TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Victor Manuel Hernandez Castillo
Naufragiul trupurilor - detaliu (2011)
pastel de ulei pe hârtie, 70 x 50 cm
fotografii la minut
Vaca
I Mircea Radu lacoban
Un român avea o vacă - eu eram acela, eu!
Se întâmpla în urmă cu 70 de ani. Ca pe
mulți din generația mea, născuți pe timp
de război și crescuți la vreme de cruntă secetă, nu
m-a ocolit boala sărăciei și-a tuturor lipsurilor -
tuberculoza. Am făcut o formă extra-pulmonară,
cu fistule ganglionare și statul român, așa amărât
cum era, ne-a ținut pe toți cei asemenea mie, veri-
le, câte două luni, în colonii sanatoriale, unde
eram îndopați cu untură de pește și lapte conser-
vat trimis în cutiuțe strălucitoare de Ajutorul
American. Când a aflat, bunica din spre mamă,
Domnica Grămadă, a alertat familiunea că „băie-
tu’ de la Ițcani îi bolnav și tre’ să bee lapte adivărat,
nu pomeni conservate.” Drept pentru care s-a luat
hotărârea să fiu împroprietărit cu una vacă, ur-
mând ca bunicul Costache să asigure logistica
transportului până la livrarea la domiciliu. Urma
să fie o surpriză de ziua mea, nici mama, învăță-
toare la Ițcani-gară, nici tata, impiegat de mișcare,
habar n-aveau ce transfer de proprietate se punea
la cale întru salvarea „băietului” tebecist. Trăind
în umbra Dealului lui Vodă, deci, în preajma
Cotnarilor, bunicu-meu nu prea bea apă până
prin mai-iunie, când secau poloboacele. Fusese
pădurar la Zagavia, acum era dascăl la biserica
din Scobinți; el m-a învățat să citesc, dar cu litere
chirilice. Cum, la patru ani, știam Tatăl Nostru pe
de rost, mi-a adus un ceaslov din veacul XVIII, în
care rugăciunea era tipărită pe ultima filă. Urma
să potrivesc literele slavone cu sunetele româ-
nești. Ceea ce am și făcut; peste decenii, când am
început, la Filologie, descifrarea vechii limbi sla-
vone, profesorul Zacordoneț nu pricepea cum de
mă descurc fără ezitare, de la prima vedere (cre-
dea el!) prin pădurea de tilde și de litere clădărite
una în cârca celeilalte... Costache Grămadă nu
era înzestrat cu adevăratul har al beției. Niciodată
nu bea de unul singur: iubea doar taclalele de la
crâșmă. Acolo era singurul loc în care avea un cu-
vânt de spus (povestea frumos, cursiv și colorat),
fiindcă acasă glăsuia numai adevăratul cap al fa-
miliei, apriga Domnica, bietul Costache având
drept cel mult la un firav vot consultativ. Și iată
că-n zorii unei dimineți de luni, zi în care nu se
fac nici botezuri, nici nunți, nici înmormântări,
moș Costache înjugă boii, o leagă pe Joița în urma
carului și, după ce ascultă smerit predica soaței,
care-i înfățișa una câte una primejdiile drumului
(crâșmele, adică) o pornește înțelepțește, iavaș-ia-
vaș, către bănuitul și necunoscutul Ițcani, unde
nu fusese niciodată. În zbor de pasăre, să tot fie
vreo 40-50 de km., numai că drumu-i cotigit rău
și bunicu-meu a trebuit să-ntrebe din om în om
încotro-s Ițcanii, precum ostașii ruși, ale căror
prime vorbe erau întotdeauna „Gde Berlin?”
Drumul prin pădurile Zagaviei îi era de-a dreptul
familiar. N-a poposit decât să-și tragă sufletul boii
și vaca, la o prisacă a nu știu cui, cuscru cu nu știu
cine din partea unor veri ai Domnicăi, prilej cu
care paharul de vorbă s-a tot umplut și deșertat
până-n faptul serii. „Coane Costache, doar n-o să
treci, noaptea, Siretul prin vad. Iaca, avem și baler-
cuța asta...” A doua zi, după prânz, a ajuns la
Lespezi. Mai fusese pe-acolo, așa că a cârmit di-
rect către crâșma lui Petrache. Nu l-a mai găsit
printre cei vii, la tejgheluță l-a aflat pe „sin
Petrache”, drept pentru care au înșirat până după
apusul soarelui amintiri despre răposatul. Joița,
vacă tânără, focoasă și-n puteri, a avut nenorocul
să întâlnească, sub dealul cimitirului evreiesc,
buhaiul comunal. Noroc că dumnealui muncise
din greu la îndeplinirea îndatoririlor obștești, așa
că n-a dat nici o importanță frumoasei necunos-
cute din Scobinți. Joița însă, adulmeca isteric cu
nările în vânt și mai-mai să răstoarne carul, dacă
nu se rupea funia. Bunicu-meu a izbutit s-o gă-
sească târziu, în ograda unui hohol ce-o adunase
de pe ulițe și voia plată pentru fân, adăpare și găz-
duire. Cerea 3 lei, Costache i-a dat un leu jumate.
După care, moara fiind aproape, a rămas să în-
nopteze printre căruțașii ce-și așteptau rândul la
măcinat. A apărut cofa de molan, moș Costache,
cu atâta lume în jur, i-a ținut pe toți la povești
până ce a încetat să orăcăie motorul ofticos la mo-
rii. Într-o frumoasă amiază de sâmbătă, buni-
cu-meu Costache Grămadă a ajuns cu vaca la
Ițcani. Cel mai greu i-a fost să treacă de Dolhasca,
unde vinerea-i iarmaroc. Văzând-o pe Joița, cu
ugerele pline, legată-n urma carului, toți credeau
că-i de vânzare. Oferte, insistențe, propuneri de
adălmaș. Samsarul localnic Leibovici a izbutit să-l
aducă pe bunicu-meu în răcoarea bufetului de pe
zidul căruia încă nu se ștersese inscripția roșie
„Votați soarele!”: „Las-o încolo de văcuță, n-o
vinzi, n-o vinzi, mai degrabă m-ar interesa boii,
cât ceri pe boi?” Moș Costache s-a ținut tare și,
chiar dacă Leibovici i-a turnat când molan, când
samagoncă, a izbutit, cum-necum, să se aburce în
car; boii, simțindu-l, au pornit-o domol, în pas
legănat. Numai că. spre Fălticeni. Când s-a mai
dezmeticit, trecuse de Vămeni. Întrebând iarăși
„Gde Berlin?” a trebuit să se întoarcă, pierzând
altă jumătate de zi. Ajuns la Ițcani, a dus vaca mai
întâi la gară, numai că taică-meu nu era-n tură. A
adăpat-o pe Joița la cișmeaua peronului și vaca,
recunoscătoare și mulțumită, a tras ditamai bale-
ga, jumate pe „bomba” unui macaz, cealaltă jumă-
tate pe condurii doctorului Shechter, oprit să-și
verifice biletele la cinematograful gării (că numai
la Ițcani și la Copenhaga funcționau cinemato-
grafe în incita stației feroviare.) După cum ne-a
istorisit mai târziu bunicul, s-a lăsat cu scandal,
așa că a șters-o, parcând carul și boii în gară, iar el,
cu vaca de funie, a găsit școala, unde era recreație
și doamna ’văstoare Iacoban mai-mai să leșine vă-
zându-și tatăl neanunțat și, mai ales, vaca. Sar
peste amănuntele preschimbării magaziei din
curte în grajd (a trebuit dărâmat un perete pentru
lărgirea ușii), sar peste totala nepricepere a ma-
mei într-ale mulsului, sar și peste boscorodeala
tatei („Ce să spun, că nouă, iaca, vacă ne trebu-
ia!”), spre a ajunge la puțin bănuita importanță a
responsabilității hrănirii Joiței, care n-avea cum
să mă ocolească. Învățam după amiaza, așa că, în
zori, porneam desculț, lipa-lipa, cu vaca la păscut
„pe zona” căii ferate. Plin de bune intenții, tră-
geam de funie până-i potriveam botul în dreptul
celui mai ochios mănunchi de buruian, numai că
dumneaei refuza cu încăpățânare orice meniu im-
pus, spre a molfăi tot soiul de alte verdețuri prică-
jite. Oricum, nu-i era de-ajuns și, cum la Ițcani
cireadă și pășune nu erau, întreaga familie s-a pus
Continuarea în pagina 4
2
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
editorial
Imaginativul ca facultate
apriorică a creației și
ordonării lumii
■ Mircea Arman
Dacă pentru Kant metafizica avea nevo-
ie de o știință care ar fi putut determina
posibilitatea și întinderea cunoștințelor
umane apriorice și dacă el a găsit-o în ceea ce se
va chema „critica rațiunii pure” această știință pe
care Kant o dezvoltă din teoria generală a logicii
are neajunsul de a se limita la posibilitățile exis-
tente în „realitate”, prin urmare la aplicarea stric-
tă a intelectului la datele experienței chiar dacă
aceasta va fi percepută și analizată în perspectiva
subiectivismului transcendental. Kant numește
transcendentală „orice cunoaștere care se ocupă
în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de
cunoaștere a obiectelor, întrucît acesta este posibil
apriori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi
filosofie transcendentală.”1
Desigur, ceea ce se va numi „critică a rațiunii
pure” va avea neajunsul de a analiza doar mo-
dalitățile în care intelectul se va putea raporta la
realitate și la judecățile acestuia asupra ființărilor
ici-colo disponibile pe care le face posibile prin
aducerea „realității” în cunoaștere prin interme-
diul sintezei transcendentale a aprecepției. În
felul acesta, spune Kant, ar exista totuși posibili-
tatea intelectuală de a „adăuga la concept” de a-l
îmbunătăți și de a trece de la judecata analitică
spre judecățile sintetice apriorice.
Raportat la dezvoltările kantiene din interiorul
logicii clasice, acest sistem critic al rațiunii „se în-
chide” magistral în demonstrația făcută în Critica
rațiunii pure, sub rezerva de esență că întreg apa-
ratul critic dezvoltat de Kant, din logica clasică,
nu va face față și nu va aborda, ca atare, procesul
„dării” de realitate. Altfel spus, Kant nu va sur-
prinde procesul prin care, intelectul, prin cele
două componente esențiale ale imaginativului,
Victor Manuel Hernandez Castillo
Peisaje interioare (2012), xilogravură, 69 x 98 cm
capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul
poietic rațional aprioric, va fi capabil de a produce
realitate.
Și deși în Critica rațiunii pure sunt aduse în dis-
cuție procesele de creație a realității la nivelul su-
biectivității transcendentale, totuși, Kant nu trece
dincolo de „rațiunea pură” și nu vede fenomenul
producerii realității decît ca un aspect legat de
empiric chiar dacă admite existența unei științe
ruptă din experiență și „natural” transcendentală,
așa cum este știința matematicii sau „critica rați-
unii pure”. Faptul că matematica nu este decît o
metodologie și nu o știință, așa cum este și drep-
tul, fie ea sintetică sub raportul judecății, îi sca-
pă lui Kant așa cum i-a scăpat metafizicii această
problemă a unei științe a imaginativului poietic
rațional aprioric. Rațiunea pură nu se ocupă cu
problema generării de realitate, așa cum se întîm-
plă astăzi cu posibilitaea apariției ex nihilo a în-
tregii game a instrumentelor realității virtuale, ci,
în buna tradiție a problemelor dezvoltate de me-
tafizica tradițională, doar de Dumnezeu, libertate
și nemurire. La aceste trei concepte fundamentale
s-a mărginit metafizica occidentală pînă în filoso-
fia lui Heidegger.
Kant credea cu putere că deși există posibili-
tatea producerii de realitate din înșăși transcen-
dentalitatea, aceasta se va lovi mereu de proble-
ma realității fenomenale care, de cele mai multe
ori, o va invalida. „Pare fără îndoială natural că,
deîndată ce am părăsit terenul experienței, vom
înălța repede, cu cunoștințe pe care le posedăm
fără să știm de unde și pe creditul unor principii
a căror origine nu o cunoaștem, o clădire, fără a
ne fi asigurat mai dinainte, prin investigații făcute
cu grijă, de temeliile ei, căci ne vom fi pus cu mult
Mircea Arman
înainte întrebarea: cum poate ajunge intelectul la
toate aceste cunoștințe apriori și ce sferă, valabili-
tate și valoare pot avea ele?”2. Desigur, problema
pusă este eronată cîtă vreme întreaga dezvoltare
a noilor realități științifice și tehnice își au sediul
într-un pur apriorism chiar dacă acesta este apri-
orismul imaginativ poietic rațional. Cum am ex-
plica altfel, în afara existenței acestui imaginativ
aprioric posibilitatea dezvoltării uluitoare a teh-
nicii și a științei care îi stă în spate, știință care
la rîndul ei este un construct imaginativ poietic
rațional. Va trebui abandonată imaginea falsă a
unei științe bazată pe analitica rațională ca mo-
dalitate de feliere a fenomenului, așa cum apare
ea la William Ockham și cum se va dezvolta în
filosofiile științelor și în însăși mentalitatea și me-
todologia științifică uzuală, astfel încît trebuie tre-
cut la înțelegerea superioară a cercetării științifice
ca produs sintetic și nu analitic al imaginativului
poietic rațional aprioric. Cu alte cuvinte, realitatea
care se dezvoltă în interiorul științelor nu este un
rezultat al analizei fenomenelor ci un construct
imaginativ poietic rațional aprioric care propune
o realitate și care o face posibilă. Toată istoria ști-
inței și tehnicii validează, fără putere de tăgadă,
acest fapt.
Este aproape lipsită de importanță acumularea
și stocarea informației, publicarea notelor de lec-
tură a unor profesori universitari mediocri care
nu sunt decît niște funcționari, cîtă vreme savan-
tul nu este „atins” de creația care stă în interiorul
capacității imaginative apriorice și este adusă la
realitate de imaginativul poietic rațional aprioric
care face, din posibilitatea subiectivității raționale
transcendentale, realitate. Descoperirile secolului
XX și apoi dezvoltarea tehnicii informaționale a
următorului secol nu a făcut decît să propună o
altă realitate însă aceasta nu poate fi văzută ca un
produs al analizei ci ca pe unul al sintezei raționa-
le transcendentale apărute din chiar capacitatea
imaginativă poietică apriorică. Drept dovadă, un
Steve Jobs nu a fost un banal profesor universitar
aproximativ calificat, funcționar bun la aproape
nimic sau cuminte adunător de informații din fișe
de lectură, ci creator de realitate. Știința moder-
nă propune modele, care sunt dezvoltări creative
ale imaginativului poietic aprioric rațional și nu
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
3
o
analize, mai mult sau mai puțin importante, ale
fenomenului care, oricum, nu poate fi surprins
de inteligența umană în însăși caracterul său care
este, de esență, contradictoriu și tranzitiv.
Kant nu a putut, la vremea sa, să pre-vadă
această dezvoltare a imaginativului poietic uman
aprioric și, ca atare, nu a propus o analiză a aces-
tui fenomen, care dincolo de o teorie sau alta a
cunoașterii, a scăpat mereu din vedere problema
creației care a fost expediată, comod, facultății
imaginației care nu are nimic în comun cu imagi-
nativul poietic rațional aprioric sau cu capacitatea
imaginativă apriorică. Cu toate acestea, Kant nu
a uitat să trateze problema imaginației, pe care a
înțeles-o în spiritul timpului său și a privit-o, ab-
solut normal, din perspectiva istoriei filosofiei.
Această lipsă de înțelegere care s-a produs încă
în istoria îndepărtată a filosofiei, ne referim aici
la dialogul platonician Ion sau chiar în Republica,
nu a mai fost abordată iar confuzia creată între
imaginație și capacitatea imaginativă apriorică și
imaginativul poietic rațional aprioric a rămas în
ascundere pînă la abordările noastre mai recente3.
Acesta este și motivul pentru care metafizica a
rămas ezitantă și într-o profundă defensivă față
de teoriile științifice care, cel puțin sub aspectul
analizei și devoalării modalităților genuine de ra-
portare la lume, ființă și om, nu îi sunt cu nimic
superioare. Metafizica a rămas în defensivă dato-
rită narativului fals dezvoltat în chiar mentalitatea
științifică după care aceasta, știința, ar fi modul
infailibil și absolut al cunoașterii, ceea ce nu este
decît un uriaș fals.
Lumea ordonată pe criteriile matematicii, lume
dezvoltată ca absolută de către narativul științific,
are, la rîndul ei, neajunsurile oricărei absoluti-
zări mai ales că acestea se referă aproape exclu-
siv la mecanismele fenomenale, empirice, ceea ce
duce spre utiliarism și voință neostoită de putere.
Această abordare a mecanismelor gîndirii științi-
fice și tehnice a dus la impasul actual marcat de
haosul planetar indus de lipsa unei posibilități a
gîndirii creatoare de a da omului o nouă dimen-
siune a existenței sale. Așa se explică propoziția
oraculară heideggeriană: „Nur noch ein Gott
kann uns retten”, vizînd aici o nouă idee care poa-
te conduce și direcționa umanitatea. Însă această
idee trebuie să aibă posibilitatea ordonării hao-
sului creat de scăparea din mînă a tehnologiilor
informaționale și subjugarea lor unor ideologii
sociale utopice. Istoria spiritului văzută din per-
spectiva imaginativului poietic rațional aprioric
Urmare din pagina 2
Vaca
în slujba vacii-cadou. Adunam cu trudă, de pe
margini de șanț, câte-un sac de buruian, ca să-l
vedem topindu-se în câteva clipite, de parcă n-ar
fi fost niciodată în iesle. Aveam mereu mâinile ne-
gre-verzui de la volbura smulsă cu tot cu rădăcină
și de la știrul adunat fir cu fir. Tata aducea, nu știu
de unde, se pare că de pe la cantonieri, bostani
pântecoși, repede ronțăiți de nesătulul patruped,
mama tăbârcea ditamai legăturile de buruian
adus tot de mai departe, fiindcă în jurul casei se
lățea mereu postata tunsă zero. Miercurea și sâm-
băta, tata tocmise un acar să rânească în grajd și
să ducă gunoiul, cu tărăboanța, în nevolnicul pâ-
râiaș care, până la 1918, despărțea România de
Austro Ungaria. Numai că rămânea putoarea, ta-
man cât să strâmbe nasul vecinilor. Se vede că ei
Victor Manuel Hernandez Castillo
În căutarea unui nou orizont (2012), xilogravură, 69 x 98 cm
ar putea genera un asemenea sens, numai că el ar
rămîne la nivelul înțelegerii superioare a lumii.
Aceasta ar fi, în fond, noua sarcină a metafizicii.
Gigantomahia pentru limpezirea și cataliza-
rea unui nou sens al lumii sau al restructurării
acesteia în baza unor idei mai vechi dar valo-
roase a început deja. Problema înțelegerii sensu-
lui imaginativului poietic rațional aprioric și al
posibilităților sale raționale infinite raportate la
structurarea unei noi lumi ar trebui mai profund
înțelese și puse în practică imediat și necondiți-
onat. Problema uriașă care apare însă este lipsa
unor capacități umane care să poată sintetiza și
canaliza lumea într-un sens ontologic și nu ide-
ologic. Pentru ca să fie posibilă această structu-
rare a imaginativului poietic contemporan este
nevoie de un efort pe care lumea actuală nu mai
este, cel puțin în prezent, capabilă și dispusă să îl
facă. Substituirea meritocrației cu ideologia care
a avut loc în ultimii ani a dus la distrugerea siste-
mului de învățămînt de la primul la ultimul nivel
și la educarea proștilor de către alți proști și prin
aceasta la analfabetismul funcțional și la existența
ne-au turnat, fiindcă ne-am trezit cu țidulă de la
Primărie precum că s-a stabilit cota de lapte pe
care Joița va trebui s-o furnizeze statului.
Precizarea ultimă dădea fiori: nepredarea cotei se
consideră sabotaj! Vaca ajunsese teroarea familiei;
toți trudeam pentru ea și seara cădeam frânți,
pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Drept
pentru care s-a telegrafiat la Scobinți: „Luați vaca
înapoi.” Profund jignită, bunica Domnica ne-a
răspuns sec: „Vindeți vaca.” Tata fiind ceferist, s-a
dus între două trenuri, vinerea, la Dolhasca. L-a
găsit pe Leibovici în ușa crâșmei cu „Votați soare-
le!” I-a vândut-o pe Joița. Sigur că, la despărțire,
toți am plâns cu fereală și-am pupat-o-n bot
Acum, povestea mi se pare fadă și banală.
Parafrazându-l pe magistrul Ursachi, s-ar putea
spune doar că „Un om din Ițcani a avut o vacă /
Dar nu i-a folosit la nimic...”
■
unei imense pături sociale a proștilor cu diplomă
universitară. Acest sistem este într-o mare parte
realizat global însă, din fericire, nu a putut fi dus,
încă, pînă la capăt.
Toată deruta apărută pe un fond marcat de uti-
litarism și ideologii utopice a făcut ca lumea să ca-
ute un sens în bunăstarea materială care nu poa-
te structura ceva limitat cum este lumea omului
prin ceva nelimitat cum este „sacra foame de aur”.
Această lipsă de viziune a umanității din ultima
sută de ani a făcut ca spiritul să decadă în dauna
unei bunăstări iluzorii care se ruinează sub ochii
nostri, întrucît prostia aduce prostie și lăcomia
așișderea, cu atît mai mult cu cît este fondată pe
ideologii tembele și tembelizante. Aceste ideologii
nu pot fi decît expresia lipsei uluitoare a culturii
și umanismului, a gîndirii genuine și a unei lipse
a moralității care se ascund în chiar tehnologiile
informației și pe care le vîntură tot felul de ipochi-
meni sine mens sine anima.
Sarcina unei viitoare metafizici este să reorgani-
zeze acest haos în care știința și tehnologia infor-
mației a împins lumea, o lume nepregătită pentru
puterea ce stă ascunsă în spatele acestei tehnologii
ale „realităților virtuale” și care nu își poate masca
voința și foamea de dominare și anihilare a indivi-
dualității, cu tot ceea ce implică ea, de la libertate
individuală, la creație, valoare și moralitate.
Această putere a omului de a se reinventa, de
a crea o nouă lume posibilă rațională stă în voin-
ța lui care trebuie ghidată de educație și cultură.
Altfel, mașinismul și toate tarele morale, educați-
onale, culturale și civilizaționale vor crea o lume
a monștilor, o lume schizofrenică cum o numea
Benjamin Fondane.
Note
1	Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Editura
Științifică, București, 1969, p. 59.
2	Imm. Kant, Op. cit., p. 46.
3	Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imagi-
nativului uman, Tribuna, 2020, și traducerea italiană a
acesteia apărută deja în anul 2021 în cunoscuta editură
italiană Morlacchi.
■
4
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
filosofie
Platon despre
sufletul lumii
■ Vasile Zecheru
“Sufletul lumii” [...] este un con-
cept sau o construție care sună
destul de ciudat pentru omul mo-
dern și care stârnea chiar printre
succesorii lui Platon dispute dintre
cele mai vii. Universul are suflet,
are viață, vivacitate; căci de fapt
chiar asta înseamnă ^ux^, iar cre-
dința în nemurirea sufletului atâr-
nă în mod esențial de convingerea
că “viața” nu poate să moară.
Paul Friedlander, vol. III, p. 396
Platon acordă o atenție deosebită sufletului
și, din diferite perspective, introduce cla-
rificări și interpretări spre a lărgi și adânci
înțelegerea acestui fenomen, pe cât de complex și
de extins ca manifestare, pe atât de dificil în ceea
ce privește conceptualizarea. Rând pe rând, auto-
rul Dialogurilor atinge subiecte delicate ce țin de
această materie, reușind realmente să extindă sfe-
ra cunoașterii și să pună, cumva, bazele unei ști-
ințe viitoare - psihologia - destinată să cerceteze
sistematic universul lăuntric. La Platon, Sufletul
uman prezintă trei funcțiuni: intelectul (gândire și
judecată), afectele (emoții și sentimente), instinc-
tul (impulsuri necontrolate și necondiționate).
Dualitatea daimon-eidolon din Sufletul omului
i-a fascinat pe grecii antici; daimon-ul era spiri-
tul, învățătorul lăuntric, câtimea divină înlănțuită
în trup, iar eidolon - umbra telurică a acestuia.
Daimon-ul avea cunoștințe și puteri deosebite
care însă, de regulă, nu erau accesate pentru că
omul (persoana, ego-ul) nu-și amintea de condi-
ția sa divină și, astfel, nu era în măsură să utilizeze
acele capacități misterioase.1 Când, în mod repe-
tat, Platon afirmă despre Socrate că este daimon2,
el se referea tocmai la aceste puteri spirituale de-
osebite pe care maestrul său știa să le activeze.3
Doctrina sufletului binar. Ca și în alte situații
similare când Adevărul, cu dimensiunea sa absur-
dă și paradoxală, devine, practic, incomunicabil
Victor Manuel Hernandez Castillo
Fiecare cu sine (2012), xilogravură, 72 x 112 cm
omului obișnuit și de această dată Platon va recurge
la mit pentru ca astfel să facă posibilă o înțelegere
rezonabilă a mesajului inițiatic. În speță, ni se spu-
ne că demult - in illo tempore - pe lângă bărbat și
femeie exista un al treilea tip uman (androginul) ...
care era părtaș la firea fiecăruia dintre cele două .4
Platon tratează aici despre doctrina sufletului dual,
adică, despre faptul că asupra corpului își exercită
voința două instanțe, una masculină (intelectul),
cealaltă feminină (emotivitatea). Aceasta face ca
acțiunea omului să fie marcată de inconsecvență
haotică și de o disfuncționalitate notabilă. Doar cel
ce înțelege natura sa paradoxală și se ridică deasu-
pra acestei perechi de contrarii care tinde să-i do-
mină viața, va putea să realizeze progrese privind
luare în stăpânire a propriului destin.5
Androginul platonic va fi ilustrat magistral de
călugărul benedictin Basile Valentin care, în pe-
rioada renascentistă, a desenat pe un trup uman,
două capete - unul de bărbat (Soarele), celălalt
de femeie (Luna). A rezultat astfel un homuncul
straniu și nefiresc ce poartă în mâna stângă un
echer (materia) și în cea dreaptă un compas (spi-
ritul). Doctrina inițiatică va sugera, totodată, că
lupta contrariilor nu se va sfârși în psihicul uman,
decât dacă în prealabil, se va înfăptui așa-numita
nuntă alchimică, adică unirea tendințelor mas-
culine (conștiente, raționale, ofensive) și a celor
feminine (inconștiente, iraționale, emoționale),
inerente persoanei.
Mai târziu, la început de secol XX, Sigmund
Freud a uimit lumea științei când a demonstrat că
raționalul și iraționalul coexistă în om și că acesta
din urmă este capabil să impună persoanei decizii
și acțiuni care, la un moment dat, îi determină im-
previzibil conduita. Chiar și în prezent, omul mo-
dern (dar neinițiat și, deci, fatalmente ignorant)
...încă se mai încruntă aflând despre faptul bizar că
în Sinele nostru coexistă două minți independente.6
Sufletul lumii și cel uman. Platon vede Sufletul
lumii7 (suflul vieții) dincolo de spațio-timp;
Panpsyhia - concept platonician - presupune o
credință fermă potrivit căreia toate sufletele (in-
clusiv cele ale zeilor, animalelor și plantelor) pro-
vin dintr-un singur mare suflet, astfel că tot ce
este viață aparține, de fapt, unei fraternități unice.
Deși este doar o fărâmă insignifiantă din întreg,8
Sufletul uman (unde, ni se spune în Timaios, că
intelectul / rațiunea este cea mai importantă com-
ponentă) are aceiași natură cu Sufletul lumii (en-
titatea din care provine și în care se va întoarce la
finele periplului său teluric).9 Dată fiind natura sa
inerentă, despre care însă a uitat definitiv, Sufletul
omului tânjește să părăsească statutul părelnic și
temporar de entitate individuală și să revină la
Sufletul universal - ambientul său firesc și natural
- tot astfel cum picătura de apă tinde organic să
ajungă în oceanul primordial după ce, o clipă, s-a
semețit a fi de sine stătătoare.
Această legătura intimă dintre Sufletul uman și
Sufletul universal impune cu fermitatea calea prin
care Fiul poate ajunge la Tatăl și anume printr-o
asiduă căutare lăuntrică. Sufletul uman este me-
reu însetat de dorința de contopire.10 Pe de altă
parte, Sufletul universal este interfața între cele
două lumi cardinale, cea supra-senzorială (Cerul)
și cea concretă (Pământul). Sufletul este câmpul
de luptă între două tendințe diametral opuse; aici
au loc toate bătăliile lăuntrice și așa se naște uni-
versal psihic. Platon formulează un raționament
sofisticat privind vibrația Sufletului universal și
produce speculații matematice referitoare la nu-
mere și la raportul de proporționalitate dintre
acestea. Dacă prin absurd, toate reflecțiile de acest
gen ar fi eliminate din textele platoniciene, întrea-
ga prelegere ar rămâne fără esență, căci ar dispă-
rea însăși focul viu întreținut de filosof ca fiind la
temelia armoniei universale și a ordinii morale.11
Piscul ierarhiei pitagoreice Beatus (Prea-
Fericit, în limba latină) se deriva în trei grade dis-
tincte: Sapiens, Perfectus și Doctus.12 Sapiens este
Înțeleptul, prin excelență; Perfectus reprezenta ac-
ceptarea contrariilor, desăvârșirea, plenitudinea;
Doctus era similar cu savantul, cel care a acumulat
cunoștințe apreciabile, vaste și profunde în toate
domeniile. Ca unitate a celor trei funcțiuni men-
ționate, Beatus (supremul pitagoreicilor de limbă
elenă era denumit Eudaimon) reprezenta, simbo-
lic, interfața cu Binele suprem și suveran.13 Pentru
pitagoreicii, fericirea supremă (eudaimonia) era
contremplarea armoniei (ordinii) universale și
marca atingerea nivelulului conștiinței cosmice.14
Imortalitatea sufletului. Mitul lui Er, viteazul
răpus în război și înviat în a douăsprezecea zi, nu
pare a-și găsi locul într-o operă care, aparent, este
destinată problematicii politice; vezi Republica,
614b-621d.15 Cu toate acestea, povestirea respecti-
vă constituie însăși cheie întregii construcții, căci
nemurirea sufletului este și a fost dintotdeauna,
miezul doctrinei tradiționale. Înțelegând prin tră-
ire directă că este nemuritor, omul devine imun la
cea mai apăsătoare și mai inhibantă angoasă din
viața sa terestră - tanatofobia.
În cadrul pasajului menționat mai sus, auto-
rul Dialogurilor remarcă faptul că odată separat
de corp, sufletul lui Er poate gândi mai clar de-
cât înainte pentru că recunoaște mult mai ușor
adevărata sa natură. La scurt timp după marea
trecere, sufletul eroului este supus unei judecăți
a faptelor săvârșite în timpul vieții pământești fi-
ind, prin urmare, silit să conștientizeze cu acuita-
te toate greșelile comise cu voie sau fără de voie.
Pe scurt, ...pentru toate nedreptățile săvârșite și
pentru toți oamenii cărora le făcuse un rău, sufle-
tul dă seamă, rând pe rând... și astfel, muribundul
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
5
o
retrăiește clipele lui de rătăcire / compasiune și va
primi sancțiuni / recompense, pe măsură.16
După ce experiența lui Er a fost mărturisită, sfa-
tul final se impune, cumva, de la sine și presupune
o modificare completă a atitudinii omului față de
evenimentele curente. Statutul de ființă umană pe
care Er l-a reluat după revenirea sa din abisuri este
cel anterior; în același timp, capacitatea sa de a în-
țelege realitarea a crescut exponențial. Ca atare, Er
își va reevalua vechile idealurile și își va reconfigu-
ra un nou sens al vieții. Pentru acest om înviat din
morți viața a devenit mult mai prețioasă, de neiro-
sit pentru scopuri minore și meschine și, de aceea,
Er își va reconsidera drastic setul său de valori și
convingeri. La final, Platon spune cu tâlc: .dacă
am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor
și că el poate primi la sine tot răul, dar și binele, ne
vom ține mereu de drumul cel de sus și vom cultiva
în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuință...17
Credința în metempsihoză. Ca și vechii indi-
eni18, ca și Pitagora, Platon credea și el în reîncar-
nare și aceasta credință rezultă tot din mitul lui
Er; adnotări menite să întregească argumentația
privind repetatele reveniri ale sufletului în lumea
terestră sunt numeroase operă platoniciană. Iată,
în acest sens, un citat din Phaidon despre o veche
tradiție .potrivit căreia ele (sufletele, n.n.) fiin-
țează acolo, sosite de aici și, de acemenea, că ele re-
vin aici, în lumea aceasta, și se nasc din morți. Iar
dacă lucrurile stau așa, [.], atunci ar mai putea
încăpea îndoială că sufletele noastre există acolo?19
După revenirea la viață, Er povestește despre
întâlnirea sa cu trei moire20 care l-au îndrumat pe
când se afla în tărâmul umbrelor. Er mai relatează
că a fost martor când sufletul lui Orfeu - marele
profet iluminat - a ales să se întrupeze într-o le-
bădă .din ură pentru neamul femeiesc. dar și ca
semn al înălțimii sale spirituale (lebăda fiind sim-
bolul nemuririi și al purității morale) și că, înainte
de a reveni la viață, sufletul bea din apa uitării și
astfel nu mai știe cine a fost în viața anterioară;
el a fost oprit să bea din licoarea miraculoasă și
amnezia care șterge legătura cu trecutul nu a mai
acționat asupra sa. Totul pare o poveste greu de
crezut dar, cu toate acestea, studii actuale par să
confirme veridicitatea stărilor respective.21
Cauza care determină reîncarnarea este fin co-
relată cu implicațiile de ordin moral pe care su-
fletul, în timpul vieții anterioare, le-a produs prin
faptele sale. Platon sugerează chiar și o anumită
libertate a sufletului în a opta pentru viitoarea re-
încarnare și, de asemenea, o predeterminare a re-
încarnării pentru ca sufletul să revină în mundan
spre a se încărca, prin trăire directă, nemijlocită,
cu o cunoaștere care să întregească și să dea un
sens ciclului parcurs anterior.22
Sufletul înaripat și judecata ultimă. Mitul su-
fletul înaripat, povestit de Platon, este asemenea
celui din spiritualitatea indiană: un atelaj (trupul)
la care sunt înhămați doi bidivii nărăvași (sufletul
binar), totul fiind strunit de un vizitiu (spiritul)
care ține hățurile și poartă, pe deasupra, o biciuș-
că amenințătoare. Caii, unul alb (rasă nobilă) și
celălalt negru (împovărat de răutăți), sugerând
perechea de contrarii, sunt mereu în neconcor-
danță și, dacă ei nu vor fi struniți de către vizitiu,
cu siguranță vor genera evenimente dintre cele
mai neplăcute pentru întreg ansamblul aflat în
mișcare. Din Phaidros 246a-249b aflăm că, mai cu
seamă, calul cel rău pare a fi predestinat să tragă
carul spre pământ, spre cele lumești, aducând cu
sine suferința și pierzanie.23
Întreg ansamblul ne este zugrăvit ca ceva care
zboară, caii fiind înzestrați cu aripi; tot astfel ne
Victor Manuel Hernandez Castillo
Oglindă eterică (2009), xilogravură, 57 x 74,5 cm
sunt prezentate și entitățile deifice care, și ele au
carul lor la care trag bidivii înaripați, numai că, în
comparație cu atelajul omului, vehicul deific plu-
tește lin și maiestuos pentru că este strunit cu mă-
iestrie și înțelepciune. Mult mai târziu, acestora
li se adăugă reprezentarea lui Jung care vorbește
și el despre două entități înaripate, aflate tot tim-
pul în antagonism: Anima (feminină, emoțională,
aplecată spre cele materiale) și Animus (masculin,
ghidat de raționalitate).
Mitul judecății ultime vine, oarecum, în com-
pletarea mitului anterior și întregește concepția
platonică despre suflet, despre nemurirea aces-
tuia și relația cauză-efect privind faptele săvârși-
te de om în oglindă cu consecințele postume pe
care sufletul le suportă la despărțirea sa de trup.
(Gorgias, 523a-527a)24 În mare parte, povestea a
fost preluată în creștinism: omul care își trăieș-
te viața ...după dreptate și cu evlavie... ajunge în
Insula Fericiților (Rai) iar ...cel nedrept și nele-
giuit... va merge în Tartar (Iad). Prin urmare, în-
demnul vine de la sine ...precum roata carului care
urmează copita boului...: încă în viață fiind, să ne
îngrijim de respectarea vechii rânduielii care ...a
ființat de altfel în toate timpurile și ființează și
acum pe lângă zei.25
(fragment din volumul Vasile Zecheru, Originile
tradiției inițiatice. Izvoarele francmasoneriei specu-
lative, în curs de apariție)
Bibliografie
Bădiliță, Cristian - Miturile lui Platon, Ed. Humanitas,
1996;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Flew, Antony - Dicționar de filosofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Friedlander, Paul - Platon (vol. I-III), Ed Paideia, 2019;
Ghyka, Costiescu, Matila - Estetica și teoria artei, Ed.
