semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Ana Golici
Supraviețuirea celui mai adaptat (2018)
imprimare digitală, colaj, hârtie din fibră de banană
118 x 91 cm
„Imense pietre zdrobite^”
■ Alexandru Sfârlea
Andreea Iulia Scridon
Hotar
Editura Universitară, București, 2021
Facem cunoștință acum cu încă o fiică a
emigrației, Andreea Iulia Scridon, care a
plecat cu părinții, în copilărie, în Statele
Unite, ajungând, iată, scriitoare și traducătoare ro-
mâno-americană: debutează în poezie cu acest vo-
lum, Hotar, - pe care și l-a auto-tradus în românește
- (studiind literatură comparată și scriere creativă
în Anglia), având la activ, ca traducătoare, poves-
tiri de I. D. Sârbu și versuri de Traian T. Coșovei
și Ion Cristofor. Încă din primul poem suntem în-
tâmpinați de o întrebare aparent provocatoare, dar
prin ai cărei pori semantici simțim respirația unei
emisii lirice care face reverențe hieratice sintagmei
triadic-iradiante om-natură-trăire: Când, mă în-
treb, se vor legăna toate frunzele din lume/ în același
ritm?/ Și când o vor face,/ va fi sfârșitul lumii? [...]
Un lucru pot spune:/ cunosc senzațiafructului strivit
în iarbă (pag. 15). Întrebările acestea ale poetei mi-
au reamintit o postare a ei pe site-ul Marginalia, în
care face trimiteri și emite considerații personale
- trecute (și) prin filtrele estetice și conceptuale ale
unor teoreticieni literari - la faptul că „poezia este
o sinteză a unor experiențe emoționale” și despre
cum „poezia frumoasă este realistă din p.d.v. emo-
țional”; dar și pune accentul pe faptul că resimte
ca pe un pericol „omogenizarea limbajului”, care își
pierde din „încărcătura timbrală, cu trecerea tim-
pului și cu dependența noastră crescândă față de
electronice”. Sunt acestea, desigur, problematizări
și tendințe actuale care se acutizează galopant, aș
zice, și că da, limbajul poetic în sine se tehnicizea-
ză și abstractizează în tot mai mare măsură, unii
emițând chiar aberații tupeiste despre un așa-zis
„lirism morbid”, lirismul acela in nuce, de fapt, care
încearcă să țină piept avalanșei tehniciste a artefac-
tului poetic. Aici am identificat, în chiar versurile
Andreei Scridon din citatul de mai sus, acea con-
vingere instant-intimă, să zic așa, despre „senzația
fructului (poeticesc, desigur - n. m. A.S.) strivit în
iarbă”.
În acest prim volum, cum e și firesc, este eviden-
tă propensiunea autoarei pentru recurențe nostal-
gic-biografice (în poeme de mai mari dimensiuni
precum Clusium și Cartografie de București), dar
intemperanța interiorității creative are, nu o dată,
puseuri de exhibare și exorcizare a acelui prea-plin
de un energetism aparent non-aprioric, dar atins
de luminiscențele pulsatile ale transcendenței: ...
[.] vertij palid și neajutorat,/ ai vrea să-ți dezbraci
sistemul nervos/ și să-l atârni în dulap,/ să te plimbi
abrutizată pe străzi,/ tulpinile îți cresc în direcții gre-
șite,/ dar masca de papier-mâche nu poate crăpa,/
farsa te redă ca geniu-impostor./ Când te vei întoar-
ce,/ vei sta în fața casei/ chiar după miezul nopții/ te
vei uita la ea și vei spune/ e bine/ și vei atinge furtu-
nile/ care au potopit ultimele zile/ cu degetele minții
tale/ [.] Tristețea, un soi de senzualitate, ți se to-
pește peste cap ca miere din ceruri/ și uitarea,/ când
ajunge lângă noptieră,/ are, ca iubirea,/ figura dulce
a unui copil (Sud-ul). Adie în textura cuvintelor din
Hotar și un aer din acela - la care se referea Harold
Bloom - care dezvăluie coabitarea sincretică din-
tre stranietate, ambiguitate și anxietate, despre care
acesta afirmă că ar fi „ingredientele” canonice ale
Răzvan Dragoș	Metanarațiuni cinetice (2020),
serigrafie, acuarelă, 70 x 50 cm
poeziei occidentale, la ora actuală. (Balta, Sub măr,
Terra). Dar am identificat și, cum să le zic, pipete
aurifere incantatorii și curajos-originale, inovative
chiar, precum: Mi-am scos nimbul,/ l-am întins pe
covor/ și-am zâmbit în pantă:/ iată-te,/ aceasta e
casa mea,/ am spus,/ asemenea unui hoinar obosit,/
dar poate/ arfi trebuit să rup sfera-n două/ astfel în-
cât grației care ne-nconjoară/ să înceapă să-i creas-
că contururi/ ca o pătură/ peste un copilaș cocoșat
(Nimb), sau despre corbul acela „mare cât stejarul”,
care răspunde cu un postludiu: Dacă dansezi cu ba-
laurii,/ așteaptă-te să arzi, ori aceste două versuri
de-a dreptul... orbitoare ca logică intrinsecă a unei
subliminarități semiotice memorabile: Imense pie-
tre zdrobite/ leșinate și bețivite de-a lungul drumu-
rilor (pag. 20). Avem de-a face, indubitabil, cu un
debut poeticesc despre care nu poți spune decât că
este profund revelator, cu rezonanțe ale unui lirism
de remarcabilă ținută, o promisiune certă pentru
un destin poetic surprinzător.
■
Ioan Burlacu	Echilibru (2019), colaj,
decolaj, incizie, 32 x 28 cm
2
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
editorial
Homo digitalicus
și peștera informațională
■ Mircea Arman
Octavian Hoandră
Jurnal de pandemie
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020
Timpul pe care îl trăim, marcat de ideologii
inepte și peudosavanți, nu putea decît să cul-
mineze într-o pandemie despre care s-a scris
deja atit de mult încît, nu de puține ori, devine plic-
tisitor să mai citești încă o lucrare, încă un articol,
încă o însemnare despre ceea ce s-a definit ca fiind
o pandemie.
Desigur, pandemia cea mai îngrijorătoare, din-
colo de cea de Covid 19, este pandemia fake news,
a falșilor savanți, a aparențelor luate drept esențe, a
imposturii privite drept competență. Omul secolului
XXI nu este nici religios, nici încărcat cultural ci, mai
degrabă, întors la tenebrele Evului Mediu sau mai
bine al comunei primitive și al tipului ei de organi-
zare. Nu, nu greșesc, nu mai e mult pînă acolo, căci
ideologia neomarxistă și progresistă dublată de dez-
voltarea malefică și haotică a tehnologiei informației
împinge lumea la obscurantismul societății primiti-
ve și al tipului de conviețuire dat de familia Punalua
despre care ne vorbea Engels în Der Ursprung der
Famillie, des Privateigenthums und der Staats(1884).
Omul care refuză „a patra revoluție tehnologi-
că”, din care lipsește tocmai omul, este catalogat de
apologeții analfabeți ai tehnologiei informației și ai
„digitalizării” drept retrograd, în ciuda culturii lui,
a capacității superioare de analiză, a viziunii asupra
lumii, a concepției articulate asupra acesteia. Cultura
plină de toate rebuturile și gunoaiele regăsite în hal-
da internetului, îl face pe „homo digitalicus” să se
creadă un soi de supraom, omniscient, vizionar, însă,
luat la rigoare, acesta nu este decît un analfabet func-
țional. Țările care absolutizează cultul informației și
aberațiile climatologice care încep să fie combătute
de adevărații savanți care, pînă ne demult, au ales să
tacă, dezvoltă o involuție care se poate lesne vedea cu
ochiul liber. Acest lucru este cu atît mai dureros cu cît
tocmai aceste țări au fost în decursul istoriei cele care
au dus înainte spiritul și umanitatea.
Octavian Hoandră, care este literat, într-un foar-
te bine scris și incitant Jurnal de pandemie (Școala
Ardeleană, 2020) se întreabă, cu multă îndreptăți-
re, dacă computerul este stăpînit de om sau această
unealtă este stăpînul omului? Pericolul pe care îl se-
sizează este transferat asupra relațiilor interumane,
culturale, politice și geopolitice. Răspunsul este unul
așteptat și vine în întîmpinarea întrebărilor puse de
noi în Eseu asupra imaginativului uman (Tribuna,
2020) care, la fel ca și cartea lui Octavian Hoandră,
a fost deja tradusă în mari culturi occidentale. Să fie
acesta un semn că Occidentul în vizibilul lui declin
profețit încă de Oswald Spengler manifestă dorința
de a se trezi? Extrem de greu de spus dacă această
tendință malefică de a șterge „memoria afectivă”, re-
spectiv dacă cunoașterea schizofrenică, așa cum o
numea inegalabilul maestru al lui Cioran, Benjamin
Fondane, va reuși o victorie totală asupra umanismu-
lui despre care vorbea atît de pătrunzător Heidegger
în celebra Scrisoare despre umanism. Nu ne referim
aici la acel umanism „căldicel” promovat, în gene-
ral, în epocile lipsite de cultură, așa cum este epoca
actuală, ci la umanismul în care omul poate accede
spre „gîndirea blîndă”(Heidegger), spre esența ome-
nescului din om surprinsă de filosoful de la Freiburg
în vocabula Dasein.
Mesajul pe care îl transmite Octavian Hoandră,
care vine în cultură pe latura franceză, este, pentru
cititorul avizat, unul al umanismului aflat „la capătul
ultimei respirații”, al unei pledoarii pentru o umani-
tate integrată dar nu acaparată și subjugată de „pește-
ra informațională”, de caracterul malefic, antiuman și
antiumanist al gîndirii calculatoare(Heidegger) care
își exprimă puterea în această malefică, prost înțelea-
să și deformatoare tehnică a informației.
Jurnalul de pandemie al lui Octavian Hoandră,
cea mai reușită încercare literară despre acest su-
biect, are ca fundament al interogației și observației
memoria și timpul, două dintre elementele esențiale
ale raportării omului la lume. O scriere literară, indi-
ferent de genul abordat, nu dobîndește valoare atîta
vreme cît nu se raportează la dimensiunea metafizică
a existenței. Toate modele și modelele literare care
înșiră cuvinte de dragul cuvintelor și fac construcții
goale de sens precum catedralele din care a dispărut
spiritul, nu vor sfîrși altfel decît la halda de gunoi a
istoriei.
Hoandră se întreabă, aproape retoric, care este
diferența dintre memoria informatică și memoria
afectivă. Răspunsul vine firesc: umanitatea și geni-
alitatea pe care informatica și toate cele care derivă
din ele nu le vor putea atinge niciodată. Un lucru cît
de poate de simplu și firesc, de altfel. Timpul ca fiind
un timp al memoriei (Proust) este și un timp al isto-
riei (Hegel), dar în aceeași măsură un timp exclusiv
al meu (jemeinich), cum frumos spune țăranul de
pretutindeni și Heidegger care afirma că gîndirea lui
nu este decît „o gîndire țărănească”. Nu timpul curge,
ci ceea ce curge în fenomen suntem chiar noi înși-
ne. Intrăm în timp odată cu nașterea și ieșim din el
odată cu moartea. Fenomenul care curge între aceste
două momente cruciale ale existenței suntem chiar
noi. Eu, fiecare Dasein în parte, este timpul. Nu există
un timp material și nici unul abstract decît raportat la
subiect. În ecuația existenței, în afara mea, a subiec-
tului, timpul nu există. Este, într-un fel, și concluzia
la care ajunge Octavian Hoandră, deși el privește
problema mai mult din perspectiva destinului, a di-
vinității, a timpului dat, concluzia este asemănătoare.
Noi suntem timpul, indiferent cît am dori să-l mas-
căm sau să-l escamotăm el se arată în chipul și ființa
noastră. Numai că, dacă filosofic afirmăm că timpul
e o percepție a intuiției, teologic noi sălășluim în tim-
pul acordat de creator: „Ne-am obișnuit să cumpă-
răm timp, iar doctorii ne ajută să prelungim viața,
amînînd clipa aceea cît mai mult posibil. Să avem
iluzia că ne controlăm destinul. Ne-am imbecilizat
crezînd că timpul ne aparține. Femei și bărbați, deo-
potrivă, încercăm să ștergem de pe fața și de pe tru-
pul nostru urma trecerii lui, crezînd că l-am păcălit,
că îi putem înșela pe ceilalți - și pe noi în felul acesta.”
Spune Hoandră. Dincolo de problematica destinului,
care este unul hotărît aprioric, ca în orice gîndire care
se revendică și teologic, problema timpului rămîne
cea a individului, a subiectului, respectiv a devenirii
fenomenului.
Mircea Arman
Desigur, memoria este legată de timp. Timpul
ca dimensiune a afectivității, deci luat drept „intu-
iție sensibilă pură” (Kant), este timpul istoriei, prin
urmare timpul spiritului și al devenirii lui (Hegel).
Hoandră intuiește perfect absența acestuia în tehno-
logia informației, tehnologie care tinde să se pună
în centrul existenței pe ea însăși și să înlocuiască
omul. Aceasta este memoria și gîndirea schizofrenă
de care vorbea Benjamin Fondane la începutul seco-
lului trecut. Acesta este modelul lumii în care omul
este coborît la nivel de unealtă de către chiar uneal-
ta făurită de el. Memoria schizofrenă poate șterge
Spiritul și istoria printr-un simplu „delete”, pentru
simplul motiv că ea nu se află în interiorul lumii și
timpului ci dincolo de ele. Astfel „homo digitalicus”
poate deveni un adevărat Dumnezeu, poate rescrie
istoria umanității și o poate arunca la începuturile ei,
la comuna primitivă și la familia Punalua.
Ca spațiu al memoriei, Jurnalul de pandemie al lui
Octavian Hoandră trece cu mult de ceea ce își pro-
pune un jurnal. El îndeamnă la rațiune și meditație
profundă asupra lumii contemporane, a istoriei și
spiritului uman. Angoasa pe care autorul o trăieș-
te cotidian este legată nu atît de posibilitatea morții
iminente cît de evidenta degradare a culturii și civi-
lizației milenare a omului. Această angoasă este dată
de moartea spiritului devenită mai evidentă odată
cu debutul acestei pandemii.
Ipochimenii care vor prelua acest dar al zeilor
care este spiritul, întruchipați în ceea ce noi numim
„homo digitalicus”, nu sunt interesați de această
moștenire. Umanitatea rămîne fără om, adică fără
legatarul spiritului pentru că l-a făurit pe „homo di-
gitalicus”. Știu că tot felul de tembeli, cu toată cultura
umanității în telefon dar analfabeți funcțional, se
vor indigna și vor considera aceste rînduri inaccep-
tabile, la fel cum este, pentru ei, și Jurnalul de pan-
demie al lui Octavian Hoandră. E un fapt normal.
Pentru omul nou, „homo digitalicus” adevărul, isto-
ria, spiritul, sunt lucruri de nesuportat. El va dori să
șteargă totul în favoarea afirmării singularității sale.
În acest fel, Apocalipsa se află la un click distanță.
Am mari îndoieli că acest specimen, „sine mens sine
anima” și care deja există, va rezista acestei tentații.
Asta în măsura în care vom permite, ca umanitate,
dispariția Cărții scrise, adică dispariția memoriei și
spiritului genuine.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
3
filosofie
Medioplatonicii
Exegeză și alegorie la Porfir
și Numenius (II)
Viorel Igna
Porfir a învățat atât de la Atticus, dar mai
ales de la Longinus metoda riguroasă a in-
terpretării literare a textelor, iar Numenius
pe de o parte i-a dat exemplul unei întrebuințări
sistematice și subtile a alegoriei pentru a putea
interpreta tradițiile popoarelor barbare, a lui
Homer și a lui Platon.1
În fragmentul 23, în mod sigur din Despre se-
cretele lui Platon, în care Numenius interpretea-
ză contextul dramatic din dialogul Euthyphron2,
ca un fel de expedient folosit de Platon pentru a
ascunde critica politeismului naiv al Atenienilor.
Aceasta înseamnă, ne explică M. Zambon, că
pentru Numenius cadrul narativ al dialogului
era obiectul unei interpretări filosofice și nu avea
numai o funcție literară3; fiind dat caracterul de-
liberat obscur pe care Numenius l-a atribuit lim-
bajului lui Platon, n-a fost posibilă interpretarea
doctrinei dialogurilor pe care el a reușit s-o sur-
prindă dincolo de litera textului. O altă mărturie a
lui Proclus ne oferă informații despre interpreta-
rea luptei dintre Atenieni și locuitorii Atlantidei.4
După ce a citat opinia lui Crantor, care consi-
dera textul ca o pură trecere în revistă a faptelor
istorice, iar alții, care considerau textul ca o pură
invenție, Proclus expune poziția, care-l face să se
despartă de toți aceia care recunoșteau valoarea
istorică a textului platonician, dar căruia îi atribu-
ia semnificația imaginilor și opozițiilor preexis-
tente în Univers.5
Printre acești interpreți este citat Amelius, a
cărui exegeză este citată cu dispreț de Origene,
Numenius și Porfir (despre asta Proclus își ex-
primă faimoasa sa judecată privind dependența
Atena-Elena Simionescu	Iluzia fragilității (2020), acvaforte acvatinta, ac rece, 58 x 78 cm
„servilă” a lui Porfir de Numenius). Numenius
și Porfir au fost asociați de Proclus unei exegeze
care, cu toate că pleacă de la acceptarea valorii
istorice a textului, caută totuși în cele din urmă
semnificația alegorică. Numenius îi paragonează
pe Atenienii din dialogurile platoniciene cu ima-
ginile sufletelor legate de acea generare aparți-
nând Zeului, ce-i avea sub oblăduirea sa.
Raportul sufletelor nobile cu zeița Athena
demonstrează propria lor raționalitate: numele
Zeiței este de fapt interpretat de Platon în relație
cu noesis-ul6, cu toate că sufletele menite să fie de-
vorate în însăși procesul de generare sunt raportate
la Poseidon, zeul mărilor, adică o entitate care de
cele mai multe ori la Numenius și în tradiția pla-
toniciană, simbolizează materia.7
Alte texte platoniciene au făcut obiectul, din
partea lui Numenius, a unei interpretări alego-
rice. Fragmentele care au ajuns până la noi ne
informează că Numenius a identificat în sen-
zațiile de plăcere, o adevărată închisoare, de
care vorbește și Platon în Phaidon 62 b: în în-
chisoarea din Atena, la limita propriei existen-
ței, Socrate discută cu discipolii, intersectând
și suprapunând conceptul de „mithoi” cu cel de
„logoi”, până la momentul când va bea cucuta,
la răsăritul Soarelui. Printre primele propo-
ziții pe care Platon în Phaidon le pune în gura
Maestrului apar două afirmații în mod aparent
contradictorii: cine este cu adevărat înțelept și
dorește să moară, nu este liber să-și ia viața, de-
oarece nu este acceptabilă sinuciderea în fața lui
Dumnezeu. Explicația primului enunț dobân-
dește conținuturi clar platoniciene: adevărul la
care trebuie să ajungă filosoful nu aparține unei
dinamici normale, ci poate fi dobândit numai
atunci când este dusă până la capăt purificarea
completă (Catarxis-ul), numai atunci când este
eliminată cu totul orice contaminare cu sensi-
bilul. Dacă moartea este o separare a elementu-
lui nemuritor de cel muritor, își poate spune cu
adevărat înțelept numai acela care încă în viață
a reușit să împartă această uniune inițială, care
prin natura ei este despărțită; filosofia este un
„exercițiu de moarte”8, obișnuiește sufletul cum
să adune, pe cât posibil în el însuși, esența vieții
și spunându-i adio corpului, ținându-se departe
de pasiuni, de plăceri și de dureri, ca și cum ar
avea un „ghimpe înfipt în corp” care-l aseamănă
corpului cu durerile lui cu tot; filosoful îndreap-
tă sufletul spre ceea ce-i mai pur și constant și
care prin natura sa îi este cel mai apropiat.”9
Această interpretare a senzațiilor de plăcere,
scrie M. Zambon, este confirmată de demersul lui
Porfir, care în De antro dezvăluie semnificația mie-
rii în contradicției cu cea a fierii. Dulceața mierii
evocă plăcerile vieții, care ne minunează prin pro-
prietățile ei, capabilă să conducă, cu ajutorul divi-
nității la o nouă viață, de aceea mierea este, para-
doxal, simbolul morții sufletului, iar fierea, datorită
amărăciunii ei, cel al reîntoarcerii la viață.”10
Porfir dezvoltă o exegeză povestind obice-
iurile egiptenilor, romanilor și cele ale cultului
lui Mithra, citându-i pe Platon, Parmenide și
Pitagora și apoi din nou pe Homer. La sfârșitul
lucrării De antro este prezent în mod explicit nu-
mele lui Numenius, unde Ulysse este interpretat
ca o imagine a sufletului ce trece prin ciclurile
generării, pentru a se întorce la condiția primor-
dială, fără experiența mării, adică aceea a materiei
primordiale.11
Găsim aceeași interpretare a aventurii lui
Ulysse, scrie M. Zambon în Oracolul lui Apolo, pe
care Porfir îl citează în Viața lui Plotin:
„...tu ai elaborat în străfundul inimii tale, acel
tumult răsunător al ființei tale, vei fi capabil să
ajungi până la țărmul mării, zbătut de valuri...
unde vei fi în măsură să scapi de amărăciunea
unei vieți făcută di sânge și lacrimi...”12
În aceste fragmente, în mod sigur numeniene,
conservate de către Porfir, nu se găsesc deloc sem-
nele unui interes literar, lingvistic sau gramatical
pentru textul homeric, el fiind interpretat în lu-
mina ipotezei că ar conține o înțelepciune ascun-
să și asemănătoare cu ceea ce i-a fost revelat de
către Pitagora, Platon sau tradițiile barbare.”13
Lui Porfir îi aparține și lucrarea Despre filosofia
lui Homer; faptul că Homer ar fi și filosof, Porfir a
mai spus-o și în Chestiunile homerice: „trebuie să
afirmăm că Homer este filosof.”14
Porfir în Chestiunile homerice, a declarat că
Homer, înaintea filosofilor a definit albul, ca ceva ce
permite vederii să poată distingăe între obiecte dife-
rite, atribuindu-i lui Homer prima intuiție a teoriei
culorilor și a raportului dintre senzațiile diferite, re-
luată apoi de Platon în dialogul Philebo, 47 e.15
Textul homeric, scrie M. Zambon, este în ace-
eași măsură străbătut de de o înțelepciune divi-
nă16, o înțelepciune ascunsă, pe care interpretul
intenționează să o dezvăluie: legitimitatea, și mai
mult, necesitatea unei lecturi alegorice a textelor
provine din faptul că aceștia comunică la modul
obscur, prin intermediul imaginilor.
Mai ales cel de-al doilea text din lecția nume-
niană devine important, așa cum este prezentat
în lucrarea De antro. Analiza textului homeric de
către Porfir ne demonstrează în mod clar convin-
gerea filosofului că diferitele nivele de lectură și
4
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
Suzana Fântânariu
Diptic (2020), tehnică mixtă, 100 x 70 cm
diferitele metode de interpretare, nu se exclud, ci
se completează în mod reciproc.
Lucrarea De antro nu este singurul text în care
trimiterile la auctoritates eterogene sunt puse în
serviciul interpretării unui text sau în procesul her-
meneutic, care are ca scop argumentarea unei teze.
De exemplu atunci când Porfir analizează pasajul
în care Platon vorbește despre felul în care sufletul
își alege corpul în care să coboare, alegere ce de-
pinde de viața precedentă a sufletului, (Rep. X, 620
și urm.); Porfir îl citează mai întâi pe Empedocle,
după care face un lung excurs astrologic și rapor-
tează doctrina platoniciană la cea a înțelepților din
Egipt, și în sfârșit, face apel la Homer, de la care
împrumută doctrina dublei predestinări.17
Deja la Numenius, scrie M. Zambon18, putem
vedea tendința de a recurge la mai multe surse,
filosofice sau nu, cărora Porfir le admite coerența
de fond ca fiind participante la un singur adevăr,
acela care a fost dus la împlinire în doctrina pi-
tagorico-platoniciană și în care, în mod evident,
Plotin a intrat pe deplin. După toate probabilități-
le, în ce privește miturile homerice și cele ce pro-
vin din scrierile lui Hesiod, Porfir a admis impor-
tanța și adevărul miturilor și al prozei homerice,
cărora nu era dispus să le recunoască o valoare
autonomă față de filosofie, nici capacitatea de a
comunica adevărul, comparabil cu cel al unui dis-
curs filosofic autentic.
La acestea pare că se referă observația lui
Porfir, citată de Proclus, conform căreia pictorii
nu pot reprezenta lumina, deoarece acest lucru le
depășește posibilitățile de exprimare, în același fel
nici poeții nu pot reprezenta în versuri cea mai
bună Constituție a unui stat.19
Este vorba aici de o poziție intermediară între
revendicarea valorii prioritare a raționalității filo-
sofice și tendința de a lărgi baza pe care ar trebui
să se constituie orice discurs coerent, o poziție
intermediară pe care o putem întâlni în interpre-
tarea porfiriană a Oracolelor și a ritualului teurgic,
așa cum s-a putut vedea în textele anterioare pu-
blicate aici.
Tradiția biblică la Porfir și Numenius
Un aspect particular care leagă orientalismul
lui Porfir de cel al lui Numenius este reprezentat
de interesul pe care cei doi autori l-au manifestat
față de tradiția ebraică. Judecata lui Numenius
despre Platon este celebră: „un Moise care vorbeș-
te limba atică.”20dar acest lucru nu poate fi inter-
pretat, așa cum au făcut-o Părinții Bisericii care
l-au citat, ca o afirmare a dependenței Grecilor de
Evrei și în care este exprimată aprecierea deplin
pozitivă a figurii lui Moise de către Numenius.21
Numenius aplică Bibliei exegeza alegorică
pe care o va utiliza în interpretarea propriilor
izvoare și coerent cu propria sa metodă, el a ar-
monizat versetele biblice cu tradiția greacă: ast-
fel în fr. 9, Numenius îl identifică pe Moise cu
Musaios,(personaj legendar, discipol al lui Orfeu),
și în fr. 30 ilustrează textul din Facerea 1, 2 cu fr.
B 62 D.K. a lui Heraclit. Textele la care se referă
Numenius fac trimitere la fragmentele ajunse până
la noi și care aparțin mai ales Vechiului Testament;
pe de altă parte aluzia la Origene în fragmentele
ce fac dovada unui interes al lui Numenius pen-
tru creștinism: el citează conflictul avut de cei doi
magicieni egipteni, Ianes și Jambres cu Moise: el
citează așa cum am văzut textul din Facerea 1, 2;
Ieșirea 3, 14; de asemenea este prezent spiritul din
Sap. 14, 21; Origene ne spune că a citat fără să
numească un episod din Viața lui Isus, pe care l-a
interpretat în sens alegoric.22
În ciuda acestora, cunoașterea Bibliei, ne spu-
ne M. Zambon, nu pare să fi fost aprofundată de
Numenius; aceste pasaje nu erau în mod sigur
singurele pe care le-a cunoscut; deoarece Origene
îi atribuie cunoașterea scrierilor lui Moise și a
Profeților, dar ne-am putea gândi că Părinții creș-
tini ai Bisericii nu s-au abținut de la citarea texte-
lor, care au confirmat încă o dată familiaritatea și
asiduitatea studiilor sale biblice. În orice caz, el a
propus o interpretare rigidă și monoteist-ebraică
care era compatibilă cu doctrina biblică și care re-
ținea elementele care puteau într-un mod destul
de ușor să se preteze la o interpretare de factu-
ră platoniciană. În mod precis această coerență
între revelația biblică și platonism susținută de
Numenius, și care a suscitat o discuție referitoare
la cele două trimiteri pe care Numenius le-a făcut
la o sursă biblică. Vorbind de Dumnezeul evrei-
lor, Numenius a afirmat că este necorporal23, că
n-are nimic comun cu ceilalți, că este Tatăl zeilor
și pretinde un cult esclusiv.
Mărturia lui Numenius24 despre un Dumnezeu
biblic caracterizat prin refuzul său de a împărți
onoarea divină cu oricare alt zeu. Tema geloziei
lui Dumnezeu, care nu admite cultul altor zei este
tipică tradiției veterotestamentare25 și întrebuin-
țarea adjectivului”oamenii aserviți răului sau pu-
terii conferite unor amulete (bucăți de fier sau de
lemn reprezentând anumite forme antropomor-
fe), cu nume imposibil de comunicat.”26
Desemnarea Primului Zeu, ca “Cel care Este”,
în ciuda îndoielilor pe care le-au avut asupra aces-
tui subiect Dodds și Thillet, evocă în mod clar
autoprezentarea făcută de Dumnezeu lui Moise,
cunoscut astfel și de Numenius, chiar dacă nu di-
rect, ci mai mult sau mai puțin prin intermediul
lui Philon27, titlul de legislator la fel cu cel biblic,
ignorat aproape de tot de tradiția platoniciană28.
Este dificil să tragem anumite concluzii, care se
bazează pe destul de puține date, dar noi nu cre-
dem, cu M. Zambon, că Numenius ar fi cunoscut
ideile fundamentale ale revelației biblice pentru
a putea acționa în mod just în ce privește ambi-
guitatea datelor bibliografice ce privesc acordul
dintre înțelepciunea popoarelor străine Greciei
și Platon concretizată aici în mod vizibil. Dintr-o
perspectivă pe care o putem defini sincretistă,
scrie M. Zambon, Porfir în Filosofia oracolelor
prezintă un oracol al lui Apolo în care îi asocia-
ză pe evrei caldeenilor și altor popoare orientale,
elogiindu-le înțelepciunea. Ne spune Eusebiu:
„Porfir, el însuși, în prima carte a Filosofiei sale,
elaborată pe baza Oracolelor, a făcut propria sa
mărturie Zeului despre înțelepciunea stirpei evre-
ilor și în același timp despre alte popoare renumi-
te pentru inteligența lor.”29
Ceea ce era important pentru Eusebiu era să
demonstreze că deși Porfir era un filosof ostil
creștinismului, admitea vechimea înțelepciunii
ebraice, autoritatea ei, sfințenia și înțelepciunea
ebraică, recunoscând că creștinii erau purtăto-
rii și interpreții autentici ai acestei înțelepciuni.
Eusebiu a deformat într-o oarecare măsură măr-
turia lui Porfir, care după toate probabilitățile, a
exprimat o apreciere a ebraismului, dar a polemi-
zat cu creștinii datorită deformării anumitor texte
biblice, așa cum a făcut și Celsus.
„Expresia pare să se refere la creștini, comen-
tează M. Zambon, aceștia abandonând ebraismul
pentru o nouă religie, au pierdut în parte înțelep-
ciunea pe care Evreii, din contră, o posedă încă;
de fapt, acuzația inovării ilicite face parte din ceea
ce Porfir reproșează creștinilor, recunoscând rup-
tura cu lumea ebraică. Oracolul în care este ex-
primat conținutul înțelepciunii caldeenilor și al
evreilor, care are în sine o semnificație anticrești-
nă: aceste popoare îl venerau în toată sfințenia Sa
pe „Dumnezeul suveran, născut din El-însuși”30;
pe de altă parte aceștia n-au recunoscut niciodată
cultul creștin și venerația pe care ei o au pentru
cultul lui Dumnezeu și al Fiului său Iisus Hristos.
Mărturiile sfântului Augustin și cele ale lui
Eusebiu pun de acord imaginea numeniană a
Dumnezeului biblic, Tatăl zeilor, care se sustrage
oricărei comunicări cu ceilalți, imagine preluată
de Porfir în Comentariile sale la Oracolele calde-
ene și care-l identifică cu Demiurgul platonic, cu
Dis epekeina. Ceea ce n-a acceptat Porfir este fap-
tul că în fragmentele ce ne-au ajuns de la Eusebiu
și Augustin cu subiecte scoase din Filosofia oraco-
lelor, Zeul evreilor ar căpăta un rol superior celui
mai sus denumit Dis epekeina. Am văzut mai sus
că în Oracolul lui Apolo unde se vorbește despre
evrei, care alături de caldeeni îl adoră în modul
cel mai sfânt posibil pe „Dumnezeul-rege”, născut
din el însuși (autogenetlon anaxta ); mențiunea
lui anax ne sugerează identificarea acestui Rege
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
5
o
cu însăși Apolo-Soarele-Binele, și, deci cu Primul
principiu, dar acest lucru nu este strict necesar,
deoarece conform celei de-a doua Epistole pseu-
do-platoniciene, numele de Rege poate fi dat celor
trei ipostaze31. Adjectivul autogenetlos, nu se re-
feră aici la primul Zeu, ci la intelectul demiurgic.
Dumnezeul biblic are într-un anumit sens amân-
două caracteristicile cuprinse în el însuși: apax
epekeina: își are absoluta sa anterioritate în ființa
sa determinată, dar este în același timp creatorul
lumii inteligibile și al cosmosului sensibil, rod al
înțelepciunii sale incomensurabile.
Religia ebraică, conclude M. Zambon, avea
în ochii lui Porfir aspecte pozitive importante
nu numai în cadrul doctrinei teologice, dar și în
practicile ascetice; De abstinentia consacră o aten-
ție deosebită ascetismului Esenienilor, fiind vorba
în orice caz de o religie foarte veche. Chiar dacă
afirmațiile lui Eusebiu sunt contrare, fragmentele
di Contra Christianos pe care le posedăm, ne spu-
ne M. Zambon, nu ne revelează o atitudine pole-
mică împotriva lui Moise și a profeților evrei. Este
în același timp semnificativ faptul că Porfir recu-
noaște vechimea concepției lui Moise, pe care el
îl numește „teologul Evreilor” și pe care-l plasează
cu opt sute cincizeci de ani înaintea războiului îm-
potriva Troiei, deci mult înaintea lui Homer. Ceea
ce este important pentru Porfir este să arate con-
cordia între religiile antice, atât a grecilor cât și a
barbarilor împotriva noutăților introduse recent
de către creștini. Stima în ce-i privește pe evrei era
destinată să arunce o anumită pierdere a stimei
pentru creștini și a felului în care aceștia interpre-
tau Scriptura. Prin intermediul Oracolelor Porfir a
reușit să recupereze în interiorul orizontului său
pe însuși Iisus Hristos, pe care l-a prezentat ca fi-
ind un Om extrem de credincios, care a devenit
nemuritor.”32 Aici este marea diferență între Porfir
și maestrul său Numenius, care nu s-a hazardat
în afirmații definitive. Ceea ce nu i se poate însă
reproșa lui Porfir este spiritul său critic, demon-
strând că textul biblic din Cartea lui Daniel, pe
care a caracterizat-o ca o Profeție post eventum
(scrisă, de altfel în greacă), și care în analiza sa a
renunțat la interpretarea bazată pe cristologie, ci-
tind-o mai ales ca pe o epopee a rezistenței iudai-
ce împotriva lui Antiochus al IV-lea Epiphanes.33
Porfir a cunoscut foarte bine Vechiul cât și Noul
Testament atât de bine încât să refuze erorile cita-
telor din Marc.1, 2, Mat. 13, 5 și 19,5, pentru a cita
în detaliu, scrie M. Zambon, cartea lui Daniel, și
a pune în evidență critica creștină a sacrificiilor
și cultul despre sacrificii din Vechiul Testament.34
Numenius a fost în mod sigur unul din canalele
prin care au ajuns la Porfir cunoașterea tradiției
biblice, judecata favorabilă asupra anumitor as-
pecte ale filosofiei platoniciene, și apelul la in-
terpretarea alegorică a unor texte. Rămâne însă
atitudinea sa critică intransigentă pentru acele
vremuri, care până la sfârșit, prin comentariul la
dialogul Parmenide, a deschis o perspectivă nouă
asupra triadei ipostazelor divine, izvor al Sfintei
Treimi, fundamentul credinței creștine.
Note
1	Cf. Marco Zambon, Porfir și Numenius, în Porphyre
et le moyen-platonisme, Librairie Philosophique, J.
Vrin, Paris 2002, p. 190.
2	Platone, Eutifrone, Traducer, Introducere și Note,
a cura di Michele Federico Sciacca, Casa Editrice
Giuseppe Principato, Milano Messina 195. În acest
dialog Socrate demonstrează că nu este suficient să te
conformezi în mod pasiv legendelor religioase pentru
a fi sigur că acționezi corect din punct de vedere moral și
in conformitate cu voința divină. Conduita oamenilor
nu trebuie să fie supusă prejudecăților religioase, ci să
fie condusă de principii morale și raționale armonizate
nu cu ajutorul superstițiilor și miturilor grosiere, ci cu
o concepție adecvată despre divinitate.
3	Despre interpretarea lui Platon a lui Numenius cf.
Lamberton (1989), pp. 62-65; un text despre interpre-
tarea filosofică a textului despre moartea lui Socrate,
semnalat de Whittaker (1987) a , pp. 93-94, și un altul
despre Phaidon (118a 5).
4	Proclus , In Tim.I, p. 75,30-77, 24 (=Num. fr. 37;
Procl. In Tim. I, P. 77, 6-24=Porph.. In Tim. fr. 10).
5	Proclus, In Tim. I, p. 77, 20.
6	Platon, Cratilo, 407 b; cf. și Criton 109 c; această
interpretare a Zeiței.
7	Cf. Numenius, frr. 18, 6-9; 33, 8-9.
8	Platon, Phaed. 81 a.
9	Cf. J.P. Vernant, Il fiume Ameles et la “melete thana-
tou”, în Mito e pensiero presso i Greci. Studi di psicologia
storica, trad. it. De M. Romano e B. Bravo, Torino 1978.
10	Porfir, De antro, 16, p. 18, 11-13, 18, p. 20.
11	Porfir, De antro, 34, p. 32.
12	Cf. Luc Brisson - Flamand 1992, p. 577- 585.
13	Cf. Num. fr. I a.
14	Porfir, Quest. Hom., ,ad Iliad 15, 13 , p. 200.
15	Ibid. Porfir , Quest. hom.I, 13, p. 69, 8-12.
16	Porfir, Peri Etigos 378, 50 Fsm, în M. Zambon , op.
cit., p. 195.
17	Porfir, Peri tou ef’ emin 271 Fsm ( = Stob. II 8, 42);
îi datorăm lui Festugiere traducerea parțială a frag-
mentelor acestui Tratat, în Proclus , In Remp. III, p. 349
357 F).
18	M. Zambon, op. cit. , p. 196.
19	Porfir , In Tim. fr. 9, ( = Procl. , In Tim. I, p. 66, 29-
32= Long. fr. 10 g).
20	Num. fr. 8, 13 ( = Eus, P. E. XI 10, 11) ; la del în
Clemente Alexandrinul, Stromates I, 22, 150, 4; Eus.
P.E. IX, P.E. IX, 6, 9).
21	Cf. lui Frede (1987), p. 1047-1048; Rinaldi 1998, p.
62-63.
22	Cf. Num., Fr. 1B/ = Orig., Contro Celsus I 15).
23	Cf. Num. fr. 1 b ( =Orig. C. Cels. I 15).
24	Cf. Num. fr. 56 (= Lyd. De mens IV, 53 , p. 109, 25-
110).
25	Cf. Ieșirea, 20, 2-5 și cele paralele. Trimiterea la
multitudinea zeilor, în raport cu Dumnezeul Israelului,
revendică o poziție exclusivă a acestuia, nu mai este azi
deloc problematică; în A.T., de ex. În Deut. 32, 8; Ps.
29, 1; 89, 67; Job. 1,6; 2,1; 213 ; verset din Ieșirea 3, 14.
26	Cf M. Zambon, op. cit. p. 197.
27	Cf. Festugiere (1942-54), III, p. 44, nota 2; Kramer
(1964), p. 83, nota 213; versetdin Ieșirea 3, 14.
28	Cf. Platon, Tim. 41 e; 42 e.
29	Eus. P.E. IX, 1-5 ( trad. Places, modificată).
Trimiterile la o multitudine de zei, față de unicul zeu al
lui Israel,revendică de aceea o poziție exclusivă, deloc
problematică în A.T , ca de ex. În Deut. 32, 8; Ps. 29, 1.
