TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Mircea Struțeanu
Ciocanu (județul Argeș)
file de jurnal
Farse și întâmplări celebre
la Facultatea de Filosofie
din București (II)
■ Nicolae luga
Cum a luat o țeapă marele poet
Mihai Beniuc?
Un viitor bun critic de artă, O. M., cu vreo
doi ani mai mare decât mine, ardelean de loc din
Reghin, absolvent de Liceu Pedagogic și om în-
surat, a terminat Facultatea în 1976 și s-a stabilit
în Bistrița. La Facultate el fusese coleg de an cu
unul din Vașcău, care publicase niște poezii în
„Luceafărul”, semnate cu pseudonimul Nicolae
Mircea Ben. Pe de altă parte, poetul proletcul-
tist Mihai Beniuc, pe atunci în vârstă de vreo
șaptezeci de ani, mai ținea un curs facultativ la
Catedra de Psihologie. Mihai Beniuc fusese cine-
va mare de tot, afirmat ca poet în perioada inter-
belică, a făcut studii de Psihologie în Germania la
Hamburg, dar după război a virat-o spre sovietici
și astfel, prin anii ‘50 a ajuns scriitor canonic in-
clus în manualele de Literatură română, demnitar
comunist, membru în CC al PCR, președinte al
Uniunii Scriitorilor din România și atașat cultural
al României în URSS, ce mai, era un mic mon-
stru sacru. Totodată era și megaloman la modul
serios, se credea pe sine cel mai mare poet român
în viață și, din invidie, l-a săpat pe Lucian Blaga
să nu ia Premiul Nobel pentru Literatură. Apoi a
coborât treptat în ierarhia socială și a fost uitat de
toată lumea.
Așadar, Mihai Beniuc a venit la Facultatea de
Filosofie să-și țină cursul dar, după cum unii se
așteptau, la curs nu i-a venit decât un singur stu-
dent, anume poetul în devenire Nicolae Mircea
Ben. Așteptând să mai vină eventual și alții, nor-
mal, profesorul și studentul au intrat în vorbă.
Studentul i-a demonstrat maestrului că știe mai
multe poezii pe de rost din Mihai Beniuc, că e din
Vașcău, deci dintr-o zonă apropiată geografic de
Ineul natal al lui Beniuc și i-a arătat și tăieturi din
ziare cu producțiile proprii. Beniuc s-a emoționat
până la lacrimi, apoi l-a privit mai atent pe tânărul
din fața sa aspirant la glorie literară: viitorul poet
era îmbrăcat jerpelit și părea nemâncat. Beniuc
(care nu avea copii) a scos portofelul și i-a dat stu-
dentului amărât două mii de lei, ca să își cumpere
obligatoriu un costum de haine, pentru că - zi-
cea el - scriitorul are un anumit prestigiu social,
deci trebuie să se îmbrace elegant și să inspire res-
pect. I-a cerut lui Mircea Ben să nu refuze banii
deoarece, mai zicea bătrânul poet, că și el, Mihai
Beniuc, atunci când a fost tânăr și sărac, a fost
ajutat la rândul lui de către marele poet Octavian
Goga. Studentul a luat banii, i-a mulțumit frumos
și, politicos, și-a cerut permisiunea să se retragă.
Nicolae Mircea Ben s-a dus ață la Cămin unde
l-a întâlnit pe Oliv, căruia i-a povestit toată incre-
dibila întâmplare cu Beniuc. Apoi au mers amân-
doi la o terasă la o vodcă. Pe atunci cu două mii de
lei puteai să-ți cumperi nu un costum de haine, ci
trei (sacou, vestă și pantaloni), un costum decent
și în culori la modă costa undeva între 600 - 700
lei. La masă la terasa respectivă au mai venit și
alți colegi și prieteni, studenți care visau și ei să
Mircea Struțeanu	Bratea (județul Hunedoara)
devină scriitori. Deci, în prima zi au mâncat și au
băut echivalentul unui costum. Tot așa și în ziua
a doua. Dar Nicolae Mircea Ben a pus de o parte
banii pentru ultimul costum, pe care era obliga-
toriu să îl cumpere și cu care trebuia să apară în
fața lui Beniuc, la cursul următor. Întâmplarea a
făcut că Oliv, care avusese nunta în vara prece-
dentă, și-a adus cu el la cămin costumul de mire,
pentru eventualitatea unor ocazii mai deosebite.
Și, fatalitate, cei doi aveau cam aceeași talie, iar
costumul de mire al lui Oliv îi venea ca turnat lui
Mircea Ben.
Așadar, într-un moment de euforie, cei doi au
luat hotărârea eroică de a bea ultimii bani, viito-
rul poet urmând a se înfățișa la judecata estetică a
lui Mihai Beniuc îmbrăcat în costumul de mire al
viitorului critic de artă. Și, după cum era de aștep-
tat, lui Beniuc i-a plăcut foarte mult acel costum
negru și l-a lăudat în mod deosebit pe mai tânărul
său confrate pentru sobrietatea și bunul gust de
care a dat dovadă. Numai că studentul, parșiv de
felul lui, a venit într-adevăr îmbrăcat în costum
negru elegant, dar încălțat anume cu o pereche de
teniși rupți, împrumutați de la careva din Cămin.
Ochiul ager al bătrânului demnitar comunist a se-
sizat imediat stridența și i-a mai dat studentului
amărât încă două sute de lei, ca să își cumpere și
o pereche de pantofi ca lumea. După care Mircea
Ben a dat dovadă de un neașteptat egoism, s-a
dus imediat și a băut singur banii de pantofi, s-a
îmbătat și pe deasupra a murdărit și costumul de
mire cu care era îmbrăcat. Și-a cumpărat totuși o
bască de 15 lei, pe care urma să o poarte cândva,
ca amintire de la Mihai Beniuc. Iar după episodul
ăsta, Mihai Beniuc a mai venit de vreo două ori
degeaba pe la Facultate, întrebând în dreapta și în
stânga despre un student care promitea o frumoa-
să carieră literară, dar pe al cărui nume nu și-l mai
amintea.
(va urma)
■
2
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
editorial
Metavers și metafizică
■ Mircea Arman
ntr-o lume în care busola nu mai arată de mult
timp nordul, noțiunea de Metavers își face din
ce în ce mai mult loc și cîștigă, necontenit, spa-
țiu. Metaversul spre deosbire de metafizică are sen-
sul unei creații de tip tehnolgic-informațional care
propune o lume „dincolo” de lumea reală, în sensul
în care această lume se structurează ca o entitate
virtuală, paralelă cu lumea reală, pe care o imită și
pe care încearcă să o înlocuiască. Chiar denumi-
rea acestei lumi trimite la ideea de univers virtual.
Construcții de genul Facebook îsi propun să con-
stituie asemenea Metaversuri, respectiv universuri
paralele virtuale care, în mare măsură, au reușit să
substituie realitatea fizică așa cum persoana o per-
cepe prin intermediul capacității imaginative aprio-
rice și a imaginativului poietic aprioric în calitate de
agens al cele dintîi. Numai că acest Metavers nu este
o structură imaginativă poietică apriorică întrucît
sensul creației originare lipsește, Metaversul nefiind
decît o copie cît mai fidelă a universului uman, a
lumii. Cei care creează aceste tehnologii nu au nici
genialitatea și nici viziunea cultural-integratoare
necesare creației unei lumi care să fie altceva decît
o copie - periculoasă ce-i drept - a lumii reale ca
produs al capacității imaginative apriorice și al ima-
ginativului poietic rațional aprioric. Așa cum am
demonstrat într-o lucrare care circulă deja într-o
importantă limbă europeană, dacă omul este capa-
bil să construiască și să re-construiască o lume, in
mentis, prin capacitatea sa imaginativă1, Metaversul
este deja sau devine o lume paralelă care substituie
caracitatea originară, mediată, așa cum arată Jakob
von Uexkull, propice omului și caracteristicii sale
de cunoaștere, cu o lume integral virtuală care ar fi
un fel de mediere a mediatului, un surogat servit pe
post de viață reală. Medierea mediatului produce,
inerent, hiatusuri de cunoaștere, substitute ale gîn-
dirii originare care nu pot duce decît la iluzoriu și
fals întrucît dacă se pornește, în judecată, de la un
antecedent fals și consecventul nu poate fi decît tot
un fals. Astfel se ajunge la o cunoaștere falacioasă
dar aparent reală și adevărată care nu poate duce
cunoașterea umană și existența acestuia decît la
Mircea Struțeanu	Bigar (județul Caraș-Severin)
peștera informațională și la un periculos primiti-
vism al societăților hipertehnologizate.
Acest Metavers nu face altceva decît să contri-
buie din plin la halucinațiile și elucubrațiile unor
minți subjugate ideologicului care văd în inteli-
gența artificială și în realitatea virtuală soluția unei
lumi „resetate” pe delirurile ideologice de tip pro-
gresist și neomarxist ale unei Alexandra Ocasio-
Cortez(New Green Deal) și a altor indivizi stupizi
care vor să salveze planeta(din păcate prea mulți la
număr, prea naivi și cu o cultura cel puțin discu-
tabilă pentru a fi amintiți aici) care nu au contact
cu realitatea dar nici cu problemele reale ale econo-
miei, societății, valorilor în general și a altor indi-
vizi, cu o pregătire sumară și o viziune inexistentă
asupra existenței umane, care doresc să transforme
lumea după propriile plăsmuiri, neținînd seama și,
mai ales necunoscînd în profunzime gînditorii seri-
oși și oamenii de știință integri care nu dau iama în
granturile puse la dispoziție de diferite state și orga-
nizații pentru a „descoperi” ceea ce iși doresc aces-
tea, infirmînd însăși istoria spirituală a omenirii și
lansînd teorii apocaliptice rizibile. Avînd în vedere
această„uitare” voită a tradiției spirituale prin scoa-
terea pregătirii clasice din curricula școlară, proba-
bil că, odată cu dispariția naturală a cîtorva genera-
ții, în lipsa unei riposte pe măsură a statelor dar și
al indivizilor care mai sunt capabili să o facă, aceste
elucubrații care țin de dez-umanizarea omului și de
trecerea la o epocă post-umană își vor putea atinge
țintele. Metafizica este chemată să contribuie ma-
siv la re-umanizarea societății și la găsirea unui just
echilibru între tehnologiile informaționale distruc-
tive sau folosite distructiv și umanitatea omului.
În acest sens, măsura luată de guvernul Republicii
Franceze de a reintroduce studiul filosofiei, limbilor
și literaturilor clasice în programele de învățămînt
mi se pare a fi salutară și demnă de urmat în ceea ce
privește politica educațională și culturală a tuturor
statelor.
Totuși, diferiți psihologi, psihiatri, sociologi și fi-
losofi integri au sesizat deja pericolul dat de această
expozie malignă a virtualismului planetar care, în
Mircea Arman
delirul său sistematizat, nu prididiște să introducă
în Metavers elemente esențiale ale existenței umane
cum ar fi așa-numitele cryptomonede și alte meca-
nisme specifice societății umane reale, fără ca cine-
va șă se deranjeze să reglementeze juridic această
malignitate virtuală care tinde să ducă spre a ane-
antiza lumea reală, lumea omului și nu cea a ma-
șinii care se dezvoltă malign în aplauzele inculturii
generalizate. Încercările statelor de a reglementa
problema cryptomonezilor, a înșelătoriei și nimi-
cului care se ascunde în spatele acestora sunt, mai
degrabă, rizibile.
Pe de altă parte, demne de atenție sunt încercă-
rile tehnologice care ,în esență, pot fi benefice dar
care au un imens potențial de malignitate. Iar acest
potențial este atît de mare încît juristul din mine îmi
spune că aceste tehnologii trebuie reglementate cu
o duritate ieșită din comun mergînd pînă la interzi-
cere. Ceea ce poate fi un mare bine pentru individ,
ceea ce poate fi salutar pentru o familie, poate de-
veni dezastruos pentru specie, mai ales cînd aceste
tehnologii vor încăpea pe mîna unor indivizi pen-
tru care ideologiile transcend viața și toate valorile
culturale, sociale și spirituale. Nu au trecut nici mă-
car 80 de ani de cînd au fost descoperite sinistrele
lagăre naziste și expreimentele efectuate acolo pe
ființe umane. Aceste fapte nu mai trebuiesc permise
sub nici un chip iar orice efort în acest sens nu este
în zadar.
Mă refer aici la societăți private de genul
Neuralink care își propun să hibridizeze ființa uma-
nă cu modalități specifice tehnologiilor informa-
ționale. Desigur, scopul declarat sună salutar dar
niciodată ceea ce se declară nu este și ceea ce este
, cu adevărat, în realitate. Posibilitaea de manipu-
lare a creierului uman ridică probleme etice și ju-
ridice care sunt, în viața reală, insurmontabile. Este
aproape sigur că succesul Metaversului care implică
scoaterea omului din lume și trecerea spre virtual,
inacțiune și nemișcare, recte spre moarte fizică și
psihică, depinde și de aceste tehnologii hibride, de
posibilitatea de a manipula voința și voința de voin-
ță a omului, lucru care ar duce, inevitabil, la extinc-
ția speciei. Eu unul nu m-aș lăsa la mîna unuia care
declară că suferă de sindromul Asperger și care vrea
să remodeleze lumea după cum și-ar dori și imagi-
na. E doar o opinie, a mea, și nu voi permite nimă-
nui să îmi însceneze tot felul de delicte de opinie.
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
3
o
Asta cît încă se mai poate și mai credem în existența
dreptului pozitiv, al constituțiilor și al tuturor celor-
lalte principii de drept.
Desigur, noi am propus aici doar cîteva aspecte
la care ar trebui să medităm mai adînc, inclusiv la
faptul că nimeni nu are voie să absolutizeze știința
cîtă vreme este și ea doar o modalitate de cunoaș-
tere, la fel ca oricare alta. Știința nu e mai presus de
religie, de filosofie, iar atunci cînd mă refer la filo-
sofie mă gîndesc la metafizică care, după Hegel, nu
este decît logică cu conținut.
Dacă stăm și cercetăm istoria științei vom vedea
că nu este decît un lung șir de afirmații și negații,
un lung șir de erori dublate de timide corecturi re-
alizate de-a lungul timpului, alteori de adevărate
revoluții în percepție. Este un lucru firesc, dealtfel,
deoarece nimic din ceea ce aparține fenomenului
nu poate fi absolutizat ca fiind adevărat, lucru știut
de un Euclid sau Einstein, Heisenberg sau oricare
alt om de știință care și-a luat îndeletnicirea în se-
rios. Cei care absolutizează rolul științei și adevărul
ei sunt cei care se închină tehnologiei și unui pro-
gresism fără scop, întrucît în afara Dasein-ului ori-
ce scop își pierde sensul. Acest lucru l-a înțeles încă
Aristotel și toată școala filosofică care i-a urmat
pînă în filosofia lui Heidegger, dar s-a pierdut, pro-
gresiv, odată cu altgoritmii informaționali care sunt
doar o tehnologie care are la bază elemente de fizi-
că, chimie și matematică. Acest fapt nu este un fapt
științific ci unul tehnologic al cărui prim motor este
profitul. Însă profitul, în societatea informațională,
și-a pierdut noțiunea etică de care vorbea încă Max
Weber și a devenit o chestiune amorală, fără limită,
și neacoperită în muncă. Lumea este un ceva limitat
care nu poate fi condus și structurat de ceva care nu
are limită: banul. Banul nu poate fi un Dumnezeu
întrucît o religie implică o morală. Lumea se condu-
ce după o idee morală, lucru pe care l-a afirmat și
Heidegger cînd spunea: „Nur noch ein Gott kann
uns retten”2 Asta cu atît mai mult cu cît goana
după o bogăție care depășește utilitatea fie ea și cea
mai înaltă, mai ales la nivel de individ, nu poate fi
decît un fapt distructiv social. Acest fapt se vede cel
mai bine în această lume informațională, în acest
Metavers(univers virtual) în care omul își pierde
umanitatea, empatia, noțiunile etice și tot ceea ce
are de a face cu umanul și umanismul înțeles în cel
mai înalt sens metafizic.
Aceasta este menirea metafizicii. Tot felul de pro-
feți ai apocalipsei culturii tradiționale, respectiv a
metafizicii care este cea mai înaltă manifestare a sa,
ar putea să își piardă obiectul muncii dacă în timpul
rămas vor exista voci puternice, politice, religioase,
filosofice, juridice și științifice care să reafirme va-
lorile metafizice și să oprească toate tendințele de-
viaționiste date de tehnologia informațională, presa
mainstream „fake news ”și lumea virtuală.
Aceste unelte, care trebuie să se limiteze la a fi
unelte, date de tehnologiile informaționale ar putea
fi deturnate de la drumul lor malefic și nereglemen-
tat juridic înspre cercetarea genuină, înspre Dasein
și valorile sale milenare, înspre viața și bunăsta-
rea reale nu spre halucinațiile, ura, lipsa de empa-
tie, afectivitate și etică a Metaversului. Însă pentru
acest fapt se cere voință de reglementare. Nu poți
vorbi despre libertate, bunăstare, profit, în numele
fake news și a lipsei oricărei etici, a oricărei morale.
Profitul este amoral ca și ideologiile totalitare, indi-
ferent cum se numesc ele.
În concluzie, Dasein-ul, societățile, știința și teh-
nica planetară merg înspre părăsirea esenței cea
mai esențială a omului: raportarea la lume prin ca-
pacitatea sa naturală, subiectivă, care este conștiința.
Raportarea la „realitatea” virtuală va schimba nu
numai raportarea la social, la valorile sociale, juri-
dice, comportamentale, psihologice, ci și raportarea
de esență a omului la ceea ce el creează ca lume din
ființarea disponibilă, care în afara ființei este lipsită
de orice sens. Sensul creat de ființa care dă ființa-
rea în întregul ei este lumea. Lumea omului și nu
cea a computerului și a „realității augmentate” a
Metaversului.
Totuși, în lipsa preluării ștachetei de către gîn-
direa cu adevărat reală și creatoare, rațională și
echilibrată, dată de gîndirea metafizică, în lipsa ree-
valuării ei, drumul început deja spre deteriorarea
umanului din om nu va mai putea fi stopat.
Sunt cîteva întrebări stringente care se cuvin
puse și la care vom încerca să răspundem într-o lu-
crare de largi dimensiuni:
1.	Care va fi soarta acestui Metavers și a lu-
mii virtuale propuse, lume care nu poate fi ignorată,
care tinde agresiv să substituie realitatea și care este
în afara oricăror reglementări juridice dar și a nor-
melor etice elementare?
2.	Care va fi efectul imediat și apoi de lungă
durată asupra problemei economicului, a proprie-
tății, a familiei ca temelie a societății, a educației, a
organizării sociale, a dreptului și a relațiilor interu-
mane sfîrșind cu actul procreației și continuității
lumii.
3.	Care va fi efectul asupra psihicului uman,
a capacității de cunoaștere, a raportării ontic-on-
tologice la lume a Dasein-ului, a problemei ființei
care înseamnă relație, a afectivității și a capacității
de percepere a lumii reale, a creației autentice și, în
cele din urmă, a vieții pe acest pămînt.
Note
1	Mircea Arman, Eseu asupra imaginativului uman,
Tribuna, Cluj-Napoca, 2020, passim. Vezi și ediția ita-
liană a lucrării: La struttura dell’ immaginativo umano,
Morlacchi U.P.,Perugia, 2021.
2	„Doar încă un Dumnezeu ne mai poate salva”(trad.
rom). Sensul urmărit de Heidegger este acela că doar
încă o idee morală, o etică, care să structureze uma-
nitatea ne mai poate salva. În opinia mea, realitatea
virtuală și banul sau profitul în general nu pot substitui
acest deziderat.
■
Mircea Struțeanu	Secaș (județul Timiș)
4
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
filosofie
Medioplatonicii
Numenius: Doctrina principiilor (III)
■ Viorel Igna
Mircea Struțeanu
Ciocanu (județul Argeș)
Analiza lui Numenius privind doctrina
principiilor pleacă de la aceeași chestiu-
ne cu care se deschide dialogul Timaios
a lui Platon:
„Platon se exprimă astfel (să vedem dacă îmi
amintesc fraza): «Ce este ceea ce este etern și nu
este supus devenirii? Ce este ceea ce devine dar
nu are niciodată ființă? Unul este ceea ce intelec-
ția sesizează cu raționamentul; altul, ceva la care
opinia ajunge prin intermediul senzației iraționa-
le, el care se naște și moare, dar care n-a existat în
mod real niciodată».”1
Răspunsul la această chestiune este dat, scrie
M. Zambon, de demonstrația imposibilității că
corpurile, elementele sau materia sunt ființă, de-
oarece ele nu satisfac niciuna din atributele pe
care aceasta le-ar poseda. Numenius argumen-
tează, spunând că ființa este necorporală, adică
inteligibilă, iar din caracteristicile sufletului,
prin calificarea lui ca ființă, sunt excluse toate
caracteristicile corporale: ființa este eternă, imu-
abilă, impasibilă, care rămâne într-o constantă
nemișcare și identitate, care o fac accesibilă nu-
mai intelectului.2
Caracteristicile ființei exclud deci faptul că
ea s-ar putea identifica cu corpurile sau cu ele-
mentele acestora, datorită instabilității lor, care
le supun unui proces neîncetat de transformări,
le fac subiectul pasiunilor, fenomen ce creează
necesitatea unei forțe, sufletul, care le menține
din exterior în unitatea lor și le sustrage unei
dispersiuni totale.3
Această forță trebuie să fie în mod necesar de
natură diferită de aceea a corpurilor; de aceea va
fi a fortiori și este imposibil de identificat ființa
cu materia, considerată ca incorporală. Precizia
cu care Numenius, scrie M. Zambon, arată ca-
racterul necorporal al ființei se inspiră în mod
sigur din polemica împotriva stoicilor, așa cum,
de altfel, au prezentat-o multe din afirmațiile ex-
plicite ale acestui filosof.4
Odată stabilit caracterul necorporal al ființei,
Numenius adaugă că ea este inteligibilă: „Am
spus că ființa este incorporală și că în același timp
este inteligibilă.”5 Caracterul inteligibil al ființei
aparține în aceeași măsură sufletului, care este
necorporal, se hrănește din inteligibili, menține
în unitate și deci în ființă realitățile corporale.
Analiza realității pe care o face Numenius este
refuzată corpurilor și materiei, caracteristica de
ființă și este coerentă cu atitudinea dualistă pro-
prie, așa cum am văzut în platonismul lui Plutarh,
împreună cu cel al lui Atticus; la Numenius, du-
alismul este întărit în mod remarcabil, cu conse-
cințe problematice în ce privește statutul de ma-
terie, deoarece aceasta ar trebui să se numească
„ne-ființă”, fapt pentru care Numenius îi conce-
de o anumită substanțialitate.6
Conform doctrinei numeniene a principiilor,
Dumnezeu și materia sunt cooriginare și opozi-
ția lor se articulează într-o serie de alte opoziții:
monadă-dyadă, providență-necesitate, bine-rău.
La baza doctrinei numeniene se găsește inter-
pretarea anumitor pasaje platoniciene extrase
din Timaios și din Legi: în particular, textul pro-
ducerii sufletului plecând de la amestecul esenței
indivizibile și a esenței divizibile (Tim. 35 a )7,
opoziția dintre intelect și necesitate Tim. (47 e 48
a) și aluzia la existența a două suflete, unul bun
și altul rău (Leg. X 896 d-e). Așa cum am putut
observa la Atticus, scrie M. Zambon, și în cazul
lui Numenius, Eusebius din Cesareea a evitat să
facă apel la mărturii atestând în mod explicit
un dualism care ar fi fost destul de stânjenitor
pentru el; expunerea cea mai completă privind
doctrina principiilor la Numenius ne este oferită
de Calcidius, care o prezintă în mod explicit, în
polemica împotriva stoicilor, ca o doctrină pita-
goriciană și platoniciană.8
Numenius... ne spune că i-a dat lui Dumnezeu
numele de monadă (singularitas), materiei cel
de dyadă (duitatis)9. Numenius a identificat
demiurgul cu monada și materia cu dyada inde-
finită; cele două principii erau de la origine pa-
ralele; de fapt, materia pre-cosmică este la fel de
veche ca însuși Dumnezeu, chiar dacă materia
a suferit acțiunea ordonatoare a demiurgului și
este de aceea generată.10 Doctrina dualistă expu-
să în acești termeni se opune aceleia a pitagorici-
enilor care face ca toate să derive de la monadă,
fiind cuprinsă aici și materia, și doctrina stoică,
care atribuie naturii însăși a materiei ordine și
determinare. Pe de o parte, de fapt, separarea ab-
solută între Dumnezeu și cauza răului, materia,
trebuie să fie conservată; pe de alta, puterea și
capacitatea sa, care nu-i aparține lui Dumnezeu,
retrimite la ordine, la bine realitatea dezordona-
tă și rea a materiei, ce trebuie să fie din nou pusă
în evidență. Dualismul Dumnezeu-materie, mo-
nadă-dyadă și mai precis celelalte opoziții: deus/
silva, causa bonorum/ causa malorum, species/
silva, providentia/ necessitas, providentia/ for-
tuna, anima benefiecentissima/ anima maligna,
Rationabilis animae partis auctor/ patibilis ani-
mae auctrix.
La fel, la Porfir am putut observa tendința de
a accentua puternic opoziția dintre lumea inte-
ligibilă și lumea sensibilă. Datorită naturii inte-
ligibile a sufletului nostru, domeniul conștiinței
noastre corespunde ființei; totodată cele două
mișcări sunt posibile plecând de la ele, una care
consistă în depășirea ființei, și care nu se poate
produce în mod rațional și care se rezolvă într-o
pre-noțiune a principiului care transcende ființa,
cealaltă care constă în îndepărtarea de ființă și
care se rezolvă prin căderea în non-ființă, care
nu este alceva decât minciuna.11 Porfir precizea-
ză în Sentințe 26 modul în care se poate ajunge
la cunoșterea celor două extreme ale realității.
Primul principiu nu poate fi cunoscut, datorită
excesului său de realitate, chiar dacă în el există
un fel de cunoaștere anterioară cunoașterii în-
săși. Aderând la ființă, adică la inteligibil, ceea ce
presupune întoarcere la sine însuși, acțiune mai
degrabă cunoscătoare, decât morală, și substrasă
afecțiunilor exterioare, se poate ridica la propria
sa cunoaștere. Materia nu este posibil de cunos-
cut întru totul, cât timp ea se găsește la nivelul
inferior al ființei și deci la nivelul inteligibilității,
procesul care ne conduce la ea, adica acela al se-
parării în ce privește ființa însăși, care generează
o cădere, și o falsă afecțiune. Întâlnim aceeași
formulare în Comentariul lui Porfir la dialogul
Parmenide, bineînțeles cu anumite corespon-
dențe verbale:
„Căci Zeul nu și-a adăugat nimic, pentru că ar
fi trebuit să fie mai întâi incomplet, stricându-și
perfecțiunea prin adaos, întrucât e inseparabil
de faptul de a fi luat singur și deasupra a tot, fiin-
du-și el însuși propria plinătate, el are, prin uni-
tatea și solitudinea sa și această calitate: de a nu
accepta nici un raport cu cele ce există după el și
prin el. Căci cele de după el nu trebuie înțelese
ca și cum ar exista fie în același loc, fie în același
plan al realității (cu el), ori ar avea parte de ceva
de rang secund, pe când Zeul ar poseda ceea ce
ține de realitatea deplină. Dimpotrivă, noțiu-
nea de cele de după el presupune că acestea sunt
aruncate departe de el și sunt nimicul în raport
cu el. Nu el este neființă și de necuprins pentru
cei ce vor să-l cunoască, ci noi și toate câte exis-
tă suntem nimicul în raport cu el. Astfel, noi nu
am putut să-l cunoaștem, întrucât toate celelal-
te sunt nimic pe lângă el, iar cunoștințele pri-
vind asemănătorul cu ajutorul asemănătorului.
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
5
o
Așadar, noi suntem nimicul față de el, pe când
el este singura ființă veritabilă, dacă înțelegi cum
vorbesc, în raport cu toate de după el, fără a pu-
tea fi comparat și fără legătură cu ele12. El nu se
întoarce de la solitudinea sa spre a cunoaște re-
lația și pluralitatea, deși nu rămâne niciodată în
neștiință față de cele ce vor fi, iar pe cele trecute
le-a cunoscut, el, care niciodată nu se află în ne-
știință.13
Aici cei doi termeni în opoziție sunt ambii
străini ființei și nu mai sunt subiecte ale inte-
lecțiunii: unul prin exces, celălalt prin lipsă. De
altfel nu este posibil să avem despre primul prin-
cipiu, așa cum se poate citi în Sentința 26, decât
o pre-noțiune, fruct al unui proces de purificare
în ce privește întreaga determinare posterioară,
și care se petrece datorită faptului că este posibil
să fie gândit prin faptul că totul vine de la El și
prin El., adică datorită aderării totale la Ființă.14
Teologia negativă care este propusă aici ca o
metodă adecvată pentru un acces la principiu nu
se realizează ca alternativă, ci ca o ultimă etapă
a depășirii raționalității filosofice. Procedeul ne-
gativ care conduce la pre-noțiunea principiului,
cu toate că acesta presupune o cuantificare radi-
cală ce poate conturba sufletul pe care-l ia sub
oblăduirea sa și căruia n-are nimic să-i spună;
aceasta nu presupune o cădere în vid a non-fi-
inței și nici o determinare a principiului însuși.
Alternativa între non-ființa transcendentă
ființei și non-ființa inferioară ființei, între care
este plasată realitatea inteligibilă la care parti-
cipă sufletul omenesc, este una de factură plo-
tiniană; ceea ce este caracteristic lui Porfir este
accentul pus pe opoziții și recursul la ele nu nu-
mai în cadrul schemei plotiniene, ci mai ales în
formularea tradițională platoniciană de opoziție
între ființa care nu este altceva decât ceea ce tre-
buie să devină. Proclus, comentând Tim. 28 a,
conclude analiza sa prezentând în manieră sinte-
tică ierarhia dintre ființe pe care o evoca Platon:
ființa și devenirea absolute, cele care participă la
amândouă și cele care nu participă la niciunul
dintre cele două. În acest context el citează pe
bună dreptate interpretarea porfiriană a textului
lui Platon.
Porfir propune de fapt o schemă împărțită în
patru secvențe, care face distincție între extreme,
adică între ființa care este perenă, Dumnezeu și
ceea ce este supus procesului devenirii, realități-
le intermediare, adică ființa care devine și deve-
nirea însăși:
„Deci pe bună dreptate Porfir spunea că la un
moment dat, Platon a definit numai extremele,
Ființa cea dintotdeauna, cu titlu de Ființă primă
și Ființa care a devenit și care a neglijat ființele
intermediare, de exemplu ceea care odată era
Ființa ce există și cea care devine sau care odată
era Devenind-ul și Fiind-ul însăși.”15
Porfir a dorit să organizeze doctrina plato-
niciană în formule simetrice, dispuse în ordine
ierarhică; această clasificare, scrie M. Zambon16,
echivalează cu ceea ce este descris în Sentența 5,
care se naște din opoziția fundamentală dintre
inteligibil și sensibil.
În fragmentul 52 a lui Numenius, cele două
principii în opoziție apar dotate de o mulțime de
aspecte legate între ele. Imanența reciprocă a re-
alităților inteligibile ne explică de ce Numenius,
în fragmentul 52, reduce la un singur Principiu
(diegestor deus anima beneficientissima)
realitatea și activitatea pe care el o afirmă des-
pre ele, vorbind de primul și de-al doilea Zeu
sau de trei Zei. Formularea explicită o găsim în
Mircea Struțeanu	Hodoș (județul Timiș)
mărturia lui Jamblichos:
„Deci, să ne ridicăm la esența necorporală prin
ea însăși, făcând distincție, în ordine, de toate opi-
niile despre suflet. Unii declară existența acestei
esențe, în totalitatea ei, homeomerul, identic cu
el însuși și Unul, în felul în care orice parte din
el este din Unul; acestea merg până la situarea
în sufletul individual al inteligibilului, a zeilor, a
demonilor, a Binelui și al tuturor genurilor ante-
rioare și superioare, și declară că totul este asemă-
nător tuturor lucrurilor, cu condiția, ca fiecăruia
să-i fie asociat modul său propriu și esența sa pro-
prie. De această părere sunt în mod incontestabil
Numenius, Plotin cu rezervele sale; Amelius fără
o prea mare constanță; Porfir ezită la rândul său:
mai curând el se îndepărtează în mod decis, mai
curând apropiindu-se de vechea tradiție; astfel,
după această părere, sufletul, mai puțin în esența
sa integrală, nu diferă cu nimic de intelect, de zei,
de genurile superioare.”17
Jamblichos este în măsură să analizeze natura
sufletului și, după ce a prezentat diferitele punc-
te de vedere (sufletul compus din atomi, forme
ale corpului, entități matematice), el examinează
pozițiile celorlați autori care o consideră ca fi-
ind o substanță necorporală. Ca atare, esența sa
este omogenă, nu numai în sensul că fiecare din
părțile sale, adică fiecare suflet în parte, posedă
esența sufletului în totalitatea sa, în sensul că în
sufletul individual se găsesc toate realitățile inte-
ligibile, care-i sunt anterioare, fiind cuprins aici
și Primul principiu.18
Cu toate că discursul său se referă în mod
particular la suflet, Jamblichos enunță un prin-
cipiu cu validitate generală în ce privește toate
entitățile necorporale, principiu care, în tradiția
platoniciană plecând de la Plotin, constituie una
din legile fundamentale ale realității inteligibile:
„totul este asemănător în toate lucrurile, cu con-
diția ca fiecare să fie conform esenței sale.”19
Aplicarea sistematică a acestui principiu ne
permite la fel de bine să ne gândim la o conti-
nuitate „verticală” a realității, în virtutea căreia
principiile ce se manifestă la toate nivelele fiin-
ței, într-un mod diferit de fiecare dată, având
și o continuitate „orizontală”, în virtutea căreia
pot fi întâlnite în manifestările unității fiecărui
nivel ipostatic; pe bună dreptate acest procedeu
îi permite lui Porfir să integreze sistemului său
reprezentarea ipostazelor împrumutate de la
Plotin și de la teologia triadică a Oracolelor cal-
deene.20 Jamblichos confirmă că „Numenius pă-
rea să apere o uniune și o identitate fără a distinge
între suflet și principiile sale”21 de această dată
el face trimitere la destinul individual al sufle-
tului după eliberarea sa din corp, atunci când
el se identifică din nou cu Binele și Demiurgul.
Originea principiului panta en pasi, care este
folosit și în alte fragmente numeniene, poate fi
recunoscut în noțiunea platoniciană de koino-
nia eidon; extinzând această aplicare, Numenius
poate să-și construiască propria teologie într-un
mod mult mai complex, totul rămânând în in-
teriorul unei structuri fundamental dualiste.
Demiurgul este diferit de Primul Zeu, dar îi
este în aceeași măsură unit, este bun și este ca-
uza Binelui din Cosmos, în care acționează ca o
Providență; el este Intelectul, dar este în aceeași
măsură Sufletul lumii, care este în aceeași măsu-
ră Bun și este originea părții raționale a sufletu-
lui uman. Lumii divine și inteligibile i se opune
materia însuflețită, cauza răului, ea însăși rea în
esența ei; ea se identifică cu necesitatea, hazardul
și este la originea aspectului dezordonat și neco-
respunzător al lucrurilor, care nu poate fi elimi-
nat din Cosmos și din sufletul omenesc.
Jamblichos afirmă că Numenius a susținut
într-un mod incontestabil ideea caracterului
homeomeric al lumii inteligibile, pe care Plotin
și Amelius au făcut-o într-un mod complex, de
aceea poziția lui Porfir i-a apărut cu totul ambi-
guă, ezitantă: uneori el se detașează de această
teză, alteori o adoptă ca pe o doctrină care ar fi
fost transmisă încă de la începuturi. În realitate,
cuvintele lui Jamblichos întrebuințate pentru a
enunța doctrina implicării reciproce a realități-
lor divine, repetă aproape cuvânt cu cuvânt for-
mulările care au putut fi citite la Porfir:
„Toate lucrurile sunt în toate, dar într-un mod
apropiat fiecăruia; ele sunt de fapt în intelect în-
tr-un mod intelectiv, în suflet într-un mod dis-
cursiv, în plante într-un mod seminal, în corpuri
într-un mod imaginativ, și în „Lumea de dincolo”
într-un mod non intelectual și supraesențial.”22
Marco Zambon23 ne spune că nu este posibil
să afirmăm dacă Porfir a elaborat această formulă
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
sau a reluat-o de la Numenius sau de la un alt au-
tor. În orice caz, modul în care Jamblichos citea-
ză acest principiu al teologiei lui Numenius ne
retrimite la o formulare porfiriană din Sentențe,
mai ales că adjectivul homeomer este întrebuin-
țat de către Porfir într-un context asemănător cu
cel doxografic a lu Jamblichos:
„Esența intelectivă este homeomerică în așa fel
că ființele sunt în același timp în intelectul indivi-
dual cât și în intengralitatea intelectului ; dar în
intelectul universal însăși ființele individuale sunt
la modul universal în intelectul individual iar cele
universale există într-un mod individual.”24
Mai mult decât în mărturiile lui Jamblichos
se pune problema raportului dintre sufletele
individuale și sufletul ipostatic - și omogene-
itatea acestuia, nu numai cu sufletul în calitate
de ipostază, ci și cu totalitatea ființelor necorpo-
rale, la fel ca în sentința porfiriană în care este
definit raportul care unește intelectele indivi-
duale cu intelectul universal: numai în acest caz
există între ele o omogeneitate și o diferență la
nivelul intelectului, la modul universal sau in-
dividual. Plotin la rândul său afirmă prezența
inteligibililor atât în intelectul univeresal cât și
în intelectele individuale, însă precizarea în ce
privește diferitele modalități de prezentare este
proprie lui Porfir. Sentența 10 nu face decăt să
reia și să expliciteze această idee până la ultime-
le consecințe, ce descrie o serie descendentă ce
cuprinde primul principiu, intelectul, sufletul și
toate ființele vii dotate de logos, incluse toate ani-
malele, plantele, corpurile neanimate: la fiecare
nivel se desfășoară întreaga realitate într-o mo-
dalitate proprie. În aplicarea cea mai interesantă
a acestui principiu se găsește descrierea rapor-
tului dintre suflet și intelect: rațiunea discursivă
(dianoia) și deci sufletul, pentru care ea este o
facultate distinctivă, este generată de către inte-
lect, care-i este inferior în esența lui; ea se poa-
te întoarce totuși spre el, cu conținut cu tot, dar
aceasta conform modalităților care nu sunt cele
ale intuiției imediate.25
Mai precis, sufletul este în măsură să se-ntoar-
că la el însuși și sufletul care îndeplinește această
acțiune devine capabil să se unească intelectului,
sau mai bine, îl găsește deja prezent în el însuși,
deoarece i-a devenit asemănător în esența sa.26
Capacitatea de a se-ntoarce spre sine însuși
și de a se autocontempla este chiar caracteristi-
ca distinctivă a intelectului; am putea spune că
sufletul omului ce se-ntoarce în el însuși este
propriu-zis, intelectul. Adoptarea acestei per-
spective este pentru Jamblichos incompatibilă
cu afirmarea transcendenței, și deci cu caracte-
rul ireductibil al realităților superioare în raport
cu realitățile inferioare, idee pe care Porfir o sus-
ține el însuși27; de aceea el a prezentat doctrina
lui Porfir ca fiind ambiguă și ezitantă. În cele ce
urmează vom vedea mai detaliat în analiza teo-
logiei lui Numenius și a lui Porfir, declarația des-
pre omogeneitatea lumii inteligibile; devine de
aceea din ce în ce mai problematic de delimitat
natura sufletului în raport cu cea a intelectului;
primului Zeu transcendent nu-i va corespunde
deci un cuplu de ipostaze distincte aparținând
celui de-al doilea Zeu-demiurg, care reunește în
el caracteristicile de intelect și de suflet, adică cel
al realității inteligibile.