Științifică și enciclopedică, 1981;
Muscă, V. & Baumgarten, A. (coordonatori) - Filosofia
politică a lui Platon, Ed. Humanitas, 2006;
Novak, Peter - Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Peake, Anthony - Există viață după moarte?, Ed.
Felicia, 2009;
Platon - Opere VII, Ed. Științifică și enciclopedică,
1993;
Banchetul, Ed. Humanitas, 2011;
Republica, Ed. Antet, 2012;
Vitsaxis, Vasilis - Platon și Upanișadele, Ed. Moldova,
Iași, 1992.
Note
1	Peake, p. 146.
2	În creștinism, termenului i se conferă conotații
malefice, satanice, chiar.
3 Daimon-ul este .acel interregn dintre om și zeu,
dintre știință și neștiință; vezi Friedlander, vol. II, pp.
234.
4 Bădiliță, pp. 65-70.
5 Novak, pp. 52-53.
6 Novak, p. 349.
7 Uneori se utilizează, cu conținut identic, sintagma
Suflet universal sau Axis mundi - o coloană ce unește
Pământul (universul terestru, senzorial și concret) cu
Cerul (lumea supra-senzorială a Ideilor / Formelor); a
se vedea și Flew, p. 266.
8 Sufletul uman a fost plăsmuit din același aluat ca și
Sufletul lumii fiind, ca atare, imuabil și etern.
9 Friedlander, vol. III. pp. 396-397.
10 Vitsaxis, pp. 29-30.
11 Ghyka, 1981, p. 22 și p. 343.
12 Denumirile latine sunt cunoscute grație unei carți
semnate de către Marcus Terentius Varro (116-27 îen).
13 Bădiliță, p. 20; Flew, p. 267.
14 Ghyka, 1981, p. 196.
15 Friedlander, vol. III. pp. 71-75.
16 Bădiliță, p. 127.
17 Bădiliță, p. 136.
18 În Upanishade, metempsihoza (Samsara - migra-
ția ciclică a sufletului) constituie un precept funda-
mental.
19 Vitsaxis, p. 56; Friedlander, vol. III. pp. 41-69.
20 Tendințele temporale dimprejurul tronului
Necesității, Lachesis-trecut, Clotho-prezent și Atropos-
viitor.
21 Novak, pp. 153-172.
22 Vitsaxis, pp. 57-60.
23 Friedlander, vol. III. pp. 235-261.
24 Friedlander, vol. II. pp. 277-306.
25 Bădiliță, pp. 108-114.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
Noțiunea metafisică
de participare la Sfântul
Toma din Aquino (III)
■ Viorel Igna
Lui Vasile Lucaciu
Comentariul Sfântului Toma din Aquino
la De hebdomadibus a lui Boethius este
foarte important pentru concepția toma-
siană a participării, fapt recunoscut de cei mai
mulți analiști. Fie Geiger, fie Te Velde și-au în-
ceput studiile lor despre participare la S. Toma
cu o examinare a textului boețian și a comen-
tariului Aquinatului. Demersul analitic propriu
comentariului este cel mai lung și cel mai extins
din toată opera S.Toma. Mai mult, dată fiind da-
tarea operelor anterioare, limbajul participării,
scrie S. Block, joacă un loc minor, în cazul lu-
crării De ente et essentia1 nici măcar nu apare,
fiind aproape neinteresat să-l definească în acea
perioadă a creației sale2. De aceea este impor-
tant comentariul la De hebdomadibus, deoarece
în această lucrare conceptul de participare devi-
ne un element bazilar în metafisica tomasiană.
În măsura în care S. Toma era intenționat să-
și însușească noțiunea de participare, și în ace-
lași timp era interesat să evite anumite conotații
ale conceptului, care dintr-un punct de vedere
aristotelic ar fi fost problematice. Pentru el o
asemenea preocupare nu era deloc exprimată în
mod explicit; iese astfel în evidență atitudinea
de conciliere proprie Aquinatului și de care am
mai vorbit, și de aceea el nu face altceva decât să
prezinte poziția lui Boethius. Dar sunt cel puțin
cinci locuri în care poziția conciliatoare se vede
foarte clar, mai ales atunci când este vorba în
mod explicit De hebdomadibus.
Primul loc, din cap. 2, este unul din textele
în care S.Toma îl menționează pe Platon. Iată
textul în care el explică una din axiomele lui
Boethius:
Victor Manuel Hernandez Castillo	Mr. Hyde (2020), xilogravură, 64 x 100 cm
„În orice compus, altceva este ființa, altul este
compusul însuși; fiecare obiect în simplicitatea
sa posedă un lucru singular în ființa sa și în ceea
ce este”. S.Toma profită de ocazie pentru a sub-
linia că nu poate exista mai mult de un subzis-
tent care să fie în mod absolut simplu și să fie în
același timp ființă.Toate celelalte ființe trebuie
să participe la Ființă. Chiar dacă există alți sub-
zistenți care nu sunt compuși din formă și ma-
terie, adică alte forme subzistente, care sunt nu-
mai participanți la ființe. Aceste forme nu sunt
identice cu ființa, ci sunt determinative pentru
Ființă. Acest fapt este adevărat, insistă S. Toma,
fie că sunt concepute ca Idei platoniciene, adică
ca rationes separate, proprii speciilor lucrurilor
materiale, fie concepute ca rationes proprii unor
grade înalte ale Ființei, așa cum dorea Aristotel.
S. Toma nu face nici o distincție între aceste
două concepții.
În alte texte, așa cum se știe, S. Toma se pro-
nunță în favoarea modelului aristotelic de a
concepe entitățile imateriale. Așa cum va spune
mai târziu, în Introducerea la comentariul la De
divinis nominibus, platonicienii au greșit atunci
când au susținut că lucrurile fizice își au carac-
terul lor în participarea lor la speciile separate.
Aveau dreptate numai în ce privește „partici-
parea la toate entitățile primului principiu care
este din punct de vedere existențial Binele, Unul
și Ființa3”.
În al doilea loc, tot în capitolul 2, există un
text al comentariului care se referă la o altă axio-
mă a lui Boethius: Quod est participare aliquo
potest, set ipsum esse nullo modo aliquo parte-
cipat. „Ceea ce este poate participa la ceva, dar
ființa însăși nu participă la acel ceva în niciun
fel4”. În comentariul la această axiomă S. Toma
se oprește mai mult asupra conceptului general
de participare5.
A participa, scrie S. Block6, este ca și cum a
lua parte, partem capere. După aceea el distinge
între diversele modalități de a lua parte la ceva.
Una este aceea conform căreia participantul pri-
mește în mod particular ceea ce aparține altuia
într-un mod universal și comun. Astfel o specie
participă la natura genului. Un al doilea mod de
participare este acela al subiectului la accidens
și al materiei la formă. Un altul, este participa-
rea efectului la cauză; mai ales atunci când efec-
tul nu este proporțional puterii cauzei sale, ca
în cazul luminii prezente în atmosferă, care nu
este o luminozitate proprie, ci aparține Soarelui.
În sfârșit, există o modalitate de participare deja
exemplificată referitoare la distincția dintre esse
și id quod est: aceea a distincției dintre concret
și abstract7.
Astfel, este posibil că ființa determinată să
participe la ceva conform celei de-a treia mo-
dalități, aceea a efectului și a cauzei. S. Toma
nu găsește ca fiind necesar să expliciteze acest
lucru. De fapt ar fi de prisos, dacă ținem cont
de precizarea pe care o face în altă parte a axio-
mei, în care ni se spune că ființa însăși nu poate
participa „în niciun fel”. Pentru a explica acest
lucru, S. Toma observă că trebuie pusă de-o par-
te participarea efectului la cauză. Ori, pentru S.
Toma, conform acestui mod de participare, în-
săși ființa poate participa, întrucât în acest fel
putem avea cauza la care participă; atunci și fi-
ința determinată poate face acest lucru.
Cu această precizare, ce-a dea doua parte a
axiomei devine mai clară. De fapt, observă S.
Toma, ființa poate participa la acel ceva, într-o
modalitate cu totul particulară, așa cum mate-
ria participă la formă sau subiectul la accidens;
aceasta deoarece, așa cum am văzut ființa deter-
minată este ceva care are un caracter formal8.
Nu poate participa la ceva în prima modali-
tate arătată mai sus, ca particularul la universal
sau la lucrurile comune, deoarece nu există ni-
mic mai normal decât Ființa însăși9.
Trebuie să ne-ntoarcem, scrie S. Block, la fap-
tul că S. Toma dorește să admită, fără a se opri
asupra ideii, la modalitatea în care ființa poate fi
participativă. Pentru a sublinia acest lucru, este
nevoie de o acțiune prin care un efect să poată
participa la o cauză, în special atunci când efec-
tul nu este proporțional cu impactul cauzei. Este
evident de ce cauză este vorba în acest caz: este
prima cauză, adică Dumnezeu.
Astfel, ținând cont de doctrina neo-platonică
a participării la ființă, credem că trebuie să ne
intereseze ideea că ființa însăși participă la ceva
care o transcende. Din moment ce prima cauză,
Divinitatea, este caracterizată și de S. Toma, ca
Ființa însăși, ipsum esse subsistens, putem înțe-
lege că Ființa însăși participă la această cauză, și
că nici măcar nu este într-un raport proporțio-
nal cu puterea de care dispune ?
În mod sigur, dacă luăm în considerare ființa
ca ceva dat dintr-un subiect particular, adică în
ceva ce este determinativ ființei, atunci putem
înțelege că o asemenea ființă va fi limitată și re-
dusă în raport cu prima cauză. Dar din context,
este clar că S. Toma vorbește de Ființă în mod
absolut, adică în toată universalitatea și perfec-
țiunea sa10 Esența divină este diferită de esența
ființei determinate.
În ce privește concilierea dintre doctri-
nele platoniciene și cele aristotelice în De
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
7
o
hebdomadibus boețian ele coincid și datorită
faptului că ceea ce este participat este în afara
esenței participantului. De fapt, acesta va fi și
sensul discursului tomasian, pentru care sub-
zistențele participă la ființa lor substanțială.
Am ajuns astfel la un punct crucial al doctrinei
Aquinatului a participării la Ființă. Prin faptul
că participând la ființă, lucrurile rămân fiin-
țe detrminate. Însă S. Toma insistă să vadă la
Aristotel anumite afirmații împotriva lui Platon
(cel puțin acel Platon prezentat de Aristotel), în
care ființa determinată nu este un gen și nu in-
tră în esența a ceea ce afirmă. Înțelegem astfel
de ce este el preocupat să se alăture tipului de
participare, asemănătoare cu ceea ce este specia
pentru gen. Pentru S. Toma, Binele, ca Ființă,
chiar dacă aparține esenței lucrurilor, este ori-
cum ceva care le aparține conform naturii lor.
Ființa este propriu-zis al lui Dumnezeu în
sensul că Dumnezeu este una cu ființa sa. Și alte
lucruri își au ființa lor, dar nu este ființa divină.
Făcând o trecere în revistă a implicațiilor ce
reies din precizările făcute de S. Toma despre
participare putem concluziona că a accepta par-
ticiparea la ființă nu presupune a spune că spe-
ciile lucrurilor subzistă în afara lucrurilor; ființa
însăși participă la o cauză, a cărei putere însăși
nu ne apare proporțională și ca putere nu intră
în corpusul ei, în ființa însăși, cu efectele ei; fi-
ința le este necesară lucrurilor, dar nu în moda-
litatea genului; ființa este configurată conform
categoriilor și a felului în care ființa simpliciter
nu este altceva decât o ființă substanțială sau
esse essentiae; ființa participată aparține subiec-
tului ei, per se, nu per accidens.
Ceea ce rezultă de aici este faptul că se rea-
lizează astfel o integrare a participării la ființă
în cadrul ontologiei aristotelice, cu toate că S.
Toma rămâne un boețian în cel mai bun sens al
cuvântului11
Demonstrând existența lui Dumnezeu cu aju-
torul principiului cauzalității S. Toma ne spune
că putem stabili în același timp că Dumnezeu
este creatorul lumii. Deoarece El este Existentul
absolut și infinit. Dumnezeu conține, în mod
virtual, în sine, ființa și perfecțiunile tuturor
creaturilor; lumea, după care întreaga ființă
este emanată de la cauza universală, se numește
creație. Acestă sinteză este remarcabil realizată
de Etienne Gilson, în a sa Filosofie medievală,
convins fiind că pentru gândirea occidentală, a
ignora Evul Mediu înseamnă a se ignora pe sine
însăși, iată încă una din rațiunile pentru care
ne-am aplecat și asupra tomismului.
Problema creație în opera Aquinatului nu o
punem pentru o singură chestiune particulară,
ci pentru totalitata a tot ce există. În al doilea
rând, tocmai pentru că este vorba de a explica
apariția a tot ceea ce există, creația nu poate fi
decât darul însăși al existenței; nu exista nimic,
nici lucrurile, nici mișcarea, nici timpul și iată
apărând creatura, universul lucrurilor, mișca-
rea, timpul.
A spune că creația este o emanație din totius
esse, înseamnă a spune că ea este ex nihilo. În
al treilea rând, dacă creația nu presupune, prin
definiție, existența materiei, ea presupune însă,
tot prin definiție, o esență creatoare, care deoa-
rece este ea însăși un Act pur de existență, poate
cauza la rândul ei acțiuni cu scopul declarat de
a exista.
Date fiind aceste condiții, și dacă înțeleg că ar
fi posibilă creația, în mod necesar ea trebuie să
fie liberă. De fapt, Actului pur al existenței nu-i
lipsește nimic dacă lumea există, și nimic nu s-ar
schimba dacă lumea n-ar exista. Existența crea-
turii este deci în mod radical legată de raportul
cu Dumnezeu, și deci se exprimă spunând că
creația, dacă se-ntâmplă să se realizeze, este un
act liber. Ea se poate produce, deoarece apare ca
un Act pur, nu numai al gândirii, așa cum a făcut
Aristotel, ci al aceleași existențe; sunt realizate
astfel cele trei condiții cerute pentru un act cre-
ator: este vorba de producerea existenței și a tot
ceea ce este, este vorba deci de o producere ex
nihilo, iar cauza acestei producții este în perfec-
țiunea existenței divine.
Raportul între creatură și creator, care razultă
din creație, se numește participare. Putem ve-
dea imediat că dincolo de a-i da o semnificație
panteistă, această expresie tinde să o elimine.
Participarea exprimă în același timp legătura
care unește creatura de creatorul ei, și care face
inteligibilă creația și separarea care ne împiedică
să le confundăm. A participa la actul pur sau la
perfecțiunea dumnezeiască înseamnă a poseda
perfecțiunea care exista înainte în Dumnezeu,
care se găsește acolo și acum, fără a fi anulată
sau diminuită de apariția creaturilor și că aceas-
ta reproduce conform modului lor de a fi limitat
și finit. A participa nu înseamnă a fi o parte din
ceea la care participă, înseamnă a poseda pro-
pria ființă și a o primi de la o altă ființă, iar fap-
tul de a o primi de la El este însăși proba că nu se
identifică cu El. Astfel creatura se așează în mod
infinit sub creator, atât de departe că nu există
o relație reală între Dumnezeu și lucruri, ci nu-
mai între lucruri și Dumnezeu. Lumea de fapt
se naște din ființă fără a se produce nicio schim-
bare în esența divină; și totodată Universul
n-a ieșit din ființa dumnezeiască printr-un fel
de necesitate naturală, ci este în mod evident
produsul unei inteligențe și al unei voințe. Tot
ceea ce este un rezultat al voinței dumnezeiești
preexistă în el conform unei modalități de exis-
tență a inteligibililor. Dumnezeu cunoaște toate
efectele pe care acțiunea sa le produce, le poa-
te produce pentru că le cunoaște, sunt produse
pentru că le-a dorit. Simplul spectacol al ordinii
și finalităților care susțin lumea ne arată că nu
este vorba de o natură oarbă care a produs ceea
Victor Manuel Hernandez Castillo
Pământ sau aer (2010), xilogravură, 56 x 76 cm
ce cunoaștem printr-un fel de necesitate, ci este
vorba de o Providență inteligentă care a făcut-o
în mod liber12.
A doua linie de cercetare este cea greco arabă
cu Avicenna și a lucrării Liber de causis.
Începând cu primii ani ai secolului al XIII-lea
Evul Mediu occidental a cunoscut o scriere care,
atribuită greșit lui Aristotel până la Comentariul
Sfântului Toma, a avut parte de o mare răspân-
dire și care a exercitat o profundă influență:
este vorba de Liber de causis, un scurt Tratat,
scris sub foma axiomelor, ce expune un sistem
de cauze principii pe de-a-ntregul inspirat din
doctrina acțiunii cauzale a ceea ce este simplu,
prim, unu, universal13 Albertus Magnus l-a vă-
zut, de asemenea, ca o continuare a Metafizicii
aristotelice, ca o concluzie secundum plenam
veritatem a acelui mod de a trata substanțele se-
parate și divinul pe care Aristotel l-a prezentat
în cărțile Metafizicii, motiv pentru care această
lucrare trebuia adăugată filosofiei prime, nece-
sară pentru perfecțiunea sa finală14.
Lucrarea a apărut până atunci sub nmele lui
Aristotel, lucru foarte important pentru impor-
tanța sa. Dar după ce traducerea Elementelor
de teologie a lui Proclus de cătee Guglielmo
di Moerbeke, colaboratorul și prietenul
Aquinatului a fost pusă în evidență dependența
Liber-ului de Elementele de teologie ale neopla-
tonicului Proclus, demonstrându-se astfel cât
era de greșită atribuirea ei lui Aristotel. După
aceea Sfântul Toma i-a dedicat un Comentariu
conform propriei sale atitudini de receptare față
de adevărurile metafisice pe care filosofii puteau
să le aducă la lumină prin intermediul intelec-
tului lor natural. Concluzia S. Toma este că lu-
crarea este un extras din cartea lui Proclus, da-
torată unui filosof arab, temă dezbătută mai pe
larg în Elementele procliene. Astfel Aquinatul își
încadrează propriul Comentariu într-o perspec-
tivă care-l diferențiază de orice alt Comentariu
antecedent. Odată identificată autentica prove-
niență a textului, aceea procliană, el își bazează
comentariul pe o confruntare atentă a între te-
zele Liber-ului și doctrinele procliene din care
provin. S. Toma este conștient de reelaborările
la care sistemul proclian a fost supus, datorate
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
unui filosof arab, pentru a elimina din text ele-
mentele incompatibile cu monoteismul creați-
onist, fundament pentru doctrina ce aparținea
celui ce a modificat textul.
Bilanțul posibilităților de acumulare a struc-
turii metafisice neoplatonice, scrie Cristina
D’Ancona, și al conștientizării schimbării surve-
nite în text, față de textul inițial sunt o constantă
a comentariului.
Credem necesare câteva referiri la sistemul
proclian și la reelaborarea sa arabă, ca să ajun-
gem apo la Comentariul S. Toma.
Spre a doua jumătate a secolului al Vl-ea d. I.
Hr. neoplatonicul Proclus, maestrul Academiei
reînnăscute din Atena a scris Elementele de te-
ologie15, o lucrare menită să furnizeze deducția
structurilor metafisice costitutive ale cosmosu-
lui, plecând de la principiile universale, eviden-
te din punct de vedere intelectual. Un sistem ce
conține 211 propoziții. Este vorba de o expune-
re a principiilor platoniciene, adică a „teologi-
ei”, în sensul aristotelic de doctrină a cauzelor
prime și universale. Proclus se așează astfel în
cadrul tradiției neoplatoniciene la care parti-
cipă cu un discurs original, distinct: venerația
sa pentru Platon; asimilarea aristotelismului, în
măsura și în felul de a permite o evaluare a tex-
telor importante; reevaluarea religiilor misteri-
ce și a doctrinelor care în mod diferit subliniau
unitatea simpatetică a cosmosului, structura
sa ierarhizantă, sacralitatea științei numerelor,
care deține cheile acestor stucturi16.
Pentru a clarifica în acest punct al demersu-
lui nostru de ce la Proclus transcendența devi-
ne cauzalitate vom face apel la sinteza făcută de
Marilena Vlad, într-un capitolul dintr-o lucrare
a sa, Proclus și principiul de dincolo de ființă, o
lucrare17 care din păcate n-a avut la noi întâm-
pinarea care ar fi meritat-o: „Vom discuta, scrie
M. Vlad, soluția lui Proclus, punând în evidență
dublul sens pe care îl acordă el expresiei dinco-
lo de ființă: atât ca transcendență față de ființă,
(dacă punem accentul pe dincolo), cât și ca sursă
a ființei dacă punem accentul pe ființă). Trebuie
să obsevăm mai întâi că problema disjuncției
dintre transcendența și cauzalitatea principiului
pornea de fapt de la modul în care erau înțelese
aceste două roluri ale principiului. Astfel, dacă
transcendența înseamnă suprimare și negare a
oricărui atribut de ordinul ființei, în schimb,
cauzalitatea este înțeleasă ca o relație cu ființa.
Astfel, la Porfir, deși principiul este descris ca
transcendent ființei, totuși, cauzalitatea lui revi-
ne în cele din urmă la o relație cu cele două părți
ale ființei (unul pune în legătură inteligibilul cu
intelectivul). Astfel cele două funcții ale prin-
cipiului par să se suprapună într-un mod ne-
permis. La Iamblichos, principiul absolut tran-
scendent este complet izolat de ființă, pe când
principiul care generează ființa este inseparabil
de ființă. Altfel spus, cele două funcții ale prin-
cipiului sunt net separate. În schim Proclus
nu mai păstrează această înțelegere opozitivă
a transcendenței și a cauzalității, ci el concepe
cauzalitatea ca decurgând din transcendență,
sau ca având același sens cu transcendența.
Cauzalitatea principiului nu mai este o abatere
de la transcendență și nici nu este distinctă de
aceasta, ci cauzalitatea este cea care dă adevăra-
tul sens al transcendenței”.
Așa cum am putut vedea, conceperea cauza-
lității în termenii participării prin asemănare
determină formarea unei stucturi triadice ce
articulează pe de-a-ntregul procesul cauzal, ce
Victor Manuel Hernandez Castillo
Compania inseparabilă (2020), xilogravură, 56 x 76 cm
presupune un etern ciclu de la cauze la cauze,
prin intermediul unor medieri adecvate. Lucru
valabil pentru momentul ieșirii din cauză, cât și
pentru cel al întorcerii la ea. Ceea ce este în mod
universal produs de Unu este însăși participarea
sa la unitate.
Aplicând acest model cauzal la raporturile
dintre ipstazele descrescătoare în substanța lor
ca ființa, viața și intelectul se poate confirma,
scrie Cristina D’Ancona, stuctura profundă a
realității circulare. Am văzut la Porfir cât este de
important acest model circular. În el se exprimă
relația totului cu întregul, conform unui reci-
proc raport de conexiune care se poate, în mod
sigur prezentare ca o ierarhie descrescătoare,
amintindu-ne că aceasta este o imagine stati-
că a unei totalități, pentru care adevărata viață
constă în dinamica relațiilor care face posibilă o
reunire a unui nivel de abstracție cu altul.
Ierarhia ipostazelor, în viziunea lui Proclus,
se înlănțuie cu modalitatea în care acestea con-
verg înspre unitatea lor. Acest lucru se-ntâmplă
datorită faptului că ființa este într-un raportul
cauză-efect, care le conține și le presupune în
mod logic. Cu totul diferit este sensul „primatu-
lui ființei” la Sfântul Toma din Aquino.
Note
1	Pentru ediția italiană, Dell’ente e dell’ essenza, a
cura P. Montanari, Edizioni paoline, Roma 1965.
2	Cfr. R. Te Velde, Participation and Substantiality in
Thomas Aquinas, cit.,pp. 35, în S. Brock, op. cit., p. 20
3 Cfr. In De divinis nom., prol.
4	CB, pp. 382-383.
5	CB, pp. 386, 388.
6	S. Block, op. cit. p. 22
7	Putem constata aici o ordine clară, scrie S. Block,
între această enumerare, conform gradului de distan-
țare dintre natura participantului și natura participată.
În cazul participării lucrurilor concrete la abstracții,
distanța este minimă; nu este vorba de naturi diferite,
ci numai de modalități diferite, în care aceeași natu-
ră este semnificată. În participarea particularului la
universal, natura participantului este diferită de cea
participată, dar pe care însă o include; natura genului,
de exemplu, este inclusă în natura speciei.
În ultima modalitate, aceea a efectului versus propria
cauză, natura participată rămâne separată de partici-
pant.
8	Cfr. Summa theologiae, I, q. 7, a1.
9	Întreaga comuniune a acestor termeni nu pare să
fie inclusă în esența ființei, care în ultimă instanță de-
pinde de Ființă CB, p. 338.
Dar față de ceea ce sentâmplă cu un gen față de o spe-
cie, ori cu o specie față de un individ care-i aparține,
atunci întreaga semnificație a acestor termeni depin-
de de Ființa însăși. Astfel, chiar dacă dincolo de ființă
există alte realități care sunt perfecțiuni sau acte, de
ex. forme, operații, sunt numai în măsura în care prin
intermediul lor, ceva într-un anumit fel este, Summa
contra gentiles, I, c 2
Ființa, în schimb, nu-și derivă statutul ei, dintr-un act
sau dintr-o perfecțiune, a tuturor perfecțiunilor (De
potentia, q.7, a. 2, ad 9 )Iar în ce privește natura fiin-
ței determinate, a cantității, ființa este deci principiul
său formal. Pe scurt, naturile semnificative ale acestor
termeni nu se raportează la natura ființei, ca la ceva
„absolut” sau „amplu”, la ceva condiționat sau închis
în sine; nu există nimic mai formal decât ființa; (cfr. De
potentia q. 7, a 2, ad 9; Summa theologiae, I, q. 4, a 1, ad
3; q. 7, a 1; q. 7, a 1)
10	Cfr. Summa theologiae, I II, q. 2, a 5, ad. 2.
11	Cfr. Stephen L. Block, La conciliazione di Platone e
Aristotele... p. 33.
12	Gilson E., Da Tommaso d’Aquino a Egidio Romano,
în Filosofia Medievale, BUR, Milano 2011, pp. 574-627
13 Cfr. Cristina D’Ancona Costa, Introducere la
Tommaso d’Aquino, Commento al Libro delle cause,
Rusconi, Milano 1986, pp. 7-120.
14	H.D. Saffrey, Sancti Thomae de Aquino super li-
brum De causis expositio, Societe Philosophique- B.
Nauwelaerts, Louvain - Paris1954 , Introduction,
XVIII-XIX
15	Proclo, Elementi di teologia, La Nuova Italia,
Firenze 1994.
16	Cristina D’Ancona, op. cit. 13
17	Cfr. Marilena Vlad, Dincolo de ființă, Zeta books,
București, 2011, p. 252-253.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
diagnoze
Cum se justifică
creștinul?
■ Andrei Marga
De ani buni pe o mare parte a lumii s-a in-
stalat criza economică. La ea s-au adăugat
criza sanitară, mai nou criza internațio-
nală. Iar crizele acestor ani au probat criza de vizi-
uni și, mai clar ca oricând, criza de lideri. Efectele
acestor crize au afectat de fapt viața oricărui om.
Așa cum se observă, mulți se pretind creștini,
dar cugetă, au atitudini și acționează deloc creș-
tinește.Destul să luăm în seamă, spre a avea con-
firmarea, dezinteresul în a lichida foametea, când
lumea este plină de posibilități și se adună averi
ce excedă cu mult durata vieții. Sau faptul că, în
loc să se caute combaterea ei, pandemia a fost fo-
losită mai curând ca ocazie de a stoarce venituri
cu vaccinuri ce nu s-au validat terapeutic, de către
anumite firme, sau ca pretext de a limita libertăți
și drepturi civice, de către decidenți abuzivi. Sau
confuziile ce s-au răspândit dintr-o Ucraină mus-
tind de armament și laboratoare biochimice de
atac, în loc de reforme democratice, și devenită
țintă a incursiunii militare. Sau alunecarea me-
diatizării evenimentelor în redare unilaterală, ce
doar alimentează războiul.
Promițătoarea cooperare a ultimelor decenii a
fost înlocuită iresponsabil cu antagonizarea uma-
nității. Iar pe acest fundal, expansiunea urii a de-
venit caracteristică. Or, ura este tot ce-i mai opus
creștinismului. Ea arată cât mai este de creștinat.
În această situație, oricine gândește matur
ajunge să întrebe: ce îndreptățește persoana la ca-
litatea de creștin? Ce are de făcut pentru a fi creș-
tin? Aceste întrebări nu se pun pentru prima oară.
Din nefericire, ele se pun rar. Azi ele sunt de pus
explicit - viața o impune.
Ce legitimează, așadar, pretenția de a fi creștin?
Răspunsul direct îl găsim mai întâi în ceea ce Noul
Testament numește „justificarea” creștinului sau
Victor Manuel Hernandez Castillo	Cerul înflorit (2011), xilogravură, 72 x 112 cm
„îndreptățirea” la calitatea de creștin (în traducerea
sugestivă a lui Bartolomeu Anania, Biblia, Editura
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, din
care și cităm). Apostolul Pavel, care a semnificat
viața și învățătura lui Iisus, a și dat răspunsul. Este
îmbucurător că azi viziunile bisericilor sunt mai
curând convergente în această privință.
În Epistola către Corinteni, Pavel luptă sesiza-
bil cu suficiența celor care nu mai văd dificultățile
reale ale vieții fiind instalați în conformismul in-
stituțiilor existente. El argumentează stăruitor că
a fi creștin înseamnă a fi liber și a te dedica unei
cauze a tuturor. „Fiindcă deși sunt liber față de
toți, rob tuturor m-am făcut, pentru ca cei mai
mulți să-i dobândesc.........Tuturor toate m-am fă-
cut, pentru ca în orice chip să-i mîntuiesc pe unii.
Dar toate de dragul Evagheliei le fac, ca să-i fiu
părtaș” (Corinteni I, 9:19-23). Așadar, nu mul-
țumirea cu ce ai ajuns este calea creștinului. În
mod firesc, acesta are în față sacrificiul lui Iisus,
care, odată cu crucificarea, ia asupra sa păcatele
lumii, și urcarea sa la ceruri, prin care Dumnezeu
a semnalat valorile de urmat de către oameni.
Creștinul se folosește de libertatea sa pentru a
se dedica cauzelor apărute în viața umanității și
acționează astfel încât dificultățile să fie depășite.
În Epistola către Galateni, Pavel luptă sesizabil cu
cei care, având reticențe și teamă față de prezent,
se refugiază în amintirea trecutului. Or, creștinul
nu se manifestă doar în trăiri, ci săvârșește fap-
te specifice credinței sale. „Așadar, țineți-vă tari
în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos și
nu vă prindeți iarăși în jurul robiei......Fiindcă voi,
fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu
vă folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci
slujiți-vă unul altuia prin iubire” (Galateni II, 5:1-
13). Creștinul are a urma deviza iubirii aproapelui
în orice împrejurare a vieții. El are în față acțiu-
nea lui Iisus, care a manifestat iubirea de oameni
în toate împrejurările vieții lui și înfruntând pe-
ricolele cele mai mari. În Epistola către romani
Pavel a formulat strâns răspunsul său: „socotim
că prin credință se va justifica omul” (Romani, 3,
28). Un adevărat creștin trăiește numai din cre-
dința sa. Cine are credință are toate lucrurile, căci
credința induce schimbări, iar Dumnezeu îl ajută.
Credința în Iisus este o nesfârșită bogăție și aduce
creștinului întreaga „mântuire”.
Pavel a plecat de la premisa că Iisus ne-a fă-
cut cunoscută „milostivirea” lui Dumnezeu și că
numai în „credință ” primim acest „dar” (Eduard
Lohse, Paulus. Eine Biographie, , C.H.Beck,
Munchen, 2003). Doar prin mijlocirea „credinței”
ne și putem înfățișa curați în fața lui Dumnezeu.
Din nefericire, situațiile la care a reacționat
Pavel - reducerea învățăturii la urmarea de pre-
scripții, fără interes pentru situația oamenilor, sau
retragerea în interioritate, lăsând să continue ne-
rajunsurile din jur - istoria le repetă. Mereu este
astfel nevoie - moral, civic, social - de viață în
curățenie și de înnoire, luându-l în considerație
pe fiecare semen.
Faptul a fost observat de părinții bisericii și de
reformatorii creștinismului de cu secole în urmă.
Ei au întrebat: ce înseamnă în definitiv a fi creș-
tin?Și au răspuns profilând viziunea justificării
creștinului prin credință și bună purtare și a par-
ticipării lui prin acțiune la apropierea „împărăției
lui Dumnezeu”. Cum scria Pavel, „Iisus ne-a elibe-
rat pentru libertate” (Galateni, 5:1). Iar un teolog a
formulat cel mai clar ce avem de înțeles prin aceas-
ta: „libertatea este dar și sarcină, în același timp”
și „a fi eliberat pentru libertate înseamnă pentru
Pavel a fi eliberat și pentru iubire” (Hans Kung,
Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katho-
lische Besinnung, Piper, Munchen, 2004, p.IV-V). A
fi creștin înseamnă a face mereu ceva din iubire de
ceilalți în vederea realizării proiectului divin.
Justificarea („îndreptățirea”) este actul prin
care se cere lui Dumnezeu recunoașterea unui
om, expus tentațiilor și presiunilor lumii, ca bun.
Premisa biblică este că Iisus a preluat pe cruce pă-
catele oamenilor și că Dumnezeu este cel care le
acordă „grația (gratia)” sa (Titus, 3:4, 5). Teza care
a schimbat istoria umanității a fost că justificarea
creștinului este pe bază de „credință”, cum a scris
Pavel (Romani, 3:28, 30; 4:5; 5:1, Galateni,2:16).
Această credință te face să eviți păcatul, să cauți
iertarea, dacă l-ai săvârșit, totuși, dar te face și să
lupți pentru o lume conformă credinței. În cartea
Despre libertatea creștinului (1520) Martin Luther
este cât se poate de explicit: „Așa că ne dăm seama
că un creștin are destul prin credință și nu are ne-
voie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă
n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci înseam-
nă că este dezlegat de toate poruncile și legile; iar
dacă este dezlegat, atunci este cu siguranță liber.
Aceasta este libertatea creștină, singura credință,
care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem
rău, ci ne învață că nu avem nevoie de nici un alt
fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântu-
irea, despre care vrem să spunem mai multe lu-
cruri în cele ce urmează”( Martin Luther, Scrieri,
Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traduce-
re Petru Forna, p.159-160). Altfel spus, libertatea
creștină înseamnă credința ce te pune în mișcare
să preiei cauze ale celorlalți oameni și să contribui
la „împărăția lui Dumnezeu”.
Luther a găsit acest înțeles activ al credinței în
Scripturile creștinismului și l-a valorificat. Pe baza
ideii lui Pavel a justificării prin credință, el s-a
1O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
distanțat imediat de concepția curentă, după care
Dumnezeu este doar Stăpânul, care dă lumii di-
recție și emite cerințe față de oameni, în favoarea
concepției după care „milostenia” lui Dumnezeu
este temei și imbold al vieții active. Nu lucrări
cuvioase și exerciții sau recunoașteri lumești, ci
orientarea în viață conform „dreptății“ și „iubirii
aproapelui“, izvorâte din viața lui Iisus Hristos,
duce la „grație (Gnade)“. În acest fel, „credința
(Glaube)“, dar „credința“ ce duce la fapte specifi-
ce, devine „justificarea“ creștinului.
Jean Calvin a explicitat alt aspect al justifică-
rii creștinului. El a plecat de la premisa după care
Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci și diri-
guitorul ei continuu și izbăvitorul ei. Dumnezeu
alege oamenii pentru proiectul său cu lumea.
„Alegerea” este gestul prin care Dumnezeu stabi-
lește că unii oamenii sunt destinați vieții veșni-
ce, alții morții perpetue (Jean Calvin, Învățătura
religiei creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea,
2003, traducere Elena Jorj și Daniel Tomuleț,
vol.I p.345-347). Credința în Iisus este condiție
a „salvării” pentru viața veșnică, iar obținerea ei
este chestiune de „grație (Grace)”. Semnul ei este
reușita în lucrările întreprinse pentru apropierea
„împărăției divine”, spre gloria lui Dumnezeu.
Conform lui Jean Calvin, omnipotența lui
Dumnezeu este vigilentă, eficientă și activă (p.305)
și rezultă din bunătatea lui Dumnezeu și grija pen-
tru oameni. Nimic în evenimentele individuale nu
este la întâmplare; nimic nu se petrece în lume fără
providență (p.310). Dumnezeu își construiește și
pune în aplicare proiectul pentru poporul său,
dar de aici nu rezultă că oamenii trebuie să stea
pasivi. „Predestinarea” nici nu este același lucru
cu „soarta” antică. „Aceasta înseamnă că noi nu
suntem nici pe departe împiedicați de hotărârile
veșnice ale lui Dumnezeu să ne purtăm de grijă
sau să ne punem în ordine toate lucrurile, dar în-
totdeauna cu supunere față de voința sa. Motivul
este evident, căci Cel care a stabilit limitele vieții
noastre ne-a încredințat în același timp și grija față
de ea. El ne-a oferit mijloacele și remediile nece-
sare pentru a o păstra; de asemenea, ne-a făcut
capabili să prevedem pericolele și, ca nu cumva
ele să ne ia prin surprindere, ne-a pus la dispo-
ziție remediile și precauțiile necesare. Acum este
limpede care este sarcina noastră”(p.321-322).
