TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Doru Cernea
Cruce în amurg (2018)
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
semnal
Actualitatea eticii
și valorile ei
Continuând-și demersurile pentru a elabora siste-
matica filosofică proprie, desemnată pragmatism
reflexiv, Andrei Marga pune în aceste zile pe piața
cărților volumul Reclădirea eticii (Editura Tribuna,
Cluj-Napoca, 2022, 354 p.). După scrieri de istoria
filosofiei contemporane, de logică și metodologie,
de teoria raționalității, de filosofie socială, filosofia
dreptului, filosofia educației și filosofia artei, pro-
fesorul clujean se concentrează asupra eticii. În di-
alog cu etici consacrate, dar sensibil la provocările
vieții actuale, care fac neavenite și dogmatismul și
eseistica impresionismului, Andrei Marga propune
reclădirea eticii și reașezarea ei pe valoarea integri-
tății. Redăm în cele ce urmează coperta cărții și un
fragment din introducerea autorului. (Redacția)
Pe fondul unei modernități ce derapează
adesea în subculturi, al unei globalizări
ce nu și-a apropiat democrația și mora-
la și al unei crize a democrației înseși, vechi
dosare ale eticii au redevenit actuale. Noi inte-
rogații - ce duc mai ales la «etica relațiilor cu
ființele vii» și la «etica speciei» - nu mai pot fi
lăsate în afara interesului. Din toate aceste rați-
uni, expunerilor apriori și deductive ale eticii,
pe de o parte, și eseisticii empirice și moraliza-
toare, de pe altă parte, le prefer reclădirea eticii
pornind de chestiunile ce se întâlnesc în viața
curentă
Nu este filosofie a lumii actuale cea care
nu examinează ceea ce se petrece în realita-
tea lumii cu mijloace ale diferitelor discipline.
Filosofia doar postulativă, cea care nu desfă-
șoară argumente în interacțiune argumenta-
tivă, nici nu este viabilă. Atunci când argu-
mentele îi vin și din opticile altor discipline,
filosofia este consolidată. Analiza factuală este,
alături de construcția conceptuală și anticipa-
rea de evoluții, parte a filosofiei lumii actuale.
De la o vreme, am încheiat scrierile pe care
le-am publicat cu considerente de etică. În
Societatea nesigură (2016), am dat printre ie-
șirile din nesiguranță soluțiile semnalate chiar
din titlu de articolele „Demnitatea umană ca
principiu” și „Stilul de viață”. În Rațiune și vo-
ință de rațiune (2017), am încheiat cu „Unitatea
morală a vieții” și „Etică practică”. În Ordinea
viitoare a lumii (2017), încheierea a fost
„Responsabilitatea politică”. În După globaliza-
re (2018), încheierea era etică - „Normopatia și
viața falsă”. În Justiția și valorile (2020), analiza
se încheie cu tematizarea integrității - „Despre
integritate” - și a onoarei - „Unde este onoa-
rea?”. În Profunzimea artei (2020), închei cu
„Despre verticalitatea intelectualilor”. În Statul
actual (2021), încheierea este „Integritatea
ca reper”. Volumul Pragmatismul reflexiv.
Încercare de construcție filosofică (2017), are în
final articolul „Cum abordăm opiniile altora?”.
Faptul că am considerat să închei cu con-
siderente de etică nu ține de vreo tradiție. De
altfel, la noi, etica are, ca disciplină, o tradiție
modestă. Cultura română a văzut, în filoso-
fie, mai mult teoria cunoașterii și metafizica.
Cei care o reprezintă au dat puțină importanță
disciplinelor pe care Kant și, apoi, o întreagă
tradiție, le socoteau „practice” - legate adică
de acțiunile oamenilor. De aceea, etica și filo-
sofia vieții publice au rămas periferice și s-au
dezvoltat prea puțin, mai degrabă epigonic.
Chestiunile de etică au rămas mai mult în sea-
ma literaturii, iar cele ale vieții publice în sea-
ma jurnalisticii.
[...]
Îmi propun în acest volum să reașez concep-
te cheie ale eticii pentru a face față vieții actu-
ale dintr-un punct de vedere elaborat până la
capăt. În împrejurările aparte ale unor societăți
ce se reorganizează pe direcția societăților libe-
re, îmi asum o analogie. Cei care au conceput
tranziția de la autoritarism, la societățile des-
chise în timpul nostru (Guillermo O’Donnell,
Philipp C. Schmitter, Tentative Conclusions
about Uncertain Democracies, Johns Hopkins
University Press, 1986, p. 65) au arătat că nu-
mai dacă în cursul tranziției există o disponi-
bilitate de a înlocui cât mai devreme mjloacele
dărâmării autoritarismului cu democratizarea
se ajunge la democrație. Spun, la rândul meu,
că, dacă vrem moralitate, atunci este nevoie de
disponibilitatea de a înlocui cât mai devreme
mijloacele acțiunii strategice cu integritatea
actorilor din societate. Consider că, într-o so-
cietate bazată pe libertăți, conceptul director
este integritatea - un concept capabil să susți-
nă edificiul eticii.
Ceea ce mă preocupă nu este să dau vreun
manual de etică. Sunt suficiente în circulație și
este de prisos să le repetăm. Spun, însă, că ar
fi nevoie urgentă, acum, înainte de alte manu-
ale, de revenirea la logică. Ea rămâne condiția
accesului la adevăr și la dreptate. Dar aplica-
rea logicii este și un reper pentru a ne păstra
ființarea ca oameni în cadrele unei raționali-
tăți fără de care ne confundăm cu altceva decât
umanitatea.
Argumentez că este nevoie de reclădirea eti-
cii în condițiile unei societăți nu doar comple-
xe, dar și nesigure, cu o imoralitate extinsă. De
formula reclădirii, care dă și titlul acestei cărți,
leg două conotații: reclădirea conceptuală a
disciplinei și reclădirea moralei în societatea
de acum.
■
2
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
editorial
Dominația prin
mașinalizare - digitalizarea
■ Mircea Arman
Mașina ca învățătoare .- Mașina, prin
ea însăși, ne învață în ce fel se coa-
gulează mulțimile de oameni, în
acel tip de acțiuni în care fiecare n-are de făcut
decît un singur lucru: el servește drept model al
organizației de partid și al purtării războaielor. În
schimb, ea nu ne învață în ce fel individul poate fi
stăpîn al lui însuși: din cei mulți ea face o mașină
și din fiecare ins izolat o unealtă în vederea unui
singur scop. Efectul ei cel mai general e că ne în-
vață folosul centralizării” (Fr. Nietzsche, Călătorul
și umbra sa, 1880)”.
Am deschis, în mai multe rînduri, discuția des-
pre caracterul manipulatoriu și pervers care se
află ascuns în chiar esența mașinismului care este
produs de gîndirea calculatoare.
Heidegger, atunci cînd lansează dezbaterea asu-
pra acestei gîndiri care tinde să substituie ființarea
și să anihileze ființa, vorbește de malignitatea gîn-
dirii calculatoare care stă în spatele esenței tehni-
cii. Problema pusă de Heidegger în mai multe rîn-
duri lăsa auditoriul vremii în perplexitate cu atît
mai mult cu cît tehnica eră văzută ca o genuină
salvare a omului și umanității, mai ales în contex-
tul nu demult apusului război. Heidegger părea că
militează pentru un soi de gîndire retrogradă în
Doru Cernea	Icar (2022), tehnică mixtă, 70 x 52 cm
care progresul umanității cu aspirațiile ei cosmice,
realizate sau nu, erau profund negate, privite cu
scepticism și respinse în și din perspectiva valori-
lor umane cele mai profunde.
Nu putea exista o asemenea abordare decît din
interiorul gîndirii metafizice occidentale care, de
la Republica lui Platon la Christ și Revoluțiile pen-
tru libertățile individuale de la 1789 și 1848, fă-
cea loc Declarației universale a drepturilor omului
(1948) și a filosofiei drepturilor individuale în da-
una celor colective, respectiv de la gîndirea statu-
ată ferm în chiar interiorul imaginativului poietic
rațional european, singurul format în sensul eleu-
theriei și a autodeterminării. Acest fapt este lesne
explicabil prin sensul pe care timpul îl dobîndește
în gîndirea europeană încă începînd cu primele
aproximări preplatonice, spre deosebire de cultu-
rile altor continente care privesc timpul ca o suc-
cesiune de ere(China) sau ca pe un„blockchain”
de evenimente în care nu mai există posibilitatea
revizuirii(India). Prin urmare, diferențierea care
se face în însăși interiorul imaginativului poietic
rațional aprioric ține de specificitatea perceperii
timpului care este elementul fondator al culturi-
lor și civilizațiilor. Astfel, cultura europeană prin
capacitatea de a jongla cu succesiunea timpului
Mircea Arman
pe care îl privește ca pe un progres în continuă
evaluare și reevaluare dezvoltă, pentru prima dată
în istorie, imaginativul poietic rațional aprioric de
tip științific, imaginativ care îi este propriu euro-
peanului și numai lui.
Problema pe care o sesizează Nietzsche și apoi
Heidegger este aceea că gîndirea rațională de tip
științific al cărei prim și general fundament de cu-
noaștere constă în metafizică sub toate formele pe
care aceasta le dezvoltă în istoria filosofiei cade,
prin implementarea din ce in ce mai articulată și
sistematică a tehnicii planetare avînd ca funda-
ment gîndirea calculatoare, în exact ceea ce este
opusul ființei și ființării de tip european, respectiv
în colectivismul propice gîndirilor de tip asiatic cu
care gîndirea diferențiată sau mai degrabă gîndirea
diferenței(Heidegger) care aparține imaginativului
poietic rațional aprioric european se află în pericol.
Heidegger pune pe seama gîndirii calculatoa-
re întregul pericol care derivă din tehnică și ma-
șinism, acest pericol mergînd pînă la dizolvarea
esenței gîndirii diferențiate de tip european.
Gîndirea calculatoare, prin însăși esența ei, care
scoate în mod expres din ecuație individul, cu toa-
te implicațiile pe care acest fapt le presupune, face
posibilă o cucerire și înstăpînire asupra ființării
pe care o face vulnerabilă, o duce la disponibilita-
tea sa și la controlul prin forță. Esența ei cea mai
esențială este voința de putere. Acest fapt implică
suprimarea libertăților și a fundamentului spiri-
tului și gîndirii europene așa cu apare ea încă în
Republica lui Platon(vede supra). Gîndirea calcu-
latoare are în esența ei această tendință malefică
de suprimare a individului și de implementare a
unei palete de „valori” pe care le poate modifica
în voie, în funcție de interesele care o mișcă și de
dorința de a duce ființarea încotro cere interesul
celui care manipulează acest tip de gîndire. În zi-
lele noastre ea se manifestă plenar în manipularea
ființării de către „studii” pretins științifice, de că-
tre media fake-news și de către forța care stă în
spatele rețelelor sociale, ale ideologiilor progresis-
te, ale monezilor virtuale de tip blockchain și ale
metaversurilor create în scopul înstăpînirii lumii
virtuale și ale valorilor ei în dauna celei reale și ale
valorilor acesteia.
De la înventatorul său, Satoshi Nakamoto,
blockchain-ul tinde să devină o unitate de
O
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
3
o
timp-informație comercială, statistică, de tehno-
logie, psihologică, servicii publice, politice, etc.,
care este una de tip „non-reversibil” și „non-fun-
gibil”, nereevaluabil, de sorginte orientală, ase-
mănîndu-se oarecum atît cu mentalitatea de tip
indian cît și cu cea de tip chinez prin ambiția
substituirii printr-o muncă titanică a ființării și
a ființei ființării genuine cu algoritmii matema-
tici criptografici ce se doresc a fi substituenți
ai realității. În mintea tulburată a unor indivizi
„vizionari” cu o cultură și o cunoaștere a istori-
ei spiritului care nu trece de genunchiul broaș-
tei, acesta nu doar că poate fi viitorul omenirii
ci trebuie să fie, întrucît chiar omenirea, natura,
pămîntul în ansamblul lui, nu este decît un imens
joc video în care civilizații superioare joacă jocul
(Elon Musk). Penibilitatea acestor idei nu poate
fi comentată fără a te acoperi de ridicol și denotă
o lipsă de cultură cît o „catedrală goală de spirit”.
În mintea acestor indivizi( mulți dintre ei bolnavi
cunoscuți și recunoscuți de sindromul Asperger)
digitalizarea trebuie să fie primul motor al lumii,
mașinismul și gîndirea calculatoare trebuie pro-
movate, însă nici un studiu serios, nici o analiză
sau metaanaliză a consecințelor acestei digitali-
zări și a folosirii lipsite de etică a inteligenței arti-
ficiale nu au fost făcute. În spate stă doar lăcomia
și setea de putere specifice regimurilor colective
de tip nazist și comunist. Nietzsche și Heidegger
au sesizat, în esență, această dezvoltare malignă a
tehnicii planetare care își găsește astăzi expresia
în „peștera informațională” și în construcția și
exploatarea economică, socială, psihologică, ju-
ridică,culturală și de forță a metaversurilor.
Publicațiile care se ocupă asiduu cu stu-
diul acestor universuri și lumi virtuale precum
Ledgere fondată în anul 2015 lansează studii de
ingineriei socială și filosofică(?), studii psiho-
logice, juridice, de „etică”, economice,etc., care
încearcă să lanseze modele imaginative ale unei
societăți digitalizate care este preocupată de ab-
solut orice în afară de om, de individ. În esența
acestei gîndiri calculatoare omul nu își găsește
locul ci doar controlul, norma, legarea de au-
tomatism și lipsa totală a afectivității care este
forma esențială a cunoașterii(Kant, Heidegger)
și în afara căreia intelectul uman ar fi unul de
o precizie atomică(Kant) dar lipsit de suflet și
viață(sine mens sine anima). Societatea care este
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
propusă este o societate a funcționalității, utili-
tății și a Impersonalului dominator, impersonal
care se impune în „viața” juridică, socială, econo-
mică (contracte, codexuri, legi speciale, principii
de drept) care se aplică automat și cu caracter
general dar care sunt lipsite de esența dreptății
care izvorăște din actele de viață și de specificita-
tea lor, în însăși valoarea care structurează ființa
ființării și care este de ordinul adevărului, bine-
lui, frumosului, etc., noțiuni care sunt înlocuite
cu dictatura funcționalității și utilității. Omul este
subjugat și supus unor norme de egalizare, în-
doctrinare și idiotizare care să îl aducă la nivel de
unealtă sau mijloc de producție. Mașinismul și
tehnologia informației nu au nevoie de creativi-
tate ci de muncă, nu este nevoie de individualita-
te ci de comunitate. Aceasta este voința de putere
care se ascunde în spatele tuturor formelor de di-
gitalizare de care este cuprinsă societatea actuală.
Și nu numai atît, voința de putere a mașinismului
și gîndirii calculatoare tinde sa excludă orice ma-
nifestare a spiritului așa cum îl cunoaștem încă
din zorii filosofiei grecești. Gîndirea calculatoare
tinde să elimine din ființa ființării chiar noțiunea
de sensibilitate și afectivitate care stau la baza
ființării numite om și la însăși baza cunoașterii,
așa cum apărea ea încă la Platon dar și la Kant,
Hegel sau Heidegger.
Construcția metaversurilor, a cipurilor intra-
craniene pe care încercă să le implementeze so-
cietatea Neuralink în scopuri, nu-i așa, umanitare
și de sănătate publică arată o manifestare a puterii
și voinței de putere specifice gîndirii calculatoare
care își dovedește malignitatea prin chiar încer-
carea de deturnare și destabilizare a ființei umane
a cărei esență este legată de imaginativul poietic
rațional aprioric și de crearea unor lumi posibi-
le raționale reale și nu imaginare. Metaversul și
gîndirea calculatoare nu sunt producte ale unui
imaginativ poietic rațional aprioric al cărui scop
să fie ființarea și ființa ci urmăresc doar utilitatea,
puterea și dominația. Aceste lumi digitale nu au
ca scop decît forța și dominația. De aici își fac loc
toate elucubrațiile gîndirii care au ca scop propa-
ganda și falsele doctrine așa cum vedem că este
această doctrină a „verdelui” și „sexului” sub di-
feritele ei forme și pacte. Este o iluzie și o prostie
a crede că epoca energiei fosile ale cărei beneficii
pentru ființarea umană sunt incalculabile - de la
Doru Cernea	Anxietate (2021)
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
speranța de viață la libertatea de mișcare, demo-
cratizare și depășirea subnutriției la democrati-
zarea culturii și învățămîntului, la gratuitatea
lor - este generatoare de extincție. Pămîntul nu
poate fi salvat de om și nici clima lui nu poate fi
influențată. Încălziri și răciri ale climei au exis-
tat întotdeauna pe pămînt, ele sunt ciclice și nu
sunt influențate de activitatea umană. Viziunile
unor indivizi cu o gîndire deviantă care vor să
impună cu forța gîndirea calculatoare și realita-
tea virtuală în folosul și pentru voința proprie
de putere trebuie combătute în spiritul gîndirii
diferenței(Heidegger), a drepturilor umane fun-
damentale și prin re-venirea și promovarea edu-
cației clasice și a umanismului autentice specifice
ființării numite om.
Gîndirea calculatoare prin intermediul teh-
nicii informatice tinde să modeleze omul, după
ce în prealabil acesta a fost supus unei educații
precare și voit deviante în ultimii 30 de ani, astfel
încît totul să ducă la simplificarea care înseamnă
satisfacerea nevoilor primare dar și suprimarea
totală a libertăților, creativității, moralității și
solidarității, la unicul element care face posibil
acest lucru: puterea, exercitată sub toate forme-
le sale și despărțirea brutală de gîndirea blîndă,
gîndirea diferenței(Heidegger) care face posibilă
revelarea esenței umane și valorizarea libertății,
adevărului și binelui.
Dominarea dată de gîndirea calculatoare și
aneantizarea metafizicii va duce spre anularea
culturii și a sensului istoriei spiritului. Rescrierea
lumii și a culturii prin intermediul blockchain-
urilor de toate tipurile și implementarea comodi-
tății lumii virtuale prin metaversuri va duce spre
anihilarea individului și ființei, la mutilarea fiin-
țării și la profilarea unui tip de om mai degrabă
asemănător animalibus. Astfel, istoria spiritului
va putea fi modificată discreționar sau anihilată
cîtă vreme cartea scrisă, ca materialitate, va dis-
părea.
Acest lucru pare că se va întîmpla într-un vi-
itor nu foarte îndepărtat(parte dintre ele deja se
întîmplă) dacă statele nu vor reveni la educația
clasică și la valorile autentice. Altfel, un om și o
istorie a spiritului cum „numai cei asemănători
zeilor” au putut-o face vor dispărea în neantul
peșterii informaționale.
4
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
filosofie
Discursul metafisic
despre lumină (II)
■ Viorel Igna
Alchimia luminii
În Evul Mediu latin creștin conceptul de lumen
orientală se regăsește în teologia mistică dionisia-
nă și a fost studiată în particular de M. D. Chenu1.
Mai mult, ideea Orientului despre lumină stă la
baza, în Evul mediu latin, a conceptului de cunoș-
tința „din zorii dimineații” a îngerilor, analizată
de filosofii medievali ca Sfântul Toma din Aquino
și filosofii influențați de Sfântul Augustin, și cea
din textele alchimice, ce stau la baza conceptu-
lui de Aurora consurgens, care semnifică cunoaș-
terea „quae est orientalis”, deoarece ea este însăși
Orientul, sau îndreptar al cunoașterii. Ea se găseș-
te în interiorul ființei umane luminate, a omului
ce posedă o natură perfectă și care este ascunsă în
interioritatea sa.2
În textul alchimic medieval Aurora consurgens3,
substanța activă din Soare este o realitate bine-
făcătoare. Acest Soare alchimic este mai puțin o
substanță definită ca o virtute (virtus) sau o for-
ță misterioasă căreia îi este atribuită acțiunea de
generare și de transformare. Așa cum Soarele fizic
iluminează și încălzește Universul, există în corpul
omenesc un „arcan solar” din care izvorăște căl-
dura și viața. Puterea excepțională a Soarelui al-
chimic derivă din faptul că el conține în sine toate
elementele simple, la fel ca Cerul și corpurile ce-
rești, pentru care Soarele, în ultimă instanță este
un element unic și care are cuprinsă în el aceas-
tă quintesență, ca element (al cincilea) de natură
eternă. În Aurora consurgens există ideea unei lu-
mini sau a unui Soare primordial, ca o putere atot-
prezentă, care leagă tot și toate. Mai ales în omul
iluminat sau omul de lumină, acest Soare poate
genera aurul alchimiei spirituale: este omul cu o
natură perfectă, cunoscut ca Picatrix pe larg folo-
sit de Marsilio Ficino. Opera produsă de această
esență sau de lumina alchimică este una minunată
și realizată datorită unei naturi ascunse, o realitate
a luminii dumnezeiești care nu poate fi percepută
de ochi, ci numai de o minte pură. Ea este transmi-
să din înalturile Cerului, (Coelitus infusa) Aurora
consurgens, I, 10, 5; Jung, pp. 136-137);
Deci Soarele alchimic sau aurul filosofic, scrie
G. Federici Vescovini, nu este nici aurul vulgar,
nici Soarele fizic, ci desemnează o substanță lumi-
noasă sau o esență activă, dotată ca lumină de o
capacitate de iradiere care este o virtute magică și
transformatoare a întregii realități.4
Conform lui Picatrix I, II, 15 lumina este
Spiritul lui Dumnezeu care coboară asupra tutu-
ror formelor, de la cele mai înalte până la cele mai
joase, Inteligențele, Cerul, aștrii, sufletele, naturi-
le animale și vegetale. În concepția alchimică din
Aurora consurgens este dezvoltată ideea că aurul
sau piatra filosofală sau Soarele sau focul alchemic
reprezintă bogăția spirituală prezentă în sufletul
celui care operează cu aceste elemente, în care se
găsește ascunsă înțelepciunea originară; de ace-
ea ea este lumina revelației și a frumuseții extra-
se printr-o muncă intensă din tenebrele condiției
umane. Procesul de contrapunere a umbrei față de
lumină, ca cel al plumbului față de aur, este menit
să reparcurgă vremurile originar divine ale Facerii,
ale creației lumii prin intermediul acțiunii iradian-
te a luminii, conform lui Fiat lux din Facerea 1, 35.
Teofania luminii
Filosofii creștini, evrei și musulmani din Evul
Mediu au elaborat în sensul biblic, fie vetero-tes-
tamentar, fie neo-testamentar tema plotiniană,
apoi reluată de Proclus și de Pseudo Dionisie
Areopagitul, discipolul său creștin) a luminii ca
realitate spirituală ce emană și radiază, și care în
definitiv manifestă aceeași realitate divină, fără a
stabili esența, și care este totdeauna dincolo de fi-
ință și imposibil de cunoscut.
Filosofii platonicieni și neoplatonicieni, fie creș-
tini ca Sfântul Augustin, Bonaventura sau evrei ca
Isaac Iudeul, fie musulmani ca Avicenna au dez-
voltat ideea unei lumini noetice, pentru care lumi-
na este o realitate spirituală ce constituie substanța
divină a naturii umane, ca o posibilitate inteligentă
sau inteligența însăși pe de o parte, iar pe de alta
ca formă a materiei. Acestă realitate spirituală se
ordonează gradual și în ierarhii de lumini, care
sunt Inteligențele, care se manifestă ca teofanii în
realitatea divină.
Avraam Savosard, filosof, matematician, astro-
log și teolog neoplatonic, care a trăit în Spania se-
colului al XII-lea a dezvoltat tema lui Fiat lux și
pe cea din Psalmul 18, 1: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui vestește firma-
mentul”.
Lumina este revelația operei lui Dumnezeu
care se concentrează mai ales în Bolta cerească
(Firmamentul) și în sferele cerești, instituite con-
form unei concepții neoplatonice de Inteligențele
angelice, care pun în mișcare Sferele cerești. (Liber
de redemptoris Israel, Prol., 5)
Din Inteligențele cerești, care sunt îngerii dum-
nezeiești, pleacă influxurile de lumină care susțin
lumea cu suflarea lor. În angeologia ebraică mis-
tico-magică astrologică, așa cum a fost expusă
de înțeleptul Solomon, în Liber Razielis, aceste
Inteligențe sau spirite au nume diferite6. Pietro
d’Abano numește aceste lumini îngerești, care
sunt inteligențele planetelor, cu nume din tradi-
ția ebraică, inspirându-se din tradiția neoplato-
nică astrologică: primul înger al luminii, care este
„Intelligentia Saturni, se numește Cassiel; lumina
conform Intelligentia Iovis, Sachiel, terzia Martis,
Samael; quarta Solis, Michael; quinta Veneris,
Anael; sexta Mercurii, Raphael; septima vero
Lunae, Gabriel”7. Aceasta deoarece îngerii de lu-
mină sau Inteligențele cerului sunt șapte ca și pla-
netele cunoscute în acel timp.
O formulă pentru invocarea numelor acestor
îngeri sau spirite ale luminii planetare se găsește
în textul de magie Picatrix (IV, VII); prin el se re-
alizează operațiuni magice folosind oglinzi care
strâng la un loc lumina. Și pentru celălalt mare fi-
losof neoplatonic evreu Ibn Gabirol, cunoscut de
latini cu numele de Avicebron, autorul unei opere
care a exercitat o mare influență în filosofia medie-
vală, Izvorul vieții, lumina este o formă a materiei,
Doru Cernea	Aripile credinței (2021)
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
ca formă a corpurilor. Materia, spunea el, se con-
stituie ca o formă luminoasă, deoarece întreaga
realitate este o pătrundere și o emanație de lumină
de la un izvor primar. Formele își au originea de la
un prim izvor și se iradiază ca lumină a Soarelui8.
Lumina ca teofanie a naturii divine
Conform filosofului neoplatonic creștin,
Iohannes Scotus Eriugena, lumina care se mani-
festă în natură este manifestarea lui Dumnezeu în
lume, teofania sa. Ea este un proces ce coboară de
la Dumnezeu în om prin intermediul creației, ca să
se-ntoarcă prin intermediul omului la Dumnezeu
ca iubire. Esența dumnezeiască este de fapt necu-
noscută și se manifestă numai în lumina vizibilă
a lucrurilor create, ca teofanie a divinului, făcân-
du-se vizibilă ea însăși (De divisione naturae, I, 10;
V, 23). De fapt Dumnezeu este pentru Scotus: „Lux
cuius per excellentiam tenebra nominatur, quonia-
ma nulla creatura quid vel qualis sit, comprehendi-
tur”9
Dumnezeu devine astfel inteligibil ca o treime
a luminii, trina lux, în Sfânta Treime și deci în
Iisus Hristos, lumină dumnezeiască prin excelen-
ță: „omnia in Verbo Dei non solum aeterna, verum
etiam ipsum Verbum esse” (Nu numai tot ceea ce
este din Cuvântul lui Dumnezeu este etern, ci și
Cuvântul însuși).10
Astfel Scotus, interpretând Prologul Evangheliei
după Ioan: „Cuvântul era Lumina cea adevărată
care luminează pe tot omul, care vine în lume.”
(Ioan, 1, 9), care introduce o distincție între lux
divina a Sfintei Treimi sau a lui Hristos și lumina
lumilor celor de jos și cea a Cerurilor, a Intelectelor
și a naturilor.11
Această distincție o regăsim după aceea, ca
temă recurentă, expusă, analizată și interpretată
în mod diferit de diverșii filosofi și teologi medi-
evali creștini, care s-au interesat de lumina corpo-
rală, fizică, creată, față de lumina dumnezeiască.
Astfel după Scotus Eriugena lumina subtilă este
cea a Inteligențelor, a intelectului și a rațiunii și
care constituie natura îngerilor; lumea corporală,
în schimb, este constituită de o lumină diferită:
„sublimissima lux, intellectus videlicet et ratio, in
consortio angelicae naturae constituita est”12.
O
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
5
o
Lumina ca și Cuvânt dumnezeiesc
În tradiția creștină, biblică și la Sfântul Augustin,
Hristos este (Logos-ul), Cuvânt despre adevărata
lumină a cunoștinței, a vieții și a mântuirii (lux
crucifixa). Viața lui Iisus Hristos este lumina oa-
menilor, a cărui iluminare este participarea noas-
tră la Cuvântul lui Dumnezeu: „illuminatio quippe
nostra participatio Verbi est, illius scilicet vitae quae
lux est hominum”13 (Căci iluminarea noastră este
participarea noastră la Cuvânt, adică la acea viață
care este lumina oamenilor, n. tr.).
Mai ales Sfântul Augustin a elaborat conceptul
de Dumnezeu-Hristos, adevăratul Dumnezeu, ca
substanță de lumină adevărată, fapt pentru care lui
Iisus Hristos îi este atribuită calitatea de lumină
propriu-zisă, nu într-un mod figurativ.
Speculația vetero-testamentară despre Cuvântul
(Logos-ul) lui Dumnezeu, care este lumina omului
este întărită și depășită de afirmația Logos-ului, ca
Cuvânt etern, Dumnezeul însuși, viața și de aceea
lumină a omului. Dacă se afirmă că acest Cuvânt
și această lumină s-au întrupat în Iisus Hristos, se
afirmă profunda unitate a celor două ipostaze în
Iisus Mediatorul, o lumină care mijlocește în con-
trapoziție cu dualismul gnostic al luminii și al te-
nebrelor prezente în lume.
Viața dată prin intermediul Creației este lumi-
na care nu se contemplă pe sine însăși, ci contem-
plă adevărata realitate: adică trăiește în supunere și
ascultare față de Dumnezeu.
Prin urmare lumea nu este o întunecime, ca
și cum întunericul și lumea ar fi o putere în sine,
contrară lui Dumnezeu ca în pozițiile dualistice
gnostice; lumea se face însă întuneric atunci când
se închide în sine însăși și refuză să fie iluminată
de Cuvântul lui Dumnezeu, respingând astfel tot
ceea ce este viață adevărată.
Omul trebuie să caute gloria lui Dumnezeu,
care este lumina adevărată, care strălucește prin
Cuvântul său. A ilumina nu înseamnă atât a te
pune în lumină, cât a te umple de lumină, de aceea
învierea își dobândește semnificația sa originară,
aceea de reîntoarcere la lumină.
Creștinismul, continuă Federici Vescovini,
a adaptat cultul luminii din Antichitatea târzie,
transformându-l prin referirile pe care le-a făcut
la Iisus Hristos. Simbolismul cosmic al luminii zi-
lei a fost introdus în credința creștină de Origene
atunci când a susținut că Elio (Soarele) și Selene
(Luna) au fost create de Dumnezeu nu numai pen-
tru a conduce mișcările din Cer ci și pentru salva-
rea Universului14. Astfel Dumineca creștină, reia
semnificația zilei dedicate Soarelui, indicându-l pe
Hristos cel înviat din morți, legată de expresia bi-
blică privind creația luminii în prima zi, conform
Evangheliei după Luca, 1, 78; Facerea 1,3; în ace-
lași fel Crăciunul a înlocuit cultul lui Sol invictus;
amândouă îl indică pe Iisus Hristos ca adevărata
lumină. De la legătura cu Învierea victorioasă a lui
Hristos și cu ideea Răsăritului luminii s-a ajuns la
ideea căii nocturne pe care Soarele o parcurge, ca
o imagine a parcursului nocturn al sufletelor în
lumea de dincolo și deci a coborârii lui Hristos în
infern și a schimbării radicale ce a urmat.
Ontologia cristologică a luminii
și noetica ei
Bonaventura da Bagnoregio dezvoltă teme-
le platoniciene ale noeticii luminii elaborate de
Sfântul Augustin, conform unei ontologii cristo-
logice a luminii. El face distincție între cele trei
forme fundamentale ale ființei, printre care ființa
Doru Cernea
Heruvimi (2022), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
proprie luminii ce constă în suprema actualitas,
care este reprezentată de Hristos, pentru care
existența perpetuă și ființa perpetuă generate
sunt același lucru. Astfel Bonaventura preia de la
Sfântul Augustin tema că lumina, al cărei realita-
te este valabilă numai în mediul spiritual, există
în sens real și nu numai în sens figurat. Trăsătura
comună care unește lumina materială cu cea spi-
rituală denotă o manieră de a fi devenirii întru
ființă, pentru care conceptul de lumină se uneș-
te cu cel de mediere. Din această viziune despre
lumină izvorăsc influențe multiple, ce fundamen-
tează această concepție metafisică și gnoseologi-
că a luminii cristologice și în care se originează o
concepție dinamică și în continuă mișcare despre
creația divină.15
Lumina concepută de Sfântul Augustin ca o
iluminare interioară, care este viața întrucât este
mântuirea în Iisus Hristos, este formulată și apoi
reluată în mare parte de teologia franciscană
atunci când primește acele influențe de la teoria
despre iluminare din gândirea lui Avicenna, în
curentul teologic definit de Gilson16 augustinism
avicenian. După filosoful francez, acești maeștrii
creștini sunt cei care sunt purtătorii unei reflexii
despre natura luminii înțeleasă în sens spiritu-
al, ca principiu de cunoaștere, care se revarsă ca
lumina lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Ei se
inspiră nu numai de la Sfântul Augustin, ci și din
teoria speculativă a cunoașterii despre sufletul
uman ce aparține lui Avicenna, care primește de
la lumina inteligenței divine iluminarea proprie
cunoașterii.
Urmărim în continuare comentariul gândi-
toarei italiene G. Federici Vescovini17, ce aduce
în discuție contribuția lui Taddeo di Parma, con-
form căruia există o lumină spirituală care se
propagă în realitățile inteligibile și în ochiul spiri-
tului. Această lumină acționează asupra ochiului
interior și asupra realităților inteligibile, așa cum
Soarele acționează asupra realităților corporale și
vizibile.
Tema lux în lumină, adică a luminii adevăru-
lui divin în lumina creată de ochiul interior al
sufletului, este după aceea reluată și de Maestrul
Eckhart18. Sufletul are de fapt doi ochi: unul inte-
rior și unul exterior. Sfântul Augustin a dezvoltat
o teorie a iluminării, în care omul cunoaște nu
întrucât devine lumină, ci ntrucât el, care este lu-
mină, vede lumina cea mai înaltă, care nu este el
însuși, ci îl iluminează și i se arată. Augustinianii
neoplatonici ca Eckhart dezvoltă, prin urmare,
și o concepție despre oculus mentis interior prin
analogie cu cel exterior. În această accepțiune
Inteligențele umane sau angelice nu sunt manifes-
tări ale luminii dumnezeiești ca în filosofiile ne-
oplatonice, ci participă la lumina divină conform
modului propriu al liberului arbitru, în ochiul lor
interior. În locul ideii plotiniene a sufletului sin-
gular ca reflex sau oglindă a Sufletului universal
sau ca o emanație a sa; Sfântul Augustin și fran-
ciscanii au dezvoltat ideea sufletului nu ca reflex
al luminii dumnezeiești, memoria Dei, verbum
Dei, oculus mentis Dei, participare și reprezentare
a creației însăși. Această teorie a participării ca dar
al luminii, care este har dumnezeiesc, a fost reluată
și dezvoltată de Nicolaus Cusanus în tratatul său
telogic De dato patris luminarum. Astfel ilumina-
rea în această concepție augustiniană și francisca-
nă nu este ceva care coboară și se degradează din
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
înalturi ca în filosofiile neoplatonice, ci este o înăl-
țare interioară a sufletului însuși.
Dacă omul nu se comportă bine cu el însuși,
atunci apare adversitatea sa în fața lui Dumnezeu,
adică omul iubește mai mult întunericul, înde-
părtându-se de calea cunoașterii care este cea a
luminii. Această temă devine centrală în specu-
lațiunea religioasă a luminii la Nicolaus Cusanus.
Știința care studiază regulile de difuziune geome-
trică ale luminii și deci acelea de formare a unor
imagini a căpătat numele de perspectivă. Câmpul
său de cercetare este foarte vast. Erau luate în con-
siderare obiectele lumii înconjurătoare, începând
cu fințele superioare din Univers, cerurile, sferele
și stelele, ce dobândeau caracterul unei perspecti-
ve astronomice sau atmosferice, de caracter geo-
metrico-optic. Erau luate în considerare radiațiile
corpurilor lumii sublunare, ce dobândeau caracte-
rul unei adevărate și proprii științe fizice configu-
rate cu o optică matematică. Este vorba în schimb
aici de o lumină spirituală divină, care avea ca
obiect de cercetare Dumnezeu și Inteligențele se-
parate și care a dat loc unor cecetări despre cauze
și inteligențe sau studii despre angeologie și ierar-
hiile cerești. Acestea din urmă, sunt opere de me-
tafisică a cunoașterii de inspirație neoplatonică
și arabă, ebraică mai mult decât creștină, în care
lumina este înțeleasă ca manifestare consecutivă
cauzală a luminii divine în Inteligențele inferioare
și intermediare dintre Dumnezeu și lume.
În timp ce Bonaventura a spus că dacă lumina
aparține propriu-zis ființelor spirituale, mai mult
decât celor corporale, adică lui Dumnezeu și a
îngerilor, acest lucru este adevărat „quantum ad
proprietatem vocabuli, non est tamen verum qu-
antum ad usum communem”19 (în ceea ce privește
caracterul adecvat al cuvântului, dar nu este ade-
vărat în ceea ce privește utilizarea lor comună);
în aceste scrieri, ca în proclianul Liber de causis
sau De intelligentiis, sau în De intelligentiis a lui
Witelo, este dezvoltată doctrina conform căre-
ia lumina nu este numai de la Dumnezeu, ci este
Dumnezeu însuși.