Note
1	Numenius, fr. 8, 8-12 (= Eus. P.E. XI 10, 9-11; cf.
Plat Tim. 27 d-28 a); este același pasaj platonician care
stă la baza expunerii doctrinale a lui Celsus în Origene:
Contra Celsus VII 45;
2	Num. frr. 5, 5-9, 6, 7-15; 8, 2-5;
3	Num. frr. 4 a, 1-9; 4b, 7-8:î;
4	Cf. Numenius, frr. 4b, 13-39; 24, 37-47, în M.
Zambon, op. cit., p. 205;
5	Num. fr. 7, 2 Ergo iuxta Pytagoram silvae anima
neque sine ulla est substantiam, ut plerique arbitrantur.
6 Num. fr. 52, 92-93;
7	Cf. Numenius, fr. 39;
8	Cf. Num. Fr 52, 2-4;
9	Num . fr. 52, 5-14;
10	Distincția între o materie primordială lipsită de de-
terminare și o materie ordonată, din care entitățile își
trag originea lor, se găsește și la Porfir. In Tim., fr. 47;
11	Porfir, Sent. 26, p. 15, 7-13;
12	E vorba de una din părțile originale ale textului,
unde se afirmă despre Unu că este singura ființă ve-
ritabilă. To mono ontos on. Expresia to ontos on se
întâlnește deja la Platon, pentru a desemna însă rea-
litatea inteligibilă, iar nu ceva suprainteligibil, cum se
întâmplă aici. De fapt comentatorul nostru se distinge
atât de tradiția medioplatoniciană, pentru care prin-
cipiul suprem nu este doar ființa în mod absolut (cf.
Numenius: autoon fr.17,4); o on fr. 13,4; auto to on
fr. 5, 18, ci și ceva inteligibil, cât și de neoplatonismul
obișnuit, după care absolutul este dincolo de ființă și
inteligență cf. Plotin, Enn. V, 3,17, 1214. Cu toate aces-
tea, ideea de a lega unul de ființă nu pare să fi fost cu
totul străină de neoplatonism., cf notei 52, în Porfir
Comentariu la dialogul Parmenide de Platon, Trad.
din greacă, introd. și comentarii de Cosmin Andron și
Gabriel Chindea, Humanitas, Buc. 2010, pp. 110-111;
13	Porfir, Comentariu la dialogul Parmenide de Platon,
II, 4-18, Humanitas, Buc. 2010, pp. 73-75;
14	Cf. M. Zambon, Doctrina principiilor, în op. cit., p.
209;
15	Cf. Porfir, In Tim. fr. 31 (= Procl. In Tim. I, p.
257,2-8, trad. Festugiere), în M. Zambon, op. cit., p.
210;
16	M. Zambon, op. cit., p. 210;
17	Numenius, fr. 41 (Jamblichos, De an., Stob. I 49,
32= Porfir, Fragm. 441 F Sm.; Trad. Festugiere), în M.
Zambon, op. cit., p. 212, în trad ns.;
18	Cf. M. Zambon, op. cit., p. 212;
19	f. Proclus, El. Theol.103 și comentariul ad hoc a
lui Dodds; asupra acestei mărturii a lui Jamblichos cf.
D’Ancona 1999, p. 83-88; Hadot 1968, I, p. 338-339;
20 Cf. lui Hadot 1968, I, p. 243-244;
21	Num. fr. 42 (= Jamblichos, De an., ap. Stob. I, 49,
67); Syrian. In Metaph., p. 81, 38-82,2 atribuie doctrina
pitagoricienilor;
22	Porfir, Sentențe 10, p. 4, 7-10 (trad. UPR 76); de
asemenea Porfir, In Phileb. 175, 1-4 F Sm 8 Damasc. In
Phileb, p. 130, 1-6); Plotin, Enneade V8, 4, 9-11;
23	M. Zambon, Numenius în Porphyre et le moyen-pla-
tonisme, Librairie Philosophique J. Vrin 6, Paris, Place
de la Sorbonne, V-e, 2002, p. 214;
24	Porfir, Sent. 22, p. 13, 13-16;
25	Cf. Porfir, Ad Gaur. 6, 2, p. 42, 22-25;
26	Porfir, Ad Gaur. 12, 2p. 50; Sent. 16, p. 7, 7-8;
27	Cf. Porfir, Sent. 13, p. 5, 10; cf. căruia nivelul reali-
tății nu mai este de aceeași substanță în raport cu prin-
cipiul său.
■
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
7
diagnoze
Așa văd lumea (I)
■ Andrei Marga
Dacă te exprimi, stârnești întrebări și re-
acții. Dacă reflectezi continuu și publici
frecvent, cu atât mai mult. Găsesc că este
datoria unui autor care se respectă să răspundă la
întrebări. Iar cel a cărui concepție este axată pe co-
municare, nici nu are altă cale.
O filosofare organizată este în jurul unei pro-
bleme a cărei dezlegare se caută. Această căutare
poate fi pe multe direcții, dar își are punctul de
plecare într-o întrebare.
Întrebarea este la îndemâna oricui. În lumea în
care trăim avem de ales continuu. Bunăoară, avem
de ales de la ce studii să urmăm, la cum să votăm.
Avem de ales între să urmezi sfaturile părinților
sau opiniile specialiștilor sau glasul pasiunilor
când alegi cariera. Sau, mai pretențios, avem de
ales feluri de a fi rațional, de exemplu între învă-
țăturile biologiei și cele ale religiei, sau între regi-
muri politice și sisteme sociale.
Inventarul alternativelor ar lua aproape cât este
și viața. Ele m-au pus și pe mine în fața întrebării:
ce să fac? Am prelungit-o de la o vreme cu între-
barea: ce este de făcut? Doar filosofia promite să
răspundă în toată lărgimea la aceste întrebări.
De aici am demarat. Reflecțiile mele nu au mai
rămas doar cu subiect personalizat, căci au trebuit
să-și adauge răspunderea profesorului de filosofie
contemporană. Când ești profesor universitar ai a
te gândi la cei din fața ta și la „noi”, „voi”, „ei”, în
toată cuprinderea. În condițiile în care trăim, nu
este azi problemă mai adâncă decât aducerea exis-
tenței la rațiune.
Între diversele răspunsuri pe care le conține fi-
losofia contemporană, a trebuit să prezint o alegere
argumentată. Am prezentat-o, dar, de la o vreme, a
devenit obligație, fie și nescrisă, să prezint propria
filosofie. Este important să cunoști filosofiile, dar
și mai important este să le evaluezi cunoscându-le
și să-ți prezinți propria filosofie, elaborată cât mai
departe posibil.
Destui se cred filosofi, dar le lipsesc și cultura
teoretică și concepția personală și scrierile. M-am
ferit de orice pretenție fără acoperire. Care sunt,
așadar, opțiunile concepției proprii, ce pot fi regă-
site în scrierile publicate?
Nu reiau cele scrise într-o autoprezentare re-
centă (vezi Marin Diaconu, ed., Gânditori în auto-
prezentări subiective, Editura Fundației Naționale
pentru Știință și Artă, București, 2020). Dar, prin
forța lucrurilor, nu pot pot să nu le ating, desigur
detașate de trimiteri complicate.
Aș începe cu înțelegerea filosofiei. Rezum con-
cepția mea în cinci teze: 1. Filosofia are menirea să
exprime conceptual de ce se petrec crize și cum se
poate ieși din ele. Nu doar filosofia caută răspun-
suri, dar filosofia este angajată totdeauna dacă in-
vestigația este dusă suficient de departe. Ea rămâ-
ne indispensabilă câtă vreme acceptăm că oamenii
își reproduc viața asumându-și anumite valori, în
condiții date, ce se cer lămurite ori de câte ori se
iau decizii; 2. Filosofia este „gândire mai departe”
- acea gândire ce merge din treaptă în treaptă atât
de departe încât captează temeiurile ultime. Bine
elaborată, ea menține în actualitate variate puncte
de vedere consacrate de istoria ei, încât stăpânirea
acestei istorii este parte a filosofării; 3. Filosofia este
destul de departe dusă dacă interoghează sensul.
Unde nu e filosofare este fragmentare. Unde nu e
filosofie se trăiesc evenimente, dar ele nu se pot
evalua durabil. Unde lipsește filosofia, se ajunge,
eventual, la cunoaștere, dar nu și la înțelegere.
Unde nu e filosofie, se trăiește prezentul, dar nu
se pot arunca sonde în viitor. Unde nu este filoso-
fie cultivată, acțiunea se stinge. 4. Ideologiilor tot
mai abundente din jurul nostru, filosofia le opu-
ne argumentul că nici o problemă nu se rezolvă
fără perspectiva omului întreg și că, în orice situ-
ație, este de apelat la mintea și conștiința omului.
Cultivarea filosofiei ține, de fapt, de felul în care, ca
oameni, vrem să trăim; 5. Filosofia are de defrișat
căi și de modelat raționalizări, dar și de anticipat și
de evaluat evoluții.
Sistematica filosofică am început-o, biografic,
cu istoria filosofiei contemporane. Am dat tablo-
ul cuprinzător al acesteia fascinat de diversitatea
vederilor asupra lumii și convins de complemen-
taritatea lor. Nu am găsit filosofia integrativă decât
la Peirce și Habermas - de la care am și plecat în
multe demersuri. I-am tratat cu atenție, pasiune
și respect pe ceilalți filosofi, dar am încercat să-i
integrez în viziuni mai cuprinzătoare. Nu am con-
ceput o filosofie ca rezultat al tuturor filosofiilor
de până acum, căci nu toți putem fi Hegel, iar o
filosofie cu proiectul său nu mai este posibilă. Dar
am conceput una ce poate face față antagonisme-
lor filosofice.
Reconstituirea mea a filosofiei contemporane
are în miez preocuparea de a justifica diversele
raționalități exploatate de filosofi și de a aduce
la convorbire, după ce au fost frecvent în com-
petiție, filosofia, științele, teologia, arta (Andrei
Marga, Introducere în filosofia contemporană,
2014). Aceste forme ale spiritului, pe care Hegel
le-a caracterizat concludent, le consider o achiziție
fundamentală. Spre deosebire de Fenomenologia
spiritului (1806), consider însă că relația lor este,
într-adevăr, istorică, dar autonomia lor este defi-
nitivă.
Cunoștințele sunt sursa orientărilor noastre în
viață. Fiecare cunoștință are un sens dat de contex-
tul de constituire, care-i condiționează aplicarea
cu sens. Nu poți aduce astăzi la conlucrare formele
spiritului și filosofii opuse fără a le interoga sensul.
Este vorba de sensul cunoștințelor și acțiunilor și,
mai departe, de dependența adevărului, dreptății
și frumosului de sens. Nu mai putem face față fi-
losofic diversității conceptualizărilor și varietăților
culturilor de înaltă competitivitate fără a deschide
până la capăt interogarea sensului. Nu mai putem
asigura ordinea lumii fără a pune întrebări privind
sensul instituțiilor, societății, istoriei, vieții umane.
Ca sensibilitate, generația mea a fost sub impre-
sia interogării de către Albert Camus a sensului
vieții. Era camusiană! În ceea ce mă privește, am
adâncit însă înțelegerea sensului vieții prin îna-
intarea pe terenul teoriei societății și al filosofiei
istoriei și lărgirea tematicii sensului: sensul vieții,
sensul vieții sociale, sensul istoriei, sensul vorbi-
rii și al conceptualizării le-am delimitat și apoi
le-am integrat într-o teorie unificatoare a sen-
sului. Lămurirea sensului am început-o (Andrei
Marga, Cunoaștere și sens. Perspective critice asu-
pra pozitivismului, 1984; Întoarcerea la sens, 2015),
dar monografierea sensului va ocupa scrierea de
încheiere a sistematizării mele. În orice caz, teza
mea este aceea că sensul este prealabilul concep-
tualizărilor cu care operăm în vederea adevărului,
dreptății și frumosului.
Sensul afectează tot ceea ce facem. Chestiunea
care s-a pus pentru mine la un moment dat era
de a reorganiza un material de reflecție imens,
precum cunoașterea, printr-un nou concept con-
ducător. Nu mai făcea față „reflectarea” cultivată
din secolul al optsprezecelea, nici chiar optica
„praxisului” formată în secolul următor. Mi-am
asumat, la rândul meu, interpretarea cunoașterii
ca „rezolvare de probleme”. Am socotit cunoaște-
rea ca fiind proces ce începe nu cu altceva decât
cu „întrebarea” și am făcut temă din identificarea
prealabilului interogativ al cunoașterii.
Principala formă în care realizăm cunoașterea
este indubitabil știința modernă. Mi-a devenit însă
clar că trebuie făcuți pași noi în înțelegerea ei. În
teoria științei este de făcut mai mult decât specifi-
carea științei moderne în raport cu concurentele
ei, și anume: eliberarea de o abordare neștiințifi-
că a științei, recunoscându-i nu numai enormele
succese, ci și impasurile sau chiar lipsa răspunsu-
rilor; observarea condiționării cunoașterii de un
prealabil pe întreaga ei gamă - inclusiv în științe;
eliberarea de un concept restrictiv al științei - re-
cunoscând științele sociale și numeroasele științe
emergente ale acțiunilor; distincția între contextul
de geneză și contextul de aplicare cu sens al unei
științe. Pledez continuu pentru abordarea com-
prehensivă a științei.
Recunoscând sensul ca prealabil al adevăru-
lui, dreptății, frumosului, nu înseamnă că ceva
stă temporal în față sau spațial alături de acestea.
Sensul este imanent și nu-l întâlnim decât în ade-
vărul, dreptatea și frumosul recunoscute ca atare.
De aici rezultă multe consecințe.
Rezultă, de exemplu, un nou tablou al științelor,
după ce tabloul care a dominat secolul al XIX-lea
și care a fost premisa tablourilor ce au urmat - cel
al lui August Comte - s-a prăbușit, odată cu apa-
riția unor noi științe, cum sunt, de pildă, mana-
gementul, informatica și celelalte discipline acți-
onale. Criteriul clasic al complexității obiectului
din ordonarea științelor este evident precedat de
criteriul sensului, care se răsfrânge direct în meto-
dologia de abordare a obiectului.
Rezultă, de pildă, un nou tablou al științelor
sociale, plecând de la punerea întrebării privind
valorile călăuzitoare - plasate între afirmarea li-
bertății, trecând prin apărarea organizării și pro-
movarea manipulării, și dominație sau emanci-
pare. Nu mai este de ajuns să delimităm științele
sociale după obiectul lor - mai trebuie adăugată
optica sensului. Putem avea economie sau socio-
logie sau psihologie sau orice altă știință socială pe
întreagă această gamă.
Rezultă, de asemenea, o înțelegere aprofundată
a artelor. Opera de artă ține de ingeniozitatea mij-
loacelor unui autor, dar stratul cel mai adânc este
sensul a ceea ce ea exprimă. Este un sens făcut in-
tuitiv în imagini artistice, dar raportat la întregul
existenței, fără ca astfel opera să devină una filo-
sofică sau teologică. Arta exprimă un sens trăit de
autor cu ajutorul imaginilor de un anumit fel, pe
care le socotim în mod curent ca fiind artistice. Fie
că este vorba de cel care creează, fie de cel care de-
gustă creația, atunci când este vorba de artă are loc,
cum spunea Gadamer, „o experiență a sensului în
care nimic nu este arbitrar, chiar dacă nimeni nu
dispune de un criteriu durabil”. Sensul este expri-
mat în date intuitive, dar rămâne dincolo de ceea
ce se percepe și își are organizarea sa lăuntrică.
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Orice produs uman este parte a înfruntării de
către oameni a unei lumi cu anume caracteristici.
Înfruntarea lumii o facem ca ființe înzestrate cu
simțuri, dar și cu imaginație și rațiune, plasate
într-un mediu înconjurător. Această înfruntare o
facem prin acțiuni diferite ca structură, ce conferă
diferite „dimensiuni” vieții noastre. Nu avem încă
un tablou articulat al tipurilor de acțiuni implica-
te în reproducerea socială și culturală a vieții, dar
distingem, la nivelul explorărilor de până acum,
„acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”,
„acțiunea rațională în raport cu un scop”, „acțiu-
nea comunicativă”, „acțiunea reflexivă”, „acțiunea
dramaturgică” (vezi Jurgen Habermas, Theorie des
kommunikativen Handelns, 1984). Toate acțiunile
au subiect conștient, dar se deosebesc după finali-
tate - calculul mijloacelor pentru atingerea unui
scop, alegerea alternativei mai bune, atingerea
înțelegerii cu altul, eliberarea de o constrângere,
respectiv autoprezentarea umană - și, desigur,
structură.
Lista acțiunilor diferite după structura lor, dar
presupuse de reproducerea culturală a vieții oa-
menilor, a devenit indispensabilă. Avem nevoie,
în egală măsură, de o nouă înțelegere a societății,
care să permită depășirea nu numai a pozitivis-
mului, ci și a funcționalismului. Faptele și funcțiile
sunt legate inevitabil de sens, dar chestiunea mai
cuprizătoare este cea a sensului oricărei acțiuni.
Cum gândim este cheia vieții noastre. Văzând
mulțimea de erori de logică elementară săvâr-
șite de oameni cu pretenții, mi-am dat seama că
Respingerile sofistice ale lui Aristotel sunt extrem
de actuale astăzi. Am căutat să aduc cunoștințele
în logică la nivelul de azi. Am lămurit chestiunile
legate de argumentare și de metodologie nu doar
pentru filosofi și oameni de știință, ci și pentru ce-
tățeanul care suntem fiecare, integrând achizițiile
logicii de la Frege încoace într-o abordare mo-
nografică a argumentării (Argumentarea, 2005).
Consider că și logica simplă cu care operăm este
dependentă, până la urmă, de vederi filosofice.
Mi-am asumat dependența structurilor logice de
acțiuni și abordarea operațiilor logice înăuntrul
fenomenului cuprinzător al comunicării (Andrei
Marga, Argumentarea, 2005). Văd competența
profesională mai dependentă decât oricând înain-
te de capacitatea comunicării argumentative. Mai
mult, nici evidența (la care oamenii sunt tentați
să apeleze), nici forța (la care recurg dictaturile),
nici banii (la care apelează practicienii corupției),
nici autoritatea personalităților (pe care o invocă
nostalgicii altor vremuri), nici manipularea (prac-
ticată de falșii actori ai vieții publice) nu asigură
durabil acordul dintre oameni presupus de con-
viețuirea civilizată. Abia argumentarea este me-
diul în care un astfel de acord devine tangibil.
Progresele cunoașterii argumentărilor s-au le-
gat totdeauna, de la Aristotel încoace, de formali-
zări și rămân, mai departe, astfel. Nu este posibilă
teoria competitivă a argumentărilor fără formali-
zări cât este cu putință. Problema care se pune este
să nu considerăm încheiate nicicând șansele for-
malizării și să nu facem din formalizare un scop
în sine, ce ne-ar îndepărta de scopul major - cel
al cunoașterii condițiilor funcționării cu succes a
argumentărilor. În fapt, trebuie depășită sau pre-
venită situația în care persoane competente în for-
malizări nu sunt competente să dea un diagnostic
argumentărilor ce se prezintă. Deviza sănătoasă
rămâne, așadar, „formalizări oricât de avansate,
pentru a prinde în formule condițiile efective ale
argumentărilor încununate de succes”.
Am conceput logica drept teorie a întemeierii.
Am socotit întemeierea operația esențială a abor-
dării raționale a lumii, cu două forme: argumen-
tarea și demonstrația, distincția dintre cele două
forme rezidând în caracterul probabil al tezei în
raport cu premisele, în argumentări, și în carac-
terul necesar al tezei în raport cu premisele, în
demonstrații. Consider că reușita în argumentări
este dependentă de mai multe aspecte: de aspec-
tul aletic, de aspectul retoric, de aspectul logic, de
aspectul cultural. Optica mea este bazată pe asu-
marea acestor aspecte, prezente inevitabil în ar-
gumentările pe baza cărora oamenii iau cele mai
multe dintre deciziile lor.
Cum se știe, Lucian Blaga este autorul unei filo-
sofii originale în care a încercat să lămurească po-
ziția culturii române în cultura lumii. D. D. Roșca
a dat o „încercare de sinteză filosofică”, cum însuși
spune, pe categoria existenței, în urma fecundei
sale stăruințe asupra lui Hegel. Eugeniu Sperantia
aspira vizibil la o construcție filosofică pe bazele
pragmatiste, care tocmai fuseseră deschise spre
explorare. M-am angajat să continui tradiția con-
structivă a antecesorilor la universitatea din Cluj-
Napoca printr-o încercare condusă de tema orien-
tării în lume.
Ofertele filosofiei de până acum sunt generoa-
se. Ai tot ceea ce vrei, citind și reflectând, firește.
Construcția pe care am proiectat-o vine din cinci
opțiuni filosofice.
Prima opțiune este aceea că între capacități-
le pe care le posedăm ca oameni - sensibilitate,
receptivitate, memorie, voință, intelect, reflec-
ție - rațiunea este cea pe care ne putem reze-
ma cu mai multe șanse de orientare încununată
cu succes în viață. Raționalismul este criticabil,
răspunsurile rațiunii nu ne satisfac totdeauna,
dar abandonarea rațiunii sau secundarizarea ei
au costuri insuportabile.
A doua opțiune este aceea că rațiunea impli-
că - așa cum ne-a arătat deja Fichte - voința de
rațiune și datoria raționalizării vieții noastre. Nu
poți spune că ești rațional, dar pasiv sau abstinent.
Aceste determinări nu sunt compatibile, fie și din
motivul istoric că rațiunea este legată de la origini,
în cultura din care facem parte, de preluarea unei
situații ce are nevoie de intervenția ta. Azi suntem
deja departe pe drumul raționalizărilor în viața
noastră și a comunităților și avem concluzii în
urma drumului parcurs. Nu mult este garantat în
lume, aproape nimic nu este azi în ordine, dar nu
este nici totul pierdut!
Mircea Struțeanu
Valea Inzelului (județul Alba)
A treia opțiune este aceea că cine vrea raționali-
zarea intră pe terenul unei realități a lumii ce rămâ-
ne un întreg și se cere abordată ca întreg. Doar că
o schimbare amplă s-a produs deja. Considerarea
realității din unghiuri de vedere parțiale, fie ele și
tradiționale - al nivelului științei, al civismului, al
moralității, al producerii de bunuri, al exploatării,
al afilierii politice - este în contratimp cu lumea de
azi. Întregul ei este distribuit pe numeroase palie-
re, domenii, segmente și situații, pe care trebuie fă-
cute suficiente distincții. Pe urmele lui Max Weber,
consider „diferențierea” domeniilor, abordărilor,
disciplinelor, conceptualizărilor, la rândul meu, nu
doar un mecanism de evoluție a modernității, ci și
o realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am
început să ne confruntăm, filosofic vorbind.
A patra opțiune este aceea că în „conștiință” și
în „comunicare” avem mediile hotărâtoare ale vie-
ții noastre. Nu este nimic cu efect în viața noastră
fără noi înșine și conștiința noastră. Nu ne putem
sustrage nicidecum din comunicarea cu ceilalți,
începând cu nașterea. Nu mai rezolvăm conflicte
în jur fără a apela la comunicarea celor implicați.
Iar, într-o societate a cărei complexitate deja pune
la încercare conceptualizările reținute în istoria fi-
losofiei, va trebui admis că punctul de plecare al
vieții noastre mature este în conștiință, dar că sin-
gurul teren pe care ne putem întâlni profitabil este
cel al comunicării.
A cincea opțiune este considerarea acțiuni-
lor ca mijlocitor între noi, ca oameni, la singular
și plural, și realitate. Consider că din imperative
ale reproducerii culturale a vieții derivă acțiuni,
pe suportul cărora se articulează sensul, care tre-
buie captat pentru a dezlega, dincolo de abordă-
rile înguste ce domină viața publică, problemele
adevărului, dreptății și frumosului. Am și trecut
la lămurirea tipurilor de acțiuni și a tipurilor de
cunoștințe, precum și a corelației dintre ele. Mi-
am asumat filosofia drept căutare a fundamentelor
prin examinarea acțiunilor și vorbirii și drept con-
ceptualizare capabilă să orienteze fertil în lume,
valorificând punctele de vedere câștigate în istoria
îndelungată a filosofiei.
În filosofie, nimic nu este asigurat fără funda-
mentare, încât am făcut temă din înseși aceste
opțiuni sau măcar le-am apărat. Rațiunea, rați-
onalizarea, diferențierea, acțiunea, conștiința și
comunicarea sunt termenii filosofici unificatori ai
scrierilor mele de până acum.
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
o
Dacă este să iau în seamă cerința lui Hegel de
a unifica până la capăt experiența și de a găsi un
termen - unul singur! -unificator, care să fie oa-
recum fundalul celorlalți și să proiecteze o lumină
asupra întregii realități, dincolo de derutantele ei
diversificări și mișcări, atunci pot spune că acest
termen este „comunicarea”. Ne naștem în mediul
comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide direcția
acțiunilor noastre și ne permite să atingem ceva și
nu altceva.
Mi-am asumat că accesul nostru, ca oameni, la
realitate, este mijlocit de „comunicare” (începând
cu cea mai simplă operație lingual-cognitivă, care
este „nominalizarea”). Comunicarea este „instru-
ment” al cunoașterii, dar și „mediu” al acesteia.
Nu există soluție la problemele unei societăți de
„complexitate” înaltă în afara „comunicării” sol-
date cu „înțelegerea”.
Mi-am asumat, însă, tot mai mult, că în „co-
municare” suntem prezenți, ca oameni, în așa fel
încât ceva mai mult decât comunicarea rămâne de
partea noastră, așadar în premise. În „comunica-
re” venim mereu cu asumarea noastră de către noi
înșine, la singular (ca individualități) și la plural
(ca și comunități), care afectează comunicarea fap-
tică însăși.
Pe ambele direcții - sesizarea condiționării
comunicative a tablourilor realității pe care ni le
facem și sesizarea condiționării ontice (existenți-
ale și sociale în înțeles larg, în primul rând) a „co-
municării” - m-am sprijinit pe achizițiile științelor
timpului (de la matematică și logică, trecând prin
sociologie și lingvistică, la psihologie). De altfel,
doar în acest fel poate fi înțeleasă comunicarea.
Prin comunicare trec, de fapt, și cunoașterea
și acțiunile și ființarea noastră. Celebrele între-
bări puse de Kant - „ce pot să știu?”, „ce trebuie
să fac?”, ce îmi este îngăduit să sper?” și „ce este
omul?” - se dezleagă astăzi mai profund pe tere-
nul comunicării. Nu se mai poate răspunde realist
la niciuna dintre întrebări fără comunicare. Mai
mult, chiar interogațiile care au hrănit filosofia
dintotdeauna - de la „ce este?”, trecând prin „cum
putem cunoaște?”, la „ce putem face?” - se dezlea-
gă într-un fel nou în orizontul comunicării.
Noi putem, desigur, decupa realități (forma-
lisme ale cunoașterii, metodologii, generalizări
cognitive sau etice) și postula un rol oarecare al
acestora. Dar nu le putem explica, la rândul lor,
fără a le identifica suportul comunicativ ce le-a fă-
cut posibile.
Această optică filosofică am numit-o „pragma-
tism reflexiv” din trei rațiuni.
Prima rațiune este aceea că privesc lumea în
care trăim ca una rezultată din acțiunile multiple
ale oamenilor ce-și reproduc viața în comunități.
Realitățile din jur pot fi mai din adâncime consi-
derate ca rezultate de acțiuni sau inacțiuni. Chiar
cunoașterea, inclusiv cunoașterea cea mai evolu-
ată, care este cea a științelor moderne, se explică
mai precis din această perspectivă.
A doua se referă la faptul că reproducerea vieții
oamenilor este dependentă de cultură - este repro-
ducere culturală a vieții. Nu stăm doar în natură și
nu ne bazăm doar pe ea. Din capul locului, natura
o preluăm cu mijloacele culturii și toate prestații-
le oamenilor sunt mijlocite de cultură. Chiar arta,
inclusiv arta cea mai esențializată, care este poezia,
se înțelege mai profund din această perspectivă.
A treia rațiune este aceea că șirul acțiunilor ce
asigură reproducerea culturală a vieții nu se lasă
redus la acțiuni instrumentale sau comunicative
sau dramaturgice, nici la acestea luate împreună,
ci include mereu reflecția. În această perspectivă,
Mircea Struțeanu	Zabratău (județul Covasna)
religia, la rândul ei, se înțelege mai profund, fără a
forța continuu reducerea ei la misticism, iar filoso-
fia se înțelege fără a mai fi considerată ceva gratuit.
Am lărgit lista acțiunilor ce conferă semnificație
conceptelor și teoriilor și le-am pus sub controlul
reflecției constituite cultural.
În viața generației mele s-au petrecut două
schimbări adânci ale lumii: ieșirea de pe scenă a
„socialismului răsăritean” și restructurarea lumii.
Dacă ești lucid, nu poți face abstracție de aceste
schimbări. Niciun filosof care se respectă nu ar fi
făcut-o. În definitiv, de la Aristotel încoace, filoso-
fia este legată de proiectul „vieții bune” și are de dat
socoteală de ceea ce se petrece în viața oamenilor.
Formarea generației mele a avut loc în mediul
autorității intelectuale a lui Marx, epoca postbe-
lică stând sub semnul acestuia, și, mai exact, în
codițiile „micii liberalizări” din România anilor
1964-1971. Cum unii sunt interesați mai mult de
biografia autorilor, decât de rezultatele ei, lămu-
resc aspectul.
Ca istoric al filosofiei, cunosc ce a scris Marx.
Nu am susținut cursuri de materialism dialectic
și istoric, dar generația anului 1968 știa scrierile
lui Marx. Atunci, discuția internațională asupra
lui Marx era amplă. Azi ea recâștigă în amploare,
chiar dacă autoritățile intelectuale sunt altele.
Generația mea nu a mai cunoscut formula doc-
trinară a „marxismului răsăritean” decât din cărți.
Cursurile și seminariile generației mele erau sub
deviza „gândirii creative”, profesorii care dădeau
tonul aveau stagii în Franța, Germania, SUA, ci-
teau în diferite limbi străine și făceau despărțirea
de orice dogmatism, bibliografia în limbile de cir-
culație internațională era accesibilă, contactul cu
liberalismul și creștin-democrația era deja în cur-
suri și seminarii.
Citit în original, Marx oferea antidotul la con-
formismul activistic de atunci, dar și la evadarea
din realitate. Preocuparea sa pentru filosofia su-
biectului și angajarea hotărâtă a temei „înstrăină-
rii”, în Manuscrisele economico-filosofice, și a temei
„reificării”, în Fundamentele economiei politice,
le-am socotit binevenite. Știam, de altfel, că Marx,
reacționând la dogmatizarea opiniilor sale, a spus
că el nu este marxist! Oricum, nu marxismul, așa-
dar, ci tânărul Marx din cele două scrieri a contat.
Kroner, Gramsci, tânărul Lukacs și Marcuse au
fost intermediarii pentru mine în înțelegerea con-
cepției celui care a dominat scena internațională
până în 1989.
Atunci când m-am referit la Marx, am avut în
vedere constituirea realității prin praxisul angajat
de subiect. Engels nu a intrat în aria interesului
meu. „Dialectica naturii” a acestuia mă nemul-
țumea prin obiectivismul și atentivismul ei. M-a
interesat în filosofie ce poate și ce are de făcut su-
biectul - individual și colectiv - pentru a schimba
realitatea.
Când se discută despre marxism, puțini cu-
nosc scrierile și încă mai puțini își dau seama că,
de fapt, în scrierile lui Marx sunt trei „marxisme”,
dacă ne gândim la conceptul organizator al anali-
zei. Unul este marxismul organizat în jurul feno-
menului „înstrăinării”, din Manuscrisele economi-
co-filosofice (1844), în care se explorează formele
„înstrăinării” în procesul muncii și consecințele
acesteia pentru existența umană. Al doilea este
marxismul care are ca bază Manifestul Partidului
Comunist, în care analiza are ca focus raporturile
politice din societate și asertează criza implacabilă
a societății bazate pe proprietatea privată și ine-
luctabilitatea victoriei proletariatului condus de
partidul comunist. Al treilea, este marxismul ce
pleacă de la fenomenul „reificării” - convertirea
relațiilor dintre oamenii în relații ale lucrurilor - și
are ca bază Fundamentele economiei politice (1857-
1859). Generațiile anterioare au cunoscut doar al
doilea marxism, care a și fost codificat sub forma
„marxismului sovietic”, dar și respins imediat.
Generația mea a fost, cronologic, în România, pri-
ma care a parcurs Manuscrisele economico-filoso-
fice și Fundamentele economiei politice, între timp
tipărite pe plan internațional, și l-a putut privi pe
Marx în contextul filosofiei germane a timpului.
Opiniile lui Marx despre democrație, religie și
viitorul ineluctabil al societății nu le-am creditat,
fiind prea îndepărtate de istoria efectivă pe care
o trăiam. Reducerea specificului uman la muncă,
precum și a istoriei la dinamica forțelor de pro-
ducție mi s-au părut contrastante cu cercetările
empirice (vezi Andrei Marga, The Modern World
and the Individual. From the Metamorphosis of
Eastern Marxism to the Errors of Marx, 1993, con-
ferință pe care a susținut-o la Riverside, Califoria).
Am preluat, la rândul meu, în termeni adecvați
divergența din scrierile lui Marx - dintre cercetări
concrete ale modernizării și generalizările reduc-
ționiste - și am plasat în istorie aceste scrieri. (Din
volumul Andrei Marga, Așa văd lumea, în curs de
publicare)
■
10
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
esoterism
Colecția Arta regală (VII)
■ Vasile Zecheru
...masoneria conferă inițierea in-
tegrală în trei grade marcând tot
atâtea etape menite să ducă [...]
la cunoașterea inițiatică (gnoză).
Oswald Wirth
Dacă s-ar pune problema să rezumăm toa-
tă baza de date și informații referitoare la
Oswald Wirth (1860-1943) ar fi suficient
să se precizeze că numărul 78/2016 al prestigioa-
sei reviste Chroniques d’Histoire Mațonnique, edi-
tată de Institutul de studii și cercetări al Marelui
Orient al Franței1, este dedicat în întregime celui
pe care postumitatea l-a distins cu titulatura de
părinte al literaturii masonice moderne. Celebru
dar, în cele din urmă, puțin cunoscut, [...] Wirth,
tatăl manualelor2 [.], fondator al revistei Le
Symbolisme [.], rămâne un personaj misterios.
Care a fost parcursul său [masonic, n.n]? Care a
fost proiectul său? Mai presus de personalitatea lui
Wirth, această schiță biografică poate constitui o
primă filă a unui dosar mai vast privind restaura-
rea simbolismului [.] în sânul masoneriei fran-
ceze de la finele secolului al XIX-lea și în tot secolul
XX. În articolul său intitulat Oswald Wirth, du
GODF a la GLSE3, de la GLSE a la GLDF4 (1884-
1914), din care am citat, Andre Combes reușește
să formuleze răspunsuri la întrebările mențio-
nate și să confere interpretări valide cu privire
la deciziile și acțiunile autorului cărții intitulate
Francmasoneria pe înțelesul adepților săi5.
Autorul lucrării menționate provine din cele-
brul ocultism francez, atât de fierbinte și de pro-
lific în perioadă istorică denumită, îndeobște, la
belle epoque; de aceea, în tot ce produce el ca li-
teratură ezoterică, ni se dezvăluie ca excelent cu-
noscător al alchimiei și hermetismului, dar și al
unor practici spiritualiste care au făcut furori în
epocă. Formația intelectuală, cunoștințele pe care
le-a acumulat și cercul său de relații de la vremea
respectivă au concurat la o profundă înțelegere
a ezoterismului, în genere, la cristalizarea unor
convingeri de natură tradiționalistă și, mai ales, la
consolidarea stilului său inconfundabil, marcat de
o impresionantă simplitate și claritate. Expunerile
lui Wirth au o imensă capacitate de a transmite
esența într-o materie care, de regulă, se sustrage
sistematic verbalizării și conceptualizării. Wirth
își reprezinta doctrina masonică organic interco-
nectată cu dogma creștină și cu credințele ordi-
nelor monahale din evul mediu, aceasta fiind în
măsură să adauge valoare scrierilor sale. Fire de
artist, el vede, totodată, arta sacră cu adânci ră-
dăcini în științele oculte și în alegoria inițiatică.
Pentru toate acestea și în prelungirea lor firească,
Wirth lasă să se întrevadă, în scrierile sale, un ne-
țărmurit respect față de tradiția spirituală, față de
ritual și simbolistică, deopotrivă.
În legătură cu volumul La Franc-mațonnerie
rendue intelligible a ses adeptes, trebuie mențio-
nat, din capul locului, că Wirth n-a scris niciodată
o carte astfel intitulată. Lucrarea, așa cum a fost
aceasta tradusă în limba română, a reprezentat un
produs al casei editoriale Dervy-Livres din Paris
care, în anii '80, a reunit pentru prima dată între
două coperți, probabil din rațiuni comerciale, cele
trei manuale originale. În această formulă astfel
consacrată, integrala lui Wirth va fi reeditată ma-
siv nu doar în limba franceză ci și ca traducere
distinctă fiind astfel preluată și pusă în circulație
în culturi și spiritualități de pe întreg mapamon-
dul (Ligou, p. 1141).
Cartea ucenicului este prima secțiune a lucrării
și prezintă filozofia lui Wirth privind stagiul de
discipol presărată discret îndeosebi pe parcursul
ultimilor cinci capitole ale manualului. Autorul
prezintă pe larg, aici, nu doar cosmologia6 maso-
nica, ci și concepția sa privind Tri-unitatea sacră,
atât de invocată în toate cărțile sfinte. Elementele
fundamentale îi sunt revelate neofitului prin in-
termediul celor patru călătorii inițiatice, prima
dintre acestea, fiind săvârșită în afara templului,
respectiv, în Cabinetul de reflecție. Din moment
ce mai mult de jumătate din timpul alocat inițierii
se consumă prin parcurgerea, de către candidat, a
călătoriilor inițiatice se poate acredita ipoteza că
ele au o semnificație aparte în derularea procesu-
lui. De regulă, nu se dă importanța cuvenită aces-
tui mic detaliu și nu se caută un răspuns privind
rostul acestor cunoștințe vagi și oarecum stranii
despre Pământ, Apă, Aer și Foc.
Wirth insistă asupra probelor inițiatice - veri-
tabile examene pe care aspirantul este obligat să
le treacă pentru a putea fi validat ca inițiat. Odată
depășite, probele vor constitui garanția că ini-
țiatul s-a încărcat cu acel raționament subtil ca-
re-l va diferenția de profan. Întreaga viață este o
școală. Omul nu există de dragul de a fi, ci pentru
a se face, a se instrui (pentru a deveni ceea ce este
el cu adevărat, n.n.). Fiind nevoit să-și câștige po-
ziția în ierarhia existenței, va forța, una câte una,
treptele perfecțiunii individuale. În mod simbolic,
cel care a trecut probele este considerat, de către
frați, ca fiind purificat, imun la acțiunea factorilor
externi care, altminteri, fac ravagii în lumea pro-
fană (Wirth, 2021, pp. 129-131).