Certitudinea „predestinării” pune în inimi o în-
credere în Dumnezeu plină de bucurie (p.330) și
determină la „asceză”, care este chibzuința raționa-
lă de a împlini condițiile obținerii „grației”.
În vreme ce colegul său la Sorbona, Ignatiu
de Loyola, întemeia ordinul iezuiților cu deviza
„sentire in Ecclesia”, Jean Calvin formula deviza
„onoare lui Dumnezeu”.Jean Calvin a plecat de la
afirmația lui Pavel că „în Hristos Dumnezeu ne-a
ales pe noi (credincioșii) să salvăm lumea”(Efesi-
eni, 1, 4). Dumnezeu este suveran, iar omul este
singur în fața Sa și are de luat decizii.
Luther a orientat creștinul spre credință și
fapte ce derivă din ea. Jean Calvin a adăugat mai
explicit contribuția creștinului la „împărăția lui
Dumnezeu”. Ambii au avut în vedere milostivirea
lui Dumnezeu, care și-a trimis Fiul spre a arăta
oamenilor calea de a fi uman. Ei au îmbrățișat
ideea după care mesajul lui Dumnezeu este „gra-
ția“ de care vorbește Paul, care a și adus-o în cen-
trul creștinismului.
Convingerea după care justificarea se obține
doar prin „credință“ a atras și reacții. Conciliul
din Trento (1543-1565) a fixat pentru multă vre-
me replica după care nu are de a face cu crești-
nismul cel care crede că doar prin „credință“ se
Victor Hernandez Castillo Căldura aripilor lor (1998)
acvaforte, acvatinta pe placă de fier, 77 x 61 cm
atinge iertarea păcatelor și „grația“ divină. Mai
trebuie luate în seamă Poruncile lui Dumnezeu și
nevoia ca cel care crede să se manifeste conform
voinței divine.
Dar lucrurile nu s-au oprit la reafirmarea prin
justificare a libertății personale. Luther însuși a
discutat libertatea creștinului, dar când țăranii
germani s-au răsculat în numele ei, i-a criticat.
În contrapondere, însă, și cu luciditate, în 1830,
Hegel a pus capăt tezei bisericii cu diferite clase de
oameni. „Înțelegem însă libertatea creștină - de-
clara magnificul rector de atunci al Universității
din Berlin - astfel că fiecare este declarat demn să
se adreseze, cu gândurile sale, rugăciunile sale și
slăvirea sa, lui Dumnezeu, că fiecare își stabileș-
te el însuși relația sa cu Dumnezeu și relația lui
Dumnezeu cu el, iar Dumnezeu însuși se reali-
zează, la rândul său, în spiritul uman. Avem de a
face, astfel, nu cu o divinitate care este supusă de-
terminărilor naturii, ci cu un Dumnezeu care este
adevărul, rațiunea veșnică și conștiința acestei ra-
țiuni, adică este spirit“ (Hegel, Berliner Schriften
1818-1831, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997,
II, p.33). Hegel a făcut clar faptul că libertatea
creștină este reală doar în orizontul „libertății spi-
ritului (Freiheit des Geistes)“- „spiritul“ fiind sin-
teză a libertății individuale și a bunăstării tuturor.
Bisericile creștinătății au evoluat spre a-și pune
de acord înțelegerea justificării. În 1999, spre
exemplu, s-a semnat o declarație în care se procla-
mă o „înțelegere împărtășită în comun a învăță-
turii justificării“ de către biserici odinioară rivale.
În declarație se spune: a) numai din „grație“ și în
„credință“ în „mântuirea“ propovăduită de Hristos
suntem luați în seamă de Dumnezeu și primim
„sfântul spirit“, care ne înnoiește inimile și ne face
capabili de bune lucrări; b) mesajul “justificării“
este în mijlocul mărturiilor Noului Testament des-
pre acțiunea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos și ne
spune că noi, păcătoșii, datorăm viața noastră nouă
„milosteniei lui Dumnezeu“, pe care o primim în
„credință“, dar abia urmează să o merităm; c) teo-
ria justificării, parte a doctrinei creștine și legată de
„adevărurile de credință“, va orienta teoria și pra-
xisul ce se revendică din Iisus (Hermann Fischer,
Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert,
W.Kohlhammer, Stuttgart, 2002, pp.272-304). În
acest fel s-a încheiat controversa istorică asupra în-
dreptățirii pretenției de a fi creștin.
Fără a intra aici în detalii, putem spune că
„justificarea” creștinului este privită astăzi cu
ochi noi, rezultați din nevoia resimțită de reve-
nire la „mesajul creștin originar” (Hans Kung,
Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine ka-
tolische Besinnung, Piper, Munchen, Zurich, 2004,
p.X), care a rămas vie și astăzi.Pe de altă parte,
deja Karl Barth a înlocuit împărțirea oamenilor în
aleși și damnați cu ideea că în Iisus orice om este
ales și că biserica mijlocește alegerea. Alegerea de
către Dumnezeu nu mai desparte creștinii și lasă
loc cooperării pe alte teme.
Teologi profund credincioși și excelent pregătiți
juridic și retoric au contribuit la crearea spiritului
civic al oamenilor liberi și întreprinzători ai so-
cietății moderne, care contribuie, la rândul său, la
apropierea „împărăției lui Dumnezeu” pe Pământ.
Pe acest curs au ajuns la înfăptuiri benefice în viața
comunităților cei care au găsit că este nevoie de in-
tensificarea grijii de justificare din partea fiecărui
creștin, recunoscând că Dumnezeu îl poate ori-
când chema la judecată, și de lărgire a acțiunilor
în serviciul binelui și de limitare a lui Satan (Ellen
G.White, The Spirit of Profecy, Academy, Harrah
Ok, 2013). În orice caz, faptele ar trebui să dea de
gândit atunci când se discută cine se poate socoti
îndreptățit să se socotească creștin.
Teza mea este că a fi creștin presupune vederi,
atitudini și acțiuni, plecând, firește, de la credință:
credința în Iisus ca revelator al unei relații anume
cu Dumnezeu, care a așezat „mântuirea (redem-
pțiunea)” în consecința promovării dreptății și
iubirii aproapelui. Ne amintim, Kant a formulat
imperativul categoric al moralei creștine: poar-
tă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată
deveni maximă a conduitei fiecăruia. Hegel a sim-
țit nevoia să precizeze că libertatea creștină leagă
intim viața persoanei cu viața tuturor. Filosofii au
rafinat continuu această legătură. Propun, la rân-
dul meu, reformularea imperativului: “acționează
astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu
permanența autenticei vieții umane pe Pământ și
să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața
oricui, de ceea ce s-a petrecut în raza acțiunii tale”.
Înfăptuirea dreptății și iubirea aproapelui sunt,
în opinia mea, de dus în zilele noastre până la ca-
păt - adică dincolo de conformismul instituțional
al unora („fac ceea ce se cere”) și de exhortațiile
subiectivismului („nu-s vremuri să faci ceva” sau
„fac doar ce-mi spune tradiția”) ale altora. Dus
până la capăt - adică făcând ceea ce este nevoie în
orizontul înfăptuirii „împărăției lui Dumnezeu”
în contextul acestor zile: schimbând așadar teh-
nologii, cunoștințe, relații, instituții, roluri pentru
a întruchipa valori! A fi creștin presupune ve-
deri- de pildă, a valorifica oamenii înainte de ori-
ce, a cultiva disponibilitatea schimbării, inclusiv a
schimbării de sine, a pune dialogul mai presus de
orice. A fi creștin presupune atitudini - precum a
nu ceda egoismului, a nu te lăsa în seama prime-
lor impresii și a simplei propagande. A fi creștin
presupune acțiuni - de exemplu, a spune pe nume
sărăciei, minciunii, nedreptății, a-l apăra pe cel în
necaz și a propune soluții mai bune de cât cele ce
se practică.
Numai sub aceste condiții ești azi creștin - cum
cerea apostolul Pavel.
(Din volumul Andrei Marga, Lumea de azi. Privită
filosofic, în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
11
Teatrul de comedie și
modalități ale comicului în
secolul XX: analiză, istorie
și reprezentanți (VII)
^JTulian Cătălui
Victor Manuel Hernandez Castillo Legiunea ființelor adverse (1996) acvaforte, acvatinta pe placă de fier, 75 x 112 cm
Friedrich Durrenmatt
(1921-1990), între teatrul
antiiluzionist și comedia
„istorică neistorică”
Dramaturg și prozator elvețian de limbă ger-
mană, a cărui operă, deosebită prin rafinamentul
analizei psihologice și înalta tensiune dramatică,
conține și piese de teatru cu elemente de absurd,
îmbinând „gustul situațiilor bizare cu efectele
discursului surrealist, umorul cinic cu sarcasmul
agresiv”1. Aceeași idee de critică socială îndreptată
contra „minciunilor civilizației burgheze”, obser-
vată în opera celuilalt mare scriitor și dramaturg
elvețian de după cel de-al Doilea Război Mondial,
și rival al său, am spune, Max Frisch (și acesta dra-
maturg și prozator, la rândul lui), predomină și în
opera lui Durrenmatt, numai că mijloacele de rea-
lizare diferă.2 De altfel, Durrenmatt și Frisch sunt
înrudiți prin receptarea influenței nefaste a lui
Bertolt Brecht, prin “critica la adresa burgheziei și
a epocii, prin impulsul moral-uman, prin înclina-
ția către absurdul fantomatic și grotesc”3.
Pornind de la Aristofan și Kierkegaard, de la
expresionismul lui Georg Trakl și al lui Arthur
Rimbaud din Corabia beată, precum și de la re-
torica barocă și catolicizantă a lui Paul Claudel,
Friedrich Durrenmatt se confruntă cu drama-
turgia americanului Thornton Wilder și a ger-
manului Bertolt Brecht (elvețianul fiind un adept
al „teatrului epic”) și continuă linia „teatrului
antiiluzionist” ce duce de la Nestroy și Wedekind
la aceștia.4 În eseul său Probleme de teatru,
Durrenmatt ajungea la concluzia că tragedia este
imposibilă în statul modern și că „doar come-
dia rămâne singura formă” ce poate cuprinde și
reflecta „o lume deformată, în devenire, în pli-
nă prăbușire”5.În schimb, potrivit lui Friedrich
Durrenmatt, comedia este unica formă în care
„o lume neformată, aflată în devenire și în răs-
turnare”, mai poate fi exprimată literar.6 Totuși,
în spatele grotescului și al absurdului se ascun-
de seriozitatea de esență creștină a unui moralist
critic care face apel la conștiință: „Căci o violență
generează o alta, o tiranie pe alta, și așa mereu de
la capăt, mereu din nou, ca spiralele coborâtoare
ale iadului”7. Cu toate acestea, rămâne o speranță:
„O eternă comedie, / ca să răsară strălucirea Lui, /
hrănită din neputința noastră”8.
Dramaturgul elvețian abordează și forma para-
bolei dramatice, pentru a propune meditației pro-
bleme sociale și chiar etice majoră, formularea pe
care le-o dă indicând preferința acestui autor pen-
tru paradox și mai ales pentru grotesc.9 Mai puțin
în Vizita bătrânei doamne, operă mai apropiată
de factura piesei realiste, denunțând o societate
care, în persoana inocentului Alfred Sel, sacrifi-
că orice normă morală și etică pentru „mirajul
buneistări materiale” promise orașului de Claire
Zachannassian; Frank al V-lea este o „sarcastică
șarjă” dirijată contra gangsterismului unei dinas-
tii de financiari, care vor găsi noi căi de câștiguri,
servindu-se de măsurile luate de stat; o problemă
de cea mai mare gravitate, aceea a pericolului
distrugerii atomice, o abordează piesa Fizicienii:
într-o clinică de psihiatrie, trei fizicieni - pe ne-
drept considerați alienați - discută despre urmă-
rile practice ale descoperirilor lor.10 Mai fertile în
invenții scăpărătoare și dotat cu un temperament
dramatic mai viguros decât Max Frisch, Friedrich
Durrenmatt pătrunde mai adânc în analiza de-
pendenței - fără perspective de scăpare - a indi-
vidului de „malformațiile unei societăți surprinse
în momentele ei de tranziție”, când „vechiul a fost
depășit, iar noul încă n-a prins contururi preci-
se”11. Dar nici critica autorului Vizitei bătrănei
doamne și al lui Romulus cel Mare nu depășește
faza unei „satire corozive”, ci lasă individul ne-
dumerit și fără speranța unei rezolvări satisfăcă-
toare, chiar atunci când dramaturgul apelează la
simțul lui moral și la conștiința lui.12
Romulus cel Mare
Este o ciudată comedie „istorică neistorică”,
reprezentată în 1949, o satiră contemporană
în haina trecutului, pe tema „intrării goților în
Roma”13 și a căderii Imperiului Roman de Apus,
am adăuga noi. Astfel, acțiunea se petrece chiar
în anul prăbușirii fostului măreț imperiu, 476, în-
cepând din dimineața zilei de 15 martie și până
în dimineața zilei de 16 martie, la reședința din
Campania a ultimului împărat roman Romulus
Augustulus.14 După unii critici, în această co-
medie satirică, elvețianul de expresie germană
Friedrich Durrenmatt atacă imperialismul, orica-
re ar fi el, cu mijloacele aluziei la situații contem-
porane, „predominant grotești și burlești”15. După
Fritz Martini, Romulus cel Mare este o comedie
care respectă cu destulă strictețe, în pofida influ-
ențelor lui Brecht, „tipul construcției tradiționa-
le”16 În schimb, Romul Munteanu crede că aceas-
tă creație teatrală durrenmattiană este o operă cu
caracter antitragic prin excelență, în care autorul
va pune din plin la contribuție mijloacele artistice
specific parodiei pentru a sublinia declinul Romei
cu toate implicațiile lui simbolice.17 Prin reducție
și convertirea de fapte în noi sensuri, istoria este
esențializată și stilizată de Durrenmatt în vederea
îngroșării aspectelor cu caracter exemplificator,
impuse de cerințele parabolei; Romulus cel Mare,
ultimul împărat roman, este de fapt Romulus cel
Mic, care își începuse domnia la frageda vârstă de
6 ani și fusese depus la 10 ani de către Odoacru18,
un comandant de militari germanici în Italia, pri-
mul de origine non-romană care a condus toată
Italia, un foederati de origine germanică, dom-
nia sa în general fiind considerată că marchează
sfârșitul Imperiului Roman clasic în Europa de
Vest și începutul Evului Mediu.19 Actul de frau-
dare a adevărului istoric este deliberat, Friedrich
Durrenmatt făcând din Romulus un filozof scep-
tic al istoriei, un ins umanizat de conștiința acută
a declinului unei lumi care nu mai putea fi zăgă-
zuit de nimic.20 Totuși, scriitorul helvet susținea
că acest împărat a făcut pe bufonul și nimeni din
anturajul său n-a realizat că această extravaganță
era de fapt o metodă.21 Fiecare detaliu de viață, fi-
ecare act de conștiință al ultimului împărat roman
sugerează dezagregarea celui mai puternic impe-
riu al antichității și considerând lipsită de sens
preocuparea pentru viața politică, Romulus este
pasionat nu de cultură, ci de... avicultură!22.Într-o
ambianță în care totul se demonetizează, unde
statuile marilor împărați romani sunt vândute
12
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
pentru sume derizorii, păsăretul și orătăniile de
la curtea lui Romulus, zis cel Mare, poartă nume
celebre ca: Augustus, Tiberius, Domițian, Traian,
Hadrian, Marc-Aureliu, Caracalla, dar și Odoacru
(căpetenia germanică ce l-a detronat pe Romulus
Augustulus însuși) etc., aici, ca și în alte împre-
jurări, parodia apărând în prim plan.23 De altfel,
Durrenmatt și-a luat niște libertăți poetico-tea-
trale destul de mari în a descrie povestea istorică,
în realitate, Romulus Augustulus a fost doar un
copil care a petrecut doar câteva luni pe tronul
Imperiului Roman de Apus și a depins foarte mult
de tatăl său, Flavius Orestes, un general și patri-
cian de origine panonică24, ucis de Odoacru pe
28 august 476, în momentul când acesta a cucerit
Ravenna și l-a deposedat pe Romulus. Creșterea
păsărilor nu era un obicei al acestuia, ci al unui
împărat roman anterior, Honorius, de pildă, isto-
ricul bizantin Procopius din Cezareea în Istoria
războaielor narează o anecdotă despre acest îm-
părat (considerată falsă de către eminentul istoric
britanic Edward Gibbon), afirmând că îi plăcea
să-și petreacă zilele hrănindu-și și îngrijindu-și
puii care cutreierau liber prin palat, Procopius
adăugând că, atunci când un mesager i-a adus
vestea că Roma a căzut, Honorius i-a răspuns:
„De ce, dacă mi-a ciugulit din mână cu puțin
timp în urmă!”, făcând aluzie la găina lui prefe-
rată, pe care a botezat-o... Roma!25. În conclu-
zie, Durrenmatt nu a căutat acuratețea istorică și
chiar a dat piesei, după cum spuneam, următorul
subtitlu: „ Ungeschichtliche historische Komodie/
Comedie istorică neistorică”.
În fața replicii lui Zenon, infatuatul împărat al
Orientului sau al Imperiului Roman de Răsărit,
viitor Bizantin, care mai credea încă în grandoa-
rea antică și în misiunea istorică a Romei, a marii
Rome, răspunsul lui Romulus nimicește și zdro-
bește orice iluzii: „Noi nu mai suntem decât niște
provincii oarecare, Zenon! Lumea ne-a depășit. Nu
mai suntem în stare s-o înțelegem!”26. Și aici, ca și
în alte scene și replici, intențiile scriitorului elveți-
an, de parodiere a tragediei clasice sunt evidente,
dar cu toate acestea, implicațiile sumbre ale acestei
Victor Manuel Hernandez Castillo
Tehno-mitografie (2021), xilogravură, 77 x 110 cm
opere antitragice „nu scapă nimănui”27. Astfel, suc-
cesiunea civilizațiilor, înlocuirea unei „orându-
iri sociale” cu alta, nu constituie, după opinia lui
Friedrich Durrenmatt, „acte de progres, omenirea
cu strălucirea ei efemeră și viciile sale abisale re-
făcând aceleași traiectorii ale existenței, aceleași
cicluri fatale, de la care nimeni nu se poate abate”28.
Operă de idei, al cărei dramatism rezultă din
imaginile sumbre ale autorului bernez asupra
condiției umane, Romulus cel Mare este expri-
marea unor „convingeri contemporane nouă,
localizate în cadrul unei epoci istorice îndepăr-
tate”29. Parabola durrenmattiană are un „caracter
avertizator” pentru însăși lumea în care scriitorul
trăiește și ale cărei vicii le detectează cu atâta lu-
ciditate.30
Dario Fo (1926 - 2016), S
între farsă, commedia dell’arte
și teatrul angajat
Este un scriitor, scenograf, dramaturg, pic-
tor, compozitor, actor și regizor italian, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1997,
„cel mai larg recunoscut și performant dramaturg
din lumea teatrului contemporan”, mare parte a
operei sale dramatice depinzând de improvizații
și cuprinde recuperarea formelor „nelegitime”
de teatru, cum ar fi acele interpretate de giullari
(actori ambulanți medievali) și cel mai faimos,
recuperarea vechiului stil italian al commediei de-
ll’arte.31 Piesele sale comice din anii 1960, 1970 și
1980 sunt piperate cu critică acerbă la adresa asa-
sinatelor, corupției, crimei organizate, rasismului,
teologiei catolice și războiului.32 De pildă, comedi-
ile produse între 1959 și 1961 aveau structura unei
farse dilatate și îmbogățite cu elemente de satiră, și
cu o atitudine critică față de ceea ce el numea „tea-
tru burghez”, Dario Fo începu să facă spectacole în
locuri non-convenționale: în piețe, case ale popo-
rului, fabrici, unde, desigur, întâlnește un public
diferit, format mai ales din clase sociale umile.33
În perioada anilor 1990 și 2000, Dario Fo a luat
la „pamfletat” partidul „Forza Italia” și pe liderul
acestuia, controversatul premier “bunga bunga”
Silvio Berlusconi, în timp ce ținta operei sale din
anii 2010 au inclus băncile aflate în vârtejul cumpli-
tei crize economico-financiare izbucnite în 2008-
2009 și a crizei europene a datoriilor-suverane.34
Singura piesă „celebră” a lui Fo, intitulată Misterul
comic (1969), și performată în Europa, Canada și
America Latină, de-a lungul a 30 de ani, este recu-
noscută ca una dintre cele mai controversate și po-
pulare spectacole ale teatrului european postbelic,
și a fost denunțată de Statul Vatican drept „cel mai
blasfemic spectacol din istoria televiziunii”35. În ca-
drul vastei sale opere (peste 70 piese și alte scrieri),
personajele de actualitate, ale istoriei sau care țin
de mituri, de legende, sunt prezentate întotdeau-
na într-o optică răsturnată, opusă celei comune,
gigantescul Goliat este bun și pacifist, în timp ce
David e un pisălog litigios, împăratul francez de
origine corsicano-italiană Napoleon Bonaparte și
amiralul englez Horatio Nelson se comportă ca
niște copii, tachinându-se reciproc etc.36 Într-un alt
context, opera teatrală a lui Dario Fo poate face o
trimitere la genialele piese tragico-farserești ale lui
Pirandello, de fapt personajele sale se confruntă cu
o societate denaturată și cu o criză existențială care
le conduce să lupte pentru a-și afirma propriile
convingeri și idei, pentru a demasca falsele adevă-
ruri impuse de alții.37
Într-un interviu acordat în 1962 Dario Fo decla-
ra ironic: „Autorii neagă că aș fi un autor. Actorii
neagă că aș fi un actor. Autorii îmi spun: tu ești un
actor care face pe autorul. Actorii îmi spun: tu ești
un autor care face pe actorul. Nici unii nu mă vor în
propria categorie. Doar scenografii mă tolerează”38.
Și în secolul XXI, Dario Fo rămâne un scriitor și
un participant activ la diverse evenimente de or-
din social, politic și cultural, precum și un inamic
implacabil al puterii și corupției.39 El a pus la îndo-
ială varianta oficială a atacurilor teroriste din 11
septembrie 2001, din S.U.A. și prăbușirea turnu-
rilor gemene sau „World Trade Center” în filmul
documentar în cheie conspiraționistă Zero: O in-
vestigație despre 11 septembrie, în regia lui Franco
Fracassi și Francesco Trento.40 În cadrul alegerilor
generale din Italia din 2013, Dario Fo a explicat că
cele mai recente ținte ale satirei și comediilor sale
includ: băncile, în special, și marii antreprenori.41
Porunca a șaptea: fură ceva
mai puțin
În această piesă în două acte, complexă, plină
de vervă, amestec de comedie, polemică și sati-
ră politico-socială, scrisă în 1964 și reprezentată
pentru prima dată, în același an, la Teatrul Odeon
din Milano, Dario Fo, recuperează modalitățile
farsei populare, ale vodevilului și ale commediei
dell’arte, înglobând și tradiția modernă a lui Luigi
Pirandello și nelipsitul și obositorul Bertolt Brecht,
dar și elemente din teatrul absurdului.42 Acțiunea
piesei evocă marile procese care aveau loc în Italia,
în acea epocă, împotriva funcționarilor care au
delapidat statul, iar intriga piesei rezumă drumul
unei femei - gropăriță - de la naivitate și lipsă de
experiență la înțelegerea unei societăți în care evo-
luează tot felul de pungași, hoțomani, bandiți, lo-
tri, oameni de afaceri necinstiți, poltroni, cocote.43
Acțiunea celor două acte se petrece în magazia
unui cimitir și într-un ospiciu de nebuni, aceștia
din urmă fiind singurii oameni care trăiesc feri-
ciți în realitatea înconjurătoare tocmai pentru că
le lipsește înțelegerea corectă a acesteia.44
^
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
13
o
Victor Manuel Hernandez Castillo
Pulsari și quasari (2020), xilogravură, 65 x 100 cm
Mai precis, în primul act al comediei, facem
cunoștință cu Enea (aluzie-trimitere la celebrul
personaj masculin al lui Vergilius!) o femeie-gro-
par sau cioclu, ori gropăriță, la un cimitir central
din Milano, care a moștenit această meserie de la
tatăl ei, ex-gropar aici, care la beție i-a dat fiicei
sale un nume masculin, crezând că toate numele
terminate în „a” sunt de genul feminin!45. Ea este
o femeie ingenuă, dar cam naivă, care își păcălește
singurătatea consumând alcool și îmbătându-se
periodic, iar cei patru gropari-bărbați ai cimitiru-
lui din piesa lui Fo, fac tot felul de glume și farse
pe seama ei, lăsând să circule, la un moment dat,
o știre incredibilă: Primăria din Milano vrea să
mute acest cimitir undeva în afara orașului, pen-
tru a avea la dispoziție un spațiu liber în centrul
marelui oraș lombard.46 Cioclii se gândesc să mai
facă o glumă, o farsă, insistând pe naivitatea, cre-
dulitatea Eneei: să convingă Primăria milaneză
că există niște speculații de tip imobiliar asupra
locului, în care sunt implicate numeroase perso-
nalități politice proeminente și, în plus, ei inven-
tează folosirea unui cadaverodotto, adică un fel de
tunel subteran, realizat dintr-un mare și lung tub
cu diametrul de 1 metru, în care cadavrele vor fi
ascunse într-un fel de torpilă care le va expedia,
muta din acel cimitir central către cel de perife-
rie!47 Lucrul cel mai important spus de către gro-
pari este că acest sistem va rămâne în funcțiune și
după mutarea tuturor cadavrelor, pentru funera-
lii, aici, Enea exclamând: „În acest caz, îi înțeleg
pe cei care votează pentru comunism!”48 Din pă-
cate, această orientare a autorului lombard îi afec-
tează valoarea estetică. Ultima glumă o privește
pe Enea în persoană și condiția ei de femeie urâtă
și fără pretendenți: cioclărița se lasă convinsă de
către gropari că adevărata emancipare a femeii,
egalitatea ei cu bărbatul și libertatea ei, vor avea
loc datorită, grație, mulțumită... prostituatelor,
unul dintre ciocli susținând că însuși Heraclit
Efesianul ar fi afirmat că prostituția reprezintă
prima treaptă către emancipare!!!49
Al doilea act are loc la o veche mănăsti-
re de maici transformată în ospiciu de nebuni.
Reprezentanta pompelor funebre, Enea se deghi-
zează în soră medicală pentru a intra netulburată
și nerecunoscută aici, unde însă descoperă un hoț,
care inițial a fost tentat să joace rolul unui șef de ca-
sierie.50 Dezvăluindu-și amândoi propriile intenții,
de furt, cei doi decid să colaboreze: Enea, grație
indicațiilor comerciantului Arnaldo Nascimbeni,
un personaj ivit în primul act al comediei lui Fo,
care deținea în acest seif documente importante,
în limba. sârbă, compromițătoare pentru însuși
guvernul italian, află unde este seiful și care este
combinația exactă a cifrului acestuia pentru a-l
deschide.51 Recuperându-și banii, hoțul vrea acum
să intre în posesia lor, și în cursul unei încăierări
trage un foc de pistol împotriva falsei surori, dar
sosesc paznicii ospiciului, alarmați de focul de
pistol, găsind-o numai pe femeie, pe Enea, căzu-
tă la pământ, din fericire, doar rănită, atacatorul
alarmat de sosirea gardienilor, ascunzând banii
într-o cameră și închizându-se în interiorul sei-
fului pentru a nu fi descoperit.52 Enea urmează să
fie schimbată de noua maică superioară Antonia
Ranieri așteptată pentru luna următoare, surorile
spunându-i bun venit și protagonista prefăcân-
du-se că ea e maica superioară, astfel, banii și do-
cumentele compromițătoare sunt regăsiți în mod
rocambolesc și Enea este constrânsă să predea
banii mănăstirii-ospiciu pe post de „dar ceresc”53.
Comedia dariofoiană se termină cu un cântec (cu-
noscutul Il ballo degli italioti/ „Dansul italienilor”
sau „Dansul italioților”), pe muzica lui Fiorenzo
Carpi și textul lui Dario Fo și un dans al reprezen-
tanților legii și ordinii constituite, plus directorul
cimitirului, Profesorul și doi nebuni, acum lobo-
tomizați și reduși la simple marionette.54
Deși a fost scrisă în 1964, piesa Porunca a șap-
tea: Fură ceva mai puțin este actuală și în zilele
noastre, Dario Fo, cunoscut pentru satirele sale
despre politică, din păcate, de pe poziții de stânga,
comuniste, am puncta, demonstrând că oamenii
fără caracter rămân aceeași mereu, iar cei cu ca-
racter nu se demodează.55
Note
1	Gabriela Danțiș, coord., Scriitori străini. Mic dic-
ționar, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1981, p. 166.
2	Mihai Isbășescu, Istoria literaturii germane,
București, Editura Științifică, 1968, p. 542.
3	Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la în-
ceputuri până în prezent, București, EdituraUnivers,
1972, p. 573.
4	Mihai Isbășescu, op. cit., p. 542.
5	Ibidem, p. 542.
6	Fritz Martini, op. cit., p. 573, apud Friedrich
Durrenmatt, Komddien, I-II, 1957-1964.
7	Fritz Martini, op. cit., p. 573, apud Friedrich
Durrenmatt, Năchtliches Gesprăch mit einem verachte-
ten Menschen, 1957.
8	Fritz Martini, op. cit., p. 573.
9	Ovidiu Drimba, op. cit., p. 300.
10	Ibidem, p. 300.
11	Mihai Isbășescu, op. cit., p. 542.
12	Ibidem, p. 542.
13	Ibidem, p. 542.
14	Friedrich Durrenmatt, Romulus cel Mare,
București, ELU, 1965, p. 3.
15	Ovidiu Drimba, op. cit., p. 300.
16	Fritz Martini, op. cit., p. 573.
17	Romul Munteanu, “Prefața” vol. Romulus cel
Mare, Vizita bătrânei doamne, Fizicienii, de Friedrich
Durrenmatt, București, ELU, 1965, p. VIII.
18	Romul Munteanu, op. cit., p. VIII.
19 Sub presiunea sa, Imperiul Roman de Apus s-a în-
cheiat oficial cu abdicarea lui Romulus Augustulus la
data de 4 septembrie 476 (și neoficial cu moartea lui
Julius Nepos în 480).
20 Romul Munteanu, op. cit., p. VIII.
21 Friedrich Durrenmatt, Romulus cel Mare,
București, ELU, 1965, p. 101.
22 Romul Munteanu, op. cit., p. VIII.
23 Ibidem, p. VIII.
24 J.R. Martindale, The Prosopography of the Later
Roman Empire, vol. II, Cambridge University Press,
1980, pp. 811-812.
25 Procopius, History of the Wars, book III, section II,
online.
26 Romul Munteanu, op. cit., p. IX.
27 Ibidem, p. X.
28 Ibidem, pp. X-XI.
29 Ibidem, p. XI.
30 Ibidem, p. XI.
31 Tony Mitchell, Dario Fo: People’s Court Jester
(Updated and Expanded), London, Methuen, 1999, on-
line.
32 Tony Mitchell, op. cit., online.
33 Cf. “Dario Fo”, în wikipedia, 24 august 2014.
34 Tony Mitchell, op. cit., online.
35 Ibidem.
36 Cf. „Dario Fo”, în wikiquote, 7 maggio 2015.
37 Ibidem.
38 Cf. „Dario Fo”, în wikipedia, 24 august 2014.
39 Cf. „Fo is still the enemy of power and corrup-
tion (an interview with Daniel Jakopovich)”, in The
Tribune, March 2011, online.
40 Cf. „Zero”, in wikiquote, 2015 și “Zero” in Internet
Movie Database, 2008, online.
41 Cf. „What took centuries to create in Italy was de-
graded in a very short time”, in euronews. 21 February
2013.
42 Cf. „Porunca a șaptea: Fură ceva mai puțin”, în
teatrulreginamaria.ro/ Trupa „Iosif Vulcan”, Oradea, 3
martie 1977, online.
43 Ibidem.
44 Ibidem.
45 Cf. „Materiali su Settimo: ruba un po’ meno dall
archivio di Dario Fo e Franca Rame”, fără an, online.
46 Ibidem.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem.
50 Ibidem.
51 Ibidem.
52 Ibidem.
53 Ibidem.
54 Cf. „Materiali su Settimo: ruba un po’ meno dall
archivio di Dario Fo e Franca Rame”, fără an, online.
55 Dorina Cioplea, „Porunca a 7-a (sau fură mai pu-
țin)”, în ziarul Gorjeanul, 22 nov. 2010, online.
■
14
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
istoria literară
Efectul de biliard (III)
■ Radu Bagdasar
Există la unii scriitori un efect de biliard pe
care l-am putea numi de transfer. Un roman
la frontiera între mit și universul oniric este
Pădurea interzisă a lui Mircea Eliade. Din notele
scriitorului privind geneza romanului aflăm că el
n-avea deloc de gând să scrie un asemenea roman,
al cărui hormo-incipit se naște dintr-un reziduu al
unui proiect anterior, Apocalipsul, telescopat de o
sugestie exterioară. Apocalipsul, proiect avortat cu
sertare funcționând ca niște probleme hermene-
utice, îl obseda încă pe Mircea Eliade. Într-unul
dintre aceste sertare-episoade, un tânăr student,
Ștefan, se întâlnește cu o fată în pădurea Băneasa,
de lângă București în august 1937. Întâlnirea era
marcată de strania dispariție a unui presupus au-
tomobil la miezul nopții. Proiectul era la punctul
mort și ar fi rămas fără îndoială blocat pentru tot-
deauna, urmând eventual să fie regăsit după dispa-
riția scriitorului în arhiva sa, dacă nu s-ar fi produs
o întâmplare neprevăzută. Într-o duminică, calen-
darul afișa 26 august 1949, la doisprezece ani după
scrierea episodului întâlnirii din pădurea Băneasa,
Mircea Eliade, exilat între timp în Franța1, este in-
vitat la Abația de Royaumont, în nordul Parisului.
Or, vederea pădurii care se găsește în vecinătatea
mănăstirii și conștiința ciudatei coincidențe a ce-
lor doisprezece ani, 1937 - 1949, produc în spiri-
tul lui Mircea Eliade un efect de asociere bruscă
cu pădurea de la Băneasa și episodul abandonat
al Apocalipsului, cu alte cuvinte un efect de bili-
ard. În acest moment, Eliade are revelația dez-
nodământului și mai cu seamă cea a sensului
episodului menționat care devine dintr-o dată
hormo-incipitul unui nou proiect, cel care se va
numi în forma finală Pădurea interzisă. Este vorba
de o nouă structură de roman bazată pe un „ciclu
perfect“ de doisprezece ani, omolog ciclurilor cos-
mice, pe care se grefează semnificații criptice mai
adânci. Personajele episodului se reîntâlnesc după
cei doisprezece ani în pădurea de la Royaumont
de astă dată, moment în care se produce revelația
identității protagoniștilor și deznodământul, care
are un cu totul alt sens filosofic decât în prima
versiune. Se observă că pentru acest proiect, nu
hormo-incipitul este declanșat de un eveniment,
ci terminusul, soluția epifanică2 a anecdoticii. Iar
soluția deblochează terminarea romanului, în im-
pas de doisprezece ani.
Ne putem întreba, din cazurile prezentate, dacă
efectul de biliard nu face decât să activeze o con-
figurație „noetică” latentă în spiritul creatorului,
deci nu are decât rolul de simplu declanșator-ca-
talizator, sau dacă în plus alimentează cu mate-
rie noetică proiectul în gestație. Dacă ne aplecăm
asupra cazului lui Rousseau și a primei sale publi-
cații, Discursul asupra științelor și artelor, stimulul
se găsește în inima semantică a unui câmp pro-
blematic, în așa fel încât iluminarea chestiunilor
cheie provocată de tematica concursului organi-
zat de Academia din Dijon (evenimentul declan-
șator) produce ample efecte colaterale și declan-
șează scriitura (poate și cu concursul sfaturilor lui
Diderot). În cazul lui Mircea Eliade, nu un detaliu
al anecdoticii sau de altă natură, ca în cazul lui
Lamiel, declanșează reluarea proiectului Pădurii
interzise, ci soluția estetico-mitică însăși a roma-
nului. În acest caz, iar el nu este singurul, incipitul
nu se găsește la început ci la sfârșit. Rerprecizăm
că incipitul nu este pentru noi frântura de câteva
cuvinte care deține întâietate scripturală a unei
opere ci prima frântură pe care se sprijină valoa-
rea unei opere. Putem spune ca și Edgar Alan Poe
în Philosophy of Composition că geneza romanului
începe cu sfârșitul lui. Prin urmare, în acest caz și
în cel al lui Rousseau, efectul de biliard acționea-
ză în mod mai complex decât simpla prelungire a
unui conținut anterior.
Sentimentul de a avea nevoie de un asemenea
„forceps” mental face ca unii autori să adopte
în mod instinctiv un mod de viată capabil de a
le procura stimuli exteriori abundenți și variați -
opusul creatorului „în turnul de fildeș”, fie prin-
tr-o socializare cultivată în mod deliberat precum
Henry James, fie printr-o existență vagabondă
care îi duce în zone geografice sau în straturi
sociale unde umanitatea trăiește situații limită.
