o ști-
ință a universalului. Cunoaștere dianoetică este o
cunoaștere discursivă, analitică, demonstrativă.
Prin dialectică, devenită apoi metodă la Aristotel,
se realizează o cunoaștere intuitivă, contemplativă.
Cunoașterea ideilor pure este un act de pură intui-
ție. Pentru Platon generalitatea esențială, universa-
lul este transcendent existențelor empirice și fiin-
țează substanțializat. Aici este cheia lui ipsum esse
subsistens a S. Toma. Universalul apare conceput ca
substanță. Platon numea științe teoretice, științele
contemplative. Obiectele matematice cunoscute
prin modalitatea dianoetică au un statut cam echi-
voc în filosofia platoniciană. Platon era un iubitor
de matematici, de aceea este bine să ne amintim că
pe frontispiciul Academiei era scris: „să nu intre
aici nimeni care nu este geometru”. În acest Cerc
hermeneutic este configurată Sfera inteligibilă, care
are o reprezentare substanțială în doctrina crești-
nă a Sfintei Treimi. Să ne amintim că și Parmenide
și-L reprezenta pe Dumnezeu sub forma unei Sfere.
Soluția dată de Sfântul Toma trinității este re-
prezentativă pentru doctrina creștină, totodată
este un fundament al întregii existențe umane.
A gândi absolutul de care vorbea Platon, nu este
același lucru cu absolutul însuși, a da o semnifica-
ție absolutului nu este același lucru cu Absolutul.
În raportul dintre gândire și cunoaștere, gândirea
este intranscendibilă, nu poate fi depășită. În ce
privește raportul cu infinitul trebuie să ne aducem
aminte de cuvintele lui Nicolaus Cusanus:
„Puținele lucruri pe care le înțelegem, nu le înțele-
gem la modul infinit”. Conceptul de înțelegere este
ambientat în actul de gîndire, care este intranscen-
dibil, cum am spus mai sus. De aceea, ne spune
S. Toma, Dumnezeu se manifestă pe sine însuși la
limita esenței creaturilor, fără a se identifica cu ele.
Devenirea creaturilor este una ordonată, în raport
cu Creatorul lor. Esența lor nu adaugă nimic esen-
ței lui Dumnezeu, deoarece esența lor este creată și
ea. Nu adaugă nimic, deoarece nu este Dumnezeu,
se manifestă pur și simplu pe sine însăși în limita
esenței. Find produsul esenței, s-ar putea presupu-
ne că Dumnezeu s-ar împărți în creaturile sale, ca
după aceea să se adune din nou în Unu. Creaturile
sunt o expresie similitudinară, participativă a esen-
ței Creatorului lor.
Pornind de la acastă solidă platformă ideatică,
S.Toma găsește o soluție logică pentru exemplifi-
carea Sfintei Treimi.
Relațiile dintre Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul
Sfânt sunt relații predicamentale, în care esse in,
care caracterizează conceptul de accidens, strâns
legat de obect, nu se identifică cu relațiile inerente
proprii obiectelor, ci cu relațiile subzistente.
De exemplu relația de paternitate ce are un ca-
racter abstract, se identifică cu unicul subzistent
care este Tatăl. Relația de filiație se identifică cu
unicul subzistent care este Fiul, iar Relația de spi-
rațiune (de la Spirit) se identifică cu unicul sub-
zistent care este Spiritul Duhul/Sfânt.
Tot ceea ce este subzistent face posibilă o re-
lație predicamentală între ceea ce este omenesc,
concret și ceea ce abstract, cum este cazul pater-
nității.
Trinitatea persoanelor nu multiplică indivi-
zibilitatea și imposibilitatea de a se multiplica a
substanței subzistente.
Avem a face aici cu trei relații subzistente și nu
cu trei subzistenți în relație. Concluzia ncesară
este că cele trei Persoane nu de disting de unica
substanță, ci ea le este intrisecă.
De aceea este necesar ca Dumnezeu să existe în
Sine însuși și pentru Sine însuși. S-a demonstrat
prin aceasta că existența lui Dumnezeu este prin
Sine necesară. De fapt orice entitate, ființă deter-
minată care poate fi și nu poate fi este schimbă-
toare. Dar așa cum s-a demonstrat Dumnezeu
nu este subiect al mișcării, deci nu este posibil ca
Dumnezeu să existe și să nu existe. Intervine aici
un fapt epocal, împotriva curentului tomist în
general, ce vedea Principiul Identității ca primul
principiu al logicii clasice. În schimb putem ve-
dea că funcție de Prim principiu capătă Principiul
non contradicției: două judecăți dintre care una
este negația celeilalte, nu pot fi simultan adevăra-
te. Contrariul ființei nu este non ființa ci non non
ființa. Realitatea este de natură contradictorie, dar
constatarea unor contradicții reale nu este ea în-
săși contradictorie. Gândirea unei contradicții nu
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
o
este ea însăși contradictorie. Contradictoriu ar fi
dacă s-ar afirma propoziția „există contradicții re-
ale” împreună cu propoziția „nu există contradic-
ții reale”. Celelalte două principii, al terțului exclus
și al rațiunii suficiente sunt principii derivate.
Orice ființă care este, spune S. Toma, și care nu
este posibil să nu fie, trebuie să existe prin Sine
însăși, deoarece a fi în mod necesar și a nu putea
să nu fie, este același lucru. Deci Dumnezeu există
în mod necesar.
Nu este întâmplător că cu aceste cuvinte începe
faimoasa Enciclică a Papei Leon al XIII- lea (1879)
Aeterni Patris Verbum, cu care marele Papă a re-
lansat studiul Sfântului Toma din Aquino7.
Așa cum am mai spus, Summa Theologiae se in-
spiră din tema platoniciană a emanației- exitus și
din cea a reîntoarcerii -reditus. Deoarece teologia
este prin definiție știința lui Dumnezeu , obiectul
său prim este chiar Dumnezeu. Celelalte lucruri
sunt studiate în mod teologic în raporturile lor
cu Dumnezeu, fie în cadrul generării în lumina
cauzalității eficiente -exitus creație fie în vederea
finalității în lumina cauzalității finale -reditus -
reîntoarcera la Dumnezeu. Aceasta este splendida
resursă a inteligibilității misterului creștin, pe care
S. Toma o intuise deja în Comentariul la Sentențele
lui Pietro Lombardo. Pe baza principiului reditus
este impostată a treia parte a Summei, în care S.
Toma tratează Cristologia și Soteriologia.8
Sfântul Toma a moștenit doctrina despre Sfânta
Treime de la Părinții Bisericii, în principal de la
Sfântul Augustin și de la Părinții greci, motiv pen-
tru care i-au fost traduse textele în latină, făcând
astfel o sinteză a misterului trinitar printr-o teorie
complexă, așa cum am mai văzut și mai înainte,
în ce privește atât ființa lui Dumnezeu într-o pro-
spectivă metafisică, fie bazele unui limbaj filosofic
și teologic despre Dumnezeu.
S. Toma i-a îndemnat pe filosofi și pe teologi
la o anumită rezervă în capacitatea lor de a putea
înțelege esența divină:
„Nu-l putem denomina pe Dumnezeu plecând
de la creaturi, ci numai în așa fel încât numele ca-
re-L semnifică (nomen significans ipsum) să expri-
me esența sa, așa cum este ea (exprimat divinam
essentiam secundum quod est”9 În consecință, ne
spune Aquinatul, trebuie să fim conștienți că ni-
ciun nume nu poate exprima în mod adecvat ceea
ce este Dumnezeu în esența sa (quod est Deus per-
fecte). Profunda reînnoire a noțiunii aristotelice de
ființă făcută de S. Toma, scrie Giuseppe Mura10,
adică elaborarea conceptului de ființă, ca actus es-
sendi, este datorat adevărului Revelației, la fel cum
revelarea Sfintei Treimi a cărei persoane sunt de-
finite de S. Toma „relationes subsistens”; S. Toma a
știut să reînnoiască noțiunea de persoană, care în
formularea clasică a lui Boethius a fost definită ca
o rationalis naturae individua substantia, fără a că-
dea în excesul unei dizolvări a subzistenței într-o
pură relație de reciprocitate, așa cum se-n-tâmplă
cu persoanele Trinității care se manifestă diferit de
cele umane, deoarece Ele sunt „subzistente”.
Acest lucru, ne spune Aquinatul, este posi-
bil datorită reînnoirii noțiunii de ființă. S. Toma
concepe ființa ca actualitas omnium actuum, și
deci ca perfecțiunea tuturor perfecțiunilor, per-
fectio omnium perfectionum. În consecință, di-
ferit față de Aristotel, S. Toma concepe ființa lui
Dumnezeu ca Ființă subzistentă, esse subsistens,
deoarece în timp ce în toate creaturile esența și
existența sunt distincte, în Dumnezeu coincid și
se identifică. Recuperând în acest fel așa numita
metafisică a Ieșirii (Ie. 13, 20), S. Toma îl concepe
pe Dumnezeu ca pe o Ființă ce este, a cărui esență
stă în ființa sa: „Și Lumina luminează în întuneric
și întunericul n-a cuprins-o.” (Ioan, 1, 5).
Contextul ontologic și teologic în care S. Toma
atribuie persoanelor relația de subzistență, permi-
te înțelegerea uni-trinității lui Dumnezeu; per-
soana divină capătă astfel caracterul de subzisten-
ță personală. De aici noutatea absolută introdusă
de S. Toma în conceptul de persoană: „S.Toma
valorizează subzistența și pentru conceptul de
accidens, atât de puțin consistent și efemer, situ-
at într-o relație non-substanțială. Astfel poate să
afirme că poate fi persoană și o subzistență rela-
țională sau o relație subzistentă.”11
Se întâmplă numai în cadrul Sfintei Treimi ca
Paternitatea, Filiația și Spirațiunea pasivă (cali-
tate a Spiritului Sfânt), să se bazeze pe trei relații
subzistente și deci pe trei Persoane; sunt relații ce
leagă între ele și persoanele umane și pe care S.
Toma își bazează înalta atenție pe care le-o acor-
dă, revelată în misterul trinitar.
În armonie cu reînnoita concepție despre fi-
ință, care îi acordă primatul de actus essendi, S.
Toma ridică noțiunea de persoană umană „din-
colo de nivelul de substanță și o așează la nvelul
subzistenței”, conform căreia este subzistența spi-
rituală sau rațională cea care constituie în mod
ipotetic persoana12.
În timp ce în in humanis raportul personal are
loc între două persoane preexistente, fiind în mod
esențial un raport binar, adică în doi, in divinis,
situația se schimbă în mod radical: persoanele
însăși sunt puse în evidență dintr-o structură de
iubire, care este în esența ei unică; de fapt se re-
alizează în mod personal în trei subiecți diferiți
Gyorkos Manyi Albert
Muzica Apelor I , ulei pe pânză, 71 x 65 cm
între ei. În Sfânta Treime nu sunt în primul rând
persoanele și apoi structura agapică și nici întâi
structura agapică și apoi persoanele. Structura
agapică a iubirii este eternă și simultană, deoa-
rece dintotdeauna Dumnezeu este Tatăl, Fiul și
Spiritul/Duhul Sfânt.13
Bazându-și cunoașterea teologică pe analogia
entis, și elaborând o originală metafisică a lui ac-
tus essendi, S. Toma depășește aristotelismul rigid,
și o anumită neoscolastică, reușind astfel să ajun-
gă, chiar în problematica diferenței la unitatea
divină, la cele mai înaintate poziții ale hermeneu-
ticii pe care contemporaneitatea a fost în măsură
să le analizeze.
În concluzia demersului nostru am putut ve-
dea că ilustrarea clasică a Sfintei Treimi a fost dată
de Sfântul Toma prin intermediul conceptului
de relație. Relația pe de o parte este constituită
de persoanele divine în distincția lor, pe de altă
parte această relație se identifică cu unica esență
divină. Persoanele divine, de fapt, sunt constituite
în și prin relațiile lor originare: Tatăl prin pater-
nitate, adică prin relația cu Fiul; Fiul, de filiațiune
sau de capacitatea generativă, adică de raportul cu
Tatăl; Spiritul/Duhul de iubire, adică de raportul
reciproc dintre Tatăl și Fiul. Astfel aceste relații
în Dumnezeu nu sunt accidentale (în Dumnezeu
nimic nu este accidental), ci reale; subzistă în mod
real în substanța divină. Însăși substanța divină,
în unitatea sa, implică aceste relații predicamen-
tale, implică diversitatea persoanelor.14
Credem că această interpretare ajunge, ne spu-
ne S. Toma, pentru a punre în evidență că ceea ce
revelează credința nu este un lucru imposibil.
10
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
diagnoze
Cea mai mare densitate teologică a Noului
Testament este sintetizată de mărturia afirmată cu
cuvintele Apostulului Toma, care a esclamat în fața
lui Isus Hristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu.”
(Ioan, 20, 28). Nu este vorba de alt Zeu, ci chiar de
Isus Hristos care era prezent cu toată puterea iubirii
și care pe Cruce și-a găsit propria sa identitate; aces-
ta este sensul și greutatea propoziției „Dumnezeu
este iubire” (1, Ioan, 4, 8). Iubirea lui Dumnezeu,
care este principiul istoriei, s-a făcut Mister prin
Revelația sa în Isus Hristos.
Dumnezeu care se manifestă astfel și în același
timp se dăruiește îl pune pe om în fața unei exigen-
țe a iubirii, la care omul trebuie să răspundă prin
puterea credinței, prin care încrezându-se total în
Dumnezeu, fuge de ură și îmbrățișează giustificarea
și mântuirea.
Adevărul, harul și salvarea obținută de la
Dumnezeu se bazează pe ceea ce ființa umană
prin intermediul Noului Testament îl numeș-
te Spirit/Duh Sfânt. El face posibilă înțelegerea
Revelației lui Isus și garantează prezența sa eficace
în sufletul omului și în istorie: Se pune El însuși ca
principiu și izvor al calității de Fiu divin, garanție
a iubirii care-i unește pe oameni între ei împreună
cu Dumnezeu Tatăl.
Distincția între Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul
Sfânt, pe care Noul Testament o subliniază în pro-
spectiva istoriei mântuirii, este expresia biblică a
doctrinei trinitare pe care creștinismul o introdu-
ce în procesul de validare a monoteismului vete-
rotestamentar. Este simbolul Sferei inteligibile, a
unității Unului în Tot și a Totului în Unu.
Note
1	Prin atributele lui Dumnezeu înțelegem acele cali-
tăți și trăsături ale Naturii Divine care-I sunt esențiale
lui Dumnezeu ca Ființă supremă.
2	Sofia Vanni Rovighi, Introduzione a Tommaso
D’Aquino, Editori Laterza, Bari - Roma 1973, pp. 62-68.
3	Ibid. p. 63.
4	Cfr Sofia Vanni Rovighi, op. cit., p. 63.
5	S. Tommaso, Compendio di Teologia, Testi, Utet,
Torino, 2001, c. 2, Această definiție a credinței a fost
preluată în Noul catechism.
6	Lucrarea S. Toma dedicată Fratelui Reginaldo da
Piperno,(in actuala Priverno, Latina,) care a fost se-
cretarul și confesorul S. Toma, pe care Aquinatul l-a
numit filius carissimus și căruia i-a dedicat două opere
importante, Compendium Theologiae și De substantiis
separatis, o importantă scriere despre îngeri.
7	Papa Leon al XIII-le a fost și Arhiepiscop de
Perugia, între 1846 și 1877, timp în care a edificat în
teritoriul diocezan mai mult de cincizeci de Biserici,
numite Biserici Leonine. În perioada Pontificatului său
și-a desfășurat activitatea , marele luptător pentru drep-
turile romînilor din Transilvania și Maramureș, Vasile
Lucaciu. El și-a făcut studiile la Roma la Institutul
Sfântul Atanasie, iar în 1870 a obținut titlul de Doctor,
cu „Magna cum laude”, în filosofie, fiind printre puținii
intelectuali în timpul Imperiului austro-ungar care s-a
ocupat de Opera Sfântului Toma din Aquino.
8	Cfr. M.D Chenu, Introduzione allo studio di S.
Tommaso, citt. pp. 263-275.
9	Summa Theologiae, I, 13, 1,c.
10	Cfr. Giuseppe Mura, La Trinită in San Tommasoe
in Hegel. Differenze ontologiche e personalistiche, în
Elaborare esperienza di Dio , Roma 2011, p.33
11	G.B. Mondin, La Trinita, mistero d'amor Trattato
di teologia trinitaria, Bologna 2010, p. 190.
12	Mondin , op. cit., p. 190.
13	Mondin, op. cit., p. 309.
14	Cfr. S. Toma din Aquino, Summa Th., I, q. 2732.
■
Viața bună
■ Andrei Marga
Răspunsul frecvent la întrebarea „ce îi face
pe oameni să acționeze?” este că vor să fie
„fericiți”. Este de departe răspunsul cel mai
frecvent. Dar, la orice analiză, nu este, totuși, răs-
punsul ultim. Se știe că în Roma antică Terentius
Varro a inventariat 288 de accepțiuni ale „fericirii”,
dar se poate merge mai departe, în profunzime.
Autori de astăzi (Hendrik Wahler, Das gute
Leben. Ethik als integratives System einer transdiszi-
plinaren Humanwissenschaft, Tectum, Marburg,
2018) au delimitat trei mari teorii ale “fericirii
(Gluck)”. Cu maximele și inconvenientele lor!
Potrivit “hedonismului”, “fericirea” constă în
obținerea de momente de satisfacție și bucurie în
condițiile absenței durerii și suferinței. Deviza sa
este “Bucură-te de viață în toate momentele ei și
evită durerea”. Această maximă reduce însă ființa
umană la un fel de mașină a trăirii plăcerii fără re-
flexivitate.
Potrivit “teoriei scopului”, “fericirea” este reali-
zarea cât mai multor scopuri proprii și importan-
te. Deviza este “Puneți în față scopuri valoroase și
caută să obții cât mai multă plăcere prin împlini-
rea lor”. Această maximă asigură vieții o orientare,
dar nu și un conținut și un sens, în situația în care
ne petrecem mai mult de nouăzeci de procente din
timp, ca oameni nu cu scopuri, ci cu realizarea lor.
Potrivit “teoriei bunurilor”, “fericirea” este re-
zultatul posesiei de bunuri - bunuri materiale,
precum bunăstarea, bunuri corporale, precum să-
nătatea, sau bunuri emoționale, ca iubirea. Deviza
este “Adună cât mai multe bunuri obiective”.
Această maximă nu ne asigură însă că bunurile pe
care le adunăm vor aduce neapărat fericire.
Este evident că nu avem cum uniformiza accep-
țiunile diferite pe care diferiți oameni le dau feri-
cirii. Să ne imaginăm discuțiile care au loc între
absolvenții de gimnaziu, care, deși știu ceva despre
fericire, aleg diferit. Unii aleg o meserie care le adu-
ce mai repede satisfacția venitului propriu și stabili-
tatea locului de muncă în localitatea preferată, alții
aleg să continue cursa pregătirii într-o universitate,
spre a dobândi apoi o poziție în conducerea comu-
nității. Să ne imaginăm o discuție la absolvirea unei
facultăți. Toți doresc să fie fericiți, dar unii vor să
obțină fericirea exercitând imediat profesia pentru
care s-au pregătit, alții mergând în cercetarea știin-
țifică, spre a-și adânci cunoștințele. Să ne imaginăm
discuția de la capătul vieții pe întrebarea: cum ați
proceda dacă ați lua de la capăt viața? Unii ar spune
că ar face exact la fel, alții că ar modifica ceea ce au
făcut. Ar fi și unii care ar schimba totul.
Diferențierea accepțiunilor “fericirii” s-a
produs însă și din alt punct de vedere: neobiș-
nuita, ba chiar funciara dinamică a societății
moderne, care modifică cu uimitoare repezi-
ciune nu numai realitățile din jurul nostru, dar
și nevoile noastre ca oameni, percepțiile noas-
tre, chiar și percepția timpului. Autori mai noi
(Hartmut Rosa, Beschleunigung. Die Veranderung
der Zeitstrukturen in der Moderne, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2005) au arătat că se petrece
un fenomen de “grăbire (Beschleunigung)” înăun-
trul vieții noastre ca trăitori ai acestui timp. Totul
se petrece mai repede, iar viața curentă se schimbă
corespunzător. Nu mai scriem scrisori, ci trimitem
E-mailuri - trimitem multe într-o zi și așteptăm
multe, încât timpul pe mesaj s-a redus enorm, ca
și așteptările noastre, care cer răspunsuri promote.
Se schimbă complet contextele comunicării,
dar și ale acțiunii (p.119). Teza este că “grăbirea
(Beschleunigung)”, o grăbire schimbătoare de rea-
lități, este noua caracteristică a lumii. Prin grăbire
se înțelege aici împrejurarea că timpul pe care-l
alocăm unei unități scade, că într-o unitate de
timp facem mai multe activități. Cu cât “rata gră-
birii” este sub “rata creșterii” din jur, cu atât intrăm
în “criză de timp”.
Grăbirea însăși ține de două caracteristici core-
late ale societății moderne actuale. Pe de o parte,
această societate nu se poate stabiliza decât în miș-
care. Altfel spus, schimbarea este modul stabiliză-
rii ei. Societatea modernă în întregimea ei este ori-
entată spre “creștere (Wachstum)” și nu se poate
menține decât prin inovație, creștere, grăbire. Este
adevărată deviza “Avem nevoie de creștere pentru
a menține statu-quo-ul”. Nu doar în economie,
ci și în celelalte domenii, incluzând cunoașterea,
arta, politica.
Pe de altă parte, în această societate se ex-
tinde continuu domeniul tangibilului și
se aplică „principiul măririi jocului lumii
(Weltreichweitenvergrosserung)“. Conform aces-
tuia, „acționează în fiecare moment astfel ca să
mărești participarea ta la jocul lumii“. Mărirea de-
vine scop și impuls pentru oameni. Vrem fiecare
nu doar bicicletă, ci motoretă și, mai nou, mașină,
unii aspiră acum la avion. Am trecut la telefonul
mobil, vrem smartphone cu muzică, cu cât mai
multe cunoștințe înmagazinate, acum vrem să
avem în buzunar chiar acces la întreaga cunoaște-
re a lumii. Tot mai multe pe lume sunt accesibile
(available), tangibile (attainable) și achizionabile
(achievable) și ne schimbă viața. Mijlocul atinge-
rii acestora sunt acum “banii“ - noul vrăjitor al
lumii.
Grăbirea antrenează, desigur, crize, căci nu toate
în viață se schimbă la fel de repede. Natura se schim-
bă mai încet decât industriile și avem criza ecologi-
că. Democrațiile sunt lente și avem criza democra-
țiilor. Desincronizările între ramurile economiei
antrenează crize economice. Ultrastimularea ne-
voilor aduce cu sine frustrarea. Modernizarea adu-
ce „desfermecarea lumii (Enzauberung der Welt)“
lui Max Weber, „înstrăinarea (Entfremdung)“ lui
Marx, „reificarea (Verdinglichung)“ lui Lukacs, ab-
surdul lui Albert Camus.
Nu este soluție „desgrăbirea (Entschleunigung)“.
Pe de altă parte, o „grăbire“ în domenii cum sunt
lichidarea foametei sau vaccinarea cu succes ar fi
salutare, în vreme ce o „grăbire” în permanentiza-
rea ordinii date, nu. Soluție este ceea ce Hartmut
Rosa numește „rezonanța (Rezonanz)“ - ceva ce
nu se bazează pe „principiul măririi participării la
jocul lumii“ și ține de „un alt fel de a fi în lume“ și
de altă relație cu lumea. „Rezonanța“ constă în tot
ceea ce face posibilă „viața bună (das gute Leben)“.
Așa stând lucrurile - așadar în fața diversificării
implacabile a înțelegerii „fericirii” și sub presiunea
nevoii de a face față „grăbirii” apărută ca urma-
re a modernității - este clar că avem nevoie de o
concepere integrativă a fericirii. Ne stă la îndemâ-
nă concepția Eticii nicomahice a lui Aristotel, care
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
11
o
vorbește de o “fericire” aparte, “veritabilă” - eudai-
monia, efectivul scop ultim al acțiunilor umane.
Traducerea eudaimonia se face adesea cu “feri-
cirea” - o “fericire” trecută prin filtrul rațiunii. Mai
nou se caută captarea nu doar a cuvântului, ci și a
ceea ce a gândit Aristotel, anume că viața fericită
este și o viață conform eticii. Cei mai mulți o echi-
valează cu “viața bună (das gute Leben)”.
Ce este “viața bună” ne spune tot Aristotel în
termenii diferenței dintre scop și mijloc. “Viața
bună” nu este niciodată mijloc pentru altceva, ci
scopul dincolo de care nu mai este de dorit altce-
va - este scop în sine, suprem. Ea este, de aceea,
obiect al filosofiei - filosofia și “viața bună” fiind
de fapt inseparabile.
Cultura în care trăim are în orizontul ei adânc
trei concepte: „viața bună”, care ne vine de la grecii
antici, „viața virtuoasă”, care ne vine de la romani, și
„viața veșnică”, care ne vine de la evrei. Este, desigur,
de întrebat cât de mult contează în deciziile vieții
de zi cu zi a societăților de azi ceea ce ne vine din
aceste surse și mai ales ce avem de făcut pentru a le
atinge.
Această cultură încadrează omul în mediul în-
conjurător și îl face să trăiască pe seama lui prin ac-
țiuni. Hegel a vorbit de trei acțiuni - „munca”, „lim-
ba” sau comunicarea și interacțiunea socială care are
prototipul în „familie”. Max Weber de două - „ac-
țiunea rațională în raport cu un scop” și „acțiunea
rațională în raport cu o valoare”. Azi vorbim de mai
multe acțiuni. Aș spune că la orice reconstrucție a
vieții în cultura din care facem parte se impun ac-
țiunile „instrumentală”, „strategică”, „interacțiunea”,
„comunicativă”, „dramaturgică”, „reflexivă”. Ceea ce
ne interesează aici este faptul că printre aceste ac-
țiuni este și cea pe soclul căreia se constituie etica.
Filosofia a făcut, deja cu Aristotel, distincția între
disciplinele „teoretice” - cele care vor să explice
ceea ce este - și disciplinele „practice” - cele care
vor să arate ce avem de făcut. Kant a pus filosofarea
în legătură cu patru întrebări: ce pot să cunosc? Ce
trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Ce este
omul? Nu discutăm aici dacă nu s-au adăugat, între
timp, alte întrebări. De pildă, care este sensul isto-
riei? Care este sensul vieții? Ceea ce este important
de reținut este împrejurarea că la Kant etica este
smulsă din dependența de opticile cauzaliste ale
timpului său și socotită o disciplină normativă ple-
când de la premisa că omul este o ființă conștientă,
care poate cugeta autonom și-și poate stabili reguli
de conduită în raport cu semenii săi.
Între timp filosofia a parcurs descoperirea de
adevărate „continente”. Ceea ce este important, de
asemenea, este împrejurarea că ea a păstrat înțele-
gerea omului ca ființă conștientă - subiect al pro-
priei vieți. Aici Dieter Henrich (Bewustes Leben.
Untersuchungen zum Verhaltnis von Subjektivitat
und Metaphysik, Reclam, Suttgart, 1999) este cel
mai elocvent.
Cunoscutul metafizician readuce în discuție un
început uitat al abordării omului - cel care ia în sea-
mă subiectivitatea lui ca ceva constitutiv în viața lui.
Nu este vorba de a ignora ceea ce este mediul în-
conjurător al vieții omului - istoria, economia, in-
stituțiile, tradițiile. Dar este vorba de a asuma faptul
că fiecare persoană își construiește și prin ea însăși
viața. Nu este vorba de a veni la o analiză existenți-
ală, ci este vorba de a identifica ceea ce este durabil
în trăirile noastre.
Este vorba de a ieși din materialismul, poziti-
vismul și scientismul zilelor noastre spre a recu-
noaște construcția din interior a lumii fiecăruia.
Acea construcție care a nutrit de fapt idealismul
clasic german și poate fi captată de termenul „viață
Gyorkos Manyi Albert	Păstor (1985) , ulei pe pânză, 58 x 60 cm
înzestrată cu conștiință (bewusstes Leben)”. ”Se lasă
aici numită conștientă viața care nu se lasă în sea-
ma impulsurilor ce tocmai domină și necesităților
vieții cotidiene” (p.12). Este „viața luată ca întreg
(Genzes)” și „viața luată în mișcare (Bewegung)”.
Nu este viața doar trăită, cum ne spune „filoso-
fia vieții (Lebensphilosophie)”, ci o „viață ce poate
fi condusă (dass wir unser Leben fuhren kon-
nen)”. Este viața înzestrată cu conștiința de sine
(Selbstbewusstsein) - cu o cunoștință de sine în-
suși. „Este cu necesitate o cunoștință a ceea ce este
acela a cărui viață este sub semnul întrebării. Astfel
în ea este presupus că acela știe despre sine și o știe
astfel, de asemenea, că știe și că această cunoștință
este o cunoștință despre sine însuși” (p.14). Fiindcă
avem o asemenea cunoștință, suntem „subiecți
(Subjekte)”. „Noi suntem subiecți în măsura în care
avem o asemenea cunoștință despre noi înșine și
dobândim din ea cunoaștere sub pretenția adevă-
rului și, acționând, ne conducem viața noastră în
lume” (p.15).
Dar această conștiință și cunoștință de sine nu
rezultă în nici un fel doar din cunoașterea obiecte-
lor exterioare. Ea se constituie autonom și este con-
știința de sine a unui „subiect care trebuie conceput
în activitate permanentă de fondare și multiplicare
a formelor unității sale”. În orice astfel de formă este
prezentă nu numai o descriere a evenimentelor, ci
și o „descriere de sine (Selbstbeschreibung)”. Iar
aceasta din urmă este legată este legată de o „conti-
nuare de sine (Selbstkontinuierung)”, care depinde
și de „cunoaștere (Wissen)”.
Subiectivitatea are astfel „sens procesual” (p.19).
Pe temelia ei se constituie persoana (p.21). Aceasta
nu se poate înțelege decât în legătură cu subiecti-
vitatea - chiar dacă subiectivitatea nu se reduce la
persoană (p.199).
Pe de altă parte, persoana își face idei, gânduri.
Acestea sunt multe, dar ceea ce contează în acest
cadru sunt „gândurile privind realitățile ultime (die
letzte Gedanken)” (p.196). Ce înseamnă acestea
înțelegem plecând de la împrejurarea că „orice via-
ță individuală este în același timp și un întreg pen-
tru sine” (p.196).Trăim viața anticipându-i sfârșitul.
„Prin gândurile ultime înțeleg, pe de o parte, gân-
durile despre viața mea, pe care le consider nerevi-
zuibile, deci ca definitive, pe de altă parte, gânduri
care sunt ultime și în sensul că eu pot lăsa viața mea
să sfârșească cu ele fără a fi pierdut” (p.196). Ca ur-
mare, întrebarea: „Ce sunt eu de fapt?” o pune pro-
priu-zis doar individul.
Dar între fiecare om și sfârșitul său prin moar-
te se interpune viața, cu năzuința ei la „viață bună”.
„Eudaimonia”, „fortuna”, „felicitas”, „beatitudo”
sunt termeni consacrați de tradiția noastră gre-
co-latină pentru a o prelua. Filosofia caută o accep-
țiune a „vieții bune” după ce înaintează spre ceea ce
tradiția a numit ”întrebările ultime”. Ea nu se poate
opri la domeniul numit „teoretic”, ci înaintează spre
domeniul numit clasic „practic” - spre interacțiuni-
le oamenilor. Ea are de lămurit nu numai ce este și
face omul (sein), ci și ceea ce are de făcut (sollen).
Iar lămurirea nu se poate face fără a angaja „sensul
vieții”.
Sensul imanent al acțiunii îl numim, cum s-a se-
sizat în etica ceva mai nouă (vezi Robert Spaemann,
Philosophisches Essays. Erweiterte Ausgabe,Reclam,
Stuttgart, 1994), „binele (das Gute)”. Acesta nu este
doar scopul, psihologic vorbind, al acțiunii, ci „le-
gea” acțiunii însăși.