Cât privește Tri-unitatea sacră, trebuie arătat
că odată cu primirea simbolică a luminii, un ne-
ofit cu simț dezvoltat al detaliului va descoperi o
ilustrare ingenioasă și aproape omniprezentă a
Principiului Trinitar; pentru a desemna acest fe-
nomen, cu conotații apropiate sunt utilizate frec-
vent cuvinte precum: Triadă, Treime, Trimurti
etc. În mod alegoric, Trigonul este prezent peste
tot în templu fiind evidențiat sub cele mai dife-
rite aspecte. De aceea, mai toți autorii care au
aprofundat această problematică scot în evidență
mesajele semnificative ce se impun a fi reținute și
însușite (Eliade, 1995, p. 14; Guenon, 1997, pp.
65-126). În toate mitologiile, fără excepție, com-
ponentele universale ale Triadei au fost relevate
simbolic, după cum urmează: (i) Cerul (lăcașul
zeului) unde sălășluiește Tatăl ascuns și inco-
gnoscibil; (ii) Pământul sau Mama Gaia / Geea /
Terra; (iii) Omul / Lumea ca rezultant(ă) și, toto-
dată, median(ă) între cele două polarități cosmi-
ce. Cerul (principiul activ, masculin, spiritul) este
reprezentat prin Compas (instrumentul care tra-
sează cercul / sfera), în timp ce Pământul (prin-
cipiul pasiv, feminin, materia) este simbolizat
prin Echer - instrumentul care trasează pătratul
/ cubul. (Guenon, 2005) Tri-unitatea tuturor lu-
crurilor e misterul fundamental al gândirii inițiate
(Wirth, 2021, p. 160).
Termenul discipol desemnează neofitul ce par-
curge un proces de instruire urmând o învățătură
tradițională; cuvântului i se circumscrie, de ase-
menea, ideea de supunere, asiduitate, disciplină7
- calități esențiale pentru orice ucenic dedicat
cauzei. Arta regală solicită ucenicului un efort
continuu de întărire a autocontrolului prin care
să-și poată mobiliza energia interioară pentru
o transmutare radicală a personalității sale. În
acord cu noul său statut, efortul la care este chemat
discipolul reprezintă un demers de redescoperire
a identității sale cu Sinele suprem - nod adânc al
unității Ființei. Un ucenic perseverent va înțelege
ce este iluminarea și ce înseamnă să fii înlănțuit
în materie și, astfel, ajunge să-și dea seama că eli-
berarea este posibilă. Dat fiind că întregul dans al
eliberării se joacă pe scena minții, această trezire
depinde foarte mult de purificarea lăuntrică, adi-
că, simbolic vorbind, de șlefuirea oglinzii mentale
care va reflecta Lumina. Starea de discipol presu-
pune așadar, un proces de dezvoltare a modului
în care gândim despre noi înșine și despre realita-
tea ce ne include organic.
Wirth introduce o distincție între viața pă-
mântească și viața integrală, aceasta din urmă in-
cluzând-o pe prima ca pe o simplă etapă a unui
parcurs mai amplu. În timpul vieții sale terestre,
omul se comportă ca un actor care joacă un rol
efemer, de altfel, minor în comparație natura sa
reală8.Există, așadar, o partea nemuritoare a sufle-
tului uman trimis, la un moment dat, pe Pamânt,
pentru un nou destin, ca și cum ar fi distribuit
într-o piesă de teatru. Un veritabil inițiat nu se
mai identifică, însă, cu actorul (persona, masca)
deoarece el știe că, în realitate, este mult mai mult
decât atât. La capătul tuturor metodelor (inițiatice,
n.n.) nu există decât un singur Adevăr. [.] Rolul
inițiatului este de a se detașa de existența exteri-
oară. Cugetătorul abil va ști să extragă din formu-
le, teorii și sisteme gândirea originară care [.] va
străluci ca un filon de Adevăr ascuns într-o masă
de erori (Wirth, 2021, pp. 127-128).
Cu referire strictă la căutarea Adevărului,
Wirth expune o reprezentare pragmatică privind
poziționarea corectă în raport cu această proble-
matică, nicidecum o versiune filozofică, riguroasă
și îndelung elaborată. El ne spune simplu și concis
că ...masoneria nu pretinde în nici un fel că s-ar
afla în posesia Adevărului. Învățământul masonic
nu conține nicio dogmă, niciun crez. Fiecare
mason e îndemnat să construiască, prin forțe
proprii, edificiul propriilor convingeri (Wirth,
2021, p. 126). Omul este însetat de Adevăr9 (ca
efect secundar, nimeni nu vrea să fie mințit). Cu
toate acestea, Adevărul gol-goluț este tulburător
și, de aceea, pur și simplu nu poate fi comunicat
brutal, în întregimea sa, unui aspirant avid de cu-
noaștere.
Considerentele de natură socio-umană, așa
cum sunt ele propagate de către Wirth la lecția
ucenicului, par a fi simple reguli de common sense.
Cu toate acestea, ne dăm seama că, în ansamblul
lor, exigențele respective sunt chiar partea nevă-
zută a iceberg-ului masonic și că au menirea de a
conferi valoare, consistență și stabilitate unei con-
duite cu adevărat inițiatice. Despre spiritul fratern
ce se impune a fi cultivat cu răbdare, toleranță și
asiduitate, Wirth proclamă ferm și cu autoritate:
O asociație are putere când legăturile dintre mem-
brii săi sunt trainice. Cu cât sunt mai uniți, cu atât
sunt mai puternici. Unitatea masoneriei nu se poa-
te naște decât din afecțiunea reciprocă dintre frați,
căci unitatea nu apare ca urmare a unei discipline
impuse (Wirth, 2021, pp. 133-136).
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
11
o
Cartea companionului reprezintă viziunea
lui Wirth asupra parcursului pe care calfa îl să-
vârșește în cadrul stagiului său și ea depășește
cu mult reprezentările apărute în epocă, uneori
simpliste, uneori mult prea confuze sau marcate
de o nejustificată grandilocvență. Această reușită
incontestabilă s-a născut firesc și natural, aparent
fără vreun efort special, îndeosebi ca urmare a
faptului că adevărata iluminare este considerată,
de către autor, evenimentul care face distincția în-
tre micile10 și marile misterii sau, altfel spus, între
planul orizontal al labirintului (primele două gra-
de) și planul vertical al măiestriei hiramice. Ca și
Wilmshurst, Wirth leagă organic experiența ilu-
minării de stagiul calfei din moment ce, în mod
alegoric, îi sugerează aspirantului că certificatul
său de absolvire este tocmai acest eveniment trăit
ființial (Wilmshurst, 2018, pp. 11-20 și pp. 123-
150).
În vederea devenirii sale, aspirantul este
îndrumat să-și asume un efort conștient care-i
va defini conduita ulterioară și, apoi, întreaga
sa existență. Starea de companion este rodul
efortului de șlefuire a pietrei brute. Pentru aceasta
companionul nu trebuie să întreprindă ceva anu-
me ci doar să se mențină mereu disponibil pentru
a se încărca cu învățătura inițiatică. Ca să ajungă
la cunoașterea de Sine (iluminare), el va fi îndem-
nat se se elibereze de automatisme și condiționări,
să renunțe la orice inițiativă personală pe tărâmul
spiritualității și, în genere, la impulsurile ego-ul
deprins să judece totul în baza unui raționament
profan.
Aspirantul care tinde să descopere, prin trăi-
re interioară, câtimea de dumnezeire din el, se va
implica ferm într-un proces de reconfigurare a
ființei sale. Un companion trezit, într-adevăr, la
sacru devine conștient de limitele sale și de nece-
sitatea unui travaliu interior11constând în parcur-
gerea, la propriu, a labirintului - drumul de la ego
la Sine12. Treptat, pe măsură ce supremația ego-
ului este eliminată, o altă realitate, mai profundă
și mai subtilă, i se dezvăluie aspirantului care in-
tră, astfel, într-o realitate total necunoscută lui,
până la acel moment.
Mesajul abscons al acestor reprezentări alchi-
mice este perfect vizibil și actual, inclusiv în cadrul
simbolisticii masonice. În traducere liberă, acest
mesaj ar putea fi: Iubite Frate, tu trebuia să înfăp-
tuiești, în tine, nunta alchimică! Ființa ta va rămâne
veșnic scindată dacă nu reușești această lucrare lă-
untrică. Bărbatul profan nu recunoaște în sine par-
tea lui feminină pentru că nu a identificat-o și nu
a asimilat-o încă. Tu ești jumătate femeie, jumătate
bărbat: în plan subtil, ești androgin sau hermafro-
dit13; așa era Adam-ul primordial - complet, just și
perfect. Ca să fii întreg trebuie să unești partea ta
masculină cu cea feminină sub o singură coroană
(voință). În caz contrar, vei rămâne un spirit dez-
binat; pentru că n-ai reușit să devii întreg (integru,
integral), mereu se va rupe ceva din tine, vei rămâ-
ne tranzacțional și neîmplinit. Nu poți să fii perfect
decât la figurat, poți însă să te întregești atâta vre-
me cât ești încă viu și funcțional, în această lume,
însușindu-ți un raționament inițiatic superior celui
profan, comun.
Din punct de vedere spiritual, iluminarea nu
reprezintă, totuși, capătul desăvârșirii ci doar în-
ceputul acestui drum lung și anevoios. Vechile
școli misteriosofice pomenesc iluminarea ca pe
o scurtă escală, un punct de inflexiune ce dis-
tinge, la figurat, orizontala de verticală. Așadar,
orizontala este domeniul micilor misterii având
ca obiectiv despătimirea ego-ului și parcurgerea
Mircea Struțeanu
Săcărâmb (județul Hunedoara)
de către acesta a labirintului până în Centrul
Cercului, în timp ce verticala ar fi marcată prin
treptele desăvârșirii în Arta regală. La finele sta-
giului de companion, aspirantul mărturisește ri-
tualic că a văzut Steaua Înflăcărată adică, a trăit
direct și personal experiența iluminării. De ace-
ea, Wirth reamintește, aici, îndemnul socratic
(Gnothi Seauton!) pe care, de altfel, îl și declară ca
fiind obiect esențial de studiu la gradul al doilea.
Pentru a vedea la propriu Steaua Înflăcărată, însă,
companionul trebuie să devină, mai întâi, pelerin
autentic întru cunoașterea Sinelui și să pornească
la drum cu speranță și încredere.
Referitor la cunoașterea de Sine, Wirth intro-
duce accente deosebit de sugestive. Cunoaște-ți
Sinele și vei cunoaște zeii și întreg universul! - iată
dictonul sub auspiciile căruia se derulează între-
gul parcurs inițiatic. Nimic nu mai trebuie adă-
ugat și nimic nu trebuie scos din acest enunț!
Calea inițiatică presupune parcurgerea drumului
de la ego-ul limitat, părelnic și vanitos la Sinele
transpersonal14; acest îndemn este valabil nu doar
pentru aspirantul mason, ci pentru orice om tre-
zit la realitate care a înțeles că nu poate fi întreg
decât dacă a înfăptuit, în interiorul său, nunta al-
chimică. Știind cine este (cu adevărat, n.n.) omul
găsește răspuns la toate întrebările sale despre lume
(Wirth, 2021, p. 388).
Cu privire la această cunoaștere a Sinelui prin
trăire directă și nemijlocită, Wirth spune: ... cafa
[...] va căuta să absoarbă și să concentreze o anu-
mită lumină înconjurătoare, difuză până la indis-
tincție. Atragerea la sine din penumbră a acestei
lumini difuze pentru a se îmbiba tot mai mult de
ea este, de fapt, secretul major al gradului al doilea,
corespunzător autenticei iluminări (Wirth, 2021,
p. 197). Tema este reluată de mai multe ori din di-
verse perspective, autorul evidențiind astfel sem-
nificația specială atribuită iluminării.
Cartea maestrului, cea de-a treia secțiune a
lucrării, tratează un subiect extrem de delicat și
foarte greu de definit - Arta regală ca măiestrie a
devenirii aspirantului din om simplu, om îndum-
nezeit. Wirth nu prezintă definiții, considerente
filozofice și teologice, ci se mulțumește să descrie
doar procesul inițiatic, ca atare. De aceea, am
socotit că este potrivit să introducem aici câteva
precizări teoretice menite să aducă un plus de cla-
rificare pentru cel interesat în aprofundarea pro-
blematicii. Prin urmare, vom spune în deschidere,
că Arta regală - procesul intern specific de perfec-
ționarea masonică - reprezintă măiestria hirami-
că, în sine, Calea de urmat de către cel ce aderă la
Ordinul masonic. Arta regală presupune o lucra-
re lăuntrică, individuală (perfecționare, devenire)
și una exterioară denumită generic construirea
Templului ideal al umanității. Parcurgerea cu asi-
duitate și folos spiritual a primei lucrări constituie
garanția de reușită a celei de-a doua. Regula este
simplă: întâi transcendere și numai după aceea,
acțiune! În caz de nerespectare a ordinii operați-
unilor, sigur, căruța se va afla înaintea cailor, cum
s-a întâmplat de nenumărate ori în istorie.
Arta regală este, în același timp, temelia
Tradiției inițiatice universale; teza continuității
Artei regale prin transformarea unei forme iniți-
atice în alta nu poate fi susținută cu documente
și considerații de necontestat; tot astfel, nici teza
contrarie nu poate fi temeinic argumentată15. În
această logică, înalta cunoaștere pe care o stăpâ-
nea Solomon pare a fi vizibil descendentă din cea
egipteană și din cea feniciană, în egală măsură.
Totodată, constatăm că, în mod misterios, mitul
referitor la Solomon (venerabilul) și Hiram (ma-
estrul) pare a avea legătură cu frăția pitagoreică
de la Crotona, cu acele collegia fabrorum romane
patronate de Ianus Bifrons - zeul inițierii, cu tem-
plierii europeni, cu argonauții și exemplele pot
continua.
Mult mai târziu alchimiștii pătrund în maso-
neria operativă, tocmai pentru a determina o
renaștere a spiritului inițiatic. Intelectuali preo-
cupați de alchimie și rozacrucianism vin spre a
se înfrăți, în mod inexplicabil, cu acei zidari cu
palma groasă pentru care întovărășirea constituia
legea supremă. O posibilă justificare a acestei stări
de fapt poate fi explicația potrivit căreia masonii
operativi păstrau o formă arhaic-originară de
companionaj și aveau un ritual autentic cu nume-
roase referiri la sacru și îndumnezeirea omului.
Ei dețineau, de asemenea, o simbolistică anume
(calificată pentru a transmite influența spiritua-
lă), precum și numeroase parole / semne de recu-
noaștere etc. care protejau împotriva profanării.
Taine erau, de multe ori, simple secrete de breaslă;
totuși, și atunci ca și acum, nu secretul în sine era
important, ci exercițiul tăcerii care, în timp, ge-
nera interiorizare și favoriza cunoașterea de Sine.
Masonii operativi cultivau cu sfințenie, ca pe o va-
loare supremă, spiritul fratern și întrajutorarea16.
12
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Lucrând la înălțarea catedralelor din Occident,
zidarii operativi au fost în contact cu numeroși
călugări erudiți și, desigur, o parte din această lu-
mină s-a răsfrânt benefic și asupra lor17.
Lojile operative erau alcătuite numai din calfe,
singurul maestru fiind cel care conducea atelie-
rul. După ce acesta părăsea planul fizic, un com-
panion devenea maestru (nu știm cum) și astfel
prelua loja. Venerabilul era, în acele vremuri,
maestrul suveran, Maestrul cu majuscule. Chiar
dacă nu există suficiente dovezi, acest mediu iniți-
atic tradițional pare să fie suportul care a acceptat
masoneria speculativă. Vechea (antica) masone-
rie operativă, cea care a cioplit cu asiduitate piatra
și a zidit catedralele Apusului, deținea o formă
de sacralitate profundă ce se oglindea în munca
și în conduita adepților. Cu doctrina lor specia-
lă privind întrajutorarea, smerenia și onestita-
tea, masoneria operativă este, ceea ce am putea
numi portaltoiul masoneriei moderne. Altoiul,
însă, trebuie căutat în altă parte, mai precis, în
alchimie din moment ce multe din alegoriile și
metaforele pe care le găsim azi în masonerie18 ne
parvin din limbajul alchimic. Un alchimist trebu-
ia să dețină un laborator propriu unde să se re-
tragă și să lucreze la producerea aurului. Exista o
fascinantă legendă, țesută cu tâlc, în jurul acestui
proces misterios de transformare a plumbului în
aur. Pe fond, însă, era o transformare (devenire)
conștientă, o metamorfozare pe care alchimistul
o înfăptuia în liniște, în tăcere și în întunericul la-
boratorului său. El trudea să desăvârșească nunta
alchimică - întregirea ființei sale19 - pe care, mult
mai târziu o va explica pe larg Carl Gustav Jung,
fondatorul psihologiei analitice.
Simbolistică alchimică, la care Wirth re-
curge adesea, a ocultat lucrarea sacră de
întregire a ființei. Această operațiune, denu-
mită metaforic nuntă alchimică, se consu-
ma la propriu, în interiorul trăitorului, ea
fiind, din acest motiv, profund indicibilă și
netransmisibilă. Rebisul, cel cu două capete,
unul de femeie, celălalt de bărbat, cu echerul
în mâna stângă și compasul în cea dreap-
tă, este un simbol alchimic. Acest umanoid
straniu, cu cele două capete ale sale, transmi-
tea mesajul că într-un singur trup sălășluiesc
două instanțe, una feminină, cealaltă mascu-
lină20; echerul - partea feminină - are legă-
tură cu inima (materia, emoția, sentimentul)
în timp ce compasul - partea masculină - are
legătură cu spiritul, intelectul. În unitatea lor,
cele două părți alcătuiesc întregul - Sinele,
crucea integrând verticala și orizontala.
Cât despre cea de-a doua cartea din co-
lecția noastră, semnată de Wirth - Misterele
Artei regale, - viziunea autorului despre
măiestria masonică depășește cu mult pe
cea a contemporanilor săi. Prin bogăția
argumentației, extinderea de orizont către
fruntariile cunoașterii și o profundă înțe-
legere a sacralității Ordinului, Wirth și-a
cucerit un loc prestigios pe podium-ul de la
Orientul etern. Mi se va da dreptate la cinci-
zeci de ani dupa moarte! - repeta adesea
Wirth, spre sfârșitul vieții sale. La mai puțin
de două decenii de la retragerea sa în legen-
dă, printre luceferi, i se recunoșteau deja
toate meritele și i se acordau postum toate
preamăririle; cum va spune Marius Lepage,
Se vorbea despre el ca despre un fel de sfânt
al francmasoneriei și, așa cum se întamplă
cu sfinții, legenda a trecut înaintea omului
și a cugetării sale, ceea ce el, întruchipare a
simplității înseși, nu ar fi acceptat niciodată.
Wirth își structurează lucrarea sa pe două mari
secțiuni: (i) Inițierea, originea și evoluția ei și (ii)
Riturile de inițiere. În cadrul primei părți, autorul
trece în revistă fenomenul inițierii descriind, în
manieră personală, unele aspecte și caracteristici
pe care le consideră semnificative. Astfel, citito-
rul ia contact cu un ansamblu armonios de date
și informații privind inițierea meșteșugărească,
sacerdoțiu, interpretarea filosofică, ermetismul
masonic, precum și unele forme de inițiere speci-
fice ezoterismului catolic.
Cum este și firesc, cea de-a doua secțiune - cea
care are ca obiect inițierea masonică - începe cu
Ucenicia. În acest subcapitol ne sunt prezentate
binecunoscutele episoade inițiatice referitoare la
despuierea de metale, coborârea în tenebre, su-
blimarea, călătoriile inițiatice urmate de probe
și purificări etc. În continuarea și completarea
acestui prim demers, Wirth evidențiază elemen-
tele și simbolurile specifice celui de-al doilea grad
și apoi, la fel de detaliat și de convingător expli-
că analogiile și instrumentele utilizate în ritualul
gradului de maestru.
În 1928 Wirth scrisese deja, Le Symbolisme
Occulte de la Franc-Mațonnerie. Cartea Les
mysteres de lArt Royal, apărută în anul 1932, este
în legătură cu cea mai consistentă lucrare semna-
tă de Wirth: Le Symbolisme Hermetique dans ses
rapports avec lAlchimie et la Franc-Mațonnerie21
(publicată în 1931 cu o prefață admirabilă a au-
torului). Cele două cărți alcătuiesc în realitate un
tot și, ca atare, trebuie citite împreună. De fapt,
putem presupune că exista o legătură certă între
apariția celor trei cărți menționate mai sus în care
termenul ocult are sensul real, de hermetic și nu
cel divagant al ocultismului sau al teosofiei care
au deplasat și invadat domeniul inițiatic și spiri-
tualitatea masonică până la saturație.
Comparativ cu lucrările sale precedente, în Les
Mysteres de l’Art Royale, Wirth a dorit să fie mai
concis, mai explicit și mai direct. Se vede aceasta
din textul final22, Concluzie, text care va rămâne
nu doar premonitoriu în ce privește degringolada
ocultistă, ci și foarte profund sub aspect inițiatic.
Wirth a reușit conexeze cu eficacitate cele două
componente majore ale simbolismului masonic:
geometria, arhitectura și arta construcției, pe de o
parte, și alchimia ca măiestrie ce vizează o trans-
mutație a regimului ontologic al inițiabilului, pe
de altă parte.
Bibliografie
Baylot, Jean - Oswald Wirth: renovateur et mainteneur de la
veritable Franc-mațonnerie, Paris, 1975;
Bidon, Raynold - Les disciples d’Oswald Wirth au cosmos face
a la franc-mațonnerie haitienne, 1970;
Buluță, Gheorghe - Esoterica sau în căutarea tradiției auten-
tice, Ed. Maiko, 2016;
Dubreuil, Jean-Paul - Istoria Francmasonilor, Ed. Herald,
2021;
Dumitriu, Anton - Philosophia mirabilis, Ed. Fundației cul-
turale române, 1992;
Eliade, Mircea - Sacru și profan, Ed. Humanitas, 1995;
Etchegoin, Marie-France & Lenoir, Frederic - Adevărata is-
torie a francmasonilor, Ed. Nicol, 2013;
Guenon, Rene - Simboluri ale științei sacre, Ed. Humanitas,
1997;
-	Marea Triadă, Ed. Herald, 2005;
-	Simplă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008;
-	Autoritate spirituală și putere temporală, Ed. Herald, 2010;
Jacq, Cristian - Francmasoneria - Istorie și inițiere, Ed.
Lucman, 2005;
Lepage, Marius - Ordinul și obediențele, Ed. Nestor, 2010;
Ligou, Daniel (coord.) - Dicționar de francmasonerie, Ed.
Ideea europeană, 2008;
Ragon, Jean-Marie - Ortodoxie masonică, Ed. Herald, 2017;
Tămaș, A. Mircea - Arta regală și Franc-masoneria, Ed.
Aion, 2005;
Wilmshurst, Walter Leslie - Masoneria și înțelesul ei tainic,
Ed. Herald, 2018;
Wilson, Colin - Ocultismul, Ed. Pro Editură și Tipografie,
2007;
Wirth, Osvald - Stanislas de Guaita: Souvenirs de son se-
cretaire, Editions du Symbolism, Paris, 1935;
-	Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Ed. Herald, 2021;
-	Misterele Artei Regale, Ed. Herald, 2016;
Y	ates, Frances A. - Iluminismul rozicrucian, Ed. Humanitas,
1998;
Zecheru, Vasile - Calea regală și cele 33 de trepte ale desăvâr-
șirii, Ed. Herald, 2021.
Note
1	Grand Orient de France, GODF.
2	Manualele sunt cele trei lucrări: Le livre de l’appren-
ti mațon - Cartea ucenicului, Le livre du compagnion -
Cartea calfei și Le livre du maître - Cartea maestrului.
3	Marea Lojă Simbolică Scoțiană (Grande Loge
Symbolique Ecossaise, GLSE).
4	Marea Lojă a Franței (Grande Loge de France,
GLDF).
5	https://www.hiram.be/blog/2016/09/11/oswald-wir-
th-pere-de-litterature-maconnique-modeme/
6	Un ansamblu unitar și coerent de cunoștințe arhaice,
provenit din hermetism și, apoi, rafinat prin preluarea sa
în cadrul sistemului alegoric din alchimie, cu referire la
cele patru elemente fundamentale.
7	A se observa că termenii discipol și disciplină au o ră-
dăcină comună.
8	Persona (lat.) înseamnă mască; actorul poartă o mas-
că și o recuzită adecvată rolului ce i-a fost repartizat.
9	Adevărul este, aici, identic egal cu Dumnezeu.
10	Micile misterii cuprind ...tot ceea ce se referă la dezvol-
tarea posibilităților stării umane privite în integralitatea sa
(Guenon, 2008, pp. 269-274).
11	Procesul de individuație, cum îl denumește Carl
Gustav Jung.
12	Spiritul cufundat în tăcere îndeplinind funcția de si-
nergizator al ființei umane.
13	În limba elena, andros - bărbat (Hermes), ginaika -
femeie (Afrodita).
14	Drumul către centrul Ființei, traseul sinuos de la ego
(situat la exterior, la periferie) către Sine.
15	Istoria scoate la lumină noi exemple în care un ordin
sacramental preia, printr-o subtilă trasvazare, elemente
din doctrinele anterioare; în acest domeniu, cercetătorii
operează frecvent cu ipoteze și frânturi de adevăr.
16	Întovărășirea bazată pe practicarea unei meserii.
17	În vechile ritualuri masonice existau numeroase refe-
riri la planul celest și la acele revelații din geometrie, de-
venite clasice, prin care se transmit aspirantului, cu atâta
eficacitate, emoția ordinii cosmice și a intenționalității
divine.
18	V.I.T.R.I.O.L., marea operă, cele patru elemente pri-
mordiale etc.
19	Unirea intelectului cu emoționalul, coborârea minții
în inimă.
20	Animus și Anima, cum le va denumi Jung Conștientul
și Inconștientul.
21 Cartea a fost republicată în 1969, 1977, 1985 și 2012
de Ed. Dervy-Livres, Paris.
22 Dezavuat în anii '30.
■
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
13
O paralelă și o viziune
comparatistă între doi
avangardiști bizari:
Urmuz și Harms (III)
^[^Ulian Cătălui
Relația dintre sexualitate, critică
socială, violență și Elementele
imaginarului literar al decadentismului,
în povestirea-microroman Ismail și
Turnavitu
Ismail și Turnavitu este a doua și ultima proză
urmuziană, tipărită antum, cu sprijinul poetului
Tudor Arghezi, în revista „Cugetul românesc” (I,3)
din anul 1922. Și aici, ca în majoritatea povestirilor
lui Urmuz, avem de-a face cu un cuplu de persona-
je, Ismail și Turnavitu, dar spre deosebire de Algazy
și Grummer, acest duet sau tandem are o valoare
mai degrabă negativă, ele, personajele, neputân-
du-se completa, ci fiind în opoziție, după un înce-
put oarecum de atracție vag pederastă între cei doi.
Primul personaj care apare în debutul schiței,
Ismail, este compus din ochi, favoriți și... rochie și se
găsea atunci „cu foarte mare greutate”. Odinioară,
Ismail creștea și în Grădina Botanică, dar, gra-
ție progreselor științei moderne, a fost fabricat
unul pe cale chimică, „prin syntheză”. Criticul G.
Călinescu vedea aici un portret de bufon burghez,
compus din perspectiva celor trei regnuri: animal,
vegetal și mineral, cu un exces de importanță dat
laturii minerale a omului.1 Ocupat, probabil, cu
analiza altor opere literare, „divinul critic” expedi-
ază povestirea lui Urmuz, considerând că este doar
o fabulă pură, „condusă după canonul clasic, dar
fără sens”2. Spre deosebire de un Algazy, care um-
bla pe străzi înhămat la o roabă și urmat de coaso-
ciatul său Grummer, Ismail rătăcește în zig zag pe
o singură stradă (Arionoaiei), însoțit de un... vie-
zure, „de care se află strâns legat cu un odgon de
vapor și pe care pe timpul nopții îl mănâncă crud
și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors
pe el puțină lămâie...” Mai aflăm că Ismail are o pe-
pinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea,
unde crește alți viezuri, cu care se hrănește, dar îi și
„necinstește”!
Dacă într-o primă fază putem lăuda spiritul
întreprinzător, de adevărat capitalist al lui Ismail,
suntem șocați/ înspăimântați de comportamentul
aberant din punct de vedere sexual al personajului
Ismail. Freudian și psihanalitic vorbind avem de-a
face de-a dreptul cu un caz de zoofilie, în faza de
dragoste morbidă cu nuanță erotică pentru anima-
le, în etapa a doua confruntându-ne cu un viol în
toată regula, efectuat asupra unui animal, iar rapor-
turile erotice leagă omul de o făptură din altă spe-
cie (viezurele), cuplul erotic fiind compus din fiin-
țe aparținând unor regnuri diferite, care ar putea
trimite, am spune, rigăi Crypto și laponei Enigel.3
Seducția este practicată aici ineluctabil asupra unor
făpturi, animale având o anumită inocență.4
Tot din punct de vedere al sexualității, Ismail
cunoaște voluptățile exhibiționismului, ale
„travestismului” - îmbracă diferite rochii, evadând
din cadrul autorității părintești, el se travestește
în femeie, îmbracă rochii și se expune „privirilor”
celorlalți.5 Astfel, Ismail recurge la două operați-
uni sau acte cu tentă psiho-sexuală, exhibiționis-
mul și travestismul; primul face aluzie la obiceiul
sau actul de a arăta sau a lăsa să se vadă în public,
în mod indecent, părți ale corpului ce obișnuit se
află sub veșminte.6 Psihologii susțin că exhibițio-
nismul este frecvent la anumiți arierați grav sau la
encefalopați (în povestirea lui Urmuz, Ismail este
compus doar din ochi, favoriți și rochie!), la care
sunt dereglate mecanismele de control și apare în
anumite stări psihotice severe, confuzionale sau
exito-motorii.7 Aceste manifestări pot fi însoțite
de agresări în public și de masturbări, sau de „ten-
tative de mutilație”8, dar la Ismail exhibiționismul
se manifestă printr-un fel de act de striptease și de
atentat la pudoare, atunci când el se agață de grinzi
„pe la diferite binale”, cu „scopul unic de a fi oferit
de proprietar ca recompensă”.
Adoptarea obișnuită a veșmintelor proprii celui-
lalt sex,9 adică travestismul, relevă nonconformis-
mul și anticonvenționalismul lui Ismail, spiritul
lui original, la urma urmei. Psihologii freudieni
și post-freudieni acordă și o semnificație de „ten-
dințe homosexuale latente”10, prezente la cei care
îmbracă rochii sau veșminte proprii celuilalt sex, în
cazul de față obiceiul lui Ismail, totodată, travestis-
mul ismailian putând fi interpretat și ca o dorință a
acestui personaj de a fi altceva decât pare, sau altci-
neva, amintind de binomul filosofico-literar plato-
niciano-shekespearian „a fi - a părea”.
Celălalt personaj, Turnavitu, are „urâtul obicei”
de a profita de situația favorabilă care-i permite
să pretindă solicitatorilor lui Ismail să-i „promi-
tă corespondență amoroasă, contrar amenință cu
răsturnarea”, aici Urmuz servindu-ne sau punând
pe platou o... siluire, seducătorii purității fiind „fără
pic de mustrare de cuget”11.
Raporturile erotico-sexuale din universul fic-
tiv urmuzian aparțin, după Freud, Nietzsche și...
Balotă, în același timp, sferei libidinale și sferei vo-
inței de putere, iar fantezia debordantă a scriitoru-
lui din Curtea de Argeș este dominată de formele
diverse ale violenței, între sexualitate și aceasta din
urmă existând o legătură evidentă. O adevărată
obsesie „sado-masochistă” se ivește constant în
prozele sale, în povestirile lui Urmuz găsindu-se
„postulatul unei violențe permanente în relațiile
dintre oameni sau „făpturi”12. Violența erotică ar fi
mecanismul „transgresiunii limitelor și frontiere-
lor celuilalt”, iar „erosul ca seducție și corupție” este
o violentare a eului, după cum spunea și psihana-
listul Sigmund Freud.13 Astfel, Ismail își „siluiește”
viezurii, iar Turnavitu îi „obligă” pe solicitanți la
corespondență amoroasă, raportul erotic fiind de
fapt un raport de putere în care ambiția, afronturile
și brutalitatea joacă un rol fundamental.14 Viziunea
extrem-sadică, am spune, din Ismail și Turnavitu
apare în legarea viezurilor prin „odgoane de va-
por”, în vederea consumării lor, violarea/ necin-
stirea de către Ismail a viezurilor, „rând pe rând și
fără pic de mustrare de cuget”, după care urmează
consumarea/ îngurgitarea animalului crud și viu,
după ce „mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el
puțină lămâie...”15.
Componenta masochistă apare și ea, în opi-
nia mea, în bizara povestire „Ismail și Turnavitu”
a ciudatului Urmuz. După cum se știe, termenul
masochism avea în vedere, la început, perversiu-
nile sexuale și fantazările în care satisfacția sexu-
ală este obținută prin suferință, prin faptul de a
fi bătut, torturat, siluit, înrobit, umilit16, flagelat,
martelat, hăcuit etc. Sigmund Freud recunoscuse
că aceste perversiuni și fantazări sexuale erau înru-
dite cu tendința generală de a suferi mai rău decât
un câine, adică printr-o trebuință care nu are vă-
dite baze sexuale; această din urmă tendință fiind
taxată drept „masochism moral”17. La Turnavitu
există mai întâi un masochism fizic, atunci când
acest personaj își scoate cei patru canini din gură și
se decide să recurgă la sinucidere, dar și un maso-
chism moral, el suferind pentru a-i face pe plac stă-
pânului său Ismail. Hotărârea lui de a se sinucide
s-ar explica mai degrabă prin ipoteza lui Freud cu
privire la instinctul morții, care presupune că în om
operează două forțe biologice predominante, hege-
monice: instinctul vieții și instinctul morții, acesta
din urmă având drept scop autodistrugerea, atunci
când se asociază cu „impulsiile libidinale” gene-
rând fenomenul masochismului.18 De asemenea,
psihanalistul din Freiberg a echivalat principiul
plăcerii-neplăcerii cu „principiul Nirvanei”, acesta
trebuind să stea întru totul „în serviciul impulsiei
morții”, al cărei obiectiv este „trecerea vieții nesta-
tornice în stabilitatea stării anorganice”19. Celebrul
principiu al Nirvanei, care ține de impulsia morții,
a suferit o modificare în organismul viu, susține
Freud, prin care a devenit principiu al plăcerii; în
concluzie, principiul Nirvanei exprimând tendința
impulsiei morții, iar principiul plăcerii susține ce-
rința libidoului și modificarea acestuia, principiul
realității reprezentând influența lumii exterioare.20
Cu toate această ipoteză freudiană, Karen
Horney explică masochismul din punct de vede-
re psihologic, afirmând că tendința de a suferi este
legată de înțelegerea discrepanței dintre posibilități
și realizările efective, senzația de a fi captivul lipsit
de speranță al unor anumite dileme (s.m.), reacția
hipersensibilă la cele mai mărunte ofense, disprețul
de sine generat de faptul de a fi nevrotic.21
Într-adevăr, Turnavitu ajunge captivul lipsit de
speranțe al lui Ismail și atunci când este ofensat,
jignit și eliminat chiar prin concediere ajunge, din-
colo de dorința de răzbunare pe fostul său patron/
stăpân, sau chiar „padre padrone”, cum ar spune
italienii frați cineaști Taviani, să se disprețuiască pe
sine, terminând în moarte, în sinucidere.
Pe de altă parte, Turnavitu este dominat de com-
plexul de inferioritate, sentiment care se lasă clar
sesizat în sentimentul de imperfecțiune, de neîm-
plinire și în „permanentele năzuințe” ale omului
și umanității.22 Chiar și cei care nu înțeleg senti-
mentul de „comuniune socială” din viața psihică
a omului, cu a sa zicere creștinească, „iubește pe
aproapele tău” - și la început Ismail, „inimă ca-
ritabilă”, îl iubește pe aproapele său Turnavitu,
luându-l sub „protecțiunea sa”, toți cei care sunt
înclinați să descopere doar câinele din om sau
„viezurele” în cazul povestirii urmuziene, care cu
14
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
astuție se face mic spre a nu fi recunoscut și pe-
depsit (ca Turnavitu) sunt un fel de „îngrășământ
natural” pentru umanitatea care aspiră să ajungă
mai sus. 23 Sentimentele lor de inferioritate caută
o compensare personală, ar spune psihanalistul
Alfred Adler, întemeietorul școlii de psihologie
individuală, în convingerea că toți ceilalți sunt lip-
siți de valoare.24 Complexul de inferioritate al lui
Turnavitu, adică manifestarea permanentă a con-
secințelor sentimentului de inferioritate, stăruința
în acest sentiment se explică prin „marile carențe
ale sentimentului de comuniune socială”, atât la el
cât și la Ismail, care avea un tată autoritar și care
trăise în lipsa sentimentului de comuniune socia-
lă25, ar bifa și reitera Adler, prima figură importan-
tă care s-a desprins de psihanaliză pentru a forma
o „școală independentă de psihoterapie și teorie a
personalității”, faptul având loc după ce Freud a de-
clarat ideile lui Adler prea diferite, chiar contrare
ideilor sale și a ajuns să dea, dictatorial, un ultima-
tum tuturor membrilor Societății (pe care Freud o
păstorea autoritar, tiranic) să-l părăsească naibii pe
Adler sau să se supună excluderii, dezavuând astfel
dreptul democratic la disidență.
Întorcându-ne la proza urmuziană, despre
Turnavitu mai luăm la cunoștință că acesta era un
simplu... ventilator pe la diferite cafenele murdare,
grecești, de pe strada Covaci și Gabroveni, care,
săturându-se de mirosurile aspirate acolo, se apu-
că de... politică și reuși să fie numit... „ventilator
de stat” la bucătăria postului de pompieri „Radu
Vodă”.
Dincolo de absurdul, parabola și spiritul parodic
și pastișant al prozelor lui Urmuz, există chiar în
pasajul de mai sus elemente ale realului, vieții so-
ciale și economice, o anume atmosferă istorico-so-
cială cu accente pitorești, astfel avem imaginea
cafenelor grecești de pe str. Covaci și Gabroveni și
postul de pompieri „Radu Vodă”, acestea trimițând
la atmosfera și ambientul sfârșitului de secol XIX
și începutului de veac XX din București. Trebuie
subliniat că în acea perioadă, ce coincidea cu Belle
Epoque, perioada modernă, cu salturi marcante în
toate domeniile și viață tihnită până la începutul
Primului Război Mondial, convențional datată
de la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871
până la izbucnirea Marelui Război în 1914, avem
o perioadă caracterizată de „optimism, pace regi-
onală, prosperitate economică, un vârf al imperi-
ilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice
și culturale”. De remarcat neapărat că în climatul
perioadei, mai ales la Paris, artele au înflorit, multe
capodopere ale literaturii, muzicii, teatrului și ar-
tei vizuale câștigând recunoașterea și nemurirea;
Belle Epoque fiind numită în retrospectivă, când a
început să fie considerată „Epoca de Aur”, spre de-
osebire de hidoșeniile Primului Război Mondial)26,
comercianții din București nu aveau nevoie de ma-
gazine mari, de vitrine spațioase, ca în zilele noas-
tre, pentru a seduce ochiul trecătorului și a atrage
clientela; astfel prăvăliile erau mai degrabă niște
„maghernițe mizerabile” - exact ca acele cafenele
grecești murdare urmuziene- pe care era de ajuns
o scânteie să le facă scrum (de aceea era important
postul de pompieri „Radu Vodă” din povestirea
lui Urmuz!)27. Probabil va fi fost nevoie de un ca-
taclism, de o catastrofă, de un incendiu urieșesc
ca să se edifice niște magazine solide și ignifuge.