Nișe sociale strategice revelatoare pentru natu-
ra umană. Chateaubriand, Pierre Loti, Somerset
Maugham, Hemingway, Francis Ponge au ilustrat
cu brio explorarea unor astfel de zone.
Lui Henry James efectul de biliard îi furnizea-
ză sugestia proiectului, axul central sau inițial.
Scriitorul bostonian, în spiritul căruia fierbeau ne-
numărate conținuturi informe, aparține categori-
ei de autori care au nevoie de un primum movens
din exterior de care imaginația lor se acroșează în-
tr-un fel de simbioză pentru a produce o structu-
ră definită. Fixat din 1875 pe bătrânul continent,
James frecventează mediile literare și societatea
mondenă până la două sute de ori în cursul unui
singur sezon, după Joyce Carol Oates. Cel mai
adesea, James stătea imobil și asculta ce se discuta
în jurul lui. Din masa de flecăreli pe care le auzea,
reținea câteva care i se păreau promițătoare și pe
care încerca să le exploateze într-o scriere viitoare.
Așa s-au născut romanele lui cele mai cunoscute:
Documentele lui Aspern, Vechiturile de la Poynton,
Izvorul sfânt și uimitorul O coardă prea întinsă.
Se spune că după ce a auzit povestirea care stă la
baza intrigii Vechiturilor de Poynton, James ar fi
cerut locutorului să nu-i povestească continuarea.
Nu ținea să-și încătușeze fantezia în formula unui
simplu adevăr factual. Din Carnetele sale rezultă
Victor Hernandez Castillo	Humoresque (1998)
acvaforte, acvatinta pe placă de fier, 70 x 50 cm
capacitatea lui particulară de a-și grefa fantezia pe
pretexte prinse în zbor. Putea fi vorba de o întâl-
nire, de un vecin de masă, de o anecdotă poves-
tită în prezența lui la masă, de o remarcă care îi
furnizează „germenele”, „sămânța”. „El se referă în
mod frecvent la cutare sau cutare femeie de lume
evocând în fața lui ceea ce n-ar fi pentru un altul
decât o simplă bârfă. Și iată că o idee germinează
în spiritul mereu treaz al hipersensibilului James
și, imediat o intrigă se constituie. Ani și ani vor
fi uneori necesari romancierului pentru ca aceas-
ta să ia formă. «Fluidul sacru al ficțiunii» vine
atunci să magnifieze în momentul oportun pri-
ma anecdotă. Mai adesea decât ar vrea el însuși,
nuvela prevăzută ia amploare devenind aproape
roman. Acesta va fi cazul capodoperei care este O
coardă prea întinsă.’ (Riviere 2016 5)
Condiția eficienței efectului de biliard jamesi-
an este ca germenele să nu aibă prea multă sub-
stanță pentru a-i limita posibilitățile de dezvolta-
re, zborul imaginației. Scriitorul dă impresia că-și
înfundă urechile pentru a nu auzi decât ce trebuie
și cât îi trebuie pentru ca „imaginația lui să poată
să se pună la lucru în toată libertatea, fără să fie
încorsetată în tiparul unei povestiri prea precise
sau prea elaborate.. Sămânța nu germinează ime-
diat ci poate rămâne ani de zile în memoria lui
James și „să tâșnească într-o zi pentru a cunoaș-
te atunci împlinirea desăvârșită cum a fost cazul
pentru Americanul. (M.-F. Cachin). Scriitorul
proceda până la un punct precum culegătorii
de folclor din secolul XIX. În ale sale Notebooks
găsim în mod repetitiv însemnări de tipul : „Am
fost frapat aseară de un lucru de care Jonathan
Sturges [...] mi-a vorbit: el ținea în zece cuvinte,
dar lăsa, ca de obicei, să se întrevadă un subiect de
nouvelle [în franceză în text]“ (James 1955, 225).
În cazul lui James, efectul de biliard are o energie
puternică dar nu participă decât în mod rezidual
la calitatea substanței anecdoticii.
Un caz analog cu cel al lui James este cel al
Eudorei Welty care, lucrând într-un salon de coa-
fură din Jackson (Mississippi), asculta flecărelile
clientelor. Istorisirile extraordinare pe care le au-
zea au constituit baza Omului pietrificat. Aici însă
avem de-a face cu o culegătoare de folclor urban
modern și mai puțin cu un veritabil efect de bi-
liard.
Scrisoarea asupra lui Joan Anderson trimisă
lui Jack Kerouac de Neal Cassady, cu stilul ei pu-
ternic, „devastator., unul dintre „cele mai bune
lucruri scrise vreodată în America., a schimbat
destinul conceptiv al romanului Pe drum legi-
timându-se ca un efect de biliard devastator. Ea
i-a declanșat lui Kerouac un asemenea brainstor-
ming încât geneza romanului a fost mai degrabă o
chestiune de scris în sensul mecanic al cuvântului
decât de concepție.
Referințe bibliografice
Riviere, Franțois (2016), James, le confident de ces da-
mes, in Le Figaro litteraire, 3 mars 2016.
Note
1	Fugind de regimul comunist instaurat de trupele
sovietice în România ocupată.
2	În sensul lui Mircea Eliade de înțelegere bruscă a
esenței sau a semnificației a ceva.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
15
juridic
Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de
animale sau bunuri
■ Ioana Maria Mureșan
Răspunderea delictuală presupune repara-
rea prejudiciului produs altuia printr-o
acțiune sau omisiune care constituie în
același timp o nerespectare a regulilor de con-
viețuire socială. Prejudiciul poate fi cauzat prin
fapta autorului, când persoana chemată să repa-
re prejudiciul se identifică cu cea care l-a cauzat.
Pot exista și ipoteze în care autorul faptei diferă
de persoana ținută să repare prejudiciul, cum este
cazul părinților care răspund pentru faptele copi-
ilor minori sau al comitenților care răspund pen-
tru faptele prepușilor.
Dar ce se întâmplă în cazul în care prejudiciul
este cauzat de un bun sau de un animal? Poate
persoana păgubită să obțină repararea prejudiciu-
lui, de la cine și în ce condiții? La aceste întrebări
oferă răspunsuri regulile privind răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri,
regăsite în articolele 1375 - 1380 Cod civil.
Pentru început se impune a preciza ce înseam-
nă că prejudiciul e cauzat de animale sau lucruri.
Premisa aplicării acestor reguli este aceea că ani-
malul sau lucru nu este folosit ca simplu obiect în
cauzarea prejudiciului. Să luăm următoarele ipo-
teze: Primus, animat de dorința de a se răzbuna
pe rivalul său, Secundus, folosește mașina aparți-
nând lui Tertius pentru a distruge statuia lucrată
atent de cel de al doilea; în cea de a doua ipoteză,
mașina parcată în rampă de Tertius, pornește la
vale și distruge statuia lui Secundus.
După cum este ușor de observat, în prima ipo-
teză, vor fi aplicabile regulile privind răspunderea
pentru fapta proprie, prejudiciul fiind cauzat de
Primus, bunul fiind un simplu obiect folosit în
atingerea rezultatului vizat. În schimb, în cea de a
doua ipoteză, prejudiciul este cauzat independent
de acțiunea sau inacțiunea lui Tertius, care nu se
afla în mașină la acel moment și care a luat mă-
surile necesare pentru a se asigura că mașina este
oprită corespunzător. Doar în cea de a doua ipo-
teză vor fi incidente regulile privind răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucruri.
În secțiunea a 5-a din capitolul dedicat răspun-
derii civile denumită generic Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale sau lucruri sunt
grupate mai multe ipoteze de răspundere: răs-
punderea pentru prejudiciul cauzat de animale;
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri
în general; răspunderea pentru ruina edificiului și
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căde-
rea sau aruncarea din imobil a unui lucru. Fiecare
din aceste forme de răspundere prezintă unele
particularități privind condițiile în care se anga-
jează, cauzele de exonerare care pot fi invocate,
precum și cumulul cu alte forme de răspundere.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de ani-
male devine incidentă, cum sugerează și denumi-
rea, când prejudiciul este cauzat de un animal: un
cățel care se înfruptă din găinile vecinului, un cal
care distruge recolta unui terț sau un elefant în-
tr-un magazin de porțelan.
Răspunderea revine în primul rând proprieta-
rului, acesta având prerogativele de supraveghere
și control ale animalului. Proprietarul nu se poate
exonera de răspundere invocând lipsa culpei, cum
ar fi faptul că a luat toate măsurile de siguranță
sau că a instruit animalul. Această formă de răs-
pundere se angajează independent de orice culpă,
fiind o formă de răspundere obiectivă. Soluția,
este doar aparent inechitabilă. Răspunderea pro-
prietarului este întemeiată pe paza animalului, pe
exercitarea puterii de control și supraveghere a
acestuia. Astfel, chiar dacă în sarcina proprieta-
rului nu poate fi reținută nicio culpă, răspunderea
acestuia va fi angajată prin simplul fapt al deține-
rii acelui animal.
Soluția contrară, respectiv angajarea răspun-
derii doar când se poate dovedi culpa proprieta-
rului, ar face ca toate consecințele patrimoniale
să fie suportate de persoana păgubită, întrucât
proprietarul ar putea fi scuzat de orice răspunde-
re arătând că a luat toate măsurile de siguranță
privind animalul. Or, persoana vătămată nu are
putere de supraveghere sau de control privind bu-
nul, neputând decât să asiste pasiv la stricăciunile
produse de acesta.
Același rațiuni justifică și răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de bunuri, cu particularitatea,
evidențiat în denumire, că în aceste ipoteze, pre-
judiciul nu este cauzat de un animal ci de un bun.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de ani-
male sau bunuri este întemeiată pe ideea de pază
a bunului, pe exercitarea puterii de supraveghere
și control în interes exclusiv.
Există însă și situații în care aceste prerogative
sunt scindate, fiind exercitate în fapt de o altă per-
soană. De exemplu, proprietarul a lăsat anima-
lul în grija unui prieten sau l-a împrumutat unei
fundații pentru a participa la un concurs. În toate
aceste cazuri, răspunderea va reveni persoanei în
interesul cărei se exercită paza bunului, aceasta
fiind cea care are în fapt prerogativele de direcție
și control, chiar dacă sunt exercitate prin inter-
mediul unei alte persoane. De exemplu, dacă un
utilaj este manevrat de un prepus urmând indica-
țiile stricte și exacte ale comitentului, răspunderea
pentru un eventual prejudiciu va reveni acestuia
din urmă. În schimb, dacă utilajul respectiv a fost
împrumutat unui prieten, acesta din urmă este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat de bun, cât
timp se afla sub paza sa, întrucât se folosește de
acesta în interes propriu.
Această formă de răspundere este incidentă
chiar și în ipoteza în care bunul a scăpat de sub
paza proprietarului. Astfel, proprietarul unui că-
țel care a fugit de acasă va răspunde pentru preju-
diciile cauzate de acesta în periplul său mai lung
sau mai scurt, chiar dacă timp de câteva zile sau
săptămâni nu știe unde se află și face demersuri
pentru a-l găsi.
Paza bunului sau a animalului poate fi exer-
citată în comun de mai multe persoane. Această
Victor Hernandez Castillo Ecoul strigătului (1998)
acvaforte, acvatinta pe placă de fier, 61 x 46 cm
exercitare în comun poate rezulta din copropri-
etate sau poate fi rezultatul unei simple stări de
fapt, cum ar fi un joc de fotbal1 în care mingea
lovește și sparge geamul unei case aflate în apro-
piere. În acest caz, răspunderea nu va reveni doar
proprietarului mingii, ci tuturor participanților la
joc.
O aplicație a răspunderii pentru bunuri este
cazul coliziunii unor vehicule. În această din
urmă ipoteză, persoana păgubită poate anga-
ja răspunderea șoferului pe temeiul răspunderii
pentru fapta proprie, fiind necesară dovada culpei
sau poate angaja răspunderea acestuia în calitate
de păzitor al bunului. Finalitatea acestor forme
de răspundere este aceeași: repararea prejudiciu-
lui, ceea ce diferă sunt condițiile care se impun
a fi întrunite și dovedite de persoana vătămată.
În cazul răspunderii pentru fapta proprie, aceas-
ta trebuie să dovedească existența și întinderea
prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate,
precum și culpa conducătorului auto, probă care
poate fi uneori mai dificil de făcut. În schimb, în
cazul răspunderii pentru prejudiciul produs de
bun, persoana vătămată, este ținută să dovedească
doar existența și întinderea prejudiciul, respectiv
participarea bunului la producerea prejudiciului.
Limita acestei forme de răspundere este dată
de intervenția factorilor externi, care rup legătura
de cauzalitate între acțiunea animalului sau a bu-
nului și prejudiciul produs. Astfel, dacă în timpul
unei furtuni foarte puternice acoperișul unei case
este smuls de vânt și cade peste mașina, proprie-
tarul nu va datora despăgubiri, faptul fiind produs
de un caz de forță majoră.
O reglementare distinctă din cadrul răspun-
derii pentru prejudiciul cauzat de animale sau
bunuri este dedicată răspunderii pentru ruina
edificiului. Această formă de răspundere prezintă
unele particularități privind condițiile în care se
angajează și persoanele responsabile.
Să ne imaginăm că autoturismul aparținând
lui Primus, parcat regulamentar, este avariat de
un element decorativ care s-a desprins din casa
aparținând lui Secundus și folosită de Tertius. De
la cine va putea obține Primus despăgubiri și în
ce condiții?
Pentru a obține repararea prejudiciului, Primus
trebuie să dovedească faptul că prejudiciul a fost
cauzat de ruina edificiului ori a construcției, fie
16
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
file de jurnal
prin desprinderea unei părți dintr-o construcție
urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție.
Răspunderea revine în toate cazurile proprie-
tarului edificiului sau al construcției. Spre deose-
bire de răspunderea pentru bunuri, proprietarul
nu poate fi exonerat arătând că o altă persoană
folosea în fapt imobilul și prejudiciul a fost cau-
zat de culpa acesteia din urmă care nu a efectuat
reparațiile sau lucrările de întreținere necesare. În
exemplul dat, Secundus, proprietarul construcți-
ei, nu va putea fi exonerat de răspundere arătând
că cel care folosea și îngrijea imobilul era Tertius.
Desigur, după acordarea despăgubirilor cuvenite
lui Primus, Secundus se va putea îndrepta împo-
triva lui Tertius, pentru a recupera de la acesta
suma plătită primului, în temeiul contractului
încheiat cu acesta și în care era specificat că revi-
ne acestuia din urma sarcina oricărei reparații și
lucrări de întreținere privind imobilul.
În schimb, dacă prejudiciul a fost cauzat prin
căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru,
răspunderea revine celui care ocupă imobilul,
chiar și numai în fapt.
Astfel, dacă autoturismul lui Primus este ava-
riat un lucru aruncat din imobilul aparținând lui
Secundus, dar ocupat în fapt de Tertius, acesta din
urmă va fi ținut la plata despăgubirilor.
Această soluție se menține chiar și în ipoteza în
care lucrul care a produs prejudiciul a fost aruncat
de un oaspete a lui Tertius, supărat pe rezultatul
unei întreceri sportive.
Răspunderea pentru prejudiciul produs de că-
derea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil
are un fundament diferit față de răspunderea pen-
tru fapta proprie. Primus, situat în afara imobilu-
lui și care observă doar cum autoturismul său este
lovit de un obiect care a căzut din imobilul aflat
în apropriere, este în imposibilitatea de a dovedit
dacă lucrul respectiv a fost aruncat sau a căzut,
cu atât mai mult nu poate dovedi cine a aruncat
bunul respectiv și dacă a fost o simplă neglijență.
De aceea, pentru a simplifica sarcina probei
care se impune persoanei vătămate, răspunderea
revine persoanei care ocupă acel imobil, ea având
puterea de control asupra lucrurilor aflate în in-
teriorul acestuia și care poate fi identificată prin
depunerea unor diligențe medii. Spre deosebire
de răspunderea pentru ruina edificiului, propri-
etarul care nu folosește în fapt imobilul nu are o
putere de supraveghere a lucrurilor aflate în inte-
riorul acestuia.
Desigur, persoana care folosește imobilul și
care răspunde pentru prejudiciul produs prin
aruncarea unui lucru, se va putea îndrepta îm-
potriva persoanei vinovată de aruncarea lucrului
respectiv, pentru a recupera de la acesta despăgu-
birile plătite, fiind ținută să dovedească întrunirea
condițiilor răspunderii pentru fapta proprie.
Dacă bunul aruncat sau care a căzut din imo-
bil aparține unei alte persoane, aceasta din urmă
va putea fi obligată la repararea prejudiciului,
dacă sunt întrunite condițiile privind răspunde-
rea pentru bunuri, victima având în acest caz un
drept de opțiune.
Notă
1 Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații. Ediția a 2-a
revizuită, Editura Hamangiu 2017, p. 684
■
Întâmplări celebre la
Facultatea de Filosofie
din București (IX)
■ Nicolae Iuga
Dosarul de urmărie de către
Securitate
În toamna anului 2008, deci la peste treizeci
de ani de la consumarea evenimentelor, eu am
candidat întrun colegiu electoral pentru Camera
Deputaților. Am fost verificat potrivit legii, pri-
vind eventualele relații cu fosta Securitate ca poli-
ție politică. La ceva timp după aceea, am primit de
la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității (CNSAS) adeverința cu nr. 2705/
07.05.2009. Această adeverință constată că nu am
colaborat cu fosta Securitate și, mai mult decât
atât, îmi comunică faptul că am constituit obiectul
unui dosar de urmărire informativă, în perioada
studenției, respectiv prin 19761977, în Dosarul de
grup numit „Horia”, cu nr. I 234327 (cotă CNSAS).
În Dosar, constituiam obiect de urmărire infor-
mativă un număr de patru studenți de la Filosofie
din București, în ordine alfabetică: Horj Viorel,
Iuga Nicolae, Teișanu Vladimir și Vlasie Călin.
Presupun că denumirea dosarului de „Horia” a
fost dată de la inițiala numelui primului dintre noi,
Horj, dar poate că trebuia ca numele dosarului să
conoteze și Ardealul, doi dintre noi, adică Horj și
cu mine, fiind ardeleni, mă rog maramureșeni, dar
pentru cei din Vechiul Regat e totuna.
Am făcut o cerere către CNSAS, de fapt am
completat un formular descărcat de pe siteul in-
stituției, lam expediat pe emailul indicat și, după
vreo jumătate de an, poate ceva mai mult, am fost
contactat telefonic de o voce feminină plăcută
și amabilă, care ma invitat ca de comun acord să
programăm ziua când pot veni la București sămi
văd Dosarul. Așa a și fost. Acolo am găsit o sală de
lectură modernă și un personal deosebit de amabil.
Am primit spre lectură tot dosarul, fără lacune vi-
zibile și fără anonimizări, adică fără să lipsească file
din el și fără ca nici un nume de acolo să fie ascuns
întrun fel sau altul. Dar, când am pus problema să
obțin copii după dosar, mi sa explicat politicos că
legea prevede ca aceste copii să nu fie înmânate pe
loc ci ceva mai târziu, să vin altădată, de fapt mă
vor anunța chiar ei când pot să vin după copii, din
motive tehnice (mi sa spus) dosarele nu pot fi copi-
ate imediat, ar fi un volum foarte mare de muncă,
sar bloca activitatea de relații cu publicul etc. Am
mai aflat că, tot potrivit legii, am dreptul să primesc
câte o copie autentificată cu ștampila CNSAS după
fiecare filă a dosarului în care este menționat nu-
mele meu. Mam conformat. Am lăsat cererea aco-
lo, era pe 20 mai, dar după aceea nimic. Am dat
telefoane aproximativ săptămânal la CNSAS și, un-
deva pe la sfârșitul lui septembrie, am aflat că pot
să vin după copii.
Pe 12 octombrie 2010, când mam putut depla-
sa la București, am fost primit doar în holul de la
intrare păzit de polițiști înarmați, am primit copi-
ile în plic închis și sigilat, am fost pus să semnez
de primire și am fost condus politicos spre ieșire.
Am putut deschide plicul abia afară, pe scări, și
am constatat, după cum era oarecum de așteptat,
că dosarul pe care lam primit în copie, 41 de file
în total, era întrucâtva diferit față de dosarul din
memoria mea, adică față de dosarul pe care eu lam
văzut și citit în luna mai. Mai exact, mi sa părut
că este ceva mai puțin decât ceea ce aș fi avut eu
dreptul să primesc și că cel puțin două note infor-
mative, care mie mi sau părut foarte interesante
și relevante, notele semnate de sursele „Dumitru”
și „Mihai”, lipsesc în cea mai mare parte, la mine
ajungând numai ultima filă cu câteva rânduri. Nu
avea rost să încerc să mă întorc și să cer explicații,
nu mai eram programat pentru primire și, pe de
altă parte, legea nu prevede posibilitatea petentului
de a confrunta copiile primite cu dosarul autentic.
Așa că mam resemnat și miam văzut de drum. Am
rămas cu presupunerea că cei doi cu nume de sfin-
ți, „Dumitru” și „Mihai”, în spatele cărora eu cred
că se află un anume Dan și un anume Mihail, au
rămas în continuare în sistem, în calitate de cola-
boratori sau poate chiar angajați cu normă întreagă
ai Serviciului succesor al Securității și de aceea nu
se pot comunica nici acuma contribuțiile lor din
anii ’70.
Am scanat copiile după filele primite și, ușor en-
tuziast, iam căutat pe foștii colegi de dosar, adică
pe Viorel Horj, Călin Vlasie și Vladimir Teișanu să
le spun ce descoperire fantastică am făcut, că am
găsit adică dosarul în care noi am fost urmăriți de
Securitate prin anii studenției. Spre surprinderea
mea, oamenii au reacționat cu o neașteptată și ine-
xplicabilă răceală. Vlasie și Teișanu miau mărturi-
sit că treaba asta sa întâmplat demult și că nui mai
interesează, iar Horj avea ceva probleme de sănăta-
te. Am insistat, leam zis că voi scrie o carte pe tema
asta și că ar fi foarte bine dacă în carte sar găsi și pă-
rerile lor, nu doar ale mele. Așadar, eu le voi trimi-
te dosarul scanat, iar ei, după scurgerea unui timp
rezonabil, sămi trimită în scris impresiile lor, ca să
le includ în carte. Au acceptat în cele din urmă să le
trimit copiile și miau promis, fără prea multă con-
vingere, că vor scrie. A trecut un an și nu am primit
nimic. Treptat, mam răcit și eu. Mam gândit să las
totul baltă. Miam pus problema: pe cine mai poa-
te interesa azi repovestirea unui astfel de dosar, de
vreme ce nici măcar persoanele urmărite nu mai
par a fi interesate? Cu toate acestea, uite că am luat
decizia să scriu. Impulsul de a scrie a venit de la
un prieten, excepționalul jurnalist Cornel Ivanciuc.
După ce eu am terminat facultatea, în 1978, și mam
stabilit în Sighet, Cornel a fost student în București
și sa ținut la curent, între altele, și cu consecințe-
le și ecourile întâmplărilor care au făcut obiectul
urmăririi noastre. Cornel Ivanciuc mia spus că ar
fi păcat să las acele întâmplări nescrise, mai ales
că Dosarul respectiv a avut o anumită greutate la
vremea lui, iar securistul șef care avea ca atribu-
ție supravegherea informativă a Universității din
București, maiorul Marian Ureche, a fost avansat
colonel tocmai pentru modul exemplar în care a
soluționat dosarul „Filosofia”.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
17
interviu
„Gravura mea nu pretinde a
fi remarcată ca fiind mexicană,
ea caută să dezvolte un
conținut uman existențial
universal”
■ de vorbă cu Victor Manuel Hernandez Castillo (Mexic)
Victor Manuel Hernandez Castillo
Victor Manuel Hernandez Castillo s-a născut în
orașul Mexico la 12 aprilie 1963.
Studii: 1985 Licențiat în Arte Vizuale la
Universitatea Națională din Mexico (UNAM);
1991 Studii de Masterat la Facultatea de Arte
Grafice de la Academia de Arte Frumoase din
Cracovia, Polonia; 1992Atelier - Stipendiu la Școala
Națională de Arte Frumoase de la Paris, Franța.
Studii de post-masterat în pictură la Facultatea
de Pictură a Academiei de Arte Frumoase din
Cracovia, Polonia.
Premii: 1995 - Mențiune de Onoare, Bienala
de Tineret, Casa Americii, Havana, Cuba; 1999
- Mențiune de Onoare, Trienala de Grafică
Egipteană, Cairo, Egipt; 2000 - Trienala de Grafică,
Majdanek, Lublin, Polonia; 2001 - Premiul III,
Trienala “Linogravura Astăzi”, Bietigheim-
Bissingen, Germania; 2003 - Mențiune de Onoare,
a IV-a Trienală Internațională de Grafică, Cairo,
Egipt; 2005 - Premiu de Achiziție, Bienala de
Grafică, Juarez, Chihuahua, Mexic; Premiul
Special, "Presse Papier", Bienala de Grafică
Contemporană, Trois Rivieres, Quebec, Canada;
2006 - Câștigătorul Salonului de Grafică Mică,
Ottawa, Ontario, Canada; 2009 - Marele Premiu,
Expoziție-Concurs, Galeriile Ottawa School,
Centrul de Artă Shenkmann, Orleans, Ontario
Canada; 2011 - Premiu Ex Aequo, Trienala de
Grafică "Ulus"Belgrad, Serbia; 2002 - Mențiune de
Onoare, Trienala Havirov, Republica Cehă; 2005
- Mențiune de Onoare, Salonul de Grafică Mică,
Fundația Lolita Rubial, Minas, Uruguay; 2006 -
Mențiune de Onoare, Trienala de Grafică, Bitola,
Macedonia; 2018 - Premiu Special, a IX-a Trienală
Internațională de Grafică, Bitola, Macedonia de
Nord, 2019 - Premiu Ex Aequo, a XX-a Bienală
Internațională de Grafică, Varna, Bulgaria; 2020 -
Marele Premiu, a IV-a Bienală Internațională de
Grafică, Cacak, Serbia; 2021 - Premiu, Concurs
Internațional de Arte Vizuale, organizat de Fundația
Kalaratnam, Bareilly Uttar Pradesh, India; Premiu
Special, a X-a Trienală Internațională de Grafică,
Bitola, Macedonia de Nord; Premiul Special al
Juriului, aVI-a Bienală Internațională de Grafică,
Kazan-Rider, Republica Tatarstan, Rusia; Diplomă
de Onoare, a III-a Bienală Internațională de
Grafică, Yerevan, Armenia; Premiu și Certificat de
Merit, a VI-a Ediție, Premiul de Artă Luxembourg;
2022 - Premiu de Platină, Expoziție Internațională
on-line, Concurs Internațional de Arte Vizuale,
organizat de Fundația Kalaratnam, Bareilly Uttar
Pradesh, India; Premiul Publicului, a V-a Ediție
a Premiului Internațional pentru Gravură Rene
Carcan, Brussels, Belgia
Ovidiu Petca: — Arta mexicană m-a fascinat
încă din copilărie ca elev la școala de artă. Atunci
era apreciată, în această parte a Europei de Est,
arta lui David Alfaro Siqueiros, pictor socialist.
Operele sale murale impresionante au intrat în
conștiinta generației mele prin intermediul nume-
roaselor cataloage publicate în România. A fost un
reper pentru arta românească de după război. Și
nu era singurul. I-aș mai aminti pe Diego Rivera și
Jose Clemente Orozco. Există o descendență a aces-
tei lumi în arta ta, eminamente figurativă?
Victor Manuel Hernandez Castillo: — Da.
Dintre toți pictorii muraliști mexicani, singurul
care m-a inspirat cu adevărat este Jose Clemente
Orozco, atât pentru propunerea sa formală expre-
sionistă, cât și pentru conținutul său rebel exis-
tențialist asupra condiției umane. Orozco a tratat
temele sale dincolo de problema socială mexicană
și și-a dezvoltat mesajele umaniste într-un mod
universal.
Limbajul grafico-figurativ din lucrările mele
caută, de asemenea, să pornească de la cotidian
în privința problemelor sociale ale ființei uma-
ne în aspectul său convivial și comportamental,
recreând în mod rebel contradicțiile existențiale
prin metafore figurative hibride, ființa umană și
animalul într-o estetică a grotescului.
— La expozițiile Tribuna Graphic, pe care le-
am organizat la Cluj, au participat câțiva artiști
mexicani. I-aș aminti pe Irving Herrera, Alan
Altamirano (Mk Kabrito), amândoi dezvoltând,
din perspectiva a două generații, filonul figurativ și
realist al acestor precursori. Și nu sunt singurii. La
ora actuală există numeroase școli, unde se prac-
tică xilogravura figurativ-realistă, șocantă prin
robustețe și mesajul puternic, dar și prin dimensi-
unile uriașe. Pe tine nu te văd în această filiație,
deși unii critici ai operei tale tind către o asemenea
clasificare. Mă refer la John Willems. Cât de mexi-
cană este gravura ta?
— Sunt un admirator al marii tradiții a gravurii
în relief din țara mea. Câteva generații de tineri
gravori oaxacani au realizări de nivel internați-
onal. Dimensiunile mari și virtuozitatea tehni-
co-decorativă a producțiilor lor sunt o atracție în
forurile internaționale. Cu puține excepții, ei aleg
teme figurative strâns legate de cultura populară
locală, specifică regiunii Oaxaca.
În cazul meu, nu intenționez să creez gravuri
decorative, relația dintre Idee (temă) - Formă și
Tehnică trebuie să fie consistentă și în deplină ar-
monie. O idee răzvrătită, care urmărește să pro-
voace grafic și să-l facă pe privitorul universal să
reflecteze asupra contradicțiilor social-umane,
prin forme figurative expresioniste, nu poate fi
tratată folosind o tehnică de xilogravură în mod
decorativ. Deconstrucția/deformarea și în hibri-
ditatea om-animal a propunerilor mele figurative,
exprimă într-un mod ambivalent schimbările de
comportament ale ființei umane, marea sa luptă
între rațional și irațional, marile sale progrese teh-
nologice, dar, de asemenea, marea sa decadență în
plan moral, etic și spiritual, demonstrate istoric.
Gravura mea nu pretinde a fi remarcată ca fi-
ind mexicană, ea caută să dezvolte un conținut
uman existențial universal, aplicabil oricărei țări,
care suferă un război, care suferă de violență și re-
presiune, ca urmare a unei lupte pentru putere.
Nu caut să cad în simplitatea pamfletului grafic.
Mesajele mele se bazează pe evenimente sociale
de zi cu zi, nu doar din țara mea, le transform în
18
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
metafore pe care le numesc “metafografii”, și cu
acestea construiesc o serie de narațiuni grafice
pline de satiră și umor negru, o mitologie plină
de anatomii imaginare, în care îngerii se luptă cu
demonii, binele cu răul, unde binele nu învin-
ge întotdeauna. Reprezint dualitatea figurativă
om-animal, ca o metaforă a luptei interne dintre
raționalitate și iraționalitate în interiorul ființei
umane. Eu numesc această narațiune “mitografie”.
Ceea ce distinge în prezent gravura mexicană
este utilizarea tehnicilor tradiționale. Nu suntem
o țară în care arta digitală este dezvoltată la scară
largă. În acest context munca mea este realizată
folosind eminamente tehnici tradiționale, încer-
când să aduc linogravura în plan contemporan,
găsind soluții formale inovatoare.
— A fost o onoare pentru mine să te pot in-
vita la Tribuna Graphic, în 2018, și la expoziția
Holocaust, care i-a urmat. Erai deja celebru, cu
numeroase premii importante. Te-am văzut mai
degrabă fructificând tezaurul artistic mexican an-
cestral într-o direcție expresionistă pe modelul gru-
părilor „Der Blaue Reiter”, în special „Die Bruke”
din Germania interbelică. Mă refer, într-un sens
larg, al interpretării, la Ernst Ludwig Kirchner,
Emil Nolde, Otto Dix, George Grosz sau Max
Beckmann. Este o influență a studiilor tale euro-
pene?
— Da. Cu siguranță pregătirea mea la Facultatea
de Grafică a Academiei de Arte Frumoase din
Cracovia, Polonia (1987-1991) a marcat foarte
mult profilul expresiv al lucrărilor mele. În anii
optzeci, neoexpresionismul polonez, influențat de
cultura grafică expresionistă germană, a fost pre-
zent în contextul încă socialist polonez. Am avut
marele privilegiu de a trăi trei ani de socialism
și trei de deschidere cu schimbările economice.
Neoexpresionismul polonez, alături de alte avan-
garde figurative și abstracte, a făcut parte dintr-o
respingere a status-quo-ului realismului socialist,
adoptând metafora ca ingredient principal al gra-
ficii, precum și un anumit suprarealism, ca axă
constructivă a ieșirii din realitate. Cultura vizu-
ală pe care am dobândit-o de la afișul polonez a
servit ca o mare sursă de inspirație pentru munca
mea. Derivată din toate aceste influențe, tendința
de a crea o lume narativă imaginară se constituie
ca o armă foarte intimă de evadare din realitatea
dură, iar alegerea unui limbaj expresionist este
pentru mine o exprimare ideală alături de gesturi
și spontaneitatea gravării în linoleu.
— Ai studiat în Polonia, fiind influențat de cea
mai serioasă școală de grafică care există la ora
actuală în lume. Te rog să prezinți publicului din
România, impresiile tale, profesorii tăi și influențe-
le acestui climat în formarea ta profesională.
— Studiile mele la Academia din Cracovia din
1987 până în 1991 s-au concentrat exclusiv pe
gravura în relief, pe lemn și linoleu, precum pe
gravura pe placă de zinc. Tendința pro-picturală
în predarea gravurii în relief de către profesorul
meu Franciszek Bunsch și asistentul său Stanislaw
Jakubas m-a ajutat să înțeleg infinitele posibilități
creative cromatice și a liniei în alb și negru. Să nu
uităm că fondatorii gravurii contemporane din
Polonia au fost pictori-gravori, înțelegând relația
cald-rece în coloristică și linia (sub perspectiva lui
Kandinsky și Paul Klee). Astfel am putut îmbogăți
meniul nelimitat al expresiilor gestuale și caligra-
fice.
Victor Manuel Hernandez Castillo Solilocviul (1997)
acvaforte, acvatinta pe placă de fier, 76 x 56 cm
În domeniul gravurii în metal, marele câștig
pentru mine a fost profesorul Andrzej Pietsch și
al său asistent, Henryk Ozog, ceea ce mi-a permis
să înțeleg sensul experimental-ludic și expresiv în
abordarea tehnicilor tradiționale de acvaforte și
acvatinta. Excelenta calitate a gravurilor profeso-
rului Andrzej Pietsch neoexpresionist metaforic,
au influențat, fără îndoială, opera mea grafică pe
metal.
Nu există nicio îndoială că procesul meu de
pregătire, sub supravegherea lui Henryk Ozog,
pictor și de asemenea gravor metaforic neorea-
list, și a lui Marcin Surzycki, artist figurativ, a fost
influențat tehnic, experimental și gestual de acest
climat.
— Arta pe care o practici este una figurativă,
metaforică și poetică, expresivă, cu personaje in-
ventate de tine, deloc agreabilă, într-o viziune ex-
presionistă. Întrebarea mea este, dacă această vizi-
une se împacă cu arta socială mexicană, există o
Victor Manuel Hernandez Castillo	Trienala de Grafică Sofia 2019
diferențiere sau ruptură de ea și dacă este o estetică
diferită?
— Estetica grotescului, prezentă în opera mea
grafică, se îndepărtează de o simplă ilustrare sau
reflectare a realității sociale și politice din Mexic.
Opinia mea este că ideea grafică nu poate fi redu-
să exclusiv la un instrument asemănător oglinzii,
care dezvăluie identitatea națională, folclorul și
iconografia populară.
Pe de altă parte, consider că, opera mea se ba-
zează pe căutări estetice diferite, în ciuda faptului
că imaginarul poate fi inspirat de conceptul de
hibriditate figurativă om-animal, tipic culturilor
noastre prehispanice și care este încă prezent în
arta populară din Mexic. Propunerile mele nu
sunt deloc convenționale și sunt foarte departe de
realismul social și, dimpotrivă, sunt mai înclinat
să apăr universalitatea în conținutul și autonomia
artei grafice contemporane, căutând mai multă
inovație în limbaj, chiar și atunci, când am de-a
face cu utilizarea tehnicilor clasice tradiționale,
construind o imagine vizuală personală unică și
irepetabilă în cadrul conceptului creativ și con-
temporan al graficii de multiplicare.
Este în interesul meu să-mi confrunt munca
mea pe scena internațională prin participarea la
bienale și trienale internaționale.
— În ciclurile tale există o preferință evidentă
pentru situații iraționale, fapt motivat și teoretic în
scrierile tale. Mă refer la relația om-mașină, adică
un sondaj ingenios al unor instincte sau compor-
tamente umane primare sau animalice. Această
abordare pesupune emoție. Care este raportul între
emoționalitate și rațiune în opera ta?
— Emoționalitatea este o parte intens legată de
acțiunea de a devasta suprafața linoleului. Tot ceea
ce cade din linoleu, la gravare, este produsul unei
dispoziții și a unor emoții, iar amprenta de relief,
care rămâne în linie și pete, este incorigibilă și din
aceste motive. Gravura în relief, pe linoleu, este
mijlocul ideal pentru a-mi exprima emoțiile.
