TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Borgo
Pseudosfera 10 - detaliu (2011)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
primim la redacție
Stimate Domnule Rector
Daniel David,
Vă scriu pentru a protesta împotriva unei lu-
ări de poziție a doamnei Rodica Vartic (Marta
Petreu), profesor la Facultatea de Filosofie a
Universității pe care o conduceți.
Într-o recentă declarație (vezi România lite-
rară nr. 3/2022), doamna profesor Vartic a spus
următoarele despre Mihai Eminescu: „El nu a fost
niciodată antisemit (antisemitismul presupune o
atitudine irațională față de evrei, pe care nu îi ac-
ceptă în nici un fel de condiții), ci, inițial, după
moda timpului și a locului, a fost un antiisraelit
motivat național și economic, cu obiecții la adre-
sa evreilor, dar și cu o soluție pentru acceptarea
lor în România. El nu le-a obiectat evreilor nici
religia, nici «rasa», ci numai faptul că se ocupă de
comerț (care, pentru el, nu era o muncă!) și faptul
că nu vorbesc românește“.
În această declarație doamna profesor Vartic
inventează o distincție între a fi antisemit și a fi
antiisraelit. Mai mult, susține că atitudini și fapte
care pot leza un grup etnic pot fi raționale dacă
sunt motivate național și economic. Aserțiunile
doamnei profesor sunt false și extrem de dăună-
toare, nu numai pentru evreii din România și me-
moria sutelor de mii de evrei din România uciși
în timpul ultimului război mondial, dar și pen-
tru prestigiul și integritatea corpului didactic și al
studenților Universității „Babeș-Bolyai”.
Ca reacție la declarația doamnei Vartic/
Petreu, domnul profesor Michael Finkenthal, de
Borgo	Șapte ștampile din Jibou, ulei pe pânză, 60 x 80 cm
la Hebrew University, Israel și Johns Hopkins
University, Statele Unite ale Americii, (vezi
Observator Cultural nr. 1098 din 24 februarie
2022) a spus în legatură cu antisemitismul lui
Mihai Eminescu că „acolo unde există definiții
clare și o justiție care știe să le interpreteze și o
face fără parti-pris, lucrurile sunt tranșate ușor”.
Afirmația domnului profesor Finkenthal poate fi
confirmată de oricine citește cu atenție cele apro-
ximativ 100 de articole consacrate „Chestiunii
evreiești” de Mihai Eminescu.
I-am cerut doamnei profesor Vartic/Petreu
să binevoiască a corecta declarația publicată în
România Literară, dar acest lucru nu s-a întâm-
plat.
Trăim un timp în care antisemitismul și alte
forme de discriminare și ură sunt din ce în ce mai
frecvent exprimate în spațiul public. Avem dato-
ria să luptăm împotriva lor, chiar și atunci când
ne sunt prezentate ca o diferență de opinie într-o
dezbatere academică. Vă rog, așadar, să convocați,
la Universitatea „Babeș-Bolyai” o dezbatere pu-
blică despre antisemitismul lui Mihai Eminescu.
Voi transmite o copie a acestui protest domnu-
lui Radu Vancu, președintele PEN Club România.
Cu deosebit respect,
Profesor Peter Manu
Zucker School of Medicine,
Hofstra University, Hempstead, NY
Membru de Onoare, Academia de Știinte
Medicale din România
■
2
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
editorial
Nevoia deschiderii
de orizonturi
■ Andrei Marga
Borgo	Naștere (Vrăjitorie)- triptic (1989/2010), ulei pe pânză, 360 x 120 x 140 cm
Cunoașterea lumii presupune orizonturi
deschise sau, măcar, deschiderea lor. Este
de altfel veche constatarea că altfel se fa-
vorizează erori. Să ne amintim, de pildă, că dez-
astrul anilor treizeci a început, între altele, cu
conflictul viziunilor eronate. Una era aceea că,
în esență, lucrurile în societăți pot continua așa
cum sunt. Alta, că totul ar fi demn să i se dea foc.
Nu insist asupra radicalismului distrugerii, din
Mein Kampf -ul lui Hitler, care a fost culminația.
Din asemenea confruntare - între apărători
fără scrupule ai situațiilor și atacatori lipsiți de
răspundere - s-a ivit atunci vâlvătaia și, până la
urmă, tragedia. Oricum, din asemenea confrun-
tări ies pierderi.
Azi, în condiții de criză, se repetă, cu alte
date, desigur, opoziția dintre conformiști rigizi
și aventurieri care cred că lumea începe cu ei.
Nu este de mirare. Schimbările din lume, cea din
1990 și apoi cea din 2010, sunt percepute ade-
sea prin ochelari ce simplifică datele. Unii mai
cred că odată cu cotitura anilor nouăzeci s-a
petrecut „sfârșitul istoriei”. Alții nu înțeleg noua
schimbare a lumii, pe care pandemia din 2020
o și amplifică. Pare că înțelegerea istoriei nu s-a
dezvoltat destul. Dimpotrivă, s-a redus până și
răbdarea de a stabili cu acuratețe faptele.
Sunt motive de nemulțumire față de societăți-
le în care trăim. În definitiv, este egoism excesiv,
iar generozitatea este rară, multă lăcomie și pu-
ține idealuri, profesionalismul a intrat în criză,
consecințele deciziilor nu interesează. Se lățesc
delațiunea, fraudele, nedreptățile. Se pune in-
fim întrebarea: sunt oare peste nivelul pe care îl
acuz? Am făcut ceva în plus, căci mersul istoriei
nu anulează răspunderea personală?
Nemulțumirea nu dispensează, însă, de anali-
ză. Pe de o parte, după ce dictaturile i-au oripilat
pe oameni, astăzi democrația îi decepționează,
după salutara ei victorie. Prea multe decizii sunt
eronate, se rezolvă anevoie probleme de viață
și apar noi „conducători”, inculți și cu prestații
ridicole. Pe de altă parte, democrația este ori-
când superioară alternativelor, cel puțin pentru
că permite restabilirea autorității agreate de ce-
tățeni, și de către ei. În democrație îți poți, cel
puțin, spune opinia. Te poți trezi, desigur, cu
neînțelegeri, cu măsluiri, cu falsificări, cu orice.
Dar nu ai de unde începe conturarea viitorului
decât de la ceea ce este.
Dacă rămânem în strictă actualitate, atunci
alternativa nu este să iei partea apărătorilor ne-
condiționați ai stării de lucruri date sau pe cea a
criticilor ei cabotini. Mulțumirea plină de con-
formism cu situația sau respingerea ei sofistică
nu formează o disjuncție exclusivă. La ora aceas-
ta, imperativul, după părerea mea, este, în soci-
etățile democratice, deschiderea de orizonturi și
decizii în consecință. În fapt, abia cu orizonturi-
le deschise valorile ce conduc cultura lor - ade-
vărul, libertatea, dreptatea, frumusețea - devin
accesibile. Abia astfel s-au găsit și rezolvări.
Exemple sunt numeroase. Iată câteva dintre
ele.
Ne amintim, chiar din viața generațiilor actu-
ale, că la un moment dat nu s-a mai pus chesti-
unea alegerii între „capitalismul clasic” și „soci-
alismul răsăritean”. Primul nu mai exista de fapt
de la New Deal-ul american al anilor treizeci și
de la „economia socială de piață” a Germaniei de
după război. Al doilea era condamnat să dispară
datorită ineficienței economice și dictaturii și nu
mai exista, de fapt, de la trecerea Chinei la eco-
nomia de piață în anii șaptezeci și de la cotitura
din Europa Răsăriteană din jurul anilor nouă-
zeci. S-a îmbrățișat formula „societății drepturi-
lor și libertăților fundamentale” - nu discutăm
cât de realizată este aceasta.
Corelat, nici „statul invadant”, nici „statul de-
bil” nu puteau fi soluții. A trebuit deschis noul
orizont al statului de drept democratic și al nați-
unii civice ce se asumă pe sine.
Ca alt exemplu, în jurul anilor optzeci deve-
nise clar ca lumina zilei că nici doar economia și
nici doar politica nu asigură, singure luate, dez-
voltarea unei țări. Era limpede că trebuie ieșit
spre un nou orizont, prin recunoașterea „cotitu-
rii culturale” a societății moderne (detaliat în A.
Marga, Die kulturelle Wende, 2005) și înțelegând
că dezvoltarea o hotărăște, peste orice, cultura
înțeleasă cuprinzător a cetățenilor.
S-au deschis orizonturi în multe alte direcții.
Bunăoară, de la iluminism încoace s-au cheltuit
mari energii să se acrediteze ideea că interpre-
tările lumii se împart în „idealism” și „materi-
alism”. Fapt este că niciuna nu a rezistat timpu-
lui. A devenit clar că mai adânci decât „ideea” și
„materia” sunt, foarte probabil, „energia”, poate
„informația”, și, încă mai profund, „acțiunile”
care duc la chestionarea fiecăreia (A. Marga,
Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție
filosofică, 2017). Acțiunile necesare și suficien-
te pentru o reproducere a vieții oamenilor care
să fie culturală și umană au devenit în fapt noua
cheie a interpretării.
S-a perimat și alternativa „determinism sau
liber arbitru”. Astăzi este evident că individul nu
poate să nu fie luat ca punct de plecare al reflec-
ției. De fapt, odată cu individul conștient, începe
construcția în societate (A. Marga, Reclădirea
eticii, 2022). Istoria atestă condiționări, unele
genetice, dar individul, prin pregătirea, cultura
și inițiativele sale, civismul său și gesturile sale
morale, poate schimba ceea ce este. Nu poate
schimba orice situație, dar nici situațiile de via-
ță nu mai sunt variabile independente. Nu este
vorba de a ceda astfel unui idealism prăfuit, ci de
a ieși din pozitivismul și funcționalismul zilelor
noastre spre a recunoaște construcția lumii din
interiorul persoanelor.
Se mai perorează pe tema conflictului dintre
„scientism”, înțeles ca exaltare a științei fără a-i
lua în seamă contextele de geneză și de aplicare,
și „umanism”, înțeles ca promovare de valori eti-
ce, estetice, civice. Or, orizontul este deja altul.
Chiar oamenii de știință aduc în discuție emer-
gența cunoașterii științifice din situații istorice și
dependența ei de capacități umane, cu toate im-
plicațiile. Iar exponenții umanismului își asumă
că științele sunt indispensabile unei vieți demne
de om. Mai ales că, între timp, tabloul științelor
a înregistrat o diversificare ce repune în discuție
ceea ce se știa despre cunoaștere și valori. Și ști-
ința și umanismul sunt, de fapt, în reconstrucție,
iar orizontul fecund este cooperarea lor.
Nu mai este actual nici conflictul dintre „reli-
gie” - înțeleasă, la propriu, ca revelație, legământ
între Dumnezeu și oameni, mântuire și liturghie,
luate împreună - și „știință”, înțeleasă adecvat ca
investigație factuală și explicare a fenomenelor
prin ele însele, recurgând la ipoteze, experimen-
te, abordare matematică. Exponenții calificați ai
religiei nu se opun științelor, iar oamenii de ști-
ință veritabili nu se opun religiei. Orizontul care
s-a deschis, pe fondul recunoașterii specificului
ireductibil al științelor și al religiei și al opririi
tendințelor de a o cotropi una pe cealaltă, este
cel al interacțiunii lor. Suntem și aici în epoca
conlucrării (J. Habermas, J. Ratzinger, Dialectica
secularizării, 2005), pe care o reclamă înseși cri-
zele zilelor noastre.
Moștenim distincția lui Aristotel a formelor
de guvernare după criteriul efectivului celor
care decid: „monarhia” („tirania”), „aristocra-
ția” („oligarhia”), „timocrația”, la care Polybius
a adăugat „ochlocrația”. Montesquieu i-a adău-
gat criteriul felului de a decide și a consemnat
O
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
3
o
„despoția”, „monarhia” și „republica”, ce are
printre forme „democrația”. Azi, însă, democra-
ția este trădată sau măcar erodată și compromisă
de inși fără valoare și merite, care ajung să o con-
ducă, încât mai este nevoie de o distincție: cea
după criteriul valorii profesionale, civice, mora-
le a decidenților. Astfel, distincția „meritocrație”,
„mediocrație”, „stupidocrație (prostocrație)”
(A. Marga, Statul actual, 2021) se justifică, dacă
vrem să facem față noilor realități. O democrație
fără meritocrație se și anulează singură.
Distincția lui Karl Popper dintre „autori-
tarism”, înțeles ca organizare în care liderii mani-
pulează poporul în favoarea propriilor interese,
și „democrație”, înțeleasă ca organizare în care
poporul își alege liderii, este luată azi, prin inter-
mediul lui George Soros, ca bază de decizie. Aș
spune, însă, răspicat că ea nu este deloc ultimul
cuvânt. Pe de o parte, „lideri care își manipulea-
ză electoratul“ există, evident, și în democrații,
iar faptul nu se explică doar prin aceea că aceia
„nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor“. În joc
sunt de fapt mecanisme și distorsiuni instituți-
onale. De aceea, este nevoie de o străpungere a
orizontului spre a explica autoritarismele de azi
și, desigur, a relansa democrația.
Nu pledez pentru orizonturi deschise doar în
privința alternativelor amintite, care par mai fi-
losofice. Catalogul nevoilor concrete de deschi-
dere de orizonturi este imens. Ar trebui, însă,
deschise înainte de orice orizonturile astfel încât
fiecare om să înțeleagă că teoria, filosofia, cultura
nu se ocupă de ceva distant și străin, ci de ceea ce
se petrece cu viața fiecăruia. Conceptualizările,
metaforele și simbolurile veritabile sunt una cu
viața. La drept vorbind, disprețul față de ele de-
notă ce preț se pune pe propria viață. Cum spu-
nea William James,după ideile pe care le cultivă
se vede omul!
Un alt exemplu de deschidere a orizontului,
mai concret, a fost în educație, când s-a depășit
alternativa sau educație într-un sistem planificat
și dirijat sau educație într-un sistem doar deschis
oamenilor și inovațiilor. Niciuna dintre alter-
native nu face față vieții. Prima restricționează
accesul la educație și duce la o societate aidoma
unei carcase, a doua nu mai realizează educație
propriu-zisă, ci pregătirea pentru luptă într-un
darwinism social (A. Marga, Educația responsa-
bilă, 2019). Ambelor le este preferabil orizontul
unei educații accesibile cetățenilor, sincronizată
și performantă, în perspectiva unei ierarhii ne-
falsificate a valorilor în societate.
În sfârșit, ca să nu lungesc lista exemplelor,
iau în discuție starea reflecției de azi asupra de-
mocrației, plecând de la recenta și provocatoa-
rea carte Democracy Rules (Allen Lane, Dublin,
2021), a lui Jan-Werner Muller. Autorul apără,
inspirat, ideea democrației ca dinamică conti-
nuă, izvorâtă din căutările cetățenilor de a-și
vedea împlinite năzuințele în comunitate. El
are dreptate să scrie că și cei care pierd pentru
moment în competiția politică a democrației
au drepturi inalienabile: „dacă libertatea egală
este reală, atunci trebuie să se permită celor care
pierd să disrupă statu-quo-ul și să declanșeze un
conflict asupra a ceea ce este cel mai mult mate-
rie de conflicte. Dacă libertatea egală este reală
sau nu, va depinde nu doar de angajamente abs-
tracte dintr-un document constituțional, ci și de
starea infrastructurii critice a democrației: par-
tide, mișcări, media - toate fiind indispensabile
muncii de reprezentare și gestionării conflictelor
în așa fel încât democrația ca întreg să nu piară”
(p.89). Altfel spus, și cei care au pierdut la un
moment dat în competiție au dreptul de a salva
ceea ce este în spatele constituțiilor democratice:
un sens, care este participarea cu tot ce poate, a
fiecărui cetățean, ce alimentează de fapt demo-
crația. Simplu spus, nu este de blamat cel care
valorifică drepturi democratice!
Cunoscutul profesor de la Princeton vrea să
lămurească de unde vine criza actuală a demo-
crației. El propune ceea ce Machiavelli numea
„riduzione verso il principio”, dar, cum recu-
noaște, „întoarce spatele la viitor” spre a lămuri
democrația la origine și a privi plecând de aici
actualitatea (p.VIII-IX). Numai că suntem legați
de viitor și nu cred că se mai poate proceda așa,
oricât de util pare procedeul. Destul să luăm în
seamă macroprocesele ce afectează acum demo-
crațiile: digitalizarea, globalizarea economiei și
comunicațiilor, amenințarea armată, pandemiile
și declinul formării. Nu mai poți gândi efectiv
democrația fără să vezi până la capăt ce o „pro-
voacă”, o limitează și o amenință, în zilele noas-
tre și în cele ce vin, chiar dacă accepțiunea origi-
nară este importantă.
Deși incotestabil doct, Jan-Werner Muller se
închide singur într-o optică vetustă. La opusul
democrației el vede doar „autoritarismul po-
pulist”, în care îi amestecă pe Trump, Orban,
Kaczynski, Modi, Bolsonaro și alții. Firește,
se poate discuta un regim sau altul, conside-
rând însă întregul situațiilor. Altfel, de dragul
simplității logice, se ajunge la a emite evaluări
pe ceva ce nici nu este analizat până la capăt.
„Paradigma” autorului este că „regimurile auto-
ritare...nu se pot adapta la mediul înconjurător și
să inoveze; toate sunt destinate să sfârșească pre-
cum Uniunea Sovietică în 1991” (p.4). Evident,
mai devreme sau mai târziu, orice regim sfârșeș-
te. Dar „paradigma” aceasta nu este suficientă.
Termenul „autoritarismul populist” este luat
din jargonul propagandei și are toate imprecizii-
le acesteia. În definitiv, nu orice susținere masivă
la alegeri repetate a unui lider presupune „po-
pulism”. Sunt lideri care câștigă autoritate prin
iscusință și reprezentarea intereselor celor mai
mulți cetățeni. Pe de altă parte, nu orice lider
apărut în democrații este imunizat față de auto-
ritarism, pe care uneori îl chiar creează sau mă-
car moștenește.
Deranjează longevitatea în funcții politice?
Se vrea limitarea de mandate ale liderilor? Și eu
cred că limitarea ar fi în favoarea democrației.
În definitiv, al doilea mandat în funcțiile publice
Borgo	Pseudosfera 8 (2010)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
de azi, într-o epocă de inovații, dinamică, este
o irosire de timp. Atunci, de ce nu s-ar limita
mandatele la unu, cum se propune, rezonabil, în
Franța de azi?
Contraargumentul meu la optica lui Jan-
Werner Muller este acela că s-a creat un auto-
ritarism nou în democrațiile de azi. Un autori-
tarism nu prin „populism”, cum se acuză cam
mecanic, ci ca braț al altor forțe: clici care vor
să se perpetueze, servicii secrete, forțe din exte-
riorul țării respective. În definitiv, destui lideri
din democrații actuale, mai ales în țări cu slabe
tradiții civice, s-au dovedit incapabili de realizări
care să convingă cetățenii și apelează nu la aceș-
tia, ci la forțe oculte și sprijin extern pentru a sta
în funcții. Cazurile sunt deja numeroase, încât
nu mai pot fi eludate într-o discuție onestă asu-
pra democrației de azi.
Nu este vorba aici de „imperialism”. Este vorba
de lideri incapabili, rezultați din alegeri cândva
și tolerați de propriul popor, în pofida incapaci-
tății lor, care vând orice, cu semnături indigene.
Există, altfel spus, și un alt autoritarism decât
cel „populist” care se acuză uzual - un „autori-
tarism de clică”, care, avid fiind de sprijin, se și
colorează „internaționalist”, desfigurând la ne-
voie și acest atribut.
Odată îngustat orizontul analizei, multe
dintre argumente sunt eronate. De pildă, Jan-
Werner Muller scrie: „Vorbind în general, arta
guvernanței autoritarian-populistă este bazată
pe naționalism (adesea cu accente rasiste), pe
răpirea statului de către partizani loialiști și, mai
puțin evident, pe folosirea economiei ca armă
pentru a asigura puterea politică: o combinație
de cultură a războiului, patronaj și clientelism de
masă” (p.4). Se poate replica: autoritarismul este
legat nu doar de „naționalism”. Azi sunt multe
situații în care este legat chiar de un „internațio-
nalism” rău înțeles.
Apoi, scrie Jan-Werner Muller, „populiștii
pretind totdeauna să unifice poporul sau să dez-
văluie pur și simplu unitatea existentă deja, dar
modelul businessului lor de facto este să divizeze
cetățenii pe cât este posibil” (p.7). Nu este adevă-
rat: „populiștii” nu divizează neapărat națiunile,
iar „autoritarismul internaționalist” le divizează
mai mult.
Mai departe, după Jan-Werner Muller, „au-
toritarismul populist” ar manifesta propensita-
te spre „capitalism strâmb (crony capitalism)”,
fiind de fapt cleptocrație (p.9-10). Or, cum au
arătat documentate analize americane, clepto-
crația nu este legată doar de „autoritarism” și
„naționalism”, ci s-a produs și la conjuncția din-
tre „reprezentanți” indigeni favorizați și patroni
externi. Indiferent însă ce au analizat autorii care
au lansat diagnozele - „cleptocrație” (Stanislas
Andreski), „stat mafiot” (Balint Magyar), „stat
paralel” (Ernst Fraenkel), „justițiocrația”, cum
spune alt polonez, „procurorocrația”, cum suge-
ra cineva la noi - acestea nu sunt rezervate astăzi
cuiva, dintr-o listă întocmită birocratic.
Așa cum nu este separabilă de meritocrație,
democrația nu este separabilă nici de orizonturi
deschise. Ea va avea zile grele dacă nu-și des-
chide orizonturile. Probabil că de aceea autorul
cărții Democracy Rules este nevoit să încheie cu
mărturisirea că are speranțe, dar nu este opti-
mist.
(Din volumul Soarta democrației,
în curs de apariție)
■
4
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
filosofie
Problema matematicii
la Berkeley și la Kant
■ Mihail Turcan
ntrebarea fundamentală a filosofiei teoretice
kantiene - „Cum sunt posibile propozițiile sin-
tetice a priori ? ”1 - se împarte în patru întrebări,
la care Kant răspunde pe rând. Prima dintre ele, al
cărei răspuns stă la baza deducției transcendenta-
le, este următoarea: „Cum este posibilă matematica
pură?”2. Aceeași întrebare fusese pusă înainte și de
Berkeley, însă, după cum vom vedea, într-o altă
manieră, soluția fiind, de asemenea, diferită. Voi
încerca, în cele ce urmează, să compar modurile în
care cei doi autori tratează această problemă și să
arăt dacă și în ce măsură întrebarea, abordată mai
întâi de Berkeley, a meritat să fie reluată de Kant.
În Prolegomene, Kant reformulează întrebarea
astfel: „Cum este posibil ca rațiunea omenească
să dea naștere cu totul a priori unei asemenea cu-
noașteri?”3. Această întrebare reprezintă o proble-
mă cu atât mai mult cu cât cunoașterea matematică
este considerată de Kant „în întregime sintetică”.4
Matematica, afirmă Kant, trebuie să își întemeieze
posibilitatea pe existența unei intuiții pure, care,
ca formă a sensibilității, „precedă în subiectul meu
toate impresiile reale prin care sunt afectat de către
obiecte”5, adică fenomenele. Cele două intuiții pure
a priori, care se dovedesc a fi spațiul și timpul, stau
la temelia geometriei, respectiv a aritmeticii.
Spațiul și timpul nu aparțin lucrului în sine, pe
care Kant îl deosebește de fenomen. Spațiul este
forma simțului extern, iar timpul, forma simțului
intern. Numai în cadrul lor pot fi date fenomene,
ceea ce înseamnă că, de exemplu, spațiul poate fi
lipsit de fenomene, dar fenomenele nu pot fi nicio-
dată date în afara spațiului. Putem avea, prin urma-
re, reprezentarea unui spațiu gol, dar acest spațiu
gol nu poate fi niciodată suprimat.6 Kant conchide
că spațiul și timpul sunt a priori, deci se află în noi,
iar fenomenele sunt ordonate conform constituției
acestor intuiții pure.
Berkeley formulează problema astfel: „Dar aici
se va ridica întrebarea cum putem ști că o propozi-
ție oarecare este adevărată pentru toate triunghiu-
rile particulare, dacă nu chiar prin aceea că am vă-
zut-o mai întâi demonstrată pentru ideea abstractă
de triunghi care corespunde în mod egal tuturor
triunghiurilor? Și aceasta pentru că, deși se poate
demonstra că o anumită proprietate corespunde
unui anumit triunghi, de aici nu poate decurge că
ea aparține în mod egal oricărui alt triunghi, care
nu este același în toate privințele cu acel triunghi
particular”.7 Răspunsul este următorul: atunci când
facem o asemenea demonstrație, nu ținem cont de
nicio particularitate a triunghiului.
De altfel, acest lucru poate fi ușor observat dacă
analizăm modul în care se realizează, în mod obiș-
nuit, o demonstrație de geometrie. Să luăm exem-
plul pe care îl dă Berkeley, și anume propoziția că
suma unghiurilor unui triunghi este egală cu suma
a două unghiuri drepte. Dacă vreau să demon-
strez această proprietate, eu pot, pentru a-mi ușu-
ra sarcina, să reprezint grafic un anumit triunghi
particular și să încerc să îmi construiesc soluția
ajutându-mă de acest desen. De unde am garan-
ția că demonstrația mea - pe care am construit-o
bazându-mă pe observațiile pe care le-am făcut
analizând triunghiul particular din desen - este
valabilă, de asemenea, pentru orice alt triunghi?
Răspunsul este că, în demonstrația mea, eu nu am
ținut cont deloc de nicio particularitate a triun-
ghiului - nici de lungimile laturilor, nici de măsu-
rile unghiurilor -, ci am ținut cont numai de acele
proprietăți pe care le are orice triunghi, proprietăți
care au fost suficiente pentru a formula o demon-
strație completă. Universalitatea demonstrației se
întemeiază pe ideea că orice triunghi arbitrar deți-
ne, prin simplul fapt că este triunghi, toate proprie-
tățile necesare construirii demonstrației.
Răspunsul lui Berkeley e simplu, intuitiv și con-
vingător, iar în aceste condiții, soluția lui Kant ar
putea părea de prisos. Totuși, la o privire mai aten-
tă, constatăm că problema pe care am anunțat-o la
început - „Cum este posibilă matematica pură?” -
nu este rezolvată de Berkeley în întregime. El expli-
că, într-adevăr, cum putem ști că o anumită propo-
ziție matematică este universal adevărată, dar nu și
cum este posibilă însăși această universalitate. Prin
aceasta, el clarifică modul în care putem ajunge în
posesia unor cunoștințe matematice, fără însă a ex-
plica însăși posibilitatea matematicii, deci a ordinii
care face posibilă o cunoaștere matematică.
La o primă vedere, am putea crede că nici Kant
nu urmărește să o facă. Întrebarea formulată de el
- „Cum este posibil ca rațiunea omenească să dea
naștere cu totul a priori unei asemenea cunoștin-
țe?” - nu pare diferită de întrebarea lui Berkeley.
Abia în lumina răspunsului se dezvăluie sensul
întrebării. În momentul în care Kant găsește ex-
plicația posibilității matematicii în sensibilitatea
noastră, care cuprinde, pe de o parte, forma fe-
nomenelor (spațiul și timpul), iar pe de altă parte,
materia fenomenelor (senzațiile), el nu oferă doar
o explicație a modului în care putem ajunge la con-
cluzii matematice, ci și o întemeiere a posibilității
matematicii.
Acest lucru devine mai clar dacă ne oprim asu-
pra unei întrebări cheie a filosofiei kantiene, din
partea a doua a Prolegomenelor: „Cum este posibilă
însăși natura?”. Iată cum se deschide această secți-
une: „Această întrebare, care reprezintă punctul cel
mai înalt pe care îl poate atinge vreodată filozofia
transcendentală și spre care ea trebuie să fie condu-
să ca spre granița și desăvârșirea ei, conține, de fapt,
două întrebări. Prima: Cum este în genere posibilă
natura în înțeles material, adică din punctul de ve-
dere al intuiției, ca totalitate a fenomenelor; cum
sunt posibile, în genere, spațiul și timpul și acel
ceva care le umple pe amândouă, adică obiectul
senzației? Răspunsul este: Prin mijlocirea alcătuirii
sensibilității noastre, care face ca ea să fie afecta-
tă într-un mod propriu ei de obiecte care în sine
îi rămân necunoscute și care sunt cu totul deose-
bite de fenomenele lor. Răspunsul acesta este dat
în Critică, în «Estetica transcendentală», iar aici,
în Prolegomene, prin dezlegarea primei probleme
fundamentale a filozofiei transcendentale”.8
Chiar această formulare neobișnuită - „Cum
este posibilă însăși natura?” - dovedește că întreba-
rea „Cum este posibilă matematica pură?” țintește
mai în profunzime decât întrebarea lui Berkeley.
Astfel, posibilitatea matematicii se întemeiază pe
faptul că ordinea naturii se află în noi, nu în lu-
cruri. Spațiul și timpul sunt cele care fac „ca di-
versul fenomenului să poată fi ordonat în anumite
raporturi”9 și care, în acest fel, stau la baza ordinii
matematice a lumii.
Acest răspuns clarifică și diferența de nuanță
dintre întrebările pe care cei doi autori le formu-
lează cu privire la cunoașterea matematică. Pe de
o parte, Berkeley întreabă, așa cum am văzut mai
sus, „cum putem ști că o propoziție oarecare este
adevărată pentru toate triunghiurile particulare,
dacă nu chiar prin aceea că am văzut-o mai întâi
demonstrată pentru ideea abstractă de triunghi
care corespunde în mod egal tuturor triunghiuri-
lor?”, problematizând astfel modul în care suntem
capabili să ne asigurăm de universalitatea judecă-
ților matematice. Kant, pe de altă parte, întreabă
„Cum este posibil ca rațiunea omenească să dea
naștere cu totul a priori unei asemenea cunoștin-
țe?”, știind că soluția acestei probleme cuprinde în
mod necesar o analiză a posibilității ordinii mate-
matice a naturii.
Este interesant de observat faptul că, prin
această expresie („a da naștere unor cunoștin-
țe”), traducerea reușește să redea într-o manieră
remarcabilă diferența dintre întrebările celor doi
filosofi, precum și caracterul aparte al „revoluției
copernicane” pe care se bazează concepția lui Kant,
dezvăluind astfel sensul întrebării sale. „A da naș-
tere” poate fi, în mod obișnuit, înlocuit cu „a crea”.
Folosirea unui verb cu un asemenea sens într-un
context epistemologic poate părea bizară, dar ea se
potrivește următoarei idei din filosofia kantiană:
intuițiile pure a priori, pe care se bazează cunoaște-
rea matematică, nu au doar realitate empirică, ci și
idealitate transcendentală.10
Observăm, în consecință, că Berkeley ia în con-
siderare doar jumătate de problemă. El nu răspun-
de în întregime la întrebarea „Cum este posibilă
matematica pură?”, ci mai degrabă la întrebarea
„Cum putem fi siguri de universalitatea propozi-
țiilor matematice?”. Kant, pe de altă parte, încearcă
să ofere o explicație a posibilității matematicii: nu
doar a posibilității noastre de cunoaștere, ci a ordi-
nii matematice a lumii. Galileo afirma că universul
este scris în limbaj matematic. Dacă Berkeley ex-
plică de ce îl putem înțelege și vorbi, Kant arată de
ce e un limbaj și nu o vorbărie fără sens.
Note
1	Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafiizi-
că viitoare care se va putea înfățișa drept știință, trad.
Mircea Flonta și Thomas Kleininger, ed. a 4-a, stu-
diu introductiv și note de Mircea Flonta, Humanitas,
București, 2015, p. 93.
2	Immanuel Kant, Prolegomene, p. 98.
3	Immanuel Kant, Prolegomene, p. 99.
4	Immanuel Kant, Prolegomene, p. 99.
5	Immanuel Kant, Prolegomene, p. 102.
6	Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. Nicolae
Bagdasar și Elena Moisuc, ed. a 3-a, ediție îngrijită de
Ilie Pârvu, Univers Enciclopedic Gold, București, 2009,
p. 53.
7	George Berkeley, Tratat asupra principiilor cunoaș-
terii omenești, trad. Laurențiu Staicu, introducere și
note de G. J. Warnock, Humanitas, București, 2004, p.
65.
8	Immanuel Kant, Prolegomene, p. 149.
9	Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, p. 71.
10	Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, p. 78.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
5
Discursul metafisic despre lumină (III)
Doctrina îngerilor
despre lumină
■ Viorel Igna
Borgo	lona III - triptic (2013), ulei pe pânză, 300 x 100 x 120 cm
n lumea creștină medievală concepția neo-
platonică a Inteligențelor despre lumină, ca
intermediară între Dumnezeu și lume, scrie
G. Federici Vescovini1, s-a dezvoltat în doctrina
creștină despre îngeri, care este bazată mai ales
pe doctrina despre Ierarhiile cerești a lui Pseudo
Dionisie Areopagitul, pe de o parte, și pe doctrina
despre îngeri a Sfântului Toma din Aquino, într-o
accepțiune diferită.
După Pseudo Dionisie, îngerii, a căror ierarhie
o stabilește, sunt lumină din lumină, iradiată de
Bine, Soarele dumnezeiesc care-și distribuie raze-
le din bunătatea lui nemăsurată:
„De fapt precum Soarele nostru, nu prin cu-
getare sau voință, ci prin însuși faptul că este, lu-
minează toate câte participă la lumina lui după
rațiunea puterii lor, așa și Binele mai presus de
Soare, prin însăși existența lui, ca arhetipul ridicat
mai presus de chipul lui obscur, transmite tutu-
ror, pe măsura lor, razele întregii bunătăți. Prin
acestea au luat subzistență toate ființele, puterile
și lucrările inteligibile și înțelegătoare.”2 Razele
Soarelui, raze inteligibile și inteligente, trebuie să
susțină toate esențele, toate puterile și acțiunile.
Ele posedă o intelecțiune care nu este din această
lume și datorită lor există toate ființele ce posedă
o viață indestructibilă și nealterabilă; de aceea pot
să fugă în fața morții, de devenirea materiei de
dincolo de fluxul ei instabil; ele sunt necorpora-
le și nemateriale, și nu sunt altceva decât lumină
a intelecției (phos noeton). Pe această bază, scrie
Federici Vescovini, teologii creștini, dezvoltând o
temă a Sfântului Augustin, îl văd pe înger ca pe o
creatură spirituală a cărui esență este lumina de
dimineață3. După el, îngerul cunoaște universala
creatură în Cuvântul lui Dumnezeu, fiind aceasta
o cunoaștere ca aceea a luminii de dimineață în-
dreptată în și spre înalturi.
Această cunoaștere este paragonată cu aceea
a luminii zilei, cea de dimineață și cea de seară
(vespertină). Tema este reluată de Sfântul Toma
din Aquino, atent la terminologia gnoseologică
iluminativă în mediul îngeresc; el introduce o dis-
tincție ontologică între lumină, substanța divină,
și lume ca o calitate a corpurilor naturale. Sfântul
Toma, vorbind despre cunoașterea proprie înge-
rilor, vizibilă cu lumina zilei, reține că cea vesper-
tină poate fi înțeleasă ca o lumină în mișcarea
ei între cea de dimineață și cea de seară în care
Dumnezeu apare întotdeauna ca lumină plină, în
întunecimea creaturilor lipsite de vedere și bântu-
ite de întuneric.4
Lumină și lume
Unii filosofi medievali, de inspirație mai mult
aristotelică decât neoplatonică, elaborează o on-
tologie a luminii, ca anonimul autor al lucrării
Summa philosophiae, a lui pseudo-Grossatesta. El
face distincție între lumina în sine (lux) și lumen
sau lumina derivată dintr-un izvor dumnezeiesc
și care susține că splendoarea sau luminozitatea
este un accident sau o calitate ce provine dintr-un
câmp luminos (lucios). Dar există aici o diferen-
ță între splendoarea ce provine, de exemplu de
la Soare, cu splendoarea ce există în Soare, cu o
diferență între ceea ce este în sine și ceea ce este
derivat, ca un rivolus (pârâul) ce pleacă de la un
izvor și râul care devine5. Astfel splendoarea este
totdeauna un lumen, dar nu orice lumen și splen-
doare; deoarece lumenul natural este într-o con-
tinuă mișcare, se mișcă cu ajutorul aerului sau a
altor mijloace elementare, deoarece aparține ge-
nului de calități accidentale ale corpului.
Astfel, Witelo6 prietenul Sfântului Toma din
Aquino, a transformat în sens aristotelic teoria
metafisică a luminii a lui Grossatesta, introdu-
când la fel ca Sfântul Toma din Aquino distincția
între lumina ca substanță și lumen ca o calitate sau
accident al corpurilor naturale. Witelo, așa cum
am mai spus, este autorul importantei opere de
optică, Perspectiva, la care a scris și o Introducere
în care a explicat că lumina sensibilă sau natura-
lă trebuie să fie definită ca lumen, ale cărui reguli
optice de propagare geometrică le-a studiat. Ea
nu este forma substanțială în sine a corpurilor, ci
este modalitatea pentru care un fenomen sensibil
devine inteligibil. Pentru Sfântul Toma lumina
este o calitate accidentală cum sunt culorile, care
sunt calități active ce rezultă din acțiunea lumi-
nii solare asupra obiectelor: lumina deci nu este
forma substanțială a corpurilor, deoarece materia
primă, creată sub forme substanțiale într-un mo-
ment secundar s-a fost formată numai datorită
unor împrejurări accidentale, așa cum se găsesc
corpurile în realitate.7
În Evul Mediu exista un adevărat cult pentru
culori și pentru lumina închisă în suprafețe auri-
te, cu aureolele sfinților sau a fundalurilor și a ma-
rilor vitralii ale Catedralelor gotice. În contem-
plarea pietrelor prețioase ce strălucesc în altarele
Abației pariziene de la Saint Denis, unde abatele
Suger a avut viziunile frumuseții sensibile a lumi-
nii materiale, ca o lumină spirituală imaterială a
bunului Dumnezeu8.
La fel și Dante Alighieri cânta „dulcea culoa-
re a zafirului oriental” (Purg. I, v. 13) și Guido
Guinizzelli „fața de zăpadă colorată în granat”
(roșu închis), Poesie, VII, v. 5.
Distincția între lumen-ul natural creat și lu-
mina divină eternă necreată, care se propagă
ca lumini intermediare și reflectate în diversele
lumi proprii creaturilor este tema principală a
Divinei Comedii a lui Dante, pentru care Sediul
Paradisului sau Empireul este reprezentat ca o
Sferă supremă de lumină9.
Analogia luminii
Tema biblică a Luceafărului de dimineață prin-
tre cețuri, sau lumina Lunii și strălucirea Soarelui:
„Ca Luceafărul de dimineață în mijlocul noru-
lui. Ca Luna plină în zilele ei;
Ca Soarele strălucind peste locașul Celui
Preaînalt și ca arcul curcubeului
luminând în norii slavei”10
este reluată de Eckhart11 în sensul operei cre-
atoare a lui Dumnezeu: creația este Templul său
de lumină. În orice caz, și în tradiția augustiniană
și franciscană, conclude G. Federici Vescovini, pe
urmele lui Bonaventura, care a înțeles imaginile
luminoase în sens analogic sau metaforic ca si-
militudini cu divinul pentru a explica modul de
acțiune și natura lui Dumnezeu. Bartolomeu din
Bologna, activ la Paris în jurul anului 1278, a fă-
cut o distincție între lumină, lume, razele Soarelui
și splendoarea lor.