30	M. Zambon , op. cit. p. 202.
31	Cf. lui Porfir, Phil. Orac. 325, 15 F Sm.în care ter-
menul apax este expresia celor trei ordine angelice.
32	M. Zambon, op. cit. p. 203.
33	Porfir, Contro Christ. fr. 43, în care sunt adunate
numeroasele trimiteri făcute de Sfântul Hieronymus la
critica porfiriană a profeției lui Daniel.
34	Porfir, C. Christ. fr. 79.
■
Ovidiu Petca	Fantasy Island with paper sky III (2020), imprimare digitală, 70 x 150 cm
6|
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
diagnoze
Ce ne unește?
■ Andrei Marga
ntrebarea nu este nouă. Ea s-a pus în situații
în care națiuni întregi caută să se afirme. De
altfel, unele dintre acestea au fost luate ca re-
ferințe în istoria românilor. Hegel a rezolvat între-
barea considerând cultura („spiritul”) ca prealabil
al oricărei realități din societate - formulă care
a revenit la juriști de azi. Întrebarea s-a pus apoi
în situații de criză a conștiinței naționale. Ernst
Renan a dezlegat-o apelând la civism. Tema a re-
venit și ea.
Întrebarea se pune însă acut în zilele noastre.
Este evident că este vorba de ceea ce-i unește pe
oameni pe fondul libertăților și al pluralismului
abordărilor, care condiționează inovația în socie-
tatea modernă.
O rațiune a reluării întrebării „ce ne unește?”
este că și azi din unitate se câștigă mai mult decât
din conflict. Această rațiune merită invocată, mai
ales că țările europene au plătit scump conflictele.
Aici au și apărut optici aberante, cum a fost cea
din Mein Kampf-ul lui Hitler, în care rivalii au fost
stigmatizați ca „ciumă”, pentru ca apoi Goebbels
să creeze o isterie. Aici a apărut teoria politicii ca
distincție între „amic și inamic”, a lui Carl Schmitt,
care a distrus democrația. Cât timp o societate nu
se desparte de aberații, este conflictuală.
Astăzi sunt însă și rațiuni mai practice ale re-
venirii la întrebarea „ce ne unește?”. Am în vedere
aici trei dintre ele.
Prima, așa cum dovedesc înseși realitățile, este
aceea că libertățile fără democrație se autodistrug.
Neoliberalismul a încercat să gestioneze societă-
țile extinzând doar libertățile, dar rezultatul este
că nedreptățile înăuntrul națiunilor și tensiuni-
le internaționale amenință să explodeze. Acum,
„Marea Resetare” vrea să mărească libertățile pro-
fitând de digitalizare, dar evită democrația și va
avea același rezultat.
A doua rațiune este aceea că statul național a
rămas condiția necesară a democratizării (Pierre
Mannent, La Raison des Nations. Reflexions sur la
democrație en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Nu
s-a învechit observația că „o națiune se constituie
prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit
cotidian” (Ernst Renan, Ce este o națiune?, 1882).
Națiunea are premise istorice bine cunoscute, pre-
cum limba și cultura, dar presupune o „voință”
proprie, care-i dă coloana vertebrală.
A treia rațiune ține de faptul că, într-o lume
în care forțele economice, financiare și militare
sunt copleșitoare, deviza „să devii tu însuți (de-
venir soi)” este și mai actuală. Așa cum indivi-
zii nu rezolvă ceva cu pasivitatea, nici națiunile
nu își rezolvă problemele fără asumare de sine.
„Națiunile care nu vor ajunge la aceasta sau nu vor
să o facă, se vor îndrepta de la declin, la decaden-
ță, de la decadență la privațiune într-o lume din
ce în ce mai nemiloasă și concurențială” (Jacques
Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoirs sur votre vie!,
Fayard, Paris, 2014, p.152). Națiunile sunt chema-
te să-și exprime voința.
Cum se dezleagă astăzi întrebarea „ce ne uneș-
te?” Vreau ca în acest articol să rezum patru
abordări prototipice, să consemnez situația din
România actuală și să indic iluziile ce se cer pă-
răsite. Nu reiau, căci le socotesc deja cunoscute,
cele spuse în colocviul „Reconcilierea națională”
(„Cotidianul”, 19 noiembrie 2016) și „Declarația
de la București” (14 septembrie 2021), care se pot
accesa.
Dezbaterea actuală asupra întrebării a fost
deschisă de către Joseph Ratzinger, când a pus
întrebarea „ce ne ține laolaltă? (was uns zusam-
menhalt)”. Răspunsul cardinalului era acela că
drepturile omului sunt indispensabile, dar nu
suficiente. Ele „rămân de neînțeles fără presupo-
ziția că omul ca om, prin simpla sa apartenență
la specia om, este subiect de drepturi, că însăși
ființa sa poartă în sine valori și norme - care tre-
buie descoperite, și nu inventate. Poate că doctri-
na drepturilor omului ar trebui completată astăzi
cu o doctrină a îndatoririlor și a limitelor omu-
lui” (Habermas, Ratzinger, Dialectica seculariză-
rii, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2006, p.111).
Așadar, „ne țin laolaltă” drepturile, completate
însă de considerarea fiecărui om ca valoare în sine
și cultura corespunzătoare.
În Germania, la întrebarea „ce ne unește?” s-a
răspuns arătându-se, dincoace de fondul istoriei,
ceea ce este de făcut ca să se asigure unitatea: eco-
nomie socială de piață, democrație funcțională,
stat de drept democratic, grija creștină față de situ-
ația celuilalt (Bernard Vogel, Hrsg., Was eint uns?
Verstandingung der Gesellschaft uber gemeisame
Grundlagen, Herder, Freiburg im Breisgau, 2008).
Se prelungește astfel benefic reflecția potrivit căre-
ia, în democrație, nu doar cetățenii, ci statul însuși
are scopuri. De pildă, bunăstarea și conviețuirea
în libertate și dreptate. Felul bazat pe profunda în-
țelegere a regulilor, de către partide și cetățeni, al
actualei tranziții de putere de la Berlin este exem-
plu de unitate.
În Franța, se vorbește recent de „un pact natio-
nal de încredere” și se recunoaște că unitatea de-
pinde de schimbări politice. Esențială este „recrea-
rea a ceea ce unește (recreer le commun)” cetățenii.
Acțiunile prevăzute sunt pe o listă lungă. De pildă:
înnoirea clasei politice și mai buna ei reprezentare;
reducerea la un singur mandat a ocupării preșe-
dinției; consolidarea rolului partenerilor sociali;
educație republicană; afirmarea „lumii agricole”,
ca deținătoare de valori specifice națiunii (Jacques
Attali, 100 jours pour que la France reussisse 2017-
2022, Fayard, Paris, 2016, p.32-33). Se consideră
că societatea actuală s-a umplut de falii, încât nu
este posibilă unitatea fără schimbarea felului de
a administra, spre integrarea cetățenilor, în locul
izolării lor de exercitarea conducerii.
În Statele Unite, o analiză recentă constată:
„Națiunea noastră nu supraviețuiește, așa cum
o știm, fără o populație angajată și dedicată”
(Dan Rather, Eliot Kirschner, What Unites Us.
Reflections on Patriotism, Algonquin Books of
Chapel Hill, 2019, p.18). Angajată și dedicată, dar
cum? Răspunsul celebrului jurnalist care a fost
Dan Rather este inspirator: „suprimarea segre-
gării și a rasismului”; „avem nevoie să fim mai
creativi pentru a găsi noi căi de a aduce mai mulți
oameni la vot”; „protecția mai mult ca niciodată a
dreptului de a avea o altă opinie (the right to dis-
sent)”; depășirea „crizei presei libere”, care este mai
acută ca niciodată; „incluziunea, dar nu asimila-
rea” cetățenilor; „empatie” la cei aleși în poziții de
decizie; renunțarea la demonizări și reafirmarea
idealurilor societății americane; folosirea datelor
științei pentru propria analiză și analiza societă-
ții; evidențierea importanței citirii cărților și a
stimulării informării cetățenilor, așa cum acestea
au funcționat la întemeierea uniunii americane
(„când părinții fondatori s-au pus pe calea creării
unei republici moderne, ei au mers în bibliotecile
lor și au luat din raft operele unor filosofi ca John
Locke și Thomas Hobbes”, p.153); valorificarea
mesajului unificator al artei („arta noastră este
istoria noastră”, p.171); responsabilitatea față de
mediul înconjurător; consolidarea capacității sis-
temului de educație de „a crea a doua șansă pentru
cetățean” (p.206); asumarea funcțiilor publice ca
datorii (services) față de comunitate, cu smerenie;
a gândi îndrăzneț provocările cărora trebuie să le
facem față; a păstra rigoarea răspunderii, curajul
opiniei și a valorifica calitatea de cetățean.
Acestea sunt abordări organizate a ceea ce uneș-
te oamenii în societățile menționate. Un amic îmi
spune că în asemenea abordări este vorba de ceea
ce-i unește pe alții, dar ceea ce contează este cum
ne unim noi, ca cetățeni români. Sunt de acord
că situația în România actuală este altfel. Dar din
abordările altora este de învățat, căci ele captează
regularități ale vieții oamenilor - ființe cu aceeași
echipare anatomo-fiziologică, care înfruntă con-
dițiile vieții prin acțiuni. Ești liber să nu ții cont de
regularități, dar te vei izbi de ele.
Situația în România de azi este cu adevărat
aparte. Să o privim lucid.
În România continuă sciziuni vechi în societa-
te - legate de sărăcia unei mari părți a populației,
discrepanța rural-urban, neglijențe istorice, ru-
perea intelectualilor de realități, tradiții de vătăfie
politică, continuitatea corupției. La ele se adaugă
sciziuni noi.
A fost scindarea epocii postbelice, în care parti-
dul comunist a recurs la controlarea societății prin
anihilarea chiar fizică a opoziției și dictatură. A ur-
mat scindarea epocii postdecembriste, în care s-au
adoptat reglementări pentru a scoate din drepturi
cetățenești oameni pe motivul contiguității cu tre-
cutul. Nu s-a înțeles că poți trimite în tribunal ceea
ce ține de dreptul penal, dar nu-i îngăduit să atingi
libertățile cetățenești ale cuiva. A venit scindarea
neoliberalismului. În loc să se profite de oportuni-
tăți - cea mai lungă perioadă de pace din Europa,
integrarea europeană și apartenența la alianța
atlantică - și să se lanseze proiecte proprii, țara a
intrat sub controlul amatorismului, care, incapabil
de realizări, instrumentează noua Securitate.
La toate acestea se adaugă erorile majore de
după 1989, care aduc decepții, frustrări, răni. În
România nu s-a făcut distincție între demantela-
rea unui regim autoritar și construcția unei demo-
crații, care se face democratizând fără resturi. Din
revenirea salutară la economia de piață s-a dedus
că modernizarea nu mai stă în răspunderea statu-
lui. Justiția este și acum confundată cu un mijloc
de reglare de conturi. Democrația, după ce a fost
confundată cu marketizarea, s-a folosit pentru a
lovi rivali. Nu se înțelege nici acum diferența din-
tre democrație ca alegere periodică a reprezentan-
ților și democrație funcțională. Constituția este,
mai nou, facultativă.
Ca efect al tuturor acestora, prea multe în
România actuală nu-i unesc, ci îi despart pe ce-
tățeni. S-a și ajuns într-o situație fără precedent în
istorie. Dintr-o țară cu potențial, România a deve-
nit cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare
emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu
cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
7
o
cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori,
cu o îndatorare externă excesivă, cu o reprezenta-
re publică colonizată de cațavenci, cu un autori-
tarism incult, bazat pe securism și comercializarea
de funcții. Țara și-a pierdut, la nivelul decidenților
actuali, capacitatea de a-și promova, în interesul
ei public, vederi și inițiative în concertul lumii în
schimbare de astăzi.
Ca urmare, nu poți cere justificat să se unească
cel care a fost persecutat, cu cel care l-a persecutat.
Cel care a muncit cinstit, cu cel care a fost doar
politruc de ocazie. Cel care a respectat legile, cu
cel care a furat. Cel care s-a dedicat comunității, cu
cel care l-a încarcerat pe nedrept. Cel merituos, cu
cel doar ajuns. Cel curat, cu demagogul cu papi-
on. Cel performant, cu simplul delator. Cetățeanul
demn, cu cel care abuzează de funcții.
Așa stând lucrurile, în România actuală, între-
barea „ce ne unește?” nu poate veni legitim decât
în prelungirea întrebării „ce este de făcut pentru
aducerea la acea normalitate care este oriunde în
lumea civilizată?”. Să recunoaștem, România are
de lichidat înapoierea economică, fie ea și relativă,
și sărăcia unei mari părți a populației. România
are de înlocuit o administrație depășită de viață și
o justiție instrumentată politic. Ea are de realizat
idealul „democrației curate”. Cum au trebuit să
semnaleze istorici din alte țări, România nu a adus
nici astăzi sub control democratic serviciile ei se-
crete. România are de înaintat spre cultura politicii
ca servire a interesului public.
Acestea nu sunt totul! În opinia mea, în condi-
țiile instituționale de astăzi, calitatea decidenților
hotărăște soarta națiunilor. De aceea, reamintesc
mereu convingerea răspândită a majorității con-
cetățenilor că România este pe direcție greșită,
rămânând trădată chiar de către cei care vor să
o conducă. La sfârșitul perioadei interbelice s-a
spus, îndreptățit, că România a fost condusă de
„o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al
responsabilității sociale, ai cărei membri brilianți
au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta prin-
cipiile contra avantajelor funcției și relațiilor la
vârf” (Seton Watson, Eastern Europe Between the
Wars, Cambridge University Press, 1945). Nu mai
insist acum asupra evaluării apropriate făcute de
cunoscători francezi și italieni! Nu cumva această
evaluare este mai actuală ca oricând? Doar că nu
mai decid brilianții, ci opușii lor!
Aș aminti doar că, din păcate, nici acum tre-
cutul nu este reconstituit fără abuzuri și se ma-
nipulează în voie. Se falsifică până și istoria re-
centă. Nimic nu a putut fi lămurit pe deplin. La
Centenarul României nu s-a putut scrie istoria
țării, una documentată, încât să nu fie obiecții ma-
jore. Faptul spune mai mult decât se crede!
Situația din România actuală a devenit atât de
gravă, încât, într-adevăr, nu se va putea ieși din ea
fără a deschide întrebarea „ce ne unește?”. Dar nu
se va ieși cu clișee răsuflate, cu apeluri fals emoți-
onale, cu istoriografie falsificată, cu filosofeme de
scurtă respirație. S-ar putea ieși doar cu răspunsuri
pe direcția reconcilierii pe terenul schimbărilor.
Nu dau rezultate resemnarea „să nu dramati-
zăm, căci toți sunt la fel” sau compromisul „pupat
toți piața independenței” sau ipocrizia „trădare,
trădare, dar s-o știm și noi” sau meteahna „înju-
ratului la tribună, pentru a urma împăcarea la bu-
fet”. Nu se poate face ceva fără curajul de a spune
adevărul.
Dacă este vorba de a răspunde direct la între-
barea „ce ne unește?” atunci aș spune că și pe ce-
tățenii României îi unesc limba și anume tradiții
de conviețuire civilizată, locul nașterii și istoria. Îi
Dorel Găină
Imago mundi 25 (2020), imprimare digitală, 70 x 100 cm
unesc anumite aspirații - la bunăstare, la justiție,
la funcționarea democratică a statului, la împlini-
rea vieții, ca pe oricare alții.
Sunt acestea destule? Nu sunt, mai ales că unele
sunt încă departe - vedem cum se stă cu distribu-
ția bunăstării, cu „justiția” injustă, cu desfigurarea
democrației, cu privarea de sens a vieții multor
oameni. Evaluarea oamenilor în România actuală
este superficială - impostura profesională, civică
și morală și răsturnarea valorilor fiind rezultatul
- și nu convinge aproape pe nimeni. Statul actual
este „eșuat”, căci a fost grav avariat de decidenții
de azi!
Ce-i de făcut, așadar, pentru a uni cetățenii?
Lista pe care o pot prezenta ar ocupa, aidoma ce-
lor din alte țări, un volum. Dar, în spațiul aflat la
dispoziție, aș sublinia că fiecare analiză deja men-
ționată are sugestii fertile și m-aș opri doar la a
semnala cinci iluzii copios prezente în România
actuală, care se cer depășite, dacă se vrea unitate.
Prima iluzie este aceea că doar trecutul este de
vină. Da, trecutul, înțeles dus până la capăt, are
vina sa. Dar asta nu rezolvă nimic. Cetățenii ar
trebui să privească spre viitor și să se mobilizeze
pentru a schimba stările de lucruri. Altfel, pro-
fită tot felul de nulități. Nu va fi unire cât timp
profitori vulgari acuză oameni că s-au născut mai
devreme sau că au o opțiune sau alta. Iarăși inși
care trăiesc din delațiune, răi ca oricând în istorie,
atacă în România actuală cetățeni. Este o aberație
care numai aici se mai întreține! Valoarea omului
nu o dă data nașterii, nici afinitățile, ci pregătirea
și capacitățile dovedite. În definitiv, țara a ajuns în
situația critică de astăzi mai degrabă din erori ale
ultimelor decenii.
A doua iluzie este aceea că în România actu-
ală „vin banii și rezolvăm totul!”. Este un fals că
cineva i-a adus, căci banii sunt alocări bugetare
cuvenite, granturi și împrumuturi. Este o iluzie,
căci „banii fără cap nu duc departe”. În plus, de-
viza este jignitoare. Românii sunt oameni ca toți
oamenii și au nevoie de respect, cu toate implica-
țiile - sociale, juridice, culturale.
A treia iluzie este că se poate ajunge la unita-
te cu mijloace ale polarizării. Din nou, sunt inși
care vor să facă capital din acuzarea altora de
„extremism”, „antieuropenism” sau că ar fi „to-
xici”. La drept vorbind, un om cu scaun la cap face
capital din merite proprii, nu din neajunsurile
altora. Oricum, nu este „extremist” cel care sem-
nalează abuzuri. Nu este „antieuropenist” acela
care invocă valorile democrației. Nu este „toxic”
cel care caută soluții mai bune. După „ciumă”, este
uimitor că în politica de la noi unii au preluat din
Mein Kampf și adjectivul „toxic” și-l agită!
A patra iluzie este că rezolvi ceva așteptând ca
alții să o facă. Din nefericire, doar România actu-
ală a generat în sânul ei un șir de decidenți care
vor mai curând să se aranjeze, decât să servească
interesul public. Ei se agață de un globalism care
nu rezolvă dificultățile acestei țări. Ba se și opun
emancipării ei, cum atestă faptele! În loc să-și
bată capul cu România, ei bat câmpii cu „greșeli”
ale unor țări ce se dezvoltă susținut. Or, fără asu-
marea de sine competentă, o țară nu poate face
pași înainte.
A cincea iluzie este că prin excludere, încarce-
rare sau fixare în funcție se rezolvă ceva. Firește,
se poate discuta și aici îndelung. Dacă însă exa-
minăm reglementările României, vom sesiza că
marea parte sunt interdicții, nu canalizări ale ini-
țiativelor cetățenilor. Sau că aceste reglementări
permit mandate care fac rău țării. Multe funcții,
începând cu cea de președinte, ar trebui redu-
se fără ezitare la un mandat, cum se propune în
Franța! Grav este și faptul că suntem singura țară
care la Centenarul ei nu a dat o amnistie - fie și
din rațiuni creștine. Pe un asemenea teren, la uni-
tatea cetățenilor este de lucrat în profunzime.
Orice cetățean trebuie respectat, dacă este vor-
ba de unitate. Altfel, cu polarizările actuale, doar
se alimentează o direcție nefastă - cea a medio-
crației și prostocrației. Iar dificultățile, spre care
este împinsă astăzi țara, sunt prea evidente.
În orice țară, meritocrația s-a dovedit limanul.
Democrația fără meritocrație este numai eșec
programat. Cum, din păcate, România actuală
confirmă, cotidian, din plin.
(Din volumul Reclădirea eticii,
în curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
esoterism
Colecția Arta regală (VI)
■ Vasile Zecheru
Pentru cei ce văd știința masoneriei ca pe obți-
nerea unor plăceri ceremoniale și sociale [...],
interpretările mele vor fi discreditate ca fiind
fanteziste. Însă, din această cauză, ele nu sunt
scrise. Acestea sunt menite pentru un număr tot
mai mare de frați care realizează că masoneria
este un custode al cunoașterii de Sine și care
consacră adevărurile profunde ale științei spiri-
tuale [.]. Din momentul în care am fost inițiat,
am fost convins că există aici ceva mai mult de-
cât un club social și participarea la agape. Dacă
cineva dorea să înființeze un astfel de club, nu
s-ar fi deranjat niciodată să creeze ritualuri atât
de puternice și enigmatice [.]. Ceea ce m-a im-
presionat este puterea ritualurilor și cu cât mă
adâncesc mai mult în originile francmasoneriei,
cu atât mă conving eu singur că există un efect
spiritual pozitiv asupra oricărui om care vine în
contact cu acestea.
W. L. Wilmshurst
Fără îndoială, cartea intitulată Masoneria
și înțelesul ei tainic este o veritabilă perlă a
genului, unică și inestimabilă, deopotrivă,
în ceea ce privește conținutul său și interpretările
privind simbolistica și ritualurile. Trebuie spus,
totodată, că o teologhisire a problematicii inițiati-
ce precum cea pe care a lăsat-o posterității autorul
lucrării, Walter Leslie Wilmshurst (1967-1929),
nu poate fi la îndemâna oricui. De regulă, cel ce se
încumetă la un astfel de travaliu întru devoalarea
sacrului o va face doar în urma unui imbold lăun-
tric generat, cel mai adesea, de trăirea la propriu a
unei stări de conștiință ce nu poate fi încadrată în
categoria celor obișnuite.
În acest sens, este edificator faptul că, la un
moment dat, un anume John Hammill - Mare
bibliotecar al Marii Loji Unite a Angliei1 - îl va fi
caracterizat pe W. L. Wilmshurst ca fiind un autor
... cu picioarele adânc infipte în nourii cei veșnic ne-
statornici.; intenționat sau nu, vremelnicul ierarh
reușea, prin aceasta, o subtilă și inspirată trimitere
la celebra poziționare atipică a Spânzuratului din
Tarot2. Este proiectată, astfel, asupra autorului, o
lumină aparte ce ilustrează acea rară și misterioasă
capacitate a omului de a vedea cealaltă dimensiune
a realității. În egală măsură, caracterizarea pe care
am amintit-o mai sus poate fi receptată și ca o sim-
plă și nevinovată ironie, cum se-ntâmplă adesea
atunci când oameni imuni la acțiunea sacrului și a
inițierii se referă la iluminare și la puținii trăitorii ai
unor astfel de experiențe tulburătoare.
Din fericire însă, aerul rarefiat al înălțimilor spi-
rituale pe care W. L. Wilmshurst îl face perceptibil
pentru noi toți, în această carte a sa, ne oferă nu
doar posibilitatea de a privi altfel scrierilor sale3, ci
și de a proiecta o lumină nouă asupra omului care a
conceput și finalizat această lucrare fascinată desti-
nată să scoată la iveală capacitatea ritualului iniția-
tic de a transmite fiorul trascendenței. Pentru toate
acestea și pentru toate minunatele sale lucrări, îl
putem considera pe W. L. Wilmshurst ca fiind un
rafinat și inspirit exeget al problematicii masoni-
ce, un excelent cunoscător al dimensiunii subtile,
îndeobște, aruncată între paranteze de către cei
cărora le lipsește simțul sacrului și un echipament
inițiatic autentic.
Coordonatele vieții autorului sunt simple: s-a
născut în anul 1867 la Chichester și a murit la
Londra în 1929 și între aceste două repere capitale,
scurta sa viață curge monoton și constant, marcată
de un fabulos fin de siecle și de un teribil și nimi-
citor cataclism politico-militar cu care a fost con-
temporan - primul război mondial. În anii depli-
nei maturității îl vom găsi pe W. L. Wilmshurst ca
avocat în baroul din Huddersfield unde va activa
cu profesionalism și cu deplină dedicare până la
sfârșitul vieții sale.
Inițierea lui W. L. Wilmshurst în tainele maso-
neriei este consemnată în anul 1899; avea pe atunci
treizeci și doi de ani și se declara a fi un bărbat liber
și de bune moravuri. Ca proaspăt ucenic în Loja
Huddersfield, va fi fost, poate, surprins și fascinat
de bogăția sensurilor morale și spirituale atribuite
unor banale unelte masonice precum compasul,
echerul, rigla sau mistria. Mai apoi, în calitate de
companion, va fi descoperit cu infinită mirare, ac-
centele speciale pe care doctrina masonică le suge-
rează în legătură cu spiritul de întrajutorare și de
conlucrare întru desăvârșirea unei lucrări grandi-
oase, generic denumită Templul ideal al umanită-
ții. În fine, după ce vreme de peste trei decenii a
parcurs toate treptele prescrise în ritualuri, timp în
care se va fi încărcat cu sublima cunoaștere și va fi
dobândit inclusiv acele mult râvnite grade masoni-
ce înalte în cadrul Ritului York, W. L. Wilmshurst
găsește de cuviință să-și consemneze reflecțiile în
această materie. Astfel se va fi născut principala
sa lucrare, cartea de față, pe care a intitulat-o The
Meaning of Masonry și în care încearcă să explice
inexplicabilul utilizând cuvinte omenești - nimic
altceva decât simple convenții considerate, înde-
obște, pe cât de limitate și de inapte, pe atât de ne-
relevante în astfel de inițiative.
Lucrarea lui W. L. Wilmshurst debutează cu o
scurtă Introducere destinată să furnizeze o decla-
rație de intenții a celui ce semnează ca unic autor.
Ni se spune astfel, din capul locului că, în esență,
cartea se vrea a fi o călăuză pentru înțelegerea unui
fenomen subtil, profund și universal ce însoțeste
istoria comunităților umane indiferent dacă aces-
tea s-au dezvoltat în interconectare cu altele sau în
izolare completă. Asemenea unui mistic care a vă-
zut Lumina cea mare, autorul proclamă legămân-
tul său de credință potrivit căruia și-a conceput
lucrarea pentru .a contribui astfel, la o înțelegere
mai profundă a semnificației Masoneriei și pentru
a furniza o explicație a acesteia. Mai apoi, sub o
formă sau alta, autorul va reveni și va preciza că
întregul său demers nu trebuie văzut doar ca o sim-
plă descriere a fenomenului masonic, el aspirând
la mult mai mult decât atât, anume la identifica-
rea sensurilor existențiale, la o clarificare doctri-
nar-inițiatică și, pe cale de consecință, la o atribuire
de noi semnificații filozofice privind rostul omului,
necesitatea încadrării sale într-o ordinea naturală
atotcuprinzătoare și construcția mundană ca apli-
cație ce se impune a fi conformă cu voința supremă
revelată.
Sunt dezvoltate, în continuare, primele trei ca-
pitole ce par a fi oarecum într-o notă obișnuită
dacă ar fi să ne raportăm la literatura masonică
din prima jumătate a secolului XX. De subliniat
totuși că, autorul evită în mod deliberat să se refere
la istoria francmasoneriei considerând aceasta ca
fiind o direcție subsidiară în studierea sacrului și a
fenomenului inițiatic. Chiar și așa însă, explicitarea
simbolisticii, în cadrul cap. I și III și apoi, deriva-
rea conotațiilor sapiențiale decurgând din doctrina
masonică (cap. II) pot fi acceptate fără rezerve ca
încadrându-se într-un curent mai general, descrip-
tiv și speculativ, specific perioadei istorice în care a
trăit autorul nostru. Am putea spune de asemenea
că, până la acest punct, opera lui W. L. Wilmshurst
pare a fi perfect compatibilă cu spiritul literaturii ce
tratează această temă.
Și totuși, judecata de valoare mai sus enunțată
nu poate fi decât una provizorie și, de altfel, total in-
suficientă căci, cel de-al IV-lea capitolul al cărții se
ridică sfidând logica pe care am descris-o suscint,
asemenea unui Everest impunător și maiestuos,
în chiar mijlocul câmpiei prefigurate de secțiunile
anterioare. Nimic din cele consemnate monoton
în primele trei capitolele nu lasă să se întrevadă că
ar urma un asemenea construct apoteotic dedicat
iluminării ca trăire lăuntrică așa cum este sugerată
aceasta, cu persuasiune și deplină convingere în ca-
drul ritual masonic intitulat Arca Regală. Pe cât de
vechi și venerabil, pe atât de misterios și de eficace
în a transmite ideea de sacru și de transcendență,
acest ritual pare a fi un veritabil instrument prin
care iluminarea îi poate fi indusă, pur și simplu, as-
pirantului întru șlefuire și perfecționare masonică.
Din perspectivă spirituală, iluminarea nu repre-
zintă nicidecum un final al perfecționării4 căci, așa
cum se menționează în ritual, treptele desăvârșirii
sunt infinite. Chiar dacă pare un corolar, ilumina-
rea rămâne doar un punct de început în ascensiu-
nea propriu zisă; abia acum, la finele acestor cău-
tări prin labirintul realității începe urcușul (planul
vertical). Planul orizontal al existenței va fi avut,
întotdeauna și pretutindeni, un centru spațio-tem-
poral - Sinele transcendent; pentru a cunoaște cu
temeinicie acest centru, aspirantul își va asuma,
întâi de toate, un semnificativ efort etic denumit
metaforic șlefuirea pietrei brute, efort ce va con-
duce, în ultimă instanță, la o nuntă alchimică și,
astfel, la întregirea Ființei. Vechile școli misterio-
sofice pomenesc iluminarea ca pe o scurtă escală,
un punct de inflexiune ce distinge planul orizontal
cu labirintul său de contrarii, pe de o parte, de cel
vertical urcând în spirală de la Pământ la Cer, pe
de altă parte. Așadar, orizontala locului va rămâne
domeniul micilor misterii având ca obiectiv despă-
timirea ego-ului, întregirea ființei și parcursul până
în centrul Cercului5. Sub aspect ritualic, la finele
stagiului de companion, aspirantul mărturisește
simbolic faptul că a văzut Steaua Înflăcărată, altfel
spus, că a trăit direct și personal experiența ilumi-
nării.
Poate că ar fi cazul să insistăm mai mult, în cele
ce urmează, asupra problematicii iluminării pen-
tru a explica astfel importanța acestui moment de
inflexiune situat la limita dintre sacru și profan,
motivul în sine constituind însuși resortul fun-
damental care scoate din rând această carte și o
distinge în raport cu alte similare. Pentru început,
iată așadar, câteva referiri edificatoare, provenite
din mediul universitar. Este regretabil că nu dispu-
nem de un cuvânt mai precis decât acela de religie
prin care să numim experiența sacrului. Venind cu
precizări suplimentare, marele nostru contributor
la istoria religiilor, subliniază că sintagma experi-
ența sacrului, poate avea ca substitut termenul re-
ligie doar cu condiția de a se înțelege în prealabil
că aceasta din urmă .nu implică necesarmente
credința într-un Dumnezeu, în zei sau în spirite,
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
ci se referă la experiența sacrului și prin urmare
are legătură cu ideile de ființă, sens și adevăr. [...]
Prin experiența sacrului, spiritul omenesc a surprins
deosebirea dintre ceea ce se relevă ca real, puternic,
bogat și semnificativ, și ceea ce nu posedă aceste ca-
lități, adică fluxul haotic și primejdios al lucrurilor,
aparițiile și disparițiile lor întâmplătoare și lipsite de
sens. [.] Revelând ființa, sensul și adevărul într-o
lume necunoscută, haotică și amenințătoare, expe-
riența sacrului a netezit calea gândirii sistematice.
(Eliade, pp. 5-7)
În întreaga metafizica, iluminarea este crucială,
această experiență tulburătoare fiind comparată cu
.țărmul de avântare spre stihiile de dincolo, malul
de pe care se lansează săgeata de foc în patria nop-
ții. [.] Funcția experienței în cadrul metafizicii e
aceea ce-i revine tocmai în calitate de factor impli-
cat. Metafizica nu urmărește necondiționat lărgirea
experienței ca atare, ea aspiră la încadrarea experi-
enței într-o viziune mai largă. O viziune metafizi-
că, privită sub unghiul experienței, e produsul unei
libertăți constructive, care nu e îngăduită omului de
știință. (Blaga p. 368)
De regulă, nu se fac mărturisiri la persoana I-a
referitoare experiența transpersonală și asta de-
oarece există credința tradițională potrivit căreea
mărturisitorul pierde puterile sale în situația că
vorbește despre... Cel puțin așa stau lucrurile în
ortodoxie, unde călugării trăitori, cum li se spune
celor care l-au văzut pe Dumnezeu ca lumină lă-
untrică, nu fac mărturisiri complete decât în fața
duhovnicului care le îndrumă devenirea spirituală.
Cu toate acestea, referiri la iluminare s-au înregis-
trat în toate culturile și în toate epocile istorice, ele
fiind însă relatări indirecte și destul de abil învălui-
te în parabole și analogii.
Cel care a experimentat o astfel de stare de
conștiință non-ordinară preferă să păstreze tăce-
rea despre ceea ce i s-a întâmplat; el relateză, mai
degrabă, experiența altora, fie că aceasta este reală
sau, în mod voalat, o dezvăluire a propriei sale ex-
periențe. În ortodoxie, monahul căruia i-a fost dat
să trăiască la propriu întâlnirea cu Dumnezeiesca
Lumină va dobândi o abilitate excepțională, anu-
me de a explica simbolurilor, ritualurilor și vechile
pilde din scripturi, cu deosebire a celor referitoare
la experiența transpersonală și, astfel, lumea va fi
uimită de conexiunile pe care el le poate revela.
În fața acestei experiențe copleșitoare, omul este
cuprins de un sentiment de uimire amestecată cu
teamă, ego-ul simțindu-se în opoziție cu soare-
le acela viu din centrul Ființei, așadar, aflându-se
la oarece distanță în întuneric și în contemplarea
acestuia. Starea de beatitudine (pace lăuntrică) ce
însoțește iluminarea este copleșitoare. Vădit bul-
versat, trăitorul nu mai înțelege nimic, cu toate că
este perfect treaz și, într-un fel, are conștiința că se
află exact în locul unde și-a început exercițiul spiri-
tual. Trupul său, pur și simplu dispare, aceasta este
impresia de moment, iar trăitorul se percepe ca fi-
ind o conștiință eliberată de condiționările materi-
ale care se întreabă: cine sunt eu, de fapt? Timpul
dispare și el iar cel care experiază o asemenea sta-
re nu știe să spună dacă totul a durat o fracțiune
de secundă, câteva minute sau o veșnicie. După
revenirea la starea de luciditate, beatitudinea ne-
obișnuită despre care vorbeam persistă asemenea
unui dar primit din afara ființei umane, un premiu
acordat pentru credință și perseverența pe calea
cunoașterii. (Otto, pp. 14-15)
În literatura de specialitate se menționează că la
indivizii aflați în procesul de actualizare a Sinelui,
iluminarea (peak experience) este destul de frecven-
tă, dar și diferită sub aspectul duratei, intensității
Adrian Sandu	Proiect II (2019)
acvaforte, acvatinta, 15 x 15 cm
și al particularităților inerente. Iluminarea poate
apărea pur și simplu din senin, fără vreo anunțare
prealabilă, dar și ca urmare a asumării conștiente
a unui proces de perfecționare spirituală constând
în efectuarea de exerciții, meditație, rugăciune și
asceză. Această trăire afectivă personală, subiectivă
și limitată în timp este însoțită de un imens extaz,
o beatitudine nemărginită, precum și de senzația
că percepția realității nu se mai realizează prin cele
cinci simțuri. Revenind la normalitatea curentă, cel
ieșit dintr-o astfel de stare mărturisește uimit con-
vingerea sa fermă că i s-a întâmplat ceva extrem
de important. Raportat la perioada anterioară, su-
biectul este, cel mai adesea, profund transformat
pentru întreaga sa viață ulterioară. Nu fără just te-
mei, de altfel, din moment ce studii recente indică
o modificare semnificativă a neurofiziologiei creie-
rului care a trăit iluminarea. (Maslow, pp. 151-170)
In nuce, experiența rămâne o trăire subiectivă
și astfel, imposibil de validat; cuvintele utilizate
s-au dovedit cel mai adesea incapabile să transmită
un mesaj atât de copleșitor. De aceea, o analiză fie
chiar și sumară a fenomenului, presupune o discu-
ție despre limbajul straniu utilizat de către trăitori
pentru a descrie ceea ce li s-a întâmplat. În nume-
roase cazuri, limbajul misticilor, în încercările lor
de a descrie iluminarea, este similar cel al savan-
ților din fizica cuantică, adică aluziv, metaforic și
oximoronic.
Iluminarea este imposibil de descris în cuvin-
te omenești; pentru trăitor, această experiență
reprezintă momentul conștientizării faptului că
Universul este viu, etern și infinit, sub toate aspec-
tele, având o ordine inerentă pusă în mișcare de
un Principiu absolut. Brusc și fără niciun avertis-
ment trăitorul conștientizează că este nemuritor și
că iubirea aproapelui este un resort fundamental.
Concomitent, apartenența sa la întreg, ca fărâmă a
Principiului, devine o certitudine. Există numeroa-
se dovezi care atestă că acest tip de experiență sau
de cunoaștere este esențial în toate marile religii ale
lumii [.]; prin urmare, putem vorbi pe bună drep-
tate de despre o unitate transcendentă a religiilor
și de caracterul unanim al adevărului primordial.
(Wilber, p. 16)
În final, revenind la lucrarea semnată de W. L.
Wilmshurst, se cuvine să menționăm inclusiv, con-
cluziile temeinic formulate de către autor cu privire
la francmasonerie, în general, la rostul său profund
inițiatic, precum și la descendența acesteia din an-
tica și venerabila tradiție misteriosofică. Trebuie
spus, de asemenea, că operele cu adevărat valoroa-
se și care contează în acestă materie subtilă abun-
dă în demonstrații privind corespondențele dintre
simbolistica și doctrina masonică, pe de o parte, și
alte sisteme sacral-sapiențiale, pe de altă parte. Ca
atare, în mod natural, am zice, se prefigurează nu
doar un verdict referitor la dimensiunea suprau-
mană a masoneriei, ci și acea distincție tulburătoa-
re privind universalitatea și unicitatea fenomenu-
lui. Autorul lucrării vorbește convingător despre
o Doctrină-rădăcină6 similară cu Tradiția unică
și universală7 născută în vremurile de început ale
omenirii, denumite generic Vârsta de Aur.
Pe post de concluzii, ar trebui precizat că, în
prezent, masoneria nu mai posedă un instrumen-
tar propriu prin care să-l determine sistematic pe
aspirant să ajungă la cunoașterea de Sine. Există,
în schimb, unele rudimente de metodă, raționa-
mente, speculații și interpretări mai mult sau mai
puțin conforme cu rigorile unui demers calificat
care-l pot îndrepta pe aspirant, înspre cunoașterea
Sinelui. Desigur, în aceste condiții, simpla parcur-
gere a ritualului nu poate fi totuna cu trăirea pro-
priu-zisă a întâlnirii cu Lux inens. Chiar și așa, este
lăudabil totuși, că a existat un autor de carte maso-
nică, W. L. Wilmshurst, care a întrezărit dincolo de
aparențe și astfel a reușit să ne dăruiescă o străful-
gerare către adevăratul scop al procesului inițiatic.
Așadar, în plan personal, unicul demers autentic
tradițional ce poate conferi aspirantului mult dori-
ta înțelepciune și o veritabilă dilatare a conștiinței
sale, constă în cunoașterea Sinelui prin trăirea la
propriu a iluminării. Fără consumarea cu folos a
acestui prim și esențial demers, întreg efortul de
construire a Templului ideal al umanității este sor-
tit eșecului.
Bibliografie
Blaga, Lucian - Trilogia cunoașterii, Ed. Humanitas, 2013;
Eliade, Mircea - Sacru șiprofan, Ed. Humanitas, 2013;
Leadbeater, Charles, W. - Francmasoneria. Rituri și inițieri,
Ed. Herald, 2004;
Mackey, Albert G. -Legendele, miturile și simbolurile franc-
masoneriei, Ed. Herald, 2018;
Maslow, Abraham - Motivație și personalitate, Ed. Trei,
2007;
Otto, Rudolf - Sacrul, Ed. Homo religiosus, Dacia, 2002;
Wilber, Ken - Fără granițe, Ed. Francisc Publishing, 2005;
Wilmshurst, Watler, Leslie - Masoneria și înțelesul ei tainic,
Ed. Herald, 2018.
