TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Georges Mazilu, Bicyclock Man, acrilic pe pânză, 41 x 33 cm
Georges Mazilu	Portrait d'un inconnu,
acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
istoria literară
Condiția scriitorului în
diversele spații culturale
I Radu Bagdasar
Georges Mazilu	One Way Trip, acrilic pe pânză, 97 x 130 cm
Dincolo de acțiunea centrifugă a incon-
știentului în raport cu paradigmele pro-
cedurale ale domeniului, există un mă-
nunchi de condiții existențiale obiective legate
de specificități naționale, apoi prozaic materiale,
care contribuie și ele la diferențierea demersurilor
scriitoricești.
Sartre remarcă diferențele între scriitorul ame-
rican, dependent de o meserie practică, și scriito-
rul francez, „le plus bourgeois du monde” (Sartre
1948, 169). Americanul de până prin anii 1970
avea o meserie, adesea manuală, la care revenea
între două romane petrecându-și vremea „pe
drumuri, pe șantiere sau în baruri” (Ibidem, 170),
trăiește separat de confrații lui - fenomenul salo-
nului sau cafenelei literare pare o imposibilitate la
scara gigantismului Americii. „Ideea de colegiu1
sau de „slujbă de birou”, dragă scriitorului euro-
pean, îi este cât se poate de străină: „[...] astfel, în
voia a douăzeci de glorii efemere și de douăzeci
dispariții, el plutește continuu între această lume
muncitorească, în care își va căuta aventurile, și
lectorii săi din clasele mijlocii [...] atât de duri,
atât de brutali, atât de tineri, atât de pierduți, care,
mâine vor face același plonjon ca și el.” (Ibidem,
aceeași pagină)
Scrisul lui este frust, fără rezonanțele culturale
și istorice ale europeanului, ca și cum lumea ar fi
fost abia născută și nimeni n-ar fi vorbit înaintea
lui de păduri si de recolte. Pentru același motiv
însă, el o face cu o forță și o prospețime care com-
pensează absența de soclu cultural.
La rândul său, scriitorul britanic mai puțin
integrat în societate decât cel francez substituie
clubul adevăratei imersiuni în social. Or, în aceste
instituții prin excelență masculine, se vorbește de
afaceri, de curse de cai, de femei, de politică dar
niciodată de literatură, în vreme ce în Franța, „[...]
amfitrioanele noastre care practicau lectura ca o
artă de agrement au ajutat prin recepțiile lor la
apropierea politicienilor, financiarilor, generalilor
și oamenilor de condei”. (Ibidem, 171). Marginali
și excentrici, scriitorii britanici au revendicat izo-
larea impusă de propria lor societate ca pe o opți-
une liberă. Ceea ce le-a minimizat impactul asu-
pra societății. În consecință nu sunt temuți și nu
au aceeași audiență socială ca scriitorii francezi.
„În Franța, literatura se ia realmente în serios.
Chiar magazinele populare pun bara foarte sus
vorbind despre lucruri pe care, adesea, lectoratul
lor nu le va citi niciodată.” (Femme actuelle. Senior
n°22/2020) Francezii au avut ca șansă suplimen-
tară tradiția tribunică a scriitorului: Revoluția a
fost pregătită în planul conștiințelor de scriitori de
mare audiență publică: Voltaire, Beaumarchais,
Rousseau, Diderot... Clasele conducătoare s-au
temut întotdeauna de acești fermenți ai revoltei.
În consecință, admite Sartre, scriitorul francez, cu
o locuință decentă, bine îmbrăcat, ceva mai puțin
bine hrănit totuși, se situează la un nivel corect
burghez. De altfel, într-o țară saturată de prejude-
căți, ceea ce nu este cazul americanului, el este cel
puțin posesorul unei diplome de bacalaureat, fără
de care nimeni nu i-ar da cea mai mică atenție și
care îi asigură un minimum de referințe culturale
în scrierile lui.
Participarea scriitorilor la evenimente ex-
cepționale - războaie, revoluții, greve, genoci-
duri... - se dovedește fecundă în planul invenției.
Continuarea în pagina 27
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
editorial
Realizările culturale ale Editurii
și Revistei Tribuna elogiate
în Suddeutsche Zeitung
■ Mircea Arman
Ar fi fost imposibil, așa cum lesne se poate obser-
va în cazul celorlalte reviste de cultură și edi-
turi românești, ca revista Tribuna să fie elogiată de cel
mai important cotidian german, Suddeutsche Zeitung.
Acest fapt se datorează, în cea mai mare măsură, înțe-
lepciunii și deschiderii europene cu care este condus
Consiliul Județean Cluj de către președintele său Av. dr.
Alin Tișe care a susținut puternic și constant publicația
noastră și mi-a acordat întreaga încredere. Acest fapt
s-a datorat realizărilor incontestabile ale instituției de
la aspectul cultural la cel administrativ.
De la un banal periodic de provincie, revista
Tribuna a ajuns în ultimii ani nu doar cea mai impor-
tantă și bine distribuită revistă culturală românească,
dar și singura revistă de cultură din țara noastră vîndu-
tă în Germania, Franța, SUA, Canada sau Italia.
Recenzia pe care criticul cotidianului german
Suddeutsche Zeitung, Sonja Pawlowa, a făcut-o albu-
mului lui Radu Anton Maier, Cetățean de Onoare al
Clujului, este fără precedent pentru o editură româ-
nească dar și pentru un pictor născut în țara noastră,
avînd în vedere că nu este vorba de un articol publi-
citar susținut de instituții românești ci de interesul
Album de artă cu lumi
necunoscute
Suprarealistul Radu-Anton Maier din
Furstenfeldbruck a publicat un album de artă cu
cele mai reprezentative lucrări din ultimii 15 ani.
Pe parcursul a 100 de pagini, iubitorul de artă
este invitat la o călătorie prin spații necunoscute
și misterioase.
Albumul de artă „Radu-Anton Maier. Maestrul
lumilor imaginare” este o apariție editorială mul-
tașteptată, oferită recent de către Editura Tribuna
pictorului Radu-Anton Maier, suprarealistul cu ră-
dăcini transilvănene.
Un album excepțional, peste 100 de reproduceri
așternute pe pagini lucioase de înaltă calitate, ne
poartă în locuri misterioase care par să suspen-
de legile naturii. Răsfoindu-le, privitorul se simte
ca un astronaut, liber să exploreze spații cosmice
necunoscute fără aparat respirator, dincolo de gra-
vitație și lipsit de griji. Cine nu și-ar dori să plu-
tească, la cumpăna anilor, printre aceste lumi ca
un navigator îndrăgostit de nebănuite profunzimi
artistice?
Pe cât de clar și precis sunt trasate liniile care îm-
part suprafețele imaculat de netede ale lucrărilor,
pe atât de convingător și insinuant îl determină pe
privitor să bănuiască în spatele acestora un iscusit
și inspirat grafician. Surprinzător este de asemenea
și faptul că la maturitatea lui artistică, Radu utili-
zează în continuare pulverizatorul ca mijloc tehnic
de bază pentru a desăvârși pânze de dimensiuni
mari. În prealabil, șabloanele decupate din dese-
nul propriu-zis executat pe hârtie sunt realizate cu
precizie, iar cele mai spectaculoase efecte de luciu
sunt efectuate printr-o fină și consistentă pulveri-
zare. Multă muncă, multă planificare și, totuși, o
publicației germane pentru artist și pentru albumul
său care este, în sine, o operă de artă.
Este o mare onoare, atît pentru finanțator cît și pen-
tru directorul publicației, elogierea Editurii și Revistei
Tribuna, a albumului de artă realizat de această insti-
tuție, în cel mai important cotidian de limbă germană
din Europa.
Acest fapt contribuie cu adevărat, nemijlocit, la
imaginea României și a Județului Cluj în rîndul tuturor
vorbitorilor de limbă germană din întreaga lume. Iată
că, atunci cînd există cu adevărat fapte și oameni de
cultură meritorii, marile publicații ale lumii nu ezită a
le prezenta la adevărata lor valoare.
Și cred că nu ar trebui să uităm că această vizibi-
litate a Tribunei într-un cotidian occidental de largă
răspândire nu este singulară. În anii precedenți alte
două mari publicații, din Italia de data aceasta, respec-
tiv Corriere della Sera și Il Resto del Carlino au acordat
spații generoase unor activități ale Revistei Tribuna.
Pentru a sublinia cele afirmate de subsemnatul vom
lăsa să vorbească textul criticului de artă al cotidianu-
lui Suddeutsche Zeitung, Sonja Pawlowa, din numărul
300, de marți, 28 decembrie 2021.
creativitate spontană. Fascinant este mai cu seamă
universul creativ interior al lui Radu-Anton Maier,
neancorat aparent nici în timp și nici în spațiu.
Albumul de artă ne conduce în mod analog
printr-o expoziție virtuală, o cvasi-fantezie pe înțe-
lesul tuturor. Operele de artă prezentate sunt tema-
tic organizate, conținând peisaje, portrete, nuduri
și flori. Majoritatea lor denotă teme de stringentă
actualitate în vremuri de încălzire globală, inteli-
gență artificială și pierdere a delicateții emoțiilor
umane. Radu - acesta fiind numele de artist al lui
Radu-Anton Maier - ne confruntă cu sfere sumbre
la orizont, împovărate de smog. Soarele încețoșat
sau strălucirea roșie a orizontului sugerează că ae-
rul de aici poate fi nu numai otrăvitor, ci și sufo-
cant. Reflecțiile repetate ale unor copaci uscați și
solidificați, coloanele antice și treptele deteriorate
redau sentimentul de trecere și destrămare. Ireal
prezentată este chiar și mănăstirea Furstenfeld,
care poartă deasupra în turnul ei, ca într-o mlaști-
nă venețiană, o cruce formată din cuie.
Aceste laitmotive au origini diferite. Radu-
Anton Maier a intrat în contact cu tehnica ae-
rografului în timpul călătoriilor sale de studiu la
Perugia, în anii 1960-1963. Concomitent, moș-
tenirea arhitecturală a romanilor din Italia, din
Peninsula Balcanică, din regiunea mediterane-
ană, au avut de asemenea o contribuție durabilă
asupra artistului. Deșertul l-a fascinat dintotdea-
una și a făcut posibilă convingerea că neantul ne
oferă dimensiuni și absențe nebănuite cum ar fi
oglindirile inexistențe în dinamica nisipului pur-
tat de vând, care sugerează ondulațiile acvatice. În
picturile lui Radu, se degajă o lume paralelă cu
cea a cerului și cu cea creată de conformația nisi-
pul saharian. Artistul ne domină subconștientul
prin simbolismul și dramaturgia culorilor sale și
ne invită la o călătorie în spații necunoscute, care
se detașează de bidimensionalitatea cărții.
Pe lângă activitatea asiduă în fața șevaletului,
artistul se delectează, citind romane științifi-
co-fantastice. Influența este vizibilă. Drept dova-
dă persistă lumile paralele, care ar putea fi numite
și universuri marțiene. Privitorul este invitat să se
plimbe în propria sa lume de vis și să-și imagineze
scenarii plasate în peisaje suprarealiste. Radu este
convins că ficțiunea trebuie să păstreze contac-
tul cu realitatea. Viziunile viitorului sunt supuse
unei logici interioare, chiar dacă este vorba despre
sfârșitul unui univers.
Pictorul Radu-Anton Maier depășește limitele
realității în creațiile sale și acționează ca un profet
al unui verosimil viitor. Peisajele din lumea rea-
lă își modifică nuanțele în urma poluării și apar
într-o lumină străină. El dorește să anticipeze
așa-zisa evoluție în creațiile sale. Acest lucru îi re-
ușește și în portrete. Rădăcinile și arterele cresc
din capetele îmbătrânite. Filozofii și luptătorii se
descompun, deopotrivă, într-un mod estetic.
Faptul că un album precum „Radu-Anton
Maier. Maestrul lumilor imaginare” a luat ființă
se datorează editorului Dr. Mircea Arman, care
face eforturi pentru a pătrunde pe piața germa-
nă și internațională cu Revista de cultură Tribuna.
După decernarea Ordinului Cultural și cu ocazia
unei viitoare expoziții care va avea loc la Cluj în
2022, colaborarea a reușit în ciuda distanței spa-
țiale. Exact la timp, pentru că în vremuri de pan-
demie, arta și cultura trebuie să devină tangibile,
ca elemente indispensabile a unei vieți demne de
a fi trăită. Atât cartea cât și reproducerile incluse
în paginile ei pot fi achiziționate online, la adre-
sa https://raduart.com/ro/album-de-arta/ sau în
incinta galeriei RADUART din Ledererstrafie 12,
82256 Furstenfeldbruck, Germania.
Sonja Pawlowa
(Articol preluat cu acordul publicației
din Suddeutsche Zeitung, nr.300/28 decembrie 2021)
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
3
filosofie
Redescoperirea divinului
■ Gaetano Mollo
Sensul uimirii
Era odată uimirea. Uimirea în fața cerului în-
stelat deasupra noastră și a legii morale în noi, în-
țeleasă mai mult sau mai puțin kantian. Uimirea
anticilor greci care- extaziați în fața naturii și ui-
miți de Cosmos - căutau principiile vieții și ale
Universului. Uimirea socratică, ce îndemna la
căutarea principiilor universale. Uimirea care ne
face să punem întrebări și să percepem, în fru-
musețea unei ființe vii sau a unui fenomen atmo-
sferic, o indefinibilă senzație de miraj. Această
senzație n-a dispărut. Știința o redescoperă, prin
revelațiile sale pornind de la infinitul microscopic
până la infinitul macroscopic.
Această uimire nu este numai efectul unei reve-
lații estetice sau urmarea unei stări emotive. Este
o stare a sufletului, pe care noi toți o percepem nu
numai în fața unei minunate panorame spațiale,
dar și în fața a ceea ce se revelează ca o adevăra-
tă extasi. Pentru un copil este o senzație imediată,
pentru un adult este o exigență profundă, semn al
unei dimensiuni interioare, în care pulsează necesi-
tatea imperioasă de frumusețe, bunătate și justiție.
De aici necesitatea unei educații menită să tre-
zească necesitatea uimirii, nu numai aceea de a
gândi și a produce cele necesare. Din această ui-
mire, din care nu numai că poate izvorî intuiția
sensului vieții noastre, ci și continua relaționare
cu natura în care suntem parte și din care facem
parte ca creație. Perceperea divinului constă în
aceasta, dincolo de toate tentațiile vitrinelor și a
unei stări de angoasă dată de o umanitate care, în
parte, este încă prizoniera avidității, a confruntă-
rii antagoniste și a ignoranței.
Prezența divinului
Îmbogățirea zestrei etice coboară din patrimo-
niul divinului, unde armonia, ordinea și justiția
pot fi considerate principii inspiratoare. Din aces-
te principii, cunoscute în existența de toate zilele,
ca idealuri de viață, percepția acestei dimensiuni
de prezență și de transcendență, poate fi înțeleasă
ca o percepție a divinului: fiind prezentă în ori-
ce realitate proprie vieții, ca o energie internă, iar
transcendența ca parte ulterioară a unei dimen-
siuni deschisă spre înțelegere și posibil de repre-
zentat. De aici apare senzația de înălțare spre în-
alturile cerului.
Acesta este sensul și valoarea simbolică a între-
gului creat. De aceea, Francisc din Assisi se adre-
sează Soarelui, afirmând: „Ție, Preaînaltule, îți
conferim o semnificație aparte”, înțelegând prin
aceasta fratelanța cu tot ceea ce este minunat și
incomensurabil și cu tot ce este viu, cuprinsă fiind
până și „moarte noastră corporală”.
În acest sens putem înțelege de ce Gandhi a
adăugat, maximei „iubirii aprapelui ca pe noi în-
șine”, cosiderația că „tot ceea ce este viu este în
același timp aproapele nostru”.
Educația poate înălța natura umană și pune în
valoare toate potențialitățile spirituale, deoarece
în ea este prezent divinul. De aceea ființa uma-
nă nu trebiue văzută numai ca un cumul de pul-
siuni - chiar dacă sunt prezente în instinctul de
conservare - ci ca pe un suflet întrupat, în care
pulsează dimensiunea spiritualității.
Descoperirea divinului în tot ceea ce există,
coboară direct din conștiința prezenței dumneze-
iescului peste tot. Aceasta în realitate, în sensul cel
mai adevărat posibil, își are originea în învitația
Tatălui ceresc de a ne ruga la Iisus Hristos: acel
Tată care este în ceruri, adică peste tot, înțeles în
sensul originar al termenului aramaic.
Prezența divinului este în orice particulă.
Această stare nu-l reduce la imanență, deoarece ca
spirit originar și originant este în aceeași măsură
transcendent. În aceasta mecanica quantică ne aju-
tă să înțelegem că fiecare particulă este o hologra-
mă, un tot-parte a Totului. Acesta este sensul ori-
cărui existent, în măsură să putem recunoaște acea
matrix energetică care este Unul, ca pe un conti-
nuum care este în orice lucru și în orice persoană.1
De aici vine sensul de fratelanță universală,
acela de a ști să recunoști în orice altă ființă o
particulă-scânteie divină. A fi în măsură să sur-
prinzi fratelanța colectivă este posibil numai dacă
se poate intui că întreg Universul nu poate să aibă
decât un Principiu unitar.
Faptul de a recunoaște că toți coborâm din ace-
lași principiu de Ordine, Justiție și Iubire, ne poate
permite să percepem prezența divinului, așa cum
ne spune Pietro Ubaldi2, începând a îmbrățișa în
tot ce ne înconjoară, infinitele manifestări ale cre-
ației. De aici „secretul fericirii”, care constă într-o
încadrare perfectă în ordinea dumnezeiască. Ceea
ce înseamnă a lucra, animați de iubire și justiție,
făcându-și fiecare propria sa datorie, cu dorința de
a se înscrie în interiorul ordinii și Legii divine.
Acest lucru poate fi văzut ca un principiu re-
gulator al tuturor lucrurilor, energie ce însufle-
țește Universul; totul își are izvorul în unitatea
Spiritului. De aici putem vorbi de prezența divină
în orice lucru. De aici necesitatea de a ne confor-
ma legilor sale, de a descoperi lucruri noi prin im-
plicarea noastră în cotidian, urmărind ceea ce este
just și încercând să facem bine pe cât cu putință.
Georges Mazilu
L'ange du laboureur, acrilic pe pânză, 33 x 55 cm
Într-o asemenea prospectivă Cuvântul lui
Dumnezeu trebuie să producă o mișcare spiritua-
lă, prin care o persoană să se poată recunoaște în
alta, într-o sintonizare cu mesajul evanghelic și în
conformitate cu Legea dumnezeiască. Cuvântul
lui Dumnezeu nu este făcut numai pentru a fi ad-
mirat sau repetat, ci pentru a fi reprodus, întrucât
este Cuvânt al vieții, ce presupune o sinceră au-
to-reflexie și în același timp o alegere conștientă a
drumului vieții. Acesta este cuvântul preformativ,
ce inspiră alegerile etice conștiente.3 Iisus Hristos
s-a manifestat, în acest sens ca model: ca noul bi-
otip al umanității.4
De aceea sunt importante toate exemplele și
modelele umanității. În acest sens Nehru a afir-
mat despre Gandhi că în vreme ce devenea mai
bătrân, corpul său părea tot mai mult un vehicul
pentru spiritul său puternic care locuia în el, iar
locul unde locuia devenea un templu, iar pașii săi
lăsau urme sacre. Sacră este orice cărare pe unde
trece un om drept, sacră viața omului care aduce
cu el divinul. Sacralitatea este înscrisă de destinul
nostru de sfințenie și de perfecțiune.
Divinul se descoperă făcând posibilă expansi-
unea percepțiilor, până la sintonizarea conștiin-
ței mistice și chiar mai departe. Este vorba de un
proces de armonizare și contemplare. Francisc din
Assisi, în Cântecul creaturilor, face dovada acestui
lucru extraordinar. Capacitatea de a descoperi în
tot ce ne-nconjoară fratelanța cu ele, relaționare ce
i-a permis întâlnirea cu lupul din Gubbio; fapt sim-
bolic ce le sugera oamenilor să se reconvertească și
să facă dovada iubirii pentru tot ceea ce este creat.
Legătura cu divinul este dintotdeauna legată de
capacitatea de a te adresa la transcendent și la ceea
ce ne învăluie și ne cuprinde. În această prospec-
tivă rugăciunea reprezintă, la nivelele ei cele mai
înalte, adeziunea la legea Ordinii și Justiției divine,
care pune ordine în tot Universul. De aici accepta-
rea cooperării cu acțiunea dumnezeiască, care se
manifestă în legile armonizării și unificării5.
În acest sens Pietro Ubaldi ne face să medi-
tăm asupra faptului că noi toți suntem parte a
Universului, în care fiecare element este conști-
ent, așa cum ar trebui să fim, noi, ființele umane,
solidare, ca părțile organismului uman, ce contri-
buie la însănătoșirea celulelor afectate. În această
participare conștientă la binele întregului, prin
depășirea egocentrismului fiecăruia, sau a unor
4
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
colectivități rău informate, sau a unor grupuri
sectare; numai așa vom putea regăsi armonia, de-
pășind separatismul egocentric ce ne împiedică să
surprindem ceea ce este divin în tot și în toate.
Deschiderea spirituală
spre extasi
Dacă divinul este o dimensiune care se poate
descoperi în intimitate, atunci când reușim să ieșim
din noi înșine, desăvârșim momentul unei ucenicii
spirituale în vederea dobândirii unei stări de exta-
si. Aceasta înseamnă a ieși din noi înșine, reușind
să ne apropiem de natură și de alții. Înseamnă să
permitem energiilor vitale, care sunt în noi, să se
orienteze spre ținte acceptabile din punct de vedere
uman, spre valorile existențiale semnificative.6
În plan educativ este nevoie să permitem copii-
lor să se manifeste în mod deschis, să iasă din ei în
raporturile cu părinții, cu animalele, cu ceilalți co-
pii cu care se joacă, cu bunicii, cu alte persoane, ca
o relație constitutivă pentru a putea cunoaște, în-
țelege și coopera. Este un exercițiu continuu prin
care se poate dobândi o asemenea predispoziție.
De fiecare dată când reușim să trăim cuprinși
de bucuria iubirii percepem o ieșire din prizoni-
eratul „eului” propriu, creând un spațiu deschis
manifestării sufletești, în greaua misiune a depăși-
rii individualismului și a separatismului conjunc-
tural, ca o necesară convergență cu tot și cu toate.
Dacă starea de extasi este o viziune directă a re-
alității, această viziune reușește să ne îndepărteze
de preocupările și interesele individuale, deschi-
zându-ne spre ceea ce este în interesul întregii co-
munități. În această dimensiune se poate desăvârși
ceea ce se află în eul nostru, deschizâdu-l spre sine-
le ce constituie divinul din ființa umană. În acest
proces constă tema întregii evoluții umane, meni-
tă să se armonizeze cu întreg creatul în procesul
de unificare cu tot ceea ce se află în jurul nostru.
Azi putem să ne dăm seama de dimensiunea di-
vinului prin intermediul conștientizării stării lumii
în care trăim. Deschiderea căilor de comunicare a
contribuit la sfârșitul feudalismului, la constituirea
orașelor, ale căror centre au devenit Catedralele, în
interiorul cărora s-a manifestat arta unor întregi
epoci, și care prin credință și participare au strâns
în jurul lor întregi comunități.
În schimb deschiderea căilor de comunicare
proprii științelor și ecologiei profunde fac posi-
bilă recunoașterea pe întreaga planetă, în univers,
în particulele cuantice și în galaxii, ca și înterio-
rul inimii, a dorinței nestăvilite spre unitatea cu
Totul și care ne cheamă, fără distincție la Iubirea
universală.
Traducere din limba italiană
de Viorel Igna
Note
1	Cfr. V Marchi, Tutto e uno, în Con tutte le creature,
Ed. Alveare, Assisi 2010, pp. 142-144.
2	Pietro Ubaldi, Ascensioni umane, Mediterranee,
Roma, 1991, p. 20
3	Cfr. G. Mollo, Il senso della formazione, La Scuola,
Brescia 2004, pp. 232-234.
4	Cfr. G. Mollo, Pietro Ubaldi biosofo dell’ evoluzione
umana, ed. Mediterranee, Roma 2006.
5	P. Ubaldi, Ascensioni umane, ed. Cit. p. 75.
6	Cfr. Rielo, Le mie meditazioni secondo il modello
genetico, tr. it. Fondacio Fernando Rielo, Madrid 2003,
p. 91
■
Anton Dumitriu,
căutătorul de Lumină
■ Vasile Zecheru
...întocmai cum Lumina se face cunoscută pe sine și face
să se cunoască întunericul, tot așa Adevărul este normă și
pentru sine și pentru ceea ce este fals.1
Baruch Spinoza
Un singur lucru nu se regăsește în cultura europeană:
ideea de om perfect. Într-adevăr, China a avut idea-
lul unui astfel de om, pe care l-a numit om veritabil
- chen-jen; India a cunoscut și a păstrat și astăzi ide-
ea unui om eliberat, pe care l-a numit jlvan mukta;
Grecia a denumit pe omul perfect sophos, purtător de
lumină; Kabbala ebraică vorbește de adam elyon - omul
suprem; civilizația creștină a cunoscut sfântul, întru-
pat apoi de cavalerul în căutarea Graalului; islamul are
ideea unui om universal...2
Anton Dumitriu
Firesc și fără să atragă cumva atenția, în-
tr-o zi fatidică de 8 ianuarie 1992, Anton
Dumitriu trecea dincolo de orizontul mun-
dan și, astfel, sufletul său nobil se va fi înălțat li-
niștit și senin printre luceferii cei nemuritori. Și
pentru că chiar în aceste zile, s-au împlinit trei
decenii de când autorul celebrei lucrări Istoria
logicii, profesorul și gânditorul original Anton
Dumitriu a pășit la propriu întru eternitate, se
cuvine, cu prisosință, să evocăm aici și acum, cu
venerație și gratitudine, amintirea celui care a fost
și va rămâne un distins intelectual și lider al gene-
rației sale, prigonit fără motiv și fără drept de apel
de către regimul criminal instaurat în România,
începând cu anii ,50.
În acest răstimp, au fost date publicității mai
multe încercări3 care, toate la un loc, materializea-
ză un efort comun de a se consemna cu mai mare
acuratețe reperele bio-bibliografice care au jalonat
viața și opera marelui nostru logician, așa încât nu
vom insista în acest sens. Ne propunem, în schimb,
să-l omagiem aici, altcumva, pe Anton Dumitriu,
anume prin a evidenția interesul său de-o viață
în ceea ce privește cunoașterea Sinelui și căutarea
Luminii lăuntrice așa cum rezultă această preo-
cupare constantă din ultima sa carte importantă,
cea intitulată Homo universalis.4 Totodată, vom
menționa en passant că, o vreme, Anton Dumitriu
a frecventat gruparea mistică Rugul aprins de la
Mânăstirea Antim, unde participanții erau ani-
mați, în acei ani, de sublimul ideal al vederii lui
Dumnezeu ca Lumină interioară ajutându-se, în
acest sens, de rugăciunea minții în inimă (oratio
mentis) trasmisă lor de către calugărul rus, Ivan
Kulâghin de la Mânăstirea Optina. (Scrima, pp.
162-163) Așa se face că, între altele, autorul nos-
tru se arată a fi un excelent cunoscător al metodei
isihaste și al parcursului monahal atât de ascuns
privirii profane. (Dumitriu, 1990, pp. 190-191)
În aceeași ordine de idei, vom menționa apoi
că, într-o declarație scrisă în fața anchetatorului5,
Anton Dumitriu recunoștea ferm apartenența sa
la masonerie; astfel, el preciza că, în primăvara
anului 1945, fusese inițiat ca ucenic în loja Iubirea
de patrie și că deținea gradul 18 în cadrul Ritului
Scoțian Antic și Acceptat. Anton Dumitriu măr-
turisea indirect, prin aceasta, că avea cunoștință
de un întreg instrumentar consacrat ce sugera, în
mod misterios, vederea Stelei înflăcărate - ilumi-
narea ca trăire ființială, calea tradițională de în-
dumnezeire a omului și de atingere a statutului de
homo universalis. (Cogălniceanu, p. 8)
În plus față de toate acestea, căutătorul nostru
de lumină dă semne că lecturase cu pasiune, încă
din tinerețe, incitantele lucrări semnate de către
Rene Guenon, un subtil și deosebit de avizat teo-
log al procesului inițiatic; de altfel, el era în relații
de strânsă prietenie și comuniune spirituală cu
doi dintre ucenicii guenonieni, Vasile Lovinescu
și Michael Vâlsan. (Verescu, pp. 165-200) În pa-
ranteză fie spus aici, cartea sa Orient și Occident
(1943) se vrea a fi, cumva, într-o polemică de idei
cu tezele gânditorului francez; mai târziu însă,
când, în anul 1987, a publicat o nouă versiune
a lucrării inițiale6 vom fi surprinși să constatăm
că tonul său devine mai moderat și că, prin cla-
rificări și explicații ample, integrează evident în
text un subtil transfer de viziune și metodologie
guenoniană.
Cartea Homo universalis, semnată de Anton
Dumitriu, pe care anume am ales-o spre a ilus-
tra înălțimea spirituală a autorului este, înainte
de toate, o admirabilă și ingenioasă construcție
livrescă și, în felul său, o sinteză ce cuprinde câte
puțin din toate lucrările sale anterioare, circum-
scrise tematicii ezoterico-sapiențiale.7 În prefața
lucrării, Anton Dumitriu îl introduce cu grijă
pe cititor într-o fascinantă problematică - vastă,
subtilă și complexă, deopotrivă - pe care o pro-
pune spre analiză și elucidare pentru ca, în final,
să livreze un rezumat,8 ca ancoră și ca aviz prea-
labil pentru cei ce nu cunosc limba română. Între
aceste două repere ce punctează începutul și sfâr-
șitul cărții există douăsprezece capitole, unul mai
captivant decât celălalt - trepte ale demonstrației
geometrice pe care Anton Dumitriu o etalează cu
grație susținând enunțul problemei așa cum re-
zultă aceasta din chiar titlul lucrării.
În beneficiul unei prezentări succinte, am grupat
primele trei capitole într-o secțiune ad-hoc menită
a rezuma tematica și a marca etapele ce se impun a
fi parcurse pentru o corectă înțelegere a mesajului
profund pe care Anton Dumitriu l-a încifrat în de-
mersul său. În această logică, primele două capitole
asigură premisele în funcție de care, în capitolul al
III-lea, se prefigurează o concluzie provizorie ca
treaptă firească a edificiului logic pe care autorul îl
desăvârșește cu măiestrie sub privirile noastre.
Diferența subtilă și greu de sesizat dintre phi-
losophia garrula și philosophia perennis pare a
fi, în reprezentarea lui Anton Dumitriu, însuși
nodul problemei care, odată dezlegat, indică re-
perele fundamentale ce conturează conceptul de
homo universalis așa cum a fost acesta înțeles de
către gânditorii din antichitatea greco-latină și nu
numai. Să convenim că încă din anii de început
ai erei creștine, dezordinea se instaurează, trep-
tat, în ceea ce inițial s-a numit philosophia peren-
nis, adică receptarea Adevărului de către om cu
întreaga sa ființă; spirite luminate ale acelui timp
Z
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
5
o
(Plutarh, Clemens din Alexandria, Diogenes
Laertios...) n-au lăsat referiri și verdicte neliniști-
toare privind ... amestecul heteroclit de idei și con-
cepții care alcătuiau, pe atunci, un conglomerat
incapabil să dea sens cunoașterii umane. (p. 14)
Mai târziu, în evul mediu, confuzia se va amplifi-
ca în mod evident, și aceasta îndeosebi pentru că
gânditorii acelor vremuri încercau, cu obstinație,
să confere justificare dogmelor teologice pornind
de la scrierile lui Platon și Aristotel. Ne spune
Anton Dumitriu: Dacă se cercetează filosofia sco-
lastică, se vede că ea se păstrează pe aceeași linie a
grecilor, de a specula (reflecta) problemele puse în
mod indefinit, chiar dacă anumite limite nu puteau
fi depășite prin soluțiile ce se dădeau. (p. 16)
Ca o reacție la scolastica decadentă și sterilă,
începând cu quattrocento și continuând, apoi, cu
epoca modernă, problematica omului este po-
ziționată central în cadrul filosofiei, de aici de-
curgând o năucitoare și contraproductivă învăl-
mășeală de idei și abordări, cum va constata mai
târziu Descartes. Așa se face că, în absența unei
preocupări coerente pentru a reflecta Unul (uni-
tatea, universul ordonat și conștient de sine), filo-
sofia devine treptat un conglomerat de filosofări
despre toate și despre nimic, un demers oarecum
fără finalitate și fără sens, o philosophia garrula
(flecară, vorbăreață, speculație abstractă posibilă
oricui, filosofia lui a vorbi, dicitur .) care nu-și
propunea defel scopuri operative, viabile în plan
ontologic, ci doar vorbea obositor despre.
Așa cum susține Anton Dumitriu, în contrast
cu philosophia garrula, philosophia perennis este
metafizica prin excelență - o știință deosebită de
toate celelalte științe, cea mai prețioasă., filosofia
primă, .o theorie a primelor principii. (pp. 39-43)
Philosophia perennis este cunoașterea care pune
în centru preocupărilor sale Principiul (Arche9)
- cauza cauzelor, izvorul realității, al existenței.
În esență, metafizica reprezintă o cunoașterea a
Tot ceea ce este (Ființa10), cum spunea Platon, a
Întregului văzut ca sistem ierarhizat și ordonat de
sisteme în care logica existențială a inferiorului
constă în a servi superiorul care-l conține organic,
de altfel; în derularea acestui demers ontologic nu
pot fi aceptate limitări, axiome cu rol constrângător
sau formulări preconcepute, oricât de cuprinzătoa-
re și de lejere ar fi acestea în exprimarea lor forma-
lă. Metafizica este, așadar, învățătura tradițională
care cercetează Principiul ca Primum movens, im-
bold originar al existenței, căutând semnificațiile
ultime ale acestuia și sensul întregii deveniri, al
transformării continuum-lui spațio-temporal.
Ca un corolar al prezentării celor două tipuri
de philosophia, capitolul al III-lea al lucrării,
denumit inspirat A ști și a nu ști, scoate în evi-
dență o diferențiere semnificativă și deosebit de
subtilă între gândirea lui Socrate și cea a lui Rene
Descartes pornind de la cele două dictoane cele-
bre pe care aceștia le-au proclamat cu privire la
capacitatea ființei umane de a cunoaște realita-
tea. Socrate (exponent al philosophia perennis) a
afirmat Eu știu că nu știu! - demonstrând, prin
aceasta, o certitudine, în timp ce Descartes (con-
siderat a fi intemeietorul raționalismului modern,
philosophia garrula) a declarat simplu, Eu nu știu!
- pledând astfel pentru incertitudine și imposi-
bilitatea omului de a-l cunoaște pe Dumnezeu
și Universul și recunoscând, ca atare, neputința
lui de a conferi un sens cunoașterii umane. Iată
citatul din Anton Dumitriu: Spre deosebire de
Descartes, care din cercetarea tuturor științelor
ajunge să constate ignoranța lui, Socrate, tot prin-
tr-o cercetare metodică, ajunge la o certitudine...
[...] Socrate acceptă astfel, [.] un Principiu care
va face carieră odată cu Platon și Aristotel.
Următoarea secțiune, cea alcătuită din capitole-
le IV și V, tratează problematica privind Principiul,
Principiile (premisele) prime11, precum și la natu-
ra acestora. Aristotel precizează două forțe (esen-
țe) distincte, contradictorii și complementare
- Forma / Lumina și Materia / Întunericul - ce de-
curg din Principiu, acestea regăsindu-se, ca temei
conceptual, în toate marile spiritualități. În filoso-
fia tradițională chineză, de pildă, întreaga devenire
este guvernată de Yin (feminin, pasiv, rece, negru)
și Yang (masculin, activ, cald, alb); în cosmologia
indiană există Purusha (spirit) și Prakriti (mate-
rie), din interacțiunea lor rezultând întreaga ma-
nifestare etc. (Zecheru, pp. 32-40)
Și astfel, din aproape în aproape, Anton
Dumitriu ne conduce către Gândirea care se gân-
dește pe sine, Nous-ul12 cel misterios despre care
Aristotel spune că poate fi cunoscut prin două
abordări: cu ajutorul intelectului activ / intuitiv
sau prin intermediul științei. (p. 75). Nous-ul poa-
te fi pathetikos - pasiv (patens) sau apathetikos -
activ (agens); din interacțiunea celor două tipuri
de mental se naște întreaga lume a ideilor și, mai
departe, întreaga fenomenologie. Nous-ul activ
(inteligența ordonatoare) este Principiul principi-
ilor și, în acest sens, Anton Dumitriu produce o
admirabilă demonstrație care evidențiază nu doar
natura divină și nemuritoare a acestui Intellectus
agens, ci și facultatea sa unică și mirifică de a se
gândi pe sine. Tocmai de aceea va preciza Aristotel
că .în cele nemateriale este identitate între facto-
rul gânditor și factorul gândit. sau altfel spus, la
acest nivel de conștiință este exclusă separarea, su-
biectul cunoscător neputând fi, în acest caz, decât
laolaltă cu obiectul cunoașterii sale. (p. 79)
Asemenea reprezentări precum cea pe care am
expus-o succint mai sus există și în alte spirituali-
tăți; uneori, de pildă, termenul Nous a fost tradus
prin Logos (cuvânt, verb, rațiune) și a fost consi-
derat ca fiind similar cu Tao din cultura chine-
ză. În cosmologia indiană se vorbește despre un
Principiu nemanifestat (Parabrahman) care, ci-
clic, își exprimă potențialitatea generând ex nihilo
realitatea (flux) pe care, apoi, tot el o neantizează
prin resorbție (reflux). În Kabbala (Zohar) există
următorul text pe care Anton Dumitriu îl remar-
că și îl redă ad-literam, după cum urmează: Logos-
ul este etern dar el nu s-a manifestat pentru prima
dată decât atunci când materia a fost creată. Mai
întâi, enigmaticul Infinit (En-Soph) își manifestă
omnipotența sa prin [.] gândire. Verbul (Logos-
ul), manifestat la epoca creației materiei, exista
înainte, sub forma Gândirii. (pp. 81-82)
Pe parcursul capitolelor VI și VII (pe care, îm-
preună, le-am putea considera ca fiind cea de-a
treia secțiune a cărții) Anton Dumitriu adâncește
semnificația distincției dintre philosophia garrula
și philosophia perennis plecând, de astă dată, de la
două aforisme ce pot fi considerate repere de prim
rang în gnoseologie: Nosce te ipsum și Cogito ergo
sum. Primul dintre aceste dictoane îl îndreaptă
ferm pe căutătorul de Adevăr cu fața către princi-
pala problemă pe care o are de rezolvat în situația
că-și propune să defineacă cu toată claritatea inte-
rogația Sinelui;13 astfel, prin acest îndemn apolli-
nic din vechime (Gnothi seauton, în limba elenă)
se sugerează o coborâre (căutare) în interiorul
profund al Ființei, o introspecție cu iz puternic
de meditație și, în cele din urmă, o contopire a
subiectului cunoscător și a obiectului cunoașterii.