În aceste opere apare conceptul platonician și
plotinian ontologico-cauzal al luminii care dă fi-
ință și ne face să cunoaștem lucrurile iluminân-
du-le: cu alte cuvinte aici regăsim concepția des-
pre cauzalitatea gnoseologică și ontologică despre
totalitatea ființelor, a căror esență este definită ca
lumină. În aceste tratate este dezvoltată doctrina
despre natura substanțială a luminii, o teorie ce
cuprinde o viziune despre iluminarea superioară,
idee a cauzalității ontologice și gnoseologice a lu-
minii, conform unei ierarhii a cauzelor, în care ca-
uzele inferioare sunt partea reflectată sau oglinda
ce reflectă partea superioară conform unei teorii
despre necesitarismul și emanaționismul lumi-
nos.20
În Liber de causis a lui Proclus „lux secundum
de est intelligentia pura”, (lumina bazată pe inteli-
gența pură) din care izvorăște o inteligență secun-
dară diferită dar identică în mod substanțial cu
lumina primă. Lumina primă și lumina secundă,
care se alătură intelectului, sunt una și aceeași lu-
mină iar procesul cunoașterii se realizează con-
form unei reguli ce implică o viziune senzorială,
ca prim nivel de cunoaștere.
Așa cum am văzut mai sus tot în secolul al XII-
lea a fost tradus Euclid, iar geometria sa a permis
să fie asimilată mai ușor, odată tradusă, complexa
doctrină a cauzalității geometrico-luminoase ex-
puse în De radiis di Alkindi. În mod paralel, doc-
trina ilemorfică (a faptului că fiecare entitate ma-
terială este constituită din materie și formă) din
Fons vitae (Izvorul vieții) a lui Avicebron pune
bazele metafisice ale luminii, ceea ce a permis in-
dividuarea în lux a unei prime forme a oricărei
realități materiale. În fond, doctrina augustinia-
nă a iluminării divine a intelectului, transmisă
în mod neîntrerupt în gândirea medievală oferă
oportunitatea punerii planului fizic și psihologic
sub semnul luminii, în strânsă continuitate cu
dogmatica creștină: expresii ca Hristos lumen gen-
tium și relația trinitară cu lumen de lumine devin
mai mult decât o metaforă sau o pură analogie.
Metafisica luminii n-a fost un sistem filosofic co-
erent structurat, cât o gândire complexă a cărui
principal reprezentant a fost Roberto Grossatesta.
El a pus această tradiție în relație cu sistemul aris-
totelic. Astfel mintea noastră luminată și învăluită
de multe splendori, dacă are o vedere clară, poate
să fie condusă spre contemplarea luminii eterne21.
Note
1	M.D. Chenu, La theologie au douzieme siecle
(Etudes de philosophie medievale, 45), Paris 1957;
2	Cf. G. Federici Vescovini, Studi sulla prospettiva
medievale, Torino 1965;
3	Aurora consurgens (ms. din sec. al XV-lea), Zurich,
Zentralbibl. Rh. 172;
4	G. Federici Vescovini, op cit., p. 10;
5	Ibid. p. 10;
6	Cf. Federici Vescovini, în Pietro d’Abano, Lucidator
dubitabilium astronomiae, Veneția ,1476;
7	Pietro d’Abano, Conciliator differentiarum me-
dicorum et philosophorum, Veneția 1476 în Federici
Vescovini, op. cit., p. 11;
8	Avicebron, Fons vitae, ed. îngrijită de C. Baeumker
Doru Cernea	Culmile Paradisului (2021), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
(Beitrage zur Geschite der Philosophie des Mittelalters),
1, Munster 1892, trad. Frac. de F. Brunner, Paris 1950;
9	Iohannes Scotus Eriugena, Homilia in prologum
S. Evangelii secundum Iohannem XIII, (Predica la
Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, XIII, ed. îngrijită
de M. Cristiani, Milano 1987, pp. 38-40;
10	Eriugena J.S., De divisione natura, III, 8;
11	Cf. Scotus Eriugena, Predica la Prologul lui Ioan,
XVIII;
12	Ibid. De divisione natura, V, 10;
13	Augustin, De Trinitate, IV, 2, 4;
14	Origene, De Orat., 7; PG , XI, coll. 440-441;
15	Cf. G.Federici Vescovini,op. cit., p. 15;
16	E. Gilson, Les sources greco-arabes de l’augustinisme
avicennissant, Archives d’histoire doctrinale et litteraire
du Moyen Age 4, 1929, pp. 5-149;
17	Expositio in Theorica planetarum; G.Federici
Vescovini, La teoria della luce e della visione ottica dal
IX al XV secolo.Morlacchi Editore 2003;
18	Eckhart di Hochheim, Die deutschen und lateinis-
chen Werke, Stutgart berlin 1936; id. Trattati e prediche
, a cura di G. Faggin, Milano 1982, pp. 225230. 234; id.,
Opere tedesche , a cura di M. Vannini, Firenze 1987; id.,
Sermoni, Milano 1985;
19	Bonaventura da Bagnoregio, Itinerari della mente a
Dio. Le scienze ricondotte alla teologia. I sette doni dello
Spirito Santo. La conoscenza di Cristo. Apologia dei po-
veri. Soliloquio dell’anima, ed. îngrijită de P. Prim, 5 vol.,
Vicenza 1984-1988; In II Sent., d. 13;
20	ibid. p. 18;
21	Cecilia Panti, I sensi della luce dell’anima,
Evoluzione di una dottrina agostiniana nel secolo XIII,
2000, pp. 177-198.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
7
esoterism
Colecția Arta Regală (XI)
■ Vasile Zecheru
Studiul ritualului Lojilor aju-
tă la înțelegerea sufletului
Francmasoneriei și considerăm
că ansamblul problemei masonice
nu poate fi pătruns dacă nu vom
cunoaște riturile care au susținut
fundamentul corpului masonic.
Jean Marques-Riviere
Trebuie precizat, din capul locului, că aceas-
tă lucrare pe care o vom prezenta suc-
cint aici, intitulată Ritualurile secrete ale
Francmasoneriei și semnată de Jean Marques-
Riviere, s-a vrut a fi, înainte de orice, o teribilă
dezvăluire jurnalistică. De aceea, cartea se înscrie
într-o lungă și impresionantă serie de astfel de lu-
crări controversate, îndeobște neînțelese de către
publicul larg și, în egală măsură, blamate de către
toți cei care nu pot accepta interpretările și sem-
nificațiile eronate promovate agresiv pe post de
adevăr suprem. În timp, chiar și asemenea pro-
ducțiuni intelectualiste, voit tendențioase și me-
nite a da în vileag presupusele resorturi ascunse
ale realității și-au dovedit utilitatea din moment
ce ele au putut risipi acel mister persistent și enig-
matic ce acoperă inițierea, în genere, și aspectele
concrete ale vieții masonice, în particular.
Cea care a deschis seria destăinuirilor celebre
este cartea lui Samuel Prichard apărută în anul
1730 și intitulată Masonry Dissected; lucrarea, ni-
mic altceva decât o modestă broșură ce consemna
ritualurile masonice de la începutul secolului al
XVIII-lea, este urmată de un șir lung de aseme-
nea divulgări mai mult sau mai puțin importante,
publicate îndeosebi în Anglia și Franța1. Ar fi de
menționat aici că ritualurile masoneriei operative
s-au derulat într-o deplină oralitate și, astfel, nu
era nevoie defel ca acestea să fie utilizate în for-
mă scrisă. După anul 1717 însă, când a luat ființă
masoneria speculativă, au început să circule în
mediile interesate ritualuri tipărite și astfel, aceas-
tă practică generalizată a creat o vulnerabilitate în
plus în ceea ce privește păstrarea secretului iniți-
atic2. Pe fond, broșura lui Prichard dezvăluia sec
ritualurile de la gradele 1°-3° dar nu conținea ni-
mic ultragios sau de natură să alimenteze în vreun
fel sau altul teoria conspirației sau să incite la re-
voltă împotriva masoneriei. Născută dintr-o sete
patologică de răzbunare, cărțulia în cauză devine,
în deceniile ce au urmat, un sprijin pentru frații
care lucrau efectiv cu acele ritualuri, un îndreptar
cuprinzând textele esențiale care, altminteri, tre-
buiau a fi memorate pentru bunul mers al ținutei
masonice.
Cea de-a doua divulgare spectaculoasă intervi-
ne în anul 1824 când un anume William Morgan
din Batavia, statul New York, a publicat lucrarea
Freemasonry Exposed. Cazul a produs o adevăra-
tă furtună politică în SUA și a dat naștere unui
virulent partid antimasonic care, la alegerile pre-
zidențiale din anul 1828 a reușit să polarizeze o
masă electorală semnificativă alcătuită, în mare
parte, din oameni ignoranți, ușor de manipulat
și de înregimentat pentru o cauză fantasmago-
rică. Situația a scăpat de sub control dat fiind că
Morgan a dispărut fără urmă și astfel s-a insta-
lat suspiciunea că el ar fi fost răpit și ucis de către
masonii ce urmăreau să-l pedepsească pentru di-
vulgarea ritualurilor (Pike, p. 20; Tămaș, p. 314).
În fine, putem considera lucrarea Ritualurile
secrete... fiind cea de-a treia mare divulgare chiar
dacă aceasta a venit după numeroase devoalări,
mai mult sau mai puțin vizibile, pe care autorii
de cărți masonice și antimasonice le-au produs
constant pe tot cuprinsul secolului al XIX-lea și
în prima jumătate a secolului trecut. Pentru mai
mare exactitate, trebuie menționat de asemenea,
că întreaga documentare a autorului cărții se în-
temeiază pe ritualurile care erau derulate curent
în Marele Orient (M .-. O .-. F .-. ) și Marea Lojă a
Franței (M .-. L F .-. )3.
Principalele repere bio-bibliografice cu privire
la Jean Marques-Riviere și la opera sa sunt cuprin-
se în breviarul consemnat la finele acestui text.
Meditând asupra destinului celui care semnează
ca autor al cărții s-ar putea spune că acesta a fost
nu doar implacabil și greu de suportat, ci și unul
marcat, parcă, de o fatalitate ce vine de dincolo de
ființa umană, căci iată, personajul în cauză reu-
șește contraperformanța de a înregistra, la mijlo-
cul vieții, o inexorabilă condamnare la moarte. E
drept, vremurile pe care le-a trăit Riviere au fost și
ele pe măsură; climatul de ură și violență extremă,
generat de conflagrația mondială aduce, în Franța
anilor '40, o încleștare nemaiîntâlnită și o tensiu-
ne inimaginabilă. Pe acest fond cenușiu, exacer-
barea acțiunilor antisemite și antimasonice va fi
fost, desigur, nota dominantă a acelor timpuri.
La un moment dat, nimic nu lăsa să se întreva-
dă un asemenea final dezastruos pentru tânărul
intelectual ce părea a fi un om de succes, un scri-
itor talentat care, în plină tinerețe, s-a bucurat de
două importante premii ale Academiei franceze
și, în genere, de aprecieri laudative la adresa căr-
ților sale. Angajarea tranșantă în politica vremii,
o atitudine deosebit de polemică și, mai ales, op-
țiunea sa definitivă de colaborare cu autoritățile
de ocupație din perioada 1940-1944 au condus
la un final dramatic pentru cel care, o vreme, s-a
semețit a fi un exponent de prim rang al regimu-
lui politic de tristă amintire instaurat la Vichy, în
vara anului 1940.
Pe bună dreptate, Riviere va fi fost dezavuat și
de către mediile masonice căci, prin acțiunile sale
de o nejustificată violență, de altfel, el va produce
mari tulburări și suferințe celor care, într-o formă
sau alta, avuseseră contact cu domeniul inițiatic.
Celebrul său film de propagandă intitulat Forces
occultes, numeroasele articole, broșurile otrăvite
sau șocantele expoziții antimasonice pe care le-a
patronat în calitate de potentat al regimului vin
să întregească tabloul înveninat al epocii. În acest
cadru socio-politic viciat de ură și de violență ex-
tremă, Riviere va publica trei cărți4 dedicate fe-
nomenului masonic, anume comanditate de către
autoritățile germane de ocupație; prin aceasta se
urmărea discreditarea mișcării, o incitare la dez-
aprobare a celor ce activau aici, precum și inhiba-
rea inițiativelor inițiatice pe termen lung.
Desigur, peste tot în lume, un fost inițiat care
a abjurat, așa cum a procedat Riviere, nu poate
fi agreat de către ceilalți frați. Numeroși franc-
masoni vor fi suferit pe nedrept consecințele exce-
selor fratelui Riviere care, pentru a se face apreciat
de stăpânii săi, a exercitat o nedreaptă asuprire a
celor care, în fond, nu erau vinovați decât pentru
un delict de opinie. Dintotdeauna și pretutindeni,
astfel de fapte au fost considerate trădări abomi-
nabile în masonerie.
În mod paradoxal, volumul la care ne referim
aici nu poate fi introdus, totuși, în categoria lucră-
rilor antimasonice decât cu riscul de a se comite
o exagerare căci, în fond, lucrarea a fost destinată
anume divulgării ritualurilor care erau practicate
în prima jumătate a secolului al XX-lea; comen-
tariile conexate ritualurilor, așa cum sunt acestea
prezentate în lucrare, au doar un rol explicativ
privind aspectele istorice, doctrina specifică și
derularea propriu-zisă a psihodramelor respecti-
ve. În mare parte, intervențiile atitudinale marca
Riviere nu fac decât să exprime poziția acestuia
vizavi de degradarea fenomenului inițiatic con-
siderat de către autor ca fiind golit de conținutul
său spiritual. Pe de altă parte, în toate aprecierile
sale, Riviere se menține cu deferență, totuși, în
plaja unor autori importanți5 care au dat lucrări
masonice de referință în cultura franceză. Privite
cu detașare și obiectivitate, criticile exprimate de
către autor pot fi acceptate ca fiind în ton cu reali-
tatea obiectivă; în mare măsură acestea sunt chiar
demne de luat în seamă dacă s-ar pune problema
reconstrucției fenomenului inițiatic în conformi-
tate cu preceptele tradiției perene.
Sub aspectul tematicii și pentru mai multă
conciziune, cele opt capitole ale cărții ar putea
fi grupate în două mari secțiuni; prima dintre
acestea este destinată să trateze problematica ri-
turilor, în general, urmată apoi, de o prezentare
a ritualurilor de la gradele 1°-3°. Pentru cititorul
mai puțin avizat va fi inserată aici o succintă notă
despre problematica riturilor6 astfel încât să exis-
te o minimă orientare care să facilizeze mai buna
înțelegere și asimilare a cunoștințelor circumscri-
se acestei problematici. Ca atare, pentru început,
este de menționat faptul că, la vremea sa, Ragon
va fi identificat peste cincizeci de rituri care func-
ționau concomitent în primele decenii ale secolu-
lui al XIX-lea; multe dintre acestea, nimic altceva
decât simple fantezii, au dispărut, treptat, din is-
torie. În lucrarea de față, Riviere prezintă sumar
cinci dintre riturile7 despre care el avea cunoștin-
ță în timp ce pe cel de-al șaselea - Ritul Scoțian
Antic și Acceptat (R S .-. A .-. A )8 - îl va expune
detaliat prezentându-i ritualurile care erau deru-
late în prima jumătate a secolului trecut.
Cea de-a doua secțiune a cărții (cap. IV-VIII)
este dedicată de către autor divulgării misterioa-
selor ritualuri ale gradelor înalte președinte de
R .-. S .-. A .-. A .-. , care de altfel, erau deja publicate la
data când a apărut lucrarea sa. Rând pe rând, gra-
dele Lojilor de perfecție, Gradul Cavalerului de
Roza-Cruce, gradele filozofice (de la 19° la 29°),
Gradul Cavalerului Kadosh și, în fine, gradele
administrative (de la 31° la 33°) sunt prezentate
sub aspect istoric, filozofic și al punerii în scenă.
Desigur, simpla prezentare scrisă a ritualurilor
gradelor scoțiene nu poate transmite doctrina in-
erentă și nici filozofia care stă în spatele acestor
reprezentări. Uneori, orbit de scopul său propa-
gandistic, Riviere comentează tendențios ritu-
alurile și, prin aceasta, lasă să se vadă că, pur și
simplu, nu înțelege raționamentul inițiatic. Așa
de pildă, el nu sesizează diferența dintre realizarea
spirituală ascendentă (acumularea de cunoaștere
inițiatică de până la 30°) și cea descendentă, spe-
cifică gradelor administrative ale R S A A .
Și totuși, dincolo de numeroasele și evidentele
carențe de cunoaștere ezoterică pe care le relevă
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
Riviere prin expunerea sa, în carte există ceva
demn de remarcat, anume acea diatribă severă pe
care autorul ține să o adauge la finele lucrării sale
ca pe un corolar ce se vrea a fi o sentință drastică
la adresa fenomenului masonic dar și, cumva, o
schiță a unui demers de redresare menit să con-
ducă la o mai adecvată conformare a masoneri-
ei contemporane cu tradiția inițiatică autentică.
Sentința lui Riviere are ca fundament câteva pre-
mise pe care el le consideră semnificative în ra-
port cu preceptele tradiționale esențiale; în liniile
generale aceste premise care, potrivit autorului,
conduc către o concluzie defavorabilă vizavi de
pretențiile spirituale ale francmasoneriei sunt: (i)
puternica amprenta iudaică asupra ritualurilor și
simbolisticii; (ii) contradicția dintre logica Artei
regală și modul comun de gândire; (iii) tendința
totalitară a masoneriei în plan social; (iv) ateis-
mul-materialist.
Trebuie amintită, totodată, considerația spe-
cială pe care pe care Riviere o arată lui Oswald
Wirth ca important autor de literatură inițiatică,
părinte al manualelor masonice și al conceptului
de referință denumit masonism. Riviere mențio-
nează reverențios că Oswald Wirth va fi studiat
sistematic ... valoarea spirituală a ritualurilor...,
el făcând dovada că a înțeles foarte bine ...in-
compatibilitatea dintre spiritul antireligios [.] și
practicarea ritualului masonic. și, ca atare, va fi
încercat să construiască masoneriei un edificiu
respectabil recomandând a se prezerva cu sfin-
țenie ritualul inițiatic tradițional. Considerația
specială pe care am amintit-o mai sus nu l-a scu-
tit pe Wirth de o percheziție umilitoare pe care o
va suporta cu stoicism, în anul 1940, la reședința
sa din Mooterre-sur-Blurde după ce, în preala-
bil, biblioteca pe care o deținea în Paris fuseseră
devastată de către autoritățile germane (Wirth,
p. 46).
Pe bună dreptate, Riviere insistă asupra con-
ceptului care-l desemnează pe Marele Arhitect al
Universului (M .-. A .-. A .-. U .-. ) și critică vehement
inițiativa M .-. O .-. F .-. de a fi revocat, în anul 1877,
obligația atelierelor privind deschiderea Cărții
Legii Sacre (Biblia, Coranul, Vedele, etc.) pe al-
tarul jurămintelor, desacralizarea lojilor repre-
zentând o gravă eroare care vine în dezacord cu
doctrina inițiatică. Pentru Riviere, M .-. A .-. A .-. U .-.
este ...un simbol și, ca toate simbolurile maso-
nice, el poate avea mai multe explicații.
M .-. A .-. A .-. U .-. este ...Omul care, puțin câte puțin,
descoperă legile cosmosului, care ...inventează, cuge-
tă, modifică, ...care-l vede pe Dumnezeu în el..., este,
de asemenea, ...natura însăși... și, mai presus de ori-
ce, este ...principiul echilibrului ce trebuie să asigure
stabilitatea templului și, în același timp, să conducă
ferm propriile noastre acțiuni... etc.
În finalul lucrării sale, Riviere se arată deosebit
de sceptic cu privire la potențialul de restaurare
a fenomenului masonic și, ca atare, formulează
câteva întrebări retorice menite a sublinia aceas-
tă neîncredere. Care sunt originile francmasone-
riei? Unde este asceza, spiritualitatea și dreapta
cale masonică? Va renaște oare masoneria? Ca
schiță a unui program de redresare a masoneriei,
diatriba lui Riviere conține unele abordări care,
în accepțiunea sa, ar putea readuce fenomenul
inițiatic pe făgașul său firesc și tradițional; dintre
toate măsurile preconizate, cea mai importantă
ar fi reconcilierea cu Dumnezeu.
Breviar bio-bibliografic și istoric
31 iulie 1903 - se năștea la Paris Jean Marques-Riviere9 -
cel care, peste ani, avea să devină autor al cărții Ritualurile
secrete ale francmasoneriei, reputat orientalist, eseist, jur-
nalist și scenarist francez;
1914-1918 - se desfășoară acțiunile Primului război mon-
dial;
1919-1927 - Riviere își definitivează studiile; având o mo-
bilitate intelectuală remarcabilă și numeroase lecturi exo-
tice, tânărul din acea perioadă își exprimă fascinația față
de budismul tibetan și față de tantrism și se dedică studiu-
lui limbilor orientale (sanscrtita și tibetana) la Sorbona;10
1928-1929 - atras de ocultism, intră în Societatea teozofi-
că și publică articole în Revue theosofique;
1929-1930 - publică două cărți de proză fantastică11, lu-
crările bucurându-se de succes în epocă;
cca. 1925-1930 - este inițiat ca ucenic francmason în
Loja Theba din obediența M .■. L :. F .■. după care activează
ca membru în acest atelier; ia contact cu opera lui Rene
Guenon și se arată interesat de teoria acestuia cu privire la
inițiere și tradiția primordială;
1930-1931 - este introdus în cercurile revistei Le voile
d’Isis de către Guenon, însuși, care era pe atunci redac-
tor-șef; Riviere publică aici câteva articole minore între
care se remarcă, totuși, articolul intitulat Pericolele pla-
nurilor magice, un avertisment împotriva practicilor
exorciste;
1931 - dezamagit de fenomenul inițiatic contemporan,
Riviere publică un pamflet virulent intitulat Trădarea
spirituală a francmasoneriei în care ia atitudine împotriva
tendințelor pseudo- și contrainițiatice din vremea sa; la
un deceniu de la apariție, cartea va fi republicată într-o
versiune revizuită și adăugită;
1933-1936 - proaspăt revenit la religia romano-catolică,
Riviere colaborează la revista Franța catolica și, apoi, la
Revista intenațională a Societăților Secrete unde va publica
sub pseudonim, colaborează de asemenea la Cuvântul li-
ber (un jurnal antisemit) și, în paralel, își lansează propria
revista antimasonică Les Documents nouveaux; editează,
sub auspiciile Federației Naționale Catolice, mai multe
broșuri cu caracter antimasonic și publică o carte deni-
gratoare intitulată Organizarea secretă a francmasoneriei;
1936 - apare lucrarea China în lume, carte fiind premiată
de către Academia franceză;
1937 - după mai multe luni petrecute în India, devine
membru al Societe asiatique și publică două lucrări dedi-
cate hinduismului;12
1938 - Riviere iși publică teza de doctorat Amulete, talis-
mane și pentacluri în tradițiile orientală și occidentală, o
analiză a practicilor magice din perspectiva arhetipurilor
universale;
1939 - apare lucrarea Ritualul magiei tantrice hinduse;
1 septembrie 1939 - Germania atacă Polonia și astfel se
declanșează cel de-al doilea război mondial;
25 iunie 1940 - Franța a capitulat în fața Germaniei;
1940 - Riviere devine membru al unei grupări politice ul-
tra-colaborationistă;13 în plan publicistic îi apare lucrarea
Istoria doctrinelor ezoterice care îi aduce un nou premiu al
Academiei Franceze;
1940-1944 - perioadă marcată de luptele dintre forțele
Regimului de la Vichy și cele ale Franței Libere; în tim-
pul ocupației germane, Riviere colaborează cu naziștii în
cadrul Serviciului de Poliție a Societăților Secrete (SSS)14,
fiind însarcinat, ca director general adjunct, cu propa-
ganda antimasonica și antisemită; participă, ca scenarist,
la realizarea celebrului film de propagandă Forțele oculte
(1943) și organizează două expoziții itinerante de tris-
tă amintire intitulate Francmasoneria, gropar al pacii și
Evreul și Franța;
1944 - după ce Franța a fost eliberată de către forțele alia-
te, Riviere se refugiază în Spania franchistă;
1949 - în contumacie, este condamnat la moarte și de-
gradare civică;
1950-2000 - viața lui Riviere intră într-un con de umbră;
trăiește în Spania și evită să mai atragă atenția asupra sa;
unele dintre cărțile sale, mai ales cele mai puțin polemice,
sunt reeditate și traduse în alte limbi;
1950 - sub pseudonimul Le Maître Ytian-Kuang, Riviere
publică lucrarea Methode pratique de divination chinoise
par le „Yi-King”;
1979-1988 - apar trei importante lucrări de orientalistică
semnate de către Riviere;15
9 februarie 2000 - în vârstă de aproape nouăzeci și șapte
de ani, Riviere se stinge din viață la Lyon.
Bibliografie
Dubreuil, Jean, Paul - Istoria francmasoneriei, Ed.
Herald, 2021;
Etchegoin, Marie-France & Lenoir, Frederic - Adevărata
istorie a francmasonilor, Ed. Nicol, 2013;
Guenon, Rene - Simboluri ale științei sacre, Ed.
Humanitas, 1997;
Jacq, Cristian - Francmasoneria - Istorie și inițiere, Ed.
Lucman, 2005;
Ligou, Daniel - coord. - Dicționar de francmasonerie, Ed.
Ideea europeană, 2008;
Oresve, Louis-Marie - Marele secret masonic, Ed.
Lucman, 2010;
Pike, Albert - Morala și dogma, Ed. Herald, 2018;
Ragon, Jean-Marie - Ortodoxie masonică, Ed. Herald,
2017;
Marques-Riviere, Jean - Trădarea spirituală a francmaso-
neriei, Ed. Deceneu, 2017;
Tămaș, A. Mircea - Arta regală și Francmasoneria, Ed.
Aion, Oradea, 2005;
Wirth, Oswald - Francmasoneria pe înțelesul adepților săi,
Ed. Herald, 2021.
Note
1 Jan A. M. Snoek, profesor de istoria religiilor la
Universitatea din Heidelberg și specialist în ritualurile
masonice, întocmește o impresionantă listă în acest sens
(Tămaș, p. 306).
2 Sunt nominalizate, adesea, trei secrete masonice: (i)
secretul operativ (al meseriei) cel care se referă la tainele
unei reprezentării geometrice a realității; (ii) secretul ritu-
alurilor folosite și al interpretării simbolisticii consacra-
te; (iii) secretul indicibil - trăirea directă și nemijlocită a
iluminării (vederea Stelei înflăcărate), fapt ce determină o
sublimă influență de natură supra-umană asupra trăito-
rului (Tămaș, pp. 303-304).
3 Există însă o referire la faptul că autorul ar fi avut în
vederea și ritualurile obedienței Dreptul Uman.
4 Les Rituels secrets de la franc-mațonnerie dapres les
archives du Grand Orient et de la Grande Loge de France
și Histoire de la franc-mațonnerie franțaise în 1941;
Reglements et constitution de la franc-mațonnerie în 1943.
5 Jean-Marie Ragon, Rene Guenon și Oswald Wirth,
de pildă.
6 Termenul rit are străvechi origini etimologice care
conduc la înțelesul de ordine divină, succesiune / dis-
poziție predestinată, aranjament celest etc.; (lat. ritus, fr.
rite, grec. aritmos - număr, sanscrit. rtam - ordine, corec-
ție potrivit normelor religioase tradiționale); a se vedea
Ligou, p. 887.
7 Ritul York, Ritul scoțian rectificat, Ritul Memphis-
Misraim, Ritul mixt internațional, Ritul suedez.
8 Impus de către Jurisdicția de sud a Statelor Unite ale
Americii cu sediul la Charleston și devenit internațional
prin adoptarea sa de către Franța la 24 iunie 1801, R :. S
.-. A .-. A .-. se mai numește și Ritul lui Pike dată fiind contri-
buția majoră pe care Albert Pike o are în ceea ce privește
rescrierea ritualurilor specifice (Ligou, pp. 901-902).
9	Pe numele său adevărat Jean-Marie Riviere.
10	Riviere este, o vreme, elevul profesorului Jacques
Bacot (1877-1965), celebru în perioada interbelică pentru
studiile sale despre India și Tibet.
11	În umbra mânăstirilor tibetane și Spre Benares. Orașul
sfânt. Istoria miraculoasă a lui Li-Log, guru-ul tibetan.
12	India secretă și magia sa și Yoga tantrică hindusă și ti-
betană.
13	Parti populairefranțais - formațiune de inspirațiefas-
cistă, fondată și condusă de Jacques Doriot.
14	SSS era instalat simbolic în sediul dezafectat al M
:. O .•. F .•. din str. Cadet, nr. 16, Paris; începând din anul
1973, imobilul situat la această adresă găzduiește Muzeul
Francmasoneriei.
15	Sainte Upanisad de la Bhagavad Gita. Introduction,
commentaire et texte traduit du Sanskrit (1979), Lettres
de Benares (1982) și Kalachakra. Initiation tantrique du
Dalai-Lama (1985).
E
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
diagnoze
Heidegger
(Schwarze Hefte 9) și
lumea ce avea să vină
■ Andrei Marga
Odată cu volumul 102, se încheie tipări-
rea scrierilor lui Martin Heidegger din
celebra ediție Gesamtausgabe, realizată
de Editura Vittorio Klostermann (Frankfurt am
Main, 1975-2021). Sunt predate editurii și volu-
mele 72, 84.2, 91, 92, 93, încât o bibliotecă ce vrea
să aibă complet scrierile filosofului va trebui să le
adauge. Nu poți vorbi de Heidegger, ca, de altfel,
de niciun alt filosof fără a-i parcurge scrierile!
Ediția nu este însoțită de vreun aparat criti-
co-istoric, acesta fiind refuzat de la început de au-
tor. S-a procedat conform dorinței lui Heidegger
de a nu exista introduceri și comentarii lipite de
scrierile sale, în afara unei note explicative a edi-
torului!
Gânditorul a și stabilit ca șirul volumelor să se
încheie cu Caietele Negre (Schwarze Hefte), desi-
gur, după ce se vor fi tipărit și alte scrieri inedi-
te. Bunăoară, în 1989, s-a publicat pentru prima
oară, cartea Contribuții la filosofie (Beitrăge zur
Philosophie, 1939), socotită, pe bună dreptate,
cum am mai arătat (A. Marga, Heidegger, Creator,
Brașov, 2021), ca a doua scriere majoră a filosofu-
lui, după Ființă și timp (Sein und Zeit, 1927). S-au
publicat de asemenea și scrierile seminariilor ani-
lor treizeci și manuscrise.
Într-adevăr, volumul al nouălea al Caietelor
Negre încheie și ediția Gesamtausgabe, cu volu-
mul 102. Ele sunt identice. Până la dispariția sa,
în 1976, Martin Heidegger a vegheat personal la
ediția pentru posteritate a operei sale. Ulterior,
legatarii - unul dintre fii și, apoi, un nepot -
au supravegheat ediția. După volumul 102 din
Gesamtausgabe, este limpede că ne aflăm în fața
uneia dintre cele mai ample opere de autor indi-
vidual din cultura umanității.
Când eram student, D. D. Roșca încheiase tra-
ducerea în românește a Științei logicii a lui Hegel
și ne spunea, între altele, că este scrierea cea mai
voluminoasă a filosofiei mondiale. Dar când am
început să predau filosofia contemporană, deschi-
zând catedra respectivă la Universitatea „Babeș-
Bolyai”, mi-am dat seama că Învățătura științei
(Wissenschaftslehre), a lui Bernard Bolzano, o
întrece. Azi, este clar că cele nouă volume din
Caietele negre (tipărite între 2014-2021) fac din
această scriere (cu în jur de 3500 de pagini ti-
părite) scrierea cea mai voluminoasă a filosofiei
dintotdeauna. Heidegger a lucrat la ea din 1931
(primul caiet încă nici nu a fost găsit!), până în
anii șaptezeci, la vârsta de peste optzeci de ani.
În 1975, când l-am văzut pe Heidegger în cur-
tea casei sale din Freiburg im Breisgau, concentrat
pe o carte, în bătaia blândului soare de toamnă
al Pădurii Negre, eram avid să simt locul și să
văd omul care crease filosofia „ființării specific
umamne (Dasein)”. Nu-mi închipuiam că cele-
brul gânditor tocmai încheiase predarea către
arhivele din Marbach a manuscrisului Caietelor
negre. O știa doar asistentul privat.
Abia la izbucnirea „cutremurului” ocazionat de
comentarea manuscrisului am început să parcurg
Caietele negre (devenite publice începând cu
2014). Mi-am reunit analizele în volumele Un cu-
tremur în filosofie: „Caietele negre” ale lui Heidegger
(Revers, Craiova, 2019), Filosofi și teologi actu-
ali (Meteor Press, București, 2019) și Heidegger
(Creator, Brașov, 2021), venind cu comentariul
până la volumul 101 din Gesamtausgabe, care este
de fapt volumul 8 al Caietelor negre.
Acum, după ce am parcurs volumul final al am-
belor șiruri de volume (102, respectiv 9), mi-este
clar că nu se schimbă ceea ce am scris urmărind
susținerile lui Heidegger și în dialog cu interpre-
tările majore. Nu se schimbă nimic din volumul
recent Heidegger (2021). Analiza mea rămâne
valabilă. Heidegger a fost, la un moment dat, ire-
vocabil, unul dintre avocații național-socialismu-
lui lui Hitler. Triunghiul personalităților socotite
extraordinare, dar „demonice” ale Europei acelui
timp, îl include, alături de Ernst Junger și Carl
Schmitt. Formatul lor aparte a ajuns să servească
la un moment dat o politică a distrugerii. Filosofia
lui Heidegger nu se reduce, însă, la această postu-
ră funestă. Ea atinsese anvergura mondială îna-
inte de 1933 și nu s-a redus nici un moment la
avocatura partizană.
În opinia mea, ajungând la propria filosofie -
chestionabilă, ca orice creație umană - Heidegger
a dat una dintre operele de referință ale epocii.
A lăsat însă și un dosar confuz. De pildă, a vrut
o Germanie la vârful culturii mondiale, dar nu a
agreat democratizarea. A spus mereu că nu are
ceva cu evreii ca persoane, dar a creditat Mein
Kampf-ul lui Hitler. A cedat folclorului antisemit,
dar amantele sale cunoscute erau evreice. Și la
șaptezeci de ani îi trimitea Hannei Arendt poe-
zii, după ce o asigurase, deja la începutul anilor
treizeci, că iubirea lor nu are a face cu originea
etnică. Personalități evreiești care aveau să devină
de prim-plan în lume au studiat la Heidegger, dar,
ca rector, chema studenții să-l voteze pe Fuhrer.
Nu a contestat Holocaustul (Shoah), dar nu și l-a
asumat, deși istoriografia germană adusese probe
definitive ale acestei tragedii fără seamăn.
Dincolo de evidentele sale erori, în parte și
recunoscute, nimeni din generația sa nu-l con-
curează însă ca rezonanță a ideilor. Ulterior, abia
John Dewey și Habermas i-au atins anvergura.
Doar că Heidegger, mereu interogativ, își de-
taliază și mai mult opțiunile în acest ultim volum
al operei sale. Rămâne de la început impresionant
profesionalismul și în volumul final al Caietelor
negre. Acestea sunt însemnări, elaborate extrem
de îngrijit și sistematic, ce secondează scrierile no-
torii cu numeroase precizări. Ceea ce Heidegger a
pus pe frontispiciul Caietelor negre - formula lui
Leibniz: „Cine mă cunoaște numai din publicați-
ile mele nu mă cunoaște” - se confirmă din plin.
Nu se va mai putea vorbi la obiect de filosofia lui
Heidegger fără a stăpâni Caietele negre! Rămâne
impresionantă, de asemenea, preocuparea lui de
a se prezenta în fața posterității cu opinii univoce.
Cu volumul al nouălea, Caietele negre vin cel
mai mult spre anii șaptezeci și, prin firea lucruri-
lor, spre epoca în care trăim. Titlul volumului este
Vorlăufiges I-IV (Schwarze Hefte 1963-1970), une-
le fragmente par, însă, din 1973. Volumul conține
privirea pe care de un gânditor o aruncă asupra
operei sale care a răscolit conștiințele și mai ales
asupra unei epoci de care ne resimțim.
Privirea pe care gânditorii care au marcat is-
toria fiind de obicei una de profunzime, ceea ce
susțin ei despre lumea ce vine este de luat în sea-
mă. În definitiv, găsim anticipări ale evenimen-
telor istoriei la cele mai multe personalități ale
lumii moderne: începând cu Hegel, trecând prin
Comte, Bolzano, Marx, Nietzsche, Husserl, Max
Weber, Spengler, Dewey. Chiar dacă concepțiile
lor, ca întreg, s-au așezat în rafturile istoriei, ele
incită. Filosofie și științe sociale de pondere fără
anticipări nici nu există! Heidegger are avantajul
că este ulterior celor menționați, așadar mult mai
aproape de noi. De altfel, filosofic, el a captat cri-
ze ale timpului în care a trăit - dintre care, unele,
nici astăzi nu au trecut în muzeu.
