semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Alexandra Muller-Jontschewa
Templierii (2006), ulei pe pânză, 195 x 162 cm
„Echilibristică stând în
mâini pe gura paharului”
■ Alexandru Sfârlea
Nicolae Popa
Mitrofan plângăciosul
Editura Tracus Arte, București, 2021
Cu plânsul nu e de glumit, mai ales când
„lacrimile sunt de proastă calitate”, cum
ne atenționează poetul Nicolae Popa, în
chiar primul poem al acestui volum. Pentru că
personajul Mitrofan nu pare deloc afectat de
pânda surescitată a fiarei cu nume sintagma-
tizat, Căderea/Cădereasa în ridicol, dat fiind
că autorul se autovulnerabilizează, fără milă,
căutând pretexte și punându-și inventivita-
tea la grea încercare: „Coboară costișa până
la apa lacului, scufundă-te/ și plângi mai de-
parte”, pentru că „pe pământ e mult mai mul-
tă apă decât lacrimi,/ căci de-ar fi invers,/ tu
ai fi fost acum un înecat adus de valuri”. El e
convins că locul lui este „printre cei ce-l dau
afară dintr-un local”, iar alteori întinde coarda
și plusează copios, plonjând într-o excesivita-
te persiflant-metafizică, în care este de apre-
ciat curajul de a semantiza un lexic poeticesc
epurat de simbolistică și metafore. Se mizează,
desigur, ostentativ și aproape ireverențios, pe
faptul că „în poezie e posibil orice”, că imagi-
nația și imaginarul devin expozitiv-elocvente
prin ele însele, ca identități structural-constitu-
tive. Simți că aerul se energizează cu o tensiune
emergentă a fabulosului, că formele inițiale se
destructurează și se regenerează instantaneu în
alte forme; ca și cum, într-o culminație a tran-
scendenței, ar fi apte a conlocui într-o lume în
care miraculosul e omnipotent, ca aceea a bas-
mului: „El înaintează prin zăpezi învârtejite,/ se
scufundă până la brâu prin podgorii întroieni-
te,/ ajunge la marginea unui sat împotmolit în
nămeți, se oprește în fața unei case pustii/ cu
geamuri sparte./ Cineva însă a reușit să aprindă
focul/ în soba dintre pereții înghețați/ și căldu-
ra iese pufăind prin hogeagul aproape ruinat/
amintind de pufăitul unei locomotive cu abu-
ri/ și casa chiar a scăpat un țipăt de locomotivă
străveche,/ iar toate casele de-a lungul satului
au tresărit/ scuturându-se de zăpadă, apoi s-au
urnit din loc./ El reuși să prindă ultimul vagon,
ultima casă locuită” (Vagon). Într-un alt text,
personajul pretinde, nonșalant și sentențios, în
timp ce sacrifică un cocoș, „că preț de o clipă
își pierde mințile/ - o, câtă libertate! -/ (se...
automotivează el - n.m.) însă în clipa urmă-
toare își revine și dă-i/ și dă-i iar cu toporul
în penele ce acoperă/ ca o platoșă gâtul coco-
șului”. Mi-am amintit, cum altfel, de volumul
de debut al Ilenei Mălăncioiu, intitulat Pasărea
tăiată (iată o strofă, din poezia cu același ti-
tlu: „Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul/ Și
le schimb când mi se pare greu./ Până nu sunt
moarte să mai stea legate/ Cel puțin așa, prin
trupul meu.”). Doar că, în timp ce la I.M. perso-
najul-copil aude prin ușa închisă actul extermi-
nant al galinaceei, la Nicolae Popa, personajul
Mitrofan este actantul, care trăiește pe... viu,
regizează, ca să zic așa, trecerea orătăniei de la
Alexandra Muller-Jontschewa Zeus mănâncă buchetul
(2018), ulei pe pânză, 195 x 130 cm
viață la moarte: „Continuă să tot dea cu toporul
în moliciunea penelor/ însângerate până când/
tăișul se înfige în lemnul buturugii/ și o parte
a gâtului pierde legătura cu cealaltă parte”. El
speră „să nu mai revină la sângeroasa realitate”
- după ce „iar își pierde mințile pentru o cli-
pă” - în timp ce intensitatea trăirii repercutate
în subconștient (sau conștiența intens inhibată)
atinge un paroxism care face posibilă (nici mai
mult, nici mai puțin), o translatare ontologică,
de fapt o metamorfozare în chiar ființa căreia i
s-a suprimat viața: „simțind cum îi crește de-a
lungul creștetului/ o creastă de cocoș precum
un tăiș de topor /.../ simțindu-și deodată/ pe li-
nia dintre cele două emisfere/ propria creastă
făcându-se foc și pară” (Cocoș).
Alteori, poetul identifică scene sugestive din
viață (tragerea din poligon, în armată) care de-
vin coincidente cu realitatea din civilie („avea o
prietenă care se lăsa culcată în iarbă/ și mângâ-
iată”), de care îi aduce aminte „omul-machetă
găurit/ care s-a și culcat pe spate” (Macheta).
Pentru poemul Origini, de la pag. 40, poetul
basarabean ar putea fi invidiat chiar de către
autorul Cărții- alcool, pentru felul insolit și
percutant în care oficiază osmoza dintre real
și imaginar: „numai el în tot cartierul fiind în
stare/ să facă echilibristică stând în mâini/ pe
gura paharului/ și lăsându-se în interior/ ca un
căprior în răcoarea izvorului,/ convins că origi-
nile pierdute pot fi recuperate,/ paharele nebă-
ute- nicicând!”. Iar ca poemele „disecate” mai
sus, sunt multe în acest (de neuitat) volum.
Nu degeaba spune Dumitru Crudu, pe co-
perta a patra, că „Nicolae Popa este ceea ce a
fost Mircea Ivănescu pentru optzeciști. Adică
un poet de la care am învățat cum să înnoim
poezia”.
■
2
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
editorial
Noțiunile de Bine, Suflet
și Adevăr în imaginativul
platonician (II)
■ Mircea Arman
Noțiunea de adevăr este cea care va verte-
bra întreaga cercetare pe care o întreprin-
dem asupra imaginativului poietic grecesc
și european, iar o repoziționare a acestei noțiuni
în arealul mentalității și culturii europene pe par-
cursul întregii ei desfășurări și în chiar cea mai
apropiată contemporaneitate este însuși scopul
metafizicii.
Pentru a putea însă urmări firul roșu al con-
cepțiilor grecești asupra metafizicii de la origini și
pînă în gîndirea lui Platon, va fi necesară o scurtă
recapitulare a înseși noțiunii de adevăr în „deve-
nirea” ei.
Și pentru că puțini au fost cei care au sesizat o
deplasare a sensului conceptului de adevăr (ale-
theia) de la întîii „stăpînitori” și pînă în doctri-
na lui Platon1, vom trece la o expunere succintă
a acestuia.
Astfel, prima și cea mai cunoscută accepțiune
a vocabulei aletheia este cea de „scoatere din as-
cundere” și este legată de modalitatea poetică de
revelare a adevărului.
Aletheia2, în sensul despre care vorbim, este
tot atît cît Mnemosyne, adică memorie ca opus al
uitării. Și poate că nici nu putem vorbi de o situ-
ație opozitivă în acest caz, cît mai degrabă de una
complementară.
Poetul, prin intermediul muzei3 devine indi-
vidul privilegiat prin care Zeul rostește adevărul
(Aletheia). Este o modalitate mitică, prerațională,
prin care individul are acces la adevăr și face posi-
bilă „scoaterea din ascundere a acestuia”.
Să fie, prin aceasta, adevărul înțeles ca Aletheia,
inferior noțiunii de adevăr înțeles ca adecvare a
lucrului la intelect, adevăr rațional și care, în mod
straniu, a fost perceput de marea majoritate a cer-
cetătorilor care s-au aplecat asupra istoriei filoso-
fiei drept o „descoperire tîrzie a spiritului euro-
pean4”? Nicidecum!
Într-o lucrare de referință, Stăpînitorii de ade-
văr în Grecia arhaică5, Marcel Detienne vorbind
despre funcția poetului în societatea „primitivă”
arată că: „În mod tradițional poetul are o dublă
funcție «să-i celebreze pe Nemuritori și să ce-
lebreze faptele de seamă ale oamenilor viteji».
Primul registru se poate ilustra prin exemplul lui
Hermes: «Înălțîndu-și glasul, cîntînd armonios
din citeră, al cărei sunet plăcut îi ținea isonul, el
a dat la iveală, prin lauda sa, atît Zeii Nemuritori
cît și Pămîntul întunecat; el spunea ce au fost ei la
început și ce atribute au primit fiecare la împăr-
țeală».”
Prin urmare, într-o primă instanță, cuvîntul
poetului este acela care celebrează faptele murito-
rilor, dar și pe acelea ale zeilor. Prin cînt, se aduce
lauda faptelor exemplare dar și blamul celor re-
probabile. Lauda și blamul sunt legate de memo-
rie (mnemosyne) iar Aletheia se naște atunci cînd,
făcînd apel la memorie, poetul declamă faptele
pline de eroism ale muritorilor sau blamează pe
cele lipsite de orice onoare. În felul acesta, prin
intermediul memoriei, se recreează lumea. Este
adusă la lumină Aletheia. Astfel, Aletheia este le-
gată de lumină și strălucire, ea este, prin interme-
diul memoriei prodigioase a poetului, scoasă din
ascunderea uitării (Lethe). Cele două noțiuni nu
sunt în stare de contrarietate, ci apar, mai degra-
bă, ca fiind complementare.
Însă poetul, prin intermediul muzelor, poate
spune adevărul, dar în același timp și lucruri fal-
se, pline de înșelăciune. De aceea, rolul poetului
în societatea arhaică este unul de „stăpînitor de
adevăr”.
Pentru o societate de tip agonistic în care omul
ar trebui să se recunoască direct în actele sale
(Detienne) lumea arhaică grecească găsește un
alt mod de oglindire, de punere în aspect a va-
lorilor sale, anume prin intermediul cuvîntului
cîntat, prin memorie, prin poezie. Poetul recre-
ează lumea spunînd Aletheia. Însă aceasta poate
avea două întruchipări: una care privește Kleos și
care s-ar traduce în termenii gloriei „care sporeș-
te transmisă din gură în gură, de la generație la
generație6” și o alta numită Kydos fiind asimilată
„gloriei care luminează învingătorul, [...] un fel de
grație divină, instantanee”7.
Astfel stînd lucrurile un om valorează exact
cît valorează vorba care se spune despre el. Însă
aceasta (vorba) poate fi una de laudă sau de blam,
cuvîntul poetic fiind, în acest caz, elementul va-
lorizator prin excelență. Vorba (logos) face „din-
tr-un simplu muritor «egalul unui Rege», el îi
conferă Ființă, Realitate8.”
În contrast, dar nu neapărat în opoziție, în-
trucît vorba nu este decît cealaltă față a tăcerii,
uitarea (Lethe) , una dintre fiicele nopții, este le-
gată tocmai de tăcere, precum lumina (Aletheia)
de noapte (Lethe), adevărul de uitare, întrucît ui-
tarea este congeneră adevărului și nu falsul, așa
cum s-a statuat mai tîrziu și s-a perpetuat pînă în
contemporaneitate.
Cuvîntul care face apel la memorie, care recre-
ează lumea, este Aletheia, iar astfel el este opus
morții care este similară cu tăcerea.
„Aletheia se află de partea Luminii: ea dă splen-
doare și strălucire, «face să sclipească toate lucru-
rile». Atunci cînd un poet rostește un cuvînt elogi-
os, el o face prin Aletheia, în numele său; cuvîntul
lui este alethes, ca și spiritul său (vouț). Poetul
este capabil să vadă Aletheia, este un «stăpînitor
de Adevăr».9”
Astfel, în măsura în care poetul este unul au-
tentic10 și prin intermediul actului contemplării
devine un clarvăzător, cuvîntul său este unul în-
temeiator de adevăr.
Aceasta ar fi o primă accepțiune a termenului
de Aletheia în cultura grecească. Cum, însă, ne-
am propus să aducem în discuție cele mai im-
portante accepțiuni ale termenului în discuție,
vom releva, în continuare, un alt sens esențial al
Aletheiei, anume cel juridic, legat de noțiunile de
politic și suveran.
Mircea Arman
Făcînd pe mai departe apel la poeți, în ca-
zul de față la Hesiod și la interpretarea lui Marcel
Detienne11, vom considera al doilea sens al Aletheiei
prin mitul lui Nereus sau al Bătrînului Mării.
Legat de nașterea lui Nereus, cel mai bătrîn și
cel mai venerabil fiu al lui Pontos, Hesiod îl ca-
racterizează ca fiind: alethes, apseudes și nemertes.
Termenul de nemertes, este legat, în cazul lui
Nereus, de numele fiicei sale Nemerteia, dar are
ca sens primar infailibilitatea și apare în contexte
legate de proorocirile din templele lui Apollon.
Oracolul lui Apollon este întotdeauna alethes,
apseudes și nemertes. Adevărul legat de mitul
Bătrînului Mării, acoperă, deci, două sensuri noi
alte noțiunii de aletheia, anume cel mantic12 și cel
juridic.
În Theogonia numele lui Nereus este legat in-
disolubil de capacitățile sale mantice. Nereus este
chiar una dintre divinitățile oraculare, iar fiica
sa „Eido poartă numele de Theonoe «pentru că
ea cunoaște toate lucrurile divine, prezentul și
viitorul, privilegiu moștenit de la strămoșul său
Nereus»”. Prin urmare, mantica este unul dintre
domeniile în care Aletheia ocupă un rol impor-
tant, iar semnele și cuvintele magice fac parte din
însăși conținutul acesteia. În acest sens exemplul
femeilor-albine din Imnul homeric către Hermes,
al lui Tiresias, al Cassandrei alethomantis13 sau
al Olympiei sunt grăitoare. Toți aceștia fac parte
din categoria „stăpînitorilor de adevăr” și sunt
legați organic cu sensul juridic al termenului de
Aletheia.
Bătrînul Mării nu este doar un prooroc, un
clarvăzător, dar mai ales el este un promotor ne-
ostoit al dreptății (Dike), un preot al ei.
„Or, în gîndirea religioasă, justiția nu este
un domeniu distinct de acela al «Adevărului».
Afinitățile dintre Dike și Aletheia sunt multiple și
clar atestate: atunci cînd Epimenides14 se duce în
plină zi în grota lui Zeus Diktaios și visează ani
la rînd, el conversează cu zeii și stă de vorbă cu
Aletheia și Dike. Asocierea este atît de naturală în-
cît Hesychios definește Aletheia prin «lucruri care
țin de Dike», 8kaia. De altfel, dacă Cronos este, în
virtutea jocului de cuvinte Chronos-Cronos, tatăl
Aletheiei, aceasta se întîmplă, fără îndoială, spu-
ne Plutarh, pentru că el este într-adevăr, cel «mai
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
3
o
drept»(8iKaioTaToț). Aletheia este, într-adevăr,
cel «mai drept» dintre toate lucrurile. În esență,
puterea sa este identică aceleia pe care o are Dike:
lui Dike, «cea care cunoaște în tăcere ceea ce se
va întîmpla și ceea ce s-a petrecut», îi corespunde
Aletheia, «cea care cunoaște toate lucrurile divi-
ne, prezentul și viitorul». La acest nivel de gîndire
nu există nici o distanță între Adevăr și Dreptate.
Puterea Aletheiei acoperă deci un dublu domeniu:
mantică și justiție”.
Sigur, Aletheia acoperă aici sensul unei proce-
duri de justiție care are legătură directă cu feno-
menul divinației care se întinde de la oioscopie, la
prezicători, incubație sau ordalie.
Ordalia, în cazul de față proba prin apă este,
spune Detienne, una specifică popoarelor ori-
entale și este descrisă de paragraful II al codului
lui Hammurabi. Aceasta constă în traversarea cu
succes al unui curs de apă sau a mării, a ieșirii cu
succes din apele mării, echivalînd cu o a doua naș-
tere și cu o adevărată prezumție de nevinovăție.
Marcel Detienne crede că această probă a apei
ar fi putut fi preluată de greci, prin contaminare,
de la orientali, lucru de care ne îndoim profund,
întrucît contactele reale în acele timpuri par a fi
minime, de altfel teza noastră privind existența
unui imaginativ general-uman capabil să dezvolte
situații, în mare asemănătoare, aproape indiferent
de arealul geografic la care individul aparține, este
aplicabilă și în acest sens. Chiar dacă, ca formă,
imaginativul specific poate fi diferit, ca esență, el
devoalează aceleași lucruri, aceleași comporta-
mente general-umane.
„Prin urmare, proba ordalică la greci stă și
ea sub semnul Aletheiei. Într-un studiu despre
Travaliul poetic al lui Homer15, Ch. Picard a de-
monstrat, în legătură cu faimoasa scenă a Judecății
de pe Scutul lui Ahile, că o confuzie surprinzătoa-
re a înșelat multă vreme comentatorii, îndeosebi
pe istoricii dreptului grecesc. Se știe că Bătrînii,
așezați în cerc, își exprimau pe rînd părerea asu-
pra unei cauze referitoare la prețul sîngelui vărsat.
«Doi talanți de aur vor merge la acela dintre ei
care va da sentința cea mai dreaptă.» De fapt, nu
este vorba aici de o cantitate de metal, ci mai de-
grabă de o balanță de aur, pentru că TâXavTa a de-
semnat inițial, înainte de a fi o unitate monetară,
balanța sau talerele balanței. Fără îndoială, poetul
care a descris opera de artă nu o mai avea în fața
ochilor și a confundat TâXavTa, care are sensul
de balanță, cu același cuvînt care desemnează o
anumită cantitate de metal. Astfel a dispărut ba-
lanța justiției dintr-o mărturie foarte veche. Așa
cum demonstrează Imnul homeric către Hermes,
balanța este prezentă atunci cînd Zeus conduce
o judecată. Aceeași balanță este cea pe care Zeus
administratorul o ține în mînă atunci cînd decide
soarta unei bătălii sau a unui războinic. Utilizarea
balanței în procedurile juridico-religioase trimite
la trecutul cel mai îndepărtat al Greciei, la civili-
zația miceniană unde - o știm din tăblițe - totul
era cîntărit, unde administratorul și balanța erau
ochiul regelui, justiția sa. [...]. Funcția economică
a balanței nu este deci incompatibilă cu funcția
sa judiciară. Tocmai pentru că se afla în mîinile
administratorului, care oficia în palatul creto-mi-
cenian, și pentru că era instrumentul de măsură
al tuturor redevențelor, balanța a putut să joace în
mîinile regelui rolul de instrument al justiției di-
vine, după exemplul anumitor civilizații orientale.
Gîndirea mitică este și aici revelatoare pentru fap-
tele sociale și instituționale; ea a păstrat amintirea
unui rege care făcea dreptate cu ajutorul balanței:
este vorba de Minos, regele Cretei. Or, acest rege
Alexandra Muller-Jontschewa
Katharina de Medici (2016), ulei pe pânză, 70 x 100 cm
- a cărui faimă se va perpetua în gîndirea ulteri-
oară în ipostaza celui care prezidează judecata în
Hades - împarte dreptatea, potrivit tradiției, pe
«cîmpia Aletheiei» care nu este însă aceea a sec-
telor filosofico-religioase, ci acea cîmpie unde își
are reședința, în mod natural și pe deplin îndrep-
tățit, un rege, stăpînitor de justiție și, asemenea
lui Nereus, stăpînitor de Aletheia. Exemplul este
semnificativ pentru că același rege Minos practică
personal probele ordaliei cu apă. În acest tip de
rege mitic converg deci ambele forme de justiție,
cea al cărei instrument este apa și cea al cărei in-
strument este balanța, amîndouă plasate sub sem-
nul Aletheiei”(Detienne).
Devine limpede pentru oricine că Aletheia
mantico-juridică precum și cea poetică nu are ni-
mic de a face cu un tip de adevăr statuat istoric, cu
repunerea lucrului în situația lui trecută și judeca-
rea sa în funcție de diverse circumstanțe.
Probele judiciare sunt departe de a fi probe în
sensul în care le admite dreptul pozitiv, a te su-
pune unei ordalii însemnînd, per se, supunerea
la judecata divină. În acest sens, Aletheia capătă
atributul suveranității, întrucît regele „vehiculînd
adevărul” relevat de divinitate își dobîndește el în-
suși atributul suveranității.
Există, prin urmare, trei funcții sociale ale
Aletheiei în perioada Greciei arhaice. Pe de o par-
te funcția poetică, funcția mantică și cea de justiție
practicată de regii-judecători. Elementul comun
al acestor trei funcții și esența Aletheiei în această
perioadă este clarviziunea, iar modul ei autentic
de exprimare este logos-ul.
Odată cu reforma hoplitică și trecerea la or-
ganizarea falangei, epoca eroică, aristocratică,
se încheie. Nu mai avem de a face cu războini-
cul solitar, cu eroul homeric, funcția războinică
și așa-zisa „democrație militară”guvernată de „es
meson16” și de întreaga civilizație creată în jurul
acestui concept, apune.
Cu falanga ia naștere cetatea și domnia cetății în
civilizația greacă. Fiind deja un atribut al demos-ului,
lupta devine un ce organizat, aidoma cetății.
Tot ca un om al demos-ului, despuiat de func-
țiile sale mantico-religioase, apare acum poetul.
Odată cu Simonides din Keos, spune Detienne,
Aletheia își pierde funcția sacrală în gîndirea gre-
cilor trăitori în perioada arhaică.
Poetul nu mai este un purtător și „stăpînitor”
privilegiat de Aletheia. Ajuns să fie plătit pentru
munca sa, aidoma sofiștilor cu care se aseamănă
din ce în ce mai mult, poetul este, treptat, asimilat
celui care stăpînește apate. Apate este înșelăciune
și iluzie și nu mai are nimic de a face cu Aletheia.
Cel care compune peanii nu mai este deținătorul
memoriei sacre, conținătoare de adevăr, el devine
un fel de „tehnician” al memoriei, un meșteșugar
(banausos).
Prin apate se ajunge la doxa, adică la părere,
care nu mai are nimic, poate doar tangențial, cu
mistica adevărului. Poetul inspirat, stăpînitor al
adevărului sacru (Aletheia) este tot mai puțin pre-
zent în lumea grecească. Poezia devine tributară
doxei și mnemotehnicii.
Este perioada în care apar primi sofiști, în care
cunoașterea devine meserie. Memoria laiciza-
tă devine izvorul doxei și a „științei” politicului.
Cuvîntul nu mai este creator de lume, el nu mai
relevă trecutul, prezentul și viitorul, mulțumin-
du-se să aplice asupra celor reale (pragmata).
Primii sofiști fiind, de fapt, oameni politici, oa-
meni care au simțul pragmatic foarte dezvoltat,
care gestionează lucrurile în devenirea lor și care
au un real talent de comunicare cu oamenii.
Pentru realizarea obiectivelor lor aceștia nu
ezită să apeleze la înșelătorie (pseudes)și persu-
asiune (Peitho), conștientizînd faptul că logos-ul
este unealta potrivită pentru a conduce, modela
și domina cetatea.
Odată cu laicizarea logos-ului, respectiv a me-
moriei, apare, cu tot mai multă evidență declinul
Aletheiei. Se înfăptuiește, de fapt, trecerea de la
gîndirea mitică la cea rațională.
Și așa cum am mai demonstrat-o, acest pas nu
s-a făcut prin miracol, cum credea John Burnet17,
sau doar prin devenirea mitului, cum o face F.
Mcdonald Cornford18, ci prin nașterea și me-
tamorfozarea unor structuri sociale, prin înființa-
rea de noi structuri instituționale, prin laicizarea
dreptului, prin împămîntenirea doxei, democrati-
zarea structurilor militare și dispariția Aletheiei.
Dincolo de a fi un simplu concept Aletheia este
o adevărată instituție, o idee călăuzitoare, aidoma
acelora care au fondat marile mișcări religioase și
au condus spiritual lumea.
Apariția lui Simonides și a sofiștilor, însă, rupe
4
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
această tradiție și instaurează în cultura și civili-
zația greacă domnia adevărului ca adecvare a lo-
gos-ului la realitate, la lucru. Este, într-un fel, con-
știentizarea dominației intelectului asupra lumii
exterioare, care, prin Aristotel, și mai apoi prin
Thoma de Aquino va statua acel „adecquatio rei ad
intellectus” și va marca pentru totdeauna spiritul
științific european.
Poeții, politicienii, cei ce se ocupă cu sofistica și
retorica, artiștii - pictorii, sculptorii, muzicienii -
sunt cu toții philodoxoi.
„Or, afinitățile pe care doxa le are cu apate și
cu formele de ambiguitate își pot găsi confirma-
rea în anumite semnificații fundamentale pe care
le are doxa.[...]. Din punct de vedere funcțional,
doxa este subordonată lui Peitho19, care substituie
o doxa unei alte doxa, departe de a aparține do-
meniului lui Episteme, doxa ține de domeniul lui
Kairos, «timpul acțiunii umane posibile», timpul
contingenței și al ambiguității. Instabilitatea care
caracterizează doxa este un fapt fundamental:
doxai sunt de aceeași natură ca statuile lui Dedal
«ele o iau la fugă și dispar». Nimeni nu a pus în evi-
dență mai bine decît Platon aspectele de ambigui-
tate; Philodoxoi, spune el, sunt «cei cărora le place
să asculte glasuri frumoase, să privească culori
frumoase și toate frumusețile de acest fel». Aceștia
sunt oameni care se ocupă de lucrurile interme-
diare, cele ce țin deopotrivă de Ființă și de Non-
Ființă. Platon recurge la următoarea comparație:
«ele se aseamănă acelor vorbe cu două înțelesuri
care se rostesc la masă și ghicitorii copilărești cu
eunucul care lovește liliacul, în care trebuie ghicit
cu ce și unde l-a lovit». [...]. Doxa este forma de
cunoaștere care se potrivește cu lumea schimbării,
a mișcării, cu lumea ambiguității, a contingenței.
«Cunoaștere inexactă, dar cunoaștere inexactă a
inexactului»20.
În această perioadă „a ieșirii din sine a grecu-
lui”, doar sectele mistico-filosofice mai păstrează,
spre sfîrșitul secolului VI Î.Ch., un tip de gîndire
apropiat de gîndirea „veche”, mantico-religioasă,
și în constantă și vădită opoziție cu gîndirea de
tip sofistic al cărei principiu fundamental tocmai
l-am expus.
Această opoziție este una evidentă, întrucît nu
acceptă nimic din gîndirea contemporană laici-
zantă și deschisă spre exterior, axată pe praxis și
dedicată demos-ului.
Cei ce trăiesc în interiorul acestor confrerii
mistico-filosofice resping apetitul pentru politic21
și mase (demos) năzuind spre o viață interioară și
spre mîntuirea personală.
În aceste structuri închise vor apărea pentru
prima oară ideile privitoare la obîrșia divină și ne-
muritoare a sufletului legată de structura străve-
che a Aletheiei, urmînd ca Platon, în Phaidros, să
le decanteze și să le dezvolte ridicîndu-le la rang de
doctrină personală.
Desigur, pînă la Platon, filosofii care îl vor
precede, în speță, Parmenide, va pune problema
Aletheiei în termenii ei originari, aducînd în dis-
cuție, pentru prima oară, chiar dacă la modul me-
taforic încă, problema Unului și a Ființei ca fiind
odraslele Aletheiei.
Astfel, apare pentru prima dată în cultura greacă
ideea după care deasupra Ființei și Unului se află
adevărul (Aleteheia), ca izvor prim al existenței.
Cele două curente de percepere a adevărului,
cel bazat pe doxa (sofistic și democratic) și cel al
sectelor mistico-filosofice însușit de Parmenide
vor merge în paralel în conștiința culturală gre-
cească pînă în metafizica lui Platon.
Există două tipuri de adevăr expuse de Platon
în opera sa. Unul dintre ele este numita Aletheia,
iar celălalt este adevărul onomaton, adică adevă-
rul ca adecvare a numelui și implicit a intelectului
prin intermediul logos-ului la lucru.
Pentru a putea vedea ce înțelegea Platon prin
Aletheia, va trebui să facem un scurt excurs în
anatomia unui alt termen platonician care a susci-
tat un viu interes și a cărui interpretare a cunoscut
cele mai variate soluții.
Termenul în discuție este anamnesis și îl găsim
în mai multe dintre dialogurile22 platoniciene. Să
vedem însă care este legătura între anamnesis și
Aletheia și care este viziunea lui Platon relativ la
Aletheia ca anamnesis.
Am văzut că Aletheia poate însemna, printre
altele, „fără uitare”, fiind un atribut al memoriei
(Mnemosyne) fiind legată de conceptul de prezen-
ță eternă(Parmenide).
În imaginativul poietic platonician desfășurat
atît de sugestiv în Phaidros, omul a trăit cîndva
în proximitatea zeilor avînd posibilitatea nemij-
locită de a vedea ideile. Însă din cauza constituți-
ei sale atît de asemănătoare lumii sensibile omul
și-a pierdut propensiunea pentru „înalt” și s-a
lăsat cuprins de atracția pentru lumea sensibilă.
Această cădere din înaltul sacru al ideilor l-a fă-
cut să nu mai poată avea acces la acestea decît cu
imensă dificultate, prin intermediul unui efort in-
telectual susținut care, pornind de la analiza mul-
tiplicității senzațiilor, ajunge la o anumită unitate,
prin intermediul contemplației.
Acest act intelectual, de profundă reflexie, este
văzut de Platon ca o „reamintire”(anamnesis) a
lucrurilor văzute de sufletul său în vremea în care
„însoțea Zeul” și în care omul avea acces direct
la Idee.
Totuși, trebuie să o spunem, ideea nu este
atît de nouă precum lasă să se înțeleagă șeful
Academiei, fiind extrem de apropiată mitului ci-
clurilor, conform căruia, în epoca de aur, oamenii
trăiau ca zeii și cunoșteau, aidoma lor, prin inter-
mediul theoriei.
Este binecunoscută povestea lui Platon din di-
alogul Menon în care, pornind de la tradiția man-
tică și ajungînd la poeți și poezie, adică la tot de
înseamnă „act inspirat”, filosoful grec ajunge la
concluzia că sufletul este nemuritor și că, în de-
cursul timpului, a suferit numeroase reîncarnări,
prin urmare, datorită experiențelor nesfîrșite a
devenit omniscient.
Pornind de aici și dorind să arate în mod con-
cret, prin experiență, ceea ce susținea la modul te-
oretic, Platon pune anumite întrebări unui sclav al
lui Menon care nu părea a ști nimic altceva decît
limba greacă. Grație tehnicii „moșitului”(maieu-
tica) sclavul analfabet reușește să demonstreze o
teoremă geometrică. Și cum toate răspunsurile
aparțin sclavului, Socrate trage concluzia că toate
aceste cunoștințe ar fi preexistat în intelectul aces-
tuia, demonstrarea teoremei nefiind altceva decît
un proces de reamintire (anamnesis).
Această temă a „reamintirii”(anamnesis) se
regăsește și în Phaidon unde Kebes ne spune că
oamenii întrebați cu un anume meșteșug „află
singuri toate lucrurile așa cum sunt”. Prin urma-
re, dacă știința și rațiunea necesare nu ar fi fost
preexistente, omul nu ar fi reușit niciodată să le
„redescopere”. Așadar, a învăța nu este altceva
decît a ne reaminti.
Sigur, există, după opinia platoniciană, două
feluri de anamnesis, adică de „scoatere din uitare”
amîndouă legate organic de Aletheia, însă vizînd
două tipuri diferite de adevăr.
Una dintre cele două ipostaze este legată
de mania și este modalitatea de acces la adevăr
(Aletheia) a celor „atinși” de divinitate, cum sunt
profeții și poeții. Așa cum arătam și altădată,
Platon descoperă patru tipuri de „inspirații di-
vine”, respectiv: mania poetică, mania rituală,
mania profetică, mania erotică. Cu excepția ul-
timei, toate cele trei tipuri de „manii” sunt deja
menționate în miturile grecești și în Theogonia lui
Hesiod și au fost discutate de către noi cu puțin
timp înainte.
Totuși, datorită acestei stări vecine cu nebunia,
prin acest dar divin, sufletul poate iarăși să ajungă
în starea de a contempla ideile, prin efortul su-
prem, spune Platon, al ieșirii din sine (enthousias-
mos).
(Din cartea în lucru Imaginativ și adevăr)
Note
1	Martin Heidegger, Op. cit., loc. cit., passim.
2	În cele ce urmează, vom folosi vocabula „Aletheia”
scris cu majusculă atunci cînd va fi vorba fie de sen-
sul „sacru” al termenului legat de modalitatea poetică,
mantică și juridică a termenului, fie cînd ne vom re-
feri la numele propiu al zeității. La fel vom proceda cu
Mnemosyne.
3	A se vedea și argumentația noastră din vol. I al
lucrării O istorie critica a metafizicii occidentale, unde
dezvoltăm o analiză mai detaliată a concepției „poeti-
ce” a adevărului (aletheia) grecesc.
4	Este cunoscut faptul că încă Aristotel, dar chiar și
Homer (Friedlander) vorbesc despre adevăr ca veridi-
citate, ca adecvare a lucrului la intelect, însă dacă vom
considera că Aristotel a intrat în conștiința europeană
abia prin scolastici și formula „adequatio rei ad inte-
llectus” aparține lui Thomas din Aquino, nu vom con-
sidera desuetă această expresie.
5	Marcel Detienne, Stăpînitorii de adevăr în Grecia
arhaică, Ed. Symposion, București, 1996.
6	M. Detienne, Op. cit, p. 64. În ceea ce privește ex-
punerea ideii de Aletheia datorăm mult acestei cerce-
tări clasice.
7	Idem, ibidem.
8	Idem, p. 65.
9	Idem, p. 69.
10	Vidi, Mircea Arman, Poezia ca adevăr și autentici-
tate - o cercetare fenomenologică, Grinta, Cluj-Napoca,
2002, passim.