Numai așa, schimbând perspectiva și practicând
o cunoaștere diferită de cea analitică, secvențială,
poate atinge aspirantul starea de homo universa-
lis - om iluminat care, simbolic vorbind, a ajuns
în centrul labirintului, în centrul Cercului, cum
spun masonii sau între Echer și Compas.
Cel de-al doilea dicton, cel pendinte de cartezi-
anism, cel de la care începe filosofia modernă14
este, pe fond, o sublimă și rafinată descoperire
intelectuală ce presupune trei constatări distinc-
te, cum spune Anton Dumitriu; aceste observații
.nu rezultă din deducții, ci sunt sesizate direct:
1) cogito, eu gândesc, constatare absolută, indis-
cutabilă; 2) eu, ființă gânditoare, sunt capabilă de
certitudini; 3) aceste certitudini sunt obținute de
mine printr-o intuiție nemijlocită, printr-o cunoaș-
tere directă. (p. 101) Reducând la esența lucruri-
lor, cele două dictoane menționate fac trimitere
la două modalități diferite de cunoaștere: gnosis
(cunoașterea experiențială a realității prin trăire
directă, nemijlocită) și doxa (o opinie speculativă
despre natura intimă a lucrurilor).15 Esența gno-
sis-ului este cunoașterea de Sine iar aceasta este
începutul oricărei înțelepciuni și, concomitent,
un remediu unic pentru ignoranța devastatoare și
omniprezentă.
Penultima secțiune a cărții (capitolele VIII-X)
este dedicată de către autor pentru a readuce în
atenția contemporanilor ceea ce se numește pri-
ma quaestio - problema problemelor16 la care ar
trebui să răspundă filosofia, apoi, statutul omului
ca măsură a tuturor lucrurilor și, în fine, tendința
binară a realității (Bonum - Malum) manifestată
în funcție de fluctuațiile Nous-ul.
Filosofia modernă ocolește prima quaestio și
astfel spune totul despre toate și nimic despre
Tot. Auguste Comte numește trei stări teoretice
prin care se perindă cunoașterea umană și, oda-
tă cu acestea, modalitatea de a filozofa: (i) starea
teologică (fictivă, pentru că omul își reprezintă
realitatea ca un efect al acțiunii agenților supra-
naturali); (ii) starea metafizică (abstractă, pentru
că agenții de ordin suprauman sunt înlocuiți cu
forțe impersonale ce se pot defini doar în plan
mental); (iii) starea științifică (pozitivă, pentru
că se renunță la căutarea originii universului și
la identificarea cauzelor prime). Spre edificare și
confirmare, iată formularea originală: Aceasta este
problema - ce este ceea ce există? - în universali-
tatea ei, dincolo de despărțirea obiect-subiect; este
tema fundamentală a filosofiei perene, aceea de a
lua contact direct cu ceea ce cunoscătorul este în
realitate și care, până la urmă, este însăși realita-
tea cunoscută. (Dumitriu, 1991, pp. 78-79 și pp.
137-138)
Ca problematică în sine Mens mensura porneș-
te, inevibitabil, de la enigmaticul aforism ce ne-a
parvinit de la Protagoras din Abdera - Omul este
măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt în mă-
sura în care sunt, al celor ce nu sunt în măsura în
care nu sunt. Protagoras nu spune direct că gândi-
rea este măsura tuturor lucrurilor, dar chiar și așa
se înțelege clar că, de fapt, doar facultatea umană
de a raționa reprezintă etalonul (instrumentul) la
care ne raportăm atunci când emitem o judeca-
tă de valoare.17 Din perspectivă ontologică, omul
are capacitatea de a conferi o măsură întregului
ansamblu cosmic.18 Trebuie spus, totuși, că nu
orice individ uman este capabil de a săvârși tot
acest artificiu ci, în mod exclusiv, cel care a atins
statutul de homo universalis19, cel care a realizat
plenitudinea posibilităților stării umane și, astfel,
întrucât dă semne că a atins un nivel maxim de
claritate a mentalului, el poate să atribuie o justă
măsură realității. (Guenon, 2005, p. 228 și 2008,
pp. 269-280)
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
Dualitatea de tendințe Bonum (Bine, bucurie)
- Malum (Rău, suferință) domină existența cos-
mică, acesta fiind o constantă universală omni-
prezentă; în tot acest cadru general al contrariilor,
reprezentat uneori simbolic printr-o tablă de șah,
homo universalis vine cu însușirea sa inefabilă de
a transcende realitatea care-i poate fi potrivnică,
la un moment dat, și știe să-și impună o conduită
în armonie cu forțele exterioare astfel încât să ob-
țină rezultatul preconizat; prin contrast, ignoran-
ța este considerată a fi originea tuturor erorilor,
rătăcirilor, exceselor și a Răului, în genere.
Pe post de posibilă concluzie a lucrării sale,
Anton Dumitriu ne arată nouă, tuturor, cu gene-
rozitate și deplină convingere, Calea către zei - un
parcurs inițiatic ce presupune un scop clar (atin-
gerea statutului de homo universalis ca o stare de
conștiință non-ordinară), precum și o metodă
consacrată, veche de când lumea dar și cvasi-igno-
rată, oarecum, în lumea modernă. Calea către zei
presupune, totodată, receptarea înțelepciunii, de
către om, cu întreaga lui ființă; de aceea este ne-
voie de un prealabil katharsis (purificare), de o
despătimire în raport cu cele lumești (non-atașa-
mentul) și de o asceză (askesis) temeinică și perse-
verentă însemnând un exercițiu spiritual menit să
asigure transcenderea ego-ului și obținerea unei
minți liniștite și senine, aptă pentru o reflectare
corectă a realității.
În fine, din ultimul capitol, cel intitulat Marile
speranțe răzbate îngrijorarea autorului față de criza
lumii noastre îndeobște insensibilă la problematica
Sinelui; răzbate, de asemenea, speranța într-o reve-
nire la valorile tradiției umaniste. La nici un an de
la publicarea cărții Homo universalis, tema referi-
toare la criza Occidentului va fi reluată și adâncită
în ultima sa lucrare. (Dumitriu, 1991, pp. 66-75)
Cel pe care-l omagiem aici sui generis identifică și o
cauză a crizei, anume lipsa de preocupare a filosofi-
ei moderne pentru a așeza în centrul preocupărilor
sale problema omului și pentru a redeveni philo-
sophia perennis - filosofia ca mod de viață. Cu alte
cuvinte, în ceea ce privește perfecționarea umană,
Anton Dumitriu pledează pentru proclamarea
unui ideal tradițional - homo universalis - ca stare
limită de excelență, ca treaptă supremă a statutului
de om. Inteligența umană este astăzi lipsită de un
model, de un ideal spre care să tindă. Ea are posibi-
litatea de a construi lucruri absolute, cum s-a mai
spus, ca teoreme matematice sau surprinderea unor
raporturi de fapte și idei, dar metoda dirijării ei în
ansamblu a dispărut ca obiectiv. (p. 209)
Când omul își va da seama că are potențial
în ceea ce privește activarea calităților de homo
universalis se va trezi întru sacru și devenire ini-
țiatică; va realiza, totodată, că are o imensă res-
ponsabilitate față de umanitate și față de destinul
acesteia. Un astfel de individ uman capătă o nouă
personalitate doar în momentul când realizează
că trebuie să se perfecționeze și, astfel, să evolue-
ze sub aspect ontologic. Depășirea (desăvârșirea,
n.n.) înseamnă o luare de contact cu Principiul
universal și aceasta nu este decât un contact cu
eternitatea... - spune profetic Anton Dumitriu în
finalul lucrării sale.
Bibliografie
Aristotel - Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Cogălniceanu, Maria - Anton Dumitriu, un proscris
triumfător, Ed. Limes, 2017;
Dumitriu, Anton - Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-
Napoca, 2014;
- Retrospective, Ed. Tehnică, 1991;
Georges Mazilu
Les saltimbanques, acrilic pe pânză, 46 x 65 cm
- Homo universalis. Încercare asupra naturii realității
umane, Ed. Eminescu, 1990;
- Culturi eleate și culturi heracleitice, Ed. Cartea româ-
nească, 1987;
- Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia
antică, Ed. Eminescu, 1984;
- Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română,
1974;
- Istoria logicii, Ed. didactică și pedagogică, 1969;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Guenon, Rene - Scurtă privire asupra inițierii, Ed.
Herald, 2008;
- Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Scrima, Andre - Timpul rugului aprins, Ed. Humanitas,
2010;
Spinoza, Benedict - Etica, Ed. științifică, 1957;
Vâlsan Michel - Omul universal. Islamul și funcțiunea
lui Rene Guenon, Ed. Herald, 2010;
Verescu, Ahile, Z. (coord.) - Discipoli guenonieni din
România, Ed. Civitas, 2012;
Zecheru, Vasile - Calea regală și cele 33 de trepte ale
desăvârșirii, Ed. Herald, 2021;
* Bagavad-Gita, Ed. Herald, 2011.
Note
1 Spinoza, p. 129; citatul este consemnat de Anton
Dumitriu în finalul prefeței sale la cartea Homo uni-
versalis.
2 Dumitriu, 1990, pp. 7-8.
3 Între acestea se remarcă în mod deosebit, prin
exactitate și sobrietate, biografia semnată de Mircea
Arman în prefața sa la Jurnal de idei (vezi bibliogra-
fia).
4 Inițial, Anton Dumitriu și-a intitulat cartea Homo
excelsus.
5 Datată, 24 iunie 1952.
6 În Cuvânt de explicație la cartea Culturi eleate și
culturi heracleitice, Anton Dumitriu menționează că
această lucrare este, de fapt, o ediție revizuită și adău-
gită a eseului inițial, publicat în anul 1943.
7 Philosophia mirabilis (1974), Aletheia. Încercare
asupra ideii de adevăr în Grecia antică (1984), Culturi
eleate și culturi heracleitice (1987).
8 În limba franceză, Resume și în limba engleză,
Abstract.
9 Anton Dumitriu menționează trei principalele
înțelesuri ale acestui termen: (i) început, origine; (ii)
punct de plecare, capăt, extremitate; (iii) comandă
(primum movens), autoritate, putere. (pp. 61-62)
10 După Aristotel, Ființa este sesizată prin cunoaște-
rea universalelor și se prezintă ca: (i) esență - ceea ce
este; (ii) cantitate - mărimea; (iii) calitate - alcătuirea;
(iv) relație - conexiunea; (v) loc - unde; (vi) timp -
când; (vii) situație - în ce stare; (viii) posesie - ce con-
ține; (ix) acțiunee - ce face; (x) pasiunee - ce suferă.
(Dumitriu, 1974, p. 107)
11 Apă (Thales din Milet), Aer (Anaximene
și Diogenes din Apollonia), Foc (Hippasos din
Matapont și Heraklit din Efes), Pământ (Empedocle).
De menționat că filosofia modernă nu a preluat ideea
de Principii prime și, de aici, varietatea indefinită a
conceptelor și categoriilor. (p. 50)
12 Termenul a fost tradus frecvent prin intelect, inte-
ligență, rațiune. (p. 74)
13 Cine sunt eu? Ce este omul? (Zecheru, pp. 140-
146)
14 Dictonul cartezian leagă filosofia modernă de cea
antică dar aceasta nu 1-a condus pe Descartes și suc-
cesorii săi la Nous-ul suprem ci doar a sporit încre-
derea în capacitatea intelectului uman de a gândi, de
a avea idei clare și distincte și deci, de a făuri unele
certitudini. (Verescu, p. 199)
15 Lucian Blaga identifică și el două forme de cu-
noaștere, una paradisiacă (obișnuită, logică, urmă-
rind să determine și să cerceteze obiectul cunoașterii
prin măsurare, cântărire), cealaltă luciferică (iniți-
atică, analogică, revelatorie, urmărind o elucidare
intuitivă, prin experiere, a misterelor realității); în
sanscrită, jnana este cunoașterea intuitivă a realității
numenale iar vijnana, cunoașterea discursivă și feno-
menologică. (Bagavad-Gita, p. 211)
16 Ce este tot ceea ce este? Ce este realitatea în sine?
Dar realitatea fenomenală?
17 Cogitare est metiri! - A cugeta este a măsura!
18 Mediator între Cer și Pământ, reprezentat simbo-
lic ca fiind raza Cercului (Guenon, 2005); prin aceea
că raza leagă Centrul-Tatăl cu circumferința, mani-
festarea, se sugerează că .omul este măsura tuturor
lucrurilor.
19 Om veritabil, perfect, întreg, întregit, integru, in-
tegral.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
7
Medioplatonicii
Numenius Teologia (V)
■ Viorel Igna
Așa cum am văzut fragmentul 11 din
Numenius, citat mai sus, constituie o
excepție în tradiția directă a filoso-
fului din Apameea: el este singurul care nu
vorbește de doi, ci de trei zei, chiar dacă cel
de-al doilea și al treilea Zeu sunt menționați
numai pentru a ne spune că ei sunt un singur
Zeu. Doxografia vorbește așa cum am văzut
de trei zei, și Numenius, el însuși, îi atribuie
lui Platon doctrina celor trei zei în fragmentul
24. Această ezitare poate fi accidentală, (dacă
considerăm că aceste texte au fost citite în mod
selectiv de către Eusebiu din Cesareea, ce cu-
prind relația dintre primul și al doilea Zeu),
dar el este totuși coerent cu filosofia nume-
niană. Ideea implicării reciproce a realitățile
sensibile îi permite, de fapt, lui Numenius, din
punctul de vedere al atenției acordate, să va-
lorizeze mai bine dimensiunea continuității și
unității divine, sau cea a distincției și a mișcă-
rii de la un nivel la altul. Aceasta deoarece la
Numenius este adevărat discursul prin care-l
opune pe Dumnezeu, considerat în unitatea
sa, materiei; este cel care face distincția din-
tre Tatăl și Demiurg și care la sfârșit va afirma
existența a trei zei; mai mult, distincția dintre
primul și al doilea Zeu și înțelegerea celor două
aspecte, inteligibil și demiurgic, la nivelul celui
de-al doilea Zeu, constituie tema fundamenta-
lă a teologiei numeniene, aceea pe care încer-
căm s-o reconstruim aici.
Teologia celor trei zei se bazează pe pe
Epistola a II-a a lui Platon (312 e), un text pe
care M. Zambon1 îl consideră folosit în mod
just de Numenius pentru prima dată în izvoa-
rele antice, și care face trimitere la un alt text la
fel de important din dialogul Timaios:
„Numenius îl clasifică pe Primului Zeu ca pe
„Cel ce este viu”2 și afirmă că acesta gândește
fiind ajutat de al Doilea; îl clasifică în schimb
pe al doilea ca Intelect și susține că acesta acți-
onează în calitate de Demiurg fiind ajutat de al
Treilea; în sfârșit, îl clasifică pe al Treilea ca pe
cel care gândește la modul discursiv (dianoou-
menos)”3.
Platon în Timaios 39 a prezentat activi-
tatea Demiurgului, care contemplă ideile în
Inteligibilul cel viu și care consideră că lumea
sensibilă în esența ei ar trebui să posede în
același timp numere și calități. Fragmentul lui
Numenius interpretează pasajul din Timaios
39, găsind în acest pasaj confirmarea doctrinei
celor trei Zei4. Primul Zeu se situează în ordi-
nea paradigmei ( ființă vie inteligibilă), dar el
nu mai este identic cu cel de-al doilea: Ideea de
Bine îi este de fapt anterioară, și-i este în același
timp cauză; propriu-zis, el nu este Intelectul, ci
este numai în măsura în care îl utilizează pe cel
de-al Doilea Zeu care gândește.
Întorcându-ne privirile spre paradigmă
și reflectând, se pot constitui două activități
care, în textul platonic, au același subiect,
Demiurgul, pe care Numenius îl distinge con-
form celor două nivele, atribuindu-i două
subiecte: cel de-al doilea Zeu este Intelectul
care se autocontemplă și care nu este Demiurg
decât cu titlu secundar, cu ajutorul celui de-al
Treilea Zeu; al Treilea Zeu, de fapt, are ca acti-
vitate proprie chiar gândirea discursivă și este
din această cauză, suflet demiurgic, în măsura
în care el se dedică compunerii materiei pre-
cosmice în starea ei de dezordine.5
În virtutea dependenței de Cosmosul sensi-
bil în ce privește acțiunea lui Dumnezeu, care
împreună cu cel de-al Doilea și al Treilea Zeu,
mai precis, realizează dependența de suflet în
virutea principiului imanenței, la care a făcut
de mai multe ori aluzie; putem să afirmăm,
conclude M. Zambom, că Cosmosul constituie
pentru Numenius Cel de-al Treilea Zeu.6
Putem să revenim asupra identificării, făcu-
tă în fr. 52, între digestor deus și anima bene-
fiencentissima: sufletul cel bun este de natură
intelectuală și coincide cu cel de-al doilea Zeu,
cu întoarcerea sa spre materie. Al Treilea Zeu
și sufletul cel bun sunt deci, conform acestei
rațiuni aceeași realitate, care constituie ele-
mentul inteligibil care, cu sufletul cel rău al
materiei, a compus Cosmosul. Lumea de fapt
este constituită din materie și formă7, ce ține
unită materia.8
Ideea unei înțelepciuni divine și adevărate,
care ar fi traversat secolele, a fost bine ates-
tată la Plutarh, scrie Emmanuele Vimercati9,
care vorbește de concepția antică, comună te-
ologilor și legislatorilor, poeților și filosofilor,
Grecilor și barbarilor, conform căreia în na-
tură ar exista Principiul Binelui, ordonatorul
Universului și un principiu al răului, izvor de
dezordine.10
În aceeași măsură citatele din Eusebiu din
Cesareea, cărora mărturiile indirecte le con-
firmă puternica înlănțuire a textelor și care
leagă la Numenius fiecare nivel al divinului
precedent cu cel ce-i urmează în mod ierarhic,
constituie un un joc constant al identității și al
distincției între diferitele subiecte ale Triadei
dumnezeiești.
Dacă luăm în considerație teologia lui Porfir,
scrie M. Zambon, aici vom găsi o doctrină ne-
gativă a Unului-bine, dezvoltată plecând de la
aceleași surse platoniciene a cărei întrebuința-
re o putem vedea la Numenius și la Clemente;
și aceeași ambivalență pe care am găsit-o la
Numenius, conform căreia primul principiu,
în ciuda transcendenței absolute, este totuși
raportat la o relație cu ceva care este în mișcare
continuă; între intelect și suflet există de ase-
menea o legătură, care legitimează faptul că le
putem atribui tuturor funcția de demiurg.
„Porfir spune în cea de-a patra carte a Istoriei
sale a filosofiei că Platon nu numai că a profesat
un Dumnezeu unu, ci s-a exprimat el însuși des-
pre acest subiect, spunând că nu-i poate atribui
niciun nume, că nicio cunoștință omenească nu
poate să-l sesizeze și că ceea ce se numesc „de-
nominările” sale constituie predicat de el însuși
într-o manieră improprie plecând de la ființele
inferioare. Dacă totuși ar fi avut în mod absolut
curajul să pronunțe unul din toate numele de
pe Pământ, ar trebui mai curând să-i atribuie
denumirea de Unu și de Bine. Prima denomi-
nare își manifestă simplitatea ei, și ca urmare,
autosuficiența sa; de fapt, el n-are nevoie de
nimic, nici de părți, nici de substanță, nici de
putere, nici de activități care să-l susțină, din
contră el este cauza tuturor. Denumirea de Bine,
pe de altă parte, ne arată că tot binele vine de la
El, deoarece toate ființele imită, atăt cât este po-
sibil, caracterul Lui propriu, dacă putem vorbi
astfel, al Binelui, ca astfel să fie salvate”.11
Temele pe care Porfir le abordează aici, scrie
M. Zambon, sunt cele pe care noi le-am recu-
noscut la Numenius și la Clemente, dar care
s-au răspândit în aceeași măsură în toată tradi-
ția platoniciană și la Plotin12: Dumnezeu nu are
nume și nu poate fi denumit, chiar dacă acestea
(denumirile n. n.) ar face parte într-un mod
impropriu din realitățile inferioare. Dacă ar
trebui să-i dăm un Nume, dintre cele care
i se potrivesc cel mai mult acesta este cel de
Unu și de Bine, care manifestă simplitatea și
autosuficiența primului Principiu și mai ales
a faptului că toate celelalte realități subzistă
prin participarea la esența Lui. Chiar dacă,
cu mare grijă, Porfir vorbește de o proprietate
(idiotes) a Primului Zeu, pe care toți ceilalți o
imită, așa cum Numenius a vorbit de acțiunea
Demiurgului asupra materiei, ca de o creștere a
calităților propriului său caracter; aceasta după
ce a enunțat într-un mod foarte riguros prin-
cipiile unei teologii negative, admite posibili-
tatea întrebuințării unui Nume „de aici de Jos”.
Alte aspecte ale teologiei negative ale
Primului Zeu sunt dezvoltate de către Porfir în
Comentariul In Parmenidem:
“Căci, deși Zeul de deasupra tuturor este, din
multe motive, indicibil și de nenumit, totuși no-
țiunea de unu nu îi revine, în realitate, din cau-
za unei lipse a naturii sale. Într-adevăr, această
noțiune îndepărtează îndeajuns de el orice plu-
ralitate, compunere și diversitate și ne face să
înțelegem că el e simplu, că nu e nimic înaintea
lui și că unul este oarecum principiul celorlalte
lucruri”.13
Transcendența lui Dumnezeu ne împiedi-
că să-i atribuim vreo denominare: acest prin-
cipiu este exprimat cu ajutorul unui cuplu
de termeni, indicibil și nenumit, care carac-
terizează diferitele surse medioplatoniciene.
Denominare cu Unu este în aceeași măsură
exprimată de Porfir datorită argumentelor tra-
diționale și paralele celor din pasajele Istoriei
filosofiei pe care le-am citat: noțiunea de unu
servește afirmării simplității lui Dumnezeu și
caracterul de origine absolută a multiplicității,
el însuși, cu toată rigoarea sa, îi transcende de
asemenea unitatea.14
În ciuda caracterului decis negativ al aces-
tei teologii, Porfir s-a străduit să găsească un
drum de acces pentru a coborî „aici Jos”, care să
împiedice gândirea care-l caută pe Dumnezeu
să cadă în nimicul absolut; a ținut-o de aceea
legată de ființa derivată din Principiu și care-i
permite, plecând de la el, să ajungă la un nou
Principiu.15 Dar problema unei teologii poziti-
ve a primului Principiu vine din faptul că un
obiect nu poate fi cunoscut decăt paragonat la
o realitate care-i este asemănătoare, deoarece
noi nu suntem nimic în raport cu Dumnezeu,
care este singura ființă cu adevărat veritabilă16
și care ne rămâne cu totul necunoscută.
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
La fel ca Numenius, Porfir asociază la rân-
dul său enunțurile negative despre primul Zeu
unei teologii a coborârii (la realitățile pămân-
tene n.n.), inspirată din Epistola a II-a pseu-
do-platoniciană 17, care insistă, din contră, asu-
pra imanenței principiului superior față de cel
inferior. Putem citi textele cele mai semnifica-
tive și problematice în fragmentele din Istoria
filosofiei. În prezentarea teologiei lui Platon,
Porfir insistă asupra caracterului separat al
Unului-bine și face distincție astfel în mod clar
între Intelect și Unu18. Seria celor trei ipostaze
divine este astfel descrisă ca fiind fructul unei
generări de la substanță la divinitate, care plea-
că de la Dumnezeul suprem, adică de la Bine,
la Demiurg și la sufletul cosmosului.19
Conceptul de ousia aplicat celor trei ipos-
taze divine este complet străin perspectivei
plotiniene, deoarece el presupune o consub-
stanțialitate a ipostazelor și, atât timp cât îl
menține pe primul Zeu în raprt cu ființa, el
alterează transcendența. Dar el poate fi înțeles
în lumina întrebuințării medioplatoniciene a
denumirilor incoerente în vederea denumiri-
lor proprii naturii și activității primului prin-
cipiu. Găsim aici, scrie M. Zambon20, o trăsă-
tură tipic numeniană în denumirea primului
Zeu, ca pe „un fel de idee a Ființei determinate,
adoptată de Porfir în Comentariul la dialogul
Parmenide. Această definiție, inspirată de di-
alogul Republica, chiar dacă a fost exprimat
într-un mod prudent, în contrast cu ideea plo-
tiniană a primului principiu ca lipsit de formă
(aneideos)21: cu toate că găsim deja la Plotin
afirmația conform căreia realităților derivate
din Unu le atribuie ceva ce-i aparține Lui, ca o
formă (oion eidos)22 Plotin nu ajunge niciodată
să afirme că Unu este forma realităților deriva-
te. Relația dintre primul Zeu și demiurg nu este
exprimată de Numenius în termeni identici cu
cei exprimați de Porfir: Numenius vorbește, de
fapt, de primul intelect ca de „ideea de bine”,
„bine în sine” sau „ființă în sine”, prin rapor-
tare la cel de-al doilea intelect, care este o imi-
tație (mimema). Dar dacă lăsăm de-o parte o
terminologie parțial diferită și o articulare mai
complexă, dată de distincția porfiriană între fi-
ință și ființa determinată, ca model care inter-
pretează relația între primul și al doilea Zeu, ca
un raport între un model și imitația sa; aceste
afirmații se găsesc în expunerile lui Numenius,
cât și în cele ale lui Porfir.23
Pe de o parte Porfir afirmă simplitatea și ca-
racterul separat al Unului prin raportarea sa
la Intelect, pe de alta el îi menține în contact
reciproc: există între ei un fel de continuitate,
cu toate că principiile porfiriene nu se diferen-
țiază deloc de cei trei Zei ai lui Numenius, de
cei din Oracolele caldeene.
O altă trăsătură arhaică a teologiei lui Porfir
este reprezentată de ideea că există două as-
pecte în Intelectul ipostatic, unul care este pre-
etern și unul etern. Proclus ne amintește că
Porfir expune această doctrină în tratatul său
Despre principii (Peri archon)24:
“Porfir, la rândul său, după Plotin, în tratatul
său Des principes, printr-un număr de excelen-
te raționamente demonstrează că intelectul este
etern și totodată posedă în el însuși ceva superi-
or și etern; el demonstrează de asemenea că ceea
ce este superior în eternitate este unit Unului,
căci Unul este în mod etern dincolo de întrea-
ga eternitate și că eternul deține cel de-al doi-
lea, mai curând decât al treilea rang la nivelul
intelectului, și așa cum cred eu plasează eterni-
tatea între ceea ce îi este superior eternității și
eternitatea însăși.”25
Deoarece eternitatea este dimensiunea pro-
prie intelectului, existența în el a unui moment
pre-etern presupune o fază pre-intelectuală a
intelectului, cu care el se găsește în contact,
așa cum scrie Proclus, adică cu Unul. Noțiunea
de “contact” nu mai este la fel de precisă: noi
am văzut în cele scrise mai înainte că Proclus
întrebuințează, poate bazându-se pe Porfir,
pentru a descrie acest fenomen, principiile
lui Atticus26; oricum ar fi el, acest lucru este
necesar pentru a indica un raport care este în
același timp de distincție și de continuitate și
care nu poate, în mod evident, să fie prezen-
tat ca un act de cunoaștere. Mărturiile relative
la exegeza porfiriană a Oracolelor caldeene, la
care am făcut trimitere în textele precedente,
adaugă un element suplimentar, reciprocitatea
relației: atât timp cât intelectul presupune un
element pre-etern în contact cu Unu, la rândul
lui, Unu este inclus la nivelul intelectului, la
fel ca Tatăl triadei noetice27; așa cum am văzut,
Porfir consideră existența unui dublu aspect
Georges Mazilu
Le prince, acrilic pe pânză, 65 x 50 cm
al intelectului - capabil sau incapabil să împli-
nească auto-conversiunea - în Comentariul In
Parmenidem28. Plotin, la fel vorbește de o stare
pre-noetică a intelectului, atunci când se referă
la o „materie inteligibilă”, cu dorința intelec-
tului de a-l vedea pe Unu sau atunci când de-
finește intelectul ce se naște ca „o viziune care
nu se mai vede”( intrată în obscuritate n. n.).
Porfir face acest raport reciproc: dacă, în
virtutea stării sale pre-eterne, intelectul se poa-
te considera într-un anumit fel identic cu Unu,
Unul transcendent, atăt timp cât este inclus în
triada noetică, poate fi la rândul său conceput
ca intelect.
Complexității și caractrului problematic
al raportului dintre primul și cel de-al doilea
Zeu îi corespund o înlănțuire complexă între
dimensiunea noetică și dimensiunea psihică a
demiurgului: de la această înlănțuire provine
ambiguitatea lui Porfir în ce privește subiectul
activității demiurgului, asupra căruia ne-am
oprit și înainte. Mărturiile despre Porfir presu-
pun, de fapt, diferite texte care-l identifică pe
demiurg cu intelectul29, și altele, care-i atribuie
O
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
o
sufletului această funcție.30 Cele două identi-
ficări apar în diferite locuri ale comentarului
In Timaeum a lui Proclus; este deci cu totul
adevărat că ele se găsesc în aceeași măsură în
comentariul la dialogul platonician scris de
Porfir. Este vorba în mod sigur de informații
în mod involuntar contradictorii, dar ele tre-
buie mai degrabă interpretate ca semne ale
permanenței la Porfir a unului model teologic
care îl concepe pe cel de-al doilea și pe cel de-
al treilea Zeu ca pe două realități solidare, care
pleacă în mod unitar de la primul Zeu, și din
care izvorăște după aceea de Sinele său propriu,
relaționându-se cu materia.
Problema identității demiurgului este dez-
voltată pentru prima dată în Proclus în comen-
tariul la Tim. 28 c, și deja această idee este atri-
buită lui Porfir, în alte pagini, cu identificarea
demiurgului atât cu intelectul cât și cu sufletul.
Interpretând cuplul de epitete (poietes kai pa-
tera), Proclus citează în mod explicit ceea ce a
spus Porfir31: Tatăl este cel care generează totul
plecând de la el însuși ( așa cum tatăl natural
îl generează pe propriul fiu), creator este cel
care primește de la altul materia asupra căreia
operează (asemănător arhitectului care con-
struiește o casă). Proclus obiectează totuși că,
dacă acest lucru este adevărat, nu se poate de-
fini demiurgul ca tată, deoarece dacă luăm în
considerare dialogul Timaios a lui Platon, nu el
este el cel care a produs materia. Dacă această
obiecție, scrie M. Zambon, ar fi raportată la o
poziție în mod explicit susținută de Porfir, și nu
putem accepta o explicație inadecvată a acestor
termeni, trebuie să recunoaștem în ea o urmă a
prezenței primului principiu la nivel noetic pe
care îl găsim la Porfir și care i-a adus reproșuri
din partea urmașilor săi. Cel care a produs de
unul singur materia Cosmosului, conclude M.
Zambon, nu poate fi primul Principiu.
În orice caz, este clar că, pentru Porfir, cei
doi termeni folosiți de Platon nu sunt perfect
echivalenți și corespund celor două modalități
diferite de acțiune: una înțeleasă ca generare
în mod absolut, alta ca o activitate demiurgică
în sensul propriu, deci ca o impunere a unui
ordin inteligibil materiei.32 Continuând expli-
cația din Tim. 28 c, Proclus enumeră și discută
opiniile Anticilor despre identitatea demiurgu-
lui33: el începe cu Numenius, urmează cu expu-
nerea doctrinelor lui Arpocrate, Atticus, Plotin
, Amelius, Porfir, Jamblichos, Theodorus și în-
cheie prezentând poziția lui Syrianus și pe cea
proprie(...)
Mărturia lui Proclus afirmă de fapt că
Numenius îl identifică pe primul Zeu, adi-
că Binele, cu Tatăl din Timaios 28 c, ceea ce
înseamnă că denumirea de demiurg, aparține
primului și celui de-al doilea Intelect și uniunii
lor întărite, care-l face pe demiurg de două ori
mai puternic, în așa fel încât dispare trimite-
rea la suflet, făcută explicită în alte texte. Nu
este deloc o contradicție în ceea ce afirmă, mai
curând este esențială explicarea sistematică a
principiului imanenței reciproce și a omogene-
ității realităților inteligibile. După caz, putem
vorbi astfel de o dublă calitate a demiurgului
(primul și al doilea Zeu) distinct de cosmos,
divin el însuși, ca în fragmentul 21; sau mai
bine, de un prim Zeu transcendent, diferit de
demiurgul cu dublă calitate (de intelect și su-
flet) și de cosmos, ca în frr. 11 și 18; sau de un
prim Zeu transcendent și de al doilea, demiur-
gul, a cărui dublă esență este imitată de către
cosmos, care este frumos prin participarea sa
la Frumusețe, așa cum putem citi în fragmen-
tul 16. Acest mod de a prezenta principiile re-
prezintă, pentru Proclus, o situația neplăcută,
aceea de a „con-număra” (sinarithmein) binele
alături de celelalte cauze și de a le coordona în-
tr-o serie, chiar dacă el poate fi identificat cu
demiurgul, ceea ce îi anulează în mod evident
transcendența. Anumite afirmații ale lui Porfir
prezintă aceeași problemă în ochii autorilor
atenți care disting primul principiu al reali-
tăților derivate: în fragmentul 221 din Istoria
filosofiei, Ciril din Alexandria, sau Porfir în-
suși, după ce a citat doctrina celor trei ipostaze
pe care Porfir o atribuie lui Platon, amintește
obiecțiile adversarilor anonimi, care îl acuză
pe Porfir de a fi violat transcendența princi-
piului, con-numerându-l printre cauzele deri-
vate.34
Damascius formulează aceeași critică împo-
triva lui Porfir, afirmând că nu este posibil ca
o cauză necoordonată și inefabilă a tuturor lu-
crurilor să fie con-numerată realităților inteli-
gibile, identificând-o cu Tatăl triadei noetice.35
Note
1 Marco Zambon, Porfir și Numenius, în Porphyre et
le moyen-platonisme, Librairie Philosophique, J. Vrin,
Paris 2002, p. 229
2 Cf. lui Platon , Timaios 39e8
3	Numenius , fr. 22 Medioplatonici, Opere, Frammenti,
Testimonianze, Bompiani, Milano 2015, p. 1391, (ns
trad.)
4	Cf. lui Baltes (1975), p. 258 ; Dodds (1960), p. 13 și
urm. ; Hadot (1968) I p. 428 și urm.
5	Aici M. Zambon îi urmează pe Baltes (1975), pp.
266-267; cf. interpretării fr. 22 în Kramer (1964) p. 87 și
urm.
6	Numenius, fr. 21, op cit. p. 1391, în (Proclus, In
Timaeum I, 303, 27-304, 7 Diehl)
7	Num. fr. 52, 40
8	Cf. Num. frr. 12, 14-22; 18; Plat. Epin. 984 c; Deuse
1983 , p. 66-67.
9	Vimercati E., Introduzione la Medioplatonici, Opere
Frammenti Testimonianze, Bompiani, Milano 2015, p. 33
10 Cfr. lui Plutarh, De Iside și Osiride 369B-D;
367C-368B; 370C-371A.
Georges Mazilu
La promenade, acrilic pe pânză, 46 x 65 cm
11	Porfir , Phil. Hist. 220 F (=Cyr. Alex.Contro Iul. I,
31a-b;
12	Cf. de ex. la Plotin, Enn. V 4, 1; VI 9, 3, 39-54.
13 Porfir, In Parmenidem, I 3-10, op. cit., p.67
14 Ibid. In Parm. II 1014 unde se afirmă că Dumnezeu
este superior opoziției dintre asemănare și neasemănare,
dintre identitate și diferență; în M. Zambon, op cit., p.
232
15 Cf. Comentariul in Parm. II 410 ; Sent. 26, p. 15, 8-9;
16 Porfir, In Parm. IV 24-27.
17 Porfir, Filosofia istoriei, 222, 18 F Sm; In Tim. fr. 51,
p. 36, 19.