Pe baza principiului analogic sau de similitu-
dine, Bartolomeu din Bologna a explicat expresii
ca Hristos este lumina și Centrul lumii ce emană
raze de lumină, care fac posibile anumite fenome-
ne oculte. Analogia între procesele de difuziune
ale luminii sensibile cu cele ale luminii spirituale
este dezvoltată în operele unui franciscan celebru,
englezul Roger Bacon, Doctor Mirabilis, care a
elaborat teoriile propagării luminii în linie dreap-
tă, a luminii fizice într-o doctrină a capacității
de a vedea constituită ca o știință experimentalis
interioris, ca o iluminare a luminii dumnezeiești
spirituale. Lumina se propagă în linie dreaptă și
formele pe care ea le produce se iradiază nu nu-
mai ca acțiuni, ci și ca mișcări provocate de un
izvor sau de o cauză luminoasă asupra unui re-
ceptor fizic12.
Poate ultima dintre aceste fizici sau metafisici
ale luminii se poate vedea în proiectul lui Cartesius
de a descrie lumea din punctul de vedere al lu-
minii: așa cum pictorii nu pot reprezenta într-un
tablou toate diversele fețe ale unui corp, aleg una
dintre ele, care se expune spre lumină, situându-le
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
în umbră pe celelalte, făcând vizibil numai ceea ce
se poate vedea dintr-o anumită perspectivă; știind
că nu pot să pun în textele mele tot ce am gândit,
am încercat să expun atât cât era posibil în cartea
mea despre Lume ceea ce cred eu despre lumină;
apoi, ceea ce gândesc despre Soare și stelele fixe,
deoarece lumina derivă de la aceste izvoare; de la
planete, de la comete, de la Pământ, deoarece ele
reflectă această lumină asupra tuturor corpurilor,
dar mai ales asupra omului, care este spectato-
rul.13
Lumina ar fi astfel un fenomen vizibil și posi-
bil de explicat în termenii unei mișcări de ener-
gie luminoasă materială, corpusculară, care se
răspândește conform unor reguli matematice
proprii opticii geometrice. Cu alte cuvinte, față
de teoriile despre lumină ale altor opticieni medi-
evali ca Roberto Grossatesta, Witelo și Giovanni
Peckham, lumina nu este principiul inteligibil al
realității fizice, ci un fenomen mecanic al mișcării
materiei luminoase, observabilă prin experiență,
și deci un fenomen empirico-matematic și nu
unul ontologico-metafisic. Această doctrină a fost
reluată de Biagio Pelacani în secolul al XIV-lea14.
Lumina astrologică
instrumentală
Doctrina Vechiului Testament despre lumină
înțeleasă ca lumină cosmică a primelor verse-
te din Facerea a fost adaptată de mulți filosofi,
teologi învățați medievali, conclude G. Federici
Vescovini15, unor pasaje din cosmologia lui
Aristotel, în așa fel că în Evul Mediu creștin au
răspândit traducerile din operele sale, și ideea că
lumina creată a lui Dumnezeu se comunică sfe-
relor cerești și planetelor, care devin prin urma-
re cauzele instrumentale ce transmit mișcarea și
influența luminii.
Lumina este astfel instrumentul cerului, „lux
est qualitas activa primi corporis alternantis, sci-
licet caeli” (lumina este calitatea activă a primu-
lui corp alternat, adică a Cerului); ea nu este o
substanță și se manifestă totdeauna ca atribut al
unui alt corp, făcându-l luminos, actualizându-l:
ipsa actualitas rei estquidam lumen ipsius16 (re-
alitatea actuală a unui lucru este lumina însăși).
Sfântul Toma din Aquino prin urmare reține
că de la aștri provin acțiunile luminoase recep-
tate pe Pământ, justificând astfel în mod indirect
în planul fizic și natural o concepție astrologică
naturală sau rațională pe larg acceptată și împăr-
tășită de filosofii medievali. Această doctrină a
fost elaborată prima dată de Albertus Magnus,
care în De natura locorum și în De causis et pro-
prietatibus elementorum reține că de la lume, de
la căldură și de la mișcarea corpurilor cerești
provine o mișcare care se propagă în spațiu și
actualizează puterile intrinseci ale luminii, adică
cele închise în starea ei originară, ce generează
viața, care astfel depinde de influența luminii
proprii sau reflectate a cerurilor.
Atât Albertus Magnus, Doctor Universalis,
cât și Sfântul Toma din Aquino printre teologi,
fie Guido Bonati, fie Pietro d’Abano printre fi-
zicieni, n-au făcut decât să interpreteze teoria
lui Aristotel care originează în lumina Soarelui,
răspândită de aștri, toate formele de viață de
pe Pământ, inclusiv omul17. Albertus Magnus
a adaptat această teorie astrologică a cauzei in-
strumentale a luminii cerurilor, chestiunilor
ce privesc teoriile creaționismului creștin în-
tr-o operă numită Speculum astronomiae, care
a constituit manualul prin care a fost adaptată
astrologia arabă medievală la viziunea creștină
despre structura Universului și a reprezentării
firmamentului, până în momentul când aceas-
tă teorie a fost înlocuită de concepția magică
despre lumina cerurilor și stelelor din Picatrix
(despre riturile astrale) în opera De vita coelitus
comparanda a lui Marsilio Ficino18 .
Fără a considera faptul că fie ermeticilor me-
dievali fie lui Ficino îi era bine cunoscut, scrie
Claudio Moreschini19, textul Asclepius. Derivă,
de fapt, de la Asclepius, după Gentile20 afirmația
din De divino furore, adică faptul că filosofii au
învățat de la Hermes Trismegistul, cel mai înțe-
lept dintre toți Egiptenii, că Dumnezeu este izvo-
rul luminii supreme:
„filosofii menționau că este necesar ca sufletul
să se dedice unei intense contemplări a minții lui
Dumnezeu și astfel să vadă cu mai multă claritate
toate lucrurile21”.
În anii ce-au urmat Ficino a elaborat în
mod complet conceptul de prisca theologia: el
a expus-o în De christiana religione, în cap. 22.
Teologia antică, ne spune el, s-a născut printre
perși datorită lui Zoroastru /Zarathustra și prin-
tre Egipteni, care au fost obiectul învățăturii lui
Hermes Trismegistul și a fost după aceea îmbo-
gățită în Tracia sub Orfeu și în Italia cu Pitagora,
până a ajuns la plină maturitate în Atena cu
Platon.
Succesiunea este, deci, următoarea:
Zarathustra, Hermes, Orfeu, Aglaofemo, Pitagora,
Platon: putem să citim acest lucru și în Teologia
Platonică a lui Marsilio Ficino. Considerând in-
teresul pe care l-a avut Ficino pentru ermetism
în traducerea sa a Corpus-ului Hermeticum, re-
alizată în 1463. Așa cum observă Allen22, Ficino
scrie în Introducere că Hermes Trismegistul a
predat despre chestiunile ce privesc divinitatea
și că în Pimander apar mistere secrete și Oracole
minunate. Hermes n-a vorbit ca filosof, ci ca
Profet care preanunță viitoarea distrugere a reli-
giei egiptene, nașterea unei noi credințe, venirea
Mântuitorului, Judecata finală, gloria celor feri-
ciți și pedeapsa pentru cei păcătoși. Ficino știa
bine că Sfântul Augustin îl acuzase pe Hermes
de a fi adăugat puteri profetice prin intermediul
astrologiei sau, și mai complicat, prin demonii
buni sau răi23.
Tot acest discurs metafisic ne face să credem
încă o dată că Evul mediu târziu și Renașterea
n-au fost deloc vremuri bântuite numai de în-
tuneric, ci și de lumina cunoștinței, asemeni
chipului vechiului Maestru din Jocul cu mărgele
de sticlă al lui Hermann Hesse: Când Maestrul îl
recunoaște pe Josef Knecht ca noul Maestru, a
văzut cum i se lumina fața și-l atinse cu înțelege-
re, un gest de o simplitate supremă, luminoasă,
ai cărui ochi îi trimiteau lui Josef raze palide și
reci. Erau razele luminii cunoașterii de a căror
complexitate și măreție era conștient și de aceea
l-a avertizat: „Josef, o să obosești”, cu aceeași voce
plină de afecțiune și bunăvoință...
Note
1	G. Federici Vescovini, Luce, în Enciclopedia de-
ll’Arte medievale, Treccani, Milano, 1997, p. 18.
2	„Nu în (cuvinte) convingătoare. Înțelepciunea
omenească, comentează Maxim Mărturisitorul, cu-
lege dovezile probabile din cele sensibile; căci marea
forță a silogismelor își ia argumentele din geometrie;
dar în ceea ce privește cele nemateriale, mai bine zis
cele supramateriale și mai presus de toată ființa (sub-
stanța), cum ar cunoaște cineva în mod logic (prin
speculație), ceea ce nu se poate explica nici prin intui-
ția culminantă a minții (neștiința despre Dumnezeu)?
Ceea ce se poate cugeta prin evlavie pură, în chip
negrăit”. Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul -
Despre Numirile Dumnezeiești, în Sfântul Dionisie
Areopagitul, Opere complete, Paideia, București,
1996, IV, 1.
3	Sfântul Augustin, De div. quaest., 83, q. 47.
4	Unii fizicieni contemporani după îndelungi cer-
cetări sunt de acord că în Univers este întuneric, nu
există lumină. Stelele nu strălucesc, Soarele nu este
luminos. Totul este negru, înfricoșător de negru.
Luna nu reflectă razele sale. Lumina apare numai în
momentul în care există ochii. Este creierul uman cel
care transformă undele electromagnetice în semnale
luminoase. Undele electromagnetice în sine nu gene-
rează lumină, este creierul uman (sau cel al animale-
lor) capabil de acest lucru, altfel totul este învăluit în
întuneric. Totul este cuprins de o liniște totală, caci în
Univers, fără atmosferă, nu există sunete, nu se aude
nimic în afara muzicii cosmice, care se „aude” aici pe
Pământ. Cosmosul se aprinde, am putea spune numai
atunci când apare omul, capacitatea creierului său de
a face posibilă vederea luminii, mai ales de a o inter-
preta. Este o situație cu adevărat stranie și mai ales
perplexă din toate punctele de vedere. La fel se-ntâm-
plă cu Răsăritul și Apusul Soarelui. Nu este Soarele cel
care răsare și apune, suntem noi, care datorită miș-
cării de rotație a Pământului avem această senzație.
De aceea este nevoie de o cunoaștere a interiorității,
dată de Dumnezeu prin iluminare cu ajutorul rațiu-
nii. Chestiune de perspectivă...
5	Pseudo Grossatesta, Tractatus de anima XIV, 11.
6	Witelo, De natura deorum, ed. îngrijită de E.
Paschetto, Torino, 1978, pp. 89-132.
7	Tommaso d’Aquino, Summa theologica, I, 67, 4,
Firenze 1949-1975.
8	E. Panofsky, Il significato nelle arti visive, Torino,
1962.
9	Dante Alighieri, Par. XXX, v. 39.
10	Sirah, 50, 6-7.
11	Maestro Eckhart, Predici 9.
12	Ruggero Bacone, De multiplicatione specierum,
ed. îngrijită de D. C. Lindberg, Madison, 1970.
13	Rene Descartes, Discorso sul metodo, V, cu un co-
mentariu de Etienne Gilson, ed. îngrijită de Emanuela
Scribano, Cinisello Balsamo, San Paolo, 2003.
14	Cf. Biagio Pelacani di Parma, Questiones de ani-
ma, ed. îngrijită de G. Federici Vescovini, Firenze
1974.
15	G. Federici Vescovini, Marsilio Ficino e lo spirito
celeste, Annali della Fondazione Ugo Spirito 5, 1993,
pp. 71-90.
16	Tommaso d’Aquino, Super librum de causis ex-
positio, ed. îngrijită de H. D. Saffrey, Fribourg, 1954,
trad. it. Commento al „Libro delle cause”, ed. îngrijită
de C. D’Ancona, Milano, 1986.
17	Aristotel, Fizica, 194 B, 13.
18	G. Federici Vescovini, Marsilio Ficino e lo spirito
celeste, Annali della Fondazione Ugo Spirito 5, 1993,
pp. 71-90.
19	Claudio Moreschini, Storia dell’ermetismo cristi-
ano, Morcelliana, Brescia, 2000, p. 201.
20	Cf. S. Gentile, In margine all’epistola “De divino
furore” de Marsilio Ficino, “Rinascimento”, a II-a serie,
23 (1983), pp. 33-77.
21	Marsilii Ficini, Philosophi Platonici, Medici atque
Theologi Operum tomus secundus, Basilae, 1561, p.
1537, în C. Muscolino, op. cit., p. 201.
22	M. J. B. Allen, Synoptic Art. Marsilio Ficino on the
History of Platonic Interpretation, Olschki, Firenze,
1988, pp. 24 și urm.
23	Ibid., p. 41 și urm.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
7
esoterism
Colecția Arta regală (XII)
■ Vasile Zecheru
Urcând, fiecare își poartă crucea sa, pro-
priul său corp cruciform, veșmântul ma-
terial în care tendințele sunt totdeauna
contrare dorinței spiritului și opuse as-
censiunii. Astfel împovărat, fiecare trebuie
să urmeze urcușul singur; totuși, așa cum
arată tradiția secretă și așa cum sugerează
brațele crucii, el întinde o mână către aju-
toarele invizibile situate deasupra lui, iar
cu cealaltă îi ajută pe frații săi mai slabi
rămași în urmă. Căci, dacă treptele și mar-
ginile scării formează o singură unitate, tot
așa viața fiecăruia și viețile celorlalți sunt,
în fond, una singură și nimeni nu trăiește
doar pentru sine.
Walter Leslie Wilmshurst
Căutător fervent și deosebit de implicat al
experienței transcendentale, scriitor de
mare influență în epocă, teozof clarvă-
zător, francmason într-o lojă mixtă, dar și preot
anglican, în tinerețea sa, autorul lucrări Fața ne-
văzută a Masoneriei este, fără îndoială, o figură
impozantă a ocultismului occidental de la finele
secolului al XIX-lea și început de secol XX; îl cali-
fică pentru această titulatură febrila sa preocupa-
re constantă și aplicată pentru spiritualitate, în ge-
neral, și teosofie, în special. Biografia lui Charles
Webster Leadbeater (1854-1934) este, relativ, bine
cunoscută și, ca atare, nu vom insista, în cele ce
urmează, decât asupra unor episoade pe care le-
am considerat a fi semnificative în ceea ce privește
formarea și consolidarea autorității sale în mate-
rie. Trebuie menționat, de asemenea, din capul
locului, că Leadbeater a fost un admirabil auto-
didact și că întreaga lui alură spirituală s-a con-
stituit, în timp, ca o consecință a căutărilor sale
ingenioase, precum și a prelegerilor și scrierilor
cu conținut ezoterico-sapiențial rezultate, firesc,
în urma întâlnirilor și relațiilor cu oameni consa-
crați; în plus, asiduitatea ieșită din comun în acest
domeniu, precum și devotamentul remarcabil de
care a dat dovadă în întreaga sa viață au determi-
nat reușitele sale și aprecierile de care s-a bucurat.
Leadbeater va fi animat, încă din adolescență, de
o sete de cunoaștere absolut remarcabilă; între al-
tele, el a studiat de unul singur bolta cerească și
mersul stelelor, precum și numeroase lucrări cu
conținut spiritual, dar și limbile străine (franceză,
latină, greacă și sanscrita).
În anul 1883, când s-a alăturat Societății
Teozofice (ST), Leadbeater a avut prima sa întâl-
nire specială, cea cu mediile spiritiste, întâlnire
care l-a și determinat, de altfel, să pună capăt afili-
erii sale la religia anglicană din care provenea și în
care se formaseră ca om și ca intelectual. Anterior,
l-a cunoscut pe Daniel Dunglas Home (1833-
1886), reputat spiritist și medium charismatic al
timpului său, a citit lucrarea Lumea Ocultă a lui
Alfred Percy Sinnett1 (care l-a marcat în mod de-
osebit) și a avut inițiativa de a trimite o epistolă
plină de pathos către Kuthumi2 prin care solicita
să fie acceptat ca ucenic. În mod direct și personal,
Leadbeater i-a cunoscut, totodată, pe cei doi fon-
datorii legendari ai ST, Helena Petrovna Blavatsky
(HPB)3 și Colonelul Henry Steel Olcott4.
În anul 1885, Leadbeater a călătorit împreună
cu Olcott și HPB în India și Birmania. Aflați la
Ceylon (acum, Sri Lanka), cei doi au fondat
Academia Budistă Engleză unde Leadbeater a fost
împuternicit ca prim director al acestei instituții.
Treptat, școala astfel înființată s-a extins, a deve-
nit Ananda College și s-a dovedit a fi rezistentă la
proba timpului; ea încă funcționează și în prezent
ca universitate având în patrimoniul său chiar și
o clădire numită Leadbeater, după numele celui
care, o vreme, a pus bazele așezământului respec-
tiv.
După ce, în anul 1886, HPB se întoarce în
Europa și, apoi, finalizează lucrarea sa de căpătâi,
Doctrina secretă (1888), ST se afla în culmea glori-
ei sale pentru că, iată, avea acum chiar și o temelie
doctrinală consemnată în mod explicit; cumva, ca
o consecință firească a acestui statut, în anii ce vor
urma, istoria va consemna un aflux considerabil
de adepți, oameni respectabili, de altfel, care se
vor înscrie în organizație, vor cotiza cu regulari-
tate și vor veni cu donații apreciabile pentru a sus-
ține un iluzoriu proces de elevare spirituală. În tot
acest context și pentru că, între timp, căpătaseră
faima unui bun pedagog, dar și pentru că Sinnett
i-a cerut în mod insistent să se ocupe de pregă-
tirea școlară a fiului său, Leadbeater va reveni și
el la Londra (1889); pe drumul de întoarcere va
fi însoțit de doi tineri indieni, George Arundale
(1878-1945) și Curuppumullage Jinarajadasa
(1875-1953). Peste ani, atât Arundale, cât și
Jinarajadasa vor exercita, rând pe rând, președen-
ția ST și astfel vor confirma așteptările mentoru-
lui lor. În relația cu aceștia, Leadbeater va reuși o
performanță notabilă, cu toate că el însuși se lupta
încă să iasă din sărăcie: îi va trimite pe cei doi ti-
neri indieni să studieze la Cambridge.
În anul 1891, HPB a trecut în eternitate iar co-
lonelul Olcott a asociat la conducerea ST pe Annie
Besant (1847-1933), o scriitoare engleză prolifică,
liber cugetătoare preocupată intens de problema-
tica feministă a timpului său. Trei ani mai târziu,
Leadbeater a cunoscut-o pe doamna Besant iar în
anul următor, era invitat de către aceasta să locu-
iască în sediul londonez al ST. Astfel începe o in-
tensă colaborare între cei doi cu rezultate benefice
atât în plan scriitoricesc cât și în ceeea ce privește
conducerea propriu-zisă a organizației. Timp de
Borgo
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Pseudosfera 2 (2011)
Borgo	Pseudosfera 3 (2011)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
peste un deceniu, între 1895 și 1907, Leadbeater
intensifică cercetarea sa în plan spiritual insistând
pe găsirea și însușirea unei metode eficace care
să-i asigure cunoașterea Sinelui (iluminarea, sa-
madhi...) și, apoi, desăvârșirea ascensiunii sale. În
paralel, va fi preocupat de alcătuirea și publicarea
carților sale care, în mod firesc, s-au născut din
aceste aspirații și căutări febrile.5
În anul 1906, Leadbeater a fost învinuit că,
în calitate de pedagog, le-ar fi sugerat băieților
aflați în grija lui, masturbarea, ca pe un remediu
pentru îndepărtarea gândurile sexuale obsesive.
Conduita sa de tuture al adolescenților cu care
lucra a fost considerată neconformă cu rigorile
epocii și drept urmare a fost nevoit să demisione-
ze din ST. Ajunsă președinte al organizației (1907)
Annie Besant i-a luat apărarea lui Leadbeater spu-
nând că așa-zisul proces care i s-a intentat a fost o
parodie justițiară din moment ce acuzațiile n-au
putut fi dovedite iar unul dintre judecători s-a
antepronunțat în mod lamentabil. La finele anu-
lui 1908, secțiunile internaționale ale ST au votat
pentru reintegrarea lui Leadbeater în organizație
și astfel se produce reabilitarea sa efectivă. Așa se
face că, în urma acestei proceduri interne consa-
crate, Leadbeater a beneficiat de reparații morale
și a acceptat să revină la Adyar pe 10 februarie
1909, aceasta marcând reactivarea sa definitivă în
cadrul ST.6
În anul 1909, C. W. Leadbeater care, între altele,
producea o deosebită impresie în mediile teozofi-
ce etalând calitățile sale de clarvăzător, l-a întâlnit
pe Jiddu Krishnamurti (1895-1986) când acesta
nu împliniseră încă vârsta de 15 ani; fascinat de
aura specială pe care copilul o emana, el a prezis
cu deplină convingere că aceasta va deveni un im-
portant călăuzitor al umanității. Fără să stea mult
pe gânduri, Leadbeater îl va admite ca ucenic pe
acest adolescent și va învesti în el educație aleasă
și o instrucție școlară pe măsura capacităților sale;
Krishnamurti va fi un ucenic ascultător și va urma
cu dedicație traseul indicat de maestrul său.7 Date
fiind toate acestea, teozofi importanți au ajuns să
creadă cu tărie că acest tânăr indian este Mesia în
persoană, cel pe care ei îl așteptau cu înfrigurare;
ajuns la maturitate însă, Krishnamurti a descura-
jat ferm acest gen de predicție și, la un moment
dat, a cerut chiar dizolvarea organizației care sus-
ținea acest mesaj care, evident, era în dezacord
flagrant cu credința sa intimă.8
Leadbeater a rămas în India până în anul 1915,
monitorizând atent procesul educativ pe care-l
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
parcurgea Krishnamurti, după care el s-a mutat
la Sydney, în Australia, unde a rămas, cu mici în-
treruperi, până în anul 1929. În acea perioada, in-
teresul publicului australian pentru teosofism era
în continuă creștere iar prezența lui Leadbeater
acolo a reprezentat catalizatorul acestei mișcări.
Ajuns în Australia, Leadbeater îl va cunoaște aici
pe James Ingall Wedgwood (1883-1951) - teo-
zof, francmason și episcop al Bisericii Catolice
Liberale - care, un an mai târziu l-a ajutat să fie
inițiat în masonerie și, după un răstimp, l-a con-
sacrat ca episcop al bisericii pe care o conducea.9
Leadbeater a fost numit, de asemenea, responsa-
bil din partea ST cu edificarea Amfiteatrului Star
de la Balmoral Beach; construcția a durat timp
de aproape un deceniu și a fost finalizată în anul
1924.
Începând din anul 1922 și până în 1929,
Leadbeater a locuit la o reședință închiriată de ST
în cartierul portuar prosper Mosman din Sydney;
cu timpul, imobilul respectiv a devenit un centru
reprezentativ a teozofismului grație, în principal,
prezenței lui Leadbeater care a reușit să impună un
statut respectabil acestei mișcări în cadrul comu-
nității locale. Printre cei ce frecventau activitățile
organizate aici se disting: Clara Codd, Dora van
Gelder10 și Mary Lutyens (autoarea biografiei lui
Krishnamurti). Dată fiind intensa activitate teo-
zofică desfășurată sub îndrumarea lui Leadbeater,
centrul din Sydney devine reprezentativ în plan
mondial alături de centrul din Adyar și cel situat
în Țările de Jos. În plan administrativ și patrimo-
nial, ST va finaliza (1925) achiziționarea clădirii
din suburbia Mosman iar peste un sfert de veac va
înființa aici The Manor Foundation Ltd. care încă
deține și administrează acest imobil.
Leadbeater revine în Adyar (1930) cu gândul
de a se stabili, la senectute, în acest loc mult drag
inimii sale. Patru ani mai târziu, octogenar fiind,
el a avut inițiativa de a revizita orașul Sydney dar,
în drum spre Australia starea sa de sănătate s-a
deteriorat brusc; așa se face că pe data de 1 martie
1934, cel care deveniseră, între timp, o legendă vie
a teozofismului mondial trece la cele veșnice în
timp se ce aflat la Perth, în Australia. Trupul său a
fost incinerat iar cenușa astfel rezultată a fost dis-
tribuită diferitelor centre teosofice din lume spre
veșnică pomenire și vie recunoștință.
Despre cartea lui Leadbeater, intitulată în ori-
ginal The Hidden Life in Freemasonry, pentru care
consemnăm acest studiu introductiv se poate
spune că este un veritabil ghid pentru cel ce as-
piră la statutul de francmason deși ea este rodul
experienței pe care autorul a trăit-o în cadrul unei
masonerii mixte. Chiar și așa însă, elementele
fundamentale care conturează procesul intern
specific ce se derulează în interiorul unui atelier
masonic pot fi asimilate unei normalități dacă
e să ne raportăm la mesajul inițiatic profund și
autentic. Autorul face dovada că a înțeles cu în-
treaga sa ființă noima și utilitatea masoneriei și
că, tocmai de aceea, poziționează demersul iniția-
tic într-un context mai larg, acela al spiritualității
universale care, prin natura sa inerentă nu poate
fi îngrădită de intervenții omenești mai mult sau
mai puțin subiective, artificiale și, de altfel, nejus-
tificate în cea mai mare parte a lor. Leadbeater
se dovedește a fi nu doar un adept cultivat al teo-
zofismului ci, în egală măsură, un fin cunoscător
al hinduismului, iudaismului și hermetismului.
Cunoștințele pe care le etalează în carte, atitudi-
nea sa corectă și echilibrată și, deopotrivă, arta de
a expune elementele doctrinale privind inițierea îl
recomandă de la sine pe autor ca fiind un autentic
Borgo	Pseudosfera 27 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
maestru spiritual. Referitor la această cartea a sa
Leadbeater precizează: Prezentul volum își pro-
pune, păstrând totuși acele secrete care trebuie să
rămână astfel, să înlesnească întrezărirea sensului
intim și a scopului Francmasoneriei, în speranța că
aceasta va trezi în fraților un respect mai profund
pentru comoara ai cărei păzitori sunt, dar și o în-
țelegere mai clară a misterelor Artei. (Leadbeater,
p. 25)
Lucrarea este bine concepută și judicios repar-
tizată pe cele zece capitole, fiecare dintre acestea
fiind destinat pentru a trata în detaliu o proble-
matică inițiatică distinctă. Cu metodă și cu o anu-
mită gradualitate, Leadbeater trece în revistă, în
cadrul expunerii sale, aspectele esențiale ale sim-
bolisticii, descrierea și decorarea Lojei pe timpul
ținutei, ceremoniile de inițiere în cele trei grade
fundamentale și își expune cu eleganță conside-
rentele sale. Prezenta cartea a fost publicată în
anul 1926 când autorul era septuagenar și a fost
prefațată de Annie Besant care, și ea, vorbește în
cunoștință de cauză despre problematica masoni-
că; în anii care au urmat, lucrarea s-a bucurat de
apreciere în mediile interesate, a cunoscut nume-
roase reeditări și a fost tradusă în diverse limbi de
mare circulație (franceză, germană, spaniola etc.).
În continuare, pentru o mai bună ilustrare a
mesajului complex pe care autorul îl construiește
cu migală în cartea sa, vom prezenta succint câ-
teva idei ce se desprind în urma studierii acestei
lucrării. Astfel, în preambul cărții sale, Leadbeater
insistă asupra originii egiptene a framcmasoneri-
ei și, în acest sens, menționează câțiva autori din
epocă11 dar și celebra lucrare antică Cartea mor-
ților12 Autorul insistă în mod deosebit, de aseme-
nea, asupra modului în care ritualurile, legendele
și simbolurile framcmasoneriei au fost conservate
în timp și transmise, apoi, cu fidelitate, din gene-
rație în generație, întru actualizarea procesului
inițiatic în toată splendoarea sa. Leadbeater insis-
tă, totodată, asupra interpretărilor consacrate ce
se impun a fi conferite ritualurilor din vechime
pentru ca acestea să producă efectele scontate; el
menționează, la un moment dat, patru mari cate-
gorii de semnificații subliniind, în acest sens, ne-
cesitatea de a se revela: (i) modului în care Marele
Arhitect a proiectat și construit universul; (ii) im-
perativul de a se acționa în conformitate cu Legea
(ordinea universală și planul celest); (iii) mesajul
inițiatic privind necesitatea pregătirii de moarte
încă din timpul vieții; (iv) scopul suprem al pro-
cesului inițiatic - obținerea, în mod conștient, a
nemuririi / mântuirii autentice.
În capitolul II al cărții sale, Leadbeater expu-
ne o amănunțită descriere a locului sacru în care
atelierul masonic își desfășoară activitatea sa spe-
cifică, respectiv derularea ritualurilor tradițio-
nale. Astfel, cititorul vine în contact cu aspectele
ce definesc forma și orientarea patratului lung al
templului masonic în funcție de punctele cardi-
nale și ia cunoștință de comentariile și explicațiile
calificate pe care autorul le introduce pentru o mai
bună înțelegere a mesajului inițiatic. Preocuparea
lui Leadbeater de a descrie Bolta cerească simbo-
lică menită să acopere planul orizontal al lojei,
dispunerea și decorarea a ceea ce, îndeobște, este
cunoscut ca fiind platforma de la Orient și, apoi,
prezentarea Altarului jurămintelor, toate acestea
la un loc reprezintând o contribuție admirabilă în
a defini mesajul mut pe care templul masonic îl
transmite aspirantului întru cunoaștere și inițiere.
În mod similar, prezentarea celor două Coloane
și a celor trei Colonete, cu întreaga lor bogăție de
sensuri și interpretări, vine să completeze în mod
rotund universul de semnificații cu care ia con-
tact cel desemnat să parcurgă Calea regală.
În următorul capitol sunt prezentate orna-
mentele aflate în atelier pe timpul ținutei: Pasajul
mozaicat, Ciucurele dantelat și Steaua înflăcă-
rată. Sunt descrise, de asemenea Bijuteriile mo-
bile (accesoriile care împodobesc pe oficiați în
timpul derulării ritualului), precum și Bijuteriile
fixe (Piatra brută și Piatra șlefuită, Scara cu șap-
te trepte etc.) Cu referire la Steaua înflăcărată,
Leadbeater precizează că aceasta reprezintă unul
dintre cele mai puternice simboluri masonice;
semnificațiile care i se atribuie acestui simbol sunt
multiple și se impun a fi descifrate cu deosebită
atenție de către aspirant ajutat de maestru său.
Adevărul spiritual exprimat de Steaua înflăcărată
și de reflexul său în Focul sacru este că reflectarea
lui Dumnezeu există întotdeauna în noi. Omul a
fost făcut după chipul lui Dumnezeu - expresie fa-
miliară pentru noi toți; există, într-adevăr, o reflec-
tare a lui Dumnezeu în om și chiar mai mult decât
atât. [...] căci Dumnezeu este Lumina care poartă
chipul și, în măsura în care omul poate să vadă în
Sine această Lumină și s-o reflecte în exterior ca o
oglindă, el devine una cu Divinul. (Leadbeater, p.
90)
Urmează, în continuare, un întreg capitol de-
dicat Deschiderii lucrărilor masonice, operațiune
prin care, de fapt, se trece în mod ritualic de la
profan la sacru. În prezentarea acestei proble-
matici, Leadbeater acordă o atenție deosebită
Acoperirii lojei, prezentării Oficianților care au
roluri ritualice, precum și a Îndatoririlor speci-
fice pe care aceștia le au de îndeplinit în cadrul
psihodramei inițiatice. Se bucură, de asemenea,
de o grijă deosebită din partea autorului episodul
Deschiderii propriu-zise a lucrărilor ca secțiune
anume destinată asigurării unui cadru adecvat de-
rulării procesului inițiatic. Deschiderea lucrărilor
unui atelier masonic este o sublimă ceremonie ce
prezintă un interes major pentru ceea ce urmează
și, de aceea, momentul respectiv se impune a fi
pus în operă cu convingere și dăruire pentru ca
astfel să fie corect înțeles sub aspectul importanței
sale și a consecințelor pe care le generează.
În capitolul VI este prezentată inițierea pro-
fanului la gradul de ucenic și, în acest context,
Leadbeater insistă în a descrie Candidatul ideal,
pregătirea acestuia pentru inițiere13 și, în cele din
urmă, Fazele ceremoniei cu conținutul lor bine
dozat pentru ca aspirantul să primească mesajul
cu întreaga sa ființă. O atenție specială este acor-
dată Cabinetului de reflecție, locul în care profa-
nul trece de proba Pământului și, apoi, celor trei
O
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
o
Călătorii simbolice parcurse de către novice în
templu fiind asistat de către oficianți. Urcușul as-
pirantului de la grosier la subtil începe cu prima
călătorie, cea în care este în prim plan, tumultul
vieții cu pericolele nebănuite ce însoțesc viața
omului. În cea de-a doua călătorie, zgomotele
sunt mult mai potolite semn că aspirantul a ur-
cat pe o treaptă superioară în evoluția sa. În fine,
pe timpul ultimei călătorii, tăcerea este deplină și
aceasta înseamnă că, în drumul său spre Lumină,
candidatul la inițiere a intrat în sfera celestă unde
pacea și armonia sunt pe deplin și definitiv insta-
late.
Capitolul VII prezintă trecerea ritualică a uce-
nicului la gradul imediat următor. Pregătirea can-
didatului pentru un astfel de parcurs are o încăr-
cătură deosebită și presupune inclusiv o lucrare
lăuntrică menită să asigure o elevare spirituală și
un grad mai mare de precizie în ceea ce privește
adoptarea deciziilor personale. Etapele ceremoni-
ei și Instrumentele de lucru14 specifice gradului de
calfă îi sunt prezentate candidatului, pas cu pas,
pe timpul celor cinci Călătorii inițiatice. In înche-
iere, ucenicului care urmază să fie consacrat com-
panion i se cere asumarea unui jurământ solemn
după care este învestit și i se transmit semnele de
recunoaștere. În fapt, Călătoriile calfei sunt circu-
mambulațiuni la finele cărora aspirantul primește
instrucțiuni (adevăruri revelate despre cele cinci
simțuri, cele cinci stilurile arhitectonice, cele șap-
te arte liberale, cei cinci mari inițiați și, în fine,
despre datoria supremă de slujire a umanității).
Următorul capitol este destinat să prezinte
inițierea unui companion ales spre a fi trecut în
gradul de maestru mason, precum și recepționa-
rea acestuia în Camera de mijloc a Respectabilei
Loji ca membru cu drepturi depline. Pregătirea
pentru învestire presupune cunoașterea legendei
lui Hiram Abif,15 dar și o identificare certă a celor
trei Calfe rele (Ignoranța, Minciuna și Vanitatea).
Și pentru că Leadbeater avea cunoștințe avansa-
te în ceea ce privește doctrina indiană referitoa-
re la energiile subtile, el face trimitere și produ-
ce numeroase comentarii despre Ida (Feminin),
Pingala (Masculin), Sushumna, Kundalini și
Borgo
Teatru, ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Borgo	Pseudosfera 28 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Bastonul lui Brahma (coloana vertebrală); prin
aceasta sugerează un studiu comparativ între cele
două învățături inițiatice, cea provenită din hin-
duism și cea occidentală, provenită pe filieră iu-
deo-elenă-egipteană.
Bibliografie
Buck, Jirah, Dewey - Simbolismul francmasoneriei, Ed.
Herald, 2019;
Guenon, Rene - Le theosophisme, histoire dune pseu-
do-religion, Editions Traditionnelles, Paris, 1922;
- Lerreur spirit, Editions Traditionnelles, Paris, 1923;
Leadbeater, Charles Webster - Fața nevăzută a
Masoneriei, Ed. Herald, 2022;
Plutarh - Despre Isis și Osiris, Ed. Herald, 2017;
Zecheru, Vasile - Calea regală și cele 33 de trepte ale
desăvârșirii, Ed. Herald, 2021;
Wilmshurst, Walter Leslie - Masoneria și înțelesul ei
tainic, Ed. Herald, 2018;
*** Cartea egipteană a morților, Ed. Herald, 2018.
Note
1 Alfred Percy Sinnett (1840-1921) scriitor, publicist
și teozof; în anul 1879 pleacă în India, la Allahabad,
unde editează cotidianul The Pioneer; face cunoștință
aici cu HPB și Olcott (1880) și, la revenirea sa în Anglia
(1889), este ales Venerabil al Lojei londoneze a ST
2 Kuthumi (Koot Hoomi) - un misterios guru indi-
an, la modă în acele timpuri îndeosebi pentru faptul că,
potrivit legendei, ar fi inspirat fondarea ST (1875); în
cartea sa Scrisorile lui Mahatma, A. P. Sinnett a publicat
corespondența pe care ar fi întreținut-o cu acest rishi le-
gendar despre care încă nu se știe dacă a existat în reali-
tate sau dacă, nu cumva, este o simplă ficțiune furnizată
cercurilor teozofiste de către HPB.
3 HPB - Madame Blavatsky (1831-1891) - personaj
emblematic și reprezentativ al teosofismului mondial;
vezi prefața cărții lui J. D. Buck, Simbolismulfrancmaso-
neriei, Ed. Herald, 2019, pp. 13-16.
4 Colonelul Henry Steel Olcott (1832-1907) - co-fon-
dator, împreună cu HPH, al ST și prim președinte exe-
cutiv al acestei organizații, om de afaceri, teozof și fran-
cmason pasionat de ezoterism.
5 Invisible Helpers - 1896, Reincarnation - 1898, Our
Relation to Our Children - 1898, Clairvoyance - 1899,
Thought Forms - 1901 (în co-autorat cu Annie Besant),
An Outline of Theosophy - 1902), Man Visible and
Invisible - 1902; Some Glimpses of Occultism, Ancient
and Modern - 1903, The Christian Creed - 1904, Occult
Chemistry - 1908 (în co-autorat cu Annie Besant).
6	Într-o luare de poziție de la acea vreme, Annie
Besant va vorbi despre Leadbeater ca despre un martir
profund nedreptățit și lezat în drepturile sale.
7	Krishnamurti a fost antrenat în plan spiritual (me-
ditație, concentrare, intuiție) și intelectual (acumulare
de cunoștințe în domenii diferite și cultivarea capaci-
tății de a gândi logic), fără însă a se neglija latura fizică,
sportivă. Jiddu a dovedit aptitudini extraordinare pe
timpul acestui proces formativ; în plus, el a reușit să în-
vețe să vorbească fluent engleza și italiana și a demon-
strat, între altele, o deosebită afinitate pentru științele
inginerești.
8	Treptat, după vârsta de douăzeci și cinci de ani
Krishnamurti s-a detașat de ST și s-a afirmat ca scriitor,
eseist și orator influent pe subiecte de natură filozofică
și spirituală.
9	Ca episcop al Bisericii Catolice Liberale, Leadbeater
a publicat o cartea liturgică care încă mai este utilizată și
în prezent; lucrarea este un îndreptar pentru activitatea
eclezială și are ca model clasica liturghie romano-cato-
lică din care Leadbeater a eliminat tot ceea ce considera
ca fiind în contradicție cu tradiția autentic creștină.
10	Clara Codd și Dora van Gelder (clarvăzătoare) vor
conduce succesiv ST din America în calitate de preșe-
dinte.
11	Autorul lasă un dicton emblematic privind trasmi-
terea spiritului masonic: Francmasoneria este singura
societate în care candidații trebuie să fie primiți legați la
ochi; până când nu ajung să urce în rang, puține sunt
lucrurile pe care ei le pot cunoaște în această privință. De
obicei, majoritatea masonilor nu primesc decât noțiunile
cele mai generale cu privire la semnificația ceremoniilor
și numai rareori depășesc o interpretare morală elemen-
tară a principalelor simboluri. (Leadbeater, p. 25)
12	James Churchward, (Signs and Symbols ofPrimordial
Man și The Arcana of Freemasonry), John Yarker (The
Arcana Schools), John S.M. Ward (Freemasonry and the
Ancient Gods).
13	Vezi Cartea egipteană a morților, Ed. Herald, 2018.
14	Aspirantul trebuie să îndeplinească anumite cerințe
și să-și înțeleagă bine obligațiile pe care și le asumă la
intrarea sa în Ordinul masonic.