11	Vidi, M. Detienne, Op. cit. pp. 75-143. Și Marcel
Detienne este tributar, în interpretarea mitului
Bătrînului Mării, cercetărilor anterioare ale lui J.-
P. Vernant, prezentate într-o comunicare în cadrul
Asocieției de Studii grecești(ședința de sîmbătă 20
aprilie 1963).
12	Vidi , Mircea Arman, Op. cit., pp. 87-91.
13	Marcel Detienne, Op. cit., p. 80.
14	Vidi și interpretarea noastră în Despre divin, po-
etic și filosofic în gîndirea preplatonică, Grinta, Cluj-
Napoca, 2004, pp. 94-101.
15	Cf. Ch. Picard, Sur le travail poetique d'Homere,
Melanges H. Gregoire, Bruxelles, I, 1949, p. 493 sqq.
16	Vidi, Marcel Detienne, Op. cit., pp. 145-174.
17	John Burnet, Op. cit., passim.
18	Francis McDonald Cornford, Op. cit., passim.
19	Persuasiunea și seducția.
20	Marcel Detienne, Op. cit., pp. 186-189.
21	Cu excepția notabilă a pythagoreicilor a căror ape-
tit pentru politică și complot politic sunt bine cunos-
cute.
22	Phaidros, 249 b-c; Menon, 81 a-b, d; Republica,
XIII, 524 d; Phaidon, 72 e, 73 a-b, 75 d.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
5
filosofie
Giordano Bruno
și tradiția ermetică (I)
■ Viorel Igna
Giordano Bruno s-a născut la Nola, un
orășel la poalele Vezuviului, în 1548. N-a
pierdut niciodată această amprentă a ori-
ginii sale napoletane și vulcanice și era orgolios să
se numească „Nolan”, născut sub un cer „binevo-
itor”. Sunt cuvintele cu care își începe Frances A.
Yates1 studiul său despre G. Bruno. El a intrat în
Ordinul dominican în 1563, primit în Conventul
dominican din Napoli, unde se află mormântul
Sfântului Toma din Aquino. În 1576 au început
pentru el necazurile cu Inchiziția, fiind deja acu-
zat de erezie, după care a fugit abandonând hai-
nele dominicane: din acel moment a început călă-
toriile sale în toată Europa. După ce a încercat să
intre în contact cu calviniștii din Geneva, a plecat
la Toulouse, în Franța. Aici a ținut timp de doi ani
prelegeri privind lucrarea „Sfera” a lui Giovanni
di Sacrobosco, după care a plecat la Paris spre
sfârșitul anului 1581.
Aici a început să țină lecții despre „atributele
divine”, atrăgând atenția Regelui Henri al III-lea
de Valois, fiul lui Henri al II-lea și al Caterinei
de Medici. Să ne amintim, scrie Frances A. Yates
de atenția pe care ermeticii fracezi o acordau
distincției dintre ermetismul creștin și magia
din Asclepius și magia talismanică a lui Marsilio
Ficino. Putem vedea cum ermetismul creștin
catolic a înflorit într-un mediu specific mediu-
lui mișcării franciscane, de sorginte capucină, cel
din jurul Regelui Henri al III-lea. După sosirea
la Paris G. Bruno începe să predice un ermetism
magic, pătruns de magia din Asclepius, în care
magia ficiniană e dusă până la consecințele pe
care însuși Ficino nu le-a putut visa.
Raporturile dintre Bruno și regele Henri al III-
lea sunt documentate numai de ceea ce Bruno
le-a spus inchizitorilor venețiani. El le-a spus
acestora că regele, care a aflat de lecturile sale pu-
blice, l-a chemat, întrebându-l dacă arta memoriei
pe care o predă el era naturală sau era bazată pe
artificii magice. Bruno a afirmat că a demonstrat
în fața regelui că arta sa nu era magică. Acest lu-
cru, ne spune Frances A. Yates, nu este adevărat.
A afirmat, de asemenenea, că i-a dedicat regelui
cartea De umbris idearum, după care regele l-a
numit Lector la curtea sa. Dacă regele ar fi arun-
cat o privire asupra lucrării De umbris idearum,
ar fi recunoscut în mod sigur imaginile magice.
De asemenea mama regelui avea raporturi strânse
cu magicieni și astrologi, ceea ce demonstrează că
regele cunoștea bine magia. Tocmai de aceea l-a
chemat pe Bruno la Curte. El le-a referit inchi-
zitorilor că atunci când a plecat spre Anglia avea
cu el Scrisorile de recomandare din partea regelui
adresate ambasadorului francez în Anglia, Michel
de Castelnau de Mauvissiere, în casa căruia a ră-
mas întreaga perioadă a permanenței sale engleze.
Trebuie amintit aici un fapt extrem de relevant,
remarcat de F. A. Yates, și anume că este posibil
ca însuși Henri al III-lea să-l fi trimis pe Bruno
în Anglia în misiune, sub acoperirea rozei, fapt
care i-a schimbat radical viața, transformându-l
dintr-un magician rătăcitor într-un tip singular
de misionar. Ambasadorul englez la Paris, scrie
F. A. Yates, l-a atenționat pe Francis Walsingham,
într-o scrisoare datată martie 1583, de sosirea
iminentă a lui Bruno:
„Intenționează să vină în Anglia Giordano
Bruno, Nolanul, profesor de filosofie, a cărui reli-
gie n-o pot aproba.”2 Vedem aici o remarcă foarte
impotantă: este religia și nu filosofia lui Bruno,
cea pe care ambasadorul nu era capabil s-o apro-
be, dar probabil că face parte dintr-o expresie care
își are limitele ei.
În ce privește arta clasică a memoriei, pentru
a putea înțelege importanța tradiției, trebuie să
amintim că începând cu oratorii romani care se
foloseau de o metodă mnemonică descrisă în lu-
crarea Ad Herenium3, la care s-au referit Cicero
și Quintiliano. Metoda presupune memorizarea
unei serii de locuri dintr-o clădire și punerea lor
în legătură cu anumite imagini folosite pentru a
readuce în memoria oratorului diversele etape ale
discursului. În timp ce-și ținea discursul oratorul
își amintea ordinea succesivă a a diferitelor locuri
memorizate, alăturând fiecăruia imaginile care
trebuiau să-i amintească determinate concepte
din propriul discurs. Dar trimiterile mnemonice
la diferitele locuri din edificiu nu era unica meto-
dă folosită: se spune că Metrodor din Scepsi s-a fo-
losit de un Zodiac, ca un punct de plecare pentru
sistemul său mnemonic.
Alexandra Muller-Jontschewa
Timpul dragonului (2011), ulei pe pânză, 200 x 200 cm
„Această artă clasică, scrie Frances A. Yates,
considerată în mod normal numai ca mnemonică,
a avut o lungă istorie în Evul Mediu, recomandată
încă de Albert cel Mare și de Toma din Aquino.
În timpul Renașterii a devenit o metodă folosită
de filosofii neoplatonici și de ermetiști și era folo-
sită ca metodă pentru fixarea în memorie a unor
imagini fundamentale și a arhetipurilor, care pre-
supuneau, ca sistem de localizare mnemonică,
aceeași ordine cosmică și făcea asftfel posibilă o
cunoaștere profundă a Universului. O asemenea
concepție este deja evidentă în textul lucrării lui
Marsilio Ficino, De vita coelitus comparanda în
care ni se spune că imaginile sau culorile plane-
tare, memorizate în felul în care erau reproduse
pe tavanul unei săli, erau folosite de cei care le-au
memorizat în acest fel ca pe un principiu organi-
zator al tuturor fenomenelor de care s-ar fi folosit
cel care a fost instruit în acest mod. După părerea
mea, scrie Fraces A. Yates, experiența ermetică a
reflectării Universului în mintea umană se găsește
la baza memoriei magice a Renașterii, în cadrul
căreia mnemonica clasică bazată pe locuri și ima-
gini este înțeleasă sau aplicată ca pe o metodă de
urmat în acea experiență, imprimând în memorie
imagini arhetip sau în cel mai bun caz, activatăți
memorizate magic. Folosindu-se de imagini ma-
gice sau talismanice, ca de imagini mnemotehni-
ce, magicianul spera să dobândească cunoștințe
și puteri universale urmârind ca prin intermediul
organizării magice a imaginației să devină o per-
sonalitate dotată cu puteri magice, în sintonie, ca
să spunem așa, cu cele ale cosmosului.”4
Această singulară transformare sau adaptarea
artei clasice a memoriei în cursul Renașterii are
o istorie încă dinaintea lui G. Bruno, dar prin
6|
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
scrierile sale se va ajunge la punnctul culmi-
nant. Lucrările sale De umbris idearum și Cantus
Circaeus5 pe care cercetătoarea engleză le anali-
zează, sunt primele scrieri despre memoria ma-
gică. Din aceste scrieri ne putem da seama că G.
Bruno era deja un magician înainte de a ajunge
în Anglia.
De umbis idearum, publicată la Paris în 1582,
este dedicată regelui Henri al III-lea. Dedicația
este precedată și urmată de poezii, care atrag
atenția cititorilor în ce privește dificultățile ope-
rei. Primii pași sunt cei mai dificili, dar atenția
care trebuie să i-o acorzi va avea la sfârșit o bi-
nemeritată recompensă. Opera, scrie Frances A.
Yates, poate fi asemănată cu statuia zeiței Diana
din insula Chios, care ne arată la intrarea în tem-
plu o față plângătoare și un chip surâzător la ie-
șire; sau ca în enigma lui bicornis, care pe de o
parte era asprru și respingător, în timp ce cealaltă
față îi permitea o perspectivă mult mai atrăgătoa-
re. Acel chip și acea enigmă păreau, la început, de
neînțeles și antipatice, însă celora care contemplă
umbrele, n-o să le lipsească satisfacția unor bene-
ficii mulțumitoare.
Un artificiu poetic atribuit înțelepciunii magu-
lui Merlin descrie cum anumite animale nu sunt
menite să înfăptuiască acțiuni incompatibile cu
natura lor: de exemplu, „unui porc prin natura
lui, îi este imposibil să zboare”. Cititorul este aver-
tizat să se apropie de această operă, numai dacă
este în măsură să o înțeleagă, în ultimă instanță,
să nu ne ocupăm de lucruri care ne depășesc ca-
pacitățile noastre intelective.
Pentru a ne face înțeleși pe deplin, n-avem altă
modalitate decât de a ne face părtași la scrierile
lui G. Bruno, urmând punerea în pagină pe care o
face la modul exemplar F.A.Yates:
„Lucrarea este organizată pe baza subdiviziu-
nilor trigesimale. Pe primul loc sunt treizeci de
paragrafe sau capitole de intentiones, adică despre
modalitatea căutării luminii dumnezeiești, prin-
tr-o intenție voluntară îndreptată spre umbre sau
spre reflexiile acesteia. În anumite texte se face
trimitere la cabaliști și la simbologia Cântării lui
Solomon. Totul este ilustrat printr-un cerc, împăr-
țit în treizeci de sectoare, marcate cu un număr
identic de litere, cu Soarele în Centru. Toate in-
tențiile, cererile se îndreaptă spre Soare, nu numai
spre Soarele vizibil, ci și spre divinul Intelect, din
care Primul este imaginea sa. Cercul cu litere este
în mod sigur un element lullian și reflectă princi-
piul lullian pe care se bazează arta despre „atribu-
tele divine”, reprezentate de litere și care probabil
se leagă de acele lecturi despre despre acele trei-
zeci de atribute divine pe care Bruno le-a prezen-
tat la Paris, din care nu ne-a rămas niciun text”.
Urmează, ne spune Frances A. Yates, treizeci
de capitole scurte despre „conceptele ideilor”;
acestea au un vag caracter neoplatonic și fac tri-
mitere la Plotin. Fără a-l cita în mod direct, opera
la care se referă este De vita coelitus comparanda
a lui Ficino. El se referă la plotinizarea ficiniană
a imaginilor cerești și enunță premisele pentru o
listă cu imaginile pe care se bazează sistemul ma-
gic al memoriei.
Bruno n-a ezitat să-și imprime în memoria sa
imaginile demonilor și a decanilor egiptene. Așa
cum a spus Eugene Garin6, Bruno a preluat lista
cu imaginile celor treizeci de decani, atribuită lui
Teucro Babilonezul aproape integral din De occul-
ta philosophia a lui Cornelius Agrippa.7
Bruno, scrie Frances A. Yates, s-a referit destul
de mult la talismanele ficiniane, fără inhibițiile
creștine ale lui Ficino, el crede că tradiția ermetică
Alexandra Muller-Jontschewa Hommage a Holbein
(2012), ulei pe pânză, 195 x 130 cm
egipteană era mai consistentă decât cea creștină.
Acest fapt are o explicație mult mai profundă pe
care o găsim în Numenius, deoarece „în multe
texte medioplatonice iese în evidență o puternică
apreciere pentru Pitagora, considerat maestrul lui
lui Platon și, într-un anumit fel, părintele înțelep-
ciunii filosofice, amândoi, urmașii lui Moise, așa
cum credea Numenius.”8
Filosofii cărora le era familiară literatura magi-
că și care s-au ocupat cu propagarea ei au sfârșit
tragic, cum a fost cazul lui Cecco din Ascoli, un
magician din secolul al XIV-lea, a sfârșit ars pe
rug, deoarece în Comentariul său necromantic la
lucrarea Sfera a lui Giovanni Sacrobosco a citat o
lucrare intitulată Liber de umbris idearum atribu-
ită lui Solomon.9
Oricât ar fi de extraordinar, scrie Frances A.
Yates, rețin faptul că „umbrele ideilor” brunie-
ne ar fi imaginile magice, imaginile arhetipice
cerești, cele mai apropiate de ideile din mintea
dumnezeiască, diferite de cele aparținând lucruri-
lor inferioare. Nu putem exclude faptul că Ficino
prin folosirea frecventă a cuvântului „umbră” ar fi
fost și el intenționat să le dea aceeași semnificație.
Imaginile magice continuă F. A.Yates erau așezate
pe cercul sistemului mnemonic, căruia îi cores-
pund alte cercuri pe care erau indicate toate con-
ținuturile fizice ale lumii pământești elemente,
pietre, metale, ierburi și plante, animale și păsări
și așa mai departe, o complexitate a cunoașterii
omenești strânsă de-a lungul secolelor, simboli-
zată de imaginile a o sutăcincizeci de mari per-
sonalități și inventatori. Cine era în posesia unui
astfel de sistem se putea înălța deasupra timpului
și era capabil să reflecteze în propria minte între-
gul Univers al naturii și al omului.
Trebuie remarcat că rațiunea pentru care un
sistem mnemonic ca acesta ar constitui un se-
cret ermetic este de căutat în trimiterile făcute
la Corpus-ul Ermetic și la reflectarea gnostică a
Universului în mintea umană, ca la sfârșitul lui
Pimander, până când inițiatul reușește să-și im-
prime în mintea sa ceea ce Pimandru propune ca
acțiune benefică așa cum este redat în Corpus-ul
Ermetic XI.
Imprimând în memorie imaginile cerești, ima-
ginile arhetipice ale cerului, care sunt umbrele
apropiate de ideile minții (mens) divine, de care
depind toate lucrurile inferioare, Bruno a sperat
să urmeze experiența egipteană a puterilor dum-
nezeiești. Imprimând în propria fantezie figurile
zodiacale putem obține calitatea de a poseda o
artă figurativă care va însoți într-un mod minunat
nu numai memoria, ci toate „puterile sufletești”.
Sistemul magic brunian al memoriei este unul
reprezentativ pentru memoria unui magician, a
unuia care cunoaște realitatea dincolo de multi-
plicitatea aparențelor, fiindu-i confirmată propria
imaginație în ce privește imaginile arhetipale și
care, datorită puterii sale de a pătrunde realitatea
a fost capabilă să-și atribuie și puteri operative.
Este vorba de o preluare directă din neoplatoni-
ca interpretare ficiniană a imaginilor cerești, dar
dusă mult mai departe.
„Caracterul egiptean” al artei descrise în De
umbris idearum, scrie Frances A. Yates, a fost pu-
ternic accentuat de discipolul scoțian al lui Bruno,
Alexander Dicson, care a pubicat la Londra, în
1583, o lucrare în care a imitat De umbris idearum
sub forma unui dialog în care-i are ca interlocu-
itori pe Mercurio și pe Theut, nume ale aceluiași
Hermes Trismegistul”10.
Cealaltă lucrare despre memoria magică, pu-
blicată la Paris, o are ca eroină pe maga Circe
( Kirke ), fiica Soarelui. Se numește Cantus
Circaeus și „este dedicată lui Jean Regnault și lui
Henri d’Angouleme, Marele Prior al Franței, un
personaj important de la Curtea franceză, care
era de sânge regesc, fiind fiul nelegitim al regelui
Henri al II-lea. Regnault a spus că manuscrisul
i-a fost dat de Bruno, care l-a rugat să se îngri-
jească de publicarea lui. Cu toate că a fost publi-
cat în același an cu De umbris idearum, în 1582,
este o operă succesivă a acesteia, dedicată regelui
creștin11.
Lucrarea se deschide cu o mare Incantație sola-
ră dedicată zeiței Circe, în care sunt amintite toa-
te numele și atributele divine, animalele, păsările,
metalele, care sunt în corespondență directă cu
Soarele. Din când în când, ne spune Frances A.
Yates, cel care o asistă pe zeiță trebuie să arunce
o privire în afară pentru a vedea direcția razelor
solare și pentru a constata dacă Incantația func-
ționează. În această incantație există o trimitere
directă, dacă nu chiar confuză la De vita coelitus
comparanda a lui Ficino, iar în ceea ce privește
Soarele ca vehicul al puterilor supranaturale im-
posibil de perceput cu rațiunea umană; puteri ce
provin de la „idei sesizate prin intermediul unor
rațiuni ale Sufletului lumii”.
Circe proclamă după acele incantații mărețe,
destul de lungi, dedicate Lunii, planetelor Saturn,
Jupiter, Marte, Vennus și Mercur (Mercuri dies ) și
la sfârșit îi imploră pe cei șapte Guvernatori să-i
dea ascultare. Prin magia sa ea se referă în același
timp la combinațiile planetelor, a pietrelor etc. fă-
când și anumite gesturi rituale; asistentul său tre-
buie să consulte Pergamena (textul sacru) în care
apar acele notae, al căror mister este inaccesibil
muritorilor de rând.12
Izvorul principal al lui Bruno este De oc-
culta philosophia a lui Cornelius Agrippa din
Nettesheim pentru imaginile cerești, cât și pentru
lucrarea De umbris idearum. Incantația lui Bruno
este asemănătoare cu cea a lui Agrippa, Bruno ba-
zându-se pe versiunea lui Agrippa, adăugând-o și
modificând-o în mod liber, la fel cum s-a bazat și
pe imaginile astrale ale astrologului german.
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
7
o
Textul despre incantațiile zeiței Circe, sau mai
bine zis, cel din Cantus este folosit în memoria
practică și a fost urmat de o artă a memoriei.13
„Adeptul, scrie Frances A. Yates, ar fi abor-
dat Arta memoriei cu o imaginație pătrunsă de
imagini cerești, un preambul necesar pentru o
memorie magică. Nu sunt sigură că aceasta ar fi
interpretarea exactă a conexiunii imposibil de ex-
plicat între incantații și arta memoriei; este vorba
oricum, de o interpretare posibilă.”14
Magia zeiței Circe implică o reformă mora-
lă. Ea se întreabă unde este Astrea, justiția din
„Vârsta de aur”, care-i amenință pe răufăcători și
cere zeilor să restaureze virtuțile. Magia sa face ca
oamenii să fie transformați în bestii și acesta este
un lucru „bun”, contrar obișnuitei interpretări a
legendei lui Circe, deoarece răufăcătorii sunt mai
puțin periculoși dacă sunt îmbrăcați cu adevăra-
tele lor veșminte animale. Sunt, pe de altă parte,
animale și păsări frumoase și virtuoase ce fug
de noaptea răutăților. Cocoșul, de exemplu, este
o creatură foarte expresivă, melodioasă, nobilă,
generoasă, plină de bunătate, solară, imperială,
aproape divină; iar atunci când i-a învins pe cei-
lalți cocoși ce purtau răul el și-a revelat propria
sa supremație prin cântec. Cocoșul, așa cum cu-
noaștem, simbolizează monarhia franceză. Este
deci posibil că Bruno a preluat ideea unei reforme
magice solare, legată de monarhia franceză, din
textele care circulau la Curtea regală franceză.
Mișcarea reformatoare a zeiței Circe prezintă
de asemenea, așa cum a pus în lumină F. Tocco15
curioase anticipări ale operei Spaccio della bestia
trionfante (Eliminarea bestiei triumfătoare), chiar
dacă toți admiratorii liberali ai lui G. Bruno din
secolul al XIX-lea au trecut în plan secundar ma-
gia. Bestiile triumfătoare sunt imaginate ca fă-
când parte din constelațiile cerești, reprezentate
de animale, care trebuie eliminate din Cer întru-
cât reprezintă viciile: trebuie eliminată Falsitatea,
Ipocrizia, Răutatea, Credința falsă, Stupiditatea,
Mândria fără acoperire, Slăbiciunea, Lașitatea,
Apatia, Inactivitatea, Avariția, Invidia, Impostura,
Lingușirea și altele.
Este nevoie să ne întoarcem la simplitate, la
adevăr, la acțiune, transformând concepțiile
morale care s-au impus în lume, conform cărora
afecțiunile eroice sunt lipsite de valoare, adică
cele ce privesc un anumit de fel de naționalism
patriotard, fără substanță, la credința care să
aibă în spate înțelepciunea bazată pe un studiu
atent al textelor inițiatice. Este nevoie să fie evi-
tate așa numitele „sfaturi divine”, care la sfârșit
nu sunt decât rezultatatul imposturii condițio-
nate economic, cu întoarcerea pe dos a legilor
naturii. De asemenea, oroarea pe care ți-o poate
da bogăția, rezultat al unor acțiuni de corupție.
Demnitatea paragonată cu eleganța, prudența cu
răutatea, șiretenia cu trădarea, justiția asociată
tiraniei, judecata dreaptă paragonată violenței.
Nu era din partea lui Bruno decât o atenționare
pentru vremea sa, dar vizionar cum era și pentru
vremurile viitoare.
„Opere de autentică ascendență erasmiană,
scrie Michele Ciliberto16, dau naștere unei re-
flexii destinată să atingă culmea expresivă în lu-
crări ca Eliminarea bestiei triumfătoare și Cabala
Calului Pegas, în care ni se explică într-un mod
aproape perfect și articulat poziția sa etico-po-
litică și religioasă, proprie Nolanului.” În acest
plan, Cantus-ul este foarte relevant, în sens ge-
neral, tocmai pentru că luminează pentru prima
dată și la modul cel mai intens posibil privirea
critică pe care Bruno o are despre vremea sa, des-
pre decadența percepută la toate nivelele, con-
form unei perspective ce urmează să se dezvolte,
dacă nu sunt luate măsurile necesare. Aceasta, în
primul rănd, Bruno o face în dialogurile morale,
printr-o filosofie a istoriei cu caracter ermetic,
enunțată prin alternarea „luminii” cu „tenebre-
le”, a „înțelepciunii” cu „ignoranța”. Aceste tex-
te sunt importante și pentru alte motive, puțin
studiate: pentru conștiința, atât de puternică la
Bruno, că civilizația nu este niciodată definitiv
dobândită, nu este garantată o dată pentru tot-
deauna, fiind foarte subțire limita care desparte
„animalitatea” de „umanitate”, pe roata vieții și
a soartei omului. Din acest punct de vedere, co-
mentează M. Ciliberto, el face să vorbească acea
dimensiune intimă, tragică a Nolanului care se
face auzită pentru prima dată într-un text ca
„Lumânărarul”, care traversează ca o venă sub-
terană întreaga „nouă filosofie”, mult mai pre-
zentă, decât ne-am fi putut gândi, orbiți de vizi-
unile „prometeice” și „entuziaste” ale operei lui
Bruno.17
Dacă cititorul se simte într-o oarecare măsură
deranjat de mentalitatea unui celebru filosof al
Renașterii cum a fost Gordano Bruno, nu-i ră-
mâne decât să continue să parcurgă această operă
plecând de la cercetarea doctrinei „umbrelor” ca
structură constitutivă a experienței umane până
la analiza completă a operei bruniane, care a fă-
cut posibilă așa-zisa Bruno-Renaissance.
Deci, Giordano Bruno, magicianul ermetic
cu stilul său inconfundabil, este acum pe cale să
treacă în Anglia pentru a-și expune aici „noua sa
filosofie”.
Note
1	Yates A. Frances, Giordano Bruno, și tradiția erme-
tică, Laterza, Roma-Bari, 2006. Frances A. Yates a fost
una din figurile importante ale Institutului Warburg
și a Universității din Londra. Printre alte opere apă-
rute în Italia amintim: Arta memoriei, Torino 1972,
Iluminismul Rozei-Cruci, ivi 1976, Giordano Bruno și
cultura europeană a Renașterii, Torino 1988.
2	Cf. Calendar of State Papers, Foreign, January-June
1583, p. 214
3	Rhetorica ad Herenium, cel mai vechi tratat în lim-
ba latină, din jurul anului 90 î. Hr.
4	Frances A. Yates. op. cit., p. 214
5	Giordano Bruno, Le ombre delle idee, Il Canto
di Circe, Il sigillo dei sigilli, Introducere de Michele
Ciliberto. Trad. it. și note de Nicoletta Trinnanzi, BUR,
Milano, 2010.
6	Garin E., Medioevo e Rinascimento, p. 160.
7	Agrippa C., De occulta philosophia, II, 37.
8	Cfr Numenius , frr. 1A; 8; 24 des Places.
9	Comentariul lui Cecco d’Ascoli a fost publicat de
Lynn Thorndike în The Sphere of Sacrobosco and its
Commentators, Chicago 1949, pp. 344 și urm. ; citate-
le lui Solomon in cartea De umbris idearum se găsesc
la pp. 397 și 398 din această ediție. Cfr. Și Thorndike,
History of Magic and Experimental Science, II, pp. 964-
5.
10	Frances A. Yates, op. cit. p. 222.
11	ibid., p. 222.
12	ibid., p. 193.
13	Așa cum vom vedea în continuare în lucrarea lui G.
Bruno Arta memoriei, Einaudi, Milano 1985.
14	Frances A. Yates, op. cit. , p. 224
15	Tocco F., Le opere latine di Gordano Bruno, Firenze
1889, p. 56
16	Michele Ciliberto, Introducere la Giordano Bruno,
Le ombre delle idee, Bur, Milano 2010, pp. 29-30.
17	Ibid., p. 30.
■
Alexandra Muller-Jontschewa
Hainele noi ale împăratului, triptichon (2009), ulei pe pânză, 100 x 240 cm
8|
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
diagnoze
Viitorul Uniunii
Europene (III)
■ Andrei Marga
Uniunea Europeană a lansat dezbaterea
asupra viitorului ei. La invitația preșe-
dintelui Emil Constantinescu, din partea
Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și
Civilizația Levantului (București), mi-am asumat
să conturez viitorul Uniunii Europene - în limita
unei conferințe care să prefațeze dezbateri.
În numărul antepenultim al revistei „Tribuna”
am precizat că acest viitor nu se poate stabili, însă,
fără a considera proiectul și prezentul Uniunii
Europene. Am mai subliniat că, de aceea, fără
a cădea în lirismul istorist și nici în birocratis-
mul de serviciu sau în euforism, voi proceda la
o abordare sistematică, concentrată pe nodurile
temei. Voi aborda, așadar, pe rând: 1. Specificul
culturii europene; 2. Premisele unificării europe-
ne; 3. Rădăcinile durabile ale Europei; 4. Ce s-a
realizat prin unificarea europeană?; 5. „Societatea
mondială” și tendințele ei; 6. Diagnoze societale;
7. Problemele actuale ale Uniunii Europene; 8.
Istoria ce vine; 9. Uniunea Europeană între su-
praputeri; 10. Scenarii de rezolvare a probleme-
lor; 11. De la statul de drept la statul drept; 12.
Democratizarea ca soluție. Voi profila alternative
și voi duce analiza până la apărarea unui punct
de vedere.
În numărul menționat și în numărul ultim al
revistei „Tribuna” am abordat primele șase părți
ale analizei, respectiv părțile 7 și 8 și o secțiune
din partea a 9-a. Duc la capăt analiza din acest
punct.
9.	Uniunea Europeană între
supraputeri
Cultura euroamericană își valorifică în conti-
nuare avantajele care au adus-o în centrul cultu-
rii umanității - orientarea spre „viața bună”, spre
adevăr verificat în experiență, spre viață socială
încadrată de norme universale, spre comunicare,
spre performanțe. Dar pentru prima oară în isto-
rie, cultura euro-americană întâlnește o cultură -
pe cea chineză - de o magnitudine neobișnuită,
cu a doua limbă vorbită pe glob și cu înfăptuiri
competitive.
Cultura chineză este răspândită astăzi, între
altele, de o rețea de institute Confucius fără egal
ca amploare și organizare. În 2015, în rețeaua
Hanban operau 475 de Confucius Institutes am-
plasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de
țări, iar peste 100.000 de specialiști chinezi asis-
tau activitățile. În fiecare moment, peste un mili-
on de studenți din alte țări învață limba chineză.
Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lun-
gi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoare-
lor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!),
cultura chineză pătrunde în educația generală din
tot mai multe locuri ale lumii.
Uniunea Europeană deține un capital de valori
ce sunt, prin tradiție, cele mai atrăgătoare. Ceea
ce-i compune specificul nu are importanță doar
istorică, ci rămâne reper al umanității. Dar „criza
imigranților”, cu tragediile ei, a arătat din nou că
lucrurile nu sunt în ordine în revendicarea apar-
tenenței creștine a Europei. Nu faptul că Europa se
preocupă de propria apărare este aici alarmant, cât
lipsa uimitoare a unei coordonări înțelepte.
Se adâncește din nou scindarea produsă în
secolul al XIX-lea dintre apărătorii drepturilor
omului și aspiranții la schimbări în societate. Cele
două au trecut în mâini diferite. Recunoscute tot
mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au
devenit, juridic vorbind, fundament al democrați-
ilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să
le asume.
O discuție s-a deschis în SUA și Germania cu
privire la repunerea în legătură a democrației cu
meritocrația. S-a argumentat (Stefan Halper, The
Beijing Consensus, 2010) că, în condițiile infirmă-
rii prognozei triumfului general al democrației li-
berale și a „sfârșitului istoriei” (prezise de Francis
Fukuyama), forma de conducere meritocratică pro-
pusă de confucianism va trebui luată în serios. S-a
ajuns la a contrapune conducerea „meritocratică”
- adică recrutată după competență și capacitate
de decizie politică - conducerii recrutate în func-
ție de bugetele campaniilor electorale și marketi-
zare (vezi Daniel A. Bell „China and Democracy”,
în Christian Science Monitor, 24.12.2012). Cu încă
un pas (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten der
Konfusion, 2014) s-a tras concluzia că democrația
are de revăzut capacitatea strategică și capacitatea
de învățare sistemică. Punerea în comunicare a
modelelor democrației intră astfel la ordinea zilei.
Europa unită înfruntă o problemă neaștepta-
tă privind recunoașterea. Bunăoară, cercetările
americane semnalează faptul că realizarea insti-
tuțională a Europei progresează prea lent (Glyn
Morgan, The Idea of an European Superstate,
2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu
Sui, China in a Changing World, 2015), se văd
Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede
destul Uniunea Europeană. Din punctul de ve-
dere israelian, Europa nu s-a despărțit destul de
trecutul ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel,
Nietzsche and the Jews, 1996), încât este obstaco-
lată din interior.
Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în
acest moment economic, politic și militar, se re-
vine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au te-
oretizat-o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger.
SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci
când este vorba de aranjamente strategico-mili-
tare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt
candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând
politică externă elaborată și nici armată proprie,
va conta intermitent. Germania sau Anglia sau
Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia,
Italia și Spania nu pot fi ignorate.
10.	Scenarii de rezolvare
a problemelor
Teza mea este aceea că, peste toate, Uniunea
Europeană actuală are de asumat faptul că sursa
majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în
precaritatea soluțiilor proprii și în erori. Acestea
nu sunt nici mici și nici puține. Ele pretind acum
luciditate, competență și acțiune.
Extinderea a fost de la o vreme în dauna inte-
grării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea insti-
tuțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au
încurajat dislocări de forță de muncă, care împo-
vărează și mai mult țările care pierd specialiști.
„Capitalismul de caravană“ și invazia de produse
de mâna a doua în Est sunt din capul locului con-
traproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de
mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație.
Nu se mai fac analize responsabile, iar derapajele
autoritariste din unele țări sunt flatate, în loc să li
se spună pe nume.
Nu numai că așteptatul „sfârșit al istoriei”
nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se opreș-
te nicidecum. Presiunile la democratizare (Pierre
Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofi-
larea internațională a Marii Britanii, Germaniei
și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und
Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a na-
țiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016),
intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor“
(A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și, mai
presus de orice, imperativul redeschiderii spre
creație (Roger Bootle, The Trouble with Europe,
2016) nu se lasă escamotate.
Cu puține excepții, propunerile cele mai radi-
cale și noi în materie de alternative sunt de fapt
negative. Unii istorici irlandezi vorbesc despre
„euroexit”, ca și cum, dacă s-ar izola zona euro de
restul țărilor europene, nu s-ar întoarce vechea
Europă a conflictelor. Nu este soluție nici redu-
cerea Uniunii Europene la o piață comună, căci
disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin, iar
Europa nu-și poate valorifica atuurile istorice. Nu
este soluție transformarea unor țări în simple pie-
țe de desfacere invocând neoliberalismul, căci se
antrenează declinul democrației, cu toate conse-
cințele nefaste.
Uniunea Europeană rămâne un proiect superior
alternativelor sale, dar este acum la o răscruce. Ea
nu poate face față dificultăților și neajunsurilor
fără inovație instituțională care să convertească
principiul subsidiarității și democrația în forme
de viață. Noile maladii europene - a „postdemo-
crației“ (Colin Crouch) sau a „autoritarismului
post-democratic” (Habermas) - pregătesc crize.