Note
1	United Grand Lodge of England (UGLE)
2	Desenul sugerează o ancorare în Cer diferită radical
de cea pe care o exersează omul obișnuit, cu picioarele
pe Pământ și direcționat exclusiv, în acțiunile sale, de o
gândire analitică, secvențială de tip materialist-ateistă;
spânzuratul are acces la cunoașterea luciferică, în timp
ce omul de rând se limitează la o cunoaștere paradisiacă,
daca ar fi să utilizăm în limbajul lui Lucian Blaga.
3	Secretele filozofice fundamentale privind Masoneria,
Bazele mistice ale Francmasoneriei, Instrumentele de lu-
cru ale unui maestru din Ritul York, Extaz mistic și magie
ceremonială etc.
4	În limbaj masonic, perfecționarea reprezintă proce-
sul de șlefuire a pietrei brute, proces finalizat prin obți-
nerea pietrei șlefuite sau, altfel spus, a cubului prefect.
5	Drumul către centrul Ființei, traseul sinuos de la
ego-ul limitat și vanitos (exteriorul, periferia, Fiul) la
Sinele transcendent (Tatăl, conștiința holistică).
6	Numind-o Proto-Evanghelie (p. 151)
7	Tradiția primordială, cum ar spune Rene Guenon,
un apologet calificat și consecvent al acestui concept.
■
10
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
Panait Istrati
sau exilul planetar (I)
■ Adrian Dinu Rachieru
Oanchetă a revistei Vatra (nr. 12/2018),
sărbătorind Cărțile literaturii române, la
Centenar ne înștiința că Panait Istrati ar fi
„cel mai subevaluat scriitor român”. Tocmai el, cel
care gustase din glorie precum nici un alt scriitor
de-al nostru, cel care ne împărtășise „fragmente ale
unei autobiografii niciodată sfârșite”, cum spunea
Eliade și care, suflet răzvrătit, în chip de militant,
denunțase - printre primii - ororile regimului so-
vietic, suportând o violentă campanie denigratoa-
re, devenind dintr-un răsfățat, un prohibit. Venit
din lumea Brăilei, un „oriental” care a ținut să fie
scriitor român, Istrati a transferat în literatură o
lume pestriță, amorală, forfotitoare, în destrămare,
de un pitoresc exotic. Iar eroii săi, trăindu-și viața
(ticăloasă) așa cum le poruncea firea, de o candoa-
re ultragiată sunt victimele „sângelui clocotitor”.
Chiar Panait Istrati se explica în acele pagini au-
to-biografice (v. Trecut și viitor, 1925), notând că,
înfruntând un destin neîndurător, protagoniștii
„își dau frâu liber patimii de-a trăi viața”; sunt vic-
timele „firii”, el însuși, proiectat în Adrian Zografi,
personajul-mască (ca dublul fictiv al scriitorului),
fiind răvășit de un irepresibil instinct migrator.
Considerat un creator instinctiv, intrând târziu în
literatură, asimilând în fugă (ca autodidact), Panait
Istrati a fost de timpuriu mânat de voința de a fi
liber. În absența tatălui (Gheorghios Valsamis, un
enigmatic contrabandist grec), fiul natural al Joiței
va fi tentat, într-o copilărie „zbuciumată”, să iasă,
într-o „primă fugă”, de sub tutela mamei, scria
Mircea Iorgulescu. Dragostea posesivă a mamei
ridica un „grilaj prohibitiv” (Iorgulescu 1986 : 41),
încât Gherasim Istrate (cum figurează în registrul
de stare civilă, născut la 10/22 august 1884) va fi,
el însuși, un temperament „neașezat”, cu dor de
ducă, un hoinar internațional proletarizat, visând
o altă lume. Șocurile copilăriei, desele mutări, pro-
vizoratul, povara dragostei materne au întreținut o
psihologie a căutării și o anume formație sufleteas-
că, motivată oedipian. Vorbind despre Complexul
lui Oedip la Panait Istrati (v. Viața Românească, nr.
10-12/1928), Petre Marcu-Balș evidenția „subiec-
tivismul iremediabil feminin”, observând că „forța
creatoare a irumpt după moartea mamei” (Pandrea
1982 : 424). „Efuziunile autobiografice”, livrate de
„Panaitachi” însuși ne vin în sprijin, greco-românul
retrăindu-și copilăria ca „necesitate sufletească”,
explorând depozitele subconștientului.
Revoluționar sentimental, însetat de justiție,
artist proletar într-o lume „slută”, cu ambiții agi-
tatorice, Istrati a iubit omul liber, „fără stăpân”
și prietenia eroică; colindând lumea, practicând
meserii umile (ucenic, cizmar, valet, hamal, por-
tar, zugrav, fotograf), tânărul idealist are o biogra-
fie fabuloasă. Are „școala vieții”, cu mari deziluzii
și succese de răsunet, dorind să spună adevărul.
Filosofia sa existențială hrănește etica omului re-
voltat, nefăcând din experiență un concept lus-
truit estetic.
Revoltat pasionat, exaltat, mereu alături de
năpăstuiții vieții, generosul Istrati a făcut din li-
bertate adevărata sa religie. Și-a pus sufletul pe
masă, exprimându-se întreg, „fără sfială și fără
rușine”, cum scria Șerban Cioculescu, încrezător
în prietenie, acuzând chiar, într-o epistolă către
Georg Brandes, „penuria de prieteni adevărați”.
S-a apropiat în chip natural de mișcarea socia-
listă, a publicat numeroase articole de atitudine,
sperând în noua lume, debutând, în noiembrie
1906, în România muncitoare, sub semnătura P.
Istrate. Visând, însă, să devină un mare scriitor.
Cum tinerețea sa rămăsese o perioadă obscură,
M. Iorgulescu, prin 1982, aproape întâmplător,
și-a propus să ofere „o altă imagine”, reconstitu-
ind documentar un portret spiritual, pornind spre
alt Istrati. Corectând multe din afirmațiile care au
făcut carieră, însoțindu-l pe rătăcitorul Istrati,
mânat de un demon al pribegiei și practicând
munci istovitoare. Un „extraordinar hazard”, va
recunoaște Istrati, i-a oferit șansa afirmării în spa-
țiul francez, după ce, la sfârșitul lui martie 1916,
va ajunge în Elveția, „o insulă cruțată de oceanul
de flăcări”. Dar motivele plecării „n-au nimic cu
ceea ce se va numi exil” (Ungureanu 2019 : 62).
Povestea franceză e prea bine cunoscută. Dar
nu vorbim despre un Istrati „inventat” sau despre
un succes fabricat. Câteva mari întâlniri i-au pro-
tejat destinul. După tentativa suicidară de la Nisa,
din 1921 (eșuată), după ce Fernand Despres a re-
mis scrisoarea pentru Romain Rolland (insistând
ca acesta să răspundă), începe marea sa aventu-
ră. Istrati revine la viață. Ziaristul de la l’Huma-
nite, folosind formula „un Gorki român” este, de
fapt, adevăratul „descoperitor” al lui Istrati. După
ce Rolland, în revista Europe (1923), îl va fi lan-
sat cu Kyra Kyralina, văzând în Istrati „un Gorki
balcanique”, între cei doi se naște un febril dialog
epistolar, început, însă, la 15 martie 1921. Istrati,
cu „imaginația aprinsă”, îl va idolatriza, fiind ani-
mat de o „exaltare fecundă” (Iorgulescu 1985 :
131). După doi ani de așteptare se simțea, în fine,
recunoscut; vede în Romain Rolland „marele pri-
eten”, chiar „Dumnezeul meu”. Un tată spiritual,
folosind limba tatălui simbolic, vădind devota-
ment filial. După care va urma, într-o interpretare
lacaniană, „uciderea tatălui”, Istrati-fiul, el însuși
sfâșiat, încălcând interdicția lui Romain Rolland,
va publica trilogia despre Rusia Sovietică, consfin-
țind ruptura. Cu o reconciliere, în 1933, dar la o
altă temperatură afectivă.
Deocamdată, Rolland e încântat de „idealismul
eroic” istratian și așteaptă opera, acea „viață de-
monică”, prinzând „unda vieții”, nu scrisori exal-
tate. Chiar dacă, firește, nu poate ști ce se va în-
tâmpla cu „forța” istratiană, identificată fără greș.
Corespondența lor (1919-1935), adunată, în 1989,
de Alexandru Talex într-o versiune „edulcorată”
(cf. Jean-Pierre Longre) este un veritabil roman
epistolar. Din fericire, Daniel Levault și Jean Riere
au pus la punct o ediție riguroasă, la Gallimard
(colecția Blanche), evidențiind o prietenie asime-
trică, tumultuoasă, cu „despărțiri pe vecie” și re-
veniri; dar și cu goluri, Maria Kudașeva („ochiul
Moscovei”), văduva lui Romain Rolland distru-
gând unele scrisori de-ale lui Istrati, cele care ar
fi făcut rău „cauzei”. Mai ales că cearta lor a fost
politică iar Istrati n-a ezitat să-și verse năduful,
Cristian Opriș
litografie, 65 x 49 cm
Portretul tatălui meu I (2017)
oferind câteva din primele mărturii antitotalitare,
devenind peste noapte un renegat, „alungat”, zicea
Monica Lovinescu, din viața literară franceză.
Dincolo de formulele în care a fost împachetat,
atipicul Panait Istrati, ca „povestitor din Orient”,
de un gorkianism mai luminos (prin infuzie bal-
canică), ca „vagabond de geniu” (cf. E. Raydon)
sau „un ciuline dezrădăcinat” (cf. Monique
Jutrin-Klenner) s-a bucurat de un exploziv succes
în anii ’30, girat de Romain Rolland. Nu doar in-
teresul pentru exotic, nu doar simpatiile stângiste
ar explica gloria sa; credibil prin autenticitate, om
de jos, dezvoltând un patos plebeian, marginalul
și revoltatul Istrati răspundea, în pofida rezer-
velor estetice, unui orizont de așteptare. Încât,
H. Barbusse, în 1925, putea exclama încântat:
„Iată un universal!” Umanitarismul său răzvră-
tit marca, pe urmele altora (J. London, Gorki),
o mutație în climatul literar, aducând „un suflu
liric”(cf. Sebastien Lapaque) și reabilitând sensi-
bilitatea, cum scria Joseph Kessel, prefațând edi-
ția de Opere (Gallimard, 4 volume, 1968-1970).
„Istratienii”, cei de atunci și cei de azi, îl supun
reevaluărilor. Citit, studiat, reabilitat, omagiat
etc., el rămâne o prezență: prin Caietele editate,
din 1969, de asociația „Les Amis de Panait Istrati”,
prin revista Le Haîdouc, prin atâtea contribuții
exegetice, de la Monique Jutrin-Klenner (cu o a
doua ediție, în 2014, neactualizată, din păcate) la
Linda Le și atâția alții. Încercând să împace per-
spectiva occidentală cu modelul oriental, efor-
turile exegetice privesc, de fapt, identitatea lui
Istrati ca scriitor planetar. Sforțările unora (cazul
lui Ulysse Baratin) estompează problema identi-
tară, expediindu-l sub umbrela cosmopolitismu-
lui. Alții, Mihalis Patsis, de pildă, încearcă să cer-
ceteze „viața, opera, destinul grecesc” (v. Panait
Istrati. Scriitorul de azi, 2019), favorizând pater-
nalele rădăcini elene. Istrati însuși, sedus politic
de „Răsăritul care se naște”, bucurându-se de pri-
etenia lui Nikos Kazantzakis, a trezit, în sejururile
sale grecești, îngrijorarea autorităților, somat să
părăsească țara (la 20 februarie 1928).
Din păcate, recuperările românești, stând sub
o nedreaptă sentință călinesciană, au fost greoa-
ie. Dacă G. Călinescu decreta că Istrati „nu va fi
niciodată scriitor român”, Camil Petrescu, dim-
potrivă, îl considera „scriitor al specificului ro-
mânesc”. Mai încoace, G. Dimisianu nota că ar
fi vorba despre un „exotism autohtonizat”, Istrati
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
11
o
fiind „și sincronizat și nesincronizat cu epoca
lui” (Dimisianu 1985 : 11), oricum cu certă ce-
tățenie literară, solul românesc fiind „matricial”
(Dimisianu 1985 : 7). Surprinzător, distingând
onest între succes și cotă, I. Simuț era convins că
asistăm la un „eșec al europenizării”, în dublu re-
gistru, politic și literar (Simuț 1985 : 35), în timp
ce M. Iovănel invoca „relațiile episodice” cu lite-
ratura română (Iovănel 2021 : 655), atent la ex-
porturile noastre literare și, cu deosebire, la for-
mele de „import recuperator”, cum este și cazul
istratian, prozatorul bătându-se pentru dreptul de
„a fi scriitor român”, traducându-și / rescriindu-și
o parte din titluri.
Ceea ce surprinde în cazul Istrati, glorificat și
hulit, impunând prin spectaculosul biografic, e
tratamentul nedrept aplicat operei, trăită ardent.
Or, literatura sa își revendică o cetățenie româ-
nească, după ce omul Panaitache, dedat la „hai-
manalâc”, fusese gratulat în fel și chip: canalie,
trădător, vândut, pornograf, proxenet, biet hamal,
debitând orori „pe spinarea Rusiei comuniste”
(cf. Al. Sahia). Iar atacul la Eminescu, judecat
internaționalist, un articol de tristă faimă, a pus
gaz pe foc, provocând aprige încăierări verbale.
„Detractor fără voie” (cf. N. Georgescu), credin-
cios tezelor și lozincilor momentului (dezrobire,
crezul proletar, înfrățire universală), Panait Istrati,
ca „om internațional”, va blama „binele închis în-
tre frontiere”, „meschina notorietate națională”,
idealul „strâmt”, capcana „naționalismului șovin”
(v. Între neam și umanitate, în Adevărul literar-ar-
tistic, nr. 198/ 21 septembrie 1924). Replicile n-au
întârziat. Prima, a lui Goga, în Țara (5 octombrie
1924), făcea elogiul granițelor proaspetei Românii
Mari, ca „ziduri de apărare”. Și mustrarea slavici-
ană condamna acea „mare greșeală”, încât, pocăit,
hoinarul Istrate regreta că s-a vârât în „tărățele
românești”. Privit cu suspiciune, scrisul său fi-
ind „un bordel levantin” în ochii lui Iorga, înțe-
sat cu „sminteli orientale” (cum apreciase Ovid
Densușianu), Panait Istrati a mai păcătuit, în ul-
timii săi ani, fascinat de extreme, prin apropierea
de Cruciada românismului, ultima revistă la care a
colaborat, ca singurul „loc de popas”. Fluctuațiile
sale, apoi sovietizarea țării au prelungit atitudinea
rezervată, amânând o probă reevaluare critică.
Abia în 1957 se republica Ciulinii Bărăganului
(ecranizat peste un an) și, în 1964, Al. Oprea se
încumeta a închina o monografie „cavalerului ră-
tăcitor” (revizuită în 1976 și 1984). Încât, poste-
ritatea sa românească, încă zgârcită, intra într-o
nouă etapă; publicarea Dosarului de Siguranță
(în Manuscriptum, nr. 3/1974), tot datorită lui Al.
Oprea, a permis redeschiderea cazului, eliminând
o serie de erori, perpetuate prin „etichetologia ko-
minternistă” (cf. M. Ungheanu). Dar „nu dincolo
de ce permitea cenzura”, constata Marian Popa,
însăși seria de Opere, plănuită de Al. Oprea (la
sugestia lui Mihu Dragomir), „croșetată”, cu sti-
lizarea lui Eugen Barbu (ca „traducător”) înfuri-
indu-l pe Al. Talex, acuzând „chirurgia estetică”.
Proistratian, Mircea Iorgulescu, prin eseul său,
tras în trei ediții, intervenea, și el, corectiv, con-
struind un „alt Istrati” (ca nomad statornic), „ob-
scurul hoinar brăilean” cunoscând o celebritate
„subită” în scurta-i carieră literară, trecând de la
„sindicalismul bătăios”, localist, la „amestecul” în
treburile lumii. Or, mișcarea socialistă era, în acei
ani, „numele speranței”, socialiștii fiind „frații lui
Istrati”. Până la marea „trezire”, denunțând, „sin-
gur cu suferința nesfârșită”, minciuna comunistă
sub jugul Sovietelor, retrăgându-se în România.
Cel ce suferea de „complexul lui Ulise” (cf. Al.

Cristian Opriș
litografie, 65 x 49 cm
Portretul tatălui meu II (2017)
Oprea) se întorcea în Ithaca. Celebru, dar învins.
Și Alexandru Talex, cunoscându-l pe Istrati în
ultimele cinci luni de viață, a fost un devot, ocu-
pându-se de editarea corespondenței cu Romain
Rolland (în volumul Le Pelerin du coeur) și în-
tocmind, în dipticul Cum am devenit scriitor, un
Istrati par-lui-meme, dorindu-și ca Istrati „să fie
spălat de ignomiile debitate”, deloc puține.
Ca „prim denunțător” al monstruozităților re-
gimului sovietic, impulsivul Istrati a suportat re-
presalii, dispărând o vreme din cultura noastră de
ocupație. Înfrângând opreliști ideologice, recupe-
rarea moștenirii sale a împins proza în prim-pla-
nul circuitelor editoriale. El însuși amator de scan-
dal, pendulând între extreme, șubred fizicește și
labil moral, Panait Istrati a jucat „pe o scenă ide-
ologică majoră” (Ungheanu 2000 : 96), fiind „cel
mai neprovincial scriitor român”. Dacă succesul
francez (internațional, de fapt) a fost cu putință
prin favorurile stângii comunizante, Istrati a fost
un apropiat al rețelelor kominterniste, dobândind
o contondentă experiență „stratosferică”, împins
în eclipsă după „petarda” aruncată „răilor bolșe-
vici”, devenind un răsunător caz literar-politic.
Cu pași șovăielnici, îndepărtând zgura pre-
judecăților, recuperatul Istrati s-a întors aca-
să. Pionieratul lui Al. Oprea a deschis o poartă,
„amicii” istratieni s-au mobilizat, opera lui Istrati,
exercitând o fascinație intermitentă, pare a fi ie-
șit din zona de umbră. Sunt voci care susțin că
opera, scrisă „din mijlocul vieții”, cum notase G.
Ibrăileanu, pălește în fața destinului său agitat și
controversat. Într-adevăr, însingurat, dezamăgit,
boicotat, hărțuit politic, bolnav, cel care a ținut
afișul pe scena europeană a timpului a sfârșit ră-
pus de ftizie la Sanatoriul Filaret (16 aprilie 1935),
îngrijit de doctorul Marius Nasta. Deschis, impli-
cat, pasional, incomod, ereticul Istrati își propu-
sese „să dispară” (la Nisa, în 1921). Răsfățat apoi,
acel „Gorki căreia i se zice Istrati” (v. Al. Cazaban,
în Viitorul / 18 unie 1924) și care înțelegea liberta-
tea ca „dar dumnezeiesc” a traversat anii drama-
tici și traumatici ai destrămării iluziilor. Urmând
o tăcere impusă. Istrati a fost autentic, un revoltat
sentimental, o „haimana internațională”, cu ener-
gie plebeiană. Pentru el, revolta nu era o temă
literară (Iorgulescu 1986 : 30). Însuși hoinarul
Zografi, alter-ego-ul său, cel lacom de a cunoaște
lumea („absorbind-o”), găsindu-și Sorbona „unde
poate”, era un revoltat din născare; își spune viața,
în primul rând, nu din plăcerea istorisirii, ci dez-
văluindu-se, ca prieten „al oamenilor de inimă” și
luptător pentru cauza lor.
E adevărat, biografia lui Panait Istrati îi con-
curează opera. Pentru unii exegeți, el pare chiar
deposedat de biografie, transferată otova în lite-
ratura sa. Dar și opera, și viața sunt nimbate de
cultul libertar. Scriitorul, „îndrăgostit de orizon-
turi nesfârșite”, bucurându-se, meteoric, de faimă
mondială sfârșește învins, atacat și neînțeles, o
ființă tragică, de fapt. „Pelerinul inimii” își joa-
că posteritatea, fie sub eticheta minimalizatoare
a literaturii exotice, „de consum”, fie, resuscitat,
prin invocarea Spovedaniei, detonând „chestiu-
nea rusă”, suportând valuri de calomnii și o uitare
complice.
Note:
Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai
Ungheanu (coordonatori), Enciclopedia valorilor repri-
mate, Războiul împotriva culturii române (1944-1999),
Volumul I, Editura Pro-Humanitate, București.
Burța-Cernat (2016) : Bianca Burța-Cernat, Soarta
schimbătoare a unui scriitor din Levant, în Observator
cultural, nr. 547(805)/14-20 ianuarie 2016.
Chișu (2004) : Lucian Chișu, Un Sisif român, Panait
Istrati, în Raftul cu amintiri, Editura Viitorul Românesc,
București.
Dimisianu (1985) : Gabriel Dimisianu, Fâșii de viață,
în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1985) : Mircea Iorgulescu, Corespondența
Panait Istrati - Romain Rolland, în Caiete critice
(Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1986) : Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati,
Partea întâi, Editura Minerva, București.
Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati,
Editura Polirom, Iași.
Istrati (1991) : Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Istrati (2001) : Panait Istrati, Mediterana, Cuvânt înain-
te de Mircea Iorgulescu, Editura Compania, București.
Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea
contemporană, Unde scurte (III), Editura Humanitas,
București.
Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a lite-
raturii române pe unde scurte (1960-2000), ediție îngri-
jită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas,
București.
Modreanu (2021) : Simona Modreanu, Tulburea
Dunăre albastră a lui Panait Israti, în Scriptor, Anul
VII, nr. 9-10/2021.
Oprea (1984) : Al. Oprea, Panait Istrati. Dosarul vieții
și al operei, Editura Meridiane, București.
Pandrea (1982) : Petre Pandrea, Atitudini și controver-
se, ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Gh. Epure,
Editura Minerva, București.
Simuț (1985) : Ion Simuț, Întoarcerea fiului risipitor, în
Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Toma (2016) : Dolores Toma, Panait Istrati de la A la Z,
Editura Junimea, Iași.
Ungheanu (1982) : Mihai Ungheanu, Interviuri necon-
venționale, Editura Cartea Românească, București.
Ungheanu (1994) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și
Kominternul, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungheanu (1996) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati
și disidența, în Scriitorii de la miezul nopții, Editura
Porto-Franco, Galați.
Ungureanu (1995) : Cornel Ungureanu, La Vest de
Eden (O introducere în literatura exilului), Editura
Amarcord, Timișoara.
Ungureanu (2019) : Cornel Ungureanu, O istorie se-
cretă a literaturii române, Ediția a II-a, Editura Tracus
Arte, București.
■
12
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
O paralelă și o viziune
comparatistă între doi
avangardiști bizari:
Urmuz și Harms (II)
^[^Ulian Cătălui
Compoziția, structura personajelor, semni-
ficația simbolică a acestora și identifica-
rea structurilor prozei urmuziene Algazy
și Grummer, mizând pe elementele clasice și pe
distorsionarea lor parabolică, de fabulă grotescă a
avangardei
Povestirea Algazy & Grummer a apărut postum,
în anul 1928, în publicația poetului, considerat mo-
dernist, Tudor Arghezi, „Bilete de papagal” (I,16)
și este o compoziție literară aproape perfectă, atent
finisată, o parodie cu multe sensuri și semnificații,
cu personaje bine conturate și chiar memorabile.
La prima citire, compoziția este una clasică, având
început sau introducere, personaje bine conturate,
cuprins ori desfășurarea acțiunii, un conflict între
personaje și un epilog sau un sfârșit. Una din pri-
mele surprize plăcute ale paginilor non-conformis-
tului Urmuz, atât a prozei Algazy și Grummer, cât
și ale celorlalte povestiri, este aceea a speciei destul
de riguroase, de o aparență clasică (s.m.), pe care
ciudatul scriitor și-a ales-o drept „mod al exer-
cițiilor sale literare”, numite „portretul-destin”1.
Nicolae Balotă consideră că toate textele urmuzie-
ne ar aminti de Caracterele francezului La Bruyere,
în opera românului găsindu-se portrete, descrieri
de figuri absurde, excentrice, tipuri caracteristice,
deși în opinia mea este greu să faci asemănări între
fabula urmuziană Cronicari, de pildă, și Caracterele
moralistului francez2, care este o culegere de scur-
te piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al
XVII-lea, în unele caractere denunțându-i pe im-
pertinenți, grosolani, palavragii, orgolioși, lingu-
șitori etc., autorul parizian neinventând personaje
sau tipuri, ci creându-le din ceea ce observă în jurul
său: „Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu
împrumut...”. Totuși, Balotă recunoaște că în afara
structurii oarecum clasice, comune, este o distanță
imensă între „caracterele” moraliștilor sau descrie-
rile romancierului balzacian și „portretele-destin”
urmuziene.3 Astfel, între tipurile eterne pe care le
schițau clasicii și bizarele ficțiuni ale lui Urmuz a
intervenit „răsturnarea unei întregi viziuni esteti-
ce”, iar Paginile bizare pot fi plasate, crede Balotă,
în linia literaturii „fantastic-ironice romantice”,
regizată de o estetică a „caracteristicului”, decât pe
aceea a clasicelor (s.m.) Caractere labruyereriene.4
Proza Algazy & Grummer are, după cum indică
și titlul, două personaje, clasice am spune: Algazy,
care este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu
barba rasă și mătăsoasă, care nu vorbește nicio lim-
bă europeană, dar posedă prăvălie, și Grummer,
coasociatul lui Algazy la prăvălia cu pricina, do-
tat cu un cioc de lemn aromatic care are o fire
închisă și un temperament bilios. Într-o notă de
subsol a povestirii, Urmuz precizează că Algazy &
Grummer este fosta firmă a unui cunoscut maga-
zin de geamantane, portmoneuri etc, din capitală,
rămasă atunci sub un singur nume. Tot despre
Algazy aflăm, însă, numai în epilogul melodrama-
tic al povestirii că avea mai multe soții (una din ele,
ce-i drept sub formă de... mătură, îi aruncă la gu-
noi pe Algazy și Grummer, sau cadavrele lor, ori
ce mai rămăsese din ei!), avea un harem (oricum
numele lui exotic este apropiat de unul arăbesc sau
turcesc!), am putea presupune, era, deci, un adept
al poligamiei, ar fi putut fi un adevărat... mormon
autohton!
Revenind la onomastică, Urmuz dezvoltă o ade-
vărată teorie a numelui, pornind de la Algazy sau
Grummer, după imaginile ce trezesc prin „muzi-
calitatea lor specifică” - rezultat al „impresiunii
sonore ce produc în ureche”, nu par a coresponde
aspectului, dinamicii și conținutului acestor doi
„simpatici și distinși cetățeni”, așa cum îl știm noi
din realitate (s.m.), mergând parcă pe urmele cele-
brului dialog Cratylos al lui Platon, arătând cum ar
fi trebuit și cum ar fi putut să fie un Algazy sau un
Grummer „in abstracto”, dacă ei nu ar fi fost cre-
ați de o întâmplare, de un destin, de o „karma”, am
putea adăuga, care mai deloc nu ține seama dacă
„obiectele creațiunilor ei corespund, în forma și
mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit”5.
Ne reamintim că Platon în dialogul Cratylos, s-a
gândit, la/ pentru început că toate numele, inclu-
siv cele proprii, poartă în ele un adevăr, că fieca-
re lucru poate fi denumit cu un nume statornicit
de o persoană, dar poate fi denumit cu un nume
decis de altă persoană, apoi a vorbit despre simpla
consistență ori stabilitate a lor, aceasta fiind redusă,
ulterior, la cea de a fi un instrument, nu numai de
comunicare, ci și de investigație.6 Pe de altă parte,
există o problemă estetică importantă: onomastica
literară; autorii, scriitorii fiind adevărați „onoma-
turgi”, adică instituitori de nume, iar numele pro-
priu este, după cum spunea și filozoful Constantin
Noica, „cea mai delicată condiție a denumirii, când
e vorba de aflat justețea și firescul ei”7.
Față de numele dat oamenilor reali, care nu sunt
definiți de la început, ci se definesc ca oameni abia
maturizându-se și primind atunci ca o „pecetie”, în
ființa lor, numele lor, continuă C. Noica, numele
ce le fusese exterior la început, numele eroilor lite-
rari sau mitici are sorți să fie potrivit de la început.8
Autorul își deține eroul, îi cunoaște traiectoria, ori-
câte surprize ar pretinde el că are de la propriile lui
creații, și aici Urmuz este plin de surprize în toate
prozele sale, astfel încât trebuie să-i închipuie și nu-
mele potrivit, existând chiar creatori care susțin că
până nu au obținut numele eroului lor nu l-au „vă-
zut” cu adevărat, într-atât de hotărâtor ontologic
este rolul numelui și în cadrul ficțiunii.9
Revenind la Platon și la „dreapta potrivire a nu-
melor”, el invocă pentru „instituitorul de nume”
criterii care pot fi puse în joc și de creatorul literar,
dar sunt mai ales ale lumii și societății reale, înțe-
lepciunea lumii etc.10
Autorul curt-argeșean crede, în stilul său ab-
surd-parodic, dar ingenios și bizar, că remediul nu
ar putea fi decât unul singur: sau să-și găsească fie-
care alt nume, „în adevăr adecvat realității lor per-
sonale (cum spunea și Platon), sau să se modifice ei
înșiși, cât mai e timpul, ca formă și ca roluri”, după
singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le
mai păstreze...11
Pe de altă parte, Urmuz ironizează mentalitatea
românului care consideră că este o decădere să faci
comerț, să ai magazine și o onoare să fii numit în-
tr-o funcție, oricât de mică, lucru ce apare evident
în povestirea Ismail și Turnavitu. Astfel, cei doi de-
ținători ai firmei „Algazy & Grummer” au nume
străine, exotice, orientalo-germano-evreiești, co-
merțul fiind în perioada în care scria Urmuz în
„mâinile străinilor care aveau capitaluri, credit și
experiență de lucru și experiență economică, în-
tr-un cuvânt erau mai bine dotați pentru lupta eco-
nomică”12.
Revenind la povestire, Urmuz mai oferă amă-
nuntul că Algazy nu ia mită, deși o singură dată
s-a pretat la o asemenea faptă venală, reprobabilă
și scârbavnică, pe când era copist la Casa bisericii,
dar nu a luat totuși bani, ci numai câteva... cioburi
de strachini, „din dorința de a face dotă unor su-
rori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a
doua zi...”, Algazy fiind, nu-i așa, o ființă generoasă
și dezinteresată.
Urmuz mai narează că, cea mai mare plăce-
re a lui Algazy, desigur absurdă și dementă sau
demențială, este să se înhame de bunăvoie și ne-
silit de nimeni la o... roabă și urmat la doi metri
de coasociatul lui, Grummer, să alerge turbat prin
praf și arșița soarelui, „străbătând comunele rurale,
în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de
untdelemn găurite și în special arșice, pe cari apoi
le mănâncă împreună, după miezul nopții, în tăce-
rea cea mai sinistră”.
În opoziție cu Algazy, Grummer este perfid,
are un „cioc de lemn aromatic”, asemănător per-
sonajului Gayk, ceea ce-i dă un „aspect păsăresc”,
care ar putea trimite la bestiariile medievale, dar
și o privire piezișă, îl face pe Algazy, prin tot felul
de „manopere”, să părăsească prăvălia (unde mai
există un al treilea personaj, un băiat de prăvălie
cinstit!), iar apoi atrage câte un client, îl ține de vor-
bă, conversând despre sport și... literatură, și mi ți-l
plesnește de două ori cu ciocul peste burtă, „de te
face să alergi afară în stradă, urlând de durere”.
De remarcat, că ambii eroi au niște obiecte
montate pe cap: Algazy un grătar sub bărbie („în-
șurupat sub bărbie”, cum spune pitoresc-absurd
Urmuz), înconjurat de sârmă ghimpată (limitând
astfel contactul cu ceilalți, afecțiunea, prietenia
etc, dar și apărându-se ca într-un turn de fildeș),
suport pentru barba sa rasă, iar Grummer are, pe
lângă frumosul său cioc aromatic, o bășică de ca-
uciuc cenușie înșurubată, sau „înșurupată”, ca și
capacul de pian al lui Cotadi, de exemplu, puțin
deasupra feselor. Strâns îngrozitor de bășica de ca-
uciuc, Grummer se metamorfozează într-o „uriașă
jucărie” care țopăie rigid, ca o păpușă mecanică,
scoțând sunete stridente.
Pentru a nu-și pierde clienții, Algazy este nevoit
să alerge după vizitator, să-l aducă înapoi în pră-
vălie și, în schimbul unui produs cumpărat cu mai
mult de 15 bani, îi dă voie „să miroasă ciocul lui
Grummer și, dacă vrea, să-l strângă cât de tare de
o bășică cenușie de cauciuc, pe care o are înșuru-
pată la spate, puțin deasupra feselor, ceea ce îl face
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
13
o
să sară prin magazin fără să miște din genunchi,
scoțând și suntele nearticulate...” Abia în epilogul
povestirii, aflăm că talentatul domn Algazy este...
poligam, având mai multe soții, dintre care una
avea formă de... mătură!
Scenariul prozei este următorul: Într-una din
zile, Grummer, fără a-i da de veste lui Algazy, a
luat roaba și a pornit singur în căutare de cârpe și
arșice, dar la înapoiere descoperă din întâmplare
și câteva resturi de... poeme. Grummer se preface
bolnav și îngurgitează, înfulecă poemele singur pe
furiș, dar Algazy observă cu groază, în stomacul
coasociatului său că „tot ce mai rămăsese bun în
literatură fusese consumat și digerat”. Drept răzbu-
nare sau în compensație, Algazy mâncă toată băși-
ca lui Grummer, în timp ce acesta dormea!
A doua zi, Grummer l-a luat în cioc pe Algazy,
l-a urcat cu furie pe vârful unui munte înalt și între
cei doi are loc o luptă titanică, care poate trimite
la miturile și legendele antice grecești, până când
Grummer, învins, se oferă să restituie toată litera-
tura înghițită, vomitând-o în mâinile simpaticului
și știrbului Algazy... Aici, în opinia mea, Grummer
ar putea simboliza pe zeul grec Cronos (numit de
romani Saturn) care, în loc de înghițirea copiilor
săi, devorează ceea ce mai rămăsese din literatura
bună, valoroasă, după ce-l urcă pe un munte înalt,
ce ar semnifica Olimpul. Cronos era, în neamul
Titanilor, cel mai mic dintre fiii lui Uranos și al
Gaiei sau Geei, întruchipând Cerul și Pământul,
aparținând primei generații divine, anterioare ce-
lei a lui Zeus și a celorlalți zei din Olimp.13 Cronos
recurge la niște gesturi monstruoase, astfel, îi taie
tatălui său Uranos testicolele, cu ajutorul secerei
date de mama lui Gaia ori Geea, își aruncă frații,
Hecatonhirii și Ciclopii în Tartar și se căsătorește
cu sora lui Rheea.14 Ajuns „stăpânul lumii”, abo-
minabilul Cronos își înghite fiii, imediat ce se năș-
teau, dar este păcălit de soția și sora sa, Rheea care
învelește o piatră în scutece și prezintă „copilul”
lui Cronos, acesta devorându-l.15 Coincidențele și
similitudinile cu povestirea lui Urmuz continuă,
astfel, când ajunge mare, Zeus, ajutat de Gaia sau
de Geea însăși, i-a dat lui Cronos să bea o licoare
(în proza lui Urmuz, Grummer înghite literatura
bună!), în urma căreia a trebuit să-și vomite/ elibe-
reze toți copiii înghițiți.16
Revenind la povestirea urmuziană, bătrânul
Grummer, „în pântecul căruia fermenții bășicii
înghițite începuse să trezească fiorii literaturii vii-
torului, găsi că tot ceea ce i se oferă este prea puțin
și învechit...” Urmuz simte parodico-genial că el
reprezintă viitorul literaturii române, propunând
o nouă paradigmă literară. Având în vedere că
zeul Cronos a fost asimilat treptat cu conceptul de
timp, în această privință, speculația începând încă
de la pitagoreici, continuând cu Platon (care în di-
alogul Timaios precizează diferența dintre timpul
ca „entitate” și timpul văzut în raport cu „viața
omenească”), am putea să interpretăm personajul
Grummer ca pe un fel de Cronos, care distinge nu
numai între literatura bună și cea rea și viitorul li-
teraturii române, ci și între timpul real, timpul ca
entitate și timpul uman. În fine, atunci, „înfometați
și nefiind în stare să găsească prin întuneric hrana
ideală de care amândoi aveau atâta nevoie”, Algazy
și Grummer reluară lupta cu puteri îndoite și înce-
pură să se muște cu furie „mereu crescândă”, până
când „ajunseră ambii la ultimul os... Algazy termi-
nă mai întâi...”
Povestirea, schița, proza urmuziană are și epilog
interesant, un amestec de fapt divers, jurnalism de
senzație și absurd, astfel, a doua zi, la poalele mun-
telui, trecătorii au găsit / văzut în șanț, aruncate de
ploaie, „un grătar cu sârmă ghimpată și un mirosi-
tor plisc de lemn...” Finalul este apoteotico-kafkian:
înainte ca autoritățile să vină la fața locului, una din
soțiile poligamului, „sultanului cu harem”, Algazy
(nume cu conotații exotico-orientalo-turcești sau
arăbești), care avea formă de mătură, apăru brusc
și mătură tot ce găsi, la gunoi...” Consider că, finalul
povestirii reprezintă un fel de sfârșit al lumii, un
mit al creației, dar, din păcate, fără o regenerare a
lumii, Urmuz fiind sceptic în a întrevedea o lume
renăscută.
Criticul Marin Mincu crede că în această po-
vestire, Urmuz sugerează în mod parabolic (s.m.)
situația precară a literaturii ca „hrană spirituală”
care nu mai e suficientă în dozele tradiționaliste,
fiind iminentă „o distrugere a acesteia și o recupe-
rare în alți termeni”17. Pe de altă parte, Grummer
mănâncă și digeră literatura de consum, dar, ulte-
rior o vomită, o expectorează, de fapt, o respinge.
Mincu constată protocronistic, din păcate, pe ur-
mele unui Edgar Papu, că Urmuz, în ipostaza lui
de „precursor absolut”, premergătorul, „cel dintâi
de aici și de aiurea”, după cum spunea poetul Geo
Bogza, are intuiția genială a crizei totale a concep-
tului de literatură în momentul său de răscruce;
un fel de „devorare reciprocă între semnificant și
semnificat” (temă dragă semioticienilor francezi și
mai ales italieni, precum Umberto Eco!), fără ni-
cio speranță pentru vreunul din ei.18 Astfel, Urmuz
operează având conștiința clară, limpede că litera-
tura de până la el a ajuns într-o fundătură și că ar
fi nevoie de o intervenție salutară în căutarea unor
„noi posibilități discursive, în măsură să-i dea un
impuls înnoitor, cât mai eficient”19. Criticul și is-
toricul literar Mircea Scarlat este de părere că din
„consumarea” literaturii existente s-a născut gustul
pentru acea „hrană ideală” reprezentată de „lite-
ratura viitorului”, aceasta din urmă fiind posibilă
chiar pentru Urmuz, într-un mod nesugerat însă
de autor.20
Făcând o paranteză, de pildă, un arhetip urmu-
zian al „literaturii viitorului” este celebra antifabulă
Cronicari, compusă după regulile „formale și reto-
rice”, dinamitând în schimb orice semnificație.21
Deja faimosul episod final din Algazy și
Grummer este comentat de Ion Pop din punctul
de vedere al unui militant avangardist care ar putea
să semneze acele rânduri de „burlescă perspectivă”
asupra „spațiului literar”; coborâte printre cârpe și
arșice „resturile de poeme” apar încă o dată „con-
sumate” și „digerate” în forma și mai degradată a
„vomisurii”22. Pop crede că versul lui Paul Verlaine
din Ars poetique s-ar întrupa, hilar la Urmuz, într-o
viziune eshatologic-parodică, de sfârșit al lumii în
cheie parodică, iar în fața acestui „tot literar” care
se dovedește a fi „prea puțin și învechit”, în carica-
turală asociere cu „fermenții bășicii înghițite”, tre-
ziții „fiori ai literaturii viitorului” nu înlătură gustul
scepticismului radical al prozatorului argeșean ce
oferea un exemplu briliant celor pe care îi precede
întru negație, nihilism.23
Finalul povestirii urmuziene este similar, în ci-
nismul lui exemplar, cu cel din nuvela Metamorfoza
lui Franz Kafka, în epilogul de „roman realist me-
lodramatic”, doar protezele lui Algazy și Grummer,
grătarul cu sârma ghimpată și „un mirositor plisc
de lemn”, mai rămân pentru o secundă într-un
șanț, la poalele muntelui, până când totul va ajunge
la gunoi grație uneia din soțiile lui Algazy24, cei doi
devorându-se reciproc.