15	Scara cotită, Bastonul / toiagul / tyrssus etc.
16	Mitul lui Hiram se înscrie în categoria monomitu-
lui care transmite fiorul morții urmate cu necesitate de
o înviere și astfel mesajul său esențial vorbește despre
nemurirea sufletului; vezi Osiris, Orfeu, Iisus etc.
■
1O
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
Stereotipuri și rinoceri
■ Christian Crăciun
Unul dintre cuvintele din noua limbă de
silicon internațional post-modern cu
cea mai mare răspândire este stereotip.
Cuvânt evident neutru din punct de vedere afec-
tiv, cu îndepărtate origini în lumea artei tipogra-
fice, dar care a fost transformat de o vreme într-o
etichetă, adică o armă. Pentru că lumea massifi-
cării, a Rețelelor globale luptă mai ales folosind
etichetele. De la înțelesul limitat și precis din psi-
hologia socială, din imagologie, sensul (și uzul)
cuvântului s-au lărgit, lăbărțat, până la a catalo-
ga orice enunț, orice concepție care nu este în
catalogul de idei primite de-a gata ale post-uma-
nismului drept un stereotip. În limba română
cotidiană vorba asta agasantă are un corespon-
dent mai vechi și mult mai frumos, mai încărcat
de sugestii: prejudecată. Care sugerează simplu și
eficient că ai acceptat ceva înainte să judeci, fără
să-l treci prin filtrul propriei gândiri. Prejudecata
este euforică, psihotropă, îți dă dulcea amețeală
că ești deținătorul certitudinii. Senzație de plu-
tire. Gândirea bazată pe îndoiala carteziană este
opusul prejudecății. Și este dureroasă. Ca o ope-
rație. Și tocmai în raport cu îndoiala stereotipul
este altceva decât prejudecata. Ambele seamănă
prin aceea că îți dau satisfacția că deții ceva imu-
abil care, eventual, îți aparține numai ție (deși
în genere face parte dintr-un foarte răspândit
patrimoniu comun). Prejudecata este o simplă
limită a gândirii proprii, mereu transgresabilă.
Stereotipul însă este o îngrădire a diversității, o
anatemă sub care îl cocoșezi pe celălalt, aruncată
orgolios asupra lui, căruia îi răpești dreptul de a
gândi altfel. Stereotipul este gândirea arestată în
numele libertății gândirii. Iar cel mai mare tulbu-
rător al apelor limpezi ale certitudinilor călduțe
fost-a, desigur, bătrânul țap ispășitor, Socrate.
Neînvinsul luptător împotriva pre-judecăților la
nivel conceptual. Socrate însă avea răbdare: de-
monta ca nimeni altul mecanismul de gândire al
preopinentului și îl remonta sub ochii lui uimiți
arătându-i că nu funcționează în afara locului
comun. Cel care-ți ejectează scurt un enunț cu
sentința: „e un stereotip” este exact opusul lui
Socrate, el nu gândește gândul tău până la capăt
(omagiindu-l implicit, chiar dacă-l desființează),
ci refuză gândirea ca spațiu dialogic. El este in
nuce un tiran. De îndată ce afirmăm o idee ce
nu este în acord cu taxonomia prezentului și a
unei „corectitudini” predefinite (însăși supre-
mația prezentului este, paradoxal, un stereotip
pe care utilizatorii instrumentului nu-l sesizea-
ză) ni se pune eticheta: ăsta e un stereotip. Cei
care folosesc această macetă lexicală suferă de o
proastă situare a adevărului, una esențialmente
dogmatică (adică exact ceea ce ei incriminează
în teorie): adevărul este situat înaintea enunțu-
lui, în vreme ce, în dialogul socratic, el venea
la urmă, după operația maieutică. Ei proclamă
deschiderea conceptuală, dar construiesc închi-
deri. Expresia conține un refuz tacit. Acela de a
face proba autenticității. Sensul obiectiv, științi-
fic al termenului a fost deturnat spre afirmarea
unui raport de putere. Și de forță. El este folosit
pentru a stigmatiza anumite idei, fără nicio des-
fășurare argumentativă. În viziunea celor care-l
folosesc intens, ideile sunt un produs care tre-
buie să poarte, ca la market, un aviz: în confor-
mitate cu... în acest sens, el este perfect similar
cu tasta Delete de la computer, ești șters înainte
de a începe orice discuție. Cineva apasă, cineva
este apăsat. Se insinuează o castă a deținători-
lor de adevăr: virtutea cardinală a dialogului,
confruntarea dialectică a tezelor a dispărut. Pre-
judecata presupune o continuă confruntare cu
limitele orizontice ale cunoașterii. Este, din fire,
optimistă, încrezătoare că există un mai departe.
Dimpotrivă, stereotipul este arondat fixismului.
Nimic nu garantează epistemologic că afirmația
ta nu este un stereotip și ceea ce spun eu nu este
un biet adevăr. Sau invers! Pentru că adevărul
nu este, în genere, retoric, nu face rating, nu este
evident. Din punctul de vedere al „stereotipiști-
lor” adevărul nu este o axiomă, ci o proclamație
vândută drept axiomă. Stereotipul nu e supus
la proba realității, ci la cea a puterii mediatice
și simbolice. Termenul acesta stă alături de alte
cuvinte care fac parte din acest neo-limbaj al
non-sensului prețios și ridicol: narativ(ă), meme,
dedicație (cu sensul de hotărâre) și multe altele,
e de făcut un dicționar. Principiul „dacă nu ești
de acord cu setul meu de reguli, nu exiști” este
algoritmul de funcționare al Rețelelor de socia-
lizare. Și al tuturor rețelelor de putere din lumea
academică, politică, mediatică.
Ce caută tropăitul rinocerilor în această po-
veste? Evident fac referire la piesa parabolă
a lui Eugene lonesco. Autorul lui NU. Alt text
clasic împotriva prejudecăților. Știm bine că
inițial dramaturgul a avut în vedere legionaris-
mul prietenilor săi de generație. Dar ulterior a
extins diagnosticul rinoceritei (boală numită ca
atare chiar de unul dintre personajele piesei) și
asupra stângii pariziene, Sartre de exemplu fi-
ind foarte transparent evocat în piesă. Făcând
din amarul său text o parabolă a oricărui tip
de totalitarism, al felului în care omul normal,
banal, liber se rinocerizează, Ionesco a descris
un fenomen peren. Acum putem spune că ri-
nocerii sunt și o engramă a post-umanului.
Triumfalismul lor este ispititor pentru mulți.
„Mecanismul autopersuasiunii ideologice”, cum
îl numește Matei Călinescu (a cărui analiză o ur-
mez și citez aici) este cel care explică dezuma-
nizarea. Metamorfoză de pus neapărat în relație
cu celălalt mare „transformist”, Kafka. Aș spune
că, dacă suferi această metamorfoză, poți fi fie
gândac, fie rinocer. Adică fie strivit, fie strivitor.
Profesorul de la Bloomington analizează „...pa-
siunea, entuziasmul intelectualilor pentru dog-
mă și tiranie ideologică - care se explică printr-o
sete de putere deghizată în idealism - înainte ca
tirania propriu-zisă să se fi instalat. Odată insta-
lată - ceea ce - din fericire - nu s-a întâmplat în
Occident - tirania îi elimină pe adevărații idea-
liști și satisface setea de putere doar a celor care
știu să alieze fanatismul cu cinismul și, desigur,
a oportuniștilor competitivi”1. Există un proces
de „infecție ideologică” observă Matei Călinescu
și el se manifestă, adaug, și prin anumite cuvin-
te-parolă, folosite într-un anume sens. Cuvintele
dezvăluie infecția din adâncime, așa cum un me-
dic bun ghicește o boală după o anume paloare
a pielii. De aceea am legat cele două catene ale
eseului. În povestirea de la care a pornit piesa
găsim următorul schimb de replici: „- Totuși noi
avem morala noastră, care mi se pare incompa-
tibilă cu cea a acestor animale avem o filozofie,
un sistem de valori de neînlocuit... - Umanismul
e perimat. Ești un sentimental depășit și ridicol.
Spui numai prostii”.2 Nu este perfect echivalent
acest „spui numai prostii” cu „spui stereotipuri”?
Și această rece afirmație cu perimarea bătrânului
umanism nu conține o întreagă, predominantă,
direcție de gândire actuală? Înseamnă oare că fe-
nomenul de azi era vizibil pentru o minte trează
încă de acum 65 de ani? Sau deja dinainte de al
doilea război? Continuitățile dau formă istoriei.
Eugene Ionesco s-a încăpățânat în întreaga sa
operă să apere „identitatea de om”. Și să atragă
atenția asupra consecințelor dezastruoase ale
pactului pe care unii intelectuali îl fac cu doc-
trine care neagă această identitate, sub diferite
pretexte. „Stereotipizarea” omului poate fi, cred,
adăugată fascismului și comunismului ca tip de
rinocerizare. Corectitudinea politică, o spune și
profesorul Matei Călinescu, este o formă de ri-
nocerizare. A învârti la nesfârșit un număr de
două, trei idei prin care combați valorile „tradi-
ționale” în numele „progresului” este vorba poe-
tului „apus de zeitate și-asfințire de idei”. Într-un
text numit A îndrăzni să gândești altfel decât cei-
lalți, publicat în 1975, autorul Rinocerilor punc-
ta: „Faptul de a gândi altfel decât ceilalți te pune
într-o situație foarte incomodă. A gândi altfel
înseamnă a gândi pur și simplu. În fond, ceilalți,
care cred că gândesc, fie adoptă, fără să cugete,
sloganurile la modă, fie cad pradă unor pasiuni
mistuitoare, refuzând să le analizeze /.../ Știm
cu toții că se pot comite crime în numele unor
cauze «nobile și generoase»”. Și subliniază mai
departe că mulți comit orori doar prin faptul că
le acceptă.
Da, e vorba în cele din urmă de singurătate.
Marea temă a lui Ionesco. Marea temă a dece-
niilor de supremație a Rețelelor. Li s-a spus de
socializare prin antifrază, sunt, cum simte ori-
cine, de cumplită însingurare, izolare. De uni-
formizare a gândirii, și anume la nivelul cel mai
de jos. Un rinocer egal un rinocer. Un om e tot-
deauna diferit de un om. Dar e un om. Silogism
al amărăciunii, ar fi spus prietenul lui Ionesco.
Alt incomod, refuzând să meargă cu plutonul
corecților. Mi-ar plăcea dacă înlăturarea stere-
otipurilor ar implica o gândire personalistă, o
evidențiere a unicității persoanei umane. Numai
că, în sensul pe care l-am descifrat aici, când ți se
cere să gândești conform unor directive și orice
referire la valori „vechi” e clasificată scurt drept
un stereotip, consecința e tocmai abolirea per-
soanei. Când clasifici o valoare morală drept un
stereotip, pielea începe să ți se înverzească. Iată
cum o piesă „istorică” capătă o îngrijorătoare ac-
tualitate. Asta în sine este un argument că există
fragile permanențe umane, și că afirmarea exis-
tenței lor nu este un stereotip. Nici nu-ți trebuie
ureche de muzician ca să auzi mugetul și tropăi-
tul bestialității...
Note
1	Matei Călinescu, Eugene lonesco. Teme identitare și
existențiale, ed. Humanitas, 2017, p. 260.
2	Cf. op. cit., p. 262.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
11
Teatrul de comedie
și modalități ale comicului
în secolul XX: analiză,
istorie și reprezentanți (IV)
^^lulian Cătălui
Eugene O’Neill (1888-1953)
și comedia suavă și luminoasă
de rememorare a copilăriei
Poate cel mai viguros și mai complex „re-cre-
ator” al tragediei în secolul XX, și unul dintre cei
mai mari dramaturgi ai Americii din același veac
turbulent, Eugene O’Neill (laureat al Premiului
Nobel pentru Literatură în 1936) a iubit oamenii
și a dezvăluit „cu amărăciune, revoltă, ironie” pie-
dicile și barierele ce se ridică împotriva omului,
împotriva năzuinței sale către măreție, fericire,
dreptate.1 Creată dintr-o vastă experiență, de tip
american, cultivată de anumite filosofii și concep-
ții estetice și literare - opera sa, privită în adâncul
ei, în germinația ei, ne comunică înseși suferințe-
le unui om de suflet, încrezător în valorile înalte
ale existenței, pe care le vedea adesea răsturnate,
compromise, anihilate.2 În perspectiva lui uma-
nistă, în care biologicul, instinctele și subcon-
știentul și, în genere, individualismul au uneori
precumpănire față de realitatea socială, O’Neill
constată și critică vehement „conformismul bur-
ghez, idolatria banului, setea de înavuțire” (con-
sideră în stil realist-socialist Petru Comarnescu),
ce nimicește valorile spirituale, puritanismul;
demască ipocrizia și oportunismul; combate ego-
ismul și rasismul; dezgolește de vălurile ei „ilu-
zionarea idealistă”3. O’Neill cercetează realitatea
umană pe planuri multiple, investite uneori cu o
concretitudine realistă, el apărând un mare răz-
vrătit, un vehement critic al „orânduirii sociale”
în care a trăit.4 A fost un „răzvrătit al generației
sale”, așa cum îl caracterizează profesorul și criti-
cul teatral John Gassner, menționând și unele „as-
pecte combative” ale operei sale, precum și fap-
tul că, în tinerețea-i aventuroasă, cu numeroase
profesiuni și experiențe de viață, în stil american,
și tot felul de suferințe, dar și cu o educație inte-
lectuală de autodidact, a fost atras de... marxism.5
Față de genii teatrale abisale ca scandinavii Ibsen
și Strindberg, predecesorii săi în multe privințe,
Eugene O’Neill a surprins și mai mult din com-
plexitatea omului, cu ceea ce are înnăscut în el, ca
și cu ceea ce poate dobândi, trăind în societate, iar
dacă la el problemele eredității sau ale biologiei
sunt puternic afirmate, cum sunt și la Ibsen ori la
Strindberg, conștiința ne pare a avea un rol și mai
mare.6 De exemplu, Strindberg anticipase, prin te-
merarele sale introspecții, pe dr. Sigmund Freud,
iar O’Neill, fiind contemporan cu Freud și Jung și
Adler, a acordat un și mai mare rol psihanalizei,
instrospecțiilor, subconștientului.7 Unele dintre
coordonatele creației o’neilliene îl diferențiază de
marii săi precursori - americanul aducând nou
în teatru următoarele: „complexitatea structurii
psihologice umane, adâncimea sondajelor sale
psihologice, înțelegerea mai diferențiată a valen-
țelor vieții, confruntarea realității curente cu va-
lorile cele mai înalte ale existenței, contradicțiile
interne și externe ale eului, conștiința imperfec-
ției și a limitelor omului modern dar și a bogăției
lui intelectuale, sentimentele sensibile”8. Limitele
sale, scăderile, neajunsurile unora dintre piese,
provin mai ales din faptul că el nu a dat realității
sociale „rolul precumpănitor” ce-l are în viața fie-
căruia dintre noi, el valorificând și judecând forța
vieții, măreția și tragicul ei, în funcție de viața in-
dividuală, prin destine izolate, prin relații restrân-
se la perechi sau la familii...”9.
O, sălbăticie!
Reprezentată în anul 1933 la „Guild Theatre”
din New York, pe Broadway, este singura comedie
scrisă de Eugene O’Neill, deși dramaturgul irlan-
dezo-american a mai creat și altele, în care dove-
dește o împăcare cu viața și în care sugerează nu
numai experiențele sale pline de haz și încântare,
peste „oarecari primejdii”, ale adolescenței, ci și
faptul că orice vârstă își poate avea sau dobândi
bucuriile ei10, desigur, dacă sănătatea permite. De
altfel, intriga principală a acestei piese în patru
acte îl are în centrul atenției pe tânărul de 16 ani
Richard Miller și sosirea majoratului său11, ca un
fel de ritual de inițiere van gennepian. Titlul piesei
derivă dintr-un catren al Rubaiyat- elor cunoscu-
tului poet persan Omar Khayyâm, în traducerea
lui Edward FitzGerald (nu mai redăm traducerea
în română, care este total aiurea, dispărând, de
pildă, cuvântul wilderness: „sălbăticie”!): „A Book
of Verses underneath the Bough/ A Jug of Wine,
a Loaf of Bread - and Thou/ Beside me singing in
the Wilderness -/ Oh! Wilderness were Paradise
enow”12. Ca și O’Neill însuși, Richard este un tâ-
năr rebel anarhist, în capul căruia se învălmășesc
și învârtejesc poeziile lui Swinburne și FitzGerald
(cel cu traducerea din Khayyâm) dar și piesele lui
Shaw și Ibsen.13
Comedia, care evocă viața unei familii din
clasa de mijloc americană, este dominată de
proustiana, am spune, „evocare nostalgică a re-
memorării timpului și locului”: în special a ca-
sei de vacanță din statul Connecticut, unde se
petrece acțiunea, luminoasă dimineața și sum-
bră noaptea, așa cum va apărea și în capodope-
ra Lungul drum al zilei către noapte.14 Acțiunea
piesei are loc pe 4 iulie 1906 (ea fiind scrisă de
O’Neill chiar în timpul devastatoarei Mari Crize
economice, în 1932), de Ziua Independenței
S.U.A., ziua națională a Americii, Richard în-
cercând să-și dobândească, desigur, logic, inde-
pendența față de familia sa.15
Borgo	Pseudosfera 31 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Așadar, piesa se focalizează pe rebeliunea unui
tânăr poet împotriva inevitabilului conformism al
vieții clasei de mijloc americane, și nu numai (în
toate țările unde există o astfel de „clasă” este la
fel!) și a aparentei decepții de sine care o favori-
zează, „arma” lui Richard Miller, în vârstă de 16
ani, fiind moștenirea intelectuală pe care a des-
coperit-o prin lectură, iar gloanțele lui preferate
sunt citatele din Ibsen, Swinburne, Wilde și alții16,
el tânjind să exploreze viața în toate manifestări-
le ei diverse, mai ales că se simte inconfortabil în
casa părinților săi, unde duce totuși o viață lipsi-
tă de griji și idilico-arcadiană.17 În intenția de a
descoperi de unul singur misterele profunde ale
lumii și vieții, cu puțin ajutor din partea predece-
sorilor săi poeți morți și nu atât de morți, tânărul
Richard pornește într-o odisee în „țara plăcerilor
interzise”, aventura lui inopinată, subită, fiind de-
clanșată de o „scrisoare de respingere” a iubitei
sale nevinovate și de o invitație surpriză la infa-
mul „Pleasant Beach Hotel” de la un prieten de
facultate.18 Rezumând, îl urmărim cu sufletul la
gură pe acest adolescent, înfometat și însetat de
noi experiențe de viață, și îl vedem descoperind
un sens al vieții și conștiinței de sine, vorba lui
Hegel, și convingerile sale, comedia o’neilliană
reamintindu-ne ce se întâmplă când ai vârsta lui
Richard, aflând atât de multe cuvinte, iar căuta-
rea auto-exprimării lui relevă că încă nu și-a găsit
încă propria voce și propria cale în viață, dar în fi-
nalul piesei, tânărul începe să descopere a sa iden-
titate în cadrul familiei lui fiind reprimit generos
în sânul ei ca un adult și descoperă, în sfârșit, căi
pentru a-și articula sentimentele și ideile cu pro-
pria lui gândire și cu propriile lui cuvinte.19 Până
la urmă, tânărul realizează lucid că indulgențele
romanti(ci)zate de eroii săi literari sunt departe
de realitate și de ceea ce se dovedesc a fi, întorcân-
du-se în cuibul familiei iubitoare ca „fiul risipi-
tor”, iar un final fericit cvasi-hollywoodian se pro-
filează când află că iubita lui încă îl iubește.20 De
fapt, personajul Richard Miller a fost în mod clar
modelat după imaginea lui Eugene O’Neill des-
pre el însuși ca „poet aspirant”, dar, spre deosebire
de O’Neill, rebeliunea lui Richard este înăbușită,
însă nu în fașă, și dorința lui de eforturi romantice
stinsă de o familie iubitoare care îi pasă totuși de
el și îi dorește tot ce este mai bun în viață.21
Această comedie, creată după trilogia Electrei,
este „cea mai suavă, mai gingașă și mai luminoa-
să” piesă a dramaturgului new-yorkez de origine
irlandeză, dovedind multiple valențe ale geniului
său.22 Ah, tinerețe! este și o piesă prin excelență
de atmosferă, definind o epocă și o lume modestă
12
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
din cuprinsul vieții americane, nu numai un fel
de studiu al psihologiei adolescenței.23 Când con-
fruntăm tragicul vieții de familie și dionisiacul
din Lungul drum al zilei către noapte cu apolini-
cul, luminozitatea și optimismul din viața altei
familii în comedia Ah, tinerețe! ne dăm seama nu
numai de valențele artei lui O’Neill, dar descope-
rim și o explicație a înclinației sale către viziunea
tragică.24
Federico Garda Lorca (1898-
1936), între teatrul imposibilului
și cel poetic-moralizator
Poet, prozator și dramaturg spaniol, personali-
tate artistică cvasi-complexă, cunoscut și pentru
talentul său în alte domenii ale artei și culturii,
muzică, pictură, regie, actorie, încadrat în celebra
Generație a lui ‘27 a literaturii spaniole, care este,
în opinia unor critici, „cel mai popular și influ-
ent scriitor spaniol din secolul XX”. Ca dramaturg
este considerat „una dintre figurile de referință”
ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de
Ramon del Valle-Indân și Antonio Buero Vallejo.
A murit executat de milițiile franchiste în timpul
cruntului Război Civil din Spania (1936-1939),
datorită simpatiei sale pentru Frontul Național
sprijinit de Rusia bolșevică a lui Stalin, din păcate,
apartenenței sale la loja masonică „Alhambra” și
faptului că s-a angajat în „practici homosexuale și
anormale!”25.
Teatrul lui Lorca, numit „teatrul imposibilu-
lui”26 este, alături de cel al lui Ramon del Valle-
Inclan, „cel mai important teatru de expresie cas-
tiliană” din secolul XX, fiind vorba de un teatru
poetic și poetizant, dar și unul de idei și moraliza-
tor, în sensul că se dezvoltă în jurul unor simbo-
luri și semnificațiuni principale, cum ar fi sângele,
cuțitul sau trandafirul, de inspirație mauro-an-
daluză, și în cadrul unor spații mitice sau de un
„realism transcendentalizat”27, abordând proble-
mele fundamentale ale lumii și vieții. Limbajul,
înrâurit de același Valle-Inclan, este tot unul po-
etic sau poetizant, dar F. G. Lorca a fost de ase-
menea influențat de drama modernistă (folosirea
versului), de teatrul celui mai prolific dramaturg
spaniol, Lope de Vega (utilizarea calculată a cân-
tecelor populare), de cel al lui Pedro Calderon de
la Barca (sfâșierea tragică, alegoria) și de tradiția
spectacolelor de păpuși.28 Creația dramatică a lui
Garda Lorca poate fi grupată în patru categorii:
farse, comedii „nereprezentabile” (conform auto-
rului însuși, nu a noastră!), tragedii și drame.
Dintre farsele scrise între 1921 și 1928, și
care ne interesează în cazul de față, se remarcă
La zapatera prodigiosa, tradusă la noi cu titlul
Pantofăreasa năzdrăvană, în care atmosfera din
sudul Spaniei, mai precis din Andaluzia, de unde
provenea autorul, ajută la intensificarea conflictu-
lui cervantin între imaginație și realitate, ori cal-
deronian între realitate și vis, precum și Amor de
don Perlimplm con Belisa en su jard^n (Dragostea
lui Don Perlimplin cu Belisa în grădina sa), un ri-
tual complex de inițiere în dragoste, care anun-
ță dramele „nereprezentabile” din 1930 și 1931,
anume El publico (Publicul) și Asi que pasen cin-
co anos (Treacă astfel cinci ani), operele sale cele
mai baroc-ermetice.29 Prima este o meditațiune
neexhaustivă asupra lumii teatrului, a conceptului
de revoluțiune și a homosexualității ori sodomiei
(Se putea, era inevitabil!) în vreme ce a doua o
reflecție asupra ființei umane și a sensului vieții.30
Contactul cu publicul cel mai larg și inter-
pretarea dramaturgiei „Secolului de aur” spani-
ol în spiritul acelei epoci, cu care Spania nu se
va mai întâlni probabil niciodată, i-au sugerat
lui Federico Garda Lorca, nu numai ca mon-
tare a spectacolelor, ci și sub raportul însuși al
structurii compoziționale a pieselor sale, o con-
cepție totală asupra teatrului: cu introducerea
muzicii de scenă și a dansului în spectacol, cu
scurte interludii și divertismente - derivate din
vechile pasos - cu intercalări de cântece popu-
lare, cu inserarea unor strofe lirice; mijloace di-
verse care imprimă pieselor garcialorchiene un
„accentuat spirit național”, totodată potențând
anumite momente dramatice sau creând foarte
semnificative efecte de atmosferă.31
Pantofăreasa năzdrăvană
Datează din 1930 și este, după cum spune
chiar autorul, o „farsă cumplită în două acte și
un prolog”. Dintre toate farsele dramaturgului
andaluz, tradusă la noi și prin Nevasta pantofa-
rului ori Nemaipomenita pantofăreasă, este de
un suculent comic popular, cu o acțiune vie, ce se
desfășoară destul de rapid, neplictisitoare, plasa-
tă într-un cadru țărănesc sau rural evocat cu tot
pitoresc-barocul său, fiind dominată de o tonali-
tate de-a dreptul apolinică. În interesant-jucăușul
prolog-ars poetica al piesei, Lorca a găsit cu cale să
înfățișeze spectatorului tema dramatică zămislită
de mintea lui „perversodomistă”, în ritmul viu al
isprăvilor unei pantofărese tinerele dar istețe, din
popor.32 Pretutindeni în piesă, mai spune Garda
Lorca, asemenea unei făpturi de basm, trăiește în-
chipuirea poetică a autorului, îmbrăcată în straie
de pantofăreasă, de femeie simplă, „ca cele pe care
ni le înfățișează poveștile, zicalele sau romanțele
noastre populare”33. Iar publicul să nu se mire,
deci, dacă pantofăreasa aceasta din popor „o să-i
pară uneori cam sălbatică și rea de gură, fiindcă
dânsa luptă necontenit: luptă cu realitatea care
o înconjoară, luptă cu fantezia când aceasta de-
vine realitate vizibilă”, conchide același Federico
Garda Lorca.34
Piesa prezintă suferința și lupta unei tinere
femei constrânsă la o căsătorie de conveniență,
dramaturgul andaluz descriind conflictul lăuntric
dintre dorințele intime și realitatea cruntă care o
înconjoară, dar și modul în care omul, “înțeles
ca umanitate”, este divizat între ceea ce soarta îi
pune sau îi aruncă în față și gândurile sale cele
mai intime.35 Pornind de la acest arhetip teatral,
Pantofăreasa năzdrăvană devine un punct de ple-
care pentru o „analiză feroce a condiției femeii”
în societatea machistă spaniolă, a nemulțumirii
intime și a răutății umane, cel puțin până la „re-
concilierea definitivă”36. Această „farsă violentă”,
sau cumplită, schițată cu o subtilă vibrație poe-
tică, transformă o comedie a geloziei într-o mo-
dalitate de a reîntrupa, într-o expresie dramatică
nouă, cea mai bună tradiție a comediilor spaniole
de la Rueda la Lope de Vega și tutelarul Miguel
de Cervantes y Saavedra, a cărui El viejo celoso/
Bătrânul gelos este atât de sugestiv evocată de une-
le scene din piesa lui F.G. Lorca.37 Împletirea ele-
mentelor muzicale cu desfășurarea acțiunii dra-
matice apare pentru prima dată în Pantofăreasa
năzdrăvană prevestind perfecțiunea deplină a
teatrului lorchian.38 În concluzie, concepută ca un
soi de balet neobaroc, Pantofăreasa năzdrăvană
este totodată o poveste plină de haz (mă rog, pen-
tru cei care gustă umorul spaniol), populară prin
ambianță, limbaj, cântece din folclor și prin temă:
întoarcerea soțului travestit, pentru a pune la grea
încercare fidelitatea soției.39
Note
1	Petru Comarnescu, „Coordonatele creației lui
Eugene O’Neill”, în Eugene O’Neill, Teatru, vol. I,
București, ELU, 1968, p. 6.
2	Petru Comarnescu, op. cit., p. 6.
3	Ibidem, p. 6.
4	Ibidem, p. 6.
5	John Gassner, Theatre at the Crossroads, New York,
Holt, Rinehart and Winston, 1960, p. 68.
6	Petru Comarnescu, op. cit., p. 39.
7	Ibidem, p. 39.
8	Ibidem, p. 40.
9	Ibidem, p. 40.
10	Ibidem, p. 10.
11	Eugene O’Neill, Ah, Wilderness: A Comedy of
Recollection in Three Acts (First ed.), London, Samuel
French, 1933, online.
12	Eugene O’Neill (1933), op. cit., online.
13	Michael Billington, „Ah! Wilderness review -
Eugene O’Neill remembers walking in the sand”, în The
Guardian, 22 April 2015, online.
14	Michael Billington (2015), op. cit., online.
15	Chris Weigand, „An American folk-play: Eugene
O’Neill’s ,Ah! Wilderness’ at the Young Vic”, în The
Guardian, 14 April 2015, online.
16 Bence Olveczky, “Ah, Wilderness!: Eugene O’Neill’s
play about his best friends as a kid”, în The Tech, June
12, 1998, online.
17 Bence Olveczky (1998), op. cit., online.
18 Ibidem.
19 Chris Weigand (2015), op. cit., online.
20 Bence Olveczky (1998), op. cit., online.
21 Ibidem.
22 Petru Comarnescu, op. cit., p. 10.
23 Ibidem, p. 10.
24 Ibidem, p. 10.
25 Alejandro Lopez (30 April 2015), “Documents
confirm fascists murdered Spanish poet Federico
Garcia Lorca”, în World Socialist Web Site, retrie-
ved 21 March 2021 și Tereixa Constenla (23 April
2015), „Lorca murdered after confessing, says Franco-
era police report”, în El Pais, retrieved 21 March 2021.
26 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 277.
27 Cf. “Federico Garcia Lorca”, în Wikipedia, el 4 de
diciembre 2021.
28 Ibidem.
29 M. Laffranque, Les idees esthetiques de Federico
Garcia Lorca, Paris, 1967 și F. Colecchia, Garcia Lorca.
A selectively annotated bibliography of criticism, New
York, London, 1979, online.
30 M. Laffranque (1967), op. cit., online și F. Colecchia
(1979), op. cit., online.
31 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 277.
32 Federico Garcia Lorca, 4piese de teatru, București,
ESPLA, 1958, pp. 147-148.
33 Federico Garcia Lorca, cp. cit., pp. 147-148.
34 Ibidem, pp. 147-148.
35 Federico Garcia Lorca, La calzolaia prodigiosa
(PDF), în Corriere dello spettacolo, online.
36 Federico Garcia Lorca, op. cit., online.
37 Juan Chabas, Istoria literaturii spaniole, București,
Ed. Univers, 1971, pp. 446-447.
38 Juan Chabas, op. cit., pp. 446-447.
39 Palmira Arnaiz, Andrei Ionescu, Silvia Vîscan,
Ioana Pătrașcu și Domnița Dumitrescu, Istoria lite-
raturii spaniole. Secolul XVIII, XIX și XX, Tipografia
Universității București, 1976, p. 1279.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
13
juridic
Răspunderea pentru
fapta altuia
■ Ioana Maria Mureșan
Cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vino-
văție, este obligat să îl repare, fiind stabi-
lite astfel regulile răspunderii delictuale pentru
fapta proprie, corelativ cu obligația fiecăruia
de a respecta ordinea publică, bunele mora-
vuri și regulile de conviețuire socială, precum
și ca prin faptele noastre să nu aducem atingere
drepturilor și intereselor legitime ale altor per-
soane.
Regulă ușor de acceptat intuitiv, fiecare răs-
punde pentru propriile fapte, asupra acestora
având în mod deplin controlul și direcția. Ar
părea, cel puțin la o primă privire, total nefiresc
ca noi să fim chemați să reparăm un prejudiciu
cauzat de o persoană necunoscută, de un vecin
sau de un prieten. Există însă ipoteze în care
legătura juridică justifică angajarea răspunde-
rii pentru fapta altuia. Așa este cazul părinților
care sunt chemați să răspundă pentru prejudi-
ciul cauzat de minori, precum și ai comitenților
chemați să răspundă pentru fapta prepușilor.
Prezentarea regimului juridic al acestor for-
me de răspundere pentru fapta altuia presu-
pune a analiza condițiile în care răspunderea
poate fi angajată, efectelor acestei răspunderii,
a cazurilor care pot fi invocate în vederea exo-
nerării, precum și a raportului cu răspunderea
pentru fapta proprie și a corelației dintre aceste
forme de răspundere.
O primă formă de răspundere pentru fapta
altuia este răspunderea pentru fapta minorului
sau a celui pus sub interdicție.
Pentru început este necesar să delimităm
sfera persoanelor implicate: cine și pentru cine
răspunde.
Minorul este persoana care nu a împlinit 18
ani. Vârsta minorului nu prezintă relevanță din
perspectiva acestei forme de răspundere, fiind
necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită cât timp
acesta nu a împlinit vârsta majoratului. În acest
sens, persoana chemată să răspundă nu poate fi
exonerată de obligația de a repara prejudiciul
dacă la scurt timp după săvârșirea faptei ilici-
te, chiar la câteva zile, minorul a devenit major,
arătând că major fiind acesta poate răspunde
pentru faptele proprii. Părinții, tutorele și per-
soanele care au obligația de supraveghere răs-
pund pentru faptele ilicite săvârșite de minor,
indiferent dacă persoana prejudiciată formu-
lează cererea de chemare în judecată doar după
majorat sau dacă procesul, fiind unul complex
se întinde până când minorul împlinește 18 ani.
Persoana pusă sub interdicție este persoana
față de care a fost luată măsura de ocrotire a
punerii sub interdicție, măsură care se institu-
ie printr-o hotărâre judecătorească. Noțiunile
persoană lipsită de discernământ și persoană
pusă sub interdicție nu sunt sinonime. Lipsa
discernământului este doar o premisă pentru
instituirea măsurii de ocrotire. Până la insti-
tuirea acestei măsuri, o persoană, chiar lipsită
de discernământ, se bucură de exercițiul deplin
al drepturilor sale și răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat altora. Punerea sub interdic-
ție semnifică lipsirea persoanei fizice de exerci-
țiul drepturilor civile, restrângere justificată de
situația particulară a persoanei, care din cauza
alienației ori debilității mintale nu se poate în-
griji singură de interesele sale, fiind desemnat
un tutore în vederea ocrotirii acestei persoane.
Persoanele chemate să răspundă sunt cele
care au obligația de a supraveghea minorul
sau persoana pusă sub interdicție, obligația
care poate rezulta dintr-o dispoziție legală, de
exemplu art. 493 Cod civil, prevede că părinții
au dreptul și îndatorirea de supraveghere a co-
pilului minor, dintr-un contract cum ar fi cel
încheiat între părinți și unitatea de învățământ
sau dintr-o hotărâre judecătorească, obligația
de supraveghere a minorului revine unui tutore
stabilit printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru faptele săvârșite de minor, răspunde-
rea revine părinților sau după caz tutorelui1, re-
spectiv persoanei care în temeiul unui contract
are obligația de supraveghere a acestuia, cum
ar fi o bonă sau unitatea de învățământ. Pentru
faptele săvârșite de persoana pusă sub interdic-
ție răspunderea revine persoanei desemnate
prin hotărârea judecătorească de instituire a
tutelei sau persoanei care și-a asumat obligația
de supraveghere în temeiul unui contract.
Există situații în care obligația de suprave-
ghere este scindată, revenind unui cadru didac-
tic sau celui responsabil cu îngrijirea persoanei
puse sub interdicție. Dacă fapta ilicită este să-
vârșită în acest interval de timp, părinții și tu-
torele pot fi exonerați de obligația de a repara
prejudiciul cauzat unei terțe persoane, dacă
arată că sunt îndeplinite cerințele răspunderii
persoanei care avea obligația de supraveghere
a minorului, sau după caz a persoanei puse sub
interdicție. Astfel, dacă un minor săvârșește o
faptă ilicită, distruge bunurile unui alt coleg sau
ale unui profesor, în timp ce se afla la școală,
Borgo	Pseudosfera 29 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Borgo	Pseudosfera 22 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
sub supravegherea unui cadru didactic, obliga-
ția de a repara prejudiciul revine acestuia din
urmă, și doar în subsidiar părinților sau după
caz turturelului.
Așa cum am văzut pentru a fi angajată răs-
punderea delictuală este necesar să fie întrunite
următoarele condiții: fapta ilicită; prejudiciu;
raport de cauzalitate și vinovăția. În cazul răs-
punderii pentru fapta minorului, fapta ilici-
tă este săvârșită de acesta din urmă și nu de
persoana chemată să răspundă, în caz contrar,
când fapta ilicită ar fi săvârșită chiar de per-
soana a cărei răspundere se angajează, am fi în
prezența răspunderii pentru fapta proprie și nu
a răspunderii pentru fapta altuia.
În ceea ce privește vinovăția, aceasta con-
diție este indiferentă din perspectiva acestei
forme de răspundere sau altfel spus, vinovăția
nu este o condiție în cazul răspunderii pentru
fapta minorului sau a persoanei puse sub in-
terdicție. Rațiunea acestei reguli este ușor de
înțeles, persoana pusă sub interdicție poate fi
lipsită de discernământ, respectiv nu are capa-
citatea de reprezentare a consecințelor faptelor
sale, pe cale de consecință este imposibil de de-
terminat atitudinea subiectivă, dacă a prevăzut,
urmărit și acceptat, rezultatul faptelor sale. De
asemenea, persoana chemată să răspundă pen-
tru minor poate să nu știe de fapta ilicită a aces-
tuia, suportând doar consecințele acestei fapte,
având obligația de a repara prejudiciul cauzat,
fiind astfel lipsită de relevanță cercetarea vi-
novăției acestei din urmă persoane. Putând fi
angajată în lipsa vinovăției, această formă de
răspundere este una obiectivă.
Efectul angajării răspunderii pentru fapta
minorului sau a celui pus sub interdicție con-
stă în aceea că persoanelor care au obligația de
supraveghere vor fi ținute să repare prejudiciul
cauzat de minor.
Desigur, răspunderea acestor persoane va fi
înlăturată în cazul în care dovedesc existența
unei cauze străine: forța majoră, cazul fortu-
it, fapta victimei sau fapta unei terțe persoane.
Respectiv, să dovedească că între fapta ilicită și
prejudiciu nu a existat un raport de cauzalitate,
că în lanțul cauzal s-a interpus un element stră-
in. De exemplu un copil a aruncat cu mingea în
direcția casei aflate în vecinătatea școlii, dar un
trecător, încercând să ferească lovitura, a atins
mingea și astfel a direcționat-o spre geamul care
s-a spart.
14
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
Instituirea răspunderii pentru fapta mi-
norului sau a celui pus sub interdicție nu în-
seamnă că aceștia din urmă sunt exonerați în
toate cazurile de răspundere. Această precizare
prezintă importanță în ceea ce privește dreptul
de opțiune al persoanei prejudiciat și desigur,
dreptul de regres al persoanei care a reparat
prejudiciul.
Persoana prejudiciată printr-o faptă ilicită
săvârșită de minor sau de persoana pusă sub
interdicție poate alege între două temeiuri ale
acțiunii sale: răspunderea pentru fapta altuia,
când aceasta va formula cererea de chemare în
judecată împotriva părinților, a tutorelui sau a
persoanei care avea obligația de supraveghere
sau răspundere pentru fapta proprie când cere-
rea va fi îndreptată împotriva autorului faptei
ilicite. Diferența nu prezintă relevanță doar sub
aspectul calității procesuale pasive, a persoa-
nei care are calitatea de pârât, ci și sub aspectul
condițiilor necesare a fi întrunite pentru a obți-
ne repararea prejudiciului.