Din aceste rațiuni, nu dogmatizarea unei reali-
tăți pe cale de schimbare, ci luciditatea și deschi-
derea sunt de cultivat. Mai cu seamă că nemul-
țumirile urcă la decidenți. După prim-ministrul
al Marii Britanii, oficiali de cel mai înalt rang
din Cehia, Polonia, Ungaria, Italia, Franța cer o
schimbare de direcție. Istorici germani socotesc
încheiat narativul postbelic al unificării (Andreas
Wirsching), iar „exit-ul” este deja în gura actori-
lor politici, nu doar în campanii electorale.
În multe țări există oameni interesați să-și
mențină pozițiile obținute în aparatele birocra-
tice sau în economia darwiniană ce au ocupat
Uniunea Europeană. Ei nu văd decât două alter-
native: fie plierea fără discuție la organizarea ac-
tuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționa-
lismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de
altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării
Uniunii Europene existente, care este de fapt alter-
nativa veritabilă, fiind incomparabil mai bună, ei
nu o mai iau în calcul.
Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poa-
te apăra decât schimbând organizarea ei actuală
prin democratizare. Nu are suport teama reflexă
de restabilire a identităților naționale, a statului
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
o
național, câtă vreme procedurile sunt democrati-
ce și valorile orientatoare, începând cu demnitatea
umană, sunt cele universale.
În mod interesant, acest punct de vedere re-
vine recent în scrierile celor mai importanți eco-
nomiști din Europa. Iar dacă economiștii resimt
nevoia democratizării, ne dăm seama cât de acut
se resimte nevoia acesteia printre ceilalți cetățeni.
De curând, economistul de frunte care este
Thomas Piketty, împreună cu colaboratorii, a dat
un diagnostic deloc ezitant situației și a propus
primii pași ai democratizării acesteia. Premisa
este aici aceea că în Uniunea Europeană funcțio-
nează tainic un „guvern” fără legitimare, compus,
în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai eu-
ro-zonei și diverși birocrați. Aceștia operează în
afara Tratatului european, în afara Parlamentului
european și fără răspunderi față de parlamentele
naționale. „Puternicul și, în același timp, intangi-
bilul guvern al euro-zonei s-a dezvoltat efectiv în
unghiul mort al posibilităților de control politic,
care este o gaură neagră a democrației” (Thomas
Piketty et al., Pour un traite de democratisation de
l’Europe, 2017, p.9). Nimeni nu controlează de fapt
ceea ce se decide la nivelul „executivului” european
- nici Parlamentul european, nici parlamentele na-
ționale. Iar crizele sunt o consecință implacabilă.
Așa stând lucrurile, problema crucială a Europei
este revenirea la „democrația reprezentativă” - cel
puțin în eurozonă. Nu va fi destul să se restabi-
lească și să se lărgească funcțiile Parlamentului
european, ci va trebui repus în discuție întregul
„proiect european”. „Pe acest drum, care ar putea
fi foarte lung, se află crearea unui Parlament al
eurozonei pentru o luptă politică și culturală ce
duce departe, către o democratizare a «proiectu-
lui european» și o reorientare a politicii ce se în-
treprinde în numele său” (p.13). Un „tratat pentru
democratizarea conducerii eurozonei”, care are în
centru „condiționalitatea democratizării”, ca parte
a Tratatului de bază, va trebui semnat. Cu cât mai
devreme, cu atât mai bine!
Parlamentul european va fi primul afectat de re-
organizare. Se va forma „Adunarea Parlamentară
a Eurozonei”. Ea se va compune, patru cincimi,
din membri ai parlamentelor naționale conform
distribuției politice dinăuntrul fiecăruia și proce-
durii de stabilire pe care fiecare parlament o de-
cide, iar o cincime din membri ai Parlamentului
european. Delegații parlamentelor țărilor care
nu sunt în eurozonă vor putea participa în cali-
tate de invitați la lucrările adunării. Alte state se
vor putea atașa „tratatului pentru democratizarea
conducerii eurozonei” pe măsură ce se integrează
acesteia.
Este tot mai evident, pentru mințile lucide,
că spectrul soluțiilor pentru Europa actuală se în-
gustează. Thomas Piketty și colaboratorii săi își
asumă acest fapt. De exemplu, așteptarea ca din
organizarea actuală și instituțiile existente să vină
prevenirea de crize este utopică.
Nici așteptarea ca Europa să se profileze când
SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți, nu
dă rezultate. Europa poate înfrunta timpul doar
pe propriile performanțe economice, sociale, politi-
ce, culturale. Timpul cere, din nou, pași mari, nu
doar ameliorări. Orice este mai puțin decât demo-
cratizarea, luată la propriu, lasă Europa pe cursul
crizelor.
Din modelările pe care le putem face rezultă
o seamă de consecințe pentru reflecție. Sintetizez
câteva.
Prima este lărgirea perspectivei. Istoria nu s-a
oprit nici în dreptul Reich-ului, nici al victoriei
comunismului, nici al neoliberalismului. Istoria
nu se sfârșește, căci nu soluțiile trecutului vor pre-
vala în fapt, oricare vor fi rezistențele, ci cele ale
unui viitor deschis.
A doua consecință este consolidarea autono-
miei științei, filosofiei, religiei, care nu trebuie
să ne împiedice să recunoaștem nevoia cooperă-
rii lor pentru a avea soluții la problemele de azi.
Fiecare va avea nevoie de celelalte.
A treia consecință este apariția de șanse pen-
tru noi viziuni. Schonberg spunea că, într-o bu-
cată muzicală, ideea este mai importantă decât
stilul, iar astăzi nu putem să nu-i dăm dreptate.
Este vorba de ideea ce se ivește din găsirea de sine.
„Mon jeu est a moi”, a spus Constantin Brâncuși,
dându-ne astfel cheia nu doar pentru înțelege-
rea operei sale (vezi Sorana Georgescu-Gorjan,
Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus
Spoke Brâncusi, 2011), ci și pentru poziționare în
fața lumii.
A patra consecință constă din reactualizarea
„filosofiei vieții publice” într-o lume în care viața
fiecăruia depinde de decizii ce se iau în instituții.
Nu avem a aștepta soluții nici de la conducători
providențiali, nici de la subiecți în format mare,
nici de la asistența externă, nici de la altcineva.
Nimeni nu poate înlocui ceea ce au de făcut cetă-
țenii respectivi.
Uniunea Europeană va fi sub presiunea reor-
ganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa!,
2010). Ea va căuta să valorifice avantajele con-
siderabile prin formula federală (vezi Anthony
Giddens, Turbulent and Mighty Continent, 2014).
În orice caz, fără o profundă reorganizare pe direc-
ția democratizării, soarta Uniunii Europene va fi
periclitată.
Un refren însoțește reflecțiile geopolitice din
ultima decadă. Potrivit acestuia, după ce, în 1989,
Alexandra Muller-Jontschewa Satir cu nimfe (2015)
ulei pe pânză, 100 x 50 cm
revenise în prima linie, Europa unită ar fi trecut
în linia secundă a decidenților în lumea de astăzi.
Nu altcineva decât fostul cancelar al Germaniei,
Helmut Schmidt (vezi Die Machte der Zukunft,
2006), atrăgea atenția că atâta vreme cât nu-și ela-
borează o politică externă, Uniunea Europeană
nu are cum să joace un rol internațional ma-
jor. Uniunea Europeană nu a realizat obiectivul
„Strategiei de la Lisabona” de a deveni cea mai
competitivă organizare a lumii și nu-i rămâne
decât să urmeze ciclurile economiei mondiale
(Alan Greenspan, L’Era della turbolenza, 2007).
În fapt, Europa a pierdut întâietatea în educație
și are mult de făcut pentru a mai putea concura
Statele Unite. În Europa, pericolul nu este rece-
siunea, ci o „recesiune fără sfârșit” (Hakim El
Karoui, Reinventer l’Occident, 2010), care își are
sursa într-o îndatorare publică enormă, la care nu
s-a găsit rezolvare. Asia a trecut în poziția de „pi-
vot” al politicii americane (Hillary Clinton, Hard
Choices, 2014) și rămâne astfel.
Nu este vorba însă numai de opinii, ci și de
fapte. De pildă, „primăvara arabă” a surprins au-
toritățile europene, care nu bănuiau ce se petrece
la Tunis, la Tripoli sau la Cairo. „Conflictul siri-
an” a arătat neputința de a duce la capăt o soluție.
„Criza ucrainiană” a fost gestionată greoi, încât
nici astăzi nu se întrevede o soluție. Nu există
curajul de a vedea în față realitatea din Orientul
Mijlociu - cu amenințările unor grupuscule ce
caută acces la cele mai sofisticate armamente și
falsifică manifest istoria regiunii. La evenimentele
din Africa, participarea europeană este mai mult
reactivă, după ce ani de zile presa din capitalele
africane a acuzat ONG-urile europene că storc
resursele. Nu mai vorbim de Asia de Sud-Est sau
America de Sud, unde Europa intervine după ce
alții au luat deja inițiativa.
11.	De la statul de drept
la statul drept
Un articol al revistei Der Spiegel (14 august
2020) a pus întrebarea profundă: Stat de drept sau
stat drept? O întrebare cum nu se poate mai ac-
tuală.
În ultimii ani, oricine a putut sesiza invoca-
rea insistentă a „statului de drept” de la nivelul
Comisiei Europene. Opinia ar fi lăudabilă, dacă
ar fi însoțită de înțelegerea statului de drept ca
fapt juridic, ce constă în respectarea drepturilor și
libertăților constituționale. Numai că unii înțeleg
statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu
ca aplicare a dreptului ce nu depinde de partide și
persoane. De altfel, și acuzarea că unii nu ar fi în
ordine cu statul de drept nu s-a bazat, până azi, pe
vreo analiză a funcționării statului ca stat, care ar
fi, desigur, binevenită.
Efectul acestei înțelegeri falsificatoare a situați-
ilor este încălcarea sistematică din unele state - în
ultimii ani în numele luat în deșert al independen-
ței justiției, a drepturilor și libertăților cetățenilor.
S-a și uitat că în constituțiile de după 1990 s-a pre-
văzut „stat de drept democratic” - nu doar „stat
de drept”, pe care, în felul lor, l-au avut și unele
dictaturi! Mai nou, în pandemie, urgența sanitară
unii o convertesc în urgență politică și militară și în
restrângerea democrației. În loc să fie stat de drept,
la propriu, statul a devenit astfel instrument de
creare de voievozi, de distrugere a alternativelor,
străin de necazurile cetățenilor.
Oricum, de la importanța „statului de drept
democratic” pentru o viață demnă de om și de
10
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
la această istorie ar fi de plecat în a evalua situ-
ația din timpul nostru. Am în vedere trei șiruri
de fapte.
Primul este acela că, odată cu intervențiile
Curții de la Karlsruhe și ale altor juriști europeni,
a devenit clar că, luat în serios, statul de drept nu
este instrumentul cuiva ajuns să decidă în stat.
Nicio persoană juridică, indiferent de poziție, nu
este mai „îndreptățită” decât alta să facă evaluări
în materie de drept.
De aceea, nu Carl Schmitt, care, știm bine, a
subordonat statul de drept decidenților de cir-
cumstanță, ci John Rawls, care l-a conceput ca ex-
presie a contractului democratic, ar trebui să con-
teze. Altfel, nu se ajunge la democrație, ci la forme
pervertite de „democrații cu conducător (Fuhrer)”
cum se vede în țări în care au înviat „șeful de stat”
sau „postdemocrația”.
Al doilea șir de fapte ține de împrejurarea că
în Uniunea Europeană se simte nevoia de soluții
noi. Se poate discuta starea justiției dintr-o țară
sau alta, dar ne facem iluzii considerând că optica
actuală a Comisiei Europene este ultimul cuvânt.
Pe bună dreptate, jurnaliști germani, britanici,
polonezi și maghiari, dar și români, au pus între-
bări dificile birocrației comunitare. Acestei optici
îi lipsesc în ultimii ani buna informare asupra ță-
rilor, obiectivitatea și clarificarea, care este inevi-
tabil conceptuală. Cea mai profilată personalitate
filosofică a lumii actuale, Jurgen Habermas, care
a făcut din drept temelia viziunii asupra Europei,
observa că „politica se face de râs dacă ea mora-
lizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului
democratic, care este obligatoriu” (Zur Verfassung
Europas. Ein Essay, 2011, p.99). Doar acest drept
este de fapt legitim.
Orice om cu capul pe umeri este pentru desă-
vârșita independență a justiției. Numai că până
la independența judecării mai este un drum lung.
În fapt, nu se ajunge la independența judecării cu
justițiari desemnați nu de instanțe publice, ci de
actori politici (guverne, președinți, etc.), care sunt
obedienți. Nu se ajunge nici cu justițari pregătiți
sumar, care rezultă azi din programe de studii la-
cunare.
Sunt, firește, și justițiari care știu măsura lu-
crurilor, dar mulți nu o știu. În zilele noastre se și
vede din nou că unii au dat sentințe la ordin, iar,
peste ani, mărturisesc că au fost forțați. Mulți tra-
tează instanța de judecată ca pe o proprietate, iar
decizia ca pe ceva la latitudinea lor. Nu se înțelege
că decizia în justiție poate fi justă numai împreună
cu calea pe care s-a obținut.
Cu realismul cunoscut, Der Spiegel ne spune că
suntem într-o situație inconfortabilă. Și are drep-
tate. Doar că statul de drept existent nu are cum să
fie finalul istoriei, căci este al unor grupuri cu inte-
rese și vederi particulare. Interesul public a rămas
departe și se cere restabilit.
Este clar că globalizarea, medicina bazată pe
genetica actuală și digitalizarea antrenează schim-
bări. Dar, înțelese în profunzime, ele nu cer, în nici
un fel, lichidarea persoanei, a familiei tradiționale,
a pluralismului politic, a democrației, a cadrului
național, în fond, a umanității din oameni. Bine
înțeleasă, lărgirea drepturilor și libertăților oame-
nilor vizează de fapt cadre instituționale.
Cum se poate face față presiunilor de azi la in-
strumentalizare? Opinia mea este aceea că numai
prin scoaterea statului de drept din confruntarea
politică și democratizarea acestuia. Nimeni nu este
protector al statului de drept mai mult decât altul
și fiecare are drepturi ca oricare altul.
Alexandra Muller-Jontschewa Hommage a Holbein
(2014), ulei pe pânză, 195 x 130 cm
12.	Democratizarea ca soluție
Nu se poate ocoli adevărul că Uniunea
Europeană și-a pierdut din relevanță nu doar din
motive de politică externă și de apărare. Ea a pier-
dut datorită stagnării în care a intrat politica ei in-
ternă. Înainte de a dobândi o nouă pondere exter-
nă, Uniunea Europeană are nevoie de o schimbare
internă - o reorganizare pe direcția democratizării.
Despre ce este vorba? Toate analizele europe-
ne ale societăților europene de astăzi - dincolo
de lirismul gol al unor minți anacronice, de opti-
mismul de serviciu al birocrației și de propaganda
pentru naivi a decidenților - dau diagnoze alar-
mante. Aproape toate semnalează că s-a apucat pe
un drum închis. Aceste diagnoze - oricum le-am
privi - spun ceva despre viața oamenilor.
Din nefericire, s-a ajuns la formalism instituți-
onal chiar în Uniunea Europeană. Aceasta fiindcă,
de mai bine de zece ani, prea puțini s-au mai inte-
resat de fond, adică de spațiul de afirmare pozitivă
a cetățenilor. În fapt, în fața situației date, „stân-
ga” a rămas perplexă, iar vederile „dreptei” sunt
de scurtă respirație, controversa politică fiind la
prea mare distanță de nevoile cetățenilor (Armin
Nasehi, Die letzte Stunde der Wahrheit, 2015).
În orice caz, nu „stilul de viață” asigurat de
politici de securitate socială (cum acuză grăbit
Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America
and the Crisisi of Global Power, 2012) este vulne-
rabilitatea Europei. Problema este inclusivitatea
și productivitatea Europei unite, iar aceasta nu se
mai poate rezolva fără reforme instituționale și un
nou angajament al europenilor înșiși.
Patru probleme concrete vor trebui deschise și
abordate cu idei noi în Uniunea Europeană: pro-
blema relaționării cu autoritățile bruxelleze; pro-
blema birocrației, problema calificării personalului
și problema alegerilor.
Într-o țară sau alta, schimbările democratice
pot fi mai rapide sau mai lente. Dar nici autar-
hismul și nici presiunea externă nu au dus și nu
pot duce la democratizare. Democratizarea o pot
face cetățenii țării respective. De aceea, democra-
tizarea și statul de drept democratic presupun nu
acțiunea unor grupuri ce se dau ca reprezentative,
dar se reprezintă doar pe sine, ci autodeterminarea
cetățenilor.
Volumul atins de birocrație în Uniunea
Europeană ne îndreptățește să ne întrebăm: nu
cumva problema europeană prin excelență nu este
de fapt „statul social”, cum crede grăbit dreapta
improvizată a ultimului deceniu, ci birocratiza-
rea? Nu cumva mari resurse ale Uniunii Europene
sunt înghițite efectiv de o birocrație sufocantă? Nu
cumva chiar birocrația îndreaptă ascuțișul ofen-
sivei spre orice altceva sau spre competitorii din
afară, pentru a nu fi deranjată?
Ne așteptăm ca de la Bruxelles să vină soluții
de politici comune ale țărilor Uniunii Europene
care să fie mai clarvăzătoare decât cele pe care o
țară le poate da. Așteptarea este, însă, confirma-
tă prea rar. Motivele sunt la îndemână. Un isto-
ric (Tony Judt, Postwar. A History of Europe since
1945, 2005, p.796) observa judicios că Europa ac-
tuală este sediul unor cruciale dezbateri relative la
situația lumii, dar autoritățile nu se interesează de
ele. Deciziile europene se iau ignorând argumentele
mai profunde.
Politica este înțeleasă mai curând ca luptă pen-
tru poziții ale persoanelor și partidelor decât ca
realizare a unor proiecte comunitare. Politicianul
este văzut mai mult ca actor într-o selecție darwi-
niană decât ca servant al interesului public. Mai
grav, țările trimit la Bruxelles, cu notabile excepții,
garnituri de personal de mâna a doua, a treia sau
a șaptea (până la recordul ce constă în a trimite
soții, fiice, prietene, protejați etc.!). Nu cumva se
trăiește deja ceea ce câțiva gânditori europeni de
prim plan anticipau - faptul că elita instituționali-
zată a Europei nu mai are anvergura profesională,
civică și morală de altădată? Nu cumva în frunte
ajung șefi, poate unii manageri, dar prea puțini li-
deri, iar șefii înșiși răspândesc impresia eronată că
nu există alternative?
În Uniunea Europeană alegerile libere se des-
fășoară pe baza procedurilor democratice. Dar
ceea ce iese deocamdată din acestea este nemul-
țumitor: Europa pierde în relevanță globală, cri-
zele - financiare, economice, de administrare, de
creativitate, de motivație - o copleșesc, iar tot mai
mulți oameni se retrag în viața lor privată. Apatia
devine împovărătoare într-o epocă în care de par-
ticiparea covârșitoarei părți a cetățenilor depinde
competitivitatea generală și, în fond, securitatea.
Nu ar trebui, oare, să observăm ce este în spatele
apatiei din unele țări? Nu cumva, dincolo de toa-
te, ar trebui să punem în discuție felul în care sunt
înțelese alegerile?
Este vorba, practic, de a face distincția între
„semnificația funcțională” a alegerii - aceea de a-i
da unei majorități șansa deciziei mai bune și de a
trimite pe altcineva în opoziție - și „semnificația
deliberativă” - aceea de a prelua voința celui care
alege și de a o include în decizie. Alegerile nu se
fac - cum, din nefericire, s-a creat impresia - doar
pentru a stabili reprezentanți care apoi să nu mai
fie deranjați. Va trebui să se facă din „semnifica-
ția deliberativă” a votului ceva care să-i preocupe
pe democrați, tocmai pentru a scoate alegerile din
simplul ritual în care riscă să se transforme. Numai
în felul acesta cercul decidenților, ce are deja ten-
dința de a se închide în sine, poate căpăta oxigen,
iar apatia păguboasă ce-l înconjoară va scădea.
Relevanța globală a Europei depinde de vitalitatea
democrației ei. Dar democrația este numai atunci
viguroasă când alegătorul este încredințat că vo-
tul său se regăsește în voința generală.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
11
Manifestele turbulențelor
O paralelă inedită și necesară
între manifestele Futurismului
și Dadaismului (I)
Iulian Cătălui
Secolul turbulențelor multiple, cum l-aș
numi, dar și al radicalismelor, turbulențe
politice, economice, militare și culturale, a
fost și unul al agitațiilor, gălăgiilor, dezordinelor
și revoltelor în curentele artistice și culturale de
avangardă, în special în futurism, deraiat spre
extrema-dreaptă fascistă, dar și în dadaism, ră-
tăcit în pădurea și în utopia extremei stângi so-
cialisto-comuniste. Mișcare de șoc, de ruptură,
extremistă și deschidere, în același timp, susține
istoricul spaniol Guillermo de Torre, „avangarda,
avangardismul sau avangardistul, la fel ca orice
atitudine ori situație extremă (s.m.), nu aspiră la
nicio permanență și cu atât mai puțin la nemiș-
care”1. La fel, dramaturgul româno-francez Eugen
Ionesco prefera să definească avangarda „în ter-
meni de opoziție și de ruptură”, recunoscându-i
rolul precursor de „trupă de șoc” de „pre-stil”2.
Astfel, turbulentele și extremistele avangarde au
anticipat ruptura din/ de societatea liberal-capita-
listă a sfârșitului secolului XIX și începutului vea-
cului XX, care începuse să aibă succese fulminan-
te în aproape întreaga Europă, iar în 1914, anul
declanșării Primului Război Mondial, aproape tot
ce se putea pripăși, adăposti generos sub umbre-
la largă a „modernismului” se ivise deja: futuris-
mul, cubismul, expresionismul, pictura abstractă
pură, funcționalismul și „fuga de ornament” în
arhitectură, abandonarea tonalității în muzică sau
dodecafonismul ori ruptura cu tradiția în litera-
tură.3 După opinia eronată a lui Eric Hobsbawm,
istoric britanic de stânga, socialisto-comunist,
singurele inovații oficiale după 1914 din lumea
avangardei „constituite” ar fi fost dadaismul, care
a anticipat surrealismul în Europa de Vest, „dizol-
vându-se ulterior în el”, și constructivismul născut
în U.R.S.S.4, imediat după Revoluția bolșevică. Pe
de altă parte, avangardele s-au organizat rapid în
jurul ideii de “forme viitoare de sensibilitate și de
înțelegere”, întorcând în mod voit și extrem, tur-
bulent-dezordonat spatele tuturor formelor pri-
mite prin gândire.5 Spiritul de avangardă reface
astfel legătura cu etimologia lui, depășind dome-
niul estetic, pentru a enunța ambiții sociale și, din
păcate, politice.6
Mergând în continuare atât pe ideea de turbu-
lență, dezordine, revoltă, manifestele turbulențe-
lor și revoltelor, cât și pe cea de extrem, extremist,
manifeste extreme, extremiste, putem spune că
de la futurism și expresionism, la dadaism, con-
structivism și surrealism, considerate „principa-
lele orientări ale avangardei istorice”, a existat o
serie „negativă”, turbulent-extremă (s.m.) a atitu-
dinilor puse sub umbrela largă a lui „anti-”, cali-
ficând opoziția de principiu în raport cu trecutul
cultural (Muzeu, Bibliotecă, Academii), refuzul
convențiilor de orice fel, revolta față de orice au-
toritate, respingerea „a înseși conceptelor de lite-
ratură și artă”, repudierea ierarhiilor constituite,
cultivarea ostentativă a marginalității, care era tot
un fel de extremism etc.7 Ceea ce individualizează
avangarda în raport cu programele contestatare,
nonconformiste, antitradiționale care au prece-
dat-o este extremismul, radicalismul său, dublat
de turbulența multiplă față de oricine și orice.8
Geneza, contextul istoric
și viziunea Futurismului
Potrivit mai multor dicționare, Futurismul, al
cărui nume provine din substantivul futuro (vii-
tor) a fost o mișcare artistică și de avangardă care
s-a manifestat în Italia, între anii 1910-1920 (unii
spun că până în 1944, când a sucombat Marinetti!),
în domeniul literaturii, picturii, sculpturii, arhi-
tecturii și chiar al muzicii, cu extensii în Rusia
(futurism), Anglia (vorticismul modernistului
Ezra Pound), Portugalia (futurismul sebastianist al
originalului poet Fernando Pessoa), Brazilia (an-
tropofagismul) ș.a., actul de naștere al mișcării fi-
ind „semnat” în numărul din 20 februarie 1909 în
publicația franceză Le Figaro, de italianul Filippo
Tommaso Marinetti, promotorul curentului,
marcând astfel data „primei manifestări publice”
a acestuia, întâiul text numindu-se „Fondarea și
Manifestul Futurismului”9. Futurismul - il futu-
rismo - a apărut printr-o derivație a altui curent
artistic occidental, Decadentismul, respectând un
manifest în care membrii lui declarau printre alte-
le: „noi vrem să cântăm dragostea de pericol, obiș-
nuința pentru energie și temeritate... Noi afirmăm
că măreția lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumuse-
țe, aceea a vitezei”...10.
Dintre toate definițiile futurismului, poate cea
mai obiectivă și mai plină de miez îi aparține se-
mioticianului și esteticianului italian Umberto
Eco, în opinia căruia, deși futurismul ar fi trebuit
să fie o pildă de entartete Kunst (adică „Artă de-
generată”, vorba lui Adolf Hitler!), la fel ca alte
mișcări avangardiste ca expresionismul, cubismul
sau surrealismul, „din cauză că cei dintâi futuriști
italieni erau naționaliști”, încurajau din rațiuni
estetice participarea Regatului Italiei la Primul
Război Mondial și aduceau omagii deșănțate vi-
tezei, violenței, riscului.11 Aceste aspecte păreau
mai degrabă apropiate de cultul fascist al tine-
rilor, iar atunci când fascismul mussolinian s-a
identificat nesăbuit și iluzoriu cu anticul și mare-
le Imperiu Roman, descoperind tradițiile rurale,
Filippo Tommaso Marinetti, care ridica în slăvi
un automobil mai frumos decât „Victoria din
Samothrace” și care dorea să ucidă chiar și „cla-
rul de lună”, a fost numit membru al Academiei
Italiene, care trata clarul de lună cu mare respect.12
Revista care a răspândit „bizareriile, inep-
țiile, extravaganțele” și am putea spune ideile
turbulente, zgomotoase, extremiste ale futuris-
mului” a fost, mai întâi, La Voce, care a creat ea
însăși un curent propriu, numit „Vocianismul” și
care a avut colaboratori frecvenți pe: Giovanni
Papini, Corrado Govoni, Ardengo Soffici sau
Aldo Palazzeschi, poeți și scriitori italieni de
„primă mărime”13. Dar, fondatorul futurismului,
F.T. Marinetti, poet, dramaturg și romancier, va
reuși să agite, să tulbure serios „apele destul de
calme ale literaturii și artei italiene”, și nu numai
ale acesteia, de la începutul secolului al XX-lea,
punând în circulație principiile generale ale „re-
beliunii”, revoltei sau revoluției futuriste, autorul
dorind ca mișcarea lui să aibă „efectul unei bom-
be explodate prin surprindere”14.
Pentru această insurecție turbulentă (s.m.), de
revoltă, extremistă sau „lovitură de stat culturală”
ar trebui să analizăm contextul istoric în care se
afla Italia regalistă la începutul veacului al XX-lea.
În primul deceniu al secolului amintit, sub condu-
cerea unui prim-ministru piemontez autoritarist,
Giovanni Giolitti, spirit empirist și realist, care a
reluat tactica „transformismului politic”, țara lui
Dante și Leopardi trecea printr-o perioadă fas-
tă, de La Belle Epoque, cu o parte importantă a
populației Peninsulei îmbunătățindu-și condiții-
le de viață, cu o burghezie prosperă profitând la
maximum de conjunctura economică favorabilă,
cu o reducere semnificativă a analfabetismului în
sud (în Mezzogiorno) și cu posibilitatea unei vieți
în care era loc și pentru „loisir”-uri, artă, cultu-
ră, muzică și film.15 Cea mai caracteristică insti-
tuție de „loisir”, de timp liber, era, în perioada
menționată, cafeneaua, inclusiv cea literară! Aici,
burghezia mijlocie, clasa de mijloc (Middle class)
citea ziarele (uneori, aici se și scriau!), discuta
aprig politică, se întâlnea cu intelectualii zilei, cu
„mințile deschise”; în cafenele se formau opinia
publică și liderii de opinie.16 În muzică, triumfa
vezuvian opera lui Giacomo Puccini (care a avut
o apreciere deosebită pentru cântăreții români,
alegându-l în rolul titular pe tenorul Grigore
Gabrielescu pentru premiera mondială a operei
Edgar, iar mai târziu pe Hariclea Darclee, tot în
rolul titular, pentru premiera planetară a operei
Tosca) cu personajele ei “mic-burgheze” animate
de sentimente flușturatice, lipsite de profunzime
(vezi Boema), cu exotismul său oriental la modă
în Occident (ca în Madame Butterfly), în timp ce
în poezie era epoca poeților „crepusculari”, care
cântau plăcerile vieții și melancoliile zemos-lacri-
mogene ale vieții burgheze (laureatul Premiului
Nobel pentru Literatură, poetul romantic întâr-
ziat Giosue Carducci era la finalul carierei), tea-
trele erau dominate de inimitabilul și infatigabilul
Gabriele D’Annunzio (marele Pirandello avea să
se dedice teatrului abia din 1916), cu decadentis-
mul său senzualo-irațional, iar o artă nouă, mo-
dernă și fascinantă - cinematograful - își făcea
apariția în mod etnian, Italia fiind chiar țara în
care uriașele posibilități ale acestui „nou mijloc
de expresie” au fost intuite mai repede decât în
alte țări ca Franța (unde se spune că s-a născut ci-
nema-ul), Statele Unite (care revendică și ele pri-
matul nașterii cinematografului) sau Germania.17
Pentru italienii care doreau „senzații tari”,
existau totuși futuriștii (s.m.), „copiii teribili ai
momentului”, „cel mai spectaculos grup de inte-
lectuali”, care veneau cu o nouă paradigmă opusă
decadentismului „fin de siecle” insistau pe origi-
nalitatea cu orice preț și care declarau război...
spaghetelor, exaltând războiul -„unica igienă a
morții-seducătoarea forță a morții”, frumusețea
luptei, frumusețea mașinilor, cele mai mari creații
ale omenirii, mașinăriilor, a mașinilor de curse cu
capote împodobite cu „țevi groase”, ca „niște șerpi
cu respirația explozivă”, a mașinilor urlând, care
12
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
păreau „a goni pe mitralii”, în locul frumuseții
Victoriei din Samothrace ori „Samotracia”, cum
scria Marinetti.18 Futuriștii erau, am putea spune,
niște „barzi” ai epocii mașinii și mașinismului,
precursori turbulenți ai unei revoluții tehnico-ști-
ințifice avant la lettre, însă necomuniste.
Tot trecutul italian, cu pietatea lui și cu „pate-
ticele instituții liberale”, era, în opinia futuriștilor,
o „povară detestabilă a vieții prezente care trebu-
ia aruncat peste bord”19. Era timpul ca frumoasa
Italie, Il Bel Paese, să înceteze a mai fi un muzeu
în aer liber, un „muzeu-cimitir”, un „muzeu-dor-
mitor” sau un „muzeu-măcel absurd de pictori
și sculptori” și să devină o fabrică sau mai mult
un arsenal, un șantier „incendiat de violente lune
electrice”20. În viziunea apocaliptic-S.F.-istă a fu-
turiștilor, Veneția, - ex-Serenissima, fosta „regină
a Adriaticii”, muzeu sau oraș-muzeu în apă liberă,
am putea adăuga, acest „oraș în putrefacție, plagă
magnifică a trecutului”, - trebuia cumva ajutată
să se scufunde (sic!), iar Florența, alt fascinant și
emblematic oraș-muzeu, dar în aer liber, pe terra
ferma, de o deosebită frumusețe arhitectonică,
oraș atins de sindromul Stendhal, și nu numai, tre-
buia, nu să leșini de încântare în fața minunățiilor
sale artistice, ci să fie arsă până la temelii!21 Nu
mai amintim de eterna Romă, capitală „paseistă”,
care trebuia modernizată în mod violent, proba-
bil în stilul dementului împărat roman Nero, am
adăuga!22 Totodată, Marinetti și ciracii săi admi-
rau modernul, lumea industrială a marilor orașe
ale Nordului și glorificau viteza, violența, puterea,
pericolul, tinerețea și virilitatea.
Cultura italiană a perioadei post-Risorgimen-
tale suferise o puternică influență franceză, mai
ales în pictură (prin Impresionism) - deși, în opi-
nia mea, pictorii italieni numiți I Macchiaioli din
Florența i-au premers pe impresioniștii francezi,
însă curentul italian n-a avut amploarea inter-
națională sau universalismul celui de dincolo de
Alpi - ori în literatură (prin verismul lui Giovanni
Verga, Luigi Capuana și Federico De Roberto, de-
rivat din naturalismul lui Zola și Maupassant), și
în filosofie (prin pozitivism), intelligentsia italia-
nă de după 1880 s-a format la școala de gândi-
re germană, mai ales la cea a lui Hegel (cu a sa
filosofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale
dialectice, care alcătuiește “realitatea și evolu-
ția sa”) și Nietzsche (cu Supraomul, cu voința
de putere și cu dipticul său apolinic-dionisiac),
chiar Marinetti deplângând naționalist-autarhic
faptul că Italia era aservită mai mult ca oricând
„Pangermanismului”, mai ales că cei mai impor-
tanți filosofi italieni din prima jumătate a veacului
al XX-lea, Benedetto Croce și Giovanni Gentile
au fost niște „neohegelieni”23.