Incendiile izbucneau mereu în acel București,
amintit fugar și de Urmuz, în care casele erau aco-
perite cu șindrilă sau cu stuf, în care numeroase
biserici și majoritatea prăvăliilor (s.m.) erau din
lemn.28
În perioada menționată, întreg comerțul
Mircea Struțeanu
Alun (județul Hunedoara)
bucureștean era concentrat în spatele Palatului
Domnesc, pe străduțele care dădeau în Ulița Mare
- devenită celebra stradă Lipscani și care purtau
numele comercianților care se instalaseră aici,
printre care strada Gabrovenilor (negustori din
Gabrovo), pomenită de Urmuz.29 Pe de altă parte,
încă din 1740, comerțul românesc a trecut în mâi-
nile străinilor, mai întâi greci apoi evrei, și că în
jurul boierilor au apărut funcționari, mici boieri,
ajunși în funcții prin metode josnic-astuțioase, ca
în Ciocoii vechi și noi, veșnic târându-se în fața ce-
lor mari, servili față de puternicii zilei, duri și tică-
loși cu cei mici pe care-i spoliau fără rușine; această
„clasă” conținea un număr mare de greci (s.m.), tot
din rândul acestora provenind, alături de evrei și
armeni, negustorii, deținătorii de cafenele, de unde
și notația lui Urmuz referitoare la murdarele cafe-
nele grecești.30
Cele două personaje animalico-vegetalo-mi-
nerale fac cunoștință la o serată dansantă, unde
Ismail îl ia pe Turnavitu sub protecția sa, promițân-
du-i-se să i se servească de îndată câte 50 de bani
pe zi și tain, cu singura obligație pentru „ventilato-
rul de stat” de a-i servi de... șambelan la viezuri! De
asemenea, printre atribuțiile lui Turnavitu intrau
călcarea viezurelui pe coadă, „spre a-i cere apoi mii
de scuze pentru neatenție și măgulirea lui Ismail
pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiță,
urându-i prosperitate și fericire...” Și tot spre a pla-
ce protectorului său, Turnavitu trebuia să ia forma
de...bidon, o dată pe an, iar dacă era umplut cu gaz,
ca un balon sau zeppelin, putea să facă o excursiune
îndepărtată, exotică „de obicei la insulele Majorca
și Minorca”, la urmă trebuind să se întoarcă în pa-
trie...
La fel ca în Algazy și Grummer, între personajele
principale Ismail și Turnavitu izbucnește o dispută,
un conflict, după ce, într-una din călătoriile sale
îndepărtate, Turnavitu contractează „un guturai
nesuferit”, molipsind la înapoiere pe toți viezurii
lui Ismail, încât, din cauza „deselor lor strănuturi
Ismail nu îi mai putu avea la discreție oricum”.
Nervos, Ismail îl concediază pe Turnavitu, care are
gânduri de sinucidere, scoțându-și în prealabil cei
patru dinți canini din gură, dar acesta se hotărește
să se răzbune pe fostul lui protector. Astfel, înain-
te de moarte, Turnavitu a pus să-i fure lui Ismail
toate rochiile, apoi le dădu foc cu gaz, pe un mai-
dan. Compus numai din ochi și favoriți, Ismail abia
mai avu putere să se târască până la pepiniera din
Dobrogea, dar acolo căzu în stare de „decrepitu-
dine” și „în această stare a rămas până în ziua de
azi...”
Mergând cam pe urmele existențialistului no-
belizat Albert Camus (mai ales din Omul revoltat),
Nicolae Balotă consideră că Paginile bizare ale lui
Urmuz reprezintă „o literatură de revoltă”, deși
autorul lui Ismail și Turnavitu nu este un scriitor
realist și, deci, nic măcar unul de critică socială și
poate a fost mai bine așa. Totuși, prozele urmuze-
ne sunt pline de aluzii la o societate reală.31 Critica
lui Urmuz nu este o punere în lumină a aspecte-
lor negative, o demascare moralizatoare, o denun-
țare ipocrită de tip socialist a societății capitaliste
în care a trăit, ci o provocare dinlăuntru a crizei,
Urmuz produce o explozie dinăuntru, o implozie,
acționând ca o bombă cu neutroni.32
La urma urmei și vrând-nevrând, personajele lui
Urmuz înfățișează micii burghezi, mici, mici de tot
(vorba regizorului de film italian Mario Monicelli),
de la începutul secolului al XX-lea, o lume de sluj-
bași și, precum în lumea lui Franz Kafka ori în cea
a lui Italo Svevo, de pildă, în care comis-voiajori,
funcționari de bancă, arpentori, agrimensori sunt
puși în situații ciudate sau bizare care le afectează
umanitatea, tot așa funcționarii, negustorii și co-
mersanții lui Urmuz sunt, în același timp, făpturi
bizare cu „apetituri perverse”, având o experiență
la limita umanului.33
Ca și Gregor Samsa, metamorfozat într-o gânga-
nie înspăimântătoare, pentru că a renunțat la liber-
tate, Turnavitu este redus la categoria de unealtă, el
fiind „ventilator” pe la diferite cafenele murdare de
pe străzile bucureștene Covaci și Gabroveni, apoi
făcând „mai multă vreme politică” ajunge să fie nu-
mit „ventilator de Stat” (sic!) la bucătăria postului
de pompieri Radu Vodă.34
Avem în aceste pagini, ca și în celelalte proze ur-
muziene, câteva elemente de critică socială, sau de
realism critic, astfel suntem introduși într-o lume
a cafenelelor murdare, ce-i drept grecești (aici,
Urmuz este puțin naționalist!), a corupției moravu-
rilor românești electorale (analizate magistral și de
un savuros I.L. Caragiale), sau a condiției mizere și
paupere a muncitorilor de la începutul veacului al
XX-lea, fără însă a se situa pe poziții de stânga, ori
tezist-demonstrative.
Trebuie spus, însă, că a doua jumătate a veacului
al XIX-lea și izbucnirea Primului Război Mondial
o
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
15
o
a fost o perioadă decisivă pentru dezvoltarea eco-
nomică și socială a României, în multe domenii
acesta înaintând către formele moderne (dar fără
fond, vorba lui Maiorescu!), populația a sporit con-
stant și a devenit într-o mai mare proporție urbană,
industrializarea a luat avânt și a început să se com-
pleteze infrastructura unei economii relativ avan-
sate, am spune.35 Partidele Liberal și Conservator
au încurajat întreprinderile private, dar rolul sta-
tului ca „întreprinzător și regulator” s-a dovedit
indispensabil pentru progresul economic, susține
Keith Hitchins, ba am putea sublinia nemarxist
că și atunci capitalismul de tip românesc s-a făcut
cu ajutor de la stat, ori s-au realizat multe afaceri
cu statul.36 În același timp, însă, au cam persistat
numeroase caracteristici ale unei țări de-a dreptul
subdezvoltate, cvasi-africane, am adăuga, agricul-
tura rămânând baza economiei, iar marea majori-
tate a populației a continuat să viețuiască, să supra-
viețuiască, mai degrabă, la țară, nemaivorbind de
faptul că la început de secol izbucnise una dintre
cele mai mari răscoale țărănești din lume, cea din
1907, care aproape că a distrus vechea și tradițio-
nala agricultură românească.37 În aceeași perioadă,
sărăcia era larg răspândită, la fel analfabetismnul,
iar rata mortalității rămăsese ridicată, din cauza
alimentației precare, a condițiilor sanitare groazni-
ce și a asistenței sociale necorespunzătoare.38
La cumpăna dintre secolele XIX și XX, munci-
torii manuali (s.m.) deveneau o „componentă în-
semnată a populației urbane”, ei fiind angajați în
special în industria alimentară și alte industrii ori-
entate spre consum, în mine, industria petrolieră și
în transporturi.39 Majoritatea proveneau de la țară,
fuseseră „țerani”, vorba lui Nicolae Iorga, unde su-
prapopularea devenise o mare și spinoasă proble-
mă socială, iar alți muncitori proveneau din „re-
zervorul în creștere al meseriașilor sărăciți”, ambele
categorii de proletari sau chiar lumpenproletari
prestând munci necalificate și fiind plătite foarte
prost, spune K. Hitchins.40 Consecința ineluctabi-
lă: exces de durată de mână de lucru necalificată,
menținerea salariilor la nivel scăzut și condiții de
viață insuportabile.41
În ciuda absurdului și bizareriei operei lui
Urmuz este imposibil ca scriitorul să nu fi știut sau
intuit aceste stări cam dezastruoase de lucruri, dar,
oricum, ele transpar în povestirile urmuziene, însă
fără iz socialisto-comunist.
Totodată, Urmuz critică și corupția și birocra-
ția funcționărimii române de atunci, prin imagi-
nea „solicitatorilor de posturi, ajutoare bănești și
lemne” din „Ismail și Turnavitu”, apoi, personajul
Turnavitu se învârte în lumea politică de atunci, și
accede într-un post mai înalt doar prin intermediul
politicii, a înscrierii într-un partid politic, eventual,
în fine, prin factorul politic, reușind să fie numit
„ventilator de stat”!
Istoricii susțin că o dată cu dezvoltarea sistemu-
lui bancar, a industriei și a comerțului, un număr
din ce în ce mai mare de funcționari și membri
ai profesiilor libere au intrat în rândurile clasei de
mijloc, iar administrația publică a contribuit și ea
în mod constant la creșterea burgheziei pe măsură
ce administrația centrală și sucursalele ei din jude-
țe și-au asumat responsabilități noi.42
Pe de altă parte, într-o imagine/ secvență rea-
listă dar și halucinantă, Ismail ar fi putut fi acuzat
de „abuz de putere”, deoarece primea zilnic sute
de solicitanți de posturi, ajutoare bănești și lem-
ne, care erau obligați să clocească fiecare câte pu-
țin ouă, fiind umiliți de Turnavitu în timp ce sunt
cărați într-un vagonet de gunoi al Primăriei spre
locul audienței. Același Ismail, fiind impresionat/
preocupat de drama „muncitorimii” din perioada
de dinaintea Primului Război Mondial, deși abia
după război, prin anii 1929-1933, vor apărea pro-
bleme majore pentru așa-zisa „clasa muncitoare”, se
gândește la o metodă originală și absurd-bizară în
același timp, de rezolvare „într-o însemnată măsu-
ră” a „chestiunii muncitorești”, mergând travestit și
agățându-se de grinzile unei binale, în ziua când se
serbează tencuitul, „cu scopul unic de a fi oferit de
proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători”43!
În altă ordine de idei, s-a spus că proza lui
Urmuz conține elemente ce prezintă caracteristi-
cile Decadentismului, astfel, din perspectivă strict
estetică, literatura „decade” ori de câte ori... „igno-
ră, contravine sau ratează condiția artei”, de fiecare
dată când poezia și literatura sunt substituite prin
„nonpoezie și nonliteratură”44. În acest sens, ideea
de decadență ar echivala cu noțiunea de nimic, de
„neant artistic”, de „absență” estetică, de unde și
definiția cam negativă, „net polemică” a decaden-
tismului („non-artă”), atestată și în literatura ro-
mână de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începu-
tul veacului al XX-lea.45 Reperele ar fi următoarele:
literatura decade dispărând capodoperele, se pro-
duce doar „proză”, se realizează opere de o calitate
„net inferioară” nivelului maxim atins, apar nu-
meroase opere minore, epigonice, de mică valoare
estetico-literară, care fac figură „decadentă” față de
capodoperele precedente și de scrierile canonice.46
Totodată, scriitorii decadenți sunt „rebelii epocii,
sunt singularizați, agresivi, excesivi, cu o bună doză
de emfază și cabotinism”, caracteristici care se po-
trivesc mai degrabă „decadentului” italian Gabriele
D’Annunzio decât „decadentului” Urmuz.47 După
Alexandru Macedonski, „visul urmărit de deca-
denți” constă în „a crea o artă nouă, artă ce nu s-ar
îmbrăca cu nicio regulă amintită”, abia acest lucru
putând fi trecut în dreptul lui Urmuz.48
Întrebarea care se pune este dacă Urmuz poate
fi un decadent sau dacă opera lui conține elemente
ale imaginarului decadentist. Imaginarul decadent
s-ar compune, vorba lui Urmuz, din: exhibițio-
nismul, travestismul și homosexualismul (adepții
zeloși ai corectitudinii politice și ai LGBT-ismului
din zilele noastre l-ar considera pe Urmuz un pre-
cursor și în acest sens!), chiar latent al lui Ismail (și
„decadentul” Oscar Wilde era exhibiționist și so-
domist!), din „corupția moravurilor noastre elec-
torale”, cafenelele „murdare” grecești, „vagonetul
de gunoi” al primăriei, necinstirea viezurilor (un
obicei zoofilico-decadent, nu-i așa!) și altele.
Pe de altă parte, personajele urmuziene nu dau
dovadă de „atrofierea energiei vitale”, de obosea-
lă, de „epuizare fizică și morală”, după cum spune
Adrian Marino, ba din contră, ele sunt pline de
energie, de voință, deși unele sunt bătrâne (de pildă
Algazy) de spirit bătăios, apar tot timpul în situații
violente și se luptă, ce-i drept, până la epuizare.49
Nici autorul prozelor nu poate fi suspectat de ex-
tenuarea puterii de creație și mai ales de decăderea
(s.m.) capacității de invenție estetică, Urmuz fiind
un inovator în literatura română, pe care o înno-
iește profund și duce dincolo de curente, cu ade-
vărat decadente, aș sublinia, cel puțin din punct de
vedere estetic și european, ca „Sămănătorismul” și
„Poporanismul”.
Dacă opera de artă implică, în orice ipoteză, „un
minimum de coeziune și unitate, o structură co-
erentă”, apariția și propagarea haosului, confuziei,
„anarhiei” estetice a „detaliului” până la limitele
disoluției, distrugerii unității și coeziunii, în poves-
tirile urmuziene, inclusiv în Ismail și Turnavitu, ar
reprezenta un „fenomen calificat de decadență”50.
Dincolo, însă, de absurdul prozelor urmuziene,
de parodia și pastișa diverselor curente literare și
realități sociale, opera sa conține elemente drama-
tice și tragice, unele demne de tragediile grecești
antice, și Ismail și Turnavitu confirmă acest lucru,
Urmuz fiind în profunzimea sa un artist al tragi-
cului.
Note
1	G. Călinescu, Istoria literaturii române, compen-
diu, Chișinău, Editura Litera Internațional, 2001, pp.
360 și 364.
2	G. Călinescu, op. cit., p. 360.
3	Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970,
p. 80.
4	Nicolae Balotă, op. cit., p. 80.
5	Ibidem, p. 80.
6	Ursula Șchiopu, coord., Dicționar enciclopedic de
psihologie, București, Editura Babel, 1997, p. 276.
7	Ursula Șchiopu, op. cit., p. 276.
8	Ibidem, p. 276.
9	Ibidem, p. 705.
10	Ibidem, p. 705.
11	Nicolae Balotă, op. cit., p. 80.
12	Ibidem, pp. 82-83.
13	Ibidem, p. 83.
14	Ibidem, p. 83.
15	Urmuz, Ismail și Turnavitu, în Pagini bizare,
Timișoara, Editura Hestia, 1998, p. 22.
16	Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii
noastre, București, Editura IRI, 1998, p. 191.
17	Karen Horney, op. cit., pp. 191-192.
18	Ibidem, p. 192.
19	Sigmund Freud, Psihanaliză și sexualitate, în
Opere, vol. III, București, Editura Științifică, 1994, p.
236.
20	Sigmund Freud, op. cit., p. 236.
21	Karen Horney, op. cit., p. 193.
22	Alfred Adler, Sensul vieții, București, Editura IRI,
1995, p. 75.
23	Alfred Adler, op. cit., p. 77; Urmuz, op. cit., p. 23.
24	Alfred Adler, op. cit., p. 77.
25	Ibidem, p. 77.
26 Cf. „La Belle Epoque” (in English), at angelsmith.
com, 15-01-2017.
27 Frederic Dame, Bucureștiul în 1906, Pitești, Editura
Paralela 45, 2007, pp. 61-62.
28 Frederic Dame, op. cit., p. 69.
29 Ibidem, p. 62.
30 Ibidem, pp. 73-74.
31 Nicolae Balotă, op. cit., p. 112.
32 Ibidem, p. 112.
33 Ibidem, p. 112.
34 Ibidem, p. 113.
35 Keith Hitchins, Făurirea României Mari, în vol.
Istoria României, redactat de Mihai Bărbulescu,
Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea și
Pompiliu Teodor, București, Editura Științifică, 1999,
p. 399.
36 Keith Hitchins, op. cit., p. 399.
37 Ibidem, p. 400.
38 Ibidem, p. 400.
39 Keith Hitchins, op. cit., p. 402.
40 Ibidem, p. 402.
41 Ibidem, p. 402.
42 Ibidem, p. 401.
43 Urmuz, op. cit., p. 22.
44 Adrian Marino, Dicționar de idei literare (A-G),
vol. I, București, Editura Eminescu, 1973, p. 519.
45 Adrian Marino, op. cit., p. 519.
46 Ibidem, p. 519.
47 Ibidem, p. 519.
48 Ibidem, p. 519.
49 Ibidem, p. 519.
50 Ibidem, p. 520.
■
16
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Panait Istrati sau exilul
planetar (II)
■ Adrian Dinu Rachieru
Pentru Panait Istrati, cel care, după spusele
prietenului său Nikos Kazantzakis, tovarăș
de călătorie în Rusia Sovietică, avea „meni-
rea de flacără”, nemulțumindu-se a flutura idei „de
hârtie”, problema sovietică a fost, se știe, „o dramă
intimă”. Aderase entuziast, a fost dezamăgit, a scris,
debusolat, o carte-șoc (demascatoare) stârnind o fu-
rioasă campanie, a fost „executat” de kominterniști
și acoperit cu ultragii; peste ani, A. Gide, în Retour
de l’URSS (1936) va repeta experiența decepționan-
tă. Să reconstituim acest traseu, cu ajutorul lui Boris
Suvarin (Souvarine), o adevărată „arhivă”, bolșevic
de primă generație, exclus, expert în sovietologie,
oferind în Panait Istrati et le communisme (Editura
Champ Libre) o „sursă de informații referențială”
(Lovinescu 1994 : 246), explicând circumstanțele.
Și un „act de justiție postumă”...
Zbuciumatul Istrati, scria M. Ungheanu, a evo-
luat „în etajele de sus ale macro-structurii interna-
ționalelor literare și politice europene și a suportat
consecințele dure ale acestui contact” (Ungheanu
2000 : 94). Evident, a avut de-a face cu kominternul,
experiența sa fiind, cu o vorbă iorghistă, „stratosfe-
rică” (Ungheanu 2000 : 97). Temperamental, febril,
exaltat, de o sensibilitate excesivă, Istrati exprima
„anarhismul umanitar” (cf. B. Suvarin), făcând din
sentimente propria-i doctrină, respingând aderența
ca subordonare. De fapt, spune Suvarin, „nu cunoș-
tea marxismul și nu se sinchisea de el”. Împreună
cu Racovski, ambasadorul URSS în Franța, un
troțkist rechemat la bază, va vizita, ca simpatizant
bolșevic, „Mecca revoluției” la zece ani de la Marea
Revoluție. Dacă această primă vizită nu-l „trezește”,
ba, mai mult, în Grecia, însoțindu-l pe Kazantzakis,
își vor „țipa entuziasmul” (cum îl asigurau pe
Stalin), provocând scandal, a doua călătorie, în
martie 1928, scăpând de escorta G.P.U, îi deschidea
ochii. „Afacerea Rusakov”, cu o audiență la Kalinin,
declanșează o criză de conștiință și se va întoarce
la Paris dezorientat, „nemaiștiind în ce să creadă”.
După îndelungi certuri cu Suvarin, după sfatul lui
Rolland (interdictiv) privind cele două scrisori
adresate G.P.U.-ului, cu rugămintea de a nu fi publi-
cate, Istrati se decide. Având contract de exclusivita-
te cu editorul Rieder, va tipări, sub propria-i semnă-
tură, celebră în epocă, trilogia Vers l’autre flamme,
păstrând „temporar” anonimatul co-autorilor: adi-
că Boris Suvarin, cu volumul La Russie nue și Victor
Serge, cu Soviets, 1929, dezinteresat de coerența an-
samblului. Cartea sa, Vers lautre flamme, apres seize
moins dans l’URSS a provocat scandalul, ruptura cu
veneratul Rolland și infamiile lui Barbusse, „o pros-
tituată a puterii sovietice”, cum zice Suvarin. Dar era
o primă mărturie, de larg ecou, aparținând unei ce-
lebrități mondiale. Spre o altă flacără, deși o reacție
personală a unui justițiar social, profund dezamă-
git, va declanșa represaliile; „trădătorul” trebuia de-
mascat și pedepsit1. Dacă în intervalul 1925-1927,
lui Istrati îi apăruseră 27 de cărți, în rusă și ucrai-
neană, plus o sumedenie de comentarii elogioase,
precum cea a lui I. Fried în Novâi Mir (nr. 7/1927),
Conferința Internațională a scriitorilor revoluți-
onari de la Harkov va da tonul campaniei komin-
terniste. Soarta lui Istrati fusese pecetluită. Iar omul
utopizant, încrezător în fraternitatea universală, va
descoperi „farsa sovietică”. Cele 16 luni petrecu-
te în URSS, în patria visului său, au fost un drum
inițiatic, o reconvertire, semnificând „prăbușirea”
unui eu sfâșiat; și un strigăt al conștiinței, anulân-
du-i intențiile de „a se așeza” la Moscova, în „patria
socialismului”. Dacă în februarie 1928, din Atena,
cerea ca „Sovietele să fie lăsate în pace”, în anul cru-
cial 1929 „sfințenia Revoluției” s-a spulberat. Va
cere „fratelui Adrian”, traducătorul olandez A.-M.
de Jong sau lui Ernst Bendz să nu mai tipărească
articolele sale, corespondențe trimise din Rusia,
rod al unui entuziasm naiv, încă sperând în refor-
marea sistemului. Și întrebându-se, cu o candoare
dezarmantă: unde ar putea fi acasă? Răspunsul a ve-
nit târziu, „ca opțiune finală, testamentară” pentru
românism (Ungheanu 2000 : 143). Întrevederea cu
Gherson, secretar al G.P.U-ului (decembrie 1928),
misivele (două) adresate G.P.U.-ului , audiența la
Kalinin pentru a soluționa problemele lui Rusakov
(socrul lui Victor Serge) l-au deziluzionat definitiv.
Dar ele prefațau atacurile care vor veni: metamor-
fozele lui R. Rolland, virând spre stalinism și min-
ciunile grosolane ale lui Barbusse (Le Haîdouk de
la Sigurantza, în Le Monde, februarie 1935), unul
dintre „voiajorii idealului moscovit”, cum se rostise
Oct. Goga. Dezvrăjirea lui Istrati înseamnă naște-
rea unui disident, într-o vreme în care „disidenții
stângii încă nu se născuseră” (Ungureanu 1995 :
25). Istrati a fost în preajma liderilor, a trăit cum-
plita deziluzie (apoi a fost marginalizat, ostracizat,
renegat, boicotat, uitat) și s-a „spovedit”, predicând
dezangajarea. Spovedanie pentru învinși / Confession
pour vaincus este, de fapt, Spovedania unui învins
(Cugetarea, 1929), retipărită abia în 1990 (editura
Dacia), prohibită din motive lesne de bănuit. Dar
cel „vinovat de dezertațiune”, revenit acasă, mărtu-
risea într-un interviu din Lumea că „nu s-a lecuit de
Revoluție”. Probabil Sanda Stolojan avea dreptate:
Panait Istrati e un disident „înaintea tuturor”. Ceea
ce nedumerește ar fi, însă, o observație foarte la în-
demână: de ce oare disidența româneasă nu se re-
vendică de la Panait Istrati? A fost în grațiile stângii
franco-moscovită și a proslăvit, ca scriitor umanist,
internaționalismul, comițând și gesturi publicistice
care, în mediul cultural românesc, nu i-au fost ier-
tate: antieminescian și pro Tatar-Bunar. Dar s-a de-
zis public de un program politic asumat cu exalta-
rea juneții și „a jertfit totul” (Ungheanu 1996 : 233)
prin antisovietismul mărturisit, purtând o etichetă
kominternistă ex-comunicatoare. Nu a fost vorba
de o disidență „negociată”, protejată, profitabilă.
Dimpotrivă, om învins, fără a mai crede în clase,
Istrati va lansa, în Les Nouvelles littemires (8 aprilie
1933), un veritabil manifest: L’homme qui nadhere a
rien. Doar „generozitatea omului-prieten” va conta,
refuzând „animalul de turmă”. Dezangajarea, pa-
radoxal, nu abandonează „religia fraternității”, dar
complotul tăcerii, „campania de ucidere în efigie”
(Burța-Cernat 2016 : 9), purtată cu aplomb, fac din
cazul Istrati un caz dramatic. Devenit indezirabil,
interzis după „prăbușirea credinței”, entuziastul
socialist portuar va constata, după „dezacordul cu
Sovietele”, că Rusia, spulberându-i iluziile și sănă-
tatea, l-a „doborât”. Totuși, încrezător în Revoluție,
certat cu „răii bolșevici”, ne asigura că va merge
„spre altă flacără”. Revărsarea de infamii îl îngroapă,
pentru lungă vreme, într-o centură de prejudecăți,
greu de dislocat. Pravda va anunța oficial că avem
de-a face cu un agent al Siguranței; enciclopediile
sovietice vor aminti, în treacăt, de „episodul revo-
luționar”, insistând pe îngustimea mic-burgheză și
ideologia sa lacunară, jonglând cu vorbe goale și
lansând „calomnii revoltătoare” (1937); va fi repu-
diat (1966), dezavuat (1972), taxat ca „fățarnic”, un
„haiduc al literaturii”, calomniator de meserie (cf.
Boris Volin), „o minte necoaptă” (cf. Ștefan Zweig)
etc. Lângă un Rolland iritat, dezaprobând gestul
publicării și un Barbusse infam, culminând cu
anunțul din L’Humanite, la moartea lui Istrati, pără-
sindu-ne „în pielea unui fascist”. Tot în L’Humanite,
la 21 aprilie 1978, Claude Prevost (v. Sur le nouveau
Gorki balkanique) va demonta acuzele lui Barbusse,
recunoscându-i lui Istrati, reparatoriu, „rolul glo-
rios (dar ingrat) de pionier”. A fost oare reabilitat
după o lungă carantină? Este Istrati un caz clasat?
Cândva citit „de zor” în Franța, constatase Ilia
Ehrenburg, „redescoperit” (în 1969) prin reedita-
rea operei la Gallimard, proscrisul a fost victima
unor campanii mincinoase, nota ferm Jean-Marie
Goulemot, denunțând acea „strategie du menson-
ge”. Asociația franceză Prietenii lui Panait Istrati,
sub președinția lui Marcel Mernoz, Christian
Golfetto, Christian Delrue și ceilalți se zbate, Roger
Grenier propunea, sub cupola „mitului meditera-
nean” și a omului revoltat, o subtilă paralelă între
Istrati și Camus. Un „desant francez” (cf. Mugur
Popovici), descins și la librăria Kyralina, o insulă
de francofonie în București, în frunte cu Jacques
Baujard și Linda Le trudește la editarea „opozantu-
lui etern”, de „marcă vitalistă”, plin de compasiune
pentru cei umili. Inclusiv prin apariția unor albume
de benzi desenate! Noi, după vrerea unor critici, ne-
am confruntat cu falsa problemă a „autohtonizării”
unui „romantic pur” (cum l-a văzut tânărul Eugen
Ionescu, comentând, în 1934, Biroul de plasare) și
cu puzderia de dosare secrete, manipulate grosolan,
decretându-l „om al Moscovei”. Repliat pe „rezis-
tența românească” ca soluție de ultimă oră, Panait
Istrati s-a întors definitiv acasă. Exilat din Utopie,
stigmatizat, inaugurând Contrautopia, cazul Istrati,
tratat deseori anecdotic, exprimă un pionierat care
se cuvine mereu reamintit. Măcar pentru a fi con-
trapus inflaționarei disidențe de budoar, înfloritoa-
re postdecembrist.
După ’89, pentru controversatul Istrati, disiden-
tul „în stare pură”, ar fi putut începe „a treia posteri-
tate” (Chișu 2004 : 103). Dar acest „Sisif român”, în
veșnică alergătură, practicând - zicea - „o sută de
meserii, fără a prinde rădăcini”, are, în continuare -
după decenii de tăcere - o posteritate zbuciumată.
Deși istratologia s-a revigorat, exemplul Istrati, în
noul context, ar fi trebuit privit „cu mai multă cuvi-
ință” (Chișu 2004 : 130). Nu doar calvarul unei exis-
tențe, nu doar opera, penetrând canonul transna-
țional, nu doar foamea de lectură a autodidactului
Istrati, un cititor înrăit, pribegind în lume; neuitând
de povara etichetelor, înscenând un asasinat moral,
însoțind un destin zbuciumat, capabil de gesturi de
pionierat, de larg ecou pe marea scenă a lumii. Și
care s-a declarat un „scriitor român înnăscut”...
Parazitoza ticurilor critice s-a cramponat de
„sentimentalismul” istratian, minimalizându-l,
paradoxal, în chip elogios. Panait Istrati a fost o
conștiință interogativă, „din stirpea lui Hamlet”,
scria Mircea Iorgulescu, trăind seismele timpului;
prozele istratiene respire un aer crepuscular, putre-
fact, contaminat de violență agonică. Istrati nu se
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
17
dorea o „zbârnâitoare sentimentală”. Dimpotrivă,
într-o omenire sluțită, el chema la luptă, frumosul
în sine fiind un basm. Omul revoltat istratian este
produsul unui scriitor revoltat, care gustă „bucuria
de a dispune de tine însuți”, refuzând viața în tur-
mă, standardizarea. Dar realitatea textelor, inclusiv
a celor de tip publicistic nu ajunge; plină de îndo-
ieli, disperări, retractări, viața lui Panait Istrati oferă
prilejul căutării unor sinteze imposibile. În plasma
autoproiecției, naratorul istratian își trăiește drama,
exorcizând „marele bâlci al existenței”. Eșecul exis-
tențial este îndulcit prin triumful comunicării, sal-
vând tensiunea autenticistă. Deși cu trăsături care
țin de copilăria artei (cf. Al. Oprea), de coloratură
populară și naturalețe nativă, scrisul lui Istrati sim-
te retorica noului roman; prozatorul plantează po-
vestirea în povestire, cultivă fragmentarismul prin
multiplicarea naratorilor, fluxul epic e sincopat.
Acuzând Occidentul insensibil la „zvâcnirile ini-
mii”, proza lui Istrati trăiește prin oralitate și subiec-
tivism. Categoric, în noile contexte literare, formula
sa nu e o cale de urmat. Fotograful de camelotă de
pe Promenades des Anglais scria despre revoltă fi-
indcă trăiește revoltat. Opera lui nu este imaginație,
ci „carne sângerândă”; în pagina nesupusului Istrati
lumea trăiește așa cum este. Sublimul aventurier,
„pribeagul” (cum îl numise Sadoveanu) refuză,
fuge, își caută un refugiu. El își va recunoaște o sin-
gură calitate: sinceritatea.
Dacă ideea exotismului e, negreșit, valabilă, abu-
zul ei întreține un fals. Prezentând icoane româ-
nești, Panait Istrati înfățișează Occidentului o lume
quasi-necunoscută. Impactul francez a exploatat
tocmai pitorescul prozei istratiene; ea însemna -
probabil - un colț de natură (conservată în virgini-
tatea ei) pe o planetă „de asfalt”, cu parcuri stilizate.
Henri Barbusse descoperea chiar în opera lui Istrati
„adevărata culoare a sângelui”. Cucerind gloria pe
malurile Senei, Istrati a refuzat naturalizarea. În
Trecut și viitor, relatând conversația cu un scriitor
francez, Panait Istrati oferă un răspuns „enigma-
tic”, de extracție brăileană: „Are Chira socoteală!”
Rădăcinile românești ale prozatorului nu suportau
transplantul.
Deși vechea apreciere a lui H. Sanielevici ră-
mâne o flagrantă exagerare (Istrati fiind - zicea
autorul buclucașului tabel sinoptic, aplicat prozei
sadoveniene - cel mai bun prozator pe care l-a
avut România), importanța lui Panait Istrati nu
este artificială. Prozatorul nu este un scriitor „de
mucava”, gloria sa, în pofida eclipselor, nu este se-
zonieră. Redescoperirea lui Panait Istrati privește
recuperarea lui ca scriitor român. El însuși un fe-
nomen exotic (dosarul Istrati oferind din abunden-
ță date senzaționale), autorul lui Codin a surprins
Occidentul prin substanța cărților sale. Condiția de
om revoltat, hrănindu-i opera literară și inflamata
publicistică descoperă o față mai puțin cunoscută.
Le pelerine du Coeur, scoasă sub îngrijirea devota-
tului Alexandru Talex, aducea la cunoștința publi-
cului străin pagini îngropate în revistele românești
de epocă.
Desrădăcinatul brăilean revenea în țară, în
1930, cu sufletul „înghețat”. Reîmpământenit de
Sadoveanu, aflând la Iași „un mănunchi de buni pri-
eteni” (cum relata într-o scrisoare din iunie 1934),
Panait Istrati e încercuit de griji. Viermele îndoielii
îi macină liniștea. Precaritatea situației materiale
și neputința de a scrie îl chinuie; „partea capitală a
operei mele se află încă în burta mea” - se va con-
fesa lui Romain Rolland (29 ianuarie 1935). Partea
capitală, povestea vieții singuraticului Adrian
Zografi era un vast ciclu proiectat în două serii (cu
un total de 12-15 volume), celebrând faptul trăit.
„Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu” - spu-
nea Istrati, un scriitor spontan și cinstit. Despuiat
de orice retorică, „divanul” narativ dă cuvântul lui
Adrian Zografi, ajuns la propria lui poveste. Adrian,
un alter ego al scriitorului este - firește - un rebel,
un suflet liber mânat de o vocație nedeslușită; textul
se epicizează, lumea de „la fund” este o umanitate
rănită, cu oameni pătimași și liberi (scandalizân-
du-l pe Iorga), dinamitată de psihologia unui etern
insurgent. Un realism brutal, absorbind elemente
reale, îmbibat de gesturi plebeiene (traducând dis-
prețul lumpenului pentru existența „stătută”) defi-
nește universul prozei istratiene: o lume margina-
lizată, populată de profesioniștii aventurii, „stâlciții
unei lumi perverse” în luptă cu un destin nemilos,
striviți de „mâna neagră a soartei”.
Omul istratian, deși de condiție umilă, provenind
din subsolurile sociale nu-și pierde mila și demni-
tatea; sufletul nu e schilodit. Mai pâlpâie speranța,
frumusețea e descoperită și în infern. Umanitatea
lui Panait Istrati trăiește în mocirlele viciului, dar nu
alungă visul; aceste suflete labile, prăbușite, râvnesc
„înălțarea”. Descoperim în pestrița lume dunărea-
nă, în spațiul balcano-oriental o tipologie originală,
motivată prin morala sincerității. Sunt aici haima-
nale de treabă și destrăbălate de inimă; libertatea e
forma lor de existență. Aceștia duc povara vinovăți-
ei lumii, dar se deschid prieteniei. Antiidilismul lui
Istrati e în vecinătatea naturalismului neplivit, fără
granițe ferme. Prozatorul nu e interesat de omul co-
mun, obedient, ci de tipologia periferiei, eliberând
vocea sângelui clocotitor. „Norma” acestor perso-
naje e sfidarea normei. Dar un moș Popa e „plin pe
dinăuntru” și în căutarea unor astfel de oameni a
plecat Panait Istrati, chiar în teritorii străine talen-
tului său; adică în romane. Soarta înspăimântătoare
lovește crunt în eroii lui Panait Istrati; moș Anghel
pierduse tot și nu mai credea în nimic, trăind într-o
atmosferă de „nou țintirim”. Refugiul e povestirea.
A povesti, rememorând un timp pierdut, înseamnă
- pentru personajele lui Istrati - a trăi. Aflăm, astfel,
de năprasnica viață a lui Cosma. Casa Thuringer și
Biroul de plasare pot fi citite,cum propunea Mircea
Iorgulescu, (și) ca romane politice. Iar Neranțula
poate fi „madlena lui Istrati” (Modreanu 2021 : 82).
Să observăm că lumea lui Istrati e zguduită de
explozii temperamentale; eroii săi cunosc tragismul
însingurării și participă afectiv, direct (nu reflexiv)
la marea încercare a unor dezamăgiri. Peste opera
istratiană nu plutește atmosfera tragicului senin
Mircea Struțeanu
Bunești (județul Hunedoara)
(tonifiant, ca la Sadoveanu), ci, mai degrabă, o ve-
selie tragică, deslușindu-și tâlcul etic, slobozindu-și
frenetic sevele. Călătoria și visătoria se întrețes în
„halimaua” istratiană, un univers fabulos, de o
„frustitate băsmuitoare”, observase I. Negoițescu.
Panait Istrati se refugiază în vârsta copilăriei, ca
oază luminoasă; sau în lumea artelor, ca ultimă nă-
dejde de dreptate socială, demascând toate ipocrizi-
ile. El este, indiscutabil,un meridional; balcanismul
său e real și mustește de autenticitate. Miasmele
concretului se simt în pagina lui Istrati și îl obligă,
vorbind de lumea porturilor, colcăind de patimi și
vicii, să o prezinte fără fard.
Acest l’enfant prodigue era „ars” de nevoia de
comunicare. Ne eliberăm prin povestire, crede
Panait Istrati; povestirea e colacul de salvare, ero-
ii săi povestesc „din prea multă inimă”. Povestirea
oferă șansa retrăirii: „hai să mai trăim o clipă din
trecutul ăsta grozav” -va spune moș Anghel. Iar
prietenia reprezintă un maximum comunicațional.
Gherasim refuză ispititoare avantaje materiale, pre-
ferând prietenia vagabondului Mihail. Sunt și clipe
extatice (e drept, rare) în textele lui Panait Istrati:
Irimie, „flăcăul slobod” (vezi povestirea Cosma)
trăiește „cu balta”. De regulă, Panait Istrati dero-
mantizează existența. E o reacție firească câtă vre-
me, o spune chiar Istrati, „spiritul născocitor” îi lip-
sea, iar legătura dintre biografie și operă e, se vede
bine, rectilinie. Viața curge neîndiguită în text; cri-
zele existențiale, sufletești se răsfrâng în cărțile lui.
Pentru Istrati, citim în Facla, cuvântul este o „gra-
nată”. Așa fiind, gazetăria socialistă (practicată cu
patos) îl ancorează în problemele societății. Panait
Istrati a fost un implicat, purtat de demonul pasio-
nalității în cotloanele vieții politice, redescoperind
flacăra curată a prieteniei.
Pornit din lumea Brăilei, „scriitor portuar” și
muncitor rătăcitor, în neostoită hoinăreală, Panait
Istrati ar fi replica proletariană față de un alt mare
călător, Matila Ghyka, ilustrând „varianta aristocra-
tică” (cf. Mircea Anghelescu). Dar Istrati, cu scrisul
său „sinestezic”, trăiește și scrie în două lumi, obser-
va Simona Modreanu, hrănind pulsiuni contradic-
torii. Eroii săi „se hrănesc cu visuri”; iar limba sa,
„senzuală, impregnată de o muzicalitate febrilă, ne-
liniștită și luminoasă, deopotrivă” (Modreanu 2021
: 81) ne invită în „orizontul himerelor”.