Este tocmai teza comună lui Spinoza, Max
Scheler și Wittgenstein, aceea că fără „experiența
sensului” nu poate fi vorba de „bine”. „Fericirea”
poate fi numai rezultat al unei acțiuni, fiind deja
la originea ei, ca aspirație. Momentele de „fericire”
sunt rare, dar, cum Aristotel a spus, deschid spre în-
tregul vieții. Pe bună dreptate, „viața bună” este pri-
vită ca un „întreg de activități și trăiri” (p.91), care
nu se lasă redus la un gest sau altul.
Cine vrea să construiască astăzi imaginea filo-
sofică a realității are a lua în seamă năzuința „vieții
bune” - cu tot ceea ce ea implică.
12
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
Despre interviu:
definiții, etimologie,
istoric și tipologii (I)
^[^Ulian Cătălui
Interviul este o formă relativ tânără în istoria
jurnalismului și în cea literară, dar a devenit
fulgerător aproape ubicuu, în zilele noastre
fiind greu de imaginat vreun mediu jurnalistic -
tipărit, audiovizual, digital sau multimedia - care
să nu conțină tot felul de interviuri. Acesta este un
„instrument standard” pentru indivizi - atât per-
soane publice, cât și persoane private - care doresc
să-și exprime o idee, o opinie sau o experiență în
arena publică.1 În multe țări, inclusiv în România,
campaniile politice și confruntările dintre candi-
dații rivali se desfășoară în mare măsură printr-o
varietate de forme de interviu, de la talk-show-uri,
interviuri stradale, interviuri telefonice și e-mail-
uri până la sesiuni de chat.2 De asemenea, cele-
britățile din sport și din showbiz sunt bântuite de
hoarde de intervievatori necruțători care răspund
cerințelor din ce în ce mai presante de raportare
sau informare imediată, acoperire live a eveni-
mentelor și informații de primă mână.3
Potrivit Dicționarului Merriam Webster, un
interviu este o convorbire în care se pun între-
bări și se dau răspunsuri.4 După alte definiții, in-
terviul este „o conversație, de obicei dintre două
persoane pentru a obține informație în beneficiul
unei audiențe nevăzute”, interviul fiind adesea un
„schimb informațional ce poate da naștere unui
nivel de înțelegere la care, singură, niciuna din-
tre părți nu ar avea acces”5. Rezultă că interviul
este o conversație cu un „demers investigativ”6.
Așadar, uneori interviul poate semăna cu o con-
versație, dar nu este; uneori poate fi amuzant să
îl asculți sau să participi la el, dar nu acesta este
rostul lui, interviul având un singur scop: „colec-
tarea informației”7. Interviul este cea mai publică
dintre conversațiile private, funcționând cu toate
regulile dialogului privat, cu toate că este con-
struit pentru sfera publică8, subiectul intervievat
știind că se expune opiniei oamenilor. Pe de altă
parte, interviul nu este un dialog liber cu sau între
doi subiecți, ci este o „convorbire radială”, adică
focalizată pe unul dintre interlocutori, și în care
„unul are dreptul să ceară, iar celălalt să fie au-
zit”9. Interviul jurnalistic este un „schimb între
doi indivizi și câteva instituții” care condiționează
subiectiv conversația.10 Un interviu jurnalistic ia
forma unei conversații între două sau mai multe
persoane: intervievatorul pune întrebări pentru a
obține fapte sau declarații de la intervievat, inter-
viurile fiind o 1parte standard a jurnalismului și a
reportajelor media”11.
În opinia mea, interviul este o modalitate sau
procedeu ori o probă de măiestrie a intervieva-
torului de a obține de la interlocutor sau intervi-
evat cât mai mult din răspunsurile și informațiile
esențiale și care interesează cititorul, și, totodată,
de a reuși să te substitui atât personalității căreia
i se ia interviul, cât și lectorului. Rolul ziaristului
sau realizatorului de interviuri este asemănător
unui Socrate, de pildă, care a apelat la maieutică,
o metodă prin care se urmărea și se urmărește in-
evitabil și inebranlabil ajungerea la adevăr, bine,
frumos etc., pe calea discuțiilor și a dialogului. El
trebuie să pornească de la celebra zicere „Știu că
nu știu nimic”, pentru a scoate la lumină, a extra-
ge din ascunzișul lor, de multe ori de nepătruns
ori tenebros, gândurile cuiva, ca într-un proces
de „naștere” sau „renaștere” a ideilor unui om. Cu
ajutorul unor întrebări persuasive ori străbătătoa-
re, cel care intervievează îl pune pe interlocutor
în situațiunea de a descoperi, în aparență singur,
marile adevăruri, stimulând, provocarisind con-
trarietatea acestuia față de ceea ce cunoștea în
prealabil, dar și o anume deschidere față de celă-
lalt, în fine, îl determină la analize și dezvăluiri, la
descoperirea esenței lucrurilor.
Din punct de vedere filosofic, Arthur
Schopenhauer susținea că trebuie să punem în-
trebări într-o ordine diferită de cea cerută prin
deducția pe care e nevoie să o extragem din ele,
amestecându-le în toate felurile.12 Atunci, adver-
sarul sau intervievatul nu va ști unde vrem să
ajungem și nu va putea „să prevină atacurile”, și
mai departe, vom putea să folosim răspunsurile
sale pentru a trage diverse concluzii, chiar opu-
se unele altora, pe care le vom utiliza după cum
apare ocazia.13
Interviurile au loc, de obicei, față către față și
personal, deși tehnologiile moderne de comuni-
care, cum ar fi Internet-ul, au permis conversații
în care părțile sunt separate geografic, cum ar fi
cu „software-ul de videoconferință”14 și interviu-
rile telefonice se pot întâmpla, pot avea loc, fără
contact vizual. Interviurile, față în față sau prin
telefon, nu se desfășoară conform unui scena-
riu, așa că intervievatorul trebuie să fie pregătit
pentru „răspunsuri neașteptate”, să urmărească
implicațiile și să pună „întrebări de urmărire”15.
Interviurile pot varia de la interviuri nestruc-
turate sau conversații libere și deschise în care
nu există un plan predeterminat cu întrebări
aranjate dinainte16, până la convorbiri puternic
structurate în care întrebări specifice apar într-o
ordine concretă, precisă.17 Uneori, interviurile
vor fi fiind niște dialoguri foarte lungi, pedan-
te, stufoase și complicate, greu de înțeles pentru
mulți, cum sunt, de pildă, cele cu scriitori, filo-
zofi sau artiști, în care intervievatorul va insis-
ta cu o întrebare la care el dorește un răspuns
de la intervievat sau cu o problemă pe care vrea
„să o înțeleagă pe deplin”18. Adesea, intervie-
varea este „cât se poate de deschisă și directă”,
dar există două situațiuni dificile: intervievarea
celor pentru care discuția este „incomodă” sau
care îi tratează pe intervievatori sau jurnaliști
„cu circumspecție” și a celor care sunt „evazivi
sau chiar ostili”19. Interviurile pot urma diverse
formate; de exemplu, într-un „interviu la scară”,
răspunsurile unui respondent ghidează de obi-
cei interviurile ulterioare, obiectul fiind acela de
a explora „motivele subconștiente ale respon-
dentului”20, în mod tipic intervievatorul are o
modalitate de a înregistra informațiile care sunt
adunate, strânse de către intervievat, adesea prin
scrierea cu un creion și hârtie, uneori transcrie-
rea cu un reportofon video sau audio, în funcție
de contextul și amploarea informațiilor și de du-
rata interviului. Laturile principale ale interviu-
lui sunt sondajul de opinie, informația și lămuri-
rea unei situații, întrebările trebuie să fie scurte,
deși la interviul de tip literar se pot pune și în-
trebări mai lungi, mai complexe, clare și „puse în
cunoștință de cauză”. Un gen publicistic distinct
și chiar fascinant îl constituie cărțile de intervi-
uri cu oameni de cultură, scriitori, filozofi, artiști
plastici, regizori ș.a.
Etimologia termenului
de interviu și scurt istoric
Termenul de interviu este o compoziție de cu-
vinte de la „reciprocă” (în engleză inter, la latină
inter, „între”) și „opinie, concepție, punct de ve-
dere” (view în engleză).21 Acești termeni engle-
zești pot fi derivați din franceză entre- și latină
videre (franceză voir, apoi entrevue, s’entrevoir).22
Una dintre cele mai vechi forme de intervie-
vare sunt recensămintele populației din Egiptul
antic.23 Alți precursori ar fi diverse forme de con-
versație: Dialogurile lui Platon, Discuțiile la masă
(Tischreden) ale lui Martin Luther (1566), Viața
lui Samuel Johnson a lui James Boswell (1791) și
Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții lui,
aparținând poetului și memorialistului german
Johann Peter Eckermann (1836).24 Louis Marin
vede tradiția europeană a conversațiilor de artă
(care a început în secolul al XVII-lea) ca un pre-
cursor important al „interviului de artă contem-
porană”25. În forma sa modernă, totuși, interviul
este o creație americană care coincide cu ascen-
siunea presei bulevardiere în anii 1830.26 Cu toa-
te acestea, interviul cu întrebări și răspunsuri în
jurnalism datează din anii 185027, primul interviu
cunoscut care se potrivește matricei interviului
ca gen a fost pretins a fi interviul din 1756 de
către arhiepiscopul Timothy Gabașvili (1704-
1764), proeminentă figură religioasă, diplomat,
scriitor și călător georgian care îl intervievase
pe Evghenie Vulgaris (1716-1806), renumit teo-
log grec, unul dintre cei mai importanți învățați
ai Greciei moderne, care a condus Academia
Atonită de pe Muntele Athos (între 1753-1759)
și Școala Patriarhiei din Constantinopol.28 În spa-
țiul românesc, mai cunoscute sunt: Convorbirile
economice ale lui Ion Ghica, interviurile lui Ion
Valeriu din „Viața românească” (1926-1939), ale
lui Felix Aderca interviuri publicate în „Vremea”
prin 1937, ale controversatului poet din peri-
oada comunismului vremelnic biruitor, Adrian
Păunescu în „Sub semnul întrebării” ș.a.29
Tipuri de interviuri
O primă clasificare ar fi următoarea: - interviul
expres (interogarea câtorva trecători în legătură
cu un eveniment unanim cunoscut și actual); -
interviul-informație (prin care jurnalistul obține
de la cel intervievat o informație esențială pentru
opinia publică); - interviul-explicație (prin care
reporterul îl determină pe intervievat să-și justifi-
ce o atitudine, să-și explice actele, opiniile, opera,
etc).30
o
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
13
o
După o altă clasificare, proprie, avem urmă-
toarele feluri de interviuri: - interviul de presă
scrisă; - interviul de radio; - interviul de televizi-
une; - interviul literar sau cultural.
Din punct de vedere al „modului de reali-
zare”31, interviul radio este de două tipuri: -in-
terviul instantaneu - care este uzitat mai ales ca
„ilustrație audio în buletinele de știri”, pentru
că adaugă credibilitate prin introducerea surse-
lor în comunicarea directă cu ascultătorii; -in-
terviul pregătit - care se realizează în vederea
obținerii de informații, opinii, explicații etc., și
poate fi folosit atât ca „bază pentru realizarea
altor tipuri de emisiuni” (reportaje, buletine de
știri, anchete, comentarii, emisiuni complexe),
cât și ca „material de sine-stătător”. În funcție de
„circumstanțele realizării”32, interviurile radio
pot fi: - interviuri prin întâlnire directă (când re-
porterul și interlocutorul se află față-n față sau
față către față, într-un „loc ales de comun acord
dinainte sau la locul evenimentului”); - intervi-
uri la fața locului (realizate în timpul producerii
evenimentului sau „imediat după eveniment și
difuzate în următorul buletin de știri”); - in-
terviuri la o conferință de presă (când este mai
bine ca interviul luat unui purtător de cuvânt, la
o conferință de presă, „să fie realizat separat, la
sfârșitul întâlnirii”); - interviuri în direct (inser-
turile de interviuri live dau de multe ori senzația
de participare directă a ascultătorului la emisiu-
ne, dar au dezavantajul că „reporterul pierde un
anumit control asupra situației”.
În fine, interviul de televiziune se clasifică în:
- interviul-povestire (acest format are rolul de a
realiza la nivel discursiv o „povestire prin acu-
mulare de fapte, întâmplări, cu intenția clară de
a se ajunge la inima evenimentului”33; - inter-
viul-mărturie (este formatul în care jurnalistul
nu a ajuns la eveniment, decât după consuma-
rea acestuia, neexistând participanți, ci doar
martori, „aflați undeva în contextul evenimen-
tului”34; - interviul-opinie (în acest caz, jurnalis-
tul TV nu poate face speculații asupra derulării
evenimentelor, el putând apela la „specialiști sau
observatori în măsură să enunțe opinii tranșan-
te”, clare35; - interviul-explicație (în acest caz, vo-
cea autorității va fi exprimată prin intermediul
expertului care va avea ca demers „vulgarizarea
limbajului specializat pe care îl stăpânește”36.
Jurnalistul, prin poziția lui, este un „precursor
al explicațiilor vulgarizatoare, care fac din co-
municarea științifică una de masă”37; - inter-
viul-portret (aici, informația dobândește valoare
prin personalitatea participantă la eveniment,
considerată ea însăși subiect, iar actualitatea va
fi conferită de „personajul” prezentat: cultural,
social, politic, sportiv etc.38
Scopul și etapele interviului
Fie că este intervievată o persoană publică, in-
clusiv un scriitor celebru, un artist de renume, un
regizor cunoscut sau una privată, primul lucru
care trebuie făcut este alegerea sau decizia sco-
pului interviului, respectiv care este ținta sau care
este dorința celui care intervievează.39 În acest
context există cinci hotărâri sau ținte: adunarea
faptelor, strângerea anecdotelor, caracterizarea
unei situații, confirmarea a ceea ce știe sau cunoaș-
te intervievatorul și demonstrarea faptului că a fost
la un eveniment (o conferință de presă, un vernisaj
de pictură, o lansare de carte, un congres etc.).40
Interviul ca gen ziaristic propriu-zis se constituie
dintr-o serie de întrebări și răspunsuri, el fiind o
„întrevedere solicitată”, provocată de jurnalist, iar
rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, adică,
este publicat în presă, inclusiv cea literară, difuzat
la radio sau televiziune, interviul trebuind să cu-
prindă următoarele faze: alegerea temei și a inter-
locutorului, documentare, pregătirea întrebărilor,
realizare și redactarea interviului.41
Interviul literar
Un gen aparte și fascinant al interviului este
cel literar, dar întrebarea care se pune este dacă
acesta este unul original sau hibrid. Încă de la
începutul „civilizației presei” în secolul al XIX-
lea, intervievatorii au fost dornici să pună în-
trebări artiștilor și scriitorilor.42 Unii autori fai-
moși, precum J. D. Salinger, Thomas Pynchon,
Maurice Blanchot, Samuel Beckett și Botho
Strauss, au refuzat spontan aproape toate inter-
viurile, alții, la fel de celebri, precum Vladimir
Nabokov, Cormac McCarthy sau Julien Gracq,
Gyorkos Manyi Albert
Furtună, ulei pe pânză, 53 x 40 cm
au fost de acord să acorde unele interviuri, dar
au încercat să păstreze „controlul maxim și pro-
priu” asupra situației interviului și a textului pu-
blicat prin impunerea diferitelor tipuri de condi-
ții, cum ar fi solicitarea de a primi întrebările în
avans și răspunsul la acestea în scris după o în-
delungă meditațiune.43 La celălalt capăt al spec-
trului, scriitori la fel de cunoscuți ca precedenții,
ca Heiner Muller, Paul Auster sau Marguerite
Duras au acceptat interviul ca pe o „formă de
comunicare cu publicul” și chiar l-au integrat în
activitatea lor artistică, de exemplu, au devenit
ceea ce se numește „autori de interviuri”, specia-
lizați în forma de interviuri în colecții sau volu-
me de non-ficțiune.44 Indiferent de ceea ce simt
despre interviuri, toți scriitorii trebuie să se con-
frunte cu faptul că, în culturile occidentale, și nu
numai, contemporane, succesul - atât literar, cât
și comercial - este determinat din ce în ce mai
mult de vizibilitate și de expunerea media.45
Pentru cititori, interviurile literare au devenit
porți importante către literatură, de obicei fiind
scurte și ușor de citit, interviurile sunt accesibile
14
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
în diverse mass-media populare și mai mult, în
special după apariția Internetului, acestea ră-
mân adesea disponibile în domeniul ori spațiul
public.46 Interviuri personale, adică „interviuri
subiective aprofundate”47, împreună cu ilus-
trații însoțitoare (fotografii, desene și, uneori,
facsimile de pagini manuscrise sau scrisori), au
contribuit la vizibilitatea autorilor în societatea
contemporană. Ele oferă din partea autorului
„informații de primă mână” despre opera sa ori
opiniile literare, dar și despre viața lui, istoria
și experiențele personale, punctele de vedere și
personalitatea acestuia și pot contribui la sta-
tutul de celebritate al unui autor.48 Ca surse de
informații, interviurile își derivă (o parte din)
credibilitatea lor din credința persistentă și reîn-
noită - împotriva erorii intenționate - că autorii
pot oferi perspective unice asupra lucrării sau
operei lor.49 Termenul de interviu literar reflectă
diferențele dintre diferitele tradiții culturale și
cercetători.50 În primul rând, un număr destul de
mare de cercetători au distins interviul de con-
versație sau dialog.51 După cum se știe, cuvân-
tul englez interview, pentru a indica genul jur-
nalistic, a fost importat devreme din franceză,
cu toate că și termenul alternativ entretien este
obișnuit acolo.52 În al doilea rând, ambii termeni
interviu și interviu literar au fost folosiți pentru
a desemna întâlniri care implică personaje li-
terare, în tradiția engleză, însă, ultimul termen
este comun, în timp ce în tradiția francofonă,
termenul entretien d’ecrivain, care poate fi tradus
ca „interviul scriitorului” (cu genitivul obiectiv
al scriitorului indicând persoana intervievată),
este frecvent utilizat.53 În spațiul german, există
mai mulți și diferiți termeni, cum ar fi: das na-
rative Interview, das literarische Interview, das
Autoreninterview și das Schriftstellerinterview.54
Aici, se pun însă niște întrebări abisale: „Cum
funcționează interviul literar în context literar?
Există o legătură între interviuri și apariția unei
noi cărți sau opere? Cum afectează interviul
noțiunea de autor în literatură? Care este rolul
volumelor sau cărților de interviuri în cadrul
operelor alese sau complete ale unui autor, de
exemplu, sau în cataloagele anumitor edituri?
Este interviul literar (doar) un epitext care aba-
te atenția de la munca sau creația scriitorului?
Sau poate fi considerată o practică literară au-
tentică, un gen literar relativ nou în sine?55. Una
dintre indicațiile luptei pentru autonomie a in-
terviului literar - sau, pentru a folosi termenul
lui Torsten Hoffmann, „deparatextualizarea”
(Entparatextualisierung) - este apariția diferi-
telor practici ale interviurilor fictive și “utiliza-
rea creativă a interviurilor ca performance”56. În
același timp, aceste forme de interviu mai mult
sau mai puțin experimentale, jucăușe, pot duce
și la problema influenței reciproce: din această
perspectivă, interviul literar nu numai că sem-
nalează o transformare a domeniului literar, ci
poate influența și interviul ca gen jurnalistic.57 În
mod suficient de previzibil, nu se vor putea oferi
răspunsuri concludente la toate aceste întrebări,
dar se speră în atingerea unui dublu scop, pe de
o parte, se dorește reunirea cercetărilor existente
privind interviul literar în spațiile englez, fran-
cez și german, pe de altă parte, se vrea propu-
nerea unui cadru sau chiar a unei poetici pen-
tru studierea interviului literar, cu o focusare pe
patru arii de cercetare care prezintă o provocare
deosebită pentru studiile literare contemporane:
gen, autor, discurs și autenticitate.58
Note
1 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree,
David Martens, Stephanie Vanasten, „The Literary
Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în
Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, p. 2.
2	Masschelein et al., op. cit., p. 2.
3	Ibidem, p. 2.
4	Cf. Merriam Webster Dictionary, „Interview”,
Dictionary definition, Retrieved February 16, 2016.
5	Marcel Tolcea, „Interviul”, în vol. Manual de
jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iași,
Editura Polirom, 1997, p. 69., apud Ken Metzler,
Newsgathering, New Jersey, 1986.
6	Marcel Tolcea, op. cit., p. 70.
7 David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic
pentru presa scrisă, Iași, Editura Polirom, 1998, p.
64.
8 Jorge Halperin, La entrevista period^stica,
Penguin Random House Grupo Editorial Argentina,
2012, online.
9 Jorge Halperin (2012), op. cit., online.
10 Jorge Halperin (2012), op. cit., online.
11 Chip Scanlan (March 4, 2013), „How journalists
can become better interviewers”, în Poynter, March 4,
2013, online.
12 Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeau-
na dreptate, Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2010, p. 39.
13 Arthur Schopenhauer, op. cit., p. 39.
14 Cf. „Introduction to Interviewing”, în Brandeis
University, Retrieved 2015-05-02.
15 David Randall, op. cit., p. 64.
16 Carl R. Rogers, Frontier Thinking in Guidance,
University of California, Science research associates,
1945, pp. 105-112., retrieved March 18, 2015.
17 Kvale & Brinkman. InterViews, 2nd Edition.
Thousand Oaks, SAGE Publications, 2008, online.
18 David Randall, op. cit., p. 64.
19 Ibidem, p. 64.
20 15 Michael Hawley, „Laddering: A research in-
terview technique for uncovering core values”, în
Uxmatters, July 6, 2009, online și „15 Tips on How
to Nail a Face-to-Face Interview”, în blog.pluralsight.
com., retrieved 2015-11-05.
21 Ursula Herrmann, Knaurs etymologisches
Lexikon, 1983, S. 221.
22 Ursula Hermann, op. cit., p. 221.
23 Andrea Fontana & James A. Frey, „The Interview:
From Structured Questions to Negotiated Text, în
Denzin and Lincoln, 2003, p. 64.
24 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree,
David Martens, Stephanie Vanasten, „The Literary
Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în
Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, onli-
ne.
25 Louis Marin, De l’entretien, Paris, Minuit, 1997,
pp. 16-17.
26 Stephen Arkin (1983), „Composing the Self: The
Literary Interview as Form”, în International Journal
of Oral History, 4, p. 13.
27 Anna Maslennikova, „Putin and the tradition
of the interview in Russian discourse”, în Beumers,
Birgit; Hutchings, Stephen; Rulyova, Natalia (eds.),
The Post-Soviet Russian Media: Conflicting Signals,
BASEES/ Routledge Series on Russian and East
European Studies, Routledge, 2008, p. 89.
28 Paata Natsvlishvili, “For the Genesis of Interview
as a Genre”, în European Scientific Journal, December
2013, online.
29 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 26 oct. 2021.
30 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 5 dec. 2016.
31 Irene Joanescu, „Interviul radio - scurt tratat
despre o anume artă a conversației”, în vol. Manual
de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
coord. Mihai Coman, Iași, Editura Polirom, 1997, p.
167.
32 Irene Joanescu, op. cit., p. 168.
33 Ana Maria Teodorescu, „Jurnalul de televiziu-
ne ca gen publicistic”, în vol. Manual de jurnalism.
Tehnici fundamentale de redactare, coord. Mihai
Coman, Iași, Editura Polirom, 1997, p. 142, apud
Yvan Charon, Linterview a la television, Paris, CFPJ,
1991, p. 27.
34 Yvan Charon, L’interview a la television, Paris,
CFPJ, 1991, p. 28.
35 Yvan Charon, op. cit., p. 30.
36 Ana Maria Teodorescu, op. cit., p. 143.
37 Yvan Charon, op. cit., p. 31.
38 Ana Maria Teodorescu, op. cit., p. 143, apud
Yvan Charon, op. cit., p. 31.
39 Marcel Tolcea, „Interviul”, în vol. Manual de jur-
nalism. Tehnici fundamentale de redactare, coord.
Mihai Coman, Iași, Editura Polirom, 1997, p. 72.
40 Marcel Tolcea, op. cit., p. 72
41 Cf. „Interviu”, în Wikipedia, 26 oct. 2021.
42 Dominique Kalifa, Philippe Regnier, Marie-
Eve Threnty et Alain Vaillant, eds., La civilisation
du journal: Histoire culturelle et litteraire de la pre-
sse franțaise au XIXe siecle, Paris, Nouveau Monde
Editions, 2012, online.
43 Anneleen Masschelein, Christophe Meuree,
David Martens, Stephanie Vanasten, “The Literary
Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în
Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, p. 2.
44 Masschelein et al. (2014), op. cit., pp. 2-3.
45 Ibidem, p. 3.
46 Ibidem, p. 3.
47 Philip Bell & Theo van Leeuwen, The Media
Interview: Confession, Contest, Conversation,
Kensington, Australia, University of South-Wales
Press, 1994, online.
48 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
49 Bruce Bawer (2001), „Talk Show: The Rise of
the Literary Interview”, în American Scholar, 57,
pp. 421-429 și Kelley Penfield Lewis, „Interview at
Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-
1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, online.
50 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
51 Gilles Deleuze et Claude Parnet, „Un entretien,
qu’est-ce que c’est, a'quoi ța sert?”, în Dialogues,
5-43, Paris, Flammarion, 1977 și Gerard Genette,
Paratexts: Thresholds of Interpretation, translated
by Jane E. Lewis, Cambridge, Cambridge University
Press, 1997 [1987], pp. 363-364
52 Martin Kott, Das Interview in der franzosischen
Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, p. 53.
53 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3.
54 Hans Joachim Schroder (1991), „Das
narrative Interview - Ein Desiderat in der
Literaturwissenschaft”, în Internationales Archiv
fur Sozialgeschichte der deutschen Literatur, 16,
pp. 94-109; Volkmar Hansen, „Das literarische
Interview”, în „In Spuren gehen...”: Festschrift fur
Helmut Koopmann, edited by Andrea Bartl, 461-473,
Tubingen, Germany, Niemeyer, 1998, online; Holger
Heubner, Das Eckermann Syndrom: Zur Entstehungs
- und Entwicklungsgeschichte des Autoreninterviews,
Berlin, Logos, 2002, online și Torsten Hoffmann,
„Das Interview als Kunstwerk: Pladoyer fur die
Analyse von Schriftstellerinterviews am Beispiel
W.G. Sebalds”, în Weimarer Beitrăge, 55, pp. 276-
292.
55 Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 4.
56 Ibidem, p. 4.
57 Ibidem, p. 4.
58 Ibidem, pp. 4-5.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
15
Miracolul islandez
■ Rodica Bretin
Privite din spațiu, insulele Atlanticului de
Nord seamănă cu niște borne marcând ruta
spre țărmul Americii: Arhipelagul Faer0er,
Islanda și Groenlanda. Primele corăbii vikinge au
debarcat în Faer0er prin anul 800, găsind doar că-
lugări irlandezi, ajunși aici în pelerinaje de peniten-
ță - peregrinatio pro Christo - și care se adăposteau
în schiturile ridicate de predecesorii lor. Geograful
irlandez Dicuil scria în 825, reproducând relatări-
le unuia dintre călugării-pelerini: „În aceste locuri
trăiau de o sută de ani sihaștri, sosiți cu bărcile din
Irlanda. Dar spaima de războinicii Nordului i-a
alungat și insulele au rămas iarăși nelocuite, așa cum
au fost de la începutul lumii...”. Vikingii care au tul-
burat pacea ascetică a călugărilor veneau fie dinspre
sud-est (Hebride, Shetland, Orkney), fie chiar din
Norvegia, unde domnia autoritară a regelui Harald
„Păr Frumos” i-a făcut pe mulți dintre supușii săi să
aleagă calea exilului.
Încă din Antichitate, Strabon, Pliniu și Tacit cu-
noșteau existența unui pământ situat dincolo de
Coloanele lui Hercule (Gibraltar) și la sud de ghe-
țurile veșnice, pe care l-au numit Thule. Venerabilul
Beda plasa acest teritoriu legendar la șase zile de na-
vigație spre nord-vest de Britania și îl descria ca pe un
ținut unde în solstițiul de vară nu este noapte, iar în
echinocțiul de iarnă nu este zi. În „De Mensura Orbis
Terrae” („Despre mărimea suprafeței Pământului”),
Dicuil pomenea și el despre o insulă unde „strălu-
cește soarele și la miezul nopții”, identificând această
Ultimă Thule a anticilor cu Islanda.
Începând din 775, omniprezenții călugări irlan-
dezi petreceau „lunile luminoase” ale anului arctic
în Islanda, după ce înfruntaseră oceanul în luntrile
lor căptușite cu piei. Vikingii au găsit insula în 860,
când un drakkar ce naviga din Norvegia spre Insulele
Faer0er a fost purtat de o furtună sute de kilometri
mai departe, naufragiind pe țărmurile unui pământ
necunoscut.
Peisajul arid și sălbatic al Islandei amintește de
începuturile lumii: deșerturi stâncoase, râuri de lavă
împietrită, prăpăstii amețitoare, munți acoperiți de
ghețari, lacuri, cascade și fiorduri, câmpii de nisip ne-
gru, izvoare fierbinți, gigantice domuri de riolit, vul-
cani noroioși, zăcăminte de obsidian... Neobișnuita
întâlnire dintre vulcani și ghețuri a dat unul dintre
numele insulei: „Țara de gheață și foc”.
Dacă vechile saga-uri păstrează tăcere asupra
identității descoperitorului viking, „Cartea așeză-
rilor”, cronică genealogică a primilor locuitori ai
Islandei, oferă trei nume și versiuni diferite. Cronica
a fost alcătuită în secolul al XII-lea de istoricul is-
landez Ari Thorgilsson (1067-1148), cel care a scris
și „Cartea islandezilor”, în care urmărește procesul
colonizării scandinave. Din anul 870, mii de război-
nici, cu familiile, slujitorii și sclavii lor au sosit aici
din Norvegia, Anglia sau Irlanda, într-o migrație de
proporții, ce avea să dureze șase decenii. După 930,
corăbiile cu coloniști au încetat să mai vină, Islanda
devenind singurul teritoriu viking independent de
peste mări.
Paradoxal, nicăieri în peregrinările lor de explora-
re, jaf sau cucerire, scandinavii n-au întâlnit auspicii
mai bune decât pe această insulă neospitalieră. N-a
fost nevoie să ducă lupte, fiindcă Islanda nu era a ni-
mănui. N-a existat o populație autohtonă - de obicei
superioară numeric - pe care ar fi trebuit să o supună
și care sfârșea întotdeauna prin a-i asimila.
Dar cu adevărat remarcabile sunt cultura și civili-
zația născute aici.
În Islanda, războinicii Nordului au ridicat biserici
și mănăstiri în loc să le distrugă, iar convertirea lor la
creștinism (anul 999) nu a dus numai la construirea
legendarelor stavkirker (bisericile înalte norvegiene),
ci și la apariția unor altfel de monumente: scrierile
islandeze.
Acest „miracol” se datorează unei stranii și impro-
babile simbioze între două lumi, rară în evoluția uma-
nității. Vikingii au adus simțul istoriei, al eroismului
și aventurii, alături de o percepție absolut particulară
asupra destinului individual. În schimb, creștinismul
romanic a oferit garanția nemuririi, dată de suportul
material (aparent fragilul pergament) și de universa-
litatea limbii latine, pe atunci singurul liant într-un
Ev Mediu sfâșiat de inepuizabile dispute politice, so-
ciale sau teologice. În momentul colonizării Islandei,
vikingii aveau deja două dintre ingredientele trecerii
în eternitate: un trecut demn de a fi consemnat și...
geniu literar. Însă fără o limbă de circulație, în care să
își poată transmite istoria, tradițiile și valorile, o mare
parte din spiritualitatea unei epoci și a unui întreg
popor s-ar fi pierdut pentru totdeauna.
Cum s-a putut decanta, din sânge, sudoare și vio-
lență, o literatură cultă, esențializată, pe alocuri chiar
încifrată? Cum au reușit niște „sălbatici” să atingă
un nivel de abstractizare la care artiștii Antichității
nu putuseră decât să aspire? De unde intuiția, subti-
litatea și sofisticarea poeților scandinavi, autorii unor
procedee stilistice necunoscute până la ei?