Deși folosesc estetica grotescului și deforma-
rea/deconstrucția figurilor umane și animale,
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
19
o
structura este foarte importantă pentru mine și,
în acest scop, recurg la motivul care organizea-
ză compoziția și dă putere și soliditate expresiei.
Dacă nu ar există un motiv constructiv în defor-
mare, figurile ar pierde din consistență. Expresia
se diminuează cînd încerc să recurg la rațiune.
Om-animal este un binom de raționalitate și
iraționalitate, iar atunci când este amestecat cu
elementul mașină, devine trinom: rațiune-irațio-
nalitate-tehnocrație. Este o altă identitate figurati-
vă hibridă, care își atinge limita maximă de expri-
mare la conceptul om-mașină la „machine-man”.
— Este evidentă puterea narativă a operelor
tale. Parcurgerea lor presupune o citire atentă, un
parcurs temporal îndelungat, la fel ca în primele
gravuri apărute odată cu inventarea și dezvoltarea
tiparului. Operele au suficiente elemente fantastice,
la limita șocului emotiv, care impresionează, însă
forma lor finală, linogravura, în special, este una
tradițională, care le conferă materialitate, implicit
realism „stigmatizat”, etichetă dată de tine. M-ar
interesa liantul, legătura între narațiune, fantezie
și o tehnică, să zicem, clasică. Cum se leagă toate
aceste elemente ca să fie suportul unor opere unice,
inconfundabile în gravura contemporană?
Te rog să definești arta ta. Cum o vezi în contex-
tul actual, sofisticat al graficii contemporane? Nu
mă refer doar la concepție. Mă gândesc la promo-
varea unei tehnici clasice.
— Așa este. Intenționez să demonstrez că teh-
nicile clasice de gravură pot fi inovate. Arta mea
folosește un limbaj neoexpresionist cu elemente
figurative hibride om-animal, inspirate din ima-
ginile artei prehispanice, precum și din arta po-
pulară a măștilor, ale brije-urilor și dansurilor
ceremoniale. Este un limbaj metaforic narativ
care evocă schimbările simptomatice și compor-
tamentale ale ființei umane: animalitatea sa în
aspectul irațional în lupta pentru putere. Evocă
distrugerea, asuprirea și războiul.
Limbajul meu încearcă să provoace și să cufun-
de privitorul în lectura unor povești, care se nasc
dintr-o realitate umanisto-existențială.
Într-o manieră contemporană intenționez să
invit la reflecție asupra dezechilibrului dintre
tehnologic-rațional și spiritualitate, moralitate și
Victor Manuel Hernandez Castillo
Evoluție-involuție (2020), xilogravură, 66 x 100 cm
Victor Manuel Hernandez Castillo	Urme de arat (2021), xilogravură, 65 x 117 cm
etică la ființa umană. O evoluție este urmată de
o involuție. Quo-Vadis? De unde vine omul, cum
își dirijează existența?
— Expoziția în pregătire la Muzeul de Artă din
Cluj, cu sprijinul revistei de cultură Tribuna, este
una retrospectivă, și asta mă bucură. Rar se întâm-
plă ca un artist contemporan străin să se prezinte
publicului cu un material consistent și edificator,
care să ramână în integralitate parte a Muzeului
de Artă. Cum vezi această expoziție? Este un reper
pentru cariera ta artistică?
— Este cu siguranță o mare oportunitate de a
mă putea confrunta cu publicul din România cu
o selecție de gravuri pe metal și linoleu, produse
în aproape trei decenii de muncă 1993-2022. Sunt
foarte încântat, pentru că este prima mea expo-
ziție retrospectivă din cariera mea artistică și ce
este și mai bine că se întâmplă în afara țării mele.
Opera mea este mai bine cunoscută în alte țări.
Acesta a fost destinul meu, așa că nu este deloc
ciudat că o expoziție care prezintă peste 50 de lu-
crări își va găsi locul într-un muzeu frumos pre-
cum cel din Cluj-Napoca.
— Ai un palmares impresionant cu multe premii
foarte importante, de invidiat pentru orice artist.
Care dintre aceste premii crezi că este recompensa
supremă pentru munca ta?
— În ceea ce privește premiile internaționa-
le, trebuie să menționez că Premiul al III-lea la
Trienala Internațională de Gravură „Linogravura
Astăzi”, în orașul Bietigheim-Bissingen din
Germania, obținut în 2001, m-a motivat foarte
mult să încep o carieră dedicată creației de lino-
gravuri în format mare. Fac asta de peste 20 de ani
și consider că cea mai semnificativă recunoaștere
a fost în 2020 când am obținut Marele Premiu la
a IV-a Bienală Internațională a Grafică din Cacak,
Serbia. De asemenea, am fost de două ori câștigă-
tor al Premiului Special la Trienala Internațională
de Artă Grafică din Bitola, Macedonia, în 2018
și 2021, ca o recunoaștere a contribuției mele în
dezvoltarea artelor grafice internaționale.
— Care sunt artiștii contemporani pe care îi
consideri ca reper pentru grafica contemporană?
— Nu este importantă doar pentru mine, ci și
pentru arta grafică contemporană, opera magni-
fică a lui Kathe Kolwitz, temele sale umaniste și
limbajul său excelent, de la un realism social la un
neoexpresionism contestatar.
Pablo Picasso a oferit linogravurii un limbaj
contemporan strâns legat de avangarda artistică a
secolului al XX-lea, în special cubismul.
Jose Guadalupe Posada, părintele gravurii me-
xicane, s-a exprimat în gravură în relief, promo-
vând valorile identității culturale în jurul morții
cu creația sa grafică „Catrina”.
Jerzy Panek, părintele gravurii poloneze con-
temporane, a dezvoltat tehnicile tradiționale de
gravură în metal, lemn și linoleu, de la realismul
social la gesturile expresioniste.
Aduc un omagiu tuturor gravorilor expresio-
niști germani care s-au exprimat în xilogravură,
denunțând decadența socială a vremurilor lor:
Ernst Ludwig Kirchner, James Ensor, Edvard
Munch, Emil Nolde, printre alții.
Interviu realizat de
Ovidiu Petca
■
20
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
document literar
Scrisori de la autori contemporani (V)
Geo Dumitrescu
(1909-2005)
Ilie Rad
Geo Dumitrescu rămâne, indiscutabil,
unul dintre cei mai importanți scriitori
ai literaturii române postbelice.
Eram student în anl III, când i-a apărut volu-
mul Africa de sub frunte (1978), în colecția „Cele
mai frumoase poezii”, cu o prefață de Eugen
Simion. Următorul volum a fost Versuri (1981),
inclus în colecția BPT, cu o prefață de Lucian
Raicu - două dovezi clare ale clasicizării unui
scriitor.
Poezia Inscripție pe piatra de hotar (care înce-
pea așa: „Slav aș fi fost, de nu eram latin,/ latin
aș fi, de n-aș fi fost și dac -,/ dar a ieșit așa: să fiu
român,/ și eu cu soarta asta mă împac!”) a ajuns
„un fel de șlagăr al poeziei românești postbelice
și a făcut de multe ori să curgă câte o lacrimă pe
obrajii unor cititori - sau ascultători - sentimen-
tali” (Alex Ștefănescu, Istoria..., p. 473).
Corespondența cu Geo Dumitrescu a fost în-
cepută la dorința mea de a-i cere o tabletă (fac-
simil) pentru revista Excelsior, pe care o editam
din 1992. Probabil cu această ocazie s-a născut și
intenția de a face un interviu cu scriitorul atât de
legat de Cluj (între anii 1950-1952) a fost redac-
tor-șef al Almanahului literar, devenit Steaua).
I-am făcut și o vizită acasă, pe str. Roma, nr.
57, din București. M-a primit foarte frumos,
parcă ne cunoșteam de când lumea. I-a plăcut
revista Excelsior, pentru care a scris o admirabilă
tabletă, publicată și în variantă facsimilată, în nr.
10, anul VI, p. 6-7, al revistei. Din păcate, inter-
viul nu a mai fost realizat, autorul fiind foarte
tracasat de urgența schimbării locuinței. După
Victor Manuel Hernandez Castillo
Ecce-tehno-homo (2021), xilogravură, 77 x 110 cm
cum scrie domnul Alex Ștefănescu în Istoria...
domniei sale, poetul „moare la 28 noiembrie
2004, în apartamentul de bloc, primit de puțină
vreme de la autorități, după ce trebuise să pără-
sească o casă naționalizată cândva de comuniști
și restituită de noul regim proprietarilor” (p.
472). Din câte îmi amintesc, cel care s-a zbătut
pentru primirea apartamentului la bloc a fost
poetul și senatorul Adrian Păunescu.
Dar iată tableta lui Geo Dumitrescu, plină de
nostalgie...
Acum 45 de ani...
Invitația acestei valoroase publicații, care
este Excelsior, îmi aduce aminte de anii petre-
cuți la Cluj (1959-1952), la Almanahul literar.
Almanahul nu era încă o revistă adevărată, în
orice caz, nu una după chipul și asemănarea ce-
lui ce o conducea și ale celor ce o redactau. Dar,
dacă nu s-a putut face atunci, în acei ani grei, o
adevărată revistă, s-a făcut, în schimb, un lucru
nu mai puțin prețios: o adevărată redacție. Un
colectiv puternic (și un „activ” de asemenea),
printre care (astăzi, nume de mare semnificație):
Mircea Zaciu, A.E. Baconsky, Cornel Regman,
Aurel Rău, George Munteanu, Ion Brad, Victor
Felea, Aurel Gurghianu și alții, redacție și cerc
de colaboratori cuprinzând aproape tot ce era
valoare ori promisiune reală, mai vechi sau mai
noi, în spațiul de acțiune al publicației. Valori și
promisiuni adunate una câte una, unele smulse
Geo Dumitrescu văzut de Octavian Bour
și reabilitate de sub iataganele unor interdicții și
sancțiuni, altele „dezmorțite” din resemnare și
spaimă, altele, în fine, recuperate din obscurita-
tea și strâmtoarea multiplă a căminelor studen-
țești de pe atunci etc. și înscrise într-un circuit
activ, organizat, în care, datorită talentului și
pregătirii lor, aspirațiilor profunde spre adevăra-
ta cultură și artă, demnității lor civice și profesi-
onale, au devenit un puternic factor de populari-
zare, dar și de iradiere, în câmpul creației literare
și al culturii în general. În chip firesc, când vre-
mea a început să îngăduie, această redacție, cu
afinitățile și articulațiile deja consolidate, a putut
da naștere (premisele, ba chiar și planurile erau
pregătite) unei adevărate reviste, Steaua (și, mai
tâziu, a încă uneia, Tribuna).
Și nu cumva s-ar putea spune, oare, că acest
vrednic Excelsior e și el, într-un fel, urmaș al bă-
trânului „strămoș” chinuit, din 1950, modestă și
obscură punte de legătură cu strălucitele tradiții
cultural-artistice ale Clujului?...
Geo Dumitrescu
*
1.	„Mă aflu, pentru nu știu câtă
vreme, în ghearele birocrației!”
București, 7 febr. 97
Dragă Domnule Rad,
Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului
meu; una din explicații (sânt, vai!, mai multe!)
ai auzit-o la telefon: mă aflu, pentru nu știu câtă
vreme, în ghearele birocrației!1
Am primit scrisorile și întrebările pentru
interviu, întrebări care - știu - pot fi amenda-
te, prelucrate, extinse, înlocuite etc. - nu asta-i
problema. Problema principală, pe care cred că
ți-am semnalat-o („iar dacă n-am spus, repet”:),
este că în mapa mea de lucru se mai află câteva
liste cu întrebări, anterioare celor pe care mi le
propui dumneata, ceea ce presupune un răstimp
mai îndelungat, greu de măsurat cu anticipație,
pentru rezolvarea, pe rând, a fiecăreia. Sper să
mă descurc, până la urmă (dacă voi reuși cândva
o
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
21
o
să mă eliberez din hățișurile administrative) și
să nu produc nemulțumiri ori încurcături nimă-
nui. Vom mai vorbi, de altfel, despre amănunte-
le acestei situații, când vei mai avea drum prin
București.
Am aflat, firește, cu mare tristețe, despre trece-
rea la cele veșnice a bietului meu coleg Mihadaș2,
cu atât mai mare regret cu cât, din cauza ace-
lorași blestemate, interminabile, încurcate zil-
nicării, nici n-am apucat să-i scriu, după aflarea
adresei. Dumnezeu să-l odihnească!
Telecablul3 îl primesc regulat și-ți rămân pu-
ruri îndatorat pentru gestul prietenesc; cu simi-
lare sentimente și cu un real interes, aștept imi-
nentul Excelsior din februarie.
Apropo de Telecablu, îmi spuneai că e vorba și
de o carte-cadou; dacă e o șerbetografie în genul
„amoros”, dăritește-o primei dactilografe care-ți
iese în cale, dacă e o polițistă „ca lumea”, trimi-
te-mi-o și mie, după ce-o citești.
Cu bune sentimente și urări,
Al dumitale,
ss G. Dumitrescu
P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, mi-a so-
sit o scrisoare de la amicul Virgil Ierunca; el mă
anunță, între altele, că mi-a trimis, prin amabili-
tatea domnului Liviu Petrescu, o carte (un dicți-
onar). Dacă ești în relații curente cu d. Petrescu,
dă-i o mână de ajutor (prin curierul dumitale!),
în cazul când are dificultăți cu expedierea cărții.
Cu mulțumiri,
ss G. Dumitrescu
P.S. - 12 febr.! Deschid plicul (care n-a apucat
să plece la poștă), ca să-ți comunic că tocmai am
primit cartea de la Telecablu4.
Mulțumiri, salutări,
ss G. Dumitrescu
P.S. - 16 febr. Mai deschid o dată plicul: n-am
primit nici până azi Telecablul apărut luni! I-am
deocheat probabil!
Niciun semn de la Liviu P.! Azi va veni, în
fine, cineva să ducă scrisoarea la poștă!5
Note și comentarii
1.	Era vorba de obligativitatea mutării din locuința în
care stătea și care fusese retrocedată foștilor propri-
etari.
2.	Poetul Teohar Mihadaș (1918-1996) murise la 29
noiembrie 1996.
3.	Telecablu era o publicație bilunară, întemeiată la
Cluj-Napoca, în 1992, cuprinzând programul radio
și TV. Redactor-șef: Dan Nicolae Comșa. Publicația a
devenit ulterior TV Satelit.
4.	Ca multe alte publicații postdecembriste, Telecablu
tipărea și unele cărți, pe care le difuza odată cu publi-
cația respectivă.
5.	Scrisă în 7 februarie, scrisoarea a ajuns la poștă abia
în 18 februarie, fiindcă Geo Dumitrescu, „bătrân și
agorafob, nu mai ieșea aproape deloc din casă” (Alex
Ștefănescu).
2.	„Mi-a atras atenția și articolul
dumitale, «Dincolo de catarg»”
București, 11 febr. 98
Dragă Domnule Rad,
Am primit - plăcută surpriză! - revista și
Victor Manuel Hernandez Castillo
Eterna întoarcere a ciclului evolutiv (2020), xilogravură, 72 x 112 cm
scrisoarea dumitale. Revista, la prima vedere,
pare la fel de interesantă cum o știam (firește,
prioritar, precum zici, prin documentarul Mircea
Vulcănescu1, dar, încă de la primire, mi-a atras
atenția și articolul dumitale, „Dincolo de ca-
targ”2, excelent și foarte binevenit, meritând o
răspândire mai largă, în marele public).
Interviul - respectiv întrebările - se află în
mapa mea operativă; le revăd aproape zilnic, iar
răspunsurile „se coc”, treptat, în gândurile mele,
până în ziua când se vor cere așezate pe hârtie3.
Într-adevăr, telefonul meu „și-a schimbat pă-
rul” (dar năravurile, vai, ba!) - acum arată așa:
231.31 [...]
Cu Telecablul sânt cam supărat: în cursul anu-
lui trecut a fost absent, cu intermitență, cam de
5 ori!; poștașul meu - om întru totul corect -
m-a asigurat că defecțiunea nu se află aici, ci la
poștă, jaful producându-se undeva, pe parcursul
Cluj-București. Am semnalat, prin câteva scri-
sori, redacției Telecablu acest neajuns, dar - lu-
cru cu totul întristător fața de faima tradițională
a Clujului - n-am primit răspuns nici măcar la
„poșta redacției”!
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că
Telecablul e cea mai informată și mai cuprinză-
toare publicație a genului respectiv, dar, din pă-
cate, prețul abonamentului ei a ajuns la un grav
dezacord cu starea (precară) a resurselor mele
financiare.
Închei cu o rugăminte: apelativul cu care mi te
adresezi4 (și în scrisoarea de acum, și altă dată)
trebuie abandonat, fie chiar și numai pentru că
nu corespunde adevărului. Căci titlul respectiv
aparține membrilor „plini” ai Academiei, nu și
membrilor corespondenți (un fel de „juniori”,
aflați în antecamera înaltului for...).
Cu salutări cordiale,
G. Dumitrescu
Note și comentarii
1.	Numărul 11 din 1998 al revistei Excelsior a fost de-
dicat lui Mircea Vulcănescu.
2.	În același număr (an VII, nr. 11, 1998, p. 3), la ru-
brica „Dincolo de catalog”, tratam o problemă de
onomastică: Mihai Eminescu sau Eminescu Mihai?
3. Din păcate, interviul nu a mai fost realizat.
4. Apelativul era „Stimate Domnule Academician”.
3.	„O excesivă plecăciune către
seducătorul Occident”
București, 14 mai 99
Stimate Domnule Rad,
Am primit somptuosul Dumitale Reporter1 și
te felicit pentru performanță. N-am timp acum
să-l citesc, în tevatura pregătirilor în vederea mu-
tării care se apropie (îți voi trimite la timp noua
adresă). Aceleași motive fac imposibil, deocam-
dată, proiectul interviului, ca și orice alte gânduri
de colaborare.
Nu pot să nu-ți spun, totuși, o primă impresie
asupra Reporter-ului: o excesivă plecăciune către
seducătorul Occident (m-am simțit ofensat și
trădat, cumva, de ostentativul „Colegiu consulta-
tiv”2 care dă o imagine (falsă) de penurie a valo-
rilor specifice românești - o singură prezență și
ea discutabilă!)
Cu salutări colegiale,
G. Dumitrescu
Note și comentarii
1.	Reporter era o revistă editată de Secția de Jurnalistică
a Facultătii de Științe Politice și Administrative a
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care
am întemeiat-o în 1999, și la care colaborau deopo-
trivă profesori și studenți români și străini. Avea for-
matul Stelei clujene. Din păcate, au apărut doar două
numere (în 1999 și 2000).
2.	Sedus de moda momentului, am inclus, în Colegiul
consultativ al revistei, 11 cadre didactice din Ungaria,
Olanda, USA, Spania, Austria, Germania, Cehia, în-
tre care era un singur român, Ioan Grigorescu, din
Ministerul Afacerilor Externe al României.
(Episodul următor:
O scrisoare de la Constantin Cubleșan)
■
22
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
poezia
■ Tatiana Ernuțeanu
*******
ultima dată când te-am plâns
privind înapoi pe geamul de la bucătărie
m-am gândit la tine ca la un om surd cu scoici în
loc de urechi
ca la o plantă perenă care îmi va zâmbi mereu de
la hubloul unui submarin
în acest timp oameni circulă pe falia dintre noi
fără să știe
că o singură dată în istorie două gloanțe s-au
întrepătruns, probabilitate de 0,01%
sunt păstrate în muzeul de istorie britanic cum
noi nu vom fi decât în memoria telefonului
din benzinărie radioul șoptește că urmează
festivalul slăninei
un subtitlu al viitorului
ultima dată când te-am plâns
a fost când te-am confundat pe stradă și mi s-a
umplut tricoul de palpitații
aceeași tunsoare, același aer stăpânit al celui care
pune totul pe umărul fatalității
ultima dată când te-am plâns a fost când după
amiaza încinsă în ciorapii cu portjartier te târa
după ea și te-a întins pe mine ca pe un balsam
după bărbierit.
în rest te-am plâns numai la jurnalul de știri,
cu capul în jos, pe burtă, din Berlin, din stația
lui 178, cu buzunarele pline, proaspăt tunsă, cu
pantofi uzi și ochi uscați
*******
am ochii ca două zile de luni care privesc înapoi
cu jind
sub prelata care ne acoperea ca pe niște hamsii
expirați
zgomotul gecii tale de fâș, ah, ce urâtă era,
alarma insomniacii mei hormoni, zece negri
mititei cu muștar și pâine de casă
îmi căzuseră în cap, toate ideile ca niște fise
tabăra de la Costinești epava tinereții mutilată
umbrea fața ta
îti vedeam inima o casă dărâmată de cutremur
și mă gândeam că în ea ar fi încălzit masa tăcerii
o pisică duioasă cu lapte pe mustăți
îti ascultam respirația ca un nou născut care își
descoperă prima dată mâinile și le mișcă până
adoarme epuizat.
în timp ce tu puneai numere la loto
probabilitatea să ne găsească toamna bând must
împreună scădea
mi-am băgat mâinile în buzunarele de la blugi să
nu-mi citești în palmă gândurile și părul în guler
așa cum fac eroinele nimicului în filme
mi-e dor să-ți folosesc obrazul drept suzetă
*******
canapea. peștele cu aripi. marin still don’t care.
spray paralizant dincolo de fereastră. în gură. în
aer. în neurotransmițători. în bucătărie miros
de fier încins. o inimă de inox să apere. recele e
constrictiv. miros de oamenilipsă și tei. fereastra.
creierul mitizează. o cană cu apă sălcie. aceeași
lumină de 7 ore care nu marchează nicio oră
din ziua asta lipsă. vene dilatate materiale
pentru viață. para-fine senzații, parabeni în
piele și în sticle de plastic cu promisiuni, mirajul
acceptării prin perfecțiune, somn, nimeni nu
a murit, somn, o să treacă, somn, cum iubesc
copiii - între instinct și inocență, somn, sunt
îngrozitoare, mănânc cu mâinile și nu-mi pasă,
am părul mai lung ca solstițiul, somn, atâția
mușchi cu care aș putea să strâng un subton
al melancoliei se aude un cântec în depărtare,
interconexiuni, mierlele sunt obositoare,
n-a murit nimeni, ridică-te. pune-ți pielea
translucidă, panglicile vesele, toate măștile anti-
adevăr, pantofii cu toc și du-te stupidă ca o pisică
în locul care nu ți-a aparținut niciodată.
*******
dacă ne vom mai întâlni vreodată
golurile
am să te ascult
cum privesc casele simple săsești
cu teama că acolo nu mai stă nimeni
deși coșul pare că fumegă
*******
egalitatea
se observă
doar din poziție superioară
spre exemplu de la etaj
un etaj deasupra căruia
nu mai stă nimeni
decât Dumnezeu
de aici
ai șansa să vezi în jos
perpendicular
așa vezi cel mai bine
pe pervaz
ceainic mic roz fane
adus de la Karlovy Vary
fără apă termală
deci practic inutil ca mine
2 vaze la fel de mici
furate (deci păcatele sunt tot mici)
dintr-un apartament
care nu mi-a aparținut
cum nici vazele uitate
nu mi-au aparținut
până într-o zi
4 ghivece cu flori
cărora nu le vorbesc
deși Geta mi-a spus
că ar trebui s-o fac
mai jos de pervaz
pentru unii scăparea
pentru alți moartea
pe asfalt urmele albastre
lăsate de frunzele galbene
*******
nu cred în cursurile intensive
de feminitate
predate
cu demnitate personală, creșterea libidoului și a
sinelui
cantus mundi
cu toate cele bune și îmbucurătoare
întru best version of you
din viață, din nothingness, din inimă, din trăite
și auzite
nu sunt de acord
cu Paler
Tatiana Ernuțeanu
putem trăi oricând
ceva ce n-am trăit la timp
spre exemplu
aș putea face
azi
un tort
cel puțin
un temerar
azi
desface o șampanie
în Jurilovca
pentru cei care stau la distanță
ca să se vadă mai clar
pentru onestitatea dintre pereții de sticlă
pentru el
pentru mine
când am stat linsă de zapadă
pentru toți
tortul e un pretext
*******
dincolo de geam, erau rezistența, maidanul
copiii cu șosete murdare
salvând de la incinerare jucăriile
și gunoaiele și bărbații slinoși și perucile
platinate
marile orașe și perechile de intimate strangers
învelite în păcură
dinamitau materialele pentru viață
am ațipit cu gândul la hașmac, apă și mlaștini
rizomi de stuf îmi ridicau tricoul
prin somn îi auzeam chicotind
„nu-ți dau cireșe”
parcă te-am vazut și ieri - purta geaca din piele
made in Germany
și ea își scoase pe ascuns pantofii
e impresionant tot ce vine din țara asta, chiar și
SH-urile
chiar și somnul
2	delfini pe o casă, toaleta femei-bărbați, un pod
și iubitul meu de peste timp
fac cu mâna autobuzului.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
23
proza
Tentații dulci
■ Cezar Pârlog
Concursul Național
de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Premiul III, secțiunea
Proză Scurtă
Motto:
„Cîinele nu rămîne prea mult timp legat de cîrnat.”
(proverb german)
Nevastă-mea m-a rugat să-i dau portofelul
din poșetă, era pe bancheta din spate și a
oprit exact în față la Mega Image. Traficul
era redus, așa că, pentru cîteva minute, nu era nici
o problemă. A coborît și a intrat în micul magazin
de cartier. Am rămas în mașină, eram încă moleșit
după joggingul de dimineață, nu-mi băusem nici
cafeaua, era cald și am învîrtit la manivelă pînă ce
am coborît la maximum geamul de lîngă mine.
Eram îmbrăcat frumos, aveam și pălăria din pie-
le de cangur, o luam mai rar, nu mi-am dat-o jos
nici în mașină și mergeam pentru o tură ilegală
la Buftea. Una care nu corespundea cu niciunul
dintre punctele bifate în declarație. Ca obiective
vizate erau Cofetăria Tentații Dulci și o plimbare
pe malul lacului; asta pentru că marea dragoste,
Parcul Mogoșoaia era, ca toate celelalte, închis de
mai mult de o lună. Azi se fac zece ani de cînd
ne-am căsătorit, era într-o vineri. La un moment
dat, îmi sar în ochi niște strece negri, botinele gri
și o siluetă cunoscută. Ea e! O mai văzusem și cu
mai puțin de o zi în urmă. Întorc capul și ridic
rapid geamul. Nu m-a zărit, e bine și a intrat tot
la Mega. Preventiv îmi trag pălăria mai pe ochi, e
ceva mai greu, nu prea e purtată, părul meu cam
corpolent, de la frizeriile astea închise cu virusul
și mă gîndesc dacă să reglez parasolarul spre ușă.
Dar e prea mult, ar fi ciudat, nici măcar nu bate
soarele din față. E ceva contradictoriu, deși mă
Victor Manuel Hernandez Castillo
Scopul nenorocirii (2020), xilogravură, 76 x 112 cm
feresc de ea, totuși aș vrea să o văd din nou, dar
poate o prind cînd iese; am o anume nerăbdare.
Codița ei sau fizionomia, sau corpul acela de copil
care parcă ar fi cerut căldură, tandrețe, care în loc
să îmi fie respingător, mai degrabă mă contraria.
Oare ce reacție ar fi avut dacă mă recunoștea? Ar
fi venit să vorbim? Mi-ar fi cerut din nou bani ca
să pot să scap de ea? Ușa s-a deschis, n-a ieșit pe
cine așteptam, ci cu impetuozitatea cunoscută,
consoarta mea. Și-a găsit Pepsi-ul ei favorit cu
lămîie, urcă, mi-l dă să-l așez în suportul dintre
scaune, încerc să mai cîștig cîteva secunde apa-
rent așezîndu-mi centura, trag de timp, apoi pălă-
ria, ușa magazinului nu se mai deschide și pentru
mine, Opelul demarează în forță și abia îndrăz-
nesc să o întreb dacă înăuntru era aglomerat. Nici
nu mai conta, deja plecasem.
*
Silit de împrejurări potrivnice, pandemie, ca-
rantină și una pentru care am scris un articol prin-
tr-un ziar de prima mînă, am introdus-o acolo
ca personaj admirabil, i-am prezentat ofranda și
omagiile, dar ea nu s-a hotărît dacă să mă iubească
sincer, cu patalama la mînă și ofițerul ăla de stare
civilă în niște pantaloni necălcați dar cu diagonală
tricoloră pe burtă, adică să mă iubească mai mult
decît deloc, m-am pus pe mîncat. Bulimie, tată,
dar una cu plăcere maximală și regăsită bucurie.
Mîncare de țăran, niște mămăligă rece cu ceva
brînză de burduf, un Făgăraș ușor expirat, un ochi
de rață, niscai cîrnaț prăjit și o ceapă bună.
Toate astea fiind cuprinzătoare și îndestulă-
toare, iar șprițul de după neameliorînd cu nimic
toropeala survenită, am considerat că e cazul ca
greutatea mea aparentă să nu devină amenințată
de acest prînz frugal și că nu prinde bine un hu-
zur cu tras pe dreapta pentru siestă, ci s-ar impu-
ne vreo doi, cinci, șapte pași p-afară. Zis și făcut!
Victor Hernandez Castillo
Peste umbra ta (2009)
xilogravură, 30 x 30 cm
Nădragii, un tricou cu mînecă lungă, e prea
gros, dat jos și pus din nou, lasă că-i mai bine
așa, abia nu mai iau și geaca aia subțire, ba o iau,
că n-am unde pune actele, cheile, spray-ul dez-
infectant și alte marafeturi. Mă-ncalț dincolo de
ușă, pe casa scărilor unde măsurile de urgență
și normativele mi-au exilat întregul lot de încăl-
țăminte în vigoare din acest sezon. În uz, adică.
Încălțătorul nu îl las afară, e o super lucrătură din
bronz, are vreo sută de ani, luat din talciocul de
pe Cascadelor. Mi l-ar șuti ăștia imediat! Cobor
scările, închid ușa blocului după mine, de data
asta cu mîna, cu piciorul nu se face tot timpul co-
rect și-apoi, cum am zis, aș putea risca ca altfel să
rămîn în picioarele goale. După caz, în ciorapi sau
în papucii de casă. Dau cu niște spray pe palme
după contactul direct cu avut cu ușile și plec la
drum, dormitînd cuminte în adidașii mei de șapte
sute jumate, cred că Mizumo.
Ies în stradă, traversez nereglementar în diago-
nală, traficul permite, și încă de pe mijlocul caro-
sabilului răspund elegant unor avansuri venite
pe Wapp, Fb și pe alte rețele oneroase care strică
familii, cum spune de-altfel, părintele Popescu.
Mașina încă nu funcționează la capacitate, abia
m-am pornit, aproape că aș putea adormi de tot,
deci e clar că nici nu prind nici cine știe ce viteză.
Fac stînga pe traseul ce duce în gară, de regulă nu
în mai mult de juma’ de oră, văd pe unii în tri-
cou, brusc devin conștient că mă iau și pe mine
căldurile, prin asociativitate sau nu știu cum să-i
zic, aa, mai corect e prin simpatie, rămîn în tricou,
și arunc ce am dat jos pe-un umăr. Aceeași depla-
sare mai mult pe loc, cu aceleași gagici în dialog pe
rețele, cele mai importante, adică alea cu investiții
afective solide din partea mea, dar cam fără folos
și fără vreun viitor. Și-s cam amărît din punctul
ăsta de vedere. Nu știu dacă pentru că mă simt ca
un milog cerșind afecțiunea exact la fel cum mi
se cere și mie, numai că cu totul din alte direcții.
Și din alte categorii. Acum zic despre cele divizi-
ile inferioare, cu competitoare care nu joacă în
cupele europene. La un moment dat, aici e vorba
despre cineva ca cu veleități de Liga Campionilor,
chiar i-am explicat acuzatei principale că se poate
întîmpla ca eu să încep să contez în capul ei, este
vorba de capul pieptului și-n afecțiunea ei, prea
tîrziu, adică atunci cînd încep să-mi suspend in-
vestițiile intelectual-afective. Adică să închid dita-
mai ambasada, cu personal numeros, iar relațiile
dintre noi să rămînă numai la nivel de consulat,
unul amărît, cu două, trei persoane, cum e ăla al
nostru de la Cernăuți, știu că am acolo un prieten
care înainte era ajutor de piccolo prin MAE, iar
24
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
acum este și consul și ospătar. Om la toate, cum ar
veni. Bun, și chiar dacă ne întîlnim pe la jumătate,
sau chiar mai jos, că pe mine mă ajută și atracția
gravitațională a lui Newton, e ca la lifturi, cum ar
fi două aflate unul lîngă celălalt, fiecare pe ramu-
ra lui urcătoare respectiv coborîtoare. Dar degea-
ba! Așa că am comutat și eu prin reducția aia de
doi țoli, am pus motoarele să funcționeze în două
pistoane din patru, chiar dacă iese fum și carbu-
rația este ineficientă. La cap o fi băgat dumneaei,
însă n-am simțit nici o schimbare calitativă, cum
se zice, vreo mînă întinsă, vreo intenție de vedere
la ochi vreodată în zilele ce au urmat. Adică totul
a continuat la fel ca-n cele șapte luni anterioare.
Bine, eu am suspectat, chiar am gîndit intens în-
tr-o seară cu lună plină și sateliți Starlink, ăia a lui
Musk, că poate duduia europeană este doar în plin
proces de selecție, că studiază dosarele personale
ale pretendenților, că ține legătura cu toți candida-
ții care sînt bine ținuți în lesă, că de țarc nu cred să
fie vorba că ordonanța zice clar, distanțare fizică, și
că doar după ce se termină cu operațiunea asta din
preliminarii urmează fazele mai avansate, cernerea
ultimă adică, cu interviuri și alte chestii, pe faze și
tururi, exact ca la fotbal. Nu mi-e clar ce varian-
tă are-n cap, turneu Final Four ca la handbal, sau
doar o întîlnire aplicativ-tactică desfășurată pe un
teren neutru și fără arbitri. Eventual la Tîrgoviște.
Știu eu un hotel mișto pe-acolo, unu’ Valahia. Pînă
acum cîteva luni era verzuliu pe-afară, acum mai
nou și-a schimbat culoarea. Poate de la reabilitare.
Acuma de văzut dacă prețurile or fi rămas la fel.
Opa, dar ce m-am înfierbîntat!, se pare că mo-
torul funcționează. Așa are el o calitate, cînd e
mai rău, atunci el să se încăpățăneze și să meargă
mai bine! Traversez Dîmbovița și continui tot
spre înainte. Trotuarul e gol, asfaltat destul de
proaspăt, într-o curte mai multe persoane stau pe
niște lăzi la o pove' lîngă ușa laterală a unei mici
gherete care vinde de-toate, au și o umbrelă de
plajă, e aproape de facultate, poate că mai avea și
clienți pînă-n psihoza asta. Pe o cutie mai înaltă
și-au pus și cîteva ghivece de flori. Să se simtă oa-
menii bine! Posibil ca locul să fi fost intens folosit
în zilele astea tulburi și pline de restricții absurde,
pentru ieșirile din casă și eventuale întîlniri prie-
tenești cu vecinii. Una se uită prea intens la mine,
Victor Manuel Hernandez Castillo
Pe cealaltă parte este non-corpul meu (2020), xilogravură, 72 x 100 cm
chiar aproximativ critic, eu nu-i susțin privirea pe
care o trec ușor din lateral stînga spre direcția
mea de mers. E mai cuminte așa. Oricum deja
mai întorsese un mascul capul spre mine. Așa că-
mi micșorez sectorul de cerc în care-mi arunc
ochii. Și-i dau înainte. Trec de fosta radiologie de
dinți și de afterul pentru copiii de grădiniță.
Aproape de o intersecție care-mi oferă mai multe
variante pentru itinerariul meu de deplasare ce
are drept cap-compas Gara de Nord, locul de un-
de-mi iau revistele de cultură, descopăr peste
drum, exact la colțul din față, pe cineva stînd pe
treptele de la o farmacie. Ghicesc și conturul unor
picioare oarecum interesante, ciorapi sau colanți
negri, mno, ca orice bărbat cutezător și normal la
cap. Și deja știu pe unde să o iau în drumul meu
spre gară. Aștept numai ca semaforul să-mi dea
voie să-l continui. Traversez, presupunerile mi se
confirmă, e o tipa care stă pe treptele de la intrare,
cu bagajele alături. Mă apropii, mă opresc în
dreptul ei și o privesc de sus. Pe deasupra bluzei
largi mă bucură vederea completă a unui sîn ca de
copilă. Mă fixează și ea. Îmi zîmbește. O cerșetoa-
re amărîtă, de categorie inferioară, dar care are
ceva care atrage. Acum nu știu dacă pe mine ca
om normal, sau doar ca pe acela care este ușor
ieșit din formă, plin de lehamite și cu mici deza-
măgiri afective la pachet. Poate părul strîns într-o
codiță scurtă, colanții negri ori sînii feciorelnici
pe care am început să-i gust pe deasupra, mda și
acele butonașe roz. Mă întreabă dacă vreau să
mergem undeva. În mod normal invitațiile astea
îmi trec pe lîngă urechi în timp ce merg mai de-
parte, fără să fac nici măcar o evaluare vizuală.