Precum în cazul gânditorilor de pondere, ni-
ciun volum al lui Heidegger nu se lasă rezumat,
iar volumul al nouălea din Caietele negre nu face
excepție. Mai ales că filosoful abordează o pale-
tă largă de întrebări privind lumea și scoate me-
reu implicații neașteptate ale limbii germane.
Filosofia lui se impune ca una dintre cele câteva
filosofii care dau forma mentis contemporaneității
și pretinde atenție deplină. Nu ajungi azi la vreun
adevăr ignorând ce au gândit alții și nici chiar ci-
tindu-i în fugă și cunoscându-i fragmentar.
Heidegger era conștient de ponderea neobiș-
nuită a operei sale în istoria gândirii. El și specu-
lează în Caietele negre asupra semnificației „lăsă-
mântului (Nachlass)”. Pe acesta îl echivalează cu
ceea ce este lăsat în urmă de un gânditor, dar con-
ține și ceva ce este gândit în avans. Ambele sem-
nificații Heidegger le reunește în „ceva ce îi lasă în
urmă pe contemporani” (GA 102, p. 14). Desigur,
așa ceva poate fi și „provizoriu (vorlaufiges)”, căci,
cel puțin în opera sa, chiar problema constantă,
„întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage)”, este
pusă în anume condiții.
În continuare Heidegger nu promite filosofie,
din motivul simplu că aceasta ar trebui exprima-
tă în „limbajul publicității”, care este influențat
de „informatica” actuală, care ar rata „problema
ființei”. El și scrie că „nicio posibilitate nu exis-
tă ca să se facă înțeles ceea ce este gândit, în cer-
cul opiniei de astăzi” (p. 17). Dominația gândirii
marcate de „tehnică”, a acelei atitudini legate de
convertirea în obiect inert și manipulabil a orice
este gândit, Ge-stell-ul, împiedică aceasta. Cum
spunea Holderlin, ceea ce se obține prin noi feluri
de gândire are un preț în jertfe.
Și volumul al nouălea al Caietelor negre (care
este, cum am mai spus, volumul 102, final, al
Gesamtausgabe) conține nuanțări ale poziționării
lui Heidegger. Ele sunt, vizibil, în raport cu două
„provocări” resimțite de filosof odată cu trecerea
anilor: cele din partea interpretărilor pe care filo-
sofia sa le cunoștea, fiind în centrul confruntări-
lor, și cele dinspre noua evoluție a filosofiei post-
belice. Nu este spațiu aici pentru a da seama de
toate, dar de precizările lui Heidegger va trebui
ținut cont.
Meditația lui Heidegger este absorbită de crizele
timpului nostru din motive diverse. În fapt, tema
istorialității vieții umane, ce urcă în tradiția filosofi-
ei de la Apostolul Pavel, prin Vico, Hegel, Schelling
și Dilthey, apoi prin Cohen, Husserl, Rickert și
contemporanii lor, este și a lui Heidegger. În plus,
1O
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
implicarea lui Heidegger în politica germană a ani-
lor treizeci și faptul că a trebuit să o plătească cu
scoaterea din universitate și atacuri nesfârșite, l-au
făcut și mai sensibil la ceea ce se petrece în socie-
tatea timpului său. Așadar, ce ne spune Heidegger
despre lumea ce venea și continuă încă?
Prima și perpetua sa observație este aceea că
s-a intrat într-o epocă a superficialității. Faptul
se observă elocvent în felul în care oamenii se
raportează la moștenirea trecutului. Ca exemplu,
s-ar putea observa cum ceea ce nu a fost explicit
gândit în concepția unui gânditor, se prescurtează
și se ia în seamă doar ceea ce este convenabil. Nu
se ia în seamă „ceea ce este negândit în gândirea
unui gânditor” - negândit nu pentru că a intrat
sau nu în aria de interes a gânditorului, ci pentru
că orice este gândit și exprimat presupune prea-
labile și un sens mai adânc. În plus, „se vrea me-
reu să se asculte noul, căci ceea ce este vechi nu a
fost pătruns suficient” (GA 102, p. 11). Ca rezultat
general, nu „ființa” contează, ci convențiile și im-
provizațiile vieții în modernitatea târzie.
Faptul este sesizabil în starea filosofiei postbe-
lice, căreia Heidegger îi și adresează o critică con-
tinuă. El acuză faptul că filosofia ar fi devenit „lo-
gistică și savantlâc filologico-istoric”. „Apar cărți
după cărți, dar nicăieri, fie și numai pe șaizeci de
pagini, nu s-ar aduce autentica neliniște în gândire
(Denken)” (GA 102, p. 14). S-a și ajuns la „mani-
pularea” unei pretinse superiorități față de tradiție.
„Că tocmai tânăra generație procedează astfel este
un semn deloc înșelător că ceva a ajuns la sfârșit și
a încetat: destinul ființei (das Geschick des Seins)”
(GA 102, p. 12), ca temă. Se vrea „depășirea” între-
bării privitoare la ființă (Seinsfrage) prin ocolirea
Doru Cernea	În căutarea echilibrului (2021), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
ei. „Se vorbește abuziv acum de speranță, dar nu
se observă că aceasta este doar reversul angoasei
insuportabile” (GA 102, p. 65). Cele mai multe re-
alități nu sunt nicidecum așa cum par.
Prin toate acestea, se confirmă din plin că
„răul maxim ce poate fi întâlnit de gândire este
ca aceasta să fie chemată să se adapteze timpului”
(GA 102, p. 215). Filosofia a ajuns, în orice caz,
să-și abandoneze tradiția, care o legase de „gân-
dire (Denken)” - din aceasta rămânând doar ceva
neînsemnat.
Meditațiile lui Heidegger despre istorie sunt
conduse, ca în toate scrierile sale, de distincția
„histoire-Geschichte” - prima însemnând, în
esență, redare obiectualizantă a faptelor istorice,
a doua, preluare a acestora împreună cu sensul
lor. „Geschichte - ca eveniment transformat în
obiect de către Histoire. Acest eveniment isto-
ric este fără destin (geschicklos)” (GA 102,p. 19).
„Destinul (Geschick)” Heidegger îl leagă de asu-
marea de către subiectul istoric a „ființării sale
umane (Dasein)”.
Din acest punct de vedere, în travaliul istori-
cului nu doar exactitatea reconstituirii, ce trebu-
ie să fie fără reproș, contează - ea poate fi atinsă
de „histoire”. Dar pentru a scrie „Geschichte” mai
este nevoie și de altceva. Operăm cu multe infor-
mații astăzi, numai că, luată în accepțiunea curen-
tă, „informația este exactă, dar nu este adevărată”
(GA 102,p. 46). Pentru a ajunge la adevăr mai este
de făcut mult.
Heidegger nu a economisit energii să-și apere
propria concepție și operă filosofică. El scrie că
„înainte de orice trebuie mereu arătat că drumul
gândirii mele gândește în orice fază aceeași temă
(das Selbe); privirea să fie ascuțită pentru aceas-
ta. Abia apoi deosebirea pe fețe multiple de faze
se lasă prezentată cu toată hotărârea” (GA 102, p.
22). Nu a fost vorba la el de un „plan”, ci de o „des-
fășurare a gândirii”.
În 1963, la împlinirea a patruzeci de ani de la
începerea scrierii lucrării capitale Ființă și timp,
Heidegger constata că „și acum întrebarea privi-
toare la ființă (Seinsfrage) este deformată metafi-
zic”(GA 102, p. 25). Or, abia preluarea ei ca atare
deschide calea înțelegerii filosofiei sale.
Heidegger a întâmpinat cu nemulțumire și în
volumul al nouălea al Caietelor negre comentari-
ile care au apărut cu privire la relațiile sale cu re-
gimul național-socialismului. M-am distanțat de
regimul lui Hitler, insistă el, nu doar după 1945,
prin scris și acțiune, ci deja prin acțiune înainte
de prăbușirea regimului - retragerea din Rectorat
în 1934 și neparticiparea la predarea funcției fiind
probe. „Cine este în stare să judece 1932 până în
1934 în mod obiectiv?”(GA 102, p. 30) - întreabă
retoric Heidegger. Și continuă observând că nu
altcineva decât președintele Germaniei postbeli-
ce, Theodor Heuss, care a votat în Reichstag fata-
la lege de înzestrare a lui Hitler cu puteri depline
(Ermachtigungsgesetz), și a făcut mai mult pentru
regimul de atunci decât el, care a fost doar rec-
tor un an, avea să se justifice declarând că nu avea
cum să știe ce vine după 1938.
Mai este un aspect, adaugă Heidegger. În
Discursul rectoral (1933) a vorbit de „prestația
cunoașterii (Wissendienst)” ca datorie a univer-
sității, pentru ca apoi să fie acuzat vehement că
degradează știința punând-o în serviciul politicii.
Or, astăzi, argumentează Heidegger, se vorbește
de „politica științei (Wissenschaftspolitik)”.Este
astfel clar că „știința este funcție a politicii”, altfel,
„universitatea ca instituție ar fi ceva comic” (GA
102, p. 50). Heidegger sugerează că opțiuni ale
sale din faimosul Discurs s-au confirmat, dar el
rămâne atacat necondiționat.
Nici comentariile apărute la poziționarea sa în
istoria filosofiei nu l-au mulțumit pe Heidegger. El
accentuează că filosofarea sa nu este doar o reac-
ție de „radicalizare” a lui Dilthey și Husserl, cum
se spune frecvent. Ea este mai mult - o „gândire a
problemei ființei” (GA 102, p. 61). Heidegger res-
pinge cele ce se spun despre relația sa cu Husserl
și cu hegelianismul (GA 102, p. 51), considerân-
du-le „monede false (Falschmunzereien)” puse
în circulație. El se arată iritat de comentariile la
adresa sa datorate lui Horkheimer, Lukacs, Bloch,
Marcuse (GA 102, p. 27), care au pus accent pe
puncte de contact ale lui Heidegger cu națio-
nal-socialismul. El reacționează și la deviza „a
gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger (mit
Heidegger gegen Heidegger denken)” pe care, în
1953, tânărul Habermas a pus-o pe tapet, când
Heidegger a tipărit fără modificări Introducerea
sa în metafizică din 1934, în care a vorbit de „mă-
reția istorică” a „deschiderii” din 1933. El spu-
ne că ar exista o deviză mai adecvată: „ar fi mai
fructuos contra lui Heidegger (die Seinsfrage: der
Holzweg) spre Heidegger (spre relatarea simplă
a evenimentului: de la problema sa spre aceeași
problemă)” (GA 102, p. 53). Heidegger a rămas
convins că nu s-a înțeles până la capăt „întrebarea
privind ființa (Seinsfrage)”, care i-a pus în mișca-
re necontenit gândirea, și constanța întrebării în
scrierile sale.
În volumul al nouălea al Caietelor negre,
Heidegger face numeroase precizări privind con-
ceptele cheie ale scrierilor sale. „Răspântia (die
O
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
11
o
Kehre)” intervenită în filosofarea sa și atât de dis-
cutată, nu era în cartea Sein und Zeit și nu constă
în a trece de la carte, la studiul Zeit und Sein (GA
102, p. 70), cum s-a insinuat. Abia „diferența on-
tologică (ontologische Differenz)”, precizează el,
permite omului și „gândirii” experiența „destinu-
lui (Geschick)” (GA 102, p. 102). „Depășirea me-
tafizicii nu este țelul întrebării privitoare la ființă
(Seinsfrage) - ci, mai curând, rezultă din desfă-
șurarea întrebării privitoare la ființă” (GA 102, p.
130). Ceea ce el a numit un fel de „situare dispo-
nibilă” în cunoaștere și în viață, Ge-stell-ul, nu de-
termină orice considerare a naturii. „Eu nu susțin
că știința exactă a naturii ar fi treapta prealabilă a
tehnicii, ci propriul tehnicii moderne, caracterul
de Ge-stell determină știința modernă a naturii în
structura ei” (GA 102, p. 84). Și aici trebuie ieșit
din simplificările unor lecturi pripite!
Desigur, ne putem întreba asupra relației din-
tre „fizică”, ca știință, și „tehnică”, ca forță care își
pune pecetea pe lume. În fond , este de pus între-
barea: „care este și de unde deschiderea domeniu-
lui obiectivării uniforme a naturii și capacitatea
de a produce (Machbarkeit) a mașinii”, care oferă
„șansa de comandă (Bestellbarkeit)” peste realita-
tea din fața noastră? (GA 102, p. 213). Răspunsul
său este că orizontul „eficienței” leagă cele trei -
fizica modernă, tehnica, Ge-stellul.
Așa cum este concepută în cartea Ființă și
timp, „ființarea specific umană (Da-sein) înseam-
nă demarcare (das Austehen) - a luminii (der
Lichtung)” (GA 102, p. 76). Doar că omul a ajuns,
între timp, în mâna „biofizicii” (G.A 102, p. 215) -
ceea ce înseamnă că esența omului este concepută
ca animal capabil de dezvoltare, prin dezvoltare
înțelegându-se nelimitată „autoinstituire”.
În Ființă și timp, „transcendentală” nu este
conștiința sau subiectivitatea, ci „ființarea umană
(Dasein)”, iar „transcendența” nu este altceva decât
„lumina în sensul aletheia gândită suficient” (GA
102, p. 269). Cei doi termeni nu-i creează, insistă
Heidegger, apropieri de Kant, Husserl, Jaspers.
Filosofia se întemeiază pe „distincția existent
(Seiend)- ființă (Sein)” (GA 102, p. 90, 93), de la
care trebuie plecat, repetă Heidegger. „Ultima în-
trebare adresată de gândire ei însăși: de unde vine
tăcerea gândirii” (GA 102, p. 88), la care asistăm.
Mai mult decât în alte volume ale lui Heidegger,
găsim reacții la concepții filosofice rivale. Pe fos-
tul său discipol Karl Lowith îl socotește „încă bo-
tanist. El adună fructe de lectură” (GA 102, p. 22).
Heidegger respinge explicit teza lui Wittgenstein -
unde nu este răspuns, nu este întrebare - spunând
că nu totul în cunoaștere se bazează pe întrebare
(GA 102, p. 71). În fața etalării rolului imens al lui
Husserl în filosofie și psihologie, Heidegger scrie
că acesta nu a căzut deloc din cer, ci i-a presu-
pus pe alții, precum Natorp, Meinong, Ehrenfels
(GA 102, p. 71). La distincția făcută de Marx,
între „gândirea schimbătoare de lume” și „gân-
direa ce luminează ființa”, replica lui Heidegger
este că ultima a rămas fără eficiență (GA 102, p.
95). Heidegger a refuzat să fie comparat sau aso-
ciat cu Jaspers (GA 102, p. 250), care nu ar ajunge
nicidecum să pună „întrebarea privitoare la fiin-
ță (Seinsfrage)” (GA 102, p. 265). El respinge de
plano orice pozitivism susținând că „pozitivismul
de orice fel își întemeiază puterea și capacitatea de
impresionare pe uitarea ființei” (GA 102, p. 78).
Or, el se opune tocmai acestei „uitări”.
Heidegger se arată mai curând decepționat
de filosofia contemporană lui. El consideră că
„filosofia devine, în formele logisticii, semanti-
cii, antropologiei și sociologiei și psihanalizei,
Doru Cernea	Căderea în timp (2022)
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
instrument cultural - devine capabilă de «viața în
societate»” (GA 102, p. 77). Nu există astăzi nici
măcar o filosofie a naturii, nici chiar o filosofie a
științelor naturii, „deoarece filosofia este la capăt.
O tehnologie a tehnicii ajunge” (GA 102, p. 87)
Nu sunt pesimist, precizează Heidegger (GA 102,
p. 201), doar „privesc în ceea ce este”.
Lui Hegel, Heidegger îi acordă cel mai mult
spațiu. Comparațiile sale sunt edificatoare. El scrie
că „«Logica» lui Hegel («Wissenschaft der Logik»)
este astăzi ultima și în același timp singura on-
tologie elaborată” (GA 102, p. 21). Din perspec-
tiva sa, „experiența conducătoare la Hegel este
«nevoia de filosofie». Experiența conducătoare la
Heidegger este uitarea ființei și ascunderea lumi-
nii dinspre prezență” (GA 102, p. 171). La Hegel
este, într-adevăr, „filosofie a revoluției”, cum spu-
nea Joachim Ritter, dar nu „revoluție a filosofiei”
(GA 102, p. 249). Aceasta deoarece și „dialectica
aparține logicii metafizicii - stă și cade împreună
cu metafizica” (p. 22). Heidegger privește cu inte-
res „renașterea lui Hegel”, dar atrage atenția că ce-
lebra dialectică hegeliană nu se înțelege dacă este
despărțită de „metafizica creștin-teologică” (GA
102, p. 140, 144, 193, 230) a lui Hegel. În realitate,
hegelianismul este un univers, din care nu se pot
rupe fragmente fără a-l transforma în altceva.
Lumea ce avea să vină, iar în miezul ei, soci-
etatea modernă târzie, a atras în volumul nouă
al Caietelor negre o caracterizare integral critică.
„Societatea industrială modernă: «realitatea», cri-
teriul tuturor deciziilor, țelul tuturor planurilor,
Dumnezeul - forma burgheză a comunismului
științific, ultimul câmp de încercare al nihilis-
mului extrem - libertatea planificată ca ultimă
performanță a dezorientării nihiliste” (GA 102, p.
107). Ar fi o societate ce terorizează - o teroare
din partea Ge-stell-ului, sprijinită de „sociologie,
care a devenit știința servituții sub societatea in-
dustrială”. O societate care prefigurează „epoca
tehnologiei (technologische Weltalter)” (GA 102,
p. 174) ce are printre produse terifiantele bombe
atomice și rachetele.
Pe de altă parte, „fără să observe contemporanii
ceva, un nihilism grobian să străduiește să-și pla-
seze lipsa sa de esență în spatele măștii rău puse a
antifascismului și a acțiunilor acestuia” (GA 102,
p. 26). Intelectualii își epuizează energiile într-o
astfel de temă, luată ca fiind singura temă a a vieții.
Ce înseamnă acum „intelectual” a arătat George
Braque - nu cultivarea „gândirii”, ci „cult al repre-
zentării”, al imaginii, cu omisiunea esențialului.
Teza lui Heidegger este aceea că „se stăpâneș-
te tehnica pe drumul și cu mijloacele unei totale
îngenunchieri sub Ge-stell” (GA 102, p. 33). În
jur proliferează entuziasmul și supunerea la im-
perative de fapt tehnice. Amenințarea cu arme
atomice stă peste toate, iar toți, toate puterile
nucleare, conlucrează la „o distrugere a lumii
(Weltzerstorung)” (GA 102, p. 33-34). Are loc
deocamdată o „pustiire a lumii sub Ge-stell, care
nu mai permite vreo creștere a «spiritului»” (GA,
102, p. 36). Iar odată cu zborurile în cosmos, înce-
pe o „mizerificare astronautică a lumii” (GA 102,
p. 318), trăită euforic, desigur.
Epoca este, însă, esențial, „epoca uitării fiin-
ței”. „În epoca Ge-stell-ului uitarea ființei, nere-
cunoscută ca atare, este organizată și consolidată
ca direcție prin instituții. În cercul acestei ființări
umane sociale - realitatea socială - se impune de
la sine că gândirea este blamată ca «social dispen-
sabilă» și ridiculizată. Acest procedeu este sigur în
prealabil de aplauzele societății” (GA 102, p. 79).
Are loc „împlinirea metafizicii (die Vollendung der
Metaphysik)” și realizarea felului de a gândi viitorul
al lui Hegel, Marx și Nietzsche prin Ge-stell (GA
102, p. 209-210). Lumea este aparent a înstăpâni-
rii omului asupra împrejurărilor vieții, dar, în fapt,
este a controlului din partea Ge-stell-ului. Oamenii
au devenit servitorii unui fel de a gândi și al produ-
selor sale, pe care nu le mai controlează.
Cultura epocii este ținta unor observații severe
din partea lui Heidegger. „În universul Ge-stell-
ului, în care totul este destinat înlocuirii, gândi-
rea ca reprezentare rămâne singura de neînlocuit.
Tirania ei merge atât de departe că ea nu mai este
ca atare supusă experienței” (GA 102, p. ). Această
gândire de esență tehnică, bazată pe imagine, in-
fuzează orice. „Ge-stell-ul comandă scriitura ca
reprezentare (Vorstellen), iar opinia și divertis-
mentul se mișcă în zona reprezentării” (GA 102,
p. 57). Ca urmare, se ajunge la degradarea în trep-
te - „poezia ca literatură, literatura ca scris, scri-
sul ca informație, informația ca reportaj, reporta-
jul ca întreținere, întreținerea ca plictiseală” (GA
102, p. 23). Se trăiește sub „teroarea mediilor de
informare în masă”, care modifică toate criteriile,
cu o „cultură a televiziunii”, care „discreditează
osteneala gândirii” (GA 102,p. 26). Are loc evo-
luția spre lipsă de răspundere a scrisului. „Orice
cuvânt ce se îndreaptă azi deschis contra acestei
mașinații neîncetate este - un pierdut” (GA 102,
p. 33). Avansează continuu „nivelarea lumii și a
oamenilor în continuu stoc de informații” (GA
102, p. 54). Orizontul vieții oamenilor se închide
în dreptul a ceea ce există.
Instituțiile nu mai sunt conform sensului lor.
„Universitățile au devenit deja obiect al orga-
nizării sociologice a unei «instituții sociale». A
devenit fără sens a mai participa aici” (GA 102,
p. 82). Pluralismul este proclamat, dar în fapt
servește acel monism sumar ce stă la baza reali-
tății ce s-a creat (GA 102, p. 132). „Sfera publică
(Offentlichkeit)” aduce dominația „anonimității
(das Man)”, a lui „se zice”, „se crede”, „se face” etc.,
în viața fiecăruia (GA 102, p. 207), ce se exercită
tiranic (GA 102, p. 293). O veritabilă „dictatură a
publicității” s-a instalat.
Evaluarea din partea lui Heidegger este fără
compromis, iar la schimbarea stărilor de lucruri
el s-a gândit constant. „Numai din ceea ce noi
numim insistent «ființa însăși - Sein selbst» poa-
te veni o schimbare” (GA 102, p. 35). Teza sa pe
12
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
acest plan al căutării soluțiilor este că „a eșua -
într-o gândire ce se clatină de secole în uitarea
evenimentului (Ereignisses), este o întreprindere
ieftină” (GA 102, p. 40). Nu vine vreo soluție de la
științe și tehnica pe care o alimentează. „Deoarece
gândirea tehnică stăpânește toate științele și aces-
tea viața cotidiană, nu este de așteptat ca pe aceas-
tă reprezentare tehnică să ajungă până acolo încât
să privească propriul tehnicii înseși” (GA 102, p.
64). Nu putem nici reveni la natură, căci natura
este „natură schimbată, nu physis” (GA 102, p.
229), cum ne-a obișnuit cultura clasică.
Soluția nu poate începe altfel decât cu resta-
bilirea „reflecției” ieșind din actuala „lipsă de
reflecție (Besinnunglosigkeit)” (GA 102, p. 129).
Reflecția (Reflexion) are a-și adăuga o dimensiune
nouă - cea „a luminii ascunderii de sine ca eveni-
ment” (GA 102, p. 61-62). Hermeneutica este, în
orice caz, superioară structuralismului și lingvis-
ticii (GA 102, p. 309) și se cere cultivată.
Este de făcut „pasul înapoi, la un alt început:
începutul din eveniment (Ereignis)” (GA 102, p.
125). „Pasul înapoi”(GA 102, p. 217; 351-352),
dublat de „noul început” constituie soluția lui
Heidegger din volumul de încheiere a Caietelor
negre și, de fapt, a operei sale.
În volumul a nouălea al Caietelor negre,
Heidegger amintește emblematic ceea ce a scris
Nietzsche - „Europa este o lume în declin.
Democrația este forma de declin a statului”(Niet-
zsche, Werke, XIII, 1903, p. 362) - și face din cele
două evaluări repere. Opinia sa la nivelul ani-
lor șaizeci era că s-a ajuns în momentul în care
Doru Cernea	Magia culorilor (2022), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
trebuie trase consecințe din acestea (GA 102, p.
46). Ceea ce Heidegger recomandă este „a nu
participa (sich nicht beteiligen)” (GA 102, p. 131)
la procesele de degradare ce au loc. „Politețe în
loc de politică (Politesse statt Politik)” (GA 102, p.
303) este deviza sa.
„Noul început” este și în Caietele negre orizon-
tul de bază al meditațiilor. Heidegger scrie aici că
„tehnica modernă este o însărcinare din partea
Creației, cum ne învață Biblia: luați în stăpânire
Pământul” (GA 102, p. 87). În mod clar, el vine în
punctul de început al culturii și civilizației în care
trăim, care este, într-adevăr, Biblia. Heidegger
vrea și în volumul al nouălea al Caietelor negre
să învățăm din ceea ce a ieșit din acest „început”
de-a lungul istoriei și să procedăm la „alt început
(andere Anfang)”, pentru un drum nou.
Spre a fi înțeleasă până la capăt, aserțiunea
de mai sus mi se pare de pus în legătură cu ceea
ce Heidegger însuși scrie, într-un alt volum al
Caietelor negre, când speculează asupra numelui
său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâl-
nește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa tre-
buie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de
timp, un plug prin câmpuri de piatră“ (GA 97, p.
62). În concepția lui, „un alt început are nevoie de
o gândire poetică. Ea este mai riguroasă decât orice
calcul exact” (GA 102, p. 63) și ne duce la „eveni-
mentul (Ereignis)”ce constă în apropierea „ființei”.
Interpretarea pe care o dau mi se pare întări-
tă de textul uimitor atașat Caietelor negre, sub un
titlu metaforic, inspirat tot de lucrarea pământu-
lui - Brazde (Furchen). Este un text încifrat într-o
mulțime de termeni, corelații și distincții. Ceea
ce este, însă, hotărâtor în acest text este voința lui
Heidegger de a croi calea pentru a recupera (sau,
poate, institui!) „deosebirea (Unterschied)” (GA
102, p. 375). Este vorba, înainte de orice, de „braz-
de ale limbii deosebirii” pentru a înainta apoi spre
„deosebirile” vieții și ale lumii. Brazdele vor de
fapt să pregătească „ființarea umană (Dasein)”
pentru a prelua „deosebirile” lumii și a recrea is-
toria. „Pasul îndărăt”, „scoaterea ființei din uita-
re”, „un alt început”, „evenimentul” sunt termeni
cruciali ai lui Heidegger în Caietele negre, dar și
în Contribuții la filosofie și în scrieri anterioare,
care sunt plasați în această viziune a restabilirii
„deosebirilor”.
Descifrarea până la capăt a Brazdelor cere co-
relarea cu multe alte fragmente din scrierile lui
Heidegger. Mi se pare elocvent însă, pentru di-
recția pe care gânditorul se mișcă aici, reacția lui
la interpretarea relației „Eu-Tu”, concepută, cum
știm, de Martin Buber și preluată de mulți con-
temporani, ca soluție de ieșire din subiectivism.
Reproșul său este că „Eu”-l și „Tu”-ul sunt con-
cepute fără „sine (Selbst)”, încât relația lor nu este
cea care crește din „caracterul de sine al ființării
umane (die Selbstheit des Da-seins). Aceasta, însă,
este fără substanță dacă nu este gândită ca aparți-
nând aceluiași al ființei (Seyn) - acestui același în
ceea ce-l face el însuși (seine Selbheit) totuși eveni-
ment al deosebirii” (GA 102, p. 404). Evident că-
utarea restaurării „deosebirilor” este la Heidegger
din capul locului o căutare a recuperării „sinelui”.
Putem avea o părere sau alta despre cele evoca-
te. Opinia mea este aceea că Heidegger nu a avut
vederi neglijabile, ce ar putea fi trecute în arhive,
despre lumea ce avea să vină. Plasarea Dasein-
ului și a Ge-stell-ului în centrul interpretării, ex-
plicației și anticipărilor schimbă, desigur, cugeta-
rea asupra lumii. Dar nu rezolvă problema lumii
ce urma să vină, care este în mare și lumea zilelor
noastre. Heidegger avea dreptate să susțină, con-
tra superficialismului care a ocupat terenul, că
trebuie mers în adâncimea lucrurilor. El a respins
energic impresia epuizării lumii de ceea ce este la
suprafața exploatată de mulți contemporani.
Nu avem, însă, altă adâncime decât oamenii
înșiși pe care-i întâlnim, cu organizările și activi-
tățile lor. Înțelegem trecerea de la „sine (Selbst)”,
la „însușirea de a avea sine (Selbheit)”, dar nu gă-
sim alți oameni. Heidegger ne pune la încercare,
el observând că acești oameni sunt împinși într-o
criză redutabilă, care-i și derutează. Pe bună drep-
tate, el înfige sonda cel mai adânc - în dreptul
„ființei (Sein) și „ființării umane (Dasein)” - și
pune „întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage)”.
Numai că, după părerea mea, abia de aici va tre-
bui începută construirea apropierii „ființei”.
În ceea ce mă privește, caut să fac față tulbu-
rătoarelor întrebări ce se ivesc cu o filosofie a re-
producerii sociale și culturale a „ființării specific
umane (Dasein)”, pe temelia dată de conjuncția
naturii și civilizației, filosofie axată pe diferenți-
erea acțiunilor și cunoștințelor și folosirea lor re-
flexivă. În acest fel, cred eu, se poate gândi „cu
Heidegger împotriva lui Heidegger”, și, de ce nu,
„contra lui Heidegger”, cum propune chiar el,
intrând însă mai precis și altfel în problemele pe
care le-a pus.
(Din volumul Andrei Marga,
Filosofia lumii actuale, în pregătire)
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
13
Teatrul de comedie și
modalități ale comicului în
secolul XX: analiză, istorie
și reprezentanți (III)
^[^Ulian Cătălui
Luigi Pirandello (1867 -
1936), între teatrul oglinzilor
și tragicomedia unei lumi în
descompunere
Luigi Pirandello (1867-1936), dramaturg, ro-
mancier, nuvelist, poet italian ale cărui „cele mai
mari contribuții” estetico-literare au fost piesele
sale de teatru.1 A primit Premiul Nobel pentru
Literatură în 1934 pentru „puterea sa aproape
magică de a transforma analiza psihologică în-
tr-un teatru bun”2. În biografia lui Pirandello,
fascinant este faptul că din cauza unui conflict cu
însuși rectorul Universității din Roma a fost forțat
să părăsească această instituție și s-a dus tocmai la
Bonn cu o scrisoare de prezentare a unuia dintre
ceilalți profesori ai săi, Ernesto Monaci, șederea
în viitoarea capitală a R.F.G. durând doi ani, fiind
plină de viață culturală și literară: i-a citit asiduu
pe romanticii germani, Jean Paul, Ludwig Tieck,
Adelbert von Chamisso, Heinrich Heine și, desi-
gur, pe proto-romanticul Goethe; a început să tra-
ducă Elegiile romane ale bardului din Frankfurt
pe Main, a compus Elegiile boreale în imitațiune
a stilului goetheenelor Elegii romane; a început să
mediteze intens asupra subiectului umorismului
prin lucrările lui Cecco Angiolieri, care parodia
în secolul al XIII-lea Dolce stil novo, iar în martie
1891 și-a luat doctoratul în filologie romanică3,
cu o disertație interesantă despre dialectul din
Agrigento, Sicilia: Laute und Lautenwicklung der
Mundart von Girgenti/ Sunete și dezvoltarea sune-
telor în graiul din Girgenti.
Și mai fascinant, dar în sens negativ, Pirandello
a fost un naționalist italian, care a susținut fas-
cismul într-un mod moderat, la un moment dat
oferind medalia sa cu Premiul Nobel guvernului
fascist mussolinian pentru a fi topită ca parte a
campaniei „Oro alla Patria”/ „Aur pentru patrie”
din 1935, în timpul celui de-al Doilea Război
Italo-Etiopian!4. Cărțile lui Pirandello includ ro-
mane, sute de povestiri scurte, șapte volume de
poezie și aproximativ 40 de piese de teatru, dintre
care unele sunt scrise în dialectul sicilian; iar „far-
sele tragice” ale lui Pirandello sunt adesea văzute
ca „precursoare ale teatrului absurdului”.
Autorul sicilian a devenit celebru datorită con-
cepției teatrale pe care a denumit-o semnificativ
teatrul oglinzilor, pentru că în el este înfățișată
viața reală, cea goală (o nuvelă de-a sa se numea
Viața goală), amară, fără masca ipocriziei și a
convențiilor, uzanțelor sociale, astfel încât specta-
torul să se privească astfel, pe sine, ca într-o oglin-
dă, așa cum este, și nu așa cum pare, cu adevărat
și să devină mai bun. Considerat de critică drept
unul dintre cei mari dramaturgi ai secolului XX,
Pirandello va fi scris numeroase piese de teatru5,
dintre care unele reprezintă reluări ale propriilor
povestiri, care sunt împărțite în funcție de stadiul
de maturitate al autorului: Prima fază - Teatrul
sicilian, Faza a doua - Teatrul umoristic/grotesc, A
treia fază - Teatrul în teatru (metateatro), A patra
fază - Teatrul miturilor.
La un moment dat s-a vorbit despre dimensiu-
nea „teatrului mental”6: spectacolul nu este ime-
diat unul pasiv, ci servește drept pretext pentru a
da glas „fantomelor” care populează mintea au-
torului (în prefața celebrei piese Șase personaje în
căutarea unui autor, Luigi Pirandello va clarifica
modul în care Fantezia, „o sprintenă slujnicuță,
care nu e totuși atât de nouă în meseria ei”, pune
stăpânire pe mintea lui pentru a-i prezenta per-
sonaje care vor să trăiască, fără ca el să le caute).7
Într-o scrisoare, trimisă de la Roma și datată 7
ianuarie 1888, Pirandello susținea indignat dar
și amar că scena italiană i se pare că a decăzut
cumplit: „Merg adesea la teatru și mă distrez și râd
de scena italiană care a căzut atât de jos și a de-
venit o târfă isterică și plictisitoare”!8. Pirandello
se detașează de vetusta și unilaterala lecție com-
teano-pozitivistă și, conștient în mod direct de im-
posibilitatea reprezentării scenice a „adevărului”
obiectiv, caută febril în producția dramaturgică
să exploreze abisal în esența lucrurilor pentru a
descoperi un alt adevăr (după cum explică el în-
suși în eseul Umor cu sentimentul contrariului).
Fără a fi un teoretician, un gânditor sistematic,
dar stăpânit de o constantă și profundă tensiune
a meditației, Luigi Pirandello, care era totuși scri-
itor și nu filozof, ajungea în opera sa la o imagine
a lumii care coincidea cu ideile și mai ales cu con-
cluziile filosofice ale importanților săi contempo-
rani.9 Protestând împotriva reducerii ei la o sche-
mă teoretică sau tezist-demonstrativă, Pirandello
va fi spus că piesele sale „se nasc din imagini vii”,
că ele nu sunt „un concept care ar încerca să se
exprime prin imagini, ci sunt dimpotrivă ima-
gine”10. Totodată, discontinuitatea personalității
marca indubitabil deruta spirituală a epocii, și
ea apărea, în teatrul lui Pirandello, prin situații-
le bizare ale comediilor: „dramaturg al unei lumi
în descompunere”, cum îl numea Silvio D’Amico,
„interpret al unui desperat nihilism”, autorul
siculo-italian fiind însă nu numai posedat de per-
sonajele pe care le crea, dar solicitat de ele să vor-
bească tuturor despre tristețea condiției umane.11
Ca și în nuvele, există un punct de plecare re-
alist în comediile pirandelliene, ca utilizarea di-
alectului, în unele din ele, dar mai ales situații-
le personajelor, mai ales că este vorba de Sicilia
micilor și prăfuitelor orașe, cu o liliputană clasă
de mijloc conformistă și limitată, în care oame-
nii spun adevărul numai punând pe cap „tichia
cu clopoțel” a clovnului, adică simulând nebunia,
Doru Cernea	Culorile dimineții (2021)
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
iar în comedia de față, Așa e (dacă vi se pare), în-
delungata nesiguranță față de identitatea soției se
rezumă în cuvintele ei înșiși: „eu nu sunt nimeni”,
înțelese nu atât ca expresie a unei teorii filosofice
dragi lui Pirandello, relativismul, cât ca oglindire
a situației de „inferioritate și de cvasi-inexistență
a femeii” în lumea arierată, neevoluată a sudului
Italiei.12
Din cele patru etape sau faze ale creației piran-
delliene am ales faza a doua, apropiată de tema
acestui macroeseu - Teatrul umoristic/ grotesc,
astfel, pe măsură ce autorul se detașează de rea-
lism și naturalism, apropiindu-se de decadentism,
a doua fază începând cu teatrul umoristic.