Faimos în străinătate, Panait Istrati a rămas lungă
vreme un refuzat, privit ca un fenomen exotic, igno-
rat de marii noștri critici datorită bilingvismului.
18
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
istoria literară
Celebritatea istratiană, prelungind în universalitate
ecourile sufletului românesc, nu poate fi restrânsă
la un exotism de extracție balcanică sau la o ideo-
logie internaționalistă. Simțirea mea, preciza Panait
Istrati, izvorăște din origini românești. Învinsul
unei vieți s-a răzbunat, despre el știm aproape totul
chiar de la cel dezgolit, fără răsfăț estetic, în oglinda
textului. Odată restabilit adevărul, Istrati se dove-
dește un învingător, anunța Monica Lovinescu, „nu
numai în istoria propriu-zisă, dar și în cea literară”
(Lovinescu 2014 : 474). Vom zice și noi, alături de
„armata” istratienilor, că Panait Istrati merită a fi
„redescoperit”. El ilustrează, ca nimeni altul, „lite-
ratura migrantă”.
Bibliografie
Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu
(coordonatori), Enciclopedia valorilor reprimate, Războiul îm-
potriva culturii române (1944-1999), Volumul I, Editura Pro-
Humanitate, București.
Burța-Cernat (2016) : Bianca Burța-Cernat, Soarta schim-
bătoare a unui scriitor din Levant, în Observator cultural, nr.
547(805)/14-20 ianuarie 2016.
Chișu (2004) : Lucian Chișu, Un Sisif român, Panait Istrati, în
Raftul cu amintiri, Editura Viitorul Românesc, București.
Dimisianu (1985) : Gabriel Dimisianu, Fâșii de viață, în Caiete
critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1985) : Mircea Iorgulescu, Corespondența Panait
Istrati - Romain Rolland, în Caiete critice (Panait Istrati), nr.
3-4/1985.
Iorgulescu (1986) : Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Partea în-
tâi, Editura Minerva, București.
Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura
Polirom, Iași.
Istrati (1991) : Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, Editura
Dacia, Cluj-Napoca.
Istrati (2001) : Panait Istrati, Mediterana, Cuvânt înainte de
Mircea Iorgulescu, Editura Compania, București.
Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea contempora-
nă, Unde scurte (III), Editura Humanitas, București.
Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a literaturii ro-
mâne pe unde scurte (1960-2000), ediție îngrijită și prefață de
Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.
Modreanu (2021) : Simona Modreanu, Tulburea Dunăre albas-
tră a lui Panait Israti, în Scriptor, Anul VII, nr. 9-10/2021.
Oprea (1984) : Al. Oprea, Panait Istrati. Dosarul vieții și al ope-
rei, Editura Meridiane, București.
Pandrea (1982) : Petre Pandrea, Atitudini și controverse, ediție
îngrijită, cuvânt înainte și note de Gh. Epure, Editura Minerva,
București.
Simuț (1985) : Ion Simuț, Întoarcerea fiului risipitor, în Caiete
critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Toma (2016) : Dolores Toma, Panait Istrati de la A la Z, Editura
Junimea, Iași.
Ungheanu (1982) : Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenționale,
Editura Cartea Românească, București.
Ungheanu (1994) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și
Kominternul, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungheanu (1996) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și disidența,
în Scriitorii de la miezul nopții, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungureanu (1995) : Cornel Ungureanu, La Vest de Eden (O in-
troducere în literatura exilului), Editura Amarcord, Timișoara.
Ungureanu (2019) : Cornel Ungureanu, O istorie secretă a litera-
turii române, Ediția a II-a, Editura Tracus Arte, București.
Notă
1 În cercurile moscovite circula zvonul că Panait Istrati
urma să scrie o carte „neprietenoasă”. Despre „cearta cu
Sovietele”, Istrati povestește, într-un interviu solicitat de
G.M. Zamfirescu (v. România literară, nr. 65/1933) că
a avut o întâlnire de taină cu tovarășul Agranov, „mâna
dreaptă a lui Stalin”, mărturisindu-i că, fără a părăsi ide-
alurile proletare, cu „sufletul rupt”, el nu va accepta să fie
complicele „nelegiuirilor”. Istrati a refuzat să mintă, iar
Agranov, încercând să afle „în ce măsură” înțelegea aces-
ta să lovească, i-a spus franc că nu va fi cruțat. Resemnat,
Istrati va conchide: „Tovarășul Agranov s-a ținut de cu-
vânt” (Apud Lucian Chișu, vol. cit., p. 128).
■
Scriitorul: o entitate
modelabilă, evolutivă (II)
■ Radu Bagdasar
ntr-o primă fază a carierei lui, Balzac este au-
torul neîndemânatic și incult etichetat ca atare
de Emile Faguet și Mircea Eliade. În consecință
trenează cu piesa Cromwell timp de trei ani, fără să
o poată termina. „Cred că m-am schimbat și că în
privința ideilor, a meșteșugului și a multor lucruri,
în ultimii doi ani am realizat o diferență echivalen-
tă cu aceea dintre un copil de zece ani [a se verifica]
și un bărbat de treizeci. Am meditat, lucrurile s-au
așezat în mintea mea și, recunosc că natura a fost
foarte darnică cu mine în ceea ce privește sensibili-
tatea și inteligența. Sunt încredințat că voi izbuti să
înfăptuiesc ceva, deși Cromwell1 nu face două para-
le si n-are nici măcar meritul de a fi un embrion.”
(Balzac>Laure Surville, 2 aprilie 1822)
După Cromwell urmează o perioadă în care,
constrâns de extrema precaritate a vieții pe care o
ducea și de somația părinților că în caz de eșec ca li-
terator singura perspectivă pe care i-o rezervau era
cea de „clerc” în cabinetul unui notar, Balzac scrie
logoreic și prost. Îl regăsim sub diverse pseudoni-
me - Horace de Saint-Aubin, Auguste de Viellergle,
Lord R’Hoone pe texte ușoare, pe gustul epocii:
Jean-Louis sau fata găsită, Tartarul sau întoarce-
rea exilatului, Annette și criminalul, Vicarul din
Ardeni ... - scrieri alimentare destinate cabinetelor
de lectură de care nimeni nu mai vorbește astăzi.
Dacă este să-i dăm crezare lui Stefan Zweig care s-a
documentat amănunțit asupra acestei perioade a
demiurgului Comediei umane, după 1824, mașina
exogenă fiind lansată în plină viteză, Honore lăr-
gește gama produselor sale scripturale la Coduri și
Fiziologii, scrieri la modă destinate să amuze și să
educe mica burghezie din epocă: le Code des hon-
netes gens ou lart de ne pas etre dupe des fripons,
L’Art de mettre sa cravate, un Code conjugal care
mai târziu va deveni respectabilul Physiologie du
mariage, Code du commis voyageur, L’Art de payer
ses dettes et de satisfaire ses creanciers sans debour-
ser un sou, Manuel complet de politesse. S-au vân-
dut din aceste subproducții, se pare, douăsprezece
mii de exemplare. Cele zece mii de rânduri pe care
tânărul desperados literar Balzac le-ar fi așternut
pe hârtie în acești ani de „lamentabilă prostituție”
(Zweig), n-au nici o legătură cu arta literară, dar au
constituit un benefic exercițiu de gândire și de este-
tică a expresiei. Pe de altă parte, sub raport material
și psihologic, l-au scos din mizerie, dându-i încre-
dere în el însuși și în capacitatea lui de a-și câștiga
viața din scris. Cel puțin două dintre producțiile
acestei perioade care va dura câțiva ani buni se ridi-
că deasupra celorlalte: Annette și criminalul, în care
criminalul devine o „figură prestigioasă pentru ro-
mantism” (Gengembre) care prefigurează nașterea
lui Vautrin, și Wann-Chlore (1825) în care se simte
deja „amprenta lui Balzac” (Gengembre). Ucenicul
scriitor are deja 26 de ani și se apropie de forma sa
de croazieră. Apariția Șuanilor și a Fiziologiei ma-
riajului în 1829 reprezintă un punct de frontieră
între o ucenicie reușită în ale scrisului, un început
de celebritate și apariția unora dintre embrionii
marilor lui centre de interes ficționale: romanul is-
toric, reflecția asupra cuplului, a familiei, a ascensi-
unii sociale impetuoase care vor traversa Comedia
umană. Este de asemenea momentul în care scri-
itorul, care începe să fie conștient de propria va-
loare, nu se mai ascunde în spatele pseudonime-
lor și începe să semneze cu adevăratul său nume.
Autorul Iluziilor pierdute este un exemplu ideal sub
acest raport pentru că se autoobservă și se autotes-
tează în permanență pentru a-și evalua maturitatea
creatoare. Devorat de o ambiție ușor megalomani-
acă, Balzac constată satisfăcut progresele talentului
său: „[...] azi-dimineață mi-am regăsit în sfârșit pe
deplin acea energie care mi-a permis să trec peste
toate piedicile din viața mea și n-am să mă opresc
tocmai în clipa când sunt pe punctul de a mă situa
în fruntea celor mai inteligenți oameni din Europa.
Dar, vezi tu, timp de o lună de zile, la Sache, am
făcut pentru Gosselin2 un efort prea violent. Am
vrut să mă depășesc pe mine însumi ca să demon-
strez că talentul meu se află în plin progres iar asta
m-a istovit. Această Notice biographique sur Louis
Lambert este o operă în care am vrut să mă întrec
cu Goethe și Byron, cu Faust și Manfred și lupta
nu s-a sfârșit căci corecturile încă nu le-am făcut.”
(Balzac>Laure Surville, 20 iulie 1832)
Adevăr confirmat de însuși marele său detrac-
tor, Sainte-Beuve, care admite într-un articol pu-
blicat în Revue des Deux Mondes în 1834: „Se sim-
te omul care a scris treizeci de volume înainte de a
dobândi o manieră [...].”
După noi, poate meritul cel mai mare al lui
Balzac, regalist și legitimist convins și constant,
la polul opus unui Hugo care s-a comportat mai
degrabă ca o giruetă politică de-a lungul între-
gii vieți, este „interpretarea contrarevoluționară a
Revoluției” (Gengembre) încrustată în filigranul
Comediei umane. Vedem în ea „le dereglement de
la France depuis 1789” (Goncourt Journal, 31sep-
tembrie 1857), ceea ce explică multe fenomene
negative ale societății franceze contemporane: dis-
trugerea ordinii și a coeziunii sociale, stângismul
incult și fanatic pe care Lenin însuși îl calificase în
1917 de „boală a copilăriei comunismului”, elibera-
rea energiilor individuale cu principiul concuren-
ței generalizate în care fiecare individ este în război
contra tuturor celorlalți. Curajul de a se fi pozițio-
nat politic de această manieră nu este comun și îl
înalță pe scara morală. Cu toate că mai puțin editat
și tradus decât Victor Hugo iar la un moment dat
chiar decât Simenon, Balzac a intrat de plain pied
în panteonul literar mondial.
Jack London urmează un parcurs asemănător
cu cel al lui Balzac. Pe când nu este încă scriito-
rul de mare aplicație care va deveni mai târziu, se
pretează la scrieri comerciale care se vând foarte
bine - „mașina sa de fabricat povestioare, deși el le
ura și le lua în deriziune, s-a dovedit a avea succes”,
ajutându-l să-și plătească facturile, un nou set de
anvelope pentru mașină și „cratița de pe foc” pli-
nă pentru o bucată de vreme. Dar acest răstimp de
exerciții minore, recunoaște el însuși, „i-a dat tim-
pul pentru opere mai ambițioase.” (London 1999,
178) Succesul nu este dezirabil în orice condiții, iar
eșecul poate fi benefic și facilita ascensiunea spre
capodoperă.
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
19
o
Balzac reproduce modelul cel mai curent al ar-
tistului care evoluează pe principiul lui Dante și
Montaigne: autorul creează romanul prin propriu-i
efort de reflecție iar romanul odată creat reprezin-
tă o experiență care îl propulsează pe o treaptă de
virtuozitate artistică superioară, creează autorul
ulterior. Altfel spus, fiecare geneză reprezintă o ex-
periență și un antrenament dificil care fac ca, odată
cu fiecare reușită, autorul să escaladeze o treaptă pe
scara fineței și agilității gândirii și expresiei. Se pare
că există și cazul în care autorul acceptă presiunea
istoriei în scrierile sale, se hrănește din mari încleș-
tări revelatoare pentru natura umană, din eveni-
mente exterioare, circumstanțe și sentimente vigu-
roase. După Murakami, ar fi cazul lui Hemingway.
Hemingway s-a implicat în toate convulsiile majo-
re ale epocii lui: Primul război mondial, războiul
civil din Spania, al Doilea război mondial, la care
se adaugă pasiunea pentru tauromahie, și ea un fel
de război între om și animal. Hemingway iubea
confruntările, situațiile tensionate, limită, revela-
toare pentru adevărata natură umană. În mod pa-
radoxal și contrar modelului comun, operele lui de
început - Soarele răsare, Adio armelor, Aventurile
lui Nick Adams - sunt considerate cele mai bune.
Aceste texte sunt „animate de o vigoare fantastică,
stupefiantă. Chiar dacă lucrările ulterioare rămân
interesante, potențialul lor romanesc nu este reali-
zat în întregime iar stilul lor nu pare a mai poseda
prospețimea începuturilor.” (Murakami 2019, 85)
Iar explicația pe care Murakami o avansează, pe
care nu o considerăm lipsită de un serios coefici-
ent de veracitate este următoarea: „El avea nevoie
cu certitudine de acești stimuli exteriori. Viața lui
s-a terminat prin a se transforma în legendă, dar
pe măsură ce omul îmbătrânea, dinamismul la
baza acestor experiențe a slăbit puțin câte puțin.
Este ceea ce explică de ce [...] deși primise premiul
Nobel de literatură (1954) dar căzuse în alcoolism,
s-a sinucis în 1961, în culmea gloriei.” (Murakami
2019, 85)
Cauzele alcoolismului și mai cu seamă ale si-
nuciderii lui Hemingway sunt mai complexe, dar
teza lui Murakami ni se pare corectă. Hemingway,
extravertit de forță ca orice american din epocă,
resimte nevoia de a plonja în vâltorile istoriei, pe
care le caută ca pe o sursă revelatoare de adevăr și
dătătoare de vigoare. Când, după al doilea război,
un consens mondial a condus la zăvorârea tuturor
posibilităților de conflict - antagonismul cu blocul
de est face excepție - impresia că sursele inspirației
s-au epuizat ar fi putut să-i dea, în mod inconști-
ent, sentimentul că misiunea lui pe acest Pământ
s-a terminat, de unde dorința de a se sincroniza cu
destinul lui literar prin moarte.
Cazul cel mai extraordinar este însă cel al lui
Voltaire care, deja foarte vârstnic și uzat, cu două
luni înainte de a muri îi scrie lui d’Alembert că vrea
să „muncească fără întrerupere” la noul Dicționar
al Academiei. Simultan, de la ora cinci diminea-
ța, se pune să remanieze ultima sa piesă de tea-
tru, Irene, după spusele severei d-ne du Deffand.
Lucrări extrem de diferite ca factură care atestă
ubicuitatea intelectuală la care parvenise înțeleptul
de la Ferney.
Când tânărul Rilke îl sfătuiește pe și mai tânărul
Kappus, ca și pe cumnatul său Friedrich Westhoff3
să muncească cu tenacitate, se sprijină pe o frustra-
ție personală: el însuși avea un deficit de disciplină
a muncii căreia îi constatase cu luciditatea care îl
caracterizează consecințele nefaste: „Dar îmi lip-
sește încă disciplina, îmi lipsește capacitatea și obli-
gația de a lucra, la care aspir de ani și ani. Îmi lip-
sește forța? Voința mea este bolnavă? Este visul din
mine cel care blochează orice acțiune? Zilele trec
și câteodată aud viața trecând.” (Rilke>Andreas-
Salome, 8 august 1903)
Singura soluție: autoeducația și o disciplină de
fier în organizarea propriei vieți în funcție de ea.
Autoeducația trebuie gestionată pe axa timpu-
lui, a vârstelor biologice. Sommerset Maugham
avertizează: „Există un pericol care îl pândește în-
totdeauna pe romancier: pe măsură ce crește cu-
noașterea lumii care îi oferă subiecte, că se lărgește
gama ideilor care îi permit să instituie o coerență,
că se afirmă stăpânirea tehnicilor artei sale, el riscă
să piardă cu timpul orice interes pentru diversele
experiențe care formează materia sa brută. Când
anii care trec, înțelepciunea sau sațietatea îl îm-
piedică să acorde o foarte largă considerare aface-
rilor care privesc oamenii în general, este pierdut.
Romancierul trebuie să păstreze o credință candi-
dă în importanța lucrurilor care, în ochii bunului
simț, nu au mare consecință. Nu trebuie să devină
niciodată totalmente adult. [...] Trebuie ca un om
de cincizeci de ani să aibă o dispoziție foarte par-
ticulară pentru a evoca cu seriozitate pasiunea lui
Edwin pentru Angelina. La cel care ia cunoștință
de trivialitatea afacerilor umane, romancierul este
mort. Discernem adesea la un autor dezamăgirea
cu care a constatat în el această degradare și se vede
cum a remediat-o: fie căutând un sens nou în alte
teme, fie fugind de viață în profitul imaginației, fie
încă, când s-a implicat prea mult în trecut pentru a
se debarasa de capcanele realității, atacând vechiul
subiect cu o ironie feroce. Astfel George Eliot și H.
G. Wells au delăsat fecioara amploiată de birou în-
drăgostită în beneficiul sociologiei; astfel Thomas
Hardy a trecut de la Jude obscurul la Dynastes,
iar Flaubert de la amorurile unei provinciale sen-
timentale la cruzimile din Bouvard și Pecuchet. ”
(Maugham A Writer’s Nptebook)
Scriitorul trebuie să se privească fără încetare în
oglinda propriei auto-observații severe și să corec-
teze efectele negative produse de timp și de experi-
ență. Stendhal avea o monumentală dreptate când
admitea că „[...] pentru a crea lucrări sublime nu
trebuie să trăiești decât pentru geniul tău, să-l for-
mezi, să-l cultivi, să-l corectezi.” (Jurnal, 10 iunie
1804) Într-adevăr, se poate aprecia că Stendhal era
unul dintre rarii scriitori din secolul XIX cunoscut
a fi fost poliglot, aidoma lui Joyce, J. R. R.Tolkien4,
Emil Cioran, Umberto Eco mai târziu, ceea ce i-a
dat un acces direct la sevele intime ale culturii eu-
ropene. Limbile străine sunt pentru el un mijloc de
a-și amplifica potențialul expresiv - textele lui sunt
de altfel împănate de expresii englezești, italiene -
dar mai ales de a-i da acces la patrimoniul cultural
universal. Este unul dintre scriitorii savanți ai se-
colului: asimilase tot ce era mai important în lite-
ratura europeană dar devora în plus cu o rară vo-
racitate intelectuală filosofie5 - Descartes, Hobbes,
Brissot-Varville, Vauvenargue, Hume... -, istorie,
psihologie (Pinel: Alienarea mintală) arte, biogra-
fii de personalități ... Armătura lui intelectuală era
constituită din această substanță complexă.
Am văzut că în fiecare scriitor coabitează mai
multe personalități: Balzac tânărul inexperimen-
tat - Balzac maestrul matur de mai târziu, Balzac
sociologizantul - Balzac misticul din Seraphîta sau
La Peau de chagrin, Woolf de dinainte de 40 de ani
și de după, Pascal libertinul bon vivant de dinainte
de accidentul de pe podul de la Neuilly din 1654,
și sfântul creștin de după. Ultima tușă pe care ar
trebui s-o adăugăm în consecință la portretul auto-
rului este aceea de personalitate metamorfică. „A
trăi, înseamnă tocmai a se metamorfoza, și relațiile
umane, care sunt un concentrat de viață, sunt ceea
ce este mai instabil, ele urcă și coboară minut de
minut, și este tocmai în relația și contactul dintre
cei care se iubesc că nici un moment nu se asea-
mănă cu altul. Sunt ființe între care nu se produ-
ce niciodată nimic obișnuit, care a avut deja loc,
ci întotdeauna ceva nou, neașteptat, nemaiauzit.”
(Rilke>Westhoff 29, aprilie 1904)
Peste raportul instabil al scriitorului cu un anu-
me proiect - ceea ce am numit holomorfism - vine
așadar să se suprapună raportul instabil al scriito-
rului cu el însuși pe axa timpului care s-ar putea
rezuma în constatarea lui Stendhal: Non sum qualis
eram6.
S-ar putea defini în concluzie două ascensoare
calitative care îl fac pe scriitor să atingă cotele virtu-
ozității: cel extern genezei, larg, de tipul celui al lui
Stendhal evocat mai sus, în care scriitorul absoarbe
cultură și o metabolizează cerebral independent
de proiecte pe multiple planuri, și cel intern și im-
plicit: beneficiul tras din experiența fiecărei gene-
ze. Nu vom repeta niciodată suficient magnificul
adevăr surprins de Dante cel dintâi și redescoperit,
independent unii de alții de Montaigne, Balzac,
Tolstoi, Woolf, Maurice Nadeau, Naipaul... că scri-
itorul creează romanul dar romanul îl (re)creează
pe scriitor atunci când îl scrie. Procesul de invenție
al operei, cu căutarea febrilă a originalității, farme-
cului, adevărului frust, cu multiplele nevoi de solu-
ții ale „zidului problematic”, este o ucenicie în sine.
Referințe bibliografice
Balzac, Honore de (1876), Oeuvres completes, XXIV,
Correspondance (1819 - 1850), t.I et II, Paris, C. Levy.
Gengembre, Gerard (1992) Balzac, le Napoleon des le-
ttres, Paris: Decouvertes-Gallimard.
Gengembre, Gerard (2013.) Balzac, le forțat des lettres,
Paris: Perrin,
Gracq, Julien (1980). En lisant, en ecrivant, Paris: Jose
Corti.
London, Jack (1999), No Mentor bur Myself. Jack
London on Writing & Writers, Stanford University Press,
Stanford.
Maugham, Somerset W. (1915), A Writer’s Notebook,
https://archive.org
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris:
Belfond.
Nietzsche, Friedrich (1975), Humain, trop humain. Un
livre pour les esprits libres, t.I. Paris: Denoel/Gonthier.
Prevost, Jean (1951), La Creation chez Stendhal. Essai
sur le metier d’ecrire et la psychologie de l’ecrivain. Paris:
Gallimard.
Pound Ezra, (1950), The Letters of Ezra Pound, 1907-
1941. London: Faber, 1951 - . American edition:
Harcourt Brace, 1950.
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris:
Belfond.
Rilke, Rainer Maria - Andreas-Salome, Lou (1980).
Correspondance, Paris: Gallimard.
Stendhal (1971), Jurnal, Bucuresti: Editura Univers.
Stendhal (1982), Vie de Henri Brulard, in Oeuvres inti-
mes, II, Paris: Gallimard, Bibliotheque de la Pleiade.
Yeats, William Butler (1937), A Vision. London:
MacMillan.
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by
Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.
Note
1	Piesă de teatru, primul text cu care Balzac s-a încer-
cat ca scriitor.
2	Editor al lui Balzac.
3	Fratele Clarei, soția lui Rilke.
4	Care vorbeau, amândoi, 13 limbi.
5	După Stendhal, unul dintre gânditorii mai puțin
minuțioși decât alții (gen Virginia Woolf) dar profunzi
ai condiției literaturii și actului creator, „[...] Un poet
se compune dintr-un filosof și dintr-un versificator; pu-
tem lua în derâdere versificatorul, niciodată rațiunea.”
Consecința: un suport filosofic este indispensabil mare-
lui scriitor.
6	(lat) Nu mai sunt așa cum eram.
■
20
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Un detaliu de istorie literară
■ Mihaela Malea Stroe
Pe scriitorul, jurnalistul și eseistul Hans
Bergel, originar din Râșnov, l-am întâlnit la
Brașov în 1994, când Editura Arania, con-
dusă de Daniel Drăgan, îi publica, tradus din ger-
mană de George Guțu, romanul „Dans în lanțuri”,
expresie cutremurătoare, cu multe inserții autobi-
ografice, a experienței trăite de autor (în roman -
Rolf Kalterndorff) în România căzută sub șenilele
tancului ideologic bolșevic pornit să anihileze tot
ce însemna lamură intelectuală, să încarcereze și să
strivească tot ce însemna spirit liber - de la păsto-
rul de oi până la ministru.
Dialogul nostru s-a legat repede și ușor, Hans
Bergel fiind un povestitor de mare clasă, în stare să
recreeze, cu o energie debordantă și un flux nara-
tiv absolut captivant, momente cu tâlc, întâmplări
senzaționale, chipuri și atitudini memorabile. Fost
deținut politic din cauza manifestărilor lui vehe-
ment anticomuniste, părăsise România în 1968,
se stabilise la Munchen, dar purtase pretutindeni
prin „lumea largă”, pe unde a umblat după aceea,
dorul de tărâmul natal la care, până să survină
schimbarea din 1989, i-a fost interzis să se întoar-
că. Oricât de grele patimi îndurase aici, nimic nu
i-a știrbit dragostea pentru Terra Borza copilăriei,
adolescenței și tinereții, pentru oamenii de omenie
(covârșitor majoritari) întâlniți în spațiul multicul-
tural transilvan pe care a continuat să-l evoce în
scrierile și conferințele lui. Hans Bergel - un destin
uman complex, cu multe meandre și asprimi care
au șlefuit un caracter puternic, demn, onest și, așa
cum am văzut și la alți foști deținuți politic pe care
i-am cunoscut, liber de orice dorință de vendetă,
dispus să ierte fărădelegile și trădările celor care,
din prostie, din ticăloșie, din interese meschine,
au slujit cu exces de zel întruchipărilor răului. Pot
spune că, din 1994, sunt privilegiata unei prietenii
cu Hans Bergel, pe care l-am revăzut cu drag și cu
care am stat la taifas ziditor ori de câte ori s-a întors
în țară.
Despre destinul ieșit din comun al lui Jacques
Săndulescu am aflat întâi dintr-un articol semnat
de Mihaela Albu în revista Astra (nr. 3, febr., 2007).
Drama adolescentului de numai 16 ani - înhățat
(la propriu) de pe stradă, în 1945, de „gardienii”
noului regim politic din România, silit să urce în-
tr-o dubă pe când se îndrepta spre Liceul Honterus
din Brașov, unde era elev, apoi deportat la minele
din Donbas - a făcut subiectul romanului autobi-
ografic publicat în 1968 în SUA: „Donbas - a true
story of an escape across Russia”. Scurte fragmente
incitante din roman au fost transcrise în articolul
dedicat lui Jacques Săndulescu, dar atunci cartea
era mult mai cunoscută în SUA decât la noi. Abia
în 2016 avea să beneficieze de o traducere integrală
(de Mihaela Albu și Michael Petrescu) și de publi-
carea la Editura Nemira.
Reținusem din articol că autorul (în roman -
personajul Vania) era născut la Râșnov, însă abia
cu puțin timp înainte de lansarea cărții la Brașov,
citind-o în vederea prezentării, am aflat - din pre-
fața semnată de soția lui Jacques, Annie Gottlieb
- că numele real al autorului este Hermann Pfaff,
fiul Katharinei Bergel Pfaff. Am făcut fulgerător
conexiunile: Râșnov, Bergel, anii de opresiune,
soarta dramatică a sașilor deportați cu zecile de
mii - după victoria „soldatului sovietic eliberator”
- în zonele din URSS cele mai ostile vieții... Să fie o
simplă coincidență de nume?! L-am sunat imediat
pe Hans Bergel, l-am întrebat...
Și... Da! Am primit - cu emoția inerentă „des-
coperirii” unui detaliu de istorie literară necunos-
cut anterior nimănui - confirmarea că... nu este o
coincidență! Hermann Pfaff (Jacques Săndulescu)
era văr de gradul al doilea cu Hans, Katharina
Bergel Pfaff fiind verișoara primară a lui Erich
Bergel, tatăl scriitorului Hans Bergel și al renumi-
tului dirijor Erich Bergel. Hans și-a amintit cu nos-
talgie și umor bonom de vărul său, un „voinic fără
pereche”, un „uriaș” capabil, dacă ar fi fost nevo-
it, să învingă într-o încăierare adolescentină cinci
flăcăiandri de vârsta lui. Din păcate, amintirile ve-
neau lent, dintr-un timp foarte îndepărtat, legătura
de rudenie fiind frântă brutal (verii s-au revăzut o
singură dată, la o nuntă în Bavaria, în 1979) prin
samavolnica deportare a lui Hermann, la numai
16 ani, în lagărele „de muncă” din Ucraina. Deși a
reușit miraculos să evadeze de acolo după doi ani,
întoarcerea acasă, la familia și locurile după care
tânjea, nu a mai fost posibilă din cauza ocupației
sovietice. Risca să fie prins și arestat, risca, reve-
nind, să facă rău, să atragă pedepse dure asupra
celor dragi. Ulterior, Hans Bergel avea să suporte
și el, în alt fel, prin detenție politică și domiciliu
forțat, nemerniciile regimului instalat la putere cu
anasâna după „gloriosul” 23 august 1944, în care
- cum se scanda pe-atunci la comandă - „Stalin
și poporul rus libertate ne-au adus!”. Trecuți prin
încercări neînchipuit de grele („Lumea de azi nu-
și mai poate nici măcar imagina ororile de care au
fost în stare comuniștii” atenționează Hans Bergel),
altfel spus - trecut fiecare prin iadul lui, Hermann
a ajuns și s-a stabilit în SUA, Hans - în Germania
Federală/ de vest, separată de cea „Democrată”/
de est, captivă, la vremea aceea, sub aripa „ocroti-
toare” a Moscovei... Într-un interviu pe care a avut
amabilitatea să mi-l acorde pentru primul număr
din 2017 al revistei brașovene Libris, Hans Bergel
mărturisea cu amărăciune: „Drumurile noastre au
fost total diferite. Am fost o familie numeroasă, nu-
mai că, odată ce am ajuns în Apus, în loc să ne reu-
nim, situația a fost de așa natură încât ne-a obligat
să ne împrăștiem în lumea largă, iar legăturile de
familie încet-încet s-au stins. Dramatic, dar semni-
ficativ și definitoriu pentru secolul XX.”
Acest dramatism al secolului XX n-a încetat
odată cu secolul. Continuă, căpătând alte forme
(mă tentează să spun: ca un virus mutant) prin
care deschide alte porți ale infernului, mai subtile,
totuși la fel de înșelătoare și primejdioase. Poate că,
dacă am acorda mai multă atenție trecutului, am
ști să le detectăm înainte de a fi prea târziu și să
le evităm. Avertismentele și reperele valide ne sunt
tuturor la îndemână în cărțile celor care au pătimit
deja și, prin suferința lor, au plătit pentru noi, în
avans, lecții extrem de importante, dacă nu chiar
vitale, de istorie. Ne sunt la îndemână și de folos...
cu o dublă condiție: să citim atent mărturiile lor
și, mai cu seamă, să le înțelegem cum se cuvine.
Altminteri, ne vom trezi iarăși că (parafrazând
titlurile câtorva romane de Hans Bergel)... „dan-
săm în lanțuri”, că „vin vulturii”, planează deasupra
noastră așteptând să se înfrupte din leșuri sau că
„se întorc lupii” în haite sporite, gata să atace cu
ferocitatea de odinioară. Altminteri, vom constata
după un timp că lagărele așa-zise „de muncă” - în
fapt, sinistre centre de exterminare premeditată în
numele unor ideologii smintite - pot căpăta alte
contururi și pot purta alte denumiri decât Donbas,
Auschwitz sau Canal.
Despărțiți prea de timpuriu prin violența con-
textului istoric, cei doi veri râșnoveni, Hans Bergel
și Jacques Săndulescu/ Hermann Pfaff , circum-
scriind viața reală în cărțile lor, ne oferă generos
învățăminte, nu este nevoie decât să le receptăm.
Hans Bergel transpune realitatea în carte într-o
formă elaborată, de narațiune bogată, tolsto-
ian-dostoievskiană după cum s-a pronunțat criti-
ca literară, narațiune condusă cu măiestrie în vo-
lume adunând mii de pagini. Jacques Săndulescu
scrie succint, frust (Bergel spune despre „Donbas”
că are „valoarea unui document mai ales datorită
tonului sec și vederii realiste - fără sentimentalis-
me sau văicăreli”), cu forța unei lovituri de pumn
al cărei scop nu este să rănească, ci să trezească la
o realitate nefardată conștiința amorțită, rațiunea
somnolentă sau drogată cu doze mari de minciuni
propagandistice.
Traseele pe care le-au urmat ei au fost, într-ade-
văr, „total diferite”, dar, în ambele cazuri, specta-
culoase prin imprevizibile suișuri și coborâșuri,
impresionante prin dramatism. Occidentul nu s-a
arătat atât de altruist și paradisiac pe cât îl putea
construi din informații disparate imaginația fiecă-
ruia dintre ei înainte de întâlnirea propriu-zisă cu
spațiul real. Cu niște ani în urmă, când și-a văzut
dosarul de la CNSAS, Hans Bergel mi-a povestit,
profund tulburat de această descoperire târzie,
că unul dintre localnici, care îi oferise statornică,
dezinteresată „prietenie” imediat după stabilirea în
Germania, s-a dovedit a fi (dosarul scriitorului, în-
sumând peste zece mii de file, stă mărturie) un fidel
informator al Securității, instituție care a continuat
să-l urmărească și în afara țării, el necontenind să
critice regimul despotic de aici și să demaște fățăr-
nicia „marxism-leninismului”.
Primul contact cu occidentul, în 1947, după eva-
darea din Donbas, a fost năucitor pentru Jacques
Săndulescu. Ajuns în Germania foarte grav bolnav,
subnutrit, după o călătorie clandestină lungă, isto-
vitoare, plină de primejdii, i s-au refuzat găzduirea,
internarea și tratamentul medical pe motiv că... nu
avea nici acte care să-i ateste identitatea, nici șanse
să trăiască! Birocrația mai presus de omenie! Starea
de spirit a tânărului evadat, care își riscase viața
pentru libertate, este sfâșietoare: „Pentru prima
dată m-am simțit cu adevărat înfrânt. [...] Într-un
mod ciudat, m-am gândit să mă întorc la Mina 28
[în Donbas, n.m., MMS]. Acolo știam la ce aparți-
neam și toți știau cine sunt. Iar acolo se putea muri
fără documente”.
Nu știu cât de important este pentru istoria
noastră literară amănuntul înrudirii celor doi scri-
itori atât prin rădăcinile părintești cât și prin ex-
periențele zguduitoare pe care le-au trăit. Pentru
literatura română însă, recuperarea lor grație tra-
ducerilor din germană (Hans Bergel), respectiv
din engleză (Jacques Săndulescu), este, cum s-a
subliniat în multe ocazii prin voci autorizate (Ana
Blandiana, Christian Crăciun, Adrian Lesenciuc,
Mihaela Albu, Valentin Ajder ș.a.), fără nicio în-
doială, importantă. Reprezintă un act de justă, bi-
nemeritată repatriere măcar prin ceea ce au scris
cei cândva schingiuiți și constrânși să emigreze, să
se dezrădăcineze în căutarea propriului loc, a pro-
priului rost existențial, departe de (a)casă, printre
străini.
■
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
21
memoria literară
Întâlniri cu
ÎPS Bartolomeu Anania
■ Constantin Cubleșan
Despre mitropolitul Bartolomeu-Anania
s-au scris nenumărate articole, eseuri, stu-
dii, teze de doctorat etc., dar foarte puține
memoriale în care figura marelui cărturar să apară
în firescul comportamentelor sale de zi cu zi, adică
în intimitatea sa. Iată că doamna Nicoleta Pălimaru
ne oferă un jurnal - Întâlniri cu IPS Bartolomeu
Anania. Pagini de jurnal (1992-1998), apărut la
Editura Limes, Florești-Cluj, 2021 - notând aproa-
pe zilnic momentele în care a fost în apropierea
acestuia, într-o relație mai puțin protocolară și
mai mult afectivă. Jurnalul începe la Văratic, la
2 aprilie 1992. E o adolescentă care se pregătește
pentru bacalaureat. Familia sa e în relații apropiate
cu Bartolomeu. Împreună servesc masa de prânz,
moment prielnic pentru discuții dintre cele mai
interesante, teologice, literare ș.a. „Cu părinții la
Văratic, la părintele Anania [...] ne servește cu ca-
fea. Eu primesc o ceșcuță mică, elegantă. Discuții
despre atelierul biblic (Părintele ne citește pagini
din Noul Testament), despre olimpiadele de româ-
nă și filozofie. Părintele ne vorbește cu dragoste și
admirație despre Mihai Eminescu [.] Îl întreb de
ce nu figurează cu poezie sau proză în manualul de
română (e amintită în treacăt Miorița lui Valeriu
Anania), iar el îmi răspunde cu smerenie: «Nu e
treaba mea»”.
Cu pioșenie și conștiinciozitate va menționa
despre întâlnirile sale pe durata câtorva ani, când
devenită studentă la Cluj („Îi cer binecuvântarea
pentru înscrierea la Facultatea de Teologie. Mi-o
dă din suflet. «E nevoie să fie și fete în Teologie»”),
la Litere și la Teologie, devenind o protejată a
Înaltului Bartolomeu, care îi dă sfaturi de via-
ță, o îndrumă în lecturi, îi dă bani să-și cumpere
cărți (Gestul îmi amintește de momentul în care,
la Cernăuți, Mihai Eminescu primește bani de la
Tardini ca să-și cumpere haine iar el cumpă Heine
și Goethe), o îndrumă în definitivarea licenței
(Jurnalul se încheie în momentul în care tânăra
Nicolata devine absolventă de Facultate).
Toate demersurile sale în viață, menționate în
jurnal, își au rostul lor numai că ele se centrează pe
aceste întâlniri cu Înaltul, pe care îl ascultă dumi-
nicile în Catedrală la predicile extrem de bogate în
idei, pe care și le notează, reținând pasaje; le rezu-
mă cu atenție și pătrundere („Cuvântul de învăță-
tură - notează la 4 Octombrie 1993 - care trebuie
să iasă din gura unui păstor trebuie să se diferenție-
ze de cercetarea științifică teologică. Teologhisirea,
trăirea înseamnă scoaterea din scolasticism. Ele
sunt vibrația sufletului, dinamica duhului. Trebuie
o depășire prin spirit. Importante sunt structurile
lăuntrice, nu cele guvernamentale”). Dar, cele mai
interesante pasaje rămân cele în care îl vedem pe
Mitropolit în momentele de apropiere în relațiile
cu cea care îi devine un soi de discipol („Se mân-
drește cu doi ucenici: Teodor Baconsky și Radu
Preda”).
Părintele Bartolomeu e de-acum (1993)
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Îl vi-
zitează la Mănăstirea Nicula „unde și-a mutat ate-
lierul biblic”, merge pe urmele lui la alte mănăstiri:
„M-a încântat grădina episcopiei de la Becaș. Aici
vine destul de des părintele Anania să se plimbe.
Un decor restrâns, ca într-o pictură ce pune accent
pe economia mijloacelor artistice, lăsând fantezia
să se desfășoare: o căsuță și o alee [...] E minunat
drumul spre mănăstirea Florești [.] mănăstirea
de suflet a Înaltului Bartolomeu”.
În martie 1996, de ziua Mitropolitului: „La ora
18 m-am dus la IPS Bartolomeu cu un buchet de
frezii, de ziua lui. M-a întâmpinat cu delicatețe:
«Vreau ca la mine oamenii să vină cu inima, nu cu
flori [.] Este prima oară în viața mea când, la vâr-
sta de 75 de ani, mă sărbătoresc și mă las sărbătorit.