Pentru asta din urmă, poate doar din motiv de
teamă; sau de rușine. Însă deja m-am oprit. Îi
spun doar că Nu acum și continui să mă uit la ce
mă interesează. Tot de sus, tot pe deasupra. Nu
vreau să-i trîntesc un refuz clar. Mă întreabă dacă
pot să-i dau douăzeci de lei ca să-i ia copilului un
sirop. Și că dacă vreau să vin la șapte tot acolo.
Probabil în contrapartidă. I-am zis că nu e cazul
cu jumătatea de gură care-i lăsa o portiță deschi-
să, și că o să îi dau banii. Înțeleg cam greu ce spu-
ne, parcă ar deschide buzele prea puțin. Ca și cum
aș vorbi cu un copil de grădiniță, unul mic, care
nu este prea deprins cu vorbitul; ori care se
maimuțărește. Trebuie să fiu atent, să mă uit la
gura ei, asta și fac, are dinții mici și înnegriți lîngă
gingie, probabil că așa cum îi aveam și eu cîndva
prin copilărie și mi se zicea că e de la nu știu ce
medicament, mi se pare că de la un antibiotic, e
drept că luam cam multe pe-atunci, am avut și in-
toleranță la gluten, s-au chinuit ai mei cu mine
ceva. Sau poate-mi ziceau așa doar pentru ca să le
spun celorlalți copii să nu mai rîdă de mine, asta
chiar că nu mai știu. O întreb de vîrstă, douășopt,
cum o cheamă, Denisa, cineva cînd auzea de nu-
mele ăsta spunea că este unul rar și rafinat, e drept
că așa o chema și pe soră-sa, deci subiectivism,
are mîinile ca de copil cu unghiile doar la jumăta-
tea formei normale și cu o oja roz sărită. Mă în-
treabă din nou de bani, o asigur că îi voi da și o
mîngîi pe frunte; urc ușor și spre păr. O dezmierd
ca pe o persoană dragă. Zice că-i trebuie pentru
un sirop de tuse, de-ăla de pătlagină, că e vreo do-
uăzeci și ceva de lei, cu ochii numai la ea, nici nu
mă mir de ce n-am verificat pe net dacă prețul e
corect, sau mă aburea. Dar probabil că avea lecția
bine pregătită. Pe lingă mine, trece pentru a treia
oară un țigan, cu pantalonii ridicați suficient de
sus încît să i se vadă chiloții. Categorie inferioară,
fără bicepși, nici un pericol. O întreb dacă îl cu-
noaște, îmi spune că da, că lucrează pe-aici, la
spălătorie, același efort ca să înțeleg ce spune, de
pe o stradă laterală s-au apropiat unii care spală
trotuarul cu un jet sub presiune, e clar că în con-
dițiile astea n-o să mai înțeleg nimic, așa că tac și
aștept ca oameni să-și termine treaba și să se miș-
te mai încolo. La un moment dat vorbește cu ci-
neva, nu-l văd, probabil cu unul dintre cei care
dau cu apă, nu, nu cu ei, fac cîțiva pași spre cister-
nă și-l descopăr pe partea cealaltă a străzii, e tot
ăla cu chiloții, ea îi zice de siropul care trebuie
cumpărat, asta poate doar ca să aud eu, simțin-
du-se descoperită, ăla pleacă, o întreb dacă e peș-
tele ei, zice că nu, vrea să știe dacă îi mai dau ba-
nii, scot și primește ce i-am promis, cei douăzeci,
mă întreabă dacă mai am să-i dau cinci lei ca să-și
ia un suc, caut, nu mai am decît de zece, îi zic că o
să-i dau, mă invită din nou peste puțin timp tot
aici, adică pe la șapte, parcă nu m-aș complica
pentru mai mult decît niște mîngîieri, mai ales că
poate să apară cu încă doi, trei gealați. Mă trezesc
cu o tanti masivă, îmi cere și ea bani, vrea cinci lei,
ce naiba, a anunțat-o, astea s-or fi vorbit, mă iau
toate de fraier? Îi zic că n-am, doar n-o să dau
acum la toată lumea, aia insistă, asta mică-mi sare
în ajutor, că dacă am zis odată că n-am să plece, să
ne lase în pace, deja se vorbește de mine la plural,
ca și cum am face echipă, sîntem noi, aia nu plea-
că, întreabă dacă e deschis la farmacie, eu îi zic că
nu, mă uit pe program și îi citesc de acolo foarte
liniștit și convingător, că sîmbătă se închide la op-
tîșpe, mă uit teatral la telefon și, căcat!, e abia șap-
teșpetreijcinci, nici lacătul nu-i pus pe ușă, noroc
că-i încuiată, ăia sigur sînt înăuntru și numără
banii, asta nu pleacă și încearcă iar să intre, a mea
îi zice să ne lase în pace că avem ceva de vorbit,
pluralul mă frapează din nou, dar deja îmi place,
este vorba din nou despre noi și deschide forțat
un subiect intim ca să dovedească apropierea din-
tre noi, să impună ăleia ca să se simtă în plus, să
fie discretă și să se retragă. Dar n-ai cu cine, tot nu
pleacă așa că ia hățurile în mîini și-i spune ca să
meargă la altă farmacie. Îi dă detalii pe unde e și
cum ajunge, E lîngă sex-shop-ul spre gară. În sfîr-
șit, pleacă. Îmi pică și mie fisa că farmacia aia de
care i-a zis, nu mai funcționează de ceva timp, la
un moment dat am furat și eu un afiș de-acolo, era
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
25
opinii
o
prea fain să cadă în mîinile oricui, era ceva cu
Florin Piersic. Îmi cere din nou acei cinci lei, poa-
te ca să-i fie recunoscut efortul, iar îi zic că o să-i
dau, bag mîna în buzunar, scot un pumn de ches-
tii făcute șomoiog, declarații mai vechi, buletinul,
milionul ăla jumate nu trebuie să-l vadă, bine că-i
pe dedesubt și mă uit vizibil la cele două hîrtii de
zece, nimic mai mic, îi zic asta și o întreb de ce
vrea suc. Că îi e sete. Îi spun că eu beau apă de la
robinet, că e foarte bună și că n-are rost să dea
banii pe aia cumpărată. Spune, tot greu de înțeles
și trebuie să mă uit la gura ei, văd iar dinții ăia
mici și cu negreală, că apa are clor. Îi răspund că
toată apa are clor, și îmi zice că la ei se pune clor
ca să nu poată să o bea. Am mai auzit eu pe unde-
va de poveștile astea și că situația s-ar întîmpla pe
Buzești, și o întreb dacă stă pe-acolo. Îmi zice.
Apoi de copil, are șapte ani, dacă e la școală, zice
că da, întreb la care, nu-i știe numărul, spune doar
că e aproape, că are un gard verde și încearcă să
mă convingă de asta dîndu-mi, detalii de con-
strucție. Mă trezesc din nou cu mîna pe fruntea ei
mîngîind-o tandru și dîndu-i părul pe după ure-
che. Ăla apare din nou, stau de vorbă, mă trag în-
tr-o parte, dar nu plec, parcă aș mai aștepta ceva,
poate aș dori, nu înțeleg prea mult din ce-și vor-
besc, după cîteva minute individul pleacă. Denisa
îmi explică că ăla are niște probleme, că de fapt nu
e din București, dar că stă pe undeva prin Militari
cu chirie, nu știu dacă o întreb cum stă cu virusul,
dacă îi e frică de el ori mi-a spus ea, că nu-i e tea-
mă, că ia pastile, și că se spală pe mîini, n-am nici
o reacție, îmi repetă, tot nu înțeleg și-mi face sem-
nul ăla cum că o ia în gură, rahat, deci asta-i me-
dicamentul!, mă vede iluminat, și-mi zîmbește.
Mda, rîd și eu. Trec destul de multe mașini și par-
că n-aș risca să o pipăi chiar acolo în intersecție, e
prea la vedere. Mă gîndesc la locul de joacă din
capătul străzii, pînă-n statuia boierilor Golești,
după Spitalul Militar. Spune că se duce pînă la un
chioșc să-și ia apa și că se întoarce. Întreabă iar de
bani. Îi zic că o să plec și eu, totuși locul ăla de
joacă e mai retras, și că avem același drum. Nu
vrea, zice că o cunosc ăia de la chioșc, eu mai
arunc o privire și îi spun că Se vede frumos de sus.
Zîmbește chiar dacă nu cred că-și dă seama la ce
mă refer. Îmi cere din nou cei cinci lei, îi dau zece.
Spune că se grăbește ca să nu închidă la farmacie
și se ridică. E în fața mea, micuță tare, face un
semn de la revedere și mă invită s-o pup. Ei, dar
asta cu scuze, chiar nu am cum s-o fac, dar o iau
în brațe și o lipesc de mine. Mă mîngîie pe mîna
stîngă, cu dreapta îi caut sînul, îi spun că-i fain,
chiar mi-e drag așa moale, zice că sînt mici, treaba
asta chiar că nu mă deranjează, mă joc cu sfîrcul
ei minuscul, o întreb ce simte, dacă-i place, dă
semne că ar pleca, îmi amintește din nou de ora
șapte, îi spun că nu e cazul, cel puțin nu acum, își
ia de pe trepte geaca, o îmbracă, ia și poșeta, e la
doi pași de mine, de data asta o văd mai bine,
mică de înălțime, extrem de slabă, ca un copil
subdezvoltat, îmi spune că ne mai vedem, mă în-
treabă pe unde o iau, aleg alt drum decît al ei, se
îndepărtează, vai, nici fund n-are!, e chiar jenantă
și pleacă pe drumul ei. Poate trebuia să o întreb pe
unde o mai găsesc, că telefon sigur nu avea, poate
că nici n-ar fi știut să umble cu el. Plec și eu în
direcție opusă, după doi pași îmi scot spray-ul,
dau din belșug în palme, apoi pe mîini, pînă la cot
și le frec energic. Pe telefon n-am mai dat, nu am
șervețelele, e prea mult lichid, risc să-l stric, deși
ar trebui, am tot pus mîna pe el cît a vorbit cu ăla.
Sper să nu fie probleme.
■
Dubla măsură
■ Laura Poantă
Femeia e „ușoară”, bărbatul e „cuceritor”.
Pentru un comportament identic, există eti-
chete și tratamente total diferite din partea
celor din jur (bărbați și femei deopotrivă). Imaginea
idilizată a femeii -care este „sufletul casei”, îi îngri-
jește pe toți suferinzii, se sacrifică pentru toată lu-
mea - este creată de bărbatul fericit că nu mai tre-
buie să facă nimic. O femeie trebuie să plutească pe
norișori roz, diafani, de perfecțiune, să nu-și arate
oboseala niciodată ca să nu-i supere pe cei din jur,
să rezolve toate treburile casnice, să meargă la ‘job’,
să aibă grijă de copii, dar să nu-i sufoce sau să-i irite;
în plus, să se îngrijească ca să arate perfect tot tim-
pul, chiar și când doarme. Dacă nu face toate aceste
lucruri, există șanse mari ca bărbatul să se îndrepte
către alta - mai tânără și căreia nu-i miros hainele a
ciorbă (sexul masculin, după cum știm, e ferit de ne-
plăcerile bătrâneții, el doar devine mai distins). Cam
astea sunt învățămintele seculare transmise din ge-
nerație în generație și acceptate tacit de ambele sexe.
Emanciparea vine cu atitudini exagerate, de multe
ori, nefirești, exact ca în oricare problemă arzătoa-
re a zilelor noastre care se vrea rezolvată, dar ajunge
să fie tratată superficial. Apar des replici de genul
„femeia trebuie să fie feminină, să fie delicată, dacă
se poartă ca un birjar, mă port la fel”. Am asistat la
foarte multe scene și situații de acest fel și nici măcar
nu știu cui să dau dreptate. Înjuratul interlocutoru-
lui, cu intenția vădită de jignire, este „rău”. Dar de
ce este mai rău dacă vine de la o femeie? Ne aștep-
tăm ca femeile să vorbească în versuri, iar bărbații
să dea cu barda? Dacă această imagine simplistă și
simplificată se aplică fără nuanțe, atunci bărbații să
plece în zori la vânat și să se întoarcă acasă seara cu
un leu pe umăr. Superficialitatea cu care sunt tratate
multe dintre problemele spinoase îi irită pe cei care
oricum nu dădeau doi bani pe respectiva problemă,
iar pe ceilalți îi lasă indiferenți. Foarte multe mișcări
care au devenit virale, cum este, de exemplu, celebra
#metoo, ating subiecte grave, cum ar fi violul, dar se
opresc la nivelul fițelor hollywoodiene fără să rezol-
ve nimic din brutalitățile îndreptate împotriva fe-
meilor peste tot în lume (în 2016, 25 de milioane de
oameni erau „sclavi”, 5 milioane dintre ei fiind sclavi
sexuali). Până către primul război mondial, în SUA
(dar nu numai acolo) mai exista obiceiul ca femeile
care nu se mărită cu cine vrea tatăl, capul familiei, să
fie internate în clinici de psihiatrie.
Problema vulgarității ca mod de exprimare în
literatură, dar și în limbajul curent pare a fi, încă,
destul de delicată, nu doar din perspectiva sexu-
lui autorului, ci și din perspectiva rostului/rolului
ei. Am trăit un episod pe pielea mea. Am tradus
pentru Teatrul Național din Cluj o piesă de teatru a
unui scoțian, foarte bună - dramă/comedie -, pre-
sărată cu o grămadă de fuck, nu mai știu exact dacă
și vreo două cunt, dar în orice caz nu vulgară, cel
puțin nu în engleză. Și mă gândeam cu ce să înlo-
cuiesc acele cuvinte, așa cum e moda la televizor și
cinema unde replicile sunt presărate cu vorbe blân-
de, maxim un „rahat”, în locul englezeștilor mai di-
recte. Dar apoi mi-am dat seama că înlocuirea e o
prostie pentru că se pierde din spiritul personaju-
lui. Să fie fuck mai bun pentru că e străin, pentru că
e mult folosit, sau pentru că nu îl înțelegem așa de
clar, pe față? Traducerea este „futu-i”, care pe mulți
îi sperie. Pentru că altfel sună un fuck din gura lui
Hugh Grant, nu? Am tradus cu echivalentele ro-
mânești necenzurate, dar nu suna rău nici pentru
cei mai pudici pentru că textul în sine era foarte
bun și acele cuvinte aduceau culoare personajelor.
La premieră însă, surpriză! Textul meu era împănat
cu expresii colorate, gen „pielea p^i” - eu mă făcu-
sem mică în primul rând. La pauză, toată lumea mă
întreba cum se spune asta în engleză și dacă m-am
distrat traducând. Ce se întâmplase? Cei din echi-
pa de producție au considerat necesar să „coloreze”
textul ca să-l facă mai atrăgător. Autorul era destul
de cunoscut, bărbat, străin, ploaia de înjurături era
simpatică, aducea audiență, nici o problemă (alta
decât cea esențială: că textul original și traducerea
mea au fost schimbate mult). Îmi aduc aminte de
o oarecare indignare a publicului și a criticilor de
teatru, au fost și articole în presă pe tema asta, dar
îngăduitoare, totuși, fără petiții și oprobiu public.
Studiile arată că înjurăturile sunt din ce în ce
mai mult folosite în literatura zilelor noastre (la fel
cum nuditatea din filme este deja un must - aco-
lo știm, se pare, să facem diferența dintre artă și
pornografie); studiul, în fapt, se referă la literatu-
ra americană și a analizat cu ajutorul internetu-
lui cărțile accesibile între anii 1950 și 2008 (Jean
Twenge, San Diego University). Cuvintele căutate
au fost shit, piss, fuck, cunt, cocksucker, motherfuc-
ker și tits - „cele șapte cuvinte pe care nu ai voie
să le spui la TV” (Goerge Carlin, 1972). În ansam-
blu, folosirea acestor cuvine a crescut de aproape
30 de ori din anii cinzeci până la începutul anilor
2000, motherfucker fiind folosit de peste 600 de ori
mai mult azi. Înjurăturile și cuvintele colorate sunt
folosite pentru exprimarea unor emoții puternice,
pentru a adăuga un ceva, pentru a șoca cititorul sau
a sparge tabu-uri, pentru a reflecta limbajul unor
personaje ș.a.m.d. O înjurătură nu deranjează dacă
pare firească, dacă se simte că are un rost în text și
că subliniază o idee sau un fel de a fi. Dacă nu este
gratuită. Exact ca și nuditatea din filme - aduce re-
alism, valoare, expresivitate unei scene?
Înjurăturile joacă un rol interesant și în vorbi-
rea curentă - ele sunt folosite la furie, frustrare,
dar sunt și un mod de a semnala apartenența la un
grup, intimitatea (vezi grupurile de liceeni dinspre
care se aude doar beeep, beeep). Un stereotip des
întâlnit este acela că bărbații, în special cei needu-
cați, înjură mai mult („înjură ca un birjar”, „umor
de autobază” etc.), iar femeile sunt mai înclinate
să respecte eticheta socială. Într-o carte din 1975
- Language and Woman’s Place, Robin Lakoff spu-
nea că femeile folosesc un limbaj mai „civilizat”
pentru că asta se așteaptă de la ele - să se comporte
ca o lady, feminin, delicat. Alte studii arătau că și
creșterea copiilor are un rol, pentru că de la mame
se așteaptă să-i învețe ce e bine și ce e rău, inclusiv
în ceea ce privește limbajul și, deci, înjurăturile. În
anii care au urmat, cum era de așteptat, aceste stu-
dii au fost criticate sau contrazise, subliniindu-se
că explicațiile trebuie să fie mult mai nuanțate. O
altă teorie, fără legătură cu sexul, spunea că înjura-
tul este apanajul celor cu un limbaj sărăcăcios care
atunci când nu știu ce să spună recurg la cuvinte
urâte (aceleași). Dar studiile și cercetările lingvis-
tice au arătat că nu este chiar așa, ba chiar dimpo-
trivă. Fluența înjurăturilor și a limbajului vulgar/
obscen ar putea să fie asociată cu fluența limbajului
21
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
în general și cu o mai mare elocvență. Cuvintele
tabu sunt cele care exprimă mai direct, mai puter-
nic, anumite stări emoționale (Is Swearing a Sign
of a Limited Vocabulary?New research challenges
the idea that vulgar words are a sign of failure. By
Piercarlo Valdesolo on April 5, 2016).
Mona Elthahawy povestea, în 2018: după un
roast împănat cu expresii și cuvinte colorate al
unei actrițe de comedie din SUA, la White House
Correspondent’s Dinner, jurnaliștii și politicienii
deopotrivă (adepți, de altfel, ai libertății de expri-
mare) au sărit ca arși. Comediana a fost criticată
aspru și catalogată drept vulgară și nelalocul ei.
Fiind femeie, lumea se aștepta să fie „drăguță”, să
facă „alt gen de glume”. Mona Elthahawy este o fe-
meie de culoare, musulmană, și spune că alege să
șocheze în discursurile sale (feministe) și în loc de
„dismantle the patriarchy”, spune „fuck the patri-
archy”. Radical rudeness este o expresie introdusă
în 2017 de o altă activistă feministă, din Uganda,
arestată pentru că l-a numit pe un oficial „pair of
buttocks”. Tot ea a fost expertizată psihiatric, pen-
tru că doar o femeie nebună ar putea vorbi așa cu
un președinte. Motivul atacului era unul foarte se-
rios, de natură sanitară, dar problema „rezolvată”
a fost cea a unei femei care și-a permis să înjure.
Lumea bărbaților pedepsește vulgaritatea verbală
la femei pentru că acestea ies, astfel, din constrân-
gerile politeții, drăgălășeniei, ale lui „așa trebuie”.
Astfel de bătălii nu se duc niciodată de pe picior de
egalitate, cel care luptă pentru drepturile sale por-
nește, evident, dintr-o postură nefavorabilă, astfel
încât exagerările sunt nu doar inevitabile, dar și ne-
cesare. Dar în același timp periculoase pentru că le
dau motive de cârcoteală celor neconvinși. „Știam
noi că dacă le dăm apă la moară (femeilor, negrilor
etc.) o să ajungem aici ...”. În 2012, o politiciană
din Michigan nu a mai fost lăsată să se adreseze
colegilor ei politicieni pentru că a folosit cuvântul
vagin „prea explicit”, într-o dezbatere despre avort
și medicamente, violând eticheta Casei. „Cuvântul
folosit de ea este atât de ofensator încât nu l-aș fo-
losi în fața unei femei”, a comentat un coleg. Actrița
Helen Mirren spunea că, dacă ar fi avut o fiică, ar
fi învățat-o să spună fără teamă „fuck off” pentru
că politețea și drăgălășenia nu ajută, uneori, într-o
lume patriarhală. Evident că activistele feminis-
te sunt mult mai vehemente și aici pot să apară
exagerări, dar doar șocând poți să atragi atenția
asupra unor probleme care stau, altfel, nerezolvate.
La fel de adevărat este că, uneori, tot ceea ce ră-
mâne este analiza nesfârșită și fără rost a odiosului
cuvânt buttocks; sau fuck; sau vagin. Prin care au
ieșit, cândva, toți acești bărbați indignați, că doar
nu sunt zei. Sunt curioasă cum procedează cei su-
părați în fața Originii lumii, tabloul lui Courbet.
În 2019, o politiciană tot din SUA, de origine
palestiniană, a folosit într-un discurs în Congres
cuvântul „motherfucker”, citând de fapt un dialog
pe care l-a avut cu fiul ei. Au curs râuri de reacții și
păreri, multe critice - dezgustătoare, deplorabilă,
limbaj inadecvat în congres etc. Fără a da exem-
ple concrete din politica americană, există o serie
de emisiuni, înregistrări, topuri în care politicieni
care înjură sunt lăudați, prezentați cu amuzament
duios sau caracterizați drept persoane care „spun
ce gândesc”, „vorbesc deschis”. Exclusiv bărbați.
Este evident un dublu standard. Mai mulți oameni
din media sau politicieni au afirmat că o femeie
din politică sau din media, deci cu vizibilitate, care
înjură este de proastă calitate, trashy. Deci proble-
ma nu este folosirea înjurăturilor (unul din patru
Urmare din pagina 28
„Decebal” din Trieste
și istroromânii
în condițiile în care „Presa italiană reflectă, desigur,
marea ignoranță a poporului italian în ceea ce pri-
vește România și românii, cu excepțiile de rigoa-
re, bineînțeles. Românii - confundați cu etnicii
romi, cu slavii ori puși laolaltă cu ceilalți imigranți,
marocani, kurzi, tunisieni etc. - sunt, în general,
tratați așa cum presa din nordul Italiei îi trata pe
italienii veniți din sud în anii '50”.
Note
1 „După prima descoperire a României, în timpul
unei călătorii în Est, făcută singur cu mașina în 1971,
m-am îndrăgostit de Elena și, așa cum spun, după ce am
luptat și am câștigat «al treilea război dacic» cu statul co-
munist român, am reușit să mă căsătoresc. Din această
iubire a venit alta, pentru cultura și istoria României și
pentru poporul român, atât de asemănător cu al Italiei
și atât de diferit de vecinii săi din Balcani.” - în artico-
lul „«Decebal» din Trieste, cu dor și drag de România”,
TVR, pagina oficială, 4 iunie, 2020
americani folosește de mai multe ori pe zi fuck),
este doar a femeilor care înjură. Ea poate fi obiect
sexual, dar în momentul în care face un pas în „lu-
mea bărbaților” și spune „fuck off” devine o mare
problemă. În limba engleză, dar nu numai, folosi-
rea atât de frecventă a unui cuvânt precum fuck îi
schimbă oarecum sensul, mai ales dacă este folosit
întâmplător, și nu ca atac la persoană. Repetarea lui
șochează mult mai puțin, în timp. Și raportul de
forțe se schimbă încet, tot în timp: studii din UK
arată că femeile înjură la fel de mult ca bărbații, în
special generațiile tinere, milenialii; este evident că
avem diferențe enorme între țări, culturi, vârste.
Dar exprimarea unei emoții prin cuvinte vulgare
sau exprimarea emoțiilor mai puternice (furia de
exemplu) nu pot fi interzise unui sex numai pentru
că se așteaptă de la el delicatețea, prin virtutea is-
toriei scrise de bărbați (vezi Richard Allestree, The
Ladies’ Calling, 1673, o lecție de misoginism). Un
bărbat furios e dur, inspiră teamă, respect, o feme-
ie la fel de furioasă este, ca să mă exprim elegant,
deficitară la capitolul viață sexuală, adică „nef^.ă”.
■
2 Decebal. Associazione di Amicizia Italo-Romena
(http://www.decebal.it)
3	„Ma quando poi, in seguito assieme a mio marito,
facemmo una gita a Zejane vidi quel piccolo gruppo di
case tra i monti che ricordavano molto i miei Carpazi e
quando sentii parlare quelle persone in una lingua che
in gran parte comprendevo allora quell’antica nozione
si transformă in un fatto reale, umano ed estremamente
emozionante. Mi ritorno in mente il romanzo di Gabriel
Garcia Marques «Cento anni di solitudine» immaginan-
do Zejane come un Macondo istriano dove la lingua ro-
mena in forma arcaica e mescolata con vocaboli croati,
sloveni ed italiani, sia rimasta nonostante i molti secoli di
storia e le molte generazioni di uomini passate.”, op.cit. p.8
4 Ioan Maiorescu, Itinerar in Istria și Vocabular
Istriano-Roman, Jassi, Tipo-Litografia H. Goldner,
1874, p. 11
5	Unirea. Foaie bisericească-politică, Blaj, 12 Maiu
1906; Anul XVI. Numărul 20, pp. 2-3, articolul Rumerii
și școala națională croată, de Andrei Glavina
6	Cultura română în Italia. Punctul de vedere al is-
toricului Ervino Curtis, interviu de Afrodita Carmen
Cionchin pe site-ul www.istro-romanian.net
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
• comentarii
• analize
• interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
27
social
„Decebal” din Trieste
și istroromânii
■ Ani Bradea
Nu de puține ori, de-a lungul vremurilor,
am putut consta faptul că străinii au fost
ambasadori mai vrednici, mai determinați
și mai prolifici ai culturii noastre în lume, decât ro-
mânii călători sau stabiliți pe alte meleaguri. Multe
asociații românești, așa-zis culturale, figurează în
prezent pe meridianele lumii. Din păcate, destule
dintre ele se ocupă cu orice altceva în afara acti-
vităților care țin de cultură. Și acest fenomen este
mai pregnant după 1989, când, nemaipunându-se
problema unei culturi românești condamnate la
exil, s-a interpretat, extrem de eronat, că n-ar mai
fi nevoie de eforturi organizate pentru promovarea
creațiilor intelectuale românești, a istoriei și tradi-
ției noastre culturale în general.
Italia este una dintre țările cu cele mai multe
astfel de organizații românești din lume, dar pu-
țini știu că la Trieste există o Asociație creată de un
italian, în 1987, printre cele mai vechi de acest fel
din Peninsulă (întrecută, din acest punct de vedere,
doar de Fundația Europeană Drăgan, constituită în
1967 de profesorul Iosif Constantin Drăgan), cu
siguranță însă cea mai longevivă. Ervino Curtis,
istoric din Trieste, care în urma căsătoriei cu o
româncă, Elena Pantazescu, săvârșită în vitregiile
regimului comunist din România, s-a îndrăgostit
și de istoria și de cultura noastră, după cum măr-
turisește1, înființează în anul 1987, alături de alți
intelectuali italieni din Trieste și, evident, de soția
sa, o asociație de prietenie italo-română pe care
o numește „Decebal”2, după numele regelui dac a
cărui figură istorică o admira. În cei 35 de ani de
existență, această asociație a inițiat și s-a implicat
în numeroase acțiuni de promovare a culturii, is-
toriei și tradițiilor românești, organizând expozi-
ții, conferințe și întâlniri între oameni de cultură
români și italieni, al căror interes comun a fost
dragostea pentru România. De asemenea, în acti-
vitatea Asociației a figurat și editarea de volume is-
torice, cel mai recent fiind un tom impresionant, de
578 de pagini, intitulat Da Traiano alla Cortina di
ferro, semnat de Ervino Curtis și Elena Pantazescu,
o istorie a relațiilor dintre Trieste și România întin-
se pe o perioadă de două mii de ani, cercetare care,
grație documentării temeinice, aduce la dispoziția
publicului cititor o serie de fotografii, reproduceri
de stampe și documente originale inedite, aflate în
păstrarea mai multor instituții (deopotrivă române
și italiene), dar și în colecții private.
Anterior însă editării și publicării volumului mai
sus amintit, Asociația „Decebal” din Trieste a între-
prins o altă cercetare de amploare, care a presupus,
pe o perioadă îndelungată, organizarea mai multor
evenimente, activități care au vizat mica și fragila
comunitate a istroromânilor din Peninsula Istria,
limba lor aflată în pericol de dispariție, precum și
tradițiile pe care încă le mai păstrează această po-
pulație din ce în ce mai redusă numeric. Cartea,
editată de Asociație în 2007, cu ocazia aniversării a
douăzeci de ani de activitate, intitulată Istroromeni
(cicci e ciribiri) Una piccola cultura nella grande sto-
ria. L'Europa delle lingue e culture minoritarie, cu-
prinde, alături de o istorie a comunității și a limbii
vorbite, dovedită atât din documentele și scrierile
vremii (extrase din scrieri, hărți, fotografii din mu-
zee, etc.) cât și din cercetările de teren în satele as-
tăzi croate, o prezentare a expoziției cu același titlu,
care a avut loc la Palazzo Constanzi din Trieste în
perioada 17 iunie - 15 iulie 2007. Practic, această
tipăritură s-a constituit într-un catalog bogat al ex-
poziției, fiind, și până în acest moment, singura pu-
blicație care rezumă, într-un singur volum, cultura,
istoria, obiceiurile și limba istroromânilor. După
succesul repurtat la Trieste, expoziția a fost soli-
citată și prezentată la Veneția, la Institutul Român
de Cultură și Cercetare Umanistică, aflat în Palazzo
Correr (Casa Iorga); în alte orașe din Regiunea
Friuli Venezia Giulia; la Graz, în Austria; precum
și în România, la Timișoara și la Sibiu. Inițiativa a
avut, întâi de toate, meritul de a trezi interesul ofici-
alităților (Ambasada României la Zagreb, instituții
croate) pentru comunitatea istroromână, a publi-
cațiilor și posturilor de televiziune românești, care
au contactat Asociația „Decebal” înainte de a între-
prinde propriile acțiuni în zonă. Cu toate rezultate-
le notabile ale activității celor doi inimoși cercetă-
tori, Elena Pantazescu și Ervino Curtis, investițiile
importante pentru conservarea acestui dialect ro-
mânesc, pe care autoritățile noastre ar fi datoare să
le facă, au întârziat să apară. Dincolo de fonduri-
le pe care în 2016 Guvernul României le-a alocat
pentru renovarea unei școli din satul Susnjevica,
unde câțiva copii pot să învețe istroromâna, inte-
resul pentru tot mai împuținata comunitate vorbi-
toare a acestei limbi se stinge odată cu depopularea
satelor de sub Monte Maggiore (denumirea italiană
a lanțului croat Ucka din Istria). Elena Pantazescu,
în prefața publicației mai sus amintite, numea acest
tărâm, datorită închiderii sale tot mai mult pen-
tru cultura și civilizația lumii, un fel de Macondo
marquesian, relatând emoția întâlnirii pentru pri-
ma dată cu un relief care-i amintea de Carpații din
țara natală și cu o limbă pe care o înțelegea în mare
parte și a cărei istorie se transforma, prin această
tulburătoare interacțiune, într-un fapt real3.
Pentru a le face cunoscută italienilor cât mai bine
istoria istroromânilor, Elena Pantazescu a tradus în
limba italiană volumul lui Ioan Maiorescu (apărut
postum, îngrijit și prefațat de fiul autorului, Titu
Maiorescu) Itinerar în Istria și Vocabular Istriano-
Român. Traducerea a apărut la Trieste în 1996, re-
marcabil fiind efortul traducătoarei de a interpreta
un text scris într-o română veche de o sută de ani. Se
poate lesne vedea dificultatea textului în următorul
pasaj, unde autorul, în urma încercării de a dialo-
ga cu un istroromân în limba română, își exprimă
concluziile cu privire la modalitatea de transmitere
a dialectului, exclusiv pe cale orală, dar și a pericolu-
lui pierderii deprinderii populației de a-l mai vorbi:
„Din toate am culesu, că nu vorbescu bucuroși limba
lor indată ce se află intre străini, adică intre oameni de
altă națiune, cănd in casele lor ferească D-deu să vor-
bească in altă limbă. Causele ce-mi aduse D. Covaciu
spre esplicarea acestui faptu, se reducea mai mult la
aceasta: că sciindu acesti Romăni că alții afară de ei
nu le cunoscu limba lor, s’au invețatu a vorbi in altă
limbă, anume în cea croato-slavică, pe care o sciu toți
in partea orientală și cățiva din partea septentrională
a Istriei ințelegendu și medul Istriei, va să dică in cea
mai mare parte a Istriei”4.
De la Ioan Maiorescu, deschizătorul de dru-
muri, comunitatea vorbitoare de istroromână din
Istria a început să se bucure de interesul lingviștilor
și al cercetătorilor. În 1894, Theodor Burada, pro-
fesor la Universitatea din Iași, îl aduce în România
pe Andrei Glavina, un tânăr născut la Susnjevica
(Sușnievița), care în urma studiilor de la Iași și Blaj
se va întoarce în Istria ca învățător. Ulterior, în con-
dițiile în care după primul război mondial Istria va
aparține Italiei, cu sprijinul noilor autorități înfiin-
țează comuna Valdarsa, care-i va aduna la un loc
pe toți istroromânii de la sud de Monte Maggiore,
deschizând acolo prima școală cu predare în limba
română. Glavina va muri însă tânăr, la doar 43 de
ani, răpus de tuberculoză și astfel școala româneas-
că își va închide porțile din lipsa unui învățător.
Situația va fi, din păcate, definitivă. În 1944, Istria
a devenit parte din Iugoslavia, iar regimul lui Tito
a șters orice urmă a realizărilor lui Andrei Glavina
și a speranțelor acestuia că învățământul românesc
va continua să se dezvolte în satele istroromâne din
mica peninsulă a Mării Adriatice. Într-o publica-
ție de la Blaj5, din 1906, apărea un text de Andrei
Glavina, în care își exprima teama pentru viitorul
visului său: „[..] am frică temeinică, că locuitorii vă-
zând, că dela Maiorescu și până în present au trăit
numai din promisiuni și din speranțe efemere; mai
departe am frică, că dacă va mai ține neinteresarea
aceasta a confraților câțiva ani, poporul român va
fi silit să cedeze lupului care așteaptă cu mare nesaț
prada și oara decisivă. Noi rumerii, nu cerem dela
confrații noștri de cât inițiativa și micul ajutor, pen-
tru a putea înființa câteva școale românești, ca astfel
tinerii noștri să se poată instrui în limba maternă,
pe care la din contră vom fi espuși de a o uita, ca
vecinii noștri, ștergându-se astfel ultimele rămășițe
ale românismului din văile și munții Istriei”.
Andrei Glavina va rămâne singura personalita-
te marcantă a acestei comunități. Peste timp, Emil
Petru Rațiu, intelectual român stabilit la Roma,
care și-a dedicat mare parte din viață studiind co-
munitatea rumerilor (își spuneau de fapt rumări
dar limba italiană nu are posibilitatea exprimării
cu diacriticele limbii române, cu acel rotacism,
n intervocalic devenit r, specific populațiilor din
nord-vestul României, în special din Crișana și
Maramureș, de unde, se presupune în una dintre
variantele cercetătorilor, ar fi migrat această co-
munitate), înființează în 1994 Asociația cultura-
lă istro-română „Andrei Glavina”. Asta după ce îl
cunoaște pe Ervino Curtis și face mai multe călă-
torii în Istria. Ne întoarcem astfel la Associazione
„Decebal” și la neobosita activitate a acesteia pen-
tru salvarea „muzeului viu al limbii române” care
este istroromâna. Cartea primită prin poștă de la
doamna Elena Pantazescu, Istroromeni. Una picco-
la cultura nellagrande storia..., m-a captivat și m-a
provocat să aflu și mai multe despre această ini-
mă de românism din Trieste, Asociația „Decebal”.
Pentru moment însă, voi încheia textul de față cu
afirmațiile lui Ervino Curtis dintr-un interviu din
20106, adevărate îndrumări pentru asociațiile cul-
turale românești din străinătate, despre care vor-
beam în debutul acestui articol: „Asociaționismul
românesc și italo-român are un rol esențial în
procesul de difuzare a culturii și în integrarea ro-
mânilor în Italia în măsura în care realizează ini-
țiative de deschidere către societatea italiană și nu
se închide într-o activitate de cerc sau într-un ac-
tivism doar în favoarea propriilor membri”. Și asta
Continuarea în pagina 27
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
însemnări din
Mancha
Prezența Cărții
■ Mircea Moț
Un personaj care merită atenția celui care
citește/recitește Hanu Ancuței este moș
Leonte zodierul, cel care poartă în per-
manență cu sine „cartea lui de zodii”, pentru a
tălmăci „semnele lui Iraclie-împărat”. Cartea pe
care bătrânul o ține într-o „tașcă de piele” este în
realitate un gromovnic, după Dicționarul explica-
tiv al limbii române o „carte populară cu caracter
astrologic, care cuprinde preziceri privind soarta
omului și starea vremii pe baza interpretării tu-
netelor și fulgerelor în raport cu zodia în care se
petrec”. Gabriel Mihăilescu amintește într-un stu-
diu dedicat Gromovnicului că în anul 1795 apa-
re la București un „Gromovnic, atribuit, printr-o
tradiție apocrifă, împăratului bizantin Heraclius”,
acel Iraclie împărat, cum îl numește naratorul.