Lupta și autodevorarea din această „fabulă gro-
tescă a avangardei”, Algazy și Grummer, ar porni
de la o „înverșunată sete de comunicare”, cei doi
protagoniști dorind din răsputeri să completeze și
Răzvan Dragoș
serigrafie, 70 x 50 cm
Metanarațiuni cinetice (2017)
să se cunoască mai bine, într-un cuvânt vor să se
unifice.25 Încleștarea celor doi are ceva grotesc, dar
și titanic totodată, prin anularea lor reciprocă, ase-
mănătoare șarpelui care-și mușcă coada și se auto-
devorează pe sine, totul ducând la transformarea
fabulei grotești urmuziene într-o parabolă (s.m.) a
neantului, a nimicului sau al nihilismului absolut.26
Note
1	Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970,
p. 40.
2	Nicolae Balotă, op. cit., p. 40.
3	Ibidem, pp. 42-43.
4	Ibidem, p. 43.
5	Urmuz, Algazy și Grummer, în Pagini bizare,
Timișoara, Editura Hestia, 1998, p. 32.
6	Platon, Cratylos, în Opere III, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1978, pp. 173 și 254.
7	Platon, op. cit., p. 176.
8	Ibidem, p. 176.
9	Ibidem, p. 176.
10	Ibidem, p. 176.
11	Urmuz, op. cit., p. 32.
12	Frederic Dame, Bucureștiul în 1906, Pitești, Editura
Paralela 45, 2007, pp. 74-75.
13	Pierre Grimal, Dicționar de mitologie greacă și ro-
mană, București, Editura Saeculum, 2003, pp. 128-129.
14 Pierre Grimal, op. cit., p. 129.
15 Anna Ferrari, Dicționar de mitologie generală, Iași,
Editura Polirom, 2003, p. 254.
16 Anna Ferrari, op. cit., p. 254.
17 Marin Mincu, Avangarda literară românească [De
la Urmuz la Paul Celan ], Constanța, Editura Pontica,
2006, p. 19.
18 Marin Mincu, op. cit., pp. 20 și 537.
19 Ibidem, p. 21.
20 Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III,
București, Editura Minerva, 1986, p. 16.
21 Dan Grigorescu, op. cit., p. 686.
22 Ion Pop, Avangarda în literatura română, București,
Editura Minerva, 1990, p. 51.
23 Ion Pop, op. cit., p. 51.
24 Urmuz, op. cit., p. 34.
25 N. Balotă, op. cit., p. 92.
26 Ibidem, p. 92.
■
14
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
social
Memorialistica
diplomatică și valoarea
solidarității
■ Ioan Voicu
Titlul acestor însemnări este inspirat de lec-
tura volumului Jurnal de Constantin Vlad,
apărut la Editura Top Form din București
în 2020 (375 de pagini). Din Cuvântul înainte
aflăm că este vorba despre un jurnal „necenzurat
și intermitent”, acoperind anii 1972-2019. „Sper
că, prin Jurnal, reușesc să răspund interesului unui
număr de cititori care apreciază literatura memo-
rialistică. De asemenea, nădăjduiesc că strădania
mea se înscrie - desigur cu modestie - în tradiția
românească de gen” - precizează autorul.
Constantin Vlad (8 septembrie 1926 - 20 mai
2021) se autodefinește în acest volum drept un
„student sârguincios, nu chiar fruntaș, dar pus pe
învățat carte, apoi tânăr profesor, cercetător, ma-
nager în domeniul științei, autor de studii și cărți.
Mai târziu, am adăugat condiția de diplomat, cu
orientarea activității și publicisticii științifice spre
domeniul relațiilor internaționale și diplomației”
(p. 312). Din cele 12 cărți dedicate de Constantin
Vlad diplomației se cuvine a menționa în primul
rând Diplomația Secolului XX, apărută sub egida
Fundației Europene Titulescu, 2006; Puncte car-
dinale îndepărtate: Helsinki, Tokyo, Canberra, cu
subtitlul Note ale unui ambasador al României,
Editura Academiei Oamenilor de Știință din
România, 2011; Solilocvii, 5 volume, Editura Top
Form, București, 2011-2019; Istoria Diplomației.
Secolul XX, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2014.
Când a apărut volumul Diplomația Secolului XX
(2006), autorul a trimis un exemplar cu dedicație
academicianului Dinu C. Giurescu. Ambasadorul
Constantin Vlad notează în Jurnal: „A fost printre
cei puțini care mi-au răspuns, printr-o scrisoare cu
următorul cuprins: «Este prima noastră sinteză și
analiză de asemenea proporții, unde aflăm țelurile
și perspectivele principalilor actori, dar și pe ace-
lea ale României, de-a lungul unui secol. Practica
Dvs. îndelungată în diplomație și deopotrivă în
cercetare a asigurat acuitatea și calitatea interpre-
tării. Este o lucrare de referință cu totul necesară
unui număr larg de cititori, de la studenți la profe-
sori, la oameni politici (dacă citesc), la cercetători,
la tineri diplomați, la toți cei interesați de istoria
mondială. Felicitări pentru acest opus magnum,
care sosește la timp și nu va fi egalat în viitorul
previzibil»” (p. 227).
Referindu-se la dascălii săi, autorul mărturiseș-
te: „Mi-am adorat profesorii buni (nu prea mulți la
număr), sunt mereu flămând de tovărășia cărților
de valoare, caut mereu viața, dincolo de aparențele
de multe ori înșelătoare - dar mereu m-am întors
la mine însumi” (p. 58). Această întoarcere la sine
însuși îi inspiră interesante idei și așteptări despre
memorialistică în general și în special despre cea
diplomatică, încă deficitară în literatura română,
pronunțându-se mobilizator în favoarea cultivării
unui asemenea gen literar. Aceste idei și așteptări
merită să fie larg difuzate în limbajul propriu al
autorului: „Cunosc persoane cu înaltă calificare
profesională și remarcabile performanțe pe plan
academic. În afară de aceasta, aceleași persoane
au deținut, în anumite perioade, importante func-
ții publice - politice și de stat. Este de înțeles că
nu pot menționa nume, întrucât, oricât de târziu,
sper ca această însemnare să vadă lumina tiparu-
lui. Remarc doar că asemenea persoane nu consi-
deră drept o datorie de a pune pe hârtie propria
experiență, dincolo de cercetarea științifică, de
activitatea didactică etc. Și e păcat. Deoarece, din
câte cunosc foarte bine, au «văzut politica pe di-
năuntru», au coordonat politica statului român în
probleme de importanță istorică după Decembrie
1989. Ei, subliniez, nu subalternii lor, chiar dacă
aceștia au fost străluciți (ceea ce nu prea s-a în-
tâmplat) au simțit cum sunt cu adevărat partenerii
și aliații noștri, ce interese reale apără ei, dincolo
de principii și vorbe frumoase. Poate greșesc. Dar
cred că oamenii politici, atunci când într-adevăr
au ceva de spus, ar trebui să fie proprii cronicari.
Desigur, există riscul subiectivității, dar literatura
memorialistică are rolul ei specific în cunoașterea
desfășurării evenimentelor. Și oricând această li-
teratură poate și este confruntată cu realitățile
(faptele), atât de către contemporani, cât și de cei
ce vin după. Reamintesc în acest sens, exemplul
strălucit al lui Winston Churchill. Acesta nu s-a
mărginit să-și publice intervențiile, discursurile
inerente funcțiilor sale, ci a consemnat, prin dic-
tare, tot ceea ce s-a petrecut, cu participarea sau în
prezența sa, de-a lungul celui de-al doilea Război
Mondial. Rezultatul? Magnifica lucrare în șase vo-
lume, operă unică în literatura universală, pe care
niciun istoric serios nu o poate ignora” (p. 283).
În lumina acestor exigențe, autorul se dovedește
un hermeneut atent al evenimentelor diplomatice
trăite de el, iar jurnalul său diplomatic oferă pro-
be istorice pentru înțelegerea locului diplomației
românești pe arena mondială. El a fost ambasa-
dorul României în Finlanda, Japonia și Australia
și a avut o meritorie activitate în sfera diplomației
multilaterale globale și europene.
Vom lăsa cititorilor satisfacția de a naviga prin
componenta evenimențială a jurnalului și a celor
cinci volume de Solilocvii. Ne limităm în aceste
rânduri doar la evidențierea unor opinii de mare
actualitate privind diplomația și a unor puncte de
vedere privind valoarea universală a solidarității,
temă revenită recent, așa cum se poate vedea, în
dezbaterea publică din România. Firește, concep-
ția teoretică a autorului privind diplomația trebuie
analizată în primul rând pe baza cuprinzătoarei
sale lucrări consacrate istoriei diplomatice a se-
colului al XX-lea menționată mai sus, dar este re-
marcabilă sensibilitatea autorului în toate relatări-
le sale din jurnal față de sfera faptelor diplomatice
trăite direct de el.
Autorul aduce în discuție o teză de permanent
interes și anume că nu echilibrul de forțe asigu-
ră pacea și rezolvarea pașnică a disputelor, ci de-
militarizarea relațiilor dintre state. „Când apar
probleme între state, autoritățile supreme să nu
cheme șefii de stat major, ci pe diplomați, pe care
să-i pună la lucru” (p. 80). Activitatea academică
a profesorului Constantin Vlad nu se separă de
obligația permanentă a diplomatului de a-și pre-
țui confrații. În acest context, se cuvine a evoca o
inițiativă unică în practica românească, de a ono-
ra post-mortem memoria unui diplomat de elită.
Este vorba de propunerea dusă la bun sfârșit de
a-l primi post-mortem pe marele diplomat român
Valentin Lipatti în rândul membrilor Academiei
Oamenilor de Știință din România. Iată câte-
va idei din referatul întocmit pe această temă de
Constantin Vlad și publicat în Jurnal: Se reamin-
tește că Valentin Lipatti (1923-1998) a făcut studii
în România și Franța și a fost profesor de literatura
franceză la Universitatea București; Sunt aminti-
te mandatele diplomatice ale acestuia, respectiv:
Reprezentant al României la UNESCO, 1962-
1972; Șeful Delegației MAE Român la Reuniunea
pregătitoare a CSCE, 1972-1973; Șeful Delegației
MAE Român la Negocierile de la Geneva, 1973-
1975; Adjunct al Delegației României la Prima
Conferință pentru Securitate și Cooperare în
Europa, Helsinki, iulie 1975; Șeful Delegației
MAE Român la Reuniunea CSCE de la Belgrad,
1980- 1981; Director pentru probleme culturale
în MAE; Ambasador At Large. Valentin Lipatti a
pregătit mai multe promoții de licențiați în litera-
tura franceză și a fost unul dintre cei mai de succes
reprezentanți ai României la UNESCO, aducând
multe beneficii României: burse pentru tineri, re-
faceri de monumente istorice, etc. Se evidențiază
faptul că „Studiile publicate de el pe teme privind
diplomația culturală reprezintă și astăzi modele de
acțiune în domeniu... Valentin Lipatti s-a dove-
dit un diplomat de înaltă clasă în ceea ce privește
diplomația multilaterală, un diplomat activ, pro-
fund devotat intereselor naționale. Asemenea ca-
lități s-au evidențiat în mod concret în ceea ce se
numește Procesul CSCE. Lucrarea sa În tranșeele
Europei. Note ale unui negociator, Editura Militară,
1993, reprezintă un veritabil tratat de negociere
diplomatică multilaterală” (pp. 325-326).
Sunt aduse în atenția cititorilor episoade ne-
cunoscute din activitatea României pe tărâmul
diplomației multilaterale. Astfel, Constantin Vlad
reamintește că la 28 decembrie 2019 la Fundația
Europeană Titulescu a avut loc lansarea celui de-
al doisprezecelea volum de documente din seria
România - supraviețuire și afirmare prin diploma-
ție în anii Războiului Rece, serie coordonată de
ambasadorul Nicolae Ecobescu. Volumul menți-
onat se ocupă de activitatea delegației române la
Adunarea Generală a Națiunilor Unite din anul
1971. Documentele acoperă o mare varietate
tematică, dar predomină cele privind restabili-
rea drepturilor legitime ale Republicii Populare
Chineze la ONU. Până în 1971 locul Chinei la
ONU era ocupat de Taiwan, cu sprijinul Statelor
Unite și al altor membri ONU. Delegația româ-
nă era condusă de Corneliu Mănescu, ministrul
Afacerilor Externe. Locțiitorul acestuia era mi-
nistrul de externe adjunct, ambasadorul Nicolae
Ecobescu. În câteva săptămâni ale toamnei anu-
lui 1971, România a avut contribuția hotărâtoare
la izgonirea Taiwanului și instalarea Republicii
Populare Chineze la Națiunile Unite. Săptămâni
după săptămâni delegația română a insistat pentru
restabilirea drepturilor legitime ale RPC. Multe
zeci de telegrame dinspre New York sau dinspre
București consemnează deplasările repetate în ra-
porturile de forță între susținătorii R. P. Chineze
și cei ai Taiwanului. În final, susținătorii R. P.
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
15
o
Chineze au fost victorioși, iar în prezent China are
o contribuție hotărâtoare în organizația mondială
și în apărarea principiilor Cartei ONU (pp. 357-
358).
În afară de Valentin Lipatti, autorul Jurnalului
evocă și alți diplomați români. El regretă faptul că
„Mircea Malița a plecat dintre noi. A ars ca o torță,
până când s-a consumat ultima picătură de ener-
gie. Când îți amintești câte a făcut, când vezi lista
cărților scrise și publicate, te minunezi cât poate
încăpea într-o efemeră viață de om. Întotdeauna
l-am situat între diplomații de frunte ai Țării în
perioada postbelică, alături de Ștefan Andrei,
Corneliu Mănescu, George Macovescu, Nicolae
Ecobescu” (p. 251).
Cititorii vor găsi, de asemenea, referiri intere-
sante și despre alți diplomați români de frunte, pre-
cum Ion M. Anghel, Vasile Gliga, Sorin Ducaru,
Teodor Marinescu, Gheorghe Dolgu, Ion Datcu,
Nicolae Mareș și Traian Chebeleu. Ambasadorul
Constantin Vlad este îndreptățit să declare: „Cred
că mi-am făcut datoria față de memoria celor care,
cu patru decenii în urmă, constituiau o parte a eli-
tei diplomației române, europene și mondiale, și
despre care astăzi nu se mai vorbește aproape de
loc” (p. 151). Are însă o atitudine critică fața de ex-
cesele interpretative constatate în evaluarea rezul-
tatelor diplomației europene. Astfel, participând la
un simpozion la Fundația Europeană Titulescu pe
tema „Summitul de la Roma și perspectivele UE”,
urmărește intervențiile a doi europarlamentari
străini și unul român, toți membri ai grupului so-
cialist. „Se spun multe lucruri arhicunoscute. Cea
mai năstrușnică afirmație o auzim de la român
- în genere un om bine informat și un bun vor-
bitor. Acesta afirmă: «Prin integrarea în Uniunea
Europeană, România și-a redobândit identitatea».
Îmi este jenă pentru el să-i cer explicații. Multe
vorbe despre «obiectivul Europa socială». Dar,
doar vorbe. Cineva din asistență întreabă dacă
Grupul Socialist își va propune să înlăture «neoli-
beralismul din UE, care a provocat crizele recente».
Întrebarea rămâne fără răspuns, aparent din lipsă
de timp. Oare, dacă discuțiile ar fi continuat, ce ar
fi răspuns cei vizați? Judecând după ce se întâmplă
în UE - și nu numai - social-democrația nu ur-
mărește decât să atenueze efectele negative ale po-
liticilor neo-liberale. Dacă și-ar propune să elimine
astfel de politici, ar trebui să se angajeze pe poziții
anticapitaliste, adică să proclame și să ducă politici
alternative la cele care, în fapt, sprijină establish-
ment-ul, deci rânduielile capitaliste în ansamblul
lor. Ceea ce, în mod evident, social-democrația, ca
mișcare politico-ideologică, nu-și propune în nici
un fel” (pp. 192-194).
Deosebit de interesante sunt amintirile auto-
rului privind activitatea Comisiei pentru stabili-
rea Motto-ului Președinției României la Consiliul
Uniunii Europene din 2019. Au existat 45 de pro-
puneri înaintate de membrii săi. Au fost selectate
5, printre care propunerea lui Constantin Vlad
Destin comun prin consens. Celelalte propuneri se-
lectate au fost: Solidaritate, echilibru, valori comu-
ne; Standarde și valori europene pentru toți cetățenii
UE; O singură Europă; Europa, solidaritate care te
inspiră. Autorul subliniază: „Poate sunt subiectiv,
dar alegerea mea mi se pare cea mai potrivită și su-
gestivă. Când am optat pentru ea, nu am ales «cum
sună cuvintele», ci am vrut o formulare de natură
să constituie un fel de răspuns al României la căută-
rile de acum privind reforma Uniunii Europene”. Și
continuându-și ideea: „Se conturează un sprijin
mai larg pentru propunerea Solidaritate, echilibru,
valori comune. Se convine eliminarea termenului
echilibru întrucât nu are un sens evident, legat de
UE. În final, se agreează formula Solidaritate și
valori comune”. Autorul rămâne însa critic față de
această soluție și arată: „Personal apreciez că ter-
menul «solidaritate» rămâne abstract, fiecare stat
membru al UE având propria interpretare în ceea
ce privește conținutul său. De exemplu, Macron și
Merkel vor solidaritatea statelor membre în jurul
lor, a pozițiilor adoptate de țările lor. Iar sintagma
«valori comune» a devenit, cu timpul, parte a unui
jargon, a unei limbi de lemn specifice Bruxelles-
ului, readusă în discursul public de către mai marii
din UE, mai ales atunci când au ceva de reproșat
Estului. Susțin, totodată, că dacă fiecare termen
propus în Motto are semnificația sa, această semni-
ficație ar fi potențată și precizată dacă ele ar fi puse
în relație. De pildă, în formula Solidaritate pe baza
valorilor comune. Nu se acceptă întrucât în felul
acesta Motto-ul devine... prea lung. Nu mă opun
însă consensului spre a nu crea dificultăți Comisiei.
Dar rămân profund nemulțumit că România va
avea Președinția Consiliului Uniunii Europene
sub un slogan lipsit de un mesaj clar, care să arate
deschis și (de ce nu, și subliminal) cum concepe
Bucureștiul reforma și dezvoltarea în perspectivă
a Proiectului european. Desigur, nu am fi schim-
bat nimic printr-o asemenea luare de poziție, dar
măcar am fi adoptat o atitudine demnă” (pp. 216-
18). Are loc încă o întâlnire a Comisiei în care se ia
o hotărârea finală: „Ni se comunică - și ni se cere
acordul pentru - următoarea formulare a Motto-
ului: Solidaritatea - valoare comună. Cei prezenți
ne-o însușim. Oricum, este mai bună decât vari-
antele anterioare. Din punctul meu de vedere, ră-
mâne același neajuns: Merkel și Macron vor soli-
daritate în sprijinul propunerilor lor. Din partea
Ministerului de Externe și a Ministerului Culturii
și Identității naționale mi se înmânează «Diploma
pentru contribuția deosebită la procesul de stabili-
re a Motto-ului Președinției României la Consiliul
Uniunii Europene». Este o distincție primită de toți
membrii Comisiei” (p. 218).
Se cuvine a reaminti că solidaritatea este deja
recunoscută ca valoare universală proclamată în
Declarația Mileniului, adoptată de Summit-ul
ONU în 8 septembrie 2000 și reafirmată în nume-
roase alte documente globale și regionale, inclusiv
pe plan european. Astfel, în Declarația de la Sibiu
din 9 mai 2019, în care liderii Uniunii Europene
au convenit, în unanimitate, asupra a zece anga-
jamente, cel de-al doilea angajament are urmă-
torul conținut: „Vom rămâne uniți, la bine și la
greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri
dificile și vom sta întotdeauna alături unii de cei-
lalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la
unison”. Acest angajament trebuie întărit prin fap-
te convingătoare, având în vedere starea precară a
solidarității în Europa în prima etapă a pandemiei
COVID-19.Tema consolidării solidarității rămâne
deschisă atât la nivel global, cât și european. La 13
iulie 2021, la Palatul Cotroceni, a avut loc eveni-
mentul de lansare a dezbaterii naționale privind vi-
itorul Europei. Solidaritatea a fost menționată de 9
ori în intervențiile rostite cu acest prilej. Din tran-
scrierea intervențiilor din cadrul dezbaterii notăm
că Președintele României a declarat: „O Uniune a
viitorului este, în viziunea României, un proiect
indisolubil legat de ideea de unitate și solidaritate
europeană în beneficiul tuturor, un proiect în care
trebuie să ne preocupe bunăstarea tuturor statelor
membre și a cetățenilor europeni deopotrivă”.
Practica solidarității europene trebuie eva-
luată cu maximă luciditate și responsabilitate.
Constantin Vlad scria la 11 ianuarie 2019: „Am
urmărit cu interes manifestarea de la Atheneul
Român dedicată preluării oficiale de către România
a Președinției Consiliului Uniunii Europene. Și cu
multă plăcere Concertul. În ceea ce privește dis-
cursurile oaspeților și ale gazdelor: multe vorbe
frumoase, de complezență. Un fel de diploma-
ție care-și mimează rostul. În ansamblu, a reieșit
foarte clar că lucrurile rămân așa cum au fost și
până acum_ Deci, nimic nou sub soare” (p. 275).
Iar în legătură directă cu solidaritatea Constantin
Vlad avertizează cu discernământ: „«Cei mari»
din Uniunea Europeană vor solidaritatea întregii
Uniuni cu pozițiile lor, poziții formulate pornind
înainte de toate de la interesele lor. Cu alte cuvin-
te, «Cei mari» nu vor altceva decât subordonarea
statelor est și central europene. Cu mențiunea că o
astfel de subordonare, dacă s-ar realiza, ar afecta
toate statele mici și mijlocii membre ale Clubului
Comunitar” (p. 263).
Jurnalul lui Constantin Vlad, care survolează
aproape o jumătate de secol, cuprinde prețioase
îndemnuri privind promovarea energică a mul-
tilateralismului pe arena mondială, pe temeiul
principiilor fundamentale ale dreptului internați-
onal și necesitatea reangajării dinamice a diploma-
ției românești în procesul de soluționare eficace a
problemelor globale ale omenirii. În împrejurările
actuale, experiența diplomatică este chemată să-
și spună cuvântul. Iată reflecția pe această temă
a unui diplomat român, ambasadorul Ion Jinga,
aflat în plină acțiune, ca reprezentant permanent
al României la ONU. El mărturisește: „După 28
de ani petrecuți în serviciul diplomatic român, în-
drăznesc să spun că abilitățile diplomatice sunt re-
zultatul unui proces de pregătire și acumulări pro-
fesionale, iar nu calități primite la naștere. Nimeni
nu se naște cu talentul de a practica diplomația
internațională, care implică înțelegerea unor so-
cietăți și culturi diferite de cea în care ai crescut,
presupune capacitatea de a influența guverne stră-
ine, priceperea de a purta negocieri, flerul de a an-
ticipa amenințări și valorifica oportunități pentru
țara ta. Aceste calități se dobândesc. Diplomația
se învață, deopotrivă și complementar, din cărți și
din practică. Un serviciu diplomatic profesionist
implică pregătirea de specialitate a personalului,
plan de dezvoltare a carierei, instrumente, resurse
și autoritatea necesară îndeplinirii misiunii”.
Aceste constatări sunt de imediată actualitate
și interes într-o perioadă de o complexitate fără
precedent în relațiile internaționale, în care în-
vățămintele trecutului ar trebui să reprezinte un
veritabil îndrumar, apt să încurajeze o activitate
fructuoasă a diplomaților români călăuziți nea-
bătut de interesele naționale perene ale României,
într-o lume caracterizată prin vulnerabilități, per-
plexități, discontinuități globale accentuate și mai
mult de criza generată de pandemia COVID-19,
ale cărei efecte au schimbat radical stilul și moda-
litățile de acțiune ale diplomației bilaterale și mai
ales ale celei multilaterale. În acest proces, complex
și îngrijorător, pe care îl traversează în prezent di-
plomația, lumina călăuzitoare ar trebui să fie ade-
vărul formulat în mod convingător de Secretarul
general al ONU Antonio Guterres, conform că-
ruia: „Solidaritatea este umanitate. Solidaritatea
este supraviețuirea”. Antonio Guterres asigură din
2022 un al doilea mandat de Secretar general al
ONU, iar apelurile sale vibrante pentru o nouă
eră de „solidaritate și egalitate” ar trebui tratate cu
autentică responsabilitate de întreaga comunitate
mondială a națiunilor.
■
16
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
religie
Reînființata Eparhie
de la Cluj este moștenitoarea Eparhiei
ștefaniene din inima Transilvaniei
TANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
n acest an jubiliar, când sărbătorim un secol de
când episcopul de vrednică pomenire Nicolae
Ivan a reîntemeiat Eparhia Clujului, părintele
profesor Alexandru Moraru ne pune la îndemână
a treia ediție a Istoriei Eparhiei ortodoxe române a
Vadului, Feleacului și Clujului.
Ne-am adus aminte într-un simpozion de epi-
scopul Nicolae Ivan, acest om minunat, care a
ridicat Catedrala noastră, care ne-a lăsat reședin-
ța Centrului Eparhial, a înființat Facultatea de
Teologie, a pus temei foii Renașterea, a ctitorit bi-
serica de pe strada Horea și am putea continua cu
multele lui realizări.
După întronizarea sa, ca dovadă că-și conside-
ra eparhia moștenitoarea eparhiei Sfântului Ștefan
cel Mare, va organiza un grandios pelerinaj la
Mănăstirea Putna. La acest pelerinaj au fost invitați
mulți oameni de valoare și iubitori ai spiritualității
noastre.
Referitor la descendența ștefaniană a
Arhiepiscopiei și Mitropoliei noastre, domnul
Președinte al Academiei Române scrie: „La 1498,
un om de mare încredere al lui Ștefan cel Mare,
vistiernicul Isac, se îngrijea de ferecătura unui
Tetraevangheliar, realizat înainte de 1488, pentru
«arhiepiscopul nostru Daniil» din Feleac. Toate in-
diciile arată că mitropolia Feleacului a fost creată și
a funcționat în primele sale decenii sub oblăduirea
Mitropoliei de la Suceava și sub înaltul patronaj al
lui Ștefan cel Mare”1.
Și Academicianul Marius Porumb subliniază le-
gătura strânsă dintre ctitoria de la Feleac și Sfântul
Ștefan cel Mare. Zice dânsul cum că „conform tra-
diției, biserica arhiepiscopală din Feleac a fost con-
struită cu ajutorul material și moral a lui Ștefan cel
Mare, în timpul Arhiepiscopul Daniil, în jurul anu-
lui 1488, lucru plauzibil dacă ținem seama de eve-
nimentele istorice din această etapă, dar și de faptul
că la numai zece ani, în 1498, unul dintre demnitarii
cei mai de seamă ai marelui voievod moldovean face
daruri bogate mitropoliei de aici”2.
Rațiunile pentru care a fost reînființată această
mitropolie la 4 noiembrie 2005, sunt cele legate de
importanța duhovnicească, culturală și economică
ale acestui oraș, care în mod evident este capitala
Transilvaniei. Iar această capitală nu poate fi lipsită
de un centru de greutate ortodox care să desfășoare
în spațiul transilvan o misiune pastorală corespun-
zătoare demnității orașului. Primul ei mitropolit
a fost Bartolomeu Anania, instalat la praznicul
Bunei Vestiri a anului 2006.
Sfârșindu-și cuvântul de instalare, Mitropolitul
spunea: „Trăiesc și eu bucuria zilei de astăzi, iar
bucuria mea nu este alta decât cântecul unei lebede
care, înainte de a merge printre trestii să se culce, este
de pe acum încredințată că un șir de aripi albe vor
aluneca în urma ei gata de zbor, sub cerul istoriei
Transilvaniei”.
De fapt, încă de pe vremea când episcopul
Nicolae Ivan se străduia să ridice Catedrala din
Cluj, prin anul 1923, Octavian Goga îi scria finu-
lui și prietenului său, Sebastian Stanca, consilier
eparhial la Cluj, lucrul următor: „Părinte și bunul
meu fin și amic. Nu fi supărat că va ieși Catedrala
mai mică decât în planul vostru, pentru că aceas-
tă biserică va deveni Catedrala Mitropoliei
Transilvaniei, pe care străinii au fugărit-o la
Rășinari și Sibiu”3.
Sunt multe realizările ce ne-au rămas de la epi-
scopul Nicolae Ivan, dar dintre toate se remarcă
ctitoria sa de suflet: Catedrala „Adormirea Maicii
Domnului” din Cluj-Napoca. Avea experiența ri-
dicării Catedralei din Sibiu. Proiectul, premiat la
concurs, a fost realizat de arhitecții Constantin
Pomponiu și George Cristinel, iar executant al lu-
crărilor a fost Tiberiu Ieremia din București.
Piatra de temelie s-a pus duminică 7 octombrie
1923 de către un sobor alcătuit din Mitropolitul
Nicolae Bălan de la Sibiu, Episcopul Nicolae Ivan
de la Cluj, Episcopul Roman Ciorogariu de la
Oradea și Nichita Duma de la Argeș, pe lângă care
au fost prezenți 12 protopopi, 8 preoți și 3 diaconi.
Înaintea punerii pietrei de temelie s-a oficiat
Sfânta Liturghie în biserica de pe strada Bisericii
Ortodoxe și de acolo până la locul edificării, în
prezența autorităților civile, a clerului și a credin-
cioșilor s-a făcut o procesiune. Cum consemnea-
ză cronicarii „venise obștea românească să asiste
la acest act epocal, când s-a început clădirea aces-
tui monument simbolic al ortodocșilor români din
Transilvania. Ca o concretizare a dreptății istorice
și a libertății politico-religioase, Catedrala Ortodoxă
se așeza în mijlocul acestui oraș, martor al atâtor
evenimente și al atâtor suferințe naționale”4.
Lucrările au durat zece ani, eforturile edilitare
fiind deosebite, iar pe 5 noiembrie 1933 Catedrala
a fost sfințită. Din soborul sfințirii au făcut par-
te: Patriarhul Miron Cristea, Episcopul Nicolae
Ivan, Episcopul Nichita Duma, Episcopul Ioan
Stroia, Episcopul Grigorie Comșa, Arhiereul Vasile
Stan și Arhiereul Andrei Magier. A fost prezent
Arhimandritul Policarp Morușca și mulțime de
protopopi, preoți și diaconi. Răspunsurile la sluj-
bă au fost date de către trei coruri minunate: Corul
Episcopiei, Corul Operei Române și Corul Școlii
normale de fete.
În cuvântul său, Episcopul Nicolae Ivan a spus
printre altele: „sub bolta acestei sfinte Catedrale
Ortodoxe, urmașii din veac în veac, în deplină dra-
goste frățească și unire sufletească, să-și înalțe gân-
dul neprihănit spre rugăciune continuă pentru con-
solidarea statului român întregit, pentru progresul
sfintei noastre Biserici și pentru slava Domnului”5.
Erau de față Regele Carol al II-lea dimpreună
cu Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia, nenu-
mărate personalități culturale și politice, precum
și mulțime de credincioși. Profesorul Alexandru
Lapedatu, membru al Adunării Eparhiale, vor-
bind în numele acesteia, i s-a adresat astfel
Episcopului Nicolae Ivan: „Vă privim și vă consi-
derăm a fi întemeietorul, adevăratul întemeietor al
Eparhiei noastre. Nu mai există astăzi nimeni care
să conteste această realitate și nimeni să nu sub-
scrie, împreună cu noi, acestui fapt”6.
Catedrala Mitropolitană Adormirea Maicii Domnului din
Cluj-Napoca
Așa cum am menționat, o grijă serioasă a
Episcopului Nicolae Ivan a fost cea legată de for-
marea clerului. La 1 octombrie 1924 va deschide
la Cluj Academia Teologică. Această școală, cu
sincopa creată de regimul comunist, este temeiul
facultății noastre de teologie.
Sunt greu de rezumat realizările acestui om tri-
mis de Dumnezeu Eparhiei Clujului. Cei o sută de
ani de istorie îl au pe el în centrul de foc al rea-
lizărilor eclesiastice. Revista oficială „Renașterea”,
tipografia, librăria eparhială, muzeul și multe altele
au stat în grija lui. Nu mai pomenim de grija pe
care o avea față de preoții săi și față de familiile lor.
Este greu să rezumăm în acest cuvânt înainte
activitatea acestui titan al Bisericii noastre. În Cluj
toate grăiesc despre misiunea lui. Când va pleca la
Domnul, Sextil Pușcariu încearcă să facă o sinteză:
„Cu perseverența de fier a Mărgineanului din sudul
Ardealului, cu energia-i fără pereche, cu inteligența
țăranului român deprins să se descurce din cele mai
grele situațiuni cu înțelepciunea câștigată printr-o
experiență îndelungată, cu cunoașterea neîntrecu-
tă a oamenilor și a locurilor, cu sincera dragoste de
neam, cu robustețea unui optimism întemeiat pe
credință și mai ales cu cea mai nobilă dintre pasi-
uni, munca, el a izbutit să întemeieze din nimic o
episcopie ortodoxă și să facă din ea o fortăreață a
românismului și a ortodoxiei în inima Ardealului,
tot atât de măreață ca bolta Catedralei ridicată de
el și tot atât de puternică ca zidurile ce o sprijinesc”7.
I-au urmat Mitropolitul Nicolae Colan,
Arhiepiscopul Teofil Herineanu, Mitropolitul
Bartolomeu Anania și din mila lui Dumnezeu eu,
semnatarul acestui „cuvânt înainte”. Când Domnul
ne-a ajutat să ridicăm minunatul Campus Teologic
din Cluj așa l-am și botezat: „Campusul Nicolae
Ivan”. Încercăm prin strădaniile noastre să ne ri-
dicăm și noi măcar în parte la vrednicia celor de
odinioară. Suntem conștienți că trebuie să onorăm
chemarea Mântuitorului:
„Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe
voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți,
și roada voastră să rămână” (Ioan 15,16).
Note
1	Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 42.
2	Marius Porumb, Biserica Arhiepiscopală din Feleac.
Ctitoria lui Ștefan cel Mare, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2003, p. 15.
3	Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 15.
4	Episcopul Nicolae Ivan, 1855-1936, Ctitorul reînviatei
Eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului, Studii și docu-
mente, Editura Renaștere, 2015, p. 121.
5	Ibidem, p. 132.
6	Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 14.
7	Episcopul Nicolae Ivan, 1855-1932, Ctitorul., p. 158.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
17
istoria literară
Scriitorul: o entitate
modelabilă, evolutivă (I)
■ Radu Bagdasar
Dacă încercăm să ne aventurăm un pas
în plus în incinta noțiunii de scriitor și
a identității lui despre care geneticienii
textuali afirmă, cu o falsă umilitate, că nu-l pot
circumscrie și îi substituie termenul umilitor de
„scriptor” (=scrib în fond), putem avea încă odată
confirmarea faptului că agnosticismul este fructul
impotenței și lipsei de curaj intelectual.
Artistul literar ar putea fi definit ca un fascicul
de aptitudini și înclinații (înnăscute și achizițio-
nate), un parcurs existențial (atmosferă familială,
cultură...), iar pe de altă parte printr-o reflecție
care acoperă o perioadă anterioară, concomiten-
tă și, eventual, posterioară unui proiect (sau mai
multora). Primele două fac parte din personalita-
tea lui, din potențialități, cel din urmă din efectiv.
Ne-am putea sprijini pe buna veche dicotomie
între esență si existență: primele două aparțin po-
lului esență, ultima polului existență, realizarea
efectivă a esenței.
Admitem că problema aptitudinilor înnăscute
este dificil dacă nu imposibil de analizat iar apti-
tudinile dificil de evaluat. Nici un scriitor n-a dat
vreun examen de scriitor pentru ca aptitudinile
lui specifice să fie evaluate. Istoricii literari aruncă
instinctiv o lumină asupra a ceea ce ar putea fi în-
clinațiile autorului, scrutându-i antecedentele fa-
miliale și cele de proximitate geografică și socială:
părinții, eventual bunicii, atmosfera familială în
care se dezvoltă copilul și adolescentul, ocupațiile
predilecte precum cea de a monta piese de teatru
în familia Bronte sau cea de a scrie un jurnal pen-
tru frații săi a lui Lewis Carroll, proximitatea soci-
ală imediată (prietenii juvenile precum cea dintre
Zola și Cezanne...), eventual izolarea, climatul.
În ce privește aptitudinile achiziționate, ele țin
de hazard sau de voința prometeică a individu-
lui de a se auto-construi. Din momentul în care
ideea biblică a omului plăsmuit de divinitate a
fost abandonată iar posibilitatea autodeterminării
enunțată, o nouă eră în viziunea asupra omului
s-a deschis. Pico della Mirandola este, după cu-
noștința noastră, cel dintâi care îl clamează în
faimosul său discurs inaugural Oratio de hominis
dignitate la Politehnica din Zurich. Adresând-se
retoric primului om el clamează cu energie ma-
leabilitatea și liberul său arbitru de a se modela
conform voinței și aspirațiilor sale, „[...] perche di
te stesso quasi libero e sovrano artefice ti plasmas-
si e ti scolpissi nella forma che tu avessi prescelto.
Tu potrai degenerare nelle cose inferiori, che sono
i bruti; tu potrai rigenerarti, secondo il tuo volere,
nelle cose superiori che sono divine”. Mirandola
deschide un spațiu de libertate în care se vor în-
scrie de timpuriu iezuiții, Diderot, Kant și alte fi-
guri ilustre. Spre deosebire de omul de rând care
nu-și pune problema auto ameliorării, scriitorii,
deși nici ei toți, și-o pun.
Nietzsche are pagini exemplare în care re-
comandă autoformarea aspirantului la meseria
scrisului, la școala vieții, a cunoașterii și culti-
vării propriei personalități. Aptitudinile, talentul
- îngemănarea gândire-expresie în formele ei
superlative - se construiesc după el prin exerciții
zilnice pe perioade de timp lungi. De abia după
acest „purgatoriu” de trudă benedictină aspiran-
tul scriitor poate spera să dobândească ușurința
și precizia proprii unui maestru în ale scrisului.
Nietzsche postulează o umilă și severă ucenicie
pentru a stăpâni veritabila ars scribendi: „[...] Să
faci o sută și mai bine de proiecte de nuvele, nici
unul mai lung de două pagini, dar de o aseme-
nea acuratețe ca fiecare cuvânt să fie la locul lui;
să așterni în fiecare zi pe hârtie întâmplări, până
când să ajungi să le găsești forma cea mai plină,
cea mai eficace; să fii neobosit în a culege și a zu-
grăvi tipuri și caractere umane; să povestești cel
mai adesea posibil și să asculți povestindu-se, cu
un ochi și o ureche pătrunzătoare pentru a per-
cepe efectul produs asupra celorlalți asistenți;
să călătorești ca un peisagist și un desenator de
costume; să extragi pentru propriul tău uzaj din
fiecare știință ceea ce, bine expus, produce efecte
artistice; să reflectezi în sfârșit asupra motivelor
acțiunilor umane; să nu disprețuiești nici o indi-
cație care te poate instrui [...]. Să petreci în acest
multiplu exercițiu vreo zece ani; ceea ce va fi creat
după aceea în atelier va putea să iasă fără grijă la
lumina străzilor [...]“ (Nietzsche 1975, 162).