Am fost botezat în ziua de Buna Vestire. Îi mulțu-
mesc și astăzi lui Dumnezeu pentru darurile Sale!
Să-mi dea Dumnezeu sănătate și putere de mun-
că, să pot isprăvi ceea ce am început. Traducerea
Sfintei Scripturi nu se poate face fără o permenantă
stare de umilință. Ea nu e o operă literară»”.
Altădată, la 19 Octombrie 1996, în vizită la IPS
Bartolomeu: „Avea pe birou două cărți de la editu-
ra Deis. Am remarcat din nou ordinea de pe birou
și din încăpere. Și-a făcut timp să discute cu mine:
«Darul meu de la Dumnezeu este să fac literatură.
La Văratec îl citeam vara pe Sadoveanu, iar toamna
pe Bacovia. Lucram noaptea până la ora 2-3. Toate
cărțile mi le-am scris noaptea. Numai după ce am
venit la Cluj mi-am schimbat stilul. Important e
să-ți placă ceea ce faci. Mie mi-a plăcut literatura.
E ca suferința. În tinerețe, pe toate le citești de-a
valma, dar vine vremea selecției”. În privința calcu-
latorului „părintele preferă să-și păstreze «plăcerea
scrisului, cu tăieturi, corecturi, ca Arghezi» [.]
«Am slujit Biserica, iar poezia a fost scăparea mea».
El nu crede în vise. «Cu visele suntem în mister».
Mi-a povestit visul său din închisoarea de la Aiud.
«Mi se deschisese un mare cimitir. M-am gândit că
trebuia să mor, dar am rezistat prin credință și cul-
tură. Un coleg de celulă a crezut în vise și a luat-o
razna». Cu o tristețe brodată de lumină, spunea că
va merge la Aiud să sfințească capela din incinta
închisorii, după atâția ani, dar «cu coroană» (se re-
ferea la mitră)”. Aceste mărturisiri pe care Nicoleta
Pălimaru le consemnează cu minuție, adaugă
Mircea Struțeanu	Bunești (județul Hunedoara)
memorialului lui Valeriu Anania, ca un adgaos de
candoare și intimitate.
Într-o altă circumstanță: „Mi-a vorbit despre
nevoințele sale de la Polovragi. La întrebarea dacă
s-a călugărit din vocație, mi-a răspuns că s-a cam
pripit, însă călugăria a fost o făgăduință. «Și dacă
eram căsătorit, tot aș fi scris ca Arghezi». Mi-a vor-
bit și de îndrăgostirile lui, și de faptul că nu mănăs-
tirea are nevoie de tine, ci tu de ea”.
În 1997 lucra cu râvnă la traducerea Bibliei. La
20 ianuarie: „Mi-a spus că lucrează la Psalmul 18.
A avut dificultăți de transpunere în românește a
cuvântului «vestire» (în gracă e «a foșni»). Traduce
doi, trei psalmi pe zi. Lucrează de la 4,30 diminea-
ța. Mi-a citit începutul Psalmului 18: «Cerurile po-
vestesc mărirea lui Dumnezeu»” ș.a.m.d.).
Sunt relatate și momente mai. amuzante: „Am
fost la Maica Galineea să-i duc un buchet de ghio-
cei (7 martie) În bucărătie era și ÎPS Bartolomeu.
Lucrase la Biblie, iar acum făcea o pauză de cafea”.
„Maica Galineea mi-a mărturisit că ÎPS nu se pri-
cepe la bucătărie. De multe ori vine și îi mai spune
cum gătea mama lui ostropelul. Îi place să soarbă
ciorba [.] «Înaltul nu mănâncă mult», spune mai-
ca Galineea”.
Într-o altă împrejurare: „A povestit momentul
când s-a apucat de scris, în clasa a III-a, la 10 ani,
datorită învățătorului Nae, care l-a îndemnat să
scrie că poate peste ani îi va citi cărțile. Pentru el
a fost o încurajare. A pus în versuri lecția de isto-
rie «Lupta de la Călugăreni», când mergea cu vaca.
«Așa m-am apucat de scris, și nici până azi nu las
condeiul din mână»”.
Jurnalul Nicoletei Pălimaru nu este neaparat o
consemnare a momentelor vieții sale cât un șir de
mărturisiri despre întâlnirile cu IPS Bartolomeu,
care i-a vegheat părintește drumul în viață, în viața
studențească și în cea spirituală. Tocmai de aceea,
consemnările discuțiilor cu Înaltul, cuvintele aces-
tuia, rostirile cu înțelepciune, pe care autoarea jur-
nalului le reține, au însemnătatea lor aparte, pentru
că ele nu sunt făcute oficial ci cu delicatețea îndru-
mărilor magistrului pentru învățăcel. „Fiecare în-
tâlnire și despărțire de părintele Anania îmi trans-
mite mai mult decât o stare. El nu șovăie, știe. știe
care îi este datoria, nu se laudă, nu se mândrește cu
izbânzile literare sau de altă natură. Se face - în-
tocmai Sfântului Ap. Pavel - pe placul oamenilor,
până la un punct, dar își poartă cu demnitate cru-
cea și trăiește creator [.] «Am fost un om de carte.
Am știut, prin puterea lui Dumnezeu și a dascălilor
mei, să discern. Numai de om depinde cum va fi
viața lui viitoare»”.
Adesea îl surprinde la masa de lucru, traducând
Biblia: „Era în bibliotecă, la masa de lucru, plină
de cărți, unde se afla un ceas și un suport pentru
instrumente de scris, într-o desăvârșită rânduială.
Liniște și echilibru [.] Cărțile folosite în mun-
ca de tălmăcire erau subliniate cu diferite carioci
(roșu, albastru, verde, galben) care păreau să alcă-
tuiască coada unui păun. Era o atmosferă propice
studiului și meditației”.
Jurnalul se sfârșește în vara anului 1998 când
Nicoleta Pălimaru își susține teza de licență („Am
fost la ÎPS Bartolomeu să-i duc exemplarul lucră-
rii mele de licență”), încheind astfel o importantă
etapă a vieții sale, de pregătire profesională și inte-
lectuală, dar și una de emoționantă călătorie spiri-
tuală, teologică, sub generoasa privire/îndrumare a
părintelui Bartolomeu: „Am lăcrimat. S-a încheiat
capitolul cel mai palpitant al vieții mele, studen-
ția, vegheată de dialogurile, rugăciunea și sfaturile
Părintelui meu, Anania”.
■
22
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
religie
Pastorala de Crăciun
Domnul Iisus Hristos -
emigrant
tANDREI
Din harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
„Iată îngerul Domnului se arătă în vis
lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și
pe mama Lui și fugi în Egipt și stai aco-
lo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are
să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Matei
2,13)
Iubiți frați și surori,
Domnul Iisus Hristos S-a născut pe la anul
șapte sute cincizeci de la întemeierea Romei,
an care devine după calculele Sfântului
Dionisie Exigul anul întâi al erei creștine.
Cezarul August, pe când Quirinius ocârmuia
Siria, a poruncit un recensământ, iar recenza-
rea se făcea la locul de obârșie. Sfânta Fecioară
Maria cu bătrânul Iosif au plecat din Nazaretul
Galileii, până departe în Betleemul Iudeii, căci
acolo le era obârșia.
Cetatea era ticsită de lume și n-au găsit loc
de găzduire, iar Mariei îi sosise vremea naște-
rii, așa că au intrat într-un grajd și s-au cul-
cat într-o iesle. Acolo, între vite, S-a născut
Domnul nostru Iisus Hristos. „Și în ținutul
acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de
strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și, iată,
îngerul Domnului a stătut lângă ei și slava
Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au
înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis:
Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă
bucurie mare care va fi pentru tot poporul; că
vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos
Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9-11).
Îngerului i s-a alăturat mulțime de oaste
cerească, cântând: „Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!” (Luca 2,14). Păstorii s-au dus și
L-au găsit pe Pruncul Sfânt culcat în iesle și pe
Preacurata Fecioară Maria și pe Iosif alăturea.
Apoi cei trei magi de la Răsărit, călăuziți
de steaua minunată, au venit să se închine
Pruncului și I-au adus daruri prețioase: aur,
smirnă și tămâie. Când mergeau spre Betleem,
la Ierusalim, l-au întâlnit pe regele Irod care
le-a cerut ca după ce-L vor fi întâlnit pe Prunc
să vină să-i spună ca și el să se ducă „să I se
închine”.
Intenția lui Irod nu era una sinceră și magii,
înștiințați în vis, „pe altă cale s-au întors în țara
lor” (Matei 2,12). Irod „a văzut că a fost înșelat
de magi” (Matei 2,16) și a pus la cale uciderea
pruncilor din Betleem și împrejurimi.
Ce a făcut Sfânta Familie ca să-L scape pe
Pruncul Mântuitor? „După plecarea magilor, iată
îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif zicând:
Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în
Egipt și stai acolo până ce îți voi spune, fiindcă Irod
are să caute Pruncul ca să-L ucidă” (Matei 2,13).
Domnul Iisus Hristos, întreaga Sfântă
Familie, au emigrat! Au mâncat pâinea ama-
ră a pribegiei ca și milioanele de români care
din motive obiective sau mai puțin obiective
își părăsesc țara și ajung pe toate meridianele
globului. Nădăjduind în rosturi mai bune nu
cred că nu-i macină dorul de casă. Pentru că,
după spusa poetului, „La noi sunt codri verzi
de brad/, Și câmpuri de mătasă;/ La noi atâția
fluturi sunt/ Și-atâta jale-n casă./ Privighetori
din alte țări/ Vin doina să ne asculte;/ La noi
sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe...”1.
Sau după afirmația altui scriitor: „Patria
rămâne, rămâne paternul, rămâne părintele și
părinții, rămâne iubirea atotbiruitoare, tot ce
durează omul pe pământ din iubire și bunătatea
inimii lui, rămâne tot ce-i drept și curat, tot ce-i
adevărat și nenimicit, tot ce-i pentru slujirea ce-
lui nevoit”2.
Gândindu-ne la emigranții noștri nu uităm
că anul ce se încheie a fost „Anul omagial al
pastorației românilor din afara României”.
Pruncul Mântuitor dintru început a luat jugul
amar al emigrantului.
Iubiți credincioși,
Sfânta Scriptură nu ne spune ce a făcut
Sfânta Familie în Egipt. Tradiția însă este mai
generoasă în Evangheliile apocrife. Referindu-
se la drumul înspre Egipt, Pseudo-Matei,
în Evanghelia sa, ne spune că fiind pe cale
Domnul Iisus Hristos, cu Maica Domnului și
cu Iosif, „I se închinau leii și leoparzii și mer-
geau alături de ei prin deșert. Oriunde se du-
ceau Maria și Iosif, ei o luau înainte și le arătau
drumul, apoi își aplecau capetele închinându-se
lui Iisus. Prima zi când Maria văzu lei și alte
neamuri de sălbăticiuni venind în preajma sa,
încremeni de frică. Dar Pruncul Iisus o privi cu
chip vesel și-i zise: «Mamă, nu te teme, căci nu
aleargă spre tine ca să-ți facă rău, ci ca să ți se
supună»”3.
Nu numai regnul animal îi slujeau pe dru-
meți, ci și regnul vegetal. Odihnindu-se la
umbra unui palmier, și fiind însetați de arși-
ță, Pruncul Mântuitor se adresă palmierului
și-i zise: „Pomule, apleacă-te și răcorește-o pe
mama cu fructele tale. Îndată, auzindu-I gla-
sul, palmierul își plecă vârful până la picioarele
Mariei și ea culese fructe proaspete”4.
Sau în „Viața lui Iosif Tâmplarul”, Domnul
Hristos ne spune că Dumnezeu Tatăl „îi desco-
peri totul lui Iosif printr-o viziune. Și îndată el
fugi din Iudeea luându-ne pe Mine și pe mama.
Am coborât așadar în Egipt... până când Irod
muri mâncat de viermi - răsplată meritată pen-
tru sângele nevinovat pe care îl vărsase. După
ce nelegiuitul de Irod s-a stins din viață, ne-am
întors și noi în Israel. Aici ne-am dus să locuim
într-o cetate din Galileea pe nume Nazaret”5.
În Evanghelia arabă a copilăriei
Mântuitorului ni se spune că ajungând în Egipt
„au apucat-o spre orașul Sicomorilor, adică
Matarea de astăzi. La Matarea, Iisus a făcut un
izvor în care Maica Lui I-a spălat cămașa. Din
suflarea Domnului amestecată cu apa s-a răs-
pândit un balsam minunat în tot ținutul acela.
Apoi au coborât la Menfis, unde l-au văzut pe
Faraon. Au rămas în Egipt vreme de trei ani. Iar
Domnul Iisus a făcut multe minuni care nu se
găsesc scrise nici în Evanghelia copilăriei, nici
în Evanghelia completă”6. Evangheliile apocri-
fe își continuă relatarea spunându-ne că „după
trei ani au plecat din Egipt spre casă. Dar când
au ajuns la hotarele Iudeii, Iosif s-a temut să
intre. Fiindcă, deși Irod murise, pe tron se afla
acum fiul aceluia, Arhelau. În cele din urmă o
luă totuși prin Iudeea. Atunci îi apăru un înger
al Domnului și-i zise: O, Iosif, mergi în ceta-
tea Nazaret și rămâi acolo”7. Mântuitorul Iisus
Hristos se repatriase, nu mai era emigrant!
Dreptmăritori creștini,
Și Evanghelia canonică ne spune că „după
moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a
arătat în vis lui Iosif, în Egipt, și i-a zis: Scoală-
te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pă-
mântul lui Israil, căci au murit cei ce căutau să
ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat
Pruncul și pe mama Lui și a venit în pămân-
tul lui Israel. Și auzind că domnește Arhelau în
Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să
meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus
în părțile Galileii. Și venind a locuit în orașul
numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a
spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema”
(Matei 2, 19-23). Domnul Iisus Hristos nu mai
este emigrant!
Gândul ne merge, plecând de la aceste rela-
tări ale Sfintei Scripturi, la milioanele de ro-
mâni care au emigrat în ultima perioadă în toa-
tă lumea. Ne gândim cu drag la ei și așteptăm
momentul în care cauzele ce i-au determinat
să plece să se rezolve. Și, sperăm noi, ca mulți
dintre ei să vină acasă. Și îndreptarea cauzelor
depinde de noi toți și de guvernanții noștri.
Știm cu cât dor se gândeau cei din poporul
ales la Ierusalim: „De te voi uita, Ierusalime, ui-
tată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea
de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
23
cărți în actualitate
o
tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca înce-
put al bucuriei mele” (Psalmul 136,6). Iar, gân-
dindu-se la România, Ion Agârbiceanu scrie:
„Cum mă voi sătura de frumusețile tale? Eu văd
că ești alta, eu văd că ești fericită, eu simt bu-
curia și noua ta viață! Te-aș mângâia ca pe un
copil, de-ar fi să trăiesc veacuri. Câmpiile tale,
codrii tăi, apele tale, toate-mi vorbesc de negră-
ita ta fericire, patria mea! Nu ești pământ mort,
nu ești vânt, nu ești apă; ești suflet ce tremuri de
bucuria libertății”8.
Iubiți frați și surori,
Toate aceste afirmații sunt valabile mereu,
dar mai ales acum la Crăciun, în preajma cli-
pelor de har și de lumină pe care le aduc sărbă-
torile Nașterii Domnului. Evangheliile, colin-
dătorii, atmosfera de basm, toate ne transpun
într-o lume mirifică: „Și-auzi! Răsar cântări
acum,/ Frânturi dintr-o colindă,/ Și vin me-
reu, s-opresc în drum/ S-aud acum în tindă/
Noi stăm cu ochii pironiți/ Și fără de suflare;/
Sunt îngerii din cer veniți/ Cu Ler, oi Domnul
mare!”9. În mod tradițional la aceste bucurii
sunt mai predispuși copiii și tinerii. De aceea,
îi îndemnăm pe părinți, pe dascăli și pe preoți
ca să le faciliteze acestora accesul la toate tra-
dițiile de Crăciun.
Trist este doar în casele unde au rămas bă-
trânii singuri, cu gândul la copiii plecați în
străinătate. Și de acolo de departe, copiii,
dimpreună cu Octavian Goga, îi zic lui Moș
Crăciun: „De nu ți-o fi peste mână, treci și pe
la casa noastră,/ Biata mamă-ngândurată azi e
singură la masă,/ Tu măcar o rază-n suflet îi
trimite pe fereastră,/ Când vezi neatins și vinul
și colacul de pe masă”10.
Și ca să încheiem într-un ton optimist, do-
rind ca la toate mesele să fie inimi vesele, vă
urăm de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează,
Sărbători pline de bucurii și ani mulți!
Cu sfântă prețuire,
tANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Note
1	Octavian Goga, Poezii, Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2001, p. 10.
2	Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura
Eminescu, București, 1985, p. 65.
3	Evanghelii	apocrife,	Editura Humanitas,
București, 1996, p. 167.
4	Ibidem.
5	Ibidem, p.	78.
6	Ibidem, p.	128.
7	Ibidem, p.	129.
8	Ion Agârbiceanu, Două iubiri, Editura pentru
literatură, București, 1969, p. 391.
9	George Coșbuc, Poezii, Editura Steaua Nordului,
Constanța, 2007, p. 240.
10	Octavian Goga, Cântece fără țară, Editura pen-
tru literatură, București, 1967, p. 70.
■
Sfinții orbi
■ Christian Crăciun
De la un blocaj pornește romanul de debut
al Simonei Preda1, scriitoare cu o activi-
tate culturală frenetică: protagonista, care
este și vocea narativă, este o pictoriță de icoane
care însă, de la un moment dat, nu mai poate pic-
ta ochii sfinților. Evident motiv cu rol de parabolă
explicativă a lumii noastre. În care nu mai are cine
ne privi în suflet. Dezlegarea blocajului, provocat
desigur și de complicații sentimentale, nu se poa-
te face, firește, decât prin autoscopie, mediată de
acest șaman al vremii noastre care este psihanalis-
tul. Romanul stă sub o dublă calitate: discreție și
rafinament. Nu este o exhibare a rănilor sufletești,
o eviscerare violentă, nici o stropire a dramei cu
bine parfumata „gândire pozitivă”. Ci o scoatere la
lumina interogației salvatoare. Cred că principala
însușire a romanului stă tocmai în buna cumpă-
nire între aceste extreme. În felul acesta, (auto)
analiza este convingătoare estetic și autenticitatea
trăirilor se transmite firesc. Romanul despre dra-
goste și moarte și boală și prietenie și artă și gre-
utatea de a-ți suporta sinele încărcat de întrebări
are o structură muzicală, regăsind plăcerea de a
povesti, care se simte în fiecare pagină. „...nu ai
dreptul să mori de capul tău” este un fel de mot-
to implicit. Nu are, așadar, cine vedea în sufletul
nostru, cartea este povestea unei căutări în lăun-
tru și în exterior pentru o prea râvnită împlinire.
Singurătatea este o altă prezență narativă apăsă-
toare, impasul este și unul al comunicării, inclu-
siv în iubire. Mai ales în iubire. Rezistența firească
opusă la început curei psihanalitice probabil că
tot de aici vine. Și, pe măsură ce spovedania laică
înaintează, urmărim eliberarea de vina ocultată.
De ce eșuează legăturile sentimentale, de ce nu
pot picta ochii, unde am greșit, este o serie logică
de interogații și tocmai eliberarea „pacientei” de
lanțul acestui determinism îl urmărește doamna
G. Liniștea albastrului și ardența mușcatei ro-
șii sunt limitele simbolice ale acestei polarități.
„Moartea nu miroase a șerbet, moartea are ochii
tulburi”. „Să vorbim despre moarte/.../niciodată
când vorbim despre moarte nu vorbim despre
ea, ci despre viață, moartea e necunoscută, când
o simți deja e...”. Ardența existențialistă, patosul
sincer al investigației psihologice, simplitatea per-
cutantă a notației dau profunzimea textului. M-a
atras mai ales o sinceritate nedisimulată în accep-
tarea puterii vindecătoare a scrisului. „La un mo-
ment dat, ajungem să ne transformăm în ceea ce
iubim, dar - paradoxal - știu, rămânem totuși noi
înșine”. Cum observă cu profesională sagacitate
psihiatra „...poveștile tale - niciuna dintre ele nu
a eșuat în mundan. Au rămas în stadiul de puri-
tate, de farmec”. Perfect rezumat al cărții. „nimic
nu începe acum, totul este, într-un fel, început de
mult”. De n-ar fi așa, n-ar fi posibilă Povestea. Ea
leagă, se strecoară în cotloane uitate pentru a găsi
începutul. „Verbalizarea” psihanalitică nu este alt-
ceva decât transformarea existenței în poveste.
Limpezirea de sine prin poveste. Care include și
planul fantastico oniric: Parisul fantomatic sau
caii de dric, și ei orbi. Semn al trecerii onirice spre
dincolo, dar fără călăuza dorită. În ritualul vin-
decării (despre asta este vorba despre ritualizare)
intră și vizita la spitalul unde sunt pacienții în sta-
diu terminal și cunoștința cu fermecătoarea bă-
trână doamnă Pascal, care îi citește din Kawabata
și cu fetița jucăușă de șase ani, Mara. Întâlniri cu
aceeași valoare simbolică precum caii psihopom-
pi care vin din spațiul fabulos al Țigăncilor lui
Eliade din care se iese cu același dric.
Pe la începutul cărții, fetița de cândva călăto-
rește cu trenul și o bătrână de pe locul din față o
îmbie cu feliuțe de măr. Părinții fiind ieșiți pe cu-
loar să fumeze (ce vremuri!), tot restul drumului
fetița o lovește cu picioarele, iar bătrâna suportă în
tăcere, coborând cu lacrimi în ochi, își amintește
acum pacienta din salonul albastru. Cum să de-
criptezi o asemenea amintire? Spaima de bătrâne-
țe? Spaima de generozitatea absolut dezinteresată
(ceea ce lipsește adesea în dragoste)? În relația cu
Filip este total dominată, nesigură pe sine, sufe-
rind de un complex al Cenușăresei. „pe ce căi i-ai
permis tu acestui individ să te invadeze, pentru că
oamenii de genul acesta nu intră singuri în viața
cuiva, sunt pur și simplu invitați./.../Tu ai venit la
mine slăbită și depresivă, cu conștiința încărcată,
îndrăznind efectiv să mă întrebi dacă «se cuvine»
să părăsești un astfel de individ”. Drumul acesta
spre interior este, în consecință o căutare a iden-
tității. Probabil că numai așa sfinții ne pot vedea,
ca inși, noi înșine. E un fel de dar pentru ei acest
sine atât de ascuns al nostru. Simona Preda are
abilitatea de a construi un roman al ego-ului care
să nu fie autist, cum se întâmplă adesea cu acest
tip de literatură. Dimpotrivă, este un text deschis
spre dilemele grave ale omului. Scenele de boemă
studențească, cu iubitul ei și prietenul său de la
filosofie, Bogdan, au o pregnantă tușă realistă, iar
personajele bărbătești au ceva din filozofia „expe-
rimentalistă” a tinerilor din proza interbelică. Aici
este momentul să observăm că, deși are ca spațiu
nucleu un cabinet de psihanaliză, deși urmărește
cu profunzime o dinamică sufletească complicată,
nu avem de-a face cu un roman ego-centrat. Miza
mai largă mi s-a părut a fi cea morală și asta resti-
tuie romanului ca specie una dintre trăsăturile lui
fundamentale. Ca încercuire epică a desfășurării
existenței interogative moral. Personajul feminin
vrea să-și descopere vina de a fi eșuat („ți-ai ratat
ratarea” i se spune), eliberându-și astfel creativita-
tea, ieșind din sine. „Trag peste mine ca o pătură
un colț de singurătate neagră și moale”. În limbaj
pictural aș remarca delicatețea de acuarelă a de-
scrierii arcanelor sufletești, asociată cu precizia
tușelor de caracterizare. Autoarea trece ușor de
la o atmosferă de sofisticare estetică și senzorială
(vezi o pagină de splendid elogiu al parfumului,
„lume de nuanțe și miresme”) la un realism dur.
Sunt scene de mare forță, cum ar fi cea în care
niște copii îngropați sub un mal surpat sunt scoși
cu un excavator, accidentul mortal, vegherea și
înmormântarea unuia dintre iubiți, sau povestea
cu Maria, inofensiva vecină nebună. Eroina nu
este o abulică, rumoarea existențialistă a poveștii
nu ajunge la negarea sensului vieții, ci, mult mai
camusian, la eroismul absurd de identificare a
acestui sens, chiar când el pare complet dispărut.
Fac aceste racordări tocmai pentru că backgrun-
dul ideatic scoate romanul din seria ego-ficțiunii
și îl situează într-un context mult mai larg.
Anxietatea, duce, aproape matematic, îi spu-
ne și dna. G, la boala fizică, se „descarcă”, se
24
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
eliberează în aceasta. „În definitiv nu există po-
vești cu final fericit”. Sedimentele de povești nefe-
ricite care se acumulează pe suflet sunt, încet, în-
cet eliberate, cura își atinge scopul, dar cu ce preț?
„Ai trăit multă frumusețe omenească, ai construit
acolo până în punctul cel mai înalt/.../De-acum
o singură întâlnire ți-a mai rămas și pe asta nu
ai voie să o ratezi. Cea cu tine”. Pentru că este un
roman de dragoste observ tensiunea care apare
între trăirea totală a sentimentului și senzația de
dependență de celălalt pe care aceasta o creează.
Și care este, poate, cauza principală a blocajului.
Abandonarea și controlul celuilalt sunt cei doi
poli între care se mișcă pendulul sufletesc. Un cu-
vânt trebuie spus și despre personajele secundare:
de la psihanalista hieratică și misterioasă (inevita-
bil!) la prietena scriitoare, Sonia, („Nu, Sonia nu
era un model pentru mine, poate doar ca gen al
supraviețuitorului. Ea traversa faptele și oamenii,
și stările, și tot, rânjind sarcastică și avertizând în
gura mare că e un concurent serios. Și în ciuda tu-
turor victoriilor ei efemere, o vedeam uscându-se
pe picioare de nefericire. Refula din când în când
în scris și era deprimantă și amuzantă în același
timp”), excepționalul Bogdan, în cinismul lui fi-
losofic oarecum simulat. Individualitatea lor bine
marcată este un indice al unui excelent condei de
romancier.
Simona Preda este o prozatoare pur sânge, care
știe să transfigureze experiența personală fără
să fie niciun moment narcisiacă. Asta desprin-
de romanul ei din magma unei literaturi exclu-
siv subiective. Un patos al înțelegerii de sine și al
experiențelor capitale, o voință permanentă de
frumusețe, o neîntinare (mi se pare foarte potrivit
cuvântul arhaic) cu mizeriile cotidiene dau un aer
de puritate textului. O lume refugiată în propria
ei singurătate dar care își caută cu sete autenticita-
tea, adică firescul ne întâmpină în acest roman al
căutării de sine. Sfinții orbi sunt ne-împliniți, un
oximoron. Pentru că ei se uită la noi permanent.
De aceea, încheierea romanului este spectaculos
deschisă „Știm începutul, cunoaștem și sfârșitul,
dar parcursul, drumul, nu. Nu suntem egali în
fața morții. Aiurea! Undeva tot ne întâlnim. Toți.
Cu toții. /.../ Hai să pictăm ochi! Ochi de sfinți!
Fac o pauză de la scris mă duc să pictez acum sunt
fericită! Sonia, să subliniezi cuvântul ăsta...”. Da,
nu ar strica să-l subliniem apăsat! Tot mai apăsat!
Notă
1 Simona Preda, Salonul albastru, ed. Litera,
Biblioteca de proză contemporană, 2021.
■
Mircea Struțeanu	Făget (județul Alba)
Salamandre. Caz tipic
de himerism textual
■ Adrian Lesenciuc
Liviu G. Stan, autor deja a patru romane,
propune în colecția Biblioteca de proză
contemporană a Editurii Litera un straniu
roman intitulat Salamandre1, atipic în literatura
română atât structural cât și ca impact asupra ci-
titorului. Surprinde de la primele până la ultimele
rânduri prin ritmul alert al scriiturii, prin caden-
ța întâmplărilor, prin verosimilitatea lor, dar mai
ales prin arhitectura romanescă și prin cruzimea
faptelor derulate. Surprinde, deopotrivă, prin de-
senul precis, cu tușe groase și negre, a profilului
unor personaje inubliabile.
Privitor la arhitectură, un set de patru scrieri
care pot funcționa independent, focalizate pe pa-
tru antieroi aparent fără conexiuni între ei, se de-
rulează cu viteza redării jurnalistice. Liviu G. Stan
este jurnalist și nu se îndepărtează, exceptând ul-
tima parte a cărții, de concizia care caracterizează
scriitura de impact, de forța scriiturii în care nu
există cuvinte inutile, în care predomină diateza
activă și în care fiecare frază poate recompune
sonor și vizual atmosfera redată, adică de o extra-
ordinară putere a funcției referențiale, completată
de mereu alte funcții comunicaționale, inclusiv
de funcția poetică. Cele patru texte alcătuiesc
un roman-mozaic complex - subspecie rarisi-
mă în literatura română, exceptându-l pe Bujor
Nedelcovici, dar care continuă să fie exploatată
în literatura universală -, în care firul narativ se
întrerupe aparent definitiv de la episod la episod.
În rădăcinile faptelor, personajele se întâlnesc
prin filiații sau prin raportări mediate radio. Din
nou exceptând ultima povestire, aceste filiații lasă
vaga senzație a unor legături rizomatice, unele
imperceptibile, fără a permite înțelegerea textului
ca roman, ci ca sumă de proze scurte. Ultima par-
te, în raport cu care așteptările în lectură ar fi mai
degrabă privitoare la pattern-ul neutralității tex-
tuale în raport cu precedentele sau la redesenarea
fiecărui tablou dintr-o perspectivă nouă, păstrea-
ză cumva fiecare dintre tendințe. La încheierea
lecturii senzația este a unui întreg funcțional, re-
flectând o realitate în mozaic și interacțiuni subti-
le, proiectând conexiuni firave dar capabile să ex-
plice rețeaua propagării unor forme de închidere
și afectare a normei în raport cu starea mintală,
dorințele și comportamentele alterate.
Sub aparența normalității, sub impresia ime-
diatului, mai degrabă faptele decât personajele se
derulează pe scene ale unui teatru al absurdului.
Prin ochii personajelor atinse de forme diferite de
deviere psihotică, chiar dacă sub aparența unor
comportamente care să reclame justificări, ba
chiar tolerare din partea opiniei publice, realita-
tea primește alte explicații și alunecă în forme ne-
ortodoxe de interpretare. Cel mai puternic dintre
ele este doctorul Antonie Varitz, având un model
ilustru în realitatea României contemporane (mă
refer la un model preluat și în alte proze, cum ar fi
doctorul Dumnezeu din romanul Când în fiecare
zi e joi al Hannei Bota, scris în perioada în care
cazul său nu era cunoscut publicului larg). Chiar
dacă povestirea se derulează în fiecare dintre cele
patru episoade la persoana a treia, impregnarea
de perspectiva personajului afectat de psihoză
este atât de puternică încât propria lui construc-
ție, propria lui concepție despre lume și viață mo-
delează și ordonează textul. Iar pentru a se situa
în continuitatea naturală a devierii în raport cu
norma, Liviu G. Stan redă, sub aparența simpli-
tății jurnalistice purtătoare de puternice conotații
în mintea lectorului, fapte abominabile ale per-
sonajelor, dublate de explicații, de argumentări,
de justificări plauzibile. Iată o astfel de răsturnare
prin ochii unui voyeurist, a unuia dintre perso-
najele mai slabe, care construiește în raportare cu
norma o posibilă explicație, o justificare în care
incriminează rolul artei (sau devoalează posibili-
tățile interpretative scăpate de sub controlul nor-
mei, un subiect greu și consistent, aparent neluat
în seamă în literatură sau în critica de artă con-
temporană): „Subliniere. Sebastian Adocian me-
morase în amănunt argumentația pentru această
nevoie de comunicare, în cazul în care ar fi fost
vreodată supus unui interogatoriu ori dacă so-
ția i-ar fi aflat secretul. Le-ar vorbi tuturor [...]
despre zidurile lui Banksy, enigmaticul artist
care a devenit ilustratorul suprem al bestialității
și lăcomiei din era globalizării. Graffiti-urile sale
devoalează modele de ignoranță prin care orice
societate axată pe supremație economică și mas-
chează tacticile de automatizare a conștiinței. În
altă ordine de idei, le-ar reproduce un citat din
Peter Sloterdijk, cel în care filosoful german sus-
ține că, în lumea veche, sclavii și servitorii erau
vectorii conștiinței nefericite a timpului lor și că
modernitatea a inventat perdantul, un personaj ce
rătăcește la jumătatea drumului dintre exploata-
ții de ieri și inutilii de azi și de mâine. Perdantul
este figura neînțeleasă din jocurile de putere ale
democrațiilor, mai spune Sloterdijk. Se adresa el,
Sebastian Adocian, acestui perdant prin interme-
diul femeilor? Nu lui, ci altcuiva, unei entități co-
lective care gravitează oarecum în sistemul solar
al unui perdant.” (pp.153-154)
Acest univers al perdantului, văzut prin ochii
celui care se sustrage pierderii, este redat prin
fapte ale unei lumi verosimile și din imediata
apropiere, dar cu o forță descriptivă a răului des-
cătușat cum rar se întâlnește în proza românească
contemporană. Eroii încărcați de tare își expun
inocența. Devin credibili în această expunere.
Lectorul riscă să empatizeze cu ei. Dar, pe de altă
parte, faptele lor continuă să intrige, să tulbure.
Mihai Ene are dreptate să avertizeze lectorul în
prefața intitulată „La marginea distopiei” despre
deschiderea potențialei cutii a Pandorei având
forma paralelipipedică a cărții de dimensiuni de
buzunar intitulată Salamandre. Ceea ce forțează
deschiderea cutiei este tocmai amestecul explo-
ziv de personaje, fiecare neîncăpător pentru sine
însuși, darămite în ipostaza în care este închis
împreună cu alte personaje puternice și redus la
spațiul restrâns al unei mici proze cu potențial
de exprimare independentă. Personajele, așadar,
sunt ingredientul de bază al lucrării. Ele ordonea-
ză textul pe cele patru părți corespunzătoare unor
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
25
cartea străină
o
anotimpuri ale vieții (și faptelor) și se prezintă pe
sine în nuditatea propriilor gânduri: bătrânul me-
dic Antonie Varitz, deja menționat, un specialist
de necontestat, care câștigă din această calitate
superputerea de a decide asupra vieții oamenilor,
implicat în mafia internațională cu organe; tânăra
Ida, o jurnalistă al cărei talent este dansul, vulne-
rabilă la conspirații, credulă și obsedată de remo-
delarea artei, de performarea dansului in situ în
raport cu evenimentul cu potențial de știre; amin-
titul Sebastian Adocian, urbanist care visează la
proiecția unui spațiu fantast și care își alimentea-
ză nebunia cu voyeurismul și cu recuperarea da-
telor identitare din pubele și Elena Petrache, fosta
soție a lui Antonie Varitz, anunțată din paginile
primei povestiri, obsedată de propria maternita-
te și suferind „de o tulburare structurală numi-
tă „himerism genetic” (p.37), alcătuită vasăzică
din celulele dezvoltate din doi zigoți, un personaj
abuzat, transformat din victimă în agresor, obse-
dată, bântuită de prezența Celeilalte, sora nenăs-
cută, încercând să se salveze prin spovedanie și
alunecând în delir. Aceste personaje complexe,
încărcate de tarele societății, se produc într-o po-
veste alcătuită din secvențe posibil a se dezvolta
în texte de sine stătătoare, dar care se transformă
într-un caz tipic de himerism textual (dacă hi-
merismul genetic presupune existența a cel puțin
doi zigoți, cel textual permite, iată, dezvoltarea
întregului din nuclee textuale ale unor celule eu-
cariote distincte, patru în cazul de față). Obsesia
Celuilalt închis în același habitaclu textual trans-
formă textul într-un melanj de realitate redată cu
întreg arsenalul la dispoziția jurnalistului capabil
să uzeze de potențialitățile funcției referențiale.
Un Celălalt există, subtil, în raport cu fiecare din-
tre personaje. Un paranoic, de pildă, distruge ori-
ce urmă de alteritate în expresia propriei puteri,
a tendinței de supraapreciere. Celălalt există mai
degrabă ca scuză. „Așa-zisa ta «soră malefică» e
doar nălucirea pe care ți-ai făcut-o din câlți, adică
din păcate” (pp.256-257), spune Elenei părintele
Ignatie. Gândurile alterate nasc realitatea de „la
marginea distopiei”; gândurile, care sunt tacurile
diavolilor, care acoperă conștiința.
În fond, nu personajele din subteranele uma-
nității, nu faptele atroce, nu arhitectura atipică a
romanului fac din Salamandre un text important,
ci modalitatea în care conștiința in absentia re-
clamă lectura, chiar relectura. Această conștiință
redată cu instrumentarul complex al unui autor
postmodern care se pliază pe fragmentele de rea-
litate imediată și pe faptele distincte dând seama
de fragmentarea socială cu potențialul recompu-
nerii din fragmente textuale este cea care îngaimă,
în vacarmul știrilor, despre parazitarea reflectării
morale de gânduri și opinii. Liviu G. Stan nu-
mește fericit această fragmentare și ascundere a
conștiinței în spatele unei realități autodistructi-
ve „bunkerizarea spațiului privat”2 și o redă ca și
când o alteritate textuală ar putea oricând inter-
fera cu originalul. Caz tipic de himerism textual.
Note
1	Liviu G. Stan. (2021). Salamandre. Prefață de Mihai
Ene. București: Editura Litera. Biblioteca de proză con-
temporană. 268p.
2	Nadine Vlădescu. (2021). Liviu G. Stan, autorul
romanului Salamandre, în dialog cu Nadine Vlădescu.
Festivalul Internațional de Carte Litera. 43:59. URL:
https://www.youtube.com/watch?v=lHXBaM1djkQ.
28 iulie -1 august.
■
Peixoto vs Saramago
vs Peixoto
■ Ștefan Manasia
n colecția Anansi contemporan de la
Pandora M apare, în 2020, Autobiografia lui
Jose Lms Peixoto, în traducerea din portu-
gheză a Siminei Popa: subtilă, exactă, rafinată.
Cronicarului îi vine în minte singurul roman al
lusitanului pe care l-a mai citit și se întreabă dacă
traducătoarea actuală nu îmbogățește stilistic, nu
limpezește opera scrisă cam... grunge sau chiar
punk.