18 Cf. Porfir, Phil. Ist. 223,14-18 FSm.;Sent. 10, p. 4,
8-10:
19 Ibid. Phil. Hist. 221,3 F Sm (cf. textului de mai sus, p.
150)
20 M. Zambon , op. cit. , p. 233
21 Plot. Enn. V 5, 6; VI 7, 28, 28-29;
22 Plot. Enn, V 5, 5, 10-11;
23 Cf. Hadot (1961), p. 418-419, note le 35-37; !968, I,
p.132, notele 4-5; Linguiti se arată critic în ce privește
această interpretare, în Porfir. In Parm., note ad loc. p.
192-193L. Faptul că această schemă ar fi prezentă și la
Plotin, așa cum susține Corrigan (1987), p. 988, nu ex-
clude (sau care ar putea confirma) ipoteza unei prezențe
a ideii numeniene.
24 Longinus a scris și el o operă cu același titlu cf.
Porph. V. Plot. 14, 18 ; cf. de as. lucrării De principiis ori-
geniană; cf. Dorrie-Baltes (1993) cap. 88.1 și p. 282-284.
25 Porfir, De Princ. 232 FSm (= Procl. Theol Plat. I 11,
p. 51, 4-11; trad. Saffrey- Westerink).
26 Porfir, De abst. I, 30, 7
27 Porfir, Eis ta ‘Ioulianou 367 Fsm.(=Damascius.
Princ. I 86, 8-10): Cf de as. Porfir, Phil. Hist. 223,3-9
28 Porfir, In Parm. XIII-XIV, mai sus p. 291
29 Cf. lui Porfir, In Tim. fr. 51 (=Procl. I, p. 391,
4-396,26;
30 Porfir, In Tim. fr. 41(= Procl. In Tim. I, p. 306, 31-307,
4); fr. 42( =Procl. In Tim. I, p322,1-7), în M. Zambon ,
op. cit. p. 235
31 Proclus, In Tim. I, p. 300, 1-3(= Porph. In Tim. fr.
40).
32 Cf. Porfir, In Tim. fr. 55(= Procl. In Tim. I, p. 439,
30-440, 4)
33 Proclus, In Tim. I, p. 303, 24-310, 2.
34 Porfir, Phil. Hist. 221, 7-12Sm.
35 Porfir, Eis ta ‘Ioulianou 367 Fsm.(=DAm.. De princ.
I, 86, 3-15).
■
10
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
file de jurnal
Farse și întâmplări celebre
la Facultatea de Filosofie
din București (IV)
■ Nicolae Iuga
Repetențiile lui Cezar Mititelu
Născut în 1945 la Bârlad, Cezar Mititelu
a făcut mai întâi vreo doi ani de Facultate de
Geografie la Iași. Nu a mai terminat Geografia,
pentru că în acest timp a citit enorm filosofie și
clasicii literaturii ruse. Așa că a venit la București,
la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la
capăt. Era mai bătrân decât colegii lui de pro-
moție de la Filosofie și avea deja ceea ce nem-
ții numesc Weltanschauung. Era bine cunoscut
de către profesorii Facultății și era intrat deja în
folclorul universitar și în legendele locului. Între
multe altele, a fost în stare să facă una de pomi-
nă. În acea vreme, s-a redus durata studiilor la
Universitate de la cinci ani la patru ani. Această
reducere a picat, din câte îmi amintesc, pe anul
universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost
ultima promoție cu cinci ani, iar în anul urmă-
tor, în 1972, a fost prima promoție cu patru ani.
Cezar al nostru ar fi trebuit să termine faculta-
tea în 1970, dar în anul patru a rămas repetent
în mod voit, prin neprezentare la un examen,
tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoție cu
cinci ani. După care a rămas repetent din nou,
tot în mod voit, în ultima promoție cu cinci ani,
fiind trecut din oficiu în anul patru. A ajuns de
fapt pentru a treia oară în anul patru, an pe care
o dată l-a repetat și a doua oară l-a absolvit, iar
acuma se afla în situația să-l repete din nou, altă
soluție administrativă nu era. Oamenii se amu-
zau pe seama lui, toată lumea știa că repetențiile
lui nu sunt pe bune, că omul era super-deștept și
că voia să mai tragă de timp și să-și prelungească
la maximum durata statutului de student. Așa a
procedat vreo doisprezece ani mai târziu, la ace-
eași Facultate, recurgând la repetenție voluntară,
și Crin Antonescu, cel care avea să devină ulteri-
or președintele PNL.
Pe Cezărică (așa i se spunea între prieteni)
l-am cunoscut la cantina studențească de lân-
gă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai
avea statut de student și nici nu mai locuia în
cămin, dar nici nu avea de gând să plece din
București (fusese repartizat profesor la un liceu
din Bacău). Era deja cărunt și arăta mai vârst-
nic decât era în realitate, la treizeci și doi de ani
arăta ca la vreo patruzeci, iar o femeie care dis-
tribuia tacâmurile la intrare în cantină îl întreba
de fiecare dată, mașinal, „Da’ nu ai mai termi-
nat facultatea, maică?” Am început să discu-
tăm despre scriitori clasici ruși, din care eu am
citit până atunci, cu excepția lui Dostoievski și
Cehov, puțin și superficial. Apoi l-am găzduit pe
blat, cu acordul colegilor, în camera de cămin în
care locuiam eu. Așa s-au pus, încetul cu înce-
tul și inconștient, în camera 443 din corpul C al
Complexului studențesc de lângă Operă, premi-
sele pentru o conexiune între discuțiile despre
literatură purtate de către un grup de studenți,
cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei mai
mari libertăți pentru scriitorii din România,
emise la Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Și așa
am căpătat noi, în ochii Securității, acea impor-
tanță deosebită care, odată ajunsă la un punct
critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar de ur-
mărire informativă.
Cezărică avea lecturi filosofice apreciabile și
avea asimilate oarecum natural ideile filosofice
fundamentale ale clasicilor dar, cu toate acestea,
prefera ca material de lucru pentru expunerea
ideilor sale literatura universală, mai cu seamă
marea literatură rusă, pe care o cunoștea ca ni-
meni altul. În perioada studenției, eu am făcut
mari sfor-țări sistematice și am citit aproape in-
tegral Kant și Hegel, așa am putut să mă conving
că lui Cezar nu-i erau deloc străine aceste texte.
Cu toate acestea, el insista să avem citiți bine
câțiva scriitori de primă mărime din toate mari-
le literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi,
Cehov, Gorki, Flaubert, Stendhal, Maupassant,
Lampedusa, Babel, Bunin, Swift, Igor Stravinski,
E.M. Forster ș.a. Mai era obligatorie cunoașterea
Bibliei, precum și a gândirii muzicale conținută
în câteva capodopere ale muzicii simfonice uni-
versale. Era o listă relativ scurtă, ceva de genul
experimentului mintal: ce cărți ai lua cu tine,
dacă ar fi să trăiești zece ani pe o insulă pustie?
Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu
se facă cu autori de filosofie, ci cu literatură și
cu muzică. Ceva mai târziu mi-am dat seama că
omul avea dreptate.
Filosofia are ca particularitate fundamen-
tală faptul că este alcătuită din abstracții.
Bineînțeles, cu asta nu spun o noutate, dimpo-
trivă această afirmație este în chip evident un
loc comun. Trecerea de la o abstracție filosofică
până la contrariul ei, suprema cuprindere logică
după Aristotel, nu se poate face în mod propriu
fără ca acest demers să nu „consume” ceva din
mediul reprezentării. Filosofia recurge uneori
la metafore sau exemplificări pentru a se putea
face mai bine înțeleasă, fapt disprețuit însă de
către filosofii mari („în filosofie exemplele sunt
cârjile judecății”, a spus Kant).
Ne mai rămâne literatura. Ea este o „oglin-
dă măritoare a vieții”, după cum prea bine zicea
Constantin Noica. Iar viața ca atare are două
dimensiuni de o evidență izbitoare: spontanei-
tatea și concretețea. Dialectica filosofică, trece-
rea de la ceva determinat la contrariul său, este
vizibilă în literatură în mod spontan și concret.
Conținând de-a valma viață și moarte, comedii
și tragedii, literatura este ea însăși o dialectică
spontană. Desigur, poți învăța și poți repeta
pe de rost o frază, un principiu din Logica lui
Hegel, chiar fără să fi citit deloc literatură, dar
este cu totul altceva dacă, atunci când meditezi
la o propoziție filosofică oarecare, poți să ai în
vedere, în memorie, conținutul unui roman
Georges Mazilu	Le timonier
acrilic pe pânză, 32 x 24 cm
precum Război și pace al lui Tolstoi sau o repre-
zentare despre construcția muzicală, precum
aceea din Poetica lui Stravinski. Diferența poate
fi uriașă, totală chiar. Putem avea aici exact dife-
rența dintre un papagal și un om viu.
Ei bine, pentru unii dintre noi, Cezărică a
devenit prototipul unui astfel de om viu. În de-
finitiv, oricine poate învăța să spună oricând,
imediat și pe negândite, exact contrariul a ceea
ce a spus mai-nainte interlocutorul, dar asta este
psitacism și eventual hebefrenie, nu dialectică.
Realitatea și adevărul contrazicerii vine din ca-
pacitatea de a parcurge mintal, în mod rapid,
un imens material empiric sau de ordinul ima-
ginarului și numai după aceea să scoți, în mod
convingător, argumente de sens contrar. Simțeai
cum în expresiile lui, în chiar ființa lui, dialec-
tica de tip socratic devine ceva viu și adevărat.
De la el am învățat și cum se citește cu adevă-
rat un roman, o proză de ficțiune în genere, după
ce criterii trebuie selectate și memorate pasajele
semnificative, cum trebuie degajat din lectură
universul de simboluri, cum trebuie făcute niște
conexiuni, de fapt cum trebuie recon-struit ro-
manul în idee, cum trebuie aplicată o exegeză în
raport cu un roman dat etc. Bineînțeles, omul
citea și altceva în afară de capodopere, citea și
literatura curentă, autohtonă, de ficțiune sau de
specialitate. Erau frecvente cazurile când cărți
ale autorilor români din domeniul filosofiei sau
din domenii adiacente erau citite în fața noastră
cu „maximă exigență”. Atunci Cezărică desfă-
cea cartea filă cu filă, citea fiecare filă cu voce
tare, ne întreba dacă nouă ne spune ceva, rupea
și arunca la coș filele care nu spuneau nimănui
nimic, păstra separat filele pe care găseam vreo
idee notabilă, pe care o memoram. Atunci vo-
lume de câte 300-400 de pagini erau reduse la
maximum 10 - 20 de pagini, care meritau păs-
trate. Era unul pe la Sociologie, care se numea
Ciocodeică, un nume atât de neaoș-sudist, care
era și ceva activist ASC, și care ne mustra de fie-
care dată când ne vedea „citind” în acest fel: „bă,
de ce rupeți cărțile? De ce nu scrieți voi altele
mai bune?”
(va urma)
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
11
diagnoze
Anul 2021 - fapte
și perspective
■ Andrei Marga
La întrebarea privind încheierea unui an și
perspectivele, aș spune simplu că 2021 a
fost un an nefast pentru foarte mulți oa-
meni. Cu pierderi de ființe apropiate, de joburi,
de resurse, de șanse, de altele! Peste toate, a fost
un an dificil, stagnant și sărac în promisiuni.
Personal, m-am bucurat să tipăresc în 2021
volume elaborate în ani anteriori - Heidegger
(Creator), Statul actual (Meteor Press), China
ca supraputere (Niculescu) și culegerea de in-
terviuri Viziune și acțiune (Gând Transilvan).
Am dus mai departe emisiunea de „Dialoguri”
la TVR, „Diagnozele”, în revista „Tribuna”, și
„Analizele”, din „Cotidianul” și prezența în alte
publicații, în țară și în afara ei. Am continuat or-
ganizarea „Dezbaterilor de la Sinaia”, inițiate și
patronate de Fundația Alexandrion, publicând și
volumul celei de a patra ediții. Am susținut con-
ferințe, dar, din cauza pandemiei, am restrâns
călătoriile.
Nu doar viața personală contează, însă. Este
important ceea ce trăim, și unii și alții. 2021 a
fost un an dificil căci pandemia nu a putut fi
oprită. Deocamdată, ea s-a extins, în pofida apa-
riției vaccinurilor. Din nefericire, nu există, nici
acum, antidot cert. Deciziile sunt afectate de po-
litici ad hoc și comercialism, încât debusolarea
persistă.
Ca urmare a măsurilor, sanitare și nesanitare,
criza economică înaintează. S-au tipărit canti-
tăți uriașe de bancnote, ceea ce pregătește deja
inflația. Criza energetică, generată mai mult din
interese înguste, își arată colții. Deunăzi revista
Georges Mazilu
Le cheval fou, acrilic pe pânză, 38 x 46 cm
„Der Spiegel” semnala că până și în Germania
categoriile cu venituri în josul scalei au dificul-
tăți cu scumpirile.
S-a adâncit criza încrederii în decidenți, mai
ales în Europa, și bate în retragere speranța în
rezolvări. Uniunea Europeană a apucat calea
birocratizării, iar felul inacceptabil în care sunt
abordate țări ca Polonia și Ungaria spune totul.
La Bruxelles, se cedează celor care, în loc să re-
prezinte interesul comunitar, vor să-și satisfacă
cu orice preț companiile de acasă!
Rezolvările gen „fiecare pe contul său” sau,
mai cinic, „scapă cine poate”, au dominat anul
2021. Ca efect, nu a fost vreo reuniune a speci-
aliștilor pentru a opri pandemia, abia în câteva
țări organizându-se așa ceva. Nu s-a putut rea-
liza o cooperare internațională în materie. Au
lipsit preocuparea și viziunea.
Din decizii greșite, s-a ajuns, cum spunea re-
cent un lider prestigios, la a periclita libertățile
și drepturile omului. Ca să nu mai spunem că
statul de drept democratic continuă să fie ba-
gatelizat! Ideologia „resetării” - o resetare a or-
ganizării fără democrație - a cucerit deja minți
destule. Așteptarea de figuri providențiale a câș-
tigat teren pe seama democrației, ce pare deja
multora idealism.
Fapt surprinzător este acela că cercetarea
științifică, prinsă de pandemie pe picior greșit,
a rămas sub nivelul nevoilor. Au rămas incoe-
rente prevenirea, testarea la timp și combaterea
unui virus respiratoriu. Industria farmaceuti-
că lucrează adesea în pofida interesului public.
Vaccinul și tratamentul eficace rămân cruciale,
dar distribuirea lor echitabilă abia dacă se dis-
cută. Decid în chestiuni medicale nici măcar oa-
meni de stat, ci simpli politruci.
Odată cu pandemia, o lume se erodează. Dar,
deocamdată, lumea postpandemică se arată în-
cet. Suntem într-un moment când decidenți și
organizări întregi nu mai fac față, dar alternative
convenabile își croiesc anevoie calea.
Anul 2021 a fost un an sărac în promisiuni
pentru umanitate Ca totdeauna, atunci când nu
sunt idei și lipsește viziunea, începe confruntarea.
Competiția naturală a țărilor a trecut pe ne-
simțite în confruntare. De la anunțarea de către
China a programului de a deveni în deceniul
care a început prima putere economică și teh-
nico-științifică a lumii și de a construi o rețea de
transport ce leagă continentele, se mobilizează
forțe de contracarare. În 2021, s-au reactivat do-
sare (Taiwan, uigurii, Hong Kong etc.) ce erau
închise prin tratate și declarații comune.
Distincția lui Karl Popper dintre „democrație
și autoritarism”, oricât de sumar a fost elabora-
tă și proiectată pentru cu totul alt context, este
luată acum ca bază pentru decizii. Odată cu rei-
deologizarea relațiilor internaționale, suntem la
un început de război rece. Competiția armelor
sofisticate s-a relansat cu forță nouă și s-a mutat
hotărât în spațiul cosmic, după ce se duc lupte în
cel cibernetic.
Se cheltuie neașteptat de mult cu propaganda
diabolizării. Sunt deja pregătiri de război comercial
cât timp se îngreunează accesul tuturor la resurse.
Este clar că deciziile de neintrare pe teritoriul
de securitate al celuilalt, luate în anii șaptezeci la
Beijing, de Nixon și Ciu Enlai, și la sfârșitul ani-
lor optzeci, la Reikjavik, Malta și în alte locuri,
de Reagan, Gorbaciov, Bush și Kohl, sunt puse
la îndoială. De toate părțile, se fixează deja noile
„linii roșii”. Pregătirea dispozitivelor în Marea
Chinei de Sud și în Ukraina sunt efectul direct -
alte efecte abia urmează.
Au fost și evenimente importante în 2021. În
SUA, s-a instalat noua administrație a demo-
craților, cu o agendă de reconstrucții interne și
o schimbare de politică externă. Deocamdată,
efecte mai ample în lume are faptul că democra-
ții au câștigat alegerile cu o coaliție compozită.
În cadrul ei, curentul progresismului, care ames-
tecă libertăți din Declarația de Independență,
cu vederi stângiste, ideologii ale minorităților și
promisiuni electorale, își spune cuvântul. Un val
de reconsiderare a istoriei, cu un asalt la tripla
adresă - a istoriografiei, a religiei și a familiei,
marchează acum America și trece în Europa. De
aceea, mulți se întreabă, pe drept, dacă nu cum-
va ar trebui progresat în materie de libertăți și
drepturi civile conform constituțiilor?
Alegerile din Germania au adus în frunte so-
cial democrații, care au pus capăt unei conduceri
prelungite a creștin-democraților, printr-o coa-
liție inedită. Aceasta are șanse să fie inovativă și
productivă.
Au avut loc alegeri în Iran, care anunță rapor-
turi noi în Islam. În Chile, alegerile semnalează
democratizări în America de Sud. Singapore și
Dubai inspiră acum proiecte ale dezvoltării.
Au existat în 2021 și inițiative cu impact ma-
jor, măcar potențial. Întâlnirea Biden-Putin de la
Geneva a prefigurat posibilitatea unei noi înțele-
geri strategice, dar până în clipa de față divergen-
țele au rămas. Convorbirile Xi Jinping-Biden au
ocazionat profilarea pozițiilor, dar atmosfera nu
s-a schimbat. Recent, discuțiile Putin- Xi Jinping
12
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
au stabilit cooperări extinse în tehnologiile cele
mai avansate. Va fi, însă, înțelepciune, încât să
nu se arunce din nou lumea într-o împărțire în
blocuri ideologice și militare?
Cu un rezultat neașteptat de confuz, s-a în-
cheiat războiul de două decenii din Afganistan.
Ceea ce comandanți militari americani au sem-
nalat cu ani în urmă, anume, înflorirea clepto-
crației la cei implicați în administrarea refor-
melor din țările vizate, s-a dovedit extrem de
dăunător pentru toate părțile.
Mai nou, se dovedește că, în epoca comunica-
ției planetare și a expansiunii serviciilor secrete,
nu este deloc grea crearea de partide și aprin-
derea de conflicte. Dar, s-ar putea ca, după așa
ceva, să se ajungă tot de unde s-a plecat. Cazuri
sesizabile în Africa de Nord sau Asia de Sud-Est,
și nu numai, o dovedesc.
Politica bine cugetată a Israelului a dat roa-
de, deschiderea de relații normalizate cu țări ale
Golfului fiind un rezultat benefic, cu efecte pro-
funde. Se dovedește încă odată că nimic nu sub-
stituie inteligența și, desigur, cultura abordării.
Anul 2021 a fost un an de progrese tehno-
logice în lume. Inovațiile în automobilistică și
aviație, trimiterea de nave de cercetare pe Lună,
progresele în medicamentația anticancer și anti-
malarie, trecerea la turismul spațial atestă că la-
boratoarele de cercetare sunt în avânt în nume-
roase domenii. Sub presiunea schimbării climei,
s-a lucrat intens în ecologie. În științele sociale
se caută febril configurarea lumii postpandemi-
ce. Pandemia a redus performanța educațională
a universităților, dar, în multe țări, cea din cerce-
tarea științifică s-a întărit.
Ce perspective se deschid pentru 2022? Pentru
moment, nu se conturează altele decât cele din
2021. Din nefericire, nimeni nu anticipează sfâr-
șitul pandemiei. Pesemne că aceasta trebuie luată
în calcul pe încă un an.
Așa cum arată lucrurile, cursul confrontațio-
nal va continua și în anul 2022. Dar, cum ne spun
cei mai buni specialiști de la Harvard, cel care va
profita nu este deloc stabilit. Se poate anticipa că,
în situația în care nu apare o schimbare câtuși de
puțin în relația celor trei supraputeri militare, SUA,
Rusia, China, situația internațională se va agrava.
Nu va fi război direct, dar conflicte localizate vor
continua, iar tensiunile vor marca viața oamenilor.
Noua modelare a relațiilor internaționale, ba-
zată pe suveranitate națională, va avea dificultăți
și în 2022, dar fără ea nu vor fi soluții durabile.
Uniunea Europeană va fi în criză - dacă nu va
începe propria reorganizare. Multe țări vor căuta
să-și reafirme rolul lor istoric.
Va putea atenua riscurile de confruntare din
lume și repune în mișcare Europa noul profil al
Germaniei. Cu economia de înaltă performanță,
cu capacitatea ei neobișnuită de export, cu politica
de păstrare a canalelor de comunicare și cu parte-
neriate pe o mare suprafață a globului, Germania
urcă spre statura efectivă de supraputere. Ar putea
fi cea mai mare schimbare în configurația globală
a deceniului.
Semn bun pentru România, în 2021 a fost un
riviriment al unor industrii indigene. În pofida
pandemiei, destui concetățeni au înțeles că aștep-
tarea nu rezolvă mai nimic, au inovat și au devenit
antreprenori de succes. Cu toate că toți se plâng
de faptul că sprijiniul legislativ și bancar este insu-
ficient sau că valorificarea produselor lor nu este
încurajată.
Pe ansamblu, însă, în România, anul 2021
a fost, din nefericire, unul al împotmolirii în
Georges Mazilu
Les conspirateurs, acrilic pe pânză, 54 x 65 cm
crize. S-au confirmat astfel, cu date precise, ma-
tematice, evaluările unor istorici și economiști
incontestabili: „România nu a cunoscut nici-
odată un asemenea grad de deteriorare econo-
mică pe timp de pace” (Ioan Scurtu, Revoluția
română..., 2008); „corupția și hoția au ajuns
la niveluri fără precedent în istoria națională”
(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a popo-
rului român, 2010); „jaful la care a fost supusă
națiunea română în ultimii optsprezece ani este
mai devastator decât invaziile străine” (Iosif Țon,
Căderea în ritual, 2021); băncile românești își
sporesc activele externe în ritm mai ridicat decât
alte țări, dar profiturile sunt reduse, în vreme ce
statul român se împrumută cam cu echivalentul,
dar la dobânzi de șapte-opt ori mai mari (Florin
Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital
în România, 2021). Cine poate contrazice?
Iar aceste evaluări continuă, din păcate, să fie
alimentate de fapte. Fraudele comise de oficiali
în pandemie, îndatorarea excesivă a țării, mis-
terul ce înconjoară împrumuturile, secretizarea
PNRR, cumpărarea de arme vechi de care se sca-
pă alții, corupția și risipa endemică au marcat
decisiv anul.
Ierarhia răsturnată a valorilor și autoritaris-
mul incult se resimt în toate sectoarele vieții din
România actuală. Anul 2021 a fost anul consta-
tării eșecului celui de al treilea „guvern al meu”.
Amatorismul își cere prețul. În plus, continuarea
încălcării Constituției și absența unei concepții
coerente de dezvoltare face să se întrevadă eșec
în continuare. S-a evitat soluția rațională, la care
ar fi recurs orice democrație, cea a alegerilor an-
ticipate, și s-a bălmăjit legitimarea democratică,
dar, realitatea se răzbună, încât partidele se com-
portă de fapt tot mai electoral.
Anul 2022 începe sub lovituri din partea nou-
lui val al pandemiei, a crizei energetice și a infla-
ției. Mari combinate industriale sunt în pericol,
o criză a producerii de bunuri și un nou val al
emigrării cetățenilor par greu de evitat.
Totuși, România continuă să fie în fața soluți-
ei. Aceasta este la îndemână. Bunăoară, o rază de
lumină ar putea veni de la specialiștii capabili și
onești, care să trezească reangajarea forțelor pe
programe care să ia lucrurile cu adevărat de la
rădăcini. Cei care se simt profesioniști, cetățeni
responsabili și care au ceva de spus, mai trebu-
ie să se și exprime. Cu intelectuali cantonați în
aranjamente de sine nu iese mare lucru. Va tre-
bui ieșit și din vacanța instalată de ani în institu-
ții menite cercetării și culturii.
Corelat, România are a se scutura de șirurile
de nepricepuți la decizii, pentru a face loc meri-
tocrației. Deschiderea dezbaterii publice, acțiu-
nile cetățenești într-un stat de drept democratic
și alegeri curate sunt mijloacele.
Un intelectual responsabil recomandă insis-
tent țării sale, de câțiva ani, „să devină ea însăși
(devenir soi)” și motivează: „lumea va aparține
celor care vor renunța la timp să aștepte orice de
la oricine, pentru a-și lua în mâini viața și pentru
a o face mai bună... Oamenii care nu vor ajun-
ge sau nu vor voi să ajungă la această înțelegere,
cei care vor crede că pot rămâne pe termen lung
în poziția de <resemnat-reclamant>, își vor ve-
dea nivelul viață scăzând ireversibil, în vreme ce
tehnologiile vor face să dispară toate rentele, iar
statele, din ce în ce mai îndatorate, își vor pierde
și ultimele mijloace de a-și asista cetățenii, chiar
și pe cei mai vulnerabili dintre ei. Națiunile care
nu vor ajunge sau nu vor vrea să ajungă la aceas-
tă înțelegere vor merge din declin în decadență,
din decadență în descompunere, într-o lume din
ce în ce mai nemiloasă și concurențială” (Jacques
Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoir sur votre vie,
Fayard, Paris, 2014, p.151-152). Iar dacă Franței
i se face această recomandare, de ce nu ar fi ea
valabilă și în cazul României actuale? Mai ales
că aceasta a fost adusă de ani buni, de către deci-
denții ei, pe contrasens!
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
13
juridic
Răspunderea delictuală.
Privire generală
■ Ioana Maria Mureșan
Georges Mazilu	Les tambours du Vatican, acrilic pe pânză, 46 x 65 cm
Potrivit articolului 57 din Constituția
României cetățenii români, cetățenii străini
și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile
și libertățile constituționale cu bună-credință, fără
să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Ultima
teză a articolului citat putând fi privită ca o aplica-
ție particulară a celor statuate de John Stuart Mill.
Aplicând textul cu valoare constituțională în
sfera dreptului civil, art. 1349 alin. 1 Cod civil,
prevede că orice persoană are îndatorirea să res-
pecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acți-
unile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane. Alineatul 2 al aceluiași
articol impune celui care încalcă această îndato-
rire obligația de a repara prejudiciul astfel cauzat.
Sancțiunea care intervine în cazul exercitării
cu rea-credință a drepturilor și libertăților diferă
în funcție de consecințele acestei conduite, de va-
loarea socială lezată și de vătămările aduse intere-
selor cu care intră în conflict.
Dreptul penal cunoaște cele mai severe sancți-
uni, pedepsele principale mergând de la amendă
până la privarea de libertate, în timp ce pedepsele
complementare și accesorii, care se aplică alături
de pedeapsa principală pentru a complini scopul
acesteia, constau în interzicerea unor drepturi su-
biective, cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales;
dreptul de a deține și de a purta arme; etc.
Pe treapta imediat următoare se înscriu sanc-
țiunile din sfera dreptului contravențional, care
constau de regulă în plata unor amenzi, iar cele
accesorii, în interzicerea unor drepturi. Cel mai
facil exemplu sunt contravențiile din sfera drep-
tului rutier.
Există de asemenea sancțiuni specifice abate-
rilor disciplinare din cadrul diferitelor categorii
profesionale.
Pe lângă atingerea unei valori sociale sau inde-
pendent de aceasta, o anumită conduită contrară
legii poate vătăma un interes privat. O persoană
care ia un bun aparținând altuia cu scopul însuși-
rii pe nedrept săvârșește infracțiunea de furt, pe-
depsită cu închisoarea, dar prin fapta sa a vătămat
și dreptul proprietarului bunului sustras, care nu
se mai poate bucura de prerogativele dreptului
său.
Tot o faptă contrară legii este și fapta unei per-
soane de a nu se îngriji de paza animalelor sale,
care astfel cauzează un prejudiciu vecinului său.
Deși fapta primului nu are natura unei infracți-
uni sau contravenții, a cauzat un prejudiciu care
se impune a fi reparat.
Această formă de răspundere, care are scopul
de a repara prejudiciul cauzat, poartă denumirea
de răspundere delictuală, formă a răspunderii ci-
vile.
Răspunderea delictuală este fundamentată pe
un fapt juridic, spre deosebire de răspunderea
contractuală întemeiată pe nerespectarea unei
obligații contractuale. Dacă la încheierea unui
contract, părțile își asumă în mod voluntar drep-
turile și obligațiile generate de acesta și pe cale de
consecință și sancțiunea care intervine în cazul
neîndeplinirii obligațiilor asumate, răspunde-
rea delictuală intervine independent de mani-
festarea de voință a părților raportului juridic.
Răspunderea contractuală, presupune o legătu-
ră juridică preexistentă, în timp ce răspunderea
delictuală se grefează pe un fapt juridic, care sur-
vine spontan.
Cumpărătorul, parte a unui contract de vânza-
re, consimte în mod voluntar să plătească prețul în
schimbul bunului, cât și la repararea oricărui pre-
judiciu cauzat de o eventuală plată cu întârziere.
În timp ce o persoană care conduce imprudent
și avariază un autoturism care circulă regulamen-
tar, va fi ținută să repare prejudiciul cauzat, deși
între părți nu exista o legătură juridică anterioară,
legătură care se formează prin efectul acestei for-
me de răspundere.
Răspunderea delictuală este fundamentată pe
un fapt ilicit, care se distinge de faptul juridic li-
cit, izvor distinct de obligații. Cele două noțiuni
- fapt licit, fapt ilicit - au în comun categoria din
care fac parte: fapte juridice, în opoziție cu acte-
le juridice. Distincția fapt juridic/act juridic este
surprinsă de dinamica dreptului civil, un drept al
intereselor private. Actele juridice sunt manifes-
tări de voință făcute cu scopul de a produce efecte
juridice. În schimb faptele juridice survin spon-
tan, iar de săvârșirea acestora legea leagă anumite
consecințe juridice. Acestea din urmă se împart la
rândul lor în fapt licite și fapte ilicite, după cum
respectă sau nu dispozițiile legale și normele de
conviețuire socială.
Gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îm-
bogățirea fără justă cauză sunt fapte licite, prin
săvârșirea acestora născându-se un raport juri-
dic. Astfel, dacă o persoană efectuează reparații
urgente la acoperișul vecinului în timp ce acesta
din urmă este în vacanță, are dreptul de a obține
restituirea cheltuielilor avansate. În același sens,
o persoană care plătește din eroare unui terț față
de care nu avea o datorie, poate cere și primi res-
tituirea plății.
La rândul lor, faptele ilicite generează un ra-
port juridic când aduc atingere drepturilor și li-
bertăților unor alte persoane, devenind incidente
formele răspunderii delictuale.
Regulile răspunderii delictuale nu sunt o cre-
ație spontană, fiind perfecționate pe parcursul
mai multor secole, rădăcinile instituției mergând
până în dreptul roman. Victimei unui delict îi era
recunoscut inițial dreptul de a se răzbuna pe de-
licvent, un drept nelimitat care putea să meargă
până la suprimarea vieții.
Acest drept discreționar a fost temperat odată
cu legea talionului, potrivit cărei victima nu putea
pricinui delicventului un rău mai mare decât cel
făcut de acesta din urmă1.
La rândul ei, această regulă a fost atenuată prin
sistemul compozițiilor voluntare2: victima a fost
mai întâi încurajată și mai apoi obligată să renun-
țe la a se răzbuna personal în schimbul unei com-
pensații monetare plătite fie de delicvent, fie de
familia acestuia. Aceste sume de bani au fost ini-
țial negociate de părți, iar mai apoi fixate de stat3.
Potrivit legislației actuale, răspunderea delictu-
ală nu este fundamentată pe ideea de răzbunare
a victimei, ci pe cea de reparare a prejudiciului,
motorul și măsura răspunderii delictuale, alături
de prejudiciu se mai impun a fi întrunite urmă-
toarele condiții: fapta ilicită, raportul de cauza-
litate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și
vinovăția autorului faptei ilicite.
Fapta ilicită presupune o conduită contrară
legii și regulilor de conviețuire socială. Se pot
întâlni situații în care exercitarea unui drept să
prejudicieze drepturile sau interesele legitime ale
altuia. De exemplu, un proprietar care vrea să sta-
bilească limitele terenului său va exercita o acțiu-
ne în grănițuire în contradictoriu cu vecinul său,
14
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
aspect care implică cheltuieli materiale pentru
acesta din urmă. Însă, atât timp cât dreptul este
exercitat în mod legitim, reclamantul nu este ținut
să plătească despăgubiri pentru prejudiciul astfel
cauzat. În schimb, dacă acțiunea a fost promovată
doar în scop șicanator, atunci exercitarea dreptu-
lui depășește sfera legitimității trecând în cea a
abuzului de drept, fiind astfel întrunite condițiile
răspunderii delictuale.
Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă drep-
tului subiectiv sau intereselor legitime ale altor
persoane, iar odată creat un prejudiciu acesta re-
clamă a fi reparat. Potrivit actualei reglementări,
prejudiciul se reparară în integralitate, victima fi-
ind îndreptățită la a primi despăgubiri pentru toa-
te pierderile și vătămările suferite. Astfel, victima
unui accident rutier va avea dreptul atât la recu-
perarea cheltuielilor de spitalizare, la cele privind
eventuale tratamente și proceduri de recuperare,
precum și la despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit ca urmare a suferinței cauzate de accident.
Între fapta ilicită și prejudiciu se impune a
exista un raport de cauzalitate, respectiv prejudi-
ciul să fie urmarea faptei ilicite. Raportul de cau-
zalitate nu se confundă cu cauza actului juridic.
Aceasta din urmă reprezintă o condiție de vala-
bilitate a actului, reprezentând scopul încheierii
actului juridic, un vânzător vinde un bun pentru
a obține o sumă de bani, un locator cedează fo-
losința unui bun în schimbul unei sume de bani,
etc. În schimb, raportul de cauzalitate, cum suge-
rează și denumirea, desemnează o stare de fapt,
un fenomen este cauza altui fenomen, un bun
este distrus ca urmare a acțiunii unei alte persoa-
ne. Însă, în practică situațiile sunt de puține ori
simple, în majoritatea cazurilor întâlnim situații
complexe în care raportul de cauzalitate este difi-
cil de stabilit: o persoană, din neatenție, alterează
o piesă de mobilier vintage, proprietarul cheamă
un specialist, care folosește o soluție greșită, iar
paguba se agravează. Se pune astfel problema cui
îi poate fi atribuită răspunderea? Primei persoa-
ne care a contribuit la degradarea bunului, căci
în lipsa acțiunii acesteia nu ar fi fost necesară in-
tervenția unui specialist și pe cale de consecință
nu s-ar fi produs nici augmentarea deteriorării
sau ambele persoane vor fi chemate să răspundea
proporțional cu prejudiciul produs ? Aceleași în-
trebări pot fi puse și în cazul unui accident auto,
când victima, internată în spital, face o alergie se-
veră la unul din medicamentele administrate. În
conturarea unui răspuns la aceste întrebări au fost
elaborate mai multe sisteme menite să determi-
ne și explice raportul de cauzalitate: echivalența
condițiilor și cauza adecvată, fiecare cu meritele
și limitele sale.
Ultima condiție care se verifică în cazul răs-
punderii delictuale este vinovăția autorului faptei
ilicite. Formele vinovăției, intenția și culpa, com-
portă diferite grade, în funcție de care se aprecia-
ză răspunderea autorului sau se distribuie sarcina
reparațiilor. Fapta este săvârșită cu intenția când
autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește
producerea lui, fie, deși nu urmărește rezultatul,
acceptă posibilitatea producerii. O faptă ilici-
tă este săvârșită din culpă când autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind
fără temei că nu se va produce sau când nu pre-
vede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să
îl prevadă. La rândul ei culpa poate fi ușoară sau
gravă, când autorul acționează cu o neglijență sau
o imprudență pe care nici persoana cea mai lipsi-
tă de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile
interese4.
Va acționa cu intenție directă, prevăzând și ur-
mărind rezultatul faptei sale, persoana care dis-
truge un bun aparținând altei cu scopul de a se
răzbuna pe această, iar persoana care urmărind
să distrugă același bun, acceptă că împreună cu
acesta vor fi distruse și alte bunuri aparținând
unor persoane străine de actul răzbunării, acțio-
nează cu intenție indirectă, prevăzând rezultatul
faptei sale și deși nu îl urmărește, acceptă produ-
cerea lui.
O persoană care conduce cu o viteză mult peste
limita legală, prevede riscul producerii unui acci-
dent, dar se bazează în mod nerealist pe aptitu-
dine sale, socotind că poate evita orice accident,
acționează din culpă. Accesași formă de vinovăție
o regăsim și în cazul în care o persoană nu adap-
tează viteza și modalitatea de a conduce la condi-
țiile de drum, neglijând faptul că se poate forma
polei, deși putea și trebuia să prevadă acest aspect.
Există însă și o serie de cazuri în care împreju-
rări exterioare își dau concursul alături de fapta
autorului și acționează asupra caracterului ilicit
al acesteia sau asupra raportului de cauzalitate,
excluzând astfel răspunderea. Aceste împrejurări,
exterioare prin posibilitatea de control a autorului
sunt forța majoră și cazul fortuit; fapta victimei
sau fapta unui terț; legitima apărare și starea de
necesitate.