Dincolo de întrebări, rămâne realitatea: în Islanda
s-a scris cea mai importantă pagină din epopeea vi-
kingilor - nu în fapte de arme, ci în literatură. Între
870 și 1350, această insulă austeră, cu vulcani dormi-
tând sub zăpezi, a dat Occidentului și lumii „miraco-
lul islandez”: poezia scaldică, Edda și Saga.
Poezia scaldică s-a născut pe țărmurile Mării
Baltice în secolul al VII-lea și a fost exersată o perioa-
dă de toți scandinavii, pentru a deveni apoi un mo-
nopol islandez. Scaldul era, în același timp, poet de
curte și istoriograf: proslăvea înfăptuirile mărețe ale
regelui său ori comemora evenimentele importante
ale domniei acestuia, evocare îmbogățită cu judecăți-
le personale ale autorului.
Europa medievală nu a mai cunoscut un gen li-
terar la fel de sofisticat ca poezia scaldică islandeză.
Analizând fenomenul în patru lucrări de referin-
ță („LEdda poetique”, „La poesie scaldique”, „Sagas
Islandaises” și „Les Sagas legendaires”), Regis Boyer
observa că „deși de o complexitate surprinzătoare,
poemele respectă întotdeauna un set de reguli stric-
te”. Cea mai importantă interzicea numirea lucruri-
lor și ființelor prin termeni direcți. Aceștia trebuiau
înlocuiți cu sinonime, perifraze sau circumlocuțiuni:
marea devenea astfel „întinderea eternă”, războinicul
„arborele de bătălie”... O reminiscență a străvechilor
rituri șamanice? Sau, mai degrabă, un rafinament
literar, menit să pună la încercare virtuozitatea cre-
atorului? Prin asemenea procedee stilistice, scal-
zii izbuteau să exprime mai multe idei simultan, să
insinueze mesaje implicite în manifestul declarat al
operei, să introducă teme conexe. Așa a compus Egill
Skallagrimsson poemul „Sonatorrek” („Ireparabila
pierdere a fiilor”), așa a scris Eysteinn Asgrimsson
capodopera sa „Lilja” („Crinul”).
Edda reunește treizeci de poeme din secolele IX
- XII, amplu mozaic epic ce evocă întreaga mitolo-
gie scandinavă, de la începuturile și până la sfârșitul
lumii (Ragnarok). Cuprinde poeme mitologice (cum
ar fi cel despre Thor și Marele Șarpe din Midgard),
magice (în care zeii ating cunoașterea supremă), ero-
ice (asemenea celui al luptei dintre Sigurd și drago-
nul Fafnir) ori satirice (despre farsele lui Loki, printre
muritori sau în Valhalla). Niciun personaj nu rămâ-
ne static ori meditativ: oameni și zei sunt fie într-o
perpetuă căutare a tainelor Universului, fie angrenați
în confruntarea cu forțele negative ce încearcă să-l
distrugă. Iar eroii nu întruchipează idealuri inac-
cesibile, ci modele de spirit combativ, integritate și
valoare, care vor trece granița poeziei spre proză, în
nemuritoarele sagas ale Nordului.
O saga (de la sagen, a istorisi), este jurnalul vieții
unui personaj „ce merită păstrat în memoria comu-
nității”, începând cu nașterea și terminându-se cu
moartea sa, fără a-i omite strămoșii sau descendenții
demni de atenție. Nefiind legende, basme ori poeme
epice, ci o prefigurare a romanelor istorice din epoca
romantică (secolul al XIX-lea), sagas au împrumutat
multe elemente stilistice din lucrările istoriografice
latine, rămânând însă profund legate de civilizația
Nordului.
Există diferite genuri de sagas, în funcție de tema-
tica lor:
Sagas „regale” consemnează viața marilor regi
scandinavi și legendarele lor cuceriri. Astfel, în
„Heimskringla” („Saga regilor țării natale”), Snorri
Sturlusson redă întreaga istorie a suveranilor
Norvegiei, de la originile mitice și până la sfârșitul
secolului al XII-lea.
Sagas „populare” („Saga Celor din Valea
Somonului”, „Saga lui Grettir cel Puternic”, „Saga des-
pre arderea lui Njall”), ai căror autori rămân de obi-
cei anonimi, urmăresc destinele unor eroi renumiți
pentru curajul în luptă, forța fizică deosebită, simțul
dreptății sau înțelepciunea de care dau dovadă.
Sagas „contemporane” relatează evenimente din
timpul vieții naratorilor. În „Islendinga Saga” („Saga
islandezilor”), Sturla Thordarsson izbutește să îmbi-
ne o frescă istorică și un tratat de filosofie politică
privind evenimentele ce aveau să ducă la pierderea
independenței Islandei (secolele XII-XIII).
Însă indiferent de temă, ceea ce definește o saga
este stilul său - întotdeauna narativ, cu accente
dramatice, eroice și, uneori, satirice -, ale cărui ca-
racteristici esențiale sunt realismul, dinamismul și
concizia.
Autorii nu se exprimă niciodată la persoana întâi
și evită epitetele exagerate, reușind transformarea
fantasticului în cotidian. Nu există descrieri de pei-
saje, nici portrete: personajul este definit prin actele
sale și considerațiile celor apropiați. O saga își pre-
zintă protagoniștii numai în mișcare, iar laconismul
nordic poate fi neașteptat de sugestiv. Rezultă niște
texte dure, decantate, despre responsabilitate, onoare
și răzbunare, propunând o viziune lipsită de îngă-
duință asupra slăbiciunilor umane, a vieții și lumii.
Într-o atmosferă tragică (uneori insuportabil de
densă dacă nu ar interveni umorul sau ironia), eroul
este pus față în față cu destinul său, pe care adesea îl
cunoaște dinainte, datorită unor semne, vise, viziuni
sau preziceri. El trebuie întâi să îl accepte fără rezer-
ve, apoi să și-l asume, să îl împlinească prin fapte, de-
pășind toate piedicile ivite în cale.
Un creator de saga stăpânea perfect arta înlănțu-
irii faptelor, a cauzelor și consecințelor, urmărind cu
consecvență, încă de la primul cuvânt, mesajele ori
sentimentele pe care voia să le transmită în final ci-
titorului. Într-o saga există „noduri conflictuale” în
care acțiunea ia o turnură cu totul neașteptată, iar
orice detaliu dintr-un anume capitol își găsește întot-
deauna justificarea, uneori după sute de pagini, ni-
mic nefiind lăsat la întâmplare în dozarea expunerii,
lipsită de digresiuni sau improvizații.
Nu degeaba atunci când au studiat istoria Islandei
independente, împărțind-o în patru etape distincte,
în funcție de situația socială, politică și economică
- epoca eroică (930-1030), a păcii (1030-1120), epo-
ca Sturlungar (1220-1262) - medievaliștii au decis
să numească perioada dintre 1120 și 1220, crucială
pentru trecutul islandezilor, epoca literaturii.
■
16
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
istoria literară
Efectul de biliard
amplificat și multiplu (V)
■ Radu Bagdasar
Efecte de biliard multiple se produc mai cu
seamă în saloanele literare, în cafenelele
literare, în cenacluri, în orice loc în care
creatori se întrunesc și discută probleme de cul-
tură. În genere, reuniunile sunt organizate de
persoane care au „le gout des etres” (Martin du
Gard). Concretizările lui ulterioare sunt mai greu
de urmărit în lipsa cercetărilor suficient de apro-
fundate pe această temă. Roger Martin du Gard
este unul dintre rarii romancieri a fi conștienți de
valențele stimulatoare ale acestui gen de reuniuni
dincolo de focurile de artificii verbale care făcu-
seră deliciul vechilor saloane. Reuniunile pe care
el le organiza în casa de vacanță de la Pontigny
erau frecventate de Malraux, Madeleine Gide,
Jules Romains, Charles du Bos, Jacques Riviere,
Montherlant, Camus... Ar fi interesant de studiat
tipurile de personalități pe care aceste reuniuni le
atrăgeau, scenariile de desfășurare și schimburile
de idei care aveau loc de natură a incita, modifi-
ca sau hrăni o geneză, în măsura, evident, în care
Gyorkos Manyi Albert
Cor de fete, ulei pe pânză, 30 x 25 cm
există documente suficient de complete permi-
țând acest gen de reconstituiri.
Există situații în care efectul de biliard nu se
comportă ca un eveniment inductor exterior care
declanșează geneza sau o modifică, ci mai degra-
bă asigură pur și simplu validarea socială a rezul-
tatului ei: opera. O operă nu există în fond decât
în spiritele lectorilor ei. În caz contrar este ca și
când ea n-ar fi fost scrisă. În cazul lui Eugene Le
Roy ea nu străpunsese la nivel național și nu se
instalase în conștiința culturală perenă. Eugene
le Roy (1823-1907), autor care a reușit să sfideze
timpul și să pătrundă în istoriile literare franceze,
își datorează validarea ca scriitor major unei pure
întâmplări divulgate de scriitorul Bernard Clavel
în prefata ediției originale a romanului lui le Roy
Jacquou le Croquant. Într-o bună zi a anului 1891,
senatorul Alcide Dusolier, fost secretar al lui
Gambetta și critic literar de profesie, aștepta tre-
nul în mica gară de la Thiviers, în Dordogne, una
dintre cele mai pitorești regiuni din Franța. Trenul
având întîrziere, pentru a trece timpul, Dusolier
cumpără foaia locală L’Avenir de la Dordogne
(Viitorul Dordognei) și se cufundă în lectura foi-
letonului Le Moulin du Frau (Moara lui Frau),
semnat de un perfect necunoscut. Fragmentul îl
seduce la un asemenea punct prin autenticitatea
lui, încât Dusolier va citi ansamblul textului, se va
adresa redactorului-șef cerându-i adresa autoru-
lui cu care se va întâlni și se va face luntre și punte
pentru a-l publica la un editor parizian. Eugene le
Roy, departe de poncifa debutantului genial de 19
ani, avea 55 de ani în momentul evenimentelor:
încărunțit înainte de vreme, trăia din modestul
salariu de perceptor local deși mai publicase di-
verse scrieri fără ecou, rău remunerate și îngropa-
te în provincialismul dordognez. Este limpede că
dacă trenul lui Dusolier n-ar fi avut întârziere în
ziua respectivă, sau dacă Dusolier n-ar fi fost cri-
tic literar, scriitorul național Eugene le Roy n-ar
fi existat. Mai târziu, laureat al marelui premiu
pentru roman al Academiei franceze, cavaler al
Legiunii de onoare, distincții pe care le-a refuzat,
Le Roy a rămas fidel originilor sale modeste, umi-
lințelor pe care le îndurase și crezului său moral.
Iar ca un ultim gest simbolic, chiar după succesul
național le Roy a refuzat să părăsească regiunea
natală și să se instaleze la Paris1. Model absolut de
etică într-o lume-junglă de ambițioși și veleitari
cățărându-se prin toate mijloacele spre culmi de
notorietate pompoasă și bunăstare.
În diversitatea injoncțiunilor factorilor exteri-
ori neprevăzuți și bruști în destinul genetic al unei
opere constatăm existența unor situații în care
s-ar putea vorbi de efect de biliard care depășește
geneza unei singure opere: hiperefectul de biliard.
El poate îmbrăca o pluralitate de forme de la reve-
larea unui individ ca scriitor, reorientarea carierei
unui creator în cu totul altă direcție ceea ce este
și mai dificil, generarea unui ansamblu de opere,
la facilitarea nașterii unui gen sau specii literare...
Situațiile de acest gen, deși mai putin nume-
roase decât cele ale efectului de biliard canonic,
nu lipsesc. În vremea în care era supranumit
Gentleman-Sunday2, Daniel Defoe, căruia lectura
romanelor picarești în vogă îi instilaseră în urmă
cu ani deja modelul creațiilor populare, simple și
naive, a asistat într-o bună zi a anului 1709 la apa-
riția în taverna lui Watkins din Bristol pe care avea
obiceiul să o frecventeze a unui personaj bizar. Cu
corpul acoperit de piei de capră, încălțări și căciulă
din același material, personajul vorbea o engleză
stâlcită aglutinând cuvintele unele după celelalte
fără să-i pese de sintaxă. Între Gentleman-Sunday
și „sălbatic” s-a stabilit spontan un fel de intimi-
tate: erau văzuți discutând împreună, la tavernă,
sau asistând la predica de seară de la biserică.
„Sălbaticul” se numea Alexander Selcraig sau -
nume pe care îl va adopta ulterior - Selkirk, și va
constitui prototipul lui Robinson Crusoe. Născut
la Largo, în Scoția, în 1676, Selcraig era un adoles-
cent turbulent, cu înclinații asociale. În consecință
era tratat cu o justificată severitate de tatăl său, do-
jenit de vecini, admonestat în biserică după cutu-
ma timpului. Selcraig fuge de acasă, se angajează
pe prima navă care părăsea portul, dar refractar
disciplinei care domnea în marina timpului dezer-
tează, se înhăitează cu o trupă de corsari din Indiile
occidentale și revine în ținutul natal după șase ani,
dar, fiind încă sub urmărire, cu numele schimbat.
Fire certăreață se amestecă în conflicte, se îmbar-
că din nou, este pedepsit frecvent de comandantul
navei, căpitanul Stradling, iar în cele din urmă,
în timpul unei halte pe insula Juan Fernandes, se
Z
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
17
o
ascunde în crângurile din insulă, așteaptă ca vasul
să plece fără el și trăiește singur, în autarhie, timp
de patru ani și patru luni. În 1709 un căpitan îl
îmbarcă la bordul navei sale și îl aduce în Anglia
unde îl va întâlni de Defoe. Povestea lui Robinson
Crusoe este deja trasată. Dacă până atunci Defoe
nu scrisese decât pamflete efemere, întâlnirea cu
Selcraig i-a revelat vocația: soldat ratat, negustor
ratat, va deveni un scriitor de succes. Zece ani
după întâlnirea cu sălbaticul Selcraig, la 58 de ani,
Defoe debutează în literatura propriu-zisă și scrie
popularul Robinson Crusoe, care a avut un succes
imediat și a fost apreciat cu entuziasm, fapt sem-
nificativ, de însuși apologetul întoarcerii la viața
sălbatică, Rousseau. Efectul de biliard al întâlnirii
lui Defoe cu Selcraig este supradimensionat: va
depăși geneza unei singure opere, îl va revela pe
Defoe ca autor major de ficțiune.
Erijat de astă dată într-o condiție existențială
sine qua non hiperefectul de biliard a creat scrii-
torul Joseph Conrad. Norman Sherry consideră că
Lord Jim, romanul far al lui Conrad, n-ar fi existat
dacă autorul n-ar fi auzit povestea secundului de
pe vasul Jeddah pe când vizita Singapore în 1883
(sau 1887). Mai mult decât atât, Conrad însuși în
ipostaza de scriitor - meseria lui de bază, pe care
Conrad o iubea, era cea de marinar - se datorea-
ză după propriile-i spuse întâlnirii cu un anume
Almayer, personaj tragi-comic, care îl fascinează
prin refuzul de a renunța la convingerea „miracu-
losului intim” într-un context în care tovarășii lui își
bat joc de el. Conrad, ofițerul de marină arborând
o curtoazie distantă, recunoaște în micul negociant
trist, un alt don Quijote. Când inventează persona-
jul Almayer al primului său roman, Conrad pune
în dezbatere „ambiguitatea paradoxală” a „eului”,
dublată de „angoasa însăși a paternității” cu dublu
sens: cea față de fiica lui și cea față de personajul
Almayer snob, iresponsabil, evaziv, dar de o impre-
sionantă demnitate ca ființă umană.
Întreaga forță transfiguratoare a hiperefectu-
lui de biliard se realizează în traiectoria intelectu-
ală a lui Blaise Pascal. Polaritățile între cele două
ipostaze intelectuale - anterioară și posterioară
evenimentului modificator - sunt mai acuzate
decât la Defoe sau Conrad. Cazul lui este atât de
excepțional încât merită să ne aplecăm asupra lui
un moment mai îndelungat. Viața lui Pascal este
secționată în două părți complet diferite de un eve-
niment dramatic care ar fi putut să-l coste viața. În
cea dintâi vedem un tânăr la avangarda generației
lui, „genial, savant, sceptic și libertin” (d’Ormesson
1997, 85), „monden, avid, ambițios, care frecventa
saloanele” (Astrid de Larminat 2014). În cea de a
doua parte avem un ascet creștin și un doctrinar
de excepție care „a suscitat conversiunea a mii de
persoane de trei secole”3 (Patier 2013, 72). Cum s-a
produs această extraordinară transfigurare, unică
în istoria literelor, în cazul unui om care declarase
la tinerețe că avea nici un interes pentru lucrurile
lui Dumnezeu? Pe 8 noiembrie 1854, Pascal a avut
un teribil accident de trăsură pe podul de la Neuilly,
localitate limitrofă Parisului actual, în același loc în
care Henri IV și Maria de Medicis fuseseră și ei la
un deget de a-și pierde viața cu o jumătate de secol
mai înainte, în 1606. Dintr-un motiv necunoscut,
caii atelajului în care se găsea Pascal se ambalează
și se precipită în Sena unde se îneacă, în vreme ce
trăsura rămâne suspendată în echilibru precar pe
pod. În acele clipe, tânărul Pascal, natură hipersen-
sibilă, a avut o viziune dublată de sentimentul că
salvarea i se datora intervenției divine. În orice caz,
în noaptea de 23 noiembrie descrie ce se întâmpla-
se într-un Memorial care se termină prin „Bucurie,
Gyorkos Manyi Albert
Moartea eroului, ulei pe pânză, 80 x 90 cm
bucurie, lacrimi de bucurie”/„Joie, joie, joie, pleurs
de joie”. Avusese un „extaz”; Isus însuși îl strânsese
la pieptul său, asigurând-l că îl iubea și că vărsase
o picătură de sânge pentru el4. Era semnul irecu-
zabil în doctrina catolică (Kyrie eleison! Seigneur,
prenez pitie de nous! Accordez-nous la grâce!) ca
și în cea protestantă, că făcea parte dintre „aleșii”
care urmau să fie salvați5. Pascal trăise o hierofa-
nie, o viziune a divinității, în termenii lui Mircea
Eliade. Un al doilea efect de biliard se suprapune
peste acesta. Cu câțiva ani înaintea accidentului
de pe podul de la Neuilly, tatăl său, Etienne Pascal
fusese operat de doi medici normanzi pentru o di-
zlocare a șoldului în urma unei căzături pe gheață.
Medicii purtau în trusele lor pe lîngă instrumente-
le medicale necesare profesiunii, operele reprezen-
tanților de marcă ai curentului jansenist: Jansenius,
episcop d’Ypres, Antoine d’Arnauld, supranumit
le Grand Arnauld6, abatele de Saint-Cyran, Pierre
Nicole. Revenind la rigorista doctrină augustinia-
nă colorată de un calvinism rigid, janseniștii decla-
rau că nimeni nu poate să fie salvat fără ca grația
divină să-i fie acordată, iar grația este acordată sau
nu de Dumnezeu. Individul este deci damnat sau
salvat de la naștere și nu poate face nimic contra
voinței divine. Este teoria predestinației absolute a
lui Calvin, a puritanilor englezi și americani care,
remarcă Marcel Schneider, „distruge speranța, li-
berul arbitru, luminița care este în noi și care în-
treține dorința noastră de eternitate”. Jansenismul
este o întoarcere la surse, arhaizantă și retrogradă
pentru epoca de deschideri de orizonturi noi și de
efervescență științifică care este secolul al XVII-
lea. Iezuiții, cu care janseniștii au avut o polemică
celebră în epocă, îi depășesc cu mult în moderni-
tate în luările lor de poziție. Rădăcinile polemicii
se regăsesc într-o altă polemică fondatoare pentru
catolicism, mult mai veche (secolul IV), între sf.
Augustin și Pelagius7. Sf. Augustin susține că omul,
corupt prin păcatul originar, nu poate obține sal-
varea decât prin grația divină eficace pentru că ur-
mată de efect, oferită gratuit (fr. gracieusement) de
Dumnezeu. Omul nu are nici o marjă de libertate,
fiind în întregime supus voinței divine. Pelagius,
dimpotrivă, crede în capacitatea omului de a-și uti-
liza libertatea pentru propria sa perfecționare mo-
rală. Călugărul irlandez este, oricât de paradoxal ar
părea, un precursor al umanismului renascentist.
La sfârsitul secolului al XVI-lea si începutul
celui de al XVII-lea câțiva iezuiți spanioli reiau
tezele lui Pelagius, ceea ce provoacă reacția irita-
tă a doctrinarului olandez Jansenius, episcop de
Ypres, care scrie un tratat de augustinism, imedi-
at adoptat de grupul de la Port-Royal. Or, Jacques
Lainez, succesor al lui Ignațiu de Loyola în fruntea
Companiei lui Isus, adaptează viziunea catolică la
spiritul libertar inaugurat de Renaștere, în descen-
dența lui Pelagius, publicând instrucțiuni în acest
sens. Lucrarea postumă a lui Jansenius, Augustinus
(1640), este condamnată de Vatican, dar favorabil
primită în Franța, unde doctorii de la Sorbona,
dominicanii, oratorienii și mai cu seamă grupul de
la Port-Royal îi devin adepți fervenți8. Apropiații
lui, precum Pascal, aderă cu fervoare la ideile
sale. Iezuiții, sustinuți, între alții, de clarvăzătorul
Richelieu, se opun cu vehemență poziției retrogra-
de a janseniștilor care nu corespunde deloc locului
omului în univers inaugurat de Renaștere9. Două
viziuni ale lumii și religiei creștine se confruntă în
această dispută: cea care conferă puterea integrală,
am spune totalitară, lui Dumnezeu și cea care lasă
o parcelă de liber arbitru omului.
După 1654 Pascal, bolnav și însetat de abso-
lut, devine „mizantropul sublim” (Voltaire), se
impregnează de lucrările janseniste și efectuează
mai multe „sihăstrii” la abația de la Port-Royal, în
Île-de-France, focar doctrinar și cartier general al
curentului. În acest cadru se întreține cu „Marele
Arnauld”, cu fiul său Arnauld d’Andilly, cu nepo-
tul său Le Maistre de Sacy, cu doctrinarii Nicole
și Lancelot, evocați cu toții de Sainte-Beuve în al
său Port-Royal. Pascal devine, unul dintre „evan-
gheliștii” ideilor janseniste. Violenta polemică a
Provincialelor, îndreptată împotriva iezuiților10,
18
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
inamicii declarați ai janseniștilor, vine de aici.
Scriere de o sensibilitate extremă - de „jupuit de
viu”, prin Provinciale, după Xavier Patier, Pascal „a
fonde la langue franțaise moderne” (Patier 2013,
72) sau, într-o evaluare mai justă, s-a erijat într-un
reper fundamental al ei. Este o consecință supli-
mentară a efectului de biliard produs de acciden-
tul de pe podul de la Neuilly. Dacă Marele Arnauld
dezbătuse în De la frequente communion subiectul
raporturilor dintre baluri și sfintele sacramente,
astăzi perceput ca derizoriu, subiectul lui Pascal
în Provinciale privește raporturile între „grația
suficientă” și „grația eficientă”. Problemă de doc-
trină care nu ne mai spune mare lucru nouă, ci-
titori din secolul XXI, dar care măsoară prăpastia
între Pascal dinainte de șocul de la Neuilly și cel
de după. Interesul ireverențioaselor Provinciale
nu consistă în tezele susținute, retrograde, - desi
găsim și teze, precum în Scrisoarea a 18-ea care
aderă la ideile lui Galileo și la adevărul pe care ex-
periența lui Columb îl demonstrase - ci în calita-
tea scriiturii de polemist a lui Pascal: virtuozitatea
mânuirii argumentelor, ironia, subtilitatea, arta
turnurilor frazeologice. Dacă astăzi se mai vorbeș-
te de janseniști, curent în total decalaj cu epoca sa
orientată mai degrabă către iluminismul care va
veni, este în întregime grație lui Pascal și geniului
lui polemic. Cât despre doctrină, Pascal nu citise
reprezentanții „umanismului devot”: Franțois de
Sales, Berulle, Condre care, în mari moderniza-
tori, preconizau în mod clar adaptarea moralei
creștine la realitățile secolului, la societatea în care
trăiau contemporanii lui, toți trei convinși că nu
se mai putea nici crede nici acționa ca în vremea
primilor crestini. Cugetările sunt prima fază, am fi
tentați să spunem avantextul, unei apologii monu-
mentale a creștinismului pe care Pascal o pregătea,
lucrare pe care moartea îl va împiedica de a o duce
la bun sfârșit. Tot ce editorii ulteriori au adunat
sub acest titlu reprezintă notele, indicațiile, ma-
terialele, planurile și fragmentele diverse din care
urma să edifice această construcție monumentală.
Îi va fi dat lui Chateaubriand să o facă mai târziu în
Geniul creștinismului, dar fără spontaneitatea niet-
zscheană avant la lettre și misticismul exaltat a lui
Pascal. În Franța, moliereștile Tartuffe și Don Juan,
mai târziu lucrările lui Voltaire și ale enciclopediș-
tilor cristalizează insurecția spiritului galic contra
abisurilor glaciale ale jansenismului.
Iată cum, evenimente neprevăzute, care țin
de legea numerelor mari, pot deturna firul unei
opere și chiar, în cazul lui Pascal, al unei vieți
și al unei serii de opere, într-o direcție cu totul
neașteptată. Efectul de biliard și starea de vis-ex-
taz sunt prezente aici în toată splendoarea lor.
Această transluciditate și mistică profundă este
fără îndoială responsabilă de opera sa filosofică
cea mai importantă. Când Cioran afirmă, decep-
ționat, că francezii nu au simț metafizic, nu uită să
menționeze: „decît când sunt bolnavi, ca Pascal”.
Ne putem însă întreba în mod legitim care ar fi
fost evoluția intelectuală a lui Pascal dacă inci-
dentul de pe podul de la Neuilly nu s-ar fi produs?
Cel care ar fi putut deveni „un nou Galileo, un alt
Huygens, un Descartes” a fost iremediabil detur-
nat într-o direcție neașteptată, opusă a tot ceea ce
el reprezentase până atunci. În orice caz, acciden-
tul de la Neuilly constituie punctul de frontieră
între Pascal savantul raționalist și Pascal autorul
mistic. Din punct de vedere al racordului indivi-
dului cu sfera noetică, Pascal a schimbat doar de
poziționare. Înainte de accident, ca natură activă
și rațională își găsea satisfacția în cunoașterea
științifică, după accident, transfigurat în natură
contemplativă, se racordează la realitatea ultimă
prin revelație. După 1654 Pascal nu devine un om
perfect, așa cum și-ar fi dorit, dar este un om fe-
ricit.
Dacă Pascal, „sfântul științific” de care genera-
ția geek ar fi avut fără îndoială nevoie, a reunit un
larg consens pentru a fi canonizat, prima jumătate
libertină a vieții lui și conținutul Provincialelor au
împiedicat Biserica catolică, ale cărei poziții anti-
janseniste nu au variat în timp, să-l canonizeze. Ea
este însă conștientă de faptul că opera pascaliană
a adus un imens serviciu restaurării catolicismu-
lui în Franța și în Europa. Transfigurarea omului
Pascal atestă forța efectului de biliard, capacitatea
lui de a remodela complet o personalitate.
Referințe bibliografice
Heine, Heinrich (1997), Memoires et Aveux. Paris : Les
Editions de Paris.
Larminat de, Astrid (2014), „Blaise Pascal - saint ou rebe-
lle”; în „Le Figaro”, 13.03.2014.
Ormesson, Jean d’(1997), Une autre histoire de la litteratu-
re franțaise, Paris : Nil Editions.
Note
1	Ceea ce refuză Eugene le Roy, nu este Parisul magnifi-
cenței istorice, intelectuale, artistice, ci cel al turpitudinilor,
al loviturilor joase, al concurenței deloiale. Emil Cioran se
exprimă într-o scrisoare către Constantin Noica aproape
în aceiași termeni despre această față diformă a orașului
lumină.
2	Copleșit de datorii și declarat falit, cu toate bunuri-
le confiscate și vândute creanțierilor, Defoe se ascundea
în perioada în care se întâmplă evenimentul (1709) la
Bristol unde ducea o existență clandestină. Martorii din
epocă relatează că în fiecare duminică își făcea apariția
în oraș un gentleman îmbrăcat în negru, cu lungi man-
șete de dantelă și o amplă perucă care, cu un aer de bo-
nomie discuta cu mateloții și muncitorii, privea jocurile
lor, hoinărea prin diversele cartiere. În timpul săptămânii
personajul, care nu era altul decât Daniel Defoe, dispărea
pentru a reapărea în mod invariabil duminica următoare,
motiv pentru care fusese supranumit Gentleman-Sunday.
În acest oraș exista în epoca respectivă hanul „Leul roșu”
ținut de un personaj jovial, un anume Mark Watkins, că-
ruia îi plăcea să atragă în taverna sa personaje pline de
culoare, briante și originale. Defoe își lua mesele la acest
han.
3	Apărute în foileton, Provincialele, apologie a pozițiilor
janseniste ale unuia dintre liderii acestui curent de gândi-
re doctrinară, Marele Arnauld, a fost publicată în foileton
și a avut un enorm succes de public. Forma este cea a unui
roman epistolar construit dintr-o sumă de scrisori fictive
adresate unui prieten provincial în care îl informează des-
pre evenimentele și noutățile pariziene. Stilul polemic co-
roziv, de o forță redutabilă al lui Pascal, a avut consecințe
dezastruoase în planul mentalităților. Adversarii doctri-
nari ai janseniștilor, iezuiții, promovând grile opuse, mult
mai moderne de lectură a Sfintelor Scripturi, erau foarte
puternici în epocă. Ei și Ludovic al XIV-lea au făcut în așa
fel încât, câteva decenii mai târziu, călugărițele de la Port
Royal, mânăstirea în care înfloriseră ideile janseniste, să
fie expulzate, abația demolată, iar cimitirul distrus.
4	Fenomenul nu este unic, dar nimeni printre marii
psihanaliști nu l-a studiat în profunzime până acum. Sunt
cunoscute în istoria culturii extazele lui Plotin, cele ale
lui Nietzsche, extazul lui J. J. Rousseau în pădurea de la
Vincennes și cel recent al lui Tennessee Williams în cate-
drala de la Koln.
5	Se spune că, după accident, Pascal și-ar fi cusut în re-
verul hainei o bucată de hârtie pe care erau scrise cuvintele
«feu» și «joie». În momentele de «dezordine» ale vieții co-
tidiene, îi era suficient de a pipăi hârtiile cu pricina pentru
a se racorda la clipele divine pe care le trăise. Un fenomen
asemănător de transfigurare se întâmplă cu Tolstoi când
redescoperă Evangheliile.
6 (1612-1694) Preot, teolog, matematician și filosof,
unui dintre șefii curentului jansenist, fratele Angelicăi
și al lui Agnes d’Arnauld, «abbesses» de Port-Royal des
Champs. Neapărându-și doctrina proprie, dar criticând
cu multă abilitate scrierile altora și nu dintre cei mai mă-
runți - Aristote, Descartes, Malebranche. . - el este pre-
cursorul școlii scoțiene a bunului simț (common sense).