Astfel, dacă temeiul acțiunii este răspunde-
rea pentru fapta altuia, persoana prejudiciată
trebuie să dovedească existența unui prejudi-
ciu, a unei faptei ilicite săvârșite de minor sau
de persoana pusă sub interdicție, precum și
existența obligației de supraveghere în sarcina
persoanei chemate să răspundă.
În schimb, dacă acțiunea este întemeiată pe
răspunderea pentru fapta proprie, cel chemat să
răspundă este chiar minorul sau persoana pusă
sub interdicție, fiind necesar să fie întrunite
următoarele condiții: fapta ilicită, prejudiciul,
legătura de cauzalitate și vinovăția autorului
faptei ilicite. Referitor la această din urmă con-
diție legea operează cu două prezumții relative.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și
persoana pusă sub interdicție judecătorească,
indiferent de vârstă, sunt prezumate a fi lipsi-
te de discernământ. Această prezumție produ-
ce efecte sub aspect probator, minorul chemat
în judecată nu trebuie, pentru început, să for-
muleze alte apărări, acesta fiind prezumat ca
fiind lipsit de discernământ, fiind exonerat în
acest mod de răspundere, întrucât nu avea ca-
pacitatea de a discerne urmările faptelor sale.
Prezumția este una relativă, care poate fi răs-
turnată prin proba contrară, revenind astfel
persoanei prejudiciate sarcina de a proba că
minorul sau persoana pusă sub interdicție ju-
decătorească a avut discernământ la data săvâr-
șirii faptei.
Dacă minorul a împlinit 14 ani acesta este
prezumat ca având discernământ, revenind
acestuia din urmă sarcina de a răsturna pre-
zumția și de a demonstra că nu a avut discernă-
mânt la data săvârșirii faptei ilicite.
Persoana prejudiciată are un drept de op-
țiune între temeiul acțiunii în despăgubiri:
răspunderea pentru fapta proprie sau răspun-
derea pentru fapta altuia. În această din urmă
ipoteză, persoana care a fost obligată și care a
reparat prejudiciul cauzat de minor sau de cel
pus sub interdicție judecătorească are drept de
regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul.
Astfel, părintele, tutorele, educatorul sau în-
vățătorul se pot îndrepta împotriva minorului
pentru recuperarea sumelor plătite pentru aco-
perirea prejudiciului. În exercitarea dreptului
de regres, este necesar să fie dovedite condiți-
ile răspunderii pentru fapta proprie, inclusiv
condiția vinovăției, fiind aplicabile prezumțiile
prezentate în paragraful anterior.
O altă formă de răspundere pentru fapta al-
tuia este răspunderea comitentului pentru fapta
prepușilor. Și în cazul acestei forme de răspun-
dere se impune a fi delimitată sfera persoanelor
chemate să răspundă și a persoanelor pentru
care se răspunde, a condițiilor și efectelor răs-
punderii.
Comitentul este definit ca fiind persoana
care în virtutea unui contract sau în temeiul le-
gii, exercită direcția, supravegherea și controlul
asupra celui care îndeplinește anumite funcții
sau însărcinări în interesul său sau al altuia2.
Din definiția comitentului se poate circum-
scrie și sfera prepușilor, persoana care îndepli-
nește anumite funcții sau însărcinări în intere-
sul comitentului sau al unei alte persoane sub
supravegherea și controlul comitentului.
Între comitent și prepus există o legătură ju-
ridică, un raport de prepușenie3 în temeiul că-
ruia comitentul își exercită autoritatea asupra
prepusului în legătură cu activitatea desfășura-
tă de acesta din urmă. Această legătură poate
rezulta dintr-un contract, cum este contractul
individual de muncă în care angajatorul are ca-
litatea de comitent, iar angajatul are calitatea de
prepus sau poate rezulta dintr-o stare de fapt,
cum este prestarea unei muncii benevole pen-
tru o asociație sau fundație ori desfășurarea de
către un copil a unor activități în interesul pă-
rintelui4.
Alături de calitatea de comitent și cea de
prepus, pentru angajarea răspunderii delictuale
este necesară existența unui prejudiciu cauzat
de prepus printr-o faptă ilicită, vinovăția pre-
pusului devine o condiție doar dacă se angajea-
ză răspunderea acestuia pentru fapta proprie
sau în cazul exercitării dreptului de regres de
către comitent.
Așa cum am arătat, răspunderea comitentu-
lui este fundamentată pe legătura de autoritate
în relația cu prepusul, ceea ce înseamnă că răs-
punderea acestuia este limitată la faptele ilicite
exercitate în legătură cu atribuțiile sau scopul
funcției încredințate.
Astfel, angajatorul răspunde pentru acciden-
tul de circulație produs de un șofer în timp ce
efectua un transport în exercitarea atribuțiilor
de serviciu și în timpul programului de muncă,
dar nu va răspunde pentru accidentul produs
de acesta în timpul liber, în timp ce se afla la o
plimbare cu familia.
Borgo	Pseudosfera 21 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Borgo	Pseudosfera 42 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Chiar dacă prepusul a săvârșit fapta ilicită în
timpul programului de muncă, existând în mod
aparent o legătură cu scopul funcției încredin-
țate, comitentul nu va răspunde dacă dovedește
că victima cunoștea că fapta ilicită a fost săvâr-
șită cu depășirea atribuțiilor prepusului. Nu va
putea obține despăgubiri de la comitent, per-
soana care, în relație de prietenie cu prepusul,
a apelat la acesta din urmă pentru a transport
niște bunuri proprii, cunoscând că în acest
mod se depășește încărcătura maximă admisă
pentru transportul respectiv.
Pot exista situații în care minorul sau per-
soana pusă sub interdicție are și calitatea de
prepus. În ipoteza în care acesta cauzează un
prejudiciu unei terțe persoane, împotriva cui
se poate îndrepta aceasta din urmă? Persoana
prejudiciată se poate îndrepta împotriva mino-
rului potrivit regulilor răspunderii pentru fapta
proprie, cu precizările din paragrafele anterioa-
re, precum și împotriva comitentului, potrivit
regulilor de la răspunderea comitentului pen-
tru prepuși, însă nu și împotriva părinților sau
a turturelului.
În schimb, dacă părinții sau tutorele are și
calitatea de comitent, persoana prejudiciată are
un drept de opțiune între temeiul răspunderii
pentru fapta altuia: răspunderea părinților pen-
tru fapta minorului sau răspunderea comiten-
tului pentru prepuși.
Dacă este angajată răspunderea comiten-
tului, acesta este obligat să repare prejudiciul,
putând exercita regresul împotriva prepusului,
sub rezerva dovedirii condițiilor răspunderii
delictuale pentru fapta proprie a acestuia din
urmă.
Note
1 Potrivit art. 110 Cod civil, tutela minorului se in-
stituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, dece-
dați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor pă-
rintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii
drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătoreas-
că, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și
în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște
că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
2 Potrivit art. 1373 alin. 2 Cod civil.
3	Liviu Pop, lonuț - Florin Popa, Stelian loan Vidu,
Curs de drept civil. Obligațiile, editura Universul
Juridic, București, 2015, p.371.
4	ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
15
istoria literară
Biografemele patologice (II)
■ Radu Bagdasar
Există ilustrări concrete ale a acestor
coborâri în abisurile fondului comun
al umanității pentru a excava o mate-
rie susceptibilă de a hrăni invenția? În regis-
trul de decese al bisericii Sfânta Treime de la
Stratford-upon-Avon figurează sub data de 11
august 1596, numele lui „Hamnet filius William
Shakespeare”. Venit special pentru această
ocazie de la Londra, durerea lui Shakespeare
atinge un paroxism, accentuată de un senti-
ment de culpabilitate. Situația, contra naturii,
care vrea ca fiul să dispară înaintea tatălui și
nu invers, propriul absenteism de la domiciliul
conjugal îi apar ca insuportabile. Hamnet era
singurul lui fiu, pe care practic îl abandonase,
rarele vizite la Stratford fiind singura legătură
paternă cu copilul. Anul 1596 divizează exis-
tența lui William în două: devine o frontieră
biografică. Nu atât de marcată ca cea din 1654
a lui Pascal, dar suficientă pentru a defini două
perioade distincte de creație. Piesele pe care
le va scrie după această dată - Nevestele ve-
sele din Windsor, Mult zgomot pentru nimic...
-, sunt luminoase dar ascund o durere secre-
tă. În Regele Jean, scrisă imediat după dramă,
Constance, o mamă care își pierduse fiul este
bântuită de idei de sinucidere. Taxată de nebu-
nă de anturajul ei, femeia contestă și clamează
că dacă si-ar fi pierdut mințile ar fi fost o bine-
cuvântare pentru ea:
„Nu sunt nebună: Aș fi cerut cerului să fi fost!
Pentru că atunci, mi-ar fi plăcut să mă uit pe mine însumi:
O, dacă aș putea, ce durere ar trebui să uit!
Aș ruga vreo filosofie să mă facă nebun,
[...] Durerea umple camera copilului meu absent,
Zace în patul lui, merge în sus și în jos cu mine,
Pune pe el o privire frumoasă, repetă cuvintele lui,
Îmi amintește de toate părțile sale grațioase,
Umple hainele goale cu forma lui”.
Shakespeare își dezvelește aici rana interi-
oară sângerândă. Singură munca înverșunată îl
poate face dacă nu să uite cel puțin să-i atenu-
eze durerea. Repliat pe el însuși, într-o stare de
profundă melancolie, 1596 deschide perioada
cea mai fecundă din viața lui. Iar ea va da, ală-
turi de King John (în parte), Hamlet, piesa cea
mai imensă a lui Shakespeare. Numele însuși
de Hamlet este transparent indicând sursa bio-
grafică a piesei.
Mai târziu, sub domnia lui Jacob I, are loc
afacerea Guy Fawkes, episod dramatic al tensi-
unilor religioase între catolici și protestanți. Pe
4 noiembrie 1605, când regele trebuia să des-
chidă în persoană sesiunea Parlamentului din
care făceau parte elitele țării, s-a descoperit o
conspirație a catolicilor. Subsolurile clădirii
Parlamentului erau pline cu butoaie de pulbe-
re care trebuiau să fie făcute să explodeze în
momentul în care regele urma să-și rostească
alocuțiunea. Cu Macbeth Shakespeare propune
o soluție situației de paroxism politic în care
era plonjată societatea britanică. Piesa este
concepută ca un „ritual colectiv” destinat să
restabilească încrederea după pericolul mortal
prin care trecuse casa regală și elitele britanice
care ar fi declanșat fără îndoială un război civil
între catolici și protestanți în cel mai bun caz,
un masacru al catolicilor, minoritari, în cel mai
rău. O noapte a Sf. Bartolomeu pe invers, în
care catolicii ar fi fost victime.
L-am amintit pe Jean Bodel (1165-1210),
autor de fabliaux, de chansons de geste și de
piese de teatru care, în momentul în care des-
coperă că este lepros, este pradă unui aseme-
nea șoc că emoția îi smulge sublimul Conges,
poem în 45 de strofe care adăpostește câteva
dintre cele mai somptuoase și mai sfâșietoare
accente lirice din literatura franceză. O genera-
ție mai târziu, Rutebeuf (1230-1285), magnific
ratat în viață, scrie sub imperiul melancoliei
delanșate de conjugarea câtorva circumstanțe
nefericite: o căsătorie ratată, pierderea tutu-
ror bunurilor pe care le avea la jocul de cărți,
ruptura cu prietenii care îi întorseseră spatele
refuzându-i orice ajutor. Înfometat, înfrigurat,
dormind pe paie, Rutebeuf vagabondează între
Paris și Senlis, pe atunci „ville royale”. Dar ver-
surile care ies din umoarea neagră a jongleuru-
lui pierdut sunt sublime. Ratându-și temporara
existență terestră, Rutebeuf a câștigat eternita-
tea.
Mai aproape de noi, Kafka afirmă că dure-
rea „îmi face grația unui prea-plin de forțe în
chiar acest moment. Oh! Durerea, în mod vizi-
bil, îmi epuizează forțele până în inima sfâșiată
a ființei mele. Despre ce prea-plin este vorba
la urma urmei?” (Kafka, vol. 2, p. 387). Asta
privește în particular scriitorii ale căror texte
reflectă povestea propriei lor maladii precum
cele ale lui Heine, Alphonse Daudet, Franz
Kafka sau Rilke, sau încă istoria bolii altor scri-
itori precum Georg Buchner în nuvela intitu-
lată Lenz. Reflecția asupra durerii și reflecția
asupra lui-însuși merg mână în mână.
Contrar unei idei la care ne-ar putea con-
duce bunul simț, boala servește actul creator
într-un mare număr de cazuri. „Nu în ciuda,
ci prin astmul său, Proust a găsit suficient su-
flu pentru a-și clădi catedrala. Piciorul bont al
lui lord Byron este indisociabil de lirismul său,
după cum acufenele1 lui Celine, lovindu-i fără
încetare craniul, i-au livrat muzica sa seismică.
[...] Miopia lui Joyce care scria pe foi volante
care zburau realmente și pe care nu le regăsea
niciodată, i-au permis să vadă lumea ca nimeni
altcineva înaintea lui. [...] Același lucru se în-
tîmplă cu timiditatea: acest handicap, ale că-
rui atroce suferințe Philippe Vilain le revelea-
ză în Confesiunea unui timid, este în realitate
un miracol. Nu un blestem ci o binecuvântare.
Când trec prin fata terasei restaurantului La
Flore, mă simt cât se poate de prost, am sen-
zația că sunt scanerizat, trecut printr-un laser,
dezmembrat. Lumea este nepăsătoare, dar ti-
midul trebuie să surmonteze, cum este cazul
când este confruntat cu femeile pe care vrea să
le seducă, o realitate pe care o inventează. A fi
timid înseamnă deja să fabrici o ficțiune. [...]
Viața timidului este aiurea: în romanele sale în
Borgo	Pseudosfera 18 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
care el are inițiativa, în care complexele îi sunt
pulverizate de către stil și mărturisire. Timidul
[...] se adresează în sfârșit tuturor, dar în felul
său. Un fel inedit care, pentru că este mai fragil
și mai sensibil decât alții, nu se impune decât
pentru că a avut, mai presus de toate, un han-
dicap de surmontat” (Moix 2010).
Fără să aibă vreun caracter patologic, anu-
mite complexe, îndeobște negative, cheamă
pur și simplu o operă sau își pun ampren-
ta pe ea. Război și pace a reprezentat pentru
Tolstoi un fel de exorcizare a traumatismului
moral suferit de el și de națiunea rusă în urma
dezastrului de la Sevastopol din 1855. Tânăr,
Tolstoi participase în calitate de combatant cu
sabia în mână la războiul Crimeii. Pentru un
tânăr patriot ca el, suferințele îndurate, umili-
rea sentimentului imperial îi lasă o plagă des-
chisă. Bătălia principală, dusă pentru cucerirea
bastionului Malakoff, a fost de o ferocitate fără
seamăn. Beligeranții au lăsat zece mii de morți
sfârtecați de obuze, decapitați, striviți de copi-
tele cailor, transformați în carne vie fumegân-
dă. Marea majoritate dintre ei, 8000, sunt ruși.
Războiul este câștigat, după cum se știe, de co-
aliția franco-britanică în cadrul căreia Franța
constituia al doilea contingent dar obținuse
victoriile decisive. Printr-un fel de efect defen-
siv de regresiune curativă, Tolstoi se repliază
mental pe secvența anterioară a confruntării
istorice franco-ruse, campania din Rusia a lui
Napoleon, când rușii reușiseră să învingă: fără
glorie, dar să învingă. Război și pace este născut
nevoie imperioasă de compensație moral-psi-
hologică în raport cu frustrația sângerândă in-
dusă de înfrângerea recentă. Stigmatul fizic sau
moral aplicat pe o sensibilitate a fleur de peau
îl obligă pe artist să-și edifice acea „fortăreață
interioară” pe care o evocau stoicii pentru a-și
echilibra viața psihică. Fără acest traumatism
fericit al destinului, dacă admitem că acest
oximoron este exact, Tolstoi n-ar fi devenit ti-
tanicul autor al romanului Război și pace.
În exteriorul literaturii, politicieni, filosofi,
oameni de știință funcționează în același mod.
Franțois Bayrou2 a reușit în meseria de poli-
tician, care are numeroase puncte comune cu
cea de scriitor, proiectat de dorința compen-
satoare de a se debarasa de un bâlbâit pe cât
de ridicul pe atât de jenant în relațiile sociale.
Bill Clinton a trăit o situație similară împins
de violențele tatălui adoptiv. Născută în timpul
celui de al doilea război mondial, o personali-
tate politică precum Raymond Subie, eminență
16
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
cenușie a câtorva dintre ultimii șefi de stat ai
Franței, un bombardament din timpul Celui de
al doilea război îi smulge brațul stâng pe patul
însuși al maternității pe care venise pe lume.
Câțiva ani mai târziu, la vârsta hârjoanelor co-
pilărești, privind ceilalți copii cu care nu putea
rivaliza, Subie își spunea: „eu nu sunt ca ei, voi
face mai bine decât ei”. Refularea este, în ase-
menea cazuri, fecundă.
*
Nu este însă exclus nici cazul opus al bo-
lii factor destabilizator și dăunător fluxului
creativ. Vigny (1976, 196) amintește că „La
Rochefoucauld scria între două accese de gută,
Pascal între două deliruri și două leșinuri, șirul
ideilor sale fiind întrerupt de durere”. Este po-
sibil ca, măcar în parte, stilul sacadat, fragmen-
tar din această perioadă a vieții să se datoreze
acceselor de durere care îl întrerupeau fără în-
cetare. În cazurile extreme boala distruge in-
dividul precum cea a lui Maupassant căruia si-
filisul i-a umbrit mintea scurtându-i dramatic
viața3. Genialul nuvelist dispare la numai 40 de
ani, lăsând un imens gol în inimile generației
lui. Virginia Woolf, afectată de tulburări bipo-
lare, se sinucide în 1941. Maiakovski, bântuit
și el de tulburări psihice, își pune și el capăt
zilelor, Hemingway se servește în același scop
de pușca lui de argint, Paul Celan se aruncă în
Sena, iar Kawabata Yasunari alege gazul. Lista
scriitorilor sinucigași este neașteptat de lungă.
Despre T. S. Eliot, critica avizată admite că
„transformarea unui versificator șovăielnic în-
tr-un mare artist creator a fost precipitată de un
feroce contrapunct între nenorocirea persona-
lă și cea publică”. În clar, este vorba de căsăto-
ria lui cu Vivien Haigh-Wood și de cataclismul
Primului Război Mondial. Deja de o sănătate
șubredă încă din copilărie și bolnav toată viața
el însuși, soția lui era ea și ea o mare bolnavă.
„Era mereu pe cale să se îmbolnăvească, bol-
navă de-a binelea sau în convalescență după o
boală” (Johnson, 281). Zilele lor se scurgeau
în lamentații contra curenților de aer, dozaje
reciproce de medicamente sau discuții apropo
de simptomele pe care le aveau. Probabil că
Moliere, cu spiritul său coroziv, s-ar fi amuzat
copios pe seama cuplului Eliot dacă ar fi avut
cunoștință de el. Casa celor doi devenise tere-
nul unei escalade ipohondrice permanente. La
„tristețea zilnică a mariajului său, ritmată de
certuri amarnice și crize medicale” s-a adăugat
„cumplitul dezastru și agonia Primului Război
mondial, cu listele sale zilnice de victime de
sfâșietoare lungime [...]”. „[.] Părea că ome-
nirea trebuie să îndure agonia războiului fără
nici un câștig compensator în virtute, doar cu
degradarea suplimentară pe care o aduc pri-
cinuirea morții și cruzimea. Irosire și nimic
altceva. Și tot astfel era și mariajul lui Eliot,
amândouă părțile implicate îndurând suferin-
ța, fără presimțirea alinătoare a unei izbăviri,
nimic altceva decât două vieți irosite, unite
întru întristare. Această mortificare publică și
privată a fost geneza atât a substanței, cât și a
titlului Tărâmului pustiu” (Johnson, 283-284).
Or, Tărâmul pustiu a fost capodopera seco-
lului, piatra de temelie a poeziei moderne an-
glo-saxone.
Versantul negativ al patologiei se manifestă
mai cu seamă la vârste avansate când balan-
ța forță vitală/simptome negative începe să
se dezechilibreze în favoarea simptomelor. În
rest, boala are efecte mai degrabă pozitive: îl
izolează pe scriitor de lume, îi interzice acele
passe-temps futile care îi parazitează existența,
îi oferă un timp de reflecție pe care vâltoarea
ocupațiilor cotidiene nu îl permite.
Într-o scrisoare din 28. III. 1906 către Kurt
Martens, scriitor și jurnalist din Munchen,
Thomas Mann subscrie la această idee și se
lansează chiar într-o generalizare. „Suferința
trupească privită în decursul istoriei, mi se
pare un simptom ce însoțeste cu necesitate
grandoarea, și găsesc că acest lucru este per-
fect inteligibil psihologic. Nu cred că Cezar ar
fi devenit Cezar fără debilitatea lui și fără cri-
zele de epilepsie, și dacă totuși ar fi devenit, în
ochii mei ar fi fost mai puțin eroic fără ele. În
concluzie, oare ținta lui Thomas Buddenbrook
când, istovit fiind, face față cu atâta tenacitate,
nu vădește o bună cantitate de eroism?” (Mann
1974, 14).
Biografemele patologice se implică în crea-
ția unui autor într-un mod adesea imprevizibil,
mai rar negativ, de cele mai multe ori fecund.
*
Raporturile dintre diversele boli și indivi-
dualitățile creatoare scapă generalizărilor. Este
imposibil de stabilit o regulă, fie ea suplă, mo-
dulată fin.
Știința la rândul ei a confirmat raportul
între maladie mentală și creativitate. Un stu-
diu publicat în septembrie 2012 de Dr. Simon
Kyaga de la Institutul Karolinska (Suedia) în
Journal of Psychiatric Research demonstrează
în mod clar relația dintre persoanele creati-
ve și boala psihică. Studiul, de o excepțională
soliditate, este dus pe o masă enormă de su-
biecți: mai mult de un milion, și pe o durată de
40 de ani. Obiectul era stabilirea raporturilor
dintre profesiunile creative (cercetători, ar-
tiști, muzicieni, scriitori...) și patologiile men-
tale (depresiune, tulburări anxioase, bipolare,
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
schizofrenie). În afară de tulburările bipolare
nu pare a exista o legătură sistematică între
profesiunile creative și profesiunile non crea-
tive, cu excepția meseriei scrisului. Scriitorii
cumulează toate aceste tare sau, pe cât se pare,
aceste tare împing la scris care, în asemenea
cazuri poate avea un rol de exutoar, de terapie,
dacă este să-i dăm crezare lui Antonin Artaud:
„nimeni și niciodată n-a scris sau pictat, sculp-
tat, modelat, construit, inventat decât pentru a
ieși în fapt din infern”.
Cu o valoare relativă, afirmația lui Artaud,
exprimă o frântură, printre nenumărate altele,
din ceea ce declanșează sau condiționează in-
venția.
Referințe bibliografice
Johnson, Paul (2007), Creatorii. De la Chaucer și
Durer la Picasso și Disney, Bucuresti, Publishing
Libertas.
Kafka, Franz (2018) Oeuvres completes, vol. 2, Paris,
Gallimard.
Moix, Yann (2010) „La Timidite est le defaut de
Vilain”, în Le Figaro litteraire n° 20483, Caiet n° 4,
din 10 iunie.
Note
1	Bâzâituri, fluierături, lovituri de clopot resimți-
te în craniu sau în urechi și fără vreo sursă sonoră
exterioară.
2	Fost ministru al educației naționale în Franța,
șeful partidului centrist MODEM.
3	Mentorul său și director de conștiință, Flaubert,
a încercat să-l salveze incitântu-l la o viață mai reți-
nută și mai organizată. Maupassant, bărbat frumos
dar erotoman asumat, contractase probabil boala de
la una dintre numeroasele relații feminine pe care le
cultiva.
■

TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
17
social
Scenariu în oglindă
■ Ani Bradea
De peste doi ani întreaga omenire trăiește
o realitate despre care se afirmă frecvent
că n-a putut fi prevăzută, evident fiind că
avem de-a face cu un fenomen a cărui apariție a
surprins tot globul pământesc, inamicul public
numărul unu, dușmanul nevăzut, generic numit
Covid 19, paralizând fulgerător o lume întreagă.
Ca într-un stop cadru în filmul existenței noastre,
toate activitățile, călătoriile, toate interacțiunile
cotidiene au înghețat. A fost o perioadă (din care
nu suntem ieșiți întru totul) cu multe întrebări și
aproape fără răspunsuri, cu suspiciuni de tot felul
și scenarii care de care mai fanteziste. Dat fiind in-
editul situației, aceste comportamente umane nu
pot fi catalogate drept neobișnuite, am fi tentați să
spunem. Și totuși, nimic nou sub soare!
Nebănuit de multe răspunsuri, la întrebările pe
care evenimentele vieții le generează, pot fi găsite
într-o cercetare a istoriei (mai mult sau mai puțin
îndepărtate). Citind recent un volum al jurnalis-
tei de origine britanică Laura Spinney1, am trăit o
acută senzație de deja vu. Autoarea întreprinde o
amplă cercetare asupra a ceea ce specialiștii epo-
cii au catalogat a fi fost „mama tuturor pandemi-
ilor”, sau gripa spaniolă, după cum i-a rămas nu-
mele pentru posteritate. Surprinzător este faptul
că deși volumul intitulat Pale Rider: The Spanish
Flu of 1918 and How it Changed the World (tra-
dus în limba română ca: Gripa spaniolă din 1918.
Pandemia care a schimbat lumea)2 a apărut, într-o
a doua ediție, în 2017, multitudinea de similitu-
dini cu recenta noastră pandemie face din această
lucrare un veritabil manual de înțeles și interpre-
tat Covid 19. Mai mult, capacitatea de premoniție
este cu adevărat tulburătoare: „În esență, gripa
spaniolă ne-a învățat că o altă epidemie de gripă e
inevitabilă, dar, dacă va ucide 10 milioane sau 100
de milioane de oameni, lucrul acesta va fi deter-
minat de împrejurările în care va apărea” (p.206);
„Un raport publicat în 2016 de Commission on
Creating a Global Health Risk Framework for the
Future (GHRF), un grup internațional de experți
independenți alcătuit de Academia Națională de
Medicină din SUA, a estimat că există 20% șanse
ca în următoarea sută de ani să mai apară patru
sau mai multe pandemii și o mare probabilitate ca
cel puțin una dintre ele să fie de gripă. Majoritatea
experților consideră că e inevitabilă o altă pande-
mie de gripă. Singurele lor întrebări sunt când va
apărea, cât de mare va fi și ce putem face ca să fim
pregătiți. Lecțiile pe care le-am învățat de la gripa
spaniolă ne-ar putea ajuta să răspundem la toate
trei” (pp.321-322). Cele întâmplate recent au do-
vedit că lecțiile nu au fost suficient de utile sau,
și mai sigur, că nu au fost destul de bine învățate.
Chiar dacă este compusă într-un stil jurnalistic
care o face relativ ușor de parcurs, cartea Laurei
Spinney este cu siguranță o lucrare extrem de bine
documentată, bibliografia de amploare și lunga lis-
tă a mulțumirilor adresate cercetătorilor și traducă-
torilor care au contribuit cu informații o dovedesc
din plin. Azi știm că numele de gripă spaniolă nu
reflectă locul de pe glob de unde ar fi pornit flage-
lul. Călătoria virtuală a autoarei prin documentele
vechi de peste un secol, pornind din Golful Bristol
(Alaska, SUA), la Odessa (în perioada de tranziție
de la Imperiul Rus la URSS), Zamora (Spania),
Csikei (Africa de Sud), sau de la Rio de Janeiro
(Brazilia), până în Gujarat (India), provincia Sanxi
din China, ori Mashhad (Persia de atunci) - după
cum ne arată harta privind „Răspândirea gripei
spaniole la nivel global: al doilea val, la sfârșitul
anului 1918” cu care se deschide volumul - încear-
că să stabilească un punct de pornire al pandemiei,
care ar fi putut fi oricare dintre acestea. „Lumea era
în război în 1918 și multe guverne erau tentate [...]
să dea vina pe alte țări pentru boala catastrofală.
[.] În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai
mulți dintre spanioli, la fel ca majoritatea oameni-
lor, au presupus că ea a venit din afara granițelor.
În ceea ce îi privește, aveau dreptate. Gripa era deja
în America de două luni, iar în Franța de cel puțin
câteva săptămâni. Spaniolii însă nu știau asta, pen-
tru că știrile legate de gripă erau cenzurate de sta-
tele combatante, pentru a evita scăderea moralului
[.]. Spania era neutră în război, iar presa spani-
olă nu era cenzurată. [.] La începutul lui iunie,
parizienii care nu știau ce ravagii făcuse gripa în
tranșeele din Flandra sau din Champagne au aflat
că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în
decurs de trei zile. Fără să-și dea seama că gripa
exista la ei de mai multă vreme decât în Spania și
cu un mic impuls din partea guvernelor, francezii,
britanicii și americanii au început să-i spună «gri-
pă spaniolă». [.] În Senegal era gripa braziliană,
în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau
că «a venit din sud». Polonezii au numit-o boala
bolșevică, persanii au dat vina pe britanici, iar ja-
ponezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima
oară la un turneu de sumo, au poreclit-o «gripa
sumo». [.] Cu timpul, când a devenit limpede că
nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie
globală, a fost necesar să se pună cu toții de acord
asupra unei singure denumiri. Denumirea adopta-
tă a fost cea care era folosită deja de cele mai pu-
ternice națiuni din lume - învingătorii din Marele
Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept
«gripă spaniolă» [.] și o eroare istorică a rămas
bătută în cuie” (pp.83-85).
Dar tocmai pentru că „Gripa spaniolă e o
amintire individuală, nu colectivă. Nu e un dezas-
tru istoric, ci milioane de tragedii personale dis-
crete.” (p.21), autoarea mizează pe analiza în mi-
cro și nu în macro, cercetând impactul pandemiei
asupra comunităților sau grupărilor de populații,
ceea ce permite ca tabloul general să capete o mai
mare acuratețe. În final, statisticile vorbesc des-
pre „cel mai mare masacru din secolul al XX-lea”,
când boala a afectat „una din trei persoane la ni-
vel global, adică 500 de milioane de oameni” și
„a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni sau
2,5-5% din populația lumii, o marjă care reflec-
tă gradul de incertitudine care încă mai persistă
asupra fenomenului” (p.20). S-a afirmat, în multe
ocazii, că gripa spaniolă a ucis mai mulți oameni
decât a făcut-o războiul. În privința acestui aspect
Laura Spinney este de părere că „Franța a pier-
dut de șase ori mai mulți oameni în război decât
în pandemie, Germania de patru ori mai mulți,
Marea Britanie de trei ori mai mulți și Italia de
două ori mai mulți. Dar pe toate celelalte conti-
nente - cu posibila excepție a Antarcticii, pe care
ambele dezastre au lăsat-o neatinsă - mai mulți
au murit de gripă decât de război” (p.23).
Neconcordanța în păreri vine din faptul că
pandemia a succedat războiului, sau mai bine zis
a continuat războiul, victimele amestecându-se
și confundându-se în multe cazuri. Un scenariu
care, iată, în contextul războiului din Ucraina
acestor zile, se repetă după mai bine de o sută
de ani, dar de data aceasta avem o imagine în
oglindă. Pandemia de Coronavirus a precedat un
război, în desfășurare acum și în legătură cu care
nimeni, cel puțin la acest moment când scriu, nu
poate prevedea cum are să se termine. Dar ase-
mănările dintre cele două mari pandemii (încă
nu sunt suficiente date și nu poate fi trasă o linie
finală sub cea trăită de noi în ultimii ani, pentru
a concluziona care dintre ele a fost mai mare, mai
distructivă) sunt mai mult decât surprinzătoare.
În primul rând că termenii pe care-i credeam
aduși în viața noastră de Covid 19 sunt vechi de
peste un secol, unii chiar mai mult, cum ar fi: ca-
rantină, distanțare socială, spații de izolare în spi-
tale pentru cei infectați, etc. Apoi metodele prin
care am fost/suntem îndemnați/obligați să ne
protejăm de virus sunt, în mare măsură, aceleași
din 1918 (!): „Campaniile de informare publică
îi sfătuiau pe oameni să folosească batista atunci
când strănutau și să-și spele mâinile cu regulari-
tate; să evite aglomerația, dar să-și țină ferestrele
deschise [.]. În anumite locuri, de exemplu, era
recomandată acoperirea gurii cu o mască făcută
din mai multe straturi de tifon [.] dar oficia-
lii din sănătate aveau păreri împărțite legate de
eficiența măștii în reducerea transmisiei. Erau
divizați și în privința folosirii dezinfectantului
[.]” (p.120). Cu adevărat nimic nou sub soare
am putea spune, mai ales dacă adăugăm și faptul
că „cele mai încinse discuții s-au purtat în jurul
vaccinării” (p.121). „Programele de vaccinare
începute în Africa de Sud în noiembrie 1918 au
fost boicotate în masă” (p.125). Unele aprecieri
ale autoarei acestui studiu ne dau pur și simplu
fiori reci pe șira spinării prin puterea lor de pre-
moniție: „Într-o viitoare pandemie de gripă, au-
toritățile sanitare vor introduce măsuri de preve-
nire a răspândirii precum carantina, închiderea
școlilor sau interzicerea adunărilor publice. [.]
Indiferent de plusurile și minusurile pe care le
au astfel de tactici de șoc, mass-media are un rol
esențial într-o viitoare pandemie, iar pandemia
din 1918 a fost o lecție valoroasă și în privința
asta: cenzura și minimalizarea pericolului nu
sunt bune; prezentarea unor informații corecte,
obiectiv și la timp, da” (pp. 329-330). Azi știm că
și această lecție a fost greșit înțeleasă: mass-me-
dia din vremea pandemiei de Covid 19 a căzut în
cealaltă extremă.
Asemănările celor două pandemii (gripa spa-
niolă și coronavirus) vizează și parte din simp-
tomatologie: „oamenii se plângeau de amețeli,
insomnii, pierderea auzului sau a mirosului ori
de vedere încețoșată” (p.69); „faza acută a bolii
era însoțită de senzația de anxietate [.] virusul
ar putea acționa asupra creierului, provocând de-
presia” (p.257), supraviețuitorii gripei spaniole
„sufereau de ceea ce azi am putea numi sindrom
post-viral sau oboseală cronică” (p.258). Dar și
scenarii fanteziste cu privire la originea bolii:
„Unii afirmau că gripa era provocată de vaporii
otrăvitori care se ridicau din cadavrele abando-
nate pe câmpurile de luptă. [.] Alții suspectau
agentul uman, gândindu-se la programe secrete
de război biologic, concepute de unul sau altul
dintre statele beligerante. [.] În acest răstimp, la
Washington D.C., ziarele reproduceau comenta-
riile făcute de locotenentul Philip S. Doane, șeful
18
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
religia
secției de sănătate și igienă din Corporația Flotei
de Urgență, care aducea în discuție un scenariu
înfricoșător, conform căruia submarinele ger-
mane eșuau deliberat în America pentru a aduce
gripa” (p.97).
O temă pe care autoarea o aduce în discuție
este și slaba reprezentare în artă a gripei spani-
ole în secolul în care ea a avut loc. „Cei care se
gândesc cât de cât la gripa spaniolă se întreabă
adesea de ce, deși a lăsat în urmă o mulțime de
morminte în aproape fiecare cimitir din lume, nu
și-a pus o amprentă similară asupra artei lumii”
(p.307). Consideră că „poate cea mai tulburătoa-
re tăcere este cea literară” (p.308). Probabil că
răspunsul, gândindu-ne și la absența unor scrieri
notabile, până în prezent, influențate de pande-
mia de Covid 19, ar fi nevoia de sedimentare a
trăirilor, necesitatea unei distanțări în timp față
de evenimente, un asemenea discurs având nevo-
ie de o perioadă mai lungă pentru a se dezvolta.
Dacă similitudinile dintre cele două flageluri se
vor confirma și în acest caz, nu avem decât să fim
încrezători: „În secolul al XXI-lea - secol în care
scriitorii au îmbrățișat ferm boala ca pe o temă
demnă de a fi tratată, alături de iubire, gelozie și
bătălie -, gripa spaniolă a pătruns, în sfârșit, în
cultura populară, oferind subiecte pentru roma-
ne, filme și scenarii de televiziune” (p.355).
În prefața scrisă „în izolare la domiciliu grație
lui Covid 19”, după cum spune, (reamintesc faptul
că volumul Laurei Spinney a apărut în limba ro-
mâna în primăvara anului 2020, în plină stare de
urgență în România), istoricul Adrian Cioroianu
are o viziune mult mai complexă asupra volumu-
lui decât dacă acesta ar fi apărut și la noi câțiva
ani mai devreme, viziune generată tocmai de ex-
perimentarea trăirilor în plină pandemie. Textul
său lasă să se înțeleagă o tulburătoare ciclicita-
te de care nu am fi feriți (și) din cauza ușurinței
cu care noi oamenii uităm pericolul odată ce am
reușit să-l depășim. Consider că următorul frag-
ment din Prefață este cel mai bun final pe care i
l-aș fi putut găsi acestui text: „Suprema lecție a
gripei spaniole este că, într-o formă sau alta, cu
toate transformările pe care societatea umană le
va cunoaște, după fiecare pandemie viața oame-
nilor va intra într-o nouă rutină - așa cum s-a
întâmplat în 1920 și, de fapt, așa cum s-a întâm-
plat în ultimii 12 000 de ani [...]. Această rutină,
iarăși, ne va face, foarte probabil, să privim mai
mult în sus decât în jos [.]. Iarăși, o vreme, vom
fi fascinați cu totul de Universul mare, iarăși vom
tinde să uităm realitățile Universului mic. Până
într-o zi când, vorba lui Camus, epidemia își va
trezi țânțarii, rozătoarele sau liliecii etc. și-i va
trimite să moară într-o cetate fericită.”.
Note
1 Laura Spinney s-a născut în 1971 în Yorkshire și
a absolvit Durham University cu o diplomă în Științe
Naturale. Ca jurnalist științific, scrierile sale au apărut,
printre altele, în The Economist, National Geographic,
Nature, New Scientist și The Telegraph. A publicat două
romane în engleză: The Doctor (2001) și The Quick
(2007), dar și o carte de nonficțiune: Rue Centrale
(2013), în engleză și franceză. În prezent trăiește în
Franța.
2 Laura Spinney, Gripa spaniolă din 1918. Pandemia
care a schimbat lumea, Ediția a II-a, Editura Corint,
2020, Traducere din limba engleză de Roxana Olteanu,
Prefață de Adrian Cioroianu, Postfață de Emanoil
Ceaușu
■
Postul Mare - vremea
performanțelor
duhovnicești
TANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Pe toate planurile, în mod obișnuit, este
competiție. Vor oamenii să fie foarte buni
în ce privește pregătirea profesională, vor
ca firmele lor să fie competitive, vor sportivii să
câștige competițiile. Sfântul Pavel, pentru a sti-
mula spiritul competitiv pe tărâm duhovnicesc,
face vorbire tocmai de competițiile sportive: „Nu
știți voi că cei care aleargă în stadion, toți aleargă,
dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l lu-
ați” (I Corinteni 9,24).
Postul Mare este răstimpul în care ne antrenăm
pentru a deveni competitivi din punct de vedere
duhovnicesc. Mijloacele pe care le avem la înde-
mână sunt cele cunoscute: rugăciunea, postul,
milostenia, spovedania, lecturarea scripturilor și
participarea la sfintele slujbe.