Față de această Italie burgheză, față de aceas-
tă „Italietta”, cum au numit-o naționaliștii itali-
eni, Marinetti botezând-o Italietta borghesuccia,
mulți italieni, printre care, și F.T. Marinetti însuși,
încercau un sentiment de antipatie și de insatis-
facție, găsind-o „meschină și lipsită de elanuri”,
și numai un prim război mondial (1914-1918)
și, mai ales, instalarea dictaturii fascisto-musso-
liniene, la care futuriștii și-au adus o contribuție
deloc neglijabilă, vor reuși să tulbure, zguduie
și să revoluționeze „pașnica și modesta” Italie,
dar, într-un sens profund negativ.24 Futurismul
se naște, așadar, ca o „antiteză violentă” și extre-
mă, extremistă chiar, turbulentă, de revoltă, atât
față de arta oficială, a liberalismului menționa-
tului Giolitti, premierul care a dominat Italia de
la sfârșitul secolului al XIX-lea până în preajma
Primului Război Mondial, cât și față de verism și
alte curente „umanitariste”, dar și ca o „aspirație
spre modernitate.25
Din punctul meu de vedere, Marinetti a intuit
meschinăria și „lipsa de idealuri” a societății ita-
liene de atunci și a irupt strombolian cu această
mișcare novatoare, futurismul, dorind să schimbe
radical starea în care se găseau cultura și litera-
tura italiană și să iasă din închistarea, din cercul
strâmt în care se aflau acestea. El a lansat la Paris
manifestul său futurist, nu pentru că Italia nu era
atunci o țară democratică, în care puteai să gân-
dești și să exprimi orice idee și sincronă cu mișcă-
rile culturale și artistice din Europa Occidentală
și S.U.A., ci pentru a scoate cultura italiană din
provincialismul în care se găsea, Parisul continu-
ând să fie, în acea perioadă, centrul mondial al
artei și culturii. În același timp, prin impunerea
mișcării sale F.T. Marinetti dorea să-și facă și o
reclamă, toți avangardiștii fiind niște foarte abili
mânuitori ai publicității, niște reprezentanți ai
„Public Relations” avant la lettre. Pe lângă turbu-
lențele multiple, culturale, artistice, politice etc.,
futurismul mai semnifica și „tumult de sentimen-
te, zarva vieții, dialectică a vitezei și, implicit, a
ruperii de rădăcini”, consideră filosoful și eseistul
A.I. Brumaru, care mai susține că în aceste carac-
teristici, peceți, ar găsi futurismul „un nou chip
al umanului și al umanității - un nou mod de a
reprezenta în Artă omul și umanitatea”26.
Alexandra Muller-Jontschewa	Mesaj de la Castel del Monte (2006), ulei pe pânză, 195 x 162 cm
Totuși, în ciuda umanului și umanismului ar-
tistic, Marinetti și colegii săi futuriști, pe lângă
ideile privind mașina și mașinismul, erau obse-
dați de război și de revoluții, care erau mai pline
de senzații tari, chiar extremist-turbulente, astfel,
Ducele futurismului, cum l-aș numi, era de părere
că războiul trebuie glorificat, el fiind „unica igie-
nă a lumii”, la fel ca și militarismul, patriotismul,
„gestul distrugător al anarhiștilor”, ideile frumoa-
se pentru care se moare, dar și disprețul... feme-
ii!27 Chiar dacă futurismul italian, respingea ar-
haismul și tradiționalismul, fiind „esențialmente
urban, modernist”, consacrat cultului mașinilor,
războiului, infiltrând în limbă zgomotele concrete
ale ritmului modern al orașelor, are puține lucruri
în comun cu mitologiile zise „ruraliste”, aceasta nu
l-a împiedicat să se ralieze la fascismul mussolini-
an, cu care avea împărtășea două valori ideologi-
ce, turbulente: primatul forței asupra democrației
și dreptului și naționalismul extremist.28 Trecând
la capitolul revoluții, același Marinetti cânta ma-
rile mulțimi „agitate de muncă, de plăcere sau de
revoltă, mareele multicolore și polifonice ale re-
voluțiilor în capitalele moderne”29.
Ca și dadaiștii puțin mai târziu, futuriștii do-
reau să-l șocheze pe „drăguțul de burghez”, dar nu
erau niște saltimbanci, niște clovni fellinieni, unii
dintre ei, de pildă Boccioni și Carră (care trecuse
la „pictura metafizică” a lui Giorgio De Chirico)
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
13
o
în sculptură și pictură, Antonio Sant’Elia în ar-
hitectură și chiar Marinetti în Manifestele sale,
apreciate de un Lucian Blaga („lucrurile cele mai
frumoase ce le-a produs literatura futuristă par
a fi manifestele lor”), credem că aveau un talent
autentic. În plus, futuriștii au fost printre primii
„profeți ai erei industriale”, recunoscând că teh-
nologia modernă va sensibiliza omul și întreaga
lui viziune asupra lumii și vieții și că arta nu tre-
buia să ignore acest lucru, ba din contră, să con-
tribuie la ea și să-o exprime.30
Nașterea, contextul apariției
și viziunea Dadaismului
Dadaismul este considerat aproape unanim
drept, „cel mai violent și radical curent euro-
pean de avangardă”, unul turbulent, zgomotos,
și plin de revoltă, chiar extremist, afirmându-se
în perioada 1916-1922.31 Promotorul mișcării a
fost evreul român Tristan Tzara, pe numele ade-
vărat Samuel Rosenstock (născut la Moinești,
jud. Bacău în 1896), la ideile lui aderând un în-
treg grup de artiști plastici și scriitori noncon-
formiști, avangardiști și originali, dadaismul
luând ființă ca o revoltă zgomotos-turbulentă
împotriva unei lumi și a societății care i-a dat
naștere, inclusiv împotriva artei sale, rezultând,
deci, un dublu extremism.32 În esență, tot ceea ce
era împotriva capitalismului cel rău și cotropitor
și burghezilor conformiști, lacomi și neiubitori
de artă autentică convenea perfect dadaismu-
lui, turbulențele de tot felul, atât cele ce țineau
de idei, viziuni, concepte, cât și cele apropiate
spectacolului, show-ului fiind considerate fun-
damentale pentru acest curent.
Prima manifestare a acestei grupări nihilis-
to-cosmopolito-turbulente a avut loc în data
de 5 februarie 1916 la Cabaretul „Voltaire” din
Zurich, Elveția, o țară neutră, grupul de șoc al
lui Tzara fiind dominat și obsedată de conștiința
„interzicerii ideei de război”, după cum spunea
Sașa Pană, cel care a numit mișcarea „insurec-
ția de la Zurich”, termenul de insurecție având
și conotații turbulente, extemiste.33 Tristan Tzara
aproape era convins că Marele Război „n-o să se
mai sfârșească”, iar în plus, văzut de la distanță,
atât pentru el cât și pentru prietenii săi, el căpăta
„proporții falsificate de o perspectivă prea largă.
De aici dezgustul și revolta”34. Cele 7 manifeste
ale dadaismului nu au fost lansate toate deodată
în februarie 1916, ci pe rând, în mai mulți ani și
că, atunci, în „seara deschiderii” din 5 februarie
1916 au avut loc doar lecturi de „versuri simul-
taneiste” de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara,
din poemele trimise de Blaise Cendrars și cân-
tări de arii populare și dansuri rusești în inter-
pretarea și executarea unei „orchestre de balala-
ici”(sic!), după cum preciza Sașa Pană.
Cât despre contextul istoric și culturalo-lite-
rar în care au apărut Tzara și Dadaismul său, am
putea spune că și România se găsea, la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-
lea, într-o perioadă destul de fastă, a existenței
sale, ca și Italia, dar la un nivel mai redus și având
niște idealuri mai mici, profund rurale și națio-
naliste (ce-i drept, România nu-și împlinise „în-
tregul ideal național”, prin lipsa din „trupul” ei a
Transilvaniei și Basarabiei, dar și Italia mai avea
de recuperat teritorii, ceva mai mici ca întindere,
precum Tirolul de Sud, Trieste și Istria), putând
fi denumită „Românietta”. Astfel, perioada men-
ționată, numită și epoca regelui Carol I, care a
domnit între 1866-1914, a fost “decisivă” pentru
dezvoltarea economică și socială a României, în
multe domenii aceasta înaintând către „forme
moderne”, populația a sporit constant și a devenit
într-o mai mare proporție urbană, vechea clasă
a marilor și aroganților boieri aproape dispăru-
se, industrializarea, capitalismul și burghezia au
luat avânt, începând totodată să se completeze
„infrastructura unei economii avansate”35. Pe de
altă parte, au persistat numeroase caracteristici
ale unei țări subdezvoltate, aproape ca în Italia
aceleași perioade (dar, în partea ei meridiona-
lă, în „Mezzogiorno”), analfabetismul fiind larg
răspândit, agricultura rămânând „baza econo-
miei”, marea majoritate a populației a continuat
să supraviețuiască la țară, iar „marea răscoală de
la 1907”, rezolvată în mod odios de guvernanții
vremii cu mii de morți, punea cu acuitate rezol-
varea problemei țăranului român din totdeauna:
pământul, coșbucianul „noi vrem pământ!”36
Pe plan cultural, figura dominantă a socie-
tății române, de la început până la sfârșitul ei
real, la „cumpăna dintre cele două secole XIX-
XX”, a fost, după majoritatea istoricilor, Titu
Maiorescu, iar influența pe care Junimea sa, care
i-a promovat pe Eminescu, Creangă și Caragiale
- cei trei mari clasici își încheiaseră, unii viața,
alții cariera literară, între 1889-1912 - ,a exerci-
tat-o asupra culturii române în această perioadă
s-a datorat calităților sale intelectuale, de lider
al „inteligentsiei” românești de atunci, organi-
zator, administrator, și chiar de prim-ministru,
aici cu unele rezultate pozitive.37 În ciuda acestor
calități evidente, Maiorescu se formase, potrivit
lui Matei Călinescu, sub îndrumările unui „he-
gelianism declinant” și a evoluat către un „scho-
penhauerianism estetic”, deci și el era tributar
școlii germane de gândire, ca și unii importanți
intelectuali și filosofi italieni din aceeași peri-
oadă, iar viziunea maioresciană asupra poeziei,
ca artă a „reprezentărilor fanteziei”, rămăsese
cam vetustă. Totuși, Matei Călinescu îi găsea
lui Titu Maiorescu un ideal poetic „din multe
puncte de vedere modern”38.Descoperind un
„Mare Canion” între instituțiile și structura so-
cială a României din vremea sa, Titu Maiorescu
a emis teoria sa-fanion sau ideea-efigie: „forma
fără fond”.Pe la sfârșitul veacului al XIX-lea,
activă însă în primele decenii ale secolului ur-
mător, era Poporanismul, o mișcare literară, dar
și politică și socială, care a preluat o ideologie
de „sorginte rusească”, unul din promotorii cu-
rentului, Constantin Stere sau, mai pe scurt, C.
Stere, care se născuse în Basarabia încă rusească,
fiind un un „bun cunoscător” al narodnicismului
rus (sau „populismului” rus), din care s-a inspi-
rat copios atunci când a ieșit pe piața ideilor cu
viziunea sa de import, am spune.39 Un alt pro-
motor poporanist a fost criticul literar și roman-
cierul Garabet Ibrăileanu, care cerea ca „masele
populare” să participe la formarea și aprecierea
valorilor culturale, afirmând că țărănimea tre-
buie să primească în cadrul statului român o
valoare socială proporțională cu valoarea sa
numerică, economică, morală și națională, iar
scriitorii să promoveze în operele lor simpatia
și mila față de țăran, „valorile trainice ale sufle-
tului românesc” etc.40 La începutul secolului al
XX-lea apărea un alt curent, Sămănătorismul, al
cărui nume provenea de la revista Sămănătorul,
ivită în 1901, condusă de Alexandru Vlahuță și
George Coșbuc, printre colaboratorii cei mai
cunoscuți aflându-se, în afară de cei doi scrii-
tori menționați mai înainte, Mihail Sadoveanu,
Ion Agârbiceanu, Șt. O. Iosif și istoricul Nicolae
Iorga, acesta din urmă fiind și ideologul publi-
cației, cel care a conceput principiile literare.41
Iorga, numit de E. Lovinescu, „un înflăcărat pro-
fet mesianic”, admira satul românesc, în special
ca „depozitarul înaltelor valori morale” și făcea
o distincție clară între acesta și orașul industrial
modern, în care relațiile mecanice impersonale
creau un mediu potrivnic și alienant și considera
că literatura trebuie să fie o expresie a sufletului
poporului, a „trăsăturilor noastre etnice” și să
prezinte viața „țeranilor” (vorba lui Iorga însuși)
tocmai pentru că aici s-ar afla obnubilate „trăsă-
turile noastre specifice”42. În privința literaturii,
Eugen Lovinescu susținea, pe bună dreptate, că
activitatea Sămănătorului era întemeiată pe o
confuzie: „Formele culturii nu sunt cu necesitate
și formele artei. Arta e oricând o formă a cultu-
rii; cultura îmbracă numai rar formele artei”43.
Din fericire, în 1906, curentul sămănătorist a
început să se stingă încet, încet, iar în 1910, în-
cetase să reprezinte o forță semnificativă în viața
intelectuală românească de dinaintea Primului
Război Mondial.44
Aceasta era atmosfera culturală și literară din
preajma Primului Război Mondial, dar, pe de o
parte, Matei Călinescu a remarcat că, încă îna-
inte de izbucnirea Marelui Război, în poezie,
de exemplu, începeau să se producă turbulențe
literare, aș spune, ale căror unde nu vor fi întâr-
ziat să irumpă într-o „alarmă intelectuală”, iar,
pe de altă parte, poeții simboliști Alexandru
Macedonski și Ion Minulescu condamnau aprig
formele poetice vetuste, vide, tămâind, encomi-
ind „noutatea, modernitatea, singularitatea”, re-
zultând ineluctabil că până în anii 1920, când se
vor forma primele grupări avangardiste, de tip
extremisto-turbulent, avuseseră loc mai multe
schimbări în așa-zisul „raport de forțe” din spa-
țiul literar românesc, și ele indicau o deplasare a
centrului de greutate înspre „modernism”45.
În acest context cultural, poetic, filosofic etc.,
s-au format viitorii turbulenți și zgomotoși „pro-
motori ai avangardei”, ale căror debuturi puteau
fi încadrate cu indulgență în zona simbolismului
întârziat se înscriau totuși sub „zodia simbolis-
mului tardiv”, S. Samyro, cunoscut, mai târziu
sub pseudonimul Tristan Tzara și Ion Iovanaki,
alias Ion Vinea, cei doi, încă adolescenți, pe
atunci, scoțând efemera revistă Simbolul, a cărei
grafică era semnată de alt viitor dadaist, evreul
român Marcel Iancu.46 Totuși, Claude Sernet/
Mihail Cosma, considera că Tristan Tzara, spre
deosebire de cea mai mare parte a camarazilor
și prietenilor săi nu numai că a avut presenti-
mentul unei revolte culturalo-literaro-politice,
unei revoluții (s.m.) necesare, dar cu accente ex-
tremiste, cel puțin pe plan literar și cultural, aș
puncta, ci „s-a și înarmat în taină pentru ea”47.
În opinia mea, Tristan Tzara și alți avangar-
diști au intuit, chiar previzionat că literatura și
cultura română erau defazate față de cele din
Europa Occidentală, „încremenite în proiecte”
naționaliste ridicole, găunos ruraliste și tradiți-
onaliste. Deși, România se afla la extrema cea-
laltă a modernității, fiind o societate „pronunțat
tradițională” și cu multe manifestări „tradițio-
naliste” în literatură și artă, a apărut totuși un
„val turbulent”, aș spune, de scriitori și artiști de
avangardă care au inovat puternic, alături de co-
legii lor din Occident.
Tristan Tzara însuși spunea, într-un semni-
ficativ interviu acordat Radiodifuziunii france-
ze, în 1950, când în România se instalase deja
14
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
oripilantul comunism, că în literatură un „senti-
mentalism invadator masca umanul și că prostul
gust cu pretenții de elevare se insinua în toate
sectoarele artei, caracterizând forța burgheziei
în tot ce avea aceasta mai odios” și demonstrase,
în puținele poezii create în România, cât de im-
plicat era în demersul „antipoetic”, prin „demas-
carea literaturii conținute în lirica tradițională,
obligată să înfrunte șocul prozei cotidiene, fran-
chețea impulsurilor vitale spontane”, jocul radi-
cal, extrem al fanteziei libere de orice prejude-
căți, „chiar pericolul completei dezarticulări”48.
Dar, Tzara a lansat manifestul său dadaist în
Elveția, din cauză că România se afla antrena-
tă în Primul Război Mondial, iar Confederația
Helvetică era neutră. El părăsise, totuși, România
în toamna anului 1915 și în februarie 1916 era
deja „descoperitorul cuvântului magic dada”49.
De altfel, chiar mișcarea dadaistă acuza impac-
tul „Marelui Război” asupra conștiințelor artis-
tice, distingându-se, ca și futurismul, printr-un
nihilism accentuat, turbat, turbulent care viza
renunțarea la canoanele estetice acceptate. Mai
remarcăm că, pe lângă dadaiști, vor alege Elveția
drept „țară de adopție sau de refugiu”, scriitori și
artiști ca: Albert Cohen, uluit de orașul Geneva,
unde „jandarmii și poștașii erau atât de curați”,
Hermann Hesse (laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură în 1946), Paul Klee (care avea
afinități cu futuriștii), Rainer Maria Rilke, scri-
itorul-cetățean Romain Rolland, dar și viitori
dictatori bolșevici și distructivi ca V.I. Lenin,
sau fasciști foști socialiști ca Benito Mussolini,
ori numeroase persoane dubioase și aventurieri
de tot soiul, dezertori, emigranți politici, agenți
secreți etc.50 Astfel, nu putem să fim de acord cu
Tristan Tzara însuși, care spunea, în legătură cu
nașterea dadaismului, că Elveția era în epoca
Primului Război Mondial o închisoare imensă,
fiind în opinia noastră chiar un paradis al inde-
zirabililor, declasaților, extremiștilor, turbulen-
ților dar și al oamenilor de cultură și artiștilor
nonconformiști originali.51
În primul manifest dadaist, lansat la Zurich,
pe 14 iulie 1916 (și publicat în vol. „La premiere
aventure celeste de M. Antipyrine, 1916 și în
revista Litterature, nr. 13, Paris, mai 1920) sub
denumirea de „manifestul domnului antipyrine”,
Tristan Tzara, dincolo de exprimări indecen-
te pentru acea perioadă istorică și față de gus-
tul decent dar poate kitsch-os al capitalistului
vest-european, dorea să-l epateze pe burghez în-
tr-un mod turbulent, zgomotos, plin de revoltă,
radical.52
În cel de-al doilea manifest tzariano-dadaist
(citit la 23 martie 1918, tot la Zurich și publicat
în revista Dada 3, Zurich, dec. 1918), intitulat
„manifest dada 1918” se avea în vedere desfiin-
țarea absolută: desființarea logicii, a memoriei, a
arheologiei, a profeților și chiar a viitorului, dar
și distrugerea totală, idei clar turbulente, extre-
me, extremiste : „Distrug sertarele minții și pe
cele ale organizării sociale: să demoralizăm pre-
tutindeni și să aruncăm mâna cerului în infern,
iar ochii infernului în cer”53. În același manifest,
Tristan Tzara atacă turbulent multiplu weltan-
schauung-ul grecesc și iudeo-creștin aparținând
culturii și civilizației occidentale europene, afir-
mând “grețoscatologic” că încercarea lui Iisus
Hristos și a Bibliei „acoperă sub aripile lor lar-
gi binevoitoare: rahatul, dobitoacele, zilele”, iar
principiul-efigie creștinesc „să iubești pe aproa-
pele tău”, este tratat, considerat de Tzara drept „o
fățărnicie”, în timp ce preceptul grecesc delphian,
„Cunoaște-te pe tine însuți” este o „utopie”, ce-i
drept mai ușor de acceptat, deoarece „conține în
ea răutatea”54. Mai rezultă că dadaismul - ca și
futurismul - „stă cu nihilismul la ușă”, și ne pu-
tem întreba, pe urmele lui Nietzsche de unde le
venea, pe rând, lui Marinetti și Tzara acest „oas-
pete, cel mai straniu cu putință?”. În opinia lui
Nietzsche, ar fi eroare să vedem în „crizele soci-
ale” sau în „degenerările fiziologice” sau chiar în
corupție o cauză a nihilismului și că o anumită
interpretare, în cea „creștin-morală” s-ar ascun-
de nihilismul.55 După turbulentul filozof german,
nihilismul înseamnă faptul că valorile cele mai
înalte se devalorizează, iar nihilismul radical,
turbulent (s.m.) prezent la futuristul Marinetti și
la dadaistul Tzara, este convingerea unei „incon-
sistențe absolute a existenței”, atunci când e vor-
ba despre valorile cele mai înalte recunoscute,
inclusiv înțelegerea faptului că „noi nu avem nici
cel mai mic drept să instituim un dincolo sau un
în sine al lucrurilor, care să fie divin, care să fie
morala întrupată”56. Nihilismul reprezintă, după
poetul-filozof german pomenit, conștientizarea
îndelungatei risipe de energie, chinul lui „inutil”,
nesiguranța, absența posibilității de a te odihni,
de a te liniști într-un fel, „rușinea față de sine că
te-ai înșelat mult prea mult timp”57. Prin urmare,
deziluzia privind un pretins „scop al devenirii”,
drept cauză a nihilismului: fie în ceea ce privește
un scop bine stabilit, fie, prin generalizare faptul
că omul „nu mai este un colaborator, cu atât mai
puțin centrul devenirii”58. Rezultă ultima formă,
turbulent-extremă a nihilismului friedrichniet-
zschean: lipsa credinței într-o lume metafizică”
îl face pe om să-și reprime credința într-o „lume
adevărată”59. În concluzie, futuriștii și dadaiștii
par a fi obsedați de ceea ce a postulat și fenome-
nolog-existențialistul Martin Heidegger, și anu-
me că ieșirea din anonimat, se poate face doar
trăind neliniștea perspectivei „neantului zilnic”.
Tristan Tzara este și el obsedat de dezordine,
de haos, de lipsa logicii și de negație (s.m.), de
idei turbulente, opera dadaistă trebuind să fie
„lipsită de cauză și de teorie”, fără durată, fără
respirație, fără lumină și fără control.60
Note
1	Ion Pop, Avangarda în literatura română, București,
Ed. Atlas, 2000, p. 5.
2	Ion Pop, op. cit., pp. 5-6.
3	Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, București, Ed.
Lider, 1994, p. 214.
4	Eric Hobsbawm, op. cit., p. 214.
5	Jacques Leenhardt, Ruptura culturală și iluzia vi-
itorului, în Spiritul Europei. Cuvinte și lucruri, coord.
Antoine Compagnon și Jacques Seebacher, vol. II, Iași,
Ed. Polirom, 2002, p. 195.
6	Jacques Leenhardt, op. cit., p. 195.
7	Ion Pop, op. cit., p. 7.
8	Ibidem, p. 8.
9	Grigore Arbore, Futurismul, București, Ed.
Meridiane, 1975, p. 9 și Filippo Tommaso Marinetti,
Manifestele futurismului, București, Ed. Art, 2009, p. 7.
10 George Lăzărescu, Civilizație italiană, București,
Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 281.
11	Umberto Eco, Cinci scrieri morale, București, Ed.
Humanitas, 2005, p. 35.
12	Umberto Eco, op. cit., p. 35.
13	George Lăzărescu, op. cit., p. 281.
14	Grigore Arbore, op. cit., p. 9.
15	Giuliano Procacci, Istoria italienilor, București, Ed.
Politică, 1975, p. 420 și Paul Guichonnet, Istoria Italiei,
București, Ed. Corint, 2002, p. 104.
16	Martin Clark, Modern Italy, 1871 to the Present,
London, Longman Group, 3-rd edition, 2008, p. 51.
17	Giuliano Procacci, op. cit., p. 420.
18	Giuliano Procacci, op. cit., p. 420, Martin Clark, op.
cit., p. 208 și Filippo Tommaso Marinetti, op. cit., p. 75.
19	Martin Clark, op. cit., p. 208.
20 Filippo Tommaso Marinetti, op. cit., p. 75.
21 Ibidem, p. 91.
22 Ibidem, p. 130.
23 Paul Guichonnet, op. cit., p. 106 și Filippo Tommaso
Marinetti, op. cit., p. 90.
24 Giuliano Procacci, op. cit., pp. 420-421.
25	Mario De Micheli, Avangarda artistică a secolului
XX, București, Ed. Meridiane, 1968, pp. 210-211 și
Giuliano Procacci, op. cit., pp. 420-421.
26	A.I. Brumaru, Lecția labirintului, Brașov, Ed. Kron-
Art, 2012, p. 107.
27	Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futuris-
mului, București, Ed. Art, 2009, p. 75.
28	Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Iași, Ed.
Polirom, 1998, p. 59.
29	Filippo Tommaso Marinetti, op. cit., p. 75.
30	Martin Clark, op. cit., p. 208.
31	Gheorghe Crăciun, Curente literare, în Limba și li-
teratura română pentru bacalaureat și admitere, vol. II,
Pitești, Ed. Paralela 45, 2004, p. 197.
32	Eric Hobsbawm, op. cit., p. 215.
33	Tristan Tzara, op. cit., pp. 109-110.
34	Mario De Micheli, op. cit., p. 140.
35	Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
României, București, Ed. Enciclopedică, 1999, p. 399.
36	Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit.,
p. 400.
37	Ibidem, p. 391.
38	Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie.
De la romantism la avangardă, ed. a II-a, Pitești, Ed.
Paralela 45, 2002, p. 182.
39 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit.,
p. 393 și Gh. Crăciun, op. cit., p. 209.
40 Ibidem, p. 210.
41 Ibidem, p. 211.
42 Ibidem, p. 211 și Mihai Bărbulescu & Co., op. cit., p.
392.
43 E. Lovinescu, Revizuiri, Pitești, Ed. Paralela 45,
2003, p. 220.
44 Mihai Bărbulescu & Co., op. cit., p. 393.
45 Ion Pop, op. cit., p. 25 și Matei Călinescu, op. cit., p.
209.
46 Matei Călinescu, op. cit., p. 209.
47 Ion Pop, op. cit., p. 43.
48 Mario De Micheli, op. cit., pp. 140-141 și Ion Pop,
op. cit., pp. 44-45.
49 Matei Călinescu, op. cit., p. 211.
50 Mario De Micheli, op. cit., p. 142 și Jean-Jacques
Bouquet, Istoria Elveției, București, Ed. Corint, 2001,
p. 159.
51 Mario De Micheli, op. cit., p. 140.
52 Tristan Tzara, Șapte manifeste DADA. Lampisterii.
Omul aproximativ, București, Ed. Univers, 1996, pp.
7-8.
53 Ibidem, pp. 13-16.
54 Ibidem, pp. 12-13.
55 Friedrich Nietzsche, Voința de putere, București,
Ed. Aion, 1999, p. 6.
56 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 9.
57 Ibidem, p. 12.
58 Ibidem, p. 13.
59 Ibidem, p. 14.
60 Ibidem, p. 15.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
15
Situația limbii române
în Austro-Ungaria la începutul sec. XX
și în Ucraina la începutul sec. XXI
(Scurt studiu comparativ)
■ Nicolae luga
Pe 25 aprilie 2019, Parlamentul de la Kiev a
adoptat o Lege privind „utilizarea conso-
lidată [?] a limbii ucrainiene ca limbă de
stat”1, o Lege care, prin prevederile sale, depășește
cu succes în sens represiv fostele legiferări aus-
troungare și ulterior fascistohorthyste în dome-
niul asigurării „supremației” limbii de stat. Ținta,
pe cât de iluzorie, pe atât de periculoasă, ar con-
stituio ucrainizarea forțată a celor peste 30% de
ruși & rusofoni2 din totalul populației Ucrainei,
aproximativ 15 milioane de persoane, în timp ce
o jumătate de milion de români și o sută patruzeci
de mii de maghiari ar urma să fie, cum se spune
cu cinism american, victime colaterale.
1.	Legislația din Austro-Ungaria
referitoare la Învățământ
Să recapitulăm pe scurt legislația referitoare la
utilizarea limbii oficiale din perioada austrounga-
ră și respectiv horthystă. Legea XXXVIII din 1868
conținea prevederi referitoare la obligativitatea și
libertatea învățământului; modalitățile de înfiin-
țare a școlilor primare; școlile confesionale; șco-
lile primare înființate de persoane private sau de
asociații; școlile comunale (populare, superioare,
cetățenești); școlile primare de stat; școlile secun-
dare, seminariile pedagogice; autoritățile școlare;
statutul învățătorilor3. Era, totuși, pentru acea
vreme o legislație liberală, deoarece dispunea ca
fiecare elev săși primească instrucțiunea în lim-
ba maternă, în măsura în care acea limbă e una
din limbile obișnuite în comună, cu condiția ca
în programa școlară să fie introduse materiile sta-
bilite de către stat. Școala era obligatorie pentru
toți copiii cu vârsta între 6 și 12 ani. Confesiunile
religioase aveau dreptul să înființeze școli paro-
hiale pe cheltuială proprie, cu învățători aleși de
către preoți, care le stabileau și salariul, iar statul
avea dreptul de a inspecta școlile confesionale, cu
scopul de a se realiza o educație unitară. Dar de la
acel moment, 1868, și până la încheierea Primului
Război Mondial, timp de o jumătate de secol
statul maghiar a urmat o politică de restrângere
continuă, până la desființare, a învățământului în
limbile minorităților naționale.
În anul 1872, funcția de Ministru al Cultelor
și Instrucțiunii Publice a fost preluată de către
Trefort Âgoston, un om care a urmărit cu obsti-
nație controlul statului asupra școlilor confesio-
nale, elaborând și o legislație anume în acest sens.
Învățământul în limba minorităților naționale se
sprijinea pe autonomia bisericilor respective, în
consecință autoritățile guvernamentale maghiare
au luat măsuri care să limiteze drepturile autorită-
ților bisericești asupra școlilor confesionale. Prin
Legea inițiată de către ministrul Trefort, Legea
nr. XXVIII din 1876, Inspectoratul școlar regesc
era mandatat să verifice și să aprobe planurile de
învățământ, manualele școlare și materialul di-
dactic, motivația oficială fiind aceea că fiecărui
cetățean trebuie să i se ofere condiții corespun-
zătoare pentru însușirea limbii maghiare ca lim-
bă oficială a statului4. Astfel, a fost introdusă și în
școlile confesionale predarea obligatorie a limbii
maghiare, bineînțeles pe cheltuiala parohiilor re-
spective. Învățătorii care în termen de 4 ani nu
își însușeau limba maghiară la cel mai înalt nivel
erau înlăturați din școli.
După cum a arătat și un diplomat român ce-
lebru, statul maghiar nu a înființat pe seama ro-
mânilor nici o singură școală5, dar a folosit școlile
construite cu banii românilor în scopul maghiari-
zării acestora. În plus, în anul 1891 a mai fost dat
un articol de lege, așazisa Lege a „azilelor” (i.e. a
grădinițelor), prin care se instituia obligația tutu-
ror părinților de a trimite copiii cu vârste cuprinse
între 3 și 6 ani la „institutele azilului”, unde urmau
să facă „exerciții de evlavie” (!) interconfesionale
și să învețe limba maghiară, împotriva drepturilor
universale ale părinților de a dispune de orientarea
educativă și confesională pentru copiii minori6.
În fine, celebra Lege Apponyi, Legea nr. XXVII
din 1907 îi transforma pe toți dascălii, inclusiv pe
învățătorii de la școlile confesionale, în funcțio-
nari publici și ca atare aceștia erau obligați să de-
pună un jurământ de credință față de stat7. În ca-
zul școlilor confesionale, inspecția școlară putea fi
realizată nu numai de către revizorii școlari, ci și
de către reprezentanți ai administrației locale, no-
tari comunali și funcționari de plasă care, dacă nu
erau mulțumiți de modul în care era stăpânită și
predată limba maghiară, puteau dispune suspen-
darea învățătorului sau, după caz, îndepărtarea lui
din învățământ și închiderea școlii. Iar la art. 12 al
acestei legi era prevăzut dreptul guvernului de a
dispune desființarea oricărui tip de școală confe-
sională, dacă acest lucru era cerut de „interese su-
perioare de stat”, desigur fără a se preciza care pot
fi aceste interese, hotărârea ministrului de resort
fiind inatacabilă juridic.
Sa putut observa că, în ultimele două decenii
de existență a monarhiei AustroUngare, notarii
comunali maghiari îndeplineau în același timp
și veritabile funcții de poliție politică. Spre de-
osebire de primari, care proveneau din rândul
comunităților locale, notarii erau numiți de că-
tre autoritățile centrale și aveau datoria de a ob-
serva tot ce se întâmpla în sate și de a raporta la
administrația comitatelor. De exemplu, în cazul
mișcărilor de trecere la Ortodoxie a rutenilor
din Rusia Subcarpatică de la începutul secolului
XX, intervenția represivă a autorităților a plecat
de la denunțurile notarilor din mediul rural adre-
sate funcționarilor de la districte sau comitate.
Totodată, prin Legea nr. XXVII din 1907, salariile
învățătorilor confesionali au fost majorate de că-
tre stat, dar multe parohii nu își puteau permite să
plătească salarii mărite, împrejurare în care statul
Alexandra Muller-Jontschewa Contesa Lancia (2016)
ulei pe pânză, 70 x 50 cm
se oferea să dea un ajutor financiar la completarea
salariului învățătorului, bineînțeles cu condiția ca
acesta să predea disciplinele de la clasă în limba
maghiară. În caz contrar, școala era desființată.
Era prevăzut ca limba maghiară să se învețe 13
ore pe săptămână, timp de patru ani de zile.