Așa e (dacă vi se pare)
Este o piesă, comedie, a lui Luigi Pirandello,
extrasă din nuvela sa Doamna Frola și domnul
Ponza, ginerele ei, care a fost reprezentată pentru
prima dată la Teatrul „Olimpia” din Milano pe
18 iunie 1917, deși autorul îi comunicase conclu-
zia fiului său Stefano cu două luni mai devreme,
Pirandello prezentând o ediție nouă și îmbogățită
abia în 1925, adaptând-o la reprezentarea teatrală
și modificând-o însă aproape complet.13 Piesa, de-
numită de autor, „farsă filosofică”, se concentrează
pe o temă foarte dragă lui Pirandello: incognosci-
bilitatea realității, în care fiecare își poate (acor)
da propria interpretare care poate să nu coincidă
cu a celorlalți, generându-se astfel un einsteinian
„relativism al formelor, convențiilor și exterio-
rității”, o imposibilitate de a cunoaște „adevărul
absolut” care este bine reprezentat de personajul
lui Laudisi. Dacă adevărul absolut există sau nu
este mult mai puțin irelevant: acesta este mesajul
final de lectură al operei, unde Pirandello plasea-
ză privitorul în fața unui fel de „barieră pe scenă”,
forțându-l să pună la îndoială însuși sensul a ceea
ce tocmai a văzut și însăși absența sensului, pro-
tagonistul absolut al scenei fiind, de fapt, drama
existențială a vieții umane în complexitatea ei in-
finită și, în virtutea teoremei, faptul că „adevărul
absolut și esențial nu există” și în urma dezbate-
rii aprinse dintre personajele acestui mic mediu
„provincial-burghez” sicilian, de fapt, adevărul
este pentru toată lumea „cum pare”14.
Comedia este împărțită în trei acte, iar în text
14
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
se face referire de mai multe ori la cutremurul
din Marsica, care a avut loc efectiv în ianuarie
1915, cataclism în timpul căruia ar fi murit pes-
te 30.000 de persoane, printre care toate rudele
doamnei Frola și orașul ei a fost dărâmat.15 Pe lân-
gă Pirandello, numeroși intelectuali ai vremii au
atras atenția opiniei publice asupra acestei trage-
dii, printre ei numărându-se filosoful și esteticia-
nul Benedetto Croce, poetul decadentist Gabriele
D’Annunzio și scriitorul Ignazio Silone, care a
supraviețuit cutremurului.16 Un lucru mai pu-
țin știut este că la reconstrucția zonei și-au adus
aportul, deloc de neglijat, și soldații români ai
Legiunii Române din Italia, creată în iunie 1918,
combatanți originari din Transilvania, Banat și
Bucovina!17.
Revenind la piesă, viața unui oraș liniștit de
provincie este zguduită gogolian de sosirea unui
nou angajat, domnul Ponza, și soacra lui, doamna
Frola, care au supraviețuit zguduitorului și terifi-
antului cutremur din Marsica, zvonindu-se, însă,
că împreună cu cei doi a ajuns în oraș și soția
domnului Ponza, chiar dacă nimeni nu a văzut-o
vreodată.18 Soții Ponza stau la ultimul etaj al unui
bloc de la periferie, în timp ce doamna Frola locu-
iește într-un apartament elegant, acest trio fiind
astfel implicat în vorbăria/ bârfa orașului, care îl
vede pe domnul Ponza drept un „monstru” ce o
împiedică pe soacră să-și vadă fiica ținută închisă
în casă ca la pușcărie.19 Drept consecință, superio-
rul domnului Ponza, consilierul Agazzi, merge la
prefectul urbei pentru a scoate adevărul la lumină
și a lămuri spinoasa problemă, această cerere, co-
municată soției și altor cunoștințe adunate în casa
consilierului, provocând ilaritatea cumnatului
sceptic pe nume Laudisi, care îi apără pe nou-ve-
niți de curiozitatea bolnăvicioasă a localității afir-
mând imposibilitatea cunoașterii altuia/ altora
și, mai general, filosofic vorbind, adevărul abso-
lut.20 Doamna Frola devine apoi subiectul unei
adevărate interogări sau investigații asupra vieții
familiei sale și pentru a scăpa de ancheta care o
afectează în mod direct, ea justifică „posesivitatea
exagerată” a ginerelui față de soția acestuia, însă,
după cum era de așteptat, aceluiași interogatoriu
trebuie să-i facă față și domnul Ponza, în cadrul
căruia declară nebunia soacrei, potrivit acestuia,
ea înnebunind din cauza morții fiicei sale Lina,
prima lui soție, și este convins că Giulia (a doua
nevastă) este de fapt fiica încă în viață!21. Din acest
motiv, el și soția sa, pentru a păstra vie iluzia fe-
meii, au fost nevoiți să ia o serie de măsuri de pre-
cauție care i-au făcut pe locuitorii orașului să fie
suspicioși, astfel, nedumeriți de această revelație
sau epifanie, cei prezenți sunt totuși liniștiți de
cuvintele domnului Ponza, mai târziu, însă, intră
pe scenă doamna Frola care, dându-și seama că a
fost tratată ca o nebună sau dusă cu pluta, îi face
aceeași acuzație ginerelui ei: este nebun, cel puțin
în a o considera pe Giulia a doua soție.22 Signor
Ponza susține că, după absența îndelungată a so-
ției într-un azil de bătrâni, nu a mai recunoscut-o,
și nu ar fi acceptat-o acasă dacă nu ar fi avut loc a
doua nuntă, de parcă ar fi fost o a doua femeie.23
Toată lumea rămâne mască, neștiind ce să mai
creadă, în afară de Laudisi care izbucnește, din
nou, într-un hohot de râs, căutarea probelor pen-
tru a determina adevărul este de fapt prilejul ca
el să dezvăluie sensul acestei lucrări: el argumen-
tează logic cu încrederea încredințată „faptelor” și
pretinde realitatea egală cu „fantoma” construcți-
ei subiective, afirmând astfel lipsa de soluționare
a enigmei.24 Un exemplu de dialog al acestuia din
urmă cu propria sa imagine reflectată în oglindă
rezumă neexhaustiv întreaga piesă pirandelliană:
„Eh dragă! cine e nebunul dintre noi? Oh, știu: eu
spun TU! și arăți spre mine cu degetul. Acolo merge
că, față în față, noi doi ajungem să ne cunoaștem
bine. Necazul este că, așa cum te văd eu, alții nu te
văd... Devii o fantomă pentru alții! Totuși, îi vezi
pe acești nebuni? Indiferent de fantoma pe care o
poartă cu ei, în ei înșiși, merg în alergare, plini de
curiozitate, după fantoma altora! Și ei cred că este
diferit”25.
În încercarea de a rezolva enigma, consilierul
Agazzi organizează o întâlnire decisivă între soa-
cră și ginere, rezultatul fiind niște scene de vio-
lență emoționată, în care domnul Ponza își atacă
soacra urlând adevărul în fața ei, dar mai târziu
își va cere scuze pentru această atitudine lipsită de
eleganță spunând că a fost necesar să joace rolul
nebunului pentru a menține vie iluzia doamnei
Frola.26 În ultimul act al piesei, după o căutare za-
darnică a unor dovezi în rândul supraviețuitorilor
cutremurului din Marsica, soția domnului Ponza,
singura capabilă să rezolve problema făcându-i
pe toți conștienți de adevăr, este dusă acasă la
Agazzi.27 Cu fața acoperită de un văl negru, recla-
mă că este atât fiica doamnei Frola, cât și a doua
soție a domnului Ponza, în timp ce ea pretinde că
nu este niciuna: „Eu sunt cea care mă crede”. Apoi,
intervine Laudisi, după un rânjet, care spune, cu
o privire de sfidare persiflantă: „Și iată, domnilor,
cum vorbește adevărul! Sunteți fericiți?”28.
În această comedie-farsă este clară și dimensi-
unea poetică a lui Pirandello: prima fază a umo-
rului, avertismentul contrar, și deci comedia, este
expusă de personajele care întruchipează perso-
najele burgheziei sau clasei de mijloc siciliene de
atunci, ele judecând pe baza stereotipurilor impu-
se de societate și când văd povești care sunt dife-
rite de tiparele lor, simt opusul a ceea ce ar trebui
să fie (mama nu poate să nu-și viziteze fiica), ju-
decata lor fiind deci condiționată de convențiile
sociale.29 Dar poetica are și un alt aspect, unul mai
profund care nu se mulțumește cu ceea ce vede la
suprafață, ci vrea să investigheze eul, profunzimi-
le subiectelor, personajul Laudisi, un fel de alter
ego al autorului sau eu teatral, să-i spunem, având
această funcție importantă, care nu se mulțumeș-
te cu date obiective, nu se oprește la curiozitatea
și zâmbetul burgheziei, mergând mai departe.30 În
Doru Cernea	Aripile credinței (2021)
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
realitate, personajul nu are nevoie să investigheze,
pentru că a ajuns deja la conștientizarea filosofică
a incomunicabilității umane dar, cu toate acestea,
trebuie explicat altora că poate s-a întâmplat ceva
tragic cu acea familie și, prin urmare, ar fi mai
bine să nu încerce aflarea mai multor lucruri.31
Până la urmă, adevărul însuși ne face să înțelegem
durerea familiei, care se comportă în acel mod
ciudat, tocmai pentru a acoperi tragedia care i-a
lovit pe ceilalți și pe ea însăși.32
Note
1	Cf. „Luigi Pirandello - Biographical”, în www.no-
belprize.org, 20 March 2018.
2	Cf. „Nobelprize.org”, în www.nobelprize.org, 20
March 2018.
3	Thomas G. Bergin, (1976), „Pirandello Luigi”, în
William D. Halsey (ed.), Collier’s Encyclopedia, 19, New
York, Macmillan Educațional Corporation, pp. 76-78.
4	Renee Winegarten (1994), „The Nobel Prize for
Literature”, în The American Scholar, 63 (1): 63-75.
5	Luigi Pirandello, Maschere nude, a cura di Italo
Zorzi e Maria Argenziano, Newton Compton Editori,
2007, online.
6	Roberto Alonge, Pirandello, Bari, Laterza, 1997,
p. 7.
7	Luigi Pirandello, Teatru, București, ELU, 1967, p.
24.
8	Elio Providenti (a cura di), Luigi Pirandello.
Epistolario familiare giovanile (1886 - 1898), Quaderni
della Nuova Antologia XXIV, Firenze, Le Monnier,
1985, pag. 26.
9	Nina Fațon, Istoria literaturii italiene, București,
Editura Științifică, 1969, p. 433.
10	Ibidem, pp. 433-434.
11	Ibidem, p. 434.
12	Ibidem, pp. 434-435, apud Maria Brandon Albini,
Mezzogiorno vivo. Popolo e cultura nell’ Italia del Sud,
Milano, Ercoli Ercoli Editore, 1965.
13	Cf. „Cosi e (se vi pare)”, în Rai Teche, 23 novembre
1954, online.
14	Cf. #Un classico da rileggere: „Cosi e Pirandello
(se vi pare)” - Cultura - L’Unione Sarda.it, în LUnione
Sarda.it, 21 novembre 2017.
15	Cf. „Cost e (se vi pare) - Benvenuto Cellini” su
www.benvenutocellini.it., 4 febbraio 2018.
16	Roberta De Santi, 13 gennaio 1915, ore 7.52, su
terremarsicane.it, Terre Marsicane, 10 gennaio 2018,
online.
17	Marco Baratto, „La collaborazione romena alla gu-
erra in Italia”, su instoria.it, InStoria, consultato il 16
ottobre 2018, online.
18	Cf. „studiarapido, Cost e (se vi pare) di Pirandello
- Descrizione e Trama - Studia Rapido”, în Studia
Rapido, 7 dicembre 2014.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Cf. „studiarapido, Cost e (se vi pare) di Pirandello
- Descrizione e Trama - Studia Rapido”, în Studia
Rapido, 7 dicembre 2014.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Ibidem.
29 Cf. „Cosi e (se vi pare)”, în sites.google.com, fără an.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
15
istoria literară
Biografemele patologice (I)
■ Radu Bagdasar
Voltaire a oscilat, toată viața, între „exu-
beranța veselă” (fr. „exuberance joyeu-
se”, Hellegouarc’h 1997, XXV) și tristețe
(„abattement”). Două scrisori succesive către
d’Argental exprimă, prima, entuziasmul pentru
ultima lui piesă de teatru, speranțele sale, succe-
sul uneia dintre întreprinderile sale1, următoarea
este de o umoare neagră. Critica unui jurnalist, un
pamflet răuvoitor, o ediție piratată a uneia dintre
operele lui, afirmația unor răuvoitori ca jurnalistul
Desfontaines sau Clement că descinde dintr-un
țăran sau, și mai rău, din patiserul Mignot pe care
Boileau la timpul lui îl tratase de „otrăvitor” îi de-
clanșează stări de disperare și mânie neagră. Iar
când soția librarului Lejeune care tocmai îl vizitase
este prinsă la frontieră cu exemplare din lucrarea
Recueil necessaire oferite de el, filosoful, speriat de
eventualele consecințe, își face bagajele și dispare.
Ce este rar și lăudabil la Voltaire consistă în faptul
că spaimele lui nu îl conduc la autocenzură, nu au
nici o incidență asupra operei care rămâne la fel de
subversivă. Voltaire rămâne o referință de curaj,
chiar dacă alternat cu momente de mare lașitate
repede depășite. Fără a fi un erou, filosoful a ști-
ut să facă față vicisitudinilor politice consecutive
propriilor lui luări de poziție. Dar epoca era relativ
tolerantă, cel puțin în ce-l privește.
Byron scrie Don Juan și Viziunea Judecății în
momente de profundă melancolie, remarcă au-
toarea uneia dintre edițiile franceze ale poetului,
Leslie A. Marchand. Iar el însuși se autoanalizea-
ză: „Caut care ar putea fi rațiunea care face că mă
trezesc în fiecare dimineață la o anumită oră, și
mereu foarte abătut - pradă, aș zice, unei adevă-
rate disperări și unui profund dezgust pentru toa-
te lucrurile - inclusiv pentru ceea ce mi-a plăcut
în ajun. După o oră sau două, această umoare se
disipează. În Anglia, în urmă cu cinci ani, am avut
același fel de hipocondrie [...]”(Byron Journal de
Ravenne 2 fevr. 1821).
În restul timpului, Byron este invadat în această
perioadă târzie a vieții lui, de o inerție și o repul-
sie „mai puternică decât indiferența”, punctate de
„explozii de mânie”. Lucrurile pot merge foarte de-
parte în fazele depresive pentru că aiurea, autorul
lui Childe Harold evocă pofta de a-și zbura creierii
într-o asemenea circumstanță: „blown my brains
out”. „Eram pe jumătate nebun în epoca în care
l-am compus, împărțit între metafizică, munți, la-
curi, o dragoste nestinsă, gânduri inexprimabile și
coșmarul propriilor mele abateri. În unele bune
dimineți, mi-aș fi zburat bucuros creierii, dacă nu
mi-ași fi adus aminte de plăcerea pe care soacra
mea ar fi avut-o cu această ocazie; și, chiar atunci,
dacă aș fi putut fi sigur de a-i bântui sufletul [...]”
(Byron>Thomas Moore, january 28 1817).
În ciuda complexului „sinucigaș”, vitalitatea lui
transpare în cele din urmă în unda de umor care
îi colorează spusele. Ce este semnificativ consistă
în faptul că această fază de cvasi nebunie cores-
punde compunerii Cântului al III-lea al lui Childe
Harold, culme vibrantă a poemului, (pentru care
de altfel îl elogiază Moore). Byron constituie o
notabilă excepție în ce privește aprecierile asupra
propriului act scriptural. Spre deosebire de Moore,
poet și el, care clamează patima lui pentru scris,
Byron vede exercițiul fantasmatic ca pe „o tortură,
de care trebuie să mă eliberez, dar niciodată o
plăcere”. Vorbește despre „the pain of writing” „
[...] durerea de a scrie” (Byron>Moore january 2
1821). Fraza și întregul paragraf nu explicitează
afirmația: de ce este dureroasă creația pentru po-
etul englez, ca și pentru Flaubert de altfel, când
pentru majoritatea este un moment de jubilație,
de euforie? Este oare tensiunea extremă a căută-
rii excepționalului, a perfecțiunii absolute, dorința
irepresibilă de magnificență, cauza durerii în mo-
mentul transferului fantasmei din intelect în lim-
bă ca o naștere dificilă, conștiința scandalului pe
care acesta îl va antrena? Confratele peste timp al
lui Byron, A. E. Housman este perfect convins de
fecunditatea literară a stărilor melancolice induse
de boală atunci când susține „Am scris rareori po-
ezie când nu eram în stare proastă de sănătate”.
Flaubert, solitar, perfecționist până la manie,
neconvențional, a suferit atacuri toată viața din
partea presei, a justiției, a mediocrilor, cu impact
psihologic asupra lui. Finalmente, se definea el în-
suși drept „doctor în melancolie»: „Am trecut prin
asta și puțin a lipsit să nu mor. Sunt un mare doctor
în melancolie. Și acum încă îmi am zilele mele de
deprimare și de deznădejde. Dar mă scutur ca un
om ud și mă apropii de arta mea care mă încălzeș-
te. Faceți ca mine, citiți, scrieți și mai cu seamă nu
vă gândiți la bagatela dv.” (Flaubert>d-ra Leroyer
de Chantepie, 11 iulie 1858); sau: „Mă simt câte-
odată sleit și frânt pînă în măduva oaselor, și mă
gândesc la moarte cu nesaț, ca la o încheiere a ori-
cărui zbucium. Pe urmă, treptat, totul urcă iarăși la
suprafață. Mă reexalt și cad din nou - și tot asa!”
(Flaubert>Ernest Feydeau 29, 30 noiembrie 1859).
„[...] A se gândi la moarte cu nesaț îl apropie de
Byron, Hemingway, Montherlant, Maiakovski...
Zile de «lucru» de ciclotimic” după J. B. Pontalis,
felul său de a avansa este o perfectă diagramă clini-
că a fazelor maniaco-depresive. În decembrie 1934,
Henry Miller, acuzând o depresiune devastatoare,
se dovedește incapabil timp de zece zile să aștearnă
câteva rânduri pe hârtie ca răspuns la o scrisoare
a lui Blaise Cendrars (Cendrars-Miller 1995, 65).
Jean Delay, autor în anii 50 al unui interesant
studiu intitulat Nevrose et creation2, parvine la
concluzia că tulburarea nevrotică se comportă ca
Doru Cernea	Tărâmul făgăduinței (2022)
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
„un spin în carne”, o frustrație ascuțită care îm-
pinge subiectul să-și remanieze universul și siste-
mul de valori până la găsirea unui nou echilibru3.
Pentru acest tip de autori, opera nu este „expresie”
ci „soluție” a unei stări de dezechilibru, iar prin
aceasta un act de autopsihoterapie. Rezultă, ca o
concluzie enormă, că opera însăși este ocazionată
de boală. Concluzia lui Jean Delay ține de coinci-
dentia oppositorum: „Admirabil este faptul că ei
au știut să facă o bună utilizare a maladiei și să
găsească o soluție la dificultăți interioare care ar
fi dus pe un altul la eșec. Aceleași organizații ne-
vrotice pe care le vedem în mod obișnuit în pato-
logie sfârșind printr-un faliment pot, într-adevăr,
să sfârșească într-o creație la oamenii suficient de
dotați pentru a transforma necesitățile lor de ori-
gine în finalități originale și a converti slăbiciunile
lor în forțe” (Delay, 97).
Delay consideră că opera lui Andre Gide, cu
„dublele [ei] romanești” în care se hipertrofiază
fiecare dintre „eurile [sale] posibile”, reprezintă
precipitatul dificultăților personale ale autorului
căruia îi procură finalmente catharsisurile nece-
sare. Opera se legitimează ca soluție a „dificultă-
ților personale”. Jean Laplanche, figură de marcă
a psihanalizei franceze, care și-a consacrat în anii
1960 teza de doctorat relației între nebunie și cre-
ativitate, consideră abordarea lui Delay pertinen-
tă în măsura în care se îndepărtează de tendința
de a reduce opera la patologia unui autor văzut
ca o ființă diminuată. În acest punct trebuie făcu-
tă o diferență între nevroză și psihoză. Nevroza,
spune Laplanche: „[...] remania datele creând un
nou «fond» prin «forma» răspunsului său; psiho-
za sfârșește prin a face să explodeze aceste date,
din care nu se mai regăsesc decât fragmente in-
forme. Dacă am urma această comparație între
creația nevrozatului și abundența delirului, am
constata de exemplu că delirantul tinde să abo-
lească această premiză de orice chestiune posi-
bilă: intersubiectivitatea. Chiar nevrozat, se scrie
întotdeauna pentru altul, dar se delirează pentru
sine” (Laplanche 1984, 3).
Psihiatrul și neurologul Henri Ey4 explică va-
loarea estetică a operei prin aceea că opera „[...]
ar proveni direct [...] din fondul comun al fantas-
melor umanității, abisuri din care nebunul iese
la suprafață cu mâinile încărcate de cochiaje cu
forme minunate”.
Referințe bibliografice
Byron Lord (1873) Letters and Journals of, volume 1,
Harvard Univerrsity.
Cendrars, Blaise - Miller, Henry (1995).
Correspondance 1934 - 1979: 45 ans damitie, Paris:
Editions Denoel.
Laplanche, Jean (1961), Holderlin et la question du
pere, Paris: P.U.F.
Note
1	Voltaire se lansase cu talent în afaceri: fondase o
întreprindere de ciorapi de mătase, o alta de orologerie
haut de gamme, patrona o alta de un porțelan special
etc.
2	In Aspects de la psychiatrie moderne, Paris: P.U.F.,
1956, pp. 79 - 115.
3	În Prefața la Hyperion, Holderlin semnalează că își
propune să arate rezolvarea disonanțelor în interiorul
unui caracter, dar ultimele cuvinte ale romanului -
năchstens mehr - dovedesc contrariul.
4	La Psychiatrie devant le surrealisme, in Evol.
Psych., 1948, IV, n° exceptionnel.
■
16
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
social
Recurs la magie
■ Ani Bradea
Imagine din Expoziția „Cămașa ciumei”.
Fotografie de Iuliana Dumitru
Pandemia de Coronavirus, ca atâtea alte mo-
lime din istoria omenirii, a adus înainte de
toate teama. Amenințarea unui inamic ne-
cunoscut și nevăzut a alimentat comportamentele
panicarde peste tot în lume. Știința s-a dovedit de-
pășită, cu toate mărețele-i cuceriri de-a lungul tim-
pului, în presă au apărut tot felul de știri și articole
alarmiste, multe dintre ele dovedindu-se la scurt
timp ca fiind false, zvonistica a înflorit. Începând
cu punctele de vedere ale specialiștilor (și ale celor
mai puțin specialiști, dar care și-au văzut notorie-
tatea brusc avantajată de context) și până la promo-
varea părerilor a tot soiul de neo-șamani și cititori
în stele, toată paleta de interpretări a fost atinsă.
Printre altele, la finele anului trecut, se vorbea la
mai multe posturi de televiziune despre șamanii
din Peru care au prezis sfârșitul pandemiei în 2022.
Dincolo de un amuzament al situației, comun pro-
babil marii majorități a celor care au vizionat știrea,
stă tristețea faptului că noi românii suntem întot-
deauna gata să îmbrățișăm obiceiuri și tradiții de
aiurea în loc să căutăm în propriul nostru trecut, să
descoperim propriile noastre tradiții ancestrale, să
le cunoaștem și să le ducem mai departe prin timp,
ca dovadă a identității și a existenței îndelungate pe
aceste plaiuri.
O astfel de sondare în trecut, căutând printre
credințele și obiceiurile magice românești, a fă-
cut Athena Dumitriu1, artist plastic textilist, prin
recenta expoziție2 „Cămașa ciumei” de la Muzeul
Național al Țăranului Român din București.
Aducând la lumină un vechi ritual, artista, se spune
în textul de prezentare al Muzeului, „speră în secret
ca refacerea acestui act magic să ne aducă vinde-
carea pe care cu toții o dorim și după care tânjim”.
Rădăcinile acestui obicei se pierd în trecut, da-
tând, cel mai probabil, din perioada medievală. Eu
am aflat povestea în copilărie, bunica mea paternă
era o tezaurizatoare a vechilor tradiții și mi-a vor-
bit despre cămașa ciumei, un obicei despre care ea
auzise, la rându-i, de la bunica ei. În vremea celei
mai cumplite dintre maladii, ciuma, exista un ri-
tual despre care se credea că are puterea să alunge
boala, cu condiția să fie îndeplinit fără nicio aba-
tere de la reguli. Se desfășura cam așa: seara, la
apusul soarelui, se adunau mai multe femei într-o
casă a uneia dintre ele, de obicei o femeie singură,
unde se apucau să toarcă, să țeasă, să croiască și să
coasă o cămașă din cânepă. Totul trebuia isprăvit
înainte de miezul nopții, pentru ca, la momentul
trecerii în ziua următoare, cămașa să fie aruncată
între hotare (adică la marginea satului), de unde
ciuma ar fi luat-o, și, astfel, ea era alungată de
pe acele meleaguri. Obiceiul este cunoscut
în mai multe regiuni din țară. În Maramureș, de
pildă, în Țara Lăpușului, s-au confecționat cămă-
și ale ciumei și în vreme de război. S-a considerat
războiul ca fiind tot un fel de ciumă. Acolo circulă
chiar mai multe variante cu privire la confecționa-
rea cămășii, dar și în ceea ce privește „livrarea” ei.
De obicei numărul femeilor care lucrează la o astfel
de cămașă este de nouă, dar ele sunt fie fete tinere,
sub supravegherea uneia vârstnice, care cunoaște
tainele obiceiului, fie toate bătrâne și văduve, care
nu mai sunt supuse ispitelor cărnii. Am citit și
despre o variantă a ritualului în care cămașa este
purtată spre marginea satului de o femeie văduvă,
bătrână, care a depășit toate stadiile feminității, și
care merge goală ținând cămașa ciumei agățată pe
o cruce. Toți membrii comunității o urmează, dar
nimeni nu-i observă nuditatea! Prin goliciunea fe-
meii erau alungate spiritele rele. În alte variante, că-
mașa era fie agățată pe o cruce, fie îmbrăcată pe un
manechin confecționat din paie, dar odată ajunsă
la marginea satului nu era abandonată, ci i se dă-
dea foc. Ion Ghinoiu3 vorbește despre acest ritual,
că s-ar ține în mod frecvent pe 10 februarie, ziua Sf.
Haralambie, sfântul care are putere asupra ciumei,
holerei și a morții.
Dată care a fost aleasă, neîntâmplător desigur, de
către Athena Dumitriu pentru deschiderea expozi-
ției sale. Curatoarea Iuliana Dumitru, muzeograf
în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român,
și-a dorit, după cum mărturisea într-un interviu la
Radio România Cultural, contextualizarea actului
artistic, aducând în expoziție imagini ale icoanelor
care îl reprezintă pe Sfântul Haralambie, aflate în
patrimoniul Muzeului. Lucrarea principală însă,
în jurul căreia s-a organizat întregul eveniment,
o constituie o cămașă din cânepă, de dimensiuni
uriașe, pe pânza căreia, în partea din față, este de-
senată harta lumii. O metaforă extrem de expresivă
și, în același timp, tulburătoare, care ne transpune
într-un ritual ancestral magic adus în contempora-
neitate. Prin această „actualizare” artista (re)creea-
ză cadrul modern de desfășurare a ceremonialului,
implicând deopotrivă și privitorii într-un act de
magie în a cărui putere de înlăturare a răului sun-
tem chemați să credem cu toții. „Cămașa ciumei”
este realizată de Athena Dumitriu la fel ca în ve-
chime, din fire de cânepă. Alegere deloc întâmplă-
toare dacă ne gândim că materialul are o însemnă-
tate aparte. „Simbolismul cămășii este nuanțat de
materialul din care este ea făcută și care se află în
contact direct cu trupul: cânepă grosolană pentru
țăran și ascet, in fin pentru oamenii de lume, mă-
tase de preț pentru cei bogați, ornamente brodate
pentru cămașa purtată la diferite ceremonii...” - ne
spune „Dicționarul de simboluri”4. Și cum ciuma
trebuia alungată din sate, acolo unde locuiau ță-
ranii, ritualul era, așadar, doar pentru acest tip de
comunitate iar cânepa era singurul material care ar
fi putut avea eficacitate. De asemenea, din același
dicționar mai aflăm că „faptul de a-ți da și cămașa
de pe tine este un gest de nețărmurită generozita-
te. În măsura în care cămașa este o a doua piele,
aceasta înseamnă să te dăruiești pe tine însuți, să-ți
împărtășești intimitatea”. Prin cămașa ciumei, lo-
cuitorii satelor se dăruiau, simbolic, răului, reușind
astfel să-l potolească, să-l oprească, salvându-se în
final.
Mai trebuie spus că Athena Dumitriu nu este
la prima încercare de realizare a unei „cămăși a
ciumei”. La sfârșitul anului trecut, tot la Muzeul
Național al Țăranului Român, în cadrul „Salonului
Național de Miniatură Textilă” a expus o lucrare cu
aceeași tematică dar, evident, în miniatură. Artista
afirma că „dorința de a face această cămașă a apărut
cu mult înainte de pandemie iar perioada pe care
o traversăm doar a accentuat un gând mai vechi”.
Parte din expoziție au fost și fotografiile vechi, gă-
site în arhiva de imagine a MNȚR, grăitoare despre
procesul prin care firele de cânepă ajungeau obiec-
te de îmbrăcăminte. Un procedeu uitat astăzi, dar
care cu atât mai mult trezește curiozitatea.
Expoziția „Cămașa Ciumei” reușește prin re-
cursul la magie să aducă „un bob de speranță” în
vremurile de astăzi. De altfel, bolul cu semințe de
cânepă care a putut fi văzut pe o masă în sala de
expunere, alături de o serie de materiale documen-
tare, are și această conotație, de trimitere la germi-
nație, la viață nouă, adică la speranță, după cum
afirmă Iuliana Dumitru.
Note
1	Athena Dumitriu, membră a Uniunii Artiștilor
Plastici din România, trăiește și lucrează în București.
A absolvit Facultatea de Arte Decorative și Design -
Secția Arte și Design Textil - din cadrul Universității
Naționale de Arte București și are un masterat în Arte
Textile. Din anul 2011 este prezentă în mai multe ex-
poziții de grup și are multiple participări la „Salonul
Național de Miniatură Textilă”, unde a câștigat premiul
salonului în 2020 și premiul II în anul 2021. Expoziția
„Cămașa Ciumei” din cadrul Muzeului Național al
Țăranului Român (2022) este cea de-a doua expoziție
personală după expoziția „Fragil” care a avut loc la
Galeria Orizont (2021).
2	„Cămașa ciumei”, expoziție de Athena Dumitriu,
10-20 februarie 2022, Muzeul Național al Țăranului
Român, Sala Acvariu, curatoare: Iuliana Dumitru
3	Ion Ghinoiu, „Obiceiuri populare de peste an.
Dicționar”, Editura Fundației Culturale Române, 1997
4 Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, „Dicționar de
simboluri”, vol.1, Editura Artemis, București, 1993
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
17
poezia
■ Ion Cristofor
După ploaie
Părul sălbatic cântă neauzit de nimeni.
Încă tineri
ne scăldăm mâinile în lumina limpede a morții.
Călugării bătrâni cântă tropare
sub acoperișul de șindrilă
al casei.
E sâmbătă și ne pregătim
să adunăm în grămezi
aripile îngerilor
prinși între sârmele stâlpilor de înaltă tensiune.
Seara
Seara
când aerul se umple de păsări
de o tăcere
care te pipăie ca pe un mort
Sunt ceasuri în care
sub talpa casei se aud izvoarele
conversând cu strămoșii
Când fluvii îndepărtate
poartă inima noastră în cer
Pe o bancă întunericul
ne ține de mână
Neauzit
sapă timpul în noi
precum oarbele cârtițe.
Era pe când apunea
Era pe când tocmai apunea veacul
cicoarea, macul și asfodela
și iepurele de câmp se pitea
atât de sfios,
atât de speriat,
între pulpele mironosiței Angela.
Era tocmai anotimpul în care
inima mea se îndrepta spre tine
cum se îndreaptă acul busolei spre nord
și luna ce-a privit pe Adam și pe Eva
ca o perlă enormă
se prăbușea în fiord.
Ploua cu lumină în grâul curat
ca fața domnului nostru Isus Cristos.
Răstignit între sânii frumoasei
Cu spice și maci în brațe erai mortul cel mai
frumos.
O casă albastră
De o săptămână
O regină ghilotinată
S-a mutat în merii sălbatici din spatele casei.
Când tocmai ieșeam din ograda părăginită
Ne-au năpădit amintirile.
Unul din verii noștri
Ne-a amintit că nimeni nu colecționează lacrimi.
Iar preotul își deschidea umbrela cea neagră
Lângă un pâlc de mesteceni stingheri
Crescuți lângă o casă dată cu var
o căsuță albastră
locuită doar de suspinul unei bătrâne femei.
Viață de unică folosință
Palid
în fața oglinzii
îți speli mâinile cu indiferența
procurorului din Iudeea
brusc o rană își întinde trandafirul pe fața ta
când tocmai te gândeai la părul ei pubian
strălucind ca barba întunecată a unui rege asirian
o viață răvășită întunecându-se sub sorii cei
negri
o viață împuțită de zvonuri, de lașități, de
nimicuri
viață de unică folosință
ca ieftinul aparat de bărbierit
pe care tocmai îl arunci în coșul de plastic.
Târziu
Obrazul tău e acum doar o piatră fosforescentă
pe care o cravașează până la sânge insomnia
voci de stafii rătăcesc prin grădinile publice
sau poate divele îmbătrânite ale zilei
hienele ce pândesc ultimele cancanuri
în debara foșnesc ultimii caligrafi ai imperiului
în hainele tale mâncate de molii delirează
ultimul împărat
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
sub primele stele se lamentează un havuz
un papă excomunicat
cineva se joacă cu bancurile de pești
din bazinul de marmură
dintr-un golf argintiu
acum în rue Gaugain răsare luna
în urletul șacalilor s-a făcut atât de târziu.
Vulturul
În ochii vulturului
orașul e doar o împărăție a viermilor.
Pe tăpșane pustii
freamătă Dumnezeul ierbii
atotputernic și verde.
Fluturele
Fluturele tremură
pe mâna ta
pietrificată.
Mileniile se retrag în umbră
în scâncetul de copil al mării.
O fiertură de raci
Săpau de zor
(era încă lumină)
trei morminte adânci
O farfurie de zinc
cu o fiertură de raci
neatinsă
pe masa de piatră.
Soarele citește ziarul
în nori.
■
18
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
■ Mihai Dionis Barbu	
nici oaspetele tînăr	atît de arzătoare
nici preafrumoasa muziciană	mi s-a spus
nici crinul	că e uimirea
oaspetele nu se arată	și cînd culeg toamna
fata nu cîntă	frunze ruginite
crinul alb lucește	de sub teiul meu
lumina	tot la asta mă gîndesc
numai eu o știință	și mi se pare
a	
ascunderii umbrei	că sînt un maestru
lumina are neștiința ei ca o suverană	vechi de cinci sute de ani
descompusă în raze	*
	eu cu mintea mea
*	nu scriu nimic eu scriu cu un munte
în visul cel mai alb	de argint pînă
calc în lumină	îl tocesc
fără nicio talpă	atunci el devine
cu un experiment mental	rotund ca luna
pe care nu	începe să lumineze
eu îl guvernez	și zboară
și orice stăpînire	e un poem
rămîne	scris în tinerețe
o	
palavră	*
cu aer vechi între	maestrul vechi
noi sunete	de cinci sute de ani scrie numai noaptea
sînt tînăr	pînă cînd răsare
dar tot mă plîng de epocă	soarele
pînă se termină	dacă răsare soarele el știe că
*	poemele sale sînt vii și le aruncă în grădină
sînt revoltat contra lumii	printre flori
și-mi e rușine	*
văd deja cum lumea geme de timp	de la un vîrf de munte
din vreme-n vreme	la altul nu e niciun drum
eu mă gîndesc	deci niciun
la un eon și lumina se rafinează	cer
cu mintea mea	nici măcar urma
și zboară	vreunui gînd în mintea mea
*	în timp ce eu n-am nicio cifră
lumina să zboare	și nu pot fi rege
cu mintea mea?	de altfel lumea e tristă iar eu mult mai trist
mintea mea	ca și epoca
și zborul cu lumina?	*
	o regină bătrînă
îmi e indiferent	număra marea privind moartea
îmi e indiferent	care-i îndepărtează
că-mi e indiferent	regele de țărm
*	regatul e în spatele ei ea însă rămîne
de-aș ști ce e limba mea	pe țărm
m-aș opri din scris	pînă orbește
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
atunci crede ea
că va licări steaua
unde i-a zburat regele
e o nebunie
pe care nimeni
n-o contrazice
*
am oaspeți din ce în ce
mai mulți
dar numai în minte
ei trec paralel
dar n-au nicio dimensiune
eu surîd
știind că depășesc fizica
și rîd de liniște
ca de un străbunic
cu mustață cu tot
*
nu mă războiesc cu timpul
cu timpul nu mă războiesc
timpul nu există
el cade-n trecut
și eu sînt de față
și pe cel din viitor
nu-l văd
deși eu vedeam de la naștere încă
numai ceea ce nu există
dar am în fața mea
printre cărți
o cană cu apă
jumătate aer
jumătate apă
restul argilă
în ea stă un trandafir
și-n fața trandafirului
stau eu pînă cînd
înflorește
e atît de liniște
încît aș vrea să nu
scriu nimic
niciodată
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
19
file de jurnal
Întâmplări celebre la
Facultatea de Filosofie
din București (VI)
■ Nicolae luga
Figuri de profesori de neuitat
Un profesor tânăr și simpatizat de către stu-
denți era viitorul academician Cătălin Zamfir (n.