Ceea ce contează însă în mod deosebit în cunos-
cuta operă sadoveniană este faptul că gromovnicul
lui Leonte zodierul este sinonim Cărții înseși, ca
model după care decurg toate evenimentele lumii.
La începutul operei, Leonte zodierul este surprins
„cercetând” cartea lui de zodii și, mai ales, inter-
pretând semnele acesteia, pentru cei inițiați, pen-
tru ca să dovedească în ultimă instanță că toate
ale lumii se află în Carte și sunt supuse autorității
acesteia: „Și moș Leonte, cercetând in cartea lui de
zodii și tălmăcind semnele lui Iraclie-impărat, a do-
vedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au
ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii
și arată veste de război intre impărați și bielșug la
vița de vie” (s.n.). Așadar, realitatea se conformea-
ză autoritarului model al Cărții, neabătându-se de
la litera ei: „Apoi, într-adevăr, Împăratul-Alb și-a
ridicat muscalii lui impotriva lumii păgâne, și, ca
să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod
in podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vie-
rii unde să puie mustul”.
În felul său, moș Leonte este un hermeneut ca-
pabil să descifreze, să caute tâlcurile lumii care nu
trădează cartea din tașca lui de piele: „Stătea stâlp
acolo, în acele zile grase și vesele, un răzăș străin,
care mie îmi era drag foarte, închina oala cătră
toate obrazele, asculta cu ochii duși cântecele lău-
tarilor și se lua la întrecere până și cu moș Leonte
la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta...”.
Pentru călugărul Gherman, Leonte nu este doar
„un bătrân prea înțelept”, ci, mai ales, omul care
„cunoaște semnele vremii și crugul lumii și al ste-
lelor și poate ceti în zodii”(s.n.).
Nu trebuie omis de asemenea un detaliu,
secvența în care zodierul laudă calul comisului
Ioniță: „cal ca al dumitale nu se găsește să um-
bli nouă ani, la toți împărații pământului! Numai
pielea lui câte parale face! Când mă gândesc,
m-apucă groaza...”. Bătrânul zodier știe să mas-
cheze cu abilitate sensurile de profunzime ale
vorbelor sale, apreciind ostentativ pielea calului
care „face” multe parale, dar nu trebuie uitat că
prin cifra nouă la care apelează el trimite la cu to-
tul alt orizont. De ce tocmai cifra nouă? Fiecare
lume „este simbolizată de un triunghi, o cifră
ternară: cerul, pământul, infernul. Nouă este to-
talitatea celor trei lumi”1. Pe de altă parte, nouă,
fiind ultimul din seria de cifre, anunță deopotri-
vă un sfârșit și reîncepere, adică o mutare pe alt
plan. Aici se regăsește ideea de naștere nouă și de
germinare, precum și cea de moarte (...). Ultimul
dintre numerele aparținând universului care s-a
manifestat, nouă deschide faza transmutațiilor.
El exprimă sfârșitul unui ciclu, finalul unei curse,
închiderea unei verigi”2. Cum despre cifra nouă și
despre calul comisului Ioniță îmi rezerv plăcerea
de a mai scrie, să reținem deocamdată că în Iapa
lui vodă un cal cu încărcătură simbolică este pre-
zent, cu simbolistica lui, în timpul istoric.
Zodierul pare cel mai interesat de poveștile
spuse la han, el fiind de acela care va insista asupra
legăturii dintre poveste și spațiul în care aceasta
este spusă, legătură asupra căreia atrage de altfel
atenția:„Cum am spus, asemenea povești, numai
la un asemenea han se pot auzi”(s.n.). Zodierul
știe de asemenea că povestea își poate dezvălui
adîncile sensuri gustând vinul care temperea-
ză acțiunea ralității imediate asupra individului,
lăsându-i liberă calea spre imaginar: „Gustând
băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost”.
Povestea nu se poate asculta oricum, o spune tot
Leonte,; călătorii de la han trebuie să se asigure că
au la dispoziție tot ce presupune ritualul ascultării
:„Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie
și s-ascultăm”. Mai mult, povestitorul trebuie să
fie conștient de datoria sa și de forța cuvântului
(„Chiar voiam să te rog, comise Ioniță, să nu-ți
uiți datoria și cuvântul. s.n.), cu atât mai mult cu
cât povestea în sine conține o înțelepciune, un sfat
ce se întemeiază prin logos: „Noi, aici, de când țin
eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei de de-
mult, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi.(s.n.).
Revenind, zodierul este cât se poate de nerăb-
dător să asculte povestea/poveștile și dorința sa
este exprimată cât se poate de convingător: „—
S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu vo-
cea-i repezită moș Leonte zodierul. Să ascultăm
povestirea cinstitului comis!”. El pare de altfel cel
mai interesat de povești, mai mult chiar decât de
propria-i istorisire: „-Mult n-am de spus, se apără
zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia
comisului Ioniță am să povestesc- și mare dorin-
ță am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale...”
Cum se explică această curiozitate a zodierului,
mai intensă decât a celorlalți? Răspunsul ni-l ofe-
ră narațiunea bătrânului Leonte, Balaurul, dar și
Negustor lipscan.
Leonte este fiu de zodier, fiind inițiat în „meș-
teșug” de tatăl său(„Eram așa, flăcău trecut de
douăzeci de ani, și părintele meu mă învăța meș-
teșugul lui, căci și el a fost zodier și vraci care nu
se mai afla pe lume”.), un zodier la care vine boie-
rul convins că de la el și de la cartea lui poate afla
adevărul: „Acuma am hotărât eu în inima mea ce
să fac, am venit însă și la tine, ca să nu greșesc
cumva. Tu ești un om care poți cunoaște adevă-
rul și vreau să mi-l cetești și mie”. Pentru căutarea
adevărului scris în cartea din aceeași tașcă de pie-
le, tatăl face gesturi apropate ritualice: „Iar tătuca,
fără întârziere, a intrat în colibă și a ieșit în clipă
cu tașca aceasta pe care o vedeți la șoldul meu. Și
scoțând cartea, s-a așezat lânga foc-pe scaunel, a
îmbăiat degetul și a început a întoarce foile”. El ca-
ută în ultimă instanță tiparul ordinea, „rânduiala”
lumii, consemnată în carte: „-Atuncea, a cuvântat
tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zo-
dia Scorpiei, căutând și-n alte locuri, dupa rându-
iala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune
Victor Hernandez Castillo	Capriciile Eolei (2010)
xilogravură, 30 x 30 cm
adevărat, cum că măria ta ești om mânios: deci
cunoscând această patimă, nu trebuie să te lași în
voia ei”. Doar cele scrise în cartea din tașca de pie-
le contează. Și de aceasta este conștient și boierul(
- Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea.):
„ „Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte si i-a
răspuns astfel:- Măria ta, casa nunții domniei tale
este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuța ai pus-o
măria ta în luna lui april, în săptămâna lumina-
tă, după Sfintele Paști. Deci aceasta este însoți-
rea cea bună și adevărată, după zodie. Iar aicea,
stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunții lui
este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu mu-
ierea lui... și mai spune aici mai departe, măria ta:
casa norocului lui este Cumpăna; la acel ceas va
avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii...
Așadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste
cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite
sunt netrebnice, și trebuie să departezi de la inima
măriei tale gândurile cele rele”.
În Negustor lipsca se găsește un adevărat elogiu
adus cărții și lui Dumnezeu: „- Cinstite comise, a
zis el cu tărie; și dumneata, jupâne Damiene, dacă
v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu si cartea
pe care o am în tașcă mă luminează întru toate
câte le spun, atunci mirarea domniilor voastre
față de mine trebuie să fie mai mică. Căci pen-
tru Dumnezeu și pentru cartea aceasta înțeleap-
tă nimic nu poate fi ascuns... Eu, ca om, puteam
greși. Cartea mea nu greșește. Și spunând cartea
care-i înfățișarea omului născut sub cutare semn
și cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea
înfățișare în care zodie și sub care planetă l-a năs-
cut maică- sa. Mai pot spune și altele, deschizând
cartea: despre căsnicie, despre avere și cinste, des-
pre sănătate și anii vieții, dar știința mea nu poate
pătrunde pretutindeni. Și dac-aș putea să-ți spun,
cinstite jupâne Damian, că are să-ți placă vinul și
tovărășia noastră, nu știu dacă, întrebându-mă
dumneata, aș fi în stare a-ți răspunde că vii de la
Liov ori de la Lipsca, cu marfă din țara nemțasca”.
Ultimele două fragmente cel puțin ne îndrep-
tățesc să credem că zodierul este nerăbdător să
asculte poveștile pentru a se convinge că aceste
povești nu trădează și nu ascund adevărurile căr-
ții din tașca lui de piele.
Note
1	Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori, numere, Volumul 2, București, Editura Artemis,
1995, p. 352.
2	Ibidem, p. 352.
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
comentarii
Spre o nouă teodicee?
■ Adrian Lesenciuc
Adrian G. Romila scrie proză cu o ușurin-
ță remarcabilă, fără să rămână la supra-
fața desfășurărilor de planuri narative.
Apocalipsis1, romanul publicat în 2019 la Polirom,
este unul care antrenează această derulare eveni-
mențială, dar care coboară în subteranele unor
profunde interogări în zonele de aparentă liniște,
de dialog la care îmbie preotul satului Prisăcani,
un paradis al tihnei înconjurat de răul în desfă-
șurare al Primului Război Mondial. Partenerul de
dialog al preotului Ivan este un oarecare Cristian
David, provenind dintr-o familie de tâmplari pur-
tând numele evreiești din genealogia lui Hristos
după Matei (1:1-17), care rescrie ca personaj cen-
tral o evanghelie a răului ca substanță, ca formă.
Iată, așadar, semințiile fără greșeală redate după
Noul Testament: „Azvârlit ici-acolo prin cetăți-
le Transilvaniei, Eliud fusese născut de Achim.
Achim, la rândul lui, fusese născut de Sadoc, și
acesta de Azor. Dar din Eliud se născuse Eleazar,
din Eleazar, Matan, din Matan, Iacov, apoi Iacov a
născut pe Iosif. Iosif, în timpurile apropiate aces-
tei istorisiri, a născut pe Cristian, ultimul David
cunoscut” (p.108), într-o poveste în care numele
(mijloc de cunoaștere nu doar în onomastica ofi-
cială) ridică de la primele pagini problema unei
posibile onomanții, prefigurează un destin. Din
familia David - lisus fiind cunoscut drept „Fiul
lui David”, asocierea este transparentă -, Cristian
(însemnând creștin), născut din Iosif și Maria,
poartă în hainele numelui promisiunea sacrifi-
ciului în lupta cu răul. În tradiția ebraică numirea
înseamnă invocare, aducere în actualitate, trans-
formare din latență în prezență.
Într-o serie de desfășurări ale răului, începând
cu scena cunoscutei căderi a Constantinopolului,
zugrăvită în paginile romanului cu o forță de su-
gestie și cu o acuratețe a detaliului remarcabile,
Adrian G. Romila aduce în prim-planul desfășu-
rărilor un încă tânăr tâmplar venit să recondiți-
oneze bisericuța din Prisăcani, în jurul căruia se
coagulează întâmplările din timpul propriei sale
șederi în satul izolat din ultima iarnă a Primului
Război Mondial, dar și poveștile familiei sale de
rătăcitori, împinși să se strămute dintr-o parte în
alta a țării, mereu în preajma unor evenimente
de o intensitate faptică și de o densitate a răului
întâlnite în literatura română doar în prozele dis-
locărilor ale lui D.R. Popescu. În Apocalipsis, la
fel ca la D.R. Popescu, conflictul stă în mocnire,
în așteptare, pentru a irupe în cele mai specta-
culoase și crude forme. Evenimentele gravitează
în jurul conceptului de rău ca existență în sine,
nu ca a absență a binelui. Întâlnim câte un re-
prezentant din spița lui David în preajma unor
evenimente tragice - surparea Muntelui Ucigaș
la formarea Lacului Roșu, martiriul lui Cloșca și
Horea, moartea lui Mihai Eminescu, incendierea
Bisericii Negre -, ca victimă sau ca simplu obser-
vator al tragediei, rămânând, prin numele asoci-
at, purtător al speranței, al mântuirii. Răul însuși
se întrupează în cartea lui Adrian G. Romila.
Precum arătarea Diavolului în pustie, ispitindu-l
pe Iisus Hristos cu bogățiile lumii și cu slava lor,
Diavolul din Apocalipsis, cu o figură asemănătoa-
re lui Lenin, i se arată și tânărului ucenic Cristian
Emanuel David (numele sub care s-a îmbarcat
pe vasul Belgica), vorbind despre evidențele ră-
ului: „[...] revărsarea asta copleșitoare de rău e
demonstrația mea! Răul nu e absența Binelui, nu
e. cum să vă spun, doar o potențialitate, Răul e
o realitate. El nu există numai fiindcă poți igno-
ra binele, el e chiar obiectul celeilalte alegeri. C-o
accepți sau nu, el este acolo, cum era și pomul
acela al cunoștinței, de care vă ziceam.” (pp.132-
133), deturnând însuși sensul expresiei artistice,
al libertății de manifestare și creație în absența
inițiativei: „Facem literatură, cântăm, avem artă,
în fine, gândim adânc și scriem coerent istoria
în tratate, atât. Dar, dacă te uiți înăuntrul tuturor
poveștilor și înăuntrul tuturor operelor de prin
muzee și saloane, domnișoru’ Cristian, dacă te
uiți și știi să citești, vezi același sâmbure trist al
lumii. Poveștile, formele, armoniile, mai știu eu
ce, toate pun numai o spoială de frumos. Eu vreau
să contribui puțin la această distrugere, ca să-i
arăt Ăstuia că libertatea e mărul otrăvit, că omul
și lumea asta nebună n-o pot suporta. Și aștept
să facă ceva. /- Și-mi imaginez că nimeni nu face
nimic./ - Păi, asta-i, nu face! Ați ghicit. Până la
sfârșitul lumii ăsteia nu prea face nimeni nimic.
Poate în alta, dac-o mai fi alta după ea! Adică de
s-o mai face!” (pp.133-134).
Această coborâre în adâncimile scrierii, o
„Evanghelie eretică”, cum a fost prezentată în pa-
ginile de cultură ale ziarului Adevărul, spre răul
prim, identificat și explicat, e o splendidă demon-
strație de construcție alegorică cu rădăcini în is-
toria și cultura autohtone. Romanul devoalează,
aparent, sursele răului îngăduit de Marele Ochi
care privește impasibil prin fereastră spectacolul
început cu pângărirea Catedralei Sfânta Sofia din
Constantinopol și se încheie cu pângărirea lă-
cașului de cult din satul Prisăcani de crucificatul
Cristian David, legat pe crucea lucrată de el însuși.
Figura stranie a tâmplarului cu plete, la gât cu trâm-
bița amintind de apocalipsă, încoronat și lăsat să
facă nevoile în mijlocul bisericii, pare a fi desprinsă
dintr-o lume părăsită de Dumnezeu. Cumva, acest
lucru fusese anunțat de la finalul primului capitol:
în pauzele dintre evenimente, „până la următorul
capitol al istoriei, îngerii au tras perdeluța de catifea
albastră peste fereastra triunghiulară și și-au văzut
de treburile lor”(p.14), în timp ce Marele Ochi a
rămas să îngăduie absent destrămarea.
Numeroase sunt cheile în care se poate citi
romanul. În afara celei a numirii, care amintește
cumva de trilogia lui Iisus scrisă de prozatorul
sud-african J.M. Coetzee, sau în cea a patimilor
reinterpretate, care amintește de Manolios al lui
N. Kazantzakis, Apocalipsis se construiește drept
carte a începutului și sfârșitului, fiind alcătuită din
trei capitole inegale: un a al pângăririi Sfintei Sofia,
un conclusiv w al destrămării realului, al simulă-
rii „îngăduinței” de la distanța de la care privește
Marele Ochi: „Apocalipsis [n.a.: jocul] înseamnă,
în primul rând, o investiție în conținu și-n inteli-
gență creativă. Încercați-l! Purtând masca Marelui
Ochi, veți simți diferența esențială” (p.229), între
care se întinde tărâmul de mijloc al prezentului
continuu, al răului sub formele cunoscute, redate,
teritoriul p în care se înscrie ramificația de fapte cu
adâncime istorică, dar redată în proximitatea co-
jii nevindecate a evenimentelor. Dintr-o lume din
Victor Hernandez Castillo Vânătoare pe roți (2010)
xilogravură, 30 x 30 cm
care cei din neamul David dispar fără urmă, răul
subtil se instituie prin ispitirea din deșertul virtual.
Aparent pledoarie pentru Răul ca prezență, capito-
lul w încheie subtil romanul prin instituirea răului
ca absență a binelui, în sensul teodiceei augusti-
niene sau a celei tomiste, coborând până la inter-
pretările lui Plotin. În chiar zisele Diavolului din
deșertul de gheață, răul în expresia sa ca prezență
e un rău al absenței atitudinii: Cristian sesizează:
„nimeni nu va face nimic”, iar Diavolul confirmă:
„până la sfârșitul lumii ăsteia nu prea face nimeni
nimic”. Răul ca lipsă de implicare este adevăratul
Rău. Îngăduința, tolerarea faptelor reprobabile,
permit răului să se instituie în toate subteranele, în
toate locurile părăsite, în marile catedrale și mici-
le biserici din care Dumnezeu a ieșit demult. Din
care a fost izgonit prin nepăsare. Lipsa de atitudine
construiește personajul care, provenind printr-o
familie purtând numele mântuirii, se află neasu-
mat în preajma marilor întâmplări ale istoriei na-
ționale, în preajma micilor „apocalipse private”, se
instituie ca purtător al mesajului unui rău a priori.
Romanul Apocalipsis nu este doar unul care
redă răul la suprafața faptelor abominabile, de la
scenele de o cruzime inimaginabilă petrecute la
Căderea Constantinopolului până la arderea sa-
tului Prisăcani de trupele rusești bolșevizate, ci
și unul care propune calea îndoielii spre căutările
profunde de sine. Cristian David, absolvent de fi-
lozofie, se întreabă despre rosturile vieții și gân-
dește influențat de înfățișarea din pustie. Cu ieși-
rea lui din pagini nu contează dacă în „Evanghelia
eretică” a lui Adrian G. Romila s-a petrecut mân-
tuirea ultimului David, ci dacă lectorul și-a pus
problema mântuirii. În pagini, însă, scoaterea
Davizilor din lume rescrie o istorie documentată
a mântuirilor individuale. Traiectul capitolului p
este cel al încercărilor, al celor ce caută mântui-
rea fără să aibă, neapărat, și vocația sfințeniei. Dar
lipsa binelui intenționat este cea care anunță ade-
vărata apocalipsă, anunță Judecata de Apoi, dar
mereu prezentă în pagini, mereu ignorată, topită,
risipită, redusă la argintul păstos sub flăcări, sub
micul râu de foc de la Prisăcani.
Apocalipsis e un mare roman contemporan,
care trebuie citit cu precauție, există pericolul alu-
necării într-o teodicee pe dos, dând vina pe răul
instituit pe chiar textul purtător al întrebărilor
despre răul ca privație sau ca formă.
Note
1 Adrian G. Romila. (2019). Apocalipsis. Iași:
Polirom. Colecția EGO proză. 229p.
■
30
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
Insomniile
păsării de piatră
■ Delia Muntean
Phoenix, vecina (2010), În doze suportabile,
iubirea (2011), Școala de fete (2013), Ai să
dai seamă, Doamnă (2016). Acestea sunt vo-
lumele semnate până acum de poeta Ioana Ileana
Ștețco. Împinse mult în timp, cernute, copilite, în-
nebunite, apoi expulzate parcă dintr-o suflare. Nu
mai încăpeau. Se cereau să iasă la lumină, ca să facă
loc ritualului de sculptare a altor cântece: „Minut cu
minut/ exercițiul de supraviețuire se desfășoară/ cu
măreția unui fulg de zăpadă// invocația către soare
se face desculță/ clipă de clipă/ porți subsuoară/ un
cântec// Fire de praf se așază/ nestingherite/ clipele
care trec/ ori golul ce poartă numele meu/ are aripi//
Și golul este o altă zi fericită/ pentru cei care pe aco-
lo/ ridică la cer/ cântecul/ în coasta unui vis de mă-
rire// Când se prăbușesc/ fac plecăciuni/ pe covorul
de rouă/ acolo fluturii strâng din ochi/ și grăbesc
anotimpuri” (Exercițiu de supraviețuire).
E un ritual cu reminiscențe păgâne, adus de Ioana
Ileana Ștețco din Borșa ei - ținutul de margine de
lume, unde vârstele omului deprind viețuirea odată
cu natura, după legi nescrise: „Pe la noi prin tradiție
vara/ copiii cresc în copac// Din creangă în creangă
săream/ câștigam bucurii/ și uite așa până în vârf/
cu picioarele sângerate/ cu părul albit/ ne trezeam
bătrâni în vârful cireșului/ și ne strigam cu numele/
moșilor noștri/ dinspre vârfuri seara cobora hoții de
nume/ mirarea se ascundea în chipuri necunoscute/
în burțile pline de cireșe amare” (Cireșul). Bântuie
prin teritoriul acesta poetic un iz de sălbăticiune
care nu vrea să se lase prea lesne îmblânzită, dar
care, odată ce-i descoperi profunzimile, te cucerește.
Ți se oferă cu toate ale ei.
I-am simțit tandrețea aspră îndeosebi în volumul
din 2016 („Cine sapă în cartea aceasta ar putea să
găsească/ amintirile ierbii întregi” - Fără amintiri),
unde poeta apelează pe alocuri la subtile metamor-
foze - în pasăre ori în piatră, să zicem, câteodată în
iarbă sau în copac - menite a ilustra diversitatea par-
ticularităților proprii, conexiunile strict individuale
dintre ele. Spovedania trădează un temperament pe
cât de vulcanic și de capricios, pe atât de sensibil,
de introvertit. Ea dă seama de insomniile celui care
scrie, de frământările din spatele textului cu care ur-
mează să iasă în lume.
Să vedem, de pildă, poezia Pasărea eu - una
dintre creațiile izbutite din perspectiva la care ne
referim: „Târăște umbra în zborul din urmă/ pasă-
rea cântătoare/ și umbra e mai grea decât zborul/
vechi obiceiuri cum ar fi nostalgia/ leagă obositele
orizonturi/ umbra aplecă aripa grea/ și le cuprinse//
Nimeni nu vede că umbra din cântec/ coboară pe
cărarea ce sângele leagă/ mirarea că sunt pasăre fără
glas/ Aerul inspirat prin vertebre/ mișcă aripa-nă-
molită/ și strigătul ca o piatră lovește// Cei de dea-
supra văd umbrele-n cruce/ cei de dedesubt văd un
stol în derivă/ un țipăt mai tare ca piatra-n furtună/
izbește deasupra și mângâie dedesubt”. Anunțată de
calupuri de verbe („târăște”, „coboară”, „lovește”),
adjective („grea”, „obositele”, „-nămolită”) ori sub-
stantive („derivă”), antinomia izbește/mângâie, re-
levabilă, cum spuneam, și în alte poeme (Vinovați
de septembrie etc.), conturează un eu vulnerabil, a
cărui complexitate e sporită de recurența motivului
umbrei (de șase ori, în combinații diferite, cu simbo-
listică generoasă).
Bine realizată se dovedește și piesa cu titlul
Sutienul roșu, o parabolă despre condiția umană
în genere, cu amalgamul ei de visare și suferință,
cu limitări ce ispitesc și cumințesc („Când nu mai
poți trăi ca om/ te faci pasăre/ câștigi atâta înălți-
me cât lasă hamul/ împletitura sângelui/ să viseze//
deprinzi în cădere tainele zborului/ te rotești până
pierzi din inocență și din uimire/ dar el te ține în co-
pci de argint/ ca într-un cântec”), dar și despre întâl-
nirea femeii cu dragostea și cu poezia („Apoi primă-
vara venea pentru toți/ cu flori cât cupele/ culorile
se desprind nechează și ies din bretele/ caii afară pe
pajiștea cuvintelor verzi/ nechează cu umbrele deșe-
late/ viclenia și bucuria se cheltuiau singure/ înainte
să te cunosc”).
Aceeași dimensiune confesivă ne întâmpină și
în poemul Piatra plânge încet, unde reflexia eului
în piatra-oglindă generează interesante panseuri
vizând gestația, chinurile facerii unei opere dura-
bile: „Ridic piatra până în dreptul ochilor/ piatra se
zbate/ Când o cobor până în dreptul inimii/ piatra
zâmbește// Mă uit la ea cum m-aș uita în oglindă/
văd răsărind pe sub piele/ un soare/ un cântec/ se
aseamănă lumii în sărbătoare/ un cântec vede alt
cântec/ și-l recunoaște// Nașterea pietrei se face în
somn/ și plânsul e vuietul mării/ mai deasă ca iar-
ba-i visarea/ din care coborâm ca de pe munte/ cu
genunchii zdreliți”.
Am putea numi cântece de piatră multe dintre
poeziile adunate în volumul de față; de altfel, una
dintre secțiuni este intitulată Insomniile pietrei. La
Ioana Ileana Ștețco, pietrele mustesc de sevă, poar-
tă amintiri (Sângele colorat al dimineților). Pietrele
sângerează, iau chip de păsări (Frica), fac larmă
(Lumânare, gândul bun), se lasă scrijelite cu versuri
(Noi). Ele empatizează cu ființa lirică („de câte ori
te ridici deasupra pietrelor false/ pietrele care te știu
cântă/ și mângâie talpa cu care pășești” - Bătaie pe
loc), îi ostoiesc/strunesc nerăbdarea de a se depăși
pe sine („Hotare de piatră zac pe pământ/ împreună
cu vise de piatră” - E toamnă în pietre) și o acom-
paniază în trecerea spre moarte („Rar de tot câte o
pasăre dezamăgită/ face legătura cu cerul// Prin dor
ajungem aproape de moarte/ și creștem pietre din-
colo de pietre/ și toamna descrește lumina din pie-
tre/ și toamna își face culcușul la adăpost/ în pietrele
mai bătrâne” - idem). Am putea așeza stihuri pre-
cum cele de mai sus în prelungirea unor creații ale
altor scriitori din Nord, născuți ori stabiliți aici (ne
vin acum în minte George Vulturescu, Gheorghe
Pârja, Nicolae Scheianu), semn că motivul literar al
pietrei ispitește spirite creatoare dintre cele mai di-
ferite. Actul scriptural devine, în cazul lor, un fel de
însemnare pe piatră, care îi legitimează, îi ține treji,
le delimitează spațiul liric propriu în polifonia actu-
ală. Mesajul, inscripționat adesea cu sânge (al lor și
al neamului din care se trag), e menit astfel să sfideze
vremile, să-și pună pecetea, cândva, asupra aventurii
ființei.
În cazul Ioanei Ileana Ștețco, împletirea celor
două simboluri: pasărea și piatra se realizează la ni-
vel superior prin metafora păsării de piatră, asumată
de autoare programatic și, pare-ni-se, orgolios: „Sunt
învățată să pierd/ sunt pasărea care știe/ drumul îna-
poi/ urmând semnele puse de alții// greșelile mă
învață cum să-mi țin capul/ lipsa lor ar fi ca zborul
pe tăișul securii/ cicatricile visului nu se vindecă-n
somn/ iar diferența o văd și cu ochii închiși// [.] //
Sunt muzicală spun/ celor care au redus/ portativul
la o singură notă/ demnitatea se vede de acolo de
unde/ cu umilință oferi/ migrarea surâsului// Sunt
învățată să iert/ Măiastra sunt/ cu aripa umbrei lega-
tă/ zborul deasupra risipei e misiunea mea de stăpâ-
nă/ sunt pasărea cea mai bătrână/ pasărea de piatră”
(Migrarea surâsului).
Avem de-a face cu o poetă curajoasă, care și-a
desăvârșit zborul în felul ei, risipindu-se uneori, im-
plorând-sfidând alteori puteri mai presus de ale sale
(„ridicând ochii/ la cerul/ care [ț]i se cuvine” - Ai să
dai seamă, Doamnă). O poetă conștientă de rostul
demersului creator. Atitudinea aceasta o devoalează
și titlul cărții (regăsibil în denumirea primului gru-
paj de versuri) - de fapt, o autoadresare, împrumu-
tată din fondul vechi al literaturii noastre. Semnele
de hotar ale secțiunii cu care se deschide volumul
(Ai să dai seamă, Doamnă, respectiv, Ai să dai sea-
ma) concentrează, prin intermediul unei inspirate
alternanțe a persoanelor întâi și a doua, un decalog
liric în cheie individuală, născut dintr-o anumită
filozofie a existenței: „Pentru îndrăzneala de a stră-
bate la pas/ infernul unor alcătuiri viitoare/ alcătu-
iri de praf și de mâzgă”; „Pentru învierea ce crește
statornic/ în crucea trupului meu muritor”; „Pentru
fiecare singurătate/ Ai să dai seamă, doamnă/ pri-
vindu-i în ochi/ pe cei care trec pe tăișul securii/ cu
tălpile goale”; „Pentru cuiburi de vulturi nelocuite/
și pentru poemul cu trup de zăpadă/ și pentru toate
vei da seamă, doamnă/ acum și în veacul alcătuirilor
tale/ din cea mai pură lumină/ ori din golul cel mai
adânc// Pentru pământ dau seamă aici/ cu iubirile
mele cu gust de pământ/ și cu lacrima trupului meu/
înghețată” (Ai să dai seamă, Doamnă). Este răspun-
sul personal la provocările sorții, pentru care Ioana
Ileana Ștețco dă socoteală cu propriul scris. Îl pune
garanție: „Ai să dai seama doamnă/ despre lacrima
ștearsă cu mâneca ruptă/ despre forma ovală a cân-
tecului/ ce mătura neantul/ zâmbind”; „Ai să dai
seama/ despre visul înalt/ ca un păcat capital” (Ai să
dai seama).
Găsim în poemele autoarei tentative de exor-
cizare a urmelor nefaste ale trecerii („Din cenușa
fotografiilor/ trupul meu se amestecă în spuză și se
lasă visat/ de cei care văd în rănile clipei/ raiul di-
nainte pierdut// cicatricile timpului meu/ se așază
peste cicatricile trupului meu” - Duplicitatea visă-
rii), de „celuire” a morții (Noi), momente în care se
interoghează pe sine („pe luciul pielii ca și pe luciul
de apă/ se strâng tandrele întâmplări/ cum și noi în
așternuturi/ ne strângem ca și cum ne-am risipi/ în
placenta-ntrebărilor/ chirciți și cu pete albastre pe
piele” - Izvoarele doamnei; sau: „De mai din sus/ o
cumpănă de îndoieli/ varsă cuvinte/ am șters am-
prentele ei/ înainte să plâng/ capătul răcoros/ dintr-o
fântână cu rădăcină/ cheamă numele unui cuvânt/
și lasă trădarea/ acelor forme de viață/ ce se înmul-
țesc prin atingere” - Altcineva), întârzieri nostalgice
în găoacea altor vârste („După anotimpuri uscate
ajung în sectorul copilăriei/ acolo s-a inventat bu-
curia de lungă durată/ dintr-un material mai tare ca
iarba/ poartă chipul cireșelor timpurii/ poartă haina
sărbătorilor/ [...] // Văd cea mai frumoasă imagine
despre mine/ umbra trupului se arcuiește pe pernă
de aer/ în scorbura copilăriei” - Recurs la memorie),
retrageri, la răstimpuri, în universul compensator al
visării („Flacăra ce nu pot a stinge ridica-voi mai sus/
O
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
31
o
cărți în actualitate
Și-n golul iubirii desena-se-vor paseri/ Pustietatea
în zbor va cerne omăt/ Peste cărări ce plâng// Când
voi fi pământ voi da seamă/ Cu pământul din mine/
Apele spală trupul de sare/ Și voi da seamă cu setea
ce sunt// Visarea e aerul rar din cuvântul nespus/
visarea există în noi/ și dau seama/ zâmbind” -
Exercițiu pentru serile lungi; sau: „fulguiesc fuștei în
poală/ subt pleoapă se desfășoară/ un viol ușor, de
vară” - Lumânare, gândul bun).
Sunt tot atâtea exerciții de supraviețuire ale unei
ființe fragile („Din rouă e sufletul meu/ din zdren-
țuitele boabe de rouă/ vremi turbulente l-au îm-
blânzit/ vremi de rugină mângâie trupul/ și-i șterg
și umbra/ cu mâna// Cerul coboară seara în flăcări/
până adorm mai scriu un poem/ și-mi vindec de-
getele de arsura cuvintelor” - Pe o tipsie adâncă), ce
caută să se acomodeze cu epoca în manieră proprie:
își varsă în poezie preaplinul, îi descântă prefacerile
(„Cu fiecare poem din unghii îmi cresc tulpini vră-
jitoare/ din carne tai zilnic frunze și copilesc/ din
degete stropii de sevă țâșnesc/ risipiți prin prieteni și
prin vecini/ ca niște surâsuri de înger// De ieri/ cresc
viguroase tulpini și pe coala albastră// O dată pe an/
hârtia pierdută se întoarce-n copac/ suie cuvinte-
le-n crengi/ ca niște saci de cartofi/ iar din tulpinile
vinovate/ imaginea cuvintelor curge și se usucă/ în
forme nemaivăzute/ cum ar fi stelele de copac// [_]
/ tumultuosul pârâu se varsă pe sine/ în poemul ce
nu se sfârșește/ și-mi lasă răgazul să cresc/ fără să fiu
vinovată/ de nepotrivirea cuvintelor seara” - Seva)
și învață să se reîntrupeze cu fiece nou poem („Se
lasă văzute de toți/ cicatricile timpului meu/ până
dimineața se deschid/ cicatricile trupului meu/ lu-
mea din sevă tremură/ de câte ori scrijelesc pe hâr-
tie/ cu unghia semnul acela de iarbă/ sevele curg în
grădina cântecului/ și indiferente îmbracă forma ne-
cunoscută/ a unor lumi primitive/ un singur sunet
colindă/ crestele munților/ pare cunoscut celor care
traversează visul de iarbă” - idem).
Nu lipsește nevoia de a fi înțeleasă ca om, ca poet
și ca femeie („Focul aruncă spuză peste sufletul meu/
și-mi par nepotrivite și zdrențuite/ cântările despre
el/ călătorul prin ierburi de foc// Nimeni nu cunoaș-
te năluca/ cei care-și aduc aminte/ fie ca pirul uscat/
pe un vârf de lumină/ fie prea singuri și ocupați/ cu
propria nemurire/ ori cu alte visări// Și uite așa trec
vremile ca niște iepe sirepe/ și nimeni nu știe de ce
când mă-nspin/ curge sevă” - Nimeni nu știe; sau:
„Nimeni nu crede că și ție/ pe șira spinării îți lucește
un lac/ o gropniță între vertebre/ acolo poetu-și în-
moaie penița/ și scrie pe pielea de dinlăuntru/ fără
să întrebe umbra de dinafară/ cine locuiește bătut în
piroanele timpului/ în fiecare din noi/ și cine culege
deasupra apelor/ fluturi” - Șotron), glazurată însă,
pe alocuri, cu gesticulația fals indiferentă vizavi de
consumatorul de literatură - cititor de rând sau spe-
cializat („Norii s-au murdărit de priviri/ și chiar că
nu-mi pasă/ de cât de opacă-i vederea/ care străbate
un râu de culori” - Culori fără nume; sau: „Ești un fel
de inventator de cuvinte/ cuvinte nou-nouțe/ pentru
sărbătorile inventate de alții/ le învelești în scutece
de pânză aspră/ țesută în casă/ le hrănești cu iubire/
și le scalzi în lumină// Apoi le scoți în lume și lumea
are-nțelesul ei/ pentru frumoasele tale cuvinte/ simți
cum tristețea te înalță/ și o calci în picioare/ în adă-
postul ochilor strângi/ iarba de-acasă cu sângele ver-
de/ ori numai un pumn de pământ” - Adăpostul).
Ioana Ileana Ștețco își sculptează în continuare,
cu patimă și cu revoltă, Poemele necerute de nimeni.
Ele vor dura, cu siguranță, mai mult decât umbra
zilelor ei.
■
„Timpul tace, peste
mine apune”
■ Alexandru Sfârlea
Dan Bulzan Borode
Contrast
Editura Aureo, Oradea, 2021
Pe Dan Bulzan îl știu - mai mult... boemis-
tic vorbind - de vreo 20 de ani, dar nici-
odată nu mi-a spus că redactorul șef al
revistei Familia (de până-n 90), Al. Andrițoiu,
îi publicase un grupaj de versuri în 1987, în al
cărui preambul afirmase: „Dan Bulzan Borode
m-a uimit prin spontaneitatea și totodată mo-
dernitatea scrierii poetice, prin parcimonia și
densitatea cu care își construiește poemul, prin
spiritul meditativ, grav, din matricea acestuia”.