7 Călugăr irlandez și mare doctrinar creștin, care a afir-
mat că Dumnezeu a dat odată pentru totdeauna grația su-
ficientă omului și că prin urmare îi este dat fiecăruia, după
faptele lui, să-și merite salvarea (mântuirea). Bineînțeles,
Biserica rigoristă a secolului al V-lea l-a declarat eretic pe
Pelagius și a adoptat pozițiile Sf. Augustin. Dar, o mie de
ani mai târziu, la sfârșitul secolului XVI și începutul celui
de al XVII-lea, mentalitățile evoluaseră. Câțiva teologi ie-
zuiți spanioli reiau tezele lui Pelagius ceea ce face să reacți-
oneze teologul olandez Jansenius care prelungește spiritul
ideilor dogmatice ale Sf. Augustin într-un tratat care va fi
imediat adoptat de grupul de Port-Royal. Tânărul Ludovic
al XIV-lea, scăpat în copilărie împreună cu mama sa Anne
d’Autriche printr-o ușă secretă de frondorii care invadau
cu săbiile în mână mânăstirea Val de Grâce din Paris unde
se găseau în acel moment, a simțit în radicalitatea janseniș-
tilor, oameni care ocupaseră poziții eminente în societate
și care renunțaseră la tot prin recluziunea lor de la Port-
Royal, un parfum de frondă. Ruptura lor de societate era
totală. Motiv pentru care le-a fost de la început ostil și a
făcut totul pentru ca grupul să fie dizolvat. Poziție neîm-
părtășită, evident, de Pascal care, animat «de o autentică
dragoste de adevăr contra adversarilor de rea credință»
scrie Provincialele, apologie a pozițiilor prietenului său,
marele Arnauld.
8	A se vedea „les devots” de Moliere si mai ales falșii
„devots” de care îsi bate joc în Tartuffe.
9	Felul în care câteva spirite luminate printre care Heine
au sesizat dialectica între regula ordinului de suprimare a
rațiunii, vinovată de a induce îndoiala, și vocația lui peda-
gogică ni s-a părut atât de pertinentă încât o reproducem
în întregime: „Educația, pedagogia, erau specialitatea ie-
zuiților; și orice ar fi vrut ei să facă în interesul ordinului
lor, se întâmpla adesea ca pasiunea pentru pedagogie în
ea-însăși, unica pasiune umană care le rămăsese, devenea
dominantă, în așa fel încât ei își uitau scopul: suprimarea
rațiunii în favoarea credinței, și în loc să transforme oa-
menii în copii, după datoriile ordinului lor, ei transformau
prin instrucție copii în oameni. Cei mai formidabili eroi
ai revoluției sunt ieșiți din școlile iezuite, și fără discipli-
na acestora din urmă, marea mișcare a spiritelor n-ar
fi izbucnit decât un secol mai târziu. Sărmani părinți ai
Companiei lui Isus! Ați devenit sperietoarea și țapul ispă-
șitor ai partidului liberal, dar s-a înțeles doar ceea ce era
periculos în voi și nu vi s-a ținut cont de merite.” (Heine
1997, 138-139)
10 Dincolo de iezuiți, ceea ce Pascal mortifică este crești-
nismul politic, crede Franțois Mauriac, deturnarea adevă-
rului religios pentru a domina sufletele. Din acest moment
Saint-Cyran și ceilalți, susținători ai ascendenței spiritua-
lului asupra temporalului, vor deveni inamicii declarați ai
puterii și mai întâi ai cerberului politic al epocii: Richelieu.
O bulă papală va condamna totuși jansenismul și fiecare
soldat al bisericii va fi obligat să semneze un formular de
conformare. (Jacqueline, sora lui Blaise, va muri din ca-
uză că l-a semnat.) Grupul de la Port-Royal-des-Champs
va fi dispersat iar magnifica abație, fondată în 1204 de
Mathilde de Garlande, înrudită prin soțul ei, Mathieu de
Montmorency, cu familiile regale franceză și engleză, va fi
rasă din ordinul Consiliului de stat prezidat de Ludovic al
XIV-lea. În ciuda acestui trist epilog, triumful ideologic al
grupului ar fi condus la o întoarcere la evul mediu primi-
tiv. Din fericire, linia doctrinară Sf. Augustin, jansenism,
Pascal n-a pătruns esența intimă a spiritului catolic.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
19
social
Ștefan Baciu - un excepțional
poet universal (II)
■ interviu realizat de Daniela Șontică
Despre poetul Ștefan Baciu, născut la Brașov în
1918, plecat în exil la venirea comuniștilor la putere
în România, peregrin și trăitor pe tărâm american,
mort în Hawaii în 1993, se știu suficient de multe
lucruri cât să-i construiască un mit în locurile na-
tale, dar suficient de puține cât să nu fie valorizat și
așezat acolo unde trebuie în istoria literară. Ceea ce
este și mai dureros, opera lui vastă și atât de diver-
să nu este aproape deloc citită în țară. Interviul pe
care mi l-a acordat romancierul, poetul și criticul
literar Adrian Lesenciuc este revelator pentru bio-
grafia și devenirea literară a acestui mare poet nu
al Brașovului și nici măcar al României, ci al lumii
întregi. Textul, a cărui primă parte a fost publicată
în numărul precedent al Tribunei (nr.473/16 mai
2022), face parte din viitorul volum 30 de scriitori
români din exil (1945-1989), care va apărea în cu-
rând la Editura Basilica.
Daniela Șontică: Cunosc faptul că Ștefan
Baciu a avut o bogată corespondență cu George
Ciorănescu, un alt mare român, aflat o vreme în
conducerea departamentului românesc al postului
de radio Europa Liberă. Ce știți despre relațiile lui
de prietenie cu acest român și cu alți români din
exil?
Adrian Lesenciuc: Pe George Ciorănescu, fra-
tele cunoscutului lingvist Alexandru Ciorănescu,
Ștefan Baciu îl știa din țară. Devenit redactor și
apoi director adjunct al secției românești a pos-
tului de radio Europa liberă, Ciorănescu a adus în
prim-planul dezbaterii volumul Poemele poetului
pribeag, publicate în 1963 în Mexico, carte căreia
i-a dedicat o întreagă emisiune. Conținutul aces-
teia, redat publicului din arhiva Ciorănescu de
Crisula Ștefănescu, este în egală măsură înduio-
șător și puternic1. Dar legătura dintre Baciu și in-
telectualii români din afara granițelor țării nu s-a
oprit la Ciorănescu sau la alte câteva nume. Baciu
a fost un om cu o extraordinară putere de muncă
și cu o foarte largă deschidere socială, cu un re-
marcabil potențial de dialog, ba chiar cu un cult al
corespondenței. Devenit la Rio de Janeiro redac-
tor la „Tribuna de Imprensa” în 1953, post pe care
va rămâne până în 19622, Ștefan Baciu nu a cul-
tivat doar relațiile cu marii scriitori latino-ame-
ricani, în special cu brazilienii Carlos Lacerda,
Carlos Drummond de Andrade sau Manuel
Bandeira (căruia îi va dedica o lucrare publicată
în 1966), sau cu costaricanul Francisco Amighetti
(despre care va scrie, de asemenea, o carte), cu
hondurianul Jose R. Castro, cu venezueleanul
Mariano Picon Salas, cu nicaraguanii Salamon de
la Selva și Pablo Antonio Cuandra3, ci și cu ro-
mânii pe care i-a întâlnit în America Latină. Pe
de o parte, în Lumea Nouă, a distanțelor uriașe și
a dificultăților de realizare a conexiunilor, Ștefan
Baciu a întâlnit puțini scriitori români. „În exil, se
confesează undeva Ștefan Baciu4, nu am cunoscut
poeți români, din motivul că în orașele în care am
trăit peste patru decenii (Berna, Rio de Janeiro,
Seattle, Honolulu) nu locuia nici picior de poet
român”. Cu toate acestea, împreună cu filosoful
Faust Brădescu, simpatizant al mișcării legionare
și refugiat în Brazilia, respectiv cu pictorul Ștefan
Elefteriade, a înființat revista „Exil”, iar apoi cu-
noscuta publicație „Înșir’te, Mărgărite”, în care
au publicat, printre alții, Vintilă Horia, Mircea
Eliade, Ina Cristu (Monica Lovinescu), cu care
Baciu a purtat corespondență consistentă, plus un
„Boletim trimestrial do Grupo Cultural Andrei
Mureșianu”. În afara acestora, Ștefan Baciu a co-
respondat cu Eugen Relgis, scriitor și filosof ro-
mân de origine evreiască stabilit la Montevideo,
cu criticul literar Alexandru Busuioceanu de
la Madrid, cu Horia Stamatu, pe care îl știa din
Brașov, mai întâi la Madrid și apoi la Freiburg, cu
poetul de origine evreiască George Silviu și cu is-
toricul și criticul literar Basil Munteanu la Paris,
cu avangardiștii (algiști) Paul Păun și Sisto Pals,
stabiliți la Haifa și Tel Aviv, în Israel. Și într-un
caz, al colaborării cu scriitori latino-americani,
și în celălalt, al dialogului la distanță cu românii
din exil, Ștefan Baciu a creat punți de legătură, a
încercat să îi aducă la un loc. În primul caz, Ștefan
Baciu a realizat o cunoscută antologie a literaturii
latino-americane, în două volume, Antolog^a de
la Poesia Latinoamericana, 1950-1970, publica-
tă în 1974 la State University of New York Press,
respectiv o antologie a poeziei surrealiste ameri-
cane, Antolog^a de la poes^a surrealista latinoame-
ricana, publicată în 1981 la Valpara^so, în Chile,
la Ediciones Universitarias, la care se adaugă vo-
lumul Surrealismo latinoamericano: preguntas y
respuestas, apărut de asemenea la Valpara^so, la
Ediciones Universitarias, în 1979, cu o prefață a
cunoscutului scriitor mexican Octavio Paz. Pe po-
eții latino-americani pe care i-a cunoscut i-a pu-
blicat și în paginile revistei „Mele” de la Honolulu,
cum, de altfel, în aceleași pagini se vor regăsi și
scriitori români din proximitatea (tematică și de
corespondență) a lui Ștefan Baciu. Un caz aparte
și important al corespondenței lui Ștefan Baciu
îl reprezintă cel al scriitorul brașovean Nicholas
Catanoy (de asemenea, un globe-trotter plecat
din Brașov), pe care l-a instrumentat și despre
care a publicat brașoveanca Steluța Pestrea Suciu5.
D.Ș.: Cu toate că regimul interzicea și intercepta
corespondența celor din țară cu cei „fugiți”, aceste
lucruri se întâmplau, totuși, cu toate riscurile. Ce
informații aveți despre legăturile lui Ștefan Baciu
cu oameni de cultură din România?
A.L.: Cel mai simplu de răspuns este prin con-
sultarea documentelor informative ale Securității
statului, care nu putea scăpa ocazia unei rapor-
tări complete a celor care corespondau cu poetul
stabilit la antipozi. Printr-o adresă a Ministerului
de Interne către Inspectoratul Județean Brașov
al Securității din 1977 sunt comunicate o serie
de nume ale unor personalități culturale româ-
nești de prim rang aflate în dialog de la distanță
cu Ștefan Baciu: „La adresa dumneavoastră prin
care solicitați identificarea și datele despre unele
persoane din București care întrețin relații prin
corespondență cu Baciu Ștefan stabilit în Hawaii vă
comunicăm următoarele: Constantin Nisipeanu,
Nicolae Carandino, Ion Sofia Manolescu, Petre
Stoica, Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu. În
cazul în care vă interesează și alte date despre fie-
care persoană în parte rugăm să vă adresați unită-
ților și indicativelor menționate”6. Articolul Ioanei
Diaconescu din „România literară”, care a cercetat
dosarele lui Ștefan Baciu din arhivele Securității,
este elocvent pentru modul în care poetul român
a fost urmărit în mod constant, chiar și după apa-
renta relaxare a regimului. Promovarea literatu-
rii române din România în publicațiile literare
latino-americane sau în revista pe care a înfiin-
țat-o în Honolulu, „Mele”, dar mai ales publica-
rea lucrării Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946
(1980) la propria editură, care a fost considerată
a avea un conținut cu caracter calomnios, l-au
transformat pe Ștefan Baciu, al cărui nume con-
spirativ a fost „Singureanu” într-un element per-
manent ostil, aflat în legătură cu alte elemente
ostile regimului comunist: Monica Lovinescu,
Virgil Ierunca, Paul Goma ș.a. Merită remarcată
atât atitudinea lui Baciu, care a ales să rămână și
în acele vremuri opresive ambasador al literaturii
române în special în America Latină și în Statele
Unite ale Americii, dar și cea a scriitorilor români
care nu s-au ferit, cu toate riscurile ce decurgeau
din corespondența cu cei „fugiți”, să mențină dia-
logul cu lumea liberă prin intermediul românului
Ștefan Baciu.
D.Ș.: Puțină lume cunoaște că și soția lui Ștefan
Baciu a fost scriitoare și a realizat exegeze reuși-
te referitoare la cărțile unor mari autori, precum
Urmuz și Eugen Ionescu. Figura Mirei Simian apa-
re în relatările scriitorului Valeriu (Bartolomeu)
Anania, mai precis în Memorii, în capitolul despre
vacanța sa în Honolulu, pe când se afla în America.
Ce impresie v-au făcut acele pasaje?
A.L.: Paginile de memorialistică ale scriitoru-
lui Valeriu Anania oferă un portret remarcabil
al Mirei, subliniind calitățile sale intelectuale și
nostalgia pentru locurile natale, un portret cu
atât mai remarcabil cu cât Memoriile se disting
printr-o sinceritate a mărturisirii și printr-o scri-
itură oprită la factualitate și la coaja sentimentu-
lui mărturisit. Probabil cea mai curată mărturi-
sire asupra vieții soților Baciu în Honolulu vine
tocmai din această mare carte de Memorii, care
aduce în prim-plan numeroase alte fațete ale emi-
grației românești.
Este adevărat, Mira Baciu a încercat o recupe-
rare a operei lui Urmuz, precursor al absurdului
în literatură, dar a fost în egală măsură interesată
și de opera lui Eugene lonesco, pe care a studiat-o
în profunzime. Pe Urmuz îl vedea actual, un pro-
fet literar neluat în seamă la vremea lui. A publicat
cinci studii despre Urmuz într-una dintre publica-
țiile exilului românesc din New York, „România”
(1968), în revista „Adam” din Londra (1968), în
revista înființată de soțul său în Honolulu, „Mele”
(1970), în „Grandiva” din Bruxelles (1972) și, mai
ales, în italiană, în „Quinta Parete” din Milano
(1972). Între 1965 și 1970, Mira Baciu, înscrisă la
studii doctorale la Facultatea de Litere și Științe
Umaniste din Strasbourg, a optat pentru apro-
fundarea operei lui Ionesco, teza sa, susținută în
1970 fiind intitulată Le sentiment de la mort dans
loeuvre d’Eugene lonesco. Despre această opțiune
a Mirei va vorbi mult și explicit Ștefan Baciu după
grăbita plecare din această lume a consoartei sale,
în volumul de memorii Mira din 1978, publicat
20
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
în România douăzeci de ani mai târziu. În pregă-
tirea tezei, Mira Simian și-a luat un an sabatic de
la Universitatea din Honolulu și a locuit la Paris,
Rue Babillot 12, unde, alături de soțul ei, Ștefan,
au întâlnit o bună parte a intelighenției românești
din Paris, printre care pe Emil Cioran, Ovidiu
Cotruș, Eugen Simion. Abia ulterior susținerii
tezei a început seria de conferințe și articole dedi-
cate lui Ionesco, două dintre ele la conferința anu-
ală de limbi străine de Universitatea din Oregon
(1970 și 1972), două publicate revista haitiană
„Conjoction” (1972), unul în revista „Destin” din
Madrid (1972) și, mai târziu, în 1975, unul într-un
buletin științific al Universității din Washington,
Seattle, de la care a plecat în Hawaii. Mira cea in-
teligentă, care probase elocința în fața lui Valeriu
Anania într-un început de ianuarie 1971 (an în
care urma să se îmbolnăvească de cancer) prin
prelegerea despre dadaism și suprarealism într-o
franceză impecabilă și la un înalt nivel academic, a
rămas aproape necunoscută în țară pentru calita-
tea ei de scriitoare. A rămas mai tăcută și, evident,
mai puțin citită decât soțul său. Din fericire, o par-
te a textelor ei au fost reeditate la Editura Aldus
din Brașov - deși tirajele mici au fost epuizate de-
mult - printre care Farmece, publicat inițial prin
grija lui Virgil Ierunca la Paris, în 1966, volumul
de schițe Fata lui Temelie apărută în 1976, studiul
Charles d’Orleans et Ronsard - poetes davant gar-
de și volumul de versuri Houla, Macoumba, Hora,
apărute la editura franceză Saint Germain de Pres
și se găsesc expuse și la „Casa Glbenă” din Brașov,
Casa Memorială Ștefan Baciu.
D.Ș.: Vă rog să faceți un scurt portret Mirei
Simian, personaj important în viața lui Ștefan
Baciu.
A.L.: Mira Simian trebuie recuperată pentru
literatura română, dincolo de paginile din am-
plul „Jurnal hawaian” un jurnal inclus în ramă în
Memoriile lui Valeriu Anania. Această afirmație
nu este gratuită. Pasiunea pentru literatură a des-
coperit-o demult, în tinerețe. Născută la 16 mai
1920 în Râmnicu Vâlcea, într-o familie de intelec-
tuali implicați politic, cu vederi de centru-dreapta,
Mira Simian a crescut într-un mediu care găzduia
atât reuniuni politice și literare, cum ar fi ale revis-
tei Gândirea (evocate de Pamfil Șeicaru), printre
cei prezenți în casa părinților săi, avocatul Dinu
Simian, numărându-se Alexandru Vaida-Voevod,
Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Ion Mihalache,
vâlceanul Gib Mihăescu, Radu Gyr și Ion Marina,
viitorul patriarh al României, Justinian. Tatăl
său, fost liberal, a trecut după „disidența” față
de I. Gh. Duca, în tabăra țărănistă. Mama Mirei,
Constanța, născută Paslawsky-Bejan, era de ori-
gine poloneză și avea să trăiască o bună parte a
exilului alături de fiica sa. Dinu Simian a sfârșit
în închisoarea de la Sighet, fratele Mirei, Sergiu,
a murit la Canal, iar mama sa a ajuns în Brazilia,
la fiica ei, după intervenția președintelui brazilian
Juscelino Kubitschek de Oliveira. Despre anii fe-
riciți din Râmnicu Vâlcea Mira a scris un roman,
rămas neterminat, intitulat Cartea Râmnicului,
locurile natale - la care se întorcea atât de frec-
vent și dureros cu gândul din Hawaii, după cum
vedem și în portretul făcut de vâlceanul Valeriu
Anania, au fost evocate și în prozele scurte din
Fata lui Temelie, și în poezii. Mira și-a făcut școa-
la primară la Notre-Dame de Sion, iar clasele se-
cundare la Institutul de Fete Moteanu de pe Calea
Victoriei din București. După absolvirea institu-
tului a urmat Facultatea de Litere la Sorbona, apoi
Facultatea de Farmacie din București. Mai târziu,
după periplul prin Europa și America Latină,
Mira avea să finalizeze și un Master of Arts la
Middlebury College din Vermont în 1967, dar
și doctoratul la Universitatea din Strasbourg, în
1970. În primii ani după absolvirea studiilor la
București a profesat ca farmacistă, meserie pe care
a practicat-o și la Berna, pentru subzistența fami-
liei, imediat după demisia lui Ștefan Baciu din di-
plomație, dar și la Rio de Janeiro. Fiind o poliglo-
tă, a fost traducător și interpret, inclusiv pentru
Camera Deputaților din Brazilia. Apropiată de
lumea artelor, a condus la Rio, împreună cu deja
menționatul diplomat salvadorian Rafael Barraza
Moterrosa, o galerie de artă. A avut remarcabile
contribuții în cercurile literare de la Rio, unde a
făcut parte inclusiv din conducerea Congresului
pentru Libertatea Culturii, calitate în care a edi-
tat, împreună cu soțul ei, revista „Cadernos
Brasileiros”. Odată stabilită la Seattle, Mira a pre-
dat spaniola la Universitatea din Washington, iar
apoi, în Honolulu, a predat mai întâi spaniolă,
apoi franceză, conducând cercuri literare și ști-
ințifice, inclusiv Societe Paul Claudel au Pacifique
(Paul Claudel a fost a treia obsesie de studiu a
Mirei, după Urmuz și Ionesco). În ultimul an al
vieții, Mira Simian-Baciu, care condusese o gale-
rie de artă și care semnase numeroase cronici de
artă plastică, s-a refugiat în pictură. Fugită din-
tr-un spațiu ultragiant, care a dus la moartea celor
dragi, Mira Simian a scris o literatură aflată sub
tensiunea imposibilei întoarceri. Soțul său, Ștefan
Baciu, i-a dedicat după moarte (2 iulie 1978) un
număr întreg din revista literară „Mele”, inclu-
zând 75 de opinii ale unor personalități dedica-
te memoriei celei care a fost Mira Simian-Baciu.
Din păcate, în ciuda existenței lucrării memo-
rialistice Mira a lui Ștefan Baciu, republicată în
1998 la Editura Albatros din București, sau a deja
amintitelor Memorii ale lui Valeriu Anania, re-
cuperarea Mirei pentru literatura română nu s-a
produs. Câteva studii, cum ar fi cele ale Steluței
Pestre Suciu sau ale lui Ioan Șt. Lazăr sunt doar
începutul unei necesare recuperări.
D.Ș.: Aveți cunoștințe despre cât de vizitată este
Casa Memorială Ștefan Baciu din Brașov? Prin
obiectele și documentele păstrate acolo cât de fidel
și de bine este redată complexitatea personalității
scriitorului?
A.L.: Casa Ștefan Baciu, cunoscută în Brașov
drept „Casa Galbenă”, situată pe str. G. Baiulescu
la nr. 9, este o clădire emblematică a acestei străzi
încărcate de istorie. Ea a fost ridicată de părinții
lui Ștefan, Ioan și Elisabeta (Else) Baciu, între anii
1930-1931, după planurile arhitectului Kalman
Halasz, în stil modernist, cu învelitoare de țiglă
și cu lucarne. Chiar dacă poetul s-a născut în
casa din Piața Enescu nr. 6, colț cu str. Michael
Weiss, de referință în opera poetului rămâne Casa
Galbenă de pe Lunca Plăieșului sau Șirul Țintașilor
(Schutzenwiese), unde locuia când a debutat și
unde au început să se adune bucuriile vârstei, in-
clusiv cele literare. În noua casă s-a născut Ioana-
Veronica Mărgineanu, sora poetului, mai mică cu
13 ani decât el, de care s-a despărțit când era ado-
lescentă și pe care a mai văzut-o de două ori, în
1982 și 1988 în Honolulu. De altfel, Ștefan Baciu
a murit în 7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la
telefon cu sora lui. Casa Memorială Ștefan Baciu a
fost înființată în 2003 grație eforturilor anterioare
ale Ioanei-Veronica Mărgineanu, cunoscut tea-
trolog, membră a UNITER și profesor la catedra
de estetică a IATC, autoare a unor importante
lucrări de Istoria teatrului de păpuși și marionete
(1973), de Istoria teatrului (1982), autoare a cărții
Frank Wedekind - un precursor (1976), propusă
la premiile Academiei, respectiv a cunoscutei lu-
crări Teatrul și artele poetice (1986), pentru care
a primit Premiul Academiei și, în 1990, Premiul
„I.L. Caragiale”. Sora poetului a murit în 2000,
dar eforturile au fost continuate de soțul ei, me-
dicul stomatolog Ovidiu Mărgineanu. Devenită
casă memorială, „Casa galbenă” este adminis-
trată de Muzeul „Casa Mureșenilor” și expune
obiecte de mobilier, fotografii, cărți ale lui Ștefan
și ale Mirei Baciu, o bibliotecă (în mare măsu-
ră aparținând lui Ioan Baciu, marele profesor al
Brașovului, care i-a avut printre elevi pe Lucian
Blaga, Szemler Ferenc, Eugen Jebeleanu, dar și pe
fiul său, Ștefan). Cea mai mare parte a manuscri-
selor și lucrărilor publicate de Ștefan Baciu a fost
donată Academiei Române. Privind în ansamblu
complexitatea și vastitatea proiectului de o viață
al lui Ștefan Baciu și al soției sale, Mira Simian-
Baciu, putem constata că în „Casa Galbenă” se
găsește o infimă parte a acestui proiect. Cu o ar-
hivă consistentă de dinainte de plecarea din țară
distrusă de autoritățile comuniste, cu o operă
monumentală (care încă nu a fost catalogată co-
respunzător) risipită în patru vânturi, în America
Latină, pe coasta americană a Pacificului și chiar
în mijlocul oceanului, Ștefan Baciu lasă la Brașov
o urmă care, prin grija brașovenilor, a devenit un
mit. Casa memorială Ștefan Baciu este cel mai im-
portant dintre locurile care încheagă mitul Ștefan
Baciu și care îndeamnă la cunoașterea adevărată
a operei sale. Din păcate, cărțile sale reeditate nu
se găsesc spre a fi achiziționate la muzeu, și asta în
primul rând datorită faptului că tirajele sunt epui-
zate. Din fericire, Casa memorială este vizitată, în
special de grupuri de tineri, care află despre „po-
etul orașului” fără a-l cunoaște, citind doar câteva
dintre poemele sale târzii expuse pe pereții muze-
ului. O parte a acestor tineri, gimnaziști, liceeni,
se întorc să revadă sau să aprofundeze ceea ce au
apucat să cunoască doar la suprafața lucrurilor.
„Casa galbenă” este, din fericire, vizitată, dar ope-
ra lui Ștefan Baciu, din nefericire, nu.
D.Ș.: Cum ar putea să-și facă loc în conștiința
tinerilor de azi acest scriitor?
A.L.: Probabil aceasta este cea mai simplă în-
trebare din această serie extrem de complexă. Aș
retipări opera lui Baciu printr-o fundație și aș ofe-
ri tuturor tinerilor care pleacă la studii în străină-
tate volume din faza intermediară a creației sale,
cum ar fi Analiza cuvântului dor, ori Poemele poe-
tului pribeag, chiar și Ukulele sau Poemele poetului
Ștefan Baciu. Cu certitudine că aceste volume și-
ar face loc în conștiința tinerilor.
D.Ș.: Ce carte din vasta operă a lui Ștefan Baciu
- în jur de 100 de volume! - ați recomanda unui
tânăr care ar dori să-l descopere?
A.L.: Tocmai am răspuns la această întrebare,
fără a însemna că cele patru volume menționate
sunt, pentru mine, vârful operei literare a poetu-
lui brașovean. Ele au menirea de a deschide uni-
versul Baciu, prin aerul suav și nostalgic, prin co-
loratură și muzicalitate, prin puterea captării. Dar
aș merge chiar mai departe, cu Poemele poetului
singur din anii târzii ai vieții sale, din fericire pu-
blicate și în România. Iată ce înseamnă dialogul
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
21
o
pe care l-ar putea institui Ștefan Baciu cu un tânăr
în căutarea sinelui la universitățile Occidentului,
însoțit de aceste ultime însemnări ale poetului
brașovean din Hawaii: „I// Patria e un măr/ Într-o
vitrină de băcănie japoneză/ pe strada Liliha/ în
Honolulu, arhipelagul Sandwich/ sau o placă de
patefon/ ascultată în tăcere în Mexico/ - Maria
Tănase lângă vulcanul Popocatepetl -/ patria e
atelierul lui Brâncuși la Paris/ patria e peisajul
lui Grigorescu/ într-o după-amiază de toamnă
la Barbizon/ sau Rapsodia Română auzită într-o
dimineață/ în Port au Prince în Haiti/ și patria e
mormântul lui Aron Cotruș/ în California/ patria
e o ciocârlie care se înalță/ oriunde/ fără frontiere
și fără intenții/ patria e un concert de Dinu Lipatti/
la Lucerna, Elveția,/ într-o seară ploioasă/ patria e
această adunare de fete/ de întâmplări și de sune-
te/ împrăștiate peste tot globul/ dar patria e/ mai
ales/ o clipă de tăcere.// Asta e patria.// II // Cu
patria poți vorbi la telefon/ s-o porți, ca firmituri,
în buzunare/ poți s-o asculți în al distanței zvon/ și
s-o găsești decapitată-n ziare// nu-i numai cer sau
piatră sau pământ/ ci e un zvon ce vine de oriun-
de/ un miros, un obraz, un dans în vânt/ un glas ce
bezna nopții o pătrunde// căci patria nu-i un imn
prescris/ împodobit cu ilustrații în chenare/ ea-i
pânza care-o țeși adânc în vis/ și se destramă-n
zori c-o încântare// nu-i patria făcută din urale/
ci din tăceri, din doruri și distanțe/ o strâng din
praf, la tropic, în sandale/ și-o-mprăștii-n lume în
speranțe.// III // Turla bisericii Sfântului Nicolae
din Schei/ ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de
Tâmpa/ „Kefir Lukianoff” în Cișmigiu/ „Tempo,
Facla și Credința”/ „fierbinte porumbielu’, fierbin-
te!”/ domnu’ Mișu de la „Cartea Românească”/
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta/ Maria
Tănase cântând la „Neptun”/ în Piața Buzești/
Tata comentând „Război și Pace”/ sau o pagină de
poezie din Nietzsche/ (răsfoia cartea cu degetul
arătător)/ un capuținer la „Coroana”// și bancnota
aceasta de 500 de lei/ aflată într-un fund de plic
îngălbenit/ adus nici eu nu știu cum/ din Brașov
în Brazilia/ și apoi în Honolulu-Hawaii/ Insula
Oahu/ Arhipelagul Sandwich”.
Unui tânăr pasionat de istorie i-aș recoman-
da o lucrare de excepție, Cortina de hierro sobre
Cuba, publicată în 1961. Aceasta este o lucrare
în care Ștefan Baciu, care l-a cunoscut pe viitorul
lider cubanez în 1956 în Mexic, pe vremea ace-
ea purtător al unor idei generoase și înalte, lup-
tând împotriva dictaturii lui Batista și pregătind
revoluția alături de Che Guevara, căruia i-a luat
un interviu în 1959, demască trădarea lui Fidel
în raport cu propriile idealuri. Spre deosebire de
un Pablo Neruda care publica la moartea lui Che
Tristeza en la muerte de un heroe, de un Nicolas
Guillen care a scris Guitarra en duelo mayor sau
de un Julio Cortazar, care a scris Yo tuve un her-
mano, Ștefan Baciu scria un poem în care punea
mai presus de orice valorile umane: Yo no canto
al Che (Eu nu îl cânt pe Che): „Eu nu îl cânt pe
Che/ cum nu l-am cântat nici pe Stalin;/ cu Che
am vorbit destul în Mexic,/ și în Havana/ m-a in-
vitat, mușcând trabucul între buze,/ cum inviți pe
cineva să bea un pahar la bar,/ să îl însoțesc ca să
văd cum se împușcă la zid în La Cabana./ Eu nu îl
cânt pe Che,/ cum nu l-am cântat nici pe Stalin;/
să îl cânte Neruda, Guillen și Cortazar,/ ei îl cân-
tă pe Che (cântăreții lui Stalin),// Eu cânt tinerii
din Cehoslovacia”. În linia aceluiași angajament
în care umanitatea transcende stânga sau dreapta,
Occidentul sau Orientul, Ștefan Baciu a publicat
cartea avertisment despre Cuba lui Castro, de-
turnată de la propriul drum după ce liderul s-a
Mesteceni în amurg
Gyorkos Manyi Albert
ulei pe pânză, 95 x 85 cm
îmbătat de putere, într-un discurs critic, antico-
munist, anticipând criza rachetelor din Cuba, cea
care avea să marcheze punctul cel mai fierbinte
din istoria lumii, din istoria sângerosului secol
XX. Publicarea acestei cărți și critica publică la
adresa lui Fidel a dus la amenințările din partea
serviciilor secrete cubaneze și l-a determinat pe
Baciu, încurajat de colegii din Rio de Janeiroi, să
se înscrie pentru catedra de literatură braziliană la
Universitatea din Washington.
Recomand tinerilor să-l descopere pe Baciu ci-
tindu-i cărțile, indiferent de limbile lumii în care
au fost scrise și publicate, indiferent de locul în
care cărțile sale se găsesc. Dar până a citi aceste
cărți, risipite în lume și ascunse prin biblioteci, îi
invit să-l descopere citind câteva versuri pe pe-
reții „Casei galbene” din Brașov, pentru a porni,
ulterior, în descoperirea unui om care a muncit și
publicat cât pentru zece vieți.
D.Ș.: Ce v-ați propus să faceți prin Filiala Brașov
a Uniunii Scriitorilor din România pentru aduce-
rea în atenția publicului a acestui scriitor?