1941), avea pe atunci, în 1974, puțin peste treizeci
de ani și era proaspăt întors de la studiile docto-
rale din SUA, unde a susținut o teză despre sis-
temul sociologic al lui Parsons. Întotdeauna îm-
brăcat elegant, deferent și de o politețe care ieșea
în evidență, nu-i tutuia niciodată pe studenți. A
predat, din câte știu eu, un singur an cursul de
Materialism dialectic la grupa din care făceam și
eu parte și încă vreo doi ani un curs opțional de
Filosofia Istoriei, apoi s-a transferat la Catedra de
Științe Sociale de la Politehnică. La fiecare curs a
predat cu totul altceva decât poncifele marxist-le-
niniste în vogă, pe care le debitau pe negândite
unii profesori mai în vârstă. Avea un stil aparte
de predare, un mod original de a prezenta o pro-
blemă, mai întâi o enunța scurt și clar, apoi ne în-
treba pe noi ce credem despre subiect, ne asculta
pe toți cu răbdare și abia după aceea ne spunea ce
au zis autoritățile științifice din domeniu. La final
lăsa problema deschisă, fără un răspuns catego-
ric și definitiv. Știa să creeze o atmosferă care ne
punea în situația de a gândi fiecare cu capul său.
La seminarii, atunci când noi studenții discutam
în contradictoriu și spuneam uneori și lucruri
trăsnite, nu intervenea niciodată și se abținea să
Doru Cernea
Poteci imaculate - detaliu (2021), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
spună cine are dreptate și cine nu, probabil acesta
era stilul pe care l-a deprins la Universitatea din
Boston unde s-a format. Avea încă un obicei bun:
aducea cărți de acasă și le împrumuta la unii stu-
denți mai răsăriți, printre care m-am numărat și
eu. Și așa noi puteam fi la curent cu ce se discu-
ta în științele sociale din SUA, care erau ultimele
idei și găselnițe de peste ocean.
La Politehnica din București, Cătălin Zamfir
a fost coleg cu viitorul prim ministru Petre
Roman. Așa se face că a ajuns ministru în guver-
nul Roman, între iunie 1990 - septembrie 1991,
și a fost fondator al Facultății de Sociologie din
București. L-am mai întâlnit pe Cătălin Zamfir pe
la începutul anului 2001, pe aeroportul Charles de
Gaulle din Paris și am zburat cu același avion de
la Paris la Casablanca. Am avut timp să stăm de
vorbă câteva ore. Era foarte nemulțumit de politi-
ca românească în ansamblu, de faptul că nici mă-
car atunci când a fost ministru nu și-a putut pune
în aplicare proiectele sale privind funcționarea
unui Institut de Studiere a Calității Vieții. Înainte
de a ne despărți, mi-a cerut colaborări pentru o
Revistă de Sociologie pe care o conducea.
Profesorul Mircea Flonta, și el ajuns membru
al Academiei Române, a fost o adevărată speri-
etoare a Facultății. Înalt, sobru, distant, îmbră-
cat modest, de regulă fără cravată și cu cămașa
anostă încheiată țărănește până sus la ultimul
nasture, cu vorba domoală ardelenească (ab-
solvent al Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia
Mare), nu tutuia studenții niciodată. Era proas-
păt întors din Germania, unde a beneficiat de o
bursă Humboldt (1972-1973) și s-a specializat în
Epistemologie, lucrând sub îndrumarea unui pro-
fesor celebru de la Universitatea din Munchen,
Wolfgang Stegmuller. Revenit în România, a pu-
blicat un volum indigest, greu de citit și imposi-
bil de utilizat ca suport de curs pentru examene
(Adevăruri necesare ? Studiu monogtafic asupra
analicității, ESE, București, 1975). Referințele sale
bibliografice conțineau zeci de nume de filosofi ai
științei, cu lucrări în engleză și germană, despre
care numai foarte puțini specialiști au auzit în
România. Era cu totul altceva decât ceea ce s-a în-
vățat până atunci în facultățile de filosofie din țara
noastră, în materie de Teoria Cunoașterii. Omul
nostru își ținea cursurile citind monoton după
niște foi dactilografiate scoase dintr-o mapă, iar
un fir călăuzitor al ideilor părea ca și inexistent.
La o privire superficială, impresia de compilație și
dispunere aleatorie a materialului era inevitabilă.
Pentru examene, învățăceii trebuiau să papaga-
licească rezumatele unor teorii pe care nu apucau
să le asimileze în toată întinderea și adâncimea
lor. Iar Mircea Flonta era deosebit de exigent,
dădea note mici și obișnuia să lase repetenți, fără
să admită nici un fel de discuții. Câțiva studenți
(Bobotan, Mihuțescu, Kelemen, Mitrache) au tre-
cut de pe băncile Facultății direct la Spitalul de
Psihiatrie, profesorul Flonta având și el o anumită
contribuție la acest transfer. Și cu toate acestea,
Mircea Flonta a făcut discipoli, și încă nu orice
fel de discipoli, ci dintre vârfurile Facultății. I-aș
aminti doar pe unii care și-au făcut un nume ul-
terior și care își datorează cariera într-o oarecare
măsură lui Mircea Flonta: Mihail-Radu Solcan,
Adrian Miroiu sau Mircea Dumitru, ultimii
doi și ei actuali membri ai Academiei Române.
Profesorul Flonta este cel care le-a îndrumat lu-
crările de doctorat, i-a ajutat să intre în învăță-
mântul superior sau i-a recomandat pentru obți-
nerea unor burse în străinătate.
Pentru mine, examenul cu Mircea Flonta a fost
o reală surpriză. Am învățat cât am putut de bine,
dar cu toate acestea aveam emoții, pentru că ști-
am că Flonta nu era doar foarte exigent, ci și im-
previzibil. Am început să vorbesc bine la primul
subiect, dar nu m-a lăsat să termin și, contrar obi-
ceiului său, m-a tutuit pentru prima și ultima dată
și mi-a cerut ciorna de la subiectul următor, cu un
autoritar : „ia să văd ce ai notat aici”. A examinat
hârtia cu atenție, dar nu cred că a putut înțelege
ceva, pentru că erau doar niște notații criptice pe
care le înțelegam doar eu, după care mi-a zis cu o
voce joasă : „Am înțeles că tu vrei să rămâi repe-
tent !” La care eu, nu doar că nu m-am pierdut cu
firea, ci i-am răspuns calm, sec și zâmbitor : „Asta
nu depinde de mine, ci de dumneavoastră !”. Mi-a
zâmbit și el într-un fel aparte, care mie mi s-a pă-
rut complice, după care pe neașteptate mi-a trân-
tit în carnet nota zece, o notă pe care de altfel o
dădea foarte rar. Abia vreo treizeci de ani mai târ-
ziu, când l-am mai întâlnit, am dedus din discuții
care să fi fost motivul acestui comportament stra-
niu. Am aflat că și Mircea Flonta a avut pe atunci
ceva probleme cu Securitatea, iar despre mine de
asemenea s-a aflat că eram urmărit de Securitate.
Altă explicație plauzibilă nu am.
(va urma)
■
20
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
opinii
Valurile urii
■ Laura Poantă
De la începuturile pandemiei, am auzit,
până la exasperare, cam aceleași expre-
sii, atât la noi cât și în presa străină, în
toate limbile - embrace yoursef for a new wave,
spreading like wildfire, hospitals and/or ICU are
overwhelmed, winter surge, spread, recorduri
absolute la orice, proteste, refuzul vaccinării,
conspiraționiștii sunt inculți, antivaxxerii sunt
responsabili pentru toate decesele, s-a doborât
record după record la cazuri și decese. Am mai
spus-o și nu obosesc să o repet, comunicarea situ-
ației, analiza datelor - toate s-au făcut exact ca la
bursă, fiecare post de televiziune, fiecare publica-
ție fiind într-o continuă goană după titluri bom-
bastice și cu traduceri inexacte, care să sublinieze
apocalipsa. Bunul simț, recomandările logice, sfa-
turile pertinente, decența - au dispărut complet
în ultimii ani. Exemple despre genul de informa-
ție trunchiată și eronată, care a circulat constant
în presa „oficială” (despre care ni s-a spus mereu
că trebuie citită, ea și doar ea, pentru o informare
corectă), am dat și cu alt prilej, dar am mai cules
câteva uluitor de inexacte. Le voi prezenta și pe
ele.
Dar ceea ce a făcut presa, pe lângă acest haos
informatic anxiogen, a fost divizarea fără prece-
dent a populației, în toată lumea. La valul anterior,
absolut toată media a dat titluri de genul aceasta
va fi o pandemie a nevaccinaților - să li se taxeze
internarea și tratamentul, să aibă acces restricțio-
nat peste tot, să fie amendați și arestați. Desigur,
aceste acțiuni eroice ale autorităților nu sunt nici-
decum o noutate, găsim în istorie exemple destu-
le. Ceea ce îmi pare diferit este discrepanța dintre
amploarea acțiunilor și severitatea cauzei medica-
le. Aici deja îmi tremură mâna, scriind aceste rân-
duri, pentru că poate părea o impietate. La fiecare
figură cât de cât cunoscută care a murit în acești
doi ani și a avut cândva o poziție mai fermă anti-
carantină sau antivaccin a apărut în presă un titlu
aproape identic, cu numele schimbat - nu credea
în virus/vaccin și covidul l-a omorât sau mort în
câteva zile, după ce a pledat contra vaccinării etc.
Fără a se face vreo distincție legată, de exemplu,
de pregătirea profesională a individului, de per-
tinența părerilor sau de agresivitatea lor. Au ieșit
la iveală toți experții cu păreri atât de diferite și
de schimbătoare (dar agresive și autoritare), în-
cât, oricât de convins ai fi fost de pericolul pan-
demic, nu aveai cum să nu ridici, la un moment
dat, o sprânceană. Transformarea suferinței unui
om în telenovelă și prezentarea ei la televizor sub
formă de interviuri sufocate din secțiile de terapie
intensivă sunt dezgustătoare, la fel ca și reclamele
acelea în alb/negru în care o seamă de nepoți re-
gretă că nu și-au vaccinat bunicii, care acum sunt
morți. Sau textele de genul - dacă va fi să moară,
nu acum și nu așa. Deci „dacă va fi” - cumva ni se
și induce ideea că, dacă scăpăm de acest COVID,
moartea nici măcar nu e certă.
Din toamna trecută, vaccinații cu două doze
primeau vestea că nu mai sunt bulletproof, că mi-
cuțul Omicron e șmecher și „evadează” imunita-
tea, cum a scris careva prin ziare. Și de la reco-
mandarea din septembrie a specialiștilor - doza
a treia nu ar trebui făcută în masă din cauza re-
acțiilor adverse necunoscute, în decembrie deja
doza booster era un must, o nouă șansă de poze
pe social media, o condiție pentru întoarcerea la
normalitate. Nu mai ating problemele medicale
potențiale induse de doza a treia pentru că deja
sunt discutate în revistele medicale (chiar dacă
FB a ajuns să cenzureze British Medical Journal
catalogând un articol științific fake news!). Cert
este că acest val pare să fie în egală măsură și al
vaccinaților, care transmit și se îmbolnăvesc în
draci, dar cu sloganul - „îți dai seama că, dacă nu
erai vaccinat, acuma erai cel puțin mort, dacă nu
chiar mai rău?” Astfel încât hăituirea nevaccina-
ților devine din ce în ce mai ridicolă, prin exem-
ple precum coridoarele din moluri pe care să se
strecoare doar ei, dar respirând același aer ca și
ceilalți. Blamarea continuă, arătarea cu degetul,
învinovățirea constantă au dus la situații incredi-
bile, pentru că logica a dispărut complet și pen-
tru că ființa umană este gata oricând să acuze, să
critice, să arunce cu piatra, mai ales când îi este
amenințată însăși viața.
Iată cîteva exemple din zilele noastre, dar și din
trecut, de reacții la un pericol sanitar.
Gripa Spaniolă a fost numită așa pentru că spa-
niolii au fost primii și, la început, singurii care po-
meneau de ea și descriau situația. Multe țări s-au
ferit din motive politice, în primul rând pentru
a nu scădea moralul trupelor și a nu da semne
de slăbiciune. Dar ideea a fost repede preluată și
interpretată greșit - boala provenea din Spania
și nu mult a durat până când și vinovăția a zbu-
rat spre alte zări. Un articol numit foarte suges-
tiv „The ‘Othering’ of Disease..” (Claire O’Neill,
Wiley, 2020) subliniază tendința aceasta de a da
nume și explicații unor boli care să le îndepărteze
de „ograda” proprie (SUA în cazul ei). Multe pan-
demii veneau, astfel, din locuri îndepărtate, „bar-
bare”, apăreau din cauza unor obiceiuri groaznice
care sunt doar la ei, la noi niciodată (holera asia-
tică, de exemplu). Întotdeauna s-a căutat un țap
ispășitor, de la un alt continent (sau țară) la obi-
ceiuri ciudate, apoi local de la o regiune la alta,
de la o familie la alta etc. În 1920, un raport post
pandemic spunea: „autoritățile spaniole susțin cu
tărie că primul val care a măturat Spania în mai
și iunie 1918 a provenit de la persoane infecta-
te venite din Franța. Pe de altă parte autorități-
le franceze spuneau că Franța a fost infectată de
spanioli”. Observăm că încă de atunci circulau
termenii atât de dragi nouă azi - val, măturat sau
lovit, apoi tsunami, uragan, incendiu. Autoarea se
miră că după secole tendința persistă - căutarea
țapului ispășitor, învinovățirea și chiar pedepsirea
altuia, în general a străinului, xenofobia. Să nu
uităm de indignarea cu care vedeam la TV cum
intră în țară „infectații din Italia” în 2020 sau cum
erau atacați chinezii prin Europa. Atunci, la în-
ceput, în loc de numărul de cazuri ne frapa mai
tare numărul de români care vin în țară și vedeam
zilnic cozile de mașini de la vamă care ne dădeau
fiori reci pe șira spinării. De ce să nu stea ei aco-
lo, de ce vin? Teama este cel mai perfid sentiment
- în special teama de nesiguranța personală și de
moarte, care era deja la colț.
Una dintre cele mai mari drame ale omenirii a
fost Ciuma Neagră - ea a cauzat de-a lungul ani-
lor milioane de morți, dar și valuri de violență:
în Sicilia, au fost uciși catalanii, în Europa, evre-
ii, în Franța misionarii și cerșetorii (erau bănuiți
Doru Cernea	Ospățul zeilor (2022)
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
că otrăvesc fântânile ca să extermine creștinii).
Uciderea evreilor în secolul 14 a fost una dintre
cele mai mari acțiuni de exterminare pe motive
etnice, „justificarea” fiind oprirea pandemiei. În
schimb, în secolele următoare, aceeași ciumă avea
să mute ura asupra medicilor, acuzați că perpe-
tuează boala din interese materiale, dar și asu-
pra celor care săpau mormintele - din aceleași
motive. În secolul 16, a apărut o altă idee - toți
ciudații sunt vinovați, astfel încât în Florența au
fost aruncați în afara zidurilor toți șmecherii (cei
care înșală), uneltitorii, țiganii, negrii, cântăreții
stradali, prostituatele, comedianții, cei care vând
plante medicinale și alți ciudați (e simili sorti de
genti stravaganti). Dar lăudabil este că în acea pe-
rioadă erau căutate constant soluții de ajutorare a
săracilor - de hrănit, curățenie, asistență medica-
lă. Giovanni Filippo Ingrassia din Sicilia a propus
gândirea unui sistem de sănătate publică pentru
sprijinirea guvernelor viitoare în combaterea
pandemiilor. Bolile noi, necunoscute, indiferent
de epocă și de educație, se pare că declanșea-
ză în individ cele mai primare frici, insecuritate
extremă și acțiuni iraționale. Apoi, pe măsură ce
comunitatea se obișnuiește cu o situație sau apar
mai multe informații, aceste sentimente se atenu-
ează și este, din nou, loc și pentru sentimentele
comunitare și solidaritate.
Despre SIDA, noi, esticii, știam mai puține
atunci pentru că erau vremurile comuniste, cu in-
formația mult filtrată, dar în anii 80 (primul caz
definit a fost în 1981, dar se pare că ea deja exista
din anii 60) era însoțită de teamă și ură manifes-
tă contra celor 5 H - homosexualii, hemofilicii,
haitienii, dependenții de heroină (heroin addicts)
și curvele (hookers). Pare ciudat ca în secolul 20
să existe o asemenea listă eterogenă de „vino-
vați”, dar ea e cât se poate de reală și era însoțită
de agresiune, în special verbală, dar nu numai, și
de o serie de interdicții până la blocarea accesului
celor bolnavi în instituțiile publice.
De-a lungul secolelor, bolile au fost în mare
parte misterioase și, deci, înfricoșătoare, din ca-
uza cunoștințelor medicale limitate (despre gripa
spaniolă nu s-a știut exact ce e până în 1930, la
vremea respectivă se credea că este o bacterie -
într-adevăr, foarte multe decese erau cauzate de
suprainfecția cu bacterii patogene într-o eră fără
antibiotice, dar prezența bacteriilor - singurele
vizibile la microscoapele de atunci - era secunda-
ră, și nu cauza bolii), dar modul în care au născut
violența a fost influențat, cu siguranță, și de alte
Continuarea în pagina 26
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
21
memoria literară
Basarabia de suflet
■ Constantin Cubleșan
n bătălia pentru recunoașterea și impunerea
ființei naționale românești în Moldova de din-
colo de Prut, în Basarabia, a limbii române și a
scrierii cu alfabet latin, în avanposturi au stat poe-
ții tinerei generații a căror vers tranșant a devenit
stindard și făclie călăuzitoare. Între aceștia Grigore
Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Dumitru
Matcovschi ș.a. constituie gruparea de șoc. Verbul
lor nu e doar manifest ci și model de exprimare
artistică a unui sentiment patriotic profund.
Mai puțin cunoscut la noi, la drept vorbind nu
îndeajuns de asumat contextului literaturii actu-
ale, Dumitru Matcovschi se impune, fără tăgadă,
ca o voce puternică, originală și cu totul distinctă
prin mesianismul său afișat, fiind unul din pilonii
mișcării de renaștere națională la începutul anilor
1990.
S-a născut la 20 octombrie 1939 în satul Vadul-
Rașcov, pe Nistru (localitate atestată documentar
încă din 1447, datorită găzduirii pe teritoriul ei a
mănăstirii Japca, cu o vestită biserică rupestră),
din județul Soroca, în familia unor vrednici lucră-
tori ai pământului (tata Leonte, mama Eudochia).
După anii școlarizării în localitate, se înscrie la
Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău,
Facultatea de istorie și filologie, absolvind studiile
universitare la Chișinău în 1961. Și-a început acti-
vitatea literară și publicistică în calitate de redactor
Doru Cernea
Nașterea formei (2022), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
la ziarul „Moldova socialistă” (1963); tot atunci
apare prima sa plachetă de versuri, Macii în rouă.
Între anii1966-1970 a fost redactor-șef adjunct
al săptămânalului „Cultura”, funcție pe care este
obligat s-o părăsească, din motive ideologice. În
1969 publică volumul de versuri Descântece de
alb și negru care, imediat după apariție, este in-
terzis de cenzura sovietică, fiind considerat sub-
versiv. Cartea, în varianta inițială, nu a mai văzut
lumina tiparului niciodată. Între 1987-1988 este
redactor-șef al revistei „Nistru”, schimbând nu-
mele acesteia în „Basarabia” (1988), fiind redac-
torul-șef al acesteia până în 1997. Scrie poezii pe
care le publică în presa vremii. În anii de vârf ai
mișcării de eliberare națională (1987-1989) s-a
afirmat ca publicist redutabil. De-a lungul anilor
a editat peste 50 de volume: poezii, proză și piese
de teatru. Este recunoscut, pe plan internațional,
ca unul din poeții reprezentativi ai Republicii
Moldova; membru al Academiei acesteia.
În primăvara anului 1989 este victima unui ac-
cident (provocat), fiind strivit sub roțile unui au-
tobuz („A fost pusă o capcană/ Ca pentru un șo-
ricel/ Și eu, fire moldoveană,/ Nu m-am apărat de
fel.// A fost pusă o capcană,/ La un drum, la o șo-
sea./ Cine-a pus-o? O satană,/ Caracudă și lichea”
- Capcana). Recuperarea, la Chișinău, București
și Moscova, a durat un foarte lung timp (aproape
șase luni aflându-se în comă, în urma căreia po-
etul se simte reînviat din moarte: „M-am întors
târziu acasă/ La măsuța mea de scris./ Gândul ne-
gru mă apasă:/ Nu cumva a fost un vis?” - Noi
avem sau n-avem plai?).
A decedat la 26 iunie 2013. Numeroase poe-
zii de-ale sale au fost transpuse în cântec de Ion
Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici precum
și de Eugen Doga, Mihai Dolgan, Mircea Oțel,
Constantin Rusnac. Liceul din comuna Vadul-
Rașcov îi poartă azi numele.
Lirica lui Dumitru Matcovschi este pe cât de
elegiacă pe atât de dramatică. El e un rezoner al
marilor dureri ancestrale ale moldoveanului legat
de glia străbună: „Acest pământ al nostru,/ Ce
este rupt de dor/ Rămâne o icoană/ A moldoveni-
lor [...] Aici suntem o țară,/ Un neam și un des-
tin,/ Aici nu e amară/ Nici frunza de pelin” (Acest
pământ). E un înstăpânit de limba neamului său
pe care o cântă și o slăvește cu ardoare: „Bună-i
mama, cea mai bună,/ Sfântă-i casa părinteas-
că,/ Dulce-i limba cea străbună,/ Dulce și dum-
nezeiască.// Mama-i suflet cu nemoarte,/ Casa-i
vatră cu noroc,/ Limba-i doină, limba-i carte,//
Ce ne-adună la un loc./ Multe neamuri sunt pe
lume,/ Dar din toate, dintre ele,/ Unu-i neamul
tău, anume,/ Cel ce știe dor și jele.// De aceea eu
îl cântu/ Și mă-nchin în fața lui,/ Cum se-nchi-
nă la pământu/ Ramul greu al pomului” (Bună-i
mama). Cultivă versul cu inflexiuni și rezonanțe
folclorice, având alură baladescă, mai ales în evo-
carea trecutului istoric: „De la Putna mai încoace,/
Prin baladă și prin odă,/ Își conduce-n luptă da-
cii/ Preamăritul Ștefan Vodă./ Își conduce-n luptă
dacii/ Prin Soroca, prin Tighina/ Și-nfloresc în
cale macii,/ Dureros rănind lumina./ Din Suceava
către mare,/ Din Lăpușna la Hotinu/ Dorurile
cele multe/ Au înrourat pelinul/ Din Carpați la
Chișla Nouă/ Din Orhei la Slobozia,/ Lacrimile
cele grele/ Au petrificat moșia [...] S-arătăm prin
fapta noastră/ Tuturor, necontenit,/ Că prin nea-
mul său în lume/ Ștefan Vodă n-a murit!” (De
la Putna mai încoace). Legătura cu folclorul este
„una consangvină - scrie Mihai Cimpoi în O is-
torie deschisă a literaturii române din Basarabia
(1997) - ca la cei mai reprezentativi poeți basara-
beni, configurând un program etic și estetic care
presupune cultul rădăcinilor, originilor, solului,
casei, pragului și vetrei”.
Biografismul se pliază pe accentele polemi-
ce ale versului: „Eu poporul nu mi-l vând,/ L-au
vândut destul hainii,/ L-au turcit, l-au căzăcit,/ Să
se bucure străinii [...] Eu poporul nu mi-l vând/
Nicăieri și niciodată,/ Astă palmă de pământ/ E
nădejdea noastră toată” (Tartorilor mei). Când se
apleacă reflexiv asupra condiției ființiale, în ge-
neral, a omului, poezia sa dobândește altitudini
meditative grave, eminesciene: „Zi de azi și zi de
mâine,/ O credință și o soartă;/ Cresc țărâne din
țărâne,/ Cade stea din ceruri, moartă,/ Dor cu dor
se împereche/ Într-un picure de rouă;/ Niciodată
lumea-i veche,/ Niciodată lumea-i nouă.// Omul
vine, precum pomul/ Să-nflorească, să rodească,/
Lângă om trăiește-și omul/ Viața sa cea pămân-
tească./ Cere sufletul credință/ Și pe urmă cere
pâine;/ Nu se trec în pocăință/ Zi de azi și zi de
mâine” (Glossă în metru eminescian).
Înrudită ca manifest patriotic și profetic cu
aceea a unor Octavian Goga și Alexie Mateevici,
poezia lui Dumitru Matcovschi se impune ca un
model și un exemplu edificator de angajament
militant pentru afirmarea națională a românilor
basarabeni.
■
22
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
comentarii
Un duet parizian:
Monica Lovinescu -
Virgil Ierunca (II)
■ Adrian Dinu Rachieru
ntr-o țară încătușată, învățând - sub veghea
Securității - „alfabetul urii”, mama „fuga-
rei” suportase prigoana: exclusă din Partid,
cu biblioteca golită și apartamentul sechestrat,
rezistând presiunilor și, în fine, arestată la 23
mai 1958 (pe ruta: Malmaison, Uranus, Jilava,
Văcărești). Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în
malaxorul reeducării, înțelege că va fi, pentru
totdeauna, singură: „nu văd reîntoarcerea, nu va
fi”. Jurnalul lor epistolar este „un roman al iubi-
rii” (cf. Astrid Cambose), crescând sub îndemnul
neîntoarcerii, refuzând trocul. Volumul Doinei
Jela, Această dragoste care ne leagă (Humanitas,
2012), adunând scrisorile către Monica (9 sep-
tembrie 1947-februarie 1951), probează lungul șir
de umilințe și, în pofida șantajului, sfatul impe-
rativ pentru Mouette: „nu te întoarce!” Revenirea
este exclusă în acel „cerc de fier, de pucioasă, de
iad”. Mama, refugiată în corespondență, nu se lasă
ademenită și va cunoaște, jertfelnică, „geografia”
închisorilor. O iubire tragică le-a legat, devenind
o singură ființă. Mama-ostatic își probează forța
morală, înțelegând ruptura definitivă, o formida-
bilă lecție de viață a fostei inspectoare de franceză,
salvând caietele jurnalului, arestată pentru „dis-
cuții dușmănoase”, condamnată la 18 ani de de-
tenție (26 ianuarie 1959) pentru culpa de spionaj.
Investigațiile Iuliei Vladimirov (Monica
Lovinescu în dosarele Securității. 1949-1989, în
volumul apărut, în 2013, la Humanitas) dezvă-
luie acțiunile de intimidare, denigrare, lichidare
(culminând cu acel atentat din noiembrie 1977)
la care a fost supusă „Scorpia”, cum era numită
conspirativ Monica Lovinescu. Cu dosare des-
chise, închise și redeschise, cu tentative de raco-
lare (eșuate, firește), cu mesageri din țară (Victor
Eftimiu, G. Ivașcu, Șerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, printre primii) încercând să-i câștige
bunăvoința în numele sentimentului național.
Slujind, de fapt, „tactica cea mare”: recucerirea
exilului (Lovinescu 1999:248)1. Supusă umilitoa-
relor campanii de presă, după patruzeci de ani
de urmărire informativă (confuză, selectivă și,
mai ales, lacunară în absența „posibilităților in-
formative”), acuzând oboseala morală, trauma-
tizată de moartea mamei, Monica Lovinescu nu
cedează, „își face treaba” (Buciu 2017:48). Are la
îndemână un microfon „care s-a confundat cu
existența”, cum va mărturisi deseori. Într-o an-
chetă israeliană, va culege note „albe”, întâlnind
„codeținutele” mamei („fetele de la Jilava”); află
de „vizita” colonelului Butika, ocupat cu recruta-
rea de agenți în serviciul Securității și de eroismul
mamei (cu hidropizie și insuficiență cardiacă),
„tăios și definitiv”. Refuzându-i-se, drept conse-
cință, asistența medicală. După moartea mamei,
Monica Lovinescu va renunța la pseudonim și nu
va accepta, în locul exilului politic, un „anonimat
geografic”, așa cum au procedat mulți intelectuali
veniți din Răsărit, panicați de amenințarea sovie-
tică, părăsind Parisul. Refugiații politici ar fi fost
„prima lor pradă”, cum credea Cioran, răvășit de
„morbul panicii” (Lovinescu 1999:93).
Fără „imaginație apocaliptică”, Monica
Lovinescu nu se sperie. Trecuse prin încercări
grele de-ar fi să pomenim doar călătoria spre
Paris, cu trenul, plină de peripeții; pierduse apoi
bursa franceză, trebuia să-și caute de lucru, va
abandona doctoratul iar din 1949 se angajase la
Agenția Literară. Frecventa tinere companii de
avangardă, se izbise de „tăcerea” lui Ionesco (pre-
lungită un deceniu), invocând ostil „inadmisibi-
lele rădăcini românești”, își oferea, urmând pilda
mamei, a doua naștere. Dacă Cioran, cu „oroare
de ridicol”, evita cenaclul lui L.M. Arcade, Eliade,
în lunile sale pariziene, ca „paznic fidel al iluzi-
ilor comune”, era „în centrul febrelor noastre”
(Lovinescu 1999:80). Când cei trei mari vor pleca
în moarte, într-un Paris funerar, pierde prețioa-
sele repere. Dar România „suferea de comunism”
și lupta trebuia continuată. Având parte de hulă,
„relicva” (intrată în legendă) ne-a oferit, de-a lun-
gul deceniilor, un Cenaclu pe unde scurte, după
modelul tatălui, făcând din Sburătorul, în ofensi-
va modernizării literaturii, o instituție. Ca devotat
reporter „de front”, Monica Lovinescu va deschi-
de ochii scriitorului român „înțărcuit de propa-
gandă”, privind spre Lumea liberă „prin gaura
cheii”. Și, din anii ’90, implicate pasional, va blama
estetismul cinic („migala pe cuvânt”) și indiferen-
ța etică, după ce, de la microfonul Europei libere,
„rezistenții prin estetic” fuseseră lăudați, ca tacti-
că de supraviețuire. Voci din noul val critic (cazul
Biancăi Burța-Cernat) au identificat acest defazaj,
Monica Lovinescu fiind „încremenită în proiectul
ideologic al Războiului Rece”, când nepăsarea fri-
volă a Occidentului, populat cu intelectuali „so-
vietizați mintal”, a avut nevoie de șocul Soljenițân
pentru a se dezmetici. De fapt, Monica Lovinescu
pare a privilegia condamnarea comunismului în
acea „comparație favorită” (Holocaust / Gulag).
La noi, odată cu invazia politicului, se va răz-
boi cu autonomiștii momentului, considerând o
lașitate morală eschiva de la îndatoririle civice:
esteticul ar fi o diversiune iar perfidul apolitism
un „antilovinescianism odios”! Concept-surogat,
est-etica, prin apostolii săi, a inflamat spiritele,
impunând, sub semnul urgenței (cu entuziasm,
hagiografie, încropeală), un val de revizuiri, im-
plicit rescrierea Istoriei literare. Cu pretenția de a
construi adevăratul canon!
Vigilentă, circumspectă, oferind „experti-
ze caracteriologice” (cf. Gh. Grigurcu), Monica
Lovinescu nu-și ascunde dezamăgirile. Fie re-
memorând despărțiri după relații intens amica-
le (Țepeneag, Goma, cel care s-a purtat „oribil”,
dar „a luptat pe față”), fie povestind despre „no-
ile conjuncturalisme” și demisii morale („enig-
ma Pleșu”, „ruperea punților” cu N. Manea, un
Matei Călinescu ca „decepție strălucitoare”). Sau
invocând, din alte vremuri, prudența soresciană,
un Preda „hulpav”, „învierea” lui Caraion, cel cu
păcate grele și orgoliile lui Breban, venit să cuce-
rească Parisul. S-a bucurat, în ultimele sale zile, de
devoțiunea Doinei Jela (v. O sută de zile cu Monica
Lovinescu, 2008), în rue Franțois Pinton, 8 și la
spitalul Lariboisiere, după ce, preț de o viață, a
denunțat ororile din „marele spital al totalitaris-
mului”. Cărțile lor, ale Monicăi Lovinescu și ale
lui Virgil Ierunca, veritabile „biopsii”, s-au prăvă-
lit ca niște „meteoriți uriași” peste ograda literară,
scria Dan C. Mihăilescu, împiedicând proverbiala
noastră uitare mioritică. Și invitând la mustrătoa-
re interogații, fie și retrospectiv judecând.
*
Cu operă restrânsă, scriptic vorbind, sub inter-
dicție lungă vreme, Virgil Ierunca a fost un ani-
mator al exilului și un opozant feroce al regimului
de la București. Considerat chiar „un dispecer al
lumii exilului” (cf. Mircea Popa), Virgil Ierunca,
pe numele real Virgil D. Untaru (n. 25 august
1920, la Popești, comuna Ciumagi, azi Lădești,
județ Vâlcea), beneficiar al unei burse oferite de
Institutul francez din București (1946) nu dorea,
de fapt, să plece definitiv din țară. Era logodit
cu Angela Cerna-Rădulescu, debutase, în 1939,
în Jurnalul literar călinescian sub pseudonimul
Virgiliu Angelli (scriind despre Tolstoi - critic de
artă), se recunoștea troțkist și semnase articole
encomiastice despre Lenin, dar, la curent cu viața
literară pariziană, „pasionat după cărți” (cum și-l
amintește Marin Preda), va publica frenetic ca fi-
lofrancez și om de stânga. Din stângismul tinereții
„s-a trezit la timp”, mărturisea. Iar exilul, ca „tărâm
de inițieri și de probe”, l-a obligat la o responsabi-
litate sporită față de țara pierdută. Acel contract
cu sine era limpede: „de a nu evada din urgența
românească”, apărând rădăcinile spirituale. Față de
Cioran care își refuzase țara, Ierunca, dimpotrivă,
a trecut printr-o înrădăcinare, asemeni „obsedatu-
lui” Eliade (v. Mircea Eliade și obsesia României),
dobândind „o prezență privilegiată”. Sub pseudo-
nimul folosit și oferit de Geo Dumitrescu în cer-
cul „albatrosist”, el, pe calea undelor, de-a lungul
atâtor decenii a slujit „patria din suflet”, apărând
numele proscrise și iluziile unei generații. Privind
„pururea” înspre țară, a descoperit România după
ce o pierduse; adică, spunea poetul Ierunca, un
„spațiu mioritic năpădit de lăcuste” (v. Încă o dată,
în Ființa românească, nr. 1/1963). Pentru Ierunca
exilul a însemnat responsabilitate și suferință. Or,
„suferința apare ca expresie de a fi, iar responsabi-
litatea ca expresie de a face”, citim, sub semnătura
lui, în Caete de dor (nr. 5/1952).
Tânărul Ierunca pornise vijelios, era, prin inte-
lectualism stângist (confuz), bine plasat în lumea
presei și i se deschideau perspective înalte, urcând
în noua nomenclatură. Să ne amintim că semnase
în România liberă un articol de directivă culturală
(Lenin și problemele culturii, 21 aprilie 1946) și tot
el dăduse tonul în tema crizei culturii, polemica
agitând spiritele și divizând simpatizanții stângii
într-un „dialog al surzilor” (Ungheanu 2000:131).
„Piatra” aruncată de Ion Caraion stârnise replici,
ideea crizismului fusese îmbrățișată iar „interpe-
larea” lui Ierunca, tot în România liberă (30 sep-
tembrie 1946) suna limpede: da, există o criză a
culturii românești! Replicându-i, Miron Radu
Paraschivescu recunoștea că, într-o Românie „pre-
schimbată din rădăcină”, era vorba despre „o criză
de creștere”, Ierunca, interesat doar de literatură,
mutând discuția în spațiul generațiilor: cu bătrâni
incapabili de a mai scrie, fluturând „o scuză ne-
adevărată”: lipsa de libertate; cu tineri fără viață,
O
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
23
o
neputincioși să înțeleagă „ce și cum este lumea”.
Încât invitația la maturitate era singura soluție
pentru a pricepe viața nouă, cultura progresistă.
Adică „violența revoluționară în modalitatea de a
exista sincer”, „deparazitând” conștiințele.