Este elementar ca la postul nostru de bucate să
adăugăm și postul de răutate. Postul de bucate,
fără postul de răutate, nu-l primește Dumnezeu.
În Evanghelia duminicii de lăsare a secului citim:
„De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și
vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta
oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va
ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15).
Că postul trebuie să fie integral aflăm și din ce-
lebrările liturgice: „Vremea Postului să o începem
cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor celor
duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim
trupul. Să postim precum de bucate, așa și de toată
patima, desfătându-ne cu virtuțile Duhului. Întru
care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a
vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, și
Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne”1.
Așa că trebuie să postim precum de bucate, așa
și de toată răutatea. Proorocul Isaia, vorbindu-ne
de postul cel adevărat, ne zice: „Voi postiți ca să vă
certați și să vă sfădiți și să bateți furioși cu pum-
nul; nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul
vostru să se audă sus. [...] Nu știți postul care îmi
place? - zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății,
dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asu-
priți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel
flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel
gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu
tine” (Isaia 58, 4-7).
Oportunitatea de a face aceste acte de carita-
te, din nefericire, ne este oferită de războiul din
Ucraina. A-i primi pe emigranți, a-i adăposti, a
le da pâinea cea de toate zilele, a avea grijă de
copii și de bolnavi, constituie fapte ale milei tru-
pești.
Revenind la post, observăm că mulți dintre
contemporanii noștri își găsesc scuze ca să nu țină
postul. Tito Colliander, un scriitor contemporan
nouă, subliniază faptul că această argumenta-
re ține de tendința noastră de a ne satisface voia
proprie și dă modalități de compensare pentru
cazurile obiective de nepostire, cum ar fi boala,
vârsta sau o muncă prea istovitoare.
„Te mănâncă limba să pui o întrebare? N-o
pune! Ți-e foarte poftă să bei două cești de cafea?
Nu bea decât una. Ai chef să te uiți pe fereastră?
Nu te uita. Ai dori să mergi într-o vizită? Rămâi
acasă 2.
Adevărul este că cei bătrâni, și de multe ori
cei bolnavi, țin postul și cei tineri și sănătoși îl
neglijează. Multe din neîmplinirile noastre își
au rădăcina în lipsa de rugăciune și de post. La
un moment dat, ucenicii n-au putut tămădui un
tânăr îndrăcit. L-a tămăduit Mântuitorul, iar ei,
rușinați, L-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l
scoatem? Pentru puțina voastră credință, [...] dar
acest neam de demoni nu iese numai cu rugăciune
și cu post” (Matei 17, 19-21).
În vremea noastră I-am cere lui Dumnezeu, pe
de-o parte, să înceteze războiul din Ucraina, iar
pe de altă parte, să se retragă această pandemie de
covid și dacă i-am cere-o cu credință, adăugând
rugăciunea și postul, Dumnezeu ar avea milă de
noi.
Citim și în cartea proorocului Iona că cetatea
Ninivei era sorocită pieirii în patruzeci de zile.
Regele a poruncit ca „oamenii și animalele, vitele
mari și mici să nu mănânce nimic, să nu pască și
nici să bea apă; Iar oamenii să se îmbrace cu sac
și către Dumnezeu să strige din toată puterea și fi-
ecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea și de la
nedreptatea pe care o săvârșesc mâinile lui; Poate
că Dumnezeu Se va întoarce și Se va milostivi și
va ține în loc iuțimea mâniei Lui, ca să nu pierim!
Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de po-
căință, că s-au întors din căile lor cele rele. Și I-a
părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li
le făcuse și nu le-a împlinit” (Iona 3, 7-10).
Intrăm în Postul Mare și credem că postirea
noastră de bucate, la care adăugăm postirea de ră-
utate, vor fi eficiente. Și așa cum am consemnat în
titlu dorim să obținem performanțe duhovnicești.
Iar rugăciunea amvonului, din liturghia specifi-
că perioadei, surprinde perfect această dorință:
„lupta cea bună să o luptăm, calea postului să o
săvârșim, credința nedespărțită să o păzim, cape-
tele nevăzuților balauri să le sfărâmăm, biruitori
asupra păcatului să ne arătăm și fără de osândă să
ajungem a ne închina și Sfintei Învieri”3.
Note
1 Triodul, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 97.
2 Tito Colliander, Calea asceților, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1997, p. 15.
3 Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2012, p. 327.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
19
opinii
Munchausen, Narcis
și media
■ Laura Poantă
n medicină, un sindrom poartă numele sim-
paticului baron Munchausen și descrie acele
persoane care își inventează boli și pretind că
suferă pentru a atrage atenția asupra lor și pen-
tru a avea motive să ceară mereu ajutorul și să se
plângă. Scopul principal în cazul acestora nu este
obținerea de avantaje materiale, concedii de odih-
nă și asigurări de viață, ci pur și simplu câștigarea
atenției și manipularea. Aceste persoane se plâng
de simptome mai mult sau mai puțin alarmante,
uneori mimează chiar situații urgente cum ar fi
un infarct miocardic, dar care apoi trece ca prin
minune, sau chiar își provoacă suferințe - inge-
rează substanțe toxice, se rănesc, se infectează in-
tenționat. În unele cazuri, ele se plimbă din spital
în spital mimând simptome acute care necesită
investigații complicate; acestea vor arăta că totul
este normal, moment în care „bolnavul” își în-
dreaptă atenția către alt centru medical. Au fost
situații în care un pacient ajungea să fie operat de
urgență pentru că se tăvălea în chinuri de durere.
Am avut, de exemplu, un caz care de câte ori era
anunțat că va fi externat (avea o situație familia-
lă ciudată) cădea pe podea și mima convulsiile și
se liniștea doar atunci când veneam cu defibrila-
torul - sigur că la început am căzut în capcană
pentru că nu ai cum să ignori pe cineva care se
zbate în chinuri pe podea, în salon. Sindromul
Munchausen este complex și puțin înțeles pentru
că în general persoanele respective nici nu caută
și nici nu primesc ajutor. Se vorbește de traume
din copilărie care le fac să caute mereu atenție
pentru a se simți importante (unii dintre pacienți
chiar au avut o copilărie bolnăvicioasă sau au fost
prea protejați) sau de tulburări de personalitate de
tip narcisist, borderline sau antisocial.
Narcisiștii sunt cunoscuți manipulatori, ei pot
să-i controleze subtil pe cei din jur pretinzând
mereu câte ceva, în special atenție (am vorbit cu
alt prilej despre persoanele toxice - vezi România
literară nr. 9/2022). Relațiile lor cu cei din jur sunt
predominant exploatatoare - iar asta înseamnă
să mintă permanent. Și aici intră și minciunile
despre propria sănătate. Dar minciunile lor sunt
complexe și elaborate, de durată, pentru că joacă
constant un rol. Ei vorbesc deschis cu toată lumea
despre bolile lor, merg la diferiți medici și ajung
chiar să inițieze acțiuni umanitare în nume pro-
priu (deși, de cele mai multe ori, nu banii sunt
motivația). Diferența esențială față de ipohondrie
este că narcisiștii (și toți cei care inventează boli)
știu clar că nu sunt bolnavi, nu se tem de nimic,
nu au niciodată remușcări pentru faptul că mint.
Nu toți narcisiștii mint în legătură cu sănătatea,
dar majoritatea mint cu ceva și nu au niciodată
scrupule. Dintre ei se selectează marii trișori și
marii infideli, adesea charismatici. Controlul ce-
luilalt este motorul principal al minciunii; Kristy
Lee Hochenberg prezintă în Lying to die: Why
narcisists May lie about their health, printre al-
tele, cazul unui cuplu în care cea părăsită inven-
tează un cancer mamar pentru a trezi simpatie
și milă și pentru a recâștiga relația. Alții cred că
dacă inventează o boală gravă cu care trebuie să
lupte devin mai interesanți, eroi, speciali, iar cei
din jur îi privesc altfel, îi ajută, îi favorizează, în
general îi respectă mai mult. În orice situație mai
neplăcută sau mai dificilă apare brusc boala lor
gravă - „cum să faci așa ceva când eu sufăr de...?”.
În legătură strânsă cu cele descrise mai sus este
câștigarea necondiționată a atenției celor din jur,
prin orice mijloace, iar eșecurile îi fac agresivi și
răzbunători.
Un mic narcisism am senzația că a lovit pe
multă lume în timpul pandemiei, dacă ne uităm
la felul în care este descrisă în social media, și apoi
preluată de FB, cu titluri bombastice, „suferința”
multor vedete, persoane publice sau eroi locali.
Am avut trei zile de coșmar, am avut febră și am
transpirat îngrozitor, mă durea gâtul fenomenal
de tare, mă târam prin casă etc. Descrieri poeti-
ce, detaliate, hiperbolizate, dramatice ale unor
simptome banale de viroză respiratorie. Nu vor-
besc despre oamenii cu pneumonie și cu dispnee
și cianoză (așa se cheamă „scurtarea respirației”
și „decolorarea pielii”). Am observat de multe ori
că decența și suferința reală par a fi direct propor-
ționale.
Minciuna, intenționată sau nu, adevărul trun-
chiat sau pur și simplu prostia, frecvente în jurna-
lismul zilelor noastre, sunt tot un fel de sindrom
Munchausen - imaginarea unor fantasmagorii
pentru a atrage atenția. Chiar dacă pare forțată
alăturarea celor două subiecte, vreau să adaug aici
alte câteva exemple celor despre care vorbeam în
Valurile urii (într-un număr anterior al Tribunei),
o fărâmă din toate aberațiile care s-au scris în anii
pandemiei de mare parte din presa centrală, cultă,
informată, oficială. Este în fond tot ceea ce ne-a
consumat în ultimii doi ani, și nu fără urmări se-
rioase. Iată:
- Sub titlul Modificări ale pielii care ar pu-
tea anunța prezența Omicron în corp, MI de la
Mediafax ne spune, printre multe alte inexactități
traduse evident cu Google translate, că apare o
foarte ciudată „erupție în stup”. Stau, mă minunez,
caut și apoi îmi pică fisa - Google a dat, săracul,
traducerea stup la englezescul hive care înseam-
nă, surpriză, urticarie! Dar de ce să căutăm, ca să
informăm corect oamenii? Nu mai bine stă bie-
tul pacient acasă și așteaptă să-i apară un stup pe
piele? Mai ciudat e că subtitlul chiar e „urticarie”,
deci conexiunile neuronale lipsesc cu desăvârșire.
Citesc în același articol - „o altă complicație rară
în cazurile grave de COVID poate provoca scă-
derea nivelului de oxigen în sânge”. Fraza apare la
subtitlul decoloraerea pielii și mai jos ni se spune
că dacă observăm o schimbare a culorii pielii să
fugim mâncând pământul la spital. Prostia este
majoră - traducerea, evident dată de Google, e lă-
sată ca atare, mă mir că există diacritice. Oxigenul
scade, evident, dacă ai pneumonie COVID, doar
asta știm de doi ani, nu asta a fost principala tea-
mă legată de această boală? Mult-pomenitul oxi-
gen? Iar colorare, decolorare, schimbare - totul
înseamnă de fapt discoloration - cianoză cu nu-
anțe diferite dacă suntem albi, negri, asiatici etc.
Jurnalistul se preface că se documentează ca să
Borgo	Pseudosfera 16 (2013)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
informeze corect lumea, dar înșiră noian de fraze
traduse prost, cu termeni medicali transformați
în „furculision” care în final mai mult zăpăcesc
decât ajută.
- Îl mai țineți minte pe doctorul supărat și ner-
vos care aștepta pacienții cu lumânări la spital și
care spunea cu seninătate că 70% dintre cei aflați
în stare gravă sunt conspiraționiști? Se cheamă tot
adrenalină, dorința de a fi în centrul atenției cu
orice preț. Problema atunci nu era vaccinarea, ci
statul acasă și purtarea măștii, dar și refuzul trata-
mentului (cel de atunci, pentru că între timp mul-
te s-au schimbat). Tot dumnealui spunea că un
nesimțit de pacient a refuzat remdesivirul pentru
că e incult și acum e pe moarte. Nu a trecut mult
și a apărut un articol cu titlul WHO recommends
against the use of Remdesivir in COVID-19 pati-
ents. Este controversat efectul său, deși continuă
să fie în ghidurile de tratament.
- Să zicem că e o greșeală de typo, dar nu e,
este de fapt neatenție repetată zile la rând - ju-
dețele Timiș și Teleorman fiind învecinate alfa-
betic, câteva zile jurnalistului i-a fugit privirea
avidă de informații noi și suculente și reieșea că
Teleormanul e în top de cazuri COVID, mereu pe
locul II în „topul negativ al județelor”. Nicio pro-
blemă, oricum nu citește nimeni, nu?
- Umflături roșii plate (oximoron medical?) -
asta a observat cu mirare un alt medic spaniol la
tinerii cu coronavirus, dar și o infecție (?) la dege-
tele de la picioare.
- „la sfârșitul lunii martie, când CE, o asistentă
medicală care lucrează la locuințe protejate, unde
50 din cei 180 de rezidenți au contractat virusul,
iar 37 au murit, a declarat că toți pacienții infectați
au ochi roșii. și a adăugat: partea albă a ochiului
nu este roșie, ci au umbre roșii la exterior.” Cine
înțelege ceva din acest text să mă anunțe.
- O altă jună ne spune, în HN, că în această pe-
rioadă majoritatea oamenilor au avut coronavirus
o dată sau chiar de mai multe ori. Deci - Iată șap-
te semne care îți arată dacă ai fost sau ești infectat
cu virusul. Și urmează șapte trăsnăi traduse prost
și inexact (inclusiv cea de sus cu ochii roșii). Un
alt „semn” e că dacă familia ta a fost bolnavă, si-
gur ai fost și tu. Și tot așa. Sfaturi practice sau lim-
baj adecvat, pe înțelesul tuturor? Zero. Imposibil,
de altfel, de vreme ce jurnalistul probabil că nici
nu a citit ceea ce a mutat cu copy paste din google
translate.
- ProTv - titlu de cancan, sub demnita-
tea postului (nu mai e adevărat de mult timp)
O
20
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
memoria literară
Geografie și poezie
■ Constantin Cubleșan
Un veritabil prețuitor al ținuturilor natale
(„Un coviltir de nestemate/ Îmi pare ce-
rul înstelat/ la Târlișiua”, aceeași localita-
te în care a văzut lumina zilei și înaintașul său,
Liviu Rebreanu), al naturii în toată splendoarea
ei, poate să fie poet sau geograf. Poet, pentru a-i
cânta frumusețile eterne și geograf pentru a-i cer-
ceta și consemna sub formă științifică realitățile.
Întâmplare fericită e atunci când în aceeași per-
soană se regăsesc pasiunile emoționale ale am-
bilor. Astfel îi aflăm în cazul lui Gavril Pompei.
Profesor universitar, cu numeroase contribuții
academice în domeniul științei geograficești, poet
sensibil, autor a mai multor volume de versuri
(membru al Uniunii Scriitorilor, dacă acest fapt
poate adăuga ceva la afirmarea și confirmarea
talentului său), care se confesează, în acest sens,
într-o Ars poetica, așezată în chip de epilog la re-
centul său volum de poeme: „Diriguită cu dibăcie
și exprimată plastic, metaforic, aventura cunoaș-
terii geografice devine astfel, de la sine, în cele mai
multe cazuri, adevărată Poezie” - Intarsii (Editura
Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2020). Cu o
Prefață de Mircea Muthu care îl recomandă ast-
fel, pentru recentul volum: „Pe un fundal neo-ro-
mantic și adeseori baroc, Gavril Pompei ne oferă
o geografie interioară de înaltă clasă intelectuală”.
Fire contemplativă și meditativă deopotrivă,
Gavril Pompei își asumă vibrația peisajului, fără
a fi un pastelist, decantând-o în trăirea interioară,
odată cu imaginarul anotimpului hiberna, de-o
pildă: „Ninge cu intarsii imaculate,/ dorul de alb
s-a regăsit pe sine,/ cerul e o sită unde, despuiate,/
își deșartă mirul fragede stamine.// Pe alee teii,
desfrunziți, stingheri,/ se întreabă: oare ce-o mai fi
și astă/ cotropire lină, începând de ieri/ crengilor
podoabă, orfică și castă?// Ninge cu oferte, ninge
cu surprize,/ ninge în agora, ninge în amvoane,/
ninge cu recursuri, falimente, crize,/ ninge cu de-
misii, ninge cu binoame.// Ninge peste ziduri de
cetăți pierdute,/ o beteală rece, fragedă și pură,/
ninge ezoteric, tandru, pe tăcute,/ clipelor merin-
de, vremilor măsură” (Iarnă citadină). E aici un
halou discret de poezie clasică transilvăneană,
cultivată cu lejeritate și măsură. Versul decan-
tează îndeobște nostalgii și umori sentimentale,
fără a fi însă romanțios și nici copleșit de tristeți
idilice: „Un vifor de-ntuneric travestit/ în cea mai
blândă boare de lumină,/ introvertit, în gând s-a
cuibărit/ cu gheare lungi, de aprigă felină.// Din
zori și până-n seară iscodea/ ascunsele tăcerilor
cotloane,/ înveșmântat în mirt ademenea,/ ur-
când în capiteluri și coloane [...] O fi năduful unui
dor pribeag/ ori visul neajuns să dea în pârg?/ O
fi ecoul valurilor, vag,/ ori dezmierdatul arșițelor
sârg?// Nimic din toate câte pot să fie/ pe fruntea
ta brăzdată adunate!/ Hublou deschis în marea
erezie/ din care ne-nfruntăm pe dedublate” (Fața
ascunsă).
Lirica evocatoare a iubirilor trecute strânește
nostalgii, pe care le resimte obiectivat, mișcat de
fiorul înaintării în vârstă: „Iubitele mă lasă rând
pe rând,/ ce le-am făcut, ori ce nu le-am făcut!/
Un ornic bate toaca suspinând,/ cărarea se-ngus-
tează, miracolul e slut.// Fereastra de-altădată -
lucarnă e acum,/ dezmărginirea lumii - jalnică
himeră/ învăluită-n muguri, în ambră și parfum,/
columnă aparentă de țintă efemeră.// Sunt vre-
mile scadenței ori îngerul păgân/ și-a fâlfâit aripa
mimând dezimvoltura,/ a celor care încă ademe-
nind rămân/ să drămuiască-n suflet și dragostea
și ura” (Dezicerea).
Reflexiv și meditativ își modelează verbul în-
tr-un veritabil ceremonial al coborârilor în sine,
într-un univers al revelării trăirilor lăuntrice, cu
anume tristețe și melancolie: „La ceas aniver-
sar ne-ncearcă/ o despuiere fără chip/ a anilor
ce curs-au parcă/ dintr-o clepsidră cu nisip.//
Nedescifrând nicicând enigma/ ce crește-n su-
flet zi de zi,/ să inversăm doar paradigma/ din
jurul verbului a fi:// ... Sunt fericit că anii curg,/
că se adună-n truchi inele,/ că din al clipelor bel-
șug/ răpit-am vrafuri dintre ele.// Sunt fericit că
din pocalul/ esențelor înmiresmate/ am degus-
tat întreg nectarul/ turnirelor adjudecate.// Sub
teascul clipelor, cărunt,/ sunt fericit că încă sunt”
(Aniversare).
Fără îndoială, e un romantic căruia în plac me-
ditațiile cu iz filosofic, reflectând poetic asupra
scurgerii timpului, asupra sensului existențial,
propriu și obștesc, revăzându-și însingurările și
totuși având plăcerea degustării bucuriilor vieții
diurne: „Un vifor de-ntuneric travestit/ în cea mai
blândă boare de lumină, introvertit, în gând s-a
cuibărit/ cu gheare lungi, de aprigă felină.// Din
zori și până-n seară iscodea/ ascunsele tăcerilor
cotloane,/ înveșmântat în mirt ademenea,/ ur-
când în capiteluri și coloane.// Doar noapte adăsta
în straiul său/ când somnul ogoia în tălpi delirul,/
iar lacrima părerilor de rău/ îți miresma-n pocale
elixirul” ș.a.m.d. (Fața ascunsă). Se insinuează un
baladesc de sorginte intelectual-fantezistă ce re-
verberează ecouri din poezia cerchiștilor sibieni
de odinioară. Dar Gavril Pompei e mult mai legat
de realitatea solului, de ambientul natural asupra
căruia meditează în contemplație: „Și munții mor
căzând din înălțime/ în mrejele tăcutelor coline/
cu piscuri mici și creste viperine.// Tot ce-a ră-
mas din semeția lor/ încape-n umbra unui singur
nor/ învăluind amorf, ocrotitor” (Și munții mor).
Metafora e cu trimitere de netăgăduit la altitu-
dinile împlinirilor umane, la relativa lor veșni-
cie. Căci, în demersul său ideatic, de intimitate,
poetul e un moralist ce se implică în spectacolul
lumii dramatizându-și aspirațiile: „Eu am uitat,
tu ai uitat, el a uitat./ o amnezie bântuie prin
lume/ precum un vifor tâmp și dezlânat,/ lipsit de
tâlc, de vlagă și de nume [...] Când vreau să zbor
o aripă se frânge,/ când vreau să cânt îmi amuțeș-
te glasul,/ când vreau lumină flacăra se stinge/ de
parc îi bătuse lumii ceasul” (Ochii tăi).
Nostalgic și evocator face frumoase reverențe
sentimentale, amintindu-și clipele de tandrețe
alături de iubita ce pare a descinde dintr-un cadru
de tablou bucolic: „La Bazna, știi cum rătăceam/
pe lângă râu, cu râu cu tot,/ cum greierii solfe-
giau/ un tril pe care nu-l mai pot/ învolbura cu
noi arpegii;/ în briza clipei ne scăldam/ pierduți
în tandre sacrilegii/ mijite simțului pe ram.// La
Bazna, tu, ispititoare,/ (ecoul unui vis păgân)/ în-
văluind, fremătătoare,/ soborul carelor cu fând./
Fântâna cu oglindă lină/ în care se răsfrâng foș-
nind/ pilaștrii razei de lumină/ reverberând, ade-
menind” (Fântâna cu oglindă).
Lirismul lui Gavril Pompei are ingrediente-
le prozodiei clasice, poetul parcă voit rămânând
străin de modelele moderniste, el cultivând cu
sinceritate expresia unui discurs cu inflexiuni
meditativ-moraliste, marcate de un sentimenta-
lism bine cenzurat. Astfel, intarsiile sale, prețios
metaforice, încrustate pe ființa poeziei înseși, sunt
autentice mărturisiri ale vocației sale autentice.
■
O
Munchausen, Narcis
și media
- „Avertismentul lui Bill Gates privind pandemia.
Îngrozitor ce urmează”.
- O persoană supărată, pe FB, ne spune că a ci-
tit, s-a documentat, și pentru că există atâta pros-
tie în jur ne învață ea că gripa, bronșita, pneumo-
nia și pleurezia (care înseamnă, spune tot ea, aer
în plămâni) sunt tot un drac și se tratează toate
cu antibiotice. Mi-a sărit în ochi între primele co-
mentarii la un post de știri, la o știre medicală,
persoana în cauză având foarte multe aprecieri, ca
cineva care vine și ne lămurește ce și cum. Textul
ei fiind 100% fals. Puțin mai jos o contrazice un
cadru medical, dar reacția ei este vehementă - a
citit pe site-uri medicale, unde fix așa spune - aer
în cavitatea pleurală = pleurezie = antibiotic. Nu
este citat din presă, dar este pe FB, iar mare parte
dintre articolele din ziua de azi sunt de fapt copia-
te/încropite din postări de pe FB. Din nou, curată
muncă de documentare.
- German euthanasia clinics refusing unvacci-
nated customers (The Spectator, 26 nov. 2021). Nu
e banc.
Este un procent infim din ceea ce am văzut;
nu e nicio noutate, pentru că de ani de zile presa
cam așa sună, dar acum, fiind și o temă medicală,
mi-au sărit și mai mult în ochi atât enormități-
le spuse, cât și tendința de exagerare a știrilor de
pretutindeni. Chiar dacă sunt destui care știu să
ignore și preferă să își umple timpul cu altceva,
foarte multă lume este puternic afectată psiho-
logic de panica indusă zilnic în acest interval de
timp, un sindrom de stres post-traumatic pla-
netar. Truthfulness, accuracy, objectivity, impar-
tiality, fainess and public accountability / adevăr,
acuratețe, obiectivitate, imparțialitate, corectitu-
dine și responsabilitate față de public - standar-
dele de aur ale jurnalismului. Câte dintre ele se
regăsesc oare în tot ceea ce am citit în anii aceș-
tia? Și, totuși, omenirea întreagă pare că suferă de
sindromul Stockholm (numele a fost pus, în anii
70, situației în care cel abuzat - în special în cazul
răpirilor/ostaticilor - se simte, aparent paradoxal,
atașat de cel care îl abuzează; atunci, în Suedia, 4
femei au fost ținute timp de o săptămână ostatice
într-o bancă, iar la eliberare ele păreau atașate de
criminali) - cu cât mai multe minciuni citește, cu
atât dă mai multe click-uri pe titlurile caraghioase
ale zilelor noastre.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
21
document literar
Scrisori de la autori contemporani (II)
Al. Rosetti
| Ilie Rad
neprevăzut, care să modifice programul nostru!
În privința cheltuielilor de transport și dejunul1,
ele mă privesc personal, și nu accept să fie suportate
de Asociația studențeacă!2
Te voi preveni prin telegramă de sosire.
Cu cele mai bune urări de sănătate și noroc,
ss Al. Rosetti
tiam din studenție că Al. Rosetti este un foar-
te mare lingvist, autorul monumentalei Istorii
a limbii române, tipărită în numeroase ediții.
Dincolo de această lucrare, mă fascina calitatea sa
de editor, de director al Fundației Regale pentru
Literatură și Artă „Regele Carol II”, cea mai presti-
gioasă editură din România epocii interbelice (pe
care a condus-o până în 1947), poziție în care i-a
tipărit lui G. Călinescu, în 1941, monumentala sa
lucrare, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, pe care autorul i-a scris o dedicație pe
care am citat-o de o mie de ori și încă o voi mai cita:
„Domnului Al. Rosetti, iubit complice la această car-
te, G. Călinescu”.
În anii ’70 îi apăruseră mai multe cărți: Note
din Grecia. Diverse. Cartea albă, Editura Minerva,
București, 1970 (colecția BPT), Corespondența lui
G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), Editura
Eminescu, București, 1977, care mă fascinase, sau
Scrisori către Al. Rosetti: 1916-1968. Ediție îngrijită,
cu prefață, note și indice de Al. Rosetti. Postfață de
Vasile Nicolescu, Editura Minerva, București, 1979,
pe care am și recenzat-o în Viata românească (nr. 7,
iulie 1980).
În toamna anului 1979, student fiind, i-am adreat
savantului o scrisoare, prin care îl invitam să țină o
conferință, în cadrul ciclului de conferințe, organi-
zate sub genericul „Mărturia unei generații”, inițiat
de mine la facultate, la care mai participaseră Liviu
Rusu, Edgar Papu, Iorgu Iordan, Ion Zamfirescu,
iar mai târziu Al. Paleologu, Ștefan Aug. Doinaș,
Nicoale Balotă, Constantin Ciopraga, Bartolomeu
Anania și alții. Așa a început dialogul nostru epis-
tolar.
Scrisorile concise, formulele de adresare, prefe-
rințele culinare, plăcerea de a vizita obiective turisti-
ce trădează vița nobilă a lingvistului.
Din multele caracterizări care i s-au făcut (exis-
tă o carte, Al. Rosetti în evocări. Ediție îngrijită de
Andriana Fianu, Editura Minerva, București, 1995),
reproduc o scurtă caracterizare datorată lui G. I.
Tohăneanu, mai puțin cunoscută: „_Am avut, în-
tr-adevăr, norocul să mă rânduiesc, pentru câțiva ani
numai, printre tinerii din preajma luminată de per-
sonalitatea covârșitoare a profesorului Al. Rosetti, pe
care l-aș numi - în cel mai nobil înțeles al cuvântu-
lui - «boierul» incontestabil al lingvisticii românești.
Discipol și continuator al lui Ovid Densusianu; cti-
tor al foneticii experimetale românești; intelectual
de trainică formație umanistă și cărturar subtil; estet
rafinat și pricepător cu nesaț al Frumosului, în toa-
te întruchipările lui: de la cartea nevremelinică, de
la cununile de stânci ale Bucegilor, până la mărun-
tele, amăgitoarele desfătări ale vieții de toate zilele;
iubitor împătimit al munților și al codrilor țării, pe
care i-a cutreierat, cu stăpânită emoție și cu juvenilă
ardoare, până în anii târzii, depinzând de tinerii săi
colaboratori, care-l însoțeau în săptămânalele expe-
diții alpine, să învețe de la Carpați sentimentul atât
de prețios al statorniciei, dar și dorul, înfiripat pe
înaltul Plai Mioritic; cel mai de seamă editor român
al veacului, dăruind culturii noastre, în răstimpul ei
de maximă înflorire dintre cele două războaie, zeci
și zeci de cărți nemuritoare, înveșmântate în straie
de sărbătoare, în frunte cu Istoria literaturii româ-
ne de la origini până în prezent, din 1941, semnată
de George Călinescu - iată chintesența, iată lumea
«boieriei» acestui incomparabil dascăl umanist al
nostru, al tuturora” (I. Funeriu, G. I. Tohăneanu.
Optimus Magister, Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2017, p. 22).
*
1.	„Am refuzat întotdeauna
să dau conferințe publice”
Buc., 14 martie ‘79
Dragă Ilie Radu-Nandra,
Scrisoarea D-tale din 25 febr. m-a mișcat! (Nu
prea sânt obișnuit cu laudele!). Venind de la un
grup de tineri, e cu atât mai prețioasă!1
În ceea ce mă privește, am refuzat întotdeauna să
dau conferințe publice.
În ipoteza că m-aș putea deplasa la Cluj, la invi-
tația D-voastră, întâlnirea ar trebui anunțată cu dis-
creție, și ar avea loc nu într-un amfiteatru solemn, ci
într-o sală de seminar2, în jurul unei mese.
Deci, un cadru intim.
Aș putea trata două mici subiecte, care să exemp-
lifice necesitatea aplicării unei juste metode3.
Aș sosi dimineața, cu primul avion, și aș pleca
în aceeași zi, pe la ora 18, ca să ajung acasă în jurul
orei 20.
Întâlnirea ar putea avea loc între orele 11-13.
În timpul rămas liber, aș vizita câteva monumen-
te și muzee (Catedrla Sf. Mihai, Bis. Franciscană,
Muzeul de Pictură și cel Etnografic. Dacă mai ră-
mâne timp, Grădin Botanică4.
Dejun simplu, la un restaurant, care ar putea ofe-
ri un autentic gulaș unguresc!5
Nu vizite la autorități, nu saluturi, discursuri etc.!
Data călătoriei: începutul lunii iunie6.
(Pentru moment, totul e în stare de proiect, și de-
pinde de diverși factori!)
Bune salutări și urări de sănătate și noroc!
ss Al. Rosetti
Note și comentarii
1.	Invitația era adresată în numele studenților clujeni fi-
lologi.
2.	Invitatului i s-a respectat această dorință, conferința
având loc într-o sală de seminar a Facultății de Filologie.
3.	Tema abordată a fost „Metodele de cercetare în ling-
vistică”.
4.	L-am însoțit pe Al. Rosetti în vizita la toate aceste
obiective.
5.	După obiectivele vizitate, acad. Al. Rosetti a fost pre-
luat de profesorul Sergiu Pavel Dan, de la Facultatea de
Filologie, fiul lui Pavel Dan, care s-a simțit oarecum obli-
gat să îl conducă la un restaurant și apoi la aeroport, fi-
indcă Rosetti îi acordase văduvei lui Pavel Dan un ajutor
financiar.
6.	Întâlnirea cu acad. Al. Rosetti a avut loc miercuri, 6
iunie 1979.
2.	„În privința cheltuielilor de
transport și dejunul, ele mă privesc
personal”
Buc., 10 apr. ‘79
Draga tinere Radu-Nandra,
Am primit rândurile D-tale din 30 martie.
Totul e deci în regulă. Programul vizitei mele e
acceptat de cele 2 părți.
Intenționez să sosesc cu avionul în ziua de mier-
curi, 6 iunie, ora 8,20, și să plec, în aceeași zi, la ora
19,30.
Sper să nu intervină niciun eveniment
Note și comentarii
1.	Dejun are aici sensul de masă de amiază; prânz.
2.	Propusesem ca toate costurile privind transportul și
masa de prânz să fie suportate de Asociațai Studenților
Comuniști din facultate.
3.	„Îți mulțumesc pentru bunele
rânduri din 26 februarie”
Buc., 1 martie ‘80
Draga Radu-Nandra,
Îți mulțumesc pentru bunele rânduri din 26 fe-
bruarie.
Clădirile de pe coperta volumului reprezintă
Fundația p[entru] Literatură și Artă (str. Orlando)
și Universitatea din București, fațada spre bule-
vard1.
Te-ai mutat la Timișoara? De ce?2
Cu salutări alese,
ss Al. Rosetti
Note și comentarii
1.	E vorba de coperțile 1 și 4 ale volumului Scrisori către
Al. Rosetti (1916-1968). Ediție îngrijită, cu prefață, note
și indice de Al. Rosetti. Postfață de Vasile Nicolescu,
Editura Minerva, București, 1979, pe care eu îl recenza-
sem în Viața românească, nr. 7, iul. 1979, și probabil că îl
întrebasem ce reprezintă cele două fotografii.
2.	La repartiția care avusese loc în vara anului 1979, fu-
sesem repartizat la două școli generale din Timișoara,
unde mi-am și făcut stagiul de trei ani, obligatoriu.
4.	„Timișoara e un oraș minunat, care
nu seamănă cu niciun altul din țară”
București, 15 martie ‘80
Dragă Radu-Nandra,
Am primit scrisoarea D-tale din 7 a.c.
Ai avut noroc de o repartiție bună! Timișoara e
un oraș minunat, care nu seamănă cu niciun altul
din țară.
La Universitate, caută-l pe Tohăneanu, cercetă-
tor serios, care a dat câteva lucrări interesante.
În privința deplasării la care mă îmbii1, nu e pre-
văzută în planul meu. (Am oroare de ieșire în public
și de expuneri orale!).
Îți urez sănătate, succes și noroc!
ss Al. Rosetti
P.S. Văd că îți exersezi critica în Viața rom[âneas-
că] (nr. 1)!2
Note și comentarii
1.	Îl invitasem să facă o vizită la Timișoara, să participle
la o întâlnire cu studenții timișoreni, în condiții asemă-
nătoare celor de la Cluj, unde fusese cu un an în urmă.
2.	Se referă la articolul meu, Un pas înainte, doi pași îna-
poi, publicat în Viața românească, nr. 1, 1980, p. 56-57. În
același număr din Viața românească și la aceeași rubrică
(„Miscellanea”), a apărut și un articol al lui Liviu Călin
(Al. Rosetti, laureat al Premiului Herder, p. 52) și probabil
de aceea a fost observat și articolul meu.
(Episodul următor: Scrisori de la Iorgu Iordan)
■
22
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
file de jurnal
Întâmplări celebre
la Facultatea de Filosofie
din București (VII)
■ Nicolae Iuga
Sociologul Mircea Kivu,
prof. Ion Bulborea
și prof. Ion Ianoși
Oîntâmplare de comă îl are ca protago-
nist pe viitorul sociolog Mircea Kivu.
Era prin aprilie 1977, după cutremur.
Între Ceaușescu și conducerea Ungariei de
atunci a avut loc un schimb tăios de replici,
nu mai știe nimeni pe ce subiect. După asta se
pare că Ceaușescu a avut o noapte de insomnie
și totodată un moment de inspirație poetică,
încât a scris el însuși o strofă amenințătoare,
care trebuia obligatoriu adăugată la imnul na-
țional (Trei culori). Strofa suna așa: „Pentru-a
patriei onoare/ Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim,/
Cu alte neamuri sub soare/ Vrem în pace să
trăim”. Ei bine, profesorii au fost repartizați
pe grupe, cu sarcina să le dicteze la studenți
strofa și să le prezinte „adevărata semnifica-
ție” a ei. La cele două grupe de Sociologie de
la anul III a fost repartizat un profesor cam
șters de Doctrine economice, pe care îl chema
Ion Bulborea. Studentul Mircea Kivu (viito-
rul director al IMAS) era pilit și nu îl lăsa pe
Bulborea să își facă numărul, îl tot întrerupea
cu „Știm asta!”. La care Bulborea, vizibil ener-
vat, i-a zis „ia spune tu ăla, care le știi pe toate,
ce zice strofa?”. Iar Kivu i-a răspuns calm, cu
un ton de bețivan mucalit de mahala, că „strofa
nouă zice că le futem muma-n cur la unii și ne
punem bine cu alții”. În amfiteatrul Cantemir
s-a lăsat mai întâi o liniște mormântală, ca la
momentele de reculegere. Apoi, ca la balamuc,
am început să râdem toți în hohote. E drept că
profesorul a fugit repede afară din sală, doar
ca să poată râde și el liniștit, dar a avut bunul
simț și înțelepciunea să nu meargă cu pâra pe
la decanat, partid și securitate. Replica asta a
lui Kivu nu a avut nici un fel de urmări pentru
el și studentul a putut să-și termine liniștit fa-
cultatea.
Studenții care erau exmatriculați și care erau
din provincie, de regulă nu mai mergeau aca-
să, ci își căutau de lucru prin București până la
vara următoare, când își mai încercau norocul,
dând admitere la o altă facultate. Numai că în
București nu te angaja nimeni fără buletin de
București, iar buletin cu domiciliul stabil în
București se obținea foarte greu. Tinerii aflați
în situația asta erau primiți să lucreze doar la
„pinguini”. Asta însemna să lucreze zilieri la
descărcat vagoane cu lemne și cărbuni pen-
tru CET (Centrala Termică) Grozăvești. Când
nu puteau fi cazați pe blat în Cămin, „pingui-
nii” erau nevoiți să doarmă iarna în tuneluri-
le pe unde treceau țevile uriașe ale Centralei
Termice, o înghesuială teribilă de tineri inte-
lectuali ratați.
O amintire extraordinară o port profesoru-
lui de Estetică Ion Ianoși, sub îndrumarea că-
ruia mi-am redactat și susținut lucrarea de li-
cență. Eram deja în ultimul an de Facultate, în
ultimul semestru și încă nu aveam îndrumător
pentru lucrare. E adevărat, nu am ales o temă
dintre cele afișate la decanat, ci m-am apucat să
propun eu una. Voiam să fac o lucrare la Etică
dar, ca să evit demagogia stupidă despre etica
și echitatea socialistă, intenționam să realizez o
serie de analize nu pe viața reală din România
acelui timp, ci pe problematica etică ridicată în
câteva romane celebre ale vremii, pe probleme-
le etice ilustrate de către personaje literare de
o oarecare notorietate, pe „șopârlele” de aici.
În literatura română din anii ’70 s-a întâmplat
un fenomen cu adevărat interesant, a avut loc o
analiză a ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”
al anilor ’50, în fapt un fel de demers clar sub-
versiv. Romancierii și criticii literari din anii ‘70
scriau într-un mod extrem de critic despre anii
’50, marcați de stalinism, de proletcultism, de
influența sovietică și de reprimarea cu pușcă-
ria a libertății de exprimare și de creație literară,
în condițiile în care nici prezentul anilor ‘70 nu
stătea prea bine cu libertatea de creație acordată
scriitorilor. Mai cu seamă că tocmai avusese loc
arestarea lui Paul Goma, care a îndrăznit să ceară
mai multă libertate pentru scriitori. Era ca un fel
de a vorbi de funie în casa spânzuratului. Partidul
Comunist Român a virat prin anii ’60-’70 de la
proletcultismul sovietic spre o formă de comu-
nism cu față națională, dar în aceleași condiții
de cenzură. Și atunci scriitorii, sub aparența că
denunță stalinismul anilor ’50, denunțau de fapt
ceaușismul prezentului, o practică subversivă de
care era conștientă toată lumea. În acest context,
a propune o lucrare de licență în Filosofie care să
analizeze problematica morală din romanul ro-
mânesc contemporan era o chestiune, la rândul
ei, vădit subversivă.