După datele statistice aferente anului
1891/1892, cele două biserici românești din
Ardeal, GrecoCatolică și Ortodoxă, întrețineau,
din mijloace proprii, un număr de 3.083 de șco-
li primare confesionale8. Urmare a politicilor de
maghiarizare prin școală, după aplicarea Legii
Apponyi au fost desființate mai mult de jumătate,
aproximativ 1.600 de școli confesionale românești
fiind transformate în școli maghiare de stat.
2.	Legislația ucraineană recentă
Să vedem acuma ce prevederi „europene” are
statul ucrainean de azi în ceea ce privește utilizarea
limbii oficiale de stat. În primul rând, Legea a fost
adoptată în data de 25 aprilie 2019, fiind aplicabilă
din anul 2023 și votată în Parlament de către de un
număr de 278 de deputați9. Normalizarea relațiilor
cu Rusia este interzisă în Ucraina, ca politică de
stat, pentru că SUA au cheltuit aproximativ 5 mili-
arde de dolari pentru a destabiliza Ucraina și pen-
tru a o instiga permanent și cu orice preț împotriva
Rusiei. Nu este nici un secret, SUA se află de peste
un deceniu întrun fel de război psihologic nedecla-
rat împotriva Rusiei, război purtat prin câțiva in-
termediari servili și neinteligenți, între care vârful
de lance este Ucraina. Această țară a fost instiga-
tă să provoace Rusia în mod permanent, ba prin
anunțarea intenției sale de a intra în NATO cu teri-
toriile rusești din Est și cu Crimeea cu tot, ba prin
atacarea Mitropoliei Ortodoxe aflată în subordinea
Patriarhiei de la Moscova și, mai nou, Ucraina este
instigată să provoace Rusia, prin interzicerea utili-
zării limbii ruse de către cei 15 milioane de ruși și
rusofoni de pe actualul teritoriu, discutabil și dis-
putabil, al acestei țări, căzând victimă în acest fel
toate celelalte minorități naționale.
Forțând sfera noțiunii de „limbă oficială de stat”,
în cea mai pură tradiție austro-ungară & horthys-
tă, această lege conține între altele următoarele
prevederi10, în raport cu care noi vom consemna
unele probleme care se ridică inevitabil: (a) „Limba
ucraineană trebuie să devină obligatorie ca limbă
de comunicare în toate instituțiile de învățământ”.
16
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
Probleme: cum mai este posibil, în acest context,
învățământul în limbile minorităților naționale?
Cadrele didactice și elevii vor vorbi limba maternă
în sălile de clasă, iar pe coridoare și în curtea școlii
limba ucraineană? Sau se va desființa complet în-
vățământul în limbile minorităților (lucru pe care,
să recunoaștem, nu lau făcut de tot nici fascimul
și nici comunismul)? (b) „Toate manifestările cul-
turale de masă se vor desfășura în limba ucrainea-
nă”. Probleme: cum se va proceda concret, oratorii,
cântăreții etc. vor spune/ recita/ cânta același lucru
de două ori, o dată în limba maternă și a doua oară
în limba oficială? La teatru, actorii vor fi dublați?
Va fi permis să se cânte imnul UE, „Odă bucuri-
ei” cu versurile lui Schiller în germană, sau se va
cânta numai în ucraineană? (c) „Toate mijloacele
de comunicare în masă vor fi în limba ucrainea-
nă”. Probleme: va mai exista presă în limbile mino-
rităților? Ce are de zis UE care clamează „valorile
europene”, între care se află și dreptul la păstrarea
identității culturale și libertatea de exprimare? (d)
„Obligația personalului din sectorul serviciilor pu-
blice, inclusiv cele proprietate privată (magazine,
cârciumi, frizerii etc.) de a vorbi numai în limba
ucraineană”. Probleme: cum se va proceda cu cetă-
țenii străini? Aceștia vor trebui să fie în permanen-
ță însoțiți de un traducător? Cum se va dezvolta
sectorul turistic în aceste condiții?
Alte probleme: cum vor vorbi deputații din
Parlamentul de la Kiev, acei deputați care re-
prezintă minoritățile naționale? Dacă vor cere
drepturi pentru a vorbi în limba maternă, ce se
va întâmpla cu ei, vor fi arestați și băgați la puș-
cărie? Este adevărat, Constituția Ucrainei adop-
tată în iunie 1996, la articolul 10 garantează în
vorbe dezvoltarea liberă a tuturor minorităților
naționale din țară, dar deputații care au votat pe
25 aprilie 2019 Legea limbii ucrainiene nu sau
împiedicat de astfel de fleacuri.
Pentru nerespectarea acestor dispoziții ale le-
gii sunt prevăzute sancțiuni aspre, plecând de la
amenzi mari și mergând până la pedeapsa cu în-
chisoarea. Toți locuitorii sunt obligați să vorbeas-
că limba ucraineană, iar pentru aplicarea legii și
pentru constatarea contravențiilor și a infracțiuni-
lor, legea prevede înființarea unei „Comisii de su-
praveghere”, adică un fel de Poliție lingvistică, un
orwellian Minister al Adevărului, fapt care - trebu-
ie să o recunoaștem - a depășit imaginația chiar și
a celor mai bizari și mai grotești dictatori ai lumii.
Amenzile pentru nerespectarea obligațiilor prevă-
zute la literele a - d variază între 3.40012.000 griv-
ne (130450 dolari)11, în condițiile în care salariul
mediu este de 117 euro. Pedeapsa cu închisoarea,
de până la 10 ani, se poate da pentru eventuale de-
mersuri care ar avea drept scop să confere statutul
de limbă regională pentru oricare altă limbă, în
afară de ucraineană.
Ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba,
am putea să ne servim de câteva exemple. Dacă,
de pildă, un consilier român dintro localitate ro-
mânească de peste Tisa (din Transcarpatia) va
îndrăzni să vorbească ceva în Primărie în lim-
ba română cu ceilalți consilieri și cu primarul,
care și ei sunt români, acest consilier va primi
o amendă de 7.000 de grivne (aprox. 260 de do-
lari)12. Dacă un învățător sau profesor va încerca
să îi explice unui elev ceva, orice, în limba româ-
nă, acest cadru didactic va fi pasibil de o amendă
de 5.100 de grivne (mai mare decât salariul său
pe o lună). La fel în comerț, dacă un vânzător ro-
mân dintro localitate românească va vorbi ceva,
orice, cu un client care este și el român, riscă o
amendă de până la 6.800 de grivne (aprox. 252
dolari) ș.a.m.d. Aceste lucruri se întâmplă întro
țară în care, repetăm, mai mult de o treime din
totalul populației este alcătuită din minorități
naționale. În ceea ce privește cadrele didactice
de toate nivelele, acestea vor trebui să obțină
un certificat de cunoaștere a limbii ucrainiene,
care să le dea dreptul să profeseze pe mai depar-
te. Avem toate motivele să presupunem că acest
examen va fi unul cu totul subiectiv și va con-
stitui un pretext ca, la influența ocultă a poliției
politice, să fie dați afară din învățământ, aparent
legal, oamenii care nu sunt dezirabili în sistem.
3.	Comparații & Concluzii
Prin comparație, trebuie să observăm că,
în cazul maghiarizării forțate de pe timpul
AustroUngariei, mai exact în virtutea legilor
Trefort din 1876 și Apponyi din 1907, școlile
confesionale în limbile minorităților puteau fi
închise, dar numai treptat, una câte una, după o
rețetă duplicitară și fariseică. Erau ridicate mai
întâi standardele în ceea ce privește cunoașterea
limbii maghiare, dotarea materială a școlii și sa-
larizarea învățătorilor, până la un prag pe care
parohiile nu șil puteau permite financiar, după
care școala era desființată ca școală cu predare
întro limbă minoritară. Apoi, administrația de
stat venea cu ceva subvenții de la stat, iar școala
era reînființată anul următor fără probleme, dar
ca școală de stat cu limba de predare maghiară.
În acest fel, în timp de aproximativ trei decenii
au fost desființate 1.600 din cele peste 3.000 de
școli românești din Ardeal. Pe de altă parte, în
Justiție administrația austroungară permitea
utilizarea fără probleme a limbii materne, jude-
cătorii trebuind să aibă la dispoziție un traducă-
tor. Să ne reamintim numai că țăranii ruteni din
grupul lui Kabaliuc (devenit ulterior în Biserica
Ucraineană Sf. Alexie Carpatinul), judecați la
Sighet în anii 19131914 pentru delicte care ți-
neau de libertatea de conștiință religioasă, au
fost audiați în limba lor maternă, iar judecătorii
aveau un translator pentru limba maghiară.
Administrația austroungară, rafinată, pu-
nea în aplicare ceea ce sar putea numi disci-
plina foamei pe termen lung. Prin comparație,
Alexandra Muller-Jontschewa Henri Quatre (2016)
ulei pe pânză, 100 x 70 cm
administrația ucraineană de azi, primitivă și
brutală, interzice pur și simplu întro bună zi, în
mod brusc, utilizarea limbii materne peste tot, în
școală, cultură, servicii, media și spațiul public,
sub amenințarea unor pedepse aspre, suprapu-
nând peste disciplina foamei, existentă deja, și
o a doua formă de constrângere, pe care am pu-
teao numi disciplina bâtei.
Fără îndoială, ceea ce se întâmplă azi în
Ucraina poate fi calificat drept genocid lingvis-
tic. Potrivit noțiunii de genocid, așa cum este
definită aceasta în Convenția ONU din 1948
la art. II, aici intră nu numai uciderea fizică a
membrilor unui grup, ci și alte acțiuni, precum
atingerea gravă adusă integrității fizice sau men-
tale a membrilor unui grup, sau supunerea in-
tențio-nată a membrilor unui grup la condiții de
existență care antrenează distrugerea totală sau
parțială a grupului respectiv13. Avem aici un ge-
nocid legiferat și comis de către stat, prin atin-
gerea gravă a integrității mentale a unor mari
grupuri etnice, un genocid în care statul însuși
prevede pedepse pentru cei care ar refuza să îl
pună în aplicare.
Note
1	zakonuukrajiniprozabezpechennyafunkcionuvan-
nyaukrajinsykojimovijakderzhavnoji
2	https://www.agerpres.ro/politicaexter-
na/2019/04/25/kievuladoptaolegecareconsolideazafo-
losirealimbii ucrainene producandingrijorareinran-
dulminoritatilor298589
3	Vezi Constantin Băjenaru, Legislație școlară în peri-
oada dualismului austroungar, în: https://drive.google.
com /file/d/ B0BSB9R7xn9dNVNNY05HRmxySkk/
view
4	Idem, p. 241.
5	Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, Ed a IVa,
Editura Vicovia, Bacău, 2008, p. 303.
6	https://cersipamantromanesc.wordpress.
com/2018/03/19/19martie1907parlamentulungaravo-
tatlegile scolarelegileapponyiinvedereaintaririiproce-
suluidemaghiarizarefortataanationalitatilordincuprin-
sulstatuluiungar/
7	Constantin Băjenaru, op. cit., p. 243.
8	https://cersipamantromanesc.wordpress.
com/2018/03/19/19martie1907parlamentulungaravo-
tatlegile scolarelegile apponyiinvedereaintaririiproce-
suluidemaghiarizarefortataanationalitatilordincuprin-
sul statuluiungar/
9	https://www.agerpres.ro/politicaexter-
na/2019/04/25/kievuladoptaolegecareconsolideazafo-
losirealimbii ucrainene producandingrijorareinran-
dulminoritatilor298589
10	zakonuukrajiniprozabezpechennyafunkcionuvan-
nyaukrajinsykojimovijakderzhavnoji
Vezi și: https://www.facebook.com/uniunea.rutenilor.
subcarpatici?_tn_=%2CdCRR&e-
id=ARBBDFVapUA Auru BGS2m CHpt
BMrv_1w3MjrTWbJmIh8AFEL9W4ePJbJSEf255
zk9lLxe49SpdSbcz
11	Ibidem.
12	https://www.promptmedia.ro/2019/03/codreanu-
legeacuprivirelafunctionarealimbiiucrainenecalimba
destat suprimamaimultedrepturialeminoritatiiroma-
neautohtone
13	http://www.cab1864.eu/upload/CONVENTIA%20
PENTRU%20PREVENIREA%20SI%20REPRIMAREA
%20CRIMEI %20DE%20GENOCID.pdf
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
17
istoria literară
Vortexurile intelectuale:
fenomenul cupolă al
efervescenței intelectuale
■ Radu Bagdasar
Deasupra microuniversurilor care sunt
salonul, cafeneaua, academia, cenaclul,
redacția, „vortexurile” ocupă locul su-
praordonat. Ele sunt aglomerații urbane care au
acumulat atâta esență culturală încât au atins un
nivel superior de incandescență creativă, deve-
nind implicit catalizatori prin simpla imersiune
în atmosfera și ambianța lor intelectuală.
Există un prag critic deasupra căruia un oraș
din neutru sau simplu cultural devine vortex,
achiziționează o asemenea densitate de figuri
intelectuale de marcă, de forță transfiguratoare,
de posibilități de formare și de promovare încât
spațiul lui revine la cel al unui sanctuar în care
suflă spiritul sacru. În ordine istorică am putea
să considerăm vortexuri universale Atena lui
Pericle, Florența Renașterii italiene, Parisul epocii
moderne, cu titlu regional Viena, câteva decenii
în timpul vieții lui Goethe Weimar-ul, astăzi, în
plan tehnologic, Silicon Valley.
Parisul a reprezentat superlativul absolut în
epoca modernă clasându-se, după opinia noas-
tră, pe primul loc atât prin intensitatea pulsației
artistic-literare, prin ecourile ei în lume, dar și
Alexandra Muller-Jontschewa	Coliba de aur (2010), ulei pe pânză, 200 x 200 cm
prin durata acestei frumoase hegemonii: trei se-
cole. Ceea ce este agreabil în magnetismul aces-
tor locuri consistă în faptul că ele nu au nimic
coercitiv. Fascinația este mai degrabă de partea
„pelerinilor”, a candidaților la împărtășirea lu-
minii intelectuale. Deja la începutul secolului al
XIX-lea, când orașul de pe Sena nu acumulase
încă întregul patrimoniu de spirite ilustre, Goethe
evocă în Convorbirile cu Eckermann densitatea lui
epifanică unică. Fiecare stradă, fiecare pod peste
Sena, fiecare piață sau chei poartă urmele ilustre
ale pașilor uneia sau mai multor personalități?
Aproape nu există figură europeană importantă
care să nu fi trecut, fie și numai din curiozitate,
prin această nouă Atenă a occidentului. Spre sfâr-
șitul aceluiași secol, postfațatorii Carnetului lui
Henry James, remarcă capacitatea lui inductoare
de conținuturi: „Comparația detaliată a fazelor
succesive ale Ambasadorilor trebuie lăsată citito-
rului, dar trebuie notat că «scenariul» conține po-
vestea cea mai completă a lui James asupra felului
în care o «sămânță căzută» a germinat, cât și o in-
dicație revelatoare asupra măsurii în care cadrul
fizic al remarcii lui Howell în «cartierul demodat»
din Paris a contribuit să stimuleze imaginația lui
James.” (James 1954, 625)
James nu este însă unilateral sub acest raport.
Romanele lui demarează la Paris (LAmericain), la
Florența (Roderick Hudson, Portrait de femme),
continuă la Veneția (Portrait de femme, Papiers
dAspern), fără a se fixa definitiv într-unul dintre
aceste vortexuri (istorice). Gunter Grass vine la
Paris pentru a căuta prima frază1 care să descu-
ie masa fantasmatică acumulată în el. Rilke, unul
dintre scriitorii cei mai toposensibili, are cel puțin
șase orașe preferate2 numai în Italia; dar Parisul
nu lipsește de pe listă. Parisul este un fel de Parnas
modern, „acest fantastic Paris”, „Paris, scenă de
spectacol infinită”3, „Orașul orașelor” față de care
„[...] niciuna nu strălucește și nu răsună atât ca
Parisul - și pot să imaginez că s-ar putea trăi aco-
lo o viață secretă, stranie - undeva prin părțile de
la Place des Vosges - sau în împrejurimile de la
Tour d’Argent [...] la marea frumusețe a celui de
al Doilea Imperiu [...] toate terorile Revoluției în
ele mai sumbre colțuri ale vechiului Paris [...].”
(Rilke, Taxis 9 - 3, 1913)
Vectorul cultural urban îl marchează și îi de-
clanșează stări de spirit profunde: „Duminică
la Rouen, catedrala m-a consolat de calamitatea
mea, este nostim în ce măsură aceste orașe de
provincie sunt simpatice în Franța, acest mic ho-
tel închis cu mica sa grădină m-ar tenta să petrec
acolo restul zilelor mele. La Rouen vitraliile sunt
o minune, ce concentrare, se vede sângele culori-
lor.” (Rilke, Taxis 21, oct. 1913)
Emil Cioran simte magnetismul irezistibil
al orașului lumină și recunoaște ca a fost forța
care l-a reatașat la francitate când, migrând din
România în 1937, a fost obligat să aleagă o țară,
iar ultima pe lista preferințelor lui era Franța.
Vortexurile, „locuri romantice și istorice”, după
Henry James, au o particularitate non neglijabilă:
presează scriitorul să meargă în sensul lor detur-
nându-l din drumul său natural. „Sunt prea boga-
te de propria lor viață și prea încărcate de propria
lor semnificație, pentru a putea să iasă simplu
dintr-o expresie șchioapă, către ale lor care sunt
mult mai importante.” (James 1954, 41)
Elle oferă creatorului care le respiră atmosfera
mult mai mult decât are nevoie: îl îneacă deviin-
du-l de la drumul lui intențional, în afară de cazul
în care acesta are un raport sau altul cu substan-
țiala acumulare florentină, venețiană, sau parizi-
ană. Ceea ce explică, cel puțin în parte credem,
blocajul lui Dostoievski la Florența, în momentul
în care se găsește în pragul „marelui [său] roman”
asupra ateismului. Spiritul lui trebuia să se elibe-
reze de enorma presiune florentină, încărcată fie
și numai prin umbra omniprezentă a spiritualită-
ții creștine încarnată de Savonarola, pentru a dez-
volta o temă ca ateismul. În fapt, când vizitezi sau
sejurnezi într-un asemenea loc, presiunea istoriei,
a frumuseților, a celebrității este atât de mare în-
cât locul altor gânduri, a unei alte atmosfere este
diminuat sau chiar redus la neant. Individul se re-
găsește prizonier mental al orașului.
Presiunea specificității vortexurilor nu infirmă
câtuși de puțin potențialul de fecundare al ma-
rilor focare culturale. Doar că fecundarea trebu-
ie să aibă un raport cu ele. Pentru că, câțiva ani
mai târziu, în curs de a da carnalitate romanului
Vechiturile de la Poynton într-una din camerele
„unui vechi palat venețian, cu un plafon Tiepolo
somptuos și ziduri acoperite cu damasc vechi
verde pal [...],” (James 1954, 135), James se simte
prizonier, înlănțuit de sensurile pe care orașul i
le propune. Vortexul poate merge până la un fel
18
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
de castrare intelectuală a artistului care își pier-
de personalitatea în ambianța lui. „Un asemenea
loc ca Veneția este prea mândru pentru asemenea
opere de binefacere; Veneția nu împrumută, ea dă
cu magnificență. Noi profităm aici enorm, dar ca
să facem asta trebuie să nu mai fim în serviciul
nostru ci în serviciul ei exclusiv.” (Ibidem, aceeași
pagină) James pune punctul pe i aici în ce priveș-
te capacitatea de deturnare a personalităților din
drumul lor intențional. Vortexul, prin mitologia
și ambianța lui produce un fel de beție, ocupă
întreg spațiul mental al artistului în imersiune
obligându-l să meargă sau să caute să meargă în
sensul lui.
Efectele inverse, de compensație, nu sunt însă
excluse ca în cazul lui Hemingway în Parisul anu-
lui 1927, când scriitorul se detașează complet de
mediul imediat, se repatriază mental la mii de ki-
lometri de locul unde se află și scrie o povestire
care se petrece „acolo sus în Michigan”. Presiunea
depeizării și deturnării mentale este atât de mare
încât produce o reacție inversă: nevoia de a regăsi
în imaginație locurile care îi sunt familiare.
Cei mai mulți autori sunt însă stimulați de vor-
texuri. Este de altfel motivul deliberat pentru care
se află acolo.
Conceptul de vortex nu se suprapune peste
cel de centru cultural, cum au putut fi în diverse
momente Berlinul, Londra sau chiar Viena. Viena
sau Londra au o strălucire locală iar momentele
de înflorire sunt datorate autorilor locali. Nimeni
nu se deplasează la Viena sau la Londra ca la un
Ierusalim cultural, cum Goethe a făcut-o cobo-
rând în Italia în secolul al XVIII-lea sau Brâncuși
„urcând” pe jos 2500 km spre Paris în 1902. Nici
Viena, nici Londra nu au impactat cu adevărat li-
teratura mondială, în vreme ce Atena, Florența și
Parisul au făcut-o în mod prodigios.
Vortexurile sunt concentrările intelectuale
maxime, durabile fără să fie permanente, efer-
vescente, cu un potențial euristic inegalabil. Ele
au capacitatea de a genera perioade de înflori-
re gen „secol de aur”, „primăveri ale gândirii”
(Nietzsche), perioade faste. Au prin urmare o
capacitate de antrenare și de proiectare la zeni-
tul capacităților proprii. Venind la Paris, tinerii
scriitori, pictori, dramaturgi, actori, muzicieni se
confruntă cu universalitatea concentrată în acest
oraș și cu cercuri de artiști a căror capacitate de
a extrapola și a coloniza viitorul îi fascinează.
Prestigiul intelectual și efervescența pe care tâ-
nărul o absoarbe este de o asemenea natură încât
îl convertește la francitate. Parisul are o capaci-
tate transfiguratoare extraordinară. Între altele, a
francizat generații de scriitori: Holderlin, Henry
James, Hemingway, Emil Cioran, Henry Miller,
Eugene lonesco, Samuel Beckett, Henri Troyat,
Gunther Grass, Julien Green, Douglas Kennedy...
Veniți din exteriorul Franței, această strălucită fi-
liera și-a forjat personalitatea artistică în contact
cu Parisul. Dacă Valery observa că „suntem toți
greci de spirit”, pentru perioada modernă formula
lui Valery s-ar putea parafraza printr-o „suntem
toți francezi de spirit”.
Blaise Cendrars, prietenul simbiotic de o viață
al lui Henry Miller, descrie în revista Orbes (ete
1935, 2e serie n°4), nașterea acestuia ca scriitor
din emanațiile spirituale ale Parisului: „Atunci
descoperind Parisul, respirând Parisul, devorând
Parisul, îl înghite, furios, și îl mănâncă, înțelege
orașul, îl adoră și îl blestemă până în ziua în care
simte obscur că face el însuși parte din poporul
extraordinar al străzilor acestui mare oraș, că
Parisul l-a compătruns și că de acum înainte el
Alexandra Muller-Jontschewa
În Memoriam Friedreich II (2010), ulei pe pânză, 195 x 300 cm
nu va mai putea niciodată să trăiască aiurea. Cu
stupoare se pune atunci să scrie ce i s-a întâmplat,
și cu toate că scrie în engleză iar autorul este un
american sută la sută, această carte prin felul său
de a expune ființele și lucrurile, și să spună verde
realitatea lor oamenilor (ca Mirbeau not ad usum
Delphini), această carte este profund de la noi și
Henry Miller, unul dintre ai noștri, de spirit, de
scriitură, de putere și de dar, un scriitor universal
ca toți cei care au știut să exprime într-o carte o
viziune personală a Parisului.”
Într-o scrisoare trimisă la o lună după cea a lui
Cendrars, Miller însuși își recunoaște francitatea4
profundă: „Puteți să mă imaginați intrând în por-
tul meu din New York (Miller era născut la New
York - n.n.), unicul loc din lume pe care îl cunosc
în profunzime, pe care îl ador, asupra căruia am
scris obsesiv, fără a încerca cel mai mic sentiment
de bucurie sau de curiozitate; și părăsind același
port, din nou fără cel mai mic sentiment de re-
gret! Iar când am văzut Boulogne am izbucnit
aproape în lacrimi. Când am văzut bulevardul
Sebatopol, un nou val puternic de emoție. Când
am contemplat acoperișurile Parisului din stra-
da Artiștilor - din nou acest sentiment puternic.
Asta va să zică că sunt de aici, că aici sunt la mine
acasă.” (Cendrars, Miller 1995, 71)
Edificator! Patosul lui Miller, asemănător cu
cel al lui Cioran, este rarisim iar scriitorul fran-
co-american pare a fi unul dintre scriitorii cei mai
topo-sensibili care au existat în literatura univer-
sală.
Situațiile de acest fel sunt însă diferite de la caz
la caz. Hemingway, silit să se depeizeze la începu-
turile carierei sale când îi era imposibil să trăiască
exclusiv din scris, ajunge pentru doi ani la Paris în
chip de corespondent al jurnalului Toronto Star.
În mod normal, îndeletnicirea de ziarist ar fi tre-
buit să-l absoarbă complet, nelăsându-i nici timp
nici energie pentru altceva. Se pare însă că tânărul
Hemingway este un ziarist leneș dar un scriitor
diligent. De ce această inversare de logică? În pri-
mul rând, Parisul, cu fabuloasa sa acumulare cul-
turală, cu trepidanta viață intelectuală din epocă,
constituie un șoc fecund pentru un „provincial”
ca el și are un rol decisiv în dirijarea spiritului său
spre vis și ficțiune, deturnându-l de la superficia-
litatea și efemerul cotidianului jurnalistic. De al-
tfel, Parisul, în postura sa prestigioasă de „Atenă a
Occidentului”, impune în epocă prin luxurianța și
originalitatea lui intelectuală. Era deja, sub raport
istoric, un loc de pelerinaj pe unde un intelectu-
al de anvergură trebuia să treacă fie și o singură
dată în viață. Era el poate în cunoștință de cauză
cu faptul deloc anodin că o ilustră filieră america-
nă - Fenimore Cooper, L. A. Morse, Mark Twain,
Harriet Beecher Stowe, Henry James ... - respi-
rase înaintea lui spiritul „orașului lumină „, hră-
nind cu un fel de olimpiană ambrozie creația lor
ulterioară?!
Vortexurile au jucat un rol decisiv în evoluția
literelor, a artelor, științelor, tehnicii, a societății
în general, iar aceasta pe toate planurile, până la
cel tehnologic, într-o epocă în care spectaculoa-
sele reușite tehnice au luat locul literaturii. Silicon
Valley este un exemplu elocvent.
Referințe bibliografice
Cendrars, Blaise - Miller, Henry (1995).
Correspondance 1934 - 1979: 45 ans damitie, Paris:
Editions Denoel.
James, Henry (1954), Carnets, Paris : Denoel.
Rilke, Rainer Maria und von Thurn und Taxis
Marie, (1951), Briefwechsel, Zurich: Im Niehans und
Rokitansky Verlag.
Note
1 În fapt, după opinia noastră, Grass nu caută o pri-
mă frază ci o carcasă globală a «îngrămădirii de cuvin-
te blocate » în el, prima frază răspunzând ecoului înde-
părtat al viziunii de ansamblu. Iar prima frază va fi: „Să
o concedăm: sunt pensionarul unei case de sănătate.”
« Concedons-le: je suis pensionnaire d’une maison de
sante.»
2 Printre care Veneția, Palermo, și Duino ca loc re-
strictiv.
3 A cincea elegie duineză.
4 Sinonimă în bună parte cu universalitatea !?
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
19
memoria literară
Un poet militant
■ Constantin Cubleșan
Istoria literaturii române din Basarabia cu-
noaște aceleași frământări în evoluția sa ca
țara însăși. Dar o viață organizată se face sim-
țită abia după 1918 când, profitând de evenimen-
tele revoluției din Rusia, Basarabia își proclamă
independența față de Imperiul rus, în ideea reali-
zării mult doritei uniri cu țara. Unul dintre oame-
nii politici de marcă, scriitor de notorietate, poet,
memorialist, Pan (Pantelimon) Halippa, militant
înflăcărat pentru această cauză, autor a sume-
denie de articole pe această temă, ilustrându-se
astfel și ca un publicist de amvergură în afirma-
rea condiției naționale românești a poporului
basarabean, scrie într-unul din articole, intitulat
„Naționalitatea”: „Unul dintre temeiurile vieții
oamenilor pe pământ este naționalitatea sau nea-
mul din care ei fac parte. Prin cuvântul de nație
sau neam se înțelege un număr mare de oameni
de același sânge, așezați pe un pământ anume,
având același grai, pe care ei l-au alcătuit, același
trecut, mai mult sau mai puțin aceleași interese
în timpul de azi și aceleași năzuințe în viitor. Noi,
moldovenii din Basarabia, suntem de naționalita-
te românească, adică suntem din neamul româ-
nesc, care alcătuiește un popor numeros de vreo
15 milioane de suflete, ce locuiește pe întinderea
mare de pământ dintre râurile Tisa, Nistru și
Dunărea și Marea Neagră. Sângele, care curge în
vinele noastre, este daco-roman, adică al vechilor
daci și romani, cu o mică amestecătură de sânge
al altor neamuri, care au trecut prin părțile noas-
tre sau cu care noi am venit în atingere în cursul
veacurilor. Și sângele, și limba, și trecutul, și in-
teresele de azi și de mâine - într-un cuvânt, totul
- ne deosebește de neamurile care ne înconjoară,
ceea ce dovedește că nația noastră are menirea ei
deosebită pe pământ. Astfel fiind, noi trebuie să
ne înțelegem cât mai bine menirea noastră și să ne
punem pe înfăptuirea visurilor noastre naționale
cât mai degrabă”. Ca președinte al Sfatului Țării,
în 1918 proclamă autonomia Basarabiei, votând
Unirea acesteia cu România Mare.
Pan Halippa s-a născut la 1 augut 1883 în
comuna Cubolta din ținutul Soroca, în familia
preotului Nicolae. Urmează școala din localitate
apoi Școala Spirituală din Edineț (1893) și în-
tre 1898-1904 Seminarul Teologic din Chișinău.
Se înscrie apoi la Facultatea de Matematică a
Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia) pe
care o abandonează după doi ani și se înscrie la
Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din
Iași (1908-1912). În 1913 revine la Chișinău unde,
alături de N.N. Alexandri editează publicația lu-
nară „Cuvântul moldovenesc”. În 1917 participă
la înființarea Partidului Național Moldovenesc
urmând de aici încolo o carieră politică remar-
cabilă. Între 1919-1940 ocupă diferite funcții mi-
nisteriale (Ministrul secretar de Stat, Ministru al
lucrărilor pubice, Ministrul sănătății și ocrotirii
sociale), între 1918-1934 este deputat și senator
în Parlamentul României. În 1926 își publică uni-
cul volum de versuri, Flori de pârloagă, în bună
tradiție clasicistă. „Pan Halippa - scrie Mihai
Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia (ediția a III-a, București, 2002) -
își trece versurile prin surdina jalei basarabene,
dându-le asperități vegetale grațios-sălbatice de
«flori de pârloagă» și îmbinând tonalitatea de la-
mento cu una mesianică și cu o alta mistică, po-
tențată și de figura lui Christos, călăuzitorul căii
jertfei ș-a iubirii”. În 1940 ia parte la înființarea
Uniunii Scriitorilor din Basarabia, dar războiul și
mai ales ruperea provinciei din corpul țării, după
tratatul Ribbentrop-Molotov, face ca destinul său
să se frângă. În 1950 a fost arestat alături de alți
nouăzeci de iluștri intelectuali români și închis,
fără a fi judecat, la Sighetu Marmației. După doi
ani este predat NKVD-ului, dus la Chișinău, jude-
cat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în
Siberia. Este condamnat la moarte dar sentința nu
va fi executată, căci este restituit României care îl
trimite din nou la închisoare, în penitenciarul de
la Aiud, unde rămâne până în 1957. Eliberat din
închisoare se stabilește la București și decedează
la 30 aprilie 1979, fiind înmormântat în cimitirul
Mănăstirii Cernica.
Ca scriitor se ilustrează în poezie și cu deosebire
în publicistică (Pan Halippa, Scrieri. Selecția și în-
grijirea textului, tabel cronologic, note și comen-
tarii, iconografie de Ion Negrici și Mihai Papuc.