Nu vă lăsați înșelați de titlu, Autobiografia e, de
fapt, o autoficțiune bicefală: în romanul starului
literar lusitan, Jose Lms Peixoto (aka personajul
principal, se face că) lucrează la o biografie ro-
manțată a mentorului lui, Jose Saramago - tra-
valiu imposibil. Peixoto postadolescent își recen-
zează, așadar, viața, insuccesul, adicțiile (jocurile
de noroc, alcoolul, femeia tristă). Iar autorul lui
știe că indiscreția e mama succesului literar (de
la Anais Nin la Philip Roth). Că investigația zo-
nelor sordide, obscure e în sine aproape artă - ca
în cinematograful lui Joâo Cesar Monteiro. De
fapt, construind baroc & filigranat, într-o frază
poetică & complexă, Jose Lms Peixoto ar vrea să
surprindă totul: lumina, emoția, aerul, mișcările
vegetale/animale sau ale autovehiculelor/avioa-
nelor etc. E obsedat de totalitatea evanescentă,
de realul care îți scapă printre degete. Se pricepe
să facă o tragedie din clipa cea repede, pe urmele
cîntăreților de fado ori în siajul clasicilor Pessoa
& Saramago (căci marelui poet modern îi în-
chină Saramago însuși capodopera sa absolută,
Anul morții lui Ricardo Reis). Așa că romanul
junelui devine un simbiot autoficțional: se încar-
că greu cu datele scriiturii & biografiei austere a
lui Saramago, reface mize literare, politice, exis-
tențiale (chiar conjugale), mărturisește o anume
dificultate (citește angoasă) de a plonja în splen-
didele erecții romanești numite: Istoria asediului
Lisabonei, Memorialul mănăstirii, Anul morții lui
Ricardo Reis sau, debutul din 1947, Tărîmul păca-
tului. Rătăcește ca un Stephen Dedalus postpunk
printr-o Lisabona dărăpănată, suprapopulată de
foștii sclavi și de stăpînii lor din fostele colonii lu-
sitane. Așa încît: „Jose se simțea singur într-un fel
de nebunie sau de ciclon.” (p.208)
Peixoto mapează, admirabil, eșecul din Goa
și Mozambic, din Guinea, din Angola și insulele
Capului Verde. Se pierde și totodată se simte bine
printre estropiați, se îndrăgostește - cam fad, ca-
ricatural - de capverdiana Lidia. Distruge tot ce
atinge, alcoolic și cartofor. Aproape că ratează
întîlnirea - care-i va schimba, dacă nu chiar sal-
va viața - cu Jose Saramago. Are psihologia unui
damnat, a unui mic defetist literar: „În fața acestui
ciclu de amintiri înlănțuite, asemănătoare unor
irealități dureroase, enigme sau coșmaruri, Jose se
apăra cu un răspuns unic. Găsea scăpare în vestea
pe care avea să i-o dea lui Saramago,, o să-l anunțe
că va abandona biografia, textul ficțional cu carac-
ter biografic. Se entuziasma imaginîndu-și mo-
mentul în care o să-i povestească, îl reformula în
minte de nenumărate ori, schița în gînd reacția lui
Saramago, decepționat, dar fără să se poată împo-
trivi ireversibilității cuvintelor deja spuse.” (p.177)
Mircea Struțeanu	Alun (județul Hunedoara)
Îmi place autoironia, poza decăzută a perso-
najului Peixoto. Îmi plac firele sucite ale acestei
narațiuni care aduce laolaltă personaje din Borges
(Bartolomeu), din Thomas Bernhard (Fritz și
mama lui Fritz și tatăl lui Fritz), din Saramago
(Lidia, mama lui Peixoto), dezvoltînd istorii fabu-
loase care traversează în ritm accelerat Portugalia
postcolonială. Proza din Autobiografia, de ase-
menea, e un tango precis între stilul Saramago și
stilul Peixoto, între clasicismul și pudoarea bă-
trînului comunist și infatuarea și lipsa de control
a tînărului romancier contemporan - care a fost
distins, în cele din urmă, cu prestigiosul premiu
Saramago, ceea ce l-a propulsat în zona traduce-
rilor și a succesului editorial. Nu-mi plac tatua-
jele lui Peixoto, prezența inflaționară pe rețelele
sociale, faptul că e sclavul unei formule literare de
succes. I-am citit, în română, Cimitirul de piane
și, acum, Autobiografia, care, pe lîngă punctele
tari enumerate mai sus, au zone (destule) lipsite
de imaginație, de prospețime, redundante sau de
un experimentalism searbăd, adolescentin. Poate
tocmai de asta admiră Jose Lms Peixoto rigoarea,
echilibrul, sofisticăria care nu epatează din opera
lui Jose Saramago; poate de asta invidiază calmul,
sintonia erotică din a treia căsnicie a premiatului
Nobel, cu jurnalista spaniolă Pilar del Rio.
În Autobiografia sînt citate abundent convin-
geri și definiții și mici pledoarii relevante pentru
gîndirea filozofico-narativă a lui Saramago, de
obicei la începutul capitolelor; ce scrie ulterior
Peixoto e rezonanța acestor fascicule, efortul său
de a agrega o formulă narativă proprie. Chiar dacă
nu-i iese pînă la capăt, meciul cu sine însuși capă-
tă o frumusețe indiscutabilă. Merită să-l citiți!
■
21
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
poezia
■ Ana-Maria Murariu
Ana-Maria Murariu s-a născut în 2002 în
Fălticeni, Suceava. În prezent este studentă în anul
II la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași. Începând din 2018 a obținut
mai multe premii literare. Acestora li se adaugă și
Premiul revistei „Tribuna” la cea de a 53-a ediție
a Festivalului-Concurs de Poezie „Nicolae Labiș”,
care a avut loc la începutul lunii octombrie a acestui
an la Suceava și Mălini.
Nicăieri nu-i ca acasă
Acasă e acolo unde oamenii duhnesc a băutură
unde inimile sunt fripte pe grătar
mâncate cu muștar și poate o salată de
sentimente
rețeta e simplă
tai iubirea mărunt
dacă vrei pui și puțină durere în loc de ceapă
torni un pic de sânge și gata
Acasă e acolo unde perdelele stau aruncate într-
un colț
unde întunericul pătrunde prin ferestre
numai când trece vreo mașină pereții sunt
luminați
numai când scâncește alcoolul în oameni se mai
rupe liniștea
în rest bezna inundă totul
numai candela pâlpâie în nopțile cu furtună
și podeaua scârțâie sub genunchii unei fete ce se
roagă
Acasă e acolo unde sfinții din icoane închid ochii
ca să nu vadă durerea fabricată de un tată care a
divorțat de Dumnezeu
plătește pensia alimentară foarte rar
o sticlă de bere dată de sufletul nu știu cărui
mort
un corn la doi lei dat cu ciudă unui copil
și din când în când o lumânare aprinsă la cimitir
în rest trăiește alături de sticle
dansează cu ele
doarme cu ele
dar va veni ziua când sticlele o să-l omoare
și nu-i va plânge nimeni la mormânt
Acasă e acolo unde nu e acasă
unde băutura ține de mâncare deseori
și unde un suflet se chinuie să evadeze din
maldărul de cadavre
unde a fost îngropat cu ani în urmă
a fost dat dispărut
nu l-a mai căutat nimeni
și când o să evadeze
nu o să-l mai recunoască nimeni
nici măcar Dumnezeu
**
am început să fug de tatăl meu
mă ascund sub coperțile cărților
sub coaja lemnelor
sub vișinii bolnavi din grădină
dar mereu mă găsește
nu lovește
nu mereu
dar cuvintele dor mai tare decât orice rană
cuvintele nu se cicatrizează
nu
ele sângerează până când inima o să poată merge
mai departe
și știm cu toții că inimile șchioape merg greu mai
departe
am început să plâng mai mult decât înainte
de parcă odată cu frica crește și volumul de
lacrimi
azi un litru
mâine doi
până când borcanele nu or să fie de ajuns
compot de lacrimi cu cincizeci de bani borcanul
dar cine vrea să cumpere lacrimi?
nimeni
poate doar vreo mamă care nu mai poate plânge
și vrea să-și amintească gustul lor
am început să dorm cu inima deschisă
în fiecare noapte pătrund în ea umbre
nu e ca și cum inima mea e vreun bar deschis
non stop
dar dacă aș închide-o
m-ar ucide amintirile ce s-au ascuns în ea
ziua în care iubirea a devenit doar un balon
odată spart nu mai poate fi umflat nici cârpit
ziua în care mâinile s-au desprins
s-au luptat
ca în final să câștige cel mai puternic
ura
am început să trăiesc din moarte
în fiecare duminică merg și le citesc morților
le scriu morților
aștept semne de la ei
tot ce primesc în schimb sunt vântul
un păianjen umblând pe caietul meu
și vaietele unei fetițe după fratele care a fugit în
lume cu cancerul
am început și am început
dar n-am terminat nimic
nici măcar cărțile nu le-am terminat de citit
pentru că odată cu finalul lor începe durerea mea
**
suferința nu are margini
are o ușă pe care scrie intrare
și până să-ți dai seama că nu e nicio ușă pe care
scrie ieșire
e prea târziu
deja îți târșâi picioarele prin noroi
deja simți cum groapa din fața ta nu e ultima în
care o să cazi
deja simți cum speranța se ofilește
cu zdrențele atârnând de trup întinzi mâinile
după un colț de pâine uscată
o ascunzi în mânecă pentru mai târziu
așa e și cu fericirea
o iei în mâini dar o ascunzi
niciodată nu se știe când te va zdrobi un bolovan
de suferință
cu gândurile atârnând de ultimele fire de păr
strigi după omul din fața ta
îi spui să se grăbească să nu cumva să întârzie la
apel
tot ce primești în schimb e o piedică
noroiul îți acoperă fața și hainele
nu e de ajuns că ești un număr
acum ești și bătaia de joc a noroiului
întârzii la apel
tot ce primești ca răsplată sunt niște bice
cina o să fie o foame fierbinte cu aromă de
scorțișoară
iar somnul o partidă de viol cu unul din ofițeri
suferința nu are margini
mai ales atunci când ești doar un număr
când libertatea ți-e ucisă de dorința de a
supraviețui
când știi că în cincisprezece ani te vei lupta cu
gândul de a muri sau cu gândul de a trăi pentru
o nouă viață
dar noua viață nu mai vine
e luată și închisă într-un sac
și trupul ți-e aruncat în pustietate
suferința nu are margini
are doar o ușă pe care se intră
și de pe care nu se mai poate ieși
Cilka
sunt femeie
mi s-a spus că la apusul soarelui voi deveni o
jucărie
frigul pătrunde în cameră odată cu izul de vodcă
unde mi-e femeia ?
nimeni nu știe
nici măcar femeia nu știe unde e
dacă e aici sau acolo
dacă e în trecut ori viitor
tot ce știe e că trebuie să supraviețuiască
dar oare chiar merită?
sunt femeie
mi s-a spus să lucrez într-un spital
dar ce vor spune ceilalți?
voi primi puțină căldură dar merită să primesc
căldură când alții mor de frig
înfășurați în niște pături ponosite?
merită să ajut oamenii bolnavi ?
mai bine i-aș lăsa să moară
să se desprindă de gulag
de suferință
de muncă
sunt femeie
am salvat mâna unei fete de la moarte
dar n-am putut să o salvez de un bărbat
o țin de mână
ea suspină
dar eu nu simt nimic
stau tăcută și aștept zorii zilei
aștept o nouă zi de cărat cărbuni de pus în sobă
o nouă zi de înfruntat frigul de afară
sunt femeie
dar nu merit încă o pedeapsă
precum în cer așa și pe pământ
asta spun mulți
precum în lagăr așa și în cer
asta spun eu
sunt femeie
dar uneori mi-aș fi dorit să fiu bărbat
■
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
27
juridic
Îmbogățirea fără justă
cauză
■ Ioana Maria Mureșan
Să presupunem că la data de 01.02.2020 Primus,
vrând să ramburseze împrumutul acordat
de Secundus, efectuează plata prin transfer
bancar, însă din eroare transferă suma în contul lui
Tertius.
Această situație de fapt ar putea fi ușor trecută în
categoria micilor incidente cauzate de neatenție sau
grabă, dacă Tertius aflând despre incident are resti-
tui de bunăvoie suma în contul lui Primus.
Dacă însă, Tertius, bucurându-se de sporul pa-
trimonial obținut, refuză să restituie suma, se im-
pune ca Primus să găsească un temei juridic care să
îl susțină în demersul său privind înapoierea plății
efectuate.
Regulile de echitate și principiile morale dictează
ca Tertius să restituie suma, fiind injust ca acesta să
se bucure de ceva ce nu i se cuvine, căci suum cuique
tribuere, impune ca nimeni să nu se îmbogățească
pe spezele altuia1.
Acțiunea intentată de Primus nu poate fi înte-
meiată cu succes pe regulile răspunderii contractu-
ale, lipsind temeiul acestei răspunderi: un contract
valabil încheiat între acesta și Tertius. În lipsa unui
act juridic, Tertius nu și-a asumat în mod voluntar
obligația de a înapoia suma remisă, astfel, el nu poa-
te fi obligat la executarea acestei obligații. O cererea
astfel întemeiată ar fi fost primită cu succes dacă
transferul bancar ar fi fost precedat, chiar și în lip-
sa unui act scris, de solicitarea lui Tertius, situație în
care între părți ar fi fost încheiat în mod valabil un
contract de împrumut, cupola sub care s-a efectuat
remiterea sumei de bani și care ar genera obligația
de restituire2.
De asemenea, Primus nu se poate sprijini nici pe
regulile răspunderii delictuale, căci fapta lui Tertius
nu întrunește caracterele faptei ilicite, condiție a răs-
punderii delictuale. Acesta din urmă nu a apelat la
manopere frauduloase sau dolosive pentru a-l de-
termina pe Primus să efectueze transferul bancar,
iar refuzul de a da înapoia banii primiți, deși are ca-
racter imoral, nu are caracter ilicit.
Trecând în sfera faptelor licite, observăm că nu
sunt aplicabile nici regulile plății nedatorate, deoare-
ce Primus nu a plătit având credința greșită că avea
o datorie față de Tertius, chiar dacă plata are carac-
ter nedatorat, aceasta nu a fost făcută cu intenția de
a stinge o datorie față de Tertius, banii ajungând la
acesta din urmă din cauza unei erori materiale.
Temeiul juridic la care poate recurge Primus este
îmbogățirea fără justă cauză, fapt licit extracontrac-
tual, izvor distinct de obligații, reglementată, cu titlu
general de art. 1.345 - 1.348 Cod civil. Potrivit aces-
tor reguli cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit
fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la
restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de
cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita
propriei sale îmbogățiri.
Condițiile care se impun a fi întrunite pentru ca
Tertius să fie obligat la restituire pot fi sintetizate
după cum urmează: să existe o îmbogățire, neimpu-
tabilă îmbogățitului și lipsită de just temei, însărăci-
rea celui care cere restituirea, denumit însărăcit, si
relația corelativă, legătura, dintre cele două fluctuații
patrimoniale.
Îmbogățirea este înțeleasă ca un avantaj evaluabil
în bani obținut de îmbogățit3. Condiția este întruni-
tă în cazul unei creșteri patrimoniale, cum este cazul
în exemplul dat, patrimoniul lui Tertius fiind mă-
rit cu valoarea sumei de bani remise de Primus, în
cazul menținerii activului patrimonial, de exemplu
prestarea, cu titlu gratuit a unui serviciu în folosul
îmbogățitului, pe care acesta ar fi fost nevoit să îl plă-
tească, precum și în cazul diminuării pasivului, de
exemplu plata unei datorii a îmbogățitului4.
Îmbogățirea trebuie să fie fără justă cauză, lipsită
de temei juridic. Această condiție presupune ca exe-
cutarea obligației să nu fie datorată în temeiul unui
act juridic, răspunderii delictuale sau unui alt fapt
juridic licit. Astfel, această condiție nu va fi întrunită
când între părți există un contract, iar o parte este
obligată la plata prețului sau în cazul în care o per-
soană este obligată să repare prejudiciul cauzat unei
alteia, precum nici în cazul în care o persoană este
obligată să restituie ceea ce a primit în temeiul plății
nedatorate.
Noțiunea de cauză trebuie înțeleasă ca temei, fapt
generator al executării obligației a cărei restituire, în
natură sau prin echivalent este cerută. De exemplu,
plata prețului are justă cauză în contractul de vânza-
re, precum plata chiriei în contractul de donație, în
schimb remiterea din eroare a unei sume de bani în
contul unei alte persoane nu are o astfel de justificare
juridică.
Justa cauză, condiție a îmbogățirii, este diferită
de cauza actului juridic. Prin aceasta din urmă în-
țelegând-se scopul final al încheierii actului juridic
și nu temeiul juridic al acestuia. Astfel, un vânzător
înstrăinează bunul pentru a obține prețul, aceasta fi-
ind cauza actului juridic, iar obligația sa de a preda
bunul, respectiv obligația cumpărătorului de a plăti
prețului își au temeiul juridic (justa cauză) în con-
tractul de vânzare.
Codul civil enumeră trei ipoteze în care îmbo-
gățirea este justificată: când rezultă din executarea
unei obligații valabile; din neexercitarea de către cel
păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; din-
tr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său
personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu
intenția de a gratifica5.
Primul caz, executarea unei obligații valabile este
cât se poate de elocvent: o parte care și-a asumat în
mod voluntar o obligație printr-un act juridic sau
care a fost obligată să execute o anumită obligație în
temeiul răspunderii delictuale sau al unui fapt licit
nu poate cere restituirea prestației. De exemplu un
locatar nu poate cere înapoierea chiriei pe motiv că
a plătit o sumă mult mai mare decât prețul pieței.
Nu va putea obține restituirea pe temeiul acestei
instituții nici cel care nu a exercitat un drept contra
celui îmbogățit. De exemplu, un vânzător neglijent
care a lăsat să se împlinească termenul de prescrip-
ție și nu a solicitat cumpărătorului plata prețului, nu
mai poate apela la concursul forței coercitive a sta-
tului pentru a obliga cumpărătorul la plată în baza
unei acțiuni întemeiate pe contractul de vânzare, de-
oarece prin trecerea unui anumit interval de timp,
Mircea Struțeanu
Cătun Izvor (județul Argeș)
prin efectul prescripției dreptul acestuia a devenit
lipsit de sancțiune juridică. De asemenea el nu se va
putea întemeia nici pe regulile îmbogățirii fără justă
cauză, deoarece nu este întrunită condiția ca îmbo-
gățirea să fie nejustificată.
Desigur, dacă însărăcitul a acționat cu intenția de
a gratifica o anumită persoană, nu se poate întemeia
pe îmbogățirea fără justă cauză pentru a obține îna-
poierea bunului.
În același sens, o persoană care face lucrări de
prelungire a rețelei electrice până la propriul teren,
facilitând branșarea la aceasta a imobilului apar-
ținând unor vecini6, nu va putea solicita obligarea
acestora din urmă la plata proporțională a cheltuie-
lilor, chiar dacă patrimoniul acestora din urmă a fost
salvat de o pierdere.
Se mai impune ca îmbogățirea să nu fie imputabi-
lă îmbogățitului, respectiv avantajul patrimonial să
nu fie obținut ca urmare a unor acte sau fapt juridice
făcute cu rea - credință de acesta. În cazul în care
se dovedește reaua - credință a îmbogățitului sunt
aplicabile regulile răspunderii civile.
Dar ce se întâmplă când îmbogățirea este impu-
tabilă persoanei care a suferit pierderea? Cum este
cazul în exemplul dat, în care plata a fost înregis-
trată într-un alt cont, din eroarea însărăcitului care
a introdus un număr de cont greșit. Răspunsul la
întrebare diferă în funcție de gradele culpei, dacă
însărăcitul se face vinovat de dol sau culpă gravă,
acțiunea sa nu se va bucura de succes. În schimb,
dacă în sarcina însărăcitului se poate reține doar o
culpă ușoară, acțiunea acestuia va fi admisă, putând
obține restituirea plății.
Astfel, în exemplul dat, Primus se face vinovat
de o simplă imprudență, vinovăția acestuia nefiind
un impediment în calea obținerii înapoierii plății.
În schimb, dacă se dovedește că acesta a acționat
cu intenția de a întârzia plata datorată lui Secundus,
având în acest sens o înțelegere cu Tertius, atunci nu
va putea obține restituirea.
Îmbogățirea unei persoane trebuie să fie dubla-
tă de însărăcirea alteia, căci plata nedatorată vine
să corecteze tocmai această discrepanță între patri-
moniile a două persoane produse fără just temei.
Însărăcirea înseamnă opusul îmbogățirii, respectiv
diminuarea cu o anumită valoare a patrimoniului.
În exemplul dat, patrimoniul lui Primus s-a diminu-
at cu suma de bani transferată din eroare în contul
lui Tertius.
În contextul economic actual, îmbogățiri și însă-
răcit se produc aproape constant, în fiecare moment
putând fi identificată o persoană care pierde ceva
și una care dobândește ceva. Însă simpla pierdere a
unei valori, dublată de faptul că altcineva a înregis-
trat un câștig nu este în măsură să justifice împărți-
rea acestui câștig, căci se mai impune ca îmbogățirea
și însărăcirea să fie corelative, respectiv să aibă o ca-
uză comună7.
În exemplul dat, conexitatea este una directă, atât
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
crochiuri
îmbogățirea lui Tertius cât și însărăcirea lui Primus
au la bază fapta acestuia din urmă de a indica un
număr de cont greșit.
Există însă și situații în care legătura este una in-
directă, practica judiciară a statuat că există o îmbo-
gățire indirectă atunci când patrimoniul unui minor
a sporit prin activitatea ilicită extracontractuală a
părintelui său care i-a transmis prin moștenire un
bun pe care l-a sustras din patrimoniul unei alte per-
soane8.
Îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidi-
ar, ceea ce înseamnă că o cerere de chemare în jude-
cată având acest temei va fi admisă doar în ipoteza
în care reclamantul nu are niciun alt mijloc juridic
care să îl ajute în demersul său de a obține restitui-
rea. Testul subsidiarității este cea mai severă condiție
care se impune a fi întrunită, îmbogățirea fără justă
cauză apărând ca o soluție de ultim resort.
Odată constatată întrunirea condițiilor, acțiunea
va fi admisă, îmbogățitul fiind obligat la restituire.
Însă, obligația de restituire este limitată de pierderea
patrimonială suferită de păgubit și câștigul realizat
de cel obligat la restituire. Îmbogățirea și însărăcirea
nu sunt doar condițiile pentru actio de im rem ver-
so9 ci și măsura și limita acesteia.
Dacă prin întârzierea plății, Primus a fost obligat
să plătească lui Secundus, adevăratul creditor, do-
bânzi mult mai mari, nu va putea cere obligarea lui
Tertius la plata acestora, căci acesta din urmă este ți-
nut să restituie doar în lipita propriei sale îmbogățiri.
În același sens, dacă Tertius a plasat banii remiși
din greșeală de Primus într-un fond de investiții,
obținând profit, acesta nu va fi obligat să restituie și
profitul astfel obținut, ci doar suma efectiv remisă de
Primus, acesta fiind valoarea cu care a fost diminu-
at patrimoniul acestuia. Astfel, chiar dacă și profitul
a fost obținut într-o manieră departe de principiile
morale, va fi păstrat de Tertius.
Note
1	Paul Vasilescu, Drept civil. Obligațiile. Ediția a 2-a
revizuită. Editura Hamangiu. București, 2017, p.233
2	A se vedea în acest sens, TERZEA Viorel, Transfer
al unei sume de bani prin mijloace electronice.
Admisibilitatea unei acțiuni în restituire întemeiate pe
îmbogățirea fără justă cauză. Revista Dreptul nr. 5 din
2021. Disponibil pe www.sintact.ro
3	Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu.
Curs de drept civil. Obligațiile. Editura Universul
Juridic. București, 2015, p. 293.
4	ibidem
5	Art. 1346 Cod civil
6	Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu.
Curs de drept civil. Obligațiile. Editura Universul
Juridic. București, 2015, p. 295.
7	Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu.
Curs de drept civil. Obligațiile. Editura Universul
Juridic. București, 2015, p. 294.
8	T.S., col. civ., dec. Nr. 345 din 19 martie 1958, în
C.D. 1958, p.199, citată în Liviu Pop, Ionuț-Florin
Popa, Stelian Ioan Vidu. Curs de drept civil. Obligațiile.
Editura Universul Juridic. București, 2015, p. 293.
9	Denumirea din dreptul roman a acțiunii în justiție
împotriva îmbogățitului, prin care acestea din urmă să
fie obligat la restituire.
■
Hoardele
■ Cristina Struțeanu
Mircea Struțeanu
Sopotu Nou (județul Caraș-Severin)
Năucitor de frumoasă și fără leac”...
„Năucitor de frumoasă și fără leac”...,
îmi repetam întruna. Dondăneam în
șoaptă. Cred că de Rusia era vorba și de Esenin.
M-am trezit că șopocăi vorbele, pe neștiute. Habar
n-aveam de ce fredonam asta fără oprire. Pur și
simplu, așa îmi venea. Pe negândite. Simțeam lim-
pede că a pierit vremea lui Hopa Mitică, că nimic,
după ce cade, nu se mai ridică. Că lumea toată era
acum fără leac? Răsturnată cu susu-n jos?
În căscioară, risipite pe masă și prăfuite, niște
fotografii din Veneția, peste care - culmea - dădu-
se iarna, și „Il Giornale italiano” anunța că lagu-
na și canalele au înghețat pentru prima oară. Mă
rog, jurnaliștii de pretutindeni sunt aidoma. Mă
îndoiam de acel „prima oară”, dar mă turtise ide-
ea că „s-a produs un efect de refracție a luminii”.
Fiindcă gheața venețiană era bizar de strălucitoa-
re și albastră. Ca un murano? M-am trezit că mă
simțeam vinovată, eu, cu tâmpita mea de expune-
re pentru Lăptărița. Să spun că mi-era dor de ea?
Nu spun, se simțea prin pereți. Și apoi, m-am pus
să recit în surdină: „S-a stins viața falnicei Veneții/
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,/ pe scări
de marmură, prin vechi portaluri,/ pătrunde luna
înălbind pereții...” Da, fetiță-Lăptăriță, ce imagi-
ne! Ăsta-i viitorul ce ne așteaptă pe toți. Cât de
bine l-a simțit poetul, vezi?
Clar, mi-ar fi fost drag s-o țin pe Fetiță pe ge-
nunchi, să-i pieptăn părul îndelung și să i-l îm-
pletesc în codițe. S-o sărut pe degețele ei ca niște
bețigașe sau pe vârful năsucului și să râdem îm-
preună. I-aș mai spune povești și poezii, iar ea...
, ah, nu, de preziceri mă voi feri, nimic nu voi
mai întreba. Că era clarvăzătoare mă interzicea.
Șămănița! Cât de mult o fi crescut oare?
Încet, încet, am început să pun cap la cap unele
șoapte și ziceri și am tresărit. Fetița apăruse aici
cu Cipriana. Să fi fost adevărat zvonul cum c-ar
fi fost... surori?! C-o chema tot Cipriana de fapt?
Așa cică se întâmplă cu tații băuți. Declară no-
ului copil un nume deja pus altuia... Ciprișoara,
Ciprinela, Cipriana cea mică, Cipri, Ciprinipri.
Se mai zicea că, în copilărie, cea mare fusese
pricina accidentului! Ceasul cu cuc o atrăgea și
pe ea de mult. Praful s-a ales, surceluțe. Sub șifo-
nierul pricinos, care zobise fetița. Iar mama lor a
murit de supărare?! Se mai spunea că cea mare o
ducea după ea oriunde pe cea mică. Și, când s-a
măritat, a luat-o să-i crească ploduțul. Ce poves-
te, din poveste în poveste! Nu le dădusem crezare.
Dar...
Afară, nu prea mai ieșeam de lung timp. Mai
ales seara, să mi-l pândesc pe Orion, cu Betelgeuse
a lui, giganta stea alpha, pe care o iubeam, o do-
ream, o visam. Și aflasem că va exploda. Era deja
mult mai roșie. Va fi o supernovă nemaipomenită,
curând. Peste o mie de ani. Va rămâne în urma ei
apoi o stea neutrinică sau, poate, o gaură neagră...
Numai că axa ei de rotație nu e orientată spre pă-
mânt și fluviul de raze gamma nu ne va face rău,
nu ne va afecta. Voiam să -i dau liniște micuței
Lăptărițe, c-o fi auzit și ea de razele gamma, și...
Mai bine-i vorbeam despre steluțele moțate din
mijlocul Orionului, cele cărora oamenii le spu-
neau Cei trei crai sau Trisfetitele, nume pe care-l
poartă și o mare biserică a Moldaviei, în cinstea
celor trei ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan. Mai era și
o nebula, o nebuloasă de reflexie, dar în totului tot
constelația îmi părea un mare zmeu de hârtie, tra-
pezoidal, pe care orice copil, de oriunde, ar fi feri-
cit să i-l înalțe vântul nopții. Sigur că și Lăptărița
mea, că a mea o simțeam. Cipriana Mică nu-mi
venea deloc să-i spun, nu. Sau nu încă.
Dar Orion - continuam eu, ca și când micuța
m-ar fi ascultat - a fascinat pe mulți, mulți. „Rege
al constelațiilor din Septentrion,/ Mereu lune-
când peste lumi înghețate,/ Așa străbate noaptea
Marele Orion,/ Corabie legănată de Eternitate,” i
se închina un poet... Tare aș fi vrut să-i recit Fetiței
șamancă. „Nici o corabie nu s-a întors vreodată,/
Din Mările Sudului sau de la Capricorn,/ Atât de
pură și elegantă fregată/ Cum se întoarce toamna
Orion.” Unde era Lăptărița însă, ca să-i pot vorbi
despre astă „corabie de lumini și înaltele-i catarge
O
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
o
cu vârfuri de platină”? Nu știam. Oare a fost ade-
vărată toată acea întâmplare cu ea? Nu cumva, de
la o vreme, o țineam în vise peste vise?...
Eram captivă în căscioară, de nu mai ieșeam?
Nici vorbă. Numai că afară, pe poteci, mișunau
oameni mascați. Din ce în ce mai mulți. Și, fireș-
te, m-am retras. Întâi câte unul, doi. Apoi câte un
grup și iar apoi altul. Ca un carnaval cu măștile
pe gură, nu peste ochi. O Veneție pocită... Nu știu
dacă mă temeam, dar de ferit, mă feream. Mi-am
amintit de puseul meu de frică. Acela de mai de-
mult. Intrase pe sub ușă. Îl respirasem. I-am sim-
țit mirosul.
M-am hotărât năvalnic să urc în munte. După
cimbrișor, anghinare și obligeană, coada calului și
revent, sclipeți și șofran, pojarniță și odolean, mai
ales după rizom de gențiane. Să rup cu lumea asta.
Mi-am luat traista pentru flori și am pornit în
sus.
Pe nesimțite, cei rămași în urma mea s-au rân-
duit într-un fel de șiruri. Oamenii mergători. Și
nu se mai opreau. Ceva îi alungase de la șes și din
orașe. Mai mult tăcuți, cu botnițele lor, urcau și
urcau. Simțeai cum gâfâie. Bineînțeles că nu se ve-
dea asta, dar o simțeai. Ca pe pielea ta. Mă între-
bam pe unde coboară apoi, că pe aici nu se întorc,
nu i-am mai văzut la înapoiere. Nu cumva nu mai
coboară? Nu se răsucesc iar spre văi? Nu se poate.
Poate vin jos doar când e ceață, de nu i-am zărit.
De fapt, unde se duc? Că doar nu trec vârful pe
partea cealaltă.
Ca un amuzament strâmb, mi-am imaginat că
intră în avenul de sus, din munte, al cărui afund
nu-l putusem zări vreodată. Și? Și unde merg,
doar nu-s acolo, sub creastă, tuneluri. Căi miste-
rioase, ce ar putea duce spre Agartha, orașul sub-
teran. Din lumea aia de sub pământ, unde se zice
că s-au refugiat atlanții și lemurienii, când s-au
pus să se distrugă unii pe alții. De acolo ar țâșni și
ar pluti peste noi farfuriile lor zburătoare. Povești
stranii, cu aer de... actual în acest moment. La nai-
ba! Poate, totuși, sunt. Tunelurile.
Fantome cu aer de recluziune. Asta erau. Le
zisesem hoarde, dar greșeam. Erau cohorte. Nu
năvăleau, nu cotropeau, nu prădau, nu pustiau,
ci înaintau metodic. Ram-ram-ram. Ca furni-
cile roșii. Oameni-furnici conduși de supușenie
și de frică. De frica aia pe care o pipăisem și eu.
Noaptea și Orionul m-au izbăvit atunci. Pare
Mircea Struțeanu	Tichilești (județul Tulcea)
ciudată metoda, dar a funcționat de nu se poate.
Am s-o recomand.
Gândul spre Cosmos e salvator, chit că el, uni-
versul, de fapt, e total indiferent și rece. Afurisit
de rece, chiar înghețat. Și bântuit de radiații no-
cive. Cum dar îmi dădea mie pace?! Fiindcă, da,
îmi dădea. Poate tocmai acea indiferență mă echi-
libra pe mine cu mine. Nu știu. Sau, mai curând,
nemărginirea. Am vegheat să nu-mi revină frica.
Veghez și acum. Asta fac.
Pentrucă, deodată, noi toți, fără s-o știm, dar
cu aprobarea noastră, păream închiși în propriul
corp. Și ostili celorlalți. Unii altora. Între oamenii
din șirurile umblătoare se păstra, clar, o anume
distanță. Plus că erau cârduri cu botnițe albastre și
altele cu verzi. Și destui cu măști negre. Am bănu-
it că-i deosebea vaccinarea. Unii o făcuseră, alții,
nu. Eram înfricoșată.
Fugeau de virus, nu-l pricepeau, n-aveau expli-
cații clare, ce și cum, poate și cine e în spate, dar
ceea ce le scăpa de fapt era sensul vieții lor. Asta le
scăpa... Ceva îi smintea. Condiția umană începea
să fie post-umană. Lucruri de acest fel afirmau
acum niște filosofi francezi. Poate și alții. Cred că
nu prea mai înțelegeam nici eu nimic.
Am băgat de seamă, într-o zi, deunăzi, înainte
să ies din casă, că ceva s-a schimbat. Ușoara de-
vălmășie s-a organizat, s-a cristalizat, a dispărut
orice urmă de posibilă întâmplare. Totul mergea
ceas. La deal, la deal. Și, cu adevărat pe deal, se
zărea o superbă siluetă de femeie în negru, cu aer
de conducător. Ferm. Cipriana!
Cipriana!
Cu costum suplu de călărie, cizme moi, și o
cravașă nervoasă în mână. Total schimbată? Și
da și nu. Era ființă cravașa ei, așa părea. Zvâcnea
singură, plesnea peste carâmbi, în ritmul pașilor
celor ce înaintau. Ram-ram-ram... Uneori indica
ușor să se mărească... distanțarea între nevoitorii
cu urcușul. Erau departajați, așa părea, și după ge-
nul de vaccin făcut. Că, bineînțeles, erau de mai
multe feluri vaccinurile.
Doar își îndrepta vârful nuiaua, arăta neregu-
la, și lucrul se făptuia. Încremenisem și respiram
prost. Până la gâtuire, la sincopă. Mă gândeam că
bolile sociale au tot cauze spirituale, ca cele per-
sonale. Ce fior!
Din fericire, după apnee, mă trezeam și mă
luminam ușor. Vis, fusese doar vis! Însă, ce vis!
Rămâneam înăuntru totuși, deși realizasem c-a
fost numai viziune halucinantă. Nu putea fi ade-
vărat.
În jurul căscioarei mele, se ridicaseră de la o
vreme vile și vilișoare, case de vacanță, că era din
ce în ce mai bătută-n cuie mutarea aici. Oamenii
părăseau orașele și-și cumpărau parcele de pajiș-
te. Se bocănea, se înjura, se prăbușeau cu huiet
materiale, cherestea - bietele păduri -, veneau și
plecau cifaroame pentru turnat ciment. Unde să
te mai fi retras?
De pe munte, de sus, am zărit-o însă pe Verra,
cu o mulțime de câini în lesă. Erau ațintiți spre
ceva ce nu pricepeam. Încordați. Fata părea să fie
în serviciile Ciprianei. O străjuia? Câinii se răsfi-
rau în jurul finlandezei celei dârze, de arăta ca o
fantastică, ciudată caracatiță. Rămâneai cu suflul
în gât. Neapărat, locul trebuia ocolit.
Pe un deal se afla și popa scrutând cu un bi-
noclu zările. De neînțeles ce urmărea. Era atât de
concentrat...
Ba, în apropiere, răsărea și profa de mate-ro-
mână cu un catastif uriaș, în care nota, nota... Ce?
Și, Dumnezeule, Carol conducea spre vale tur-
me peste turme de capre. Se călcau aproape în
picioare, săreau unele peste altele. De behăituri
ce să mai spun! Le gonea o mare spaimă? Ce se
întâmpla? Oamenii urcau, animalele coborau.
Spectacolul mă covârșea.
Am rămas țintuită și, deodată, pe lângă ureche,
pe obraz, m-a atins o răsuflare puternică. Pielea
mi s-a încrețit. Părul dădea să se ridice. Aveam
deja simțurile la pândă și mare lucru că n-am ți-
pat. S-a prelins pe lângă mine făptura aburoasă.
Și l-am simțit... pe cerb. Cu nasul în florile culese
de mine.
M-a privit în ochi, a pufnit spre Cipriana, cea
care-l ținuse de gât atâta timp înainte, iar acum
părea s-o respingă, să nu-i mai vrea apropierea
și energia. Oare? De parcă știa că devenise toxi-
că... Și a țâșnit în pădurile nesfârșite superbul re-
ge-animal... Bănuiam că nu va mai ieși din adân-
cul lor cerbul... Sau nu acum.
Un băiețandru cam țeapăn a arătat spre mine,
cea oprită-n loc cu un buchet în mâini. Cerea în-
drumare, de fapt voia să mă încoloneze. Nici nu-l
zărisem de la început. Era aproape lipit de femeia
acerbă, de acum fără cerb. Cipriana a avut un ric-
tus și-a zis:
— Nu, pe doamna, nu, Iohan. N-o băga în-
tre noi. E recalcitrantă, nu vezi că n-are mască?
Zice că aici, la munte, nu e nevoie... Fals, fals, fals!
O cunosc binișor, de pe când o priveam pe
geam...
E diferită și indiferentă. Nouă ne pasă, ei nu.
Noi suntem gravi, ea e șugubeață. Ia lucrurile în
ușor. Mai sunt destui ca ea, dar au grijă să nu ne
iasă în cale.
Mai bine, condu-o acasă și încui-o pe dinafară.
Ăăăă..., bate-n ușă zdravăn, cât se poate de zdra-
văn, și niște scânduri. Multe. Va fi pe voia ei, ori-
cum la geamuri deja are gratii.
La revedere, Doamnă!
Cipriana s-a înclinat ironic și lucrurile chiar
au prins să se făptuiască. Acum nu mai era vis.
Iar numele băiatului m-a împietrit. Crezusem că
n-am auzit bine, însă el și-a pocnit călcâiele și-a
zis:
— „Jawohl, mein mutter-kommandant!”
Asta a fost. Atât a fost.
Bum-bum-trosc-bum-trosc...
■
30
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
însemnări din
Mancha
Nașterea eroului
■ Mircea Moț
Poveștile lui Ion Creangă nu au trecut neob-
servate de importanți critici, și când spun
aceasta mă gândesc la G. Călinescu, Vasile
Lovinescu, Cornel Regman sau Valeriu Cristea.
După G. Călinescu, povestea Dănilă Prepeleac ar
ilustra ideea că „prostul are noroc”, în timp ce al-
ții sunt de părere că textul dovedește că „numai
prostu-i priceput” (G. Muntean). O altă narațiu-
ne reține de asemenea atenția. Povestea unui om
leneș a fost luată în serios de către comentatori
dintre cei mai avizați ai creației lui Creangă și nu
numai. Îl am în vedere, după cum era de așteptat,
în primul rând pe un Vasile Lovinescu, pentru
care, într-un timp al acțiunii și al utilului, „con-
templativul apare ca un leneș și înțeleptul ca un
nebun”. În ultimă instanță, este de părere eseistul,
lenea nu este altceva decât „o boală perfect cunos-
cută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie
acută. În acest caz, nu leneșul este spânzurat, ci
contemplativul, pentru că nu-și mai are locul,
este incompatibil cu o societate în plin delir ac-
tivist”. Referindu-se, în mod indirect, la felul în
care textul a preluat inițiativa, trădând inevitabil
intenția autorului, Valeriu Cristea consideră pe
bună dreptate că autorul se înșală atunci când nu-
și dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că
face”, fiindcă el nu rămâne „un simplu ilustrator
epic al unei zicale”, câtă vreme oferă niște secvențe
anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai
mult, insistă criticul, „leneșul lui Creangă e un
personaj sartrian”, cuprins de „greață existențială
care face din refuzul masticației expresia dorinței
sale de sinucidere”. În sfârșit, pentru un C. Țoiu,
personajul povestirii lui Creangă este un stoic, în
vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof
consecvent al inacțiunii.”