Borgo
Pâine W - triptic (1989/2010), ulei pe pânză, 300 x 100 x 120 cm
Mai mulți profesori la care le-am spus ce lu-
crare de licență aș vrea să fac și cărora le-am
cerut să-mi accepte îndrumarea, m-au privit
cu subînțeles, m-au întrebat de ce nu iau o
temă de lucrare dintre cele afișate și aprobate
de decan, după care m-au evitat. Este posibil
ca oamenii să fi știut despre mine ceva ce eu
nu știam încă dar am aflat mult mai târziu,
anume că am dosar de urmărire la Securitate.
Profesorul Niculae Bellu, cel cu care am făcut
de altfel și cursul de Etică, m-a purtat cu vorba
vreo două luni, fără să îmi răspundă clar dacă
îmi acceptă lucrarea sau nu, încât exista ris-
cul să ies din termenul de înscriere la examen.
Întâmplător într-o zi, când îl căutam pe Bellu
la Catedră, am stat de vorbă la o țigară cu asis-
tenta lui, Marietta Moraru, o doamnă tânără,
drăguță și binevoitoare, care m-a sfătuit să-l
las pe Bellu în plata Domnului și să mă duc
cu lucrarea la Ion Ianoși, care este un altfel de
om, cu care mă voi convinge că se poate lucra
foarte bine „din punct de vedere afectiv”.
Așa că l-am abordat pe profesorul Ianoși în
pauza următoare, când l-am văzut mergând
grăbit pe holul Facultății. S-a oprit și m-a as-
cultat cu atenție. Mi-a spus că știe despre mine
că am talent literar, că scriu și că am publicat
prin revistele studențești. Despre temă mi-a
spus că i se pare interesantă și că îl interesează
și pe el. Da, bineînțeles e de acord să îmi îndru-
me lucrarea și chiar se bucură că am apelat la el.
I-am mulțumit și l-am rugat să îmi fixeze o zi și
o oră când să mă prezint la el la Catedră, cu pla-
nul lucrării, bibliografia și un prim capitol pe
care am apucat deja să îl redactez. Mi-a propus
să facem o plimbare de câteva minute pe hol și
să-i expun pe scurt ideea lucrării. Apoi mi-a
spus că are încredere în mine, că este convins
că eu voi face o lucrare foarte bună, mi-a strâns
mâna prietenește și mi-a zis să îl caut când voi
avea lucrarea gata. Într-adevăr, m-am apucat să
scriu dintr-o răsuflare, fără inhibiții și a ieșit
o lucrare de nota zece, cu o structură inspira-
tă din Fenomenologie, pe care eu am articu-
lat tipologii etico-literare din romanele unor
autori precum: Marin Preda, Eugen Barbu,
Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae
Breban ș.a. Un capitol al lucrării a fost publicat
câțiva ani mai târziu într-o revistă a Uniunii
Scriitorilor („Steaua”, nr. 6/1984). Astfel, de la
profesorul Ion Ianoși am învățat inclusiv cum
să mă comport cu studenții, atunci când am
ajuns și eu la rândul meu cadru didactic uni-
versitar și a trebuit să îndrum lucrări de licență
sau de doctorat.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
23
poezia
| Virgil Petala
Haiku
Lacrimi de sânge
Magnolia plânge
Al vremii hazard.
Ceața îmbracă
Lumina sufletului
În Noaptea uitării.
**
Ninge cu flori de castan.
În parfum de bal
Se învăluie socul.
*
Cântecul mierlei
Sfâșie pânza nopții
Chemând LUMINA.
Cercuri în apă
vibrează-n infinit
Ca inima mea.
*
Copacul în vânt
Absorbind lumina
Se înalță stând.
**
Virgil Petala
Floarea de castan
Lumânare de Crăciun
În primăvară.
*
Chip de marmură
Vibrația sufletului
Închis în piatră.
*
Ladă de gunoi
Un om întinde mâna
Tristețe în doi.
*
Albul zăpezii
petală de lumină
fără parfum.
*
Apă limpede
În ea se oglindește
Lumina lunii.
*
Brațul mărului
Își scutură podoaba
Cu flori de nea.
*
Cameră goală
Imbold la gândire
Credință, iubire?
*
Nori de furtună
Varsă lacrimi de ploaie
În sufletul meu.
*
Cascada mă ceartă
În zgomot de tunet
Dându-mi speranță.
Floarea de tei	
Parfumul apusului Nostalgia trecutului.	*
*	Liniștea mă cuprinde În imensul ei,
Floarea dragostei	Umplându-mi nările
Cu zâmbet înflorește	Cu miros de tei.
De ce o usuci?	*
*	Miros de Pământ
Ghiocel timid	A vieții ce se naște
Modest în a ta forță	Subtilă aromă.
Iarna o înfrângi.	*
*	Nori negrii
Floarea de cireș	Dureri și regrete
Moare in inima mea	Strânse în furtuna vieții.
Ca un fulg de nea.	*
*	O rază de soare
Îmbrățișare	O mângâiere ce arde
De culoare și parfum	A vieții floare.
O floare.	*
Borgo	Pseudosfera 40 (2011)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
Ceață alburie
Lințoliu ce se lasă
Pe toamna ce-a sosit.
*
Pete de culoare
Aruncate pe pădure
E toamnă oare?
*
Ceața se lasă
Și gândul mi-l îmbracă
În giulgiul toamnei.
■
24
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
comentarii
Un manuscris controversat:
Codicele de la Ieud
■ Ioan Țiplea
Spre sfârșitul verii anului ce tocmai a tre-
cut, la inițiativa și cu binecuvântarea
Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul
Maramureșului și Sătmarului, dar și cu spri-
jinul Primăriei din Ieud, Editura Ortodoxă a
Maramureșului a (re)publicat Codicele de la
Ieud. Tehnic și estetic vorbind, această carte
este o bijuterie editorială încântătoare, o ediție
de lux facsimilată după manuscrisul românesc
5032 și manuscrisul slav 810 de la Biblioteca
Academiei Române. Așa cum mărturisește PS
Iustin în Predoslovia de la începutul volumu-
lui, demersul editorial de excepție s-a vrut a fi
,,un dar de Centenar”, marcându-se în acest fel
aniversarea unui secol de când acest prețios do-
cument de limbă și cultură românească a fost
descoperit în Ieudul Maramureșului.
Povestea Codicelui e și fascinantă, și contra-
dictorie. Pe scurt, ea sună așa: după Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918, scotocind prin podul și
turla Bisericii din Deal, ridicată în 1364 și cu-
noscută sub denumirea de Biserica Balcului,
după numele voievodului-ctitor Balc, fiul lui
Dragoș Vodă, una din cele două biserici-monu-
ment istoric din leud - alături de Biserica din
Șes, din 1717 - aflate în patrimoniul UNESCO,
preotul greco-catolic Artemiu Anderco - unul
din cei 7 ieudeni purtători de Credențional la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia - a
găsit printre cărțile și manuscrisele adăpostite
în acest locaș de cult un volum masiv și afumat
ce avea coperțile din lemn acoperite cu piele,
ferecat cu încuietori din metal, pe care îl do-
nează Muzeului din Sighet. În august 1921 are
loc în acest oraș Adunarea Generală a Societății
Astra. Cu acel prilej, documentul proaspăt des-
coperit - fiind expus publicului - este remarcat
de Andrei Bârseanu, președintele Astrei și vice-
președinte al Academiei Române, care-l duce
la București și-l prezintă cu mult entuziasm
membrilor Academiei, în ședința publică din
11 noiembrie 1921, botezându-l cu numele de
Codicele de la Ieud. Acest document unic de is-
torie și limbă românească cuprinde manuscrise-
le intitulate Legenda Duminicii, înregistrată cu
nr. 5032 în patrimoniul Bibliotecii Academiei
Române, care-i de fapt o poveste frumoasă și
educativă despre datoria creștinului de a cinsti
această zi, Învățătură de Paști, un manuscris
slavon inventariat cu nr. 810 B.A.R., precum
și Învățătură de cuminecătură, o omilie pen-
tru Joia Mare, înregistrată cu nr. 15/A în arhiva
Academiei Române.
Și iată că de atunci și până astăzi nenumărați
specialiști s-au aplecat asupra acestor manus-
crise, emițând tot soiul de opinii. Unele au fost
convergente, altele divergente, însă textul cel
mai cercetat, discutat și disputat a fost Legenda
Duminicii, iar motivul acestor controverse era
legat de datarea acestei scrieri și a tălmăcirii
Legendei în limba română. Sintetic, istoria con-
troverselor și a disputelor științifico-filologice
s-a desfășurat astfel: în 1924 academicianul Al.
Rosetti este primul care menționează Codicele
în studiul său, publicat în Franța, Despre rotacis-
mul la români, datându-l în secolul XVII. Un an
mai târziu, academicianul Ion Bianu publică
documentul în facsimil sub titlul Manuscrisul
de la Ieud, editare însoțită de un scurt Studiu in-
troductiv în care menționează că ,,scrierea este
semiuncială, obișnuită la noi în a doua jumătate
a secolului XVI, când manuscrisul a fost scris
(pe la 1560/1580) de un deprins scriitor”.
Oarecum firesc, indiferent de motive, exege-
ții care au analizat ulterior Manuscrisul au re-
luat și, eventual, au nuanțat opiniile celor doi
academicieni. De exemplu, în 1926, M. Drăgan
reiterează opinia lui Ion Bianu, afirmând că
,,textul provine din Sudul Dacoromaniei, fi-
ind copiat în nordul teritoriului, unde se vor-
bea românește în secolul XVI”. Apoi, în 1928,
Margareta Ștefănescu publică studiul despre
Manuscrisul al treilea al Zbornicului de la Ieud,
reconfirmând datarea propusă de academici-
anul Ion Bianu. Aceeași opinie o exprimă în
1958 și prof. Maria Zdrenghea în textul despre
Slavona Legendei Duminicii din Codicele de la
Ieud, precum și P. Olteanu în exegeza Legenda
Duminicii în Codicele de la Ieud din 1962. Apoi,
peste un deceniu, examinând hârtia acestui do-
cument, Al. Mareș ajunge la concluzia că ,,ma-
nuscrisul a fost copiat între anii 1621/1633”.
La un rezultat similar ajunge, de altfel, și Ion
Gheție, care susținea că ,,textele au fost copiate
în prima jumătate a secolului XVII de un scrib
străin”. În fine, aceleași opinii sunt asumate și
de Mirela Teodorescu și același Ion Gheție,
care publică sub egida Academiei în 1977, atât
în facsimil, cât și transliterat, Manuscrisul de la
Ieud. Numai că, spre deosebire de Manuscrisul
editat de academicianul Ion Bianu, în noua
ediție academică, cuprinde un amplu și docu-
mentat studiu al celor doi paleografi care sunt
convinși că documentul este o copie, iar tran-
scrierea „s-a făcut în deceniile al treilea sau al
patrulea al secolului al XVII-lea, cu alte cuvinte
în jurul anului 1630”. În paranteză fie spus, dacă
se va încumeta a compara primele rânduri ale
Legendei, reproduse în facsimil, din volumul
editat de Academie în 1977, cu cele din volu-
mul editat de Episcopia Ortodoxă în 2021, chiar
și un nespecialist poate lesne sesiza că în ediția
academică lipsește expresia văleat 6900. E drept
că distinșii autori ai consistentului și documen-
tatului Studiu filologic de la începutul volumu-
lui menționează, printre altele, și detaliul că în
reproducerea acestui manuscris au recurs și la
parantezele rotunde în cazul unor ,,pasaje la-
cunare”. Fără putință de tăgadă, formula amin-
tită mai sus a fost încadrată de cei doi filologi
în această categorie, a pasajelor lacunare, fără
a menționa pricinile omisiunii. E primul semn
de întrebare ce poate fi pus în mod legitim, în
legătură cu dezbaterea controversată a datării
acestui manuscris. Dar mai sunt și altele, la care
în mod justificat se poate reflecta.
Așadar, așa cum se poate desluși din rându-
rile de mai sus, până în deceniul opt al secolului
Borgo	Pseudosfera 43 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
XX spinoasa problemă a datării documentului
părea clarificată definitiv. De bună seamă că,
în virtutea prestigiului și a autorității acade-
micianului Ion Bianu, ce formulase un verdict
pe această temă, în rândul specialiștilor care-și
exprimaseră în scris opiniile în raport cu su-
biectul, nu exista sau nu putea exista nici un
dubiu și nici un semn de întrebare în legătură
cu datarea, a traducerea și copierea Legendei în
limba română. Căci, nu-i așa: Magister dixit!
Numai că, surpriză!, la numai un an de la re-
editarea Manuscrisului profesorul paleograf
Dumitru Șerbu se încumetă să publice în revis-
ta „Tribuna” (nr. din 27 aprilie 1987) o opinie
absolut divergentă, care dă peste cap toate aser-
țiunile anterioare ce vizau datarea acestui docu-
ment de istorie literară.
Prin urmare, după cum putem afla din evo-
cările și mărturisirile publicate, de pildă, în nr.
din 27 aprilie 1987 al revistei de la Cluj, rapor-
tându-se la contextul acestei descoperiri, prof.
Șerbu a mărturisit că, la un moment dat, exa-
minând la Biblioteca Academiei ,,texte de limbă
din secolul XVI” în mod cu totul întâmplător a
dat peste Codice. Apoi, citind și deslușind pri-
mele rânduri din Legenda Duminicii, unde tex-
tul slavon alternează, după fiecare frază, cu ver-
siunea sa românească, care e scrisă, e drept, cu
caractere chirilice, Dumitru Șerbu a recunoscut
că a fost surprins de două expresii: văleat 9600 și
văleat 9000. Străduindu-se să găsească explicații
legate de ignorarea acestor detalii sau formulări
introductive ale unui text vechi la antecesorii
care s-au aplecat asupra acestui document ling-
vistic, exegetul paleograf opinează că, bunăoa-
ră, academicienii Al. Rosetti și Ion Bianu ,,s-au
oprit la valoarea fonetică, iar nu la cea numerică
a literelor-cifre 6000 și 6900, ignorând în acest
fel atât prolema datării Legendei Duminicii,
cât și cea a traducerii ei în limba română”. Mai
mult, raportându-se la acești ani consemnați în
Codice..., filologul Dumitru Șerbu a argumentat
că formula văleat 9000 face trimitere la eveni-
mentul evocat în Legenda Duminicii, adică la
anii 391/392, când ,,a căzut o piatră din cer, care
se deschide după multe slujbe și rugăciuni, dez-
văluindu-le creștinilor Scripturi prin care Isus
Hristos le trimite cel din urmă avertisment, al
treilea, referitor la cinstirea zilei Duminicii, pe
când cealaltă sintagmă - văleat 6900 - care ar
corespunde anilor 1391/1392 face trimitere la
O
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
25
o
momentul / anul în care s-a făcut traducerea
legendei, și nu transcrierea ei în limba româ-
nă”! În acele împrejurări, modestul și totodată
curajosul filolog se încumetă să-și prezinte con-
cluziile la care a ajuns într-o comunicare din 17
ianuarie 1974, susținută la Academia Română,
unde demonstrează că ,,Manuscrisul româ-
nesc din Codicele de la Ieud a fost scris în anii
1391/1392”. Dar, cu toate că ecourile scrise ale
acestei comunicări au fost numeroase, iar majo-
ritatea erau favorabile concluziei la care ajunse-
se D. Șerbu, Academia Română n-a avut nici o
reacție. Din ce pricini, nu se știe.
Tocmai de aceea, încercând să găsească în
motiv convingător cu privire la datarea propusă
de academicianul Ion Bianu, și care s-a impus
printre specialiști, prof. Șerbu opina că acesta,
adică Ion Bianu, „a văzut aceste două date, dar
le-a crezut cuvinte, iar nu litere-cifre, conside-
rându-le cuvinte neînțelese, dovadă că la tran-
scrierea lor nu le-a pus semnul miilor”. Ba mai
mult, sesizând omisiunea văleat 6900 din textul
ediției academice din 1977, paleograful sublini-
ază că explicația oferită de Mirela Teodorescu și
Ion Gheție nu stă în picioare. El reiterează și ac-
centuează faptul că anul 6000 se referă la eveni-
mentul relatat în Legendă, ,,Povestea fu demult
în Sfânta Cetate a Ierusalimului întru atâția ani
văleat 6000”, în vreme ce anul 6900 se referă la
traducerea acestei povești în limba română.
Evident că descoperirile profesorului Șerbu
au stârnit reacții controversate. De exemplu, în
Studii de lingvistică și filologie din 1981, acad.
Gheorghe Mihăilă afirmă că ,,argumentarea (lui
D. Șerbu, n.m.) e atât de șubredă filologic, în-
cât se destramă la cea mai elementară analiză.
În esență, ea se bazează pe interpretarea datei
la care este plasat evenimentul imaginar”. Pe de
altă parte, de pildă profesorii Ion C. Chițimia,
în revista „Contemporanul” din mai 1987,
Vasile Vetișanu, în aceeași revistă din octombrie
1983 și mai 1987, Andrei Crețulescu, în revista
„Dacia Magazin” din aprilie 2006 și alții au în-
tărit cu argumente logice, istorice și filologice
concluziile la care ajunsese Dumitru Șerbu. Și
iată că, fiind două tabere ce pretindeau că și-au
susținut argumentat concluziile la care au ajuns,
până astăzi, subiectul rămâne deschis!
Însă, după judecata mea, declinându-mi
orice expertiză de specialitate și ținând seama
de aceste concluzii, cum ar fi, de pildă cele ale
lui Ion Bianu, Al. Mareș, Ion Gheție, Mirela
Teodorescu, Gheorghe Mihăilă ori Dumitru
Șerbu și alții, în raport cu logica naturală a ori-
cărui om, înclin să cred că, oarecum paradoxal,
toți au dreptate! E drept că fiecare din per-
spectiva și punctul său de vedere. Prin urmare,
dacă ținem seama exclusiv de tipul sau carac-
terul scrierii din Manuscris, opinia academici-
anului Ion Bianu nu poate fi contestată. La fel,
dacă ne raportăm la hârtia acestui document,
nu poate fi pusă la îndoială concluzia la care a
ajuns Al. Mareș, însă, dacă nu ignorăm expre-
siile văleat 9000 și văleat 9600 din manuscrisul
Legendei Duminicii, nici opiniile formulate de
prof. Dumitru Șerbu nu pot fi respinse catego-
ric, pentru simplul motiv că, logic vorbind, nu
este imposibil ca un text sau un manuscris, ori-
care și de oricând ar fi el, să fie copiat și recopiat
de-a lungul timpului de mai multe ori. Oare de
ce n-ar fi valabil acest lucru și în cazul Legendei
Duminicii din Codicele de la Ieud? Oare, cândva,
va fi lămurită definitiv această controversă?
■
Ideologie și canon.
Variațiuni pe o temă
de A.D. Rachieru
■ Adrian Lesenciuc
Prezentul text nu este o cronică de carte pe
marginea unui proiect amplu, ci o dezvol-
tare a unei teme surprinse în prima parte
a acestuia, privitoare la perspectiva asupra ca-
nonului. Chiar dacă Adrian Dinu Rachieru, cu-
noscut profesor universitar, specializat în socio-
logie, deopotrivă critic literar, eseist și prozator,
propune o punere în balanța a politicii și cano-
nului, textul de față se dorește o extensie a te-
mei și o reașezare, o dezbatere în marginal, nu o
pătrundere în profunzimile analitice ale lucrării.
Proiectul recent al lui Adrian Dinu Rachieru,
Politică și canon literar, aflat la primul volum1,
este unul absolut necesar. Tema de dezbatere
este, înainte de toate, extrem de ofertantă, iar
apoi tratarea ei sporadică nu s-a bucurat de re-
gulă de neutralitatea epistemică necesară. Cel
mai adesea despre ideologie se vorbește în sia-
jul contraideologiei, iar canonul se combate cu
perspectiva anticanonică. Or, contracanonul nu
presupune o opoziție la canonizare ca proces, ci
la produsul canonizării, ceea ce înseamnă că re-
zultă mai degrabă din frustrarea celui neinclus
în canon decât din analiza rece a oportunită-
ții canonului. Prezentul proiect, care continuă
munca deschisă de criticul literar Adrian Dinu
Rachieru pe șantierul raporturilor dintre lite-
ratură și ideologie - o lucrare omonimă, conți-
nând o serie de eseuri, a fost publicată în 2013
la Excelsior Art2 - este unul care așază demersul
analitic sub lumina a trei sentințe critice, mo-
to-uri la lucrare: „Niciodată, de altfel, canonul
n-a părut a fi impresionat de politic” (Nicolae
Manolescu), „Politica s-a amestecat întotdeau-
na în fixarea canonului literar” (Mihai Zamfir)
și „Cred că a venit, în sfârșit, timpul să se încheie
supremația canonului estetic în literatura româ-
nă [...] Iată de ce nu doresc nici o (nouă) bătălie
canonică, ci doar abandonarea oricărui canon”
(Sorin Alexandrescu), care luminează, aparent,
realități diferite ale unei literaturi care se prezin-
tă stratificat, în instanțe paralele ca Literaturile
române postbelice ale profesorului Ion Simuț3.
Privind din această perspectivă, constatăm că
doar ultima aserțiune, cea a teoreticianului
Sorin Alexandrescu, disonează în raport cu pri-
mele două, deși ele aparent sunt în opoziție. De
altfel, Adrian Dinu Rachieru le și vede în opo-
ziție, pledând pentru expresia sintetică a uni-
versitarului și istoricului literar Mihai Zamfir.
În analiza lor decontextualizată, lucrurile chiar
așa stau. Adică, literatura română a fost violată
politic (autorul acuză explicit „violul ideologic”,
p.7) sau, după caz, a cultivat o relație vicioasă cu
politicul. Acestea sunt certitudini, sunt aspecte
în general necontestate. Mai mult, infestând li-
teratura, politicul a produs amintitele literaturi
paralele ale lui Simuț: oportunistă, evazionistă,
subversivă și disidentă, iar odată ce ideologia a
pătruns în operele literare (mai întâi în poezie,
susține autorul, întărind poziția Anei Selejan),
ea a pătruns cu nerușinare și în critica literară
și a infestat, în oarecare măsură însăși istoria li-
teraturii române. În critica literară, provocarea
este dublă: de a nu te lăsa impresionat de pro-
priile tendințe ideologizante, de a sparge bulele
propriilor convingeri, și de a distinge, dezanga-
jat ideologic, între atitudinea politică a autorului
(care transpare, totuși, prin markeri discursivi)
și proiecția ficțională asupra condiției politice.
Această observație este una de mare rafinament,
iar sociologul Adrian Dinu Rachieru nu dă greș:
„Trăim într-un mediu politizat, în care impactul
politicului nu se restrânge la niște decupaje exis-
tențiale, ci este chiar câmpul referențial, sinteza
ordonatoare a socialului. Întrebarea de neocolit
este cum se răsfrânge în literatură. Atitudinea
ideologică nu poate fi exterioară, dar predilecția
fie pentru eveniment, fie pentru semnificație dă
naștere prozei leneșe sau, în celălalt caz, provoa-
că exercițiul meditativ. Aici este de fapt nodul
problemei: a distinge corect între atitudinea po-
litică a autorului și meditația sa (ficționalizată)
asupra condiției politice a omului epocii noas-
tre” (p.19).
În ceea ce îl privește pe istoricul literar, aces-
ta are la dispoziție un instrumentar analitic mai
amplu, iar în majoritatea situațiilor analizabile
efectul ideologic a încetat. Prin urmare, el poa-
te judeca mai lucid, mai distant, din afara feno-
menului, neimpregnat el însuși de ideologii care
nu mai pot fi actuale pentru că și-au pierdut vi-
talitatea. De aceea istoricul literar nu se poate
înșela, cu excepția situației când propria ideo-
logie presupune utilizarea unor filtre sau lentile
care deformează câmpul literaturii, dar cu cât se
apropie de prezent, marja de eroare crește, dată
fiind actualitatea, potența ideologiei. Istoricul li-
terar poate construi documente valide din punct
de vedere științific și neutre deopotrivă, dar nu
se poate apropia și analiza generațiile și curente-
le active, care nu și-au epuizat resursele creatoa-
re. Iată cum cele două aserțiuni de referință, ale
istoricilor literari Nicolae Manolescu și Mihai
Zamfir, nu doar că sunt corecte amândouă, dar
se și presupun: canonul nu se lasă impresionat de
politic în raport cu perenitatea lui, cu distanța în
timp și cu posibilitatea istoricului literar, criticu-
lui sau, pur și simplu, a lectorului, de a pătrunde
într-un fost câmp de forțe politice înghețat, dar
din care încă emană forța estetică, neerodată în
timp, dar politicul încearcă să se amestece și se
amestecă în mod continuu în fixarea canonului,
fără să aibă efecte asupra unui câmp în care au
încetat să se manifeste ideologiile ca momente
și forțe. Per ansamblu, canonul nu se schim-
bă tocmai pentru că nu se poate interveni ide-
ologic asupra lui în lipsa suflului ideologiilor
care au modelat, totuși, operele, care acționat
asupra scriitorilor, dar interesul politic de a îl
schimba este imens. Avem, prin urmare, impo-
sibilitatea de a construi un canon al actualității,
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
contemporaneității - și în raport cu această per-
spectivă s-ar putea admite și aserțiunea lui Sorin
Alexandrescu -, dar un canon al literaturii există
și este supus în foarte mică măsură eroziunii. Mă
întâlnesc cu poziția lui Adrian Dinu Rachieru,
privitoare la înțelegerea canonului drept pro-
ducție colectivă, contextualizată cultural și fun-
damentată estetic, dar de la acest punct prefer să
privesc diacronic, cu ochelarii și instrumentarul
istoricului literar, în timp ce domnia sa alege să
privească sincronic, cu ochelarii de sociolog și
critic literar. În esență nu multe sunt diferențe-
le din punctul de la care se realizează observa-
ția, de unde se constituie perspectivele noastre.
Eu admit că înțelegerea canonului se poate face
doar după cristalizarea opiniei publice, adică
după epuizarea argumentelor emoționale în ra-
port cu cele raționale, care rămân să confirme
întâietatea (sau singularitatea) estetică. Adrian
Dinu Rachieru optează (cu argumente) pentru
poziția istoricului literar Mihai Zamfir, înainte
ca opinia critică să se fi cristalizat, navigând pe
crestele valurilor provocate de curenții acestei
opinii. În această navigare, criticul literar are o
perspectivă limpede asupra adâncimii, dar pre-
feră menținerea la suprafață: „Chiar dacă este-
ticul, ne asigura N. Manolescu rămâne «o punte
de trecere între epoci» (Manolescu, 2008:1456),
o analiză rece, obiectivă, întârzie, observăm, ce-
rând, fatalmente, distanțarea istorică. Cu atât
mai mult cu cât, sub flamura prezenteismului, o
lectură doar estetică nu mai întrunește sufragiile
noului val critic” (p.62).
Tocmai aceasta este chestiunea: nu prezentul
(cu atât mai puțin manifestarea sa sub biciul -is-
mului ideologizant) este în măsură să modifice
canonul, ci continuitatea temporală, care inclu-
de și acțiunea corozivă a unui prezent certat cu
sistemele de valori. Din nou plecăm din această
perspectivă de pe poziții identice, luând în con-
siderare lucrarea Globalizare și cultură media a
lui Adrian Dinu Rachieru din 20034 și lucrarea
mea despre postmodernitate din 20055, cu dis-
tanță anunțată față de divagația postmodernă,
față de politica postmodernismului de deman-
telare ideologică a sistemelor de valori (implicit
a canonului). Eu continuu să cred că nu există
„turbulențe de canon” și că „reducționismul es-
tetic” practicat de Mihai Iovănel sau invocat de
Bogdan Crețu (care, în fapt, nu-l abandonea-
ză), opțiuni consonante cu perspectiva lui Sorin
Alexandrescu, hrănesc orgoliul suprafeței.
Să privim literatura în raport cu un sistem de
trei coordonate: estetică, ideologică și morală.
În primul rând, raporturile literaturii cu poli-
ticul rezumă ideologia la cea politică, ceea ce
conduce la restrângerea câmpului de influențe
ideologice la una singură. Prin urmare, rapor-
turile canonului cu politicul reprezintă cazul
particular al încercărilor diverse de influență
asupra canonului, în acord cu perspectiva lui
Mihai Zamfir, dar depășind-o, situându-ne în
alt plan. Problematica politică vs. canon literar
trebuie adusă, obligatoriu, în acest câmp mai
amplu al referințelor: ideologie (politică, eco-
nomică, culturală, socială, tehnologică etc.) vs.
canon literar. Chiar Ion Simuț constata că, după
ce literatura română a încetat a se supune influ-
ențelor politice, a început a se raporta la ideolo-
giile economice, iar cele patru literaturi posibile
(pe care le-a identificat) rămân aceleași: oportu-
nistă, evazionistă, subversivă și disidentă, dar în
raport cu piața. În literatura actuală, în afara in-
fluențelor pieței, un rol hotărâtor îl are ideologia
culturală. Fragmentarea culturii în grupuri și
grupuscule care nu sunt satisfăcute de prezența
unui canon și, mai ales, de imposibilitatea de a
atinge pragul estetic al canonizării, conduce la
apariția unui câmp de tensiune pe care îl con-
știentizează Adrian Dinu Rachieru: „Evident că
scriitorul român trăiește anxietatea canonizării”
(p.32). Dar această luptă împotriva canonului
dusă de cei necanonizați sau imposibil a ajunge
în lista autorilor „inoxidabili”, cum îi numește
Rachieru, nu face altceva decât să întărească, pe
de o parte, canonul, iar pe de alta să îi identi-
fice noi fundamente. Autorii „corozivi” (păstrez
formula autorului) sunt cei care încearcă, prin
diferite metode, violente sau pașnice, să se in-
sinueze în topuri, liste, istorii literare. Greșeala
istoricilor literari este aceea de a face istorii li-
terare contemporane sau de a le extinde în pre-
zentul neașezat. Atâta vreme cât practica literară
autohtonă nu propune criterii de recunoaștere
și pași ai canonizării ca Arghiologia ortodoxă,
iar istoria literară nu se rezumă să recunoască
poziția canonică printr-un caracter predomi-
nant declarativ și nu constitutiv, așa cum o face
Biserica ortodoxă, este posibil (și chiar se întâm-
plă) ca lista canonică să fie alimentată de nume
care să pătrundă în conștiința publică prin sim-
pla intervenție a istoricului literar. Canonul nu
are caracter predominant constitutiv. Mai exact,
canonul nu se face. Nu există o instanță indivi-
duală sau instituțională care să îl facă. Acest tip
de acțiune este chiar unul de natură ideologică.
Dacă am privi actele constitutive ale marilor
canonizatori ai literaturii române, începând cu
Titu Maiorescu, vom constata că, inclusiv în anii
de început ai literaturii române culte, canoniza-
rea presupunea despărțirea de autor, pentru ca
opera să poată să facă obiectul analizei și inclu-
derii în sistemul național de valori. Nu afirmarea
valorii lui Eminescu explicit formulată de Titu
Maiorescu l-a făcut pe Eminescu autor cano-
nic, ci valoarea și perenitatea operei lui au fost
ingredientele canonizării. Matilda Cugler, con-
temporană cu ei, nu a putut duce mai departe
povara sentinței maioresciene. Dar, rămânând
la Eminescu, mă despart în lectura textului de
perspectiva lui Adrian Dinu Rachieru, alăturân-
du-mă oricărei forme de dezideologizare, inclu-
siv celei a lui Virgil Nemoianu (a se înțelege prin
dezideologizarea lui Nemoianu acea ipostază în
care discursul este dezbrăcat de extensiile lui
ideologice și păstrat în limitele unei neutralități
științifice în analiză; această dezideologizare di-
feră de acțiunea de demantelare postmodernă a
sistemelor de valori, la care au recurs ulterior,
motivați de textele lui Virgil Nemoianu, diverși
autori români). Dezbrăcarea de seria de -isme
care însoțesc literatura română nu înseamnă
abandonul vechilor valori, ci îndemnul la lectu-
ră și analiză critică neutră. Nu de nuanțele ideo-
logice ale discursului în critica și istoria literară
avem nevoie, ci de neutralitatea epistemică, de
multe ori considerată a fi produsă în proximita-
tea, dacă nu în interiorul culturii anulării (cancel
culture).
Să revenim la problema raporturilor dintre
istoria literară și ideologie. Încercarea de inclu-
dere a autorilor cu opera neîncheiată și nere-
ceptată critic de la distanța necesară constituie,
în fapt, o formă de impunere a unei ideologii
culturale, care pe de o parte câștigă adepți, iar
pe de alta frustrează autorii vanitoși necanoni-
zabili, drept rezultat aruncând o umbră de în-
doială asupra canonului însuși. Canonul este,
prin urmare, supus corodării inclusiv de către
cei care îl afirmă. Privind cele trei coordonate pe
care am proiectat câmpul literar, acțiunea de re-
vizuire literară și ajustare a canonului presupune
o raportare inegală. Revizionismul estetic este o
cerință obligatorie. Istoria literaturii române nu
trebuie să fie statică, ci una in progress, în func-
ționalitatea și dinamica ei, păstrând distanța față
de sentințele categorice. În fond, istoria literară
nu este una a eșecurilor, pentru a putea exista
sentințe categorice privitoare la evitarea unor
lucrări sau a unor autori, ci este o istorie litera-
ră a vârfurilor. În acest sens, sentințele catego-
rice sunt de evitat, deoarece perspectiva asupra
câmpului literar este una relativă. Istoria literară
se așază ca drumul, prin menținerea traseului
comun al mai multor cercetători care au găsit
aceleași vârfuri ale literaturii și care au propus,
prin urmare, un canon. Apoi, revizionismul ide-
ologic (politic, susține Adrian Dinu Rachieru)
ar trebui evitat. Cu timpul, câmpul de momente
și forțe ideologice îngheață, rămânând contu-
rate simplele intenții, deschideri, predispoziții.
Dacă există valoare estetică, aceea va rămâne să
însuflețească lucrările. Nu e necesar, așadar, re-
vizionismul ideologic. În ceea ce privește revizi-
onismul moral, nu trebuie evitate, de la distanța
critică și în timp necesară, sentințele asupra au-
torilor canonici. Dar acest revizionism nu poate
și nu trebuie să reașeze câmpul literar după alte
criterii decât cele estetice. Mi se pare ciudat cum
Gheorghe Grigurcu, de exemplu, un căutător al
filonului etic în literatura română, a optat în stu-
diul său despre lucrarea consistentă a lui Adrian
Dinu Rachieru, să se focalizeze pe problematica
est-etică atinsă de autor, încetând a fi consistent
cu propria proiecție anterioară: „Cei care susțin
erezia unui extraestetic aplicat esteticului care se
cuvenea curățat de imixtiunile propagandistice
se fac, voluntar ori involuntar, avocații anoma-
liilor ideologizării totalitare”6. Nu extraesteti-
cul etic face obiectul analizei lui Adrian Dinu
Rachieru, ci extraesteticul ideologic, mai precis
cel politic. Este adevărat că autorul propune o
formă de mediere între pozițiile categorice, dar
este adevărat că în medierea necesară nu există
decât o singură logică aplicabilă: cea a conver-
genței, logica și-și.
Eu prefer să rămân la continua evaluare este-
tică, la recontextualizare și relectură, propunând
lucrarea consistentă a universitarului timișorean
pentru exemplarul studiu de istorie literară din
anii postbelici, care constituie miezul acestei lu-
crări, chiar dacă divagația mea este o simplă va-
riațiune pe o temă în care se aude încă disonanța
discursului ideologiza(n)t.
Note
1	Adrian Dinu Rachieru. (2021). Politică și canon li-
terar. I. București: Eikon. 697p.
2	Adrian Dinu Rachieru. (2013). Literatură și ideo-
logie. Timișoara: Excelsior Art. Colecția Academica -
Limba română. Istorie și critică literară. 235p.
3	Ion Simuț. (2017). Literaturile române postbelice.
Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. 476p.
4	Adrian Dinu Rachieru.(2003). Globalizare și cul-
tură media. Iași: Institutul European. Colecția Sinteze.
148p.
5	Adrian Lesenciuc. (2005). Postmodernitatea. Un
posibil model de structurare a mozaicului a-valoric.
București: Antet.
6	Gheorghe Grigurcu. (2021). Un critic mediator.
România literară. Nr.47.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
27
cărți în actualitate
„Logica viului”
■ Alexandru Sfârlea
Simona Popescu
Cartea plantelor și animalelor
București, Editura Nemira, 2021
Mă întreb dacă autoarea acestui volum im-
pozant - care induce oarecari rezerve în
a-l aborda sub aspectul comentariului
critic - nu ar fi avut-o profesoară de biologie pe
doamna Valeria Moldovan, pe la 12 ani, și de la care
a aflat că „biologia (bio-logia) e știința care studiază
logica viului”, acest compendiu poetico-științific ar
mai fi existat. Probabil că nu. Spun asta acum, dar
întrebarea este valabilă și pentru precedentul volum,
din urmă cu 15 ani - Lucrări în verde. Pledoaria
mea pentru poezie -, de unde rezultă faptul că, nu-i
așa, Simona Popescu, oarecum logic, ar fi trebu-
it să urmeze o carieră de cercetătoare în (drăguța
de) biologie. N-a fost să fie, dar ca filolo(a)g(ă) și
poet(ă), darul domniei sale este, parcă, pentru citi-
tori, cu atât mai de preț. Asta după ce a publicat, în
1997, romanul Exuvii (șapte ediții până în 2021!),
alte două volume de versuri și unul de eseuri, două
cărți de „critificțiune” despre poetul Gellu Naum,
dar și Autorul, un personaj, teză de doctorat. Cartea
plantelor și animalelor poate să-l intrige, de nu chiar
să-l... ofuscheze pe cititorul leneș. Sunt două cărți
într-una, animate cinematografic, se poate spune,
printr-o construcție a unei imagerii și-a unui eșafo-
daj psiho-poetico-științific. Suntem preveniți, ce-i
drept, despre faptul că „Organismul e în devenire,
perpetuum mobile, hypertext. [...] Google te poate
ajuta. Și dicționarul (la îndemână, chiar și un dex
online)”. Cu privire, desigur, la multitudinea denu-
mirilor latinești de plante și animale, precum și în ce
privește numeroasele referințe (trimiteri, explicații,
sincronicizări, aprehensiuni) de natură culturală, li-
vrescă, în primul rând. Primul text-prolog (Proem)
ne și amintește, de pildă, de Gellu Naum (prin titlu),
dar și de poetul american William Carlos Williams:
„No Ideas but in Things” („Fără idei, dar în lucruri”),
fiind preveniți că: „Sigur c-aș vrea/ să scriu despre
tot/ de la nevăzuții spori la foșnitoarea pădure/ de
la firul de iarbă la Marele Herbarium/ de la sălbatica
jivină /la cea mai blajină dintre vietăți/ de la planulă
la vreo creatură noctambulă/ dar asta nu se poate”.
Originalitatea evidentă a acestui volum constă, în
primul rând, în intenția vădită a autoarei de a scrie o
poezie psiho-ecologică, în corpusul căreia să existe
o varietate de ramificații comunicante, cultural-ști-
ințifice, cum spuneam, dar și pur emoționale, cu
emergențe în antumitatea autoarei, cu tot cu acel
ambiental intim-livresc: „Eu aș face buchețelul pen-
tru tine așa:/ Nu-mă-uita pentru reamintire, da./ Aș
adăuga apoi și saschiul (vinca minor) pentru neuita-
re,/ desigur, rozmarin./ Iar pentru gânduri involun-
tare/ albe sau negre, odolean roz./ Un crin sălbatic,
de apă, un fir de rogoz/ și unul de busuioc/ pentru
noroc./ Roiniță, pentru tine, fetiță” (Buchetul Ofeliei
și buchetul meu pentru ea).