Dorind a exista sincer, ca intelectual liber,
Ierunca a refuzat „binele corupției”. Chiar dacă își
declarase „energia de a servi” (v. Eforturile scriito-
rilor de azi, în Victoria, nr. 95/14 februarie 1945),
subscriind entuziasmului constructiv. Înțelegând
că pericolul comunizării e real și că, odată cu vi-
olul istoric, regimul de ocupație (militară) se va
răsfrânge societal, prin ideologizare brutală. Deși
strâmtorat în primii ani ai experiențelor parizie-
ne, își hotărăște traiectoria virând spre un ethos
anticomunist. În ochii lui Marian Popa devine
„un militant cu tarif”. Dar Ierunca se visează un
continuator; în noul context, încearcă să aplice
vorbele lui Călinescu, viforosul critic conside-
rând că arta, ca expresie a libertății, nu acceptă
„limitele Istoriei”. Încât expatriatul își asumă o
misiune, combate cu virulență „turcirea” și „bas-
mele oficiale”, devine o instanță morală în luptele
radiofonice cu „neo-stalinizii” și pune umărul la
„exorcizarea vremurilor adormite”. Este, din 1952,
redactor cultural la emisiunile pentru străinătate
ale Radiodifuziunii franceze și, din 1975, angajat
la Centre Nationale de la Recherche Scientifique;
ține, la Europa liberă, emisiuni de mare ecou
(Actualitatea Culturală Românească; Povestea
vorbei: Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exi-
late) și devine, pentru presa din țară, un „icter
politic”, cum l-a calificat Vladimir Colin (v. Viața
Românească, nr. 11/1959). Trecut prin experien-
țe revuistice, la Albatros, cu Geo Dumitrescu și la
Agora, alături de Ion Caraion, se zbate, ca „propa-
gator de valori și febre”, să înființeze reviste cul-
turale. După Luceafărul, apărută în două numere
(noiembrie 1948; mai 1949) sub oblăduirea lui
Mircea Eliade, considerat „epicentrul exilului cul-
tural”, după xeroxata Caete de Dor (1951-1960),
cu sprijinul lui C. Amăriuței, co-fondator, anima-
tă de aceeași „vrere de dăinuire”, au urmat Ființa
românească (1963-1968), Limite (1969-1986) și
Ethos (1973-1984), toate ca documente ale „ob-
sesiei românești”, încercând să împace, în acest
trudnic apostolat, metafizica și poezia, vitupe-
rând, odată cu „noul exil” (secund), împotriva re-
gimului ceaușist și a noilor „slujnicari”: țambala-
gii ideologici, marionete, lipitori, stafii etc. Apărut
în 1964, la insistențele lui Vișoianu, volumul
Românește (Paris, Fundația Carol I) ne dezvălu-
ie ipostaza de pamfletar, un Ierunca insomniac,
„sigur pe sine și îndoit”, opunându-se rusificării și
„nopții de la Răsărit”, biciuind preacurvirea inte-
lectualilor. Abia după ’89, într-o Românie „invers
timorată” (Popa 2009:1054), prin jetul editorial
de la Humanitas, Ierunca vine acasă. Subiect și
predicat (1993) dorea „să umilească uitarea”, sco-
țând la suprafață un trecut aneantizat. Dimpotrivă
(1994) recupera, prin exorcizare, nume alese pe
sprânceană dintre „activiștii perversiunii”, fostele
vedete ale „culturii de partid”. Sub semnul mirării
(1995) relua, în cheie etică, problema vinovăției
față de Adevăr, devoalând exhibiționismul stân-
gist al unora, descinși - precum Sartre - în „in-
fernul pasional al Ideologiei”. În fine, Fenomenul
Pitești, inițial într-o ediție pariziană (colecția
Limite, 1981), ca document jurnalistic compila-
tiv, „de mâna a doua”, într-o carte-ecou, denunța
ororile regimului prin acel experiment de „rafina-
ment drăcesc”, veritabil „proiect demonic” (1949-
1952). În geografia penitenciară, Piteștiul era „o
insulă a ororii absolute”, cu deținuți-torționari
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
vizând dresajul psihologic, cu reeducarea „în
patru faze” sub pavăza autorităților (pretins ino-
cente). Deși „rapsodică” (Iovănel 2021:184), cu
o documentare inevitabil lacunară, cartea lui
Ierunca (reluată la Humanitas, în 1990) denunță
fenomenul carceral și minciuna totalitară. Din
același unghi, al datoriei mărturisirii, el semnea-
ză pagini acuzatoare, evaluând treptele „turcirii”.
Dacă Tudor Arghezi pritocea „cuvinte potrivite”
și „dantele de mucegai” (devenind „un gâdilici
de Curte Veche”) iar Al. Rosetti se ascundea sub
faldurile unui neo-ciocoism estet, „aranjamentul
cu vremurile” îmbogățește lista și trezește ver-
va polemistului, inventariind, cu inflexibilitate
etică, seria de trădări și dezertări. „Zvăpăiatul”
Călinescu e „generos cu contradicțiile”. Lângă el,
Vianu, Balotă, Ivașcu, Cioculescu sunt blamați
(și nedrept diminuați) din pricina colaborațio-
nismului. Geo Bogza e doar „o conștiință deco-
rativă”, Noica îi apare drept un „schimnic laic”.
Condamnă „satelizarea esteticului” și laudă rezis-
tența, câtă e! Goma restabilește „demnitatea me-
moriei” și ne așează în rând cu lumea. E încântat
de inventivitatea manolesciană (critic „specula-
tiv”) și de L. Raicu, cu al său „examen multiplu”,
îi place seriozitatea lui Zaciu, nu și „perlele de
opacitate” călinesciene. Pentru Ierunca scriitura
se confundă cu o etică. Încă în Românește, incle-
mentul Ierunca era iritat de acea „prea multă es-
tetică”, poleind diversionist rețetarul realismului
socialist. Patosul rechizitoriului nu obosește, ple-
doaria sa, ca inflamată gazetărie politizată, pene-
trantă, lucrează cu liste, simetrizând lumea scrii-
toricească. Elogiabilii și criticabilii sunt în atenția
cvasilegendarului cuplu, împletindu-și vocile, în-
cercând, de la distanță, refacerea ierarhiilor. Dar
poate fi, ne întrebăm, anticomunismul un garant
valoric al scrisului? Dacă ieșim din estetic, se știe
prea bine, ieșim din literatură.
Să observăm că Virgil Ierunca, politicos în ex-
ces, mai puțin cunoscut decât Monica Lovinescu,
eclipsat, umbrit, nu a fost interesat de o posibilă
supremație în cuplu. Inseparabili, cei doi au pur-
tat, pentru publicul românesc, o lungă bătălie, re-
deșteptând memoria, „livrată sonor” într-o ade-
vărată critică de front, privind împreună înspre
„țara din gând”. Din anii ’60, microfonul Europei
libere s-a confundat cu existența tandemului. Cei
doi, căsătoriți în mai 1952, s-au privit, la începutul
exilului, cu o „neutralitate binevoitoare”. În timp,
refuzând o păguboasă rivalitate, cuplul a deve-
nit „fuzional” (Popovici 2021:89); erau mereu
împreună, acasă și la radio, împărtășeau un cod
secret, erau doi oameni ce „păreau unul singur”
(Popovici 2021:88). Firesc, și invectivele revărsate
asupră-le, le-au împărțit echitabil, într-o vreme a
politicii „de etichete” (Ungheanu 2000:136). Dacă
V. Nicolescu discuta despre „avatarurile dom-
nului Nimeni” (v. Contemporanul, 13 iulie 1979)
iar Artur Silvestri semna un serial comandat în
Luceafărul2, blamul privea nu atât „caznele me-
tafizice” ale cogitatorilor, condensate în „chișto-
curi radiofonice”, cât ocrotirea noii disidențe și
surprinzătoarea conciliere cu vechea gardă. Aici
am putea discuta despre rolul lui Miron Radu
Paraschivescu3 ca om de legătură, devenit „in-
strumentul manevrier”, asigurând „un culoar de
informare și de diversiune foarte activ” cu foștii
săi colegi de generație (Ungheanu 2000:142).
*
Totuși, Virgil Ierunca este încă un scriitor necu-
noscut și recuperarea lui e îndreptățită și necesa-
ră. Într-o cercetare doctorală, Alexandra Florina
Mănescu reface acribios traseul biografic, despu-
ind documentele de arhivă, confruntând aminti-
rile (printr-o istovitoare muncă de teren) și elimi-
nând falsurile ori preluările necritice. Dar caznele
unor exegeți de a salva producția lirică a lui Virgil
Ierunca nu au, credem, sorți de izbândă. Poetul
(modest) e strivit de faima comentatorului poli-
tic, și el, într-adevăr, e practic necunoscut. Ceea ce
nu înseamnă că, în juru-i, s-ar fi organizat „o ne-
dreaptă tăcere”, cum ne asigură Dan Anghelescu.
Poeme de exil folosesc acest obsedant leitmotiv,
confirmând legătura vie, veghetoare cu țara. Iar
Jurnalul (Trecut-au anii..., la Humanitas, în 2000)
notează, cu îndărătnicie de grefier, o mulțime de
incidente, Cioran reproșându-i, se știe, că și-a
pierdut vremea „cu treburile românești”. Păcat
că Ierunca și-a distrus jurnalul parizian, opinea-
ză M. Iovănel, convins că diaristul ar fi dat, aici,
„scrierea vieții lui” (Iovănel 2021:184).
Important, cu adevărat, rămâne efortul conju-
gat al tandemului, încercând, sub flamura ethosu-
lui anticomunist și a cupolei est-eticului, să impu-
nă literatura „adevărată”. O evaluare de la distanță,
partizană, mizând pe militantism, glorificând
literatura rezistenței la bursa Europei libere. Un
24
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
posibil canon, modelat din exterior, vehiculând
„liste congruente”, în reciprocă oglindire, în „uni-
ficare osmotică” (Spiridon 2020:12). Reproșurile,
nu puține, privesc, însă, introducerea criteriului
politic în plan literar, militarizând și polarizând
frontul critic. Aerele de „cenzor moral” i-au dis-
plăcut și lui N. Manolescu, răsfrânte, necomple-
zent, și asupra faunei emigrației pariziene. Dar
critica lui Ierunca, scria M. Ungheanu, „suferă de
unilateralitate”, ignorând sau menajând matadorii
anilor ’50, cei care au pus umărul la „distrugerea
culturii” (Ungheanu 2000:145), prea preocupat
fiind de „aderențele formale” din anii ceaușiști,
josnice, negreșit. E chiar curios cum, nimerind
într-un context francez dominat de stânga proso-
vietică, Ierunca, abandonând prima opțiune (exa-
minată nemilos în jurnalul parizian) devine un
anticomunist radical. Arhivarea compromisurilor
și culpabilităților, redistribuirea pozițiilor (prin
depunctarea celor pătați) ar configura, în radio-
critica lor, un canon paralel, frecventând partitu-
ra moral-politică a revizuirilor. Cuplul Monica
Lovinescu-Ierunca a funcționat ca un pol de pu-
tere; „indiscernabil”, după Marian Popa, de certă
notorietate și autoritate, fetișizat, dezechilibrat,
de fapt, prin poziția primă arogată de Monica, ac-
ceptată tacit de Ierunca. Însăși cronistica lor, adu-
nată în volume după ’89, suferea de o „libertate
codificată” (Iovănel 2021:183) și „calculi tactice”.
Cei vizați și discreditați erau „troglodiții neorea-
lismului socialist”, cei din aripa protocronistă, în
frunte cu M. Ungheanu și Edgar Papu. Cei lăudați
puteau suporta, în țară, consecințe drastice, inter-
dictive, inclusiv cenzoriale, încât prudența era de
înțeles. După ’89, anticomunismul postcomunist
a tulburat și mai mult apele. Ținta devine tabăra
iliesciană (Buzura, Eugen Simion, brusc delegiti-
mați, declasați), sub eticheta neocomunismului,
în pofida apolitismului declarat. Dar canonul
estetic, forjat în țară, permeabil, ca operă colecti-
vă, rezistă presiunilor și infiltrațiilor est-etice, cu
„pierderi” minimale. Cu necesare completări, fără
rocade agresive, răsturnând ierarhiile moștenite.
Ceea ce rămâne e partea testimonială, impu-
nând pedagogia neuitării. Fiindcă, ne reamintește
cuplul Lovinescu-Ierunca, doar memoria asigură
„o respirație normală”. Întocmind Antologia ruși-
nii, pornind de la rubrica inaugurată în România
muncitoare (nr. 71/1957), Ierunca ne punea în
față „oglinda degradării”, arvunirea talentului de
către „scribălăi”, căzuți în prostituție spirituală. E
drept, s-ar putea alcătui și o Antologie a demnită-
ții, cum propunea I. Simuț, opunând „două lumi
morale paralele”. Chiar „strategia” recomandată
emfatic de Ierunca prin tăcere „eroică”, alegând
între Temniță și Academie, verificând rezisten-
ța morală, pare a uita de situația tragică a celor
care au ales „colaboraționismul”, servind, cum s-a
putut și cât au putut, cultura română. Paranteza
exilului („cât o existență”, cum spunea Monica
Lovinescu) i-a apropiat, prin chirurgie jurnalisti-
că, de românism.
Mitologizați, practicând o critic angajată,
maniheist-ideologică, cei doi, ascultați ani în
șir cu sfințenie, bucurându-se de notorietate, au
exercitat o puternică influență și în viața literară
postdecembristă, întreținând, în numele revizio-
nismului est-etic, un lung război cultural (acut po-
litizat) și un păgubos clivaj în lumea înfierbântată
a literaților. Mulți au ricanat, neacceptând „ordi-
ne” din exterior; alții au exagerat, lansând judecăți
exorbitante: Monica Lovinescu ar fi jucat „un rol
analog” celui avut, în epocă, de tatăl ei, eminentul
critic E. Lovinescu (apud Al. Paleologu); Virgil
Ierunca „ar fi coborât Judecata de Apoi pe pă-
mânt” (cf. Andrei Pippidi). Dincolo de excese (în
ambele sensuri), cei doi, uniți printr-o „legătură
de destin” (cf. R. Voncu), au apărat cu cerbicie, ca
o pavăză compensatorie, valorile, condamnând,
pe fundalul lașităților și tăcerilor noastre, febra
dogmatică, patologia totalitară, laxismul moral.
Încrezători în „puterile scrisului critic”, au supor-
tat cu stoicism, vreme de decenii, campanii dure,
agresiuni, atacurile unor scribi slugarnici și „veni-
nul dirijat” înspre exilul politic, rămânând pe ba-
ricade. A fost un lung război ideologic cu morbul
stalinismului și reziduurile realismului socialist.
Și a fost nevoie de o „conduită de front”, cu un
Ierunca „mai risipitor” și cu o Monica Lovinescu
casantă și vituperantă, înfruntând „hărmălaia”
propagandistică. Noi, „branșați” la emisiunile lor,
cum spunea G. Liiceanu, am descoperit în Europa
liberă un compensativ spațiu de refugiu în anii
totalitarismului. Postura de „umil gardian”, anun-
țată de Monica Lovinescu în La apa Vavilonului,
e contrazisă de ambiția impunerii, din exterior,
unui alt canon. Gazetăria politizată, asumată în
doi, răsfrântă într-o caleidoscopie foiletonistică,
înseamnă, constata Marian Popa, lansarea unor
verdicte „fără drept de recurs”. Or, ca „autorități
în problemele țării părăsite” (Popa 2009:1053),
Ierunca & Monica, legați de o atitudine comună,
s-au iluzionat că, pe tiparul judecăților maniheice
ale vechiului exil, pot forja un canon alternativ, cu
sperat rol substitutiv.
Din păcate, fără a-i contesta „dreptul la poste-
ritate”, O istorie a literaturii române pe unde scurte
(1960-2000), pretențios și nepotrivit intitulată așa
(dar nu din vrerea autoarei), este o antologie de
texte „făcute la cald” (cf. Cristina Cioabă), scrise/
rostite „în timp real”, decriptând meandrele unor
vremi „înțărcuite de propagandă”, păcătuind, la
rându-i, prin radicalizare; rocada propusă, impu-
nând „rețeta etică” în dauna „scutului estetic” (un
fel de „armă bizantină”, spunea Virgil Ierunca)
nu poate institui „adevăratul canon literar”, cum,
trufaș, au decretat unii.
Referințe bibliografice
1.	Albu, Anghelescu (2020) : Mihaela Albu, Dan
Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca,
Prefață: Libuse Valentova, Editura Aius, Craiova.
2.	Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai
Ungheanu (coordonatori), Enciclopedia valorilor re-
primate. Războiul împotriva culturii române (1944-
1999), Volumul I, Editura Pro-Humanitate, București.
3.	Buciu (2017) : Marian Victor Buciu, Critica și crea-
ția, Editura Ideea Europeană, București.
4.	Codreanu (2019) : Theodor Codreanu, Revizuiri
critice, Editura Academiei Române, București.
5.	Furtună (2012) : Angela Furtună, Monica Lovinescu.
Est-etica. Geneze, Editura Vinea, București.
6.	Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Posteritățile
lui E. Lovinescu, în Tangențiale, Editura Institutului
Cultural Român, București.
7.	Iovănel (2021) : Mihai Iovănel, Istoria literaturii
române contemporane (1990-2020), Editura Polirom,
Iași.
8.	Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea
contemporană (Unde scurte, III), Editura Humanitas,
București.
9.	Lovinescu (1999) : Monica Lovinescu, La apa
Vavilonului, Editura Humanitas, București.
10.	Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, Jurnal in-
edit. 2001-2002. Ediție îngrijită și cuvânt înainte de
Astrid Cambose, Editura Humanitas, București.
11.	Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O isto-
rie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000),
ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura
Humanitas, București.
12.	Lovinescu (2019) : Monica Lovinescu, Cuvânt îna-
inte la volumul Adrianei Georgescu, La început a fost
sfârșitul, traducere din franceză de Micaela Ghițescu,
Editura Humanitas, București.
13.	Manolescu (2010) : Florin Manolescu, Enciclopedia
exilului literar românesc (1945-1989): scriitori, reviste,
instituții, organizații, Ediția a doua revizuită și adăugi-
tă, Editura Compania, București.
14.	Mănescu (2021) : Alexandra Florina Mănescu,
Aproape totul despre Virgil Ierunca, Editura Cartea
Românească, București.
15.	Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura româ-
nă sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită,
Editura Polirom, Iași.
16.	Popa (2009) : Marian Popa, Istoria literaturii ro-
mâne de azi pe mâine (23 august 1944-22 decembrie
1989), Volumul II, Versiune revizuită și augmentată,
Editura Semne, București.
17.	Popovici (2021) : Vasile Popovici, Punctul sensibil.
De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (eseuri),
Editura Cartier, Chișinău.
18.	Sălcudeanu (2013) : Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire
și revizionism în literatura postcomunistă, Editura
Muzeului Național al Literaturii Române, București.
19.	Simion (2017) : Eugen Simion, Posteritatea critică
a lui E. Lovinescu, Editura Tracus Arte, București.
20.	Spiridon (2020) : Vasile Spiridon, Trecut-au anii,
în România literară, nr. 31/31 iulie 2020.
21.	Tănase (2020) : Bogdan Tănase, 1971: reconstitu-
iri ale literaturii din România. Considerații teoretice,
Editura Universității din București, București.
22.	Ulici (2000) : Laurențiu Ulici, Mitică și Hyperion,
ediție îngrijită de Aurelia Ulici; prefață de Doina
Uricariu, Editura DU Style, București.
23.	Ungheanu (1999) : Mihai Ungheanu, Holocaustul
culturii române. Ipoteze de Sociologie literară, Editura
D.B.H., București.
24.	Vieru (2018) : Elena Vieru, Monica Lovinescu și re-
vizuirile literare postcomuniste, Editura Pastel, Brașov.
25. Zamfir (2017) : Mihai Zamfir, Scurtă istorie: pano-
rama alternativă a literaturii române, vol. 2, Editura
Polirom, Iași.
Note
1	Cum ar fi, de pildă, inițiativa lui M. Beniuc de
a tipări în Franța o antologie lirică, adică „export de
realism socialist versificat” (Lovinescu 1999 : 262).
Curtat, V. Ierunca va refuza să scrie Prefața, sarcină pe
care o va onora Șerban Cioculescu.
2	Deși comandă propagandistică, volumul propus
de Artur Silvestri, Sociologia terorismului cultural, re-
unind cronicile sale luceferiste (culese sub genericul
Pseudo-cultura pe unde scurte) a fost refuzat de autori-
tățile editoriale.
3	Miron Radu Paraschivescu spera că Jurnalul, în-
ceput în 1936, îl va reprezenta „întreg”. Scos din țară în
1969, difuzat la Europa liberă, tipărit la Paris, în 1976,
cu prefața lui Virgil Ierunca, Journal dun heretique
(Editura Oliver Orban) a întreținut, prin copii dac-
tilografiate și lecturi private, „legenda”, fiind taxat ca
„document al generației”, deși diaristul respingea ide-
ea. El acoperea intervalul 1940-1954 și putea fi citit ca
spovedanie, developând utopia comunistă a generați-
ei stângiste, disperările și trezirea ei. Apărut la Dacia
(1994) în versiune românească, Jurnalul unui cobai a
fost considerat, de unele voci, „o contrafacere cu as-
pect memorialistic”. Totuși, omul (mult mai interesant
decât opera) era „destul de sincer”, cum ne asigura,
povestind despre „un destin de însingurare” în maras-
mul epocii, într-o țară osândită, „fără axă” (la 1940),
convins că și în noua lume „nu-și va găsi locul”.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
25
cărți în actualitate
Cărți aniversare -
Ioan Alexandru
■ Ion Buzași
La împlinirea a 80 de ani, în postumitate, au
apărut câteva cărți aniversare închinate lui
Alexandru.
1.	Lui Ioan Alexandru. Cum îi răspundem?
Omagiu la 80 de ani de la naștere. O inițiativă
Liviu Petrina, Editura Maritain, București, 2021.
Este o carte de sociologie literară realizată
sub forma unui chestionar, de unul dintre apro-
piații poetului Imnelor, Liviu Petrina, cu care a
colaborat pe plan politic în cadrul P.N.Ț.C.D.
Titlul este sugerat de volumul de debut al lui Ioan
Alexandru, Cum să vă spun? Întrebarea „Cum îi
răspundem?” este detaliată în chestionarul tri-
mis de alte trei întrebări de sprijin: 1.Cum l-ați
cunoscut pe Ioan Alexandru? 2.Întru cât întâlni-
rea cu dânsul v-a impresionat/influențat? 3. Ce
rol vedeți pentru „modelul Ioan Alexandru” în
viața spirituală și politică a României de azi și de
mâine?
Sunt publicate 34 de răspunsuri de la apropiați
sau personalități ale literaturii române contem-
porane ca Ion Pop, Ana Blandiana, Ion Cocora,
Adrian Popescu, Ion Papuc, Ioan Mariș, Mihai
Bandac, Răzvan Bucuroiu, până la admiratori
sau cunoștințe întâmplătoare. Sunt pagini fru-
moase de aduceri aminte, cuprinzând caracte-
rizări memorabile: Poetul mărturisitor (Adrian
Popescu), Poetul Cuvântului Biruitor (Vasile
Mihoc), Un fel de Ioan-Gură de Aur al României
(Victor Negară), Prototip de Lider Creștin (Liviu
Petrina), Inspiratul lui Dumnezeu (Ion Papuc),
cu unele exagerări encomiastice: Un Sfânt al lui
Dumnezeu, Poetul, apostolul și revoluționarul
Neamului Românesc.
Mai dificil pare pentru cei chestionați răspun-
sul la cea de-a treia întrebare, pentru că „modelul
Ioan Alexandru”, deși ar fi salutar, și de aceasta nu
se îndoiesc respondenții, ar fi chiar „o mare șansă
pentru România” (Ioan Mariș), e puțin probabil
că ar avea sorți de reînviere în societatea româ-
nească de azi. De aceea „modelul Alexandru aș-
teaptă încă în firida lui luminată de o candelă”
- spune Ion Pop.
Tot la Editura Maritain, apare cu această oca-
zie aniversară o elegantă culegere de Imne în se-
lecția soției sale, Ulvine Alexandru.
2.	Frate Calinic. Ioan Alexandru către Calinic
Argeșeanul. Viața din cărți, scrisori și dosa-
re secrete, Ediție îngrijită, studiu introductiv și
note de Adrian Alui Gheorghe, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021. O ediție elegantă,
pentru bibliofili, în care se reproduc și scrisorile
în forma manuscrisă, cu scrisul mărunt și ordo-
nat al poetului. Fără îndoială, Ioan Alexandru a
avut vocație de epistolier, și din dorința firească
de comunicare și pentru că drumurile vieții l-au
purtat o vreme departe de țară și de cei dragi. O
parte din corespondență este adresată unor ie-
rarhi ortodocși, cu care se afla în relație de fră-
țietate, el însuși a nutrit într-o vreme gândul să
se preoțească, dar cu părere de rău, considerând
că nu este vrednic de „sfânta taină a preoției”, ră-
mâne un slujitor al Domnului prin scrisul său și
prin Imnele sale. După corespondența (scrisori
trimise/scrisori primite) cu P. S. Iustinian Chira
al Maramureșului, publicată în 2006 (de curând
a apărut la Editura „Lumina credinței”, București,
ediția a doua, sub îngrijirea lui Răzvan Bucuroiu)
se publică epistolele poetului către „Fratele
Calinic”, preot, monah și apoi episcop. O parte
din acest epistolar, însoțit de un comentariu per-
tinent a fost publicat de îngrijitorul acestei ediții,
poetul Adrian Alui Gheorghe, în România lite-
rară nr. 50/2021. A fost o întâlnire memorabilă
între poet și monah, căci s-au dovedit personali-
tăți complementare: poetul „monah” și monahul
„poet”. Este o prietenie exemplară în literatura ro-
mână contemporană; poetul îi dedică poezii, iar
monahul devine un scriitor (istoric) remarcabil
prin cărți consacrate unor personalități istorice,
glorificate și de Ioan Alexandru în Imne. O dova-
dă peremptorie a prieteniei sale este în anul 1977.
Când a traversat un moment greu din biografie,
luând apărarea lui Paul Goma, și este amenin-
țat cu scoaterea din învățământ, îi scrie Fratelui
Calinic să-i îndrume copiii viitoarelor cariere,
potrivite cu aptitudinile și înzestrarea lor inte-
lectuală sau artistică. De Anul Nou 1987 îi face
cadou un text inedit, un eseu despre Semnificația
Baladei Meșterul Manole de la Mănăstirea Curtea
de Argeș, o completare a paginilor sale din cele
două volume de „jurnale de poet” adunate sub
titlul Iubirea de patrie: „Aici la Curtea de Argeș,
fulguie astfel însăși problematica esențială a aces-
tei lumi, fundamentala întrebare asupra sensului
vieții în lumina semnificației absolutului lumii
revelat de două mii de ani. Așa cum este impli-
cată însăși Treimea în suferință, așa ne implicăm
și noi în ea pentru că esența suferinței este numai
atunci întreagă, când este din iubire. Descifrăm
aici una din tainele de viețuire ale poporului nos-
tru”(p.148).
Ultima secțiune a volumului prezintă „Viața
din dosare secrete” în care Adrian Alui Gheorghe
comentează notele informative, uneori, de cele
mai multe ori, detaliate, dar și amănunte inutile
ce frizează absurdul kafkian: „Dacă nu ar fi ade-
vărată (subl. ns.) această campanie de urmărire,
care antrenează forță umană, aparatură de as-
cultare, înregistrare și filaj am crede că paginile
acestea sunt emanația unui scenarist cu umor
negru, eventual puțin scrântit la cap. Faptul că
un poet comentează «emoționant» la un curs im-
nele lui Efrem Sirul, unul din poeții importanți
religioși ai creștinismului, poate cu adevărat să
intereseze «serviciile de spionaj britanice», după
interpretarea unor indivizi plătiți de «sistem» și
care aveau nevoie de «cazuri» ca să își justifice
salariul și trândăveala cotidiană. Kafka ar fi invi-
dios, desigur pe «imaginarul realității din comu-
nismul românesc»” (p.35).
3.	Ioan Alexandru și Maramureșul este un su-
pliment literar, editat tot cu ocazia acestei aniver-
sări de către revista Nord Literar. Dacă ar fi reunit
mai multe articole pe această temă, suplimentul
literar al revistei maramureșene ar fi putut con-
stitui o valoroasă contribuție de istorie litera-
ră locală, așa cum ne demonstrează eseurile lui
Alexandru Ruja, istoricul literar care a realizat în
2015 în două volume o ediție integrală a poeziei
lui Ioan Alexandru, prezent în sumarul revistei
cu eseul care dă titlul suplimentului literar al
revistei, Mircea Popa, Ioan Alexandru imnogra-
ful Maramureșului, Adrian Popescu, Amintirea
poetului și Gheorghe Pârja, Ioan Alexandru sub
Steaua Nordului. De colecționarea textelor și de
apariția lor s-a îngrijit scriitorul Săluc Horvat,
„managerul interimar al revistei”.
Urmare din pagina 21
Valurile urii
coordonate ale vremii. Totuși, parcă nimic nu se
compară cu valurile de ură și agresiune declanșa-
te în secolul 19 în timpul epidemiilor de holeră.
Și aici au fost diferențe de la țară la țară, în ceea
ce privește amploarea, dar ceea ce a fost oarecum
asemănător a fost revolta claselor „de jos”, a ce-
lor mai săraci, contra guvernanților și în special
a medicilor. Totul derivat din ideea că se dorește
decimarea săracilor și din neîncrederea adâncă
atât în medici, cât și în guvernanți. În plus, despre
holeră lucrurile se învățau din mers, erau dispute
dacă boala e sau nu contagioasă, dacă e necesară
sau nu carantina, apoi a fost izolat vibrionul ho-
lerei, de către Robert Koch, în 1884; până atunci
se credea că e o boală a „miasmelor și decăderii
fizice, dar și morale”. Revoltele au fost extrem de
violente, cu asasinarea medicilor și asistentelor, și
înăbușite la fel de violent.
Strâns legată de ură și de tendința de a căuta
țapi ispășitori este și rușinea de a recunoaște că
suferi de acea boală. A fost așa pe timpul SIDA,
este și acum când la anunțarea decesului unui ne-
vaccinat se declașează în social-media adevărate
avalanșe de comentarii încărcate de ură - cel mort
e acuzat că avea păreri antivacciniste, dar în re-
plici care te lasă fără cuvinte. Am citit cazul unei
fete din State care își pierduse părinții, nevacci-
nați, și care publicase reacțiile declanște pe FB, în
loc de mesajele uzuale de condoleanțe. Era greu
de citit și greu de crezut că există astfel de ură
declanșată de... nimic. La fel de stupefiată, am
citit comentariile adresate tenismenului Djokovic
în epopeea lui asutraliană, care mergeau până la
urări de moarte și accidentări grave, el fiind de-
clarat un pericol sanitar umblător și o persoană
care nu merită scutire de la vaccinare pentru că
„nu își dorește cu adevărat să se vaccineze”. Iată
că omenirea a evoluat, din punct de vedere știin-
țific, dar ura individului este la fel, peste secole,
fiecare luptându-se cu oricine și orice ar putea
să îi perturbe, în vreun fel, siguranța diurnă. Cea
care îl face, categoric, nemuritor. Pentru că o dată
depășită această criză sanitară, cei care am scăpat
suntem nemuritori - eu așa am înțeles din toate
reclamele alb negru derulate de mass media. Sper
să nu greșesc.
■
21
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
Centrul de greutate
al operei
■ Adrian Lesenciuc
Vasile Popovici, un excelent eseist, pro-
pune o lucrare, Punctul sensibil. De la
Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu1,
în care impresionează prin calitatea diagnozei.
Foarte rari sunt la noi criticii literari capabili să
realizeze diagnoza precisă, fără a se pierde în
meandrele interpretării de suprafață, capabili
să ofere o perspectivă lucidă asupra unei scri-
eri, în raport cu care divagațiile interpretative
să oscileze, spre a se întoarce la esență. Arta
militară inventase încă de la începutul secolu-
lui al XIX-lea un termen care să rezume esența
din care o forță militară își trage libertatea de
acțiune și voința de a lupta: centrul de greutate
al forței. În raport cu acest centru de greuta-
te erau descrise o serie de elemente ale căror
poziții relative în acțiunea militară propriu-zisă
depindeau de cel care interpreta și de traiectul
favorabil acțiunii. În lumea literară un centru
de greutate al operei nu fusese încă definit, deși
s-ar fi impus o asemenea perspectivă. Vasile
Popovici a găsit o asemenea posibilitate ana-
litică privind critic asupra propriei colecții de
texte. Pregătind această culegere de eseuri care
rezumă literatura română din ultimii o sută
cincizeci de ani, autorul a căutat coerența între-
gului. Or, pentru a vorbi despre un asemenea
tip de coerență, ar fi fost necesară o rezumare
a intenției și/sau a metodei analitice, a parcur-
sului investigativ. A descoperit că în propria
lucrare coerența textelor e dată de încercarea
de identificare a punctului sensibil al operei, un
fel de centru de greutate al ei, din care își trage
libertatea de acțiune și posibilitatea de a se ex-
prima pe sine ca opera aperta: „Câtă prezumție
aici! Prezumția că poți defini punctul sensibil,
desigur mai sensibil decât altele, și că tocmai
acolo criticul și scriitorul se întâmplă să se în-
tâlnească” (p.5).
Din fericire, punctul sensibil nu rămâne
simpla intenție interpretativă a eseistului. Pe
parcursul celor douăzeci de texte ale culege-
rii, Vasile Popovici demonstrează că identifică,
fără a greși, centrul de greutate al unora dintre
cele mai importante opere din literatura româ-
nă, dar și centrele de greutate ale intențiilor
interpretative sau constructive avant la lettre,
cum ar fi cea a lui Titu Maiorescu, de la care
începe întreaga interpretare. Iată o perspec-
tivă complexă, fără putința de a fi contrazisă
de cititorii scrierilor lui Maiorescu (incluzând
textul mai puțin citat Observări polemice, care
tranșează raporturile esteticului cu eticul, care
propune focalizarea critică pe „obiect” și nu pe
autorul acestuia, care definește o cale a adevă-
rului fundamentat estetic de la care nu mai pot
loc avea abateri odată asumate aceste valori2):
„Acolo, în scrierea din 1869, înfruntă el găoșe-
nia și protocronismul culturii vremii, care sunt,
cum se vede, mult anterioare lui Edgar Papu,
Dumitru Popescu și Nicolae Ceaușescu” (p.12).
Combaterea protocronismului, constantă a li-
teraturii române din orice vreme, este esența
scriiturii lui Titu Maiorescu, iar Vasile Popovici
observă limpede faptul că gravitarea ideilor
sale se face în jurul acestui centru de greutate.
În mod similar, eseistul restrânge operele
marilor scriitori români la centrele lor de greu-
tate pentru a face posibilă observarea literatu-
rii în dinamica ei fiziologică, pentru a proiecta
funcționalitatea gravitațională, mecanica aces-
tor opere în jurul ideilor-forță. La Eminescu,
de pildă, punctul sensibil este „imersiunea în
oglindă”, la care se poate ajunge doar prin lectu-
rile succesive și distanța critică necesară, deoa-
rece un „Eminescu esențial” nu se relevă după
logica unei simple mecanici critice. Pentru a
pătrunde în zona de limpezime a funcționalită-
ții operei eminesciene trebuie abolite legile care
guvernează suprafața, trebuie admisă o formă
de indeterminare de tipul celei heisenbergie-
ne specifică interacțiunilor subcuantice: „Cu
cât Eminescu își stăpânește mai bine mijloace-
le poetice, cu atât imaginarul său se definește
mai exact, și cu cât imaginarul se definește mai
exact, cu atât dimensiunea simbolică se prelun-
gește într-o profunzime insondabilă” (p.20).
Totuși, un Eminescu a cărui operă se reflectă
multiplu în oglinda creației: „ceea ce se vede,
lumea vizibilă, stă integral sub semnul oglinzii”
(p.28) și „a vedea, a scrie, a resuscita necesită
a plonja în oglindă” (p.33), este unul care se
reașază coerent și dezideologizat în lectură și
interpretare. Servind fie ca inductor erotic, fie
ca reflexie creatoare, oglinda eminesciană este
punctul sensibil al unei opere despre care s-au
scris rafturi de bibliotecă, fără a se fi ajuns direct
la diagnostica gravitării în jurul unui centru de
greutate. În mod similar, celălalt capăt al par-
cursului anunțat prin titlu, Mircea Cărtărescu,
este unul care își concentrează opera în jurul
unui punct sensibil tot cu rădăcini în roman-
tismul german: metamorfoza totală. În raport
cu acesta, „Lumea Solenoidului este lumea lui
Kafka populată cu mii de ieșiri” (p.210), iar
Melancolia, cartea despărțirilor, expune „sen-
timentul pierderii definitive, al derelicțiunii, al
singurătății iremediabile, smulgerea sufletului
pe viu, fără anestezic, fără strop de divertisment,
paliative sau substituite” (p. 213). Identificând
materia din care sunt făcute aceste opere, dar și
centrul lor de greutate, amintita metamorfoză,
Vasile Popovici ilustrează întregul mecanism
funcțional al unei opere deja independente de
autorul ei: „În literatura lui Mircea Cărtărescu
transfigurarea e însăși substanța visului său in-
tim, strat fertil de unde se ridică nenumăratele
variante ale măririi ce populează proza sa. Și
e în același timp resursă de plăcere mereu re-
înnoită. În mod evident, visul metamorfozei
totale i-a însemnat copilăria, în afara oricărei
conotații livrești, așa cum se vede în atâtea sce-
ne onirice de călătorie inițiatică prin miile de
pagini pe care le-a scris. Fantasmele înălțării și
metamorfozei l-au bântuit la toate vârstele, de
vreme ce, într-o mulțime de variante, le regă-
sim în tot ce a publicat. Literatura, întâi de toa-
te, este înțeleasă ca o formă de salvare majoră,
expresie a transformării de sine, a scrierii și re-
scrierii de sine, instrument de recompunere a
destinului și de magnificare” (p.219).
În mod similar, și în cazul celorlalte opere
analizate, punctul sensibil este evidențiat cu
precizie, iar fizionomia acestora este precis
descrisă în logica unei mecanici literare nebă-
nuite de alți critici. Devoalarea înseamnă ară-
tarea spre cunoaștere în lumina adevărului. De
aceea, un Edgar Papu, recuperat din propria
operă și din textele lui Mircea Mihăieș sau Ion
Vianu, se arată în chipul înspăimântător al celui
ce presară intențiile bune pe drumul spre iad:
„Înspăimântător la Edgar Papu e faptul că în-
truchipează intelectualul get-beget gata să dea
curs bunăvoinței fără limite ce rezidă în ori-
ce om: diavolul zelos, dornic să sară în ajutor,
să facă plăcere mai-marilor, să se facă util. Ce
perversiune zace aici, rânjind! Edgar Papu era
un om bun, prea din cale-afară de bun, dosto-
ievskian de bun. Exact aluatul din care crește
demonul” (p.119).