A.L.: Cu certitudine, două lucruri trebuie fă-
cute: recuperarea operei marelui scriitor, o operă
monumentală, care nu include doar cunoscutele
volume de versuri, lucrările de memorialistică,
studiile de istorie literară, remarcabilele studii
politice (diplomatul Ștefan Baciu nu s-a retras,
în sufletul său, niciodată din diplomație) sau tra-
ducerile. Opera lui Baciu include corespondența
- adevărate pagini de literatură - care trebuie re-
cuperată. Revistele pe care le-a gândit, în special
admirabila revistă Mele prin intermediul căreia
făcea cu adevărat diplomație culturală înainte de
a se fi născut Institutul Cultural Român, necesită
a fi recuperate. Nu în cele din urmă trebuie recu-
perată opera admirabilei sale soții, Mira Simian-
Baciu, dar și textele critice sau paginile de jurnal
care fac referire la cei doi poeți români ai exilului,
Ștefan și Mira Baciu. Este necesară, apoi, publica-
rea operelor complete Baciu, începând cu Opera
poetică. Dar acesta ar trebui să fie demersul
Academiei Române, instituția care găzduiește cea
mai mare parte a moștenirii literare Ștefan Baciu.
Al doilea lucru care trebuie făcut este recuperarea
lui morală. Autoritățile comuniste au construit un
profil de legionar, apropiat și ideologic „Gândirii”
în manifestările ei extraliterare. Or, mama lui
Ștefan Baciu, Elisabeta-Maria (Else) Sager, avea
rădăcini austriece și evreiești. Baciu s-a apropiat
doar conjunctural și din rațiuni literare (cultura-
le) de purtători ai ideologiei de extremă dreaptă,
atât în țară, cât și după asumarea exilului. Baciu
cultiva legăturile cu scriitorii evrei, în special cu
cei ai avangardei românești din interbelic. În plus,
în ciuda căsătoriei cu fiica unui important lider
politic de dreapta (centru-dreapta), Dinu Simian,
Ștefan Baciu a fost toată viața lui un apropiat al
viziunii de stânga, a unei stângi moderate, situat
mai degrabă în zona de centru-stânga, cultivând
dialogul artistic cu nume importante ale culturii
latino-americane apropiate gândirii de stânga.
Această apropiere de stânga nu l-a oprit să fie un
critic împătimit al stângii extreme, al stalinismu-
lui și a formelor lui pervertite impuse în țările
blocului comunist, printre care și România, al ex-
tremismului fără culoare politică asociat ulterior
stângii extreme din rațiuni de ieșire din izolarea
politică și economică în cazul Cubei. Cele două
recuperări pot fi realizate teoretic prin studii de
sine stătătoare, prin lucrări monografice, prin pa-
gini dedicate istoriei literaturii brașovene.
Ce ar putea face Filiala Brașov a Uniunii
Scriitorilor din România? Recuperarea lui Ștefan
Baciu este o întreprindere uriașă, pe care și-o poa-
te asuma Academia Română, eventual o fundație.
Scriitorii brașoveni pot recupera parțial ope-
ra poetică - am demarat deja discuții cu Astrid
Hermel, directoarea Editurii Aldus din Brașov, de
repunere în circulație a titlurilor tipărite la aceas-
tă editură - și pot să-l așeze, în dicționarul scrii-
torilor brașoveni și în istoria literară a Brașovului
acolo unde îi este locul. Probabil că cel mai im-
portant proiect de aducere în prim-plan a memo-
riei lui Ștefan Baciu este acela de parteneriat între
Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România
și Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov - sec-
ția de literatură, Casa memorială Ștefan Baciu.
Cum am putea să îl promovăm pe Ștefan Baciu?
Probabil că tot în limitele acelor paradoxuri care
l-au consacrat: mai degrabă ca mit decât ca autor,
mai degrabă ca poet al orașului decât ca poet uni-
versal. Și asta în ciuda faptului că Ștefan Baciu, un
locuitor al lumii, a fost un excepțional poet uni-
versal, un purtător al valorilor profund umane,
un spirit liber care a împărtășit din libertatea și
deschiderea lui generațiilor de colaboratori, stu-
denți și cititori.
Note
1	Crisula Ștefănescu. (2010). Ștefan Baciu, un poet
român din America Latină. Revista Cultura. Nr.10.
2	Despre această perioadă solicitantă a vieții sale
Baciu va scrie o lucrare în portugheză, Lavradio 98:
historias de um jornal de oposițăo: a Tribuna da im-
prensa ao tempo de Carlos Lacerda, publicată în 1982
la Rio de Janeiro: Nova Fronteira în Brazilia și devenită
bestseller
3	Acestora li s-au alătura nume importante din lu-
mea politică, începând cu figura marcantă a lideru-
lui revoluționar cubanez Fidel Castro, cu politicianul
stângist și revoluționarul bolivian Oscar Uzanga de la
Vega, sau cu diplomatul salvadorian Rafael Barraza
Monterosa
4	Nicolae Băciuț, op.cit., p.20.
5	Steluța Pestrea Suciu. (2016). Din corespondența
lui Nicholas Catanoy cu Ștefan Baciu. „Astra”, nr.3-4,
pp.90-93.
6 F148 din Dosarul de urmărire Informativă 6322
ACNSAS, apud Ioana Diaconescu. (2009). Ștefan Baciu
în dosarele Securității. „România literară”. Nr.21.
■
22
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
file de Jurnal
Întâmplări celebre la Facultatea
de Filosofie din București (XI)
■ Nicolae Iuga
Desființarea Facultății
de Filosofie și arestările
care au urmat
Partidul și Securitatea din Universitate au con-
siderat că trebuie să intervină ferm și eficient.
Aceștia, de la Partid și Securitate, credeau că au-
to-excluderile din UTC au loc din cauza desființă-
rii Facultății de Filosofie și transformarea ei într-o
Secție a Facultății de Istorie, de aceea îi bănuiau de
complicitate cu noi și pe unii dascăli. A apărut în
Facultate unul de la Partid care se numea Ienciu, un
individ în vârstă, uscat și cu mustață, sinistru, cu
accent basarabean ca un acuzator de prin anii ’50.
Acesta a început să vorbească brutal cu profesorii și
să-i amenințe (am aflat acest lucru mult mai târziu
de la profesorul Mircea Flonta). Când profesorii au
negat orice implicare, tov. Ienciu le-a cerut să dove-
dească acest lucru prin intensificarea activității de
prevenire a acestor „evenimente” (așa se numeau
atunci auto-excluderile din UTC, printr-un eufe-
mism activistico-milițienesc). Profesorii trebuiau
să vorbească cu studenții, să facă presiuni asupra
lor ca să nu se mai auto-excludă. Profesorii urmau
să fie evaluați după cum vor reuși să stăvilească sau
nu valul de „evenimente”, vor rămâne sau vor fi dați
afară de la catedră, în funcție de capacitatea lor de
a pune capăt auto-excluderii studenților din UTC.
Și într-adevăr, profesorii au făcut demersuri în
acest sens. Mai întâi, presupun cu ajutorul „organe-
lor”, s-a făcut o listă cu studenții care puteau fi bănu-
iți că ar fi în stare să se auto-excludă, ceea ce a dus la
un climat greu suportabil de suspiciune. Apoi, câte
un profesor, uneori mai mulți, au stat de vorbă cu
fiecare dintre noi în particular, de la om la om. De
mine, de exemplu, s-au ocupat asist. dr. Dan Potolea
și lect. dr. Petre Bieltz, celebrul profesor de Logică,
cu care ulterior am devenit prieten. Dan Potolea
a fost implicat cumva personal în ceea ce mă pri-
vea, deoarece el a fost cadrul didactic care a dat o
recomandare scrisă pentru primirea mea în PCR.
Scopul final al discuțiilor era să ni se smulgă o pro-
misiune, cum că nu ne vom auto-exclude din UTC,
că nu este vorba doar de o problemă a noastră, ci că
este în joc însuși viitorul Facultății. Studenții care
nu păreau convingători în promisiuni, erau chemați
pentru prelucrare și la Biroul Organizației de Bază.
La ședința BOB la care am fost convocat și eu pen-
tru „discuții individuale”, am fost atacat la modul
vehement și idiot de către un lector de la Doctrine
Politice, Mihail Pișcoci, și de către o colegă de pro-
moție, care era acolo ca reprezentantă a studenților
cu opinie sănătoasă. Colega mea zicea că e adevărat
că nu este așa cum a zis Leibnitz, că am trăi în cea
mai bună lume cu putință (deci, ar fi cumva de în-
țeles să avem și motive de nemulțumire), dar că noi,
comuniștii, ne străduim să facem o lume mai bună.
În schimb, Pișcoci striga la mine că „duc o existență
formală în sânul partidului”. Atunci am băgat mâna
în buzunarul interior al sacoului, cu un gest studiat
și am ezitat câteva secunde apăsătoare, apoi mi-am
scos batista din buzunar și m-am șters pe frunte.
Lumea a răsuflat ușurată, nu s-a mai produs încă un
„eveniment”, iar profesorul acad. Alexandru Boboc
ne-a anunțat repede că ședința s-a terminat. Și, cu
toate acestea, auto-excluderile au continuat, într-un
fel de euforie înrudită cu inconștiența.
La ASC în schimb se petreceau scene de un co-
mic grosolan, indicibil. Dacă deschideai ușa și spu-
neai că ești de la Filosofie, activiștii intrau în panică.
Te înconjurau și te conduceau imediat afară și abia
după aceea te întrebau ce poftești, ca să nu se mai
înregistreze ei cu un „eveniment”. Au fost cazuri în
care cel care voia să se auto-excludă (a fost vorba,
mi se pare, de Horj Viorel) a intrat în sediu și a scos
din buzunar statutul UTC și carnetul, dar nu a mai
apucat să spună poezia cu „organizația revoluționa-
ră”, că i s-au îndesat documentele înapoi în buzunar
și a fost împins pe ușă afară. Sau, dacă erai unul din-
tre cei bănuiți că ai urma la rând la auto-excludere
și te plimbai puțin prin fața ușii de la sediul ASC
(așa cum am făcut-o eu în câteva rânduri), oamenii
din sediu se încuiau pe dinăuntru cu cheia ș.a.m.d.
Aici nu pot spune mai mult despre „evenimen-
te”, adică despre auto-excluderi, pentru că acestea
nu au fost consemnate ca atare în Dosarul de ur-
mărire. Explicația este că D.U.I. „Horia” a fost în-
chis pe data de 4 oct. 1977, iar „evenimentele” au
survenit aproximativ la o lună după aceea. Nu știu
dacă s-a deschis alt D.U.I. și cum au fost consem-
nate auto-excluderile de către „organele abilitate”.
Important este însă modul în care au fost reprimați
de către Securitate actorii „evenimentelor”. Simplu,
atitudinea oamenilor față de UTC a fost sancționată
ca infracțiune de drept comun, mergând pe Legea
care combătea parazitismul social.
Pe 5 noiembrie 1976 a fost dată de către Marea
Adunare Națională a lui Ceaușescu Legea nr.
25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă a
persoanelor apte de muncă, o lege prin care drep-
tul la muncă devine de fapt o obligație sancționa-
bilă penal. În rezumat, această lege prevedea că
orice persoană care a împlinit 16 ani, nu urmează
o formă de învățământ și este aptă de muncă, are
obligația de a se înscrie la Direcția de muncă, pen-
tru a solicita un loc de muncă. Prezentarea la locul
de muncă repartizat devenea obligatorie (art. 7 din
Legea nr. 25/1976). În cazul în care persoana refuză,
ea va putea fi obligată printr-o Hotărâre judecăto-
rească să presteze muncă timp de un an pe un „șan-
tier de interes național”, iar Judecătoria va soluționa
cauza în termen de maximum 10 zile, adică în pro-
cedură de urgență. În caz de sustragere de la execu-
tarea Hotărârii judecătorești, persoana va fi plasa-
tă într-un „Centru de reeducare” (art. 9). Imediat
după apariția acestei Legi, toată presa controlată de
partid a început o amplă campanie de combatere a
ceea ce s-a numit atunci „parazitismul social”.
Personal, cred că această lege avea o țintă spe-
cială și un scop ascuns. Ceaușescu a reluat lucră-
rile la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde avea
nevoie de multă forță de muncă, dar nu voia să
folosească deținuți, treaba asta ar fi evocat în
mentalul comun perioada odioasă din anii ’50.
Așa că a dat mai întâi Legea care sancționa pa-
razitismul social, după care a dat o amnistie de
mari proporții în rândul pușcăriașilor de drept
comun. Atunci, sub pretextul evident demagogic
al „umanismului socialist”, au fost eliberați peste
două treimi din numărul total al deținuților din
România, undeva între 35.000-40.000 de pușcă-
riași. Au mai rămas „înăuntru” doar cei condam-
nați pentru omor, tâlhărie, viol și delapidare de
la 50.000 lei în sus. Atunci, în primăvara anului
1977, au fost desființate pur și simplu, din lipsă
de clienți pentru cazare, mai multe penitenciare,
printre care și celebra fostă închisoare politică din
Sighet, care a devenit depozit de mărfuri pentru
ICRA. Amnistiații au fost lăsați să zburde în liber-
tate timp de vreo lună, un fel de „concediu”, timp
în care infracționalitatea măruntă a crescut expo-
nențial, după care au început să fie strânși de către
Miliție, bob cu bob, în calitate de paraziți sociali și
„repartizați în muncă” la Canal.
Studenții de la Filosofie care s-au auto-exclus
din UTC au fost tratați la fel, ba chiar mai rău,
decât foștii pușcăriași amnistiați. În primăvara
anului 1978, studenții care, cu toate presiunile
exercitate asupra lor, nu și-au luat înapoi carne-
tul de membru UTC, au fost exmatriculați din
Facultate, după care, cam după două săptămâni,
au fost căutați spre a fi arestați ca „paraziți sociali”,
întrucât nu urmau o formă de școlarizare și nici
nu aveau loc de muncă. Nici nu li se mai oferea
loc de muncă la Canal, ci erau arestați, judecați cu
ușile închise în procedură de urgență, fiind cado-
risiți pentru început cu câte șase luni de închisoa-
re cu executare în penitenciar, deoarece „centrele
de reeducare” prevăzute de lege nu erau încă ame-
najate și nici nu au mai fost înființate niciodată.
Într-un fel, studenții auto-excluși din UTC au
ocupat în pușcărie unele locuri rămase libere prin
amnistierea adevăraților infractori.
În primul rând, a fost găsit și rearestat Cezărică.
Apoi, din câte îmi amintesc, a fost arestat Dorin
Necșuliu, auto-exclus din UTC și exmatriculat
din Facultate. Necșuliu avea deja un loc de muncă,
era paznic de noapte pe la ceva întreprindere, dar
a fost dat afară din serviciu, desigur la intervenția
Securității, pentru a putea fi arestat. Motivul in-
vocat a fost că postul era prevăzut ca fiind dotat
cu armă de foc, i s-a cerut încă o dată cazierul,
iar lui Necșuliu nu i s-a mai eliberat cazier judici-
ar, practic fără nici o explicație. Teișanu avea și el
loc de muncă, tot ca paznic de noapte, și el a fost
dat afară în același fel ca și Necșuliu, dar nu a mai
putut fi găsit de Securitate pentru a fi arestat, de
parcă ar fi intrat în pământ. Meluș Negrescu, un
viitor important compozitor, și el auto-exclus din
UTC, și-a găsit repede loc de muncă pe un șanti-
er, ca salahor și momentan a fost lăsat în pace dar,
din câte știu eu, a fost și el arestat ceva mai târziu.
Starea de spirit începea să semene tot mai mult
cu „revoluția culturală” din China anilor ’60, când
cei mai mari intelectuali și artiști ai țării au fost
trimiși să lucreze în agricultură. Andrei Kelemen
a fost internat, pe bune, într-un spital de psihi-
atrie. În fine, Horj Viorel a reușit să se angajeze
repede, dar nu oriunde. Pe atunci, în mod legal
nu putea fi nimeni angajat în București, dacă nu
avea domiciliul stabil în București, adică dacă
nu avea buletin de București. Se făceau inclu-
siv căsătorii formale, pentru a obține buletin de
București. Exista totuși o firmă care te angaja fără
să te întrebe de buletin, aceasta era Întreprinderea
de Salubritate București. De unde se vede încă o
dată că viața bate imaginația, un fost student la
Filosofie în anul IV s-a angajat la Salubritate, nu
putem spune pe post de „gunoier” pentru că pe
legitimația lui scria „însoțitor transport”, asta cu
doi ani mai-nainte ca Marin Preda să fi publicat
celebra lui carte Cel mai iubit dintre pământeni.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
23
document literar
Scrisori de la autori contemporani (VII)
Laurențiu Fulga
(1916-1984)
Ilie Rad
Așa cum am mai spus, în timpul stagiului
meu militar la UM 01352 Corbu, jud.
Constanța, am fost o bună perioadă bi-
bliotecarul unității - bibliotecă foarte bine apro-
vizionată, cu apariții editoriale cu profil militar,
dar nu numai. Acolo am avut privilegiul să citesc,
între primii, romanul Delirul, al lui Marin Preda,
apărut în 1975 (în 100.000 de exemplare!), roman
care a declanșat o polemică dură cu revista sovie-
tică Literaturnaia gazeta, care a reproșat romanu-
lui faptul că încearcă să îl reabiliteze pe mareșa-
lul Ion Antonescu (revistei sovietice i-a răspuns
Ovidiu S. Crohmălniceanu, într-un articol publi-
cat în România literară).
În același an, 1975, a apărut ediția a II-a a căr-
Scrisoarea de mai jos este un răspuns la o epis-
tolă a mea, trimisă în urma lecturii unui articol
publicat de autor în Scânteia. Ea trădează nu doar
generozitatea prozatorului, ci și modestia, buna
cuviință și simplitatea acestuia, în ciuda funcți-
ei înalte pe care o deținea și a prestigiului literar
de care se bucura în 1975 (calități subliniate și de
Romulus Vulpescu, în evocarea Un scriitor - argu-
ment al omeniei, în Viața românească, an XXIX,
nr. 11, sept. 1975, p. 5-51, sau de Adrian Popescu,
în articolul Cafeaua domnului Fulga, din Steaua,
an LXIX, nr. 4 (835), mai 2018, p. 3).
Laurențiu Fulga
ții lui Laurențiu Fulga, Straniul paradis (prima
ediție apăruse în 1942), ediție pe care aveam să o
primesc, cu autograf de la scriitor, încă în armată
fiind (tirajul: 10.500 exemplare broșate), care s-a
bucurat de un mare succes la critică (s-au scris
circa 30 de recenzii la carte!).
„Pentru un scriitor este foarte plăcut și măgulitor să primească
asemenea mesaje de simpatie, din partea cititorilor săi”
București, 31 mai 975
Laurențiu Fulga era foarte apreciat în me-
diile militare. Urmase Liceul Militar „Regele
Ferdinand” de la Chișinău (unde a fost coleg cu
Constantin Virgil Gheorghiu), dar a renunțat
la cariera militară, făcând Facultatea de Litere
și Filosofie a Universității din București, termi-
nată în 1941, unde i-a audiat pe Tudor Vianu,
Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru,
Mircea Eliade, Ion Petrovici, Anton Dumitriu ș.a.
Participă la Al Doilea Război Mondial, ca ofițer de
rezervă, încă de la începutul acestuia (1941), fiind
rănit la Odessa. Ajunge până la Cotul Donului,
unde este declarat mort (unele reviste literare pu-
blicându-i necrologul). Ulterior s-a aflat că a că-
zut prizonier (la 24 nov. 1942), ajungând într-un
lagăr din Siberia. A revenit în țară împreună cu
Divizia „Tudor Vladimirescu”, ulterior fiind avan-
sat la gradul de general. A lucrat la Glasul arma-
tei, Educația artistică și Viața militară (unde a fost
redactor-șef adjunct) și consilier artistic la Teatrul
Armatei, până în anul 1961, când s-a retras din
funcțiile publice, dedicându-se scrisului. Din
1968 până la sfârșitul vieții a fost vicepreședinte al
Uniunii Scriitorilor.
După Revoluție nu i-a fost reeditată nicio car-
te. În Istoria lui Nicolae Manolescu, este evacu-
at la „Autori de dicționar”, iar Alex Ștefănescu îl
ignoră total în nu mai puțin cunoscuta sa Istorie a
literaturii române. În schimb i s-au dedicat două
monografii: Cornel Munteanu, Laurențiu Fulga
(2001), respectiv Nina Arhip, După moartea lui
Orfeu. Laurențiu Fulga, studiu monografic (2011),
iar școala gimnazială din satul natal (Fulga de Jos,
jud. Prahova) îi poartă numele.
Stimate tovarășe Ilie Radu,
Vă mulțumesc pentru cuvintele D-vstră bune pe marginea articolului publicat în Scânteia1.
Sunt cu atât mai impresionat, cu cât D-vstră vă referiți și la unele cărți mai vechi ale mele2, care v-au stat
în atenție nemijlocită.
Pentru un scriitor este foarte plăcut și măgulitor să primească asemenea mesaje de simpatie, din partea
cititorilor săi, chiar dacă întâmplătoare.
Cunoscându-vă deci pasiunea pentru literatură, vă rog să-mi transmiteți adresa D-vstră statornică, pen-
tru a vă onora, la rându-mi, cu o proximă apariție3.
Note și comentarii
1.	E vorba de articolul lui Laurențiu Fulga, Un drept
înscris în eternitate, publicat în Scânteia, an XLIV, nr.
10.171, 4 mai 1075, p. 1-3. Scris la împlinirea a trei de-
cenii de la victoria împotriva fascismului, articolul este
unul „pe linie”, apreciind că actul de la 23 august 1944
și participarea României la războiul antihitlerist „sunt
gândul și fapta Partidului Comunist Român”. Deși nu
știm cât va fi contribuit cenzura, prin „adăugire”, la
acest articol, stilul este specific unui scriitor, nu limbii
de lemn a epocii. Cred că tocmai acest lucru m-a im-
presionat, încât l-am felicitat pe autor.
2.	Mă referisem la Mortea lui Orfeu, roman, ediția
a II-a, Editura Eminescu, București, 1972, colecția
„Romanul de dragoste”.
Al D-vstră,
Laurențiu Fulga
3.	„Proxima apariție” a fost ediția a II-a a volumului de
povestiri Straniul paradis, Editura Cartea Românească,
București, 1975, pe care mi-a trimis-o cu următorul
autograf: „Domniei sale domnului Ilie Radu, respectu-
os momagiu, peste timp, al debutantului de-acum trei
decenii și, deopotrivă, pecetea de inimă a celui de azi.
Laurențiu Fulga, București, sept. 975”.
(Episodul următor:
O scrisoare de la Ștefan Aug. Doinaș)
■
24
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
memoria literară
Poetul în Agora
■ Constantin Cubleșan
Personalitate de prim rang a literelor
noastre actuale, poetul Horia Bădescu
este deopotrivă, sau implicit, o conști-
ință gravă a timpului în care trăiește și scrie.
Nu o dată s-a exprimat public, în articole și
eseuri cu un pronunțat caracter angajat pole-
mic, asupra chestiunilor care frământă socie-
tatea contemporană, formulându-și tranșant
convingerile și observațiile asupra acesteia, în
meditații și reflecții dintre cele mai elevate și
profund intelectuale/culturale. „Am scris, în
aceste vremuri bolnave - se exprimă oarecum
confesiv în Cei partru cavaleri ai apocalipsei -
pornite razna și răznite de oameni mai puțin
bolnavi la trup, cât mai ales la minte, despre
schimbarea la față a Europei sinucigașe, des-
pre nebunia lui Homo Deus, despre întoar-
cerea lui Caliban și despre atâtea alte «aven-
turi» ale umanității contemporane de care «se
sparie gândul și se bolnăvește sufletul», vor-
ba bătrânului cronicar”. Despre toate acestea,
în cele vreo treizeci de eseuri ce alcătuiesc
sumarul volumului Între Schila și Caribda,
încotro? (Editura Școala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2022). Fiecare din acestea, în parte,
dezvoltă câte o idee, un subiect propriu, dar
ele se continuă unele pe altele cuprinse pro-
gramat într-un întreg al volumului, unitar, ca
într-o dezbatere deschisă în forumul Agorei.
Șocantă e, și abruptă, deschiderea primei in-
tervenții, din eseul Între Schila și Caribda, cu
o mărturisire ce anunță tonalitatea oarecum
sumbră a pledoariilor, sub gravitatea căreia se
așază apoi toate celelalte: „Scriu cu un tot mai
acut sentiment al inutilității”. Și continuă, în
rezonanța unui soi de lamentație ce duce me-
ditația pe aliniamentele gândirii Ecleziastului:
„La ce bun să te străduiești a afla cine ești, de
unde vii și încotro te îndrepți? La ce bun să
te întrebi ce e viața, ce rosturi are ea, dincolo
de stereotipiile zilnice car-ți asigură confortul
burții și al distracției, ce rost să asculți aver-
tismentul unor vremuri cu care nu ai și nici
nu vrei să mai ai de-a face; Memento mori? La
ce bun să pricepi că ești unic și indispensabil
și să-ți asumi această realitate, cu bucuriile și
primejdiile ei, când e atât de cald și bine în
pântecul gloatei? De ce să te obosești cu atâ-
tea inutile eforturi, când cineva, văzut sau
nevăzut, n-are importanță cine, o poate face
în locul tău, când nu trebuie decât să-l lași să
hotărască și să aleagă drumul în numele tău?
Socializează, spune și fă ceea ce spun și fac
toți ceilalți. Urmează morcovul care flutură
ademenitor dinaintea asinului, sub surâsul
emoticoanelor și dansul de lucili ai portabile-
lor”. Iată sugestia unei realități sociale în care
viețuiește omul zilei de azi, deprimante, în
care poetul pare a se simți un însingurat. Dar,
nu unul care să fi renunțat la condiția sa de
om, de trestie gânditoare, ci unul gata, în orice
clipă, să riposteze, să demaște, să-și exprime
revolta, față de programele în care individul/
omul devine un simplu obiect de manevră în
mâma ideologilor globaliști și sub imperiul
ideologiilor acestora, atrăgând atenția că „lu-
mea virtualității billgatesiene e pe cale să iz-
gonească scrisul din școli și cartea din casele
oamenilor, pentru a șterge mințile semi ori de-
plinilor analfabeți cu pămătuful odihnitor al
tabletelor și telefoanelor inteligente. Încât îți
vine să scandezi, parafrazându-l pe Holderlin:
La ce bun știutorii de carte în vremuri săra-
ce?” (Habent sua fata libelli). Sunt întrebări
deloc retorice, pentru că ele vizează direct
atitudini și stări de fapte nesăbuite, în cel mai
bun caz, reprobabile, pe care Horia Bădescu le
rostește interogativ (dacă nu cumva etalez un
pleonasm), comentându-le cu un spirit pole-
mic de esență sociologică: „Și mă întreb din
nou: cine ațâță focul sub cazanele luciferice?
Natura, viața agresată, jignită, exasperată de
insolența cinică a umanității sau calculele fă-
cute de creierul umbrei? Cine le permite aces-
tor ucenici dezmățați să se joace de-a Marele
mag, ca noi să suportăm pedeapsa universului
Ultragiat? Cum să mai învingi pandemia su-
fletească, boala distrugătoare, într-o lume de
unde cartea, învingătoarea răului, e pe cale să
fie, ca și Dumnezeu, alungată?” („Intrat-a o
boală în lume”). În pledoariile sale în favoa-
rea omului și umanității aduce argumente din
vasta cultură a lumii, din Antichitate până azi,
capabile a discredita filosofia păguboasă a ne-
omarxiștilor, bunăoară: „Sofocle, unul dintre
Marii Greci, ne amintea că: «În lume-s mul-
te mari minuni,/ Minuni mai mari ca omul
nu-s!». Iar mai încoace Shakespeare, scormo-
nitorul în tainițele sufletului omenesc și ale
universului, îl prevenea prin Hamlet, prințul
îndoielii, pe bunul Horatio: «Mai multe-s pe
pământ și-n cer, Horatio,/ Decât închipuie fi-
losofia»” (Pisica lui Schrodinger). Perspectiva
incursiunilor în neliniștile/neregulile lumii de
azi are în vedere, cel mai adesea, abuzul glo-
Gyorkos Manyi Albert	Mărul Evei I
ulei pe pânză, 46 x 33 cm
balizării, asupra căreia s-a exprimat și mai de-
mult în eseul Globalizare și identitate, având
în vizor, desigur, Construcția Noii Europe,
într-o Uniune Europeană reală și funcționa-
lă („Cioranian vorbind, schimbarea la față a
umanității ne arată contururile unei măști
greu de așezat pe seraficul obraz al trestiei
gânditoare” - Schimbarea la față). Nu evită
să vorbească despre corectitudinea politi-
că („Corectitudinea politică e, de fapt, o ne-
gare a realității” - Emoție și minciuni) și mai
pe larg despre Schimbarea la față a Europei,
analizând pe larg cartea englezului Douglas
Murray, Strania sinucidere a Europei. Imigrație.
Identitate. Islam (apărută la editura Corint),
luând în discuție relația civilizației țărilor es-
tice raportată la cele vestice. Se pronunță și în
legătură cu agresivitatea neomarxiștilor, care
câștigă teren în Europa. „Revenind asupra pri-
orităților UE în contextul Marii Resetări, pusă
la cale, cu mult înainte, în celebrul Forum de la
Davos, se poate constata că una dintre acestea,
dacă nu cea mai importantă, este impunerea
cu orice preț a celor ce decurg din ideologia
neomarxismului american, aflat în expansiune
pe continent, privind destructurarea familiei
prin modificări terminologice, deturnarea na-
turalității procreației, toleranța incacceptabilă
în fața unui prozelitisam agresiv și insolent a
minorităților sexuale, vulgar, eschibiționist
până la pornografie și blasfemie deseori la
adresa valorilor de credință” (Cei patru cava-
leri ai apocalipsei). Se pronunță cu fermitate
asupra tuturor problemelor ce preocupă (inva-
dează) societatea actuală, cu nerv polemic, în
felul său justițiar, mereu analitic și descriptiv:
„Trăim într-o lume grăbită, al naibii de grăbită
[...] Dar oare unde se grăbește? Ce țeluri înal-
te o fac să alerge de parcă hoardele migratoare
s-ar afla la orizont? [.] Trăim instant, iubim
instant, murim instant! Gândim instant, în
puține cuvinte și multe emoticoane, cu mintea
aglutinată de informații standardizate, oferite
instant gata manipulate [.] Trăim rupți de
rădăcini, de părinți, de memoria noastră, adi-
că de noi înșine. Și ce nevoie am avea de toate
astea atunci când avem la-ndemână sfânta tre-
ime: Facebook, Twitter și Instagram?” (Viața
instant).
Eseurile lui Horia Bădescu nu sunt doar o
simplă demonstrația publicisitcă, a unui con-
dei versat, poetic în esență, ci sunt mărturia
unui angajament civic major a unui scriitor
demn ce-și apără condiția intelectuală liber
cugetătoare, amenințată, laolaltă cu a tuturor
semenilor săi, de agresiunea (agresivitatea)
mancurtizării, cum se exprima un mare scrii-
tor al secolului trecut (Cinghiz Aitmatov), în
numele unui progres tehnologic totalitar, fals,
evident, și dăunător prin dezumanizarea lui
programată. Mărturisitoare și emoționante
aceste ieșiri în Agora, așezate sub o metafori-
că formulare concluzivă: „Nu cred că viermele
este/ mai important decât mărul,/ dar nu pot
suprorta/ surâzătoarea inconștiență a măru-
lui” (Diavolul locuiește în Silicon Valley). Este
justificarea deplină a imboldului de a condam-
na nepăsarea cu care lumea contemporană își
acceptă propria devorare, de fapt inaccepta-
bilă în spiritul condiției sale din totdeauna a
celebrării umanității.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
25
însemnări din
Mancha
Glorioasa copilărie
■ Mircea Moț
mi place să cred că recentul volum, Numai
copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog
cu Dorin Tudoran (București, Editura Trei,
2022) stă în întregime sub semnul copilăriei, și
când fac această afirmație am în vedere acea vâr-
stă cu dimensiunui mitice, a unui început care
imprimă existenței individului trăsături ce nu
pot fi negate și nici ascunse (spunea frumos pie-
trarul din Hobița că atunci când nu mai suntem
copii suntem deja oameni morți). În egală măsu-
ră, copilăria este vârsta unui imperativ al esenți-
alui și al semnificațiilor profunde, ce se deslușesc
dincolo de niște detalii care ar putea fi expediate
ca fiind mai puțin relevante.