Georges Mazilu
La trompettiste, acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
Alături de acestea, Codul civil reglementea-
ză o serie de ipoteze în care dreptul la reparație
este exclus sau limitat din considerente care țin
de echitate. De exemplu, victima nu poate obține
repararea prejudiciului cauzat de persoana căruia
i-a acordat ajutor în mod dezinteresat, decât dacă
dovedește intenția sau culpa gravă a acesteia din
urmă.
Răspunderea civilă delictuală, la rândul ei,
cunoaște mai multe forme: răspunderea pentru
fapta proprie; răspunderea pentru fapta altuia, in-
cluzând răspunderea pentru fapta minorului sau
a celui pus sub interdicție și răspunderea comi-
tenților pentru prepuși; răspunderea pentru pre-
judiciul cauzat de animale sau lucruri.
Note
1	Reinhard Zimmermann, The Law of obligations.
Roman foundation of the civilian tradition, Oxford
University Press, p.914
2	Mircea Dan Bob, Manual elementar de drept pri-
vat roman. Ediția a II-a, revizuită și adăugită. Editura
Universul Juridic, București, 2019, p. 318
3	Reinhard Zimmermann, op.cit., p.914
4	Art. 16 Cod civil
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
15
social
O restituire esențială din
istoria exilului românesc
■ Ani Bradea
n seara zilei de 29 octombrie 2021, la
Munchen, în Germania, primeam de la
Părintele Ioan-Irineu Fărcaș o carte „pentru
interesul arătat exilului românesc”, după cum
spunea Părintele atunci, la sfârșitul unei întâlniri
avute cu membrii Cenaclului Apoziția, ocazie cu
care mi-am prezentat cel de-al doilea volum al
„Biografiilor exilate”1.
Volumul2 - de peste 400 de pagini, dedi-
cat unei personalități a Bisericii Române Unite,
Monseniorul Octavian Bârlea3, semnat de Ioan-
Irineu Fărcaș - nu-mi era cunoscut, chiar dacă
fusese publicat cu câțiva ani în urmă. Dar, cum
tema mă preocupă de ceva vreme, iar unul din-
tre textele de pe ultima copertă, cel semnat de
Virgil Ierunca4, mi-a părut a fi mai mult decât
ademenitor, am considerat lectura bine venită și
darul Părintelui cu folos.
Încă de la început se înțelege că lucrarea are
în spate o cercetare amplă, că personalitatea
Monseniorului Octavian Bârlea, căruia Părintele
Ioan-Irineu Fărcaș i-a succedat la conducerea
Misiunii Române Unite din Germania, ca temă
centrală a cărții, este de fapt instrumentul prin
care se radiografiază o perioadă importantă a
exilului românesc. Chiar dacă autorul ține să
precizeze5 că lucrarea nu se pretinde a fi o mo-
nografie completă, felul în care este construi-
tă, multitudinea de surse citate (și dovedite a fi
fost consultate prin scanările după documente
din capitolul „Anexe”, urmată de indicarea bi-
bliografiei stufoase) fac din acest volum o ve-
ritabilă și amplă cercetare științifică. Nu există
nicio îndoială în acest sens, am intuit chiar că
este vorba despre o temă doctorală, ceea ce mi
s-a confirmat imediat ce am căutat această infor-
mație în spațiul virtual. „Monseniorul Octavian
Bârlea sau o altă față a Bisericii Române Unite
1946-1978” -titlul tezei de doctorat susținute
în 2016 - a devenit „Omul tuturor Monseniorul
Octavian Bârlea și patimile exilului românesc
1946-1978”, volum care a văzut lumina tiparului
un an mai târziu la Editura Vremea. O idee bine
venită deoarece ar fi fost regretabil ca publicul
larg cititor să fie privat de multitudinea de date
și informații despre exilul românesc, adunate cu
sârg, coerent și cronologic într-un volum care
face ca accesibilitatea lor să fie facilă și eficientă.
Fără îndoială că unghiul principal din care ni
se propune să privim bogata activitate a Părintelui
Bârlea și să-i cunoaștem complexa personalitate
este delimitat de pozițiile și rolurile ocupate de
acesta în cadrul Bisericii greco-catolice românești
(a Bisericii Române Unite, cum este cel mai frec-
vent denumită), mai exact din punctul de vede-
re al misiunii pe care a avut-o în cadrul acestei
Biserici în străinătate. Așadar, implicit, ni se ofe-
ră o serie de informații despre istoricul B.R.U.
în perioada la care titlul face referire, ba chiar
anterior acesteia. Dacă ar fi însă doar aceasta
perspectiva, categoria largă a cititorilor, mai sus
pomenită, ar fi fost, poate, mai puțin interesată.
Dar autorul cărții are grijă să ne prezinte nu doar
personalitatea ecleziastică ci și pe cea culturală a
Părintelui Bârlea, aceasta din urmă fiind de mare
importanță pentru promovarea culturii româ-
ne în afara granițelor statale într-o perioadă de
mare dificultate pentru libertatea de exprimare și
manifestare a culturii noastre, precum și pentru
susținerea unor nume mari ale ei, aflate atunci
în exil. Nu am cunoștință de existența unei ediții
(un dicționar, sau o altă lucrare de această factu-
ră) care să reunească toate publicațiile românești
din exil apărute de-a lungul timpului, dar cu si-
guranță lucrarea Părintelui Fărcaș oferă o mul-
titudine de informații în acest sens, dovedind,
și în acest caz, o cercetare minuțioasă. Revista
„Perspective”6 la Munchen, înființată și susținută
de Octavian Bârlea, ziarul „Patria” din Munchen,
„Suflet românesc” la Roma, „Țara. Tribuna oa-
menilor liberi”, tot la Roma, „România. Organul
românilor liberi din Argentina”, „Îndreptar.
Foaie pentru gând și faptă creștinească”, înfiin-
țat de asemenea la Munchen grație eforturilor
Părintelui Bârlea (încă de la prima apariție publi-
că aici Mircea Eliade, Vintilă Horia, Flaviu Popan,
Gheorghe Racoveanu, Alexandru Mircea), sau
„Caete de dor” (Paris), „Însir'te mărgărite” (Rio
de Janeiro), „Vers” (New York), „Cuget românesc”
(Buenos Aires), „Orizonturi” (Stuttgart), „Destin”
(Madrid) - sunt doar câteva dintre ele. Prima din-
tre cele enumerate aici, Revista „Perspective” din
Munchen, a apărut neîntrerupt din 1978 până în
2022, anul morții Monseniorului Bârlea. Unele
surse spun că Monseniorul a fost găsit mort în
apartamentul său din Munchen în dimineața zi-
lei în care avea programată o întâlnire la bancă
pentru a plăti costurile apariției unui nou număr
din „Perspective”. După moartea sa, revista a avut
o întrerupere, abia cinci ani mai târziu, în 2007,
după sosirea la Munchen a Părintelui Ioan-Irineu
Fărcaș, „Perspective” își va relua apariția.
„Eforturile Sfinției Sale (Mons. Bârlea, n.m.) de
a sprijini publicațiile românești din exil, fie ele zi-
are, reviste, broșuri sau albume, trebuie înțelese în
strânsă legătură cu cele de ajutorare a studenților.
Mai întâi pentru faptul că multe dintre aceste pu-
blicații au apărut prin eforturile studențimii, apoi
pentru că ele deschideau studenților drumul spre
afirmarea academică în țările de adopție. La aces-
tea se adaugă și străduința de a prezenta o ima-
gine frumoasă a României în străinătate”(p.95).
Faptul că Monseniorul Bârlea nu făcea deosebi-
re, din punctul de vedere al cultului religios de
care aparțineau, între cei pe care-i sprijinea (cei
mai mulți dintre românii care-și căutau refugiul
în străinătate, în acele vremuri, erau ortodocși) a
făcut să fie catalogat drept „omul tuturor”, după
cum se autointitulează, o ipostază care „pe cât
era de impresionantă, pe atât era de riscantă” și
care „așa cum îi putea atrage dragostea și simpatia
multora, tot așa îi putea aduce și ura și antipatia
multora” (p.77). Ceea ce, inevitabil, s-a și întâm-
plat până la urmă, o notiță nedatată a Părintelui,
lăsată pe un colț de hârtie, redată de autor în fi-
nalul cărții, cuprinde o mărturisire în acest sens:
„Unii mă acuză de «ortodoxism», ortodocșii mă
acuză de proselitism, frații mă dușmănesc pentru
«străinism», străinii pentru spirit de independen-
ță... Dumnezeu să aibă milă de mine!”(p.384).
Dincolo de activitatea permanentă de susține-
re a publicațiilor românești, de opera sa bogată
(este autorul a peste 15 volume de studii istorice
și teologice), nu trebuie uitat faptul că Octavian
Bârlea este fondatorul a două importante insti-
tuții de cultură românească în exil, Societatea
Academică Română (1957) și Academia
Româno-Americană de Arte și Științe (1975), la
ale căror congrese conferențiau cei mai de sea-
mă oameni de cultură români ai vremurilor, iar
membrii acestora fuseseră aleși în urma unor
riguroase selecții, ce pretindeau, deopotrivă, re-
nume și operă. Înființate pentru a crea cu ade-
vărat o rezistență prin cultură, prestigioaselor
societăți academice le preced unele nu mai puțin
răsunătoare, înființate de intelectuali români de
marcă aflați în exil: „Pe plan cultural, asocia-
țiile, institutele și centrele de studii apar unele
după altele: în mai 1948 se înființează la Paris, la
inițiativa lui N. Herescu și M. Eliade, Asociația
Mihai Eminescu cu revista «Luceafărul». Tot la
Paris, un an mai târziu, matematicianul Petre
Sergescu, istoricul Constantin Marinescu și
lingvistul Sever Pop pun bazele Centrului
Român de Înalte Studii. La Freiburg im Breisgau,
din inițiativa lui Virgil Mihăilescu și cu ajutorul
Prințului Nicolae, se inaugurează Biblioteca și
Institutul Român de Cercetări, pentru ca, în de-
cembrie 1950, în urma solicitării Regelui Mihai,
să se reînființeze la Paris, la numai doi ani după
desființarea ei de către regimul comunist de la
București, Fundația Regală Universitară Carol I,
cu periodicele «Revue des Etudes Roumaines»
(cu caracter umanist) și «Bulletin scientifique
roumain» (cu caracter științific)” (p.219-220).
Ipostaza de „om al tuturor”, dublată de pole-
micile și frământările din sânul comunităților
diasporei românești (atunci și-ntotdeauna), preo-
cuparea permanentă de a face cunoscute valorile
culturii române dincolo de hotarele țării, părerea
frecvent exprimată că nu trebuie să se permită
politizarea culturii, că este imperios necesar ca
ea să se dezvolte în afara partidelor politice, i-au
adus Monseniorului Octavian Bârlea suficiente
antipatii pentru ca, mai târziu, acțiunile sale să
fie privite, uneori, doar prin prisma dosarelor de
la Securitate. Delimitându-se de aceste viziuni,
dar păstrându-și obiectivitatea, în asentimentul
expresiei atribuită Papei Leon al XIII-lea „Prima
lege a Istoriei este să nu se afirme nimic fals, iar a
doua să nu se tacă ceea ce e adevărat”, Ioan-Irineu
Fărcaș face o cercetare temeinică și în arhivele
Securității române, în dosarele întocmite pentru
Octavian Bârlea (vedem o serie dintre rapoarte
scanate în capitolul „Anexe”). Concluziile sunt
cât se poate de elocvent comprimate în ultimul
paragraf al paginii 376: „Acțiunile Monseniorului
Bârlea din anii 1968-1978, dacă sunt privite nu-
mai prin prisma dosarelor de la Securitate, pot
face din el «un trădător al cauzei greco-catolice».
Privite însă și prin prisma Ostpolitik-ului va-
tican, ele ne apar ca încercări de a recupera un
«spațiu vital suficient, dacă nu satisfăcător» pen-
tru Biserica sa în condițiile de prigoană. Desigur,
multe întrebări rămân fără răspuns. Baza docu-
mentară la care am avut acces nu ne permite să
dăm răspunsuri clare. Un lucru putem totuși să-l
afirmăm: că toate aceste acțiuni au fost inspirate
de dragostea Sfinției Sale pentru B.R.U.”.
Tot despre dragoste este vorba și în cartea
Părintelui Ioan-Irineu Fărcaș. O dragoste pen-
tru memoria înaintașului său, o dragoste pentru
16
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
istoricul Bisericii Române Unite, la a cărui com-
pletare contribuie prin acțiunea de față, o dra-
goste pentru istoria exilului românesc și nu în
ultimul rând o dragoste pentru restabilirea ade-
vărului istoric în general. Evocând pagini im-
portante din trecutul glorios al exilului româ-
nesc, Părintele Fărcaș din Munchen se expune
eternelor neconcordanțe și divergențe de păreri
ale românilor aflați în afara granițelor, versus cei
care trăiesc în țară. Unghiurile diferite din care
privesc, au făcut mereu ca impresiile lor să fie
diferite: cei care trăiesc în străinătate conside-
rând prea puțin apreciată activitatea lor pentru
promovarea culturii române, în contrapondere,
cei aflați în țară acuzând supralicitarea meritelor
celor care nu au trăit teroarea comunistă din in-
terior. Ori de care parte ne-am situa, pentru pe-
rioada pe care Ioan-Irineu Fărcaș o analizează în
cartea sa, nu putem să nu remarcăm amploarea
și importanța acțiunilor de promovare a culturii
române în lume, pe care societățile înființate în
acest sens, intelectualii români de marcă, publi-
cațiile românești, lipsite de orice susținere din
țară, le-au desfășurat. Mă întreb, azi oare câte
publicații culturale românești mai există în stră-
inătate? Într-o perioadă în care există și susține-
rea unor instituții ale statului din țară.
Georges Mazilu
Le poids de la vieillesse, acrilic pe pânză, 35 x 27 cm
Prin evocarea unei strălucitoare personalități
a exilului românesc, Ioan-Irineu Fărcaș ne per-
mite să vedem fenomenul în adâncime, în plan
cultural (care pe mine m-a interesat în mod deo-
sebit scriind acest text), în plan spiritual-eclezi-
astic și în plan social. O radiografie completă,
după cum bine s-a spus. Adăugând unghiul prin
care ni se permite cunoașterea și în plan perso-
nal a Monseniorului Bârlea, prin trimiterile la
aspectele mai intime ale suferinței exilului său
(și aici mă gândesc la emoționantele paragrafe
care evocă dorul de mamă și amintirea fratelui,
cunoscutul folclorist Ovidiu Bîrlea), putem spu-
ne că avem de-a face cu un volum rotund, care
a depășit granițele rigide ale cercetării științifice.
Ceea ce face lectura fascinantă și garantează cu-
riozitatea dincolo de paginile sale. Exact scopul
pe care și-l dorea autorul.
Note
1	Ani Bradea, „Țara de la capătul drumului. Biografii
exilate”, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
2	Ioan-Irineu Fărcaș, „Omul tuturor. Monseniorul
Bârlea și patimile exilului românesc. 1946-1978”,
Editura Vremea, București, 2017
3	Monseniorul Octavian Bârlea a fost istoric,
cercetător și teolog de reputație internațională, năs-
cut în 1913 la Mogoș, în județul Alba. A studiat la
Academia de Teologie din Blaj, între anii 1930-1934,
iar în 1937 a fost hirotonit în Catedrala din Blaj. Și-a
continuat studiile la Roma, între anii 1937-1945, obți-
nând în 1943 doctoratul în teologie, urmat în 1945 de
doctoratul în științe, și tot în 1945 a obținut o licență în
istorie ecleziastică. A îndeplinit rolul de preot misionar
pentru românii greco-catolici (și nu numai, după cum
se poate vedea și în volumul comentat aici) din exil,
din Germania, Austria, Franța, S.U.A.; a fost Director
al Secției Române de la Radio Vatican; Vizitator
Apostolic pentru credincioșii români de rit bizantin
din S.U.A.; iar din 1978 până la moartea sa, în 2002, a
fost rector al Misiunii Române Unite din Germania, cu
sediul la Munchen.
4 „E greu să slobozești lauda, și totuși trebuie. Știu,
nu ne stă bine să ne fălim singuri cu înfăptuirile din
pribegie. Mulți ar putea vedea în aceasta o alunecare
spre ușurință, ca să nu mai pomenim de aceia care - în
țară și peste hotare - își fac din ponegrire când un bla-
zon, când distanță «obiectivă». Deși tot atât de puțin
obiectivă este și fereala - sistematică - de a spune bi-
nelui bine. Să nu cuteze deci nimeni să-mi ia cuvântul!
Vreau să vorbesc - sus și tare - despre un sacerdot și
cărturar ciudat care, în pofida vremurilor și a oame-
nilor sub vremi, împotriva scepticismelor noastre de
toate zilele, împotriva mai ales a noastră a celor câțiva
care am ridicat amărăciunea la rangul unui îndreptar
de luciditate, ne-a dovedit tuturor că exilul e capabil de
o comunitate spirituală, de o întâlnire și o confruntare
între vorbă și faptă, exigență și act. Părintele Octavian
Bârlea - cine nu l-a recunoscut? - a câștigat acest pa-
riu cultural al exilului, excomunicând inerțiile de orice
natură.” - Virgil Ierunca
5 „[...] motivația alegerii temei lucrării de față nu
mai necesită prea multe explicații. În lipsa unor pre-
zentări cât de cât exacte, despre cel care a fost un «sim-
bol al exilului întreg» și, în același timp, «unul dintre
cei mai dinamici și prolifici reprezentanți, sub raport
istoriografic, ai Bisericii Române Unite din exil», lucra-
rea de față a devenit aproape un imperativ. La aceasta
se mai adaugă o motivație de ordin personal. În 2006,
prin hotărârea mai-marilor bisericești, am fost numit
preot-rector al Misiunii Române Unite din Germania,
cu sediul la Munchen, cu alte cuvinte, succesor al
Mons. Bârlea. [.] despre lucrarea de față nu se poate
spune că umple un gol în istoria B.R.U. și a exilului
românesc. Ea nu este nici măcar o monografie comple-
tă. Își propune să fie doar o invitație la studierea mai
aprofundată a vieții și operei Monseniorului Bârlea. Pe
cel ce se hotărăște să facă acest lucru, îl asigurăm că se
va apropia de un om fascinant și de o operă fascinantă.”
- Ioan-Irineu Fărcaș
6 „«Perspectivele» vreau deci să constituie o mică
insulă de certitudini în mijlocul oceanului de incerti-
tudini. Vreau să fie un liman, de pe care să lumineze cât
mai departe farul ideilor creștine. Vreau să fie un radar,
care să capteze pericolele din depărtare. Vreau să des-
chidă orizonturi spre îmbunătățirea omului, și așa spre
o lume mai bună. Spre un viitor mai bun se va stră-
dui acest buletin nu numai pe seama celor din lumea
liberă, ci și pentru cei din țara părinților, strămoșilor
noștri, cărora vremurile grele de după războiu le-au
impus unele perspective neromânești. A adresa aces-
tora cuvânt de bine va constitui deci pentru buletin nu
numai o cinste, ci și o datorie” - O. Bârlea, „Către ceti-
tori”, în „Perspective” nr. 1/1978, citat de Matei Mihai
Surd în articolul intitulat „Revista Perspective «Insulă
de certitudini în mijlocul oceanului de incertitudini»”,
din seria nouă a revistei, nr. 76/2007
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
17
proza
O amintire
care nu mai contează
■ Raluca Poenaru
Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Premiul I, secțiunea Proză scurtă
Ce frumos a fost atunci în septembrie, mai știi
cum ploua, cum se înfundaseră canalizările
și se revărsase apa pe străzi, cum gâlgâia și
bolborosea și ni se scurgea peste picioare, mai știi
cum bătea vântul și ți se întorcea umbrela pe dos,
cum își ridica spițele subțiri cerând îndurare, dar ce-
rul nu se îndura, cerul trimitea rafală după rafală de
parcă nu cu ore, ci cu ani în urmă fusese un soare ca
în mijlocul verii și tu-mi ziseseși ca de obicei - bună
dimineața tinerețe! iar eu mă întrebasem tot ca de
obicei de ce mă consideri așa de tânără, da, de-abia
terminasem facultatea, dar nici tu nu păreai cu mult
mai în vârstă ca mine, habar n-aveam că trecuseși de
patruzeci de ani și că erai divorțat, nu spuneai nimic
despre asta, de fapt nu prea spuneai nimic despre ni-
mic, m-am mirat când ai zis să mergem împreună
spre casă, mă tot întrebam ce-o să vorbesc cu tine,
cu tine care, în birou tăceai cât era ziua de lungă, dar
pe drum ai fost altfel, mai ales când a început ploaia,
mai știi ce frumos a fost, te-am ținut de braț și ne-
am lipit unul de altul ca să încăpem mai bine sub
umbrelă, dar umbrela nu voia să ne vadă împreună,
umbrela voia să-mi spună ceva, ceva ce eu n-am în-
țeles iar tu știai deja pentru că i-ai pedepsit obrăz-
nicia răstignindu-i spițele într-un coș de gunoi și ai
lăsat-o acolo singură în ploaie, tristă ca orice părăsi-
tă de pe lumea asta și nici măcar nu ți-ai întors pri-
virea, am mers mai departe cu capetele descoperite
sub umbrela norilor, uzi de parcă am fi fost făcuți
din apă, de parcă ploaia ar fi țâșnit din noi, din pie-
lea noastră, din ochii noștri, din părul nostru lung,
și-al meu și-al tău, pe care ni-l scuturam din când în
când cu gesturi de animal, mi-ai spus dintr-o dată
că potopul ăla te duce cu gândul la „Străinul” lui
Camus, la soarele lui orbitor, la strălucirea nisipului
și-a mării, torentele sclipeau dureros în lumina rece
a becurilor, sclipirea lor se reflecta înnebunitor în
bălțile murdare și-n ochii noștri, am început să caut
simboluri dar tu erai convins că nu e nici un simbol
acolo, nici măcar unul singur, simbolurile sunt vis,
pe când „Străinul” e viață, viață seacă, viață și nimic
mai mult, viață simplă, cu dragoste și fericire, cu du-
rere și moarte și cu tot ce mai presupune ea, te-am
contrazis în gând și-am continuat să caut simboluri,
poate că umbrela era un simbol, poate că vântul era
un simbol, poate că ploaia însăși era un simbol sau
poate că dimpotrivă, aveai dreptate, lucrurile nu
aveau înțelesuri ascunse și umbrela era umbrelă,
vântul era vânt și ploaia era ploaie. Și ce ploaie...
Mai știi zgomotul frunzelor ude, lumina îm-
proșcată de farurile mașinilor, mai știi oamenii care
treceau pe lângă noi și se încolăceau tremurând în
jurul umbrelor lor prelungi, picăturile de apă care ți
se scurgeau pe frunte, pe tâmple, pe părul devenit
dintr-o dată melancolic, fără ca tu să știi asta, fără
ca tu să simți toamna începută în tine, ai zis să mer-
gem prin parc, în parc e cel mai frumos când plouă,
când porumbeii se ascund în foișor și copacii rămân
singuri, când aleile sunt orfane de picioare și băncile
sunt atât de ușoare încât s-ar putea ridica la ceruri,
dar nu le-am lăsat să se ridice, era păcat să rămână
parcul fără nicio bancă, era păcat ca a doua zi să vină
lumea și să nu le mai găsească, noi le-am salvat, ne-
am așezat pe fiecare dintre ele și ne-am sărutat și
n-am să știu niciodată cât a fost sărut în sărutul ăla
și cât a fost ploaie, cât a fost frig în tremuratul meu și
cât a fost altceva, altceva ce? altceva ce nimeni nu știe
decât după ce se întâmplă și după ce se întâmplă e
prea târziu, prea târziu să te răzgândești, prea târziu
să scapi, prea târziu să fugi.
Dar unde să fugi când ești prins acolo cu totul,
cu mâini și picioare, cu piele și gânduri, când zilele
tale de până acum au fost doar o lungă așteptare a
fericirii de-abia începute, când știi că doar prezentul
contează și-o să-l trăiești iarăși și iarăși în amintire,
ca pe-o placă veche ascultată până la epuizare, o
placă înghesuită împreună cu gemenele ei identice
în sertarul pe care o să-l deschizi abia când vei fi de
mult afară din joc, din jocul în care fiecare gest era
o invitație, fiecare vorbă - o incantație, fiecare pri-
vire - fiorul care declanșează avalanșa, când dacă te
atingea doar cu un deget îți simțeai pielea arzând și
ochii făcuți scrum, când dacă-l atingeai doar cu un
deget se pornea vârtejul, vârtejul nebun care te pur-
ta prin lumi nevăzute și nevisate de vreun muritor,
acolo unde norii sunt mov și clipele scurte, acolo
unde frunzele nu cad niciodată singure.
Mai știi ce frumos era, cădeam împreună încet de
tot ca două frunze la sfârșitul verii, ne uitam la lume
de sus din înaltul fericirii noastre, ne trăiam dragos-
tea ascunși în peșteri și-n case străine, îți desenam
zâmbetul în minte, îmi păstrai țipătul în gând, nu-
mi mai spuneai - bună dimineața, tinerețe! pentru
că ziua nu se mai împărțea în dimineți și în nopți,
în minute și secunde, nu aveam nici răsărituri și
nici apusuri, nici declarații și nici jurăminte, nu
aveam nimic din decorul obișnuit al omenirii, noi
ne aveam pe noi și era de ajuns, trăiam prin ochii
tăi leneși dimineața și aprinși seara, prin buclele tale
din ce în ce mai timide, prin pistruii care îți apăreau
primăvara devreme și îți dispăreau toamna târziu, îi
număram ca pe luceferi, 15 pe obrazul stâng, 18 pe
dreptul, până când n-au mai dispărut, până când au
rămas acolo, mai mari, mai curajoși, an după an, îți
număram cutele de pe frunte când te mirai și pliu-
rile de la colțul ochilor când râdeai, eram tânără, nu
știam că timpul trece, nu știam că fericirea mea se
măsoară în ridurile tale, nu știam că așa cum venise
ziua în care ne puseserăm inele mayașe pe degete,
urma să vină și ziua când aveam să ni le dăm jos,
când degetele aveau să ne rămână goale și venele
care mângâiau argintul vechi aveau să încremeneas-
că placide la locul lor, îngropate în plictisul cărnii,
dar mai era mult până atunci, deocamdată ne trăiam
dragostea, o dragoste risipită cu generozitate peste
tot, tăvălită prin praful drumurilor, zugrăvită în al-
bastru pe zidul unei case de țară, împletită în pălă-
ria caraghioasă de chinez bătrân pe care refuzai s-o
mai dai jos de pe cap, dragostea noastră scrijelită pe
pomi și mâzgălită pe ziduri, jucată la poker și băută
prin cârciumi, dragostea noastră începută pe ploaie
și neterminată încă.
O asemenea dragoste merită un final cu aplau-
ze, cu bis și flori aruncate pe scenă, actorii trebuie
să iasă la public o dată, și încă o dată, și încă o dată,
Georges Mazilu	La parade, acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
trebuie să zâmbească și să facă reverențe până când
se golește sala, până când și ultimul om se ridică și
pleacă plângându-și viața goală, dar nu mereu se în-
tâmplă asta, unele iubiri mor dintr-o dată ca artifi-
ciile, altele se sting încet, mai agonizează un an, doi,
trei, cinci, marile iubiri nu trebuie să eșueze în far-
furii cu ciorbă, în papuci de casă și facturi de curent,
marile iubiri trebuie să se facă țăndări, să se zdro-
bească, să explodeze și să se dezintegreze, nimic nu
trebuie să mai rămână din ele, nici măcar o vorbă, o
privire sau o amintire, totul trebuie să dispară ca și
cum n-ar fi fost, ca nimănui să nu-i treacă vreodată
prin cap că au putut și pot să existe, mai știi, nicio-
dată nu ne-am făcut declarații, nu ți-am spus - te
iubesc - nu mi-ai spus - te iubesc - și până la urmă
ce sunt astea? niște vorbe, iar vorbele nu contează,
tot ce contează e capul meu sprijinit pe brațul tău
într-o seară de vară, flacăra care ne-a luminat fețe-
le în circul murdar dintr-un orășel uitat de lume și
ceața groasă prin care am rătăcit râzând ca nebunii
ore în șir, ceață prin care eu mai rătăcesc încă, fără
să văd de unde vine lumina sau măcar dacă vine de
undeva, fără să știu dacă o să mai dau de vreo potecă
ascunsă printre ierburile înalte, de vreun drum care
să ducă undeva, oriunde...
Rătăcesc prin ceață gândindu-mă că la tine e soa-
re, că la tine viața e viață și atât, că în viața ta nu e
loc pentru simboluri și vise, iar lucrurile sunt clare
și așa au fost dintotdeauna, de când mi-ai zis prima
dată - bună dimineața, tinerețe! știai exact cum o să
fie următorii douăzeci de ani din viața mea, așa cum
cu douăzeci de ani în urmă știuseși exact cum aveau
să curgă următorii ani din viața primei tale iubiri,
iar acum știi exact cum o să fie zilele, lunile sau anii
viitoarei tale soții, viața se termină repede, dragos-
tea obosește, corpul se prăbușește, tu ai nevoie de o
femeie tânără și puternică, vrei viață crudă în jurul
tău, dar nu mai vrei dragoste - ești sătul deja, vrei
pe cineva care să-ți aducă bastonul și ceaiul, să-ți
facă frecție și mâncare cu sos, îți târșești picioarele
pe plaja pustie, îți masezi cearcănele adânci, ce ghi-
nion, tocmai tu să ai asemenea cearcăne, cât sunt de
hidoase - dintotdeauna le-ai urât, pe mâna stângă
ți-a mai apărut o pată maro, a câta, oare? pletele s-au
dus, așa cum numai timpul se duce, inelele maya-
șe și pălăria de chinez bătrân au luat de mult calea
uitării și a gunoiului, au plecat după o umbrelă cu
spițele rupte părăsită cândva într-un parc, pe o ploa-
ie care pe tine te ducea cu gândul la „Străinul” lui
Camus, atunci căutam simboluri și nu credeam ce-
mi spuneai, acum știu că aveai dreptate, totul e viață
și nimic mai mult, dragostea e viață, fericirea e via-
ță, suferința e viață, până și moartea - tot viață e, tu
pleci fără gânduri pe un drum nou, iar eu rămân ca
arabul împușcat din „Străinul” lui Camus, un corp
inert, o umbră pe o plajă părăsită, o amintire care nu
mai contează.
■
18
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
religia
Șase răspunsuri la
o întrebare (ne)iertătoare
■ Nicolae Turcan
M-au fascinat întotdeauna răspunsu-
rile date la întrebarea: „Credeți în
Dumnezeu?”. Ele vorbesc despre în-
fricoșătoarea libertate umană, despre faptul
că Dumnezeu, chiar dacă există, lasă omului
spațiul respingerii și al negării. Într-o ierar-
hie ascendentă, de la mundan la divin, primul
răspuns ar fi „Nu”. Este răspunsul ateului care,
dat fiind că-și joacă viața doar pe libertate,
poate fi întâlnit într-un spectru etic larg, de
la atitudini anarhice până la respectarea unor
norme și legi sociale. În ultimul caz, se asea-
mănă unui Socrate necredincios, care acceptă
moartea dacă legile cetății i-o cer, aceleași legi
care-i asigurau bunătatea și avantajul zilelor.
Spre deosebire de Socrate însă, el nu așteap-
tă o întâlnire post-mortem cu zeii. Capabil
de un eroism admirabil - atunci când alege
binele fără a aștepta în schimb împărăția lui
Dumnezeu - cade adeseori în scenarii vanitoa-
se și auto-fascinatorii. O existență tragică, dar
eroică, îl caracterizează, asemănătoare celei
descrise de D. D. Roșca în Existența tragică.
„Nu știu, trebuie să credem” este răspunsul
lui Derrida, filosoful postmodern pentru care
indecidabilitatea și omniprezența textului re-
glează jocul credințelor noastre mereu relative,
mereu predeterminate de propria ignoranță.
Rămâne o cerință venită parcă de altundeva,
în prezența acestui imperativ deloc categoric
ce nu se mai întemeiază pe nicio universali-
tate și pe nicio necesitate intrinsecă: „trebuie
să credem”. Nu are importanță de unde soseș-
te acest „trebuie”, din ce tradiție moartă sau
Georges Mazilu
Les poissonniers, acrilic pe pânză, 73 x 92 cm
neimportantă, din teritoriul cărei voințe de
putere, al cărei metafizici învechite, de vreme
ce imposibilitatea de a ști („Nu știu”) face răs-
punsul indecidabil, lăsând încă jocul în spațiul
posibilului. Travaliul libertății omului este de-
finitiv, el aude chemarea unui „trebuie” neînte-
meiat, nefundamentat, intrus metafizic ce nu
se lasă ocolit, dar nu se impune cu tărie. Un
imperativ ce stă lângă o propoziție agnostică
este un imperativ străin, o voce care nu apar-
ține aceleiași rațiuni sau aceluiași tip de rați-
une. La o privire mai atentă se poate observa
că răspunsul lui Derrida este de natură kanti-
ană: dacă în Critica rațiunii pure, Kant afirma
agnosticismul și limitele rațiunii în privința
cunoașterii lui Dumnezeu, în Critica rațiunii
practice lăsa locul credinței, în lumina impera-
tivelor și postulatelor rațiunii practice. Un „nu
știu”, așadar, urmat de un „trebuie”, ca și cum
răspunsul lui Derrida ar sintetiza abrupt cele
două critici kantiene.
„Cred că încă mai cred” răspunde Gianni
Vattimo, de asemenea filosof postmodern.
Credința apare aici într-un grad mai mare de-
cât la Derrida, fără a ajunge însă până la cer-
titudinea existențială a omului religios. Este o
credință cu distanță, ca o aducere aminte care
succedă unei amnezii, ca un ecou al unei cre-
dințe cândva existente, însă rătăcită cu timpul
în pliurile altor urgențe.
„Nu, dar voi crede”, răspunde Șatov, per-
sonajul dostoievskian din romanul Demonii,
atunci când este întrebat de Nikolai Stavroghin
(care, asemenea lui Cioran, nu putea nici să
creadă, nici să nu creadă). Suflă în această ne-
gație brusc retezată un vânt al schimbării, în-
soțit de speranța unui viitor complet diferit;
este o promisiune a convertirii sinonimă doar
marilor hotărâri anticipatoare. „Mă aflu aici, în
necredință - pare a spune personajul dostoie-
vskian -, dar ceva în mine, mai adânc decât ho-
tărârea mea momentană, îmi certifică o schim-
bare definitivă în care eu, cel de astăzi, nu voi
mai fi la fel.” Uluitor în acest caz este transferul
din viitor în prezent al credinței care nu este
încă, dar urmează să fie, încrederea în credința
de mâine, hotărârea deja luată, deși viața pre-
zentului a rămas în urmă față de ea. Trebuie să
vedem acest viitor ca egal cu prezentul, pentru
că efectele lui se simt deja, sunt aici și nu mai
este nimic de făcut împotriva destinalității re-
velate deja.
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”
(Marcu 9, 24) este strigătul cutremurat oferit
de un om care îi ceruse lui Hristos să-i vindece
fiul. Îndoiala este îndepărtată prin rugăciune,
ca și cum în fața vieții și morții, înaintea posi-
bilității unei vindecări fără soluție până atunci,
anticiparea bucuriei ar dicta necesitatea cre-
dinței. Mai puternic decât îndoiala, strigătul
de ajutor al tatălui cheamă credința în toată
deplinătatea ei, deși recunoaște înfrigurat in-
sinuările îndoielii.
„Cred.” Acesta este răspunsul din Simbolul
de credință ce se rostește comunitar la litur-
ghie. E o afirmare gravă, definitivă, sinonimă
certitudinii, capabilă să treacă dincolo de toa-
te îndoielile nu pentru că acestea nu ar exis-
ta, ci pentru că ele sunt reduse la tăcere de
vocea Tradiției. E o mărturisire asemănătoare
unei declarații de iubire împărtășită, încărca-
tă de bucuria fidelității și de responsabilitate.
Nefiind doar răspunsul unui solitar care-și de-
clară credința, el dezvăluie comuniunea cu în-
treaga Biserică. De aceea, este un răspuns care
nu ne aparține întru totul, pentru că ne pre-
merge și ne va urma, chiar dacă libertatea de
a-l spune este a noastră în întregime. Vorbim
cu cuvintele sfinților, credem cu credința lor,
încercăm să trăim după modelul vieții lor de-
pline. A distinge între credință și dragoste este
în acest punct un non-sens.
Poate că există și alte răspunsuri posibile la
întrebarea despre credință. Și poate că în fi-
ecare se ascunde o negație mai puțin vizibilă
sau mai pronunțată, o necredință mai violentă
sau mai slabă. Fascinația rămâne: pe de o par-
te, un Dumnezeu care-și asumă toate riscurile
și, de cealaltă parte, un om care-și asumă toate
riscurile. Să o recunoaștem: eroismul nu este
doar pentru cel care, în refuzul lui Dumnezeu,
alege binele, ca și cum Dumnezeu ar exista;
eroismul se regăsește deopotrivă și de partea
celui care, crezând, își construiește viața în
acord cu acest bine, uneori murind în fieca-
re zi (1 Corinteni 15, 31). La fel ca necredin-
ciosul, și cel ce crede are putere doar asupra
propriei sale vieți și muriri, iar nu asupra lui
Dumnezeu. Și dacă autenticitatea ține de ceea
ce este propriu (Eigentlichkeit), ambii pot să fie
autentici. Numai că, în final, dacă e să-l cre-
dem pe Pascal, unii câștigă și alții pierd, pentru
că pariul se joacă până la capăt, la fel ca viața
noastră deopotrivă măruntă și absolută.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
19
însemnări din
Mancha
Făt-Frumos
și pielea de porc
■ Mircea Moț
Cum o familie de oameni bătrâni nu avea
copii, moșneagul urmează sfatul babei
sale și culege de pe drumuri un purcel
pe care cei doi îl vor socoti copilul lor. Precum
în Povestea lui Harap- Alb, unde sub înfățișa-
rea respingătoare a unei mârțoage se ascunde
un cal năzdrăvan, purcelul găsit de moșneag
în Povestea porcului este și el într-o stare de-a
dreptul deplorabilă, izolat de ceilalți: „Și numai
iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece
purcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau
la soare. Scroafa, cum vede pe moșneag că vine
asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de
fugă, și purceii după dânsa. Numai unul, care
era mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos,
neputând ieși din glod, rămase pe loc”.