Nu de aceeași atenție s-a bucurat însă un text
postum al lui Creangă, Făt-frumos, Fiul iepei.
Lectura noastră nu se concentrează asupra ori-
ginalității lui Creangă (cu siguranță însă că scri-
itorul este original în felul cum spune, în limbaj,
confirmând opinia lui B. Fondane, pentru care
Creangă este „un artist - și un artist al cuvintelor
- în același sens în care poate avea o semnificație
arta lui Mallarme“), ci asupra unor posibile sem-
nificații, pe care textul le susține la modul con-
vingător.
Să ne reamintim începutul poveștii: „Amu,
cică era odată un om, care avea o iapă. Și într-o zi
vroia omul să bage iapa în ocol, și ea nu vrea nici
în ruptul capului; și înciudându-se omul pe dânsa
începu a o bate. Atunci iapa a sărit peste gardul
de răzlogi și a fugit într-o pădure depărtată. Iapa
era a făta și, peste noapte, a fătat un băiet în loc
de mânz, care băiet s-au chemat Făt-Frumos, Fiul
Iepei. Și băiet ca acela nici că mai era altul prin
meleagurile acele: era frumos și creștea ca din
apă; cât creștea el într-o zi, altul creștea într-un
an”.
În povestea lui Ion Creangă, nașterea erou-
lui, un Făt-Frumos particularizat prin naștere,
este grăbită de violența unui individ care își bate
iapa pentru motivul că aceasta nu vrea să intre în
„ocol”, pentru că nu acceptă cu alte cuvinte spațiul
limitat, îngrădit pe care îl desemnează termenul
ocol. Animalul face acest lucru pentru faptul că
fiind a făta, nu acceptă să aducă pe lume o vietate
în recluziune. Fuga, semnificativă, o duce pe iapă
în spațiul consacrat al pădurii, labirint, deci loc al
probelor și al inițierii, al vegetalului peren, al per-
manentei regenerări, dar și îndepărtat (pădurea
este „depărtată”) de om și de lumea lui violentă.
În această pădure se consumă un gest miraculos:
prin fătarea echivalentă unei nașteri, animalul
generează umanul. În locul unui mânz, cum ar
fi fost de așteptat, vine pe lume un „băiet în loc
de mânz”, care, printr-un botez nenumit („s-au
chemat”) este hărăzit să fie eroul ce nu trebuie
să-și uite originea pur animală: „s-au chemat Făt-
Frumos, Fiul Iepei”. Calitățile acestui Făt-Frumos
sunt de găsit în general în orice basm. Năzdrăvan
(ne-zdravăn, care se abate de la un tipar) fiind, el
creștea într-o zi cât „altul creștea într-un an”. Era
frumos fără îndoială, dar cu totul altceva reține
atenția. Dacă nu este un produs al acvaticului,
dacă nu se naște așadar din apă, Făt-Frumos are
o evidentă afinitate cu acvaticul: frumosul copil
„creștea ca din apă”.
Eroul nu este supus unor probe, ci se pune pe
el însuși la încercare: „Și când a împlinit anul, so-
cotind băietul, în gândul său, că-i destul de voinic,
s-a dus prin codru și a chitit un copac care era
mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pământ,
dar n-a putut”. Explicația poate fi că el încă nu s-a
maturizat pe deplin, nu a depășit o anumită eta-
pă, nu s-a desprins definitiv de mamă. Întoarcerea
(scriitorul folosește chiar verbul „a se întoarce”)
nu este semn al unei înfrângeri, ci dovadă de în-
țelepciune. Pe de altă parte, personajul și-a încer-
cat puterile tocmai cu un element al vegetalului,
ajuns la maturitate. Personajul recurge în această
situație la laptele matern care, după cum s-a spus,
poate fi considerat nu doar o băutură a imortali-
tății, ci și una a regenerării. În treacăt fie zis, un
Gilbert Durand scria că „orice băutură fericită
e un lapte matern” (Gilbert Durand, Structurile
antropologice ale imaginarului. Introducere în ar-
hetipologia generală, București, Editura Univers,
1977, p. 320). Personajul, cum era de așteptat,
capătă putere: „Văzând el că s-a încurcat în slă-
băciune, s-a întors plin de mâhnire la mă-sa și a
rugat-o să-i mai deie încă un an de zile țâță. Mă-
sa l-a mai lăsat un an de zile să sugă, și la anul,
ducându-se băietul iar în codru la stejarul cu pri-
cina și umflându-l în brațe, l-a smuls din pământ
ca pe o burueană și l-a zvârlit într-o tihăraie ca
pe-o surcică”.
Încrezător în propriile forțe, personajul pleacă
de acasă, cu un anumit scop, „ca să fac și eu vo
ispravă în lume”. Fiu a iepei, el are nevoie de niște
„tovarăși”, care să i se potrivească: „Apoi, îndată
s-a dus la mă-sa și i-a zis: - Mamă, de-acum îna-
inte mă duc să-mi caut niște tovarăși după gândul
meu”.
De aici înainte nașterea nu mai proiectează
asupra eroului niște semnificații aparte. Într-o
carte publicată în 1922, Mythos von der Geburt
des Helden, în traducere românească Mitul naște-
rii eroului. O interpretare psihologică a mitologiei
(București, Editura Herald, 2012), Otto Rank in-
terpretează din punct de vedere psihologic mitul
nașterii. Cu toate că personajul său are parte de
o origine deosebită, ca provenit dintr-un animal,
Creangă lasă impresia că nu mai este interesat
Mircea Struțeanu	Bratea (județul Hunedoara)
deloc de motivul de la începutul narațiunii sale.
Apa, din care personajul crescuse frumos, se in-
sinuează totuși în text: „Și cum a zis, a și pornit.
Și mergând el prin codri, de năduh ce era și de
osteneală, a însătat și nu găsea nicăiri apă să beie;
dar tot horhăind el încoace și încolea, de la o vre-
me a dat peste un părâu grozav de tulbure”. Atâta
doar, pentru că naratorul rămâne indiferent la ac-
vatic. Personajul vrea sa afle cauza tulburării apei:
„Și mergând el pe scursura părâului, tot în susul
apei, ca să afle care-i pricina, numai iaca ce vede
un om care năruia munții, sfărma bolovani în
mână, de-i făcea țărnă, și apoi îi arunca în părâu.
Făt-Frumos, văzând că omul acesta tulbură apa,
s-apropie de dânsul și-l întreabă răstit...”. Creangă
nu are timp de profunzimi, în schimb se relaxează
prin dialogul personajelor: „- Mă, da’ cu asta ț-ai
găsit de jucat? Pentru ce năruiești munții și tulburi
apele?/- Iaca vorbă! Da’ ce ai tu? Aista-i meșteșu-
gul meu; nu știi că mă cheamă Sfarmă-Peatră? Să
nu cumva să mai bleștești ceva din gură, c-acuș
te sfărm și pe tine!/- Pe mine? Pesemne tu n-ai
auzit încă de Făt-Frumos, Fiul Iepei?/- N-am au-
zit nici de tretinul iepei, necum de Fiul Iepei! zise
Sfarmă-Peatră, zâmbind pe sub mustețe./- Încă
te faci a râde? Las’ că te fac eu acuș să râzi mân-
zește. Hai la luptă, fârtate, să-ți arăt eu cine-i Fiul
Iepei./- Bucuros; da’ din ce vrei? Din luptă să ne
luptăm, ori din săbii să ne tăiem?/- Ba din luptă,
că-i mai dreaptă, zise Fiul Iepei”. Scena trântei,
de asemenea, nu trădează spiritul lui Creangă:
„Atunci Sfarmă-Peatră, umflându-l pe Fiul Iepei
în brațe, l-a izbit de pământ, de-a intrat până-n
genunchi. Fiul Iepei se scoală de jos, înșfacă și
el pe Sfarmă-Peatră și, când îl trântește o dată, îl
cufundă până-n brâu. Sfarmă-Peatră se scoală de
jos mânios și, când mai apucă o dată pe Fiul Iepei
în brațe, îl trântește, de se cufundă până subsu-
ori. Atunci Fiul Iepei se scoală și de jos înfuriet și,
când mai trântește și el o dată pe Sfarmă-Peatră,
îl cufundă până-n gât, iute îi ie paloșul și vre să-i
reteze capul. Sfarmă-Peatră, văzându-se atunci în
primejdie, se roagă de iertare și zice că se prinde
frate de cruce cu Fiul Iepei și-i va da ascultare la
tot ce i-a poronci. Făt-Frumos îl iartă și, scoțân-
du-l din pământ, ii dă paloșul să-l sărute, și apoi
pornesc împreună”.
Continuându-și previzibil narațiunea, Creangă
se conformează de fapt spiritului propriei opere.
Povestea Făt-Frumos, Fiul iepei nici nu este de
fapt încheiată. Ca și cum humuleșteanul ar fi fost
convins că cititorul știe ce ar trebui să se mai în-
tâmple. Contează în fond doar inimitabilul spec-
tacol al rostirii artistice!
■
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
31
teatru
Tipătescu joacă golf,
sportul național...
■ Adrian Țion
Dacă ar fi să căutăm unitate stilisti-
că în montarea Scrisorii pierdute a lui
Alexandru Mâzgăreanu de la Piatra
Neamț, cu premiera în preajma sărbătorii noas-
tre naționale 1 Decembrie, am greși iremediabil.
În primul rând pentru că plasarea acțiunii în-
tr-un spațiu bivalent - hală industrială și salon -
își pierde pe parcurs semnificația. Profilele „me-
talice” în formă de I, așezate oblic pe scenă, drept
grinzi masive de susținere, apasă greu nu numai
deasupra personajelor piesei, dar sunt pe punc-
tul să se extindă și peste spectatori, torturându-i.
Venind din mediul muncitoresc (au traversat
ele, personajele, marele avânt muncitoresc din
epoca ceaușistă?), Tipătescu și Ghiță Pristanda
intră pe scenă cu fulminante căști roșii (simbol
comunist) de protecție pe cap și cu câte o druj-
bă zornăitoare în mână. Că drujba e folosită de
muncitorii forestieri și nu de niște muncitori în
hala de producții metalice e o altă problemă.
Adică nu se leagă. Ne dumirim că fierăstraiele
mecanice manuale sunt vectori ai mâniei și vor
fi folosite pentru a sublinia starea de maximă
excitație nervoasă a personajelor. Și de aici de-
rivă celelalte ieșiri din liniaritatea realistă a pie-
sei lui Caragiale, lăsând amprente marcante în
spectaculozitatea ilariantă a montării. Căci, de
pildă, după ce își dă jos din cap casca de protec-
ție, prefectul devine subit un rafinat aristocrat.
El, executant docil al ordinelor venite de la cen-
tru (din capitală), pune numaidecât în practică
propunerea prezidentului nostru de azi, adică se
apucă să joace... golf. Iar Ghiță, sluga lui servilă,
fără straie de polițer, îi prinde, slugarnic, mingi-
le. Iată cum actualitatea penetrează batjocoritor
ramele clasicității piesei! Elocventă sugestie a ra-
portului șef-subaltern, secvența are hazul ei, fi-
rește. Urmează, desigur, alte găselnițe regizorale
cu tentă actualizatoare, persiflantă. Nici nu mai
interesează că am ieșit din rigorile cutumelor
realismului critic. Ceea ce propune tânărul re-
gizor este un limbaj eclectic, vioi, colorat, de un
cinism extrem, aplicat inteligent, zglobiu, inspi-
rat, pe vechiul, ultracunoscutul text al lui Nenea
Iancu, astfel întinerit, revitalizat. Hală uzina-
lă-salon-sală de ședințe, treacă-meargă. Dar ce
caută butaforia reprezentând un urs ridicat în
două picioare, pândind dintr-o nișă laterală? E
amenințarea venită din regnul animal, natural,
inocent, revărsată peste mediul uman contrafă-
cut? A mai insinuat așa ceva Alexandru Dabija
în 2005 cu Pygmalion și n-a ținut.
Cutuma conform căreia Caragiale nu poate fi
jucat decât de bucureșteni sau craioveni (sudiștii
guralivi) cade în condițiile date, întrucât spec-
tacolul nemțean trece granițele regionalismului
oricât de pitoresc ar fi el în esență, înscriindu-se
într-un progesiv complex de răstălmăcire a cara-
gialismului. Dacă există un Bicaz Ardelenesc, de
ce n-ar exista și un Caragiale moldovinesc, mai
ales că Nenea Iancu a ființat ca revizor școlar și
pe aceste meleaguri moldave și figuri de mof-
tangii sau de impostori comici găsești oriunde
în țara românească. Spiritul caragialesc e pre-
zent sub o formă sublimată în Piatra Neamț. De
la berăria „Nenea Iancu” la Teatrul Tineretului
sunt doar câțiva pași iar spectatorii din sală par
a devora literalmente, cu aviditate și extaz, cele
petrecute pe scenă în spectacolul lui Alexandru
Mâzgăreanu, admirându-i imaginația și creativi-
tatea.
Să revenim la spectacol. Ambițiile regizoru-
lui nu țin de o coerență a viziunii, nici a limba-
jului, deși ca deconstrucție se întrezărește ceva
și în acest sens, cât se bazează exclusiv pe năs-
trușnicii asamblate comic și ambalate în hârtie
creponată kitsch, precum lumea personaje-
lor piesei. Adecvarea e evidentă. Practic, prin
augmentare vizuală și interpretativă, exces de
mișcare și tăvălire pe jos, desigur motivate ca ex-
presionism halucinant, spectacolul ne prezintă
o lume pe dos. Este o coerciție a imaginarului
care se oprește la aceste exagerări sărite din fi-
rescul manifestărilor omenești. Tompa Gabor a
mers mai departe cu prezentarea lumii pe dos
în Scrisoarea pierdută montată la Cluj în 2006.
Toate personajele masculine au fost atunci in-
terpretate de femei, iar Zoe a fost un bărbat. De
reținut că și tricolorul a fost unguresc în acest
joc de-a Caragiale. Asta lume pe dos! Desigur,
neaoșismul limbajului, cu subtilitățile lui, a fost
eludat. Dar sugestia de Caragiale incisiv și acid
și-a păstrat tonul demolator al politicianismului
dintotdeauna.
N-aș spune că Alexandru Mâzgăreanu îndrăz-
nește mai puțin, e mai cuminte în comparație
cu îndrăzneala lui Tompa. El marșează la fel de
puternic pe alte coordonate de expresivitate sce-
nică. În primul rând acordă o mai mare impor-
tanță lui Zoe Trahanache. Cristina Mihăilescu
Dembinski încarnează, ilar și agresiv, caracterul
volitiv al femeii îndrăgostite. Ea e mai prezentă
pe scenă decât în alte montări, subliniind isteri-
calele femeii în stare să se cațăre pe stâlpul dispe-
rării (al halei-salon) când nu mai vede nicio spe-
ranță în apărarea onoarei și iminenta divulgare a
adulterului. De altfel, pe respectivul stâlp se vor
cățăra când unul, când altul (Ghiță, Cațavencu),
ridicați pe verticala deriziunii și a ridicolului.
Rolul actriței este destul de ingrat. Ea desenează
cu tact senzualitatea personajului (scena în care
se tăvălește pe jos cu Fănică e perfect motiva-
tă), fiind în același timp caraghioasă cu mersul
ei șchiopătat. Scrisorica de amor pierdută este
înghițită efectiv de Zoe după ce ajunge în mâna
ei. Se creează un alt moment comic, savurat de
public. Pe lângă importanța restituită Zoei, regi-
zorul mai introduce trei femei în locul grupului
Ionescu, Popescu, susținătoarele lui Cațavencu:
Gina Gulai, Maria Hibovski și Cătălina Eșanu.
Ele vor evolua în costume naționale la ședința
de la primărie, interpretând parodic melodii po-
pulare și ținând în mâini pancarte cu inscripția
AER, adică Societatea Enciclopedică „Aurora
Economică Română”. De la AER la AUR (de ce
nu?) sau la vacuitatea promisiunilor și la alte
cele, căci literele se schimbă mereu ca siglele
partidelor dornice să ajungă la guvernare. Tușa
parodică e întreținută pe tot parcursul specta-
colului. În scena ședinței, Cațavencu vine cu un
uriaș simbol al dacismului, capul de lup, și e îm-
brăcat strident, sfidător, în culorile tricolorului.
Daniel Beșleagă realizează un Cațavencu extrem
viclean și ipocrit, licheaua dezvăluită în toată
hidoșenia de politician versat și versatil. Când
se ridică pe aripile succesului, când se gudură
ca un cățeluș pe lângă cei ce au ajuns la pute-
re. Cu câteva modificări în cronologia acțiunii
vrea să arunce altă lumină asupra luptei politi-
ce. De sentimente curat patriotice este pătruns
32
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Cetățeanul (parțial) turmentat, interpretat de
Andrei Merchea Zapotoțki, care intervine în
comedie țipând la cei de pe scenă de undeva
de la balcon, legănându-se cu un drapel trico-
lor în mână. Paul Ovidiu Cosovanu în Ghiță
Pristanda e o zgâmă de om în mâna puternici-
lor zilei. Puterea lui de om de ordine e anulată
complet. Tandemul Farfuridi - Brânzovenescu,
adică Rareș Pârlog și Dan Grigoraș, beneficiază
de aparatura modernă utilizată de conspiratori.
Rareș Pârlog excelează în discursul său despre
trădare și trădători, împrumutând figura unui
sperios patologic, Dan Grigoraș pare mai resem-
nat în privința trădătorilor. Unul mai activ, altul
mai pasiv, ca și între membrii oricărui partid din
zilele noastre. Dar numai atât? Tudor Tăbăcaru
e un Zaharia Trahanache ticăit și tacticos, așa
cum cere rolul, exact și precis, enervant de exact,
iscusit de precis. Deconspirarea numelui condi-
datului venit de la centru nu pare a avea vreun
ecou în mintea înflăcărată a candidaților în ale-
geri. Rivalii politici parcă știu că se luptă între ei
degeaba, dar intensitatea luptei politice nu sca-
de. Emanuel Becheru e un Agamiță Dandanache
atins de sindromul Down. Apariția lui, mutra,
schimonoseala și mișcările au ceva din jocul de
nărod al celebrului comic american Jerry Lewis,
un cretin decrepit, foarte simpatic, din start în-
drăgit de public. Mircea Postelnicu e cel mai agi-
tat Tipătescu pe care l-am văzut pe scenă. Are
vervă, mișcare de scenă, are fler de cuceritor, dar
și răceală de brută când nu mai empatizează cu
trăirile partenerei.
Tunete și fulgere cutremură scena mai ales
spre sfârșit pentru a puncta grozăvia luptei po-
litice și mascarada la care consimt înfrânții.
Responsabil de efectele sonore și luminoase este
Daniel Klinger iar de scenografia spectacolului
răspunde Andreea Săndulescu. Aceștia doi în-
cheie lista tinerilor realizatori ai scrisorii „re-
găsite” sub această formă accentuat parodică la
Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Cu ce
rămâne spectatorul? Tipătescu joacă golf etc.
etc..Iată, Scrisoarea pierdută poate fi deschisă
scenic și cu această cheie!
■
Hamlet pe ecran și pe scenă
■ Alexandru Jurcan
Dintre multele ecranizări după Hamlet, pre-
fer filmul lui Grigori Kozînțev din 1964.
Titlul rusesc - Gamlet - are o sonorita-
te accentuată, în ton cu rigoarea demersului fil-
mic. Regizorul regândește textul lui Shakespeare
fără să trădeze spiritul operei, pe care o așează cu
sfințenie în canoanele artei a șaptea. Muzica lui
Șostakovici e mai mult decât funcțională, punc-
tând magnific secvențele, devenind liant, dar și
comentator de sorginte mitică. Valurile mării se
aud tot timpul, în ritm premonitoriu. Imaginea
stâncilor bătute de valuri revine ca o permanență
metaforică.
Innokenti Smoktunovski în rolul lui Hamlet
denotă inteligență, spirit, echilibru. „Vorbe, vor-
be, bârfeli...” Simularea nebuniei e necesară în-
tr-o Danemarcă-temniță, unde „e ceva putred”.
Un castel sumbru, creneluri, piatră, scări, ceață.
Totul în alb-negru. „A fi sau a nu fi. să mori,
să dormi.” Craniul dezgropat, efemerul, condi-
ția umană, vanitas vanitatum și cine ar mai răbda
durerile „dacă n-ar fi spaima de tărâmul de unde
nimeni n-a venit”.
Excelent momentul cu actorii care joacă în fața
curtenilor. Arta ca voce oponentă. Impactul ar-
tei care zguduie conștiințe, de aceea regele spune
adevărul în fața oglinzii. Mereu crime, dorința de
glorie, „viermi politici” și oameni-burete în sluj-
ba unei stăpâniri mârșave. Mesajul artei devine o
oglindă, o intruziune definitorie în viețile specta-
torilor. De altfel, „totul e tăcere” și valurile ascund
stâncile negre, orbite de eternitate.
Mereu se va mai găsi ceva neexploatat artistic
în Hamletul lui Shakespeare. Să mergem pe scenă,
la premiera de la Teatrul Maghiar din Cluj (3 de-
cembrie 2021), în regia lui Tompa Gabor (a mai
montat Hamlet la Craiova și Cluj). Așteptările
sunt mari, cunoscând valoarea și rigoarea regi-
zorului. Freamăt de premieră. Decor minimalist,
muzică angoasantă, însoțită de efemeritatea unor
valuri. În stânga, o bandă de alergare, pe care,
din când în când, vor zăbovi anumite personaje,
într-un mers zadarnic, fără finalitate. A bate pasul
pe loc, nu? Atunci când „e ceva putred” progre-
sul stagnează, în spatele unei dictaturi. Sistemul
ascunde adevărul, dar Hamlet și cercul de prie-
teni pot provoca surparea camuflărilor. Tompa nu
se sfiește să modernizeze, să accentueze violența
recesiunii și a vacuității unei lumi „hidoase”, de
aceea asistăm la un dans malefic, ritmat, ca o de-
finiție a derapajelor sistemului.
În totalitate, spectacolul n-a atins apoge-
ul scontat, în ciuda câtorva elemente notabile.
Superbă coliba cu cărți în care se refugiază asce-
tul Hamlet. Frisonantă găselnița cu sicriul tatălui,
care trece evanescent în planul doi. Nu deranjează
că Rosencrantz și Guildenstern sunt două femei
adaptabile și adesea frivole. Monologul lui Hamlet
cunoaște un ritm modern, într-o explozie incri-
minantă. E bine că actorii teatrului din piesă sunt
înlocuiți de actanții înșiși, atunci când Hamlet e
regizor. Proiecțiile video nu deranjează, ci sporesc
vizualul, acumulează tensiune diegetică. Atunci?
Planează asupra spectacolului multe indecizii, dar
și modulații eterogene și o briză de redundanță.
Da, aici Ofelia a fost ucisă din ordinul regelui,
nu e imposibil, dar de ce mai apoi emisiunea TV
despre sinucidere. „în legitimă apărare”? Înainte
de a muri, Ofelia poartă în spate un schelet. Mi
se pare o încărcătură facilă și superfluă. Există
scene prelungite, iar unele conversații-balet alu-
necă în umbre lubrice gratuite (vezi regele și re-
gina). Actorul Vecsei H. Miklos (Hamlet) nu a
găsit cheia potrivită de interpretare, nici combus-
tia interioară a personajului, ratând alchimia pe
care o așteptam. Cel mai bun rol l-a făcut Szucs
Ervin (regele): forță malefică, pulsiuni compulsi-
ve, selfcontrol permanent. Osatura spectacolului
e fragilă, cu factorii coagulanți poziționați într-o
indecizie nebuloasă. Intențiile regizorale sunt
omniprezente și atașante, dar spectacolul e rece,
catharsisul întârzie, iar „restul e tăcere”.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com iw»
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
33
simeze
Mihai Coțovanu -
un calofil incurabil
■ Petru Bejan
Morți” precum cea a artei - prezisă de
Hegel acum două secole -, dar și cea
a „frumosului”, proclamată de avan-
gardele Occidentului în primele decenii ale secolu-
lui trecut, trec în ochii multora din artiștii de astăzi
doar ca simple volute retorice, menite să arunce
„fum” speculativ gratuit în ochii iubitorilor de artă.
O anume realitate se dovedește incontestabilă; de-
parte de a fi răposat sau de a se fi temperat irever-
sibil, interesul pentru frumos revine cu obstinație,
sincron fiind cu preocupările tot mai convergente de
„estetizare” a lumii. Chiar dacă aparent anacronic în
raport cu tendințele socotite mainstream, există un
public mai puțin preocupat de extravaganțe inova-
tive, optând pentru ofertele artistice în care ar putea
regăsi - pe cât posibil nealterat - parfumul clasicită-
ții. Arta figurativă are în continuare adepți, și nu pu-
țini, iar artiștii atenți la stimulii veniți dinspre public
vin cumva în întâmpinarea exigențelor formulate de
acesta. Unul dintre pictorii calofili cu notorietate de
astăzi este, fără îndoială, Mihai Coțovanu.
Absolvent al Școlii Populare de Artă din Iași,
unde l-a avut ca îndrumător pe profesorul Ghiță
Leonard, Mihai Coțovanu frecventează cursurile
Universității de Arte din capitala Moldovei, rezo-
nând îndeosebi cu dascălii specializați în compoziție
(Adrian Podoleanu, Dan Hatmanu, spre exemplu).
„Timpul și spațiul în simfonia culorilor” este titlul
expoziției de la Galeria „Th. Pallady” din Iași, reac-
tivată ulterior la Galeria Mariana Berinde din Cluj-
Napoca și la Galeria Artelor, Cercul Militar Național
din București..
Din punct de vedere tematic, este atașat Școlii
ieșene de pictură, suspectată - uneori argumentat,
alteori nu - de mimetism și tradiționalism. Păstrează
o venerație specială pentru maeștrii de odinioa-
ră, căutând el însuși să le calce pe urme, să „calce
a maestru” - altfel spus -, aidoma unor Grigorescu,
Pallady, Tonitza, Andreescu, Petrașcu sau Corneliu
Baba. Încearcă să redeștepte interesul pentru tradiția
picturii figurative, centrate pe exigența de reprezen-
tare plastică a frumosului. Crede că „esteticitatea”
lucrărilor trebuie să fie prioritară. Este convins, la
fel ca prințul Mâșkin din Idiotul lui Dostoievschi,
că „frumusețea va salva lumea”, că poate avea un rol
„terapeutic” în împrejurări favorabile urâtului, ne-
norocirilor și precarităților de tot felul.
Mihai Coțovanu și-a schițat deja o „filoso-
fie” picturală în care se regăsesc malaxate motive
ale „idealismul estetic” exersat de pictorii euro-
peni în secolul al XVII-lea (Jean-Baptiste-Simeon
Chardin), ale esteticii Școlii de la Barbizon (Corot,
Theodore Rousseau, Francois Millet, Daubigny),
favorabilă ieșirilor în plein air și reprezentărilor
realiste de peisaj, sau ale esteticii impresionis-
te - încurajând surprinderea jocurilor de lumină
și a armoniilor coloristice (Cezanne, Monet, Van
Gogh...). Împărtășește temele romantice legate de
ascendența geniului și consideră creația în felui
unui act demiurgic, prin care artistul își exteriori-
zează și sublimează atât emoțiile, cât și rațiunea.
În opinia sa, „tablourile sunt entități plastice care
capătă viață proprie, mărturisesc și definesc reali-
tatea cultural-spirituală a ființei din adâncul sufle-
tului artistului, harul acestuia transpunându-se în
lucrarea de artă”. Tablourile pictate de ieșean sunt
cadre în care poți citi întreaga trudă investită în
compoziție, în organizarea suprafeței plastice, în
tratamentul și dozajul culorilor, în orientarea ener-
giei cromatice spre centrele de interes vizual.
La fel ca tradiția de la care se revendică, se recu-
noaște preocupat de tatonarea formei ideale și mai
puțin de abordarea unor motive abstracte, con-
ceptuale, de mesaje sau idei. În răspăr cu modele
exersate astăzi, Mihai Coțovanu propune revenirea
la vocabularul picturii tradiționale, cu finalități
estetizante. Refuză cu premeditare „riscul” provo-
cărilor postmoderne, înscriindu-se mai degrabă în
Mihai Coțovanu
Autoportret
registre îndatorate realismului și, parțial, impre-
sionismului. Ineditul poziționării artistului con-
stă tocmai în încercarea de a redeștepta interesul
pentru un mod de a face artă resimțit ca atractiv și
confortabil sub aspect vizual, însă perceput ca ve-
tust sau epuizat din perspectiva esteticilor aflate în
uz. Critici precum Mircea Deac și Valentin Ciucă
au apreciat consecvența și suplețea cu care artistul
ieșean abordează registele tematice ale tradiției, in-
cluzându-l în galeria marilor portretiști și peisagiș-
ti de la noi.
Ferm și perseverent în opiniile sale, Mihai
Coțovanu consideră că „plusul” în plan artis-
tic trebuie să vină nu prin experiment, nici prin
căutarea cu nesaț a noutății, ci prin exersarea și
aprofundarea tehnicilor consacrate. Miza este
reprezentarea nu neapărat fidelă, realistă, cât
rezolvarea tuturor pragurilor compoziționale
presupuse de suprafața fiecărui tablou. Detaliul
semnificant, tonalitățile și intensitățile de culoare,
armonia elementelor formale, personajele și um-
brele proiectate de acestea, plasticitatea de ansam-
blu devin prioritare în reprezentările de peisaj, în
portret sau în redarea naturilor statice.
Mihai Coțovanu este un nostalgic al șevaletu-
lui. Pentru acesta, lucrul în atelier nu este decât fi-
nalul unui drum anevoios, presărat cu numeroase
vămi sau obstacole. Artistul are nevoie de o pregă-
tire prealabilă, presupunând experimentare, lec-
tură, informare, documentare, motiv pentru care
își ritualizează fiecare intervenție plastică. Caută
să rezoneze cu „timpul din adâncuri”, cel al sine-
lui profund, camuflat, pe care îl dorește transpus
cu cât mai multă claritate pe pânzele sale. Tehnica
portretului îl solicită să intre în „pielea” perso-
najelor, la acomodare psihologică și afectivă în
raport cu subiectul, empatia cu acesta garantând
în bună măsură acuratețea reprezentării. Peisajul
îl invită la un „dialog” vizual nemijlocit cu spa-
țiul, cu atmosfera de la „fața locului”, oferindu-i
posibilitatea de a recupera în tablouri amprentele
specifice, identitare, ale spațiilor accesate.
„Sunt un artist bătut de vânt, sprijinit într-o
pensulă fragilă, în mâinile olarului din adâncuri”
- scrie artistul într-un text confesiv. Printre con-
frații de breaslă, Mihai Coțovanu rămâne un ca-
lofil incurabil, un slujitor devotat al artei pictura-
le, sincer și idealist în intenții, sfidând cu cerbicie
retorica și convențiile postmodernității, alegând
să se poziționeze fără ostentație pe „celălalt mal”,
mult mai stabil, al tradiției, alături de un public al
său, deja fidelizat, încrezător în șansele de „vinde-
care” și de primenire prin frumos.
■
Mihai Coțovanu
Natură statică cu mandarine
34
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
Urmare din pagina 36
Mircea Struțeanu -
artistul fotograf care
a surprins.
Sufletul pieritor al
caselor
Alba, sau din Hunedoara la Constanța, ca să
enumer câteva dintre locurile în care imaginile
au fost surprinse. O istorie - înscrisă în pere-
ții ridați de vreme (fațada uneia dintre casele
fotografiate chiar seamănă cu un chip brăzdat
de riduri adânci), oglindită în cioburile ochi-
lor-ferestre, privitori aproape orbi spre lumi
apuse, ori împletită în vrejurile plantelor-liane
pătrunse în încăperi - se poate imagina pentru
fiecare fotografie în parte. Cele câteva obiecte
lăsate în urmă de cei care le-au posedat: icoa-
ne, un cufăr uitat pe un dulap, blidele țintuite
în pereții crăpați, o perdea spânzurată de o fe-
reastră inundată de vegetația din afară, o cruce
de lemn, o lampă la grindă, etc. - accentuea-
ză senzația de pustiu, de sfârșit de lume. Toate
aceste lucruri fac din trecutul căruia îi apar-
țin o prezență fantomatică, pe care privitorul
o percepe ca însoțitor permanent în călătoria
sa virtuală prin interioarele pustii. Desigur ne
putem imagina orice în legătură cu aceste încă-
peri. Dar obiectele care au rămas (am văzut și
un exemplar zdrențuit al romanului Ion, al lui
Rebreanu, dar și un volum de Alphonse Daudet
cu titlu parcă predestinat: Speranțe spulberate)
ne obligă totuși să încadrăm proiecțiile noas-
tre într-un anumit context socio-istoric, chiar
dacă lipsa unei memorii reale asupra locurilor,
Făget (județul Alba)
Mircea Struțeanu
persoanelor și întâmplărilor ne permit să îm-
brăcăm într-o aură idilică (sau nu!) cele mai
banale aspecte.
Casa înseamnă ființa interioară, după păre-
rea lui Bachelard; etajele sale, pivnița și podul
său simbolizează diferite stări ale sufletului.
[...] Exteriorul casei este masca sau aparența
omului...” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri). Măștile au căzut în
cazul caselor portretizate de Mircea Struțeanu.
Și spun portretizate pentru că ele sunt cu ade-
vărat personaje în acest caz, completate, uneori
chiar confundate, cu cele câteva chipuri umane
adăugate. La fel de ridate, la fel de prăbușite
sub vremi precum pereții caselor. Împreună
conturează tabloul unei lumi stranii, care
există sau nu, în funcție de cât de capabil este
ochiul privitorului de a vedea, de a descoperi.
O lume pierdută în cețuri, în verde, în ierni, pe
drumuri care nu se știe unde duc. Dar o lume
care vorbește cât toate cuvintele nescrise, pen-
tru cel care știe să decripteze imaginile. Și nu e
de mirare această capacitate a autorului lor de
a sugera povestea, pe care nu mă îndoiesc că
ar fi capabil să o scrie admirabil și în cuvinte.
Doar este urmașul unei vițe trainice de scrii-
tori, de la stră-străbunicul Slavici răsărită.
■
Mircea Struțeanu
TRIBUNA • NR. 463 • 16-31 decembrie 2021
35
sumar
plastica	
file de jurnal Nicolae Iuga Farse și întâmplări celebre la Facultatea de Filosofie din București (II)	2
editorial Mircea Arman Metavers și metafizică	3
filosofie Viorel Igna Medioplatonicii Numenius: Doctrina principiilor (III)	5
diagnoze Andrei Marga Așa văd lumea (I)	8
esoterism Vasile Zecheru Colecția Arta regală (VII)	11
eseu Iulian Cătălui O paralelă și o viziune comparatistă între doi avangardiști bizari: Urmuz și Harms (III)	14
Adrian Dinu Rachieru Panait Istrati sau exilul planetar (II)	17
istoria literară Radu Bagdasar Scriitorul: o entitate modelabilă, evolutivă (II)	19
Mihaela Malea Stroe Un detaliu de istorie literară	21
memoria literară Constantin Cubleșan Întâlniri cu ÎPS Bartolomeu Anania	22
religie ÎPS Mitropolit Andrei Pastorala de Crăciun Domnul Iisus Hristos - emigrant	23
cărți în actualitate Christian Crăciun Sfinții orbi	24
Adrian Lesenciuc Salamandre. Caz tipic de himerism textual	25
cartea străină Ștefan Manasia Peixoto vs Saramago vs Peixoto	26
poezia Ana-Maria Murariu	27
juridic Ioana Maria Mureșan Îmbogățirea fără justă cauză	28
crochiuri Cristina Struțeanu Hoardele	29
însemnări din La Mancha Mircea Moț Nașterea eroului	31
teatru Adrian Țion Tipătescu joacă golf, sportul național...	32
Alexandru Jurcan Hamlet pe ecran și pe scenă	33
simeze Petru Bejan Mihai Coțovanu - un calofil incurabil	34
plastica Ani Bradea Mircea Struțeanu - artistul fotograf care a surprins sufletul pieritor al caselor	36
Mircea Struțeanu - artistul
fotograf care a surprins
Sufletul pieritor al caselor
Ani Bradea
Mircea Struțeanu	Între Recea și Pleși (județul Buzău)
Spune despre el că a început să fotografie-
ze în 2006, ca urmare a pasiunii pe care
o are pentru călătorii și munți. Primul
mare proiect fotografic, „Lumea largă”, a pre-
supus o lungă călătorie din România, prin
Ucraina, Rusia, Mongolia, China, Tibet, Nepal,
India, Cambogia, Vietnam, Laos, Thailanda
până în Malaezia. În 2010 a câștigat bursa „The
Dark Side of Drug Policies - Scholarship for
Journalists”, un proiect al Inițiativei Europene
Antidrog, iar în 2011 a început o colabora-
re, ca fotoreporter, cu World Wide Fund. La
Editura Publica, în 2013, vede lumina tiparului
albumul său intitulat 117 scriitori români, în
ediție bilingvă română-engleză. Căutările sale
artistice nu se limitează însă la fotografie. În
2018, Mircea Struțeanu a creat Glom, un brand
de lămpi confecționate din bucăți de lemne,
crengi căzute, găsite în drumețiile sale prin pă-
duri, produse de nișă destinate iubitorilor de
artă și de natură. Numele Glom, spune crea-
torul lămpilor, provine dintr-un vechi dialect
scoțian și definește partea finală a unui apus. Și
pentru a-i completa portretul, trebuie adăugat
faptul că Mircea Struțeanu este instructor de
escaladă, în 2010 câștigând titlul de campion
național la acest sport.
Fotografiile care ilustrează numărul de față
al Tribunei fac parte dintr-un nou album, aflat
în pregătire, autorul lor căutând de această
dată să surprindă ultimele „bătăi de cord” ale
unor vechi case părăsite, ruinate, agonizând
sub vegetații cotropitoare, interioare pustiite,
păstrând relicve ale vieții de altădată, chiar și
câțiva supraviețuitori ai unei lumi ce se auto-
distruge, drumuri care duc departe, în ceață,
spre nicăieri. Într-un interviu acordat Diei
Radu, cu ocazia apariției albumului cu portre-
tele de scriitori, Mircea Struțeanu declara: „O
fotografie bună ține de multe lucruri: de mine,
ca fotograf, de persoana pe care o fotografiez și
de acel ceva imprevizibil, care face ca lucrurile
să ia o anumită întorsătură. Între ele mai există
și lumina, un personaj unic și foarte viu, pe care
îl poți pune pe aceeași scară a importanței cu
persoana fotografiată. Nu fotografiez doar oa-
meni, ci și umbre, străluciri, raze de soare sau
pete de întuneric”. Lumina, „umbre, străluciri,
raze de soare” și „pete de întuneric” sunt ingre-
dientele poveștii caselor care par a-și da ulti-
ma suflare în noul album al artistului fotograf.
Pentru a le aduna pe toate și a le pune împre-
ună, Mircea Struțeanu a călătorit în toată țara,
din Maramureș în Caraș-Severin, din Timiș în
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llll■nll■l
642341 100463