Tensiunea meliorativă trebuie să-i fie tovarășa
permanentă de viață. În momentul în care viito-
rul scriitor se află în starea frustă a datelor conge-
nitale este un anonim, puțini îl cunosc și îl cunosc
superficial, iar în consecință nivelul aptitudinilor
lui este imposibil de evaluat corect. Există indi-
vizi care posedă din naștere o anume ușurință în
domeniul afabulației și facilităților expresive, dar
acest fond de plecare nu duce îndeobște mai de-
parte de condiția unui autor de literatură de du-
zină. Fondul înnăscut, Nietzsche dar și mulți alți
practicieni ai scrisului înalt, de la Pliniu cel Bătrân
cu a sa celebră „nulla dies sine linea” încoace, sunt
clari în această privință: scrisul, în dublul său sens
de adâncime de gândire și virtuozitate expresivă,
trebuie cultivat și antrenat. Afirmația deschide
problema evoluției scriitorului în timp.
*
Un prim obstacol problematic îl constituie au-
torii cu evoluție în palier: cei care, remarcă Julien
Gracq, „de la prima lor carte scriu cum vor scrie
toată viața.” Ar atesta această categorie de autori
faptul că geniul, talentul este în întregime înnăs-
cut conform doctrinei ineiste? Trebuie să vedem
aici o infirmare a principiului proteic, evolutiv al
scriitorului? Gracq ne dă el însuși răspunsul: „În
lucrările și eseurile lor de școlari va trebui căutată
maturizarea progresivă, rămasă privată, care le-a
pus de la debuturile lor publice în posesia unui
instrument desăvârșit.” (Gracq 1980, 1) Putem în
consecință admite că există o parte vizibilă a par-
cursului unui scriitor și o parte invizibilă iar că în
cadrul părții invizibile geniul fantasmatic poate fi
cazat, cel puțin în parte, ceea ce considerăm la o
privire superficială aptitudini înnăscute dar care
sunt în realitate achiziționate: facilitățile de con-
strucție de arhitecturi noetic-expresive obținute
prin antrenamente, acumulări culturale și afina-
rea sensibilității celui care va debuta con brio.
Mărturiile covârșitoarei majorități a scriitori-
lor abundă însă în semnalări de cote succesive ale
artei proprii, de o evoluție ascendentă. „Nu mai
am nici o îndoială că am descoperit (la 40 de ani)
cum să încep să mă exprim într-un mod perso-
nal și această descoperire mă interesează atât de
mult, încât cred că voi putea continua să scriu fără
laude.” (Woolf A Writer’s Diary 26 iulie 1922) Iar
câteva luni mai târziu conchide: „La 40 de ani în-
cep să cunosc mecanismul propriului meu creier
și să știu cum să obțin cu ajutorul lui maximum
de plăcere și de muncă.” (Ibidem, 4 oct. 1922)
Rezultatul, scriitoarea își face un autoportret
de autor în chipul următor: „Sunt scuturată ca un
vechi drapel de noul meu roman Spre far. [...] în
sfârșit, după bătălia care a fost Camera lui Jacob,
după chinul care a fost Doamna Dalloway (căci
totul în afară de sfârșit a fost un chin), acum scriu
mai repede și mai ușor decât am scris vreodată în
viață; de 20 de ori mai repede și mai ușor decât
la oricare din romanele mele. Ceea ce dovedește,
cred, că eram pe calea cea bună și că acum voi
culege fructul atârnat în sufletul meu. Amuzant
e că acum născocesc teorii ca să demonstrez că
bogăția fanteziei și fluența constituie lucrul cel
mai important. Altădată susțineam cu ardoare
necesitatea efortului de concentrare, de concizie.”
(Ibidem 23 febr. 1926)
Dar cum arta „scrisului” este complexă iar
Woolf nu dispune totuși de toate abilitățile pe
care ea le implică, în altă parte constată: „[...] am
învățat să scriu repede dar nu încă să dezvolt mi-
nuțios.” (A Writer’s Diary 11 aprilie 1931).
Un recent premiu Nobel, scriitorul anglo-in-
dian V. S. Naipaul, aruncă o privire retrospectivă
asupra parcursului său de scriitor și constată că a
traversat câteva faze ascendente: „Când visam să
devin scriitor, n-aveam nici cea mai mică ideea
de felul în care aș face în practică pentru a scrie
o carte. Îmi imaginam [...] că îmi era suficient să
fac una pentru ca celelalte să urmeze în mod na-
tural. Am descoperit că lucrurile nu se petreceau
astfel. Materia nu se preta. La începuturile mele,
fiecare nouă carte semnifica a înfrunta încă ve-
chiul vid și a reveni la punctul de plecare. [...] îm-
pins de intuiție, inocență sau disperare, preluam
idei și materiale fără să înțeleg plenar unde ele mă
conduceau. Cunoașterea venea odată cu scriitura.
Fiecare carte îmi aducea o înțelegere și o sensi-
bilitate mai profunde, care debordau asupra unei
maniere de a scrie diferite. Fiecare carte era o eta-
pă într-un proces de descoperire [...].” (Naipaul
2002, 32)
Naipaul face aici referință la ceea ce noi am nu-
mit „zidul problematic”: o baterie de chestionări
și dificultăți la care scriitorul trebuie să răspundă
înainte și pentru a fi capabil de a ataca proiectul.
Observațiile lui Naipaul, precedat de Montaigne,
Balzac, Tolstoi, Woolf fac ecou frazei lui Dante
„Galeotto fu il libro e chi lo scrisse”. Fiecare carte
are o dublă funcție: realizare dar în același timp
exercițiu formator. Aparatul fantasmatic-scriptu-
ral al creatorului se maturizează progresiv de-a
lungul existenței lui. Fiecare șantier livresc este „o
lărgire a cunoașterii și sensibilității”. (Ibidem, 35)
În anumite cazuri, clivajele între diferitele per-
sonalități succesive pe care tectonica evoluției
unui autor le înregistrează, sunt atât de marcate
încât ele par a regrupa mai mulți autori într-unul
singur. Autorul Balzac de dinainte de 30 de ani
este radical diferit de cel de după. Tânărul Balzac,
cel care îi oripila pe Emile Faguet sau Mircea
Eliade prin marea sa „[...] absență de cultură,
de gust, de talent, enorma sa suficiență „ (Eliade
18
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
1973, 5 sept. 1953) este un veleitar fără calități dar
animat de o voință feroce de a se ameliora. Sunt
doi oameni fără contingențe între ei, dar cel din-
tâi se apropie în ritm susținut de al doilea. Balzac
și puzderia de texte alimentare pe care le-a scris
frenetic între douăzeci și treizeci de ani pentru ca-
binetele de lectură și jurnalele de mâna a doua ale
epocii reprezintă un exemplu prototipic de obsti-
nație constructivă. Dar textele lui, atât de anodine
cum erau, reprezentau tot atâtea exerciții de auto-
depășire fantasmatică, de eforturi de străpungere
a limitelor imaginative și de abilitate „stilistică”.
Finalizarea o cunoaștem: în 1829 Balzac intră cu
Șuanii și Fiziologia mariajului1 în cercul restrâns
al scriitorilor de notorietate.
O altă formă importantă de modelare forma-
tivă a viitorului scriitor este exercițiul jurnalistic.
Gen scurt, sprijinit pe referințe exterioare și cu
obiective relativ modeste, practica jurnalistică
oferă facilități considerabile în constituirea pro-
gresivă a virtuozității necesare maestrului de mai
târziu. Jurnalistica, practică modestă în raport cu
ficțiunea, poate reprezenta o treaptă intermediară
pentru escaladarea marilor proiecte de lai târziu.
Ea precedă și acompaniază activitatea de scriitor
a multora dintre marile figuri moderne ale litere-
lor, legitimându-se ca o metodă de achiziționare
a unei arte superioare a compoziției. Mirabeau,
Balzac, Dumas, Baudelaire, ferocele Barbey d’Au-
revilly cu mai bine de o mie de articole la activul
său, Gautier, Valles, Jack London, Virginia Woolf,
Saint-Exupery, Orwell, Alberto Moravia, Pasolini
și-au făcut gamele în jurnalistică. La capătul a
treizeci de ani de colaborare cu articole pe diver-
se subiecte de societate sau cronici literare la The
Times Literary Supplement, Virginia Woolf con-
stată: „Am învățat o mulțime de lucruri despre
meseria mea scriind pentru el (Richmond2 - n.n.):
cum să concentrez un text, cum să-i dau viață și
de asemenea cum să citesc metodic cu creionul și
cu carnetul în mână.” Woolf este un caz tipic de
artist, în parte autocreat, care și-a făcut ucenicia
scriitoricească pe mici proiecte - articolele de cri-
tică - pentru a parveni progresiv și relativ târziu,
spre 40 de ani, la forța de gândire și virtuozitatea
expresivă care au legitimat-o ca mare scriitoare.
Evitând spontaneitatea sălbatică sau mai degrabă
ținând-o sub control, scriitoarea se autoanalizea-
ză in actu, își analizează scrierile - după ani de
critică de serviciu devenise o expertă în materie
- iar din timp în timp elaborează o (nouă) „meto-
dă” destinată a-i perfecționa aparatul creator.
A treia cale către virtuozitate care supraviețu-
iește și astăzi, diminuată însă, este exercițiul ora-
toric. Dacă oameni politici și condeieri iluștri pre-
cum Aristotel, Socrate, Cato cel Bătrân sau Cezar
au apărut încă din antichitatea greco-romană, era
creștină prin predicatorii ei cei mai incendiari -
Savonarola, Thomas d’Aquino... - iar mai târziu
momente de tensiune social-politică precum re-
voluțiile moderne au văzut apariția unor figuri
redutabile: Victor Hugo, Lamartine, Adolphe
Thiers, Leon Daudet. Cu toții și-au pus sigiliul pe
epoca lor prin forța verbului. Îngemănarea ora-
torie, artă literară, este naturală în virtutea pro-
ximității lor. În fapt, una este, până la un punct,
versiunea orală a celeilalte.
Am putea adăuga corespondența care a reușit
să se înalțe, de la un act privat și anodin, la con-
diția de specie literară majoră prin Madame de
Sevigne. De cele mai multe ori însă, în biografiile
marilor autori, ea servește, involuntar, la cizelarea
și ascuțirea spiritului viitorului autor. Churchill a
fost unul dintre autorii care, în timpul școlarizării
ca intern în diverse colegii, dedica o corespon-
dență patetică tatălui său pentru a-l convinge să
vină să-l viziteze sau să-l ia acasă măcar în timpul
sărbătorilor. Rămase fără ecou, scrisorile lui vă-
desc o autentică vocație literară.
O geneză integrează deci atât presupusul dar
al naturii, adesea modest, cât și facilitățile pe care
autorul le-a smuls el însuși limitelor darului na-
turii printr-un efort intens și îndelungat. Când
procedăm la reconstituirea ei trebuie să ghicim
judecățile și procedurile comprimate produse de
aceste două componente. Pentru că ceea ce un
autor realizează cu trudă după „calcule“ și ana-
lize îndelungate pe hârtie, un pseudo-rapsodic
poate realiza printr-un scurt circuit mental în
câteva minute. Dar acest scurt circuit este fructul
antrenamentului mai apropiat sau mai depărtat și
al timpului invizibil de reflecție pur asemică pe
care i-l consacră înainte sau în timp ce scrie. Jean
Prevost discerne în excelentul său studiu asupra
lui Stendhal care face încă autoritate o întreagă
filieră de scriitori - Voltaire, Stendhal, Gobineau,
Nerval ... - care investesc lungi perioade de reflec-
ție în unitățile scrisului. „[...] Fiecare dintre pagi-
nile lor, fie ea dictată în câteva minute și scăpată
din mâinile lor fără ștersături, poate rezuma tot
atâta muncă precum pagina artizanului minuți-
os; dar este o muncă mai îndepărtată [...] Acești
scriitori [...] nu oferă, cui vrea să-i studieze, sursa
sigură a ștersăturilor, a variantelor și adăugirilor
abundente. Dar ei au o tehnică, mai încorpora-
tă lor înșile, mai legată de viața lor intimă și prin
aceasta mai delicată poate, dar mai puțin misteri-
oasă. Talentul lor este o obișnuință pe care o iau
din ei înșiși.” (Prevost 1951, 42)
Stendhal, care urmează o a patra cale de au-
to-ameliorare, își stăpânește impaciența juvenilă,
nu se precipită în proiectele lui și își consacră o
perioadă din viață constituirii soclului general al
culturii de la înălțimea căruia să dețină o poziție
privilegiată în practica scrisului: o fază de gândire
a problemelor concrete pe care această practică
i le ridică și o fază de exercițiu efectiv. A absor-
bi cultură nu este un act pasiv ci formator, după
cum cultura absorbită nu are un rol decorativ ci
participativ la construcțiile mentale ulterioare ale
creatorului. Cu condiția de a nu se lăsa subjugat și
deveni ostatecul lor: fără a se transforma în epi-
gonul altui spirit. Așa se face că marile romane
le va da târziu, după vârsta de 45 de ani. Prima
fază, marcată de dorința de emancipare de sub
dependența modelelor, este consemnată în mod
repetitiv în Jurnalul său în special partea de tine-
rețe: „Am impresia că-mi mai revin din neghiobia
literară de care mă molipsisem la Paris de la gloa-
ta aceea de mărunți artiști subtili pe care-i citeam
la tot pasul. Gândirea mea dobândește mai multă
forță și mai multă profunzime. Spiritul comerțu-
lui care calculează totul și nu se entuziasmează de
nimic, îmi prinde bine. Nu vreau să citesc filosofii
pe care-i cunosc, m-ar împinge pe făgașul pe care
eram acum șase luni.” (Jurnal 12 sept. 1805)
Stendhal este conștient că excesul de cultură
poate antrena un abandon creativ în măsura în
care este mai comod să împrumuți șabloanele
mentale ale altora în edificarea propriilor compo-
ziții, îi poate anihila propria-i autonomie intelec-
tuală, propria-i originalitate. Ca atare contraca-
rează acest risc: „Citind mereu, studiind ceea ce
au făcut alții, ne lenevim. Să-ți impui o lucrare în
care trebuie să folosești fondurile proprii, să in-
ventezi.” (Jurnal 26 februarie 1806) A doua fază
este reprezentată de problematici concrete de ti-
pul celei pe care o găsim in autobiograficul Viața
lui Henri Brulard: „[...] rumeg fără încetare ceea
ce mă interesează, din cauză că le privesc în poziții
de suflet diferite sfârșesc prin a vedea noul, și îl fac
să schimbe aspectul.” Cristalizările acestor reflecții
sunt destinate să constituie conținutul unui caiet
de adevăruri, ghid pentru romanele lui viitoare.
Personalități de primă mărime din toate do-
meniile culturii, științei, politicii ... - de la anti-
cul retor Demostene la Goethe, Balzac, Dickens,
Flaubert, Dostoievski, Woolf, Yeats, Joyce, Mircea
Eliade... - s-au format printr-o trudă titanică me-
nită a corija marja de mediocritate sau defectele
moștenite de la natură. Dickens pleacă de la intri-
ga fărâmițată și superficială din Pickwick, colec-
ție de anecdote ușurele care nu depășesc nivelul
întâmplărilor contrafăcute povestite de anonimi
pe zincul cafenelelor, pentru a parveni la o verita-
bilă maestria în intriga lui Oliver Twist un număr
de ani mai târziu. Tonalitatea este de asemenea
radical diferită: de la comicăria superficială din
Pickwick plonjăm în atmosfera de violență, cru-
zime, degradare perversă a drojdiei umane lon-
doneze.
De o cultură sumară în tinerețe dar dotat cu un
spirit viu, Yeats progresează cu o viteză impresi-
onantă: în afară de Swedenborg, Jakob Boehme,
William Blake, Platon, Plotin, citește Empedocle,
Berkeley, Wundt, Hegel (Logica), Kabala, vizitea-
ză numeroși mediumi, ajungând să facă cercetări
esoterice în domeniul psihic în cadrul presti-
gioasei Theosophical Society din Londra, apoi al
ordinului ermetic Golden Dawn. În momentul în
care, după exerciții practice în tehnicile magiei și
ale Kabalei realizează „extazul” absolut, reușește,
se pare, să comunice cu lumea de dincolo: doar
atunci compune O viziune. Se dedică unui mari-
aj mistic cu Daimon-ul, „demonic parody” după
Northrop Frye, sub vocabula „Demon est Deus
Inversus”. Yeats nu are câtuși de puțin înclina-
ții sataniste: este doar în căutarea unui savoar al
imaginației iar pentru asta este dispus să transgre-
seze limitele a ceea ce individul comun consideră
normalitate. Progresele lui vertiginoase nu scapă
apropiaților lui. În O Viziune, Yeats citează fraza
pe care i-o adresase lady Gregory: „Sunteți un
om mult mai instruit decât erați acum zece ani și
mult mai puternic în raționamentele sale.” Pun în
evidență Turnul și Scara în spirală pentru a arăta
că poezia mea a câștigat în stăpânire de sine și în
putere.” (Yeats 1937, 8)
O scrisoare a lui Ezra Pound către Llewelin
Roberts confirmă virtuțile răbdării preliminare în
cazul lui Joyce. „[...] că opera d-lui Joyce n-a fost
viciată în nici un fel. A trăit zece ani în obscu-
ritate și sărăcie ca să-și poată perfecționa scrisul
fără să fie influențat de cererea și de modelele co-
merciale. [...] Stilul său are limpezimea netă a lui
Stendhal sau a lui Flaubert. [...] Joyce e un om de
o bogată erudiție care-l deosebește de unii scri-
itori impresioniști, capabili și viguroși, dar mai
curând supraîncărcați.” (Pound>Roberts 3 aug.
1915)
Răbdare activă însă care i-a permis maturiza-
rea interioară a conținuturilor incubate anterior.
Note
1	Devenit un subiect important de societate de la
promulgarea Codului civil din 1805, căsătoria intră în
spotul interesului lui Balzac. Femeia este considerată
un minor în cadrul cuplului marital.
2	Bruce Richmond, patronul hebdomadarului în
acea epocă.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
19
proza
Explorări ficționale
■ Nicolae Iliescu
Cum să pleci, frate, cu telecomanda? Și cum
să nu-l poți scoate din priză pe amărâtul
cela de televizor de deasupra oglinzii? Dar
știți ce bine-i să-l scoți din priză și să-l lași astfel
aproape două săptămâni? De fapt, nu se întâmplă
nimic altceva decât lenta ta vindecare.
Stai și visezi în alb, cu linoleum albastru pe po-
dea. Pe Sanda, apoi freudian pe mama, pe tata. Pe
diverși miniștri, ducă-se pe pustiu! Citești și moțăi.
Te trezești și te miri că mai ești în viață. Colegul de
rezervă face la fel, deci nu ți se întâmplă numai ție,
nu ești numai tu bolnav. Ai uitat când te-ai inter-
nat. Sâmbăta în spital e liniște, parcă prea multă
liniște. Nu tu vizită, nu tu un medic, tratamentele
încep la 10. Vine întâi masa, la 8, prânzul după aia,
repede, la 12, cina la 17. Ore fixe, bine fixate.
Spitalul este ceva sub formă de sanatoriu: grădi-
nă, alei, havuz. Hotel de două stele, motel. Parter și
un etaj unde sunt tot felul de cabinete. Ce să faci,
sentimentalism idiot amestecat cu un surâs cris-
pat. Legea lui Little. Gestionarea fluxului de lucru,
mărimea cozii de așteptare, coada de stat la coadă.
Așteptarea. Așteptarea așteptării: a mesei, a trata-
mentului. A pungilor de-acasă, de la prieteni. În
spiritul timpului, Timpul cela care are multă răb-
dare, e calm, bătrân, poate și cu barbă albă cum îi
și șade bine. Sigur, masa sunt sigur că ajunge mai
întâi la doctori, apoi la pacienți, ăștia din urmă
sunt un fel de sateliți. Anomalia, nu regula.
Zilnic te bucuri de-o nouă zi, firește. Zilnic
parcă o iei de la capăt, punct și de la capăt. Punct.
Contrapunct.
Premianți Nobel, Abel, medaliați cu Fields,
cu Pritzker, Pulitzer n-au dat drumul la buteliile
cu oxigen. Brusc, în noapte, s-au oprit. Cine e de
vină? Fochistul unității, că e în trend. Modafinul,
melatonina. Am auzit un imbecil care mai și mima
enervarea că mașinile nu funcționează și nu-i ni-
cidecum vorba despre vreo eroare umană. Nicio
mașină, deocamdată, nu pornește decât dacă îi dă
cineva ghes, brânci, bobârnac, drumul.
Citești „Anomalia”, ultimul Goncourt. Un fel de
Solaris mai tehnicizat, ironic, foiletonistic. Acțiuni
diverse, împrăștiate în lume. Nollywood, Nigeria,
Lagos, conurbație de peste 20 de milioane de su-
flete. Ford F, cel mai răspândit camion în America.
Țară de spații întinse, de hangare, de mall-uri, de
autostrăzi cu câte șase benzi de circulație pe sens.
Singur, în rezervă, după 12 zile de conviețuire
cu un necunoscut care ți-a devenit brusc cunos-
cut: Buzău, trei copii, chimist, o soră în Elveția (ba-
dantă?), soția absentă din propoziție și din discuții.
Având uațap și serviciul telefonic pe șpicher afli tot:
cumnat, prietenă lăsată de bărbat pălit de un cancer
de plămâni și de o dragoste de tinerețe etc.
Citești „Anomalia” în pat și nu mai scapi de ea.
Merge greu, dar merge. Ai zice că scrie ca tine,
dezlânat, pe secvențe pe care le reia și le încheagă
aiuristic. Ironie multă, deseori groasă și frivolitate.
Multe trimiteri culturale, Perec, autorele nostru
făcând parte din Grupul Oulipo.
Cât de greu trec orele! La 8 dejunul, la 12 prân-
zul, la 17 cina, ore fixe, pavloviene. Bune toate,
deși de spital, mai completezi și tu. Calculate cu
calculeta, cu parcimonie. Pentru întreținere. Atât.
Nicidecum pentru îngrășat.
Apoi singurătatea. Nu te mai sună nimeni. Fug
ca de molimă. Să nu se ia. Doctorii stau cuminți, în
pungile alea foșnitoare ale lor cu vizieră, la capătul
patului, nu te mai palpează, nu te mai ciocănesc.
Deseori vin la fereastră, unde ți se aduc pachetele
lăsate la poartă. Ei, doctorii, te văd doar în pijama,
tu ești un simplu pacient, o „căzătură”, cum spunea
o cretină de la Neurologia din Colentina. Îți dau
ieșirea pe geamul din curtea interioară, ideea de
cabinet pare a nu mai exista.
„Țara, cabinetul de lucru al Președintelui”. Titlu
de Flacăra.
Acum s-a desființat până și Liceul ăla Sanitar
după Pitar Moș, oare cum îi zicea? Asistentele nu
mai știu să ia o tensiune, culcat, cu brațul întins,
după urinat. Îți bagă branula în venă direct, ca să
te drogheze grabnic. Branulă sau Canulă om sucit?
Vorbesc cu un Oxigen Vasile de-ăsta care să-mi
trimită acasă aparatul/agregatul. Pare căzut în cap
direct din lună dacă nu și de mai departe, îl mai
cheamă și ca pe ăl din Steaua fără nume. Un vul-
canizator de zici că-i de la NASA sau NSA sau din
trupele speciale, Omon alea negre! Sau așa sunt
toți, să ai impresia că ți se face o favoare? Îți expli-
că amănunțit, cu amăruntul. Deși până la urmă se
dovedește cumsecade și aduce o sculă excelentă.
Mitul cavernei. Oare suntem un program,
o hologramă, o audiogramă, electrogramă?
Cablogramă? Aia care n-a răspuns la apelul de
seară al Titanicului? Asta să fie viața? Așa să se
termine, brusc, precum o cântare de chitară? Scos
din priză?
Obscuritățile individuale nu vor face sau nu
vor forma niciodată vreo lumină adunându-se în
vreun colectiv de ceva. Niciodată cantitatea nu va
trece într-o nouă calitate, nici în opulența mărfii și
a spectacolului. Asta ca reflecție.
Linia întâi. Se mai închivernisesc dar simplu și
rapid: pe la 22 și apoi cam nimic până înspre di-
mineață, pe la 7, când chiar fac curățenie temeinic.
Mai intră fulgerător să se mai uite dacă ai apă la
oxigen și mai ales să semneze pe uși, că au trecut
pe-acolo.
Apoi prietenii. Unii atenți la ce le ceri, alții ra-
pizi, să-ți aducă pe loc dacă se poate. Tu le ceri
ceva de ce ai poftă, unii îți aduc ce găsesc, alții
chiar caută.
Să mai adăugăm mult praf excentric în turta de
incomprehensibil sensibil călduros. În cearcănul
ăsta de viață. Drojdia vieții se prelinge peste tot,
mai ales printre pliurile ei. Cum îți pliază burta
și-ți fac injecția cu anticoagulant. Pliurile vieții,
alea pline de praf în gât, de bacterii, de mizerii, de
aluviuni, de mucus, de erzaț, de existență, erzaț pe
care-l poți scoate cu o bună gargară matinală te-
meinică, umplută cu sare grunjoasă. Rutină, rugi-
nă ruină! Cei trei R, regula celor 3 R, regula celor
două mâini stângi.
Colagen, acid hialuronic, antioxidanți, antivira-
le, anaxyrus debilis, o broască de coloare galben
verde, ca un rahat. Bufonide cică, așa le cheamă
pe famelia lor și o veni de la Buffon, ăla cu stilul
sau de la clovn? Moartea pare a fi un caz special,
ca în lingvistică, dar tolerabil. Merge și așa! O re-
ciclare, dar care durează mai puțin decât plasticul.
O resetare.
Nicolae Iliescu
În dragoste, egoismul cel mai strâns și închis la
culoare și la sentiment este superior oricărei forme
de minimă generozitate. Te bucuri că primești ceva
ce-ți face brusc plăcere, poftă, o poftă neghioabă,
mănânci pe ascuns dar la sfârșit îți întrebi colegul
dacă vrea și el. Te simți minunat când refuză.
Dragostea e oarbă, e o loterie (sau tâmpenia
asta se spune despre căsătorie?), se zice îndeobște
și prostește, desigur. Aiurea, dragostea e rea, are
colți. Și e egoistă, cum spun. Generozitatea ălora
care adorm îmbrățișați în plapuma oceanului sunt
de film, de Oscar, cazuri speciale, acorduri aiuris-
tice.
Ce e drept, e drept: în spital e foarte cald, pe
alocuri prea cald - 25, 26 de grade iar apa de la
chiuvetă, de la spălător, de la duș frige îngrozitor.
O altă anomalie? Nu, un lucru bun și de bun simț.
Chiar dacă trebuie să schimbi de cel puțin zece ori
tricourile pe zi. Și-ți iei tot zilnic doza homeopati-
că de teroare, oroare, candoare.
Să știi că ești la mâna lor, că ți se dă voie să, că
ai dreptul să, dar cu limite. Cu limes, ca la granița
unui imperiu.
Câteva grame de bucurie, de amintiri plăcute,
discreție. Speranță la gramaj, nu la kilogram, văr-
sat, cum se dădeau uleiul și parfumul în copilărie,
cine-și mai amintește că a avut copilărie. Totuși,
cea mai neplăcută este singurătatea. Te uită toți,
unii te caută pentru altceva, te muștruluiesc că nu
le-ai răspuns la timp apoi se sperie când le zici că
ești în spital și te ambalează repede ca să nu se ia,
ptiu, ptiu, ptiu!
Și fetele astea, infirmierele, care te mai ajută cu
câte un pachet, vin cu el la geam, la distanță. Deh,
că ești contaminat. Dar te mai întreabă convențio-
nal dacă te-ai mai pus pe picioare.
Dar și tu ești cusurgiu, ba poate chiar oribil, ne-
suferit, hirsut. Nu ești nici bărbierit de vreo zece
zile, nici primenit. Mă rog, primenit mai ești, ai
autonomie, poți să te speli sumar la chiuvetă, soția,
draga de ea, îți trimite schimburi de-acasă, dar nu
te-ai spălat pe cap, ți-e frică să faci duș fiindcă e
la capul holului și treci prin dreptul ferestrelor și
e octombrie, chiar dacă afară sunt zile galbene și
înfrunzite, dar să nu răcești, să te întoarcă, maică!
Abia acum înțelegi că ai o familie, că însemni și
tu ceva pentru cineva. Că are grijă și de tine cine-
va, te sună necontenit, de dimineața de pe la 7, 8
până seara la 22, te întreabă ce mai vrei să-ți trimi-
tă, să ți se aducă la nas? Iubirea casnică, de atelier,
caldă, ca pâinea caldă, domestică. Aproape filială,
căci o soție este o mamă, o cloșcă. Printre puii ei
se amestecă și soțul. Și este la fel și tot un fel de
neajutorat: trebuie hrănit, îmbrăcat, spălat, călcat.
Călcat și-n picioare, dacă e cazul! Și e obraznic, ri-
dică tonul sau se dovedește nerecunoscător. Tras
de urechi, folosit ca un bibelou și sau ca un obiect
20
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
sexual. Sunt soți și soții care nu suportă sau nu mai
suportă viața în cuplu. Țac, pac, fiecare cu a mă-
sii! Unul hăis, altul cea, totul rezumându-se la re-
lațiile igienice, de rutină, de gimnastică. Suedeză.
Te uiți pe geam la galbenul și sângeriul frun-
zelor și te duci cu gândul la „Pădurea de meste-
ceni”. Oare Wajda să fi fost? El, mai mult ca sigur.
Nu scăpam nicio premieră. Ce regizor, ce filme,
ce cinematografie! Festivaluri serioase chiar și în
partea asta de lume, a noastră, din Est. Ăl de la
Moscova cred că rivaliza, propagandistic cel puțin,
cu Oscarul, că deh, Răzbelul Rece. Cred că defilea-
ză și acum, alături de Karlovy Vary.
Apoi gustul. După ce ți-l pierzi și îl recapeți par-
că adaugi ceva, descoperi ceva nou. De pildă, apa
plată diferă foarte mult, sunt unele sărate, sălcii
ca din fântâna bunicilor sau de la Rojanu, simple,
gustoase. E mare diferență între Borsec, Dorna,
Biborțeni, Izvorul Minunilor, Aqua Carpatica,
Zizin și Aquatique. Ăștia nu-s chiar nebuni când
pun tot felul de etichete și scriu tot felul de valori.
Contează calciul, sodiul, potasiul, magneziul, ni-
trații, ph-ul etc.
Întâi salonul 5, apoi 16. Rezerve cu două paturi.
Al doilea mai larg, fost cabinet medical dezafectat
și transformat. Ambele la parter. Condiții bune, li-
noleum impecabil lipit, totul nou, proaspăt, curat.
Dar multă încărcătură - aere condiționate, centra-
lă electrică, termopane, calorifere, butelii de oxi-
gen, neoane, lămpi, televizoare, frigider, fire, țevi.
Ca o casă știrbă pe care ai văruit-o și căreia i-ai pus
burlane strălucitoare.
Stai, frate, că mai vin și facturile. Te sună tot
felul de duduițe care-ți spun că scadența cutare
a fost alaltăieri sau acum zece zile, fix când te-ai
internat. De-asta îți ardea ție atunci, să plătești te-
lefonul sau lumina sau apa sau gazul. Nu știai dacă
mai găfăi până săptămâna viitoare.
Apă distilată, Casa de sănătate, OPSNAJ, Peco.
Nimic nu se poate direct și simplu, totul ciupit,
cârpit și din bucăți, din petice.
Din nou așteptarea. Mesei, tratamentului, că
ideea de vizită a ieșit din comportamentul româ-
nilor. A actelor. A biletelor de ieșire. A recoman-
dărilor. A scrisului/înscrisului pe uși. Că asta fac
asistentele și infirmierele și îngrijitoarele: vin și
semnează ora de trecere. A lor și a mopului afe-
rent. Chiar dacă nu fac nimic decât dimineața
când chiar spală suprafețele și podeaua.
Și cât de greu trece timpul, nu-mi spuneți! Iar
neonul chiar dă semne de oboseală. Se strică, lică-
rește, șade puțin deschis, apoi face cu ochiul.
Scriu pe un caiet de matematică A 5, de 48 de
file, din 1997 produs la Călărași. Deci mai funcți-
ona un combinat de hârtie în localitate. Arată ori-
bil, ca în 1989, hârtia aia reciclată folosită până și
la BPT, hârtie de împachetat. Cât de greu ne-am
urnit, vă dați seama? Atunci scriam la „Timpul 7
Zile”, al lui Riza, la „Cotidianul” și la „Azi”, invi-
tat de Cristoiu. La „Literatorul”. Îi boscorodeam
pe Nea Caisă, pe Guleamătă, pe Dosia sau Pute-n
lift. Noi ne certam, polemizam, aveam principii, în
timp ce alții făceau tranana, aveau miliarde.
Zgomotele serii: căruțurile cu mâncare, cu tra-
tamente, fâsâitul și huruitul buteliilor de oxigen,
al lămpilor ultraviolete, termostatul frigiderului,
precum și clipocitul în bazinul umidificant. Când
mai aveam și agregatul cela ca un geamantan, mă
rog, troler, concentratorul de oxigen, horcăia ca
un sifon - ați fost la sifoane, vă trimiteau părinții?
Apoi măturile și periile de pe coridor lovin-
du-se de uși, pe la 5 dimineața, aspiratoarele și căl-
dările cu gunoaie. Spitalul este și o uzină, macină,
consumă, rumegă.
Oamenii nu au priviri hăituite, ci calme, întinse,
destinse. Chiar încrezătoare. Și medicii îți fac sem-
ne de încurajare, nu de vanitate, dar de siguranță.
Să ai încredere în ei, căci sunt acolo ca să te trimită
viu acasă. Să duci o viață ordonată, cumpătată, dar
normală.
Vă mai amintiți cum ne spuneam noi, prosteș-
te, când eram mici: „bagi în tine ca-ntr-un spi-
tal?”. Alte glasuri, alte încăperi, alte porții! Alte
Pinakoteke.
Atât de greu trece noaptea. După cină, la 17,
tragi un pui de somn și când te trezești crezi că
ai ajuns la Miezul Nopții. Aiurea! E de-abia 8, 20
adică. Dar și când se face 3, gata, trebuie să vină 5.
Apoi, 5, 5 și jumătate, 6, cafeaua de dimineață. De
la aparat, desigur.
Interesant este momentul când începi să vor-
bești singur. Întâi gângurești în somn și-ți mijești
ochii către patul vecinului care a plecat de două
zile, după care îți dai seama și râzi de unul singur.
Ce vorbești? Chestii uzuale: că e cald, că să des-
chidem geamul larg că-i de-abia ora trei, de-astea.
La automatul de cafea - era și un serial, l-am
văzut la francezi prin anii 90, pe M6, tare mă tem
că tot americănos era formatul:
— Ce doriți?
— Un wiener melange.
— Câte?
— Ei, unul.
— Am crezut că vreo cinci! Nu dă rest și eu am
fix o hârtie de cinci lei. Mai rămâne credit un leu.
— Eu am un leu, vi-l dau dumneavoastră.
— Cum doriți, dați-mi-l, că-mi iau și un ceai.
Mi se pare singurul negrețos, apă fiartă cu zahăr.
Bevanda prompta.
Salonul Iliescu. Așa scria, ca să te identifi-
ce. Salonul spaniol. Saloon. Salonul refuzaților.
Saloanele mele. În salonul tău nu primești, ci stai
și transpiri. De unde atâta resursă?
De-ar ști ai mei, săracii, că am parcat exact în
dreptul gangului lor, fiindcă am tot dat roată spi-
talului, iar tartorul de portar nu m-a lăsat în curte,
din cauză de restricții suport covid, chestii, soco-
teli? M-am învârtit de două ori pe Dinu Vintilă și
Barbu Văcărescu și am avut noroc cu un loc cam
prin dreptul fostului magazin de mobilă al copilă-
riei. Destin? Furat? Găsit?
Adrian Lis	Fată mixată digital (2018)
imprimare digitală, 70 x 50 cm
Într-o dimineață, când mi-au luat aparatul,
m-am înfofolit cu prosopul de plajă, lung, bogat.
M-a întrebat infirmiera dacă nu cumva mă simt
rău.
— Ba, mă simt foarte bine, dar mi-aș dori să
plecați mai repede și să închideți fereastra!
— Ei, ce vreți, nu pot să zbor.
— Nu știu, nu mă interesează. Încercați!
N-am fost un bolnăvicios, mai degrabă unul
sensibil, dar nici vreun buldozer, vreun tractor.
Vecinii, și mai ales vecinele, i se plângeau mai-
că-mii - casnicele între ele, deh, varianta de ser-
viciu, orgolioasă chiar, a tinereții blocului nostru!
- că progeniturile lor erau rahitice, mă trăgeau
pe mine de fălci, că eram fălcos, spre disperarea
mamei, evident, care mă stropea cu spirt acasă.
Calciu Sandoz, Cavit 9, untură de pește, de gâs-
că - Sandozul era și pe rețetă, dar îl aduceau tiriș-
tii, șoferii de TIR. Îți trebuia pilă să ajungi acolo,
TIRul ținea de garajul Partidului, nu orice prost
căra marfă înspre și dinspre Occident. Tatăl lui
Luță, de la doi, bun prieten al copilăriei, era așa
ceva, când pleca îi dădea nevasta, infirmieră ceva,
o oală mare de sarmale pe care o îndesa dedesubt,
lângă rezervor. Diurna, puțină, se aduna și se adu-
cea acasă. Omul nostru era din Săliște de Sibiu.
Sat mare, ciobănesc, dătător de personalități și
chiar de academicieni. Vreo nouă, parcă. Râd ăștia
acum că orașele Ardealului au mai multe cereri de
joburi pe la call-centre-uri de-astea din Vest decât
Capitala! Păi, oameni buni, Bucureștiul nu are șo-
maj sau are 1%. Brașov, Arad, Oradea, Timișoara,
Cluj Napoca - ăia își iau și cetățenia maghiară ca
să aibă „un job”.
Serviciu pe vremea noastră, chiar „servici”, fără
u final. „E cineva, are servici și servici bun. Aduce
și acasă”.
Tot trecând pe culoare văd spatele blocului alor
mei. În locul Morii Dâmbovița, locul atâtor jocuri
și jucării ale farmecului discret și secret al copilări-
ei s-a ițit „Central Parc” O prostie de cartier de fițe
încastrat între niște spinări de blocuri. Desigur,
cred că în 2050 se vor demola multe, poate chiar
și Aleea Circului, cine știe, dar ca să arunci acum
banii pe un fel de gang, de maidan de blocuri?
Rezidență, vezi Doamne, cu portărel și barieră!
Am fost și noi în rezidențe, la Passy și la Antibes.
Alea sunt plasate în parcuri sau în păduri. Cea
de la Passy era chiar de lux, ailaltă de la Antibes,
mai populară, mai de-a doua mână, dar cu garaje,
cu scuar, nu știu dacă nu și piscină, cu „Casino”,
magazin haut de gamme, nu Ed sau Lidl. Nu știu
dacă era dotată și cu piscină, oricum nu aveai ne-
voie căci la poalele dealurilor ni se întindea leneș
Mediterana la picioare.
Masa de plecare parcă e masa condamnaților,
Doamne iartă-ne și ne apără! Puțin pateu în vrac,
dar fără cele două triunghiuri de brânză topită și o
Sana ușor de alaltăieri, așa, să facă purgație. Apoi
dicarbocalm, de nervi. Așteptarea nu e o trage-
die, nu suntem în Dostoievski, nici dramă, poa-
te dramoletă, telenovelă. Câteodată așteptarea se
poate transforma în tragedie mai ales dacă nu apa-
re boul de Grouchy al lui Napoleon/Nabulione.