Devenit copilul bătrânilor, purcelul o pe-
țește pe fiica împăratului și chiar se însoară
cu aceasta, tânăra soție descoperind cu uimire
adevărata condiție bărbatului ei:„Purcelul toa-
tă ziua mușluia prin casă, după obiceiul său,
iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de
porc și rămânea un fecior de împărat foarte
frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a
deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de
urât ca dintâi”.
În asemenea situație, pielea de porc devine
pentru frumosul fecior de împărat o adevăra-
tă haină( pe care o leapădă seara). Pentru un
Emanuele Cocia, haina, vestimentația în ge-
neral, contează ca un corp. O haină, consideră
autorul, „este în primul rând un corp. În orice
haină, facem experiența unui corp ce nu coin-
cide cu corpul nostru anatomic. A ne îmbrăca
înseamnă a ne completa, de fiecare dată, cor-
pul nostru, a adăuga corpului nostru anatomic
o masă ulterioară alcătuită din obiecte și ma-
teriale mai disparate, al căror unic scop este
cel de a ne face să apărem”( Emanuele Cocia,
Viața sensibilă, Traducere de Alex. Cistelecan,
București, Editura Tact, 2012, p. 98). Corpul
omenesc, „din punct de vedere fenomenologic
- se dă întotdeauna ca articulat în două părți,
un corp anatomic și un corp ulterior încarnat
în haină”( Ibidem, p.100). Mai mult, „haina nu
trebuie să-l facă să existe pe cel care o poartă, ci
să-i dea posibilitatea de a apărea ca ceva ce nu
e”( Ibidem, p. 103). Blestemat de o vrăjitoare,
Făt-Frumos este obligat la o existență diurnă,
când el trece ceea ce nu este, și la una noctur-
nă, de care se bucură după ce dezbracă piele
de porc, corpul său secund( după Emanuele
Cocia). Această condiție nu este cunoscută de
părinții adoptivi ai personajului, ci doar de tâ-
năra soție. Lipsită de personalitate și chiar de o
identitate, incapabilă să ia o hotărâre, aceasta
primește două sfaturi de la părinții săi. Unul,
cel înțelept, este al tatălui:„— Draga tatei! Să
nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun
neajuns, ca să nu pățești vreo nenorocire! Căci,
după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el,
are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles
de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri
peste puterea omenească!”. Soția urmează însă
sfatul mamei:„— Draga mamei, ce fel de viață
ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu
bărbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: să potrivești
totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și, când a
adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc
și s-o dai în foc, ca să ardă, și atunci ai să te
mântui de dânsa!”. Urmând un sfat nechibzuit
, tânăra soție trebuie să străbată un drum sem-
nificativ, în căutarea soțului, și în același timp
trebuie să-și asume o călătorie cu deosebitele
semnificații ale acesteia. Virgil Podoabă sub-
liniază că o călătorie „operează asupra călăto-
rului o, spre a folosi un cuvînt latin, reductio
la esență, la structura simplă, fundamentală și
esențială. Poate chiar la esența ultimă a ființei
sale”. Mai mult, consideră eseistul,în „virtutea
acestei reductio operate de călătorie asupra sa,
în exterior, ca și în interior, subiectul călător nu
mai este o ființă bogată, plină, saturată de atri-
bute și funcții, de determinații externe și inter-
ne, ci o ființă sărăcită, redusă la structura sim-
plă - însă de o sărăcie și de o reducție ontice”.
În ultimă instanță, călătoria îl eliberează pe că-
lător de tot ce este de circumstanță, ajutându-se
să se descopere pe sine și să se afirme ca in-
dividualitate. Capătul călătoriei care i se impu-
ne tinerei soții este o mănăstire, ce nu are însă
nimic cu izolarea de lume:„Când voi pune eu
mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci
să plesnească cercul acesta, și numai atunci să
se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat
de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile
ieste de bătrâni, m-ai nenorocit și pe mine și pe
tine deodată! Și dacă vei avea cândva nevoie de
mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos
și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie”.
Drumul tinerei soții este marcat de trei po-
pasuri, tot atâtea etape în transformarea ei. Mai
întâi se oprește la casa sfintei Miercuri, nume-
lei ei fiind legat de a treia zi a săptămânii mai
puțin de zeul Mercur, sub tutela căruia au pus
romanii ziua de miercuri. Sfânta Miercuri îi
dă femeii o furcă de aur care torcea singură, îi
mai dă un „corn de prescură” și „un păhăruț
de vin” și a îndreptat-o spre sora ei mai mare,
sfânta Vineri, care îi dă drumeței de asemenea
„un corn de prescură”, un „păhăruț de vin” și o
vârtelniță de aur care depăna singură. Cum nici
sfânta Vineri nu știa unde se află Mănăstirea-
de-Tămâie, o îndrumă spre sfânta Duminică,
unde popasul este ceva mai lung. După ce îi dă
și ea tinerei tot un corn de prescură, un păhăruț
de vin , o „tipsie mare de aur și o cloșcă tot de
aur, bătută cu pietre scumpe , și cu puii tot de
aur”, o încredințează unui ciocârlan șchiop, sin-
gurul care știe unde se află Mănăstirea -de-Tă-
mâie.
Cele trei popasuri atrag în mod deosebit
atenția prin semnificațiile pe care le le conțin.
Să reținem mai întâi că cele trei sfinte poartă
numele zilelor săptămânii când activitățile cas-
nice ale femeilor sunt prohibite, în cazul prime-
lor două, în timp ce ziua de duminică este a re-
pausului pentru toți. Tocmai de aceea, primele
două sfinte îi dau o furcă și o vârtelniță care
lucrează singure, neimplicând efortul femeii,
în vreme ce sfânta Duminică îi oferă o tipsie,
obiect cu evidente trimiteri spre culinar și spre
hrana răsplătind truda săptămânală. Mai mult,
sfânta Duminică îi dăruiește o cloșcă cu puii de
aur, sugestie a maternității protectoare.Să nu
scăpăm din vedere însă că toate obiectele dăru-
ite sunt din aur, valoroase pentru a-i fi de folos
tinerei, dar nu trebuie omis faptul că aurul este
considerat „simbol solar și întruchipare a per-
fecțiunii, regalității și divinitătii”( Ivan Evseev,
Dicționar de simboluri, București, Editura Vos,
2007, p. 48, s.n.), atribuindu-i-se „proprietăți
apotropaice și tămăduitoare”( Ibidem, p. 48).
În același timp, cititorului nu poate neglija că
fiecare dintre cele trei sfinte îi oferă un „corn de
prescură” și câte „un păhăruț de vin”. Cu alte cu-
vinte, cele trei sfinte îi oferă femeii plecate în că-
utarea soțului pâinea și vinul: „Si luând pâinea,
mulțumind, a frânt si le-a dat, zicând: „Acesta
este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi; aceas-
ta să faceți întru pomenirea Mea!” Asemenea
și paharul, după ce au cinat,zicând: „Acest pa-
har este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu,
cel ce se varsă pentru voi.( Luca;22; 19, 20). În
această situație, femeia se află în situația unei
împărtășanii, intră în alt orizont decât acela al
lumii basmului, din care ea vine. Cu atât mai
mult cu cât ea trebuie să coboare intr-o peșteră
unde se află altă lume. Cel care o conduce este
un ciocârlan șchiop ale cărui atribute sunt re-
cunoscute. Șchiop fiind, contactul lui cu teres-
trul este simțitor redus, pasărea contând , după
un Gaston Bachelard, ca „metaforă a aerului și
a ascensiunii”. Dictionarul de simboluri reține
că prin trecerile „sale succesive de la pământ
spre cer și de la cer spre pământ leagă cei doi
poli ai existenței: ea este un fel de mediatoare”(-
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, forme, figuri,
culori, numere, Volumul 1, București, Editura
Artemis, 1995, p. ). Acest simbolic ciocârlan o
duce pe femeie într-o lume paralelă, rai( „era
un raiu, nu alta”), dar și univers unde adevăru-
rile esențiale nu mai sunt ascunse:„Atunci ea,
deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită
mai cu băgare de seamă și îndată cunoaște po-
dul cel minunat din ceea lume și palatul în care
trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin...”.
Pentru a ajunge la soțul său, femeia trebuie
să renunțe la darurile celot trei sfinte, care, spe-
cifice femeii, lucrau singure, fiindcă ea trebuie
să se prezinte lui Făt Frumos în frumusețea și
simplitatea feminității sale. Dar și pentru a se
putea face abia acum nunta ca autentic început:
„Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că
Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat.
Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată,
cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a
mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai
cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de
față părinții împărătesei lui și crescătorii săi,
baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră
împărătească, pe care i-au pus în capul mesei.
Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare
și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei
nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a
sfârșit”. Dincolo de semnificațiile cunoscute,
nunta marchează aici triumful umanului asu-
pra degradantei condiții a animalității!
■
20
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
memoria literară
George Bacovia - un solitar
(1881-1957)
■ Constantin Cubleșan
Simbolismul este introdus în literatura noas-
tră de către Al. Macedonski, primul teore-
tician al acestuia, semnând mai multe arti-
cole programatice între care două de importanță
majoră, în 1892 („Poezia viitorului”) și în 1899
(„În pragul secolului”), având caracterul unor
adevărate manifeste literare, acesta coagulând în
jurul revistei Literatorul și a cenaclului său, o în-
treagă pleiadă de tineri scriitori care vor constitui
generația simbolistă la noi. Reprezentativ pentru
acest curent este însă George Bacovia, și el gravi-
tând în jurul salonului literar al lui Macedonski,
în care citește poezii, unanim apreciate, pentru ca
în 1916, la apariția volumului Plumb (reprezen-
tând debutul editorial, după ce publicase în mai
multe reviste ale momentului), critica literară să
aibă revelația unui nou mod de a scrie poezie, în
manieră simbolistă (cu filiații în decadentismul
baudelairean și mai ales în atmosfera morbidă a
liricii lui Maurice Rollinat).
George Bacovia, pe adevăratul său nume
George Andone Vasiliu, s-a născut la Bacău (17
septembrie 1881) în familia unui modest comer-
ciant, Dimitrie Vasiliu. În copilărie învață limba
germană și urmează Școala Primară Domnească,
Gimnaziul „Ferdinand” din orașul natal, apoi
Școala Militară din Iași, de la care se retrage nesu-
portând regimul cazon („Liceu, - cimitir/ Al tine-
reții mele -/ Pedanti profesori/ Și examene grele
/./ Liceu - cimitir/ Al tinereții mele -/ În lume
m-ai dat/ În vâltorile grele,/ Atât de blazat...” -
Liceu), pentru ca să-și ia bacalaureatul tot la Bacău;
se înscrie la Facultatea de Drept din București,
pe care o abandonează și urmează Facultatea de
Drept din Iași, pe care o absolvă dar nu practică
magistratura; va funcționa la Școala Primară din
Bacău, la Călugăra, suburbie a Bacăului, copist
la Prefectura Bacău, din 1913 devine ajutor con-
tabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și
demisionează. În 1914 este internat la sanatoriul
Dr. Mărgăritescu din București, pentru ca întors
la Bacău să devină, în 1925, primul director al re-
vistei Ateneul cultural. E pasionat de muzică și de
desen, dar colaborările cu poezii la revistele litera-
re îl impun în conștiința publică. Îi apar volume-
le: Plumb, 1916, Scântei galbene, 1926, Bucăți de
noapte, 1926, Poezii, 1929, Cu voi..., 1930, Poezii,
prefață de Adrian Maniu, 1934, Comedii în fond,
1936. În 1932 și apoi în 1935 este distins cu Medalia
Meritul Cultural pentru ca în 1934 să primescă
Premiul Național de Poezie. După război publică
în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care este
criticat de autoritățile comuniste și marginalizat,
dar la mijlocul anilor ,50 este repus în drepturi și
sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor. În 1956 i
se publică volumul Poezii. Moare la 22 mai 1957 în
locuința sa din București.
Fire sensibilă, de un pesimism organic, poetul
resimte astfel, copleșit de tot răul secolului (mal
de siecle), într-o singurătate apăsătoare, toată
mizeria lumii contemporane („Întreg pămân-
tul pare un mormânt”). Provincialismul, pe care
l-au văzut în poezia sa toți comentatorii și care
există cu evidență, trebuie înțeles în plenitudinea
metaforei acesteia: o lume marginală, bolnavă de
o maculare socială generală, în condițiile unei
existențe materiale precare, depresive: „De-atâtea
nopți aud plouând,/ Aud materia plângând (.)
Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbu-
șesc” (Lacustră). E un secol crepuscular în care
totul pare veștejit, aflat în pragul mortificării,
poetul însuși trăind această decădere implacabilă
spre moarte: „Ce chiot, ce vaiet în toamnă (.)
Pământul la dânsul ne cheamă” (Melancolie).
Întreaga poezie bacoviană se află sub semnul me-
lancoliei: o stare copleșită de tristeți funciare pe
care el o poetizează asumată biografic: „Iubit-o,
și iar am venit./ Dar astăzi, de-abia mă mai port
-/ Deschide clavirul și cântă-mi/ Un cântec de
mort.// Și dac-am să cad pe covoare/ În tristul,
tăcutul, salon -/ Tu cântă nainte, iubit-o,/ Încet,
monoton” (Trudit). Monotonia e a toamnelor,
atât de prezentă în primele sale volume. E un poet
citadin, firește, un poet al naturii parcurilor mo-
horâte, al cimitirelor ca fundal peisagistic, totul
văzut în culori contrastante de alb și negru, în
nota specific simbolistă, realizând astfel, cu un
soi de tandrețe melodică, o atmosferă frisonată
de sentimentul zădărniciei: „Copacii albi, copacii
negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu,
funerar./ Copacii albi, copacii negri.// În parc
regretele plâng iar.// Cu pene albe, pene negre/
O pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular./
Cu pene albe, pene negre.// În parc fantomele
apar.// Și frunze albe, frunze negre;/ Copacii
albi, copacii negri;/ Și pene albe, pene negre,/
Decor de doliu, funerar.// În parc ninsoarea
cade rar.” (Decor). Ninsorile își vor face pre-
zența, cu insistență, în volumele ulterioare când,
odată cu înaintarea în vârstă, glacialitatea orașu-
lui, cu elementele sale vitale (corbii, ca în poeziile
lui Tradem), amorțite și ele, îl vor învălui cu grave
aduceri aminte, marcându-i existența: „Un hoit,
un corb, un câmp, și eu,/ Iarnă. și-ncepe a nin-
ge -/ Ninsorea-mprejur cu cerul s-atinge./ - O,
corb!/ Ce rost mai are -un suflet orb./ Ce vine
singur în pustiu -/ Când anii trec cum nu mai
știu,/ O, corb!/ Ce rost mai are-un suflet orb./ -
Chiar! (.) Târziu, și ninge, noaptea se lasă,/ Sunt
singur acum./ Iată orașul, nimeni pe drum -/
Pace, nimic, am ajuns acasă!” (De iarnă).
Sentimentalismul tandru al amorului aduce
rezonanțe eminesciene. De altfel, întreaga poe-
zie bacoviană stă sub semnul eminescianismului,
filtrat printr-o psihoză morbidă, al emoțiilor inti-
me din spații închise, izolate, căci, dacă la autorul
Florii albastre, iubita apare într-o natură mirifică,
solară, la autorul Plumb-ului, aceasta animă un
interior bolnav căruia doar căldura afectivității
sale îi dă o anume vigoare sanitară: „Te uită cum
ninge decembre./ Spre geamuri, iubito, privește
-/ Mai spune s-aducă jeratic/ Și focul s-aud cum
trosnește.// Și mână fotoliul spre sobă,/ La horn să
ascult vijelia,/ Sau zilele mele - totuna -/ Aș vrea
să le-nvăț simfonia.// Mai spune s-aducă și ceaiul,/
Și vino și tu mai aproape; -/ Citește-mi ceva de la
poluri,/ Și ningă. zăpada ne-ngroape.// Ce cald
e aicea la tine./ Și toate din casă mi-s sfinte; -/ Te
George Bacovia.	Sculptură de Radu Dumitru
uită cum ninge decembre./ Nu râde. citește na-
inte.// E ziuă și ce întuneric./ Mai spune s-aducă
și lampa -/ Te uită, zăpada-i cât gardul,/ Și-a prins
promoroacă și clampa.// Eu nu mă mai duc azi aca-
să./ Potop e-napoi și nainte,/ Te uită cum ninge
decembre,/ Nu râde. citește nainte” (Decembrie).
Tristeți, singurătăți, atacuri de ftizie ș.a., devin mo-
tive frecvente în lirica bacoviană. Iubirile sunt pier-
dute (ratate, neîmplinite) și doar iluziile acestora
mai susțin evocări romanțioase pe care le rostește
melodic în ceasuri de reverii nocturne, autumna-
le: „S-a dus albastrul cer senin/ Și primăvara s-a
sfârșit -/ Te-am așteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai
venit!// Și vara, cu nopțile ei,/ S-a dus, și câmpu-i
veștejit -/ Te-am așteptat pe tângă tei,/ Tu, n-ai ve-
nit!// Târziu, și toamna a plecat,/ Frunzișul tot e ră-
vășit -/ Plângând, pe drumuri, te-am chemat,/ Tu,
n-ai venit!// Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,/ De
mine-atunci nu vei mai ști -/ Nu mai veni, e prea
târziu,/ Nu mai veni!” (Ecou de romanță).
Preocupări sociale par a-l revigora, compu-
nând, în versuri protestatare, în maniera acelorași
decepții existențiale, manifeste de adeziune, dar
lumea muncitorilor e la fel de tristă și umilă: „Din
streșini picură./ Și-un zvon de vremuri mari -/
Să mai surâd numai o clipă -/ Sculați, ai muncii
proletari!// Din zările ce se deschid/ Se duc ne-
înțeleși ghețari -/ Sub cer cu cântece și flori -/
Sculați, ai muncii proletari!” (Spre primăvară).
Universul inspirației lui George Bacovia e cel
al tristeților decadente, lăuntrice; impresionat de
mediul ambiant, lovit de o maladivă descopunere
(„Carbonizate flori, noian de negru./ Sicrie ne-
gre, arse, de metal,/ Vestminte funerare de man-
gal,/ Negru profund, noian de negru.” - Negru),
resimțind peste tot plictisul ucigător al provinciei
(„E miros de cadavre”), își prefigurează însuși, re-
semnat, ținuta finală: „În veșmintele-mi funebre/
Mă închid ca și un mort” (Poem în oglindă).
De o densitate dramatică, cu accente febrile
duse până la tragismul existențial, volumul Plumb
este cel reprezentativ pentru originalitatea puter-
nică a creației lui George Bacovia, impusă pe co-
ordonatele majore ale simbolismului românesc.
Următoarele volume sunt bogate variațiuni pe
aceleași teme, întregul operei sale poetice adău-
gând cote de altitudine artistică de mare profun-
zime la vârful piramidei scrisului modern al vea-
cului nostru trecut.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
21
cărți în actualitate
Recuperarea necesară
a lui Ioan Barac
■ Adrian Lesenciuc
n ciuda popularității de care s-a bucurat în
timpul vieții, Ioan Barac a fost uitat aproa-
pe complet. O ediție a operei lui Barac a
devenit necesară, cu atât mai mult cu cât lucră-
rile sale, risipite, în foarte mare măsură necu-
noscute, sunt de regulă trecute cu vederea de
istoricii literari. Singurele referințe importante
dedicate vieții și operei sale, lucrările lui Ion
Colan și Gh. Bogdan-Duică, sunt aproape ne-
cunoscute. Tocmai de aceea, apariția unei pri-
me colecții de texte scrise, adaptate, prelucrate
sau traduse de Ioan Barac, este un eveniment
editorial, chiar dacă proiectul acestei readuceri
în lumină a respectivelor lucrări a trebuit să
zacă în așteptare mai bine de treizeci de ani.
Meritul îi aparține profesorului clujean Mircea
Popa, critic și istoric literar, student al lui Iosif
Pervain. Literatura română veche nu a rămas
singura preocupare a profesorului Mircea
Popa, dar recuperările din și/sau studiile criti-
ce la lucrările lui George Bariț, Ilarie Chendi,
Ioan Piuariu Molnar, Timotei Cipariu și Ioan
Barac sunt, de fapt, elementele de referință în
imensa operă de istoric literar. Revenind la
proaspăt apărutul op, acesta este rezultatul cer-
cetării metodice a lucrărilor ilustrului cărturar
brașovean în fondurile Academiei Române
- Mircea Popa s-a întors în Clujul studenției,
după anii de profesorat în Bihor, obținând în
1963 postul de cercetător științific în cadrul
secției de istorie literară și folclor a Institutului
de Lingvistică și Istorie Literară -, dar și a altor
scrieri edite. În urma recuperării acestor texte,
Mircea Popa a finalizat o primă formă a ediției
Georges Mazilu
Les anges presses, acrilic pe pânză, 38 x 46 cm
Barac în 1989, pe care a propus-o spre publi-
care editurii Minerva în colecția „Restitutio”,
dar manuscrisul s-a pierdut. Abia în 2021, cu
sprijinul financiar al Primăriei Municipiului
Cluj-Napoca, a putut fi publicată lucrarea inti-
tulată Scrieri (lucrări originale, traduceri și pre-
lucrări)1 la Casa Cărții de Știință, beneficiind
de îngrijirea ediției și prefața profesorului clu-
jean, notele și comentariile aparținând acelu-
iași profesor și fostei sale doctorande, criticul
și istoricul literar Maria Vaida.
Cartea cuprinde opera tipărită și lucrările
rămase în manuscris, însoțite de o amplă pre-
față și de o notă la ediție. Scrierile recupera-
te sunt arhicunoscuta Istoria despre Arghir cel
frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită
crăiasă, adică O închipuire supt care se înțăle-
ge luarea Țării Ardealului prin Traian chesariul
Romei (publicată în 1901 la Sibiu și reeditată,
începând cu 1802, la Brașov, în alte încă 23 de
ediții până în prezent); Gratulație întru cinsti-
rea preasfințitului domn Vasile Moga, episco-
pul neunit din M/arele/ Principat al Ardealului
(1811); Psaltirea fericitului Proroc și Împărat
David (1920) ; Risipirea cea de pre urmă a
Ierusalimului, care s-a împlinit după cuvân-
tul ce s-a zis că nu va rămâne piatră pe pia-
tră. Scoasă din cartea lui Iosif Flavie pre scurt
și în nouă cântări în stichuri alcătuită de Ioan
Barac, magistratual translator al Brașovului
(1821); O mie și una de nopți. Istorii arabicești
sau Halima, întâia dată tradusă din nemțește de
Ioan Barac, magistratual translator, vol. I-VII
(1836-1840); Toată viața, istețiile și faptele
minunatului Tilu Buhoglindă, cele de râs și mi-
nunate la cetire, spre trecerea de vreme în zilele
sau ceasurile omului cele de odihnă, după limba
nemțească tălmăcită (1840); Nașterea și toată
viața minunatului Piticot de un cot și cu barbă
cu tot. Din limba nemțească scoasă și cu stihuri
alcătuită de Ioan Barac, magistratual translator
(1842); Cei trei frați gheboși sau trei bărbați și
o muiere. O istorie comică în versuri, alcătuită
de Ioan Barac (1843); Traghedia lui Samson în
cinci perdele care odinioară s-au producăluit în
Teatrul împărătesc din Viena în limba nemțeas-
că (1946) și postumele Rătăcirile și întâmplări-
le lui Odiseu (1877), Moartea Polixeniei Radoc
(1893) și O paradigmă a leneșului Pipelea
Gâscariul (1916). În afara acestora, Mircea
Popa a inclus în volum versuri publicate în
periodicele Foaia duminecii și Foaie pentru
minte, inimă și literatură, publicistică tipărită,
plus o serie de lucrări din manuscrise, dintre
care cele mai cunoscute sunt Jalea famelii ră-
mase la moartea Prea Sfântului Domn Nestor
Ioanovici, Episcopul Eparhiei diețezană neuni-
tă a Aradului în anul 1830; Jalnice moralitețuri
despre boala cea înfricoșată holera; Moașa Eva;
Vicleșugul femeiesc; Întâiul corăbier; Bunătatea
și înalta milostivire a craiului Chiru al perșilor;
Adelaida; Graiuri moralicești într-o istorioară a
unuia Loreti; Cartigam; Metamorfoze (Ovidiu);
Nașterea, viața și peirea lui Iuda Iscarioteanul
sau Hamlet. Prințul de la Dania. Paginile de
creații originale, multe dintre ele ocazionale
(dedicate episcopilor Moga și Ioanovici, sau
Polixeniei Radoc), altele scrise pentru a umple
spațiile goale din presa brașoveană, de tradu-
ceri sau prelucrări semnate de Ioan Barac oferă
o imagine de ansamblu asupra primei jumătăți
a secolului al XIX-lea, între 1801, anul primei
lucrări a ilustrului cărturar brașovean și 1848,
anul moții sale, simplu de rezumat în ceea ce
privește ponderea receptării după cum urmea-
ză: „Într-o vreme în care literatura cultă româ-
nă se putea lăuda cu puține opere în versuri
(Ioan Budai Deleanu era un mare necunos-
cut, pentru că opera îi rămăsese în manuscris,
în timp ce Mihai Halici, Valentin Frank von
Frankenstein și Teodor Corbea, care ilustrează
scrisul românesc religios, rămăseseră aproape
îngropați în uitare), Ioan Barac reprezintă, ală-
turi de Vasile Aaron, singura ipostază lirică pe
teren transilvan, demnă de a fi luată în seamă”
(p.9).
Recuperarea operei lui Ioan Barac este nece-
sară din multiple motive, pe care le prezintă și
susține profesorul Mircea Popa, în încercarea
de a recupera nedreptatea pe care i-a făcut-o
biograful Gh. Bogdan-Duică, cel care nu a gă-
sit „nimic serios” în scrierile lui Barac, sau Ion
Colan, care a legat producția lui Barac doar de
filonul popular. Cu un credit important din
partea lui G. Călinescu, autorul uneia dintre
istoriile canonice ale literaturii române, care
găsește semne ale lirismului autentic în Istoria
lui Arghir..., Ioan Barac se dovedește a nu fi
un simplu compilator, care a contribuit doar
la extinderea culturii de masă prin traducerea
și prelucrarea unor texte din limbile maghiară
și germană. El este, și o susține cu fermitate și
argumente profesorul Mircea Popa, un precur-
sor al cântecului de lume al lui Pann - de fapt
această contaminare s-a produs dinspre Barac
înspre Pann, o dovedesc atât scrierile lui Ion
Mușlea, menționat de editorul operei, cât și
cele ale lui George Ucenescu sau Iosif Barac,
22
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
fiul cărturarului; expresia lui Mircea Popa este
concludentă și ilustrativă: „Barac a devenit un
fel de Anton Pann avant la lettre” (pp.43-44)
-, de asemenea un reprezentant important
al romantismului incipient, numit de Virgil
Nemoianu Biedermeier Romanticism, prin cul-
tivarea intimității idilice, a utopismului bazat
pe armonia universală, a fabulosului popular
cultivat ca motiv preromantic, a tentației jo-
cului și încifrărilor concettiste. Iată un scurt
argument privitor la cultivarea temelor și for-
melor romantismului incipient: „Sentimentul
zădărniciei omenești este pus la Barac în co-
relație cu acela moral al inutilității cultivării
vanităților și orgoliilor umane în detrimentul
valorilor perene de demnitate și dreptate, căci
în fața morții toți suntem egali” (p.19).
În plus, Barac nu cultivă versuri fără vreo
punte de legătură cu „of”-urile și „ah”-uri-
le poeților munteni, în raport cu care Mircea
Popa descoperă „similitudini și identitate de
atmosferă”. Dar sentimentalismul preromantic
al lui Barac nu este singurul argument care să
necesite repunerea în dezbatere a operei sale.
„Partea de rezistență a operei lui Barac trebuie
căutată în traducerea și prelucrarea celor mai
cunoscute „cărți populare” europene”, susține
Mircea Popa (p.43), iar de aici, prin versifi-
carea marilor povești ale Europei Centrale și
Apusene, dar și a celor din Orient, trecute prin
filtrul traducerilor în germană sau maghiară,
Ioan Barac cultivă gustul pentru roman sau
„foamea de poveste”. N-ar trebui uitată nici ac-
tivitatea sa jurnalistică, deși „Foaia duminecii”
pe care a scos-o la Brașov s-a dovedit a nu răs-
punde gusturilor publicului român și, în mod
obligatoriu, nici acțiunile sale de coagulare a
unei comunități scriitoricești, fiind unul din-
tre cei doi brașoveni membri ai Societății de
la 1821, alături de boierii munteni care au în-
ființat-o. Concluzia lui Mircea Popa devine și
concluzia prezentei recenzii: „[...] Ioan Barac
merită, după atâția ani de tăcere și uitare, o în-
țelegere nouă și adâncită a întregului său eșa-
fodaj de construcții versificate inclusiv de pre-
ocupările care trimit spre modul de existență
antonpannesc” (p.54). La ceastă concluzie se
mai poate adăuga doar atât: pentru o înțelegere
nouă și adâncită, opera lui Ioan Barac trebu-
ie citită și interpretată contextual, iar acum o
bună parte a ei se regăsește cuprinsă în opul
editat de profesorul clujean, iar contextualiza-
rea este pregătită de același profesor în studiul
introductiv al lucrării.
Note
1	Ioan Barac. (2021). Scrieri (lucrări originale,
traduceri și prelucrări). Ediție îngijită, prefață și
notă asupra ediției de Mircea Popa. Note și comen-
tarii de Mircea Popa și Maria Vaida. Cluj-Napoca:
Despărțământul Cluj al ASTREI/ Casa Cărții de
Știință. 568p.
2	Prima ediției a psaltirii lui David în traducerea
lui Ioan Bărac a fost publicată în 1807, dar cea mai
cunoscută este cea din 1816, apărută la Brașov, la
Tipografia privilegiată a lui Francisc de Schobeln,
prin tipograful Fridrich Herfurt și pe cheltuiala lui
Constantin Boghici. În paginile lucrării coordoan-
te de profesorul Popa este redat textul prefeței în
versuri la ediția din 1820, publicată de asemenea la
Brașov.
■
Un an bun pentru poet, un
an bun pentru traducător
■ Ștefan Manasia
Marin Mălaicu-Hondrari
Urmele încercării
Bistrița, Editura Charmides, 2021
Anul literar 2021 a fost, într-un anumit fel,
anul lui Marin Mălaicu-Hondrari: premiul
acordat de revista Observator cultural și
sponsorizat de Institutul Cervantes, pentru cea mai
bună traducere din spaniolă a anului, răsplătește atît
cartea lui Fernando Aramburu, Patria, evidențiată
acum, cît și travaliul de a transpune în românește -
jumătate de viață de om - autori extrem de diverși
(dar similari prin rafinament) ca Federico Garda
Lorca, Julio Cortazar, Roberto Bolano, Mariana
Enrfquez sau Juan Gabriel Vasquez - despre ultimii
doi am și scris pentru cititorii noștri.
MMH, cum îl voi numi mai departe, este unul din-
tre puținii scriitori pursînge (sau profesioniști, sau cu
un stil de viață americanizat) din literatura română.
Prozator și poet, scenarist de film și traducător, amfi-
trion și organizator de festivaluri și tabere de literatură,
viața lui orbitează parcă dintotdeauna cititul & scrisul.
Biologic (n.1971, Sângeorz-Băi), aparține - ca și V. Leac
sau C. Acosmei - unui interregn generaționist, făcînd
ligatura nouăzecismului cu acneica civilizație poetică
douămiistă. De fapt, prima lui carte de versuri, Zborul
femeii pe deasupra bărbatului (Eikon, 2004) revizita,
fără prea mare folos, poetici muribunde (Gellu Naum,
Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu), asfixiate ulterior de
cohorte de epigoni. Atras mai degrabă de șaizeciști
decît de optzeciști/nouăzeciști, imun la poezia viscera-
lă, mizerabilistă, punk - cristalizată ca metamfetamina
la începutul anilor 2000 - așa se arată MMH în Zborul
femeii pe deasupra bărbatului. O anume privire cere-
monioasă asupra lucrurilor, capacitatea de a distinge
punțile secrete dintre lumi erau însă prezente acolo și
asta ne-a plăcut. Abia a doua carte de poeme, La două
zile distanță (Charmides, 2011), profilează convingător
un poet meseriaș, care trăiește precum scrie, unul din
rarii experiențialiști-senzualiști din literatura româ-
nă - confundată adesea cu o banală muncă de birou.
Recitită astăzi, cartea are splendoarea ei, frumusețea
unui clasicism narativ pus pe șotii. Nicanor Parra, po-
etul din care MMH a tradus cu/de plăcere, exercită,
aici, o influență benignă. Dar semnătura autorului din
Sângeorz e scriitura aceasta deopotrivă provocatoare și
clasică, ironic-mușcătoare și senină, forînd în depozitul
de traume după epifania care te duce mai departe.
Parcimonios cu editarea propriilor poeme, MMH
a publicat abia în 2021, tot la Charmides, în colecția
GREAT’s, a treia colecție de versuri, urmele încercă-
rii. Rod al experiențelor - ratări, lovituri norocoa-
se, revelații - urmele încercării este o mică bijuterie.
Ironic & tonic, personajul acestei poezii are ceva de
cloșard beckettian ajuns pe cai mari, fisurînd cu ma-
ximă plăcere calmul & luxul hipsteresc. De-ar fi să
citez numai din poemul de deschidere, O, frumoasele
zile de muncă!, cosmogonie „corporatistă” de neui-
tat: „În week-end-uri ieșeam cu băieții,/mă uitam
la filme porno și eram plin de viață./Plecam la team
building la munte și la mare,/ne dădeam de zor în
scrînciobul marxismului, cîte o colegă mai rămînea
graviduță./O, frumoasele zile de muncă!//Acum am
o soție bătrînă și frumoasă,/mușc dintr-un măr cu
dinții din copilărie,/zac pe șezlong lîngă piscina/în
care se bălăcesc nepoții noștri:/ce i-aș mai împușca
uneori,/mama lor de îngerași.” Sintagme obsolete ca
„aerul tare al amintirilor” și „o inimă mică” sînt (re)
contextualizate autoironic în imagini/metafore tari:
„Dacă aș putea încremeni aici,/dacă aș putea să re-
zist în aerul tare al amintirilor/măcar cît rezistă cubul
de gheață în pahar” și/sau, mai ales, „Mai bine așa:/o
inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie în-
vechit.” Și, în general, MMH construiește un întreg
imaginar al periferiei, al estropiaților, al (e)migran-
ților. Totul se convertește în autentică poezie aici, în
urmele încercării. Dacă urmele sînt despre pierdere,
dragoste alterată, despre viață crudă & neiertătoare,
încercarea are întotdeauna haloul eroizant, ca imnul
arhicunoscut al unei echipe de fotbal englezești.
Urmele încercării: poem ce împrumută titlul colec-
ției sau titlu care pare la îndemînă doar ca să îți scape
ușor printre degete, trimițîndu-te - prin ce capriciu?
- la încercarea scriitorului, proza inclasificabilă a lui
Tudor Țopa? Urmele încercării: schițe și proiecte
care nu s-au mai transformat în romane (cum erau,
la vremea lor, Cartea tuturor intențiilor sau Lunetistul
sau Apropierea), oare nu așa am putea vedea poemele
Aris sau viața ca o bandă de alergare și Luisa Casati,
aceste două universuri autotelice? Unele strofe/frag-
mente par introduceri perfecte pentru o proză scur-
tă: „Nu știu cum se făcea, dar de la o vreme/beam
numai prin hrube, niște localuri de mala muerte,/
cum zic spaniolii, în care eram doar noi doi,/ca niște
spectre invocate matinal/de dragostea noastră danu-
biano-pontică/și cînd ieșeam de acolo era mereu o
lumină dumnezeiască/blîndă și caldă, ne mergea di-
rect la suflet/și atunci hainele de pe noi/nu erau mai
urîte decît strada.” (Urmele încercării)
Lui MMH i-a reușit, în volumul de față, o voce
lipsită de stridențe, profundă și insinuantă, ale cărei
aventuri le poți asculta/urmări de mai multe ori, fără
să te plictisești; o revizitare nefandosită a trecutului
personal, a poeticilor perfect asimilate. Și nu e asta
dorința secretă a fiecărui poet?