Iar acum, iată, după 35 de ani, tânăra speranță
de atunci debutează cu această „mărgică” po-
eticească (apropo de povestea „punguței” lui
Creangă), încercând „să treacă puntea humii/
spre insula de veșnicie” (Al. Philippide, motto).
Scriitorul Pașcu Balaci zice despre acest „zvelt”-
(hiper)concis volum că „sparge liniștea noastră
și contribuie la ieșirea din izolare a poetului”.
Contribuie, cum să nu, mai ales că, la lansare, I.
Moldovan, celălalt (ex) „cârmaci” al sus amin-
titei reviste, a vorbit elogios despre autor. De
fapt, Dan Bulzan Borode este un (simili)căuzaș
al unei retractilități structural asumate și cul-
tivate, cu un soi de impenitentă dezinvoltură.
Omul îți zâmbește de parcă ți-ar face o măr-
turisire incompletă, depresurizată dintr-o com-
binație psiho- alchimică, numai de el știută. Îl
bănuiești că trece sub tăcere exact acele cuvinte
prin care ar putea dezvălui o culoare a unei alte
tăceri, încă și mai de nepătruns. Îți transpare
ceva, totuși, dinspre acea „fereastră a conștiin-
ței” prin care privise „spre-o lume străină, bi-
zară, meschină”, așteptând cu înfrigurare „ziua
Victor Hernandez Castillo
xilogravură, 100 x 70 cm
Volatilitate (2011)
când se semnează/ sentința devenirii/ Miraj/
Teroare/ Nimicuri”. Și, ca o infinitezimală con-
cluzie a unei povești măcinate în presimțiri,
„stăruința caldă/ cu iz de gară”; pentru că, nu-i
așa, parcă bântuie primprejur mireasma deja
istovită a unei alte plecări: de undeva, spre ni-
ciunde, un nicăieri ascuns în urme parcă neîn-
deajuns fărâmițate. Poetul amintește de „setea
cuvintelor / care bântuie/ lumea aceasta” (...)
„având ca martoră/ culoarea sângelui/ tresăl-
tând din visare/ mângâiate/ de Ideea supremă”.
Apoi, așteaptă „o zi în care vor veni/ margina-
lii timpului” - poate că e, aceasta, o suav- eva-
nescentă aluzie la propria condiție, din varii și
recrudescente motive autoimpusă - și iată cum
se insinuează, brusc, o fervoare repercutată,
parcă, dintr-un alter- ego repudiat, odinioară:
„fiecare încrustătură/ va fi amintirea pură/ a
erei ce o să vină”. Poetul Bulzan nici nu pare să-
și dorească altceva, decât să-și descopere, arar,
câte o fulgurație - aparent banală și anodină -
care icnește și se zbate să fisureze crusta unei
realități abstruse și încruntate; uneori ia forma
unui pastel care mai mult ascunde decât dez-
văluie, „păsări par,/ desenează în aer/ forme de
T” (să fie inițiala de la Timp? Trecere? Tăcere?)
Poate. Dar gândul rămâne suspendat, pentru că
„timpul tace,/ peste mine apune”.
Iată câteva scintilații din „recipientele mici
cu esențe tari” ale lui D.B.B.: ...„sunt la un pas/
de infinit/ și meditez/ la concepție”; „extremi-
tatea-mi de vest/cântă melodia bizară,/ timp
imparțial”; „răsfirată/ umbra mea la răscruci/
de căi Lactee”; „... se aud motoare/ purtând vi-
itorul/ în verde închis”; „Era noapte / și ne-am
culcat/ mai devreme ca stelele”; „Bătrânețea ta/
amice lăutar/ e scrisă/ în anii mei mocnind”;
„Umbra mea/ închisă într-un container/ a pă-
truns/ în Infinit”; „V-aș iubi/ îmbătat,/ strugurii
necopți/ venind spre voi”(...). Pâlpâie între cu-
vinte, ezitantă, abia clipind din pliurile ambi-
guității, o atmosferă aseptic- elegiacă, ale cărei
ecouri stăruie și, parcă smulse din intermitențe,
se întrepătrund: „Acest fel de muzică/ cu tempo-
uri egale/ și spații radioactive/ cuvintele ei viri-
le/ pulsează/ până la o senzație certă/ de durere/
materia” (Acest fel de muzică). Și, în fine, iată
și o îndrăzneață trimitere dacă nu la misterele
halucina(n)te ale fizicii cuantice, atunci, poate,
la una dintre... surorile ei, încă nedezghiocate
din bolgiile și transcendențele temporalității
(hmm... să ni-l închipuim pe... Einstein mustă-
cind?): „Simt nevoia unei confesiuni/ cu pătratul
materiei/ încapsulat/ în mine,/ cu Ideea,/ cu fi-
delitatea/ ce mă locuiesc”.
Îl mai așteptăm pe poet și cu alte efigii liri-
ce, pentru că, e știut lucru, amurgul poate fi la
fel de proaspăt, expresiv, chiar eclatant, precum
răsăritul; cel livresc, ființial, desigur.
■
32
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
cinemateca
O capodoperă - „ Isus ”
de Franco Zeffirelli
(Talita Kumi (în arameică)/ Fetițo, ridică-te!)
■ Eugen Cojocaru
Ce poate fi mai potrivit în perioada
Pascală decât genialul Jesus of Nazareth
(1977) al lui Franco Zeffirelli cu sce-
nariul de Zeffirelli, Anthony Burgess și Suso
Cecchi d’Amico. Robert Powell în Isus are o in-
terpretare de excepție recunoscută de toți criti-
cii și întreg publicul, la fel fiind opinia despre
ceilalți actori, în frunte cu o întreagă pleiadă de
Oscaruri: Anne Bancroft / Maria Magdalena,
Ernest Borgnine / Centurionul, Peter Ustinov
/ Irod, Claudia Cardinale / Adultera, Valentina
Cortese / Herodiada, Stacy Keach / Barabas,
James Mason / Iosif din Arimathea, Ian
McShane / iuda Iscariotul, Laurence Olivier
/ Nicodimus, Christopher Plummer / Irod
Antipas, Anthony Quinn / Caiafa, Rod Steiger /
Pontius Pilat, Michael York / Ioan Botezătorul...
Această dramatizare e considerată, unanim, cea
mai reușită, la mare distanță față de celelalte.
Și totuși, cunoscătorii știu că producția a avut
multe probleme, începând cu (cine ar fi crezut!)
mari dificultăți în a strânge finanțarea necesa-
ră, care nu a fost suficientă! Asta în condițiile
în care celebrul Zeffirelli avea un scenariu fidel
Bisericii Catolice (imens de bogată), care ar fi
trebuit să se entuziasmeze pentru un atare pro-
iect. Nu însă și când ea și celelalte s-au transfor-
mat în „instituții de forță” care vor să controle-
ze și „ordoneze” totul în jur! Atât de fidel, încât
a introdus o lungă scenă cu magi, deși se știe
că sunt o invenție patristică, mai întâi Tertulian
(între 150 și 160-220 e.n.), apoi Origene (185-
224 e.n.) stabilește numărul la trei și-i introduce
în Evanghelii! Dar faima regizorului l-a ajutat
la compensarea, în parte, a imensului neajuns:
toți marii actori au renunțat la gajuri, chiar au
contribuit cu bani pentru plata celorlalți actori
care trăiesc dependenți de la un film la altul,
a figuranților și cheltuielile imense de turnare!
Filmările au avut loc în Tunisia, la Monastir și
relatez un „incident” anecdotic: tocmai filmau
la set când primesc „vizita” (necunoscut pe
atunci) robotului R2-D2: George Lucas filma și
el, acolo, primul episod din Star Wars. Acționat
cu telecomandă, trebuia să dispară, după o sce-
nă, în spatele unei dune de nisip, însă, scăpat
de sub control, a ajuns la setul vecin cu Isus! O
întâlnire „galactică” între două lumi la mii de
ani de prezentul de atunci - două viitoare filme
de referință, ceea ce nu știau încă...
Scenariul s-a „îmbogățit” pe parcurs, ca
la orice regizor și film de mare anvergură: de
exemplu a fost adăugat cărturarul Templului,
Zerah, necesar împlinirii tramei, Iuda e redat
bine intenționat, dar e înșelat de acesta și, când
își dă seama, se sinucide. Cum spuneam, peli-
cula e cvasi-fidelă Evangheliilor, cu Nicodim și
Iosif din Arimateea de partea lui Isus, cu mira-
colele din care Zeffirelli a ales cele mai repre-
zentative. O „deviere” cu care sunt de acord e
prezentarea lui Iuda ca o victimă naivă a com-
plotiștilor din Sanhedrin. Premiera a fost în
27.3.1977, la televiziunea italiană RAI 1, urmată
în Regatul Unit, 3.4.1977, la ITV (e conceput ca
serial TV în patru părți de acești producători).
A devenit instantaneu un uriaș succes de casă și
s-a bucurat de excelente recenzii, cum e cea din
influentul ziar american The Washington Post
(3.4.1977) cu titlul revelator Zejfirelli’s Jesus’ Is
A Miracle of TV. Cităm din articol: „Trecutul
și prezentul se întâlnesc semnificativ în prezența
atemporală a lui Isus, a cărui poveste și învăță-
turi se adresează celei mai profunde părți a min-
ții și inimii noastre. Acest film nu e doar o opera
de artă, ci o operă de credință.” Regizorul a scris
și o carte revelatoare Franco Zeffirelli’s Jesus -
A Spiritual Diary (la renumita editură Harper
& Row, San Francisco), unde mărturisește că
„Acest film m-a schimbat mult!”. El comentea-
ză și limitările suferite (din menționatele cauze
financiare), dar evidențiează rolul artistului în
(citat) recuperarea dimensiunilor unui adevăr
pur și necesar și (recunoaște că - C.E.) a contri-
buit, neașteptat, la o reînnoire spirituală perso-
nală. Cu amărăciune, concluzionează: Suntem
înconjurați de Iude, iar ei sunt condamnați a se
spânzura, mai devreme ori mai târziu, de co-
pacul propriei mândrii. Exemplare originale se
găsesc la prețuri între 130-230$! Nu e necesar
să redau cunoscuta desfășurare, voi comenta
anumite aspecte esențiale...
Tuturor atuurilor se adaugă geniala și emo-
ționant-răscolitoarea muzică a lui Maurice Jarr,
nu altul decât tatăl lui Jean-Michel Jarre, mama
fiind Francette Pejot, membră al Rezistenței
Franceze și supraviețuitoare a unui lagăr de con-
centrare. De fapt e o unică „temă muzicală” va-
riată pe diferite instrumente până la o orchestră
întreagă în momentele culminante: un flaut la
învierea fiicei lui Iair ajungând până la registrul
jos al contrabasului ce pătrunde până în „mădu-
vă” la învierea lui Lazăr din morți! Olivia Hussey
e o inspirată alegere - după ce jucase Julieta în
altă capodoperă zeffirelliană: Romeo and Julia/,
1968, la 17 ani, aleasă din 500 de candidate! -
ca Maria, mama lui Isus, la numai 28 de ani.
Autenticitatea abordării provine și din acribica
documentare la locuințe, îmbrăcăminte, uneltele
meșteșugarilor, bărcile pescarilor etc., iar harul
regizorului combinat cu cel al marilor actori,
cărora le-a lăsat libertate în conceperea și empa-
tizarea rolului, au dus la turnarea multor scene
inspirate „în direct”, cum mărturisește Zeffirelli
în memoriile menționate, cu multă economie de
duble pentru bugetul insuficient avut la dispo-
ziție. Intenția regizoral-scenaristică e decisiv pe
linia lui Isus: luminarea maselor, o problemă la
fel de actuală și acum, ceea ce îi dă prospețime
spiritual-socială permanentă. Iată unul din mul-
tele dialoguri revelatoare, Isus cu Andrei, la înce-
putul periplului, la Capernaum - Andrei: Ceilalți
pescari n-au școală, doar eu am făcut ceva... Am
învățat că doi cu doi e patru... Dar nu totdeauna!
(ce subtil - C. E.) Că nașterea e începutul morții.
Dar trebuie să fie mult mai mult în viață decât
nașterea și moartea. Cei mai mulți oameni par a
exista ca să li se spună ce să facă. Noi vrem ca
Legea să fie vie și de la Tine am învățat că Legea e
Vie! În aceeași scenă, fratele său, Simon (mai târ-
ziu Petru) dă definiția societății abuzate din toa-
te timpurile: Numai vorbe, vorbe... Alt om sfânt
care ne promite o viață mai bună în zilele astea
când mulți mor de foame! Schimbați „om sfânt”
cu „politician” și avem exact zilele noastre...Dar
Ioan, deja discipolul lui Isus, știe: Înainte să se
schimbe împărățiile, trebuie să se schimbe oa-
menii! La fel, comentariul Mariei Magdalena
trădează puterea și abuzul cumplit al patriarha-
tului: Un bărbat iartă totdeauna un bărbat! Dar
unei femei, asta e altă poveste... În ciuda revoluți-
ei egalitare feministe, nu s-a schimbat prea mult
nici azi! Isus se profilează ca primul OM adevă-
rat în istorie: Cel care a deschis Era Umanității!
Însă rezistența puterii, reprezentată de un grup
de preoți ai Templului în jurul Marelui Preot
Caiafa, nu cedează niciodată benevol, totdeauna
legați direct și de multă avuție. Orbul vindecat îi
demască la reproșul acestora adus lui Isus: Vai de
voi, cărturari și farisei fățarnici, că voi închideți
ochii oamenilor! Iar când preoții din „clica” lui
Caiafa, speriați că vor pierde puterea și bogățiile,
afirmă că ar fi reprezentanții poporului, preotul
Nicodim îi contrazice: Putem zice sincer că noi
reprezentăm adevăratele gânduri și aspirații ale
poporului lui Israel?! Cuvintele lui Isus ajung la
inimile lor... Nu prin ritualuri și formule vechi se
face asta. Vă pasă vouă de poporul lui Israel, cât
nouă de gloata de la Roma! Vi se pare cunoscut?
Desigur!
Acest film e o capodoperă și pentru că este
și va rămâne mereu actual: parcă avem „perso-
naje”, situații și replici „rupte” din realitatea cu
care ne confruntăm și azi, zi de zi. Nu ne rămâ-
ne decât să-l „interiorizăm” cât mai mult și să
acționăm... Dar mai întâi trebuie să ne schim-
băm noi înșine, înainte de a schimba „împără-
țiile” de care ne plângem!
■
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
33
teatru
Comedia eroilor
shakespearieni
■ Adrian Țion
Mania abrevierilor i-a prins și pe ar-
tiștii turdeni. S-au apucat să joace
Shakespeare pe scurt și chiar să scur-
teze jovial, studențește, numele celebrului bard
născut la Stratford. Astfel că textul propus și ju-
cat inițial de cei trei trăsniți artiști americani Jess
Borgeson, Adam Long și Daniel Singer cu titlul
Operele complete ale lui William Shakespeare, pe
scurt! (avertizare poznașă) să devină, nici mai
mult nici mai puțin, decât Operele complete ale
lui WLM ȘKSPR. (Vorba ceea „monsieur scrie,
monsieur zișem”!). De când comedia se joacă la
Londra neîntrerupt de un număr semnificativ de
ani, și la noi s-au operat scurtimi ghidușe, intra-
te în moda șmecherească, lansată chiar de autorii
parodiei. Actorii prezenți în show declară că fac
parte dintr-un SRL (adică o societate cu răspun-
dere limitată), în traducere ilară „Shakespeare
Redus la Limită”!
La vizionarea celei de a treia montări cu Operele
complete ale lui... pe scurt pot spera la o justă eva-
luare a succeselor desprinse dintr-o fluctuantă
poetică a fragmentului, dar nu e cazul să apelez la
criterii exegetice și argumente critice de vreme ce
confruntarea stă sub semnul nostimadei reiterate,
care impune un demers fără limite la râs și voie
bună. Nu acesta e scopul comediei? Atunci la ce
bun speculațiile estetice, când spectatorii sunt pă-
trunși până la suflet de o bună dispoziție generală
și demersul actoricesc e de calitate?
Primul contact cu Shakespeare... pe scurt a fost,
pentru mine, o surpriză totală, prilejuită de mon-
tarea din 2011 de la Sfântu Gheorghe a lui Lucian
Țion. Nu credeam că se poate râde și aplauda atât
de mult în timpul unui spectacol. Totul a stat sub
privilegiul noutății depline, când te lași sedus de
impact și subiectivitatea ajunge delir autoimpus.
Sebastian Marina, Ion Fiscuteanu jr. și Daniel
Rizea au făcut minuni, au băgat publicul în boala
râsului și pe mine inclusiv. Boală cu numele his-
trionic „Mirajul Shakespeare”, să fie clar. O boală
contagioasă, țineți minte, care poate face multe
victime! Și virusul a continuat cu montarea din
2019 de la Petroșani în regia lui Adrian Andone.
Publicul a fost trezit la realitatea scenei dintr-un
somn comunist prelungit peste timp de Laurențiu
Vlad, Alexandru Cazan și Mihai Alexandru, lă-
sându-se în cele din urmă electrizat de un ase-
menea demers demențial. Cu spectacolul turdean
am impresia că boala s-a cronicizat, iar spectaco-
lul s-a clasicizat în mod semnificativ pozitiv și nu
în sens parodic negativ. Marian Negrescu, în ca-
litate de regizor, din perspectiva îndelungatei sale
experiențe în teatru, o spune deschis: „Râdem
de Shakespeare? Nu! Râdem împreună cu el!”
Valentin Oncu, Miky Paicu și George Sfetcu s-au
lansat într-un joc delicios, vrăjind, aducând pu-
blicul într-o stare de exaltare prelungită. De fapt,
spectacolul îl omagiază pe Shakespeare într-un
mod inedit. E un Shakespeare condensat ilar și
servit la cald cu aburi ademenitori, după rețeta
parodiei dintotdeauna (când stilată, când grobi-
ană), adică în maniera teatrului elisabetan, trecut
prin commedia dell’arte și baroc, împrumutând
din diverse experiențe scenice și turnând laolaltă
umor sănătos cu ghiotura. Dar ceea ce este mai
important în spectacolul turdenilor este exploa-
tarea intensivă a interacțiunii cu spectatorii. Asta
chiar le-a reușit de minune. Spectatorii au devenit
actori, câțiva au ajuns pe scenă, animația a fost
generală și distracția totală. Flerul de a se „lipi”
de spectatori ține de deontologia profesională a
actorului și acest lucru e evident la cei trei inter-
preți și născocitori de situații comice în stare să
improvizeze la moment orice. De altfel, regizorul
Marian Negrescu a ținut să precizeze, subliniind
creativitatea și inventivitatea actorilor: „Eu nu am
făcut altceva decât să-i provoc”. Și provocarea a
dat roade dintre cele mai delicioase.
În această învălmășeală de personaje, situații,
reverberații, înscenări la minut și dialoguri cu
sala, decorul e superfluu de-a dreptul. Actorii
umplu spațiul de joc în mod suficient ca să facă
din el un partener al reconstituirilor pe gustul lor
și al bălăcărelilor nesfârșite. Un tablou al Marelui
Will agățat undeva sus, deasupra deșertăciunilor
omenești întruchipate de personajele sale, niște
cărți aruncate pe jos, trei scăunele (folosite de cei
trei „gânditori de la Hamangia” puși pe analiza
pieselor lui Shakespeare) și un stativ cu costume
din garderoba teatrului e tot ce ține de decor. În
rest, travestiurile rocambolești, perucile, varieta-
tea costumelor, accesoriile, floretele și păpușile (în
Șoaptele și strigătele
lui Andrei Șerban
■ Alexandru Jurcan
Un cinefil înrăit nu va sta pe gânduri și
va ghici imediat: e vorba despre Ingmar
Bergman. Puritatea și visul în valuri
de pasiuni mortale - aici se află una din chei-
le interpretative ale filmului Strigăte și șoapte,
realizat în 1972, cu Ingrid Thulin, Liv Ulmann,
Hariet Anderson. Spectacolul lui Andrei Șerban
de la Teatrul Maghiar din Cluj poartă același
titlu, întrucât Șerban și-a propus o radiografie
a filmului, într-o arhitectură inedită, unde per-
sonajul Bergman e obsedat de perfecțiunile lui
Tarkovski, cel care se plimbă natural prin vise.
Există acum o modă a transformării unor fil-
me în piese de teatru (vezi și piesa Cipsuri și dale,
inspirată de filmul Gol pușcă). Ca un fel de...
revoltă a teatrului transpus în cinema. Doar că
Andrei Șerban intră în teritorii complexe, într-o
polemică au ralenti, cu o implicare emoționa-
lă responsabilă. El păstrează culorile, gesturile,
ceasornicele, însă își permite să revină, să ne lase
și pe noi în trupul filmului. De parcă filmul lui
Bergman ar fi un muzeu viu, în care poți întârzia
cât dorești, cu convingerea că „toți avem în noi
un Dumnezeu”. Joacă în spectacol Imola Kezdi,
secvența Hamlet) fac farmecul jocului de culori și
umbre din timpul reprezentației. Mai trebuie să
subliniez alertețea acestui joc?
Sunt memorabile multe secvențe foarte reu-
șite, adevărate comicării sclipitoare, înșirate ca
mărgelele pe ață, nelăsând niciun timp de respiro.
Valentin Oncu realizează o doică obeză cu țâțe
lăsate, apariție îngroșat grotescă (secvența Romeo
și Julieta) sau ironizează un Polonius gârbovit, de
nerecunoscut, sau dublează în ungurește mono-
logul lui Hamlet, ceea ce produce cascade de râs
sau... Un Hamlet cu mintea rătăcită conturează
George Sfetcu, interesat să persifleze personajul și
să dialogheze mereu cu sala. Miky Paicu știe să-
și exploateze cu succes resursele comice trecând
dintr-un personaj în altul, memorabilă e secvența
cu Ofelia dementă. La reconstituirea Othello, cei
trei formidabili cântă și se mișcă în stil hip-hop,
antrenând la unison sala. Personajele din piesele
istorice sunt trecute în revistă fugitiv, sub forma
ilară a unui joc de rugbi cu coroana regală în loc
de minge. Schimbarea rolurilor, ieșirile din rol și
persiflarea replicilor celebre se fac întotdeauna cu
o grimasă adecvată și cu o repeziciune aiuritoare,
de unde senzația de vertij permanent, de dinami-
zare nemaiîntâlnită a „acțiunii”, mai mult a im-
provizațiilor, căci așa-zisa acțiune se construiește,
se încropește pe loc, întocmai ca la o repetiție în
fața spectatorilor.
După o asemenea alergătură prin opera lui
Shakespeare ieși spălat la cap de prejudecăți și
mulțumești artiștilor pentru efortul uriaș făcut și
reușit pe deplin să binedispună. E mult? E puțin?
Judecați fiecare mergând la Turda pentru a vedea
un spectacol deconectant, nebun de frumos în
toate componentele sale.
■
Zsolt Bogdan, Emoke Kato etc. Revenim la film,
însoțiți de impactul magic al spectacolului rea-
lizat de Andrei Șerban, apoi intrăm din nou în
spațiul șoaptelor de pe scenă.
Surorile Karin și Maria sunt la sora Agnes,
care va muri. Servitoarea Anna veghează fără
răgaz. Implacabilul planează asupra suferinței
fizice. Cearșafurile albe ostenite, crispările feței,
contorsiunile corpului efemer, tic-tacul grăbit al
ceasului lacom, pianul, eleganța conacului, con-
versațiile formale, spaimele nocturne, mărșălu-
irea premonitorie prin labirintul camerelor în-
volburate - toate acestea culminând cu duritatea
strigătului „n-am nimic cu moartea ta, eu sunt
vie și te urăsc!”, ca o revoltă umană și dereglată
în fața morții. Fiecare gest are importanță, la fel
obiectele, fragilitatea paharelor, vinul roșu vărsat
pe fața de masă, prim-planurile cu fundal sânge-
riu, urmate de un fondu convertit în roșu aprins.
Mai apoi umbrele albe, pajiștea, permanența
amintirilor din fericirea lucrurilor mărunte, ura
și afecțiunea, sonata răscolitoare, geamurile opa-
ce... De ce mi-am amintit de Cehov? Acolo la el
O
34
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
e o pace minată, aici e dramaticul eșuat pe insula
revelației morții. Atenție, cehovienilor cu conac
și albe umbreluțe, nu uitați că moartea există și
răstoarnă prioritățile. Cine a șoptit asta?
Iată o nouă premieră la Teatrul Maghiar din
Cluj: Oedipus de Robert Icke, după Sofocle.
Regia: Andrei Șerban. Scenografia: Carmencita
Brojboiu. Recunosc: am descoperit o altă fațetă
a regizorului. Mă obișnuise cu altfel de montări,
așa că deruta m-a urmărit mult timp. Ce dacă eu
n-am reușit să empatizez în totalitate? O campa-
nie electorală, zgomote, muzică, proiecții video,
discursuri, satiră. La nivel de text, nimic nou sub
soare. Poate analogiile cu personajele lui Sofocle.
Că uneori proiecțiile erau tautologice? Că exis-
tau elipse de construcție?
Nu mă las atât de ușor: revăd spectacolul, cu
altă distribuție. Înțeleg: prima dată mă gândeam
doar la Sofocle, credeam că e ușor modernizat
de Robert Icke, aveam altfel de așteptări. Acum
m-am dus cu... lecția pregătită și am perceput
complexitatea tragediilor umane, dincolo de
zgomotul electoral mediatic. Discursuri sterile,
rânjete prefabricate, imagini hiperbolizate pe
ecran, sunetul obturator al facerii pozelor, apoi,
deodată, o intruziune hamletiană, frisonantă, a
prezicerilor lui Tiresias, când în fundal domi-
nă imaginea premonitorie a păsării de pradă.
Campanie clovnescă, victorie amară, anchetă
polidirecționată, spectacol politic, dar și dramă
intimă - da, e o rescriere inteligentă a univer-
sului lui Sofocle, pe alte coordonate, moder-
ne, dar care conțin in nuce imanența tragediei.
Excelente sunt culisele campaniei: masa famili-
ală, cu un Corin (Firs!) cehovian, ca să nu mai
vorbim despre pistolul revelator. Fatalism, spo-
vedanii lugubre, mușamalizări scabroase, mai
ales că „minciunile au consecințe, iar lașitatea
e prețul supraviețuirii”. Spovedania mamei avea
parcă nevoie de imaginea pădurii, într-o dimen-
siune onirică, de o emoție pură. Toate se adună,
oglinda „întoarce totul pe dos”, el e dezbrăcat,
dezgolit, imaginea arogantă de la început s-a
transformat în nimicnicie umilitoare, el, mare-
le Oedipus, e face-to-face cu un adevăr imbata-
bil, ieșind la lumină cu o forță devastatoare. La
aplauzele finale, actorii au ochii legați cu eșarfe
negre. Adevărul e atât de greu de descoperit? Să
nu uit: mi s-a părut superfluă scena finală „cu
doi ani înainte”. Pur și simplu mi-a amortizat
emoția. M-a convins mult Ervin Szucs în rolul
lui Oedipus, dar și Emoke Kato (locasta), mai
ales în acea zguduitoare confesiune, extrem de
bine focalizată, încadrată. Am înțeles, oricum, că
un regizor genial știe să plieze orice accesorii pe
stările personajelor. Și că dinamitează toate pali-
erele semantice. Astfel este Andrei Șerban.
■
Urmare din pagina 36
„Lia & Dan Perjovschi
ONGOING”
„Muzeul Cunoașterii” - proiectul
interdisciplinar al Liei Perjovschi
prezentat la Cluj-Napoca
Atelierul, din perspectiva Liei reprezintă un
parcurs. „Am adus un fragment din universul
nostru, din cercetarea noastră, din demonstrația
noastră, din ce am descoperit ca niște detectivi
„Muzeul Cunoașterii” prezentat publicului clujean
sau ca niște antropologi, din laborator”. Artista
a prezentat publicului proiectul la care lucrează
încă din anul 1999 „Muzeul Cunoașterii”. Cele
șapte departamente pe care le cuprinde acest
muzeu Corp, Pământ, Univers, Cultură, Știință,
Artă, Cunoaștere au fost reliefate printr-o serie
de diagrame, notații pe care artista le-a făcut în
timpul documentării, cărți, ziare, reviste, colaje
de diagrame, dar și obiecte achiziționate de-a
lungul timpului în urma vizitelor la muzee din
întreaga lume, obiecte care au intrigat-o într-un
fel sau altul. „Aș vrea să mă plimb într-un muzeu
și să înțeleg, un fel de „walking Wikipedia” sau
„walking Google”, cât se poate de mult despre
corp, despre planeta pe care trăim. Lucrez cu
ceea ce se produce, nu are rost să mai produc
eu. Reciclez din imaginile care apar pe Internet.
E un statement”. Identități, kit-ul protestatarului,
tricouri imprimate cu drepturile omului, infor-
mații despre ce înseamnă să fii Queer, un virus
„Made in China” de plastic. Toate fac parte din
universul Liei pe care îl expune publicului cu
scopul de a reconfigura lumea, de a-i da un sens,
de a-i ajuta și pe alții să construiască.
Dan Perjovschi: „În 70.000 de cauze
civice eu am ajutat ca artist, fără bani,
fără medalii și onoruri”
În cadrul expoziției, sunt prezentate lucrările
și intervențiile artistului Dan Perjovschi, tipări-
turi, colecții, cărți de artist, albume de referin-
ță, lucrări și diagrame comentând evenimente
politice, economice, istorice și științifice. „Ce
rol are artistul în epoca asta?” este întrebarea
pe care a adresat-o publicului prezent la verni-
saj Dan Perjovschi. „În 70.000 de cauze civice
eu am ajutat ca artist, fără bani, fără medalii și
onoruri. Ce vedeți aici e rodul a 35 de ani. În
zona asta e pe termen lung, deci nu are rezul-
tate imediate și poate nu le are pe cele pe care
le imaginezi tu. Dar e o zonă extrem de impor-
tantă, care e deturnată în zona aceasta de creati-
ve industry și noi o vrem înapoi”, a explicat Dan
Perjovschi, care se întreabă retoric ce a schimbat
în oameni prin arta sa. „Noi facem treaba asta
ca un metronom, cu resursele pe care le avem.
Attila Tordai, curator și Dan Perjovschi, co-autor proiect
În București am avut un atelier și corpul nostru.
Am desenat săptămânal în țara asta din 1990, în
fiecare săptămână, despre țara asta. Noi suntem
editori, am editat ziare, cărți”. Ziarul, cartea dar
și tricoul reprezintă pentru Dan Perjovschi noi
platforme pe care le poate exploata, iar emisiu-
nea televizată a fost din perspectiva acestuia un
performance. Artistul a vorbit și despre proiectul
„Ziarul Orizontal” pe care îl derulează încă din
2010 la Sibiu. „Un zid, un spațiu public pe care îl
desenez cu ce vreau eu, și nu cer voie nimănui.
Nu-mi aprobă nimeni niciun desen. Dar nici nu
fac monstruleți colorați, ca muralele care sunt la
modă acum și înfrumusețează orașul. Eu nu în-
frumusețez orașul. Eu pun niște întrebări”.
Expoziția „Lia & Dan Perjovschi.
ONGOING” se poate constitui într-o platfor-
mă publică de educație. Lia și Dan Perjovschi
organizează workshopuri în România și în
străinătate. S-au născut în același an la Sibiu, fi-
ind și colegi de școală. În prezent, cei doi artiști
locuiesc la Sibiu.
TRIBUNA • NR. 472 • 1-15 mai 2022
35
sumar
Fotografii la minut
Mircea Radu lacoban
Vaca	2
editorial
Mircea Arman
Imaginativul ca facultate apriorică
a creației și ordonării lumii	3
filosofie
Vasile Zecheru
Platon despre sufletul lumii	5
Viorel Igna
Noțiunea metafisică de participare
la Sfântul Toma din Aquino (iIi)	7
diagnoze
Andrei Marga
Cum se justifică creștinul?	10
eseu
Iulian Cătălui
Teatrul de comedie și modalități
ale comicului în secolul XX: analiză, istorie
și reprezentanți (VII)	12
istoria literară
Radu Bagdasar
Efectul de biliard (III)	15
juridic
Ioana Maria Mureșan
Răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale sau bunuri	16
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la
Facultatea de Filosofie din București (IX)	17
interviu
de vorbă cu Victor Manuel Hernandez Castillo (Mexic)
„Gravura mea nu pretinde a fi remarcată
ca fiind mexicană, ea caută să dezvolte
un conținut uman existențial universal”	18
document literar
Ilie Rad
Scrisori de la autori contemporani (V)
Geo Dumitrescu (1909-2005)	21
poezia
Tatiana Ernuțeanu	23
proza
Cezar Pârlog
Tentații dulci	24
opinii
Laura Poantă
Dubla măsură	26
social
Ani Bradea
„Decebal” din Trieste
și istroromânii	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Prezența Cărții	29
comentarii
Adrian Lesenciuc
Spre o nouă teodicee?	30
Delia Muntean
Insomniile păsării de piatră	31
cărți în actualitate
Alexandru Sfârlea
„Timpul tace, peste mine apune”	32
cinemateca
Eugen Cojocaru
O capodoperă - „Isus” de Franco Zeffirelli
(Talita Kumi (în arameică)/ Fetițo, ridică-te!)	33
teatru
Adrian Țion
Comedia eroilor shakespearieni	34
Alexandru Jurcan
Șoaptele și strigătele lui Andrei Șerban	34
plastica
Oana Ometa
„Lia & Dan Perjovschi ONGOING”
sau despre rolul social al artistului	36
plastica	
„Lia & Dan Perjovschi
ONGOING”
sau despre rolul social al artistului
	Oana Ometa
Lia Perjovschi (centru) la vernisajul expoziției Lia & Dan Perjovschi Ongoing (fotografii de Oana Ometa)
Kit-uri de supraviețuire, kit-uri de pro-
test, ghiduri, tipărituri, colecții, cărți
de artist, albume de referință, fanzine,
desene, antologii, tricouri. Clujenii au putut
pătrunde în universul propus de Lia și Dan
Perjovschi în cadrul proiectului derulat de tran-
zit.ro/Cluj „Lia & Dan Perjovschi. ONGOING
(În desfășurare)”. Curatorul expoziției Attila
Tordai S. (tranzit.ro) anunță că acesta este pri-
mul eveniment dintr-o serie „dedicată artiști-
lor, colectivelor și mișcărilor sociale care acțio-
nează la intersecția dintre pedagogia indirectă
și educația non-formală”. În cadrul expoziției
pot fi urmărite și rezumate din emisiunea de
televiziune „Totul la vedere”, moderată de cei
doi artiști în anul 2000 la Televiziunea Publică,
precum și din Atelier Deschis, proiectul de co-
municare și dialog din 1996. Expoziția are loc
la Casa Minerva și mai poate fi vizitată până în
data de 14 mai.
Încă din anul 1990, cei doi artiști au des-
chis ușa atelierului lor de creație din curtea
Academiei de Artă din București, încurajând
dialogul și implicarea socială, căutând soluții
prin care să disemineze cunoașterea, distanțân-
du-se de educația formală și propunând explo-
rarea unor noi resurse. „A putut veni oricine,
am avut și transmisie direct din atelier. Ne pre-
zentăm practica, am adăugat și publicații noi,
sinteze de filosofie, sociologie, politică. Am
fost moderatorii unui program de trei ore, un
fel „bouillon de culture”. Era și politică, și li-
teratură, și arte, și teatru. Am editat publicații,
dicționare de termeni de artă contemporană,
am căutat soluții să distribuim pentru ca toată
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
lumea să știe ca și noi și să vedem ce putem
construi”, mărturisește Lia Perjovschi. De data
aceasta, cei doi artiști au reconstituit pentru
publicul clujean spațiul propriului lor atelier
pentru a atrage încă o dată atenția asupra im-
portanței rolului social al artistului, încurajând
implicarea civică și dezvoltarea gândirii critice.
Rodul celor 35 de ani de activitate a fost expus
privirilor curioase într-o sală ce poate nu în-
tâmplător poartă numele Evei Gyimesi, o figu-
ră marcantă a mișcării de disidență. „Am adus
fragmente din toată activitatea noastră de-a
lungul timpului. Încercăm să-i încurajăm să
facă ce pot din ce au. Nu există condiții ideale.
Creativitatea e necesară oriunde și o poți aplica
oriunde”, a declarat Lia Perjovschi. Vernisajul
a avut loc în data de 5 aprilie, în prezența cu-
ratorului Attila Tordai-S., a celor doi artiști și
a unui public numeros. În perioada 5-10 apri-
lie, Lia și Dan Perjovschi au susținut și ateliere
și discuții libere pentru cei interesați. Pentru
acest proiect sala a fost împărțită: de o parte la-
boratorul Liei Perjovschi, de cealaltă parte cel
al lui Dan Perjovschi. Două lumi aparent sepa-
rate, fiecare cu intimitățile sale și metodele sale,
dar iremediabil conectate. De altfel, Lia și Dan
Perjovschi sunt împreună încă din anul 1983.
„De când am devenit un cuplu, am devenit o
nucă extrem de tare și am putut să avem o cari-
eră fără să cerem voie, fără să fie nevoie să re-
cunoaștem autoritatea muzeului, a criticului de
artă, a curatorului. Fiecare are agenda lui per-
sonală și nu s-au potrivit agendele”, a declarat
artistul Dan Perjovschi în cadrul vernisajului.
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100472