Studiu introductiv de Alexandru Burlacu. Editura
Știința, Chișinău, 2021), pledând continuu și
ferm pentru ideea de românitate în Basarabia și
de unitate națională deplină. Poetul e, fără îndo-
ială, animat de aceleași deziderate spirituale, cul-
tivând însă un vers cantonat în prozodia de secol
nouăsprezece, cantabil și discursiv, cu o anume
nuanță de vetustețe, dar exprimând sincer și chiar
cu eleganță, sentimente profunde de dragoste de
țară, de pământul natal, exultând în cultul istoriei
naționale și denunțând suferințele de veacuri ale
omului nevoiaș. Pe aceste coordonate își lansează
crezul literar, își denunță personalitatea poetică:
„Viața m-a-nfrățit cu jalea,/ Jalea m-a-nfrățit cu
cântul,/ Cântecu-mi deschise calea/ Să fiu frate cu
pământul.// Cântul meu e cânt de slavă/ Pentru-a
plugărimii gloată;/ În orașe, cu-a lor pleavă,/ În
zadar el rost își cată.// Umedul bordei de țară/
Este pentru el palatul -/ Și de iarnă, și de vară/
Unde își așterne patul.// Casa mică țărănească/
Este așa de încăpătoare/ Pentru el ca să domneas-
că/ La o zi de sărbătoare!// A lui locuri îndrăgite:/
Codrul verde cu poiene,/ Șesul cu cirezi de vite,/
Câmpul plin de buruiene;// Și nimic în lumea toa-
tă/ Nu-l încântă-așa de tare,/ Ca sârjoaca înspica-
tă/ Pe întinsele ogoare!” (Cântul meu). Sunt rezo-
nanțe care fac trimiterea către poezia din prima
parte a creației lui Octavian Goga, dar nu are nici
forța nici patosul acestuia. Mai degrabă vibrează
pe coarda liricii elegiace, cu accente relicioase,
în maniera lui Alexei Mateevici, căruia îi și face
un consistent profil, într-unul din eseurile sale:
„Alexei Mateevici era cântărețul Basarabiei! Cu
adevărat putem spune că până la dânsul nimeni
din moldovenii basarabeni rămași acasă nu au
spus cu atâta foc, cu atâta simțire și într-un vers
așa de puternic amarul plugarului basarabean,
dar, totodată, și vânjoșia sa de oțel, pe care se va
clădi renașterea țării. Această renaștere poetul o
prevede și o cantă în imnuri de slavă, în «cântece
ale zorilor», îmbinate cu accente profetice”. În ha-
loul acestei lirici, Pan Halippa scrie versuri elegia-
ce, evocatoare de suferință și de rugă, așa ca în po-
ezia Miez de noapte: „Târziu în tăcerea de noapte,/
Pan Halippa
Când doarme greu toată suflarea,/ Eu vin înaintea
icoanei/ Și bâjbâi încet lumânarea.// Când mucul
s-aprinde mai tare,/ Lumina răzbate-n unghe-
ruri,/ Iar buzele-ncep să șoptească/ O rugă fier-
binte spre ceruri:// «Din căi rătăcite, Stăpâne,/ La
netede drumuri mă scoate,/ Ș-ajută-mă, Sfinte
Părinte,/ Să scap de dureri și păcate.// Păzește-mă,
Bunule Tată,/ De multele lațuri întinse/ Și vinde-
că-mi inima slabă/ De pofte și patimi cuprinsă.//
Spre neamul meu blând în durere/ Îndreaptă-mi,
Slăpâne, privirea,/ Căci n-avem aiurea un sprijin/
Și-n Tine vedem mântuirea.// E timp să se facă
dreptate/ Și nouă ce tragem durere!/ Îndură-Te-n
ceasul peirii,/ Căci altfel ni-i peste putere!... »// Și-
mi arde pe buzi rugăciunea,/ Ca mucul luminii
în sfeșnic;/ Iar blândul Hristos mă mângâie/ Cu
zâmbetu-i dulce și veșnic...// Dar iată că mucul
se-ndoaie/ Și sfârâie-n ceara topită,/ Apoi lumâ-
narea se stânge/ În noaptea amarnic cumplită.//
Și-n sufletu-mi slab și molatic/ Cernita-ndoială
răzbește;/ Iar ruga, fierbintea mea rugă,/ Pe buze
încet se sleiește”.
Mult îndrăgind ținuturile natale, Pan Halippa
le va picta în tablouri emoționante, scriind ele-
gante pasteluri ce amintesc maniera descriptivă
a celor datorate bardului de la Mircești. Așa bu-
năoară, într-o poezie inspirată de râul pe malurile
căruia a copilărit, Valea Răutului: „Șes întins, fân-
tâni în cale,/ Printre lanuri un drumeag, /Stuhării
colo în vale;/ Peste vale culmi șirag.// Nu se vede
unde-i gârla,// Doar colo un pârâiaș,/ Se zărește
unde-i târla/ Și s-aude-un fluieraș.// Mai depar-
te apa lină/ Se ascunde-n păpuriș/ Și de-acolo
la lumină/ Iesă numai pe furiș.// Zarea-i dulce,
cenușie./ Aeru-i păinginit/ De o boare argintie,/
Ce plutește-n val grăbit.// Pe întinsele ogoare/
Muncă sub aprinsul cer;/ Pe urcuș, sclipind la
soare/ Pânza drumului-de-fier.../ Cine-ar spune,
că alt’ dată/ Pe aici s-a scurs puhoi/ De barbari din
lumea toată/ Pân-a nu veni la noi?// Ne-o spun
șirul de movile,/ Ce răsar pe-ntinsul șes,/ Carte
mută, fără file,/ Dar cu mare înțeles”.
Scriind într-o epocă în care experiența curen-
telor literare și artistice moderne dădeau poeziei
dimensiuni expresive noi, Pan Halippa lasă im-
presia de a fi trecut cu seninătate pe lângă toate
acestea, preferând să rămână un bard în tradiție,
făcând astfel o frumoasă reverență de pioșenie și
mângâiere părintească țăranului truditor, vizio-
nar totodată în destinul istoric al Basarabiei, biru-
itor, al poprului din care își tăgea obârșia.
■
20
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
social
În bătaia săgeții lui Ștefan
Serbarea de la Putna 150.
Continuitatea unui ideal
■ Adrian Lesenciuc
Putna este unul dintre locurile emblematice
ale țării, important centru cultural și spiri-
tual pentru români, cunoscut prin ctitoria
domnitorului Ștefan cel Mare, dar și prin faptul
că acest centru a reunit ideile generoase ale pan-
românismului și a iluminat în vremuri de cum-
plit întuneric intelectual și național. „Ierusalimul
Neamului Românesc”, cum l-a numit Mihai
Eminescu, și-a căpătat renumele în urma proba-
bil singurului eveniment care suportă compara-
ție cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
din 1918, Serbarea din 15 august 1871. O unire
simbolică s-a petrecut în acel moment important
din istoria românilor, când idealurile neîmplini-
te ale revoluției din 1848, iluminate sporadic de
gesturi mai degrabă singulare ale patrioților ro-
mâni, au reușit să canalizeze suflarea românească
din Obcini și să adune importante personalități
culturale și politice din toate teritoriile româ-
nești în același loc, uniți sub sceptrul simbolic al
unui erou fondator și dintr-o dorință unică, iz-
vorâtă din idealurile panromânismului. O veche
idee, care fusese lansată de Iraclie Golembiovschi
(Porumbescu), preot paroh la Șipote și secretar al
comisiei de deshumare a familiei domnești în no-
iembrie-decembrie 1856, a fost preluată de două
societăți culturale studențești de la Viena în 1868,
apoi formulată de studentul Constantin Aroneanu
în 1869 și dusă mai departe de Societatea România
Jună de la Viena, în frunte cu Ioan Slavici și Mihai
Eminescu. Un apel al serbării a fost trimis la uni-
Alexandra Muller-Jontschewa
Stupor mundi (2006), ulei pe pânză, 80 x 100 cm
versitățile din Paris, Berlin, Viena, Torino și Pesta,
precum și în marile centre culturale și științifice
românești: București, Iași, Sibiu, Oradea, Cluj,
Blaj, Arad și Cernăuți. La Serbarea de la Putna au
participat președintele comitetului de organiza-
re al serbării, Ioan Slavici, și secretarul acesteia,
Mihai Eminescu, președintele primului comitet,
Nicolae Teclu, dar și A.D. Xenopol, autorul cu-
vântării festive, Mihail Kogălniceanu, G. Dem.
Teodorescu, pictorul Epaminonda Bucevschi,
precum și egumenul mănăstirii Putna, Arcadie
Ciupercovici, preotul Iraclie Porumbescu și fiul
său, Ciprian, la acea vreme având aproape 18 ani
și fiind un simplu voluntar.
Însemnătatea serbării poate fi rezumată la de-
finirea unui ideal național, care avea să prindă
contur aproape jumătate de veac mai târziu, la 1
Decembrie 1918. Încă de la prima încercare de or-
ganizare a serbării, în 1870, evenimentul se con-
tura drept „piatra de hotar ce desparte pe planul
istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos”,
urmând a conta nu numai prin însemnătatea is-
torică a festivității în sine, cât prin ceea ce urma
să sădească în sufletele și mintea studenților ro-
mâni participanți la Serbare, după cum subliniază
Mihai Eminescu, într-o „Notiță asupra proiectatei
întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare de la
Putna”: „Rezumându-ne, putem spune că, dacă
exteriorul acestei festivități are să fie de un carac-
ter istoric și religios, interiorul ei - dacă junimea
va fi dispusă pentru aceasta - are să cuprindă
germenii unei dezvoltări organice, pe care spiri-
tele bune o voiesc din toată inima.”1
Scopul serbării nu putea fi altul decât ace-
la de a contura un ideal - așa cum visase și cel
care gândise de la bun început o astfel de serbare,
Iraclie Porumbescu -, iar acesta fusese explicit
formulat în „Apelul pentru serbarea de la Putna
și programul festivităților” redactat la 4 martie
1870 la Viena de contele E. Logothetty, președin-
tele Comitetului central, și de secretarul acestuia,
Mihai Eminescu: „Serbarea trebuie să devină și
purtătoarea unei idei. Ideea unității morale a na-
țiunei noastre a ceea ce ne-a-nsuflețit ca să luăm
inițiativa unei serbări în care inima va fi una a pri-
ori; în care însă cugetele se vor unifica - cugetele
doamne a lucrărilor, astfel încât pe viitor lucrările
noastre toate să aibă una și aceeași țintă, astfel ca
unificarea direcțiunei noastre spirituale să ur-
zească de pe-acum unitatea destinelor noastre. Să
facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin
toate faptele, să pătrundă viața noastră națională.
Să fim conștiuți de situațiunea noastră față cu lu-
mea, de datoriile cătră ea și de noi înșine. În trecut
ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”2
Or, din întunericul în care au ținut imperiile
teritoriile românești, în special Bucovina nego-
ciată și cedată, Bucovina „detrunchiată”, supusă
slavizării și germanizării în valuri, a îndrăzni să
gândești un ideal era în sine un act de curaj. A-l
exprima și asuma reprezenta cu atât mai mult un
act de curaj, cu cât autoritățile austriece doreau să
nu scape din mâini o astfel de adunare mare de
oameni, capabilă să reaprindă după mai bine de
două decenii focul unei revoluții care zdruncina-
se imperiul și care la Cernăuți a ars mocnit timp
de doi ani, cât s-a răspândit prin lumina Gazetei
Bucovinei.
Un act de curaj pare și astăzi să vorbești despre
continuarea unui ideal. Vremurile s-au schimbat,
România a devenit mare și a pierdut ulterior teri-
torii, a ieșit de sub apăsarea comunistă și s-a așe-
zat pe un alt drum al devenirii sale. Dar o formă
de erodare interioară, cultivată prin ironie, prin
deconstrucție, prin aducerea în derizoriu a unor
concepte care și-au epuizat potențialul, transfor-
mă cuvinte precum „națiune” sau „ideal” în in-
strumentele vetuste în discursul contemporan, în
inserții artificiale, din vremuri apuse, într-un dis-
curs care privește mai degrabă problemele sociale
ale marginalului decât ale centralității, conjugării
eforturilor, convergenței comunității în ceea ce
Constantin Rădulescu-Motru a numit „comunita-
tea de destin”. Această erodare atinge cuvinte care
pot aluneca în expresia lor extremă. Conceptul
„națiune” a alunecat, sub influențe diverse, uneori
antagonice, în această manifestare în marginea
spectrului de semnificație, prin „naționalismele”
de extremă dreaptă și, cel mai adesea, prin cele
de extremă stângă, dar alte cuvinte își păstrează
intactă lumina de dincolo de contingență, cum ar
fi „ideal”, care se regăsește și în discursul contem-
poran ca proiecție, în formularea viziunii (de la
simplele viziuni organizaționale până la cele ale
aparatului statal), adică a parcurgerii unui drum
dinspre contingență spre starea de dorit a lucruri-
lor. Totuși, a discuta în zilele noastre despre ideal
e o formă de sacrilegiu. Societatea dezbrăcată de
cuvintele tari ale modernității, ruptă de legătura
cu ancorele sociale care au asigurat un parcurs și
au întărit convingerea în ceea ce privește dreapta
alegere a acestuia, caută să demitizeze postmo-
dern de poveștile întemeietoare, de o istorie care
a fost, într-adevăr, încărcată cu balast ideologic în
perioada comunistă. Să privim istoria, însă, prin
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
21
o
altă lumină: aceea a metaforei luminii înseși care o
poate caracteriza. Dacă evenimentele istorice sunt
emisia de fotoni, dacă istoria se încheagă în jurul
acestei emisii luminoase, corpusculare, miturile
sunt cele care asigură caracterul ondulatoriu, care
transformă istoria într-un parcurs analogic, conti-
nuu, însoțind emisia discretă de evenimente con-
jugate într-o direcție (în baza unei viziuni), înspre
un ideal. De aceea, a anunța redefinirea prin ide-
al, reamintirea lui, așa cum a făcut-o programul
manifestărilor de la un veac și jumătate distanță
de unul dintre evenimentele capitale ale români-
lor, Serbarea de la Putna din 1871, poate fi înțeles
printr-un act de curaj asumat de două instituții
care păstrează și cultivă tradiția națiunii române,
Biserica Ortodoxă Română și Academia Română,
sub patronajul cărora s-a organizat serbarea din
august 2021. Motivarea evenimentul actual este
sugestivă: „În 15 august 2021, se împlinesc 150
de la marea «Serbare de la Putna», manifestare
determinantă pentru definirea identității româ-
nești în istorie. Inițiată și marcată, între alții, de
Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Iraclie Porumbescu
și Ciprian Porumbescu, la care s-au asociat tinerii
români de pretutindeni, «Serbarea de la Putna» a
însemnat, cu precădere, definirea idealului unită-
ții naționale, realizate câteva decenii mai târziu. La
150 de ani de la eveniment, într-o altă epocă, în-
tr-o «altă Românie», se impune să redefinim ide-
alul re-unirii românilor, al regăsirii într-o lume și
într-o istorie în reașezare.”3
Din această perspectivă privind, a organiza
astăzi o asemenea serbare înseamnă curajul de
a încerca o menținere a statu-quo-ului valorilor,
principiilor și viziunilor care au întregit o nați-
une. Biserica Ortodoxă Română și Academia
Română și-au asumat, în ciuda acuzelor de
conservatorism - despre care amintea în cadrul
Congresului studențesc președintele Academiei,
acad. Ioan Aurel Pop - să patroneze această ser-
bare. Dar motorul acțiunii l-a reprezentat, ca
în urmă cu 150 de ani, mișcarea studențească,
animată și susținută de un comitet de inițiativă
coordonat de starețul Mănăstirii Putna, arhi-
mandritul Melchisedec Velnic, respectiv de pre-
ședintele și vicepreședintele Fundației „Credință
și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga
- Maica Benedicta”, Teodora Stanciu și Adrian
Alui Gheorghe. Programul dens al activităților a
inclus slujbe religioase, acțiuni cu caracter sim-
bolic, acordarea de distincții, premierea concur-
surilor, dezbateri, colocvii, vizite.
Printr-o fericită coincidență, exact ca în urmă
cu 150 de ani, Serbarea a debutat la Putna în 14
august, într-o zi de sâmbătă, pregătitoare pentru
marele praznic al Maicii Domnului. „Serbarea de
la Putna 150. Continuitatea unui ideal” s-a des-
chis cu întâmpinarea studenților. Prin tradiția
serbării, rolul fundamental îl au la Putna studen-
ții - demni de Ștefan cel Mare și Sfânt și de Mihai
Eminescu, după cum i-a chestionat la întâmpina-
re starețul mănăstirii, arhim. Melchisedec Velnic
- , care și-au asumat continuarea idealului. După
întâmpinarea delegațiilor studențești, a fost inclu-
să în program vizitarea expoziției temporare care
poartă numele întregului eveniment, găzduită de
Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul”,
în prezentarea unuia dintre cei care au trudit la
înfăptuirea ei, scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
Printre exponatele de la Putna, care vor fi expuse
începând cu 30 septembrie în Palatul Patriarhiei
la București, respectiv începând cu 26 noiembrie
la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava,
se află urna de argint de la 1871, cu pământ din
toate teritoriile românești simbolizând unirea aș-
teptată, laurii de la diferitele serbări aniversare,
printre care și cei dăruiți de regele Carol I în 1904
sau cei așezați pe mormântul Sfântului Ștefan
cel Mare în 1926 de reprezentanții Cercului
Studențesc Arboroasa, și epitafurile dăruite la
1871 de Doamnele din România, organizate
de Maria Rosetti, pe care sunt brodate stemele
Moldovei, Munteniei, Olteniei și Transilvaniei,
respectiv de Doamnele din Bucovina, cu sprijinul
Elenei Istrati din Iași. Mănăstirea a devenit neîn-
căpătoare la întâmpinarea Preafericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
și la Slujba de Priveghere cu Prohodul Maicii
Domnului.
Ziua cea mare, 15 august, când creștinii săr-
bătoresc Adormirea Maicii Domnului, hra-
mul Mănăstirii Putna, a început cu Sfânta li-
turghie arhierească, care a fost săvârșită pe
Altarul de vară ridicat în incinta mănăstirii, de
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconju-
rat de un numeros sobor de ierarhi, printre care
Înalt Preasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, Înalt Preasfințitul Calinic,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul
Alexandra Muller-Jontschewa
Ușa din Carrara (2007), ulei pe pânză, 160 x 120 cm
Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Preasfințitul
Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud
și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și
Rădăuților. Cuvântul de învățătură a fost rostit
de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Înalt
Preasfințitul Părinte Calinic a acordat o serie de
distincții și ordine, iar Înalt Preafericitul Părinte
Daniel a oferit Mănăstirii Putna odoare confec-
ționate în Atelierele Patriarhiei Române. Ca în
urmă cu 150 de ani, delegațiile studențești au
dăruit Mănăstirii un obiect simbolic, o candelă
care să mențină nestinsă lumina idealului, care
a fost sfințită de Părintele Patriarh Daniel și pur-
tată de reprezentanții studenților de la Altarul de
vară la mormântul Sfântului Ștefan cel Mare. Au
fost depuse coroane de flori la bustul lui Mihai
Eminescu din incinta mănăstirii din partea in-
stituțiilor românești implicate în organizarea
serbării aniversare, dar mai ales din partea a nu-
meroase instituții din Republica Moldova și din
Bucovina de Nord. Ziua de sărbătoare a continu-
at cu un concert organizat de Centrul Cultural
„Bucovina” pe scena amenajată în apropierea
mănăstirii, pe care au evoluat grupuri vocale,
22
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
ansambluri folclorice și formații de dansuri din
Suceava, Vicovu de Sus, Fundu Moldovei, Mălini,
Frătăuții Noi, Sadova, Vama și Dolheștii Mici. În
încheierea zilei aniversare s-a săvârșit slujba pri-
vegherii pentru Martirii Brâncoveni.
Cea mai încărcată zi ca semnificație a
„Continuității unui ideal”, numele Serbării de la
Putna din 2021, a fost cu siguranță 16 august.
După Acatistul Sfinților Martiri, Sfânta Liturghie
arhierească și Slujba Parastasului pentru ctitorii
Mănăstirii Putna și pentru organizatorii și par-
ticipanții la serbarea din 1871 a avut loc premie-
rea câștigătorilor concursurilor Serbării 2021.
Discursul câștigător la Serbarea de la Putna 2021
a aparținut studentului Cosmin Țugui și s-a inti-
tulat „Românii în Europa: între identitate și inte-
grare”. A urmat Congresul aniversar studențesc,
la care au participat Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel și acad. Ioan Aurel Pop, președintele
Academiei Române, care au purtat un dialog în-
suflețit despre identitate și idealuri cu studenții
prezenți în fața Centrului Cultural „Mitropolit
Iacob Pruteanul”. Preafericitul Părinte Patriarh
a subliniat rolul Bisericii Ortodoxe Române în
menținerea conștiinței treze a originii, limbii și
credinței comune, a identității naționale și a sub-
liniat rolul românității în afara granițelor statului
român, în Basarabia, Bucovina de Nord, dar și
în Europa Occidentală și America, amintind că
anul 2021 a fost declarat Anul omagial al pasto-
rației românilor din afara României. Președintele
Academiei Române a subliniat rolul Bisericii
Ortodoxe Române, menționat de Părintele
Patriarh, în afirmarea unității românești de cuget
și simțire și a afirmat că Academia Română a re-
prezentat o „biserică mireană a neamului româ-
nesc”. La invitația domniei sale, doi academicieni
care au avut de suferit în anii regimului comu-
nist, Alexandru Zub și Ana Blandiana, au vorbit
despre idealurile Putnei, în derularea în istorie a
unei serbări perpetue, în care pe parcursul 1871-
2021, cel mai important moment a fost cel al ac-
țiunii studențești din 1957, când Alexandru Zub
a fost închis în temnițele comuniste, împreună
cu alți studenți prezenți la mormântul Sfântului
Ștefan cel Mare. Acest exemplu de a scrie și face
istorie este unul important în preocuparea con-
stantă de autodefinire căci, sublinia academicia-
nul Zub, „nu ne naștem la întâmplare”. Părintele
Patriarh și președintele Academiei Române au
răspuns întrebărilor studenților, adresate de mo-
deratorul întâlnirii, tânărul Emanuel Buta, secre-
tar al Serbării de la Putna 2021. Dialogul despre
identitate și idealuri a fost încărcat de pilde, de
exemple de bună practică și bună conviețuire, în-
tărindu-se ideea că cea mai bună formă a convin-
gerii este prin prezență, prin implicare, prin asu-
mare. Serbarea de la Putna, a reafirmat Părintele
Patriarh, nu este o simplă întâlnire în care să aibă
loc cultivarea unor simple convingeri intelectu-
ale, ci deschiderea unui amplu proces de chesti-
onare interioară asupra identității. Secularității
actuale, a spus Înalt Preasfinția Sa, nu i se poate
răspunde decât printr-o sfințire mai profundă.
Președintele Academiei Române a fost chestio-
nat pe marginea defectelor și calităților români-
lor (autodenigrarea, pe de o parte, sufletul cald și
puterea de a ierta, pe de alta, în opinia domniei
sale) și a momentelor fericite și nefericite din is-
toria noastră (1 Decembrie 1918, cea mai mare
izbândă națională, nefericirile, amintite câteva,
fiind rezultatul proastei conduceri). De aseme-
nea, acad. Ioan Aurel Pop a subliniat că singurul
răspuns la cancel culture (un termen mai aspru,
Alexandra Muller-Jontschewa Iștar cu Ghilgameș (2015)
ulei pe pânză, 195 x 130 cm
mai dur decât consacratul anticultură) nu poate
fi decât democrația. Aceste tendințe extreme pot
fi stopate prin cultivarea valorilor democratice.
Congresul studențesc a continuat cu o serie
de discursuri ale reprezentanților organizați-
ilor studențești. Ulterior a fost citită de Iulian
Tomeac, președintele ASCOR Iași, Declarația
Finală a Congresului Studențesc Aniversar, în
cadrul căreia principiile pentru continuitatea
idealului unității românilor de pretutindeni au
fost rezumate în secțiunile: istorie, identitate,
responsabilitate, educație, libertate, românii
de pretutindeni, economia în sprijinul omului,
sănătate, egalitate și complementaritate, fami-
lie/ familia românilor/ familia întregii omeniri:
„Am realizat Congresul Studențesc Aniversar nu
doar pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare.
Fie ca idealul unității, exprimat în 1871, idealul
Marii Uniri, idealul libertății și adevărului care
a continuat chiar și în timpul represiunii iden-
tității istorice și religioase din timpul regimul
comunist să rămână datoria tuturor generațiilor
care vor urma!
Motto-ul Serbării din 1871, «Uniți în cuget,
uniți în Dumnezeu», rămâne un ideal continuu,
care se împlinește prin credința în el și prin fapta
jertfelnică în clădirea lui perpetuă. Având con-
știința că «acolo unde este inima tinerilor, acolo
este viitorul», adresăm o chemare către tinerii
din generația noastră: Să fim naționali, cu fața
spre universal! Să fim verticali, păstrând același
ideal! Să fim uniți ca români și așa ne vom îm-
plini menirea!”
Declarația a fost semnată de studenții pre-
zenți și de invitații la congres.
Ziua s-a încheiat cu marcarea cu torțe pe
Dealul Crucii a celor trei jubilee de la anul 1871
și cu retragerea cu lumina în mâini și în suflet
în curtea mănăstirii. La miezul nopții, lumina
Putnei a aprins lumina României viitoare. Sutele
de studenți intonând imnuri au pătruns între zi-
durile mănăstirii, în care au fost stinse luminile
pentru a fi lăsate să lumineze doar flăcările tor-
țelor, glasurile și inimile tinerilor. Atmosfera a
fost impresionantă. Probabil cel mai important
moment ca semnificație a fost acesta, profund,
conștient, asumat, al declarației apartenenței la
o identitate care poate fi transmisă peste veacuri.
Sămânța sădită în sufletul tinerilor la Putna în
2021 cu siguranță va da roade peste ani.
Colocviul „Eminescu și Putna” a încheiat se-
ria de evenimente dedicate aniversării a 150 de
ani de la memorabila și consistenta întâlnire de
la Mănăstirea Putna organizată de generația de
studenți care i-a avut în frunte pe Eminescu și
Slavici. Dacă această întâlnire pusă sub semnul
continuității în ideal a fost una în spiritul ce-
lei care a generat evenimente majore în istoria
noastră, adică a scos în evidență unitatea de
voință, spiritul convergent, coerența și sinergia
acțiunilor, colocviul a luminat pe rând chipuri
și idei. Am fost invitat de oamenii care asigură
continuitatea în dezbaterea de idei de la Putna -
actuala ediție a colocviului fiind a XV-a dintr-o
serie care a reunit personalități de prim rang ale
culturii române - și m-am alăturat astfel unor
personalități incontestabile și unor oameni
care sunt pe parcursul formării și desăvârși-
rii, incluși în programul colocviului în ordinea
prezentării: acad. Ana Blandiana, acad. Ștefan
Afloroaei, acad. Alexandru Zub, pr. Ioan Pintea,
profesorii/ cercetătorii Lucia Cifor, Oana Hrișcă,
Cristina Cojocaru, Maria Șleahtițchi, pr. Iustin
Taban, Mircea A. Diaconu, Gheorghiță Geană,
Christian Crăciun, Eugen Munteanu, Adrian
Alui Gheorghe, Stanca Scholz-Cionca, Marius
Pandele, Virgil Ciomoș, Cristina Paladian și
acad. Alexandrina Cernov. Cu aceeași oca-
zie, după slujba de pomenire pentru acad. Dan
Hăulică, a fost evocată personalitatea domniei
sale, la șapte ani de la trecerea la Domnul, de
criticii Mircea Oliv și Grigore Ilisei, respectiv de
artiștii plastici Horea Paștina și Dacian Andoni.
Cele patru secțiuni ale colocviului au fost mo-
derate de prof. Lucia Cifor, rectorul evenimen-
tului, Adrian Alui Gheorghe, Adrian Romila și
Teodora Stanciu. Actorul Constantin Chiriac și
istoricul literar Alex Ștefănescu au salutat (prin
înregistrări) evenimentul și participanții la co-
locviu, iar Lucian Vasiliu a prezentat titlurile re-
cente și în curs de apariție la Editura Junimea.
„Serbarea de la Putna -150. Continuitatea
unui ideal” a stat sub semnul continuității în
principii și unității morale a românilor și sub
semnul Junimii perpetue, purtătoare a torței, a
principiilor unui alt fel de olimpism, academic
și spiritual, a luminii unei altfel de învieri. În
cuvintele de învățătură de la miezul nopții care
a încheiat congresul studențesc, Preasfințitul
Ignatie, Episcopul Hușilor, Arhimandritul
Melchisedec Velnic, studentul Emanuel Buta și
scriitorul Adrian Alui Gheorghe au adus prin
cuvânt serbarea în lumina Învierii.
Note
1	„Notiță asupra proiectatei întruniri la mormântul
lui Ștefan cel Mare de la Putna”, în Mihai Eminescu.
(2016). Răpirea Bucovinei. Antologie, prefață și note de
D. Vatamaniuc. București: Editura Vestala. Pp.55-56.
2	„[Apel pentru serbarea de la Putna și programul
festivităților]”, în Mihai Eminescu, op.cit. pp.50-51.
3	Program. Serbarea de la Putna. Continuitatea unui
ideal. [online]. URL: https://www.serbareputna150.ro/
program/... [Consultat în 13 august 2021].
4	Declarația Congresului Studențesc Aniversar.
Serbarea de la Putna. Continuitatea unui ideal. [onli-
ne]. URL: https://www.serbareputna150.ro/evenimen-
te/... [Consultat în 17 august 2021].
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
23
însemnări din
Mancha
Ochiul și priveliștea
■ Mircea Moț
Olectură fragmentară a textelor lui Ion
Creangă, din perspectiva unor motive
cum sunt ochiul și priveliștea convinge,
dacă mai e nevoie, de originalitatea și profunzi-
mea indiaqscutabilă a prozatorului.
În Dicționarul explicativ al limbii române, ter-
menul priveliște este definit ca „aspect, fapt etc.
(interesant, neobișnuit etc.) care se înfățișează
înaintea ochilor”, dar și ca faptul de a privi, de a
fi „în văzul tuturor” sau „la vedere”.
Prezentând satul Humulești, în Amintiri din
copilărie, Creangă folosește cuvântul priveliște
pentru a sugera că locul nașterii sale contea-
ză din perspectiva întregului, a lumii: lumea îl
percepe și, în egală măsură, Humuleștiul oferă
o perspectivă generoasă asupra lumii, ca un au-
tentic centru al acesteia: „și satul Humulești, în
care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit
și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate”.
Tot în Amintiri din copilărie, cuvântul prive-
liște este legat de un „eveniment” violent, ce tul-
bură armonia satului: „Pe bădița Vasile îl prinse-
se la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn
și-l puneau în cătușe, să-l trimită la Piatra... Iaca
pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la
clacă. Așa, cu amăgele, se prindeau pe vremea
aceea flăcăii la oaste... Afurisită priveliște mai fu
și asta!”.
Înte narator și lumea satului nu se stabilește
o distanță care să motiveze descrierea detaliată
a satului, câtă vreme acest narator-personaj tră-
iește în consubstanțialitate cu Humuleștiul, sat
contând, prin organizarea sa, ca un autentic cos-
mos. Apectele înregistrate de ochi contează mai
puțin ca obiect al privirii și mai mult ca niște
componente fixate de afect, din moment ce sunt
asociate unor „drag” sau „dragi”: „Dragu-mi era
satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și
limpede ca cristalul, în care se oglindește cu
mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!
Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile,
și băieții satului, tovarășii mei din copilărie,
cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam
pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoa-
se de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram
dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu
știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile
și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau
zorile în zburdalnica vârstă a tinereții!”.
În general, ochiul nu înșeală. Privirea oferă
plăcere simțurilor: „mă uitam pe furiș cum se
joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor
fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai fru-
mos lucru nici că se mai poate, cred!”. Soacra
din Soacra cu trei nurori ar avea un ochi care nu
se închide niciodată și care înregistrează impla-
cabil tot ce se întâmplă atunci când ea doarme:
„Dar tu să știi ca eu dorm iepurește; și pe lângă
iști doi ochi mai am unul la ceafă care șede pu-
rurea deschis și cu care văd și noaptea și ziua tot
ce se face prin casă. Ai ințeles ce ți-am spus?”.
La Creangă ochiul are o putere distructivă,
fiind asociat deochiului, frumos prezentat de
un Iordache Golescu: „Deochez însemnează că
vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică,
uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru
atât de rău și pătimește atât de mult, încât, de
este copil sau vreo vită, peșin se îmbolnăvește
și moare” (Apud Andrei Oișteanu, Grădina de
dincolo. Zoosophia, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1980, p. 153). Unui ochi care arde și degradează,
Smaranda Creangă îi oferă o materie deja arsă
consumată ori una degradată, pentru a-și pro-
teja copilul: „și mai mult decât atâta: oleacă ce
nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea,
îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină
din colbul adunat pe opsasul încălțării ori, mai
în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând:
«Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa
să nu mi se deoache copilașul» și-mi făcea apoi
câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și pră-
pădească odorul!... și altele multe încă făcea...”.
Simone Weil scria că lumea, Creația nu mai
are puritatea momentului inițial, fiindcă a
fost maculată de privirile noastre. În Povestea
lui Harap-Alb reține atenția în acest sens sec-
vența în care este descrisă fiica împăratului.
Nu numai că ea „fura cu ochii”, ci, mai mult,
frumusețea ei nu fusese degradată de priviri-
le fluturilor, în schimb, iubirea lui Harap-Alb,
nelipsită de sugestii profunde, găsește expresia
fericită a unei iubiri puternice: „Căci era boboc
de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua
dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soa-
relui, legănat de adierea vântului și neatins de
ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi
în țărănește, era frumoasă de mama focului; la
soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea
Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i
era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când în
când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se pe-
trecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns, care
nu-i venea a-l spune”.
Ochiul cu forța lui distructivă este prezent tot
în Povestea lui Harap-Alb. Spânul îi cere fecio-
rului de crai să-i aducă pielea cerbului cu pietre
scumpe. Or, după cum se știe, cerbul este pri-
mejdios tocmai prin ochiul său: „Și cerbul acela
este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari
și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are
una în frunte, de strălucește ca soarele. Dar nu
se poate apropia nimene de cerb, căci este so-
lomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă
el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viață. De-
aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii;
și nu numai atâta, dar chiar când se uită la cine-
va, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne
moartă. Și cică o mulțime de oameni și de săl-
bătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai
din astă pricină: se vede că este solomonit, în-
tors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i așa
de primejdios”. În asemenea situație, Harap-Alb
retează capul cerbului în timp ce acesta doarme,
atunci când ochiul închis afară se întoarce spre
fantasme interioare și, mai mult, intră într-o
groapă ca sugestii ale unei înmormântări sim-
bolice, prin care se sustrage ochiului agresiv. În
această groapă adăpostit, în propriul mormânt,
fiul craiului se lasă îmbibat de sângele cerbului,
preluând forța temutului animal: „Harap-Alb,
Alexandra Muller-Jontschewa Războiul damelor in
Olimp (2018), ulei pe pânză, 195 x 130 cm
cum îl aude horăind, iese afară încetișor și, când
îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gâtu-
lui, îi și zboară capul cât colo de la trup și apoi
Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după
cum îl povățuise Sfânta Duminică. Atunci sân-
gele cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâind
și a se răspândi în toate părțile, îndreptându-se
și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe
ce era să-l înece”.
Reține atenția o altă ipostază a ochiului, în
Amintiri din copilărie. Prin luna mai, aproape de
Moși, Nică este verificat la carte de „dușmanii”
săi, un Nic-a lui Costache și Toader a Catincăi.