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
23
O antologie
Gheorghe Grigurcu
■ Andreea Zavicsa
Recent, la Editura Academiei Române a
apărut antologia O sută și una de poe-
zii de Gheorghe Grigurcu, un volum
necesar și așteptat, deoarece reunește în pagi-
nile sale poeme din mai bine de 40 de volume
individuale de versuri publicate de autor de-a
lungul carierei. În studiul introductiv pe care
îl propunea „în loc de prefață”, criticul Mircea
Moț subliniază importanța debutului în poezie
al lui Gheorghe Grigurcu, observațiile pe mar-
ginea volumului Un trandafir învață matemati-
ca (1968) fiind valabile pentru integrala operă
poetică a distinsului autor. Criticul se referă
la subtilitatea cu care poetul preferă anumite
specii, cum ar fi critica, eseul și, bineînțeles,
poezia, pe alocuri asemănând viziunea poeti-
că a lui Gheorghe Grigurcu formulei artistice
practicate de Ion Barbu: „(...) imaginarul în-
suși se legitimează în primul rând sub nobila
emblemă a Poeziei, ce filtrează realul, consu-
mându-i substanța alterabilă, pentru a-i impu-
ne formele imuabile și tiparul etern.” Mircea
Moț comentează, de asemenea, implicațiile
simbolice ale ochiului și ale oglinzii în poezia
lui Gheorghe Grigurcu. Din punctul de vedere
al criticului, cuvântul poetic trece prin filtrul
oglinzii și al ochiului contemplator pentru a-și
câștiga eternitatea în afara realității perisabile,
degradabile. Selecția poemelor din antologia
de față păstrează nealterată chintesența ver-
surilor de debut, ba chiar înnobilează și com-
pletează perspectiva auctorială prin atingerea
unor teme și motive relevante în spațiul poetic
contemporan.
Parcurgând această antologie, este limpede
că cititorul asistă la însăși conturarea unei ex-
periențe poetice aparte. În imaginarul poetului,
„soarele citește”, „viitorul se hrănește cu litere
zgribulite”, „scriitura e încordată cum o armă”
sau „obiectele-nghit cocoloașe de hârtie”. Scrisul
este ceremonial, dar nu se mai referă doar la
instanța creatorului, ci implică transcendentul
și chiar materialul poetic care se modelează pe
sine însuși pentru a calchia realitatea brută.
Metapoezia practicată de Gheorghe Grigurcu
este una dintre direcțiile principale surprinse
în antologia de față, aprofundând cu deosebită
subtilitate valențele mitico-simbolice ale crea-
ției și ale elementelor creatoare. Mai mult decât
atât, cititorul este invitat să ia parte la scrierea
amplului Poem care îi conține întreaga esen-
ță umană și divină totodată: „Spune Adevărul
motivul va veni la urmă/ rostește-te când simți
că nimic nu se va mai putea schimba/ fii liniștit
căci oameni se-mbulzesc/ doar ca să te-mpingă
înăuntrul tău (...) ei au ascuns micul tău uni-
vers/ și tu trebuie să-l cauți să-l cauți” (Spune
Adevărul).
Veritabilă ars poetica în maniera lui Gheorge
Grigurcu, Scriptor, poezia cu care se închide
antologia, surprinde crezul artistic al auto-
rului, menirea actului poetic, precum și rolul
demiurgului în organizarea și moșirea textu-
lui. Poetul este Providența, este cel care are
drepturi asupra realității și îi poate modifica
substanțial esența, eternizând-o prin cuvinte:
„s-asmuți lucrurile unul împotriva altuia/ cu
blândețe cu paciență cu tristețe/ ca și cum le-ai
învăța Viața/ să lași lucrurile să se lovească/ să
se știrbească să crape/ să se fărâmițeze puțin
câte puțin/ ca și cum le-ai insufla Eternitatea”
(Scriptor). În aceeași cheie, multiple alte poe-
me cuprinse în volumul antologic pun în lumi-
nă concepția despre creație și despre rezervo-
rul imaginativ al poetului Gheorghe Grigurcu.
Soarele este nu doar emblema în jurul căreia se
conturează universul poetic, ci și întâiul cititor
al textului, dacă nu chiar făuritor al lui. El este
„ochi ce se scaldă-n/ cel mai rezonabil Cuvânt/
citit în ziare fiindcă nu mai/ făurește Lumea”
(Astfel Soarele).
Dominantele liricii lui Grigurcu sunt trans-
gresarea realului, regăsirea sinelui și refugierea
acestuia înlăuntrul poeziei, înțeleasă ca treaptă
superioară a traseului existențial. Spațiul con-
cret, exterior ființei poetice devine materie pri-
mă a exprimării lirice, care înnobilează obiș-
nuitul, mundanul și îi conferă șansa la veșnicie,
după cum observa și Mircea Moț în prefața vo-
lumului, vorbind despre valențele debutului în
poezie al criticului Gheorghe Grigurcu: „Căci
textul poetic este în fond expresia unui demers
profund și complex, istovind programatic for-
mele perisabile ale realului, spre a descoperi și
propune forme eterne. Nu o laudă a lucrurilor
este poezia lui Gheorghe Grigurcu, ci o expre-
sie a gestului temerar de a le elibera de condiția
lor vremelnică.”
Un alt poem care transmite în mod deose-
bit de sugestiv atitudinea artistică adoptată de
Gheorghe Grigurcu se intitulează Constatare
simplă. În doar opt versuri, poetul concentrea-
ză întreaga misiune a liricii, adică înmagazina-
rea tuturor imaginilor și a fațetelor realului pe
care doar ochiul poetic, contemplator le poate
transfigura artistic: „Atâtea și-atâtea imagini/
ne-apar în față/ în timp ce vorbim/ în timp ce
scriem/ în timp ce iarăși vorbim/ în timp ce
scriem din nou/ izbăvind lucrurile/ de ele în-
sele.” Poetul nu se sfiește să propună versuri
pline de semnificații, îmbrăcate într-un limbaj
puternic expresiv: „imaginația se culcă deseori
cu realul/ dar nu poate fi fecundată” (Despre
imaginație). În viziunea autorului, poetica se
constituie din interferența celor două planuri
esențiale ale creației: spiritul imaginativ și rea-
litatea contingentă. Ca la Ion Barbu, realitatea
trebuie filtrată prin oglindă, pentru a se ajunge
la efectul de ludic și de puritate absolută. Tot în
prefața antologiei, Mircea Moț discută tocmai
acest aspect relevant al operei lui Grigurcu,
regăsit cu precădere în volumul de debut: „Un
trandafir învață matematica își conturează
semnificațiile în jurul ochiului și al oglinzii,
poli ai unei tensiuni lirice esențiale ce transcrie
în egală măsură atitudinea eului poetic față de
real și față de imaginarul înțeles ca univers al
formelor severe.”
În viziunea poetului, realitatea trebuie abor-
dată cu „puțin curaj”. Într-o poezie care se
intitulează chiar așa, Puțin curaj, Gheorghe
Grigurcu imaginează viața ca pe un fluid rezi-
dual, care trece, se scurge până la urmă, chiar
dacă provoacă dezgust și sfidează limitele su-
portabilului: „vai de apa netrebnică”, excla-
mă vocea poetică. Și totuși, imaginea vieții,
așa cum este ea, este o inepuizabilă sursă de
inspirație pentru poet. În versurile dedicate
Marianei Filimon, intitulate Pentru-a scrie,
poetul deconspiră mecanismul de creație și
adevărata rațiune poetică. Scrisul implică dra-
goste, libertate, uimire și, în același timp, nici
una dintre acestea. Ce primează este atenția:
„pentru-a scrie nu trebuie să fii uimit doar
foarte atent/ la ceea ce se petrece-năuntrul fic-
țiunii/ cum înăuntrul unei case în care trăiesc/
oameni ca tine ca mine.” Pentru Gheorghe
Grigurcu, poemul este „doar o simplă privire
asupra unui lucru/ care nu-și mai amintește
nimic” (Oprește poemul). Poezia nu mai este
doar creație, este un model de identificare a
propriului eu. Cu alte cuvinte, poemul este o
entitate de sine stătătoare, o personalitate, o
atitudine, o prezență individuală caracterizată
de nesiguranță. Lirica lui Gheorghe Grigurcu
promite cititorului ei solidaritate și un anumit
tip de complicitate, vizibilă mai ales din alege-
rea adresării directe în majoritatea poemelor.
Fascinante sunt, de asemenea, multiplele
poeme pur descriptive. Comparația insolită
este figura stilistică preferată de poet, surprin-
zând astfel universuri complementare și un
tip de sensibilitate aparte: „Începe ploaia mă-
runtă măruntă să roadă peisajul/ cum dinții
de șoarece” (Meteorologie). Nu întâmplător, în
poezia criticului literar, timpul este, la rândul
său, uman, primind caracteristicile unui genti-
lom ce impune respect: „Pe peretele bătrânesc
protocolar/ un pendul/ o cravat-a Timpului/
unde-i sunt celelalte veșminte/ unde chipul de
praf iritat sub monoclu/ unde măcar mișcările
sale/ copiate după-ale noastre/ la xerox?” (De
timp).
Antologia O sută și una de poezii grupează
tematic câteva dintre sutele de poeme publi-
cate în diverse volume de Gheorghe Grigurcu.
De la dragoste, admirație, fascinație față de
univers și conștientizarea micimii sinelui în
raport cu Poezia care poate cuprinde și înnobi-
la totul, poetul descrie un traseu artistic către
cunoașterea de sine. Transcederea se face prin
cuvânt, care primește o importanță primordi-
ală în raport cu instanța creatoare, el trebuie
scris sau rostit, chiar divinizat: „Cu dragoste
Cuvântul uitându-l în sertar/ cum uiți batista
o monedă/ liber pe sine însuși lăsându-l așa/
cum Domnul te-a lăsat pe tine/ deși de-atât-
tea ori L-ai dezamăgit” (Cu dragoste Cuvântul).
Organizate sub un titlu plin de semnificații,
Incipituri, poemele lui Gheorghe Grigurcu
vorbesc despre puterea revelatoare a Poeziei de
a purifica și de a conserva preaplinul realității
brute, necizelate, imperfecte. Majoritatea ver-
surilor conțin persoana a II-a singular. Poate
că nu ar fi prea mult să considerăm că însăși
Poezia i se adresează Artistului, iar cititorul
asistă, pe tot parcursul volumului, la un dialog
providențial, capabil de a oglindi subtilitatea
lucrurilor simple și, pe alocuri, de neînțeles.
■
24
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
În căutarea cititorului
pierdut
■ Irina-Roxana Georgescu
Cătălina Bălan, Dorica Boltașu, Lia Faur,
Diana Geacăr, Irina-Roxana Georgescu,
Diana Epure, Emanuela Ignățoiu-Sora,
Cristina Ispas, Nora Iuga, Angela Marcovici,
Rozana Mihalache, Ștefania Mihalache,
Maria Pilchin, Angelica Stan, Suzănica
Tănase, Petra Torsan, Anca Zaharia
În căutarea cititorului pierdut
București, Editura Casa de pariuri literare, 2021
Antologia În căutarea cititorului pierdut
aduce în atenție un subiect declanșator
de discuții: condiția femeii scriitor în li-
teratura română, un soi de ghid de lectură, dar
și de comportament, deoarece „cititorul pierdut”
e chiar cititorul ideal, care nu face discriminări,
relaționări pe bază de gen, n-are parti-pris-uri și
nici nu judecă fenomenul literar în afara valorii
sale artistice.
„În căutarea cititorului pierdut nu e decât o
încercare de a pune pe hârtie lucruri știute, dar
deloc comode”, atrăgând atenția asupra faptului
că scriitoarele revin în canonul școlar, sunt nu-
meroase trimiteri la condiția scriitorului, la rolul
și la nevoile lui fundamentale, de a fi citit, res-
pectat, delimitat de text.
Cele 17 perspective asupra literaturii femini-
ne sunt pe cât de heteroclite, pe atât de incitante.
Provocarea de a ligatura cele două punți ale li-
teraturii: cea a scriitorului (indiferent de sexul
său) și cea a cititorului este, de fapt, miza acestui
proiect literar. Având vârste biologice și poetice
distincte, autoarele acestui volum întăresc ideea
că literatura este androginică. Proiectul - mar-
cat de tandrețea căutării celuilalt, dar și de o oa-
recare violență de a repune în drepturi ceea ce
Georges Mazilu	La balle bleue, acrilic pe pânză, 54 x 73 cm
trebuia demult făcut, și anume valoarea actului
creator, indiferent de genul său - accentuează
tocmai diversitatea mărturisirilor și forța amin-
tirilor, frumusețea concretă a literaturii.
Plecând chiar de la textul inițial, în care Anca
Zaharia precizează limpezimea raporturilor
dintre scriitor și cititor, faptul că „cititorul nu e
un dat, ci o cetate mică pe care o cucerești cu
greu”, periplul se încheie cu mărturisirea acele-
iași autoare: „dacă n-aș fi avut norocul să ajung
întâmplător la o facultate de Litere și n-aș fi citit
despre multiculturalism, otherness și toate mari-
le rele ale lumii pornite din convingeri mult prea
ferme, dacă n-aș fi citit Povestea slujitoarei și alte
mii de cărți, bune și rele, potrivite și nepotrivite,
astăzi aș fi fost o cititoare a unui singur gen lite-
rar, homofobă și credincioasă spre fanatică, așa
cum mă programase mediul primilor ani de via-
ță, n-aș fi făcut diferența prea bine între o ame-
nințare reală și aberantul risc ca două persoane
de același sex să vrea să-mi fure copilul.” Femeile
scriu, aleg subiecte la fel de problematice și de
dificile ca bărbații - nu este aici o competiție în
care iese învingător cel care folosește instrumen-
tele cele mai ascuțite? Femeile explorează teme
pe care bărbații le cunosc doar prin procură -
din mărturisiri, tratate de anatomie sau din alte
experiențe - de la maternitate, avort, viol, până
la fiziologia feminității. Cititorul, la rândul său,
trebuie să fie receptiv în a înțelege aceste feno-
mene, în a le asimila ca teme la fel de puternice
și de egal îndreptățite să fie așezate lângă altele,
ca iubirea, războiul, familia, istoria, moartea etc.
Unii dintre cititori învață asta abia după ce s-au
aruncat deja în luptă, „de cele mai multe ori fără
armele necesare și fără o înțelegere a contextului.
Cătălin* Bălan Dorica Boltașu Im Faur
Diana Geacăr Irina-Roxana GEORGESCU
Diana Ierwe Emanuela Ighăjoiu-Scra
Cristina Ispas, Nora Iuga Anglia Marcovici
Rozana Mihalache Șwania Mihalache
Mari* Pilchin Angelica Stan
Suzănica Tănase Petra Torsan Anca Zaharia
TOWMAIII Ot CkiSTIN* StANCU
In căutarea
cititorului pierdut
Asta dacă nu ești o excepție, dacă nu cumva ai
crescut într-o casă cu părinți scriitori - pentru
că la polul opus există varianta, mai des întâlni-
tă, de a nu ști că scriitorii sunt și vii, că trăiesc și
suferă prin noi, ceilalți, ba chiar că au vieți per-
sonale în afara literaturii” („În loc de prefață”).
Poți foarte ușor să blamezi, să cenzurezi, să ri-
diculizezi, să contești - mai ales când nu înțelegi
sau dacă nu vrei să înțelegi perspectiva celuilalt,
care, în literatură, este infinit mai nuanțată și
mai fertilă ca fond de discuții decât în real life.
Antologia oscilează între expunerea fermă a
unor idei care se îndreaptă spre puterea actului
de a scrie - „curajul poetului de a fi bun” (Nora
Iuga), luciditatea căutării de sine, lipsa de discri-
minare între femei și bărbați (Angela Marcovici),
„fluiditate, fragilitate, empatie” în raport cu „ba-
gajul genetic transmis de societatea patriarhală
și de Biblie” (Diana Geacăr), „literatura scrisă de
femei nu e o literatură minoră” (Cristina Ispas),
„sexul îngerilor” sau „atunci când scriitura e
bună, cititorului puțin îi pasă dacă autorul po-
sedă ovare sau uter”(Rozana Mihalache) - și
câteva frustrări școlărești, alimentate de absența
numelor de scriitoare în programa de examene,
fără să se cunoască faptul că, odată cu adopta-
rea modelului dezvoltării personale, orice autor/
autoare din orice epocă literară devine potrivit
pentru lectură și exemplificare, iar profesorul
are libertatea de a propune lecturi diversificate,
din orice perioadă literară; în plus, cititorul are
libertatea de a face selecții tot mai surprinză-
toare de titluri, în afara oricărui canon; cititorul
pierdut poate găsi repere de autoeducare, dar și
de emulație intelectuală. În căutarea cititorului
pierdut este un ghid perfect de orientare în li-
teratura contemporană feminină, de la prejude-
cățile și derapajele mentalitare notate de Dorica
Boltașu, la puzzle-ul cultural inventariat de Lia
Faur, trecând prin paradoxul amintit de Cătălina
Bălan, și anume că în ciuda libertății din litera-
tură, percepția asupra scriitoarelor și a literaturii
feminine este demotivantă, tributară a nenumă-
rate stereotipuri și nedreptăți.
Cartea este distribuită cu titlu gratuit, în ca-
drul proiectului Apropo de literatura scrisă de
femei.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
25
Și gata...
■ Christian Crăciun
„orice exilat poate fi un Ulisse, adică spre Ithaca,
adică spre centrul existenței sale”
Mircea Eliade
Scriitorul și publicistul Ciprian Apetrei a
avut o idee excelentă antologând vreo 40 de
povești ale unor oameni care au ales sau au
fost obligați să părăsească țara1. Prima trăsătură a
ansamblului de mărturii este diversitatea. A doua,
inevitabilă: interogația asupra identității. Toți expe-
rimentează „ceea ce este altfel decât la noi”, adap-
tarea la mediul cel nou, ca un fel de renaștere: alt
fel de relații între oameni, între om și oficialități
etc. În felul acesta, exilul devine un fel sui generis
de infantilizare: trebuie să înveți din nou gesturile
elementare. Sunt atâtea povești diferite ca epică, vi-
ziune și, firește, ca stil, încât impresia de viață im-
previzibilă este pregnantă. Avem - premeditat? - un
eșantion exemplar, se pot face studii sociologice pe
aceste fragmente de viață, de altfel nu teorii asupra
procesului emigrației găsim în carte, ci povești.
Destine. Tristeți. Bucurii. Oameni diferiți ca for-
mație și meserii (medici, actori, profesori, chimiști,
scriitori, bucătari, economiști, întreg evantaiul) își
descriu simplu experiențele. Cealaltă trăsătură co-
mună: căutarea identității între două, sau mai mul-
te, lumi. Unii cad între. Alții nu se regăsesc. Uneori,
această libertate pare că te închide: „Fără să-mi dau
seama, am fost prinsă în capcana dintre cele două
lumi și două ființe. Aveam o ființă de vară și una
de iarnă, una de «țară», de «acasă» și altă de «afa-
ră»”(Vanessa Tudor). Unii își planifică din timp
plecarea, alții iau o hotărâre bruscă, provocați de
circumstanțe. Impresionant este momentul în care
hotărârea plecării trebuie comunicată părinților.
Sau despărțirea de copii cu promisiunea: mă întorc
să te iau repede. Și trec, uneori, ani... Sau acela în
care trebuie să alegi cele câteva cărți pe care le poți
lua cu tine „dincolo”. O puzderie de gesturi banale
care devin dramatic semnificative. Diferite sunt, fi-
rește, formațiile autorilor, dar și țările despre care ei
vorbesc, o adevărată geografie aplicată pe destine:
de la Oman în Canada, din Japonia în Tenerife, plus
mai toate țările europene. Plutește un de ce în toate
narațiunile: de ce a trebuit să sufăr această ruptură?
„Am emigrat și între timp am iertat România” spu-
ne concluziv cineva.
Iau exemplul lui Miki Ota. Născută la Tokio. A lo-
cuit în Japonia, Suedia, SUA, România. Tatăl este ja-
ponez, mama din Pitești. Este cazul cel mai eclatant
din carte al unei „cetățenii” universale, al unei bio-
grafii identitare de dincolo de granițe. Sau cel al bul-
garului Grigori, găguz, ofițer în armata Republicii
Moldova, vorbitor de limba română, care, ajuns la
București, petrece ore întregi la Bellu, la mormântul
lui Eminescu, ale cărui versuri le recită. Sau traseul
familial-profesional al lui Edmun Napea: București-
Grenoble-Firenze-Washington-Paris-București.
Despre asta este această carte, despre oamenii care,
la un moment dat, și-au pus granița-n raniță, după
versul superb al Adei Milea, și, într-un fel sau altul,
au emigrat. Sau doar au călătorit prin lume. „Eu mi-
aș băga granița-n raniță/țara în raniță/și gata”. Acest
și gata ghilotinant spune esența emigrării. Despre
infinitul de nuanțe personale ale acestui „și gata”
este vorba. Despre un vitraliu atât de divers colorat
de personalități și circumstanțe, prin care intrând,
lumina realității exilului ne oferă un spectacol im-
presionant. Despre oameni sfâșiați sufletește, pen-
tru că au două „acasă” ca și cum ar avea două inimi.
Prin această distanțare se alcătuiește indirect și un
profund portret al țării, cu ale ei lucruri bune și cu
cele respingătoare, exasperante. Se pot discerne trei
perioade, cu emigranți deja diferențiați între ei: „fu-
giții” de dinainte de 89, cei plecați după 90, când
încă mai era calvarul vizelor și, în sfârșit, cei plecați
după 2007 când, intrând noi în UE, circulația devi-
ne liberă. Oamenii pleacă, cei mai mulți dintre ei,
pentru că nu mai suportă atmosfera de aici. Pleacă
la studii, pleacă să-și facă în condiții mai bune me-
seria, pleacă în căutarea unui învățământ mai bun
pentru copii, a unui sistem medical mai sigur, să
găsească o administrație mai comprehensivă, sau
pur și simplu din spirit de aventură, de cunoaștere,
de autodefinire prin comparație. Sunt și cazuri în
care se întorc (simbolic chiar cu un asemenea caz se
încheie cartea, familie de artiști, el scriitor, ea artistă
de jazz, reveniți după 20 de ani din Spania și sta-
biliți la Telciu, județul Bistrița-Năsăud). Sau mama
care se întoarce pentru că simte (cum numai ma-
mele pot și știu) că aici îi va fi mai bine copilului. Și
ei în consecință. Cum se vede, sunt cazuri în care
se pleacă pentru binele copilului și cazuri de reîn-
toarcere în același scop. Ambiguitate fundamen-
tală a condiției de exilat. Dar sunt și, să spun așa,
regrefări eșuate, oameni care se întorc sperând, dar
nu se pot readapta aici, și trebuie să plece din nou.
Rătăcitorii! Distanța face bine, și țara este mai lucid
observată de la o anume depărtare. Sunt priviri în
același timp îndrăgostite și critice, comparația este
modul de înțelegere și autodefinire. Spune Paul
Gabor: „Desprinderea este, printre multe altele, in-
tenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii
Georges Mazilu
Les trois poires, acrilic pe pânză, 46 x 55 cm
sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs,
este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de uto-
pie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult
asemenea preocupări lipsite complet de pragma-
tism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l
părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a
acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva
propriei tale persoane și a propriilor tale interese
Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o
continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la
distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede
mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se
urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți
oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți
analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explo-
rez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri
de foame, fără a face compromisuri mizerabile la
tot pasul”. Unii au plecat printr-o ruptură radicală
- „desprinderea” -, alții doar pentru un provizorat
al câștigului material care a devenit durată. Este
„plecarea în vederea întoarcerii”. Cu povești triste,
precum a femeii care muncește în Italia pe rupte,
trimițând toate economiile soțului din țară ca să ri-
dice o mândrețe de casă și, putând greu reveni după
ani, găsește că omul băuse toți banii. Dar și relatări
despre o rătăcire neîncetată, de trecere dintr-o țară
într-altă în căutarea Locului, de împlinire. Uneori
de neaflat. Locul poate fi pretutindeni sau nicăieri și
această simultaneitate uneori traumatizează. După
cum distanța înseamnă, de multe ori, o surprin-
zătoare redescoperire a țării de baștină. Inclusiv a
ortodoxiei. „Îmi purtam rădăcinile în buzunar”
(Giorgia Mihalcea). Departele devine subit aproa-
pe. „Știu mai multe despre ea de când am plecat -
chiar dacă doar pentru o vreme - decât când eram
în ea”(Ohara Donovetsky).
După desprindere, pasul următor este câștiga-
rea noii identități. „Aparent simplu să alegi cine
vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi
ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua
sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a
memoriei unei posibile existențe și câștigarea al-
teia noi”(Lia Faur). Obișnuirea cu marile ritualuri
21
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
sociale, de la locul de muncă de exemplu, sau cu
cele mici ale existenței cotidiene, cu oamenii atât de
diferiți și de asemănători nu este totdeauna lesni-
cioasă. Sunt și prejudecățile: cerșetorii și hoții ro-
mâni de la metroul parizian, șicanele cu substrat et-
nic de la vamă ș.a.m.d., dar, mai presus de toate, se
câștigă sentimentul libertății. Al unei demnități in-
dividuale care, nu știm de ce, (sau știm!) în „interi-
or” lipsește. Am impresia că, de câțiva ani cel puțin,
cauzele emigrării au încetat de a mai fi preponde-
rent economice pentru a ține de acest inefabil status
personal. De ce exilul se arată ca fiind mai prielnic
desăvârșirii unei construcții lăuntrice, mai degrabă
decât patria? Întrebare grea! Cineva pleacă doar cu
„ce încape într-un portbagaj”, dar e toată nostalgia
înghesuită acolo. Mulți constată cu surprindere că,
oricât de critică le-ar fi privirea față de realitățile din
țară, parfumul nostalgiei le-a intrat iremediabil în
bagaje. „În ziua în care am aterizat în țară m-am iz-
bit de depresia plecatului revenit pentru prima oară
după mulți ani. Un sindrom al emigratului, speci-
fic dezrădăcinaților. Ceva ce nu mai trăisem până
atunci. Era o primăvară rece în care copacii se chi-
nuiau să înflorească și cerul să se albăstrească. Am
condus până am rămas fără benzină. Nu mai apar-
țineam țării, dar nu aparțineam nici străinătății. Îmi
purtam rădăcinile în buzunar”(Georgia Mihalcea).
Apare inevitabil și cuvântul dor, dor de gesturile
hieratice ale bunicii pregătind masa sau de mirosul
de tei din prăfosul București. „Apoi vine întrebarea:
Ce mai aștept să-mi iau un singur bilet de întoarce-
re acasă? Simplu: Teama. Teama că România mea
e doar România vacanțelor neîntinate de sudoarea
realității și că percepția mea asupra ei nu e altceva
decât o fibră mnemonică pietrificată ce se contractă
sporadic într-o frumoasă amintire. Mă simt legată
de ea cu un fir de liță invizibil ca cel pe care-l arunca
bunicul pe baltă: elastic, subțire și alunecos care mă
trage mereu înapoi dar nu mă ancorează niciodată.
Și apoi incertitudinea... dacă totuși nu e așa? Nu
am răspunsuri mai ales că acum nici nu mai știu
care ființă îmi aparține, cine sunt. Un om înțelept
ar spune că sunt toate ființele la un loc. Dar eu simt
că nu e chiar așa. Sunt predominant ceea ce încă nu
am devenit - ființă care și-a găsit finalmente casa.
Poate că de asta sufletul meu vibrează fericit de fi-
ecare dată când se întoarce în România”(Vanessa
Tudor). Contrastul acesta (contrastul este figura in-
sistentă care tutelează România, știm din mai toate
însemnările călătorilor străini pe aceste meleaguri
din veacuri și decenii trecute că violența contraste-
lor sărea cel dintâi în ochii observatorului din afară)
între aici și dincolo, sau între o Românie visată și cea
reală apare în toate textele, devine tot mai acut, pe
măsură ce omul se adaptează mai bine noului me-
diu. Autorii nu se feresc, și bine fac, de patetism, nu
ne furnizează analize „reci”, ci experiențe sufletești
împărtășite pentru limpezire de sine. Căci, oricât de
bine s-ar încadra în noua patrie, memoria exilatului
poartă o amprentă de neșters. „Noi nu aparținem
nici unei lumi; ei sunt copiii lumii, fără accente, fără
etnie” observă o mamă despre copiii ei. Suntem,
poate, martorii unui proces de constituire a unei
identități planetare. Cu avantajele și dezavantajele
lui. Oamenii ăștia au plecat cu o memorie trau-
matizată - a comunismului - pe care restul lumii
nu a asimilat-o, au plecat într-un crug istoric în
care valorile tradiționale ale civilizației sunt pretu-
tindeni puse în discuție. Au găsit o lume diferită
uneori de cea imaginată. Uneori radical diferită.
România a cunoscut cel mai dezvoltat proces de
emigrare din lume în ultimii 30 de ani. Explicațiile
sunt multe și puține dintre ele cuantificabile. Plutim
într-un domeniu delicat al deciziei moral-existenți-
ale. Justificările pe care le dau autorii acestor măr-
turisiri arată că nu au plecat în general din moti-
ve materiale. Un fel de neașezare a țării, o lipsă de
previzibilitate a mersului societății, un sentiment al
nesiguranței personale par să fie cauzele subiective
cel mai frecvent invocate. Este interesant de urmărit
și felul în care cei „de acasă” au reacționat față de
„diaspora”. Din păcate, am avut aici de-a face cu o
manipulare politizată la maximum și s-a trecut ast-
fel de la o imagine edulcorată, superlativă, la una
să-i zic stupid xenofobă, numai că „străinul” era
acum chiar de-al nostru. Prezentând povești de via-
ță cu ineditul și varietatea lor, o astfel de antologie
combate tocmai asemenea perspective reducționis-
te. „Casa mea este unde este familia mea” înseamnă
o recunoaștere elementar pragmatică. Dar, la fel de
important este și reversul: „Mi-e dor de sentimen-
tul de acasă, dar cred în continuare că nu există cer
mai frumos ca al Bretaniei”. Nu e un pendul aici, e o
simultaneitate. Această „Românie” transfrontalieră
are deja un chip articulat, o structură funcțională
și, poate, sperăm, un destin. Noi o așteptăm „să se
întoarcă” precum un salvator venit de departe. E un
ciudat mesianism în perspectiva obștească asupra
zisei diaspore. Ce nu facem și nu reușim „noi”, aici,
așteptăm resemnați să ne aducă „ei” de acolo. Și nu
Georges Mazilu	La fille au bonnet vert
acrilic pe pânză, 41 x 33cm
e vorba de bani... Deocamdată ne-a salvat econo-
mic, noi o așteptăm și ca pe un salvator moral, un
fel de parte mai bună a noastră. Dar și ea ne așteap-
tă: să devenim calmi, civilizați, politicoși și serioși.
Eficienți și încurajând meritocrația. Ce benefică ar
fi această întâlnire între cele două țări! Dar între
aceste două așteptări reciproce ni se scurge istoria.
Și viața...
„N-am vrut niciodată să plec, dar sunt mai de-
parte decât aș fi crezut vreodată că voi fi. M-aș în-
toarce în România, dar apreciez securitatea unei
țări clădite temeinic. Simt adesea discriminarea,
dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că au insistat să de-
monstrez cine sunt; m-au ajutat să mă construiesc.
Am învățat ca tot românul care se respectă valoarea
modestiei; îmi petrec viața azi citind despre afirma-
re personală, descoperirea vocii interioare. Îmi cert
copiii-n franțuzește și îi alint în românește. Mi-e
clipa tehno și eternitatea colindă. Sunt un paradox
eu: prizonieră într-o Europă Liberă!”(Anca Frunză
Montagner).
Note
1 Ciprian Apetrei, Povești călătoare. Scrise de
români din lumea largă. Ed. Minela 2021
■
Urmare din pagina 2
Condiția scriitorului în
diversele spații culturale
Harta zonelor de conflict semnifică în subsidiar o
hartă a literaturii de forță. Între Perșii lui Eschil, De
Bello gallico a lui Cezar și până la romanele de răz-
boi sau revoluție ale lui Hugo, Anatole France, Lev
Tolstoi, Roger Martin du Gard, Boris Pasternak,
Franz Werfel, Sven Hassel, Hemingway, Aleksei
Tolstoi, marile seisme sociale se dovedesc un ex-
traordinar catalizator genetic. Caracterele umane,
puse în situații limită când se metamorfozează în
îngeri sau demoni într-o încleștare epică, au ofe-
rit o materie densă și revelatoare căutătorilor de
adevăr uman. Cu atât mai mult cu cât americanii
n-au avut pe solul lor nici un conflict intern de la
războiul de secesiune până astăzi, în vreme ce pe
aceeași perioadă istoria Europei a fost martirizată
de traumatisme apocaliptice.
Iar Italia? Într-o țară ruinată de fascism și
de înfrângere în cel de al doilea război mondi-
al, fostă teatru de război, în care burghezia nu
mai conta de multă vreme, condiția scriitorului a
fost multă vreme precară: „[...] nevoiaș, rău plă-
tit, cazat în palate dărăpănate, prea vaste și prea
grandioase pentru a putea fi încălzite sau chiar
mobilate, confruntat cu o limbă princiară, prea
pompoasă pentru a fi maniabilă [...].” (Ibidem,
aceeași pagină)
Scriitorul trăiește în mustul tradițiilor țarii
sale. Astăzi însă fenomenul mondializării ate-
nuează și uniformizează fostele disparități. Un
scriitor suedez sau sud-african poate deveni o
notorietate mondială și cu aceeași ocazie milio-
nar în euro sau dolari, ca și scriitorul francez de
tip comercial.
Dacă condițiile specifice tării natale joacă un
anume rol, factorul cel mai important pentru
creator rămâne propria-i conștiință si voința de
a se ameliora, de a se sustrage masei de velei-
tari si de a da publicului un fascicul de valori
susceptibile de a-l fixa printre reperele culturale
ale țării de rezidență sau ale lumii.
Din păcate, pe drumul deschis de Pico della
Mirandola și de umaniștii Renașterii individul
modern s-a angajat numai pe jumătate. Pentru
că, eliberat de dogma biblică, el n-a mers până
la capătul construcției de sine însuși. Individul
contemporan nu-si pune în practicile lui cotidi-
ene probleme de eficiență sau morale așa cum
făceau în mod recurent Goethe, Vigny, Tolstoi
sau Tagore. Omul actual din masă rămâne un
Pygmalion neterminat. Dar scriitorii i-au balizat
drumul perfectibilității.
Referințe bibliografice
Sartre, Jean-Paul (1985 (1948)). Quest-ce que la littera-
ture? Paris: Gallimard.
Notă
1 În sensul de universitate.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
27
Dictatura hazardului
imagistic
■ Alexandru Sfârlea
Gheorghe Vidican
Suburbiile fricii
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2021
Din textul intitulat Calea literaturii (p. 32)
aflăm că „nu facem față standardelor im-
puse de libertatea poemului contempo-
ran”, ceea ce ar trebui să le urce roșeață-n obraji
de jenă și autocompătimire celor vizați, nu-i așa?,
pentru că, se știe, cu madam Libertatea nu-i de
glumit: o ai sau n-o ai, o respecți și ți-o asumi,
sau nu, în caz contrar poți să-ți faci harakiri (dacă
te crezi poet) în fața sediului Uniunii Scriitorilor.
Iacătă, stimabililor, o mostră de asemenea „li-
bertate”, o spun din capul locului, ca să n-avem
vorbe la... judecata de Apoi a literaturii: „în văile
fricii mlaștina se ridică ironică în șezut/ trișează
la poker/ îi curg șiroaie de soare prin crăpăturile
buzelor”(p.119), de unde putem deduce... lejer că
personificarea furibundă și incongruența seman-
tică duse la extrem pot coexista și se pupă dez-
inhibate pe obrăjori; ba încă ne mai și procură o
bună dispoziție infatigabilă, percepându-le - cu o
„acuratețe” apodictică -, precum imberbe... surori
de cruce ale umorului involuntar. Iată ce scria cri-
ticul literar Dan Cristea în revista Luceafărul de
dimineață nr 1/ 2021: „Gheorghe Vidican este...
un practicant asiduu al unui suprarealism domes-
tic, fără doctrină și fără teorie, dar impulsionat,
în schimb, de convingerea că hazardul imagistic
poate rezolva totul într-un poem, dispensându-se
Georges Mazilu
La confidence, acrilic pe pânză, 33 x 41 cm
de construcție sau organizare (subl. mea A.S.). În
poemele sale, versurile se suprapun pur și simplu,
fără vreo coordonare logică sau gramaticală. Este
ceea ce se cheamă, în retorică, figura parataxei,
figură a dislocării și discontinuității”. Reputatul
critic bucureștean îi... ține isonul, de fapt, unui
alt (fost) șef de revistă (Familia din Oradea), care
spunea (în 2017) despre Gh. V.: „Mi-l închipui pe
poet transcriind cuminte tot ce-i trece prin cap
în momentul când îl apucă voința de a scrie (...)
fără ca rațiunii poetului să-i vină vreun ordin de
undeva să oprească emisia”.......Eheeei, îmi vine să
zic, cum îi mai roade invidia pe unii pentru faptul
că G.V. [deși „neprieten” al regulilor ortografice -
vezi volumul „Dimineața din pumni”, care are 64
de asemenea erori, dar a fost nominalizat la pre-
miile U.S.R. pe 2014(?!)] - are cărți de versuri tra-
duse în trei limbi (italiană, maghiară și sârbă), fi-
ind și multipremiat. Se consideră, probabil, că este
inovativ în poezie, renunțând la „banala rațiune”
(un soi de epigon cu mintea blocată în acel cu-
rent literar de acum 100 de ani, precum un soldat
japonez dezertor care locuia în junglă, neștiind,
după 40 de ani, că se încheiase al doilea război
mondial), hăituind cu ardoare ideea sleită de su-
prarealism, intens agresat și resuscitat, încercând
a-l scoate din starea letargic- amorfă, de concept
efectiv abandonat și pus la... naftalină. Cum s-ar
zice, un fel (extrem de riscant) de-a întoarce mor-
tul din drumul spre groapa literaturii, de pe buza
gropii chiar, făcându-i-se respirație gură la gură.