Copilăria ca vârstă aurorală este prezentă în-
tr-un timp al dialogului, ca actualizare în coti-
dian și în istorie până la urmă a unor trăiri și
adevăruri ale individului despre propria ființă
și despre relațiile sale, esențiale, cu lumea (des-
chid o paranteză amintindu-mi de filosoful din
Pădurea Neagră care asocia dialogul prezenței în
istorie).
În dialogul cu Robert Șerban, Dorin Tudoran
concretizează ceea ce se bănuiește în profunzi-
mea personalității sale și ceea ce pulsează în pro-
pria creație, mai mult sau mai puțin sesizabil. De
aici, posibilitatea unor lecturi diferite ale cărții.
Fiindcă dincolo de secvențe și întâmplări (con-
stituind deliciul unui cititor comod) cititorul
este invitat să caute semnificații și, de aici ple-
când, se conturează esența celor patru dialoguri
ce alcătuiesc substanța și unitatea volumului.
Copilăria este glorioasă (și) prin faptul că im-
pune un anumit tipar și modelarea individului
în spiritul familiei și al unui trecut care pune
în lumină adevăratele semnificații ale atitudinii
față de lume ale lui Dorin Tudor. El urmează o
„linie de familie” care acționează asupra sa cu
autoritatea unui destin de la care scriitorul nu
se poate abate. Nu doar schimbarea lumii este
conținută în informația primită de la tatăl său,
ci păstrarea onoarei impusă de informația stră-
veche. În felul acesta, tot ce ar trece „disidență”
capătă alte dimensiuni, ce trimit, fără teamă de
cuvinte, spre condiția umană în general: „Un
bun prieten de-al meu, care din când în când
mă terorizează pentru naivitatea de a fi încercat
să schimb lumea, îmi aduce aminte, mai ales la
un pahar de vin, că am fost un fraier și am mers
doar pe această linie de familie, când ar fi tre-
buit să rezist doar prin cultură, și mi-ar fi fost
mult mai ușor. Da, am primit această informație
de la tatăl meu, am fost în 2015 la Bechigiu, la
Bistrița-Năsăud, am văzut biserica în care are un
loc special. De altfel el a fost introdus în calen-
darul Bisericii Ortodoxe Române ca sfânt, îm-
preună cu cei șapte tovarăși ai săi care au fost și
ei, cum se spunea pe atunci, rupți pe roată. Dacă
îl întrebați pe profesorul clujean Flore Pop, el va
spune, bazându-se pe documente pe care le are
de la muzeul din Bistrița-Năsăud, că moș Tănase
Todoran, de fapt, a murit la 124 de ani. În legătu-
ră cu nedreptatea: s-a ridicat împotriva lipsei de
onoare. Grănicerilor năsăudeni, din care făcea și
el parte, Regina de la Viena le-a promis că, dacă
vor apăra partea aceea a Imperiului, pe banii
lor - ca să-și cumpere singuri cai, puști, sau ce
foloseau ei atunci -, li se va recunoaște dreptul
de egalitate cu celelalte neamuri din zonă [...].
Și li s-a pus condiția să treacă la Biserica Unită,
la catolicism, lucru care le-a căzut foarte greu
năsăudenilor”.
Cam „asta e povestea”, acceptă Dorin Tudora,
dar povestea și tiparul ei pulsează dincolo de
circumstanțele (savurate de unii cititori, fără
îndoială). Fiindcă tot ceea ce relatează Dorin
Tudoran este manifestarea la suprafață a unui
imperativ ancestral pe care cititorul atent îl va
sesiza ca manifestare a unui plan de profunzime
al cărții.
Dorin Tudoran vine așadar din propria copi-
lărie (un Antoine de Saint-Exupery scria frumos
despre acestă idee) marcat de un vers blagian ce
devine emblematic pentru relația poetului cu
lumea: „Ce rămâne cu adevărat important este
că nu a trecut nici măcar un an din viața mea
în care să nu mă fi lovit, de nu știu câte ori, cu
capul și sufletul de «corola de minuni a lumii»”.
Dar și de o relație cu visul, prilejuită de un alt
poet: „N-au fost deloc puține nici momentele în
care am simțit că nu eram nimic altceva, nimeni
altcineva decât «mutilatul, ieșind din vis, tresa-
re»”. Dacă amintesc celebrul distih a lui Dorin
Tudoran, „Numai copilăria e glorioasă,/ în rest
totul e agonie”, o fac din convingerea că poetul
resimte existența ca fiind marcată de un timp
al „căderii”, un timp agonic, căruia i se sustrage
conștient de reflexele aproape tragice ale gestu-
lui său: „Ideea mea era că, odată plecat, viitorul
meu de scriitor încetează la Aeroportul Otopeni.
Cu toată durerea de a fi făcut această opțiune,
mă felicit că am făcut-o, fiindcă știam câte ceva
despre viața scriitorilor în Occident. Eu plecam
la 40 de ani, cu o soție și cu un copil de 9 ani,
care avusese și „plăcerea” să fie arestat cu mine și
să petreacă o zi într-o circă de poliție, și am știu
foarte bine că, mai ales pentru un poet, ideea de
a sta acasă și a scrie în prostie, sperând că într-o
zi va primi un telefon de la Stockholm ca să i se
spună că a primit un premiu Nobel, e o nerozie.
Pentru mine scopul a fost altul. Îmi sacrificasem
familia, care nu avea niciun fel de vină pentru
ideile și actele mele, și m-am simțit responsabil
Gyorkos Manyi Albert	Văinămoinen
ulei pe pânză, 60 x 58 cm
să fiu sigur că le pot asigura, măcar în partea asta
de lume, o viață decentă și posibilitatea să o ia de
la capăt cu mai puțin dramatism decât alții”.
Dorin Tudoran spune, se confesează, emite
opinii despre puterea din Romania, dar deosebit
de semnificative mi se par câteva secvențe care,
dincolo de ceea ce ar putea trece drept anecdo-
tic, contează ca niște încercări de a surprinde
omul în relație cu această putere indiscutabil de-
formatoare. Aș începe cu un „conflict” avut cu
Nicu Ceaușescu, în timpul unei partide de fotbal
organizate de Adrian Paunescu. Fiul șefului sta-
tului l-a înjurat pe poet, Dorin Tudoran i-a dat
replica, fiind apoi chemat la „organe” unde i se
spune că în țara asta, nu-i așa, „sunt mame și
mame”. Ultima întâlnire se cuvine menționată,
cel puțin pentru prezența unui cuvânt: „«Cine
dracu i-o fi spus ăleia sau cui i-o fi spus? Dar fi
și tu mai atent, nu mai înjura pe oricine, în stân-
ga și-n dreapta». Nu l-am mai întâlnit de atunci
niciodată, dar mi-a rămas în minte acel ăleia...”.
Treptat se conturează „portretul” lui Adrian
Păunescu, din fragmente trădând vocația pro-
zatorului, cu acea luciditate ce-l caracterizează
pe Dorin Tudoran, dar și cu tristețea pricinuită
de „spectacolul” devenirii fostului prieten. Pe de
altă parte, prezența lui Mircea Martin contează
pentru Dorin Tudoran ca un autentic și luminos
reper în amintitul timp agonic.
Unui cititor atent nu-i poate scăpa întâlnirea
lui Dorin Tudoran cu celebrul Nicolae Moraru,
dogmaticul stalinist al anilor cincizeci. Fac
această afirmație gândindu-mă în special la mo-
mentul despărțirii, cu niște (posibile și multiple)
semnificații asupra cărora poetul nu insistă, dar
care pot face obiectul unui dens comentariu:
„Moraru m-a chemat la el în birou, mi-a spus
că, deși mă avertizase că nu-mi va aproba vreo-
dată transferul, mi-l aprobă, că-mi mulțumește
pentru cum mă comportasem ca redactor și că-
mi dorește mult succes [.]. Și mi-a mai spus un
lucru căruia atunci nu-i dădusem importanță.
Și anume că știe că sunt foarte bun prieten cu
Păunescu, dar el este sigur că ne vom despărți
de acesta, fiindcă suntem prea diferiți și că dru-
murile noastre nu vor putea fi decât diferite. S-a
ridicat de pe scaun, mi-a dat hârtia cu transferul
semnat și a făcut un lucru cu totul neașteptat -
m-a îmbrățișat”.
Concentrându-și atenția asupra lui Dorin
Tudoran, cititorul trebuie să fie în egală măsură
atent la Robert Șerban, cel care dovedește că-și
înțelege bine interlocutorul: „A fost și a rămas
permanent informat - scrie Robert Șerban - de
la plecare și până astăzi [.]. Prin atitudini și
luări de poziție, prin jurnalistica și literatura sa,
Dorin Tudoran a fost tot timpul prezent. În opo-
ziție, indiferent cum s-a chemat puterea și cine
a reprezentat-o”. Robert Șerban are și o explica-
ție: „fiindcă îi pasă de țara în care s-a născut și
pe care o iubește profund”. Volumul nu conține
simple și convenționale interviuri, ci profunde
dialoguri, în care Robert Șerban realizează au-
tentice „exerciții de admirație”, asumându-și, în
prezența reputatului poet, o experiența inițiatică
cu tot ceea ce implică aceasta.
Carte a unor dialoguri esențiale, Numai copi-
lăria e glorioasă transcrie atitudini în fața lumii,
sub semnul condiției umane ce nu poate fi ac-
ceptată decât în demnitate și simbolica sa ver-
ticalitate.
■
21
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
proza
Reportofonul
■ Ion Toma lonescu
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Premiul III, secțiunea Roman
Schiță de roman
Costel Vasilescu era mai mic decât Titi cu doi-
trei ani, dar cu cât se adună anii, diferențele
se șterg. I-a fost toată viața cel mai bun prie-
ten și dacă sapi mai adânc la rădăcină, îi poți găsi ca
neamuri, veri buni la a treia sau a patra spiță. Dar nu
era nevoie, căci viețile li se împletiseră mai strâns de-
cât dacă ar fi fost frați. Pe bucata de pământ oferită de
Costel și-a ridicat Titi casa cea nouă, la șosea, între șo-
sea și calea ferată, la jumătatea distanței pe ruta Pitești
și Câmpulung, când s-a întâmplat nenorocirea de i-a
ars casa bătrânească din deal, rupându-se atunci ceva
în el.
Venisem special în Rădești, să stau de vorbă cu
Costel Vasilescu despre Titi, avertizându-l că am un
reportofon și vreau să-l înregistrez, să nu scap nimic
din ce avea să-mi spună. Știam cum arsese casa, îmi
făcusem deja o imagine din amintirile soției. Ce am
aflat în plus de la el, a fost doar unde erau plecați
amândoi, Titi și Victoria, derămăseseră copiii, cele
trei surori singure, când și-a făcut de cap focul.
Casa din deal, cochetă, cu pridvor de lemn în față și
foișor, cu beci unde vara tihnea răcoarea, iar butoaiele
cu țuică și vin, două mai mari și alte două mai mici,
tronau neclintite la locul lor, fără grija că li se usucă
doagele, căci niciodată nu se goleau până-n toamnă,
când se umpleau din nou. În grădină avea Titi tot fe-
lul de pomi, meri, peri și mai ales pruni, toate soiurile
de pruni, d’Agen, tuleu gras și încă un soi care făcea
niște prune mari, rotunde, galbene. Ăștia erau mereu
încărcați și aveau nevoie de proptele, să nu li se rupă
crengile. Lângă gardul din față, se întindeau două
rânduri cu viță de vie întinsă pe spaliere, iar în spatele
grădinii, zece stupi de albine. Casă de gospodar, nu-
mai că Titi mai pleca în delegație, așa-i era serviciul și
rămânea Victo înghesuită cu toate treburile.
Până s-au făcut fetele mari, o mai ajutau surorile,
Veta și Nicuța și a’bătrână Gardista, uneori. Terminau
repede ce era de făcut și se așezau în foișor, trimi-
țând-o în beci pe Victo să umple o sticlă de un kil.
Când se termina, mai aducea una, căci era imposibil
să nu apară careva dintre vecine.
- La muncă nu veniși fă!... Doar la miere pe pâine!
Le mai zicea Gardista.
- Mă strigași dumneata și n-am venit?... Las’ că
vin mâine! Vasilescu își potrivi perna la spate și se re-
zemă mai bine de tăblia patului. Continuă.
Muierile în Rădești sunt toate țuicărese. Vinul le-
ar sta în gât! Titi, la el în gospodărie, era responsabil
doar cu curățitul și stropitul viței de vie și al pomilor.
Ba nu, în grija lui mai erau și albinele. Când pleca în
vreo delegație, îi lăsa masca din plasa de sârmă lui
Stănică, soțul Nicuței, cumnată-său. Ăsta bolborosea
că-l încaieră albinele, că nu-l cunosc. Avea o vorbă
mai repezită, abia de-l înțelegeai, până apărea sticla de
țuică pe masă. Pare că mirosul acela de țuică era pe
placul albinelor lucrătoare.
(Când am intrat eu în beci prima dată la casa cea
nouă de la șosea, vis a vis de căminul cultural, după
ce m-am însurat cu Ioni, mascat cumva de câteva
lăzi puse una peste alta lângă butoaiele mari, exista
un butoi mai mic, cu doage noi, încă neimpregnate
de patina vremii, plin cu vin de Niculițel, ominune
de vin! Îl ținea Titi pentru musafiri speciali - tras pe
furtun într-o cană de sticlă, galben auriu - aducea la
culoare probabil cu mierea din borcanele așezate pe
rafturi de Victo, în beciul casei din deal ce arsese până
latemelie.)
La Niculițel, Titi își făcuse prieteni pe inginerul
șef și directoarea stațiunii viticole, o femeie de toată
isprava, care-l cam plăcea. Măcar de două ori pe an
tot ajungea acolo în interes de serviciu. O dată să con-
tracteze comenzile pentru budanele lui de la fabri-
că, - era maistru principal, șeful secției de budane la
Fabrca Stâlpeni, singura fabrică din țară pe care o știu
eu, care pe vremea comuniștilor făcea budane mari, -
și a doua oară, când se recepționa marfa contractată.
Într-un an n-a găsit inginerul șef,plecase în concediu.
- Și eu diseară cu cine mai merg la chef? Cu cine
beau adălmașul? O întrebă Titi pe directoare.
- Da eu ce sunt aici Titi, glugă de coceni? Bag de
seamă că te cam încearcă frica!... Petrecem la mine la
Murighiol în doi, cina festivă! Eu gătesc peștele și tu
dacă te pricepi, mesteci în mămăligă... Acum văd eu
dacă știi să petreci sau numai gura-i de tine! Ce zici,
dai înapoi? Titi în nicio situație n-ar fi dat înapoi!
Știa Titi să mestece mămăliga ca nimeni altul! M-a
luat o dată și pe mine cu el la Niculițel. Am dus bu-
danele cu un camion din șantier, eram atunci șef de
autobază. Am cunoscut-o pe Sanda, faină femeie!
Ochii lui Vasilescu parcă primiseră o rază ascunsă,
strălucind.
I-a dat drumul Sanda lui Titi din Murighiol după
trei zile - cu un butoi de cinci vedre plin cu vin.
Parfum!... Refuzat calitativ în acte, butoiul, în even-
tualitatea unui control al miliției și umplut cu apă din
Dunăre, să nu se dogească pe drum. Era de unde și
merita să fie recompensat pentru serile documenta-
te, unde a prestat tot ce învățase el ca soldat în garda
regală cu fetele, la Felinarul roșu în Dudeștii Crucii
de piatră.
Inginerul șef îl onora de obicei cu un bidon de
două vedre. (Recunosc, atunci când am transcris de
pe reportofon cuvintele, singure au căpătat un spor de
imaginație.)
Femeia aceea nemăritată, inginer și director, aspră
la înfățișare, purta pe față o mască dintr-un aliaj de
bronz și gheață, ca să poată menține în frâu bărbații
de pe plantație și pe cei din cramă. Sanda avea o casă
a ei conspirativă, de fapt o vilă în Murighiol, unde pe
Titi l-a tratat în seara aia fără mască, regește. Ea l-a
învățat cum se prepară storceagul și se fierbe la foc
mărunt, și cum se pune în tavă morunul pe pat de le-
gume și unt, ca să iasă o minune la cuptor pentru cina
lor festivă. În timp ce el pe patul de alături a învățat-o
ce știa mai bine, cum iese soarele prin vine din nori
și se îndulcesc trăsăturile pe obraz, potrivindu-se în
extaz măsurile, destinse de glumele lui fără rușine.
Cu Titi am fost și a doua oară la Murighiol, într-o
excursie cu Dacia mea personală și nu știu dacă am
făcut o greșeală că am luat cu noi și nevestele, Am
plecat total nepregătiți, fără cazare asigurată, cum se
zice, câine surd la vânătoare. Nu ne luasem nici mân-
care, dar aveam undițe să prindem crap din Dunăre.
Tot pomenind-o pe Sanda în discuție, eu și Titi, Victo
devenise cam geloasă.
- Vreau s-o cunosc și eu pe Sanda asta a voastră!
Titi a vorbit la telefon din Tulcea și am tras la ea în
Murighiol. Vila ei avea camere suficiente. L-am găsit
acolo și pe inginerul șef, nu mai era în concediu. I-a
trecut gelozia lui Victo. A fost convinsă că cei doi sunt
cuplați, nu mai era nici o spaimă.Seara a fost de po-
mină, cu pește și vin de Niculițel, am terminat-o beți
ca niște porci scăldându-ne în nămol. În spatele vilei
Sanda avea un bazin cu nămol îndoit cu apă sărată,
adus cu o basculantă din Lacul Techirghiol, dacă n-aș
fi văzut, n-aș fi crezut că există așa ceva. Nudiștii de
noi, beți, am înotat negrii precum dracii, de-a valma.
*
Casa de pe deal avea grajd în spate pentru animale
și tot ce se mai putea găsi în curtea unui gospodar. A
dat drumul la foc, a deschis ușița de la coș să afume
șunca în podul casei, tăiase porcul cu câteva zile înain-
te, s-a asigurat că dorm fetele și pentru că Victo nu era
acasă, fiind internată în spitalul de la Câmpulung cu
o problemă ușoară, ce s-a gândit el? Noaptea e lungă,
pe Zinca o lăsase azi bosumflată. Greșise. Îi promisese
că o ia cu el într-o delegație, să nu-i cunoască nimeni,
să nu fie nevoie să se ascundă câteva zile, amândoi. Le
ședea atât de bine împreună și se iubeau atât de mult!
Titi tocmai ce instalase în Brașov la Cerbul
Carpatin două budane mari și i se trimisese o invitație
oficială la fabrică, să participe la inaugurarea cramei
cu toate cheltuielile asigurate. Se organiza un mare
bal cu această ocazie și pentru că făcuse treabă bună,
era invitat cu soția. Totul era posibil când o strângea
în brațe pe Zinca, dezbrăcată de haine. Intrase în el
și se înfășurase toată în mângâierile și sărutările lui.
nu voia să mai iasă. Îi spusese că e gravidă, în scurt
timp corpul ei o va trăda și nu vor mai găsi altă ocazie.
De ce n-ar merge ea în locul lui Victo... Eliberat din
îmbrățișare, lăsând de-o parte plăcerile, Titi s-a mai
gândit și a dat înapoi.
Altfel se legau lucrurile afară, cu siguranță s-ar fi
auzit! I-ar fi făcut Victo scandal! Îi mai făcuse și altă-
dată, îl amenințase că se duce la director. Prestigiul lui
de șef de secție, cea mai mare secție din fabrică s-ar fi
dus dracului. Și-l croise greu căci s-a angajat la fabrică
după ce într-o împrejurare nenorocită, când era acti-
vist, i se luase carnetul de parrtid.
A greșit când a angajat-o pe Victo la fabrică!... Cu
siguranță a greșit! E drept că nu în sectorul lui. Se al-
cătuise o echipă de femei, necalificate, care aranjau
în stive frizele de parchet, cheresteaua și deșeurile
din lemne. Femeile ca femeile, toată ziua melițau!
Se mutau de colo-colo ca ciorile prin curtea largă a
intreprinderii și la depozite, tocând mărunt tot ce se
întâmplă, sau doar se bănuia că se întâmplă în fabrică.
Titi, bărbat frumos și galant, venea pe la Victo în
trecere, să-i spună că întârzie, nu ajunge acasă la ora
17, avea ședință, sau trebuie să onoreze o comandă, să
nu-l aștepte vine el când vine! De fiecare dată îi atră-
gea atenția să nu-și mai umple geanta cu frize furate,
că-l face de râs! O prevenea că a vorbit cu portarul să
o caute special. Muieruștile alea râdeau, îl luau peste
picior sau îi făceau ochi dulci, ăle mai tinere. La o adi-
că, niciuna nu s-ar fi dat înapoi!. Toate plecau acasă
cu frize în sacoșă. Măcar atât, lemne să aprindă focul,
că dinspre salariu, se făcea și statul că le plătește dar și
ele se făceau că muncesc!
Când fu cu scandalul, Vatica lui Zdranc se întor-
cea de la poartă unde aranjase ceva cu portarul. Avea
de scos din fabrică, vorbise cu un șofer. În dreptul lui
Victo, care își înghesuia porția de frize(cinci-șase nu
mai multe) în sacoșă, întrebă cu voce tare ca să audă
toate.
- Fă Victorie, unde are ședință Titi al tău, că l-am
văzut ieșind pe poartă și mai înaintea lui am văzut-o
urcându-se pe bicicletă pe fufa aia de Zinca, îmbră-
cată la patru ace. Trăgea tare Titi al tău la pedale s-o
prindă din urmă. Or fi întârziat la ședință.
- S-o fi dus să-și cumpere țigări că se văita dimi-
neață că nu-i ajung și se întoarce.
O
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
27
o
- Așa e fă Victorie! tot la tine se întoarce!
Știa casa unde se întâlnesc, i se mai spusese. A ieșit
pe poartă. Portarul n-a băgat-o în seamă, a văzut-o
furioasă. S-a urcat pe bicicletă și a oprit în fața acelei
case, în marginea satului unde începea pădurea. A in-
trat în curte. Rezemată de zid, bicicleta lui Titi și cea-
laltă peste ea, ca într-o îmbrățișare. A împins în ușă.
Ușa încuiată. L-a strigat.
- Titi ieși afară! Nimic!... Titi ieși afară că sparg
geamurile! Am frize în geantă!... Nu s-a îndurat. A
luat bicicletele și le-a împins în mijlocul curții. Au ră-
mas una peste alta într-o poziție obscenă. A plecat
plângând, doi km pe jos. Nervoasă cum era i-a ră-
mas bicicleta ei rezemată de poartă.
Seara, Titi a adus amândouă bicicletele pe jos aca-
să și a împăcat-o pe Victo cumva, spunându-i de in-
vitație și că în sâmbăta viitoare vor merge la Brașov
amândoi.
*
Sala lungă cu mesele așezate pe cele două laturi
era undeva la subsolul clădirii vechi cu ziduri groa-
se șt tavan sub forma arcadei din care coborau mai
multe candelabre mari din coarne de cerb luminate
puternic. Un covor roșu gros traversa încăperea până
la ringul de dans și estrada unde se afla orchestra, din
celălalt capăt. Forfota din jur dar mai ales rochiile de-
coltate cu croiala adâncă ce dezgolea mare parte din
sâni ale învitatelor și costumele colorate ale celor care
serveau la mese, o copleșiseră pe Victo, îmbrăcată în
costumul ei tradițional, cusut de mână cu ie înflora-
tă și arnici specific zonei Câmpulungului. Îi venea ca
turnat costumul, dar parcă acum o strângea și părea
nepotrivit.
Roșie toată de emoție și tremurând, îi pierise gra-
iul, nu a îndrăznit să pășească pe covorul gros în care
ți se afundau picioarele și, până la masă unde au fost
conduși a mers pe lângă covor trăgându-l de braț pe
Titi să coboare și el. Numai că pantofii lui erau noi
lustruiți și se potriveau cu covorul. Sigur pe el, în mo-
mentul acela se întreba cum s-ar fi comportat Zinca.
Cu siguranță Zinca s-ar fi descurcat mai bine.
-	Stai dreaptă Victorie și zâmbește, să nu mă faci
de rușine!
Toată viața, după evenimentul acela care i-a ră-
mas în memorie, Victo a povestit cui dorea să asculte,
mândră de el, cum Titi al ei a învârtit în acea seara
o negresă la dans. Era soția unui ambasador dintr-o
țară africană. Întâmplător, mai dansase cu ea la un
bar, cu altă ocazie, tot în Brașov, când după ce instala-
se budanele, ieșise cu echipa la distracție și curajos, a
făcut un pariu cu băieții, că până se va închide barul
va dansa cu negresa un dans. L-a câștigat!
A venit și la noi la masă, s-a așezat pe scaun lân-
gă mine, Titi vorbea cu ea în rusește, aia studiase la
Moscova. Mi-a pipăit iia. Titi mi-a spus că i-a plăcut
iia mea. Nu înțelegeam nimic! Ei știu ce-au vorbit.
*
Avea timp să se și întoarcă până la răsăritul soa-
relui. Ăl necurat l-a împins, sau vreun blestema scos
scânteia pe ușița deschisă la coșul casei, în pod...
Cum să pedepsească Dumnezeu copiii nevinovați?...
Norocul a fost că a ieșit Nicuța noaptea să se pișe la
nuc în spatele casei și a văzut flăcările și fumul. Abia
a apucat să treacă drumul țipând după ajutor, să tre-
zească fetele și să le scoată afară, și s-a prăbușit tava-
nul. Au sărit oamenii. Degeaba! A ars tot, n-a mai ră-
mas nimic din gospodăria de pe deal. Doar teiul de la
poartă a rămas în picioare.
*
Discuția despre Titi îi făcea bine lui Vasilescu. Era
nevorbit, bolnav. Glasul parcă prindea puteri poves-
tind.
Un om bun Titi, sufletist, drept, ajuta pe oricine la
o nevoie, peste treizeci de fini a botezat și i-a cununat,
dar avea slăbiciune la muieri. Mama Dida, nevasta lui
Vasilescu, așa îi spuneam noi ai casei pentru că era
mămoasă, a adus din beci o cană cu vin roșu și un
singur pahar pe o tavă. Am întrebat-o din ochi.
- Unchi-tu Vasilescu nu bea, a zburat puiul cu ața!
A băut destul la viața lui! Bea numai nasturi. Propriu
zis mie nu-mi era unchi, dar cum Ioni și cumna-
tă-mea Mara îi ziceau la fel, prin extensie(doar Dona
putea să-i zică așa de drept, după Gela, maică-sa). Mă
învățasem să-l strig unchiul Vasilescu, nu era greu.
Trecuse de optzeci de ani.
-	Unchiule, știi ceva despre rusoaică? Și cât a stat
Titi, socru-meu prizonier la ruși? Cât a lipsit din țară?
Știu doar că îl căuta Curtea Marțială, într-un timp.
Îl dăduseră dezertor de pe front. El, doar voia să fie
tată pentru copilul său, să le ia pe amândouă și pe ru-
soaică, și fata, cu el acasă. N-am vorbit cu Titi nicio-
dată serios despre acea perioadă!Dacă-l întrebam, la
început zâmbea mânjește, după care îl vedeam cum
înnorează și schimbă vorba. Lăsase ceva acolo din
viața lui!...
În căutare de serviciu când s-a întors din Rusia în
București, s-a angajat la ziarul Universul cu recoman-
darea unei cunoștințe. Aici lucrurile erau tensionate și
tulburi. Puținii tipografi nu făceau față apariției la vre-
me a ziarului. Ritmul infernal nu lăsa timp de odihnă.
La un moment dat este luat de piept și îmbrâncit de
unul cu banderolă albă pe braț.
-	Tu ce cauți aici bă, cine te-a trimis!? Spărgător de
grevă ce ești! De unde era să știe el că tipografii și li-
notipiștii sunt în grevă pentru drepturile lor salariale!
S-a întors în Rădești. Vremile erau compli-
cate după război. Dacă încă îl mai căuta Curtea
Marțială?... Cei mai răsăriți din comună se adunau
să se sfătuiască. Nu știa nimeni care mai e drumul
corect. Costel Vasilescu, adică eu, eram cel mai tânăr
secretar de partid social democrat, partidul lui Titel
Petrescu. Împreuna cu învățătorii Titel Pătrășcanu și
Nic Petrescu, unul făcuse și școala de ofițeri, discu-
tam îndelung. Noi ce facem? Cum ne organizăm?...
Partidul se fracționase. O parte a plecat cu Voitec și
am hotărât să mergem cu el.
Formațiunea lui Voitec s-a unit cu Partidul
Comunist. La celula Stâlpeni, secretar era Vochin
Crasin. Dar Vochin, chiar dacă era ilegalist vechi,
nu era agreat, avea un caracter rău și din acest mo-
tiv nu a reușit să mărească organizația. Atunci a fost
schimbat cu mine. Eu am adus mulți tineri, printre ei
și pe Titi Dumitrescu. Ca membru al PMR Stâlpeni,
care cuprindea vreo zece comune, Titi a fost trimis
la cursuri de partid de o lună de zile la Câmpulung
Muscel. De acolo nu s-a mai întors, a fost luat direct
între cadrele de bază ale partidului la Câmpulung.
Când s-a unificat formațiunea lui Voitec cu Partidul
Comunist s-a făcut o verificare a cadrelor si membri-
lor de partid. Șeful comisiei de verificare era o evreica,
tovarășa Ana (Ana Pauker). Fiind convins că e bine
să fii corect și cinstit cu partidul care ți-a dat o pâine
de mâncat, Titi a crezut că e bine să spună tot. Doar la
Curtea Marțială n-a spus tot nerecunoscând faptul că
Titi Dumitrescu și Epure Dumitru sunt una și aceeași
persoană.
I-a povestit Anei, cum a fost soldat în Garda
Regală, cum a fost luat prizonier de război și apoi
căutat de Curtea Marțială ca dezertor de pe front.
Altădată, tot el, celăalalt, a fost citat pe Unitate prin
ordin de front pentru fapte de arme și decorat(I-am
văzut și eu medalia, o păstra într-un sertar plin cu
acte). Apoi, întâmplarea de la ziarul Universul când a
nimerit între spărgătorii de grevă. Cum i-a murit pri-
ma soție, Valeria, din joacă, împușcată cu un pistol,
trecând dealul dinspre Pițigaia, abțiguiți, el și văru-su,
învățând-o cum să tragă după ciori. Veneau de la o
întrunire și s-au oprit la o nuntă. Au băut acolo și au
mai luat o sticlă pe drum. Rana în picior era adâncă,
dar nu trebuia să se moară din asta. Până s-o coboare
de pe deal băuți cum erau și speriați, să găsească o că-
ruță cu care s-o ducă în Cămpulung la spital, a pierdut
mult sânge, a făcut septicemie și a murit.
Ana în uniformă militară cu o figură gravă, ascul-
ta. Avea și ea pistol, îl ținea pe masă și nota de zor în-
tr-un caiet. Singura femeie pe care Titi n-a făcut-o să
zâmbească!
Nu a fost greu să i se facă dosarul de excludere. Nu
imediat, au mai trecut niște ani, nu mulți! S-au găsit
doi amatori să declare ceva compromițător, să-i com-
pleteze dosarul deschis la cadre de tovarășa Ana. Unul
dintre ei era tocmai Vochin Crasin. Din declarația
lui se înțelege că Titi Dumitrescu(alias Epure) a fost
crescut sub influența unor importante personalități
liberale, mama lui, mută, slujind la familia Petreștilor,
bunicii Irinei Petrescu, renumita actriță de mai târziu.
Le știi și tu casele din deal, lângă grădina lui Titi!