Multe dintre poeme au trimiteri la subsol, ca niș-
te furnicuțe care-au cărat povara unor minuțiozități
explicative. La Ierboasele ființe, de pildă, („creșterea
lor e spre cer/ iar înflorirea e oferită acum/ unui suav
hemipter”), citim, la subsol: „Secvență dintr-un film
de Tarkovski”, apoi, așa am impresia, continuarea
poemului de dinsusul paginii: „Ierboasele ființe tre-
murând ușor în vântul amiezii -/ o împărăție./ Ba
chiar colilia pare un lan de alge/ clătinate-ntr-o parte
și alta/ de curenții marini./ Cum privesc așa/ fără
vorbe și gânduri/ îmi vin în minte secvențele unui
film/ în care vântul e aproape un personaj./ Privești
prin aburul dimineții/ de cele împovărătoare și sum-
bre/ ca și străin”. Descripția împoezită a plantelor
și florilor are o minuțiozitate gracilă și o delicate-
țe evocativă prin porii căreia ies, parcă, parfumuri
semantice înlănțuind strâns acuitatea emoției, care
amintesc, frapant, pe alocuri, de Ion Barbu, Rilke, E.
Dickinson, William Blake, Robert Creely, sau chiar
de Huysmans. Și de mulți alții. Eu unul sunt con-
vins că „În liniștea hibernală/ estivală/ s-a întrupat/
o parte/ din ce era/ nespus/ luând/ - de data asta -/
o aparență/ vegetală” (Arcana Naturae).
Cartea animalelor are un motto din Rilke („În
multipla întâlnire/ să facem oricui al său loc,/ ast-
fel ca ordinea să se arate/ prin al hazardului joc”).
Apoi intră în scenă „un om și peștii beta din acva-
riu”, „păsările cu dor de ducă”, achenele zburătoare
și un urs, meduza Aequorea, viermele Melibe viridis,
apoi o pricomigdală de calcar „pe care era înscris
un desen/ - o floare cu cinci petale -/ o amintire
pe care-o lasă lumii/ un anume arici de mare/ [...]
model floral/ imprimat în/ straniu animal”. La cre-
area poemului Balenă transparentă contribuie, ca să
zic așa, prin aluzii la creațiile lor, William Gibson,
Herta Muller, Stephane Mallarme și Ernst Haeckel,
poeta stăpânind cu virtuozitate o adevărată recuzită
cu aplomb semiotic, în a încastra semnificațiile și
aluziile livrești în corpusul poemelor. În așa fel, încât
nimic nu pare prezumțios ori forțat, întâmplător sau
extravagant, având acea rarisimă capacitate de a ros-
tui firescul, verosimilitatea și naturalețea într-o rit-
micitate și armonie nu de puține ori acut-relevante.
Dar nu e mai puțin adevărat că acest volum seamănă
cu un Janus bifrons, cele două fețe fiind complemen-
tare, desigur, experimentând un mod ingenios de a
Melancolii și
■ Monica Grosu
Marius Țion
Umbra
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2020
Opoezie a reflexelor biografice practi-
că Marius Țion în recentul său volum,
Umbra (Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca, 2020), care continuă, cu aceeași discre-
ție și sensibilitate, experiențele lirice anterioare.
De data aceasta, decorurile succedate cinemato-
grafic surprind topografia urbană, iar elementul
de sacralitate e mai difuz, dar mereu însoțitor.
În Prefața cărții, Ion Cristofor vorbește despre
„un poet solitar”, cu disponibilități lirice eclec-
tice, de la modernism, neomodernism și până
la un expresionism în linia lui Georg Trakl sau
Rainer Maria Rilke. Detașându-se de tendințele
poeziei douămiiste, Marius Țion vine în litera-
tură pe această linie a unei poetici confesive, de
puternică afirmare religioasă, așa cum s-a do-
vedit în volumele precedente ale autorului: La
poarta umilinței (1998), Vecernia iubirii (2005)
și Dimineață salvată (2008).
persifla, de a da cu tifla acestor vremuri în care se
zvârcolesc varii anxietăți, vexațiuni și decompensări
psiho-afective. Un „joc de consolare pe fond de frus-
trare” (G. Banu), care conține - ca o tentă a specta-
culozității în sine - și ipostazieri ale spiritului ludic,
ale gesticulației pur lexicale în literaritatea „hyper-
textelor”, care amintesc de autorul Jocului secund,
dar și de prințul târzior al suprarealismului, Gellu
Naum: „Chei/ minore/ majore -/ la fel în acel/ joc de
geometrie/ variabilă sau cel în care intră și numere/
laică Gematrie./ Și din mici oglindiri/ ocurențe/ mo-
bil și de aur panou/ catoptric ecou”. (Diversele schim-
bări). Dar avem de-a face și cu un fel de histrionism
aproape strivit, ca să zic așa, de... contra-ofensiva
contrastelor, ca în Cântarea lui Longfellow, unde „tot
ce-i concret și contingent/ devine ficțiune, adevăr și
transcendent”, cum citim într-un „subsol” de la pa-
gina 300: „Și ce surpriză când citii/ pagini întregi cu
plante și-animale./ Despre Haiavata cu gândurile lui
cele curate/ vorbind despre frumusețe și bunătate/
și despre micul licurici Va-va-teizi/ despre bunica
Nocomis, care povestea/ cum curcubeul de palid
foc/ e sufletul florilor la un loc// Mă-ncânta că fie-
care animal/ și chiar și plantă avea un nume/ anu-
me:/ agrișul vărgat, Șebamin/ tufe de-afină Minaga/
și Bigamut, vița cea verde./ A văzut Haiavata biba-
nul, pe Sava/ licărind ca raza în apă,/ racul, știuca,
Mașchenoza,/ și scrumbia, Ocahavis/ pe toate le știa/
ba chiar vorbea/ pe limba lor”. Cartea plantelor și
animalelor este o invitație la o confruntare cu ardoa-
rea și efortul livresc, (auto)coerciția estetică și difi-
cultizarea, aș zice, cu un (supra)preț anume: acela de
a impune cititorului un respect nu odată admirativ,
simțindu-se privilegiat - dar și, să recunoaștem...
complexat - într-o adevărată „baie” de erudiție po-
eticesc - științifică și spectaculozitate nerestrictivă.
A, să nu uit să adaug întrebarea de la pagina 318,
dintr-un text cu titlul Dialog: „- Ce e poezia pentru
tine, Simonă ?/ - E o invizibilă dronă/ ce se plim-
bă în universul mare, mic/ și se oprește-un pic și-n
viața mea, în mintea mea./ - Și ce mai e?”. Etc., citiți
dumneavoastră.
■
umbre
Compus din două grupaje lirice, volumul
Umbra însumează poeme epistolare trimise în
eter, ca și un soi de poezii concentrate, în stilul
haiku-ului. Umbra, prezență diafană însoțitoare,
aflată la limita (in)vizibilului, asigură o legătură
tainică cu exteriorul, cu transcendentul. Scrisorile
către văzduh se așază sub binecuvântarea pater-
nă, sub ocrotirea tatălui care trimite, la rându-i,
semnale neputincioase de cuprindere a fiului în
lacrima dorului: „Îți scriu, tată,/ din chihlimba-
rul toamnei/ Clujului tău/ când, ca într-un basm
celest,/ brațele mamei/ ne cuprind pe amândoi//
Am urcat, tată,/ deasupra,/ umbrei fânațelor/ și
lacrimile tale/ secătuiesc/ până să ajungă la mine”
(Scrisoare). Ca într-un fel de jurnal liric, poetul
deplânge, cu fiecare poem, plecarea timpurie a
tatălui, moment biografic nevralgic pentru tot
restul vieții: „hienă flămândă - plecarea ta/ mi-a
sfâșiat adolescența” sau „Timpul meu s-a oprit,/
năprasnic,/ în țărâna înghețată,/ ce se rostogolea/
peste sicriul strălucind.../ de-atunci e tot ianuarie”.
Din momentul pierderii tatălui, iarna s-a aș-
ternut stăpânitoare peste lume, încremenind în
durerea despărțirii, de aceea fluxul memoriei
21
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
recompune, în mod repetat, ritualul comuniu-
nii, al comunicării dincolo de timp. E mai mult
o derulare a unor tablouri în mișcare pentru a
configura un traseu uman și poetic sau pentru
a refuza prezența morții, furișate ca o umbră în-
soțitoare în familia autorului. Tatăl, devenit pre-
zență în absență, constituie centrul propriului
univers, liantul identitar dintre trecut, prezent
și viitor, așa cum se subliniază în versurile: „Cu
mantia sângerie pe umeri,/ noiembrie/ miroase a
iubire/ și a moarte” sau „Arhanghelul/ a coborât
atunci din cer/ și-a plâns,/ o vreme,/ lângă mine”.
Vedem cum se instaurează în câmpul semantic al
poemelor un flux elegiac, o vibrație de profundă
melancolie, chiar dacă poemul se menține în zona
confesiunii discrete, destul de sobre, fără gesturi
patetice și declarative.
În metamorfoza anotimpurilor, poetul sur-
prinde stampe ori instantanee lirice din urbea
turnului cu ceas, redând foarte fidel atmosfera,
simțind pulsul locului, oferind detalii toponimi-
ce: podul de fier al Elisabetei, Someșul „trăpaș
și-ndărătnic”, „aleile tăcerii”, în centru, în fața
Librăriei Universității, la Arizona, în față la Conti,
la Pescarul, la Emma, în parcul mare ș.a. În acest
decor citadin real se inserează semnele divinului:
„prin vitraliile cerului/ mă privesc/ cuminți/ heru-
vimii” sau obsesivul gând al morții: „și moartea,/
ca o muzicuță,/ îmi cântă...îmi cântă.../ mă-ncân-
tă”. În cercul dialectic al singurătății și al suferinței
tacite, poezia reface legătura cu cerul, căci poetul
este atent la cicatricile timpului, la sensul tăceri-
lor prelungite din jur: „La ceas de seară,/ liniștea
galopează tăcută/ peste lacrimi// umbra căruntă
a poetului/ acoperă, grăbită,/ apăsarea// doar po-
ezia/ plutind deasupra singurătății/ cuvântului”
(Doar poezia). Nostalgii după Clujul bunicului,
după chipurile dragi din familie își fac loc discret
în manifestările contradictorii și convulsive ale
lumii contemporane.
Al doilea grupaj liric, Semințe pentru cer, tex-
tualizează, în expresii metaforice, foarte esențiali-
zate, imaginile prezentului. Se reliefează o poezie
a târziului, a toamnelor brumate, a lacrimilor în-
ghețate pe obraz, căci o tristețe cuibărită adânc în
ființa poetului i-a marcat irevocabil întreg traseul
existențial, e acea tristețe interiorizată, redată fără
emfază, firesc, într-un efort de înțelegere și co-
municare cu umbrele trecutului, cu Dumnezeu,
cu universul. Reflexivitatea și subtilitățile textuale
montează un scenariu al sugestiei, între obiecte
și cuvinte se creează relații de o grație hierati-
că, iar versul se alungește în definiție simbolică:
„Panteră solitară/ noaptea - / pândește/ printre
arborii cerului/ asfințitul” (Noaptea); „Heruvimi/
plutesc tăcuți/ peste catedrale/ Duminica - anco-
ră grea/ azvârlită în oceanul/ singurătății/ Fiului”
(Duminică); „Fluviu prelung,/ încolăcit/ pe sub
stâncile/ de rubin/ ale metaforei...” (Poetul).
Uzitând un limbaj de fină (cvasi-perceptibi-
lă) rezonanță religioasă, Marius Țion identifică
lumini și umbre în inflexiunile zilei, în stările și
exercițiile propriei libertăți de gândire ori expre-
sie. Rezultă o poezie ce încearcă să mențină în
echilibru tensiunea cotidianului, nelăsând-o să
alunece în derizoriu, în banalitate, ci urcând-o pe
treapta contemplativă a harului și a spiritualită-
ții. Într-o perioadă a versului anarhic, minimalist,
contorsionat, alergic la tot ce presupune tradiție,
ordine, decență, Marius Țion alege să își creeze
un alt fel de culoar liric, unul al emoției și al struc-
turilor concise, esențializate.
■
O autobiografie
în oglinzi
■ Ștefan Manasia
Andrei Șerban
Niciodată singur. Fragmente dintr-o
galerie de portrete (cu un cuvînt înainte
de Toma Pavel)
Iași, Editura Polirom, 2021
nainte de această posomorîtă pandemie, ve-
deam la Teatrul Bulandra un spectacol visce-
ral marca Andrei Șerban, Car(o)usel, adapta-
re scenică (A.Ș. împreună cu Daniela Dima) după
Ferenc Molnar. După un hiatus expozițional,
teatral, cinematografic - fisurat totuși de edițiile
quasipandemice, impecabil organizate de TIFF
(și în 2020, și în 2021) - m-am întors la teatru,
ca să văd & revăd două premiere și o piesă in-
clasificabilă, Strigăte și șoapte, dramatizare libe-
ră și provocatoare după filmul-cult al lui Ingmar
Bergman, toate trei la Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj. „Bergman”-ul lui Andrei Șerban e un proces
revelator la capătul căruia te descoperi pe tine, un
pic mai relaxat și, de ce nu, iluminat în prezen-
ța - și corporalizată, și inefabilă - a morții; plus
un splendid ghidaj în procesul intuitiv, capricios,
epifanic al creației sau o asumare, semisuicida-
lă astăzi, a filonului spiritual/elitist. Cred că am
recitit de cel puțin patru ori Lanterna magică,
autobiografia lui Bergman, tradusă la noi în anii
’90. Iar recent am citit zeci de pagini din Imagini.
Viața mea în film (Nemira, 2021), un op mai teh-
nic, purtînd semnătura cineastului și prozatoru-
lui suedez. Acestea, dar și interviurile și romanele,
cronicile de film și spectacol au fost metabolizate,
sublimate în spectacolul pe care Andrei Șerban
i-l închină, într-un exercițiu de admirație cumva
amar, fără nimic ditirambic. Regizorul/artistul
român își stabilește antecesorul (unul dintre).
Omagiază acolo unde alții ar fi păstrat o tăcere
acră - trăim în plină epocă în care relația maes-
tru-discipol se dezintegrează, ca și prestigiul artei
înalte, al luptei permanente cu sine, al experimen-
tului înnoitor. Atitudinea aceasta seducător-ana-
cronică, orgolioasă prin admirațiile, dar și prin
respingerile asumate, Andrei Șerban o proiec-
tează și în volumul publicat în 2021, la Polirom,
Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de por-
trete, cu un cuvînt înainte de Toma Pavel. A doua
carte publicată la editura ieșeană după O biografie
(prin 2006).
În anul sabatic extins de pandemie, Andrei
Șerban a scris o serie de „portrete”, adesea meta-
fizice și morale, pe care le descopeream, nerăbdă-
tor și pasionat, în revista electronică liternet. E o
senzație stranie să știi că tu scrii aici în România,
autoizolat și prevăzător, în timp ce peste Atlantic,
la New York, altcineva scrie, tot în recluziune
exasperantă, fărîme ale unei autobiografii spiritu-
ale (așa cum s-a văzut cînd textele acestea, plus
altele au fost ordonate într-un volum). Portretele
sînt eseuri scurte, concentrate, memorabile, une-
le, doar schițe - „fișe” le numește autorul - pen-
tru eventuale rememorări mai ample. E ca și cum
astronautul din Interstellar descrie toate corpurile
cerești printre care a călătorit și care i-au mode-
lat caracterul. Ca și cum un botanist specializat
în flora alpină descrie fiecare plantă, fiecare floa-
re, fruct sau parfum care i-au revelat ceva din
spectacolul grandios al naturii. Iar articolele din
acest compendiu subiectiv de personalități ale
artei contemporane are ceva din farmecul dialo-
gurilor-interviurilor cu Andrei Șerban: un tim-
bru colocvial, un efect de sinceritate inimitabil.
Contactele lui Andrei Șerban nu se rezumă nici-
odată la replică și privire, la prînzul de afaceri sau
la convorbirea telefonică (deși pe copertele cărții
autorul e fotografiat în două rînduri, autosabotîn-
du-se, cu telefonul la ureche). Personajele acestei
„galerii” sînt scanate meticulos și tandru, unele
devin memorabile prin căldura umană, prin des-
chidere, altele prin visceralitate, prin natura con-
flictuală, dar seducător-creativă. Iat-o, în primele
pagini, pe profesoara lui, Sanda Manu: „ne privea
cu căldură, dar în același timp cerea mai mult de
la noi, putea fi dură, chiar crudă uneori. În spe-
cial cei foarte talentați aveau de suferit. Cei mai
puțin dotați erau tratați cu blîndețe” (p.15), scrie
Andrei Șerban, amintindu-mi de Whiplash, fil-
mul lui Damien Chazelle, unde profesorul de jazz
e deopotrivă un bully și un căutător al Graalului
artei, încercînd să-l descopere (de fapt să-l ajute
să se autodescopere) pe următorul Charlie Parker
în ființa unui fragil, dar hotărît pecuționist.
Cartea se citește într-o stare febrilă, se devo-
rează în ritmul psihedelic, fulgurant în care a fost
scrisă. Adesea portretele se transformă în parabo-
le, în enigme pe care cititorul atent le va dezlega,
adăugîndu-le propriului său repertoar de întîlniri
- iată, mediate livresc - providențiale: cu John
Cage și glorioasa lui The Silent Piece; cu Philip
Glass și o triplă biografie (de instalator sanitar,
taxidriver și compozitor serialist, înnoitor, pa-
radoxal popular); cu Ingmar Bergman și Andrei
Tarkovski, larii și penații lui Andrei Șerban,
pentru că artiști totali, intermediari între om și
Marii Transparenți (cum ar fi zis Andre Breton);
cu Gellu Naum și Lygia, (re)cunoscînd legatul
suprarealistului român, influența asupra unui
David Esrig, dar și studiile subtile ale Simonei
Popescu ș.a.m.d.; cu Pina Bausch și dansul de
o libertate totală, eretică pînă și pentru A.Ș.; cu
Meryl Streep, cea mai genială actriță a generației
ei, conflictuală dar nu mai puțin admirabilă; cu
Kirill Serebrennikov, noua senzație rusă, prin in-
termediul cinemaului și al spectacolelor de operă
transmise pe net; cu Andriy Zholdak, ucraineanul
coleric & poetic, într-un epistolar de colecție; cu
Bill Segal, jurnalistul-zen, și cu G.I. Gurdjieff, a
cărui filozofie stimulează de decenii creativitatea
și curiozitatea de linx a lui Andrei Șerban; cu pri-
etenii și „frații” mai mari, Liviu Ciulei și Lucian
Pintilie; cu Gheorghe Dinică, actor în regim noc-
turn și diurn, privilegiind o vastă anecdotică pos-
tumă.
Portretele acestea, întîlnirile reale sau mediate
din Niciodată singur sînt un fel de relee care cap-
tează (ceva din) substanța secretă a artei.
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
crochiuri
Album de familie
■ Cristina Struțeanu
Stau pe întuneric, de fapt în întuneric. Soțul
meu și fata insistă, ca de obicei, să merg cu
ei în excursie. Bineînțeles că mă dau lovită.
Și trag jaluzelele. Migrenă. Îmi amintesc că așa
făceam dintotdeauna, de când eram mică, mică.
De când mă știu. Atunci ei, părinții, mămica și
tăticul, - ce expresie banală și suavă totdeodată,
diminutivele cele de toate zilele, goale/pline -, o
luau cu ei doar pe sora mea și plecau. Pe dealuri
și văi umbroase, dar și pline de soare, cu livezi și
vii, care musteau și momeau pe oricine. Și totuși
rămâneam. De ce oare? Simțeam razele cum pă-
trund în pielița fructelor. Fără să fiu acolo. Pur
și simplu. Poleindu-le. Îmbrățișându-le arzător.
Pricepeam, la mine în mațe, cum se coc fructele.
Gata să pleznească. Nu era nevoie să fiu de față.
Drum bun!
Numai că, pe atunci, nu pricepeam de ce mă
retrag. Când lucrurile mă atrag. Și nu mă între-
bam. Oricum, n-am aflat nici azi. N-are înțeles,
doar miez. Ceea ce e sigur e că bezna nu mă co-
pleșea, ci mă ocrotea, mă răcorea. Ca o baie cu
săruri. Ba, de-a dreptul, mă lumina. Negrul cel
total strălucea magnetic. Antracit. Spaima noas-
tră de moarte, aia nenumită, nu m-a încercat ni-
ciodată, cum aud că se întâmpla altora, cei care
fugeau de... bau-bau. Drum bun!
Călătoream în mine, îmi rostogoleam trăiri și
așteptări. Miraje. Mi le rulam. Covoare orienta-
le, bogate, luxuriante, dospite de culori grele. Mi
se desfășurau în cale. Foșneau înaintea pasului.
Șerpi descolăciți. Ba, pe deasupra, mi se năzărea
uneori și o aromă îmbietoare. Un fel de fumigații
abia zărite. Mă chemau... Cele de acum, moche-
tele astea din realitate, par mereu prăfuite, tocite,
îmbâcsite cu păr de pisică. Li s-au spălăcit culo-
rile. Dar nu le văd, nu mă supără. Nici o pagubă.
Bătătura casei și atât.
Bărbatul meu, acesta de-al doilea, e îngădui-
tor și cumsecade. A luat-o-n barbă și el, la rândul
lui, în călătoria prin viață, așa că e precaut și fără
pretenții mari. Nu obiectează când fetița mea, ză-
păuca, vrea la „tăticul” ei. Des, prea des. O duce
îndată, n-o refuză, fiindcă de obicei eu mă opun,
mă pun proptă. Mârâi, sunt urâcioasă, tăgăduiesc
c-ar fi cazul. Degeaba. Una, două, o debarcă la
soțul meu dintâi. Și ea sare din mașină direct de
gâtul lui, se leagănă, se răsfață, îi vâră mâna în
Borgo	Pseudosfera 15 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
păr și-l ciufulește, se preface că gângurește, ca să
capete lungi și dulci pupicuri. Ca atunci când era
miculuță. Iar el, vezi Doamne, îi cercetează mel-
cișorii de sub bluziță. Le-au mai crescut cornițele
ori sunt încă tonți? Cât mai e până s-or trezi de-a
binelea ? Ea dă chiote de râs...
Iar eu înnebunesc. Îmi vine să-i zgâlțâi pe
amândoi: Încetaaați! În fond de aia m-am și des-
părțit. Să fiu sinceră. De ce n-aș fi? Aici, cu starea
asta, cu sinceritatea, e o bubă. Mă fac că n-am
habar. Amorul ăsta al lor nu știu ce drojdie avea,
ce purta-n el, că-l tot vedeam crescând și cres-
când, rotunjit. Mă înșelasem că e o soluție divor-
țul. Iată că nu... Dar ce?
Și, uite așa, în întunericurile cu care mă tot în-
velesc, mă văd strigând. Mă aud: Nu e tatăl tău,
nu ești fata lui! Nuuuu... De parc-aș trage brusc
draperiile, dreapta, stânga, și aș lăsa lumina să
năvălească. Și ce-i cu asta? Ce s-ar schimba?
Nu e prea târziu? Ar plezni ca o păstaie și vi-
novăția. Dar ei ar continua, clar. Mi-e limpede.
Pe ascuns, în taină. Ar fi mieroasă orice șoaptă.
Bănui. Nu mai sunt sigură de nimic. De ce-am
tăcut, Doamne, de ce n-am dat drumul de la în-
ceput? Ce mă gâtuia? Convențiile? Regulile soci-
ale? Lipsa de curaj? Teama de urmări? Portretul
meu, poza? Și câte? În fond, nu ziceau romanii
„pater incertus est”? Oameni echilibrați, zău. Iar
evreii, ca să fie siguri, nu socotesc naționalitatea
copilului după mamă? Mai e o poveste și cu celții,
cu druizii, cu credințele și cutumele lor, dar am
uitat-o.
Degeaba vreau acum să sparg întunerici-
mea, țăndări s-o fac. Să mărturisesc adevărul...
Lucrurile sunt deja răscoapte. Curge sucul ca din
fructe. E lipicios.
La naiba cu genele, cu ADNurile, cu bunica aia
grasă, flască, pufoasă, făcătoare de baclavale și sa-
railii, de rahat și de sugiuc, de halva și de alviță,
de zarnacadele cu alune și cu nuci, cu migdale și
cu fistic, chipurile din trecutul lor de osmanlâi
pripășiți cândva. Bine că nu mai mi-e soacră, să
mă tot năclăiesc în dulciurile ei. Bine! Și alt bine,
măi fato, foarte bine, cel mai bine, l-ai băga-n
seamă pe „frățiorul” tău, cel din noua căsătorie a
tăticului. Ce contează cei doi, trei anișori dintre
voi? Nu vezi cum i se scurg ochii când apari, când
tot răsari în viața lor? Curat sirop, că tot eram la
capitolul zaharicale. Simți cum te așteaptă băia-
tul? Nu „tăticul”. Ei, nu cumva amândoi?!
Dar, cică, nu e permis, nu e cuvenit, nu e să-
nătos, c-aveți același sânge. S-ar amesteca otră-
vitor, s-ar îngroșa, s-ar face marmeladă. Cleios.
Un desert vulgar, pauper, marmelada. Fie și de
caise. Ea e expertă, nu? Puah! Coana mare ve-
ghează. E atentă la asta. Nu, mamă soacră, nu e
același!!! Sângele, bătu-l-ar vina de fluid magic.
I-aș reteza-o. Dar pot? Ce pumn în gură simt? Și
de ce? Nu-i minciuna mai rea ca orice? Poate că
nu. Poate că da.
Și dacă ne-am apuca să scotocim karma de
neam, fo nouă generații în urmă, am da de pes-
te... 500 de bunici. Dintre care..., nu și nu, iarăși
nu!
Dac-aș putea fi fermă, în sfârșit, mi-aș recăpă-
ta poate respectul de sine, stima, m-aș apgrada,
ha ha... Că tot aud expresiile astea „neaoșe”, pân’
la săturare. În singurele cărți care se mai citesc
azi. Cele de dezvoltare personală. O să ajungem
să spunem target și nu țel sau țintă, nici scop, fe-
rit-a. Îmi cântă în cap, îmi șuieră, mă las dusă de
un val. Flux se numește, cică. Fluxul vieții, ener-
giile care te poartă la vale, ba și la deal. Mi-a că-
șunat rău pe ei. Pe... facilitatori. Auzi: Când ceva
te impactează, nu internaliza, nu, verbalizează-l!
Ioi, iștenem, ce vorbe. Cum le poți lua în seri-
os, când există altele, mlădioase, ale limbii tale?!
Același sens, dar cu nuanțe, nu numai cu infor-
mație seacă. Astea nu par cuvinte, ci pietricele,
bobițe de metal. Sună scârțâit, fără sevă, și atunci
nu le poți simți. Nu le pipăi, nu le auzi, nu le vezi,
ci le înșiri mărgele, nu de sticlă, ci de fier, pe-o
ață. Mai mult sârmă.
Și iar: Dă-ți voie să fii tu însuți. Hmm. Nu
poți fi confortabil cu tine - auzi vorbă! - de-
cât autentic. Mare brânză! Trebuie să te aliniezi
la valori, să le manifești. Și mai ce? Scoți și un
steag, la manifestație? Ah, da. Să scapi de frici,
să ștergi karma, prin dharmă. Să conștientizezi
toate sincronicitățile nefericite care-ți dau de
veste că pluridiversitatea unicității tale e pe cale
de a... De a ce? De a rata oportunitățile prin care
poți manageria o comunicare. Trebuie să schim-
bi perspectiva din care vezi situația. Orice simi-
larități trebuie analizate. Fii prezent, acum, aici.
O.K. Sunt. Aș strânge pe cineva de gât. Adică, pe
mine. Și? Ce-aș rezolva? Duce-vă-ți! Știu, simt că
tot ce-am înșiruit aici băltește, face o mare burtă,
dezlânează tensiunea acestui moment de spove-
danie, dar nu-i clar că asta am vrut? Inconștient,
bineînțeles. Că n-am curaj deplin să spun? Sunt
patetică? Oi fi.
Și dacă m-am pus pe sincerități, să mărturisesc
și cum bonele-menajerele, care s-au perindat, ra-
reori, pe la mine, mă priveau de sus? Câteodată
însă cu un fel de drag. Lor, femeilor nu tocmai
școlite - habar n-am de ce - le venea să mă ocro-
tească. Li se părea că sunt... slabă de înger, vulne-
rabilă, fragilă, rățușca cea urâtă. Iar fetele de ma-
hala, care stăteau vârtos pe picioare și înaintau
cu pieptul înainte, mă protejau. Cele ce reușeau
mereu. Și nu li se-nchideau uși în nas ca mie. Îmi
lăsau ades câte o portiță. Iar eu le prețuiam, pe
unele le iubeam... Totuși, când am citit Francoise
Mallet Joris „Casa de hârtie”, am rămas trăsnită.
De unde mă știa? Și nici măcar nu-i adevărat. Se
înșelau. Era o aparență, fir-ar să fie! Dar, de venit
pe lume, acolo a venit copila mea, în Casa de hâr-
tie, nici măcar una de carton.
Mami, caută tu albumul, dac-ai rămas acasă,
că eu, de peste o săptămână, tot nu dau de el.
Îmi lăsă fii-mea poroncă la plecare. Haida, de,
albumul! Albumul străvechi de familie al coa-
nei mari, soacra otomană sau cumană, cu poze
de acu două, trei veacuri... Nu l-am pus pe foc,
c-aveam de gând. Când i l-a dăruit de ziua ei.
L-am vârât în sertar și-am aruncat cheița în bălă-
rii. Mă umfla râsul, când vedeam ultimele pagini,
cele cu fata mea. Desfătându-se în vârf de perne,
un maldăr, sprijinită între ele, că încă nu ședea
bine în poponeață. Așa le trebuie cocoanelor în-
vârtitoare în șerbeturi și dulcețuri, ca să nu iasă
prea legate... Dar de ce să vadă fiică mea tot soiul
de mătuși străine? Un neam întreg cu paftale la
gât și volane înfoiate. Și mătăsuri. Ce avem noi
cu ele? Numai că ea, mititica, crescând, mângâia
paginile și făcea: gigeaaa, gigeaa. Mai apoi s-a pus
să-ntrebe - „ăta cine ete? Da’, ăta? Și ata?” Atunci
a fost momentul cu sertarul. Basta-i.
Totuși, fraza celor cu dezvoltarea personală,
care zice: întâi iartă-te pe tine, zău, am băgat-o
la cap. „Iartă-te pe tine”... Împacă-te cu tine. Îi
30
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
pricep beneficiile, le-am înțeles de la bun înce-
put. Dar nu reușesc deloc să-mi fac vânt. Nodul
ăla din gât greu mai alunecă. E încastrat, culcușit
în beregată, și nu-l pot disloca. Trebuie să vină o
apă să-l ia. „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit
apa și l-a luat...”, așa cântă fetițele, nu?, și e seri-
oasă treaba.
Acum însă, că voi fi liniștită multe ore, am
să mă pun pe scris. Azi, acum. Nu se mai poa-
te să tac. Și poate birui scrisul până se lasă sea-
ra. Poate... Că tot am luat vorba asta în brațe.
Îndoielnică. Părelnică. Poate mă scutur de vină.
Sunt legi umane sau legi divine la mijloc? Poate
una, poate alta. Scriind, am să simt, am să înțe-
leg. O vorbă-umbră, „poate” ăsta. Scrisoarea cea
mărturisitoare. Asta va fi. Purcede-voi dară...
Am înțeles că-i mai simplu să nu privești în
ochi când te spovedești...
Paginile se aștern, se tot aștern, precum covoa-
rele alea din vis. Parcă-s la Samarkand și uit că e
vorba de-o vinovăție. Și-n fond chiar e? E doar
viață și atât. Întâmplări care te iau pe sus. Fără
vini. Cu dureri. O muscă se izbește bezmetică de
geam. De firava dungă de lumină, care se strecoa-
ră. Al naibii ce mai simt că-i în inima mea. Musca
aia, cine? Suspin, mă văd mult mai tânără, icnesc,
nu cumva plâng? Eu, care râdeam din orice. Nu
cumva doar până să încep a fost greu? Totuși, tre-
buie să mă și opresc, că mă doare mâna, brațul,
de încordare. Aproape nu mi-am schimbat pozi-
ția... Și nici pe cea a trupului. Gâtul mi-e țeapăn,
cervicala. Nasul se smiorcăie. La naiba! În final
dau drumul unei tirade de autoironii, magna
cum laude. Asta-i. Ce-a fost, a fost. Merg și pun
scrisoarea pe micul birou al fiicei, apoi, întoarsă
în penumbra mea, cad într-un somn greu. Fără
vise.
Când m-am trezit, liniștea apăsa casa, pendula
zvonea ceva îndepărtat. Cât? Ce oră? Abia se lu-
mina. Din sufragerie, de pe canapea, pufăiau sfo-
răituri. Îmi dăduse pace, nimeni nu se strecurase
lângă mine. Ce bine! M am prelins, gata să cad,
cu pisica șerpuind printre picioare. Cum simte fi-
ința asta că mișuni? Ce mai antene sunt mustățile
ei... Mai bine-aș fi fost mâță.
În camera fiicei, neschimbare. Ba nu, ba nu,
scrisoarea mea dispăruse. O înlocuise un simplu
bilet.
- „Poate mă întorc cândva” (Atât scria...)
Ah! Cum se infiltrase „poate” ăla în viața noas-
tră. Dacă i-am dat voie, eu i-am dat-o, și-și face
acum de cap. Stă la cârmă. Își râde-n pumni de
noi toți. Doar sunt vii cuvintele.
În dulap flendură umerașe goale. Și totuși,
Borgo	Pseudosfera 17 (2010)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
ici-colo, legănată pe umerii lor, câte o cârpă stin-
gheră. Obiectul pare ușor straniu, emite energie,
și... susură. Mă înșel? E un soi de sunet, o voce
stinsă, o șoaptă. Sunt hăinuțe rămase mici. Mult
prea mici. Le-a păstrat singură sau chiar eu o fă-
cusem. Nu voiam să alungăm copilăria încă. Eu?
Ea? Mare și dură prostie. Dar ce bizar, fabulos,
în penumbra șifonierului, acele mici rochii se lu-
minează. Pâlpâie. Par fosforescente când și când.
Mă îmbie, mă cheamă, îmi deschid culoare și uși.
Devin ochiuri de geam spre un Undeva neștiut.
Nevăzut. O viață paralelă? Dumnezeule!!Mă cu-
tremur și trântesc ușa.
Oricum, copilăria asta pleacă singură, se tot
duce... Undee? Și râd, râd cu hohote, demențial,
dumnezeiește... Eu câți ani aveam?!
Ridic jaluzelele. Până sus de tot. Cum înainte
n-o mai făcusem niciodată di granda, scândure-
lele subțiri pocnesc și curge praf. Se cern și frun-
ze uscate, măcinate, vârâte de vânt. Se amestecă,
pe neștiute, cu altele, unele în filigran alburiu.
Desene din perdeaua ușoară a odăii. Fiindcă în
țesătura ei, a perdelei, am ales demult să fie mici
păsări albe și frunze diafane. Asta îmi dorisem.
Să se zbată la orice pală de vânt. Dar omu’, bleg,
nu știe ce-și dorește, ce-și menește...
Afară, pe trotuar, deși abia mijiseră zorile, o
fetiță necunoscută joacă șotron. Și-l mâzgălise cu
cretă colorată. Pocnea, de viu ce era, șotronul ei.
N-o știam, se vede că-i nou venită în cartier. Până
mai ieri și fata mea avea damblaua asta, să iasă
dis de dimineață. Să sară coarda. O lăsam, de ce
nu? Uite cum se învârt roțile. Samsara. Una plea-
că, alta vine. Cine-o fi? Contează?
I se saltă încet poalele fustiței, atunci când
țopăie. Și fiicei mele i se vălurea rochia, atunci
când sărea...
Și cât de mult îmi dorisem o fată! Să sporo-
văim amândouă, lung, lung timp. Să întoarcem
viața pe toate fețele și cusăturile. Și pe față și pe
dos și pe laterale și sub tiv. Să toarcem ca două
pisici. I-aș fi povestit ce de piedici și de capcane
pot răsări pe cărăruie. Și nici nu putea fi vorba de
greșeli, ci de ușurătate, de aceea că n-ai habar de
urmări. Nu ești conștientă. Responsabilă da, că
nu te ferești să tragi ponoasele. Ești bărbată. Dar
răul făcut altora cum îl îndrepți?!
Nu mai aveam cui spune nimic... Mi-au rămas
povețe-n gât, nerostite, dar de sfaturi n-are ni-
meni nevoie, doar de tandrețe și de încurajare.
Să te investească ai tăi cu încredere în tine. Ca
atunci când ești înnobilat, prin atingere cu spada
pe umăr, de către seniorul clanului. Și la asta, mă
reținusem prostește. Fără să pricep nici măcar de
ce. Poate nu mă simțeam senior. Râd mânzește.
Și cum mai știa să ciripească fata mea! Iar mie
nu-mi trebuia altceva. Atât doar, ciripitul. Eu as-
tăzi tăcută, ea plină de triluri. Ca mine mai ieri.
De fapt, erau chiar ale mele, mi le gâtuisem când-
va. Eu, ajunsă serioasă, ea încă zurlie. Eu, acum
prea gravă, ea jucăușă peste poate. O oglindă în
care arătam - culmea! - fericită, nu apăsată. Îmi
amintesc cum am râs să mor și am pupat-o toată,
de sus până jos. Când am găsit-o înfășată în câr-
pa de vase, nu în scutec. O lăsasem c-o vecină, un
ceas, două. Și câte nu-mi mai amintesc...
Încerc să cobor iar jaluzelele, dar înțepeniseră.
Ei și? Îmi pun perna în cap și mă hotărăsc să rea-
dorm. Cu vise, multe vise, de data asta... O să-mi
reumplu viața cu visări. O bogăție. Totdeauna am
știut s-o fac; am știut?! N-o să rămân pustie, nu.
Da.
Din perdele, flutură și se desprind încet,
una câte una, mici siluete. Desenele cu frunze
Borgo	Pseudosfera 20 (2014)
ulei pe pânză, 60 x 60 cm
străvezii. Uite-le. Se duc, se duuc. Cum le mai
poartă vântul! Rămân pe pervaz doar frunzele
uscate, cele reale...
Iar prin mine, devenită pe încetul gri și des-
trămată, plină de găurele, schweizer, intră și ies
păsărele. Micile păsări zăbrelite și ele în pânzătu-
ra perdelei. Chiar ciripesc. Le aud, totdeauna le-
am auzit. Era taina mea. Cine mă cunoaște, știe.
Acum le simt și adierea, și atingerea. Fluuuu...
Oare ce se întâmplă cu mine? De ce-s ușoară,
mai ușoară, imponderabilă?... Visez? Nu cumva
PLEC și eu?
Degeaba aș mai sta în întuneric, că totul e în
sfârșit, fără opreliști, o lumină.
Ce simplu! Nu-i așa?!
Și tu, prostuța mea, fetița mea, într-o zi vei afla
că tu m-ai ales... Atunci, să te ții...
Dar ce-s ăștia, nori, umbre? Ah, nu, sunt pești!
Peștișori argintii. Cerul e tot străveziu, o apă. Se
înalță din adâncuri cârduri, bancuri, stoluri al-
băstrui, mii și mii, zeci de mii, de pești . Zboară și
ei, și își flutură încet cozile. Curg spre zări. Iar în
fundal, unduie o siluetă uriașă. Copleșitoare, fu-
muriu-luminoasă. Și-i răsună cântecul. Cântecul
de balenă, visul meu dintotdeauna... Cine mă
știe, știe și asta... Băștinașii din Pacific, de prin
insule, cred că-s îngeri de mare balenele. Dar, ia-
tă-le în cer. De ce nu?