Oare la închisoare, la ocnă, o fi la fel? Se uită
temnicerii pe vizetă și râd gros când te văd că-ți
vine să te dai cu capul de toți pereții? Dacă tot te-
ai trezit de la 5, acum la 10 te ia somnul. Poate te
faci de râs, vine și te ia la palme, să te trezească, să
te învioreze, să te scoată din saramură. Să te redea
vieții.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
21
poezia
Sonete & Șansonete
■ Geo Vasile
MAGNOLII
Primăvara își mănâncă din mâna ta
magnoliile, tegumente timpului tragic,
în oglindă e duminică, în vis se întâmplă
lucruri mai presus de realismul magic...
Ochiul tău coboară spre sexul helicoidal
al iubitei, vă priviți, vă spuneți cuvinte
extravagante, presărate cu sonuri de caval,
vă iubiți precum macul și aducerea-aminte,
dormiți precum vinul în ulcioarele
de la Pompei, precum zbuciumul mării
în fluxul sangvin al arterelor zării,
e timpul să se spele cugetul de cele rele
e timpul ca și piatra să învețe să-nflorească,
și molima să se îndure să sfârșească!!!
POEZIA SE EXPRIMĂ PE SINE
Vorbește dacă tot te explorează cateterul
încontinuu, ține-l de vorbă-n orice idiom
nu vezi decât tenebra, nu vezi vitralii, cerul.
aici artere cântă life a media luz de amor
vorbește clar fără să mai desparți eu știu de știe,
verdictului dă-i și o noimă, un nume și-o factură,
și-ndoliază-le ca meșterul german întru
melancolie,
ești zbuciumul de noapte și-alchimica tinctură:
ia câte-o linguriță înainte de-a pleca din casă,
căci se restrânge locul de veci pe care-l agrăiești
va bloca-ntre pliuri epiglota, și n-o să mai
crâcnești,
tastează sus, devii tot mai subțire, de
nerecunoscut,
mai fin chiar ca axonul, ca zborul metaforic fără
plasă...
și mustră cateterul că te-a tăiat intrând și te-a
durut...
PLEXUL IUBIRII
Saltul mortal, viața felină, vânătoare, cursă
fraze lipsite de lucoarea angiografiei,
cablul păcatului venusian merge la sursă,
ecranele-și arată semințele chiromaniei.
e o baliză-n clocot de ocean, navigatoare,
precum el desdichado negi astrul lecuirii
prin sunete parfumuri clamate prin culoare,
pe crucea răstignirii, visând plexul iubirii...
priveliște de urne, ulcioare de arome vorbitoare
autoerotismul, al gurilor de tun, al buzelor de
fum
trufa nebunului, alb-cenușie, pe google -
căutare...
un colț de poezie lapidară rămasă fără groapă,
orfana jumătate a cochiliei, răzbunătoare,
al zarurilor joc în contra morții poate să înceapă.
FOSFOR MOV
din ochi în ochi prin răsuflare înaintează focul
precum Sodoma și Gomora către mileniul trei
așa cum chiparosul, platanul și sorocul
îți tot veghează somnul în brazda ciugulită de
cristei,
un fulger epiglota idiomului o ștrepezește
și-aprinde pentru Saul un tufiș de fosfor mov,
un tunet Verbul, portativul, firmamentul
năucește,
violonistul cu dinți albi ca neaua cântă pentru
Iov,
vai, cât de-armonios făgăduind alunecă arcușul,
o, câtă violetă patimă și râvnă dezrobită în
armată,
vai, cât de-anevoios și-ntortocheat a fost urcușul
în cerc al celor doi mari Poeți pe stâncile
căinței.
iubito, tu ești ploaia ce abătutu-s-a deja-
nspumată,
spre tine vom vâsli în barca idealului și umilinței.
CRANIUL ZILEI
Deșurubat-ai craniul zilei de-apoi c-un ax
ovoidal,
în timp ce nimfa în carcasa de pe instagram făcea
înc-o paradă a formelor, ca-ntr-un seism pe
canapea,
chiar dac-otrăvitoare precum o mușcătură de
crotal.
Te vezi în turnul de ivoriu unde prezicerile-
abundă,
fumul se scurge șnur, viața - corpuscul - undă -
prin gaura cheii i-auzi Venerei Pandemia seva,
nemiloasă-și-arată concave, convexe curbele Eva.
gata să crape veșmintele, fiece nanosecundă
de ispită anticipând un vortex de ovule-n aval,
peripateticiene, fertil, atotsăgetător sex
elicoidal.
Va să-nflorească din aceeași necontenită undă
pe străzi, în parcuri, în subteran, în aripi prin
văzduh,
momindu-ți simțurile cardinale contrar sfântului
duh
ANXIETATEA LUMII
Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se
zărește
sub o tunică de dominican una sau două stele,
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de
pește
în limba neoplasmului antic intrat în circuit
până-n plăsele.
Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea
lunii,
Geo Vasile
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii-n formă
de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent,
anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând
pe dale...
Te arse chiar zăpada, chiar și gheața,
interterestră-gură
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi
bine
ca la-nceputul epocii de aur în iezerul la sud de
sine..
Speranța era verde, și inimi desenai la scala - do
solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul
îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă - tot mai
pură!!!
VIITOR FĂRĂ PLECARE
În calcul diferențial ia acalmia și punctul de
sosire
ce niciodată de zbuciumul talazului nu e ajuns,
vibrează, ici și colo, două minți menite să se
mire,
întreabă câte strigăte și câte dioptrii are în plus
privirea mitologică - a Meduzei? Cu genele
cusute
cu sârmă-n Purgatoriu suflete borderline pe rugul
luxuriei și-mpărtășaniei, avem eresuri și
anacolute !
Înțelegeai în fine că e totuna înmugurirea și
amurgul...
Astfel din timp aveam doar jumătatea: un viitor
fără plecare.
Rămâne doar prezentul, nu-ți ajungea parfumul
și nici crinii
angelicei zăpezi, tânjeai după Lighea cea veșnic
iubitoare,
adolescentă veșnic, și-aducătoare-a morții
amanților marini,
s-asculți de-a ei chemare suprafirească - era
tropul alipirii -
ocna crucificării pe trupu-i inuman, meninge-
izbăvitoare.
■
22
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
comentarii
Deschideri spre infinit
■ Corneliu Mircea
Labirintul este elogiul pe care haosul îl
aduce rațiunii constructive. Numai la-
birintul nu poate fi redus la punct. Deci
îți interzice să știi unde te afli. Dar și când te afli.
[...] Labirint fără ziduri, scrisul, un mare labirint
invizibil, dincolo de «timp, substanță și secol»,
cum spune marele orb, ne-a înghițit din primul
moment în care am scrijelit pe hârtie un cuvânt.”
Cu aceste gânduri se avântă criticul și eseistul
Christian Crăciun în labirintul multor întrebări
care țâșnesc fără stavilă, generând o succesiune
de meditații adânci, elegante stilistic, strânse între
coperțile unei cărți - Intrări în labirint - apărută
în trei ediții1 în acești ultimi ani. Dacă volumul de
față constituie debutul spectaculos al unui scrii-
tor pentru care actul creației se confundă cu ra-
țiunea de a fi și dacă în scurt timp au mai apărut
Ucronia eminesciană, Eseu despre timp și imagine
în Memento mori (la Editura Institutului Cultural
Român), Isografii (la Editura Eikon) și Lectio in-
certa (la aceeași din urmă editură), voi spune de
la început că sunt unul dintre cei puțini care-i cu-
nosc activitatea literară începând de acum patru
decenii, de când au văzut lumina tiparului pri-
mele sale eseuri critice, spumoase și profunde.
Împreună cu bunul și talentatul său prieten Dan
C. Mihăilescu, concepuse în acei ani, într-o revis-
tă scrisă la mașină (Călărețul nins), multiplicată
într-un număr limitat de exemplare - un adevărat
„samizdat” al deceniului opt -, o serie de comen-
tarii intitulate Cuvinte fericite. Sintagmă inspirată,
întrucât „cuvinte fericite” au fost apoi toate apa-
rițiile sale critice. Și nu e defel întâmplător faptul
că și-a dedicat cartea de debut Cuvântului ca fe-
nomen.
Spun „fenomen” pentru că, alături de sunet,
culoare sau formă grafică, cuvântul este una
dintre modalitățile privilegiate prin care spiri-
tul omenesc comunică. Devenim - ne deschi-
dem spre alteritatea personală și spre orizontul
transcendent - prin comunicare: prin „punerea
noastră în comun” cu Celălalt, semenul nostru,
în ființa căruia ne regăsim. Suntem „condam-
nați” să comunicăm, și o facem zi de zi, apelând
la mulțimea cuvintelor (care au, fiecare, istoria
lor), constatând mereu cât de strâmtă e „hai-
na” acestora. De aici sentimentul eșecului sau
ratării despre care vorbește în repetate rânduri
Christian Crăciun: „Floare a răului, ratarea creș-
te odată cu orice limbaj... Refaci de sute de ori
pagina de dialog, socotind că, ridicat la putere,
limbajul devine mai nobil, se purifică de scori-
ile subiectivității. Da’ de unde! O ratare perfec-
tă (cioranian, sigur!) nu se poate construi decât
în și prin limbaj” (pp. 22-23). Sau: „Scriu, adică
stau la coadă la dezastre. Iar scriitura este cu
atât mai sugestivă cu cât dezastrul este mai spec-
taculos” (p. 118).
În ciuda acestei situații, cuvântul izbăvește -
va constata în alte meditații autorul; ne scoate
la lumină și „multiplică” lumina. Nici nu putea
fi altfel, pentru că, oricât de limitate ar fi, cu-
vintele au totuși puterea de a dezvălui gândul
inefabil, cu deosebire atunci când alchimia se-
cretă a rostirii poetice surprinde nuanțele fine
ale trăirilor. „Prin cuvânt, (scriitorul n.n.), acest
mânuitor profesionist de semne se află mereu
într-un centru incandescent-luminos (și numi-
nos?) al lumii, focar și mandală a acesteia [...]
El cultivă surpriza, electrocutarea contiguității,
mută limba din cripta dicționarului în jungla vie
a procesului; pentru el gândirea nu înseamnă «să
ajungi la niște rezultate», ci chiar, elementar, să
gândești” (p. 56). Actul de a cuvânta, de a pune
în cuvânt ideea, este un act de gândire, un act
creator, așa cum afirmă cu profunzime Christian
Crăciun într-una din rostirile sale aforistice me-
morabile: „Creezi, adică introduci în lume noul,
gândul ne-mai-gândit, posibilitatea deschisă la
infinit. Adeverești. Cuvântul se înfiripă, se naș-
te fără răgaz din suferință, din singularitatea lui
este” (p. 40). A cuvânta înseamnă a elabora gân-
dul care se va afla neîncetat în plină articulare
și devenire. De altfel toate obiectele și ființele
acestei lumi, chiar dacă sunt percepute static, se
află în plină creație. Le identificăm, preluându-le
în discursul cotidian sau în rostirea literară și,
afirmând ceva despre ele, le semnalăm facerea.
Cuvântul oferă gândului o haină, dar trimite
în același timp dincolo de forma lui în conti-
nuă devenire, dincolo, acolo unde se plămădește
esența spirituală mereu nouă și pururi creatoare
a ființei noastre. Pe nesimțite, eseul acesta rafi-
nat și adânc ne introduce în lumea rostirii - și
a gândirii - metafizice. „Cartea pe care o scriu
este însuși logosul, în unicitatea lui sporitoare.
Celebrare mereu repetată, niciodată epuizân-
du-se, a întrupării. Suntem mereu pe un drum.
Frânți între un aproape și un departe. Pelerini. Și
în drumul nostru ne întâlnim, între poli, mântu-
itoarele diferențe. Nu ai nevoie de oglinda plim-
bată de-a lungul drumului, drumul însuși este o
admirabilă oglindă” (p. 31). Și fiecare nou pas pe
care îl facem oglindește esența nouă pe care o
atingem. Înaintăm. Privim în jur și observăm că
peisajul se schimbă, că se deschid pe nesimțite
alte planuri, constituind o interogare și, în ace-
lași timp, o celebrare a temeiului ultim spre care
Adrian Lis
imprimare digitală, 70 x 50 cm
Imperator (2019)
ne îndreptăm. Întrebările curg, răspunsurile se
încheagă și strălucesc precum stelele pe cerul că-
utării esențiale.
„Ce cauți? Pe cine cauți? .Ce ești? Cine ești? ”
(p. 32). Întrebările acestea sunt întrebările orică-
rei conștiințe; și ele se pun în momentele de maxi-
mă trezie, când certitudinea de sine pe care o pro-
cură simpla identificare de sine se destramă, iar
din adâncuri țâșnește interogația fundamentală:
cine sunt, de fapt, cu adevărat? Și, în prelungirea
ei: ce caut? Pe cine caut? așa cum inspirat scrisese
autorul. Tentația de a da pe negândite un răspuns
(„sunt cetățeanul cu acest nume.”) e anulată
din prima clipă de factura filosofică a întrebării
ce transcende realitatea simplei ființări cotidiene,
deschizând larg un altfel de orizont, de altă cali-
tate, presimțit și inaugurat în aceste momente de
spiritul ce intuiește că un răspuns la o întrebare de
aceeași amplitudine („De ce scriu?”) va trebui să-i
pună în lumină adevărata identitate.
„Iată, scriu cuvinte pe niște foi de hârtie și îmi
pun în această acțiune energii și nădejdi de care
nu întotdeauna îmi dau foarte bine seama. Ce re-
prezintă acțiunea aceasta? Corespunde ea cu ceva
precis, necesar, în ordinea generală a lumii? Este
ea cerută de impulsurile obscure, haotizante, ale
acestei ordini? ” (pp. 32-33). „Ordinea lumii”. e
frumos spus, iar Christian Crăciun aduce imedi-
at în discuție impulsurile (ei) obscure, haotizante,
relativizând-o. Suntem la pragul de la care totul
pare învăluit în mister. De ce acționez? Ce semni-
ficație au toate manifestările mele? Ce semnifica-
ție profundă are, în fond, prezența simplă a celor
ce sunt? Acestea sunt întrebări filosofice, extrem
de simple, dar adânci și derutante, pe care auto-
rul nostru le pune curajos. Ce este viața mea? Ce
este lumea ca atare? se întreabă câteodată fiecare
dintre noi, antrenat în procesul interogativ. De ce
mă mișc? De ce scriu? Și Christian Crăciun nu va
întârzia să răspundă în același pasaj: „Scriu din-
tr-o necesitate psiho-fiziologică, dar este ceva și
dincolo de acest impuls ce pare inițial «o sete ca-
re-l soarbe» și care îmi pare a justifica în mai mare
măsură scrisul ca act fondator decât inevitabilul
bovarism al destăinuirii” (p. 33).
Am înaintat așadar de la ordinea lumii la actul
fondator al scrierii creatoare. Meditația continuă:
„Dacă însă îți înțelegi existența prin liniile de forță
care o traversează dar care niciodată nu se opresc
în ea, atunci ce spaimă! Ce cutremurare! [...] Este
o altă lume care ți s-a deschis, adică este lumea
cealaltă, la propriu, unde într-adevăr sensurile
apar ca traiectoriile luminoase ale trasoarelor” (p.
33). Iată, așadar, că noua determinație - lumea
cealaltă - dezvăluie un adevăr care ne pune cu
adevărat pe gânduri. Suntem în lumea „de aici”,
inserați în ordinea ei generală, dar aparținem la
fel de mult lumii celeilalte. O constatare pe care
omul de azi, prizonier, într-o majoritate îngrijo-
rătoare, al viziunii materialist-utilitare nu o poate
înțelege. O intuiește eventual în unele momente
binecuvântate, survenite pe neașteptate. Atunci
însă când cerurile se întredeschid, iar din adân-
cul lor țâșnește izvorul luminii eterne, existența
fiecăruia își dobândește adevăratul Sens. Aceasta
înseamnă „a fi religios, a-ți con-sacra viața. A-i
acorda deci vieții un Sens, cu majusculă obligato-
rie. Sens care răspunde la întrebarea «încotro?» și
sens ca semnificație a drumului” (p. 30).
Mă integrez clipă de clipă în acest cosmos, cu
atât mai repede și mai eficient cu cât îmi voi în-
toarce mai ferm privirile spiritului spre El, Cel-
Ce-este în toate și dincolo de toate. Gândul este
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
23
o
vehiculul care mă conduce Acolo. Cu cât mă con-
centrez mai intens și mai îndelung asupra țintei
finale care mă atrage - sau care este Atracția însăși
- cu atât voi avea șansa să pătrund mai repede în
deschiderea supremă. De aceea, spune Christian
Crăciun, „clipa infinită a harului trebuie pregă-
tită printr-un efort de atenție, de înțelegere con-
tinuă. Harul există. Prezența harului anulează
labirinticul existenței, rătăcirea este transfigurată
în tensiunea mortală a dreptei verticale. Harul
este orientat. Așteptând harul (cea mai activă
dintre atitudinile posibile) ai puterea desăvârșită.
Nenumărate sunt căile, dar numai una bucuria
de a le străbate!” (p. 14). Iar această bucurie se
trăiește efectiv în clipa miraculoasă a deschiderii
supreme, când miezul Ființei se dezvăluie din-
tr-o dată, copleșitor, prinzând spiritul aflat până
atunci pe drumul lung și anevoios în vâltoarea lu-
minii. Atunci existența va avea parcă un alt chip,
alt Sens. Scopurile mărunte de altădată se pulve-
rizează, iar cel ce are șansa revelației e aspirat în
„cealaltă lume” pe care o trăiește, paroxistic, aici,
în acest punct dilatat la infinit, și acum, în acest
moment fără de început și fără de sfârșit, care se
întemeiază veșnic.
„Căutarea revelației... Se poate spune și despre
revelație vorba celebră: nu m-ai fi căutat dacă nu
m-ai fi găsit deja! Revelația apare într-un anume
punct al traiectoriei noastre destinale, dar ea se
află acolo dintru începuturi. Apocalips perso-
nal. Cine trăiește această experiență, cum este
el ales, eventual prin ce efort ajunge el să aleagă
această experiență, rămâne o taină” (p. 20). Și, ca
o încununare a acestor meditații, scriitorul pro-
pune un scurt, dar profund elogiu al revelației:
„Cred că fundamentarea în absolut a individului
este revelația. Numai prin revelație individul își
află justificarea ca individ. Pentru că el ne apare
astfel ca legat de o realitate transcendentă care îl
întemeiază” (p. 19). Omul este al lumii acesteia,
dar lumea ca atare e susținută, alimentată, sporită,
dar în primul rând în-temeiată de forța transcen-
dentă infinită. Spre această forță ne întoarcem,
iluminați, în adâncul ei ne regăsim, în veșnicia ei
ne ghicim nemurirea. Și dacă mulțimea întrebă-
rilor care ne copleșesc uneori par să fie adevărate
„intrări în labirint”, după cuvântul lui Christian
Crăciun, tot el ne-a făcut să înțelegem că aceste
porți fermecate se pot transforma în adevărate
deschideri spre infinit. „Metafora arcului nu e
întâmplătoare. Suntem în același timp arcul, să-
geata, ținta, dar și ochiul care parcurge intervalul.
Și, mai ales, suprema încordare/acordare care le
leagă” (p. 60).
Am pornit de la cuvânt și am ajuns, conduși
de mâna dibace a înțeleptului nostru la existen-
ță, în toată puterea ei: la Ființă. Firul Ariadnei s-a
țesut de la sine. Labirintul pare să fi rămas unde-
va, în urmă, ca amintire a unor încercări iniția-
tice care, dacă sunt încă departe de adevăratul și
paradoxalul Sens al ființării noastre, ne-au lăsat
totuși gustul inconfundabil al înălțimilor și, mai
cu seamă, bucuria unui dialog cu spiritul profund
al celui ce a transcris în aceste pagini istoria mo-
mentelor de răscruce și de iluminare pe care le-a
trăit.
Note
1	Ed. Libra, 2005, pp. 13-14, Ed. Dacia XXI, Ed.
Eikon, 2016.
■
Două romane
de Gheorghe Jurcă
■ Ion Buzași
Răstoaca, Editura Școala Ardeleană, 2021
Eldorado, un oraș de poveste, Editura Altip, 2021
De la debutul său editorial din 1995
(Vânătorul de himere, Editura Clusium,
1995), Gheorghe Jurcă a scris mult și în
aproape toate genurile literare: proză (romane,
povestiri și nuvele), poezie, dramaturgie, memo-
rialistică și, bineînțeles, publicistică (scriitorul a
fost, ani în șir, redactor și redactor-șef la ziarul
Unirea din Alba Iulia), asigurându-și un loc pro-
eminent între prozatorii ardeleni contemporani.
Cred însă că romanul este genul literar pre-
dilect, pentru scriitor, iar toposul preferat este
ținutul fabulos, de mister și legendă al Munților
de Apus, care este și locul obârșiei sale. De aceea
majoritatea scrierilor sale au un discret caracter
autobiografic. O reconfirmă cele două romane re-
cente: Răstoaca și Eldorado.
1.	Răstoaca este un roman polimorf. Titlul,
așa cum obișnuiesc prozatorii, denumește lo-
cul acțiunii; într-un sat din Apuseni, în Măgura
Bulzeștilor este o „răstoacă” - cuvânt întâlnit și
în poezia lui Eminescu: „Ele (izvoarele) sar în
bulgări fluizi peste prundul din răstoace” pe care
dicționarul îl explică: „vârtej într-un loc unde apa
curgătoare este puțin adâncă”, dar autorul îi con-
feră și o notă de legendă: „Râpa asta adâncă - să
tot fi avut vreo 50 de metri. Nimeni, de-a lungul
atâtor ani care au trecut ca norii, n-a coborât vre-
odată aici. Unii mai glumeau, mai făceau haz.
că răstoaca asta ar fi iadul”.
Suzana Fântânariu	Totem I, xilogravură
Răstoaca este în primul rând un roman de dra-
goste - este povestea de dragoste a Anei Moldana,
o fată de 16 ani, o frumoasă copilă a Apusenilor pe
care o întâlnește tânărul Damian, aflat la Măgura
Bulzeștilor. Este o dragoste platonică, de o purita-
te ce amintește de romanele lui Ionel Teodoreanu.
Tânărul este dintr-o familie nobilă, tatăl i-a murit,
mama trăiește într-un conac elegant și o îndră-
gește pe tânăra fată pe care o consideră o viitoa-
re noră. Dar izbucnește Primul Război Mondial,
Damian pleacă pe front și, oripilat de ororile răz-
boiului, descrise în epistolele trimise iubitei sale,
ia hotărârea să dezerteze, în tovărășia unui cama-
rad aventurier; străbate mai multe țări, trăiește
plenar o iubire cu focoasa Marbella, dar după
câțiva ani simte chemarea munților și a locuri-
lor natale, se reîntoarce acasă, însă grav bolnav.
Medicii din Viena nu-l pot vindeca și moare în
străinătate. Ana Moldana suferă și este convinsă
că nu va găsi un bărbat care s-o facă să uite pe
Daminuț, cum îl alinta ea. Dar și „uitarea e scri-
să-n legile omenești” - ne reamintește povestito-
rul - și, după câțiva ani, se căsătorește cu profeso-
rul Iluț Candrea, fost învățător în Apuseni, acum
profesor și literat la o școală de învățători. Este o
iubire conjugală calmă, căreia partenerii îi înțeleg
scopurile și sensurile creștine.
În contrast se prezintă o altă poveste de dra-
goste a tinerei Fluria, dornică să cunoască cât mai
repede tainele amorului. Și, după câteva expe-
riențe de început în locurile natale, pleacă și ea
pe străine meleaguri, dornică, vorba poetului, de
„alte zări și de alte locuri”, și mai ales de aventuri
erotice. Paginile acestea au culoarea romanelor
de călătorii și de aventuri, dar când este sătulă și
poate plictisită de o astfel de viață se întoarce și ea
acasă, întovărășită de o frumusețe „culeasă” din-
tr-un bordel, pentru că vrea să deschidă și ea o
asemenea „casă de plăcere” în orașul său.
Alături de romanul erotic, cu o paletă narativă
bogată și diversă, avem elementele unui impresi-
onant „Bildungsroman”: este „romanul formării”
lui Momeu Pompei, descoperit de învățătorul
Iluț Candrea, ajutat de elevii săi, îndeosebi iste-
țul Horuț (numele trimite pentru explicația lui în
două direcții - la Horea, de unde Horuț, nume de
alint, dar și, la „hore”, cântare, căci feciorașul are
o voce deosebit de frumoasă). Cum a fost arun-
cat Momeu Pompei în „răstoacă” este un mister;
poate a fost pedepsit de stăpânul său Goțoi, po-
reclă semnificativă, bănuit că i-ar fi dat foc ca-
sei; salvat însă, Momeu devine, dintr-o creatură
umană estropiată, un bărbat impunător, dornic să
se cultive, cunoscător de mai multe meserii, spre
bucuria învățătorului/profesorului Iluț Candrea
pe care-l socotește nu numai binefăcătorul, sal-
vatorul său, ci și mentorul lui spiritual. Tot de
„Bildungsroman” ține și povestea lui Horuț, care
sătul de viața aspră și de sărăcia Apusenilor ajun-
ge căpitan de marină, împlinindu-și visul de a co-
linda mări și țări.
Acestea sunt firele narațiunii, dar, rezumând
în felul acesta, romanul este descărnat de virtuțile
sale artistice: în primul rând arta narativă (căci nu
24
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
întâmplările ne atrag, ci felul în care sunt povesti-
te), și Gheorghe Jurcă este un „bun povestaș”, cum
spune el însuși despre Pompei Momeu, citindu-i
scrisorile expediate lui Iluț Candrea. La acestea
se adaugă frumoase pagini descriptive și aș putea
cita destule fragmente care sunt veritabile pas-
teluri (câteva pasteluri autumnale sunt absolut
remarcabile). Farmecul romanelor lui Jurcă este
conferit și de lexicul variat în care strălucesc regi-
onalismele și arhaismele (unele atât de rare, încât
aparțin proiectatului „Dicționar-tezaur”, cum ar fi
cuvântul „lucoare”/lumină, pe care numai puține
dicționare de arhaisme/regionalisme îl înregis-
trează). Lumea Apusenilor se completează pentru
cititor cu pagini istorice (dese referiri la Horea și
la martiriul său), cu pagini etnografice, cea despre
hora sătească, amintind de începutul romanului
Ion, așa cum dramatica scenă cu copiii colindă-
tori căzuți în „Răstoacă”, unde se aciuase o haită
de lupi, căreia îi cântă din muzicuță ca să se apere,
ca să-i țină la distanță, amintește de o întâmplare
asemănătoare din Groapa lui Eugen Barbu.
2. Eldorado, un oraș de poveste. Învăluirea na-
rațiunii în legendă și îmbibată de „poveste” e mai
evidentă în acest roman, localizat tot în munții
auriferi ai Apusenilor. Aici este, sau mai bine zis a
fost cândva Eldorado, dar într-un trecut nu foar-
te îndepărtat, oraș de poveste, ce amintea de țara
imaginară din America de Sud pe care spaniolii
o credeau plină de bogății, în primul rând de aur.
Este amintirea unei așezări de o fantastică bogăție,
de un lux nemaipomenit, dar și de luxură și des-
frâu, consecința acestei mari opulențe. În contrast
viața băieșilor (minerilor), care trudesc din greu
la scoaterea aurului din adâncul munților, este
mizeră, înnobilată numai de rânduielile creștine,
de modestia și bunăcuviința locuitorilor. În acest
ținut, ca și în celălalt roman Răstoaca, este o fru-
musețe de fată, o zână silvestră, Rafaela, dăruită
de pronia divină cu o „voce de aur”, pe care și-o
exersează doar pe dealurile și văile ce înconjurau
satul său Zlăvoaca. Prietenia cu tânărul Armand,
ce se pregătește să devină muzician, care-i dă câ-
teva îndrumări și meditații, îi sădește în suflet do-
rința de autoinstruire. Este apoi remarcată de un
profesor de muzică, Franz Handelsman, cu întinse
relații în lumea muzicală, nu numai în Eldorado,
ci și „în orașul muzicii”, în Viena. El devine bi-
nefăcătorul său, susținând-o la studii și ajungând
o cântăreață vestită, „cap de afiș” la unele spec-
tacole, Rafaela Cordelia. Dar bătrânul și bogatul
binefăcător îi declară că o iubește și-i propune să
se căsătorească. Cu o reticență dictată și de buna
cuviință, și de sentimentul îndatoratei recunoș-
tințe, Rafaela îl refuză pentru că este îndrăgostită
de violonistul Jude Onorius, cu care plecând la
Viena se căsătorește. La început se luptă cu sără-
cia, pe care această „fiică a Apusenilor” o îndură
cu gândul să-l ajute pe iubitul său în desăvârșirea
carierei sale muzicale. Jude se dovedește însă un
arivist, și la Paris devine amantul unei baroane
bogate, amatoare de muzică. Rămasă la Viena
singură și fără posibilități financiare, Rafaela duce
o existență mizeră pe care o suportă cu demnitate.
Ajutată de un celebru muzician, Rafaela devine o
celebritate și încasează onorarii care-i permit să-
și cumpere o nouă locuință în Viena și să ducă un
trai pe măsura celebrității sale, în timp ce la Paris,
Jude, părăsit de baroana bogată, ajunge aproape
un cerșetor. Rafaela se străduiește să uite durerea
infidelității iubitului și mai ales durerea pierderii
fiicei sale și, suflet nobil, creștin, îl iartă și-l ocro-
tește pe acest „arivist” căruia viața i-a dat o lecție
atât de aspră. Este acum iubită cu disperare de
Jude, poate și cu amare remușcări pentru com-
portarea sa din trecut. Rafaela se îmbolnăvește și
moare de tânără, deplânsă de mari muzicieni și de
presa muzicală vieneză.
În evoluția personajelor și în istoria orașului
Eldorado este evident motivul literar romantic
„corsi e ricorsi”. Destinul personajelor este în-
tr-un semnificativ paralelism cu destinul „orașu-
lui de poveste”.
Pe lângă această „poveste” de roman sentimen-
tal, Eldorado cuprinde episoade sângeroase din
viața holoangărilor, a hoților de aur, pândită de
mari primejdii, riscându-și adeseori viața. Și nu
putea să lipsească figura tutelară a Apusenilor, a
Crăișorului Iancu, iubit de Epifania Șuluțiu, căre-
ia nu-i poate răspunde cu aceeași iubire, căci el
este „înrobit” de o mare răspundere pentru nea-
mul său, dorind cu putere să-l vadă în aceeași sta-
re socială și considerație civică, precum celelalte
națiuni conlocuitoare.
„Scrierea acestei cărți - ne spune autorul - la
hotarul dintre real și magic” a fost un mai vechi
vis al său, mereu amânat, încât a zăcut în imagi-
nația sa creatoare, precum o perlă într-o scoică de
pe fundul mării. Pentru el și pentru cititori aceas-
tă metaforă are și rostul unei invitații la lectură:
„Așadar, luați în mână această perlă și veți auzi
ce sunete inefabile vă vor încânta urechile”. Sunt
sunetele unei elegii pe „ruinele” unui oraș de po-
veste și ne vin în minte versurile lui Cârlova care
deplângeau „ruinurile” Târgoviștei: „O, ziduri în-
tristate, o monument slăvit,/ În ce mărime-naltă
și voi ați strălucit/ Pe când un soare mândru și
mult mai strălucit/ Își revărsa lumina pe-acest
pământ...” - și, bineînțeles, auzim ecourile bi-
blice din Plângerile lui Ieremia profetul la căde-
rea Ierusalimului: „O, cum a ajuns pustie cetatea
cea cu mult popor! Cum a ajuns ca o văduvă cea
mai de frunte dintre neamuri, doamna cetăților a
ajuns birnică..”. Și ne mai încântă înțelepciunea
lui Danilo, librarul evreu, un afin a lui Rube din
Sărmanul Dionis, care în Apuseni păstrează cul-
tul pentru carte, ca izvor de înțelepciune; și mai
ales reținem finalul ca într-o morală a fabulei, că
„nu ești sărac când îți lipsesc multe din cele ne-
cesare traiului și nici bolnav când ești încercat de
slăbiciunile trupului, ci la pierderea credinței în
Dumnezeu! Sau, să ai un fiu și să-l pierzi. Sau să
se ruineze un oraș, cândva cu pereții acoperiți cu
aur, grădini pline de flori, arbori, fântâni cu apă
rece, dulce”!
Eldorado este un cântec de dragoste al auto-
rului pentru meleagurile natale, iar scrierea lui a
fost nu numai o retrăire nostalgică, ci și o izbăvire
sufletească: „Poate că luxosul ținut, oraș Eldorado
n-a fost decât o legendă, o poveste. Ei, dar fără
povești, fără legendă n-ar exista viață și lumea ar
fi atât de săracă”. Este o profesiune de credință a
scriitorului și cea mai potrivită caracterizare a
cărții.
■
Raluca lancu
Tomadogenesis II (2020), monotipie, intaglio, acuarelă. hârtie, catifea, 19 x 12 x 3,5 cm
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
25
Paradoxurile și
contradicția poeziei!
■ lonuț Țene
Poezia este ieșirea din timp. Opera poetică
reprezintă o evadare din categoriile rațiunii,
dar și o eliberare din incomensurabila povară
a normativității. Refuzul de a cădea în idealism in-
cumbă visul poetului de a nu alerga după fantastic.
Exilul unui poet din realitatea crudă a repetivității
mai poate fi azi doar în interior. Combustia lirică se
coace la foc mic cu adevărat doar în sufletul și inima
poetului. Evadarea spre interiorizare este calea lumi-
noasă a poetului, ce reflectează la sensul creației. E
un paradox. Deși politicienii sunt puternicii adulați
ai zilei, însă cei care vorbesc cu zeii peste timpuri
sunt poeții. Poetul este într-un permanent război cu
timpul. Epoca, moda și vremurile ucid spiritul și li-
bertatea omului. Pentru poet timpul este o formă de
repetiție și control, o piedică în calea libertății cre-
ației. Timpul sufocă prin repetiție libertatea actului
creației. Fericirea și bucuria creației este în afara tim-
pului. Unde nu există timp înflorește poezia. Opera
lirică este creația poetului. Sensul și secretul creației
este autorul liric. Poetul este cel care vede și înțele-
ge. Am adăuga că autorul liric este autorul cel care
observă ceea ce este dincolo. Poetul vede dincolo de
realitate în miezul fierbinte și ascuns al lucrurilor.
Poetul are puterea de cunoaștere, el vede acolo unde
nu văd ceilalți. Poetul are conștiința și cunoștința.
Poetul urcă pe colina infinitului. În vârful ideației
lirice poezia este atemporală. În acest sens, poe-
tul este în permanență la braț cu Ovidiu, Virgiliu,
Milton, Byron, Eminescu sau Goethe. Poetul re-
înnoiește limbajul liric în permanența cunoașterii
și cunoștinței, asemenea lui Baudelaire, Rimbaud,
Mallarme sau Nichita Stănescu. Poezia este doar o
aventură interioară, fără corespondență cu realitatea
și refuză exteriorul așa cum este el văzut de ceilalți.
Realitatea este pretextul poetului de a recunoaște si-
nele și exilul interior. Poezia este o aventură a interi-
orității și o permanentă contradicție paradigmatică
dintre interioritate și exterioritate. Ipso senso poezia
este o căutare intimă și febrilă între imaginare și real,
dintre sacru și profan. Pentru ceilalți realitatea este
nevăzutul.
Poezia nu este o estetică a frumosului, nici o
evanescență a echilibrului și armoniei, ci doar in-
terioritate și forța emoției. Parodoxul poeziei este
tocmai dizarmonia expresiei sale care zguduie su-
fletul și tresaltă inima. Doar cititorul, ca receptacol,
poate spune ce simte citind operă lirică, nici fru-
moasă, nici urâtă, ci doar o expresie zguduitoare
a emoției și sensibilității. Poezia nu ține de teoria
literaturii și de categoriile raționale ale esteticului,
atât frumosul cât și urâtul poetic sunt subsidiare și
colaterale mesajului liric, care are fundamente sen-
sibile și emoționale în care puterea acestea își are
rădăcinile în forța emoției. Baudelaire și Arghezi
au construit frumosul dintr-o estetică a urâtului ne
confirmă teoria literaturii, în realitate normele este-
ticului în poezie nu aparțin interpretării și percep-
ției teoretice clasice, ci tainei expresivității poetice.
Da, poezia este o pendulare între un simbolism și
expresionism de excepție a cuvântului fortificat în
versuri, care transmite mesaje, nu categorii estetice
de frumos sau de urât. Poezia este o destructurare
a realității și echilibrului. Este și suprarealistă, dar
mai degrabă intra-realistă. Poezia este un manifest
împotriva materialității lumii. Taina și misterul
sunt cele două forțe care oferă consistență poeziei.
Poezia nu este o filosofare a vieții și nici un sistem
de gândire, ci dimpotirvă tocmai opusul orică-
rei grafice raționale care împarte lumea în norme
și categorii. Poezia nu este ordine prestabilită, ci o
fântână din care izvorăște lirismul cel mai pur din
subteranele inconștientului și naturii umane săl-
batice și milenare. Poezia reprezintă corul lumii
libere și fără constrângeri, un zbor către infinit din
inima universală a omului care iubește sau urăște
clipa și preajma. Unda poetică străbate și străpunge
inima umanității cu forța emoției. Poezia este pe-
netrarea emoției poetice care sparge neantul spre
înveșnicirea zguduitoare a sensibilului ce săgetează
ca o undă de lumină sau întuneric inimile unite ale
umanității pentru a deveni fiecare o particularitate
originară și originală a universalului. Poezia este re-
generatoare și restaurare a spiritului uman, dincolo
de categoriile estetice. Balansul dintre timp și poe-
zie îmi aduce aminte de ”Neoromantica”, poezia lui
George Călinescu, în care ceasul este o categorie a
rațiunii care ucide prin măsură libertatea emoției
lirice:
”Ședea acum un secol Poetul. Sau tăcut,
Cu mâinile la spate, cu coamele pe umăr,
Se preumbla prin codri, cătând solemn un
număr
De trestii pentru orga cu fluierul acut.
Descoperit-am lacul între păduri. C-un tic
Mărunt tic-tic din vestă ceasornicul măsoară
Tăcerea greieroasă ce valea împresoară,
Ce-ar fi dădut extaze lui Richter și lui Tieck.
În cap îmi crește, turlă, țilindrul cel gigant,
Cu mâinile la spate vâr fața-n redingotă,
Din ape ies sirene și o undină gotă,
Iar eu mă pierd în codri solemn și elegant.”
Poezia este un tezaur nestemat și infinit al emo-
ției colective. Este o chemare a libertății omului în
fața tiraniei timpului și comunului. Poezia este co-
muniune, nu colectivism. Opera lirică ia forma me-
lancoliei și nostalgiei, când poetul suferă și devine
imn de bucurie, doar când poetul tresaltă inima și
se transformă în balade și ode, atunci când poetul
îl întruchipează pe viforosul Achile. Nu poezia de-
pinde de cititor, ci este o explozie a voinței emoți-
onale a creatorului. Poetul nu scrie pentru cititor,
deși emoția sa pătrunde în inima realității, ci doar
pentru a da viață propriei sensibilități născute în-
tr-o orgie a emoției care forțează destine. Cititorul
este un corespondent, o cutie de rezonanță a emoți-
ei poetului. Poezia este o evaziune a emoției omului
în fața tiraniei rațiunii. Poezia reprezintă libertatea
de a ieși din constrângerile timpului pentru a trăi în
veșnicie. Poetul nu vrea să trăiască în teroarea tim-
pului și caută libertatea de a fi contemporan cu veș-
nicia. Citind poezie de fapt evadăm din meandrele
concretului și preajmei care sufocă și ni se deschid
lumi tainice și o magie a sensibilității, care ne redes-
coperă propria emoției în zguduitoare frământare a
bucuriei și tristeții, într-o undă a iubirii universale
la care participăm ca actori și câteodată ca și crea-
tori. Poezie, numele tău este libertate! Ce poate fi
mai înălțător decât libertatea emoției poetice de a
fuziona cu universalul prin iubire.
■
Suzana Fântânariu	Palazzo Fogazzaro, sală dedicată artistei
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
cărți în actualitate
Familia și istoria în
compoziție contrapunctică
■ Adrian Lesenciuc
Simona Antonescu scrie romanul În um-
bra ei1 într-o notă de atipicitate anunțată.