Deși regăsim în paginile lucrării analize de-
dicate lui Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian,
Marin Preda, Nicolae Manolescu, Ileana
Mălăncioiu sau Marian Papahagi, în exercițiul
său complex de diagnosticare precisă a literatu-
rii române, Vasile Popovici s-a oprit cu predi-
lecție la bănățeni: Sorin Titel, Livius Ciocârlie,
Adriana Babeți, Daniel Vighi sau Mircea
Mihăieș. În ceea ce îl privește pe Eginald
Schlattner, și el născut în Banat, trădătorul lo-
tului de scriitori germani din Brașov, aș avea re-
zerve în a-l numi „Omul Centenarului”. M-aș fi
așteptat ca în proiecția coautorului Declarației
de la Timișoara să fie tratat aidoma lui Papu sau
Breban. Cu certitudine lecția căinței e puterni-
că și cartea de interviuri a lui Radu Carp cu
Eginald Schlattner, Dumnezeu mă vrea aici, pu-
blicată în 2018 la Editura Lumea Credinței, e o
carte valoroasă. Cu certitudine Schlattner e un
prozator foarte bun, și mă refer în primul rând
la romanul arhicunoscut Der gekopfte Hahn
(Cocoșul decapitat). Dar pentru mine Omul
Centenarului ar putea fi Hans Bergel, cel tră-
dat, iar cartea de referință ar putea fi Aprecieri
în răspăr cu timpul, publicată tot în 2018, dar la
Iași, la Junimea, o remarcabilă pledoarie pentru
România construită de partea vătămată, nu de
trădător. Mai mult, brașoveanul Hans Bergel,
remarcabilul prozator stabilit în Germania, au-
tor al romanului Der Tanz in Ketten (Dans în
lanțuri), ar fi putut fi asociat geografiei cultu-
rale bănățene prin fratele său, Erich, dirijorul
filarmonicii din Timișoara.
Note
1	Vasile Popovici. (2021). Punctul sensibil. De la
Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu. Eseuri. Chișinău:
Editura Cartier. 229p.
2	Deși nu face obiectul dezbaterii noastre, tocmai
această proiecție a lui Titu Maiorescu, rezumându-se
la formula: „mulți din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor
veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce
au înțeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la ve-
chile erori”, este cea care dă cele mai mari bătăi de cap
în critica actuală, care neagă parcursul estetic pentru a
aduce în prim-plan diferite repere construite în centre
de efuziune ideologică. În mod similar s-a manifes-
tat și politizarea literaturii din primii ani ai regimului
comunist. Din fericire, la scara mare a istoriei, Titu
Maiorescu avea dreptate și în acest caz.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
27
Să citim haiku
■ Irina Lazăr
Kotodama
Veronica Teodoru, Eugen Pohonțu
Constanța, Ed. Ex Ponto, 2020
Scriu despre această carte în calitate de ama-
tor în ale poeziei orientale, încântată mai
ales de forța de sugestie a acestui gen poetic
extrem de comprimat, precum haiku-ul, și mai
ales de modul cum el te poate disciplina. Pe de altă
parte vreau să salut această carte care aproape că
a trecut neobservată, având în vedere că a apărut
în anul 2020 și, din cauza condițiilor neprielnice
pe care le știm cu toții, încă își așteaptă lansarea.
Până la urmă, poezia cu formă fixă ar trebui să fie
o etapă pentru orice aspirant în ale poeziei, pen-
tru că e totuși un mod de „a-ți încerca puterile”.
Dacă aducem în discuție poezia clasică, e vorba
de o școală a ritmului și a rimei, când trecem la
haiku, misiunea devine cu atât mai complicată,
întrucât ne referim la o poezie în care trebuie să
se țină cont nu numai de a respecta elementele de
formă, dar și cele care țin de expresie, elemente cu
care cultura europeană e mai puțin familiarizată.
Despre asta, ne lămurește chiar Elena Epureanu,
autoarea prefeței volumului de versuri Kotodama:
„Haiku-ul a existat și există în limba japoneză ca
poezie cu formă fixă care respectă trei elemente:
numărul total al versurilor - 3; numărul silabelor
- 17; repartizarea silabelor în vers 5-7-5. Fără ritm,
fără rimă, fără imagini artistice [...] S-a făcut alu-
zia că ar fi asemănător epigramei, catrenului din
poezia eminesciană, terținei, strofei de ritornello
și chiar poeziei cu formă fixă ca sonetul, rondelul
sau glossa. Dar haiku-ul vine dintr-o lume cu con-
cepții și obiceiuri total diferite, ceea ce îl face foar-
te greu de înțeles”. Tot aici aflăm ce e „kotodama”,
un termen japonez folosit atunci când se dorește a
reda puterea mistică a cuvintelor. Această credință
în puterea cuvântului rostit are implicații adânci
în viața de zi cu zi a japonezilor, dar și în ritualu-
rile desfășurate la evenimente - cum ar fi nunta
Doru Cernea
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
Înger ascuns (2021)
de exemplu, prin evitarea folosirii unor anumite
cuvinte cu sens negativ etc.
Haiku-ul este, în mod tradițional, o poezie fără
metaforă, caracterizată prin simplitate, în același
timp impresia fulgurantă obținută prin notația
concentrată a unei stări creează o amprentă puter-
nică, asemenea unui instantaneu fotografic. Altă
exigență este reprezentată de kigo - prezența unui
cuvânt prin care se face raportarea la natură, la
anotimpuri. Desigur că există mai nou și haiku-uri
scrise în stilul liber, fără a respecta, de exemplu,
numărul de silabe sau care au imagini metaforice,
de altfel haiku-ul a devenit un gen cultivat în în-
treaga lume, popular și popularizat, și care a avut
numeroși adepți și în istoria literaturii române.
Cei doi autori ai cărții de față, Veronica Teodoru
și Eugen Pohonțu, sunt la rândul lor două spiri-
te înrudite, doi oameni mai degrabă discreți, dar
mari iubitori de armonie și adepți ai echilibrului.
Veronica Teodoru este o apariție delicată, autoare
a unei cărți de poezii pentru copii, Culorile copi-
lăriei, cu care a debutat în 2014. Al doilea volum
de poezie, Poate visăm, a fost inclus în Colecția
„Regal” la Editura Art Creativ, București, în 2016.
În 2017, volumul Culorile copilăriei a fost reeditat
la Editura Grinta din Cluj. Veronica Teodoru este,
de asemenea, moderator al clubului „Kagami”
în cadrul Bibliotecii Județene „Panait Istrati” din
Brăila. Eugen Pohonțu vine din lumea științelor
exacte, el fiind fizician de formație. Acest lucru
nu l-a împiedicat să debuteze cu poezii în revista
„Convorbiri Literare” din Iași, în 1979. Debutează
în anul 2014, cu volumul de versuri Simboluri de-
turnate, publicat la Editura Rovimed Publisher,
apoi în 2016 este și el un autor preferat de Editura
Art Creativ în Colecția Regal cu volumul de hai-
ku, senryu, tanka, renga - karumi-fragmentarium.
Un volum de mare finețe și care-l definește pe
Eugen Pohonțu ca un poet al căutării sensului și
al unei sensibilități aparte este cartea de poezii în
sensul copilului, apărută la Editura Grinta, Cluj, în
anul 2017. Cartea face parte din seria Poezia Vie,
coordonată de Direcția 9. Ambii, atât Veronica
Teodoru, cât și Eugen Pohonțu, au frecventat de
altfel ani de-a rândul Cenaclul 9, în București, par-
ticipând la diverse proiecte și volume colective.
Kotodama / Spiritul cuvintelor este un proiect
comun al celor doi, la care au muncit ani de-a
rândul, așa cum mărturisește Veronica Teodoru.
Un alt element definitoriu este strictețea respectă-
rii regulilor în materie de haiku. Cartea este orga-
nizată pe capitole, în funcție de (cum altfel?) ano-
timpuri, fiecare capitol grupând haiku-uri scrise
de cei doi. Capitolele sunt marcate de o fotografie
și de un citat sugestiv din spiritualitatea japoneză
(unele fotografii aparțin chiar Veronicăi Teodoru,
altele Georgianei Fodor). La sfârșit este și o secți-
une de senryu, delimitată prin proverbul japonez
- „Săgețile nu zboară spre fața care zâmbește”, ge-
nul senryu merge spre umor, spre epigramă, mi-
zând pe dublul sens al cuvintelor.
Marele merit al grupării alternative a hai-
ku-urilor pe capitole, prin alăturarea poemelor
scrise de cei doi, stă în faptul că poți sesiza dife-
rențe de stil, în ciuda faptului că sunt respectate
canoanele. Așa cum relevă și scriitorul Dan Norea
în cele scrise pe coperta patru a cărții: „Veronica
Doru Cernea
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
Cuibul fericiri (2021)
Teodoru e mai senină, apelează din când în când
la jocuri de cuvinte: clopoțeii albi/ înfloriți în gră-
dină -/ tăcere în jur. Omonimia cuvântului clo-
poței alături de tăcere în jur este remarcabilă,
introduce o semnificație alternativă față de cea
primară, natura amuțită de frumusețea clopoței-
lor. Și la Eugen Pohonțu găsim ambiguitate și pa-
radox, dar tratate ceva mai serios: grădina cu flori
-/ dulceața de trandafiri/ în borcane mici”.
Este de remarcat și abundența trimiterilor flo-
rale din haiku-urile Veronicăi Teodoru spre deo-
sebire de Eugen Pohonțu unde întâlnim o „viziu-
ne” geometrică.
Selectez spre ilustrare câteva din haiku-urile
Veronicăi Teodoru: norii adunați/ pe cerul primă-
verii -/ iriși ofiliți; maestrul tăcut -/ pe fereastra
deschisă/ petale de prun; eoliene -/ în bătaia vân-
tului/ macii scuturați; în vaza veche/ crizanteme
galbene -/ lumina casei; soarele pe cer -/ în toate
ferestrele/ mici flori de gheață.
Și din cele ale lui Eugen Pohonțu: un bob de
rouă/ pe-o pânză de păianjen -/ liniștea morții; pi-
cături de ploaie/ în cercuri concentrice -/ vise de
vară; gutuie coaptă/ și-o cană cu vin roșu -/ ca-
mera goală; în cornul lunii/ roata carului mare -/
vise de copil.
Toate aceste „vise de copil”, toate aceste notații
fugare aparent, care însă ascund mii de sclipiri,
sunt ca niște lacrimi în ploaie, ele ascund și tot-
odată relevă trăirile celor doi autori, unite prin
poezie și prin „spiritul cuvintelor”, cu o notă pro-
fund melancolică.
■
Doru Cernea
tehnică mixtă, 70 x 52 cm
Sfinx (2022)
21
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
„Loc de oftat”
■ Cristian Muntean
Laurențiu-Ciprian Tudor
Loc de oftat
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021
Scrisul lui Laurențiu-Ciprian Tudor, am mai zis
și cu alte ocazii, este unul incisiv, tăios, care nu-
ți lasă timp să-i contempli cuvintele, sensurile
și, în definitiv, rosturile, precum o carte de poezie,
subțire „ca o lamă/ de sabie samurai/ să taie scurt/
dintr-o lovitură/ sufletul” (Cărți de poezie). Mare
parte din poezia lui am citit-o la vremea „facerii”,
chiar dacă nu-i sunt întru totul contemporan, în
sensul pe care Eliot îl dădea conceptului însuși. Am
parcurs împreună o formă poetică de apostolat soci-
al care s-a conturat, la el, în Apostolul verilor trecând
cu Nervi prin Licantropia poftei pentru a se așeza,
contemplativ, în Loc de oftat. Acestea sunt „poemele
vârstei de mijloc”, chiar dacă poetul le anunțase din
volumul anterior (Licantropia poftei).
Poemele și-au rotunjit conturul scriiturii pentru
că fac acum parte dintr-un adevărat ritual: „sorb câte
o gură de cafea/ și îi pun inimii/ câte-un poem/ cum
pui un disc/ ascult atent și îmi întind gândurile spre
el/ spre fericita lumină a lui/ care nu arde.. ” (Fericita
lumină). E greu să prinzi într-o formulă poezia lui
ce pare a avea o mișcare concentrică, în jurul unor
„Portrete desenate-n sânge și carbon”
■ Alexandru Sfârlea
Gabriel Nan
O altă Romă
Editura Eikon, București, 2020
Autorul acestei cărți, prahovean de origine, a
plecat în Spania (Madrid) în 1994, iar timp
de șase ani a fost „cursant” al cenaclurilor
și atelierelor de poezie ale lui Jesus Urceloy, cu care,
de altfel, rezonează stilistic, în bună măsură, dar nu
într-atât încât să-și estompeze decisiv propensiu-
nea spre conturarea propriei identități și voci lirice.
Poetul Gabriel Nan a publicat primul său volum în
limba lui Cervantes - El Tejedor (Țesătorul) - în 2014,
fiind membru al Asociației Scriitorilor și Artiștilor
Români din Spania, din 2015, fiind și laureat al pre-
miului Fiesta de las letras. Volumul O altă Romă ne
propune un compendiu poeticesc prin care autorul
ni se dezvăluie- în interioritatea sa afectivă, dar și spi-
ritual- estetică - drept un fervent promotor al unei ti-
pologii poetice îndeajuns de revelatoare, atât în plan
sentimental (înstrăinarea, dorul de țară), cât și prin
dorința (și voința) de a fi recognoscibil sub aspectul
aderenței la acea nouă ipostaziere artistică europea-
nă - care se vrea a fi inovativă - la nivelul expresiei și
expresivității poeticești. Este evident că leit- motivele
esențializate în poezii sunt ale unei istoricizări nu atât
temporale, cronologic- structurale, ci și, mai ales, a
unor amprente identitare, spre care ne trimite chiar
titlul volumului. Poetul reiterează, convingător și au-
tentic, sincronicități ale apartenenței la rădăcinile și
izvoarele latinității; și cum altfel, decât cumulând, în
poemul liminar (O altă Romă), cauzalități și inter-
ferențe armonios stilizate: „Va trebui să construim o
altă Romă./ Cele șapte capete sunt balauri de nisip
pe plajă,/ azi Roma își plătește singură impozitele./
A pierdut cornul fioros cu care și-a sfârtecat propriul
veșmânt,/ pentru bandajarea barbarilor./ Vrem o
teme eterne ale poeților, purtătoare de esențe, fie că
vorbim de eul poetic, fie de eternul feminin.
Mona Mamulea vorbea la un moment dat despre
eul dedublat care pendulează între eul genuin și eul
decăzut. O condiție universală a poetului care în car-
tea de față primește contururi noi. Poetul nu se mai
războiește adulmecând „nervi... cu femeia munci-
toare”, ci o privește ca operă de artă pentru că: „pen-
tru mine o femeie frumoasă/ oricât/ surprinsă când
crede că nimeni nu o vede/ cu ochii aruncați năvod
în departe/ e artă” ( Artă). Tema eternului feminin
e recurentă în poezia lui Laurențiu-Ciprian Tudor și
îmbracă forme dintre cele mai diverse între Eros și
Thanatos. Distinsa poetă Liliana Ursu o definea in-
spirat prin cuvintele: „un baroc portret de femeie”.
Poate că n-ar fi rău să definim poezia lui
Laurențiu-Ciprian Tudor de inspirație barocă, supu-
să unui dramatism interior și influențată de o anumi-
tă bizarerie, care prin neregularitatea liniilor abundă
de ornamentație. De aceea, pentru poet și „grădina
e o expresie barocă/ frunze tăcute, flori, iederă/ o
grădină-ntr-un turn/ e un paradis lepădat de lume”
(Goblen cu Liliana Ursu -volumul Nervi) dar și fe-
meia, care trăiește „într-o mișcare continuă, barocă/
de parcă/ toată dragostea ar fi/ o aură/ tremurândă”
(Și-a dat sutienul jos). Femeia din acest nou volum al
Romă să ne biciuiască și la care să revenim supuși!/
(...) Avem nevoie să construim o Romă / unde fiii
noștri să devină ucenicii lui Cezar,/ o Romă unde toți
suntem Cezar,/ o Romă în care istoria este forjată pe
schele de carne./ Roma - fructul și rădăcinile lumii.
(...) Am să dau foc Romei cu balaurii ei flămânzi,/ și-
am să ridic o Romă nouă, aici, în piept”.
În itinerariile sale preponderent lirice, Gabriel
Nan are ca punct de pornire etosul arhetipal al origi-
nalității sale, de care s-a îndepărtat de-a lungul vieții,
dar căutându-l și căutându-se, iluminându-și lăun-
trul cu ecoul vibrant al răsfrângerilor, în chiar lumea/
lumile acelor căutări, inclusiv de natură livrescă:
„Tai un colț din cerul satului/ drept pânză pe catarg”,
sau aceste secvențe din poezia intitulată Cine sunt?:
„Toate bucuriile și tristețile/ încap într-un cablu de
fibră optică./ (...) Sunt eu această scară debilitată de
ani/ care-atinge conștiința.(...)/ Această înțelege-
re între gresiile solului/ memoria digitală și această
dezolare/ de unde ți-ai retras privirea” (pag. 36). Un
simbol mundan al acestor căutări/ îndepărtări/ re-
găsiri este „autostrada ce-mparte viața-n două”, iar
după îndelungi peregrinări, când sufletul aproape se
usucă de „un dor fără sațiu”(Emil Botta), vine clipa
omniscientă și fragilizată de fiorii evanescențelor on-
tice: „Să adaug simțirii/ un portativ cu bemoli calzi,/
unde să-și simtă arsurile vecinii și străinii”, pentru că
„Amintirile dor în noi, precum perla în scoică”, iar
uneori „viața este strivită între ace de ceasornic”. Este
recurentă imaginea acelor actanți cu urme scrijelite
în istoricitate, dar ingeniozitatea poetului face stra-
tificările temporalității - chiar dacă par intruvabile
- să comunice aproape senzorial: (...)„Eroii șovăie,
își coboară scuturile,/ Iulius Cezar încearcă un gest
dar nu-și amintește pasul,/ în schimb își iubește li-
chenii de pe picior”. (...); „Fiecare cărămidă a sem-
nat pacea cu ochiul uman”; „Aici cuvintele capătă alt
poetului e „o specie suprarealistă de melci”, „este un
Rai mergător”, e „artă”, și nu în ultimul rând „un fel
de biserică/ ce preschimbă sângele în vin/ în beție/ ca
mai apoi să îl schimbe/ în lapte și în liniște/ în gân-
gurit/ și în rugăciune” (La Sfânta Sofia). Femeia din
acest volum este rod copt: „Eu vreau sa mă iubești
tu/ așa cum ești un pic trecută/ fruct de octombrie”
(Fruct de octombrie), care reface paradisul și din
condiția maternității sale.
Scriam și cu alte ocazii că iubirea este și o expe-
riență spirituală „în stare sălbatică” purtând senti-
mentul unității în ceea ce este diferit și dorința pasi-
onală ca celălalt să existe și dincolo de moarte: „căci
ce-am iubit nu e atins de moarte” (Poem cavaleresc).
Laurențiu-Ciprian Tudor ne convinge că femeia e
chemată să aducă lumii feminitatea ca manieră de a
fi și ca mod de existență de neînlocuit. „Locuirea” ei
reface Paradisul restabilindu-i arhetipul.
Felix Nicolau observa că poezia lui Laurențiu-
Ciprian Tudor devine un jurnal „inspirat de toate
sectoarele vieții”. Nici volumul de față nu pierde din
vedere acest amănunt. Suntem invitați în universul
său poetic spre „fericita lumină” pentru că „poemele
sunt o călătorie”, în cazul de față personală. „scri-
se pe dinăuntru/( cu ochi potriviți/ se vede asta)”...
pentru că „o existență care nu e poem/ nu merită”
(Alt poem de la Marea Egee). Poezia lui Laurențiu-
Ciprian Tudor a ajuns la vremea reflexiilor „în care
vagile semne ale biografismului nu mai slujesc drept
ancore” (Adrian Lesenciuc), ci devin repere ale uni-
versalului. În definitiv, un Loc de oftat.
■
sunet/ în ochii ce recalibrează armonia”. Dar iată și
o imagine cu scintilații semantice care impregnează
rostirea poetică, în chiar esențializarea vibrației, cu
o remarcabilă plasticitate: încruzită, parcă, într-un
areal inefabil: „Peregrinul oprește-n fața peretelui/
plin cu portretele sale desenate-n sânge și carbon./
Ultimul, neterminat, tremură-n privirile sale/ pre-
cum soarele-n scuturi aurite” (pag. 116). Cititorul
simte, nu-i așa, oarecari reverberații dinspre impac-
tul cu transcendența, amintind iradiant de atmosfera
cu specificități italice (amintind și acestea de „o altă
Romă”) - atent asimilate de poetul Gabriel Nan, sau
doar, poate, acestea sunt întâmplătoare asemănări - a
lui Eugenio Montale.
Nu-i mai puțin adevărat că șocul acela terifiant al
smulgerii din locurile natale, înstrăinarea virulent-
agresivă de acestea, are efecte psiho- afective care
iau forma unor vulnerabilizări trecătoare, cum sunt
depresia și absența: „Aici timpul e un lac de noroi/
unde ți se îneacă părinții./(...) Gândul se agață de
stâlpul infamiei/ și se lovește singur cu pietre,/ cerul
îmi pare un cearceaf de la morgă.” (Depresia), re-
spectiv: „Cum apasă golul acesta îmi mușcă degetele/
ce-ntind să mângâi o părere./ Spațiul ridică îndoieli/
se trezește din fisurile străzii acum albastre/ și mă ab-
soarbe ca o fântână goală./ Trec de la a fi fericit la a
fi absent.” (Absența). Albert Einstein spunea odată:
„Mi-e teamă de ziua când tehnologia va deveni mai
importantă decât interacțiunea umană”. Iar noi, cei
care mai facem umbră pământului greu încercat și
chiar luăm aminte la spusele vizionariste ale celebru-
lui savant, ar trebui să simțim acea teamă einsteini-
ană cum ni se strecoară prin pori, în aceste vremuri
care devin pe zi ce trece mai refractare la simțire și
sensibilitate. Acest volum de versuri semnat de poe-
tul Gabriel Nan ne îndepărtează de „previziunile” de
mai sus, ba chiar, fără vreo urmă de îndoială, ne și
încurajează, într-un subsidiar al congruențelor vita-
liste : „Se spune că sufletul devine liber în apus. (...)
Parcă lumea toată / e un joc cu trei glasuri,/ un ceas
de pământ cu trei limbi.”(...)
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
Grădina Lumii
■ Irina-Roxana Georgescu
Simona Popescu
Cartea plantelor și animalelor
Editura Nemira, 2021
340 de pagini.
Cartea plantelor și animalelor este un adevă-
rat ghid poetic spre o grădină tămăduitoa-
re. Impresia pe care ți-o lasă lectura aces-
tui volum masiv este de imersie în profunzimile
de nepătruns ale apelor, de adaptare la condițiile
extreme - respiri aerul înălțimilor tot așa cum
înveți să respiri sub apă și să distingi speciile ali-
en din grădina cosmică. Intelectualismul poeziei
Simonei Popescu este ritmat de ecourile ce rever-
berează dinspre o lume încapsulată în alta, la fel
de transparentă și de coerentă cu sine, reflectată,
la rândul său, în alta, ad infinitum.
După 15 ani de la Lucrări în verde, vocile in-
terioare ale Poemului se confundă cu vocile care
transpar din această organizare a lumii descrisă în
firescul ei, de la „Flori albăstrui de rozmarin pen-
tru-amintire/și panseluțe pentru gânduri/anason
dulce, căldărușe și/floarea raiului (oare priboiul
să fie?/virnanțul galben? ori poate chiar roini-
ța?)//Din Ierburile Grației, cum ar veni,/doar o
crenguță-ajunge/pentru ca/prin ea/stropi de apă
sacră/în tine să-și facă/lucrarea nevăzută - se pare
- /pentru înțelepciune și binecuvântare./Erau și
margarete în al tău buchet, și viorele/cu puritatea
ta amestecate/(dar nu le dai, fată frumoasă, usca-
te!).//Eu aș face buchețelul pentru tine așa:/Nu-
mă-uita pentru reamintire, da./Aș adăuga apoi și
saschiul (vinca minor) pentru neuitare,/desigur
rozmarin./Iar pentru gânduri involuntare/albe
sau negre, odolean roz./Un crin sălbatic, de apă,
un fir de rogoz/pentru noroc./Roiniță, pentru
tine, fetiță./Codița șoricelului cea albă și amară/
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
pentru vindecare/iar cea ocru-brun pentru cu-
loare./Pentru parfum, punem verbină, mentă și
iasomie/caprifoi. Un festin./de nuanțe și forme./
În centrul buchetului plin/de pigmenți și arome/
un bulgăre alb-gălbui de călin.//Buchetul nu-i
pentru oricine./Și, mai ales, nu-i pentru vitrine./
Nu-i, prefăcutule, mincinosule,/trădătorule, im-
postorule, păcăliciule,/încrântatule, mohorâtule,/
nu-i pentru tine.//E pentru cine pe lume se simte/
străin/și-ncearcă să-nțeleagă cât se poate/din tot
și din toate//din lumea frumoasă/ca un ciulin.”
(Buchetul Ofeliei și buchetul meu pentru ea). În
poezie, totul e magie, e vis, e căutare și pierdere
de sine, este joc și așteptare.
În volumele anterioare - de la Xilofonul și alte
poeme (1990), Pauză de respirație (împreună cu
Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea,
1991), Juventus (1994), până la Lucrări în verde.
Pledoaria mea pentru poezie (2006) - palpita o
voce a unui copil-adolescent-tânăr care își (de)
codifica, rând pe rând, pașii, relația cu sine și cu
ceilalți, identitățile-oglindă, pentru ca, în Cartea
plantelor și animalelor (2022) să regăsim aceeași
voce, mai vibrantă, mai ademenitoare și hipno-
tizantă, incantatorie: „Iarba fiarelor, cum știi,/
deschide uși ferecate prin basme -/deși/despre cu
totul alte uși zăvorâte e vorba” (p. 34).
Cartea... abundă în referințe culturale, texte-
le se întrețes de la o pagină la alta pe canavaua
Poemului care își păstrează forța expresivă („O
ikebana de cuvinte/uneori/răbdare și asimetrie/
oblică armonie/ca să-ți liniștești corpul/și min-
tea-sălbăticie” (Ikebana, p. 43)), dar și clandesti-
nitatea în lumea în care se insinuează, plină de
simboluri pentru cel pregătit să le caute, nu și
pentru „omul buimac”: de la Plinius cel Bătrân
la Annie Dillard, de la Jacques-Yves Cousteau la
Michel Serres, de la Alexander von Humboldt la
baronul d’Holbach, de la memoria naturii la pul-
sațiile timpului care ne străbate.
Poezia Simonei Popescu se dezvoltă pe mai
multe planuri: e, pe de o parte, poezia-care-se-ve-
de (în partea de sus a paginii, o dantelărie de cu-
vinte, senzații, amintiri) și, pe de altă parte, poe-
zia-care-înflorește în notele de subsol, în aluziile
culturale foarte fin legate între ele, pentru a reda
palimpsestul acestei lumi efervescente, în care
conștiința copilului se suprapune peste cea a adul-
tului, peste cea a eu/ea-însămi, într-un continuă
spirală de trăiri și de mirări: „Și mai citeam ceva
despre/«Ivirea acestor chipuri în mulțime;/Petale
pe o creangă umedă și neagră»/și despre cum fie-
care ramură primește-napoi/ceea ce pierde - ca-n
fiecare an și cum/ca-n fiecare an pe cele pierdute
ți le dă înapoi primăvara/cam asta dădea de-nțeles
poezia.//Iar eu aveam 18 ani și căutam niște prie-
teni/cu care să vorbesc despre orice/despre chiar
Ezra Pound/despre cum poezia e un amestec
de/scrisoare-elegie-imn-satiră-poveste-eseu/«O
serie de supraîncărcate/Intermitențe»./Și ei să
adauge: lirism subteran./Da, lirism răsucit/juru-
biță/împletită în toate/- în toate ascunsă e-o liță/
subțire./Lirismul, doar în filigran.” (p. 44 - nota
de subsol). Suntem martori ai unei întregi ana-
tomii florale care trimite la „făptura vegetală”, un
volum fabulos despre regenerarea nevăzută, des-
pre cum ne pierdem în „grădina cea nouă mereu”,
în care „corpul nu/ mai e TU!” (p. 59), pentru că,
așa cum autoarea mărturisește în ultimele pagini
ale volumului, „biologia (bio-logia) e știința care
studiază logica viului. Și poezia, pentru mine, în-
seamnă Logica Viului”.
Ceea ce îmi place mult la poezia Simonei
Popescu este cum filigranează în text tablouri și
filme, muzici diverse, de la Hans Zimmer (Blue
Planet II - Soundtrack Score OST), la Francesco
Geminiani (La foresta incantata), Radiohead (în-
cepând cu There, There și terminând cu Follow
Me Around), Bjork (Biophilia, Human Behaviour,
Oceania, Cornucopia), Kurt Cobain (Seahorse),
Blixa Bargeld & Teho Teardo (Nerissimo), Camille
Saint-Saens (Le carnaval des animaux), Albinoni,
Mahler, Bach și exemplele pot continua, în același
vortex al armoniilor poetice și biografice.
■
30
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
însemnări din
Mancha
În
căutarea
fetelor pierdute
■ Mircea Moț
n urmă cu câțiva ani, Al. Cistelecan făcea o
mărturisire ce trebuie amintită atunci când e
vorba de specificul criticii sale: „Nu prea văd
cum s-ar lipsi critica de primă instanță de meto-
da „impresionistă”. Celelalte critici mai pot face
abstracție (deși nu-i recomandabil, căci senti-
mentul de valoare nu poate veni decît pe această
cale), dar pentru ea ar fi fatal să se angajeze di-
rect în metoda semiotică, structuralistă sau chiar
tematistă (ca să nu mai pomenesc de altele și mai
caraghioase în recenzie). Impresionismul e chiar
partea vie a criticii, partea ei de dialog imediat
cu opera și de verdict prompt. Restul aparatu-
rii poate veni după, dar operația „impresionistă”
(estetică) e prima. E singura critică obligatorie;
celelalte sînt facultative. Critica poate fi imagi-
nată fără ele, dar nu fără ea. Cît despre ce ți-ar
trebui și ce ți-ar putea lipsi, e bine - rezon! - să-
ți lipsească, dacă se poate, cît mai puține. Și-n
nici un caz cele de care ai pomenit! E obligatoriu
ca un critic să fie inteligent și să aibă umor (deși
știu că sînt cazuri care nu respectă... multe ca-
zuri)”. După cum se cuvin amintite și cele scrise
de regretatul Petru Poantă: „În mod strălucit și
aproape ostentativ, Al. Cistelecan cultivă criti-
ca literară ca formă a creației. În special când
scrie despre poezie, gândirea analitică, riguros
conceptualizată, este mereu dublată de gândirea
analogică, intuiționistă, de natură poetică în ul-
timă instanță. Limbajul critic este o modalitate a
jubilării, cu relaxări frecvente în ludic și ironie.
Expresivitatea textului are consistența iradiantă
a marilor reverii ale profunzimilor. Critică de
identificare, critică a profunzimilor, tematism
sunt doar niște posibile trasee metodologice pe
abstracțiunile cărora cristalizează o scriitură fas-
cinantă; de fapt, un stil. ”
Câteva dintre cărțile publicate în ultimii ani
de Al. Cistelecan par să constituie dacă nu chiar
reperele unei istorii a literaturii române în gene-
ral (Fișe, schițe, portrete susțin ideea), cu sigu-
ranță o istorie a poeziei românești de la origini
până în zilele noastre, o istorie din care, firește,
nu pot lipsi ardelencele cărora criticul le-a acor-
dat atenția specială (poate chiar „cinstea specia-
lă”, cum ar fi spus Vintilă Ivănceanu) și nici fetele
pierdute ale poeziei noastre, care fac obiectul re-
centului volum al distinsului critic (Fetele pier-
dute. Notițe pentru o istorie a poeziei românești,
Chișinău, Editura Cartier, 2021).
Criticul „admirat unanim pentru subtilele in-
tuiții și judecăți privind spațiul poetic românesc,
dar dedat, nu mai puțin, unui soi de mic narci-
sism ținând de o anume caligrafie manieristă a
expresiei” și-a făcut în ultimii ani timp pentru
portrete ale unor autoare care păreau să fi alu-
necat definitiv în uitare ori în indiferența citito-
rului de azi.
În căutarea bietelor fete pierdute, criticul tră-
iește o adevărată aventură și parcurge un drum
dificil, nu singur, firește, ci bucurându-se de aju-
toare prețioase, cărora le mulțumește ca un om
politicos ce este.
La sfârșit, criticul literar dă de urma fetelor
poete, destul de multe, însă cititorului îi prezintă
doar o parte dintre ele, o sută, cu promisiunea
că va reveni, spre bucuria tuturor, nu ne îndoim:
„Am adunat aici doar (!) o sută de poete, lăsând
pentru altă dată probabil tot pe atâtea”. Firește,
Al. Cistelecan nu este aici criticul foarte sobru
din Fișe, schițe și portrete, și nici chiar acela des-
pre care scrie Nicolae Manolescu în a sa Istorie
critică a literaturii române. 5 secole de literatu-
ră: „De prin anii 70 ai secolului trecut citeam în
Echinox și apoi în Familia și Vatra cronicile li-
terare ale lui Al. Cistelecan: inteligente, sclipind
de ironie și savuroase stilistic”. Inteligent se do-
vedește și aici Al. Cistelecan, după cum nu-i lip-
sește nici savoarea stilistică, însă ironia este bine
controlată. Al. Cistelecan știe că aceste fete ale
poeziei românești nu erau valori notabile, multe
nici nu promiteau mari surprize, după cum criti-
cul știe de asemenea că poetele pe care le-a găsit
chiar au trăit, au avut o existență care se comple-
tează / luminează / motivează prin poezie. Care
au trăit cândva pur și simplu! Atitudinea auto-
rului este ușor detașată, dar deloc malițioasă în
fața nereușitelor literare. Pierdutele fete nu sunt
prezentate printr-un discurs ce apelează la rigu-
roasele concepte ale criticii (despre care scriau
pe vremea lor cei doi W). Ceea ce nu înseamnă
că Al. Cistelecan renunță la ținuta de rigoare a
criticului și că nu are nostalgia unui reper: „N-ar
fi fost rău nici dacă aș fi putut plasa atâtea poete
măcar în clase tipologice, folosindu-mă, eventu-
al, de tripartiția lui Vladimir Streinu (lirism sa-
lomeic, saphic și didonic), la care mi-am permis
să mai adaug două categorii (dianic și magda-
lenic)”. El este însă sigur de ceva: „Dar ar fi fost
un dezechilibru strivitor, căci mai toate poetele
de aici sunt niște Didone. În orice caz, poetele
române par părăsite în masă și asta produce dra-
me absolute, căci (mai) toate sunt niște radicale
când e vorba de iubire: ori dragoste, ori moarte.
Puține înțeleg iubirea la modul paulinic. Așa că
toate, după câteva anotimpuri sentimentale mai
euforice, dacă nu abrupt, trăiesc într-un mor-
mânt. E un harem bacovian neașteptat de popu-
lat în poezia noastră feminină”.
De ce acordă criticul atâta atenție femeilor?
Sensibilitatea în sine nu se identifică de fapt cu
sensibilitatea lirică, ar putea susține volumul,
după cum s-ar putea vorbi până la un punct de
un discurs (critic) îndrăgostit (s-a și vorbit de
altfel).
Ceea ce reține atenția în Fete pierdute este
un admirabil exercițiu de lectură și, în același
timp, o probă la care este supusă critica însăși.
Al. Cistelecan lasă demersul liber, însă nu-i în-
toarce spatele. Odată declanșat de criticul lucid,
demersul începe să-și caute, cu disperare uneori,
propriul obiect, în absența căruia funcționarea
lui ar înceta fără îndoială. El, demersul critic, își
îndreaptă antenele spre critici mai vechi, să le
afle părerea, dar și spre cărțile bietelor fete, mai
ales (dacă ele vor fi avut mai multe cărți), chiar
spre viața acestora, consemnându-și convingă-
tor bucuriile (rare) sau decepțiile.
Atunci când lipsa de talent se vede cu ochiul
liber, poeta contează pentru Al. Cistelecan ca
Inimă de patrioată (Valentina Antonescu-Sion),
criticul, nu chiar atât de nevinovat, recunoscân-
du-i fetei regăsite alte calități, e drept, fără legă-
tură cu vocația poetică: „O inimă de Româncă
a avut Valentina, chiar dacă prea puțin talent și
prea puțină abilitate. Sinceritatea ar fi trebuit,
probabil, să acopere toate lipsurile”.
Nu toate fetele regăsite, recunoaște Al.