După excluderea din partid, îl părăsește și Gela,
soru-mea,următoarea nevastă, cu care se însurase
între timp, datorită mie. Nu mi-a ascultat sfaturile,
nu eram frați buni, Gela fiind înfiată și mai ales încă-
pățânată, se desparte de Titi după excluderea lui din
partid. Viselede mărire și trai comod fiindu-i ame-
nințate, se orientează spre altă pistă (o găsise deja?...).
Titi resimte că orgoliul lui de bărbat este grav rănit și
alunecă pe panta băuturii, cum mai făcuse și când a
murit Valeria.
Între timp oameni de bună credință din partid ca-
re-l cunoscuseră bine, îl ajută să-și găsească de lucru
și devine casier la CAR în Câmpulung. Viața dezor-
ganizată, naveta zilnică pe tren la Rădești, grijile cu
creșterea copilului, căci Gela i-o lăsase și pe Dona în
seamă de la două luni, băutura, l-au adus în situația să
rămână lipsă în gestiune. Pe Dona, până s-a însurat
Titi, a crescut-o maică-mea Fira. Pentru lipsa în ges-
tiune Titi primește trei luni condamnare și le execută
ca muncitor în mină la Schitu Golești. Nu le face în-
tregi. (Nimeni nu-mi spusese vreodată că socrul meu
fusese condamnat. Ba chiar au contestat cu vehemen-
ță când le-am spus ce-am aflat. Câte oare vor rămâne
necunoscute?...
După șase luni de când se despărțise de Gela, o ia
cu condicuța în căsătorie pe Victo. Dona ar fi avut ne-
voie de o femeie în toată firea care s-o îngrijească, nu
tot de un copil! Dar până la urmă, ajutată de Gardista,
a’bătrână, s-a descurcat. (Când am auzit exprimarea,
cu condicuță, am crezut că Victoria era prea mică, dar
nu a fost așa, era tânără, mi-a explicat Vasilescu, dar
condicuța i se dăduse pentru că încă nu se terminase
divorțul lui. Obosise, vocea îi devenise aproape stin-
să. Mi-aș fi dorit să mai aflu câte ceva, darnu mai era
posibil.)
.Soru-mea Gela își urmează cursul ei, separat.
Nu m-a ascultat, eu aș fi vrut să rămână lângă Titi, să
o crească pe Dona. Printr-o cunoștință, tot a mea la
forțele de muncă, am angajat-o la Textila unde a ră-
mas până a ieșit la pensie. Acolo se orientează repede,
maistrul ei era mai în vârstă, și ce conta!... Avea bani
mulți și casă în buricul târgului, lângă piața mare din
Pitești. Era șchiop, avea un picior de lemn, cel de car-
ne i-l smulsese strungul, dracu știe cum! Îi trecea cu
vederea infirmitatea, se obișnuise. Noaptea când își
dădea jos pantalonii, la adăpostul întunericului, era
mai greu. Din căsătoria cu el a Gelei, Dona a mai pri-
mit o soră, dar celelalte două cu care a crescut, Ioni și
Mara, au fost surorile ei adevărate.
I s-au închis ochii, am oprit reportofonul și tanti
Dida a intrat în cameră să-l învelească cu o pătură.
Aveam deja romanul pe reportofon, rămânea să-l
transcriu, să adaug descrieri, să caracterizez persona-
jele, să stabilesc conflictul, să dezvolt firul epic, aveam
de lucru!
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
cărți în actualitate
Ce facem cu România?
O întrebare pe buzele
tuturor
■ Menuț Maximinian
Scriitorul Alexandru Petria a adunat
într-un volum, apărut la Alexandria
Publishing House, gândurile mai multor
români ce fac parte din sfere diferite ale cul-
turii și religiei referitoare la rolul pe care-l are
generația noastră întru apărarea integrității ță-
rii în care locuim.
Vorbesc despre țara lor Adrian Cherhaț,
Alexandru Petria, Alex Costache, Alin Cordoș,
Ambrus Bela, Anca-Iulia Beidac, Andrei
Bădin, Andrei Marga, Bogdan Alexandru
Duca, Cristian Moisoiu, Cristian Socol, Dan
Chitic, Gabriel Klimowicz, Gheorghe Piperea,
Ioan-Aurel Pop, Ioan Usca, Ionuț Cojocaru,
Irina Bazon, Magdalena Vaida, Mirel Palada,
Nicolae Iliescu, Ovidiu Hurduzeu, Paul Hitter,
Răzvan Bibire și Sorin Grecu.
„Noi, cei din generația mea, așa-numiții
decreței, ne-am obișnuit că, de obicei, tăcerea
este cea mai nimerită în ceea ce privește patri-
otismul. E ceva intim, care prinde chip, even-
tual, în curgerea faptelor. Vorbele asupra lui,
supralicitarea au adesea ceva obscen și-s de
suspectat de nesinceritate, pe drept, din cauza
folosirii fără acoperire, demagogic. Dacă poli-
ticienii de după 1989 erau patrioți, nu doar în
vorbe, acum nu aș fi simțit nevoia să pun cu
îngrijorare întrebarea din titlul cărții”, scrie în
prefață Alexandru Petria, cel care ne propune,
prin ochii celor invitați să-și exprime păreri-
le, la resuscitarea patriotismului. „Este o carte
așteptată de cei din mediile suveraniste, de pa-
trioți, de oricine interesat de locurile în care
trăim. Sunt bucuros că am reușit să reunesc în
același volum o serie de autori valoroși, cu tex-
te memorabile, unele adevărate programe de
guvernare”, afirmă Alexandru Petria, coordo-
natorul lucrării.
Cartea cuprinde tot atâtea gânduri câte sem-
nături despre importanța rolului nostru în re-
dactarea unor programe viabile de guvernare,
de păstrare a structurilor identitare de promo-
vare a valorilor românești. „Dacă contextul
valorilor naționale este pur și simplu ignorat,
credința religioasă și Biserica sunt atacate la
baionetă și prezentate într-o lumină absolut
mistificatoare. Viața creștină este socotită apa-
naj al trecutului ce nu mai corespunde realită-
ților prezente ci mai mult decât atât, împiedică
progresul și dezvoltarea civilizației omenești”,
afirmă preotul Adrian Cherhaț, inspector șco-
lar, cel care ne vorbește și despre falsitatea con-
ținutului promovat de vechiul și noul comu-
nism în sfera socială a gândirii omenești.
Vorbind despre structurile actuale de co-
operare, aseamănă Uniunea Europeană cu
Uniunea Sovietică „așa zisele valori europene
generatoare de progres nu sunt deloc valorile
vechii Europe, creștină prin excelență, ci un
set de pseudovalori neomarxiste impuse orga-
nismelor conducătoare de ONG-uri, mai mult
sau mai puțin dubioase, care doresc să facă din
corectitudinea politică emblema noului totali-
tarism impus fiecărei națiuni sub presiuni ini-
maginabile”.
Interesantă părerea Ancăi Iulia Beidac des-
pre raiul în care locuim: „Nu este niciodată
prea târziu spre a redresa țara și a ridica la lo-
cul pe care-l merită cu adevărat Grădina Maicii
Domnului. Am fost dăruiți de Dumnezeu cu
munți, ape, păduri, aur, Deltă și câte și mai câte
minunății ce se văd sau care sunt încă ascunse
în adâncimi. Nu ar fi irosit El toate acestea pu-
nând să fie locuite aceste locuri de o populație
mediocră”.
Se face referire și la Imnul Național și
la cuvintele așternute în versuri de Andrei
Mureșanu: „Deșteaptă-te, române din somnul
cel de moarte”.
Referitor la întrebarea „Ce facem cu
România?” o putem prelungi în zicerea „Avem
un rai, ce facem cu el?”, soluția fiind redeve-
nirea României cu adevărat un stat național,
suveran și independent, unitar și indivizibil și,
mai ales, „demn”.
Pe aceeași idee merge și Gheorghe Piperea:
„Să fim caractere jucătoare ale condiției uma-
ne, cu limitele și condiționările sale și nu
simple profile informatice sau avataruri de
plastilină remodelabile. Să fim după chipul și
asemănarea Lui și nu după modelele lor simu-
late pe calculator”.
Într-o lume în care poveștile copilăriei au
dispărut, în care valorile naționale nu mai sunt
parte din structura noastră sufletească și nu le
mai dăm mai departe copiilor ca pe un testa-
ment, într-o societate în care importăm din ce
în ce mai mult cuvinte străine, uitând de limba
noastră „dulce și frumoasă”, știrbind din pro-
priile noastre rădăcini care ne ancorează pe pă-
mânt, astfel încât devenim frunze luate de vânt
spre nicăieri. „Atunci când sărbătorile Zilei
Naționale și a momentelor edificatoare din
istoria națională nu se vor mai face pentru că
sunt în calendar, atunci putem vorbi de o nor-
malitate. De o cunoaștere la nivelul societății a
propriului trecut. La conturarea unei generații
care să fie bine intenționată. Care a existat și
va exista, dar care momentan este căpușată de
oameni de meserie „politician”. Oameni fără o
meserie, dar care se pricep în toate domeniile”,
spune Ionuț Cojocaru.
Irina Bazon vorbește despre cunoașterea ță-
rii, atât a românilor de acasă, cât și a celor din
Diaspora, care de multe ori promovează idei
proaste împrumutate din alte țări și ei înșiși se
condamnă declarând că lucrurile merg rău în
țara noastră fiindcă „românii sunt proști”. Fapt
bineînțeles contracarat de mulțimea de tineri
inteligenți ai acestui popor care, atât acasă, dar
mai ales în străinătate, se remarcă în toate do-
meniile, cel mai de vârf fiind în IT.
„Dacă aspirăm să ajungem la nivelul de dez-
voltare al țărilor din vest soluția nu poate fi co-
pierea de rețete de afară, fără discernământ și
fără a ține cont de realitatea locală, ci tocmai
cunoașterea propriului nostru potențial, fapt
de a ști ce avem și ce putem într-o dezvoltare
organică, în etape firești, protejând ce este al
nostru, iar nu cedarea a tot ceea ce avem mai
bun investitorilor și străinilor” - Irina Bazon.
Când vom știi să ne protejăm tinerii prin
programe viabile și să fim noi, ca țară, cei care
oferim cu ajutorul lor servicii internaționale,
atunci vom avea de câștigat.
Legenda Meșterului Manole pare a se repe-
ta și în secolul XXI, România aflându-se me-
reu între crize și refacere, acceptând mult prea
ușor globalizarea, soluția rătăcirii fiind, la fel
ca cea a fiului risipitor, întoarcerea acasă, la
rădăcini, la tradiții, luarea ca model a politici-
enilor și domnitorilor din alte vremuri, atunci
când într-adevăr elitele conduceau țara.
Încheiem cu gândurile președintelui
Academiei Române, Ioan Aurel Pop, legate de
România ca parte a Uniunii Europene: „Pentru
ca să fim tratați cu demnitate și înțelegere în
țările acestui club select este absolută nevoie
să ne tratăm noi înșine cu demnitate. Ca să ne
iubească alții este necesar să ne iubim mai întâi
noi. Nu se poate accepta ideea de a ne huli noi
țara în loc s-o construim și reconstruim după
criteriile verificate de la romani încoace. Este
natural să renunțăm la ceea ce este perimat și
păgubos și să perpetuăm adevăratele valori lo-
cale și universale, aducând odă bucuriei, acelei
bucurii care ne poate face să trăim cu demnita-
te, onoare și optimism”.
România suntem noi, cei de acasă și frații
noștri de peste hotare, în fiecare țară fiind o
mică Românie, iar inimile noastre trebuie să
bată împreună pentru ca să fim puternici și
să fim mândri de ceea ce ne-au lăsat străbu-
nii noștri. Să ne vorbim vorba, să ne purtăm
straiele unice în lume, să ne arătăm inteligența
și să fim mereu cu fruntea sus. Eu aceste lu-
cruri le-am promovat, atât în Europa, cât și în
America sau Asia, acolo unde m-am dus cu
cărțile mele și cu poveștile despre rădăcini.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
Modă, modernitate,
modelare
Vasile V. Filip
Cartea Iuliei Macaria de la „Literele” universi-
tății clujene (Particularități socioculturale și
lingvistice ale mesajului publicitar: Franța și
România, 1919-1939; repere teoretice, Ed. Tritonic
Books, București, 2022, 452 de pag., cu o prefață de
prof. univ. dr. Ion Cuceu, primă parte a unei teze de
doctorat, la origine) nu se așază în prelungirea liniei
de interes a autorului acestor rânduri, așa cum s-a
cristalizat ea în timp. Un timp perfid, ce nu e doar
al acumulării, ci și al restrângerii și îngustării sferei
de interes, al unei anume rigidizări a receptării cul-
turii, a oamenilor și a lumii în general. De aceea o
recomand dintru început nu doar tinerilor studioși,
pe care autoarea îi reprezintă la vârf, ci și celor mai
puțini tineri, care, ca mine, au început lunecușul pe
panta unei viziuni conservatoare, tradiționaliste, re-
fractare față de modă, presă publicitate, feminism,
lume ca spectacol, cult pentru imagine și moderni-
tate în general. Căci e un lunecuș - „în jos”, ca orice
lunecuș - de care ne poate salva, fie și parțial, mai
ales curiozitatea intelectuală, deschiderea spre înțe-
legerea specificului unor popoare, a unor mărci et-
nice identitare, a ceea ce până nu demult se numea
„psihologia popoarelor”. Pe de altă parte, nimănui
nu-i strică o cură de aer proaspăt, o baie de parfu-
muri tari, de culori strălucitoare, linii de croi vesti-
mentar de incontestabilă eleganță și subtilitate, de
frumusețe feminină, mai cu seamă. Pe scurt, o baie
de receptare senzitivă a lumii, prin ochi tineresc și
feminin.
Este ceea ce ne oferă din plin cartea Iuliei Macaria,
care își integrează cercetarea asupra mesajului publi-
citar într-un imens proces de modernizare a lumii
(occidentale, a celei franceze mai cu seamă, iar - pe
cale de consecință - și a celei românești). Într-un
plan istoricește mai bine delimitat, este vorba despre
trecerea relativ rapidă (față de epocile istorice ante-
rioare), în sine spectaculoasă, de la perioada La Belle
Epoque (1871-1914), marcată în plan artistic de
stilul Art Noveau, spre perioada interbelică (1920-
1939), marcată artistic de fenomenul Art Deco.
Moda este definită, în partea teoretic-conceptua-
lă a lucrării (pe urmele lui Ferdinand Braudel), drept
o difuză și complexă ancorare în mentalitatea și
comportamentele culturale ale unei epoci. Iar viața
modernă ar fi „o enormă acumulare de spectacole”,
unde „tot ce era nemijlocit s-a exilat într-o reprezen-
tare” - cum aflăm din motto-ul cap. II, cu punct de
plecare acum în prestigioasa lucrare a lui G. Debord,
La societe du spectacle (Gallimard, Paris, 1992).
Dar și cecetători români (precum Adrian Marino
sau Sorin Alexandrescu, ca să ne limităm la cei mai
recenți, citați de autoare), au emis idei interesante
despre fenomenul în discuție: „Modernitatea [...] se
opune clar tradiției, înțeleasă ca repetitivă, ritualisti-
că, rurală, dar și aproape de natură, organică, inega-
lă socialmente, dar cu respectarea rolurilor sociale
vechi de când lumea”; ea se bazează pe ideea de pro-
gres infinit (axiomă foarte discutabilă, n.n.), pe ega-
litate și raționalitate, dar cu pierderea legăturii cu na-
tura și a multor „valori sufletești” (S. Alexandrescu).
Există o vizibilă legătură, nu doar în plan etimologic,
între „modern” și „modă”, dar „modernul” ar fi în
esența lui „exclusivist, intolerant, polemic, negator”
(A. Marino).
Sigur că intervin nuanțe bazate pe mai sus amin-
titele mărci etnice identitare: farncezul - „rezo-
nabil și atent”, americanul - „entuziast și norocos”,
românii - „retorici și semiotici”, (Cristinel Dobre),
cel puțin în materie de publicitate, mai snobi și mai
cheltuitori (la nivel de elită socială) în perioada pri-
mului contact cu modernitatea (cca 1806 - 1830),
apoi adoptând din habitudinile pariziene mai ales
stilul „loisir”, și mult mai greu inițiativa comercială
sau economico-antreprenorială, referitoare la in-
frastructură.
Îi înfățișează așa mai ales „ochiul străin” (mo-
tiv literar cultivat de francezi încă de pe la începu-
tul sec. al XVIII-lea, mai întâi prin Montesquieu,
pătruns în literatura noastră doar pe la mijlocul
sec. al XIX-lea, prin V. Alecsandri) al unor călă-
tori, trimiși ai puterilor străine cu diverse demni-
tăți sau chiar studenții români întorși din Paris sau
din alte centre de civilizație occidentală. Autoarea
exemplifică această perspectivă prin Carl Ludwig
de Austria (fiul lui Carol I de Austria), Franois
Recordon (secretarul lui Gheorghe Caragea),
Eugene Pujade (care observă la noi contrastul dintre
elitele sociale, în acord cu moda parziană, și locuito-
rii satelor, îmbrăcați „ca dacii de acum 2000 de ani”),
sau prin Saint-Marc Girardin (care, la 1836, remarca
contrastul vestimentar din chiar aceeași familie, în-
tre tată și fiu).
Împotriva modernizării de suprafață a societă-
ții românești se ridică, după cum bine se știe, Titu
Maiorescu (care vorbește despre „formele fără
fond”), Ștefan Zeletin, francezul Ulysse de Marsillac,
iar mai nou, Henri Stahl, Alexandru Duțu sau Ștefan
Cazimir (acesta din urmă vizând înnoirile lingvis-
tice).
Noul stil interbelic (Art Deco), afirmat tranșant
mai ales cu prilejul Expoziției Internaționale de Arte
Decorative și Industriale Moderne (Paris, 1925),
vine cu omogenizarea modei (estomparea diferen-
țelor de gen), cu mișcarea feministă și mai vechea
pasiune a femeilor pentru cosmetică, dar acum și
pentru sport și auxiliarele lui vestimentare, cu pic-
tura cubistă și fauvistă (Picasso, Georges Braque),
dar și cu mobila cubică, cu iluminatul electric, cu
veiozele și ceasurile de mână, cu cinematograful, cu
moda concediilor la mare sau la munte, cu proble-
ma alimentației sănătoase, cu expunerea trupului și
cultivarea lui prin dans și sport, cu radioul și publi-
citatea aferentă lui (prelungire a celei deja clasicizate,
din presa scrisă).
O „preconcluzie” a autoarei (termenul îi aparține)
cu privire la cap. III al cărții (Particularități sociocul-
turale ale mesajelor publicitare franceze și românești
din perioada interbelică) este formulată astfel: „Presa
culturală și cea publicitară [...] susținea într-un ton
hotărât femeile unite în jurul tendințelor de emanci-
pare” (p. 180); iar o a doua viza publicitatea, care „a
fost unul dintre domeniile care au reușit să reprezin-
te modul superior al francezilor de a face reclamă”
(p. 181), prelungit, desigur, și în România.
Ultimul capitol (IV) al cărții descrie și analizează
un corpus de machete publicitare de mai mare influ-
ență, apărute în presa franceză, din care se selectează
trei titluri (Vogue, Les Modes, Le Jardin des modes),
mai stabile, cu statut de model; alte șase - din presa
românească (Mariana, Jurnalul Doamnei, Moda,
Gazeta femeii, Domnița, realitatea Ilustrată), mai
repede trecătoare, cu statut de receptoare ale mo-
delelor franțuzești. Analiza tehnică se prelungește,
de obicei (mai ales în primul caz) în derularea ima-
ginii unei lumi strălucitoare, care face din lectură,
însușirea limbilor străine, frecventarea teatrului și
a cinematografului, din folosirea evantaiului, din
plimbările cu bicicleta, din ieșirile la baie sau pe tere-
nurile de sport, din atenția pentru modă și dans, din
admirația pentru automobile, bijuterii, mătase arti-
ficială, dar și pentru „arta neagră”, adevărate mărci
identitare ale modernității. Aflăm despre parfumuri
și deodorante (Dans la nuit, Odorono), despre paste
de dinți (Dentol, Pepsodent, Colgate), despre desing-
neri celebri (Chanel, Mainbocher, Lauvin, Patou,
Lelong, Poiret), despre mărci în vogă de automobile
(Renault, Peugeot), dar mai ales despre personalități
din cosmetică (Helena Rubinstein, Elzabeth Arden),
din balet (Serghei Diaghilev), din cinema-ul ame-
rican (Joan Crawford, Ginger Rogers, Paulette
Goddard, Greta Garbo, Marlene Dietrich, Sarah
Bernard) și francez (Jean Cocteau).
Presa românească interbelică, la rându-i, adă-
postește articole poziționate oarecum în prelungi-
rea clasicizatului motiv al „ochiului străin”: Femeia
română văzută de un francez (de Robert Beuplan,
care are în vedere patru personalități feminine mai
cunoscute în Franța: Regina Maria, contesa Anna de
Noailles, actrița Elvira Popescu și scriitoarea Marta
Bibescu); sau - simetric - un articol despre femeile
franceze mai cunoscute în România: Ele vorbesc în
numele femeilor franceze, de Margueritte Durand
(fondatoare a ziarului francez La Fronde). Alte titluri
conturează Intelectuala de mâine (de actrița Lucia
Demetrius, care crede că viitorul aparține nu feme-
ii ce vrea să devină bărbat, ci aceleia „care încear-
că să devie om”). În Gazeta femeii se afirmă Elena
Văcărescu, ca o primă luptătoare româncă pentru
emanciparea și egalitatea în drepturi a femeilor cu
bărbații, sau Calypso Botez, ca o primă cercetătoare
în domeniul social-filosofic. Toate acestea, printre
și alături de branduri de cosmetice (Innoxa, Dary,
Lubin Sherk, Coty, Burjois, Cadum, Simon), de au-
tomobile (Eskine), de mobilă (Mercur), de sticlărie și
porțelanuri (Julius Kraid) etc.
Cercetarea acestui imens proces al moderni-
zării lumii, chiar dacă direcționată de domeniul
presei publicitare cu și pentru femei, implică și nu-
mele unor celebri artiști, precum pictorii Henri de
Toulouse-Lautrec și Pablo Picasso, ale unor scriitori
(Lyman Frank Baum, cel cu Vrăjitorul din Oz), cr-
titici și teoreticieni literari (Adrian Marino) sau ac-
tori, precum Sarah Bernard și atâția alții. În plus, în
Anexe, autoarea schițează biografiile a cca 20 de per-
sonalități implicate în acest proces, franceze și româ-
ne (din care se rețin mai ales numele unor românce,
precum Alexandra Cantacuzino, Calypso Botez,
Ella Negruzzi, Marta Bibescu sau Regina Maria).
Această radiografiere conținutistică a unei lucrări
academice nu se adresează specialiștilor, ci lectorului
comun, obișnuit, curios intelectual și atras eventual
de uriașa roată a schimbărilor mentalitare ale lumii.
Investigarea acestora se face cu obișnuita rigoare
academică, pe baza unei largi și substanțiale biblio-
grafii (întinse pe 75 de pagini!), despre care vorbește
elogios și convingător Prefața dlui prof. univ. dr Ion
Cuceu, coordonatorul acestei cercetări. Care cerce-
tare e și dovada actualei extinderi interdisciplinare a
domeniului etno-antropologic, extindere greu ima-
ginabilă acum două-trei decenii.
Așteptăm cu interes partea a doua a acestei pro-
funde și complexe cercetări.
■
30
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
Echilibru prin poezie,
un deziderat
■ Irina Lazăr
Oana Cătălina Bucur
Pisicile din cuibar
București, Editura Eikon, 2021
Oana Cătălina Bucur este profesor de știin-
țe socio-umane și doctorand în Filosofia
Artei, la Universitatea „Babeș-Bolyai”,
Cluj-Napoca, de asemenea, este membră a Uniunii
Artiștilor Plastici. Volumul Pisicile din cuibar, este al
patrulea volum de poezie al său, Oana Cătălina Bucur
având la „activ” și un roman - În Eden. La numărul
7, apărut la editura Grinta, în 2019. Vocația de picto-
riță a autoarei își pune, așa cum vom vedea, amprenta
asupra poemelor, cartea de față fiind chiar ilustrată
cu câteva desene personale. Ce sunt sau ce reprezintă
pisicile la care se face referire în titlu putem deduce
încă înainte de a deschide cartea, întrucât citim pe co-
pertă, printre alte câteva versuri sinuoase - „Cuvintele
îmi dau târcoale ca niște pisici sătule și simandicoase”
(versuri dintr-un poem care de altfel încheie simetric
cartea). Ne putem aștepta la ceva jucăuș sau pictural,
ceea ce ne propune însă autoarea este o meditație asu-
pra vieții și a sensului ei, pornită nu dinspre observa-
rea exteriorului, ci dinspre interior, într-o reprezen-
tare a sinelui în raport cu ce e jur, într-o încercare de
a recrea exteriorul: „Ating colțurile ființei/ și fiecare
fragment din/ sticla spartă ce sunt/ se clădește pe sine
din nou/ asemeni unui mozaic/ în perpetuă mișcare/
un dans al ritmurilor stelare /un vis al celei care am
fost/ voi fi” (din poemul Perpetuum mobile). Avem
de a face cu un soi de centru din care se recompune
lumea, folosind culorile sau repetițiile pentru a soli-
difica afirmațiile, la fel cum am vrea să învățăm ceva,
pentru a ne integra sau întregi. Centrul este de altfel
un laitmotiv al poeziei scrise de Oana Cătălina Bucur.
Centrul ca ființă sau ca prezență, precum și figurile
din basme folosite ca imagini pentru a recompune
freudian senzațiile pe baza subconștientului, corpora-
litatea: „Un fluture cu aripi mari pe toată pielea ta,/ Pe
toată pielea mea./ Îmi pătrund în interiorul venelor/
zgârii cu podul palmelor gândurile tale/ vocea ajun-
ge la sfârșiturile vieților/ răsună din interiorul meu/
ajunge la mine cu întârziere” (din poemul Pătratul al-
bastru); în altă parte aflăm de ce culorile sunt cele mai
potrivite pentru a crea: „Doar ele, culorile,/ În timp ce
dansează/ vibrează/ la atingerea îngerilor” (Prezicerea
unui țigan). Să ne întoarcem totuși la cuvinte. Și la in-
ventarea lor, cum ar fi familia - îngeri/ îngerisme/ în-
geritate, termeni pe care îi putem găsi lejer în versurile
arcuite uneori sub forma unor mandale.
Poezia Oanei Cătălina Bucur nu este una a stihi-
ilor, nu este una care să te arunce în abisuri, ci este o
dorință de a ajunge la un echilibru, folosind cum s-ar
spune, în termenii cei mai uzați, inima. De aseme-
nea este o poezie sinestezică, o poezie în care avem
de ales între a colora cuvintele sau a cuvânta culorile.
Ceea ce pare a fi un joc este un demers serios, serio-
zitatea însă nu lasă loc dramelor, ci doar unei bucurii
de a fi și de a reabilita eventuale traume: „Femeile
din inima tatălui meu ca un fum/ în sângele meu/ se
perindă cu jind/ otrăvesc/ iarba fiarelor/ din ceea ce
sunt./ Brusc/ Drumul Mătăsii/ capătă sens/ și Putere”
(Damasc). Considerații asupra timpurilor și actuali-
tății sunt și ele prezente, acestea inundă spațiul cas-
nic (cum ar fi în poemul ReSet) ori sunt îmbrăcate
într-o formă biblică: „Luați aminte voi cei rămași:/
Dumnezeu a creat omul/ și omul a creat virusul./
Zeii din antichitate au murit/ Ei nu mai pot fi invo-
cați prin rugăciuni./ Zeii cei noi sunt Mass-media/
Știința/ Tehnologia [...] Dumnezeu dă reset la fie-
care început de secol. /Arca lui Noe se deschide sub
piele, oase și sânge” (Evanghelia după C19). Și poezia
este tot un fel de Arcă a lui Noe unde se adună cei
care vor să supraviețuiască, aleși după criterii prea
puțin cunoscute. Volumul Pisicile din cuibar adună
în el foarte multă căldură, este o invitație la medita-
ție și deși pe ultima pagină rămân doar două versuri:
„tu nu mai ai/ niciun Sens”, este scris într-o manieră
absolut pozitivă. Cartea se încadrează cumva în linia
unei literaturi terapeutice, care apelează voit la teh-
nici psihologice și senzoriale, nu în sensul transei,
ci în sensul unei stări de bine construite din micile
bucurii ale vieții.
■
film
Artist vs. sistem, altfel
■ Mihai Fulger
Ediția a XIX-a a festivalului de film „Crossing
Europe” de la Linz a oferit publicului său
șansa de a vedea pe ecran mare - în săli-
le cochete puse la dispoziția evenimentului din
orașul dunărean în fiecare an - multe dintre cele
mai valoroase producții cinematografice realizate
pe bătrânul continent și lansate în 2021 sau 2022.
Una dintre revelațiile competiției principale (re-
zervată lungmetrajelor de ficțiune ale cineaștilor
europeni în curs de afirmare) a fost filmul maghiar
Eliminându-l pe Frank (Eltorolni Frankot), cu care
regizorul-scenarist Gabor Fabricius debutează în
lungmetraj.
Tropul narativ al artistului disident îngenun-
cheat de sistemul totalitar apare frecvent în cine-
matografiile postsocialiste1, însă Gabor Fabricius îl
reactivează, inspirat de cazuri reale, adăugându-i o
tușă personală, ceea ce explică succesul de presti-
giu al filmului. Eliminându-l pe Frank a avut pre-
miera mondială, în septembrie 2021, în secțiunea
„Giornate degli autori” a Festivalului de la Veneția2,
la o lună distanță a fost lansat în cinematografele
din Ungaria3, iar traseul său festivalier a mai inclus,
pe lângă „Crossing Europe”, și alte stații importante
(Valladolid, Salonic, Stockholm, Tallinn etc.).
Protagonistul menționat în titlu, interpretat
convingător de Benjamin Fuchs, este tânărul lider
al unei trupe punk cu versuri „barbare” (în opinia
culturnicilor) - el crede că lucrurile care nu se pot
rosti public trebuie urlate cât mai tare. Ne aflăm în
Budapesta anului 1983 (când, interogat de un psi-
hiatru, Frank răspunde inițial 1984, apoi se corec-
tează, el pare să aibă în minte romanul lui Orwell,
ce circulă în format samizdat printre intelectuali),
un oraș abrutizant, populat de indivizi standardi-
zați care, indiferent de context, repetă la nesfârșit
aceleași replici golite de sens. După ce securiștii îi
întrerup brutal un concert subversiv și este arestat,
Frank acceptă, la sugestia unei iubite purtătoare de
halat alb, să-și ia o „vacanță psihiatrică” până când
vor putea evada împreună, cu destinația New York.
În ospiciul în care se internează benevol, este sub-
jugat de o altă pacientă, și ea o rebelă incomodă
pentru regim, iar relația dintre ei (o reminiscență
din 1984, la fel ca și confruntarea cu bătrânul agent
al „poliției gândirii”) îl determină pe Frank să ia
decizia irevocabilă a rămânerii în țară.
Un adept al mizanscenelor exigente, riguros
executate, încă din scurtmetrajele sale, Gabor
Fabricius își desăvârșește aici meșteșugul, con-
struind eficient - și cu accente kafkiene - medii
concentraționare comunicante, din care nu există
scăpare (e sugestivă imaginea-metaforă a porum-
beilor captivi în apartamentul-cuib al intelighenți-
ei). Alternarea secvențelor elaborate în care camera
se lipește de chipul protagonistului cu scurte cadre
filmate din unghiul subiectiv al acestuia potențea-
ză, alături de coloana sonoră, angoasa permanentă
a universului ficțional. Un debut puternic, al unui
cineast cu ambiții pe măsura înzestrării.
Benjamin Fuchs în Eliminându-lpe Frank
credit foto ©Tamas Dobos, Totem-Films.com
Note
1	În cinematografia românească, unde artistul disi-
dent este de obicei scriitor, tropul a fost utilizat în filme
ca Trahir/A trăda (coproducție franco-româno-elveți-
ano-spaniolă, în regia lui Radu Mihăileanu, lansată la noi
în 1994) și Somnul insulei (adaptarea lui Mircea Veroiu
după romanul Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici,
cu premiera românească tot în 1994), dar a atins culmi-
le penibilului prin Dincolo de America (Marius Theodor
Barna, 2008).