Pentru a scăpa de pedeapsă, copilul fuge de la
școală, însă nu caută salvarea în propria curte,
cum ar fi fost de așteptat, ci intră în ograda unui
megieș și de acolo în grădina acestuia: „Atunci
eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și
nu mă mai încurc primprejurul școlii, ci o iau la
sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi
hojmălăi se și luaseră după mine; și unde nu
încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec
pe lângă casa noastră, și nu intru acasă, ci co-
tigesc în stânga și intru în ograda unui megieș
al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în
grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci pră-
șiți de-al doilea, și băieții după mine; și, până să
mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit
de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui pă-
pușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și
cu Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe
lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede
că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut gă-
bui”. Am mai scris că aici se sugerează o moarte
(înmormântare) simbolică. Cea care trebuie să
moară și să fie înmormântată este ființa unui om
răvășit de o frică ce i-a tulburat armonia și se-
ninătatea, o frică explicabilă în ultimă instanță.
Copilul se îngroapă la rădăcina unei plante tră-
dând în felul acesta dorința de a dobândi con-
diția vegetalului, dar și insensibilitatea acestuia,
de care are atâta nevoie în acel moment. Dar
contează aici și acum altceva. Nică nu este văzut
de dușmanii săi al căror ochi, iată, nu poate re-
ține realitatea simbolică!
■
24
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
juridic
Daune-interese în
materie contractuală
■ Ioana Maria Mureșan
Legea civilă obligă orice persoană să respec-
te regulile de conduită impuse de normele
legale sau de obiceiul locului și să nu aducă
atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drep-
turilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Avem astfel obligația generală de a acorda res-
pectul cuvenit persoanei și bunurilor aparținând
altora, de a nu leza demnitatea unei alte persoane
și de a nu aduce atingere bunurilor aparținând
acesteia. Dar nu toți avem obligația de a livra flo-
rile necesare pentru amenajarea sălii în care ur-
mează să aibă loc o expoziție sau de a nu divulga
unele informații auzite întâmplător în mijlocul de
transport în comun.
Aceste obligații specifice revin în sarcina unei
persoane ca urmare a încheierii unui contract,
care leagă părțile cu forța unei dispoziții legale.
Altfel spus, contractul naște în sarcina părților o
serie de obligații specifice, care nu ar fi existat în
lipsa acestui acord de voințe.
Nerespectarea obligațiilor asumate îndreptă-
țește partea care a suferit o pierdere ca urmare a
acestei neexecutări să obțină repararea prejudi-
ciului cauzat, respectiv să obțină daune-interese.
Daunele interese reprezintă despăgubiri în bani
pe care debitorul este îndatorat să le plătească cre-
ditorului în scopul reparării prejudiciului cauzat
prin neexecutarea lato sensu a prestațiilor care al-
cătuiesc obiectul obligațiilor sale contractuale1.
Termenul daune-interese provine de la roma-
niștii medievali, pentru a sugera ideea de repara-
ție. Potrivit teoriei răspunderii civile, debitorul era
ținut să repare dauna suferită de creditor - damna
- precum si orice interes lezat - interesse, fiind ți-
nut să acopere damna și interesse. Treptat, cei doi
termeni au fost alăturați, generând expresia dam-
na et interesse, dommage et interesse în franceză
și daune și interese în dreptul român. Cu timpul,
conjuncția și a fost înlocuită cu „-”. Denumirea
daunelor-interese sugerează întinderea și măsura
reparației datorate de debitor, în cazul angajării
răspunderii, acesta fiind ținut să repare paguba
efectiv suferită, precum și orice interes lezat2.
Premisa acordării daunelor-interese este exis-
tența unui contract valabil încheiat, căci dacă
acesta nu întrunește condițiile de valabilitatea,
intervine sancțiunea nulității, iar contractul va fi
desființat cu efect retroactiv, fiind considerat a nu
fi fost niciodată încheiat, nepunându-se proble-
ma acordării unor despăgubiri din moment ce nu
există prestații care să fie executate.
Pentru a fi acordate daune-interese se impune
ca una din părțile contractului să nu execute, în
mod culpabil, una sau mai multe dintre prestațiile
care compun obligațiile contractuale. Din această
perspectivă nu prezintă relevanță gravitatea sau
întinderea neexecutării, sau dacă neexecutarea
privește o prestație considerată de părți ca fiind
esențială sau o prestație accesorie. Orice neexecu-
tare care produce un prejudiciu dă dreptul la re-
parații, gravitatea neexecutării influențează întin-
derea reparației și cuantumul daunelor-interese.
Astfel, o parte va fi ținută să plătească daune-in-
terese în situația în care nu execută în tot obligația
contractuală, de exemplu nu a confecționat cos-
tumele pentru un spectacol de teatru, precum și
în cazul în care a confecționat doar o parte din
costumele promise sau în situația în care costu-
mele au fost confecționate însă nu respectă stan-
dardele de calitate convenite de părți. În primul
caz, daunele-interese vor avea o valoare egală cu
cea a obligației neexecutate, iar în celelalte două
ipoteze daunele-interese vor avea o valoare direct
proporțională cu partea din obligație neexecutată,
respectiv o valoare proporțională cu echivalentul
valoric al costumelor care nu au fost confecționate
sau cu diminuarea valorică produsă prin neres-
pectarea standardelor de calitate convenite.
În situațiile descrise, despăgubirile poartă de-
numirea de daune-interese compensatorii, rolul
acestora fiind de a compensa neexecutarea obliga-
țiilor, din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Dacă însă costumele au fost confecționate și
respectă criteriile de calitate, însă nu a fost res-
pectat termenul convenit de părți, creditorul are
dreptul la daune-interese moratorii, menite să
acopere prejudiciul cauzat prin întârziere, cât și
să îl constrângă pe debitor să execute obligația
promisă.
Nerespectarea termenului stipulat în contract
are, cel mai adesea, semnificația unei întârzieri
în executarea obligației, iar prejudiciul se repară
prin daune-interese moratorii. Însă, pot exista si-
tuații în care termenul prevăzut în contract să aibă
caracter esențial pentru cel puțin una din părți.
Revenind la exemplul de mai sus, dacă părțile au
stipulat ca debitorul să confecționeze costumele
până la data de 20.09.2021, dată la care va avea loc
premierea spectacolului, termenul are în acest caz
caracter esențial, iar nerespectarea termenului
echivalează cu neexecutarea obligației contractu-
ale, fiind acordate daune-interese compensatorii.
Distincția daune-interese moratorii - dau-
ne-interese compensatorii prezintă utilitate prac-
tică din perspectiva cumulului. Daunele-interese
compensatorii înlocuiesc executarea în natură,
astfel că nu se pot cumula cu aceasta, căci credito-
rul ar primi o dublă plată. Dacă, în exemplul dat,
debitorul care nu a respectat obligația de a confec-
ționa costumele pentru spectacolul de teatru ar fi
ținut să plătească daune-interese compensatorii
de o valoare egală cu cea a costumelor care nu au
fost confecționate, precum și să execute obligația,
ar fi schimbată chiar natura contractului, căci cre-
ditorul ar fi în situația de a plăti prețul și de a pri-
mi în schimb prestația executată în natură cât și
o sumă de bani egală cu valoarea prestației, fiind
astfel în situația de a fi gratificat, primind, practic,
prestația fără un echivalent valoric.
În schimb, daunele-interese moratorii pot fi
cumulate cu executarea în natură, căci scopul
acestora este de a acoperi prejudiciul cauzat prin
neexecutarea obligațiilor la termenul stabilit, aco-
perit practic prejudiciul cauzat prin lipsirea cre-
ditorului de utilitatea prestației promise pentru o
perioadă de timp. Același raționament justifică și
cumulul daunelor-interese moratorii cu daune-
le-interese compensatorii.
Odată dovedită neexecutarea unei obligații
contractuale și existența unui prejudiciu, se pune
problema stabilirii întinderii reparației la care este
îndreptățit creditorul. Principiul reparării integra-
le a prejudiciului îndreptățește creditorul să pri-
mească pierderea efectiv suferită, damnum emer-
gens, semnificând valoarea cu care a fost diminuat
patrimoniul creditorului prin faptul neexecutării.
Pierderea efectiv suferită poate fi echivalentul unei
valori economice care trebuia să intre în patrimo-
niul creditorului și nu a fost obținută, un vânzător
a predat bunul, dar nu a primit prețul convenit,
valoarea care exista în patrimoniul creditorului și
ca urmare a neexecutării nu se mai regăsește, un
locatar refuză să restituie locatorului bunul închi-
riat, precum și cheltuielile efectuate de creditor
pentru a remedia neexecutarea sau executarea de-
fectuoasă, cum ar fi situația unui cumpărător care
angajează o serie de cheltuieli pentru a repara un
bun afectat de vicii ascunse3.
Revenind la exemplul de mai sus, dacă debito-
rul nu respectă obligația de a confecționa costu-
mele pentru spectacolul de teatru, creditorul va
putea apela la serviciile unui terț pentru confecți-
onarea acestor costume, iar debitorul va fi ținut să
suporte și o eventuală diferență de preț față de cel
convenit în contractul inițial.
Tot în temeiul principiului reparării integrale,
creditorul are dreptul să obțină de la debitorul
care nu și-a executat obligația contractuală, echi-
valentul câștigului nerealizat, lucrum cessans.
Astfel, dacă prin neexecutarea la timp a obli-
gației de a confecționa costumele, spectacolul de
teatru nu a putut fi organizat, debitorul va fi ținut
să suporte și prejudiciul echivalent cu valoarea bi-
letelor care nu au fost vândute.
Principiul reparării integrale a prejudiciului
este limitat la sfera prejudiciului direct, conse-
cința imediată și necesară a neexecutării. Astfel,
debitorul va fi ținut să plătească despăgubiri egale
cu valoarea biletelor care nu au fost vândute ca
urmare a faptului că nu au fost confecționate cos-
tumele pentru piesa de teatru, dar nu va fi ținut
responsabil și pentru dobânzile mai mari pe care
creditorul a fost nevoit să le plătească pentru că,
la rândul său nu a avut posibilitatea să stingă un
împrumut mai vechi și care urma a fi plătit cu
fondurile strânse din organizarea spectacolului.
De asemenea, debitorul va fi ținut să răspun-
dă doar pentru prejudiciul a cărui producere, ca
urmare a neexecutării putea fi prevăzută la mo-
mentul încheierii contractului. Această limitare
adusă principiului reparării integrale își găsește
justificarea în ideea de echitate, căci, creditorul
nu poate primi ca reparație mai mult decât ar fi
primit prin executarea în natură a obligației.
Previzibilitatea prejudiciului se apreciază por-
nind de la comportamentul unei persoane abs-
tracte, cu capacități medii, care se angajează în
aceleași condiții în care s-a angajat debitorul, ur-
mând a se stabili dacă raportat la toate circum-
stanțele cauzei prejudiciul putea fi prevăzut.
Condiția previzibilității prejudiciului a fost
larg dezbătută și în jurisprudența franceză, într-o
speță în care o persoană expediază la o anumită
adresă, printr-un transportator profesionist, un
geamantan cu bijuterii și obiecte de artă, fără a
face vreo mențiune specială despre valoarea sau
natura obiectelor transportate. În cazul pierde-
rii sau distrugerii geamantanului transportat se
pune problema dacă transportatorul va putea fi
ținut să plătească contravaloarea întregului colet,
din moment ce, acceptând transportul fără alte
O
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
25
o
mențiuni speciale avea reprezentarea faptului că
prejudiciul care putea fi cauzat ca urmare a neexe-
cutării putea fi echivalent cu bunuri de o valoare
medie, care în mod normal fac obiectul unui ast-
fel de transport4.
Regula reparării prejudiciului previzibil, dic-
tată de considerente de echitate și bună-credin-
ță, nu își mai găsește justificare când se sfârșește
tărâmul bunei-credințe și debitorul nu execută
obligațiile animat de intenția de a prejudicia cre-
ditorul. Astfel, dacă debitorul în mod intenționat
nu confecționează costumele, având scopul de a
împiedica spectacolul de teatru, atunci acesta va
fi ținut să repare și prejudiciul care nu a putut fi
prevăzut la încheierea contractului. Debitorul va fi
ținut să plătească, pe lângă echivalentul în bani al
prestației neexecutate și eventuale dobânzi pe care
creditorul a fost ținut, la rândul său să le plătească
ca urmare a faptului că nu au fost vândute biletele,
precum debitorul poate răspunde și pentru fali-
mentul creditorul.
O altă limitare a principiului reparării integrale
a prejudiciului este dată de culpa creditorului în
neexecutarea obligației și drept consecință în cau-
zarea prejudiciului. În exemplul dat, confecționa-
rea costumelor presupune o obligația de cooperare
între părți, creditorul trebuie să își dea concursul
Alexandra Muller-Jontschewa	La Fontaine, Fabula 9, Cartea 28 (2020), ulei pe pânză, 100 x 70 cm
în executarea obligației, să ofere măsurile după
care să fie confecționate costumele, să participe la
alegerea modelelor și a materialelor, să se asigu-
re că actorii se prezintă pentru ședințele de probă
stabilite, precum și să semnaleze orice neregulă
ivită pe parcursul executării. Dacă întârzierea în
confecționarea costumelor este imputabilă și cre-
ditorului, care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi
reveneau, despăgubirile vor fi limitate la partea de
prejudiciu de care se face vinovat creditorul.
Noțiunea de prejudiciu imputabil creditorului
se înțelege și prin raportare la obligația acestuia de
a minimiza prejudiciul, putând obține de la debi-
tor eventualele cheltuieli făcute pentru diminua-
rea prejudiciului. Astfel, dacă debitorul, care s-a
obligat să asigure transportul costumelor, nu are
mijlocul pentru a asigura livrarea la locul unde ur-
mează a fi ținut spectacolul, creditorul poate apela
la serviciile unui terț, urmând ca ulterior să obțină
de la debitor contravaloarea acestui serviciu.
Situațiile descrise se subsumează în idei de
evaluare judiciară a prejudiciului, când instanța
de judecată este chemată să stabilească întinde-
rea acestuia, prin raportare la regulile stabilite și
având în vedere toate circumstanțele cauzei.
În temeiul libertății contractuale, părțile au po-
sibilitatea de a stabili, în mod anticipat, încă din
momentul încheierii contractului, valoarea dau-
nelor-interese care urmează a fi plătite de debitor
ca urmare a neexecutării. O astfel de clauză poar-
tă denumirea de clauză penală și pe lângă funcția
indemnitară are și rolul de a constrânge debitorul
să execute obligația, având de regulă o valoare
mai mare decât obligația pentru a cărei neexecu-
tare a fost stipulată.
Există situații în care valoarea daunelor-inte-
rese este stabilită de legiuitor, despăgubirile fiind
evaluate legal.
O astfel de evaluare este în cazul neexecutării
la termen a obligației de a plăti o sumă de bani.
În primul caz, creditorul are dreptul de la sca-
dență, până în momentul plății la daune-interese
egale cu dobânda legală, fără a fi necesară dove-
direa existenței și întinderii unui prejudiciu. Prin
simplul fapt că o sumă de bani nu a fost plătită
la scadență, creditorul este îndreptățit să percea-
pă dobânda legală, fără a fi ținut să dovedească
că a suferit o pierdere patrimonială. În accepți-
unea acestei reglementări, plata are semnificația
de executare voluntară a obligației, înglobând atât
termenul de plată, folosit în sens curent, cu ar fi
plata prețului sau a chiriei, precum și executarea
oricărei altei obligației care presupune remiterea
unei sume de bani, restituirea unui împrumut,
restituirea unei sume de bani reținute fără drept,
acordarea unor despăgubiri etc.
Cum daunele-interese moratorii, egale cu do-
bânda legală, se acordă independent de existența
unui prejudiciu, debitorul nu poate dovedi că pre-
judiciul suferit de creditor este mai mic, precum
creditorul nu poate dovedi că, în fapt, prejudiciul
suferit are o valoare mai mare.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileș-
te la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii
Naționale a României, care este rata dobânzii
de politică monetară stabilită prin hotărâre a
Consiliului de administrație al Băncii Naționale
a României5. Cuantumul concret al daunelor-in-
terese moratorii diferă după cum părțile contrac-
tante acționează sau nu în exercitarea unei activi-
tăți profesionale.
Daunele-interese moratorii pot fi, la rândul lor
evaluate convențional, părțile fiind libere să stabi-
lească, prin contractul încheiat valoarea acestora,
însă în raporturile dintre particulari, respectiv,
dintre două persoane fizice, care încheie contrac-
tul în afara sferei activității profesionale, valoarea
acestor daune nu poate depăși dobânda egală cu
mai mult de 50 % pe an. O clauză contractuală
care nu respectă acest cuantum va fi lovită de
nulitate, iar partea este decăzută din dreptul de a
percepe, nu doar penalitatea stipulată cu încălca-
rea prevederilor legale, precum și din dreptul de a
percepe daune-interese la nivelul dobânzii legale.
Note
1	Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul
II. Contractul, Editura Universul Juridic, București,
2009, p. 662.
2	Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii mora-
torii, Editura Universul Juridic, București, p. 51.
3	L. Pop, op. cit., p. 670.
4	Terre FR., Simler PH., Lequette YV., Droit civil. Les
obligations, Dalloz, Paris, 2005 în L. Pop, op. cit., p. 670.
5	Art. 1 din Ordonanța nr. 13 din 24 august 2011,
privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare
pentru obligații bănești, precum și pentru reglemen-
tarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul ban-
car, publicat în Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august
2011.
■
21
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
poezie
Vînătoarea sacră
■ Nicolae Cabel
...o zi e chiar corabie, în sine,
cu velele - un anonim obraz
intrînd în gîndul mărilor senine
ce-au înșirat comete la pervaz;
tot ea ne-aduce-n seară barcarole,
din timpul lîncezind aromitor,
cu rime din stinghere terțarole;
a evadat din timpul viitor
și ne promite pîine mereu caldă
și fracuri noi timizilor delfini;
și-un furtunatec dor ce noaptea scaldă
...cum poate fi o lacrimă un cîntec,
sub lampa dimineții sau a serii,
cînd disperarea-i un cuțit în pîntec
și din speranță se ivesc năierii
pe apa dintre ieri și viitor,
plutind cu harul ce le-ai dat, femeie,
cînd sîngele-mi se-nvăluie în dor
și din solstițiu te-ai ivit - scînteie -
și-n carnea rasei mele te cununi,
cu timpul surghiunit în așteptare,
cu zborul ce-i încuie pe lăstuni
.. .în palma nopții, iată, o cometă...
s-a rătăcit în zbor adolescent,
ea și-a uitat acasă o lunetă
și horoscopul veacului prezent...
doarme acum, cu fruntea pe un vis,
gîndind la ușa ce-a rămas deschisă;
la ce, odată, soarta i-a prezis,
c-o va fura o lume interzisă,
ce o numește Cosmosul - Pămînt,
într-o albastră haină de lumină,
că doar acolo Timpul e înfrît
de dragostea femeilor... senină...
asemeni lor, tu poți deschide ora,
să ne-nfieze-n taină - Aurora...
25.12.20
deșertu-n care-noată beduini...
cu ea găsim iluzia-noroc
prin al uimirii înfrunzit ghioc...
16.01.21
...tu, murmul de scoici l-ai auzit
pe-acele plaje din lunar nisip,
cochilii pline doar de infinit,
a cărui aroganță n-are chip...
pe gamba serii-n grea melancolie
făceau escale amintiri de jar;
căința chiar, în aspra ei trufie,
negocia cu zorii de cleștar
un cîntec pur, ce poate să-ncunune
pe cheiul coapsei verbul meu avid,
să returnăm silabele în rune
li să-nchingăm al timpului bolid...
pe eșafodul mării, plin de spume,
urcăm noi doi... ca ultimii din lume...
13.01.21
...așteaptă încă veacuri în arhive,
sub înțeleaptă brumă adormind,
să părăsească rafturi costelive
zburdînd fertil pe fruntea altui gînd,
din boreale schituri să zvîcnească,
cu feciorelnic și de gală duh,
prin coasa primenirilor, lumească,
s-adune alte vise... din văzduh,
din cărți de lut mustind înțelepciune,
din primăveri - altarul altui dor
și, îmbrăcînd oglinda doar cu rune,
să stea de veghe-n crezul tuturor...
astfel și noi, din mîine-amintire,
culegem ambra ce-o numim iubire...
8.01.21
în lăcomita cerului cărare...
tu ești acum o ancoră în mine,
minune ce nu știu de unde vine...
18.01.21
...e pasul nopții, ebenin,
făptura ta - chiar vrerea înstelată -
un clopot cu arome de pelin
și alt ghioc din marea-nfiată...
tu, ai fugit suav, din calendare
cu vino-n coa’, să îmi rămîi vecină -
un trandafir, ce încă îl mai doare,
că a pierdut un spin de cornalină...
dezlegi tăcerea-n hohot de silabe,
cu rîsul pur tristețea o încui
și ai schimbat norocul pentru boabe,
să ocrotești al inimii vătui...
a sînilor amiază e stăpînă
pe marmora iubirilor, păgînă...
11.01.21
...miresele-au plecat la vînătoare
de gravi feciori... cu taine și mistere,
cu îngerii-gonaci, din alte ere
ce le-mpletesc iluzii călătoare:
bijuterii - cochilii, doar de melci,
minciuni lăuze adorînd colane,
clepsidre ce dresează iatagane,
fantome dezbrăcate de pestelci...
a clipei umbră zace-ntr-un pridvor...
și-mpreunase trupul doar cu vise,
ce-n somnul lor, cu porțile deschise,
promit s-aduc-un magic Zburător...
și, totuși, lumea-ntreagă li-i supusă
prin viitorul - paznic, lîngo ușă...
9.01.21
...știi, vîrsta noastră are două praguri...
unul e cel pe care ne-am născut;
un altu-i așezat chiar în șiragul
ce ne conduce-n leagănul de lut,
atunci cînd pentru toți anul se plimbă,
cînd astrele tăcerea și-o declină,
cînd întîmplarea prin destin ne schimbă
și ne răpește-a inimii lumină;
răcoarea serii peste noi coboară,
s-oprește-n ușa, ca un vis rănit
și, cu tristeți de sfîntă căprioară,
timpul din lesă ni l-a slobozit...
eu te urmez, cu ochiul dilatat...
în vînătoarea sacră am intrat...
12.01.21
...pe casa mea - prea slujitoare ploi,
cîteodată, tainic și zăpezi;
norocul lor s-abate pe la noi
sub azuriul cer de prin livezi,
cu dansatoare sidefii, plăpînde,
pe zarea - barieră de coral...
mi-au invadat oglinzile afunde
cu senzualul lunii carnaval...
ovulele stelare mai așteaptă
semnalul tainic, din fecund poem,
să taie-n Cosmos altă nouă treaptă
prin înflorirea rodului suprem...
virgin surîs ivească ele iar,
s-aducă primenirea-n calendar...
15.01.21
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
27
cărți în actualitate
Mici aranjamente
estetice
■ Niculina Oprea
Horia Dulvac
Nimeni nu-mi spunea
Timișoara, Ed. Diacritic, 2020
Eseist și prozator talentat, scriitorul craio-
vean Horia Dulvac ne-a surprins într-un
mod cu totul aparte prin publicarea cărții
sale de poezie intitulată Nimeni nu-mi spunea.
Cele 45 de poeme scrise cu atenție și pricepere
alcătuiesc un volum unitar în care Horia Dulvac
își pune în valoare talentul aducând în fața citi-
torului un volum în care originalitatea poetului
constă în explorarea dar și exploatarea teritoriului
lăuntric. Această carte m-a surprins în așa măsu-
ră încât am citit-o și recitit-o întru descoperirea
resorturilor gândirii poetului vis-a-vis de rezulta-
tul pe care îl avem sub priviri: textul poetic. Fiind
obișnuit cu scriere de eseu, nu mă îndoiesc de fap-
tul că în procesul de scriere a poemelor (poeme
care se pot citi și ca unul singur) poetul s-a folo-
sit de gândirea critică. Pe parcursul lecturii sunt
evidente câteva din calitățile asociate gândirii
critice; atenția, obișnuința de a cerceta, încrede-
rea în sine, încrederea în rațiune și nu în cele din
urmă curajul. La un moment dat, și poezia poate
fi „o activitate care mănâncă/ timpul/ și pe voi cei
agățați acolo în cer// bine fixați în biografie/ cu
piroanele publice/ de păcatele curente ale zilei”
(păcatele curente ale zilei). Ce poate fi mai frumos
și mai util decât adevărul cunoscut de poet, ade-
văr rostit cu voce tare atunci când alții își ascund
urechile de temeri presupuse ori închipuite, chiar
dacă „tinerii/ sunt neatenți cu proorocii/ care șed
pe tronul lor din cărți/ fix în centrul/ cerului” (vi-
sam un bănuț/ iertare).
Nimeni nu-mi spunea poate fi o carte-expe-
riment, nu sunt foarte sigură că Horia Dulvac
nu a gândit la acest lucru pe parcursul scrierii
și a finalizării acestei lucrări. Fie că după peri-
oade lungi de acumulări, autorul și-a exploatat
la maximum zona lăuntrică, apoi s-a apucat de
scris poezie, fie deja conștientiza în sinea lui că
este un poet adevărat și a venit cu un volum care
să-l plaseze în ierarhia poeților talentați, poeți
peste care nu poate trece oricând, oricum și mai
ales nu poate trece oricine, întrucât ,,soft-ul” la
care poetul și-a legat „cuștile memoriei” nu dă
eroare: „cică există o mașină distrugător/ de bi-
ografii// le taie fâșii le aruncă/ în clipboard nu
știm/ unde ajung după aia/ (cert e/ că nu poți
repeta aceeași greșeală)// noi rămânem jos/ cu
buze umflate/ umezim seminal obrazul/ cearșa-
fului// un fel de pânză a cortului/ cu inscripții/
le vechiului testament/ nu le mai știe nici naiba//
e scris în contract/ imprimat/ în carne/ ne-am/
supt reciproc sângele// contractul nu are nicio/
eroare de soft/ dar sigur/ toți vor/ să tragă pe
sfoară// se prefac morți și continuă/ pe furiș/ să
își amintească// să elibereze cuștile memoriei/ în
exilul cu miros de împerechere// cică mașina are
și opționale/ diverse/ programe de vinovăție „
(distrugător de biografii).
Cu certitudine, Nimeni nu-mi spunea este o
carte a neliniștilor și a ipostazelor pe care poetul
nu încearcă să le evite așa cum se întâmplă în
general, el se așează între aceste neliniști parcă
așteptând să fie devorat, ceea ce nu se întâmplă
deoarece poetul însuși este soft-ul, cunoaște ieși-
rea din labirint, deși recunoaște: „aveam palme-
le jupuite/ de chip/ îmi ținusem fața în palme//
treceam pe-acolo fără memorie/ de-aia/ nu lă-
sam alte urme eram periculos// dar mă tăiam în
prezent/ în fâșii de carne/ în panglici fără față/
în labirinturi Mobius” (să faci din durere un mic
aranjament estetic).
Deși este prima carte de poezie a lui Horia
Dulvac, poetul a făcut un gest surprinzător,
aproape sinucigaș, aruncându-se cu capul îna-
inte în explorarea zonei lăuntrice de care era
conștient de multă vreme, zonă care clocotea
asemenea unui vulcan în așteptarea celei mai
mici fisuri pentru a da pe din lături. Cu siguran-
ță, Horia Dulvac a mizat atât pe experiența lui
de eseist, cât și pe puterea lui de concentrare și
ordonare a sistemului de gândire, în vederea lu-
ării unei decizii destul de complicate, aceea de
a scoate la suprafață izvorul neliniștilor, și nu
de puține ori al frustrărilor care sunt evidente
în această carte, reușind să facă ,,din durere un
mic aranjament estetic”, așa cum spune însuși
poetul, dar și conștientizarea că tocmai buna
cunoaștere de sine îi va aduce neîndoielnic alte
dezamăgiri, dazămăgiri pe care poetul le-a luat
în calcul anterior, încât de data aceasta este pre-
gătit a se naște „încă o dată nou-nouț”: „nici nu
înghițisem bine bucățica/ de pâine ceilalți/ s-au
pus să mă urască / așa că m-a născut încă o dată
nou-nouț/ habar/ n-aveam ce fusesem// asta
mi-a imprimat o accelerație/ dată naibii ceilalți/
continuau să cârtească// cum pășeam eu cu no-
rocul/ pe frunte/ ca un luceafăr «cine mai e și
ăsta// care vine pe lume/ fără bibliografie»/ «vrea
să ne facă prizonieri în gândurile lui de sepie»/
habar/ n-aveau că eu venisem/ să-i scot de aco-
lo/ încă nedigerați// încă mai exista timp pen-
tru salvare// de aici începea confuzia ei credeau/
altceva eu urma să devin/ pâine// o pâinică pe
care o vor mânca bucățele/ vor deveni elocvenți
și ingrați/ iar eu mă voi topi în salivă” (nimeni
nu-mi spunea).
Structura poeziei lui Horia Dulvac din acest
prim volum este determinată de forțe divergente,
uneori contradictorii a căror prezență împiedică
urcarea spre planul senzorial întru luminarea fi-
inței umane, mai mult: au ca scop coborârea din
adânc în tot mai mare adânc, întru amplificarea
misterului. Cu toate acestea, poetul are puterea
de a se ridica din hăul lăuntric și de a redeveni
martorul prezentului destul de complicat, de al-
tfel: „pe tavanul bisericii/ viermuia privirea/ se
scursese cu sângele în băltoaca de față// privirea
câinelui cu abdomen extern/ și HDD capacitate
de stocare/ privirea cerșetorului agățată de/ re-
verele mele politicoase// singura mea grijă era că
toți/ mureau din neatenție// dar cel mai sigur era
să-mi fie foame/ asta/ nu a dat greș niciodată// -
trebuie să vă fie foame de mine/ privirea/ scrije-
lise porunca/ în piatră// iar noi am imprimat-o/
pe creierul eviscerat/ o armată de scribi” (o ar-
mată de scribi).
Această carte, în întregul ei, poate fi o „cro-
nică de familie” care s-a tot învârtit în cercurile
concentrice din apele memoriei poetului, până
când acesta s-a hotărât să o scoată la vedere, ba
chiar să o supună judecății mai mult sau mai pu-
țin binevenite. Discursul poetului este construit
pe ambivalența senzațiilor trăite în vertijul ac-
tului creator, mai ales în poemele în care marea
familie se reunește ca sub o umbrelă ocrotitoare,
desi poetul este avertizat atât din interiorul fi-
inței sale, ,,nu lăsa lucrurile să devină familia-
re/ m-a povățuit/ creierul”, cât și din exterior de
către cea care i-a dat viață. „mai bine/ las totul
neatins Mama// mă avertizase/ - nu te ameste-
ca/ în lumea ăstora// [...] // așa am făcut / am
lăsat/ lingurița pe chiuvetă și când nimeni/ nu
va băga de seamă// mă voi propulsa/ pe planeta
secretă/ unde diavoli mici/ ard gesturi// în ca-
zanul de țuică al bunicului dotat cu/ tot felul de
echipamente” (nu lăsa lucrurile să devină fami-
liare). Un loc important, cu povețe și dojene, îl
ocupă atât mama, cât și tata: „ai grijă continua
Tata să nu/ întrerupi din vorbă iarba/ e cea mai
bună prietenă a noastră/ - ține minte țara noas-
tră are doi/ prieteni iarba și Marea/ Neagră unde
îi exilăm pe poeți” (accelerația Koriolis), dar și
bunicul „papa-nicolau îl chema pe bunicul/
învârtea/ arcul ceasornicului/ punea lemne pe
foc la cazanul cu țuică”. Cum mătușile au un rol
important într-o familie, nici ele nu lipsesc din
cartea lui Horia Dulvac. „Mama la deget/ când
cosea cu degetarul/ mic de aramă precum cer-
celul zilei/ sângele îi rămăsese inimii pe buze/ ca
o pată mică de ruj așa/ arătam eu după ce mă
săruta/ tanti Mimi” (accelerația Koriolis).
Nimeni nu-mi spunea este o carte de care nu
te poți apropia prea ușor, cu o poezie bine scri-
să dar încifrată pentru care îți trebuie cu adevă-
rat dorință de citit, putere de înțelegere și timp.
Ilustrația copertei semnată de graficiana Suzana
Fântânariu și elocventa prezentare a domnului
Marcel Tolcea aflată pe coperta a IV-a întregesc
într-un mod fericit volumul de față. Sper ca „o
armată de scribi” să aibă răbdarea de a citi cu
atenția cuvenită această carte deloc întâmplătoa-
re. Pe viitor vom vedea ce surprize ne mai rezer-
vă poetul Horia Dulvac.
■
21
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
Cartea, pâine pentru
hrana sufletului
■ Menuț Maximinian
ntâlnirea dintre doi universitari apreciați ai
Clujului a făcut posibilă apariția volumului
A învăța să trăiești veșnicia (Editura Școala
Ardeleană). Prof. univ. dr. Ioan Chirilă, persona-
litate marcantă a generației actuale de profesori ai
Facultății de Teologie, și-a deschis sufletul în fața
prof. univ. dr. Sandu Frunză într-un dialog me-
morabil care vorbește despre copilărie, credință,
tradiție și mediul universitar.
Structurată în patru părți, cartea este plină de
învățăminte pentru tinerii care doresc să urme-
ze drumul teologiei din dragoste pentru credința
ortodoxă și cu gândul că pot fi îndrumători ai su-
fletelor creștinilor. Imaginile copilăriei din partea
I surprind sinceritatea lui Ioan Chirilă, care vor-
bește despre satul în care contempla cerul: „era
un spectacol extraordinar. Știu și îmi aduc aminte
că n-aveam atunci informația potrivit căreia dacă
vezi o stea căzătoare se împlinește ceva din do-
rințele, din gândurile tale. Dar câteodată căutam,
căutam să văd o stea căzătoare”.