Cistelecan, „sunt chiar poete”, ceea ce ne permi-
te să ne gândim că ceva urmă de poezie tot ar
exista la ele. Iar criticul se dovedește chiar dor-
nic să descopere un fior de lirism. Scriind des-
pre Madeleine Andronescu, pe care o numește
Puștoaica absolută, criticul ne amintește că fata
fusese remarcată de un Nichifor Crainic și de
Perpessicius (o considera „copilul acesta teribil
al lirismului nostru feminin”) , care vedea în cre-
ația ei „o valoroasă operă lirică” aparținând unui
autor cu „un real talent poetic”. Criticul nu pare
deloc dispus să-și tulbure seninătatea exercițiu-
lui intrând în polemici cu cei doi autori menți-
onați (cărora li se adaugă un Mircea Bogdan, de
un entuziasm fără de limanuri). Spectacolul cri-
tic debutează cu efecte speciale, lăsând impresia
că totul s-a spus, dar criticul este un regizor abil,
care oferă altă perspectivă, mai calmă și mai „re-
alistă”. Pentru un final fericit: „Ecuația sexuali-
zantă în care e pusă această proiecție bovarică de
ars poetica e o compensație la mirifianța inocen-
ței din poemele de șotron. Păcat că Madeleine
n-a mers mai departe. Pare că ar fi avut unde. Și
și cu ce”.
De asemenea, nu chiar toate fetele despre care
scrie Al. Cistelecan au fost pierdute în uitare.
Olga Caba a publicat volume de poezie și proză
până pe la sfârșitul anilor ,80, iar despre autoare
au scris, printre alții, Monica Lovinescu, Florin
Manolescu, Mircea Iorgulescu sau Petru Poantă
(revista Apostrof, nr. 5-6-7, anul I, 1991, îi acordă
atenție). Informat, criticul apelează la monogra-
fia Ligiei Dumitrescu, apărută în 2012 la editura
Limes, pentru a-i prezenta cititorului reperele
unei biografii „ce-ar merita un film”. Demersul
critic al lui Al. Cistelecan își dă repede seama cu
cine are de-a face și începe să funcționeze cu to-
tul altfel decât în situația multor biete și fără de
talent fete. Numind-o, totuși, Olga, criticul reți-
ne în producțiile de început maniera barbiană,
„reverii de senzualitate apoteotică”, un „vis de
frenezie” care se traduce în „violență - și senzu-
ală, și sentimentală”, de felul ei „o panteistă care
visează intensități letale”, conturând cu siguran-
ță, detașat și cu o ironie ce pulsează în lexic, por-
tretul autoarei. Finalizat fără drept de apel: „O
efervescentă imaginație materială (...) Olga avea
spontan, după cum și mai și mai spontană era
senzualitatea stihializată pe care încerca s-o dis-
ciplineze în poeme trase la rindea”.
Pe de altă parte, Fete pierdute lasă impresia că
autenticul critic are vocația unui prozator, care,
răsfoind un album cu fotografii vechi în sepia,
simte nevoia să o prezinte de fiecare dată unui
interlocutor pe fata din fotografie. Una este
Puștoaica absolută ori Olteanca romanțioasă
sau Gimnasta nonșalantă, alta nu poate fi decât
Terapeuta, cea din altă fotografie este Gălățeanca
îndurerată, în sfârșit albumul de familei le păs-
trează pe Fata lui Iorga, pe Mătușa lui Groza, pe
O fumătoare ori pe Bârfitoarea. Și mă opresc aici!
Vorba respectatului nostru profesor: o lectură
de plăcere și de-a dreptul adorabilă!
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
31
teatru
Între ideologie și parodie (II)
■ Claudiu Groza
Edeja un loc comun să remarci că ludicul - cu
registrele sale variate, de la genuin la cinic -
este marca stilistică definitorie a lui Silviu
Purcărete. Intertextualitatea, metatextul, este o a
doua dimensiune a esteticii sale regizorale, dând
orizontul de profunzime al montărilor sale.
Nu cred că am mai văzut de ceva vreme un spec-
tacol de Purcărete în care să transpară însă o atât de
acută radiografie a ideologiei (a politicului sau a pu-
terii, în sens larg) ca în recentul Macbett de Ionesco
creat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Am avut
șansa să văd de-a lungul anilor destule spectacole ale
regizorului, de la discursul tragic la imprecația para-
bolică (să pomenim doar Titus Andronicus și Ubu cu
scene din Macbeth), la ludicul manifest, pur și... dur,
dacă se poate spune așa (Pilafuri și parfum de măgar
ori Cumnata lui Pantagruel), apoi la discursul meta-
fizic și metaludic, aș spune (Călătoriile lui Gulliver,
O furtună, Faust) - dar cu destule alte partituri her-
meneutice printre acestea. Am citat titlurile de mai
sus pentru că mi se pare că Macbett vine cumva
dintr-un creuzet în care se amestecă ingrediente din
fiecare ipostază regizorală a lui Purcărete: de la un
cadru ludic marcat clar și permanent la o chirurgi-
cală cupură a politicului și o chestionare metafizică
dureroasă.
Pentru că Macbett vine dintr-un crepuscul al ci-
vilizației veacului 20, și spectacolul are un soi de aer
derizoriu, rizibil, artificial. Personajele evoluează în-
tr-un circ - cortina roșie și scena cu beculețe colora-
te e mereu în fundal (decorul lui Helmut Sturmer e
completat de niște ziduri ample, ca de fortăreață, dar
coșcovite, buboase, ca și de elemente spectaculoase
de recuzită). Deriziunea tragică este bine marcată
de jocul actoricesc, eroii fiind niște fantoșe ale pro-
priilor destine, prinși ca într-o capcană între patima
puterii absolute, mașinații și conspirații, și anihilarea
O noapte furtunoasă
și clasică
■ Alexandru Jurcan
Cât a trecut din 1879, când apărea în
Convorbiri literare piesa lui Caragiale - O
noapte furtunoasă - cu o elogioasă pre-
zentare de Titu Maiorescu? Iată, capodoperele își
păstrează mereu prospețimea, infuzate cu mesaje
perene. Acum, premieră la Teatrul Național din
Cluj cu O noapte furtunoasă (23 ianuarie, 2022),
în regia lui Dragoș Pop. Regizorul avea două op-
țiuni: să modernizeze (calibrat sau excesiv) sau să
opteze pentru registrul clasic. A ales a doua vari-
antă, lăsându-l pe Caragiale în seva sa genuină.
În fața textului canonic, Dragoș Pop nu epatează,
rămânând reverențios, respectând piesa în toate
detaliile. Am tras cu urechea la diverse discuții:
că de ce iar Caragiale, că îl știm pe dinafară; că
nu putea schimba pe ici pe acolo, „prin punctele
esențiale”? Eu cred că e un spectacol necesar pen-
tru tinerii care nu prea citesc și care, astfel, ar lua
cunoștință cu textul așa cum a fost conceput. Ca
să-și facă o idee corectă. Să reflectez: i-ar fi atras
lor comică, de bastonadă guignolescă. De altfel,
Clovnul (jucat cu mare finețe de Melinda Kantor)
este micul, discretul - și singurul onest - simbol al
acestui univers, deambulând cu tava ei de păhăruțe
prin scena populată de războinici cu săbii, pistoale,
ba chiar drujbe sau coase. Cronotopul este neutral,
costumele (Lia Manțoc) sunt contemporane și foar-
te diverse, de la parpalace de piele și pălării de gan-
gsteri la mantii regale opulente și coroane gongorice.
De altfel, Purcărete respectă fidel rama de inter-
pretare/redare propusă de Ionesco în Macbett, dar
asta nu înseamnă că nu-i adaugă propriul comenta-
riu. Este evidentă și recognoscibilă, de pildă, citarea
caragialiană (Ionesco a ieșit din „mantaua” lui ne-
nea Iancu, nu?): doi baroni fac la un moment dat un
cuplu ca Farfuridi și Brânzovenescu; cearta soților
Duncan e precum cea conjugală din Două loturi etc.
Dar elementele intertextuale sunt mult mai diverse și
exploatate cu un efect comic savuros: „invazia” de la
început e o parodie a desenelor cu „țestoasele ninja”
(sau cel puțin trimite la asta); faimosul marș de pro-
tocol (Marșul de întâmpinare al Armatei Române) e
reorchestrat ca melodie de bâlci (excelent universul
muzical imaginat de Vasile Șirli, foarte bogat, deși
fragmentar distribuit în spectacol); nu lipsesc sec-
vențele de operă; există o proiecție simbolică ce vine
până azi, cu „descendenții regali” Chaplin, Trump
sau Mickey Mouse...
Există numeroase trimiteri de felul ăsta, unele
evidente, altele mai subtile, dar care personalizează
discursul regizoral și-i dă o anvergură mai precisă
extrem-contemporană. Cumva, mantia de plastic în
care se drapează Duncan la un moment dat e ima-
ginea iconică a lumii: o lume de plastic, cu ambiții
triviale, cu clovni falși, cu tronuri butaforice, cu o
violență inutilă, în care toată lumea moare până la
final, în mod ridicol.
mai mult un spectacol sofisticat, care ar fi denatu-
rat piesa? Ar mai fi avut ei timp să facă ceva com-
parații? Ar fi trebuit subliniate altfel unele mesa-
je? Oare am uitat să mai râdem?
Scenografie simplă, cuminte, tonică (Adriana
Grand). Saci, drapel fluctuant, muzică lăutărească.
Totul cade pe umerii actorilor. Excelentă găselnița
cu dulapul multifuncțional, care ascunde o lume.
Acolo fumează Spiridon, acolo se bea alcool, lân-
gă afișele cvasi-erotice, lipite înăuntru. Muzică de
operă, fum gros, culise zeflemitoare. Spectacolul
demarează lent. Ipingescu (Miron Maxim) nu
are forța necesară, iar scena cu cititul ziarului nu
provoacă hohote de râs, cum eram obișnuiți de
la alte montări, rămânând într-o zonă soporifi-
că. Ar fi trebuit să adopte un joc mai caricatural.
Nu cred că distribuirea lui Ioan Isaiu în rolul lui
Chiriac a fost o idee bună. Nu se justifică pasiunea
Vetei pentru el, nu are vreun șarm special, care
să-l deosebească de Jupân Dumitrache (Ovidiu
Foto: Biro Istvan
Un joc actoricesc de notabilă virtuozitate și ju-
căușenie (permiteți-mi licența lexicală) a pus în
văz toate aceste volute semantice ale spectacolului.
În Macbett, Zsolt Bogdan a jucat carnavalesc, cu
permanentă auto-ironie a personajului; cu o su-
perbie care șarja poza eroului, plasând-o în ridicol,
l-a construit Miklos Bacs pe Duncan; Gabor Viola
a fost, în Banco, un contrapunct al forței brute și
lipsei de scrupule; Andrea Vindis le-a întruchipat
cu aceeași glamoare și opacitate morală pe Lady
Macbeth și Lady Duncan (o trimitere, iarăși, și la
hamletiana Gertrude, se poate bănui); Glamiss
(Âron Dimeny), Candor (Lorand Vata) și Macol
(Jozsef B^r6) au fost niște chibiți oportuniști ai fur-
tunilor politice; cele două Cameriste (Aniko Petho
și Eszter Roman) și celelalte personaje (Szabolcs
Balla, Balazs Bodolai, Andras Buzasi, Zsolt Gedo,
Tamas Kiss, Csaba Marosan) au completat furni-
carul narațiunii scenice. Trebuie remarcat, însă, că
indiferent de amploarea partiturii, fiecare actor a
știut să-și personalizeze rolul, să dea „carne” per-
sonajului său, fără ostentație, din detalii semnifi-
cative.
Am senzația că n-am reușit să redau destul de
sugestiv atmosfera acestui Macbett special, la care
spectatorul poate râde în hohote, dar nu fără un
rictus de spaimă și oroare în colțul gurii. Circul
nostru vă prezintă..., parcă zice ca un demiurg ci-
nic dar poznaș Purcărete. Mergeți să-l vedeți. Eu
unul aș mai face-o o dată.
■
Crișan). Romina Merei (Zița) e mahalagioaica
perfectă, iar cititul scrisorii e un regal actoricesc.
Foarte bună în rol e Ramona Dumitrean (Veta),
cu nuanțe polidirecționate, veridice. Alexandra
Tarce (Spiridon) a știut să reediteze un... Lulu (al
Clujului, Dumnezeu să-l ierte!) cu multe paliere
interpretative, dinamitând scena cu mișcări clo-
vnești, ghidușe, ridicole, șmechere, carnavalești.
Ovidiu Crișan demonstrează o seriozitate acto-
ricească rafinată, iar acuratețea jocului său poate
fi un exemplu de urmat. Revelația rămâne Radu
Lărgeanu (Rică), de parcă acest rol de compozi-
ție îi era predestinat. Demagogie șubredă, paiață,
clovn, într-o grilă comică revigoratoare. De la in-
trarea sa în scenă, sala s-a „deșteptat” în hohote
de râs.
Există și unele poante facile (scapă bomboana
din gură pe jos, apoi o introduce din nou), une-
le gesturi vulgare, altele cu semnificație incertă
(se șterge de drapel), ca să nu mai vorbim despre
naționalismul exacerbat (tricolor pe haine, chiar
pe căptușeala buzunarelor). Înțeleg că demagogia
personajelor e „curat murdară”, dar sublinierile
excesive obosesc. Iar la final.toate personajele se
află în fața noastră și se aude un ciocănit în du-
lap. Cine să fie? A, da, e „spiritul lui nenea Iancu”,
mereu actual, cu magia intactă. Găselniță de oma-
giere, rezon!!!
■
32
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
showmustgoon
Noul local universal
■ Oana Pughineanu
n orașul de cinci stele există o stradă care le
cuprinde pe toate, în mod descrescător. Sau
crescător, în funcție de direcția pe care o ur-
mează călătorul, spre sau dinspre Cluj. Localnicii
o cunosc ca fiind strada Horea. Ea pornește din
centrul orașului și te duce până la gară, micul
loc de melting pot pentru cele cinci stele mai sus
amintite. Capătul grandios al străzii este ocupat
de Palatul Szeki, Palatul Baboș, Palatul Berde și
Palatul Elian. După palatul Urania (inspirat de
cel din Viena) strada continuă cu o monotonie
plăcută până la Litere. Dacă totuși ușa vreunei
curți interioare rămâne deschisă, stilul „imperial”
este rapid spulberat de stilul „mahala” datorat fie
degradării naturale, fie nenumăratelor construc-
ții-buzunar, improvizații de tot felul care fac mul-
te dintre curțile interioare clujene să semene cu
cele deținute de locuitorii „României profunde”.
Aceste curți pot fi admirate de pe calea ferată la
ieșirea din orice oraș sau în localitățile pierdu-
te între orașe. Un ochi rafinat le-ar compara cu
celebra Zonă din Călăuza lui Tarkovsky și doar
un ochi neavizat și netrecut prin sensibilitățile și
ingeniozitățile traiului Est-European le-ar înca-
dra la categoria „mizerie” sau „sărăcie” sau chiar
„boală psihică” (a de vedea fenomenul hoarders)
dar s-ar putea să fie vorba de pură înțelepciu-
ne, pregătire pentru vremurile post-apocaliptice
care vor recicla fiecare bucată de cauciuc, fieca-
re țiglă sau ușă de lemn aruncată în curtea din
Doru Cernea
Muntele vrăjit (2021), tehnică mixtă, 70 x 52 cm
spate. Nenumăratele peturi de plastic și sticle de
Neumarkt își vor găsi și ele, cu siguranță, o utili-
zare pentru satisfacerea nevoilor de bază în lumea
post. Revenind însă la strada Horea, bunul trecă-
tor va fi surprins de o nouă combinație, sau mai
bine spus, de o alunecare spre stilul realist socialist
nelipsit de inserțiuni clasice precum bovindouri-
le. Deși, mai ales iarna, o lumină gălbuie-cețoa-
să produsă și cu ajutorul deșeurilor depozitate și
arse ilegal în apropierea lipsită de stele a Clujului,
împiedică trecătorul să observe culorile străzii,
ele devin vizibile la o a doua, a treia privire.
Luată în bloc, dinspre gară (de la o anumită
distanță și cu o anumită încadrare fotografică),
strada Horea are un aer de stradă „ca afară”, ar
putea semăna cu o stradă pragheză sau vieneză,
iar tramvaiele mov, de ultimă generație, susțin
această comparație. În plus, de la un capăt la ce-
lălalt, strada este cuprinsă/măturată de noul val
universal local sau local universal cunoscut și cu
numele de gentrificare. Dacă Bucureștiul s-ar pu-
tea să deschidă câte un „megaimaj” în sufrageria
fiecărui locatar, Clujul s-ar putea să deschidă o ca-
fenea/working space în orișice living. Dacă nu o
cafenea atunci ceva cu home made sweets sau cea
mai bună pizza din oraș. Acum 27 de ani, când
am străbătut-o pentru prima dată, strada Horea
dezvăluia o firească degradare dinspre centru spre
periferie (o cunosc foarte bine pentru că o străbă-
team zilnic, din locul primei mele chirii în zona
gării spre centru. Magazinele cu casete erau încă,
pe atunci, un reper în atmosfera de oser ames-
tecat cu o piață de legume și un adăpost pentru
oamenii străzii). Acum, odată cu înlocuirea lo-
calului cu mica afacere locală, fireasca degradare
este cosmetizată cu ajutorul omniprezentelor ter-
mopane ce dezvăluie patiseriile și cafenelele uni-
form-drăguțe, care vor înghiți în curând cam tot
ce a mai rămas din vechile magazine de menaj sau
magazinele de încălțăminte în care se mai găsesc
și decedații pantofi de la Clujeana. Singurele care
rezistă rușinos valului de drăgălășenie hipstereas-
că sunt magazinele second și două, trei abc-uri
„de bloc”. Capătul străzii, cel care pe vremuri era
cel mai „multicultural și multietnic” este îmblân-
zit cu sedii de bănci, farmacii și - ați ghicit! - pati-
serii și cafenele. Zona de chioșcuri este demolată,
fiind momentan acoperită cu fotografiile uriașe
ale turlelor bisericilor clujene, o butaforie urbană
care anunță întotdeauna modernizări spectacu-
loase și apariția - ați ghicit din nou! - altor cafe-
nele. Totuși, o mică parte „orientală” mai rezistă
sub forma „fast-foodurilor” cu covrigi și șaorme,
cu meniuri prezentate în fotografii mai decolorate
decât aerul gălbui care le înconjoară. Dar adevă-
rata gentrificare, îndeplinind toate standardele
internaționale, o descoperim după piața gării, la
începutul zonei industriale amestecată cu ceea ce
nu s-a dărâmat pe vremea lui Ceaușescu și câteva
pensiuni struțo-cămile presărate printre dărâmă-
turile care nu s-au dărâmat. Este zona acaparată
de caznele artistice ale oricărui oraș care se doreș-
te european (zona Centrul de Interes, mai noua
Fabrică de Pensule) și care coincide după cum ex-
plica Martha Rosler în Clasa culturală cu efortul
„de a face ordine peste tot, al pacificării dorite a
orașului, care va înlocui în mod convenabil po-
pulații dificile, recalcitrante cu artiști, pe care în
general (deși nu uniform) te poți baza ca fiind re-
lativ docili. [...] Căutarea de către artiști, creativi
și așa mai departe a unui mod de viață care nu
pavează cartierele mai vechi, ci le infiltrează cu
cafenele, baruri de hipsteri și magazine cu țoale
pe gustul lor, e un ecou trist al paradigmei turis-
tice bazate pe autenticitatea indigenă a locului pe
care aceștia l-au colonizat. Autenticitatea acestor
cartiere urbane, cu populații mai ales muncito-
rești, e caracterizată nu atât de baruri și de băcănii
la modă, cât de ceea ce presa numește caracterul
brut (grit), semnificând lipsa cizelării burgheze,
și de un fel de rest al naturii incomensurabile în
mijlocul condiției nenaturale a orașului. Sosirea
în număr mare a artiștilor, hipsterilor și celor care
îi urmează - nicio surpriză aici - duce la eradi-
carea acestui apel inițial. Și, așa cum se arată în
mod amănunțit în Loft living, artiștii și hipsterii
sunt eliminați, când vine momentul, de populația
mai bogată, care se mută în multele hale converti-
te în locuințe de lux”. Prefacerea zonei actualului
shopping center/hotel Platinia (ocupată de fosta
fabrică de bere Ursus) nici că ar putea fi descrisă
mai bine. Singurul lucru care nu coincide este or-
dinea apariției claselor. Hipsterii au apărut după
ce fostele hale au fost acaparate de populația mai
bogată. Ei sunt mai puțin artiști, cât tineri creativi
(la modul general) cărora li se oferă nenumăra-
te oportunități de muncă și de consum de către
oamenii de afaceri. Ei sunt viitorul străzii Horia
și rămâne în sarcina lor să afle cum într-un oraș
limitat doar de cartierele-dormitor nelimitate se
pot vinde cantități nesfârșite de cafea și croissante
.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
33
cinemateca pentru toți
Eterna Reîntoarcere umană:
THE HAPPY TIME!
■ Eugen Cojocaru
Ne aflăm în prag de primăvară: Renaștere,
Bucurie, Optimism, Speranțe pentru
o nouă viață mai bună! De aceea, am
ales un film renumit, care să ne insufle toate
aceste „dispoziții” minunate - o superbă co-
medie clasic-Hollywood din 1952, cu o loca-
ție neobișnuită (Otawa), realizată de unul din
cei mai „variați” regizori; Richard O. Fleischer.
Născut în Brooklin, se bucură de o carieră ex-
trem de variată, ce se întinde pe patru decenii:
de la începutul Epocii de Aur hollywood-iene
(1910-’60) până la American New Wave (mij-
loc anii ’60-început ’80). O scurtă lista ne oferă
mari favorite a multor milioane de spectatori:
20,000 mile sub mări (1954), Vichingii (1958),
Barabas (1961), Călătorie fantastică (1966), mu-
sical-ul Doctor Dolittle (1967), filmul de război
Tora! Tora! Tora! (1970), thriller-ul SF Soylent
Green (1973), Mandingo (1975), Prinț și cerșetor
(1977), Amityville 3-D (1983). Actorii cu care a
lucrat sunt who’s-who mondial: Kirk Douglas,
Robert Mitchum, James Mason, Charles Boyer,
Robert Wagner, Tony Curtis, Louis Jourdan,
Jean Hagen, Victor Mature, Orson Welles, Diane
Varsi, Anthony Quinn, Stephen Boyd, Rex
Harrison, Mia Farrow, George C. Scott, Charles
Bronson, Richard Attenborough, Charlton
Heston, Lee Marvin, Glenda Jackson, Arnold
Schwarzenegger...
Inspirat din romanul omonim de Robert
Fontaine / 1945, e adaptat pentru scenă / 1951 de
un excelent scenarist, Samuel A. Taylor, căruia
îi datorează mult Earl Felton cu varianta mare-
le ecran. Pentru a vă da seama la ce „categorie”
sunt: lui Taylor îi datorăm renumitele Sabrina
(1954), The Monte Carlo Story (și regizor, 1956),
Vertigo-ul lui Hitchcock (1958) sau Cui îi place
Brahms (1961)! Afișul aparent macho-ist al vre-
mii ascunde, de fapt, previziunea mișcării femi-
niste și ascensiunea femeii în societate, în toate
domeniile. Muzica lui Dimitri Tiomkin, baza-
tă mult pe chanson-ul (titlul și laitmotiv) a la
Maurice Chevalier, ne introduce, de la început,
în atmosfera cvasi-magică, intercalând și subtile
nuanțe swing și jazzistice.
Primele imagini arată cum dimineața unei
Eterne Primăveri „vrăjește” până și pe seniori:
Bunicul familiei Bonnard / Marcel Dalio (ele-
gant, șarmant și plin de umor) cumpără flo-
ri, „țopăie” pe străzi ca un june, se întâlnește
cu nepotul încă imberb Bibi / Bobby Driscoll,
oferindu-i o nostimă secvență de ”întinerire”
cu femeile întâlnite. Îi explică, „experimentat”:
Oamenii, animalele, peștii, păsările și insectele...
Tout le monde parle d’amour și fiecare briză e o
mângăiere... Lumea e îndrăgostită și Iubirea e
oarbă! Seniorul cumpărase un canar în colivie
și-i dă drumul în casă - va zbura afară! Se va în-
toarce, anticipând trama: orice bărbat e un Don
Juan până își găsește „perechea” și se „așează”
la casa lui! Fiecare scenă e un deliciu de acto-
rie, dialoguri cu subînțelesuri inteligente, slap-
stick delicat etc. Familia franco-canadiană vor-
bește anglo-americana cu fermecătorul accent
franțuzesc, limbajul iubirii! Actorii francezi erau
foarte prezenți la Hollywood - Nota Bene: când
Franța a ieșit din NATO / 1959, americanii i-au
„scos din schema”! Ca să știe cei mulți că nu
doar în România era propagandă și manipulare
în cultură!
Colegei de clasă și vecinei Peggy / Marlene
Cameron îi place mult de Bibi, dar băieții nu
prea observă lucrurile „insignifiante”! Acasă îl
așteaptă superba familie: Tatăl Jacques / (marele
actor) Charles Boyer (!) cu Soția Susan / Marsha
Hunt (n. 17.10.917; încă trăiește: 104 ani (!) fiind
cel mai în vârstă actor al Erei de Aur și cel mai în
vârstă membru al influentei Academii Americane
de Film; a luptat (cu Bette Davis) pentru dreptu-
rile actrițelor și cetățenești, fiind trecută pe „lista
neagră” a sinistrului Mc Carthy / anii ’50), cărora
li se adaugă mucalitul Uncle Louis / Kurt Kasznar
care e mereu cu „canistra” de apă rece, în reali-
tate plină cu vin din care „degustă” generos! Un
incident la teatrul de revistă (și cinema), unde
e dirijor și violonist (cântă el însuși, așa actori
compleți erau) Tatăl Jaqcues, îl face pe acesta să
aibă milă de tânăra Mignonette / Linda Christian
(mexicană!), rămasă fără slujbă, și-i oferă găz-
duire în spațioasa lor casă. Linda e partenera lui
Johnny Weissmuller în ultimul Tarzan /1948 și
apetisanta Bond-Girl în primul film al faimoasei
serii James Bond. Mai interesant: a fost căsătorită
(1949-56) cu popularul idol de atunci, Tyrone
Power (decedat de atac de cord, la doar 44 de
ani) și ei sunt părinții Rominei Power, soția lui
Ilustrație digitală de Mihai Dionis Barbu
Al Bano, cu care a făcut un duet celebru: 1976-
1999 - în 1984 câștigă la San Remo cu Ci sară.
Fratele Tatălui, Uncle Desmond / (alt actor
celebru) Louis Jourdan, e un notoriu Don Juan,
comis-voiajor mereu pe drumuri, cu mult suc-
ces la vânzări și... femei! Desigur, „biata refugia-
tă” urma să fie noua victimă... Dar năstrușnicul
Cupidon îi face festa: se va îndrăgosti și, după o
serie de întâmplări hazoase și răsturnări de situ-
ație, va „acosta” în „portul” liniștit al mariajului.
Până atunci vom asista la dramatice probleme,
dar nostim și rafinat tratate: nepotul e prins cu o
revistă „ușor licențioasă”, un coleg gelos pentru
Peggy desenează unei dame trăsăturile severei
lor diriginte și spune că Bibi a făcut-o! Necazuri
mari cu directorul, rezolvate în tipic savurosul
stil marivaux-dist, ca fiascou-ul vizitei unui pre-
tendent Alfred / Richard Erdman la mâna fiicei
unchiului Louis, sfârșită într-o mare ceartă, și
„conțopistul” bancar, scrobit și anti-alcoolic,
pleacă beat turtă, după ce băuse șase pahare din
șprițul „camuflat” în apa rece din canistră!
Multe asemenea scene antologice, filmate în
medi-planuri care pun în valoare jocul excepți-
onal al tuturor actorilor, până în cele mai mici
roluri. Transpus alb-negru, folosește inteligent
valențele sale stilistice în scene de noapte, sala
de cinema și, mai ales, când Bibi, fascinat de
Mignonette, o uită pe Peggy, se strecoară în ca-
meră când doarme și o sărută, chipul fiindu-i
„tăiat” simetric în două - „lumină-întuneric”
aluzie la ambivalența din noi: dr. Jackyll & Mr.
Hyde! Ca în orice comedie care se respectă, totul
e bine când se termină cu bine, inclusiv „civiliza-
rea” scorțosului Alfred la savoir-vivre-ul culturii
franceze: se întoarce cu Uncle Louis, bine „fă-
cuți” și cântând Je te allouette!, la fiica sa. Băiatul
Bibi intră în rândul tinerilor adulți și știe pe cine
dorește, iar ceilalți sunt toți, finalmente, fericiți!
Nu pot decât să vă îndemn a vă bucura ini-
mile și spiritul cu această comedie-capodoperă,
pregătindu-vă de Primăvara care vă doresc să
vă aducă numai bucurii, ca în acest film mereu
proaspăt și etern valabil!
■
34
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
Urmare din pagina 36
Un pictor al luminii
același numitor comun - lumina. Constanța
circumscrierii tematice este evidentă în chiar
unele din titlurile expozițiilor sale: Lumina um-
brită (2014), Întunecarea luminii (2017), (Ne)
liniștea luminii, Calea luminii, Taina luminii
(2018), (Ad)mirabila lumină (2021). Care să
fie justificarea recursului insistent la bine-cu-
noscutul arhetip solar? Dacă impresioniștii, la
vremea lor, studiau lumina discret distribuită în
cadre de peisaj, scoțând în evidență umbrele, in-
tensitățile și tonalitățile cromatice ale acesteia,
Doru Cernea invocă termenul într-un context
diferit, atribuindu-i, cred, un dublu înțeles: re-
ligios (Dumnezeu-Creatorul este lumină, este
„Lumina lumii”), pe de o parte, euristic (lumina
este sursa, temeiul creației picturale), pe de alta.
Cei care-l cunosc îndeaprope știu că Doru
Cernea este discret în privința propriilor opți-
uni spirituale. Îndrăznesc să cred că, prin struc-
tura și educația sa, pictorul ieșean este înain-
te de toate un om religios, investind credință
și entuziasm în tot ceea ce face. Aidoma unui
sacerdot oficiind pe altarul clasicului șevalet,
Doru Cernea „ritualizează” fiecare gest pictural.
Doru Cernea	Dezagregarea formei (2022), tehnică mixtă, 70 x 52 cm
Lucrează cu patos și evlavie, chiar dacă tablou-
rile sale evită convențiile reprezentărilor religi-
oase. Lumea este frumoasă și trebuie redată ca
atare, întrucât aduce în fața ochilor splendoarea
creației lui Dumnezeu. Spunând că „Dumnezeu
este lumină”, așa cum se afirmă în scrierile evan-
ghelice (Ioan, 1,5), admitem implicit o dispune-
re antinomică a valorilor, în care termenul opus,
Întunericul, joacă inevitabil rolul negației. Este
stabilită astfel demarcația între frumos și urât,
bine și rău, virtute și păcat, adevăr și minciună.
În ordine simbolică, lumina va fi asociată spa-
țiului larg, volumelor cuprinzătoare, perspec-
tivelor ample, anotimpurilor, alternanțelor zi/
noapte, culorilor calde, rațiunii, lui Dumnezeu,
Ființei, în timp ce termenul rival va fi asociat
spațiului închis, claustrant, perspectivei apro-
piate, ambiguității, obscurității, nopții, bătrâ-
neții, culorilor reci, iraționalului, nebuniei,
Diavolului, Neantului...
Doru Cernea este fără echivoc de partea fi-
losofilor și teologilor creștini care invitau să fie
urmată „calea luminii”, cea anunțată de Isus:
„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe
Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lu-
mina vieții." (Ioan 8.12). Frumusețea lumii este
evidentă astfel în lumina atotcuprinzătoare a
Doru Cernea	Tentația zborului (2022)
tehnică mixtă, 50 x 48 cm
Creatorului, pe care umilul creator-artist o re-
duplică imperfect, la scara sa.
Într-un alt înțeles, euristic de această dată,
lumina este deopotrivă temeiul și mediul care
face posibilă orice experiență artistică. Lumina
funcționează, așadar, ca arhetip al oricărei cre-
ații. Asociată dorinței de cunoaștere și rațiunii
emancipatoare, ea oferă indicii cu privire la
mult-căutatul „sens” al lumii și al vieții oame-
nilor. Rolul privitorului nu este pasiv; el trebuie
să tatoneze, să se apropie de miezul ocultat al
rezoluțiilor decisive.
Aidoma arhitectului aflat în determinarea
raportului optim între ideal și folosință, Doru
Cernea sacrifică ideea sau conceptul în profitul
sugestiei. Artistul urmărește anumite centre de
interes, căutând prin subtile asocieri formale
când să dezarticuleze structurile previzibile,
când să „sistematizeze” haosul. Doru Cernea
construiește un dispozitiv intuitiv de semnifi-
care, cauționând jocul liber al imaginației, unul
care mixează liniile și culorile în compoziții
eminamente abstracte sau doar parțial tangen-
te registrului figurativ. Claritatea și strălucirea
compozițiilor vine din interiorul structurilor
reprezentate, din dinamica și tensiunea lor in-
ternă, din chiar felul în care sunt puse „în lu-
mină”.
Autorul urmărește nu explicitul, ci sugestivul
și aluzivul - amplificate de mixajul elementelor
aleatorii; el caută armonii, proporții, echilibre,
linii de forțe cu potențial estetizant. Umbrele
și tonalitățile negative accentuează impresiile
de profunzime și mister, de „învăluire” strate-
gică, în timp ce cadrele intens luminate „dez-
văluie” frumuseți imediat accesibile. Tendința
de esențializare, de evitare a surplusului sau a
precarităților expresive, de tatonare a ceva ce
se sustrage reprezentării directe face ca lucră-
rile să fie percepute ca extrem de generoase în
plan semantic. Predilecția pentru abstractizare
și ambiguizare amplifică, așadar, impresiile de
vag și indeterminare, fertile în economia unei
hermeneutici deschise.
Perfecționist în alegerile sale, Doru Cernea se
dovedește la proxima aniversare a celor 70 de
ani un artist matur, stăpân pe uneltele sale, un
„pictor al luminii” în sens larg, preocupat să dea
o formă cât mai expresivă gândurilor și preocu-
părilor curente, în acord cu așteptările publicu-
lui exigent de astăzi.
■
TRIBUNA • NR. 468 • 1-15 martie 2022
35
sumar
	
semnal Actualitatea eticii și valorile ei	2
editorial Mircea Arman Dominația prin mașinalizare - digitalizarea	3
filosofie Viorel Igna Discursul metafisic despre lumină (II)	5
esoterism Vasile Zecheru Colecția Arta Regală (XI)	8
diagnoze Andrei Marga Heidegger (Schwarze Hefte 9) și lumea ce avea să vină	10
eseu Iulian Cătălui Teatrul de comedie și modalități ale comicului în secolul XX: analiză, istorie și reprezentanți (III)	14
istoria literară Radu Bagdasar Biografemele patologice (I)	16
social Ani Bradea Recurs la magie	17
poezia Ion Cristofor	18
Mihai Dionis Barbu	19
file de jurnal Nicolae Iuga Întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (VI)	20
opinii Laura Poantă Valurile urii	21
memoria literară Constantin Cubleșan Basarabia de suflet	22
comentarii Adrian Dinu Rachieru Un duet parizian: Monica Lovinescu - Virgil Ierunca (II)	23
cărți în actualitate Ion Buzași Cărți aniversare - Ioan Alexandru	26
Adrian Lesenciuc Centrul de greutate al operei	27
Irina Lazăr Să citim haiku	28
Cristian Muntean „Loc de oftat”	29
Alexandru Sfârlea „Portrete desenate-n sânge și carbon”	29
Irina-Roxana Georgescu Grădina Lumii	30
însemnări din La Mancha Mircea Moț În căutarea fetelor pierdute	31
teatru Claudiu Groza Între ideologie și parodie (II)	32
Alexandru Jurcan O noapte furtunoasă și clasică	32
showmustgoon Oana Pughineanu Noul local universal	33
cinemateca pentru toți Eugen Cojocaru Eterna Reîntoarcere umană: THE HAPPY TIME!	34
plastica
Petru Bejan
Un pictor al luminii	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Un pictor al luminii
	Petru Bejan
Doru Cernea
Nostalgii policrome (2022), tehnică mixtă, 50 x 48 cm
Născut la Stupca, în Bucovina (1952).
Doru Cernea își face studiile universi-
tare de arhitectură și inginerie la Iași,
exersând în paralel meșteșugul compozițiilor
plastice - pentru care dezvoltă în timp o adevă-
rată pasiune. Din 1999, devine membru al UAP,
calitate în care va expune constant, atât în for-
mule individuale, cât și de grup, ajungând să fie
recunoscut drept una din figurile marcante ai
breslei artistice moldave. Laconic și cuprinzător
în egală măsură, crezul său artistic este sintetizat
de propoziția: „toate cele care se văd sunt trecă-
toare, numai cele care nu se văd sunt veșnice”.
Dincolo de aceste cuvinte, este afirmată, pe de o
parte, încrederea în puterea privirii, chiar dacă
aceasta atinge de cele mai multe ori doar supra-
fața lucrurilor, dar și, pe de altă parte, neîncrede-
rea în ceea ce este superficial și efemer. De aici,
poate, și preocuparea de a zăbovi la granița - de-
osebit de promițătoare artistic - dintre vizibil și
invizibil, dintre evidențele facile și ocultare.
Degajată de sofisticatele referințe livrești,
pictura lui Doru Cernea tatonează de ani buni
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
■■niinii
642341 100468