Ei bine, eu, recenzentul, mă simt ca un pri-
zonier într-o mașină înțesată cu explozibil pen-
tru artificii, traversând „suburbiile fricii”: dar, la
volanul acesteia se află un alt cunoscut critic li-
terar, Cornel Ungureanu, care a scris o prefață la
antologia „Ca o pasăre, umbra”, în curs de apari-
ție în colecția „101 poezii” a editurii Academiei
Române. Acolo, în acea prefață, acest critic literar
timișorean scrie, nici mai mult, nici mai puțin:
„Cred că e puțin spus că Gheorghe Vidican e unul
dintre scriitorii de seamă de azi. Lucrul cel mai
important ni se pare itinerarul parcurs, felul în
care traversează și învinge acel neant scorburos, al
antipoeziei. E o bătălie pe care poetul Vidican o
câștigă.” (?!) Curat... antipoezie: potențată, ca să
zic așa, de acel hazard imagistic despre care scria
Dan Cristea. Bănuiesc la sugestia cui o fi scris
C.U. acele enormități (se știe că protectorul „su-
prem” al lui G.V. hălăduiește - ca șef de Filială și
de revistă - în orașul de pe Bega).
Cât despre volumul Suburbiile fricii, constat și
eu că raționalul și logica, dar și acel mesaj intrin-
sec (emoțional) sau măcar pur estetic lipsesc din
majoritatea textelor, dar am selectat, totuși, câteva
mostre de umor involuntar (bun și ăsta, în vre-
murile astea pandemice), pe cea cu mlaștina care
„se ridică ironică în șezut și trișează la poker” o
cunoașteți deja. Iată acum și altele: „vânătăile de
pe miorlăitul pisicii colorează votca din pahar”;
„miros de ulei de rapiță în paharul cu votcă a
(sic!) birjarului”; „naivitatea un țesut adipos al
sărutului” (apropo, acest din urmă cuvânt și de-
rivatele lui sunt repetate în volum de nu mai pu-
țin de 84 de ori, iar „mirosul cafelei”, „scârțâitul
ușii”, „degetele orbilor” și „nisipurile clepsidrei”,
fiecare sintagmă, de zeci de ori); „în lacrima ta un
scârțâit de ciutură”; „mergem în vârful degetelor
prin foamea cerșetorilor”; „lacrima mamei învață
mersul pe bicicletă”; „lumina felinarului ne trage
de nas”; „tu așteaptă nașterea păsării phoenix din
cenușa coapselor/ lui napoleon”; „scârțâitul ușii
ne râde în nas”; „mirosul cafelei tăiat felii pen-
tru micul dejun”; „dangătul clopotului bate din
palme”; „proteza mea stelară vinde chibrituri în
portul constanța”; „îmi speli tălpile picioarelor cu
votcă rusească”; „scârțâitul ușii descheie mantaua
soldatului la gât” ; „în șuieratul șarpelui se zideș-
te o biserică”; „crâșmărița își ascunde virginitatea
în halba de bere”; scârțâie liniștea în tramvaiul
doi” etc. etc. Dar... stop, nene, cu astea, întrucât
(Evrika!) am dat și peste unele „sclipiciuni” ispiti-
toare (vreau să cred că nu involuntare) în această
junglă a sintaxei supuse la torturi demne de cele
aplicate de regimul comunist condamnaților po-
litic, în temnițe: „libertatea din stolul de vrăbii ne
hașurează frica” (chiar și doar pentru asta, volu-
mul merită a fi citit); „vidul ni se lichefiază în sim-
țuri”; „țipă spațiul dintre frici în salonul zece al
clinicii de ortopedie din târgu- mureș”; „deplâng
singurătatea de cursă lungă a viermelui de măta-
se”; „poemele lui ion mureșan nu au riduri sunt
pline de mesaje/ pentru călătorii fără prejudecăți”,
dar și mirobolantul vers „ana blandiana un râu
căutat de setea noastră”. Hmm... unii ar putea fi
chiar entuziasmați (de nu chiar... intimidați) de
acest huruit terifiant și abracadabrant al cuvinte-
lor deversate precum semințele seci (dar nu toate)
amestecate cu neghină și măzăriche pe coșul mo-
rii acelui morar din cântec, care-i meșter bun și
trage din lulea tutun. Mă-ntreb ca... fraierul, cum
ar suna aceste „suburbii ale fricii” traduse în...
limba spargă, a Ninei Cassian.
■
21
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
Despre românii
de lângă români
| Virgil Rațiu
Al. Câțcăuan
Românii de lângă români
Prefață de loan Holban
Editura CronEdit, Iași, 2021
Călătoria, ca investiție în prietemi noi, ca
formă de explorare. Călătoriile pot deschi-
de porți ale istoriei, dacă „descălecătorul”
are astfel de intenții, de ținte. Și mai ales dacă are
„carnete de drum”, note nenumărate, interesant
decupate despre locuri și oameni întâlnite.
Istoria nu se compune, oricât ar dori unii, din
analize condiționale și condiționate, din presupu-
neri și dedesupturi speculativ-deformate, trecute
de ani și ani. Orice comentarii spre astfel de forme
sunt pierdute în neagra veșnicie. Nu se poate con-
strui un schelet istoric al unei națiuni, să zic, cu
expresii de genul: „...Dacă nu ar fi izbucnit Primul
Război Mondial, România Mare nu s-ar fi consti-
tuit...”
În următoarele rânduri este vorba despre ro-
mâni, privind, direct, români dinăuntrul țării și
români de dincolo de granițe. Mai apropiat expri-
mat, intră în atenția autorului cărții teritoritorii
pe care le putem denumi „dincolo de România”.
Toate statele din jurul nostru, Polonia, Ungaria,
Serbia, Muntenegru, Croația, Bulgaria și nu în ul-
timul rând Ucraina, au în ținuturile statale, națio-
nale, etnici (numeroși, mai puțin numeroși) care
aparțin spiritual și tradițional de români și de ro-
mânism. Nu a „inventat” niciun istoric european,
american, fie, (aceștia din urmă având de zeci de
ani obiceiul să se amestece în oricare „convenție”
internațională), o astfel de stare, ci este rezultatul
Georges Mazilu
Le voyeur, acrilic pe pânză, 55 x 46 cm
reconstituirii tuturor statelor europene ca urmare
a Tratatului de la Trianon (1919-1920). (Serbia,
Muntenegru, Croația sunt o readucere la „realia-
te” a ceea ce a fost teritoriul Yugoslaviei - acestea
după un marasm de război ale cărui „măruntaie”
nu sunt clare nici astăzi.) Nu cred că există vre-
un lider politic european ori american care să
decidă rezilierea și implementarea unui alt tra-
tat internațional înafara celor semnate de statele
europene trasate după Primul Război Mondial,
chiar și după anul de cotitură, 1990. (A încercat
în 1991 Francois Mitterand, în legătură cu relația
Ungaria-România, privind Tratatul de la Trianon,
dar demersul francezului socialist a eșuat jalnic.
După cum s-a constatat ulterior, preșul francez nu
a fost luat în seamă de nimeni!)
În cartea Românii de lângă români de Al.
Câțcăuan (Ed. CronEdit, Iași, 2021) întâlnim o
stăruitoare relatare, cu și despre câteva călătorii
în jurul României, ca reportaje dezvăluitoare și
descinderi în jurul granițelor noastre cu intenții
de interogatorii puse în slujba justiției sociale. În
acest sens, alibiul volumului stă sub semnul unor
„vizite prietenești, de relații culturale și bună ve-
cinătate”. Intenția autorului nu este deloc obscură
socialmente ori politicește, degrabă este de apre-
ciat, pusă în slujba omenescului și a urmăririi
adevărului, fie istoric, fie de drept juridic, social.
Am zis: adevărul istoric?...
Prima impresie, dincolo de „expedițiile” cultu-
rale în sine, conclusivă, este aceea a punerii în fața
cititorului a unor statistici demografice. Țările
(sau „capete” de țări) vizitate de autor și avute
în vedere sunt Serbia, Ucraina (Bucovina), apoi
Bulgaria și R. Moldova. Ce vrea să comunice au-
torul prin toate acestea, întreprinse, sunt fapte, nu
vorbe; realități, nu joacă politică.
Geografic, la nivel de trai și cultură, noi, ca ro-
mâni, stăm destul de bine. Ne situăm promițător
în raport cu alte state. Iar românii de lângă noi,
congenerii de dincolo de granițele naționale, tre-
buie să trăiască viața de zi cu zi din țările în care
locuiesc. Nu au altă cale, după cum este firesc da-
torită „stărilor” create de parcursul omenirii, de
oamenii care au făcut istoria, la vremea lor.
Doar prin cultură și spirit românii de „dinco-
lo” de granițe rezistă ca entități distincte. (Iarăși,
o stare normală, europeană.) Peste tot în Europa
este astfel. Cu excepții care întăresc regula: Peste
tot în lumea post-comunistă, însă, etnicii de altă
naționalitate decât țara în care locuiesc sunt pri-
viți și tratați cu suspiciune, superioritate și ordo-
nați conform legilor acelor țări. Altă stare, alte
realități.
Se pune întrebarea: România, ca stat european,
ce întreprinde pe fond internațional pentru româ-
nii care viețuiesc în teritoriile învecinate?... După
câte cunoaștem, nimic, sau mai nimic. De fapt,
peste granițele României trăiesc mulți români
„păsăsiți”, supuși deznaționalizării, lipsiți deseori
de drepturi firești rezervate unor minoritari, de
la țară la țară. Știm foarte bine și cunoaștem cu
toții ce „eforturi” întreprinde Ungaria pentru et-
nicii maghiari din România, din Serbia, Croația,
Ucraina! Sunt singurii din Europa care luptă pen-
tru „ai lor” pe toate căile, fără tăgadă. Însă noi,
românii, pentru românii din jurul nostru ce între-
prindem? cum îi sprijinim?
Cartea lui Al. Câțcăuan nu este o „teorie a chi-
britului”..Are substanță care chiar dă încredere,
un conținut care poate stârni alarme, dacă există
cineva să le recepteze. Românii din jurul nostru,
până nu este prea târziu, trebuie sprijiniți, prin
toate mijloacele comune tuturor și, mai ales, prin
prezența noastră acolo, la ei acasă. Asta face și
autorul, ca un „turist” cultural nedezmințit. Nu
este primul călător cultural de pe mapa Europei.
Enunță probleme de vecinătate europeană și chiar
încearcă să le rezolve după posibilitățile sale fi-
nanciare și spirituale. Prin schimburi culturale
care nu pot fi, nici să pară contrafăcute.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
comentarii
Brâncuși, personaj
într-un „roman de dragoste
epistolar”
■ Adrian Țion
Poveștile de amor ale personalităților au
stârnit întotdeauna interes în mentalul
colectiv. Pentru unii chiar mai mult decât
opera propriu-zisă. Idealizând sau romanțând
niște pasiuni, ridicând uneori la puterea n niș-
te iubiri trecătoare. Când relațiile amoroase au
fost de durată, curiozitatea s-a dovedit foarte
productivă și deosebit de iscoditoare, dornică să
răscolească și să devoreze intimități. Despre iubi-
rile lui Eminescu și cele ale lui Nichita Stănescu,
despre iubirile lui Beethoveen și cele ale lui
Picasso, de pildă, s-au scris cărți și se vor mai
scrie. Intuiția lui Eminescu nu a dat greș nici în
această privință: „Toate micile mizerii unui suflet
chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce
ai gândit” scria poetul, dezamăgit, în Scrisoarea
I. Desigur, Eminescu are dreptate. Dar aparen-
tele „mici mizerii” ale sufletului, secretizate în
timp, sunt uneori adevărate iluminări, reverbe-
rate ca atare în creație. Din seria acestor dez-
văluiri face parte și publicarea corespondenței
personalităților. Nu altfel stau lucrurile în cazul
lui Constantin Brâncuși, ne spune brâncușiolo-
gul clujean Constantin Zărnescu în uriașul său
volum dedicat sculptorului - Civilizația vizuală
Brâncuși, apărut la Editura Napoca Star în exce-
lente condiții grafice.
După o muncă trudnică de cercetare, analiză și
interpretare a operei marelui sculptor, un trava-
liu de 45 de ani, (după spusele sale), Constantin
Zărnescu și-a adunat eseurile și textele lui
Brâncuși și despre Brâncuși în acest masiv volum
de 710 de pagini, format A4, carte de căpătâi, im-
posibil de ignorat în taxonomia exegezelor des-
pre universul artistic brâncușian. Cu deferența
cuvenită unui demers scriitoricesc de asemenea
anvergură, această „Biblie a lui Brâncuși” oferă
o privire cuprinzătoare, panoramică, o tratare
complexă, exhaustivă în felul ei, a formelor de
simbolizare implementate în opera „Sfântului din
Montparnasse”. Împletind comentariul eseistic,
susținut la cote de înalt rafinament intelectual, cu
biografismul spectacular, Constantin Zărnescu
reușește să eșaloneze pe capitole importanța
etapelor de creație într-o abundență mereu ne-
saturată de informații și considerații năvalnice,
pasionale, extaziante, filtrate de gustul unui estet
însetat de măreția frumosului artistic universal.
Capitolul VI al acestei uimitoare cărți este de-
dicat unui „roman de dragoste epistolar”, repo-
vestit de autor după volumul prezentat de isto-
ricul de artă Doina Lemny și tradus de Claudia
Drăgănoiu, apărut la Editura „Vremea” în 2019,
subintitulat De la Tantan la Tonton. Dar cine sunt
Tantan și Tonton? Nimeni alții decât Constantin
Brâncuși însuși și Martha Lebherz, balerina din
Geneva, dansatoarea cu trup divin, care s-a îndră-
gostit de el la o vârstă fragedă. Astfel că au intrat
în acest roman de dragoste cu pseudonimele alin-
tătoare cu care își semnau scrisorile: Tantan de
la Constantin și Tonton de la Marthon-Martha.
Povestea de iubire dintre ei începe prin 1925 sau
1926. „În iunie 1926, sufletul său de sculptor sin-
guratic, luptându-se cu materia, a fost săgetat de o
fecioară; nu era oricine, ci o ființă specială” (scrie
Zărnescu), adică o fată cu blonde cosițe, de nici
20 de ani, pe care sculptorul o invită în Atelierul
său și-i propune să-i devină secretară. E adevărat
că sculptorul se apropia de 50 de ani, dar pasiunea
pune stăpânire pe ea: „Simt o învolburare în capul
meu! Sunt nebună de fericire! Mă dăruiesc, în-
treagă, ție! Până acum eu n-am iubit pe nimeni!”
sunt vorbele ei care o înalță spre cer, după cum
va scrie în alt loc. Delicatețea apropierii dintre ei,
trăirile pasionale sunt desprinse din scrisori, de-
oarece la scurt timp Brâncuși trebuie să plece în
America în vederea expoziției personale și a re-
zolvării conflictelor cu Vama Statelor Unite, astfel
că depărtarea i-a pus în situația de a-și dezvălui
sentimentele prin scris. Sculptorul primește 92 de
scrisori trimise spre el, la New York. La întoar-
cere, el se arată foarte interesat de ele, intercala-
ză scrisorile ei cu ale sale vrând să alcătuiască o
carte, „fiindcă nimeni nu scrie doar pentru el în-
suși, frizând modestia sau doar pentru celălalt!”,
precizează prozatorul Constantin Zărnescu, adă-
ugând că „Tonton și-a dorit și a râvnit să devină
personaj”. Dar scrisorile lor au stat nedescoperi-
te, nepublicate 96 de ani. Ele au fost ascunse de
Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, „legatari
testamentari” erijați în „moștenitori”, până când
doamna Doina Lemny, cercetătoare angajată la
Centre Pompidou, conservator și istoric de artă,
le-a găsit „după obositoare și îndelungi cercetări
printre hârțoage”, deschizând astfel o nouă per-
spectivă de cunoaștere a omului Brâncuși și a
artistului considerat „l’inventeur de la sculpture
moderne”. Flacăra iubirii secrete pentru Tonton-
Martha a alimentat o perioadă fastă din creația
sculptorului (1926 - 1939) în centrul realizărilor
situându-se Leda, expresie a reunirii dintre cele
două forme: elementul feminin și cel masculin
Georges Mazilu Garson assis, acrilic pe pânză, 55 x 46 cm
(după cum reiese din comentarii). Misterul in-
descriptibil al „lunii de miere” este prelungit de
Brâncuși, convertit creativ în munca asiduă a
căutării formelor de esențializare a expresiei.
Zărnescu eternizează povestea lor de iubire prin
pagini pline de poezia reconstituirilor fabuloase,
în stil propriu, pasional.
Repovestitorul acestui roman de dragoste în
scrisori recreează atmosfera efervescentă a epo-
cii trimițând spre „scandalul oficial” cu vama
newyorkeză și spre ariștii din jurul sculptorului
care îi vizitau Atelierul. Oamenii din anturajul
scultorului sunt tratați ca personaje secunda-
re ale întregirii unui epos de altădată, intrat în
legendă. Divagațiile au importanța și savoarea
încadrării în peisajul avangardist al Parisului
acelor ani, în care apar Marcel Duchamp,
Tristan Tzara, Josephine Baker, James Joyce,
Pablo Picasso, Giacometti, dar și sora Marthei,
Julieta, și prietenele Irina și Lizica Codreanu.
Portretul spiritual al sculptorului este întregit
de autorul cărții, precum procedează Valeriu
Butulescu în piesa de teatru Infinitul Brâncuși,
prin scene imaginate în Atelierul din Impasse
Ronsin în care Tantan-Bâncuși povestea musa-
firilor episoade din Cervantes și Lesage. Sunt
agape, party-uri virtuale care au rămas legenda-
re, asupra cărora autorul cărții revine cu mare
admirație. „Explicându-și” sculpturile, viziunea
despre artă, demersul artistic, Tantan e extras
din pulsul vieții adevărate și introdus în pioasă
extrapolare eseistică, sinteză a artelor și civili-
zațiilor, țintă spre care tinde mereu scriitorul și
eseistul clujean. Discursul se împletește aici cu
aforismele brâncușiene, publicate și comenta-
te de Constantin Zărnescu în 1980, cunoscând
de atunci mai multe ediții. Mai mult chiar, sunt
adăugate virtuale discuții despre arta egipteană,
făcându-i Marthei-Tonton inițierea în misterul
artei antice ca eroul lui Camil Petrescu Ștefan
Gheoghidiu care face istoria filosofiei într-o
noapte în budoarul Elei. În fața discipolilor,
Tantan-Brâncuși va repeta că „mâna e prelungi-
rea minții”, ea gândește, este mâna-fantomă care
dezvăluie și ascunde, întocmai așa cum apare
fotografia pe care el însuși și-a făcut-o, (un sel-
fy am spune azi), cu palma cu degetele răsfira-
te pusă în fața ochilor, ca să-și ascundă chipul;
fotografie-ilustrată editată de Centre Pompidou
în stare să pună în evidență calitățile de fotograf
rafinat ale sculptorului. Pentru că mâinile spun
istoria afectelor noastre iar sculpturile ieșite din
aceste mâini sunt materializarea acestor tainice
trăiri. Comentarea fotografiei de la pagina 622 a
cărții este emblematică pentru eternizarea clipei,
pentru decriptarea misteriosului legământ de iu-
bire și dezvăluite parțial de acest insolit roman
de dragoste. Tantan și Tonton stau față în față.
Ea îl privește cu admirație, surâzând. „În mâna
stângă, (descrie Zărnescu), Tantan ține declan-
șatorul, «firul», care nu se observă. În spatele lui
Tonton e Peștele, simbolul zodiacal al lui Tantan.
Ea odihnește, tolănită, pe o marmură enormă:
Masă rotundă”. Cosițele ei sunt prinse deasupra
capului, după moda timpului, sau „cozi împleti-
te ca mocănițele noastre”, după cum scrie Doina
Lemmy. Tantan-Brâncuși a cumpărat un teren
pentru o casă, dorind să trăiască împreună în
acea casă pentru tot restul vieții. Dar soarta a de-
cis altfel. Martha-Tonton a trăit 103 ani, departe
de Tantan-Brâncuși. Până la această vârstă a fost
singură, împletind cosițe albe.
■
30
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
teatru
Dreptul la fericire
■ Claudiu Groza
Emoționant până la frison, fără să cadă în pa-
tetism, dur până la sufocare, fără să urmă-
rească un efect de tabloid, Nu mai ține linia
ocupată este, aș zice, evenimentul teatral al finalu-
lui de 2021 în România. Cu siguranță, oricum, un
spectacol care dă un suflu nou, neașteptat (și bine-
venit) de radical repertoriului Teatrului Național
din Cluj, nu foarte bogat în producții inspirate din
proxima realitate.
Regizoarea Adina Lazăr și dramaturga
Alexandra Felseghi își continuă periplul început
cu Verde tăiat, care pare să instituie un nou for-
mat artistic/ideologic în spectacologia autohtonă.
Dacă primul spectacol punea într-o grilă cumva
metaforic-simbolică, dar cu ancorare solidă în în-
tâmplări reale, moartea tragică a unui pădurar, aici
firul roșu pleacă de la o altă poveste care a bulversat
România, celebrul „caz Caracal”.
Pretextul dramaturgic capătă o carnație scenică
mai pregnantă printr-un story adiacent, mai ex-
pozitiv și inteligent imbricat în narațiune: poves-
tea unei fete abuzate de așa-zisul ei iubit (protec-
tor-pește-interlop), refugiată într-un adăpost care
nu o ferește însă de a fi „recuperată” de acela.
Nu mai ține linia ocupată e un spectacol care nu
trebuie povestit nici chiar în linii mari, pentru că
nici un rezumat nu poate compensa efectul vizio-
nării, procesarea de către spectator a fiecărei ima-
gini scenice, replici sau interacțiuni, a fiecărui deta-
liu ori gest, care duc spre un foarte intim-consumat
catharsis. E foarte interesant că, deși povestea e
cunoscută tuturor iar empatia pe care o provoacă
spectacolul e evidentă și puternică, o anumită cu-
tumă socială obturează reacția colectivă. Dar ăsta e
deja subiect de sociologia receptării.
Alexandra Felseghi a optat - foarte inspirat, după
părerea mea - pentru o narațiune dramatică fără
accente naturaliste, dar nu evazivă. Dimpotrivă,
și printr-o regie foarte apropriată a Adinei Lazăr,
spectacolul alternează secvențe foarte crude, ce
provoacă aproape o nevoie de reacție fizică a privi-
torului (mi-a venit să sar în scenă, dedublat cumva
din ipostaza de critic/spectator în cea de personaj
eu însumi, în scenele cu interlopii și fata abuzată),
cu altele de mare intensitate emoțională sau de o
plasticitate care taie respirația. Nu lipsesc însă nici
momentele parodice sau rizibile (cu polițistul, de
pildă, sau cu o „celebritate TV”), care temporizează
cumva uriașul consum emoțional pe care-l presu-
pune vizionarea. Un dozaj extrem de bine calibrat
dramaturgic și regizoral, care mie-mi confirmă că
echipa Felseghi-Lazăr vine cu ceva nou în peisajul
teatral. Vom putea decela teoretic peste ceva vreme
cu ce anume.
Excelenta scriitură dramatică și amploarea pa-
lierelor semantice ale regiei sunt potențate de sce-
nografie și ecleraj și catalizate impecabil de jocul
actoricesc.
Andreea Tecla a conceput un decor din piese
modulare, interșanjabile pentru a reconfigura spa-
țiul de joc, eliminându-se astfel hebluri sau efec-
te de ecleraj între scene. Asta dinamizează foarte
pregnant cursivitatea acțiunii scenice. Costumele
Andrei Handaric sunt perfect ilustrative pentru
fiecare personaj, de la treningurile interlopilor la
ținuta simplă a părinților, rochiile sângerii ale co-
rului sau uniforma sugestivă a polițistului. Sound-
designul lui Adrian Piciorea dă un efect cu mare
reverberație simbolică, iar eclerajul este întruto-
tul spectaculos, cu efecte cromatice de perfectă și
impresionantă plasticitate (accentuând un foarte
semnificativ element scenografic); nu mai pu-
țin acurate video-designul (Ioana Pop și Daniela
Groza) și coregrafia mitico-magică (Andrea
Gavriliu).
Echipa de actori a Naționalului a jucat cu o im-
plicare, precizie, coordonare, forță și energie abso-
lut admirabile.
În rolul principal, Diana Buluga (Andreea
Tomuță) a fost de o sensibilitate plină de nuanțe,
de la naivitate juvenilă la profundă traumă, de la
vindicativă (auto)puniție la disperare. Fiecare mo-
ment adaugă ceva la portretul plin de contradicții
al eroinei, un fel de goană haotică după dragoste
și ocrotire, un amestec resemnat de supunere și
speranță, puse în expresie extraordinar de actriță.
După opinia mea, Diana Buluga este o concurentă
serioasă pentru premiile teatrale din acest an, iar
acest rol este unul memorabil în cariera ei.
Dezechilibrul psiho-emoțional al personaju-
lui Andreea a fost oglindit în rigoarea terapeuti-
că a psiholoagei Elena Vasiliu. Partitura jucată
de Sânziana Tarța a fost de fapt contrapunctul de
normalitate al spectacolului. Actrița și-a controlat
rolul cu atenție și precizie, evitând foarte bine orice
accent apodictic sau pedagogic și etalând coerent o
solidaritate empatică a personajului său.
Foarte bine au conturat Adriana Băilescu și
Ionuț Caras abulicul refuz al realității al părinților
fetei dispărute (Maria și Alexandru Berbeceanu).
Incapabili să acționeze în vreun fel, dar trecând de
la cruntă deznădejde la speranță oarbă, ei sunt deja
niște chibiți ai vieții, niște fantome ale durerii umi-
le. Cei doi actori au marcat perfect stările eroilor
interpretați.
Elena Ivanca a dozat corect un anume cinism
dezabuzat cu maternitatea distantă în rolul mamei
Adina Lazăr ține linia ocupată
^JĂlexandru Jurcan	j
Sâmbătă, 18 decembrie 2021. O frenezie in-
solită la Teatrul Național din Cluj, după pre-
miera spectacolului Nu mai ține linia ocu-
pată de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazăr,
care aduce - iată - teatrul social într-o instituție
prestigioasă, după ce a făcut „ravagii” cu nomi-
nalizatul, premiatul, frisonantul Verde tăiat. Un
subiect actual, stringent, arzător despre condiția
femeii. Abuz sexual, manipulare, umilință. O bri-
ză de feminism? Să fim serioși: de ce să fie violate
fetele? arse în butoaie sordide? Răpite, vândute,
batjocorite, obligate la prostituție de loverboy
fără scrupule. Până când camuflarea adevărului?
Poliția/justiția sub acuzare relevantă. „Chiar vrei
să facă poliția română ceva pentru tine?” - se
enunță fără echivoc. Vacuitatea promisiunilor e
flagrantă. Orice anchetă stagnează. În culisele ei
domină șmecherii, interlopii, maneliștii de joa-
să speță. Clanul de infractori e salvat. Asistența
socială luptă adesea cu morile de vânt, cu men-
talități obtuze. Nimeni nu-și asumă nimic. Chiar
mama fetei abuzate îi spune acesteia că „tu ai fost
Andreei, într-o secvență scurtă, dar cu subtext;
Angelica Nicoară a fost absolut savuroasă (dar și
foarte atentă la detalii, creând o parodie originală
și recognoscibilă) ca realizatoare tv, interesată de
„caz”; corul (Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară,
Elena Ivanca, Adriana Băilescu) a reușit să inducă
un element semantic în plus întregii povești.
Un personaj paradoxal, cu alură cumva tipologi-
că (dar nu clișeic) este polițistul Flavius Obăcescu,
jucat de Matei Rotaru cu un soi de moliciune in-
decisă, cu pusee (vagi) de energie și asumare a
funcției, alternate cu episoade mieroase în relația
cu interlopii, ba chiar cu crize emoționale. Rotaru
a rotunjit impecabil această partitură care dă indi-
rect imaginea unui sistem, personalizând-o.
În fine, cu o energie și un mix de gesturi, posturi,
replici, butalitate și machistă „drăgălășenie” care te
face să scrâșnești de revoltă și-au construit roluri-
le Adrian Cucu, Cosmin Stănilă și Radu Dogaru
(interlopii), reușind notabil să aducă pe scenă un
univers de nișă (dar cât de real) al vieții cotidiene.
Merită remarcată performanța întregii echipe a
spectacolului de a fi reușit să redea forța unei ase-
menea povești fără a o văduvi de detalii, nuanțe,
subtexte, trimiteri, semne de întrebare.
Poate că voi fi contrazis vehement de puriști, dar
o calitate a acestui spectacol este că nu are persona-
je moral inocente. Există victime și călăi, eroi po-
zitivi și negativi, dar portretele nu sunt maniheiste.
Nu avem o teză, or asta dă și mai mare veridicitate
narațiunii.
Realul punct cathartic din Nu mai ține linia ocu-
pată e o scenă cu ostentativă alură kitsch, cumva
în pandant cu alta, dinainte, în care Andreea dan-
sează pe aceeași melodie, visând parcă, desprinsă
total de cumplita realitate în care viețuiește. Aici
însă, printre versuri tânguite și ploaie romantică, în
scenă coboară semnul morții. Iar combinația asta,
care face să îți explodeze lacrimile în ochi, este de
fapt chintesența acestui spectacol: oricât de simpli
am fi, oricât de naive ne-ar fi dorințele, oricât de
proaste alegerile, oricât de mărunte idealurile, toți
avem dreptul la fericire...
■
o piatră atârnată de gâtul meu”. Televiziunea nu
e cruțată nici ea, marcându-se ridicolul clișeelor
uzitate și superficialitatea de sotto voce.
Exact, auzim o manea la început de spectacol
(Buzele tale). Miza e clară, provocarea e explo-
zivă. Nimic obturat. Decor funcțional, culori,
scaune albe. În fundal - ceasul premonitoriu și
imagini sugestive. Marea găselniță: corul (antic!)
sui-generis, invaziv, grav, cu accente de Casandră.
Patru femei în roșu țipător, ca o urgență viscerală.
Regizoarea își construiește spectacolul cu minu-
ție, rigoare și echilibru, servită de textul conton-
dent al Alexandrei Felseghi. Un ritm trepidant, un
suspans empatic. Actori excelenți, dintre care se
impun trei: Diana Buluga (veridică, surprinzătoa-
re, cu modulații exacte), Adriana Băilescu (credi-
bilă, emoționantă), Ionuț Caras (trăiri compulsi-
ve, economie subtilă de mijloace de expresie).
Adina Lazăr nu se va supune vreunui avertis-
ment și va ține linia ocupată. Ceea ce aștept de la
talentul ei revelator, eruptiv.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
31
crochiuri
Întâiul, cel pecetluit
■ Cristina Struțeanu
Don’șoara prea mult”, ce mai etichetă!
Oamenii au obiceiul să te pună
într-o ramă, să te clasifice, din repe-
zeală, nu neapărat din nepăsare, nici măcar din
neiubire. Ei au treabă și tu, nou apărutul, le stai
printre picioare. Vor să le fie mai simplă învârti-
rea prin lume. Prin hățișul și balamuceala ei. Să-și
vadă de ale lor. Să fie operativi și eficienți. Pâhhh,
ce termeni, ce modă, ce trend... Pe urmă, după ce
te-au așezat în insectar, te-au ștampilat, le piere
atenția și băgarea în seamă... Te uită. Sau se... uită
prin tine ca prin sticlă. Aaa, aici erai?! Și așa în-
cepe nebunia prostelilor tale. Le faci gârlă, doar-
doar atragi atenția asupra ta. Cui? Oricui.
„Vorbește prea mult”, zicea mama ei, așezând-o
jos pe o pătură printre jucării, atunci când pleca
de acasă. Iar fetița, ce încă nu mergea și nici nu
vorbea, le explica de zor tot felul de lucruri pă-
pușilor, bolborosea cu mare convingere un fel de
bâli-mâli, taram-tam, huși-pâși, sofol... Probabil
sensul lucrurilor. Probabil încă-l mai știa, îl aduse-
se de Acolo, de Dincolo. Își cânta intonațiile, chiar
dădea din mâini și ființele, care de cârpă, care de
papier mache, care de porțelan, înțepeneau de
uimire și nu clătinau niciodată din cap, absolut
absorbite. Înmărmurite de admirație. E posibil ca
ele să fi priceput tot, foarte posibil. Mama o găsea
rotunjită covrig, ghemuită asupra ei însăși, oste-
nită de rolu-i atât de profund, și adormită pe jos.
Curat foetus. Lepădat?
A trecut - la școală - și prin calificativul: „prea
zăpăcită.” Pe munte, prin zicerea: „prea căpriță,
prea se cațără”... Cel mai tare o lovi însă, cu vremea,
un fel de consens al familiei: „prea fantezistă”. O
împovără și fiindcă nu înțelegea bine ce-i cu asta.
Ce era de înțeles. Se făcea că râde odată cu ei... Dar
se pare că ajunse pe încetul o traumă, așa ca o vână-
taie, o cicatrice, un cucui. Astfel se dovedi.
O mătușă, Tanti Suzi, socotea că face prea mul-
ți cartofi prăjiți, firește prea crocanți, compot prea
dulce, salată prea oțețită. Era și ea mamă de acum,
de. Prea mamă? Aș, nicidecum.
În cele din urmă, se trezi potcovită cu o apre-
ciere, care chiar o lăsă cu gura căscată: „scrie prea
mult”! Hotărî așa o bună prietenă. Și cam ascuțit!
Cum o fi asta? Înghiți în sec și se strânse în ea
însăși. Iar foetus?!
Între timp, prin vreme, descoperi însă că i s-a
spus și... „fetița prea înțeleaptă”. Cumva asta o ali-
nă în sfârșit și chiar o măguli, de ce-ar ascunde, ce
rost are să nu spui ce ai trăit? A fost atunci când a
fărâmat sertarul...
Câțiva ani se silise să deschidă sertarul ăla, cu
o lamă de cuțit, cu o șurubelniță, cu cheițe de tot
felul. I se părea că iese de acolo, din ferecătura
aia, un aer închis și încins, dar nu rânced, ci cu iz
de levănțică, ba și de iasomie. Duhnea, hm, de-a
dreptul a taină, duh de taină. Ajunse să creadă, tot
zgâlțâind de sertar, că Duhul din lampă, - lampa
lui Aladin -,fuse zăvorât acolo. Să nu mai știe ni-
meni unde poate da de el. Să nu mai aibă acces
la puterea lui orice neisprăvit. Când aflase că vor
să scoată scrinul ăla vechi și să-l zvârle sau să-l
pună pe foc, afară în curte, sărise în sus. Luase o
toporișcă și, în sfârșit, se încumetase... L-a spart.
Pe sertarul cu tăceri. Cele ce-o momeau de atâția
ani. Să fi fost, poate, acolo, o tăcere asurzitoare,
cum zicea o expresie mortală? Un soi de vuiet?
Auzi: Tăcere asurzitoare. Din cele oximoronice?
Nu, una învăluită, șerpuită, șopocăită, intermi-
tentă, cum nici nu mai întâlnise. Simțeai nevoia
să faci un „șșșt” spre cei din jur și să-ți domolești
respirația. Cel puțin, ea, da. De acolo, dinlăuntru,
aflase că, de fapt, fuse o fetiță firoscoasă.
Un teanc de caiete, strivite bine, vârâte unele
într-altele, asta era înăuntru. Caiete ieftine, înveli-
te în hârtii de tot felul, ba unele și în pânză cusută.
Scrise cu creion chimic cel mai adesea, dar și cu
biet creion, când negru, când roșu, cel de toate zi-
lele, cu mină infectă, abia lizibilă. Scrise când or-
donat, când și pe laterale. Se dovedea, înghesuit,
burdușit, un asemenea prea plin, că te intimida.
Pâlpâia, gâlgâia.
Erau jurnalele bunicii, cea care-o privește
acum de pe pereții camerei din Sinaia, dintr-o fo-
tografie uriașă, aproape în mărime naturală. Cu
mantou plisat, cu glugă. Și manșon de nurcă albă
și pălărioară bordată cu blăniță tot albă și mici
flori uscate. Era iarnă, se vede cât de colo. Ceea
ce nu se vede însă erau ochii ei cei verzi. Asta nu
se poate distinge-n poza alb-negru, dar se dusese
vestea acelui farmec al privirii umbroase.
Dar când a apucat-o ea pe bunica, vie și natu-
rală, dispăruse, se topise-n vânt înveșmântarea
elegantă din poze. Bunica nu mai fuma cu por-
tțigaret de chihlimbar, nu mai făcea hipism, nu se
mai plimba cu iahtul, nu mai scotea din urechi
cerceii cu briliante să-i pună în tava milei la bise-
rică. În mod sigur nu mai dansa la baluri. Se duse-
se pe copcă și momentul în care era cât pe ce să se
mărite cu Aurel Vlaicu. Sora ei, Mărioara, fusese
logodnica lui Vlaicu și, la balul cu pricina, tânăra
ieșise decoltată și transpirată, pe terasă. O lovi-
se-n plin tuberculoza galopantă, boala duducelor
dansante. Mărioara a pierit ca trăsnită, iar tatăl lor
îl ogoia pe Vlaicu, fiindcă-l prețuia. Bărbații între
ei, de. Erau din Săcele amândoi, ardeleni. „Las’ că
ți-o dau pe Vera. E chiar mai frumoasă...” Numai
că bietul Aurel a căzut cu avionul, nu departe de
acel loc. Se zice că de supărare. Și de câte ori tre-
ce pe acolo, ea, nepoata, simte cum tresare. Tam-
nisam. De ce oare? Aurel.
Dar farmec de epocă tot avea și bătrână.