Intenționează o ruptură de sondarea istoriei
pentru a se așeza într-o zonă de aparent confort,
în fapt de maximă tensiune, coborând asupra unor
personaje pe care le construiește plecând de la
propria familie. Sondează în propria memorie ca
într-o arhivă cu amintiri construind povestea unei
familii, o saga gravitând în jurul unei case cu mar-
chiză din proximitatea portului gălățean, personaj
al romanului, cum însuși orașul se relevă a fi. În
umbra ei este rezultatul unor săpături arheologi-
ce în propria memorie, coborând în iluminarea
sporadică a fotografiei spre rădăcini mai bine de
o sută de ani - fotografia a luminat scrierea și în
alte texte ale Simonei Antonescu, inclusiv în con-
sistentul și apreciatul roman de debut, Fotograful
Curții Regale - pentru a permite poveștii să se
închege în jurul locului și a potențialului său de
regenerare. Romanul amintește de recent apăruta
carte a Mariei Stepanova, În amintirea memoriei,
o docu-ficțiune în înțelesul de scriere memorialis-
tică ordonată după legile organizării romanului,
utilizând fotografiile drept ancore ale memoriei și
construind, fragmentar, o istorie personală, asu-
mat subiectivă, o lucrare despre banal și iluzie,
despre finitudine și recuperare. Dar dacă la Maria
Stepanova avem un (impropriu-spus) roman con-
fesiv care valorifică artefactele pentru a construi
din fragmente succesiunea ereditară devoalată, la
Simona Antonescu romanul se prezintă pe sine
ca roman, iar plonjarea în istoria personală este
urmată de o consistentă muncă de construire a
personajelor ca inserturi ficționale vii într-un ca-
dru ficțional consistent. Cu toate acestea, În um-
bra ei reconstruiește o istorie asumată subiectiv și
urmează parcursul tipic al celorlalte romane, cu
mențiunea că eroii nu sunt nume cunoscute ale
istoriei noastre, ci personaje de maximă relevanță
pentru istoria proprie. Prin urmare, în zone ale is-
toriei suprapuse peste cele luminate de primele ei
două romane, cel deja amintit, Fotograful Curții
Regale și Darul lui Serafim, dar și peste istoria ro-
manțată a Mariei Tănase publicată la Polirom și
subintitulată O fântână pe un drum secetos, sau a
unora dintre cele din seria intitulată Istoria poves-
tită copiilor și publicată la Nemi (Nemira junior),
Simona Antonescu proiectează un roman reco-
gnoscibil prin tipicitate. Faptul că proiectul am-
bițios scoate la lumină un text mai asumat, mai
personal, încărcat de referințe autobiografice, nu
înseamnă că parcursul sondării, că lucrarea de ar-
heologie romanescă se derulează diferit. De aceas-
tă dată nu documentarea a constituit provocarea,
ci transformarea personajelor recognoscibile din
propria viață în eroi capabili să se prezinte pe sine
în universul ficțional în absența autoarei. Cu alte
cuvinte, necunoscând sau nebănuind legăturile de
familie ale autorului cu propriile personaje, adică
citind romanul în potențială traducere indiferent
în ce limbă, construcția rămâne consistentă, arti-
culată, coerentă, dar dezbrăcată de subiectivitatea
în lumina căreia se construiesc de regulă interpre-
tările, cronicile. În umbra ei este, mai întâi de toate,
un roman consistent și bine construit, într-o notă
de tipicitate auctorială care dă greutate proiectului
său personal care traversează întreaga operă, de
reconsiderare prin poveste a istoriei, indiferent de
greutatea istorică a personajelor romanelor sale.
Plecând de aici, în demersul revigorării istori-
ei și bazându-se pe forța povestirii, casa cu mar-
chiză din Galați devine nu numai locul celor mai
importante întâmplări ale romanului sau locul în
care s-au petrecut faptele care urmau a cântări cel
mai greu în memoria subiectivă a personajelor, ci și
cadrul la care se raportează o întreagă istorie nați-
onală repovestită prin implicarea subiectivă a unor
personaje gravitând în jurul Galațiului. Două pro-
iecții diferite se realizează prin intermediul acestor
pagini: o angajare în istoria propriei familii, în în-
țelesul exploatării unei linii melodice ca în compo-
ziția muzicală, față de care să se dezvolte progresii
armonice diferite, în acord cu propria viziune a
personajelor implicate și cu modul în care se ra-
portează la lume și viață. Romanul, scris la înălți-
mea sunetelor dată de linia melodică a familiei în
jurul căreia se construiește, este dublat așadar, pe
diferite intervale de timp, de proiecția în tehnică
armonică a altor voci sau interpretări, combinate
în structuri consonante sau disonante. În istoria fa-
miliei este construită, prin tehnica muzicală a con-
trapunctului, poziționarea alarmantă a istoriei în
raport cu linia melodică de referință, cantus firmus,
o serie de note sincopate contra unei note din linia
melodică, impunând constrângeri, retrageri, repo-
ziționări. Însăși casa cu marchiză este supusă unor
asemenea constrângeri și fragmentări, iar aceasta
este în fapt intriga lucrării.
Povestea Simonei Antonescu se încheagă în jurul
a trei nuclee - trei personaje feminine din generații
diferite ale aceleiași familii, Simina, Sada și Cornelia
- într-un construct în care textul scurt „Ușa” ține
loc de uvertură, și în care sunt luminate mai degra-
bă decât personajele raporturile dintre personaje și
generații. Romanul este articulat pe relații, nu pe
actori. Relațiile se constituie în raport cu ceilalți sau
cu propriile angajări, cu propriile visuri. Rupturile,
fragmentările, separările, produc tensiunea nece-
sară unei lecturi încordate. Întrețeserea de întâm-
plări, gestionată de puternicele personaje feminine
ale romanului, este fragmentată uneori de vocea
contrapunctică a istoriei. Primul Război Mondial,
cel de-Al Doilea și comunismul, luminate de inter-
pretările celor care gravitează în jurul casei cu mar-
chiză, repoziționează întregul. Dar istoria macină
interior, produce frustrare, concentrează energiile
negative închise sau cel mult răbufnite între pereții
casei. Casa însăși se separă, devine obiect al rupturii
ca urmare a intervenției brutale a istoriei:
„Când străinii trecură pentru cea dintâi dată
pragul casei, ziua începu să se sfâșie, se destrăma
ca o țesătură veche, mâncată de molii. Fâșii-fâșii
zdrențuite prinseră a pluti la întâmplare pe deasu-
pra curții, în vreme ce Blajinii răscoleau pământul
din adâncuri, răsucindu-se în lumea lor și scoțând
la suprafață spume tulburi.
Sigilăm, tovarășă, nu discut! spusese mai târ-
ziu unul dintre străini, un bărbat cu palme mari și
Gyongyi Kâroly-Zold I'm water (2020)
imprimare digitală, 90 x 80 cm
degete scurte, cu o șapcă muncitorească pe cap. Eu
pun acum sigiliul, iar dumneata mergi mâine-di-
mineață la partid, la centru, și te lămurești acolo”
(p.191).
Naționalizarea imobilului, rezultat al politicii
comuniste de naționalizare a proprietăților, pro-
duce ruptura de la care pornește seria de traume
ale generațiilor de femei care coagulează parcur-
sul familiei. Dar nu în raport cu data închiderii,
cu primăvara ploioasă și mocirloasă care separă
casa, care introduce alteritatea și spaima în pa-
gini se construiește parcursul, ci cu o altă dată, a
deschiderii ușii, în raport cu care se produce son-
darea în istorie, coborârea în timp. Subcapitolele
cărții se intitulează, de pildă: „Cu trei luni înain-
te de deschiderea ușii”, „Cu o sută șase ani înainte
de deschiderea ușii”, „În ziua deschiderii ușii”, „Cu
șaptezeci și opt de ani înainte de deschiderea ușii”.
Această coborâre în istorie, în fapt un proces com-
plex de descindere în istoria personală, în propria
memorie, nu presupune parcurgerea unei proiecții
cu rol în soluționarea detectivistică a unui mister,
ci clarificarea relațiilor, justificarea rigidizării unor
raporturi. Mai mult, prezentul continuu, cu toate
căderile sale în istoria faptelor, în memoria per-
sonajelor, se rescrie nu numai din factualitate, ci
și din articulări invizibile, din traume dezgropa-
te, din constrângeri și limitări, din fracturi. Chiar
dacă personajele au cerut cel mai îndelungat timp
pentru construcție în universul ficțional imaginat,
nu ele sunt cele care dau viață, coloratură și impor-
tanță romanului, ci relațiile, excepțional construite,
care echilibrează balanța în ceea ce privește situa-
rea, în genealogia cu nuclee feminine de prim rang,
în raport cu personajele aparent secundare, în fond
la fel de puternice, de implicate, de active în conso-
lidarea relațiilor. Autoarea însăși se inserează în ro-
man. Nu autoportretul ne interesează, ci motivarea
angajării auctoriale, resuscitarea autorului, prezen-
ța asumată în pagini. Chiar dacă se construiește,
cumva, și o motivare în pagini a desantului aucto-
rial, arhitectura romanului și focalizarea pe relații
în detrimentul actorilor, plus plăcerea neștirbită a
povestirii, plus simplitatea redării și profunzimea
plonjării în lectură grație minuțiozității și talentu-
lui de a construi atmosfera fiecărui cadru sunt cele
care mențin romanul la nivelul calitativ ridicat cu
care ne-a obișnuit Simona Antonescu.
Note
1 Simona Antonescu. (2021). În umbra ei. Iași:
Polirom. 325p.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
27
Viața e... sare amară!
■ Eugen Cojocaru
Camelia Buzatu
Sare amară
Cluj-Napoca, Ed. Colorama, 2020
Camelia Buzatu a „respirat” liric cu șase vo-
lume dense, pline de imaginație: Bilete pes-
te timp, Corăbii cu catarge rupte, Somnul
îngerului, Spinii secundelor, Intermitențele inimii
și 80 de sentimente ale inimii (Editura Colorama,
Cluj-Napoca), până la romanul Sare amară, apă-
rut tot la Editura Colorama. Spre a-i înțelege mai
bine proza, codul e în „cartea sentimentelor”:
Oare nu aceasta e menirea femeilor,/ să-și petreacă
timpul făcând adunări/ având grijă de mai mici ori
mai mari dăruiri neastâmpărate/ ca un copil prins
asupra faptului interzis (Ultimul sentiment). Și în
proză, Cora: Parcă ajunsesem într-un sit arhgeolo-
gic și pusesem mâna pe niște cioburi din vechime
cu ciudate inscripții care trebuiau descifrate (pag.
11), alter ego auctorial care „reface și elucidează”
viața tumultoasă a Lavusiei, dezmierdată scurt
Lav (engleză: Iubire). Ea începe cu Eric, fostul soț
părăsit împreună cu cei doi copii: Odisee a unei
eroine în căutarea... În volumul menționat: Iată
o primă lecție învățată,/ „a avea” e rege în țara lui
„a fi” (Start). Autoarea observă lucid cum „înalță
și coboară” oamenii: Viața nu e decât un almal-
gam... alături de gura căscată a haosului,/ oasele
toamnelor trecute/ tămâiate de mâinile fragede ale
zilei de azi,/ cântecul de leagăn și fanfara mortu-
ară/ pe-același portativ al secundei,/ o molie uci-
gând haina unui poet/ și poetul care urcă molia în
caleașca nemuririi (Graffiti). Adiere de Hamlet cu
craniul bufonului: poor Yorick!
Scriitoarea (olteancă din Strehaia) are un sub-
til filon epic în poezie și, invers, liric în proza cu
„permanente volute” poetico-filosofice des nega-
tivist-ironice, pline de savoare orală, de care se
„contagiază” și personajele, cum recunoaște în
Invidie: Sunt aici ca să iau pulsul conțiinței voas-
tre/ și temperatura subconștientului. Demersul
întregii trame, cu numeroase și cam alambicate
încrengături și personaje, e spre a-și decanta fi-
ința ei interioară și ce i-a dat viața: Mărunțișul
pe care mi l-au aruncat îmi zornăie/ și acum prin
buzunare (Parcurs). Eul auctorial e prea puternic
Suzana Fântânariu	Palazzo Fogazzaro, sală dedicată artistei
și se disipează în fiecare erou mare sau mic, cre-
ând o complexă și dificlă „definiție” a femeii și
mamei: fiecare trebuie să-și poarte crucile, reale
sau imaginare... ea a dus o luptă cu ea și lumea
înconjurătoare (pag. 18). Romanul e o dezvol-
tare a liricii: Am căutat în isoria lumii/ am aflat
ceva,/ din lipsă de personal îngeresc Dumnezeu
a fost nevoit/ să făurească/ din pământ, iubire și
chin,/ mame... (Maternitate). Cora o „caută” pe
Lav la fiul ei, Nucu: după câteva discuții se înfiri-
pă între ei „ceva” notat în registru liric: de parcă
atunci mă văzuse pentru prima oară, curiozitatea
bărbatului pentru femeia din fața lui a explodat
dintr-o dată ca o ciupercă într-o Hiroshimă a sen-
timentelor (pag. 23). Divagațiile panseiste pot fi și
comice: câinii spre deosebire de soți sunt nițel mai
fideli, sensibili și chiar afectuoși... nu fac burtă de
la bere, nu li se îngălbenesc dinții de la tutun, nu
joacă poker, nu se duc la meci, și mai ales, mai ales
nu au amante! (pag. 49). Iată ce simt femeile lip-
site de iubire: Prostituata propriului bărbat și-n
astă-seară (pag. 190) și pandantul liric: pe la spate
ați aruncat cu pietroiul inimii/ voastre-n mine (Cel
ce ridică piatra).
Autoarea cu surplusul adunat de sentimente,
personaje, trăiri personale și întâmplări complică,
uneori, dăunând construcției narative și mesaju-
lui principal disipat în futile adiaciențe. Ființele
minunate ale universului, spun marii creatori, fe-
meile sunt capabile să se sacrifice pe sine pentru
cel iubit: Lav nu e iubită și pleacă, lăsând cei doi
copii. „Blasfemia” e treptat luminată și vom înțe-
lege, la final, drama din sufletul ei, care a preferat
sacrificiul suprem! Intuiție în poezia Pregătire,
unde chiar se întreabă anticipativ: mă va putea
scoate, oare,/ de pe banda acestei mașinării infer-
nale cu mască/ divină,/ perpetuum mobile hrănit
cu nimicnicie. Acum începe lungul și chinuito-
rul ei drum prin lume, femeie cătând disperată
prin frumusețe,/ ca pe-o monedă pe ambele fețe o
întoarce/ nu tu cap, nu tu pajură,/ doar rugăciu-
ne către oglindă... (Căutare). Și ajunge, ca multe
„surate”, la alt egoist masculin, Voicu, de care se
atașează neștiind de ce: e instinctul matern față
de neajutorat și suferind. El, nerecunoscător, o
umilește mereu: Toate muierile astea-s la fel... Fie
proaste, cu creier de găină, le duci ușor de năsucul
ăla-n vânt... (pag. 236). Poeta se întreabă ca Lav:
Cum am putut,/ și acum mă mir.../ să încerc adân-
cimea iadului cu inelarul aripii stângi (Sosire). În
proză devine: Femeia aceea imitase cu succes viața
unei sfinte și pentru că toate drumurile spre rai au
spini, atunci pe Dumnezeu ar trebui să-l pună pe
gânduri tălpile prea netede și prea curate! (p. 364).
În lirică, femeia e un destin de Penelopă (A mai
trecut o iarnă fără tine): are grijă de toate (casă,
copii...) în așteptarea sublimului pământesc când
frigul din mine râvnește scrum de iubire (Uitat pe
cruce). Sare amară e un leac care înlătură doar
provizoriu o problemă trupească, ca titlul pentru
cele sufletești: idolul este gol a strigat copilul/...
Înfometații de iubire cerșesc,/ dați jos statuile de
bronz,/ nu veți găsi nici măcar o bătaie de inimă
în pieptul lor (Orașul care și-a ucis toate oglinzi-
le). Oamenii vor să schimbe destinul mizerabil,
de unde speranța în relația de la final, Cora-Nucu:
dublura eului auctorial care a căutat adevărul
și fiul care a suferit din cauza lor! Ce frumos e
„avant la lettre” în lirică: acel embrionar sfârșit/
care ar trebui să nască un alt început... (Neliniștită
așteptare). Acum știm cu ce preț: Așa mor mame-
le!/ Se dau în leagăn atât de tare/ încât ajung până
în cer! (Sin(ucideri) înlănțuite). Cora începe o idi-
lă cu unul din fii: șansa de a recupera ce a pier-
dut eroina. Doar înțelegând viața altora e posibil
Să ne jucăm de-a verbul a fi,/ eu să-mi aleg să fiu
o casă,/ tu să-ți alegi să fi o poartă (Home sweet
home). Oricând poate fi un început, dar numai
prin catharsis: Un chibrit, vă rog,/ vreau să dau foc
orelor trecute,/ prea zdrențuite! (Un bilet, vă rog!).
Și romanul Sarea amară se încheie ideatic identic
cu liricul lanț al sentimentelor!
Eul prozator al Cameliei Buzatu, o lungă aștep-
tare „interiorizată”, irumpe creativ, disipându-se
în toate personajele cu o mare aviditate de viață
netrăită sau fals trăită! Are talent, debordează de
întâmplări pline de sens, iar Lav se înscrie ca un
complex, original și interesant erou feminin pe
panoplia literaturii române. Dacă va ști să se limi-
teze la necesitățile „organismului viu” al unui ro-
man, îndepărtând „balastul” venit din prea plinul
trăirilor și al prea energicului „am ce spune”, va
deveni una din vocile de anvergură ale contem-
poraneității.
■
21
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
însemnări din
Mancha
Un han la drumul
împărătesc
■ Mircea Moț
„Îngăduiește-ne să trecem prin țara ta, că
nu ne vom abate pe la ogoare și pe la vii,
nici apă nu vom bea din fântânile tale; ci
vom trece pe drumul împărătesc, neabă-
tându-ne nici la dreapta, nici la stânga,
până vom ieși din hotarele tale.” (Numerii,
20, 17)
Să ne reamintim secvența în care Mihail
Sadoveanu prezintă hanul: „Trebuie să știți
dumneavoastră că hanul acela al Ancuței
nu era han, -era cetate. Avea niște ziduri groase
de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am
mai văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se pu-
teau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar
n-aveau dinspre partea hoților...”. Hanul este
surprins în momentul unei deschideri, explica-
bile prin pacea și liniștea din țară: „La vremea
de care vorbesc, era însă pace în țară și între oa-
meni bună-voire. Porțile stăteau deschise ca la
Domnie”. Cititorul pare convins într-adevăr că
hanul este un spațiu deschis și accesibil oricui.
În realitate, condiția hanului este cu totul alta.
„S-a apăsat poate prea mult pe caracterul deschis
al hanului sadovenian - răscruce de drumuri,
de întâmplări și de destine” remarca Nicolae
Manolescu. Pentru critic, hanul este „deopo-
trivă un loc închis - «nu era han, era cetate»”
(Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia căr-
ții, București, Editura Eminescu, 1976, p. 109).
Hanul are o dublă natură, „reală și mitică”, cu
porțile sale care „se dau în lături, ziua spre dru-
murile și spre existența oamenilor, iar noaptea se
trag și se închid, definind un spațiu întors asupra
lui însuși ca un pur tărâm al imaginației (s.n.,
Ibidem, p. 109).
Cititorului nu-i poate scăpa așezarea hanului,
despre care vorbește orbul din Orb sărac: „Am
umblat atunci întrebând de-un han de demult,
care stătea și-n vremea copilăriei mele la drumul
împărătesc. Acel han, mi-au spus creștinii, nu de-
parte de locul unde-a fost un sat Negoiești, se
chiamă în zilele noastre Hanu Ancuței si oame-
nii care se duc la târgul Ieșului ori la Roman fac
acolo popas mare” (s.n.).
Ceea ce interesează în primul rând este interi-
orul hanului, unde, cel puțin în nuvelă, au acces
doar cei inițiați sau cei care trebuie să fie inițiați
în ritualul narațiunii. Sunt cei care nu se desfată
cu versul lăutarilor, ci cu o semnificativă petre-
cere, una spirituală, prin care se sustrag timpu-
lui obiectiv și realității cotidiene. Hanul este prin
excelență rezervat oamenilor „răstimpului” ca
durată aparte, a imaginarului: „Contenea câte un
răstimp versul lăutarilor și porneau poveștile”. De
altfel, un detaliu surprinde atitudinea celor „aleși”
față de cântecul lăutarilor și față de petrecerea cu
sensul ei profan. Cântecele pregătesc oamenii
pentru o experiență ce trebuie să-i marcheze: un
personaj asculta cântecele „cu ochii duși”, sugestie
a unei întoarceri spre un alt univers.
Narațiunea sadoveniană se fixează pe un anu-
mit timp, al nopții, ce stimulează imaginația și
plăcerea de a povesti. Lumina din interior pro-
vine exclusiv de la focurile care „luminau zidu-
rile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestre-
lor zăbrelite”. Aceste focuri din interior devin
replici date întunericului, „gurilor negre”, cu
care amenință ușile și ferestrele. Uși și ferestre
ce marchează limita dintre noapte cu întuneri-
cul ei greu de semnificații profunde, nelipsite de
sugestii ale increatului, și interiorul cu poveștile
lui, cu semnele creației și ale spiritualității. Se
cuvine să-i dăm dreptate lui Gilbert Durand care
vedea în foc prelungirea prin ardere a luminii.
Până la un punct, focurile din interiorul hanu-
lui au o funcție compensatoare, ele se substituie
luminii care se opune întunericului de afară. În
egală măsură, și aspectul nu trebuie neglijat, fo-
cul stimulează imaginația și întreține povestirea:
„Iar după ce se scufunda soarele înspre tărâmul
celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lune-
cau în tainice neguri, - focurile luminau ziduri-
le de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor
zăbrelite”.
În interiorul hanului povestitorii și ascultă-
torii au de obicei un loc rezervat, discret și re-
tras, un colț, precum în narațiunea Haralambie:
„Atunci cu mare dragoste și placere s-a ridicat
din colțul lui călugărul cel care venea de la mun-
te și, cumpănindu-și oala în dreptul bărbii, a
slobozit cuvânt” (A slobozit cuvânt, admirabilă
formulare pentru condiția poveștii și a povesti-
torului sadovenian, creator ce eliberează cuvân-
tul și creează prin cuvânt). Același colț devine
„locul său”, o sugestie că oamenii implicați în
ritualul de la han sunt fixați într-un ceremonial
de la care nu se abat: după ce și-a încheiat po-
vestirea, părintele Gherman „s-a așezat la locul
său”. Revenind la „colț”, să ne amintim că Gaston
Bachelard considera că „orice colț dintr-o casă,
orice ungher dintr-o odaie, orice spațiu strâmt
în care-ți place să te cuibărești, să te aduni în
tine însuți, este pentru imaginație o singură-
tate, adică germenele unei camere, germenele
unei case” (Gaston Bachelard, Poetica spațiului,
Traducere de Irina Bădescu, Prefață de Mircea
Martin, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 165).
Strânși în preajma focului, călătorii stau pe
niște butuci, fapt ce accentuează o aumită con-
diție pe care le-o rezervă hanul, aceea de ființe
apropiate de natural și de primitiv, cu un anumit
mod de a recepta lumea: „Căpitanul Neculai păși
la butucul din prejma focului”.
„Verticalitatea unei case - scria Gaston
Bachelard - este asigurată de polaritatea piv-
niță-pod”. În narațiunea sadoveniană nu se fac
referiri la pod, în schimb este pomenită pivnița,
din care Ancuța aduce vinul. Un personaj laudă
hanul („Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa
pivniță - așa vin - în alt loc nu se poate”), altul
o însoțește pe Ancuța în pivniță: „Și-ntr-un sfert
de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpâni-
rii, lelea Ancuța m-a coborât cu dânsa în pivniță
ș-am scos amândoi la lună cofe cu vin”. Același
Gaston Bachelard îi recunoaște pivniței „anume
utilități”. Este important însă cu totul altceva:
„Dar ea este în primul rând ființa obscură a ca-
sei, ființa care participă la puterile subpământe-
ne. Visând la ea, ne racordăm la iraționalitatea
profunzimilor” (Op. cit, p. 49). Chiar dacă nu în
mod direct, pivnița trimite la semnificațiile vi-
nului, căruia i se rezervă, alături de rachiu și de
bere, un întreg capitol.
Poveștile se spun întotdeauna în interiorul
hanului, în spațiul sever marcat de zidurile groa-
se ca de cetate, fiindcă aceste povești presupun
un anumit ritual și sunt exemplare pentru expe-
riența de care au parte călătorii. Observația nu
este valabilă și pentru situația unei povestiri ce
se consumă nu în interior, ci într-un loc „vulne-
rabil”, la o sugestivă margine, limită, la ușa hanu-
lui: „În vremea aceea, stam eu năcăjit foarte, în-
tr-o zi, în ușa hanului, cu oala în mâna stângă și
cu frâul iepei în mâna dreaptă.Și Ancuța cea-
laltă ședea ca și asta, tot în locul acela, rezemată
de ușorul ușii, și asculta ce spuneam eu”. Spusă
în asemenea situație, povestea nu poate fi decât
lipsită de consistență și destinată uitării. Cu atât
mai mult cu cât predispoziția pentru povestit și
pentru vinul stimulând povestirea (cana este ți-
nută în mâna stângă, cea care nu este a îndeletni-
cirilor practice) se întâlnește cu ispita plecării în
lumea de afară, acea „lumea mea” de unde vine
fiecare călător (frâul este ținut în mâna dreaptă,
cu semnificațiile acesteia). Povestea nu pare să
se închege, relatarea personajului nefiind decât
vorbe echivalente lumii de afară, frunzelor, nu lu-
mii imaginarului: „Ce voi fi spus atunci nu știu,
-au fost vorbe care au zburat ca și frunzele de
toamnă”.
Hanul se impune ca un autentic centru al
universului narațiunii, oferindu-i omului o per-
spectivă largă asupra întregului, mediată însă de
amintitele porți: „Porțile stăteau deschise ca la
domnie. Și prin ele, în zilele line de toamnă, pu-
teai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâ-
clele munților pe păduri de brad până la Ceahlău
și Hălăuca”.
Personajele recunosc de cele mai multe ori
că sunt în trecere pe la hanul Ancuței. O spun
înainte de a fi trăit experiența povestirii, cum
face comisul Ioniță chiar la începutul nuvelei:
„eu aici îs trecător [.] eu încalic și pornesc în
lumea mea... Roibu meu îi totdeauna gata, cu
șaua pe el. Cal ca mine n-are nimeni. Încalic,
îmi plesnesc căciula pe-o ureche și mă duc, nici
nu-mi pasă.” (s.n.). Deși spun că pleacă, în re-
alitate oamenii rămân la han: „De dus însă nu
se ducea. Stătea cu noi”. Intrarea călătorului în
han pare să se realizeze după o etapă ce presu-
pune purificarea de accidentalul lumii de afară.
Iată cum își face apariția la hanul Ancuței căpi-
tanul Neculai Isac, într-o alunecare ce nu poate
să nu rețină atenția: „Căci pe șleahul Romanului
se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină
și-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat
și cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca
spre noi”.
Hanul Ancuței rămâne în această situație un
spațiu simbolic pentru călătorii care nu mai
pleacă nicăieri fiindcă după experiența trăită de
ei nimic nu-i mai face compatibili cu lumea de
afară. În finalul nuvelei, ei nu mai ies în lume,
prin acceași poartă: hanul le deschide în schimb
o poartă spre somn și spre vis.
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
cartea străină
Kudos traducătorului
■ Ștefan Manasia
Ryu Murakami este unul dintre autorii con-
temporani pe care mi-am propus de mult
să-i citesc. Îl însoțește reputația unui ere-
tic, a unui benedictin al desfrîului (firește, scrip-
tural). Dar paginile răsfoite în librării sau prin an-
ticariatele unde șterg praful nu m-au convins să
scot dinarul din buzunar. Pînă zilele trecute cînd,
într-o după-amiază înspăimîntător de întunecată,
mi-am făcut curaj să parcurg Audiția - romanul
lui din 1997, devenit scenariul unui film-cult
din genul horror, regizat de Takashi Miike. În
românește, la editura Polirom i s-au tradus mai
multe titluri: Copii de aruncat, Albastru nemăr-
ginit, aproape transparent, În supa miso, Ecstasy,
Piercing sau Hituri celebre ale epocii Showa.
Ca și Albastru nemărginit, aproape transparent,
Audiția a apărut în colecția TOP 10+ în 2021,
după ce prima oară a fost publicată, la noi, în
2010. Traducerea din japoneză o semnează Florin
Oprina și sună impecabil.
Audiția e muzică de cameră, e un album de
Miles Davis care se termină mai repede decît ți-
ai dori. Doi prieteni afaceriști și „creativi” orga-
nizează un pseudocasting pentru un film care nu
se va turna niciodată; actrița căutată trebuie să fie
tînără, frumoasă și să fi studiat baletul - pentru
că unul dintre ei, văduvul Shigeharu Aoyama își
caută o nouă soție, cu temperament artistic și ca-
racter (superstiția lui este că orele de lucru într-un
studio de balet forjează așa ceva). Yoshikawa, pri-
etenul lui de alcool și discuții erotomanie, creea-
ză premisele falsului casting, organizează publi-
citatea în cadrul unei populare emisiuni radio
ș.a.m.d. Aspirantele se înscriu cu nemiluita și cei
doi motani care-și trăiesc criza vîrstei de mijloc se
lasă purtați - Yoshikawa într-o măsură mai mică,
Aoyama mai mult - de vortexul fantasmelor lu-
brice. Escrocheria celor doi (ferită cu o nebănu-
ită tandrețe sufletească de urechile fiului orfan,
Shigehiko) prinde contur.
Mașinăria dezirantă pare să fi funcționat din
moment ce „Asami Yamasaki era în realitate mult
mai frumoasă decît în poza pe care o atașase la
CV. Surîdea ușor și, cînd a văzut-o coborîndu-și
timid privirea spre podea, Aoyama a fost cuprins
de o stare de beatitudine covîrșitoare. I se părea
că îi răsună muzică în urechi. Se mira chiar că
nu aude cu adevărat muzică. Dacă ar fi fost în-
tr-un film, acum s-ar fi auzit viori romantice pe
fundalul unui prim-plan cu ea. «Oare fata de la
recepție cum reușește să-și păstreze calmul? Cu o
asemenea frumusețe în față, ar trebui să leșine de
rușine», s-a gîndit el.” (p.59)
Și autorul ne introduce pe nebănuite în rețea-
ua de complicități/activități erotice din Japonia
postbelică, unde prosperitatea economică re-
clamă libertinajul, alcoolismul, huzurul culinar,
prostituția mai mult sau mai puțin mascată. În
195 de pagini de formatul unei ediții de buzunar,
Ryu Murakami încapsulează o lume cu viscerele
irizînd spectaculos: surprindem astfel comporta-
mentul ritualizat, manierat al bărbatului de 40 și,
sfiala mimată a tinerei actrițe, luxuria mediului de
business nipon, luciditatea tot mai amară a ado-
lescentului Shigehiko - anticipînd într-un fel cul-
tura otaku, autodistructivă... O lumină senzuală
și nostalgică învăluie narațiunea, rememorările
bărbatului care și-a pierdut tînăra soție, pe ele-
ganta și rafinata Ryoko: superioară intelectual și
financiar soțului, îl sprijinise constant; rămăsese
ancorată-n submisivitatea tradițională; îi tolerase
chiar escapadele cu prostituate. Aoyama o respec-
tase și el, în felul masculului japonez modern,
o regreta acum sincer. Asta chiar în momentele
în care apare Asami în peisaj și narațiunea con-
struită parcimonios degajă o stare de hipnoză în
fața maleficului insinuat în viețile personajelor.
Ryu gradează/orchestrează teroarea magistral,
cu nimic inferior unor Ian McEwan sau Chuck
Palahniuk - dintre modelele occidentale pe care
ghicesc că le emulează, asemeni conaționali-
lor Haruki Murakami (probabil cel mai popular
scriitor nipon contemporan, tradus intens tot la
Polirom) și Kenzaburo Oe (tradus la noi mai întîi
la RAO, apoi de Polirom, mai puțin popular, însă
nobelizat).
Așadar, o ficțiune viscerală greu de lăsat din
mînă, obsedantă, perfectă pentru fanii literaturii
întunecate. Kudos pentru Florin Oprina, tradu-
cător și practicant al grafiei cu „î” din „i”, într-o
cultură română care își sabotează limba (literară)
cu aplombul unor dușmani rafinați.
■
showmustgoon
Orarul și oroarea
■ Oana Pughineanu
Timpul și spațiul celor care au grijă de un
muribund devin extrem de precise. O
mecanică implacabilă, asemeni celei care
înconjoară noul-născut și nevoile sale eșalonea-
ză zilele, fără însă a le lăsa lipsite de surprize.
Întotdeauna există un simptom în plus, o paloa-
re, un tremur, o strălucire cu o nuanță diferită a
pielii. Corpul se exprimă doar prin preaplinuri
sau penurii. Lipsă de sodiu, preaplin de leucocite.
Lipsă de poftă de mâncare, preaplin de insomnie.
Și peste toate, sunete. Multe sunete, multe tipuri
de tuse, tipuri de respirație, tipuri de voce sau
chiar tipuri de pași. Cei grăbiți sunt întotdeau-
na de rău augur. Un preaplin sau o penurie de-
vin urgență. Restul orelor, cele așa-zis normale
își găsesc o autosuficiență sumbră, aș spune chiar
diavolească, asemeni unei pungi de puroi care nu
poate fi străpunsă de niciun antibiotic. Lucrurile
de făcut (medicamente, mâncare, igienă, serialul
de la ora șapte) devin „autosuficiente”, aproape
liniștitoare în măsura în care se pot face doar im-
plicând mușchii corpului celui ce supraviețuiește
pe lângă muribund. Își repetă și el în minte miș-
cările (aprind aragazul, pregătesc supa, învârt în
oală etc.) pentru că această repetiție exclude orice
rest între minte și corp. Restul, ar perturba ora-
rul dătător de viață asemeni unui extraterestru
crescut din interior sau exterior (cine mai poate
percepe astfel de detalii?). În afara orarului este
continua panică, este speranța și lipsa de speran-
ță, este rămasul bun, dar nu încă, planurile pentru
un viitor cunoscut (Crăciun, iarnă, beznă conti-
nuă) și gesturile de deznădejde făcute cu mâna,
plânsul, furia. În afara orarului sunt toate filosofi-
ile morții, toți eroii care au călcat cu moartea pre
moarte, toți autorii care au gândit limitele vieții
decente, devenind și ei simptome, extratereștrii
care întrerup continua transcriere a mișcărilor
mecanice în corp. Odată întreruptă felierea meca-
nică a zilei, gândirea devine o metastază, un corp
străin care vorbește lucruri de neînțeles asemeni
domnului Palomar (Calvino) în mintea căruia se
derulează argumente clasice despre moarte atunci
când se gândește la ea. Imaginează sensul pe care
ultimele gesturi le dau vieții și „arhitecturii interi-
oare”. Viața ca „tot închis”, moartea ca o mare cali-
grafă ce pune punct. Arhitectura interioară este
completă exact în momentul în care nu mai este.
Palomar însuși nu-și poate contempla arhitectu-
ra decât gândind că viața lui este toată în trecut.
Gândul unei lipse de narativitate nu-l bântuie. Un
timp care este redus la „nu încă” nu-l consumă,
așa cum îl consuma pe Ivan Ilici. „Nu”-ul prelung
urlat de Ivan Ilici transformă în scrum „arhitectu-
ra interioară”, „bildungsromanul”. Se află la capă-
tul tuturor strădaniilor corpului de a stărui, când
nici un sistem salvator nu mai poate pătrunde în
degradarea totală. Există un moment când pentru
muribund faptul de a fi încă aici nu mai semnifi-
că nimic? Când munca sisifică de a-și transporta
corpul-piatră de la răsărit la apus nu mai poate fi
imaginată ca „fericită”? Oroarea/fericirea sisifică
de a fi încă aici, oroarea de a nu mai fi aici ajung
să fie atât de puternice încât să refuze orice nara-
țiune? Tolstoi a răspuns cu siguranță afirmativ la
această întrebare.
În afara spațiului intim al casei, în salvarea care
transportă corpul dintr-un loc în altul, dintr-un
moment în altul, timpul devine o bandă rulantă
care traversează toate punctele diviziunii muncii,
scoțând în evidență celebra „solidaritate organi-
că”. O solidaritate în care individul, asemeni unui
muncitor într-o fabrică își face partea mecanică
de muncă, la final, prin asamblarea părților pro-
duse de fiecare în parte, obținându-se produsul
brut. Doar că aici, produsul brut constă în deza-
samblare. Iar dezasamblarea aceasta este o indus-
trie de proporții, fiind specializată în prelungirea
funcționării bucăților celor care nu se mai simt
întregi. În timpul spectacolului cotidian, al dra-
matizării sistemului medical, corpul muribund
continuă să fie chestionat, ca într-un soi de ju-
decată medievală, chiar în momentul în care se
îndreptă spre oroarea care, în mod evident, sca-
pă chestionării administrativ-medicale. Oroarea
care deși nu oprește spectacolul, se face simțită în
sunetele de neînțeles pe care le auzim ieșind din
trupul muribundului: „Cine va ști vreodată ce în-
seamnă să nu știi nimic?”
■
30
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
traduceri
■ Anna Santoliquido
serenade și versuri populare
în satele din Sud
Numele autoarei apare pe coperțile a numeroase
volume de versuri și de traduceri din engleză și
spaniolă și pe cele ale operelor sale apărute în
diferite țări. Ex cadru didactic - profesoară de
engleză la Universitatea din Bari - a publicat,
printre altele, și următoarele volume de versuri:
I figli della Terra (1981), Decodificazione (1986),
Trasfigurazione (1996), Rea confessa (1996), Il feu-
do (1988), Confessioni di fine Millennio (2000),
Bucarest (2001), Nei cristalli del tempo (2015), Versi
a Teocrito (2015). În românește este prezentă cu
volumul bilingv Casa de piatră - La casa di pietra
(2014), în traducerea lui Răzvan Voncu.