2	Selecționerii Festivalului din Lagună (cel mai vechi
din lume) s-au dovedit deseori deschiși către parabole-
le antitotalitare, inclusiv din România. Ne amintim că în
competiția ediției din 1985 a „Mostrei” a intrat Glissando,
al lui Mircea Daneliuc, iar în 1992, cu Hotel de lux, Dan
Pița a obținut Leul de Argint pentru regie (ex aequo cu
Claude Sautet și Bigas Luna).
3	Versiunea filmului prezentată în festivaluri este
alb-negru (astfel, regizorul omagiază - ca și prin aparatul
de filmat purtat pe umăr - peliculele pe 16mm ale epocii,
documentare și experimentale, cum sunt cele realizate în
studioul budapestan Bela Balazs), dar cea difuzată în cine-
matografele maghiare a fost color, probabil pentru a atrage
mai mulți spectatori.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
31
teatru
Ce a vrut să spună autorul?
■ Claudiu Groza
Am privit cu o anumită surpriză și o per-
manentă așteptare spectacolul Babel 11:4
sau Totul a început de Enoch Darli, regi-
zat de Daniel Chirilă la Teatrul Tineretului din
Piatra Neamț (premiera în 21-22 mai). Titlul su-
gerează deja un cadru al developării dramaturgice
și scenice, dar nu te pregătește pentru amestecul
de discurs interior, galimatias, vagă incoerență a
scriituri și semanticii spectacolului pe care le par-
curgi de-a lungul reprezentației. E nevoie de un
soi de efort de interpretare al spectatorului la final
pentru a-și clarifica propunerea teatrală.
Asta pentru că Babel 11:4 fluidizează limitele
convenției până la poem/eseu/dicteu automat/
narațiune ouroborică, astfel cam opacă pentru
cineva din afară. Iar senzația - uneori iritantă,
trebuie să recunosc - se menține până la sfârșit.
O secvență precum cea de debut, în care multele
personaje se aglomerează pe rând în scenă, vor-
bind unele peste altele, fiecare cu discursul său
monologal, incapabil de dialog, induce evident
o stare de anxietate, de entropie privitorului.
„Povestea” propriu-zisă - cea a sarcinii unei tine-
re și a nașterii copilului, acel incipit invocat și în
titlu - e doar un pretext pentru ce se petrece de-a
lungul spectacolului, care sondează de fapt un fel
de însingurare aproape patologică a individului,
incapabil să iasă din propria capcană mentală, din
propriul cap, dacă pot spune așa. Asistăm prin
urmare la diverse interacțiuni nefirești pentru
cutuma general-socială, belicoase, clișeice, rele-
vante într-o anumită măsură pentru caracterul
eroilor, iar în această magmă semantică se stre-
coară și pretextul dramatic, în unica scenă „rea-
listă”, a livratorului derutat de gps care află că-i
naște soția.
Spectacolul are o puternică alură experimen-
tală prin puzzle-ul (uneori teribilist și indecis) se-
mantic, căruia personal nu i-am găsit o miză decât
nevoia regizorului de a exersa un registru artistic
diferit. Oricum, efortul de a asambla acest puzz-
le a pretins o echipă destul de amplă, de o redu-
tabilă acuratețe, în ciuda bâjbâielilor regizorale.
Scenografia volumetrică, cu aparență arhitectoni-
că, dar nu lipsită de culoare a Sabinei Veșteman a
creat un cadru scenic potrivit dinamicii narative;
Ioana Marchidan a imaginat o coregrafie care să
potențeze anarhia jocului scenic sau interacțiunea
conflictuală; partea de light-design și video (Costi
Baciu Tiberiu Enache, Alexandru Oancea) a fost
atent coordonată cu ansamblul - există multe sec-
vențe filmate live și transmise pe fundalul scenei,
asociind spectatorii protagoniștilor spectacolului;
muzica lui Dragoș Popa este un univers sonor
complex, cu triluri, acorduri, sonuri mai fruste.
Actorii au redat foarte bine atmosfera en-
tropică, schizoidă, monomaniacă presupusă de
narațiune, formând practic o echipă, un grup
bine sudat, cu mici momente de demonstrație
personală: Cătălina Bălălău, Emanuel Becheru,
Babel 11:4
Daniel Beșleagă, Nora Covali, Cătălina Eșeanu,
Valentin Florea, Corina Grigoraș, Dan Grigoraș,
Gina Gulai, Ecaterina Hâțu, Maria Hibovski,
Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Andrei Merchea-
Zapotoțki, Iulia-Paula Niculescu, Rareș Pîrlog. O
mențiune aparte pentru mica Anna Rivera, care a
cântat la pian și a vorbit perfect în franceză, asigu-
rând „introducerea” spectacolului și câteva inter-
ludii poematice interesante.
Babel 11:4 are câteva elemente care îi dau per-
sonalitate, dar ca întreg, demersul pare indecis,
nefinisat, un crochiu doar, cu destule bâlbe și arti-
ficii regizorale. De aici și impresia bizară că efortul
echipei e prea mare în raport cu obiectivul prea
ermetic, abstract, nu prea lămurit al regizorului.
Bun, putem accepta că ni se propun niște semne
de întrebare, niște dubitații, niște îndemnuri la in-
trospecție, într-o manieră poematică, eseistică.
Aș spune însă că avem de-a face cu un discurs
prea personal pentru a deveni convingător. Cred
că întrebarea care rămâne la final în capul specta-
torului e aia, obsesivă, a pedagogilor de gimnaziu:
Și, ce a vrut să spună autorul?
■
Audiția, cinematograful
și crivățul
■ Alexandru Jurcan
E17 aprilie 2022 și e premieră la Teatrul
Național din Cluj: Audiția de Alexander
Galin. Lumea nu mai este reticentă, aflând
numele regizorului - Ionuț Caras - pentru că suc-
cesul Cartoforilor i-a marcat valoarea. Caras a lăsat
capodopera gogoliană să respire, redându-i o scli-
pire viabilă, ajutat fiind de scenografia ingenioasă și
funcțională semnată de Zsofia Gabor. Adică: opu-
lență în declin, salon cu etajere aproape goale, unde
apar personajele din aburi/fum, adesea însoțite de
un bătrân mut (o găselniță genială). Irina Wintze e
memorabilă în acest rol de certă anduranță. Ritmul
se precipită, apoi se ajunge la escrocul escrocat, to-
tul într-o limpede și subtilă gradație, unde domină
un grotesc de catifea, portrete consistente și, mai
ales, tragicul convertit în comic.
Ionuț Caras mai lucrase un text de A. Galin cu
prima sa promoție de studenți. Piesa Audiția a fost
scrisă în 1998 și se bazează pe un fapt real. Cum
funcționa societatea rusească în 1990? Aflăm mai
multe din interviul acordat de A. Galin Teatrului
Național din Cluj în martie 2022. Autorul s-a năs-
cut în 1947 în regiunea Rostov și și-a petrecut co-
pilăria și adolescența în orașul Kursk, unde are loc
acțiunea piesei. E scenarist, dramaturg, regizor.
De la New York afirmă că „îi detest pe cei care au
început acest război”, conștient că statul rus e ori-
entat spre putere, neglijând omul. Ce ne spune un
personaj din piesă? Că ea, femeia, e ocolită și de
țânțari. Indiferența revoltătoare generalizată.
Ionuț Caras a adăugat un Prolog, ca să stabileas-
că o legătură cu contextul socio-cultural actual.
Musai să reflectăm: aflăm din mass-media că a fost
anulat un concert Ceaikovski la Cardiff. La Zagreb,
la fel. Un seminar Dostoievski a fost suprimat la
Universitatea Milan-Bicocca. Sunt și alte exemple.
Așadar, Ionuț Caras se oprește la rușii Gogol și A.
Galin, conștient că nu ei sunt de vină pentru ano-
malia războiului. Când cortina se ridică la Audiția,
atmosfera mă vrăjește: cinematograful Kosmos,
crivățul, WC-ul... (scenografia Zsofia Gabor). De
ce mi-am amintit de filmele lui Wajda când totul
e rusesc până în măduva scenei? Au venit câteva
femei la un casting, sperând să fie alese, să evade-
ze dintr-un univers ostil, deși tranziția mai dă fiori
de speranță, după transferul de putere de la Elțîn
la. Putin. Soții părăsite, neglijate, care traversează
penibilul umilinței, în demonstrații de ars ama-
toria, cu inerentele note false, spre râsu’-plânsu’.
Nimic nu e vulgarizat în spectacol, deși ar fi fost
momente care ar fi putut aluneca în concesii facile.
Femeile simt că „a dat capitalismul peste noi”, dar
Audiția	foto: Nicu Cherciu/TNC
societatea deteriorează cuplurile. Bărbați denigrați,
femei puse la zid - cu alte cuvinte, începe războ-
iul sexelor. Dramele ies la iveală, învecinându-se
cu parodicul. Nu putem trece cu vederea rigoarea
detaliului, plus faptul că toate costumele accentu-
ează caracterul personajelor. Piesa oferă partituri
ofertante, predispuse la performanțe actoricești.
Ne oprim cu evlavie și adorație la rolul Varvara, în
care Irina Wintze strălucește, copleșește. E ubicuă,
e rusoaică (chiar în interjecțiile specifice), e univer-
sală, într-o erupție artistică fulminantă (în Crimă
cu pistol și bile joacă impecabil mai multe roluri,
de diverse facturi). Varvara știe ce a băut fiecare
bărbat, ea crede în aura alcoolică. Joacă în piesă
Sânziana Tarța (în formă maximă), Matei Rotaru
(cehovian în tușe caricaturale. excelent), Diana
Buluga (tot mai nuanțată), Adriana Băilescu (în
vădită ascensiune scenică), Angelica Nicoară (mai
mult decât convingătoare), Miron Maxim (un rol
care-i pune în valoare talentul), Radu Lărgeanu
(cameleonic și pitoresc). Jocuri coerente, surprin-
zătoare. Păcat că finalul a fost diluat, amânat. Mai
ales că spectacolul are ritm, atmosferă, că Ionuț
Caras a știut să instituie un echilibru fiabil între
text și transpunerea scenică, evitând din start orice
secvențe redundante.	■
32
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
showmustgoon
Cafeniu pe cafeniu
■ Oana Pughineanu
ntotdeauna am privit navetiștii cu curiozi-
tate, fiind convinsă că dețin un secret demn
de înțelepciunea antică, demn de consem-
nat în multe dintre cărțile dedicate „spirituali-
tății”, secretul integrării timpilor morți în viața
de zi cu zi. Niciodată nu am putut să parcurg
drumul relativ scurt, pe care destinul mi l-a re-
zervat pentru zeci de ani, între Cluj și Târgu-
Mureș cu nonșalanța, cu firescul unui navetist,
care se urcă în tren de parcă ar deschide ușa
propriei case (nici măcar nu-și controlează ner-
vos telefonul, uneori nici nu se uită pe geam și
adesea nici nu vorbește cu vreun cunoscut, ci
stă „normal” pe scaun. Poziția lor îmi aduce
aminte de renumiții copii cuminți din școala
primară, care-și puneau mâinile pe genunchi
sau pe batista frumos călcată și împăturită îna-
inte ca măcar tovarășa învățătoare să intre pe
ușă. Copiii cuminți își pregăteau și cumințenia
din timp. La fel cum făceau cu toate temele).
Nici nu trebuie să ni-i imaginăm pe navetiști
fericiți. Ei sunt dincolo de provinciala hârjoană
a fericirii-nefericirii, cunoscând ritmuri și res-
pirații ample, cosmice, iar lipsa oricărei tulbu-
rări nu-i tulbură câtuși de puțin. Printre ei, stau
presărați studenții sau alți trecători ocazionali
pe care îi recunoști urgent: sunt unicii care se
uită pe geam, unicii care așteaptă, în mod inu-
til, schimbarea de peisaj. Inutil, pentru că între
Cluj și Târgu-Mureș se întinde un mare „Mizil”.
Studenții, de obicei se conectează (căști, tele-
foane, laptopuri), fiind pregătiți cu toată teh-
nologia posibilă să facă față misiunii „o furtună
de trei ore în deșert”. Dar și ei obosesc uneori să
fie mereu „stimulați” și recad în barbara lume a
corpurilor și dialogurilor față în față. De exem-
plu, două tinere entuziaste, la vreo 18 ani (pro-
babil mergând sa vadă orașul unde vor să-și
petreacă studenția), îl întreabă pe un domn la
vreo 60 de ani cum e la Cluj? Domnul le răspun-
de cu o voce monotonă „terase. Terase. Terase.
Numai terase. Terase”. Un alt tânăr student vor-
bește despre viața în cămin cu 4 băieți în came-
ră: „Așa-i sufletul balcanic. Te obișnuiești. Eu
nu mai am energie să mă lupt”. De la Cojocna
și Apahida atracția Clujului e de neoprit: „El:
Păi astea o fost planurile lui Ceaușescu, să facă
blocuri în Apahida, în Florești, peste tăt. Ea:
No! Vezi că Dumnezo l-o auzit și o îndeplinit
planurile lui?”
Partea cea mai „uscată” a furtunii de trei ore
în deșert o constituie porțiunea Cluj-Câmpia
Turzii și retur. O distanță micuță parcursă în
55 de minute și în jur doar niște dealuri fără
păduri, puțin cultivare, populate de niște cătu-
ne în degradare, dar fiecare cu „vila”, biserica
și uneori cu superbetul lui. 90% din timp, însă,
vezi doar dealuri cafenii (iarna sunt cafenii
pentru ca e iarnă, iar vara pentru că e vară și
sunt arse de soare). De fiecare dată când trec
prin acest peisaj mă gândesc ca un copil de 4 ani
(mai ales iarna când lumina are culoarea unui
lapte scăpat în noroi): oare dacă aș rămâne pe-
aici în cât timp m-ar mânca lupii sau urșii sau
vreun tigru sau o hienă? Sau în cât timp aș muri
pur și simplu de frică? Calculez cât mi-ar lua să
ajung pe jos de la un cătun la altul (în caz că aș
reuși să merg) și îmi dau seama că oricum ar fi
inutil. „Gările” nu mai au de mult timp sala de
așteptare. Fie sunt părăsite, fie s-au transformat
într-un fel de gospodarii semi-individuale în
curțile cărora angajații practică ca pe un hobby
agricultura de subzistență. Impiegații nu sunt
obișnuiți să vadă călători (își văd doar consă-
tenii, cocătunenii făcând naveta) dar nu se în-
tâmplă niciodată să rămână vreun străin pier-
dut pe acolo. Și dacă aș ajunge la un cătun și aș
da de un impiegat mi-ar fi foarte greu să explic
că nu am venit la furat. Pe asta o știu de când
mai mergeam pe munte și de când ne puneam
corturile (eram o gașcă de adolescenți alpiniști
naivi spre prostovani în liceu) pe unde ne apuca
seara. Uneori pe lângă câte un câmp de cucu-
ruz sau lan de floarea soarelui. Și mare a fost
surpriza noastră de prostovani când mai venea
câte un cultivator ospitalier cu toporul să-și
apere averile. Foarte greu era să-i explicăm că
noi, alpiniștii de la oraș, mâncăm numai coca
cola și bem vreo doua-trei bile de biliard pe zi
(biliardul mai era la modă). Că oameni negri la
suflet ca la sat numai la oraș am mai găsit. Dar
până să termin filmele astea twinpixice ajung
deja la gara Cojocna (care e la 5 km de Cojocna,
am verificat cu google maps), iar de acolo deja
se vede mâna civilizatoare a dezvoltatorilor
clujeni și totul intră în normal. Trebuie totuși
să menționez că drumul Câmpia-Turzii - Cluj,
mai ales dacă este parcurs de dimineața, s-a îm-
bogățit în ultimii ani cu noi navetiști. Ei aparțin
generației glovo. Sunt tineri și foarte tineri care
își iau bicicletele și boxa delivery în spate pen-
tru a satisface nevoile culinare ale locuitorilor
orașului de cinci stele. Sunt tinerii care vor să
facă un ban și să nu-l cheltuie pe avocado, după
cum îi sfătuiesc mogulii multimilionari ai lumii
care au economisit în acest mod atât de mult
încât acum pot să trimită „merțane” pe Marte
dacă au chef.
Punctul culminant al călătoriei, demn de
consemnările unui Geo Bogza, îl constituie pa-
uza lungă de la Războieni. Aproximativ 25 de
minute. Pe vremuri, ea era justificată de schim-
barea locomotivei, dar de câțiva ani nu mai este
necesară, fiindcă trenurile s-au transformat în
Săgeți albastre, un fel de tramvaie de parcurs
lung, cu locomotivele integrate la un capăt și la
altul, gata pregătite pentru orice direcție. Pauza
a rămas însă aceeași, cel puțin în ultimii 27 de
ani. Războieniul în schimb seamănă cu telefo-
nista care s-a transferat în Mizil ca să scape de
provincie. Pe vremuri era un centru cultural viu
(cel puțin în cele 25 de minute). Studenții co-
borau din tren. Fumau. Beau (și cafea). Puneau
la cale revoluții (și culturale). Chioșcul cu pu-
fuleți, ciocolată Africana, biscuiți Eugenia și
gumă de mestecat specială pentru făcut baloa-
ne HubbaBubba rula bani cât un sfert de Wall
Street. Acum este dărâmat și se vede doar urma
celor doi metri pătrați tapetați cu gresie al-
bastră. Pe nesimțite studenții au crescut. S-au
mutat în Florești. Antreprenorii locali își iau
azi cafea de la automat. Acum vreo doi ani a
căzut „n”-ul de la Războieni. Mai apoi „z”-ul.
Așa că a fost schimbat cu totul și s-a pus un
nou Războieni, electric. Automat. Pot să jur că
clicăie. Dar nu-l aude nimeni. E doar o picătură
chinezească în plus. Sau în minus.
■
Urmare din pagina 2
Dragoste la zero grade
- film „furat” de italieni!
Una din multele dovezi că nu e cum zic afo-
nii culturali actuali e modelul exemplar oferit
în cadrul menționatului val de cultură de cali-
tate vădit anti-propagandistic: Dragoste la zero
grade (1964) de Geo Saizescu și Cezar Grigoriu.
Scenariul inteligent și modern-universal: H.
Nicolaide cu Cezar Grigoriu, iar distribuția are
o parte din elita tinerilor viitori mari actori:
Iurie Darie, Florentina Mosora, Dem Rădulescu,
Coca Andronescu, Dumitru Rucăreanu, Ovid
Teodorescu, Sebastian Papaiani cu „seniorul”
Nae Roman. Imaginea lui George Cornea e foar-
te modern-jucăușă oscilând între mici detalii
nostime și panorama „vis de iarnă în Carpați”.
Melodiile de George Grigoriu sunt perfect
„încrustate” în poveste, încât spectatorul nu-și dă
seama că e și un musical cu exclusiviste accente
coregrafice: melodii de neuitat: Hai, căluț cu să-
niuța-n zbor, Tu ești fotogenică, Poiana soarelui
etc. demne de orice top internațional, atunci, că-
rora se adaugă patru numere de mare rafinament
cu Ansamblul de Balet al Operei din Brașov în
două decoruri de vis: o peșteră imaginară și mo-
dernul design interior al unui magazin de elec-
tronice, măiestrit inclus coregrafic. Scenografia
- Liviu Popa și Virgil Moise - și costumele Lidiei
Androne sunt o explozie de bună dispoziție, și
modernitate de bun gust, fără nici o deosebire de
cele mai distinse în Occident.
Savoarea acțiunii și întâmplărilor, personaje
veridice, qui-pro-quo-uri și răsturnările de situa-
ție aferente pline de umor, comicul și inteligența
dialogurilor mereu pline de sens, plăcerea inter-
petării și jocul improvizațiilor, schimbările de
ritm, mesajul generos și fețele vesele ale figuran-
ților reflectă încrederea optimistă a unei similare
Epoci Flower Power (dar fără droguri!) și la noi.
Filmul a mai constituit și o excelentă publicitate
pentru frumusețile României, nu numai pe timp
de iarnă, ceea ce a adus o adevărată „avalanșă”
de turiști vestici la noi. În neo-română: un film
genial ridică și rating-ul unei țări! Iată multiple-
le calități ale acestei capodopere care depășeș-
te multe comedii cunoscute cu mari actori din
Vest (ca faimoasa What’s new, Pussycat?, Peter
O’Toole și Peter Sellers, de o crasă banalitate pli-
nă de ridicole eforturi de a fi comică) i-au făcut
pe italieni să o „fure” ca fiind „a lor”! Sunt acest
exemplu și multe alte filme românești „propa-
gandă comunistă” de valoare zero!? Să fim seri-
oși, stimabililor!
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
33
arte
Viața ca un marțipan -
artă, dulce artă,
cu iubire conturată ...
■ Mihaela Mureșan
Artist ingenios și cu metode de lucru ex-
trem de minuțioase, Radu Solovăstru,
profesor la Universitatea de Artă și Design
din Cluj-Napoca, transmite publicului un mesaj
aparte, prin operele domniei sale. Este vorba de
un nou stil de îmbrățișare a unor concepte ce se
configurează într-o abordare inedită, și anume
tehnica și implicit arta sculpturilor în marțipan.
Lucrările artistului uimesc prin migala cu care
sunt realizate, prin originalitatea tematicilor, prin
aspectul lor atât de natural, prin creativitatea care
le definește și prin mesajul transmis.
În mod uimitor, sculptorul-artist ridică arta la
un alt nivel, atribuindu-i conotații magice și pro-
iectând publicul într-un timp și spațiu similare cu
cele ale unei copilării feerice și ale unei tinereți
diafane, cu trăiri intense și pline de sinceritate,
cu visuri și visare, cu promisiuni de recompense,
cu joacă și jocuri, cu anumite curiozități, uimiri
și provocări, cu porniri năvalnice și cu impulsuri
carnale. Toate aceste revelații date de lucrările
realizate de Radu Solovăstru aduc, în prim-plan,
capacitatea fiecăruia din noi de a percepe, în pro-
priul mod, mesajul transmis prin această artă.
Este, de fapt, o dulce artă, atât la propriu, cât și la
figurat. Prăjiturile și torturile artistului sunt unice,
interesante, apetisante, provocatoare, incitante, cu
tonalități simbolice, metaforice, filosofice, erotice,
ludice. Temele care prind contur, cu forme și gust
dulci, sunt cele care ne definesc existența și chiar
trăirile. Condiția omului, corpul uman, viața,
moartea, instinctele, dorințele, procreația se ma-
terializează, acum, în delicii culinare. Semiotica
artisticelor deserturi ne sugerează faptul că multe
din temele care ne definesc existența sunt aspec-
te evident efemere, care sunt în mod clar supuse
trecerii timpului, având un început și un sfârșit
determinate - întocmai ca prăjiturile perisabile.
Acest tip de operă de artă este plină de semni-
ficații profunde, ilustrând, parcă, o nouă figură de
stil, similară oximoronului: principiilor culinare
(care au în vedere estetica frumosului, cultivarea
bunului gust - atât la propriu, cât și la figurat) li se
alătură visceralul, eroticul provocator, subiectele
tabu, anatomia umană. Însoțirea acestor abor-
dări aparent diametral opuse este marcată într-un
mod spectaculos, prin cultivarea ludicului și a
umorului care răzbat prin ingenioasele torturi și
prăjituri.
Materialul modelat de artist este cel care stâr-
nește pofte și răsfață papilele gustative, provocând
eliberarea endorfinelor și îmbrăcând mesajul ar-
tistic în conotații pozitive. Feliile de torturi nu
sunt altceva decât felii de realitate, bucăți din viața
noastră de zi cu zi, trăită și conștientizată printr-o
atitudine pozitivă și chiar optimistă. Abordarea
viziunii asupra vieții devine unică și plină de sa-
voare. Totul este văzut și contemplat prin prisma
unui farmec, a unei desfătări, chiar voluptăți date
de efemerele dulci sculpturi.
Contextul în care marțipanul este modelat,
materialul în sine și culinarul generează un ni-
vel diferit al receptării mesajului cuprins în artă.
Eroticul, de pildă, este ridicat la rang de plăcere
supremă, similară senzației de beatitudine date de
dulcele care răsfață papilele gustative.
Arta lui Radu Solovăstru este una aparte și
sugerează gama trăirilor și a senzațiilor care
Radu Solovăstru	Sculpturi în marțipan
marchează existența umană. Pasiuni, plăceri,
pofte, dorințe, vise, trup, gândire, acțiuni, fapte,
trăiri - deci viața, cu tot ce cuprinde ea. Arta este
simbolistică și oferă recompensa, ca motivație
supremă. Prin desert se conturează recompensa,
devenind atât de evidentă, în timp ce recompen-
sele vieții rămân tainice și prea puțin vizibile. Dar
ele există, iar artistul Radu Solovăstru ne deschide
ochii asupra acestor lucruri.
Mesajul final ar fi acela că viața este frumoa-
să, dar trecătoare...ea trebuie trăită, conștientiza-
tă, observată, admirată, gustată și, nu în ultimul
rând, savurată.
Un proiect amplu, original și de efect. Care ne
transmite că viața e bună cu noi și că tot ceea ce
trebuie să facem este doar să o savurăm, ca pe un
marțipan...
■
34
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
Urmare din pagina 36
Gyorkos 100
comunității din care face parte, este tema de
bază a creațiilor sale. Gyorkos face apel la me-
morie, la trecut și la structura unui sistem de
valori centrat pe sentimente și ancore primare
ale vieții. Motivele și tematica folosite în expre-
sia artistică devin astfel nu numai oglinda pro-
priei viziuni, ci și a unei lumi care, în oarecare
măsură, se destramă sub ochii lui. Ceea ce este
fascinant la artist este puterea prin care a reușit
să își construiască o ierarhie de valori spirituale
și estetice, iar aceasta să devină companionul
fidel al lucrărilor sale de pictură. Este greu de
trecut cu vederea atașamentul față de credință
și expresia acesteia pe suprafața pânzei, într-o
formă care, de multe ori, este prezentă cu per-
spective ce pun privitorul pe gânduri și îl go-
nesc din lumea profanului spre cea a sacrului.
Îl introduc în lumea valorilor tradiționale ale
unei lumi desprinse din dinamica istoriei tră-
ite de artist. Dilemele și strigătele de durere se
regăsesc parcă permanent în această lume artis-
tică a lui Gyorkos, unde candoarea și inocența
devin instrumente prin care realul se prezintă
ca o lume din care privitorul dorește să eva-
deze. Este reprezentarea unei lupte imaginare,
unde valorile și crezul artistic devin lumini că-
Gyorkos Manyi Albert
Spre casă. Bivoli negri pe fond roșu, ulei pe pânză, 79 x 110 cm
lăuzitoare sau un cântec nordic care răsună în
ceața deasă a țărmurilor Agderului.
Din aceste considerente, expoziția organiza-
tă în 2022 de Casa Memorială Gyorkos Manyi
Albert a Asociației Societatea Maghiară de
Cultură din Transilvania și Muzeul de Artă din
Cluj este mai mult decât o retrospectivă și o pre-
zentare a creației de o viață a artistului. În rea-
Gyorkos Manyi Albert
Sf. Francisc II, ulei pe pânză, 100 x 90 cm
litate, expoziția reprezintă un moment unic de
interacțiune între universul lui Gyorkos și pu-
blicul clujean. O astfel de interacțiune trece de
granițele banale ale unei întâlniri artist-public,
ea devine un punct de reper pentru înțelegerea
unei vieți dedicate artelor plastice și a muzicii
ca mod de expresie a unei minți descătușate și
dornice de a oferi mai mult decât un om obiș-
nuit poate să ofere. Nu trebuie să ne mire că
pe simezele muzeului și-au găsit locul lucrări
ale căror tematică unitară este clară, iar mesajul
debordant de simplu, fără perdea, fără elemen-
te ascunse sau interpretabile. Candoarea și na-
turalețea reprezentărilor crează o atmosferă în
care vizitatorul devine companionul artistului,
iar lucrările de artă devin faruri călăuzitoare
într-o călătorie a sufletului uman. Universul
culorilor este și el unul care atrage, insuflă în-
credere și oferă o imagine a realității care, fără
mult efort, poate fi însușită de mintea deschisă
și dornică de o aventură spirituală. Gyorkos,
prin lucrările sale, nu dorește să inoveze sau
să reformeze, pur și simplu este asemenea unei
oglinzi, care redă o fațetă a vieții a cărei con-
siderente subiective și, nu numai, devin piatra
de temelie a unei vieți spirituale profunde și a
unui sistem de valori solide. Pășind prin sălile
de expoziție, parcă lumea culorilor și a forme-
lor este însoțită pe fundal de o melodie lină și
armonioasă, care nu este doar rodul imagina-
ției, ci reprezintă mai mult consecința caracte-
rului profund și clar al creațiilor lui Gyorkos.
Albastrul marin, verdele pastelat, roșul eviden-
țiator sau planul secund învăluit în neclar sunt
doar câteva dintre elementele unei simfonii de
culori armonioase, care fac din lucrările artis-
tului adevărate elemente ale unei moșteniri ar-
tistice de seamă.
■
TRIBUNA • NR. 474 • 1-15 iunie 2022
35
sumar	
bloc-notes Eugen Cojocaru Dragoste la zero grade - film „furat” de italieni!	2
editorial Mircea Arman Filosofia ca știință a adevărului	3
filosofie Vasile Zecheru Idealul de om și utopia statului perfect la Platon	5
Viorel Igna Atributele lui Dumnezeu și Sfânta Treime la Sfântul Toma din Aquino	9
diagnoze Andrei Marga Viața bună	11
eseu Iulian Cătălui Despre interviu: definiții, etimologie, istoric și tipologii (I)	13
Rodica Bretin Miracolul islandez	16
istoria literară Radu Bagdasar Efectul de biliard amplificat și multiplu (V)	17
social interviu realizat de Daniela Șontică Ștefan Baciu - un excepțional poet universal (II)	20
file de Jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (XI)	23
document literar Ilie Rad Scrisori de la autori contemporani (VII) Laurențiu Fulga (1916-1984)	24
memoria literară Constantin Cubleșan Poetul în Agora	25
însemnări din La Mancha Mircea Moț Glorioasa copilărie	26
proza Ion Toma Ionescu Reportofonul	27
cărți în actualitate Menuț Maximinian Ce facem cu România? O întrebare pe buzele tuturor	29
Vasile V Filip Modă, modernitate, modelare	30
Irina Lazăr Echilibru prin poezie, un deziderat	31
film Mihai Fulger Artist vs. sistem, altfel	31
teatru Claudiu Groza Ce a vrut să spună autorul?	32
Alexandru Jurcan Audiția, cinematograful și crivățul	32
showmustgoon Oana Pughineanu Cafeniu pe cafeniu	33
arte Mihaela Mureșan Viața ca un marțipan - artă, dulce artă, cu iubire conturată ...	34
plastica Iakob Attila Gyorkos 100	36
plastica	
Gyorkos 100
Iakob Attila
Gyorkos Manyi Albert
Peisaj de iarnă cu vulpe roșie, ulei pe pânză, 80 x 60 cm
Personaj marcant al vieții culturale clu-
jene, Gyorkos Manyi Albert, în ciuda
pregătirii sale profesionale din cadrul
Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” (după
desființarea Institutului Maghiar de Arte din
Cluj), se va remarca și va rămâne în aminti-
rea posterității ca unul dintre cei mai de sea-
mă pictori naivi ai Transilvaniei. Lucrările sale
de pictură sunt reflecția unui spirit uman te-
merar, care nu se sperie de provocările artelor
plastice și decide să folosească acest mijloc de
creație pentru exprimarea propriilor valori și
sentimente. Pentru el, arta și pictura au deve-
nit calea de comunicare a unor gânduri a că-
ror rădăcină se regăsește în viața cotidiană a
oricărui om care a fost martorul unor convul-
sii sociale și politice majore. Atașamentul față
de trecut, față de valorile fundamentale ale
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nlll■
642341 100474