Bunica ei, Vera. Își ungea părul, necărunt, nealbit,
cu ulei de nucă. Nepoata o privea lung, o pierdea
din ochi, ce vorbă frumoasă la Coșbuc... Iar buni-
cul, atunci când și-o amintea periindu-și pletele,
la geam, în casa de vizavi, din Ploieștiul lor, făcea
- Aiii, afurisita, că frumoasă mai era!
Zâmbea și acum, cu ochii, Vera. Cei verzi. Și
c-o gropiță, ba și c-o aluniță pe chipul ei alb, de
porțelan. Dar în urmă, în cele din urmă, avea un
singur rând de haine de ieșit, modest, și-n casă
umbla cu... șalvari. Din cea mai ieftină pânză.
Luase modelul, tare practic, de la o gazdă a ei, tur-
coaică, de la mare. În schimb, la gât și la încheie-
turile mâinilor purta lungi șiruri de mărgele-mă-
tănii, cu cruce de sidef. Când mergea la biserică,
se adunau alergând copiii și părea că le dă bom-
boane. Dar nu, le dădea să sărute crucea pe care
o purta la gât. Și ei se arătau bucuroși și pătrunși.
Uluitor, n-ai fi crezut, nu era de crezut! Plecau din
preajma bătrânei cu un soi de lumină pe fețe. Nu-i
aiureală asta, nici invenție. Și o vreme nu mai erau
chiar atât de gălăgioși și nici bătăuși. Clar. Vreme
să observi îți trebuia, atât. Târziu, nepoata văzu
asta și la Maica Siluana. Probabil, unde aveau
lumină pe față. Aveau amândouă „măicuțele”, se
pare, magnet la copilărime. Fix astfel îi și spuneau
bunicii copiii și vecinii - măicuța. Eticheta ei, iată.
Ei bine, da. Se convertise. Nu numai regimul
politic îi schimbase viața. Comuniștii apărură pe
tarla, când Verei de mult nu-i mai păsa de ceea ce
se petrecea în lumea „de aici”. Nepoata era chiar
curioasă de i-observa ca lumea pe noii stăpâni.
Mai curând îi socotea o pedeapsă, binemerita-
tă ca întotdeauna. Soldați, pionii lui Dumnezeu
sau ai celuilalt... Dar poate că nici nu... Viețuia în
alți parametri. N-o mai poate întreba asta... N-o
mai poate întreba nimic. Deși, odată, îi spuse ceva
ciudat, rămas neînțeles. Cum că îi căzuse... vălul
și i se deschise Sensul. Îi pierise neștiința. Ce văl,
Doamne?, se-ntreba copila.
Stă pe birou, despăturită acum, cu urmele
aplecării asupra ei însăși, cu colțuri roase, o sim-
plă coală. Îngălbenită șofran. Scrisă cu cerneală
neagră, decolorată pe alocuri într-un fel de ma-
ro-mov și pătată ici-colo, fără îndoială, of, nici
o îndoială, de lacrimi. Ea, Vera, le numise „fier-
binți”. E un fel de viață în hârtia asta, o emoție re-
manentă, o vibrație de neînvins. O simți. De parc-
ai auzi scârțâitul peniței, înmuierea în călimară, și
ai vedea gestul scuturării de prea plinul cernelii. Și
un anume tremur al mâinii. Iată, stropi...
Era declarația ei de despărțire, adresată
„Domnului Tăchiță Ionescu”, bunicul Dumitru,
probabil Dumitrache, diminutiv de epocă. Cum
avea și vestitul său tiz, tot ploieștean, prim-minis-
trul Take Ionescu, optimistul care visa... gondo-
le pe Dâmbovița, și-și căpătase porecla „Tăchiță
Gură de Aur” Și care inventase takismul, după
spusa lui Eugen Lovinescu. Cel din capela-cavou
de la Mânăstirea Sinaia. Cu masca lui mortuară
cu tot, așezată pe sarcofag, care-o înfricoșa tare
pe fetiță, fiindcă era și peste măsură de frig aco-
lo. Coborai multe trepte și... te temeai să le urci
înapoi. Nu cumva te-nhață pe la spate? Nu cum-
va crește și-o mână lungă de sub chipul de piatră
al măștii? Cel lugubru, fioros de lugubru, înver-
zit. Dacă erai singură, simțeai că trebuie să mai
aștepți să vină și o altă ființă, altfel acolo încre-
meneai. Și tu. Deveneai, de asemenea, piatră. Se
alese cu multe răceli din cauza acestui rămas pe
loc. Fiindcă da, locul o atrăgea, mergea des jos
împreună cu alții, vizitatori, turiști, și cum ea în-
dată înlemnea, și devenea bătută-n cuie, nu băga
de seamă când aceia ieșeau. De obicei gălăgioși,
fără ca ea să-i fi auzit însă. Ce recidivă! Și iar...
„Dragul meu Tăchiță și frate!” Așa înce-
pea scrisoarea de adio. Și e din „Ploești”, în 13
„Noembrie” 1932. Avea 37 de ani și el 46, cred. În
floarea vârstei, cum se zice. Povestea era mai ve-
che, se declanșase mai demult, cu peste cinci ani
în urmă se pare. O vreme a mocnit doar.
„Îți scriu numai câte-va rânduri pe care ași dori
să le ai ca o ultimă amintire, tot restul zilelor tale,
acum când în față la amândoi ne stau două dru-
muri deschise. (.........)
Să ști că undeva în liniște și singurătate este un
suflet veghetor și plin de înțelegere și iubire ce-
rească pentru cel ce i-a fost tovarăș un șir de ani.
Și de aici încolo până la ultima-mi răsuflare vei
găsi în inima mea un adăpost de frate, nimic mai
mult (.....)
Devotata soră și maică Parascheva.”
Da, așa o chema de fapt pe bunica ei -
Parascheva. De unde Vera, mai modern? Pasajul
cu „lacrămile fierbinți” va rămâne însă ascuns. Iar
32
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
Georges Mazilu
Terminus, acrilic pe pânză, 38 x 55 cm
restul caietelor, numite jurnale și datate minuțios,
conțineau pur și simplu... rugăciuni. Zilnice! Ani
și ani. Cu câte o mică observație concisă, fulgeră-
toare uneori, privindu-i pe cei din jur. De parcă o
clipă arunca un ochi și spre ei, nu numai spre Cer.
Scurt. În trecere. Povestea cu vălul. Ridica un colț?
În lunga buclă de timp sub care i se desfășură
viața în continuare, câte dar nu se petrecură. În
fond, fabuloase. Bunica își încărcă un teribil cala-
balâc și ajunse la Mânăstirea Țigănești. Deși mă-
ritată și cu familie, fusese oploșită acolo. O vizitau
ai ei, când și când. Zâmbea totdeauna, cu farmec
zen. Și le împărțea anafure uscate, sfărâmicioase.
Stătea totdeauna în pat, cu o pisică deasupra pă-
turilor. Se ridica doar când îi conducea, cu mers
împiedicat, legănat. Genunchii...
Dar noua stareță, fiindcă bătrâna, cea veche,
murise, o izgoni după un timp. S-a întors cu alai,
întovărășită de portretele ei uriașe, în ulei pe pân-
ză. Nu le-ar fi lăsat în veci, niciunde. Unul, Iisus
Domnul, cu inima la vedere, strălucindă, ca o
grenadă în explozie. Și celălalt, Maica Domnului.
În culori pastelate, cu veșminte azurii, pe un fond
luminos auriu, cu raze peste raze. Evident pictate
anume pentru ea. De cine? Nepoata nu aflase, dar
o fascinau, ca pe toți cei ce urcau în pod. Fiindcă
acolo ajunse Vera-Parascheva. În pod.
Nu mai era alt locșor acum pentru ea. Dar se
dovedi că se simțea ca-n sânul lui Avram. Și nu e
bizar lucru. E normal chiar. Tablourile, că nu le
putea numi icoane, vegheau urcarea pe scări, de-a
dreapta și de-a stânga, îți stăteau în cap, pe cap, te
copleșeau, pătrundeai printre ele, cu fior, simțeai că
te binecuvântă cumva, dar îți și filtrează smerenia.
O ai? Odată trecut printre ele, ca printre Scylla și
Caribda, îți luau de pe umeri orice neliniște, chiar
dacă inima îți bătea mai tare. Ce pace era sus...
Restul bunurilor ei ciudate și calabalâcul de ori-
ce fel i le popriseră, poate în chip de chirie. Avusese
Vera-Parascheva și o machetă a bisericii Zlătari din
București, în forma primă, înainte de prăbușirea
turlelor, la cutremurul din ’40. Unde slujise Popa
Toma Chiricuță, preotul scriitor, pe care-l admi-
rase ea cu foc mare... Fermecătoare, înduioșătoare
clădire minusculă. Pe gemulețe se zăreau strane
și oameni mărunți, niște gâze, unii în genunchi.
Fusese în vitrina bunicii, firește, și o iesle cu păs-
tori, cu animalele biblice și cu Pruncul. Scena tra-
dițională ca în Irozii populari. Și mielul sfânt din
aluat, ca prin Ardeal la catolici, uscat și ciuruit,
mâncat de gărgărițe. Și o mare, mare cheie poleită,
strălucitoare. Bunica zicea că-i a Raiului. Nepoata
nu se-ndoia că era de aur. Câte nu mai erau în vi-
trina ei rămasă în urmă... Nici nu le mai ține minte.
.....În pod își amenajă o cameră din... hârtii.
Hârtii maronii de ambalaj, prinse de grinzi în ținte
și pioneze. Fâlfâiau mărunt, vibrau, țineau un fel de
ritm, fiindcă era tot timpul curent. Sufla o boare de
aer rece pe la toate îmbinările și colțurile. Când bă-
tea vântul tare, „pereții” flencăneau și pocneau, ca
o pungă de hârtie când o spargi, la joacă, în urechea
altuia Ha ha. Iar ea, în pat, citea imperturbabilă din
terfeloagele ei. Când treceau mașini, pe atunci rar,
umbre lungi, tremurătoare, se prelingeau pe tava-
nul boțit și dispăreau într-un fel de neant. Fetiței îi
venea să-ncerce să le prindă. Luminile cele stranii,
fuginde. De parcă era vălul, ce nu-l dezlegase...
Când ploua, și ploua cam des, acoperișului îi
trăsnise să aibă o hibă chiar deasupra patului ei.
Și bunica? Ei bine, nu mai era niciun loc larg. Nu
putea alege altul pentru crivat. Așa că citea înain-
te, însă cu o... umbrelă. O ținea înclinată ușor, ca
să se scurgă apa de ploaie într-un lighean, alături.
În pat, cu umbrelă! Fascinant? Nu, nici vorbă, va
repeta fetița, ți se părea absolut normal și firesc.
O simțeai din plin, urcând acolo. Domnea pacea.
Țiuia liniștea. Doar paginile foșneau.
Își alcătui - în cât timp? - o cutie mare cu... mici
extrase, bilete de papagal, cu versete din Biblie.
Cu toate. O îndemna pe nepoată, când o simțea
amărâtă, să se roage și apoi să tragă de acolo „un
răspuns”. Ah, cutia aia fata n-o mai găsi, nu era
în sertarul pecetluit... Căzuse peste ea acel straniu
văl? Poate că de el, de văl, sperase fata să dea.
În timp, bunica Vera coborî din pod. Se eliberase
o cameră jos. Acum, stătea pe un șezlong cam hâr-
buit, la soare, cu o pălărie de paie pe cap, devenită
de culoarea pământului. Făcea plimbări doar de-a
lungul balconului, ținând zdravăn de balustrada
lui, că-i devenise nesigur mersul. Și, ca o coțofană,
extrăgea câte un soldățel din jucăriile strănepoților,
și-l așeza pe etajera ei în chip de bibelou. Zâmbea
șăgalnic și vinovat, însă nu-l înapoia. Citea înainte,
dar, spre stupoarea nepoatei, și multe alte lucruri,
învelite în coperțile cărților ei de rugăciuni. Se
umanizase! Și ascundea asta. Ce chestie! Doar fata
știa, fiindcă-i schimba la biblioteca de la Cazinou
romanele. Nu mai ține minte decât pe Sthendal,
„Roșu și negru”, dar au fost multe. Nu comentau
asta împreună. Era ca o taină pe care o împărtășeau
doar ele două, tacit, din priviri.
Teribil e că organiza după-amieze de lectură cu
un cerc de... babe. Era, clar, lider. „Moderator”. Se
citea din cărțile Părintelui Toma și din tot felul de
scrieri. Comentau aprins. Sau stins, după cum le
captiva sau ba. O punea uneori și pe fetiță să dea
citire, cu „simțire și talent”...
Vara, făceau „pelerinaje” pe munte, la stâncile
Sf. Anna, unde visase ea să ridice cândva un schit.
Aici, îl lua negreșit și pe nepotul Goe, pe care-l
menise în gândul ei preoției. Ba chiar episcop și-l
dorea. A fost nevoită să se mulțumească însă cu
inginer... Făceau fumigații, cu o tămâielniță afu-
mată, o cățuie neagră, plină de grăsimea boabelor
arse, a smirnei și tămâiei, dar mai ales a rășinei de
brad, doar era din belșug acolo. Citeau rugăciuni
și psalmi de pe foi ascunse în pământ, în niște cu-
tii de metal. Se semnau într-un caiet jumulit, pu-
neau data, și mâncau din traistă ce adusese fiecare.
Uneori și cântau versuri religioase. Cu voci ascu-
țite și ușor hârâite. Coborau spre seară fericite și
ostenite. Cu folos... duhovnicesc, mă rog. Scoteau
mici vaiete și țipete, la fiecare pas împiedicat în
bolovani. Alunecau, chicoteau și se prindeau una
de alta, ca fetițele. Hotărât, ceata de bătrâne avea
basmale. Dar vălul, vălul acela unde era?
Cu bunicul se mârâia întruna. Niciun zâmbet.
Îl taxa pentru orice, absolut orice gest. Iar el o bo-
dogănea și tare și în surdină, și pe față și pe ascuns.
Povestea lor cu capacele a devenit literatură...
Și, iar în timp, nepoata se gândea la cele ce citea
și făptuia bunica. Erau multe caiete scrise de mână
și nu numai ale ei. Circulau. Și dactilograme, une-
le legate la legătorii, pe bani serioși, economisiți
din greu, deși erau a cincea copie, cu indigou, pe
foițe. Traduceri și Viețile Sfinților. Nici picior de
xerox nu se afla pe atunci. Se pare că literatură
de sertar nu prea a existat, pe vremea cenzurii
comuniste. Dar samizdat al dreptcredincioșilor,
da. E iar vorba despre necurajul intelectualilor...
Așa arăta samizdatul românesc, cu autori ca bu-
nica Vera și alții, nepăsători la opreliști politice,
visători și „cumsecăzi”, cum zicea o vecină de
la munte. Scriau „pe genunchi”, nu ca-n vechile
mânăstiri, unde erau săli pentru copiști și cărtu-
rari. Nu în scriptorii și lepturarii, nu în „Numele
Trandafirului”, ci al măceșului sălbatic, dar tot o
făceau. Cu sârg și naivitate.
Și a venit și vremea ca bunicul, trecut zdravăn
de 90 de ani, să se ducă... L-a grijit una dintre fiice,
apoi a intrat în camera Verei și a chemat-o: Hai,
mămico, că tăticu a plecat... / Unde a plecat?!... /
Cum, unde? Dincolo, la Domnul.
Tăchiiiiiță!
Aaai, aaai, aaai Tăchiță!
Se jeluia, urla, se trăgea de păr, ca ultima mu-
iere de la sate, bocea în lacrimi toată, roșie la față,
nestăvilită, neogoită. Fiica ei încerca s-o potoleas-
că, ușor indignată. Și cu surprindere: Bine, frate,
o viață l-ai dezavuat (ăsta era limbajul, da), l-ai
respins, și acum ce țipi așa?!?
Poate era încă tânără, prea tânără, acea fiică și
nu înțelegea mai nimic. Nici măcar că omu-i om.
Ba, adăugase că ei îi plac mai mult morții, că-s
atât de liniștiți. Uite, tăticu acum arată ca un lord!
Bătrâna i-a dat un brânci și a năvălit în camera
unde zăcea Dumitru și l-a cuprins.
Dumitru și Parascheva, doi sfinți-patroni ală-
turați. În cuvenitele sinaxare. La vreme de toam-
nă, în octombrie. Fusese un văl între ei și căzuse?
Odihnească-se...
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
33
cinemateca pentru toți
Oricine e tentat de
Drumul cel mai scurt spre fericire!
Dar care este prețul?
■ Eugen Cojocaru
Georges Mazilu	Le chat de Charlemagne, acrilic pe pânză, 27 x 32 cm
Mă bucur să deschid o rubrică Cinemateca
pentru toți închinată unor mari filme
din trecut, încă actuale sau chiar mai
mult azi - ecranizarea celebrei Brave New World
de Aldous Huxley ori Animal Farm de George
Orwell, care au reușit să redea fidel viața oame-
nilor și Zeitgeist-ul cu care trebuie să ne confrun-
tăm noi. Acesta e „cazul” Shortcut to happiness
(2007) cu un bun succes de public, în ciuda su-
biectului major: o nemiloasă critică la „bussi-
nes”-ul fără valori și calitate pe „piața cărților” și
a culturii. Esența poate fi redusă la o expresie din
film: Money can buy anything & marketing sells
anything! Apreciatul actor Alec Baldwin („specia-
lizat” pe roluri negative de „pușlama”) ne surprin-
de ca scenarist și regizor cu o „tăioasă” și obiectivă
radiografie a literaturii (și culturii) post-industri-
ale / consumiste, care, desigur a fost boicotată de
marile studiouri și noul „establishment” consu-
mist. Ei au blocat filmările terminate în 2001: „fi-
lonul financiar” e tăiat, astfel că post-procesarea,
difuzarea etc. au fost dinamitate până în 2007,
când Yari Film Group a cumpărat drepturile și l-a
lansat! Cine știe / va vedea demascarea incultu-
rii actuale prin Cel mai scurt drum spre fericire,
înțelege de ce noile generații de „critici” aserviți
finanței din spatele trusturilor „culturale” l-au
atacat vehement. Apreciatul critic de film și pro-
fesor de specialitate brazilian Claudio Carvalho,
cu experiență de peste 50 de ani, deplânge și el si-
tuația dramatică din cultură exemplar demascată
prin pelicula în cauză și „peripețiile” ei, situând-o
printre cele esențiale la început de mileniu III.
Actorul american reușește o inteligentă și sub-
tilă adaptare liberă după clasica povestire (1936)
a lui Stephen Vincent Benet, The Devil and Daniel
Webster, pentru care a primit prestigiosul premiu
literar O’Henry Award. Autorul american s-a in-
spirit din Faustul goethean, plasând acțiunea în
New Hampshire, 1840, elogios ecranizat de regi-
zorul William Dieterle (evreu german salvat de
sub regimul nazist în SUA) și produs tot de el (nici
el n-a găsit sprijin la marile studiouri, fiind atacat,
după premieră / 1941, din aceleași considerații.
Interesantă „filiație”: el jucase (1926) cu numele
său real, un rol principal în versiunea mută Faust
a lui F. W. Murnau, în Germania. Impresionanta
ilustrație muzicală a lui Bernard Herrmann (ba-
zată pe partitura scrisă de el la varianta radiofoni-
că / 1938) a primit un merituos Academy Award.
Acum se perindă pe ecran o pleiadă de ar-
tiști de valoare: Alec Baldwin însuși, Anthony
Hopkins, Jennifer Love Hewitt, Dan Aykroyd,
Kim Cattrall, Jason Patric, Amy Poehler, Darrell
Hammond, John Savage, Frank Siver, Barry
Miller. Jabez Stone / Alec Baldwin scrie bine și
din suflet, dar n-are șanse în sistemul mercantil al
editurilor erei consumiste! Se începe când tocmai
încheie o scenă emoționant-relevantă: el, copil de
12 ani, își aruncă bicicleta mult dorită și primită
de Crăciun: din cauza ei, prietena dragă din ve-
cini nu mai vrea să-l vadă, după ce căzuse cu ea.
Noroc cu tatăl care îl observă și-i spune ceva ca-
re-l va salva mai târziu: Nu există un drum scurt
spre fericire! „Literar” e mulțumit, cei trei prieteni
îl apreciază, însă editorii nu vor romanul, astfel
că stă într-un apartament și cartier amărât și, fără
bani, deși arată bine, nu are succes la femei. Totuși,
are un suflet mare, fiind în stare să-și piardă job-
ul amărât de vânzător, când a văzut cum a tratat
patronul un bătrân care n-avea bani! Când prie-
tenul Julius Jensen / Dan Aykroyd vinde romanul
unei editoare „smart new-age” cu 190.000$, strigă
disperat, ajuns acasă, că și-ar vinde sufletul pentru
succes. Printr-o dramatică experiență, Diavolul /
Jennifer Love Hewitt îl salvează și încheie con-
tract cu el, aducându-l, prin persuasiune, la afir-
mația că vrea succes, nu cărți bine scrise! După 10
ani va fi tragica „scadență”... Romanele sale sunt
„retușate & adaptate” nivelului cultural american
la. „genunchiul broaștei”, devenind „best-se-
ller” prin tam-tam-ul publicitar aferent. Critica
tradițională, vechii mari scriitori americani îl
desființează, dar. cui îi pasă! Relevantă e scena
când cartea încă nu apăruse și patru groupies îl
„sufocă” pentru autografe, doar văzând campania
mass-media: Sunteți așa un mare scriitor! Devine
bogat, atu-ul actual cel mai „cuceritor” la femei, și
nu mai are timp de adevărații prieteni, obsedat și
orbit de falsa aură a „celebrității”. Emblematică e
scena de la Editoarea / Kim Katrall, diabolic tupe-
ist-șarmantă în rol de „pandant” al Diavoliței: ea
(cu șefa marketing) îl întreabă care sunt modelele
de scriitorii. Jabez: Dickens, Dostoievski, Kafka.
Ele surâd sarcastic milos: N-ai alții, actuali? Jabez
aruncă un nume vehiculat: Michael Crichton! Ele
răsuflă ușurate: Așa mai merge. În continuare, i se
„confecționează” un „portret-robot” marketizat
pentru maximizarea vânzărilor, fără nici o legătu-
ră cu realitatea. Reticențele și rezistența sale sunt
înlăturate cu suficiență plină de viclenie. Primește
un apartament de lux, bani, femei, party-uri, in-
vitații simandicoase la tv etc. Noua ta carte, așa-i
că e foarte sexuală?!, îl „sugestionează” editoarea,
demascând una din triadele malefice ale Zeitgeist-
ului: Sex, Violence & Horror! Punctul culminant
e primirea celui mai prestigios premiu literar
(subînțeles Pulitzer), însă președintele juriului,
un venerabil om de cultură, îi înmânează cu scâr-
bă trofeul și nici nu-i dă mâna! Concluzia: și ei
au „capotat” în fața atot-puternicului capitalism
sălbatic. La fel, vechea gardă de scriitori și critici
- anecdotic: tizul lui real, marele scriitor Robert
Stone, în persoană, apare în film și-l umilește!
Încet, dar sigur, conștiința sa se trezește și începe
să refuze imensa minciună pseudo-culturală, si-
milar mega-bulelor financiare de la burse, dinain-
tea Marilor Crahuri!, Adevărul și realitatea nu
contează, ci „construirea” lor de „zeii” marketing:
cărțile sale sunt primele în box-office, e prezen-
tat în cele mai hype mass-medii ca „celibatarul cel
mai râvnit al Americii” „vizualizat” mereu în re-
staurante de lux.. Restul e. Blowing in the wind!
Întregul film e plin de scene antologice și defini-
torii pentru epoca în care trăim: felul cum își tra-
tează prietenii, la un vernisaj de pictură cele nouă
muze ale artelor frumoase sunt oribile Meduze
moderne pline de sânge sacrificial - Jabez cum-
pără Muza Literaturii și doarme cu ea deasupra
patului etc. Mai menționez un dialog relevant -
Aging Writer: Ah, marele Daniel Webster! Webster:
Domnul Hardy e beat. AW: Mai bine beat decât o
curvă (adică, editorii actuali - EC)! Webster: Mai
bine niciuna! Pierderea bunului său prieten și cri-
tic sincer, Mike / Barry Miller, chiar înainte de
„adjudecarea” marelui trofeu, e punctul crucial, la
propriu și la figurat. Jabez se întâlnește cu editorul
Daniel Webster / Anthony Hopkins, care îi oferă
șansa de a rupe contractul cu Diavolul. Cum se va
termina?! Speranța moare ultima! Webster spune,
în final: Câți nu sunt ca el! Da, câți nu suntem ca
el. SĂ NE PRIVIM ÎN OGLINDĂ!
■
34
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
Urmare din pagina 36
Scurtă călătorie pe
tărâmul lui Mazilu
Până la urmă, trebuie să recunoaștem că ni-
mic nu se compară cu dragostea pescarului pen-
tru soția sa. O urmează fără șovăire, deși se cam
îndoiește că acesta este drumul cel mai drept
spre piață. Totuși, își amintește că ea știe mai
bine, absolut întotdeauna, și mai presus de orice
este tot timpul grijulie și se uită la ce-a lăsat în
urmă. Chiar și peștele din coș știe că este mai
bine pe uscat decât în apă. Ultima dată când au
plecat la plimbare, tot ea le-a arătat drumul pe
care-l știa cu ochii aproape închiși, iar ei, cei doi
soți, unul de formă și unul de rezervă, se mi-
rau tăcuți cum poate o făptură atât de plăpân-
dă, de firavă și neajutorată, să știe atât de multe.
Bănuim că de fapt pantofii verzi știau drumul
pe de rost, dar acesta este un secret încă neve-
rificat. Crezi că eu nu pot să țin un ou pe cap?
a întrebat-o el într-o zi. Și s-a înverșunat să și-l
pună pe chelie, ținându-și respirația, gânduri-
le și echilibrul. Țin pe cap toate grijile pe care
oamenii de rând le țin pe umeri, norii, ploile și
arșița verii stau pe capul meu cu toată greuta-
tea lor nemăsurată, capul meu are puterea de a
număra zilele, și anotimpurile, și veacurile, și
crezi că nu mai încape și un biet ou alb? Iar ea,
îngăduitoare ca întotdeauna, cu oul negru per-
fect în vârful capului, i-a lăudat perseverența.
Mă rog, nu știm niciodată cât de mare e per-
severența dar, când o întâlnim, trebuie s-o lău-
dăm, negreșit. Și să nu uităm că timpul trece ca
un bicyclock, merge înainte și fără pedale, asta
pentru cine mai crede că ceasul trebuie întors la
ore fixe ca să păstreze ora exactă. Dar nimic nu
mai este ca înainte, nici ceasul, nici busola, nici
măcar bicicleta și asta numai și numai pentru că
pantofii verzi nu mai știu altceva decât drumul
cel mai drept, iar pantofii roșii au rămas buni
numai pentru sprijin, căci s-au decis să nu mai
intervină niciodată. Exact așa cum, alaltăieri, au
pus la cale conspiratorii: roșul nu mai trebuie să
Georges Mazilu
Les fiances, acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
mai dețină vreo putere, nu mai are voie să ațâțe,
nu-i mai este permis nici să ardă nici să lumine-
ze. Cu căciula bine îndesată pe urechi, are voie
doar să vadă ce i se spune. În rest, totul se rezol-
vă din umbre și lumini. De la lumânări, desigur,
pentru că soarele s-a stins după ce a obosit să tot
încălzească, oameni, plante, animale și gânduri
absurde, mari consumatoare de energie. Numai
lumânările se ocupă acum de lumini și umbre.
În față luminează iar în spate lasă umbra să stri-
ce jocurile întunericului.
La marginea tărâmului - marionetistul, un
ins deloc împăcat cu treaba pe care trebuie s-o
facă zi de zi. Nici el nu pricepe cum de se lasă
unii prinși de sfori și jucați pe degete. Nu că i-ar
păsa prea tare dar nici n-are de ales, așa i-a fost
sortit, să-și pună șorțul de piele, în fiecare di-
mineață, să lege sforile de un băț și apoi să iasă
pe stradă. Mușterii pur și simplu îi sar în lațuri.
De-ar putea lua și el o pauză, cât de mică, poa-
te mai scapă câțiva dintre bieții nenorociți fără
scăpare, dar contractul nu-i permite pentru că
este pe termen nedeterminat. Rareori mai apar
excepții, cum ar fi cele două surori neasemănă-
toare care au reușit să se sustragă folosindu-se
de un șiretlic vechi de când lumea și pământul.
Nici n-a fost nevoie să se înțeleagă din priviri,
așa cum fac surorile obișnuite, doar au ascultat
vibrația aerului dintre ele și s-au priceput ime-
diat cum să facă să nu cadă în mâinile marione-
tistului. Se vede asta și din mândria gâștei care
stă, triumfătoare, nestingherită și îngâmfată, pe
spatele unui biet dobitoc care o suportă numai
pentru că are capul Ledei, pe care o admiră de
câteva veacuri și în preajma căreia nu credea că
se va afla vreodată, ce să mai spunem că acum are
onoarea de a se afla chiar sub dumneaei. Când
te nimerești cu un asemenea noroc nu mai faci
nazuri. De altfel, chiar profesorul a venit într-o
fugă, să-i spună că are de îndeplinit o misiune
fără precedent. Ea, gâscă vanitoasă, a făcut o re-
verență când l-a văzut pe profesor, gândindu-se
că un gest aristocrat o să facă din ea o lebădă.
Habar n-are că profesorul a ghicit-o de la dis-
tanță și n-are de gând să-i răspundă nici măcar
Georges Mazilu
acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
Femme au chien,
cu o privire piezișă. E adevărat că a învățat să-și
țină capul frumos, cu gâtul răsucit și ciocul lăsat
în jos, iar reverența este făcută corect, cu laba
dreaptă trecută în spatele labei stângi, dar gâsca
tot gâscă rămâne și niciun profesor din lumea
asta n-o s-o trateze ca pe o lebădă.
În fine, last but not least, cum s-ar spune pes-
te mânecă, trei din cei greu-de-numărat soldați
aflați în solda tărâmului s-au întors acasă. Din
păcate, nu li s-a permis să se așeze la masă îna-
inte de a povesti, măcar pe scurt, cum este pe
linia frontului. Nu se poate spune că sunt înfo-
metați ci, mai degrabă, pofticioși, având în ve-
dere că demult n-au mai stat la o masă ornată
cu ghirlande de flori, globuri strălucitoare și lu-
mânări înmiresmate. O risipă de resurse, dacă
mă întrebați pe mine. Dar imaginea unei mese
dichisite îți sporește dorințele pe loc, iar ei erau
nerăbdători să se înfrupte din orice. Așa că s-au
pus pe povestit, iute și concis, fără înfloriturile
poveștilor soldățești, relatând următoarele: pe
linia frontului orizontul este curbat și nu se poa-
te vedea dincolo fără vreun ajutor de sus; inami-
cul este numeros și invizibil; când plouă, iarba
crește mai repede, iar când soarele strălucește,
toate poamele dau în pârg; în rest, totul e ca aici.
Poftă bună! Numai înțelepții au priceput că linia
frontului e din ce în ce mai aproape. Nimburile
le dădeau lumina necesară citirii gândurilor și,
cu toate că fuseseră luați prin surprindere, unul
dintre ei nici măcar nu a apucat să-și tragă pan-
talonii, au descifrat imediat subtilul înțeles al
ierbii și al poamelor care au nevoie de ploaie și
de soare, chiar și pe timp de război. Un adevăr
atât de crud nu putea fi dezvăluit decât de sol-
dații întorși de pe front. Nici măcar cărțile nu
menționează acest lucru. E clar: soldații și înțe-
lepții sunt indispensabili.
Acestea sunt note dintr-un carnet de călă-
torie pe tărâmul lui Mazilu, tărâm despre care
știm din picturile lui. Repere mi-au fost La balle
bleue, Les deux soeurs, L’ange et l’angelot, One
Way Trip, Les saltimbanques, Les poissonniers,
La promenade, Oeuf blanc, oeuf noir, The Goose
Pride, Les trois soldats, Le crepuscule des sages,
Bicyclock Man, Les conspirateurs, Le prince,
Ombres et lumieres și Le marionnettiste, lucrări
postate pe site-ul oficial al artistului. Și să nu ui-
tăm că frumusețea este în ochii privitorului.
■
TRIBUNA • NR. 465 • 16-31 ianuarie 2022
35
sumar
plastica
istoria literară
Radu Bagdasar
Condiția scriitorului în diversele spații culturale 2
editorial
Mircea Arman
Realizările culturale ale Editurii
și Revistei Tribuna elogiate în Suddeutsche Zeitung 3
filosofie
Gaetano Mollo
Redescoperirea divinului	4
Vasile Zecheru
Anton Dumitriu, căutătorul de Lumină	5
Viorel Igna
Medioplatonicii. Numenius Teologia (V)	8
file de jurnal
Nicolae Iuga
Farse și întâmplări celebre
la Facultatea de Filosofie din București (IV)	11
diagnoze
Andrei Marga
Anul 2021 - fapte și perspective	12
juridic
Ioana Maria Mureșan
Răspunderea delictuală. Privire generală	14
social
Ani Bradea
O restituire esențială din istoria exilului românesc 16
proza
Raluca Poenaru
O amintire care nu mai contează	18
religia
Nicolae Turcan
Șase răspunsuri la o întrebare (ne)iertătoare	19
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Făt-Frumos și pielea de porc	20
memoria literară
Constantin Cubleșan
George Bacovia - un solitar
(1881-1957)	21
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Recuperarea necesară a lui loan Barac	22
Ștefan Manasia
Un an bun pentru poet, un an bun
pentru traducător	23
Andreea Zavicsa
O antologie Gheorghe Grigurcu	24
Irina-Roxana Georgescu
În căutarea cititorului pierdut	25
Christian Crăciun
Și gata...	26
Alexandru Sfârlea
Dictatura hazardului imagistic	28
Virgil Rațiu
Despre românii de lângă români	29
comentarii
Adrian Țion
Brâncuși, personaj într-un
„roman de dragoste epistolar”	30
teatru
Claudiu Groza
Dreptul la fericire	31
Alexandru Jurcan
Adina Lazăr ține linia ocupată	31
crochiuri
Cristina Struțeanu
Întâiul, cel pecetluit	32
cinemateca pentru toți
Eugen Cojocaru
Oricine e tentat de Drumul cel mai scurt
spre fericire! Dar care este prețul?	34
plastica
Emilia Cernăianu
Scurtă călătorie pe tărâmul lui Mazilu	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Scurtă călătorie pe
tărâmul lui Mazilu
Emilia Cernăianu
Le crepuscule des sages, acrilic pe pânză, 46 x 38 cm
Georges Mazilu
Cu ochii măriți și sprâncenele ridicate,
cu buzele cărnoase dar cuminți, fără
senzualitate, un chip, posibil de feme-
ie dar fără certitudine, privește într-o parte,
abătut-melancolic, absent-neatent, nu se știe
la ce. A rămas fără mâini, sau le-a pierdut, sau
s-a decis să nu le mai folosească, să le păstreze
pitite sub armura de piele întărită și de aceea
șade, în tăcere, într-un cărucior cu roți de bi-
ciclu. Amicul patruped cu ochi humanoizi pri-
vește tot în gol, dar în altă parte, că doar tărâ-
mul e larg, nu trebuie să te uiți în același loc,
ești câștigat dacă schimbi perspectiva. Amicul
este înfășurat într-o platoșă legată anapoda cu
chingi care nu leagă nimic. Sfera albastră este
singura figură lăsată în pace, ca o planetă de
jucărie uitată pe podea. Ca și cutiuța albastră
enigmatică de pe masa roșie, cu sertar și stin-
ghie, cea care desparte îngerul de heruvim.
Mâna dreaptă și aripa stângă, mâna stângă și
aripa dreaptă, perechile de membre care le sunt
suficiente ființelor cerești. Care ar fi fost cerești
dacă nu ar fi avut nasurile atât de lungi, și știm
noi ce se vorbește despre nasurile prea lungi și
privirile prea goale. Unul zice: m-am gândit să
pornim la drum fără bagaje, nu merită să cari
prea multe cu tine. Celălalt nu-i răspunde dar
se întreabă, apăsat de îngrijorare, unde să-și
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 49,2 lei - trimestru, 98,4 lei - semestru, 196,8 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
cu o singură expediere pe lună este 378 lei.
lase scutul care tocmai a înflorit. Ar putea fi o
călătorie cu un singur sens, mai mult ca sigur
una fără întoarcere, mai ales că para discordi-
ei nici n-a fost băgată de seamă, pentru că Eva
stă cu spatele și nu-i pasă de grădina lăsată în
paragină. În tot acest timp, acrobații se pregă-
tesc să schimbe rolurile între ei: dresorul va sări
prin cercul neregulat iar șoricarul îi va da o bu-
cățică de zahăr, exact așa cum fac saltimbancii
de conjunctură. Dresorul, îmbrăcat impecabil,
după moda vremurilor, caută cu privirea apro-
barea publicului de dincolo de ramă, în timp
ce șoricarul, patruped lipsit de orgolii inutile,
adulmecă dulceața recompensei. Care-i unul și
care-i celălalt? Poate știe prințul cu litera cali-
grafiată din vârful antenei, slova aceea solitară
care încheie mesajul de pe tricoul princiar de
brocart și care, pusă așa, deasupra capului, in-
dică direcția de citire: de sus în jos. Din privirea
prințului se vede limpede că el știe tot, a văzut
și a auzit tot ce există și ar putea să ne spună și
nouă dacă ar deschide gura. Însă buzele lui sunt
prea frumos conturate și nu merită să le strice
forma deschizând gura doar ca să ne spună ce
știe. Cine a aflat, bine, cine nu, la fel de bine.
Fiecare pentru sine.
Continuarea în pagina 35
■■niinii
642341 100465