Simt, nădăjduiesc acum, când mă desprind
și prind să mă înalț, că și în lumi galactice de-
aș ajunge tot voi izbuti să-ți vorbesc, puiculeana
mea, da. Pre limba visului, poate. Vedea-vom noi
cum... Pe calea bucuriei. Asta da, cale.
Aaa... Cât pot fi de ușoară...
Și de mă voi întoarce, la rândul meu, în acel
cândva, de care și tu pomenești, să nu te miri.
Poate, fi vom inversate. Eu, fiică, fie și adoptivă. Și
tu, mamă. Sau cele mai bune prietene. Ori surori.
Fie și vitrege. Ba chiar, cine știe..., dușmance.
Aaa......Ce zbor e în mine...
Sigur ne vom găsi, nu vom trece una pe lân-
gă alta. Nu va exista nepăsare. Asta, da, întâlnire.
Nu ne vom recunoaște, dar vom ști că ne iubim.
Dintotdeauna. Atracție, rezonanță, polaritate,
ce-o fi, cum s-o numi. Energii gemene? Nu chiar.
Oglinzi una alteia. Drepte? Strâmbe? Asta, da,
știință.
Aaa... Îmi vine să mă țin strâns de ceva, altfel
plutesc, plutesc...
Hai, ciripește, acolo unde te afli acum. Te aud.
Te voi auzi lung, lung timp. De Dincolo. Nu te
îndoi de asta...
Aaa...
■
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
31
însemnări din
Mancha
Ectenia după
Ivan Turbincă
■ Mircea Moț
Dumnezeul duhurilor și
a tot trupul, Care ai călcat
moartea și pe diavol l-ai
surpat și ai dăruit viața lu-
mii Tale... (Ectenia pentru
cei adormiți)
Valeriu Cristea considera că în parodia
evanghelică a lui Creangă, persona-
jul Ivan Turbincă joacă rolul lui Iisus.
Criticul face, după cum menționează de altfel,
„puțină teologie” pentru a demonstra că „eroul
Evangheliilor și eroul parodiei evanghelice (căci
o asemenea parodie vedem în Ivan Turbincă) au
și luptă (în aceeași ordine) împotriva acelorași
dușmani: diavolul și moartea. Și ca să nu exis-
te parcă niciun dubiu că în parodie Ivan joacă
rolul lui Iisus, în finalul poveștii, Moartea pune
punctul pe i: «De mult erai tu mătrășit din lu-
mea asta și ajuns la batjocura dracilor, dacă nu-ți
intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuși
fiul său». Fiul lui Dumnezeu este Iisus. Așada, în
Ivan Turbincă Dumnezeu îl înfiază de facto pe
Ivan, face din el tot un fel de fiu [...] la care pare
să țină chiar mai mult decât la Fiul”1.
Înainte de a accepta ideea că Ivan joacă în-
tr-adevăr rolul lui Iisus în „parodia evanghelică”,
să ne amintim începutul narațiunii și prezenta-
rea personajului: „Era odată un rus, pe care îl
chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise
în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul,
acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că
și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oas-
te, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dân-
du-i și două carboave de cheltuială. Ivan atunci
mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și ră-
mas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai
trase câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la
drum cântând.
Și cum mergea Ivan, șovăind când la o mar-
gine de drum, când la alta, fără să știe unde se
duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâm-
plare, pe-o cărare lăturalnică, Dumnezeu și cu
Sfântul Petre, vorbind ei știu ce”.
Așadar, Ivan este „slobozit” de la oaste nu ori-
cum, ci „cu arme cu tot, ca o anticipare a ideii
că lui i se rezervă alte fapte, la cu totul alte di-
mensiuni. Cu mențiunea că el nu va folosi însă
aceste arme pe parcursul narațiunii. Nu trebuie
neglijat de asemenea un alt detaliu: bătrânului
soldat nu-i displace băutura, un drog sub influ-
ența căruia se deplasează „șovăind” pe drum,
de la o margine la alta. Sub influența băuturii,
el își asumă o condiție ce-l apropie, până la un
punct, de un celebru personaj al marii literaturi,
Don Quijote. Cu respectul cuvenit pentru opi-
niile criticului Valeriu Cristea, îmi place să cred
că personajul lui Ion Creangă nu joacă aici rolul
lui Iisus. Bătrânul soldat se pare că nu cunoaște
prea bine textul biblic, de altfel naratorul nici nu
ne oferă informații că el l-ar fi citit. În schimb,
ca soldat trăind în vecinătatea morții, Ivan (vi-
itorul Turbincă) nu poate să nu-și amintească
un fragment din Ectenia pentru cei adormiți:
„Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai
călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit
viața lumii Tale...”.
Ivan nu citește romane cavalerești până când
i s-au uscat creierii precum personajului lui
Cervantes, creierii lui nu sunt tulburați de lec-
tură, ci de alcoolul care-l determină, la fel de
donquijotesc, să facă ordine într-o lume bântuită
de diavol și amenințată de moarte. Nu neapărat
faptele lui Iisus le urmează soldatul, ci spiritul
Ecteniei. Ivan Turbincă nu vrea să fie altcineva,
el vrea să rămână el însuși, precum Don Quijote
pribegind prin lume. Într-un fel, și el vrea să dă-
ruiască viață lumii sale.
Ivan nu se îndoiește nicio clipă măcar de
autoritatea divină. Întâlnirea cu Dumnezeu îl
marchează profund, producând o sesizabilă me-
tamorfoză a personajului: „Ivan, atunci, cuprins
de fiori, pe loc s-a dezmețit (operațiune inversă
celei de a se ameți, evident, în sensul dobândi-
rii lucidității necesare pentru a pune în aplicare
planurile sale, n.n.), a căzut în genunchi dinain-
tea lui Dumnezeu”.
Rusul nu se pierde cu firea și, spirit practic, îi
solicită lui Dumnezeu să-i dea puterea de a eli-
mina din lume ceea ce consideră el că ar ține de
forța răului: „- Doamne, dacă ești tu cu adevărat
Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagoslovește-mi
turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu să nu poa-
tă ieși de aici, fără învoirea mea”.
Dumnezeu nu are absolut nicio reținere, ne-
gândindu-se la posibilele consecințe grave ale
gestului său: „Dumnezeu atunci, zâmbind, bla-
goslovește turbinca, după dorința lui Ivan”.
Din acest moment începe cu adevărat fasci-
nanta aventură a lui Ivan Turbincă, pe care, după
cum am mai spus-o, Ion Creangă o transcrie
în modalitatea-i binecunoscută, mascând prin
umor, fundalul unor semnificații de incontesta-
bilă profunzime.
Dacă Ivan este departe de a se considera
egalul lui Dumnezeu, el îi cere în schimb aces-
tuia să-l învestească cu o autoritate care să-i per-
mită acum să împlinească profețiile biblice. În
universul vast, creație a divinului, Ivan conside-
ră turbinca un loc în care să fie izolate și anulate
(ori umilite) forțele contrazicând cuvântul divin.
Același Valeriu Cristea observa de altfel că tur-
binca nu este folosită niciodată împotriva omu-
lui (fie acesta și boierul care-l găzduiește pe Ivan
în odăile bântuite de draci), ci împotriva draci-
lor (termen temperându-l pe acela de diavol) și
împotriva Morții înseși.
Soldatul se răfuiește mai întâi cu diavolul,
prezent în ipostaza detașat îngăduitoare de draci.
Spuneam că Ivan nu luptă cu armele sale de
soldat. Pe diavoli îi domină prin cuvântul care
pare să mai păstreze forța lui originară: „- Pașol
na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată în-
cep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă,
de parcă-i aducea vântul”. Nu este iertat nici
Scaraoschi: „- Pașol na turbinca! Scaraoschi,
atunci, intră și el fără vorbă și se înghesuiește
peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro”.
În naivitatea sa Ivan nu știe că totuși nu acum
este momentul victoriei asupra diavolului și, mai
ales, că nu lui îi este hărăzită această victorie.
Mai rămâne atunci ca Ivan să se confrunte cu
moartea, în același spirit al ecteniei.
Mai întâi, Ivan o izolează pe moarte de
Dumnezeu, rezervându-și lui însuși rolul de a-i
transmite Morții poruncile Creatorului:
„Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în
turbincă și acuș icnește, acuș suspină, de-ți ve-
nea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca
la gură cu nepăsare și-o anină într-un copac.”
Mai mult sau mai puțin conștient, Ivan în-
cepe chiar să-l corecteze pe Dumnezeu, făcân-
du-i dreptate omului într-o sublimă încercare
de a reinstaura viața veșnică. Nu omul trebuie
să moară, ia Ivan hotărârea, ci vegetalul, fiindcă
omul este unic, irepetabil, în vreme ce vegeta-
lul repetă forme previzibile. Așadar, nu oameni
bătrâni (cum cere Dumnezeu), ci „pădure bătrâ-
nă” trebuie să dispară, în locul oamenilor tineri
și al copiilor obraznici trebuie să piară, socotește
Ivan, „numai pădure tânără”, respectiv „vlăstare
fragede, răchită, smicele, nuiele și altele de sea-
ma acestora”.
După cum bine se știe, Dumnezeu îi trans-
mite Morții, prin Ivan, ceea ce trebuie să facă în
următorii ani.
Mai întâi, hotărăște Dumnezeu, trebuie „să
moară, trei ani de zile, numai oameni bătrâni”,
pe urmă „numai oameni tineri” și, după alți trei
ani, „numai copii obraznici”.
Iată ce îi transmite însă Ivan Morții: ea trebuie
să mănânce „trei ani de zile numai pădure bătrâ-
nă” (de cea tânără nu cumva să se atingă!), apoi,
alți „trei ani de-a rândul numai pădure tânără”,
iar la urmă, alți trei ani, „numai vlăstări frage-
de, răchițică, smicele, nuiele și altele de seama
acestora”.
Ivan comunică morții poruncile lui
Dumnezeu însă într-un mesaj codificat cultu-
ral, înlocuind sensul propriu al termenilor prin
sensul figurat. Este ceea ce remarca de altfel
Livius Ciocârlie: „Luând asupra sa să-i comunice
Morții voința lui Dumnezeu, Ivan nu răstălmă-
cește propriu-zis vorbele divine, dar le transmite
metaforic. În loc să-i spună Morții că trebuie să
ia sufletele oamenilor bătrâni, el îi cere să mă-
nânce pădure bătrână iar moartea, neînvățată cu
poezia, citește literal metafora lui Ivan și începe
să roadă la copaci”2
Dumnezeu îl ajută pe Ivan să înțeleagă bine
textul după care a acționat. Este vorba de „sur-
parea” diavolului și de umilirea morții, de călca-
rea acesteia, nu de anularea lor, fiindcă încă nu
este ceasul: „Cu dracii de la boierul cela ai făcut
hara-para. La iad ai tras un guleai de ți s-a dus
vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat
până acum de ți-ai făcut mendrele, cum ai vrut;
n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul
meu. De-acum ți-a venit și ție rândul să mori;
n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este
al său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsa-
tă numai așa, degeaba, cum crezi tu”.
Note
1	Valeriu Cristea, Dicționarul persona-
jelor lui Creangă, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1999, p. 267.
2	Livius Ciocârlie, Negru și alb, București,
Editura Cartea Românească, 1979, p. 100.
■
32
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
teatru
Adolescență... (I)
■ Claudiu Groza
Chiar înainte de a scrie acest text am realizat că
un subtil punct comun au cele două premie-
re pe care le-am văzut spre finele lui ianuarie
la Sfântu Gheorghe: adolescența, dincolo de foarte
diferitele lor (pre)texte și formule regizorale care le
concretizează scenic.
Remarcabil - plin de energie, sensibilitate, since-
ritate, emoție - mi s-a părut ineditul proiect al re-
gizorului Bobi Pricop, #acedesiguranță, derulat con-
comitent în patru teatre din țară (Teatrul „Andrei
Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Nord Satu
Mare, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova
și Teatrul de Stat Constanța), dar și pe TikTok, plat-
forma de exprimare preferată a adolescenților de azi.
#acedesiguranță e un spectacol-instalație, în care
actorii celor patru teatre sunt un fel de „gazde-mo-
deratori-povestitori”, iar protagoniștii principali,
prezenți prin intermediul ecranului, sunt șapte ado-
lescenți cu vârste între 16-18 ani: Alexandra Francu,
Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian
Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu și Matei
Stăncuța. Pe rând sau împreună în câteva secvențe,
ei ne povestesc experiențe intime, traume, felul în
care se raportează la lumea din jur, dileme identita-
re, obstacole peste care trebuie să treacă etc.
Ajutat de o echipă redutabilă, Bobi Pricop a con-
struit un spectacol plin de culoare și personalitate,
dar nu strident, ci inteligent și ingenios calibrat între
fireasca „postură socială” pe care o avem fiecare în
rețelele sociale și redarea trăirilor foarte personale,
a temerilor și vulnerabilităților eroilor spectacolului.
Imaginea și montajul au fost asigurate de Iustin
Surpănelu, care a exploatat inteligent formatul cli-
purilor de TikTok, în scenografia foarte versatilă a
Oanei Micu, cu elemente domestice și accente lu-
xuriante, foarte potrivită pentru ideea de „înscena-
re”, de creare anume a unui cadru discursiv. Muzica
și coregrafia lui Eduard Gabia au marcat și mai preg-
nant acest orizont, în timp ce dramaturgia lui Ionuț
Sociu a dus narațiunea la un moment dat spre o di-
mensiune ficțională - plecând de la confesiunea di-
rectă -, dar fără a denatura verosimilul ansamblului.
Astfel, #acedesiguranță câștigă ceva în plus în gama
sa de semnificații.
Dar adevăratele staruri ale spectacolului au fost
cei șapte tineri protagoniști (Alexandra, Jacqueline-
Alessia, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian și Matei) a
căror naturalețe a fost cuceritoare și a căror sinceri-
tate a fost copleșitoare. N-au ezitat deloc să-și afirme
exuberanța și energia, pasiunile, ba chiar mici naivi-
tăți adolescentine, dar nici spaimele, ezitările, rănile,
conturând astfel fiecare câte un „portret al adoles-
centului” de astăzi.
Cred că pentru orice părinte ar fi o revelație să
vadă #acedesiguranță, ca să-și reconsidere relația cu
propriul copil. Mie poveștile lor mi-au adus aminte
de propria mea adolescență - de care, din păcate,
m-am îndepărtat prea mult - și m-au făcut cumva
să-mi înmoi uscăciunea maturității în lava aia de en-
tuziasm și idealuri și vise pe care le aveam atunci. Ce
mi-a arătat #acedesiguranță este că adolescenții sunt
la fel, indiferent de momentul istoric, iar adulții ar
trebui, uneori, să-și rememoreze adolescența.
Vizionarea premierei, într-un grup de doar câți-
va spectatori, într-una din cabinele teatrului, avân-
du-l drept amfitrion pe actorul Costi Apostol, mi-a
permis și niște observații psiho-sociologice, pe care
le-aș nota ca date pentru o eventuală analiză de pro-
fil.
M-a frapat în primul rând recurența cuvântului
„anxietate” în toate poveștile celor șapte adolescenți.
E-adevărat, spectacolul vine după doi ani de pan-
demie și izolare, iar sensibilitatea firească a vârstei
predispune la antene foarte fine pentru asemenea
stări-limită. Însă în ce măsură și cum va reverbera
anxietatea de acum în maturitatea acestei generații
este o întrebare de pus.
Amuzantă, aparent inofensivă, dar de meditat, aș
zice, pentru părinți, mi s-a părut replica-etichetă a
generației: „sunt capabili să militeze pentru drep-
turi, dar nu sunt în stare să comande o pizza”. Nu
mai comentez, dar ăsta e subiect de studiu social pe
marginea raportului dintre generații.
În fine, cumva în prelungirea replicii de mai sus,
mi s-a părut surprinzătoare (și de analizat, chiar em-
piric) preferința tuturor protagoniștilor pentru ma-
nele, exprimată ca atare. O să insist nițel.
N-am fost surprins din snobism elitar, nici vorbă,
ci pentru că am sesizat un hiat între setul de valori
asumat de fiecare - toleranță, acceptare a celuilalt,
emancipare, deschidere, activism - și evidentul con-
servatorism social pe care-l cultivă manelele (patri-
arhalism, discriminare, raporturi de forță). Or, m-aș
întreba dacă adolescenții fac pur și simplu abstrac-
ție de acest aspect pentru a profita la maximum de
În iubire e de ajuns:
Eu, tu și copacul!
■ Eugen Cojocaru
Tânărul colectiv al Teatrului (independent
bucureștean) Coquette demonstrează, me-
reu, că sunt și se pot pune în scenă piese
„minimaliste”, care spun mult despre noi și subiec-
tele esențiale ale vieții noastre, păstrând calitatea
valorică necesară, la care s-a renunțat masiv în in-
stituțiile de stat. Am arătat motivele și condițiile în
„serialul” meu apărut anul trecut, tot în Tribuna:
un scelerat Zeitgeist toxic, scăderea dramatică a
nivelului cultural a publicului, a valorii regizori-
lor și actorilor și, nu în ultimul rând, statutul bine
plătit și „funcționăresc pe viață” al celor numiți. O
echipă liberă depinde de încasări și piese care să
„vorbească” publicului și nu propriului ego expe-
rimental șocant din epoca tiraniei regizorale! Am
dat exemplul Theaterhaus din Stuttgart: cu 200
de angajați oferă mai mult și adevărată dramatur-
gie față de Teatrul de Stat al Landului, cu 2.000 de
„foncționari” și veleitari „artiști” vânători de șocuri
exhibiționiste!
Că e posibil și altfel ne arată comedia romantică
Eu, tu și copacul sau Șah mat al actorului Gabriel
Costan, care și joacă în cuplu cu Valeria Cristia, sub
îndrumarea scenică a Ruxandrei Bălașu. Premiera
a avut loc în septembrie 2019, însă reprezentațiile
au fost stopate, curând, de cunoscuta Pandemonia!
Succesul imediat și deplin a avut ca efect invitații
pe scene renumite: Nottara, în cadrul proiectului
elementul de divertisment, sau dacă bula domesti-
că, peste care se suprapune bula rețelistică - ambele
mult mai protectoare, cu tot cu bulying ș.a. decât o
realitate abuzivă - nu contribuie la această disjunc-
ție, asociind narațiunea manelei cu un tip de ficțiu-
ne... Dar, deocamdată, aceste observații sunt retori-
ce.
Aș reține, în perspectivă analitic-teatrală, că #ace-
desiguranță prelungește o direcție regizorală pe care
Bobi Pricop a inaugurat-o tematic în 2015 cu Pisica
verde și a exploatat-o „tehnologic” (ca melanj vi-
deo-scenic) de vreo doi ani încoace, în mai multe
montări. Va veni în curând momentul când vom
putea analiza diacronic impactul și validitatea aces-
tui tip de demers artistic.
Ce este de conchis după #acedesiguranță e exact
ce a conchis, tulburat-îngândurat-amuzat, și unul
dintre co-spectatorii mei de la Sfântu Gheorghe, pă-
rinte de tineri de 15 și 19 ani: „În seara asta am aflat
foarte multe lucruri despre copiii mei”. Fie și dacă
asta ar fi unica miză a spectacolului, îi justifică în-
trutotul existența.
■
Întâlniri teatrale / NOttDependent, la Metropolis...
Eterna poveste trăiește o perioadă vitregă pentru
cei doi protagoniști ai ei, știut fiind că, începând cu
era internetului și a jocurilor electronice, mai ales
ei s-au izolat și „butonează” zile întregi! Nu e de mi-
rare că peste 60% din tineri sunt singuri... Dar ce
se întâmplă dacă, totuși, năstrușnicul Cupidon reu-
șește să întâlnească doi care nu sunt lipiți de ecrane
și au preocupări mai inteligente?! El iese zilnic în
parcul din apropiere, privește încântat la bucuria
copiilor unei grădinițe care se zbenguie pe acolo;
Ea vine prima dată și-i ocupă tocmai „banca lui”
preferată. Obișnuită cu tot felul de grobiani (acți-
unea are loc în capitală) e reticentă la comunicare
socială, însă remarcă excepția unui tip educat, fin,
cu umor și. autor înaintea publicării primei cărți.
O
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
33
simeze
Minuni
■ Elena Abrudan
Printre numeroasele locuri frumoase oferite
de Barcelona se numără Paseig de Gracia,
elegantul bulevard care pornește din Plaza
Catalunya și își desfășoară cu naturalețe nume-
roase edificii proiectate de arhitecți faimoși în se-
colul al XIX-lea sau al XX-lea, până la Diagonal,
bulevardul care mărginește la sud districtul Villa
de Gracia, fostul orășel presărat cu grădini și piețe,
preferat ca loc de relaxare de către barcelonezi. O
plimbare pe Paseig de Gracia, bine cunoscut pen-
tru Casa Mila și Casa Batllo, proiectate și realizate
de Antoni Gaudi, ne provoacă să ne oprim și să
descoperim detaliile numeroaselor clădiri de pa-
trimoniu care induc privitorului uimire și admira-
ție. Creativitatea respiră prin liniile structurale și
ornamentele care îmbogățesc fațadele acestor edi-
ficii impresionante. O astfel de clădire adăpostește
la parter Galleria Villa del Arte, care te îmbie încă
de la intrare cu câteva lucrări de mari dimensiuni,
picturi, fotografii și instalații. Această galerie mai
are alte două locații în Barcelona, situate în cati-
erul Gotic, una pe calle de la Tapineria, aproape
de Catedrala de Barcelona și alta pe calle de la
Pala, lângă Mănăstirea Sant Felip Neri. Cea mai
recentă dintre ele este Galeria situată pe Paseig de
Gracia, 26. Printre alte lucrări expuse remarcăm
expoziția artistei olandeze Cheraine Collette, care
beneficiază de un spațiu inspirat organizat. Aici
sunt expuse fotocompoziții de mari dimensiuni
care prezintă animale din savană pe fondul unei
arhitecturi grandioase (Picături de diamante), în-
cadrând elegant câteva instalații realizate de ar-
tistul Rosendo Porro Cuesta, care reiau cu grație
câteva elemente ce se regăsesc în lucrările expuse
pe simeze (Sufletul pianului).
Expoziția te îmbie încă de la început cu un ti-
tlu adecvat: Minuni. Absolventă în 2015 a secției
de Design Fotografic a Universității de Fotografie
Aplicată din Amsterdam, artista a participat la nu-
meroase competiții cu ciclurile Unde este Adam?,
Unde este Eva?, Comori, Moștenire, Nașteri viitoa-
re, Univers de aur ș.a. Ea a primit diverse premii
internaționale care apreciază la superlativ creati-
vitatea artistei, tematica aleasă, măiestria dovedi-
tă în manipularea fotografică și digitală, folosirea
culorii, reprezentarea corpului uman, colaj foto-
grafic, implicare civică în probleme de mediu.
De la prima privire înțelegem că fotografiile pre-
zintă o lume luată în stăpânire de animale, înfățișa-
te în postura de stăpâni deopotrivă ai habitatelor
lor naturale și a spațiului construit de ființele uma-
ne. Frumusețea exemplarelor regnului animal și a
edificiilor maiestuase pe care acestea le populează
ne fac să înțelegem intenția artistei de a le conferi
o anumită noblețe, de care animalele nu sunt con-
știente dar pe care o etalează cu naturalețe și prin
alăturare cu arhitectura remarcabilă a spațiilor în
care sunt înfățișate. Modernitatea demersului ar-
tistic propus de Cheraine Collette, frumusețea de
ansamblu a proiectului și eleganța detaliilor fur-
nizate privitorilor prin lucrările expuse sunt po-
sibile datorită abilităților demonstrate de artistă
prin folosirea tehnicilor fotocompoziției. Artista
suprapune fotografiile cu animale pe unul sau mai
multe fundaluri diferite, alterează culorile, foloseș-
te spirala de aur, se joacă cu texturi variate pentru a
produce efecte capabile să sugereze demersul atis-
tic și investigativ propus în seria Minuni. În plus,
explorarea galeriei virtuale Ferfero Oasis prileju-
iește imersiunea într-un spațiu configurat anume
pentru expunerea lucrărilor realizate de Cheraine
Collette până la acest moment și înțelegerea viziu-
nii creatoarei.
Contemplarea lucrărilor expuse în galleria Villa
del Arte transpune privitorul într-o altă lume,
unde spațiul și timpul nu primesc nicio determina-
re. Spațiul în care sunt situate fotocompozițiile ar-
tistei nu poate fi identificat de privitori, chiar dacă
uneori putem recunoaște sau bănui o arhitectură
pe care am admirat-o cândva, sau un colț de natură
care pare familiar. Palatele și peisajele luxuriante
sau extreme care servesc ca fundal sunt populate
cu animale de mari dimensiuni într-o încercare de
a propune o anumită viziune asupra lumii. Artista
alege ca subiect al fotografiilor sale elefanți, tigri,
lei, leoparzi, girafe, zebre, hipopotami, balene, că-
mile, vulturi, egrete care par să fie fotografiate în
mediul lor natural, în junglă sau savană, în mări
sau oceane, râuri, în deșert sau chiar în munți, ca
ultim refugiu în fața amenințării apei sau arșiței.
Alteori animalele populează cu grație o arhitec-
tură de excepție, din care ființele umane par să fi
dispărut. Aceste animale elegante rămîn să bântu-
ie, să însuflețească și să păzească spațiile populate
cândva de oameni (Leoparzii n-o să-și piardă nicio-
dată petele) (Intrând) și construite parcă anume ca
să li se potrivească, asemeni girafelor care ne pri-
vesc cu naivitate din holul palatului, peste balus-
trada dantelată a etajului (Cele mai înalte din clădi-
re). Prezența animalelor într-un cadru arhitectural
fastuos pare la fel de naturală ca și în mediul lor
natural (Să dansăm) sau uneori insolit (Camel
Spa), provocator, cum ar fi prezența unui leu pe un
colț de stâncă (Mirador CloseUp) sau a unui grup
de leoparzi tolăniți pe un pian sau urcând scara de
marmură a palatului (Orchestra vieții). Pentru a
ilustra această perspectivă mai putem aminti me-
duzele uriașe care plutesc printre coloanele și uși-
le de sticlă ale unui palat inundat (Balet în apă),
balene dansând (Valsul balenelor) sau egretele roz
care urcă cu eleganță o scară elicoidală de marmu-
ră sculptată (Proporția de aur).
Și totuși, în această lume luată în stăpânire de
animale apare o figură feminină, de o perfecțiune
angelică, în care putem bănui silueta artistei. Doar
ea poate egala măreția regnului animal, fiind sur-
prinsă fie egală în frumusețe, fie ca mărturie a le-
găturii omului cu natura (Uplifting) (Connected),
dar și a regretului și tristeții provocate de iminen-
ta dispariție a acestor animale (Mirador CloseUp).
Frumusețea și perfecțiunea ființei umane este ală-
turată animalelor de mari dimensiuni care popu-
lează cu eleganță flora naturală și edificiile remar-
cabile create de om. Un aer de noblețe și măreție a
omului și naturii deopotrivă se desprinde din ima-
ginile propuse de Cheraine Collette.
Prin alăturarea insolită a unei arhitecturi de
excepție cu elemente ale regnului animal și vege-
tal, aceste lucrări neobișnuite produc impresia de
oniric, de lume fantastică. Toate elementele ce pu-
teau să sugereze intrarea într-o altă lume este însă
subminată de intenția artistei care se dovedește un
artist preocupat de o problematică foarte actuală.
Imaginile oferite spre contemplare formulează in-
terogații evidente la adresa prezentului și a viito-
rului planetei noastre, cu adresă directă la perico-
lul extincției care planează asupra faunei și florei
deopotrivă, și chiar asupra omenirii. Această pre-
ocupare este clar exprimată în titlul unor fotocom-
poziții: Vom găsi o cale? sau Cum ar putea fi?. Este
un semnal de alarmă și o proiecție într-un viitor
văduvit de prezența oamenilor și populat cu ulti-
mele exemplare nobile ale regnului animal. Imersia
în această lume care este fie aridă (Camel Spa), fie
inundată de ape (Water Ballet) poate fi semnalul
de trezire a conștiinței contemporanilor referitor la
viitorul planetei și al ființei umane.
■
O
În iubire e de ajuns:
Eu, tu și copacul!
Amândoi, jucători de șah (de aici, titlul), propun:
cine câștigă o partidă, are prioritate asupra băncii.
El îi prezintă frumoasa teorie a cuplului care pri-
mește un copac mic, la început, pe care trebuie să-l
îngrijească împreună, să-l crească mare și puternic,
rezistent la vitregiile vieții... Ea e impresionată și, în
continuare, își face simțit efectul otrăvii dulci a în-
drăgostirii, totul fiind „perfect”... Până el anunță (în
același cadru, pe banca acum „a lor”, aniversând un
an de când sunt împreună) că un editor i-a zis că va
fi publicat romanul său - se visează, deja, cu mari
succese pe toate continentele! Bucurie mare... Dar
și Ea anunță un eveniment important - ca femeile,
unul pentru fericirea în doi: Sunt însărcinată, aș-
tept un copil!, sigură că va găsi același entuziasm.
Din păcate, aceasta e formula sperietoare, mai ales
în epoca actuală, care „bagă” groaza în ei, mult mai
egoiști, individualiști. Și se întâmplă ceea ce..., însă
nu dezvălui niciodată prea mult pentru a lăsa in-
tact efectul suspansului.
Acțiunea, puțin peste o oră, are trei momen-
te-cheie din traiectoria în doi, ca într-un mit mo-
dernizat: Întâlnirea, Încercarea și Deznodământul.
Valeria Cristia și Gabriel Costan sunt perfect făcuți
pentru rolurile aparent simple, dar care ascund
drama profundă din spatele vorbelor: jucată de o
vreme, au intrat în acea „rutină” magic-benefică
și cochetează lejer cu textul și ei înșiși, înălțând o
mica odă închinată eternului Ea & El! Majoritratea
dintre noi se pot recunoaște ușor în ei și m-au
amuzat comentariile șoptite și „oftaturile”, mai ales
spectatoarele recunoscând „la indigo” aspecte din
viața lor - acesta e adevăratul teatru! Nu cel men-
ționat negativ: de fiecare dată vorbesc cu plasatoa-
rele de la ieșire care îmi confirmă expresiile bulver-
sate, la așa show-uri, după multele „reprezentații”
șoc-exhibiționiste. Însă viața de afară? Sunt con-
vins că piesa lui Dragoș Costan, parcă „extrasă”
din experiența sa, și-a atins scopul și a „luminat”
o bună parte din Ei, că Ele știu ce vor. Decorul e
simplu, ca titlul, iar discreta îndrumare regizorală
a lăsat „frâu liber” talentaților actori.
■
34
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
Urmare din pagina 36
Geometria lui Borgo
Linia nu este pentru artist un instrument delimita-
tor, ci unul evidențiator prin care oferă profunzime
și greutate ansamblului de structuri grafice.
Această complexitate este una sintetică, este
efectul unei evoluții și al unei gândiri care funcți-
onează într-un univers al organicului și naturalu-
lui. Ușurința cu care abordează universul formelor
denotă nu doar o viziune clară, ci și o perspectivă
bazată pe experiență și înțelegere. Pentru ochiul
celui care privește o lucrare a lui Borgo există tot
timpul un reper, un pilon pe care se poate baza,
care îi oferă o siguranță și o ancoră în această lume
a abstractului. Totul gravitează în jurul unui punct,
a elementului central care face posibilă nu numai o
structurare a formelor și ancorarea lor, dar oferă și
o bază sigură pentru călătorul care se aventurează
pe suprafața pânzei. Pseudosfera devine un ele-
ment central al unei serii întregi de lucrări, ce ne
oferă un set de creații, care, prin efectele vizuale și
tematice, ne forțează să devenim parte integrantă,
ne obligă să participăm la un dans în care spațiul
ne absoarbe în mod natural. Elemente tematice ale
vieții cotidiene sunt completate de teme și concep-
te abstracte, care gravitează în jurul unor puncte
cheie ale credinței sau geometriei. Astfel, putem
regăsi în repertoriul lui Borgo un spectru larg de
lucrări care se axează în jurul unor narațiuni sau
concepte ce devin parte a unui univers expresiv,
colorat, complex și viu. Tot ceea ce vedem în cre-
ațiile artistului reprezintă părți ale unei lumi mai
extinse, sunt un fenomen în sine care, din lumea
invizibilă și abstractă a minții umane, se desprind
și prind contur pe suprafața de lucru. Staticul se
transformă în dinamic, iar liniile devin animate
în interiorul cadrului de exprimare. Borgo a fost
mereu un temerar în acest sens, lucrările lui tato-
nează cu noul, cu necunoscutul și, încă din ultimul
deceniu al secolului trecut, au devenit sinonime cu
îndrăzneala artistică. Nu trebuie să ne mire dacă
regăsim, de multe ori, artistul în centrul unor pro-
cese de creație care solicită o abordare nouă, dar
niciodată deraiată de pe linia echilibrului cu care
deja ne-a obișnuit. Lucrările lui Borgo reprezintă o
singularitate spirituală, unde orizontul evenimen-
telor este unul care exercită forță, dar nu anihilea-
ză, ci creează prin energia emanată în exterior.
Borgo, în oarecare măsură, este un artist al unei
expresii atemporale și aspațiale, al unei expresii
artistice care depășește barierele convenționa-
le și îmbracă haina universalului plin de oportu-
nități. Creația lui există în mai multe dimensiuni
Borgo
Pseudosfera 6 (2014), ulei pe pânză, 60 x 60 cm
distincte, dar complementare. Tripticele lui Borgo
(spre exemplu: Iona, Ruth, Pâinea sau Nașterea)
îmbrățișează valori și sensuri care rămân prezente,
pot supraviețui și fără asocierea dintre foma fizică
a creației artistice și conceptul care stă în spatele
ei. Expresia formelor și culorilor face ca lucrări-
le de artă să devină detașabile și interpretabile în
spațiul geometric al universului interior sau fizic.
Interpretabilitatea și armonia formelor permi-
te construcția unui abstract care este marcat de
constanță, dar și de dinamică, de o bivalență care
permite o interpretare contextuală, dar și una in-
dividuală. Borgo reușește să îmblânzească dorința
formelor de a fi autonome în universul lor, oferin-
du-le o structură unică, un veșmânt care le scoate
în evidență specificul și unicitatea în ansamblul
creației.
Arta lui Borgo este una recognoscibilă și atipică,
amprenta ei se manifestă nu doar în forma fizică, ci
în cea spirituală, marcată de complexitatea dorinței
de a oferi ceva care să treacă peste limitele lumii
postulatelor și să se aventureze în universul necu-
noscut al spațiului și spiritului.
[Gyorgy Istvan Csaba, cunoscut în lumea artei sub nu-
mele de Borgo, s-a născut la Târgu Mureș în anul 1950.
Între anii 1976-1980 a urmat cursurile Institutului de
Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, secția pictură.
Paul Sima și Victor Ciato i-au fost mentori. În 2009,
obține titlul de doctor la Academia de Arte Plastice din
Budapesta. De-a lungul carierei, participă la expoziții
colective și personale în Ungaria, România, Slovacia,
Austria, Thailanda, Polonia, Ucraina, Rusia etc. În
2002, îi este decernat premiul Munkacsy]
■
Borgo	Ruth - triptic (2003-2009) ulei pe pânză, 460 x 140 x 160 cm
TRIBUNA • NR. 469 • 16-31 martie 2022
35
sumar
plastica	
editorial
Andrei Marga
Nevoia deschiderii
de orizonturi	3
filosofie
Mihail Turcan
Problema matematicii
la Berkeley și la Kant	5
Viorel Igna
Discursul metafisic despre lumină (III)
Doctrina îngerilor despre lumină	6
esoterism
Vasile Zecheru
Colecția Arta regală (XII)	8
eseu
Christian Crăciun
Stereotipuri și rinoceri	11
Iulian Cătălui
Teatrul de comedie și modalități ale comicului
în secolul XX: analiză, istorie
și reprezentanți (IV)	12
juridic
Ioana Maria Mureșan
Răspunderea pentru fapta altuia	14
istoria literară
Radu Bagdasar
Biografemele patologice (II)	16
social
Ani Bradea
Scenariu în oglindă	18
religia
ÎPS Andrei
Postul Mare - vremea performanțelor duhovnicești 19
opinii
Laura Poantă
Munchausen, Narcis și media	20
memoria literară
Constantin Cubleșan
Geografie și poezie	21
document literar
Ilie Rad
Scrisori de la autori contemporani (II)
Al. Rosetti	22
file de jurnal
Nicolae Iuga
Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie
din București (VII). Sociologul Mircea Kivu,
prof. Ion Bulborea și prof. Ion Ianoși	23
poezia
Virgil Petala	24
comentarii
Ioan Țiplea
Un manuscris controversat:
Codicele de la Ieud	25
Adrian Lesenciuc
Ideologie și canon. Variațiuni pe o temă
de A.D. Rachieru	26
cărți în actualitate
Alexandru Sfârlea
„Logica viului”	28
Monica Grosu
Melancolii și umbre	28
Ștefan Manasia
O autobiografie în oglinzi	29
crochiuri
Cristina Struțeanu
Album de familie	30
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Ectenia după Ivan Turbincă	32
teatru
Claudiu Groza
Adolescență... (I)	33
Eugen Cojocaru
În iubire e de ajuns:
Eu, tu și copacul!	33
simeze
Elena Abrudan
Minuni	34
plastica
Attila Iakob
Geometria lui Borgo	36
Geometria lui Borgo
	Attila Iakob
Borgo	Fântâna vieții (1984-1985), tapiserie, 350 x 280 cm
Lumea formelor și universul în sine capătă la
Borgo un sens aparte, unul care îl excedă pe
cel imaginat și descris de Gauss, Bolyai sau
Riemann. Geometria spațiului devine una unde
complexitatea formelor și existența lor în spațiul
vizual sunt încărcate și de elemente ale unei di-
mensiuni spirituale, care le oferă o complexitate
ce depășește limitele științei și accede în univer-
sul spiritului uman. Creația artistică devine astfel
un construct complementar, unde suprafața bidi-
mensională se încarcă nu numai cu material de
lucru, ci și cu o semnificație care îi oferă o greu-
tate spirituală semnificativă. Astfel, Borgo îmbină
cu succes două dimensiuni ale lumii, cea fizică și
cea spirituală, oferind ochiului uman nu doar o
creație corporală, ci una care are un suflet și un
mesaj. Transferul de idei din lumea imaginară spre
lumea formelor devine nu numai un instrument
de exprimare artistică, ci reflectă o abordare a lu-
mii înconjurătoare, care permite deschiderea unor
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
noi perspective spre exteriorul și interiorului omu-
lui. Este o călătorie într-o direcție, unde timpul și
gândul se contopesc și se metamorfozează într-o
lucrare de artă care devine o ancoră în vastul uni-
vers al formelor. La fiecare colț și la fiecare pas se
poate observa apariția unei forme care se adaugă la
cea anterioară, oferind o dezvoltare organică ideii
transpuse pe suprafața de lucru. Lumea culorilor
devine și ea una specifică și recognoscibilă, totuși
această stridență și alăturare cromatică nu deran-
jează, ci devine parte a întregului și clădește o nouă
dimensiune vizuală, pe lângă cea a formelor. Este
o lume a dualităților, unde echilibrul și cumpăta-
rea reușesc să exceleze și să ofere ochiului uman
un dans al echilibrului și al dorinței de echilibru.
Putem afirma cu certitudine că universul lui Borgo
este unul care modelează spațiul și promovează noi
perspective și puncte de reper pentru ochiul uman.
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
■■niinii
642341 100469