GRAMMELOT
a Dario Fo
e uno scrigno di curiosită
la mia pagina
attraversata da fiumi sotterranei
al mattino
trovo la sabbia del deserto
e orme di animali estinti
se affiorano i pesci
le parole debordano
e un tremolio mi prende
una notte ho visto
la ragazza con l’orecchino di perla
e la Vergine delle rocce
l’urlo di Munch
mi sconvolge
e mi perdo
GRAMMELOT
lui Dario Fo
pagina mea
e un scrin de curiozități
străbută de râuri subterane
dimineața
găsesc nisipul din pustie
și urme de animale dispărute
dacă ies la suprafață peștii
vorbele se revarsă
și mă cuprinde un tremur
într-o noapte am văzut-o
pe fata cu cercelul de perlă
și pe Fecioara de pe stânci
strigătul lui Munch
mă răvășește
și mă pierd
L’ESPLOSIONE
a Franca Amendola
quando sono nata
straripo la fiumara
cantarono i galli
e i fringuelli
quando sono nata
nitrirono i cavalli
mia madre digrigno i denti
e si voto alla Madonna
quando sono nata
le stelle erranti patteggiarono
e uno spirito battagliero
scese sulla terra
quando sono nata
il vento si adagio sul tetto
riprese fiato
e raccolse il vagito
EXPLOZIA
pentru Franca Amendola
când m-am născut
s-a revărsat pârâul
cântau cocoșii
și cintezele
când m-am născut
au nechezar caii
mama a scrâșnit din dinți
și s-a rugat la Fecioara
când m-am născut
stelele rătăcitoare s-au înțeles
un spirit războinic
a coborât pe pământ
când m-am născut
vântul s-a întins pe-acoperiș
și-a recăpătat suflarea
și a primit întâiul scâncet
IN VINO VERITAS
a Quinto Orazio Flacco
nelle sere d’inverno
l’assalto dei lupi
e la neve sui tetti
serenate e strambotti
nei paesi del Sud
il ceppo scoppiettante
e il vigore dell’aglianico
nei tuguri dei braccianti
con le note dell’organetto
mia madre spillava il nettare dalla botte
mio padre affettava formaggio e salsiccia
noi bambini a piedi nudi
spiavamo dal cantuccio del soppalco
le gole arse dal fumo e dal desiderio
bevevano a garganella i maschi
osannavano il Creatore
scorreva il vino
il sangue della vigna
l’orgoglio dei cafoni
IN VINO VERITAS
lui Quinto Orazio Flacco
în serile de iarnă
atacul lupilor
și zăpada pe acoperișuri
butucul ce troznește
și tăria vinului
în bordeiele lucrătorilor
pe notele muzicuței
mama scurgea nectarul din butoi
tata tăia în bucăți brânza și cârnatul
noi copiii cu picioarele goale
urmăream din colțișorul din mansardă
cu gâtlejurile arse de fum și poftă
bărbații trăgeau o dușcă din sticlă
îi mulțumeau Celui de Sus
vinul curgea
sângele viei
mândria țăranilor
LA CASA NELL’ARIA
col passare degli anni
ho costruito una casa
tra cielo e terra
la proteggono i venti
gli spiriti dell’aria
e le stelle binarie
e impastata di sogni
e brina del bosco
riluce notte e giorno
non ho tradito
la casa di pietra
mi attira la leggerezza
la casa sospesa
e adornata di versi
e germogli
mi rifugio
quando sono stanca
e trabocco
CASA ÎN AER
odată cu trecerea anilor
am construit o casă
între cer și pământ
o apără vântul
spiritele aerului
și stelele binare
e plămădită din visuri
și roua din păduri
strălucește zi și noapte
nu mi-am trădat
casa de piatră
mă atrage ușurătatea
casa ce atârnă
este împodobită cu versuri
și muguri
mă refugiez
când sunt obosită
și mă revărs
În românește de
Ștefan Damian
■
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
31
teatru
Fără etichete
■ Claudiu Groza
Va suscita, cu siguranță, opinii dintre cele
mai pătimașe Nu s-a întâmplat nimic de
Reka Dalnoky & Csaba Szekely & Elise
Wilk, recenta premieră de la Teatrul Național Târgu
Mureș, compania Tompa Miklos. Subintitulat
„Baladă pe tema mișcării #metoo”, spectacolul re-
gizat de Aba Sebestyen atinge un subiect extrem
de sensibil și acut al actualității extrem-contem-
porane, dar o face fără dogme apodictice, cu mult
umor și încadrând lucrurile într-un peisaj mai
complex decât maniheismul tezei demonstrative.
După opinia mea, tocmai acest amestec de umor
(uneori cinic, ricanat, scrâșnit) și de un bine do-
zat contrapunct grav, traumatic, te pune pe gân-
duri, te face să meditezi la un subiect atât de dur
dar în egală măsură de ambiguu, cu contururi prea
adesea, din păcate, neclare, ce adâncesc rănile sau
pot duce uneori, în cealaltă extremă, la vendete fri-
vole. În fine, ce vreau să spun este că spectacolul
nu trivializează subiectul, dar nici nu-l preface în
pledoarie militantă. Ceea ce, dacă vrei să-l măsori
cu șublerul radicalismului, e un defect teribil. Eu
l-am măsurat cu rigla discernământului - ca să ră-
mânem la geometrie - iar sugestiile de semnficație
pe care mi le-a oferit au fost concludente. Firește,
nu pot să nu remarc că, dacă autorii mergeau în-
tr-un registru documentar mai profund, și gradul
de emoție al poveștilor ar fi fost mult mai puter-
nic - așa, există pe alocuri aparența unui glamoros
superficiu al abordării. Probabil că ținta a fost, to-
tuși, discernământul unui auditoriu cu un anume
know-how social, în detrimentul unui discurs frust,
care să creeze frisoane epidermice. Textul, trebuie
spus, e foarte bogat în accente și detalii care, odată
sesizate, creează un adevărat univers de trimiteri la
realități deja cunoscute ori situații ficționale ce pot
reverbera în propria experiență empirică a privi-
torului.
Desigur, acestea vor fi puncte pe care diverșii co-
mentatori le vor dezbate, semnala, amenda, gira în
funcție de propriile perspective asupra subiectului.
Repet, abordat într-o grilă a discernământu-
lui, demersul echipei artistice își atinge cu succes
și forță scopul. Avem în Nu s-a întâmplat nimic și
umor cinic și spumos, și întâmplări în care poți
identifica parțial umbra realității proxime, și si-
tuații de cuplu în care te poți regăsi, chiar nițeluș
(eu m-am regăsit și m-am amuzat), și confesiuni
dureroase, și spaime pregnante, și trădări inte-
resate. Avem cam de toate din ingredientele care
alcătuiesc viața. Dacă nu ești habotnic, e un specta-
col care ar trebui să îți creeze de-a lungul său stări
și sentimente din cele mai diverse, de la hohot la
emoție pură.
Construit secvențial, Nu s-a întâmplat nimic nu
pare, totuși, încropit dramaturgic. Chiar dacă une-
ori autorii pot fi recunoscuți, aerul de ansamblu
este unul organic, coerent, legat, nu doar datorită
acelorași personaje care deambulează în fiecare
scenă, ci și datorită unui cronotop (scuze pentru
formula pretențioasă) comun în care ei evoluează.
Mediul artistic - parodiat savuros, dar cu subtexte
din cele mai crude și mai familiare celor care fac
parte din el; media, unde ambițiile și orgoliile sunt
aproape la fel de puternice și perfide; viața de cu-
plu, cu tensiuni și despărțiri, cu vulnerabilități și
multe chestii nespuse, dar și cu un fel de „centură
de siguranță” pe care o ai (vedeți spectacolul și ne-
gați/aprobați ce am scris), toate sunt părțile unui
peisaj mai larg și nu mereu luminat de soare.
Cu flerul lui special de a înscena, de a întruchipa
vizual inflexiunile semantice ale scriiturii, regizo-
rul Aba Sebestyen a reușit și aici să construiască un
spectacol cu decoruri și spații de joc minimaliste
(decor: Sos Beata, costume: Olah Reka), dar cu o
dinamică spectaculară remarcabilă, imprimând
naturalețe, alertețe și zoft (scuzați ardelenismul)
narațiunii scenice. Asta n-a exclus însă orizontul
profund al poveștii, dar sugerat, nu exhibat, aluziv,
nu ostentativ.
Iar această foarte inteligentă volută între nuan-
țele caracteriale ale personajelor a fost făcută de
niște actori de precizie, anduranță și finețe: Nagy
Dorottya; Korpos Andras; Balint Ors; Henn Janos;
Gecse Ramona; Berekmeri Katalin. Ei au jucat în
registre ce au mers de la condescendent la victimal,
de la mârlănesc la pur omenesc, de la distant la vul-
nerabil, de la oportunist la disperat. Niciun perso-
naj nu a fost „pozitiv”, toți au fost „negativi”, dacă ar
fi să le definim astfel comportamentele.
Or, cred că relativismul perspectivei artistice
este tocmai atuul spectacolului de la Târgu Mureș.
Ni s-a oferit o felie de viață, o radiografie a ome-
nescului: etichetele trebuie să le punem noi...
Lecturi din teatrul interbelic
M-am aflat la Târgu Mureș la mijlocul lui no-
iembrie și pentru a lua parte la unul din specta-
colele-lectură din proiectul „Ro.Drama”, inițiat
de Asociația pentru teatru „Liviu Rebreanu” și
Teatrul Național Târgu-Mureș. Șase piese ale unor
dramaturgi români faimoși au fost prezentate
într-un melanj de lectură artistică, podcast și se-
minar, prin live-streaming pe facebook și pe you-
tube. Am avut plăcerea să vorbesc despre Titanic
vals de Tudor Mușatescu (și despre piesă, dar și
despre autor), după un savuros spectacol-lectu-
ră coordonat de Rareș Budileanu și interpretat
de Mihai Crăciun, Elena Purea, Monica Ristea,
Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu, Andrei
Alexandru Chiran, Ștefan Mura, Cristian Iorga,
Luchian Pantea, Dan Rădulescu, Costin Gavază,
Petru Nistor, Claudia Erika Domokos. Am remar-
cat, ca și altă dată, cu câtă poftă își asumă actorii
partiturile clasice, ce succes „secular” au acestea
și ce posteritate spectaculoasă are Mușatescu, cel
acuzat că scrie „după rețetă” și nu ar sacrifica nici
o poantă de dragul posterității. Pare-se, de altfel,
că „rețeta” ține și astăzi, autorul fiind jucat de
aproape o sută de ani cu săli pline în multe teatre
românești și cu priză mare la publicul tânăr.
De menționat și celelalte texte din Ro.Drama:
Ciuta de V.I. Popa, Meșterul Manole de Blaga,
Omul care a văzut moartea de V. Eftimiu, Capul de
rățoi de G. Ciprian și Jocul de-a vacanța de Mihail
Sebastian.
Proiectul a fost co-finanțat de Primăria Târgu
Mureș și derulat cu implicarea a numeroase insti-
tuții (Universitatea de Arte, Filarmonica, Muzeul
Județean, Biblioteca Județeană, Inspectoratul
Școlar, Palatul Culturii etc.), într-un inspirat pro-
iect educațional de recuperare culturală.
■
Revoluția așteaptă
în grădină
■ Alexandru Jurcan
Am fost provocat de o revistă serioasă,
care inițiase o anchetă: anii comunis-
mului mai sunt azi o miză pentru proza
românească? Am răspuns. Că tinerii nu supor-
tă detaliere narativă. Că li se pare o lamentație
ostentativă. Că n-o fi fost chiar așa, zic ei. Dar
că gustă alegoriile. Un exemplu: Ferma animale-
lor de George Orwell. Pricep proliferarea răului,
dinții malefici ai dictaturii.
În an pandemic, la Teatrul Maghiar din Cluj a
avut loc premiera cu Ferma animalelor, în regia
lui Puskas Zoltan (din Voivodina). Un spectacol
politic electrizant, având drept temă frica. De
comunism, de pandemie, de orice. Un musical
complex, cu 21 de piese muzicale, create de com-
pozitorii Ervin Eros și David Klemm - muzică
punk-rock, hard-rock. Costumele semnate de
Ledenjak Andrea conțin minime indicii subti-
le, care sugerează animalul respectiv. Decorul e
imaginat de regizor, cu un pod metalic lugubru,
ce traversează sala (extrem de funcțional în des-
fășurarea spectacolului). Toți actorii cântă, dan-
sează, conving.
George Orwell (1903-1950), renumit și pen-
tru 1984, expune aici principiile animalismu-
lui. Animalele îi alungă pe oameni din fermă,
preiau controlul și doresc să se conducă singure.
Numai că porcii Napoleon și Snowball luptă să
le controleze pe celelalte animale. Ei devin noii
stăpâni, instaurând altă dictatură; încalcă toate
principiile, locuiesc în interior, poartă haine și
dorm în paturi.
La început, toți clamează: „orice merge pe
două picioare e un dușman”. La final, „toate ani-
malele sunt egale” are o completare amprenta-
tă de ambiția puterii: „dar unele sunt mai ega-
le decât altele”. Spectacolul are un ritm uluitor.
Portrete uriașe ce coboară amenințător, ovații,
costume cu cravate, iar „tovaccinii” domnesc in-
truziv. Decriptarea e la îndemână. Se cântă pu-
ternic: „ești în fundul gropii comune și speri la
un viitor mai bun”, iar „revoluția te-așteaptă în
capătul grădinii”. O poveste atemporală, cu alu-
zii politice actuale. O multitudine de factori coa-
gulanți, care creează un spectacol provocator.
■
32
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
O meditație despre putere
■ Adrian Țion
Cu premiera Regele, bufonul și domnii șobo-
lani de Matei Vișniec, în regia sever dirigui-
tă de Muriel Jakab Manea, Teatrul Dramatic
„I.D. Sîrbu” din Petroșani se înscrie pe linia va-
lorizărilor dramaturgului româno-francez, nu
puține în ultimii ani în spațiul cultural românesc.
Spectacolul oferă șansa cunoașterii în profunzime
a problematicii universului de idei și dezbateri pe
teme ardente înfășurate în mantia purpurie a me-
taforei teatrale specifice. Dialogul cvasi-eseistic din
piesa menționată a fost susținut de regretatul Ion
Caramitru și Horațiu Mălăele în cadrul teatrului
radiofonic de pe Radio România Cultural în 2014,
piesa s-a mai jucat în 2020 la Teatrul Național
„Satiricus” din Chișinău, în regia lui Daniel
Ciobanu, cu mențiunea formulată clar de regizor
că mesajul transmis de spectacol e cu bătaie directă
spre actualitatea noastră politico-mocirloasă, adică
„vrem o conducere demnă și un popor liber”. Exact
în această direcție merge și mesajul montării de la
Petroșani. Muriel Jakab Manea a contras maleabili-
tățile textului, poate și lungirile lui, într-o energică
și subtilă eșalonare a replicilor cu efect sentențios,
dinamizând atât cât se poate dinamiza un text mai
degrabă sortit lecturii.
Vizionarismul structural al lui Vișniec vizează
direct problematizarea de tip arhetipal, liberă de
orice convenții sau constrângeri spațio-temporale.
Deși în spatele simbolurilor străvezii, emblematice,
precum personajele-simbol Regele și Bufonul, se
întrezăresc umbrele reale inspiratoare de nevroze
sociale și politice, regia reușește să mențină la înăl-
țimea estetică dorită, cerută, ștacheta dezbaterilor
angoasante pe tema puterii și a manipulării insi-
dioase. Eseistica inițială, întemeiată pe un discurs
prolix în divagații futile, e potențată în act teatral
digerabil ca atare, ba chiar incitând spectactorul
și invitându-l la reflecție. Totuși, date fiind tarele,
vulnerabilitățile textului, spectacolul nu reușește să
iasă dintr-o zonă a rigidității, în ciuda mișcării și a
eclerajului scenic eficient folosite, la care se adaugă
scenografia riguros adecvată, ofertantă, propusă de
Eliza Labancz.
Pentru actorii prezenți pe scenă o oră și trei-
zeci de minute este un benefic prilej de etalare a
potențialului actoricesc al fiecăruia. Regele ticluit
atemporal, întruchipat de Daniel Cergă, e drapat
în tânguiri ionesciene, precum Berenger din Regele
moare și susține un scurt prolog în versuri, aproa-
pe shakespearian, la care se adaugă fantomatica
umbră a unui dictator autohton capturat și ucis...
deci o construcție hibrid de care Daniel Cergă nu
e câtuși de puțin vinovat. Dimpotrivă, el se achită
conștiincios, onorabil de sarcina încredințată, dar,
cramponat în reflecții hazardate, nu atinge empatia
din Paracliserul.
Temele din istoria totalitarismului românesc
animă pe mai departe imaginarul scrierilor lui
Vișniec, invadat ba de rinoceri (Despre senzația
de elasticitate când pășim peste cadavre), ba de șo-
bolani deveniți „domni” (filmul lui Florin Codre
Șobolanii roșii). Așa că nu e de mirare că în teatrul
său apare vitriolanta sintagmă-titlu Șobolanul rege!
Motivele livrești, teatrale, cinematografice, furni-
zoare de idei, modele ale decadenței universale, se
împletesc obsesiv în teatrul lui Vișniec, producând/
provocând alergii multiplicative. Mișcarea din ti-
pologia șablonardă e specifică pentru Muriel Jakab
Manea. Ea pune pe post de bufon pe Oana Liciu-
Gogu, ceea ce pare perfect normal într-o lume
întoarsă pe dos și spectatorul acceptă convenția.
Actrița pare a se desfăta jucând în lumina reflectoa-
relor, în timp ce comentează fără fasoane derularea
evenimentelor din piața publică și spune lucrurilor
pe nume fără jenă, jignind, acuzând, satirizând.
De, privilegiul bufonului regelui! După aruncarea
gunoaielor pe scenă își fac apariția „domnii șobo-
lani”, umbre neidentificabile, siluete acoperite cu
glugi care se reped să sfâșie coroana regală. O sim-
bolistică simplistă, dar elocventă. Șobolanii a căror
față vopsită în verde închis rămâne nevăzută sub
glugă sunt Dorin Ceagoreanu, Simona Codreanu,
Andrada Dobre. Ei nu reușesc decât să semnifice
forțele malefice interesate să pună mâna pe putere.
După orice decapitare a unui conducător condam-
nat e la fel și gloata spălată pe creier e manipulată
în continuare, de noi și noi așa-ziși șobolani. Avem,
nu-i așa, o sinteză teatrală pliată pe reflectarea me-
taforică a unei realități reiterate mereu în istorie:
„Mâine jucăm comedia supliciului în fața popo-
rului” se spune, după ce interogațiile retorice din
prolog schițează clasicizant trama avută în vedere:
„Ce-i puterea și mărirea? Ce-s onorurile toate?/ Ce
să fie dacă nu bufonerie care merge ca pe roate”.
Deși sunt invocați măscăricii, dialogul dintre rege
și bufon rămâne rece și sobru, învelit în replici de
coloratură livrescă, de tipul „Râsul doar va rămâ-
ne suveran peste prostie”. Promovarea lui în teatru
are rol moralizator, se știe de când lumea. Dar la
Regele, bufonul și domnii șobolani nu se prea râde.
Dovadă că, subintitulată fabulă barocă, farsă, bufo-
nerie și mascaradă, piesa lui Vișniec nu reușește să
fie o comedie, ci mai mult o meditație despre pute-
re. O meditație ce transcende experiența teatrului
absurd.
■
istoria artei
Relația imagine-text
în studiul culturii vizuale
■ Emilia Cernăianu
Imaginea a trecut prin mai multe metode de
analiză și interpretare. Teoreticienii artei de
la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima
jumătate a secolului XX au scris despre arta vi-
zuală analizând-i evoluția istorică și căutând dife-
rite modalități de a o clasifica, preponderent din
punct de vedere estetic. Cei mai proeminenți, cei
care au provocat privitorul să treacă dincolo de
suprafața imaginii, se pot împărți în două mari
tabere: adepții teoriei formaliste care subliniază
proprietățile fizice (oculocentric) și consideră
imaginea ca factor principal de investigare (nu
conținutul emoțional sau subiectul imaginii), și
adepții textului ca mijloc de analiză și interpre-
tare a imaginii (logocentric). Aceste poziții s-au
dovedit a fi, în cele din urmă, complementare și
chiar permeabile una la cealaltă.
Heinrich Wolfflin1, ca promotor al metodei
formaliste de studiu, a examinat stilul artistic în
detrimentul conținutului. El găsește că există o
diferență între istoria vederii și istoria viziunii
artistice. Referindu-se la binomul tactil-optic lan-
sează cinci concepte fundamentale ale artei: 1)
Dezvoltarea de la linear la pictural, 2) Dezvoltarea
de la viziunea de suprafață la viziunea de adânci-
me, 3) Dezvoltarea de la forma închisă la forma
deschisă, 4) Dezvoltarea de la multiplicitate la
unitate și 5) Dezvoltarea de la claritatea absolută
la claritatea relativă.
Cu un mai mare interes pentru text în deslu-
șirea imaginii, Erwin Panofsky și Fritz Saxl au
pornit de la o cercetare a istoriei din punct de
vedere antropologic, așa cum a fost inițiată de
Warburg, și au dezvoltat metode ample de inves-
tigare a imaginilor. Făcând o fuziune între analiza
formală a lui Wolfflin și iconografia lui Warburg,
dar bazându-se, în primul rând, pe surse litera-
re, Panofsky a tratat textul ca însoțitor al imagi-
nii, și din interiorul acesteia și din exteriorul ei.
Sistemul de gândire panofskyan pornește de la
premiza că sensurile creațiilor artistice depășesc
simpla lectură de suprafață (iconografică) putând
fi deslușite doar făcând apel la mai multe dintre
domeniile științelor umane care permit o pătrun-
dere în interiorul gândirii creatorilor. Astfel, ope-
ra de artă trebuie supusă unei analize aprofundate
(iconologică) cu ajutorul textelor care au însoțit-o
în epocă.
În tabăra celor care nu se pot dispensa de text
se situează și E. H. Gombrich care are o abordare
psihologică în interiorul unei determinări cultu-
rale. El consideră că percepția este o construcție
activă a lumii înconjurătoare în care artistul pro-
iectează, în arta sa, ceea ce îi evocă subconștientul
colectiv: „Ceea ce psihologul prezintă drept cre-
are a unui suport pentru imaginile din memoria
artistului este tocmai metoda proiecției.”2
Mai aproape (și în timp și în abordare) de do-
meniul studiilor vizuale, Rosalind Kraus3 este in-
teresată de cum este generat înțelesul, nu ce înțeles
au operele de artă, abordarea ei structuralistă în
privința paternității creațiilor artistice având un
impact substanțial asupra discursului istoricilor
de artă. De exemplu, în capitolul „In the Name
of Picasso”, scris cu ocazia retrospectivei MoMA
din 1980, ea amendează faptul că unii critici că-
utau să potrivească titlul lucrărilor cu conținutul
lor, fondându-și întreaga analiză pe acest deme-
rs. În acest caz relația imagine-text devine una
O
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
33
o
dezechilibrată, textul intoxicând grav receptarea
imaginii, iar o lectură blocată de un adevăr pre-
scris (manipulat, transformat irevocabil) nu poate
fi o lectură critică cu un real potențial de îmbogă-
țire a cunoașterii.
În literatura de specialitate există multe idei în
jurul rețelei de conexiuni complementare care se
nasc din relația imagine-text. Încă din chestiona-
rul revistei October din 1996, relația imagine-text
apare ca o preocupare distinctă, ca un capitol
major al studiului culturii vizuale. Tom Conley
spune că „fără limbaj, imaginea eșuează să mai fie
imagine” pentru că imaginea este legată de limbaj
și, chiar dacă cele două noțiuni sunt diferite, lim-
bajul și imaginea se constituie reciproc.
Keith Moxey face o pledoarie interesantă por-
nind de la Lessing și de la Kant: Lessing4 făcea
o distincție clară între artele temporale (textul)
și artele spațiale (vizualul). Totuși, la el există o
preferință logocentrică de vreme ce, în vârful ier-
arhiei estetice (ca și la Hegel și la Kant) stă po-
ezia (textul). Expresia spațială (arta vizuală) era
apreciată pentru materialitatea ei, dar asta însem-
na și travaliul pământesc al autorului, în timp ce
poezia însemna zbor, ilustrând încă o dată pre-
ferința pentru imaterialitate. Kant reușește să ex-
prime metaforic acest lucru: „Gândirea (sau jocul
cu idei) se domolește și prinde contur când este
exprimată de mână și absorbită de ochi. Dar se
înalță diafan când este emanată de respirație și
purtată în ureche.”
W.J.T.Mitchell se ocupă mai îndeaproape de
relația imagine-text și, în colecția de interviuri a
lui Marquard Smith, avansează o teorie destul de
complicată referitoare la dialectica dintre limbaj
și vizualitate ca dublă articulare, la nivelul sim-
țurilor (ureche versus ochi) și la nivelul semnelor
(simbolic versus iconic), pe care o abordează din-
tr-un punct de vedere inter-senzorial și inter-se-
miotic. Lumea noastră este construită din semne
și simboluri întrepătrunse și tocmai eterogenita-
tea acestora îi dă vigoare și dinamism. Cuvânt-și-
imagine este un principiu epistemologic, o regulă
a cunoașterii, secondat de etică și politică „atunci
când ajungem la granița cu inimaginabilul și ine-
xprimabilul”. El susține că lipsa unei teorii știin-
țifice asupra culturii vizuale poate fi rezultatul
diferenței fundamentale dintre percepție vizuală,
imagine și reprezentare pe de o parte, și exprima-
rea lingvistică pe de altă parte. Limbajul se bazea-
ză pe un sistem care poate fi descris științific (sin-
taxă, gramatică, fonologie), în timp ce imaginea
și experiența vizuală nu au o gramatică în acest
sens. Dar în acest punct mi se par contradictorii
afirmațiile lui pentru că, dacă cuvânt-și-imagine,
luate astfel împreună, inseparabile, inter-relațio-
nate și reciproc determinate, se constituie într-un
principiu epistemologic, atunci amândouă pose-
dă același sistem de reguli, altminteri nu s-ar pu-
tea numi „epistemologice”. Nu cred că se pot da
exemple de imagini fără cuvinte, precum nici de
cuvinte fără imagini, iar faptul că cele două (ima-
gine și cuvânt) sunt transpuse material în forme
diferite, nu mi se pare că înseamnă că operează
neapărat după reguli diferite ci doar cu „limbaje”
diferite.
Este de subliniat faptul că Mitchell se bazează
pe teoria lui Nelson Goodman conform căreia
imaginile sunt sisteme de simboluri analoge în
opoziție cu limbajul care este un sistem articulat.
Abordarea lui Cristian Nae în cartea Moduri
de a percepe. O introducere în teoria artei mo-
derne și contemporane, apărută 2015, constă în
descrierea unui ansamblu de teorii occidentale
care vizează artele vizuale. În capitolul „Imagine-
text: teorii poststructuraliste ale artelor și re-
prezentărilor vizuale”, include concepte precum
„Estomparea afectului și fragmentarea subiecti-
vității”, „Asemănare și similitudine”, „Disoluția
binomului copie-original: simulacru și simula-
re”, „Hiperrealism și simulare”, „Simulaționism și
recodificare”, „Instabilitatea semnului în cadrul
gândirii poststructuraliste”, „De la bricolaj la
postproducție”, etc. Aceste teorii poststructraliste
mai degrabă justifică, cu alte argumente decât cele
de ordin estetic, anumite practici artistice care
aparțin evident practicienilor, adică artiștilor, și
nu dau măsura felului în care arta este privită,
primită, asimilată, cultivată de non-practicanți,
de cei pe care îi așezăm în confortabila categorie
a iubitorilor de artă (spun confortabilă pentru
că prin „iubitori de artă” înțeleg doar receptorii
pasivi, nu și connoisseur-ii, fie ei critici, istorici,
esteticieni, curatori, etc.).
Textul poate fi un însoțitor direct al imaginii,
așa cum sunt textele din albumele de artă, din
cataloagele expoziționale sau cele de critică din
publicațiile de specialitate, sau poate fi un partici-
pant indirect la călătoria pe care o face imaginea
prin mentalul colectiv, așa cum sunt de pildă anu-
mite pasaje din literatura de ficțiune, memorialis-
tică sau autobiografică, sau de alt fel. Un exemplu
în acest sens este M. Butor care, în Les Mots dans
la Peinture, tratează textele care însoțesc picturile
afirmând că niciodată nu le privim fără cuvinte
pentru că niciodată privirea noastră nu este pură,
ci este pregătită de un „halo de comentarii” să
vadă într-un anumit fel, citirea titlului fiind pri-
mul pas textual pe care-l facem în procesul re-
ceptării. „Compoziția cea mai abstractă ne cere
să-i citim titlul pentru a-și putea lansa spre noi
toată savoarea, toate virtuțile sale.” Dar el anali-
zează textele din interiorul tablourilor: semnă-
tura autorului (monogramă sau nume complet),
titlul nobiliar al celui portretizat, texte explicati-
ve, sfinți cu numele înscris pentru recunoaștere,
conversații între personaje, texte pe filactere, note
muzicale, scrisori, cărți, ziare, etc., care coabitează
cu imaginea.
Bâtschmann își începe un articol5 spunând
că este inevitabilă chestionarea competențelor
comune care vizează atât textul cât și imaginea.
Lingvistica, critica literară și filosofia limbajului
sunt competențele necesare (responsabile) nu
numai pentru domeniul limbajului ci și pentru o
parte din zona studiilor vizuale. El pornește de la
cartea din 1986 a lui Mitchell (Iconology: Image,
Text, Ideology) în care acesta spune că istoria ar-
tei participă numai la una din cele cinci ramuri
ale imaginii. În opinia lui, istoria artei se ocupă
Adrian Sandu	Proiect 1 (2019)
acvaforte, acvatinta, 15 x 15,5 cm
Christian Paraschiv Fără titlu (2020), tehnică mixtă,
folie transparentă, foiță de aur, imprimare digitală, 42 x 30 cm
doar de imaginea grafică deși, tot el spune, există
„creaturi ciudate” care s-au ocupat, în interiorul
istoriei artei, și de imaginea perceptuală. El pune
aceste lucruri pe seama incompetenței din zona
limbajului și a competenței limitate din zona ima-
ginii, aspecte datorate tradiției academice de divi-
zare a disciplinelor și a subiectelor lor de cerceta-
re. Pe scurt, Bâtschmann decupează din Mitchell
ideile legate de „logocentrismul iconografiei și
iconologiei”, le trece prin gândirea lui Panofsky
și, afirmând „supremația limbajului asupra ima-
ginii”, ajunge la concluzia că înțelesul unei picturi
ni se deschide pe deplin numai în proximitatea
textului, și prin extensie, toată înțelegerea de care
dispunem în fața unei imagini se datorează cuvin-
telor care o însoțesc. Dar tocmai din cauza acestui
logocentrism a fost criticată metoda lui Panofsky,
deși el a răspuns foarte bine preocupării pe care o
avem în legătura cu tipul de cultură în care trăim.
Nu putem trece cu vederea „cultura înconjură-
toare” mai ales începând cu modernitatea care a
dorit eliberarea imaginii de sub dominația lim-
bajului. În tentativa de exemplificare a suprema-
ției limbajului asupra imaginii ajungem mereu
la Expresionismul Abstract, la Pollock, Newman
sau Rothko care nu par să aibă vreo relație cu lim-
bajul. Încă din anii 1900 Paul Valery și Wassily
Kandinsky criticau „percepția, controlată de lim-
baj, asupra picturii”. Dar ei nu cereau un ochi ino-
cent ci o privire deliberată. După o lungă listă de
exemple Bâtschmann recunoaște că demonstrația
lui este limitată la pictură și nu știe cum ar putea
fi extinsă, coerent și convingător, la alte tipuri de
imagini. Același lucru este valabil și pentru Butor,
și într-o oarecare măsură și în cazul unor afirma-
ții făcute de Mitchell. Totuși, conexiunile dintre
imagine și text sunt multiple și importante pen-
tru înțelegerea felului în care se constituie gustul
estetic la un moment dat și pentru demonstrarea
aportului pe care îl are arta vizuală în procesul de
cunoaștere.
Note
1	Wolfflin, Principii fundamentale ale istoriei artei,
Ed. Meridiane, București, 1969.
2	Gombrich, Artă și iluzie, 1960, p. 230.
3	În The Originality of the Avant-Garde and Other
Modernist Myth, 1985, citat de Stonard, John-Paul în
The Books that Shaped Art Histrory. From Gombrich
and Greenberg to Alpers and Krauss, 2013.
4	În eseul din 1766 „Despre limitele picturii și poe-
ziei”.
5	Oskar Bâtschmann, „Text and image: Some ge-
neral problems”, Word&Image: A Journal of Verbal/
Visual Enquiry, 1988, http://dx.doi.org/10.1080/02
666286.1988.10436215
■
34
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
Urmare din pagina 36
Paper sky
Afișul bienalei
Suzana Fântânariu, de la Universitatea de Vest
din Timișoara, este originară din zona Moldovei,
fiind o artistă complexă, cu o activitate bogată în
domeniul xilogravurii, realizând numeroase ex-
poziții în țară și peste hotare, îmbinând gravura
tradițională cu realizarea unor obiecte surprin-
zătoare, de mari dimensiuni, manufacturi da-
daiste, cărți-obiect, colaje sau desene spontane,
în special autoportrete expresive. Sunt celebre
expozițiile sale cu mumii. Una din expoziții-
le sale de răsunet a fost expoziția de uși pictate
pentru care Asociația „Memorialul Revoluției”
din Timișoara a creat un spațiu expozițional
special.
La această expoziție participă încă doi artiști
din zona Moldovei. Atena-Elena Simionescu este
o creatoare specială de imagini sintetice, o arhi-
vă de semne și semnificații, conotații literare. Ea
îmbină cu măiestrie gravura, colajul, textura și
structura hârtiei realizând cărți de artist de un
rafinament special. A fost rectorul Academiei de
Artă din Iași modelând multe destine artistice.
Ioan Burlacu reprezintă o altă zonă a
Moldovei, Bacăul. Este pictor, colorist înnăscut,
înrădacinat în tradiția „școlii de la Tescani”, dar
și realizatorul multor obicte de factură dadais-
tă, ca un omagiu adus lui Tristan Tzara, care s-a
născut în zona în care activează artistul. A in-
ventat tehnica „decolaj”. Una din aceste lucrări
poate fi văzută în expoziția de la Schio.
Adrian Timar, originar din Deva, stabilit la
Brașov, reprezintă Transilvania. Opera sa sin-
tetică este de ani de zile influențată de Delta
Dunării, unde își petrece majoritatea timpului
liber. Este un artist lirico-abstract cu evidente
accente minimaliste. Se inspiră din concret, o
realitate suspendată în opera finită, realizată cu
mijloace puține.
Dorel Găină reprezintă Clujul, inima
Transilvaniei, fiind unul din creatorii catedrei de
fotografie a Academiei de Artă și Design. Multe
generații s-au format, s-au grupat în jurul lui,
fiind un creator de școală și un artist de mare
profunzime. La el tehnica fotografică se îmbină
cu o viziune personală, specială. Temele clasice
primesc în mod surprinzător valențe moderne.
Este un artist inovator și vizionar.
Reprezentant de seamă al Academiei Clujene
este și Cristian Opriș, care prin litografiile sale
pune în evidență desenul minuțios și exact cu
care ne-a obișnuit încă la începutul carierei
prin intermediul micilor sale gravuri în cupru.
Portretele sale expresive reprezintă, asemenea
hârtiei șifonate, mototolite, textura pielii și ur-
mele vremii pe fața umană.
Gyongyi Kâroly-Zold este reprezentanta ar-
tiștilor maghiari din Transilvania. Sunt impre-
sionante lucrările sale digitale. Folosește puține
mijloace compoziționale. Sunt mai comode pen-
tru ea suprafețele mari care încorporează, înea-
că, sufocă detaliile. Totul este concentrat, purifi-
cat, esențializat.
Adrian Sandu este din Arad, partea de Vest
a României. Are o structură expresionistă.
Explorează zone incomode ale existenței umane,
de multe ori lăsând loc unor accente violente. În
DI CARTA / PAPERMADE.
5th edition, International Biennial Papermade Art Work Exhibition,
Palazzo Fogazzaro, Schio (Italia) 2021
Curator: Valeria Bertesina
Expoziția artiștilor români: Ioan Burlacu, Răzvan Dragoș, Suzana Fântânariu, Dorel Găină, Ana
Golici, Raluca lancu, Gyongyi Karoly-Zold, Adrian Lis, Cristian Opriș, Christian Paraschiv,
Ovidiu Petca, Adrian Sandu, Atena-Elena Simionescu, Adrian Timar.
Curator: Ovidiu Petca
Suzana Fântânariu - Medalia de Aur a bienalei
operele sale predomină desenul de factură ori-
ginară, primară. Exploatează cu multă dibăcie
șocul vizual.
Adrian Lis din Ploiești practică arta digitală.
Este un artist prolific. Îi place să surprindă, să
subjuge atenția privitorului prin imagini surpri-
ză. Lucrările sale, care sunt mereu șocante, re-
prezintă cheia succesului, fiind apreciat în lumea
întreagă.
Răzvan Dragoș-Petrișor din București repre-
zintă tânăra generație în plină ascensiune. Cadru
didactic la Academia de Artă din București, acest
artist multilateral este un reprezentant valoros, o
speranță a graficii românești.
În această expoziție am inclus lucrarea mea:
„Fantasy Island with Paper Sky III”, o încercare
de a pune în evidență prin mijloace virtuale tema
propusă de organizatorii bienalei DI CARTA /
PAPERMADE 5. O insulă a fanteziei sub cerul
fragil ca de hârtie.
■
Adrian Timar	MLR 233, imprimare digitală, 40 x 128 cm
TRIBUNA • NR. 462 • 1-15 decembrie 2021
35
sumar
semnal Alexandru Sfârlea „Imense pietre zdrobite.. ”	2
editorial Mircea Arman Homo digitalicus și peștera informațională	3
filosofie Viorel Igna Medioplatonicii Exegeză și alegorie la Porfir și Numenius (II)	4
diagnoze Andrei Marga Ce ne unește?	7
esoterism Vasile Zecheru Colecția Arta regală (VI)	9
eseu Adrian Dinu Rachieru Panait Istrati sau exilul planetar (I)	11
Iulian Cătălui O paralelă și o viziune comparatistă între doi avangardiști bizari: Urmuz și Harms (II)	13
social Ioan Voicu Memorialistica diplomatică și valoarea solidarității	15
religie ÎPS ANDREI Reînființata Eparhie de la Cluj este moștenitoarea Eparhiei ștefaniene din inima Transilvaniei	17
istoria literară Radu Bagdasar Scriitorul: o entitate modelabilă, evolutivă (I)	18
proza Nicolae Iliescu Explorări ficționale	20
poezia Geo Vasile Sonete & Șansonete	22
comentarii Corneliu Mircea Deschideri spre infinit	23
Ion Buzași Două romane de Gheorghe Jurcă	24
Ionuț Țene Paradoxurile și contradicția poeziei!	26
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc Familia și istoria în compoziție contrapunctică	27
Eugen Cojocaru Viața e... sare amară!	28
însemnări din La Mancha Mircea Moț Un han la drumul împărătesc	29
cartea străină Ștefan Manasia Kudos traducătorului	30
showmustgoon Oana Pughineanu Orarul și oroarea	30
traduceri Anna Santoliquido	31
teatru Claudiu Groza Fără etichete	32
Alexandru Jurcan Revoluția așteaptă în grădină	32
Adrian Țion O meditație despre putere	33
istoria artei Emilia Cernăianu Relația imagine-text în studiul culturii vizuale	33
plastica Ovidiu Petca Paper sky	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Paper sky
	Ovidiu Petca
Schio, Palazzo Fogazzaro	Bienala .5 DI CARTA / PAPERMADE, Vernisaj 23 octombrie 2021
Ediția a cincea a Bienalei DI CARTA / PAPERMADE din Schio a avut loc sub semnul fragilității: Fragil
asemenea hârtiei, așa cum a fost anunțată tema, într-un text programatic de mare impact în rândul artiști-
lor, de Valeria Bertesina, curator și plastician de succes din Vicenza.
După edițiile anterioare dedicate Portugaliei și Finlandei, de data asta, această onoare a revenit României.
A fost o selecție grea, dar inspirată, demonstrată de premiile UAP acordate la sfârșitul acestui an pentru trei
artiști participanți la evenimentul din Italia. Anul acesta medalia de aur a bienalei a fost acordată Suzanei
Fântânariu pentru întreaga activitate în domeniul artelor plastice.
Mă bucur că mi s-a oferit ocazia să pre-
zint grafică din România la această
prestigioasă bienală. Selecția a fost una
riguroasă, încercând să aleg și să propun artiști
din toate categoriile de vârstă, din toate zonele
țării, practicând diverse tehnici, unii activând și
în domeniul multidisciplinar.
Majoritatea artiștilor selectați activează în
România, dar sunt printre ei și reprezentanți de
seamă ai diasporei artistice românești.
Pictorul și artistul multi-media Christian
Paraschiv a debutat și s-a remarcat în capita-
la României ca opozant al regimului comu-
nist-ceaușist, obligat apoi să emigreze în Franța,
unde a făcut o carieră strălucită. După 1990 par-
ticipă activ, ca artist invitat, și la expoziții din
România. Din această categorie face parte și Ana
Golici, care trăiește la New York și este implicată
în numeroase proiecte artistice în Statele Unite.
Este o artistă conceptualistă, cu o deschidere
spre cercetare, în special a transpunerii unor
imagini microscopice din lumea vegetală, sau
microorganisme în opere supradimensionate.
Raluca Iancu și-a început cariera în Canada
și Statele Unite, unde a studiat, devenind apoi
cadru universitar. Sunt celebre colajele, obiectele
și în special litografiile sale cu subiecte șocan-
te, cum ar fi catastrofele aeriene, maritime sau
rutiere. Performanțele și expozițiile sale care re-
construiesc aceste evenimente tragice sunt me-
morabile.
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
■■niinii
642341 100462