Încă din primii ani se întrevedea seriozitatea
viitorului universitar care prefera să se refugieze
în lumea cărților mai degrabă decât în cea a jo-
cului „copilăresc”. Interesantă comparația între
carte și pâine, ambele dătătoare de viață: „înce-
puseră în anii aceia, ‘65-‘66, să se facă bibliote-
cile sătești și am de acolo imaginea cărții, dar nu
într-un mod fericit, cu toată iubirea mea pentru
cărți. Au adus un camion de cărți care erau îm-
pachetate în saci și au fost aruncate, deșertate din
saci în mijlocul sălii mari de la căminul cultural.
Am rămas cu imaginea cărții zdrobite, pe care
atunci n-am realizat-o în grozăvia ei. Însă, după
aceea, scriind ceva, mi-a revenit în minte și mi
se pare că am și folosit sintagma aceasta: «cartea
zdrobită». Cei care le aduseseră erau tot cei care
aduceau pâinea. Cu pâinea tot așa era. La coo-
perativă, la magazin, era o ladă mare, făcută din
scânduri, și veneau cu mașina și numai deșertau
pâinea din saci acolo. Ei, aceeași imagine, a fost
o imagine paralelă, pentru mine șocantă”.
Frumoase sunt și imaginile în care copilul iu-
bitor de cele sfinte mergea la Mănăstirea Rohia
și mânca în trapeză alături de starețul Iustinian:
„manifesta o grijă deosebită față de copii. «Mă,
să aveți grijă să nu pățească ceva copilul», spu-
nea mereu, pentru că eram cel mai firav de aco-
lo. Și îmi amintesc o întâmplare hazlie. Vă dați
seama că nu știam noi în vremea respectivă ce-s
măslinele. Era o perioadă de post și se făcuse
ceva mămăligă și combinată cu legume, dar erau
puse și măsline și eu eram cu ei la masă și mă
cheamă starețul și mă îmbie știind că n-o să-mi
dau seama ce este. Zice: «hai și ia și tu, hai și ia și
tu». La care îi răspund eu foarte sec: «Părinte, eu
nu mănânc prune»... Vedeți, oamenii aceștia, cu
jocurile lor, au rămas întipăriți în sufletul meu”.
Portretul mamei și al tatălui sunt pline de
emoție și culoare: „Mama este, dacă vreți, prin-
cipalul învățător sau dascăl al iubirii. Ea te învață
cum să iubești cu adevărat și te învață să iubești
total prin tot ceea ce face pentru tine din prima
zi și până în ultima zi a existenței sale. Însă în
cazul mamei mele, la acestea pot să mai adaug
foarte multe. Era efectiv păzitorul, îngerul păzi-
tor”. Iar despre tată: „Să știți că imaginea tatălui
în ceea ce mă privește pe mine e o imagine care
conjugă în sine două atribute forte. Mai întâi,
atributul autorității, era un tată ferm. Mai apoi,
atributul hărniciei. Dar al hărniciei însoțită de
dăruire, pentru că tot ceea ce facea era pentru
noi, pentru copii. Nu voia să adune el pentru
sine absolut nimic. Dar ținând cont că de la vâr-
stă fragedă, aveam eu 4 ani, el și-a pierdut și ve-
derea și auzul, hărnicia lui era și un sacrificiu. A
trăit până la vârsta de 80 de ani, dar a lucrat până
la vârsta de 80 de ani cu aceste handicapuri ale
sale pentru ca să avem, să nu ne lipsească nimic”.
Câți dintre noi mai suntem atât de recunoscători
părinților?
Despre unitatea din vatra satului, despre fa-
milie, în adevăratul sens al cuvântului, vorbeș-
te Ioan Chirilă, profesorul al căruia sat natal
Chiuiești era străjuit de Cetatea Ciceului.
Ce frumoasă metaforă a fost aleasă pentru
partea a doua a cărții „În lumea blândă a teo-
logiei”, în care Ioan Chirilă se destăinuie despre
perioada în care era seminarist, iar apoi student
la Teologie: „am ajuns de la bun început într-un
grup care studia, dorea să studieze și nu mi s-au
părut atât de grele sesiunile pentru că noi citeam
toată bibliografia pe parcurs... Acuma nu trebuie
să înțelegeți că am crescut ca niște sfinți, am avut
și noi escapadele tinereților noastre la care fac-
torul de constrângere era intern, deci de discipli-
nare din zona facultății”. Apoi ne spune univer-
sitarul despre libertate, care „vine de la cel care
este izvorul libertății. Dar până a veni de acolo
trebuie să te duci tu la izvorul libertății, trebuie
Alexandra Muller-Jontschewa Homage a Holbein,
Elisabeth I (2014), ulei pe pânză, 195 x 130 cm
să intri tu în zona de comuniune cu el”. Despre
perseverența în viață și cunoașterea obiectivelor
propriului drum aflăm tot din acest dialog. „Nu
m-am dat în spate niciodată de la muncă”, spune
teologul, care a candidat la funcția de rector al
Universității „Babeș-Bolyai” „când asumi o res-
ponsabilitate de genul acesta, într-adevăr, îți faci
niște planuri. Am fost destul de echilibrat în pro-
iecție, în planul strategic. La mine în cap era o
mobilitate în plan național, o mobilitate în plan
internațional”.
De altfel, despre slujitorul Universității „Babeș-
Bolyai” vom găsi mai multe date în partea a III-a
a cărții. Întotdeauna Ioan Chirilă a fost un teolog
al dialogului între comunitățile confesionale: „E
unul dintre principiile de bază pe care noi le avem
în Carta Universității. Cum, de altfel, și în poziția
mea de președinte al Senatului, eu nu m-am ma-
nifestat niciodată ca preot ortodox. În momentul
în care trebuiau luate anumite decizii care vizau
facultatea din care proveneam m-am recuzat de la
vot pentru că există niște elemente metodologice
de care trebuie să ții seama dacă vrei să fii credibil.
Dacă nu, te introduc și pe tine într-un clișeu și
rămâi acolo”.
„Teologia și consilierea spirituală în lumea
globală” structurează, în ultima parte a dialo-
gului, conceptele universitarului despre mo-
dul în care trebuie să fim ancorați în realitate,
păstrând canoanele bisericii. Rețeta pentru a fi
un preot bun? „Ca să poată să-și manifeste un
preot responsabilitatea pastorală trebuie să exis-
te o comunitate, adică trebuie să-ți cunoști cre-
dincioșii. Nu este vorba de dare de seamă, mă
înțelegeți, ci trebuie să începi prin a închega un
dialog al firescului... Nu amenințarea că focurile
iadului te mănâncă. Nu, nu, nu! Dialogul firesc,
cotidian, deci ca să vezi zona efectivă din care
lui îi vine această trăire sau acest spasm al fri-
cii și toate celelalte. Și, apoi, încet poți ajunge și
la dialogul care țintește identificarea efectivă a
zonelor acestora de alunecare, a cauzelor și să
ajungi la niște soluții care pot să-l readucă acolo
unde este matca lui firească. Deci eu vă zic că un
asemenea om, un asemenea personaj are nevoie
de a ieși din izolare, din însingurare și a deveni
cât îi este lui cu putință membru al unui grup, al
unei comunități. De aceea zice apostolul Iacob
în epistola sa: «voi, cei dați, voi, cei mulți, să vă
rugați pentru ceilalți». Vedeți, noi am cam pier-
dut aceste atitudini, aceste înclinații efective ale
noastre, le-am cam pierdut”.
Promotor al credinței, nume consacrat în teo-
logie românească, poet, eseist, filozof, om de cul-
tură nu doar al universității clujene, Ioan Chirilă
se prezintă în acest dialog cu Sandu Frunză în-
tr-o oglindă care, cu siguranță, este mai mult de-
cât una în care vedem doar chipul personalității
de azi.
Dialogul ne descoperă și trăirile personale
ale lui Ioan Chirilă încă din primii ani ai vieții,
atunci când i se descoperea un drum al cărții pe
care l-a parcurs cu credință și cu dragoste pentru
neamul său. Formula fericită prin care intră în
dialog cu Sandu Frunză ne arată puterea extra-
ordinară a celor doi de a reuși să surprindă emo-
ția omului dincolo de personalitatea marcantă.
O carte cu întrebări punctuale, bine structu-
rate, ele însele pline de înțelesuri (aici e meritul
lui Sandu Frunză) care se citește cu plăcere, atât
de către cei din mediul universitar, cât și de către
credincioșii care îl așteaptă mereu în mijlocul lor
pe părintele Ioan Chirilă.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
Teo de la antropologie
■ Ștefan Manasia
Raluca Nagy
Teo de la 16 la 18
București, Editura Nemira, 2021
Un mic roman delicios am citit vara asta,
la plajă & pe avion. Din colecția n’au-
tor, coordonată pentru editura Nemira
de Eli Bădică - foarte fancy designul, ușor de
transportat volumele de proză în călătorii, pe
tramvai sau metrou etc.
Teo de la 16 la 18 este al doilea roman sem-
nat de Raluca Nagy și apare la trei ani distanță
de Un cal într-o mare de lebede, care obținu-
se premiile pentru debut „Sofia Nădejde” și
Observator cultural. Acela era deja un roman
diferit de proza mainstream scrisă la noi, în-
rudit poate numai cu egoficțiunile exotice ale
Claudiei Golea.
Intrigat de intro-ul tipărit cu diverse fonturi
și corpuri de literă, de vocea naratoarei (abia
la final aflăm că-și spune Teo, de la Teodora),
ductilă, de-reglată, într-o regresie semi-para-
disiacă, am tendința să mă bucur (iată altce-
va, tati!), dar rămîn cu 10 grame de suspiciune
active în sînge și cortex: dacă totul se fîsîie în
clonă postmodernă, într-o parodie academi-
coasă? Citești secvențele desprinse dintr-un
flux mental dereglat (cuplezi mai tîrziu, morfi-
nă, chimio și radioterapie, traume mai vechi),
și vocea asta te cîștigă, o dată cu fiecare calam-
bur, cu fiecare citat (parodic) poliglot, cu ex-
presivitatea de puștoaică-minune salingeriană
sau wesandersoniană. Altminteri, cinefilia per-
sonajului (y compris a romancierei) e marcată
prin chiar titlul Teo de la 16 la 18, trimitere
emoționantă la Cleo de la 5 la 7, filmul șaizecist
al lui Agnes Varda.
Romanul este o bijuterie ludică și o erup-
ție culturalistă rafinată. Îl particularizează
montajul cinematografic, aproape godardian
sau, dacă vreți neapărat, a la Radu Jude, unde
sînt încastrate amintiri din prima copilărie,
adolescență, erotismul cu arcanele sale, re-
portaj spitalicesc, prospecte ale unor medi-
camente, citate din poeți, scriitori, artiști, sa-
vanți ș.a.m.d. repovestiți mucalit. Și, în fine, un
enorm apetit dialogal, răzvrătit, benign - unde
nu irită păsăreasca academică, dimpotrivă, ar-
goul micuților antropologi nevăzători/neuști-
utori, de fapt, într-ale vieții care-i (nu-i așa?)
pedepsește. În mijlocul lor, al rataților (meta-
fizic) cu diplome și postdoace, stă Teo - ființa
polimorfă, tot timpul pe depresie & tratamen-
te, o hologramă postadolescentă care te îmbie/
cucerește/reumanizează cu textele ei interioa-
re:
„I-am atins carotida și i-am luat pulsul, era
minimalist. Și m-a înghițit pe mine Stupoarea,
că sîntem amîndoi cumva abia tîrîndu-ne și
totuși, amîndoi vii, în mod absolut neaștep-
tat și împotriva tuturor statisticilor și proba-
bilităților, sîntem acolo, deodată, aievea, ca o
confruntare cosmică. Puterea ta în slăbiciune
se desăvîrșește, mă ținea în brațe într-un fel
ne-SFîrșit, altfel decît mă ținuseră toți ceilalți,
cu multă delicatețe, dar și o presiune, ca și cum
nu lua îmbrățișarea aia, atingerea noastră, de
bună, ci ca pe un miracol” (p.168)
O mostră numai din gîndirea/narațiunea
interioară convulsionată de medicamente &
tratamente, de langoare pe care ne-o emite
Teo, tînăra antropolog și, totuși, romanul ar
merita citat/disecat/transmis prin textulețul
acesta (pseudo)critic (aproape) în întregime;
fascinează rescrierea geografiilor (Cartonați,
SFîrșiți, LAcși - sugerînd numele unor citadele
universitare), persiflarea continuă, luxul ironi-
ei (într-o societate care o examinează cu ură și
o extirpă din țesutul social, inexorabil); calam-
bururile gîndite orgolios nu mecanic; cinefilia
(să vezi doar filme de Pier Paolo Pasolini și
Pawel Pawlikowski); ticuri și șiretlicuri de ab-
normal psychology; portanța onirică a unor pa-
gini/fragmente în literatura asta de un realism
(tot mai) deprimant. În fine, fericită exprima-
rea Simonei Sora, în blurbul de pe coperta a
patra: „O formă fulgurantă, aș zice, rezultată
din fiecare furtună în ochiul căreia personajul
principal, o fată (nu chiar) ca toate, își păstrea-
ză umorul. Un umor nebun - de limbaj, situ-
ații, personaje - care devine adevăratul sistem
de înțelegere a realului și a irealității lui.”
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
«■»«?«: son*»
30
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
Despre umbrele poetului
■ Dan Marius Drăgan
Marius Țion
Umbra
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2021
Marius Țion este un personaj excepțional,
bine ancorat în realitatea lumii contem-
porane, un jovial și un expansiv, care
debordează de energie, dar care se transformă
aidoma unui flutur ce-și încheie metamorfoza,
aceea lăsată de Dumnezeu, care-l face pe acesta
- pe fluture - să devină o minune de culoare, plu-
tindă pe deasupra pământului, devenind grav și
profund dinaintea locului unde își lasă scriitura.
Ce aș putea spune eu, truditor al scrisului, mai
mult decât au spus-o, chiar, maeștrii lui, care au
fost și ai mei, Petru Poantă și Ion Cristofor?
Marius Țion a fost unul dintre ultimii poeți
remarcați de ilustrul critic - vorbesc despre dis-
tinsul și elegantul Petru Poantă - înainte ca acesta
să-și încheie călătoria printre cuvinte și scriituri,
în lumea aceasta, lucru care astăzi, se poate trans-
forma într-o „încoronare” a poetului remarcat, în
vremea aceea, atât de tânăr și atât de năvalnic.
Alexandra Muller-Jontschewa
Ispitirea Sfântului Anton (2006), ulei pe pânză, 180 x 145 cm
În egală măsură, îmi este greu să vin și în urma
distinsului poet și înțelegător al poeziei - aici vor-
besc despre distinsul poet Ion Cristofor - care l-a
cunoscut foarte bine pe Marius Țion, căruia i-a
cântărit trăirile, atât cele comune, cotidiene, cât
și cele poetice.
Spuneam despre Marius Țion că în viața de zi
cu zi este un ghem de energie, pozitivă, atât de
concentrată încât uneori poate părea nereală, ca
și un fel de condensator electric încărcat, însă cu
curent alternativ, nu cu cel continuu!...
Dar, în exprimarea sa poetică, Marius Țion
este un reținut, fără a fi un timid, un ponderat,
fără a fi un banal, un cotidian, fără a fi - nici pe
departe - un înstrăinat, simți că vine „de undeva
din altă parte” dar, în cazul său nu poate fi vorba
despre dezrădăcinare, în niciun caz!
Poetul Marius Țion este un citadin prin exce-
lență.
Orașul este, pentru el, un univers care îi apar-
ține integral - după cum și el aparține acestuia -
gata de a fi explorat cu tot ceea ce există în interi-
orul lui, în forma sa concretă, imediată, cotidiană,
regăsite mai apoi în construcțiile imagistice, po-
etice, pe care le alcătuiește - ca un fel de contra-
pondere a banalului existențial, care ne copleșește
și care, pe undeva, îl opresează și pe poet - devine
dintr-o dată un mod în care Divinitatea se adre-
sează, prin mijloace surprinzătoare și neașteptate,
lumii... oamenilor!...
Și, dintr-o dată descoperi că, de fapt, Marius
Țion este un mistic al marelui oraș, copleșit de
șoaptele pașilor scurși pe caldarâmul format din
cuburi de granit și de bazalt, umezit de aburul di-
mineții, un dezlegător al sensurilor complicate pe
care le alcătuiesc umbrele pe deasupra acelor aspe-
rități ce-ți fac pașii inegali, când treci pe deasupra
pavajului, este un poet al singurătății parcurilor, al
unei liniști, a unor tăceri, care parcă nu vor fi de-
senate niciodată, decât în alb și negru, după cum
este și un explorator al mesajelor încifrate pe care
le închipuie zborul porumbeilor - păsările orașe-
lor - cei mai mari creatori de geometrii secrete!
Totul devine, în versurile sale, o exprimare a
mesajului divin, într-o formă calmă, așezată, care
să liniștească fierberile citadine, agitația și zbuciu-
mul aproape continuu, legând lucrurile între ele
printr-un fel de „sacru cotidian”.
Și când se poate întâmpla să întâlnești aceas-
tă stare de grație, altcândva decât la ceasurile în
care se îngână lumina cu întunericul, atunci când
toate asperitățile devin mai rotunjite, iar înțelege-
rea lucrurilor, mai profundă? Când poți simți mai
adânc vibrațiile prin care această lume crescută
din propria carne - orașul - ți se adresează, alt-
cândva decât la vremea de seară sau de diminea-
ță devreme, după nopțile care sunt întotdeauna
bune sfătuitoare?
Orașul, așa cum este el, pentru unii devorator,
pentru unii încărcat de nostalgii, pentru alții un
univers de praf încins și caldarâm fierbinte, este
universul pe care poetul Marius Țion simte nevo-
ia să-l ordoneze, să-l aducă la echilibrul Naturii,
să găsească în el sclipirea divinului, dincolo de
turlele bisericilor, adică în lucrurile mărunte, ace-
lea care se aglomerează în viața oamenilor, deter-
minându-le atitudinile și marcându-le existența.
Aura Tatălui și a Fiului, cuprinde acest univers ci-
tadin, în care oamenii viețuiesc, uneori se înalță,
iar alteori viermuiesc!
Este surprinzător de plăcut să observi comple-
xitatea mesajului poetic, conținut în poemele lui
Marius Țion, realizat cu puținătatea cuvintelor
folosite și cu eleganța construcțiilor de idei și a
complexității structurilor schițate, ca într-o ebo-
șă ce devine încet altceva, un „ceva” încărcat de
semnificații profunde, un „ceva” care atinge un
anumit nivel al definitivului!
Marius Țion are marele talent de a spune exact
ceea ce-și propune să spună, fără niciun com-
promis, fără laconisme excesive, dar și fără aglo-
merări de cuvinte - balast inutil - preferând să
construiască imagini care, la rândul lor, ajung să
se alcătuiască în complexe versuri ale unui poem,
care ridică poezia lui Marius Țion la un alt nivel,
la o înțelegere de tip superior.
„Umbra” volumul scris de poetul Marius Țion
este o alcătuire de poeme care se cer citite și reci-
tite, după care descoperi că acestea, de fapt, sunt
un fel de oglindire a vieții sale.
În final, voi cita un poem frumos și limpede. Se
numește Dănțuirea: „Mânz sălbatic/ rătăcit prin
desișuri,/ noapte de noapte,/ tropotesc,/ adâncurile
umbrei // Am dănțuit cu moartea/ la porțile vise-
lor/ până când/ scâncetul lor/ mi-a fost dimineață”.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
31
traduceri
Poezie italiană
contemporană
■ Antonella Anedda
Antonella Anedda, născută la Roma, este profesoară
la Universitatea Elveției italiene din Lugano. A câști-
gat premii prestigioase de poezie, dintre care, în 2012,
premiul „Viareggio-Repaci” pentru volumul Salva con
nome. Antologia sa Archipelago, tradusă în engleză
pentru Editura Bloodaxe Books de către poetul Jamie
McKendrick, a câștigat Premiul John Florio pentru
traducere în 2016. În afară de limba engleză, operele
sale sunt traduse în multe alte limbi. În septembrie
2019 i s-a acordat titlul de Doctor honoris causa la
Universitatea Sorbona IV din Paris. A publicat, de ase-
menea, numeroase eseuri și traduceri din poeți clasici
și moderni.
Geometrii
În fața marilor proporții ale lucrurilor caut să
asigur,
cobor în prăpastia lor. De fiecare dată reapar
cu metrul, cu compasul, mintea plină de cifre.
Mă consum pentru geometrie, inutil mă
încăpățânez
să calculez aria cubului, a paralelipipedului,
a prismei, nume ale unei arii de cristal fără
otravă.
E un vis copilăresc de teoremă,
un altoi de lume pe segmentul unei rădăcini.
Dacă o observi trimite la o ecuație, la pătratul
său,
cu aripa numerelor care se ridică peste ceea ce
este nemăsurat.
Roiuri, fotoni
Gaze care se ciocnesc, furtuni, izbiri de comete,
în acest cer curbat care ni se înfățișează liniștit
niciun ecou, nicio brazdă de plug,
niciun parcurs al limfei
de la rădăcina platanului la negrul său,
doar un foșnet de frunze
până la stela de neajuns
unde respirația ta se încetinea.
La capătul iernii, fără zăpadă
— e doar un alt doliu -îmi spuneam, neobservat
în lumea ce se împletește cu gerul.
În schimb pe neașteptate într-un colț al patului
a apărut soarele, săpa tăcut o cale a sa
spre un loc unde se iradiază lumină
și unde nu există pronumele.
15-18
Uneori mă amăgesc că prind legăturile dintre
lucruri
bunicul meu în tranșee la șaptesprezece ani
că scrie versuri de dragoste fără să bănuie
că iadul încă trebuie să vină.
El viu și tot restul pierdut
începând cu copila
înmormântată în Istria cu mama sa.
Noaptea stabilesc legăturile dintre lucruri
revăd un bătrân cum șovăie pe scări
cum confundă golul cu un lac
și balustrada de fier cu ferigile.
Îl văd în timp ce cade făcând din el însuși
un nod de haine și sticle ca să încerce
în sfârșit să răstoarne răul.
În frig
Gândește-te la cei morți și la acești vii care merg
spre casă
între ploaie și felinare, observă-i
doar preț de o clipă când gesturile se opresc
înăuntrul sunetului traficului și a tunetelor,
urmărește-i în camerele dense când de jigniri,
când de dragoste, atomi despre care gândim că
vor dura
și care în schimb se pierd în neantul
ce ne scutură în vântul stelelor și al planetelor.
Cercetare
Cu mama mea intru în moarte. Ei îi este frică.
Caut în filosofia mea ceva care să ne ajute,
vorbesc despre cucută și despre stoici,
spun aceeași frază, că atunci când suntem noi, ea,
moartea, dispare, dar nu ne folosește
dimpotrivă înăuntrul meu crește teroarea.
Așteaptă, îi spun în timp ce doarme merg acum
să văd.
Cercetez zona (o fi aceea?)
doar ca să constat că nu există apărare,
că spațiul său, acela despre care fizica spune
există de când ne naștem,
e despuiat de orice milă
și într-adevăr timpul este o gaură ce devorează.
Atunci mă lungesc lipită lângă ea în patul său.
Aștept cum se oprește mirosul său în timp ce
moare.
Alexandra Muller-Jontschewa Judecata lui Paris (2008)
ulei pe pânză, 160 x 120 cm
Tauridi
Când te predai căldurii încă de dimineață
așteptând noaptea
cu pompele ce spală străzile
și asfaltul fumează aburi,
când viața nu este o îmbinare
ci o bâlbâire de divagații
din lâncezeală iese la suprafață imaginea unei
ape
întrevăzută la țară între ferigi și urzici,
întinsă ca un cearșaf cu cârlige de crengi
și o găleată de pietre verzi-ger.
Atunci brusc acea întrerupere alină
chiar și pe noi scepticii, ca atunci când într-o
iarnă
arătându-ne din întâmplare dintr-un balcon am
văzut
roiul Tauridelor cum spintecă inopinat cerul
întunecos.
Artica
I
Văd paturile celor pe care-i iubesc dispuse în
lungi șiruri,
fiecare pat un corp și un nume.
Mai târziu voi aranja poezia, din ea voi face o
casă
cu acoperișurile ascuțite precise pentru zăpadă.
Acum trebuie să ieșim,
să trăim pentru cine rămâne, să sculptăm
în fiecare zi din nou forma sa, să luptăm
pentru acel trup pe care oricum aerul îl va
desface în adieri.
II
Dacă aș fi avut mai mult timp acolo în
întunericul de vară
cu iedera care filtra prin grilaj
în sala de priveghi pe care o numesc aprinsă din
cauza lumânărilor
sau pentru rugul ce ne așteaptă, sau poate cu
adevărat pentru ardoarea
cu care cerem celui ce ne părăsește: rămâi,
aș fi spus simple lucruri, de zi cu zi,
pentru ultima dată, atingându-i mâinile.
III
Dacă ar fi văzut-o
dacă i-ar fi văzut forma muritoare
deschizând larg frigiderul în această noapte
și aproape că intră cu corpul
în acel coridor strălucitor,
bând lapte mută
precum sufletele sângele
fantomatică mai ales sieși
însetată de alb, orbită
de oțel și de fier
arzându-și degetele cu gheața
ar fi spus că nu-i ea. Nu e
aceea care murind am lăsat
să mă continue.
(Poeme extrase din Historiae, Einaudi, 2018)
Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu-Gelli
Selecție
texte și prezentare de
Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
32
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
teatru
Povestea familiei
și țării lui Jef
■ Claudiu Groza
foto Fred Debrock
Oatmosferă foarte stranie, anxioasă și vi-
cioasă/pătimașă totodată, are spectaco-
lul Rex al lui Luk Perceval, pe care l-am
urmărit online acum câteva zile în Festivalul
Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). Cu
premiera în martie 2021 - prin live streaming -
montarea de la NTGent este a doua parte a trilo-
giei dedicate istoriei belgiene: Galben - Supliciile
Belgiei II: Rex este titlul său complet (conform
culorilor drapelului Belgiei, negru, galben, roșu).
Pentru spectatorul ne-avertizat, articularea
scenariului poate fi nițel derutantă, întrucât com-
bină mai multe fire narative, de la cel al spațiului
domestic, al unei familii belgiene, la cel al ori-
zontului politic. Rex vorbește (de altfel, narativul
este una din mărcile producției) despre colabora-
ționismul belgian din timpul celui De-al Doilea
Război Mondial cu naziștii germani. Rex era nu-
mele prescurtat al Partidului Rexist, o organizație
politică de extremă dreaptă, fondată de jurnalistul
Leon Degrelle. Alături de discursul politic, ade-
rența la ideologia fascistă este urmărită și într-o
familie obișnuită, cu un fiu abia ieșit din adoles-
cență trimis pe front.
Dramaturgia lui Peter van Kraaij, Steven Heene
și Margit Niederhuber (pe un text al primului
și alte surse) combină scurte dialoguri cu ample
fragmente epistolare ori evocări (personajele de-
vin povestitori ai întâmplărilor). Plecarea pe front
a tânărului abia ieșit din adolescență Jef (care apa-
re în poveste doar prin scrisorile trimise acasă) e
un prilej de confruntare dură între tatăl său Staf și
cumnatul acestuia, unchiul-preot Laurens, ambii
susținători fanatici ai nazismului, și nașul băia-
tului, Hubert - despre care aflăm la un moment
dat că i-ar fi tată (după reacția lui Marije, mama
lui Jef). Hubert rupe legăturile cu familia și pro-
tejează o tânără studentă evreică, în timp ce, pe
canavaua scrisorilor din ce în ce mai deznădăjdu-
ite ale lui Jef și ale altui soldat, Aloysius, cu care
corespondează Mie, sora băiatului, familia conti-
nuă să celebreze „imperiul de o mie de ani” pro-
mis de Hitler, până la colapsul fascismului. Figuri
istorice ca Degrelle și Otto von Skorzeny, faimos
ofițer SS de origine austriacă, apar și ei ca garanți
ai justeței ideologice.
Acesta ar fi, în linii foarte generale, pretextul
dramatic al spectacolului pe care Luk Perceval l-a
edificat - cu ajutorul cameramanului și monteu-
rului Daniel Demoustier - aproape cinematogra-
fic. Spectacolul este gândit în alb-negru, filmat
adesea din mână, cu o insistență obsesivă aproa-
pe pentru prim-plan și gros-plan, cu multe cadre
generale în care protagoniștii sunt distribuiți pe
mai multe planuri - dinspre aproape spre depar-
te, dar distinctiv. Asta dă o plasticitate specială,
fotografică, majorității scenelor, așa cum decorul
Annettei Kurz are o austeritate multifuncționa-
lă: câteva scaune și o masă lungă și masivă, ca
de consiliu, cu mari drapele monocrome în fun-
dal. Ea poate fi, succesiv, masa familiei, o masă
de conciliu politic, o tribună, un ring de dans, ba
chiar toate acestea la un loc, pentru că inclusiv
„civilii” au la un moment dat închipuirea că pot
bricola un moment istoric.
foto Maria Shulga
În spațiul acesta au evoluat impresionant de
energicii, expresivii și precișii actori Peter Seynaeve,
Chris Thys, Lien Wildemeersch, Bert Luppes, Maria
Shulga, Oscar Van Rompay, Philip Leonhard Kelz,
Valery Warnotte. Cu o dicție perfectă, o anduran-
ță fizică aproape gimnastică, o expresivitate faci-
al-corporală de personaje pasoliniene, ei au contu-
rat întregul univers de stări și ipostaze pretinse de
desfășurarea acțiunii. Perceval a alternat foarte acut
registrele diverselor scene.
De pildă, după intonarea în forță, cu un entu-
ziasm aproape isteric, a imnului german, urmează
o secvență calmă, aproape estompată, ca o con-
fesiune, despre epurarea evreilor din universități.
Un discurs simili-hitlerist de „emancipare” a
Flandrei este jucat ca un puzzle de voci stridente,
cu replici alternate, ca în corurile pe mai multe
voci. Modulațiile vocale au de altfel un rol impor-
tant în semantica spectacolului, discursul fanatic
fiind redat cu un prisos de nuanțări tonale (ima-
ginați-vă cuvântările lui Hitler), pe când lectura
scrisorilor se face pe un ton egal, temperat.
Același contrast între exces și firesc apare și în
mimica și gestica eroilor: de la calmul și cumpăta-
rea unora (nașul Hubert și Channa, partenera sa)
la trăirile isteroide ale celorlalți. Este de mențio-
nat, în context, splendida muzică a lui Sam Gysel,
care se pliază ingenios pe cheia fiecărei secvențe.
Trebuie să remarc că spectacolul lui Luk
Perceval nu este ușor de urmărit. El transmite o
stare de permanentă anxietate, de disconfort, de
jenă, mai ales printr-un puternic accent lubric,
murdar, vicios, în multe scene ale spectacolului,
o fascinație morbid-erotică pentru trecutul măreț
și viitorul strălucit - e aproape fizică oroarea pe
care momentele acestea o creează, abil manipu-
late regizoral și actoricesc. Oricât de paradoxal
sună, entuziasmul ideologic pare excitant erotic,
iar personajele sunt adesea aproape de orgasm.
Este uimitoare această volută hermeneutică, im-
pecabil susținută actoricește (de aici comparația
mea cu universul liminar al figurilor pasoliniene)
și absolut validă regizoral.
Mai trebuie notat un aspect pe care personal
nu l-am putut verifica în primul spectacol al tri-
logiei (creat în 2019). În Rex Perceval lasă într-un
plan secund personajele pozitive pentru a le hi-
pertrofia pe cele negative. Manieră nu foarte co-
mună în spațiul artistic, întrucât oarecum riscan-
tă, însă extrem de puternică semantic, în special
prin reverberațiile de după vizionare. E un fel de
exhibare a culpei, de livrare fățișă a vinei istorice,
o bruscare a acceptării onctuoase a trecutului, de
aceea, probabil, senzația de rușine pe care și spec-
tatorul o poate exersa de-a lungul reprezentației.
Nu cred că Rex e un spectacol finisat perfect.
După opinia mea, el are și unele dezechilibre,
între care obstinația pentru același tip de cadraj,
un tempo cu un anume delay și o mică fractură
de temperatură între cele două părți (până când
începe să ningă și după aceea - ninsoarea aceea
parcă veșnică dă un alean special poveștii, dar nu
nuanțează comportamentul eroilor). Cred, prin
urmare, că este nu numai un spectacol provo-
cator, ci presupune și o tenacitate a privitorului.
Cine face însă acest exercițiu va aprecia, până la
urmă, efectul, senzația, starea pe care ți-o lasă
montarea, povestea, jocul de ținut minte al ac-
torilor, muzica, decorul și filmarea. Personal, nu
mi-aș dori morțiș să revăd Rex, din pricina acutei
anxietăți pe care mi-a stârnit-o. Dar e sigur că să-l
fi văzut o dată a fost o experiență care a meritat.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
33
istoria artei
Relația imagine-text
■ Emilia Cernăianu
Boris Groys susține că o operă de artă ne-
însoțită de un text este ca o persoană dez-
brăcată într-un spațiu public și că ar fi
nevoie măcar de o etichetă cu numele artistului
și titlul lucrării (chiar și „Fără titlu” e mai bine
decât nimic), pentru ca privitorul să nu se simtă
stânjenit că nu știe ce vede. „Numai intimitatea
domestică a unei colecții private permite nudita-
tea completă a unei opere de artă”.1 Într-adevăr,
atârnat pe peretele casei, tabloul își permite să nu
poarte etichetă pentru că proprietarul știe la ce
se uită, dar într-un spațiu public, admite și Oskar
Bâtschmann, avem nevoie de etichete, căci sunt
sigurele texte care ne pot da minimele indicații de
orientare. Fraza lui Michel Butor „niciodată nu
vedem tablourile singure, privirea noastră nu este
niciodată o privire pură”2, ne anunță foarte limpe-
de că suntem pregătiți, instruiți, mai mult sau mai
puțin conștient, asupra modului în care privim,
iar acest ghidaj se face, în cea mai mare parte, cu
ajutorul limbajului verbal. În cartea în care se gă-
sește această frază, Les mots dans la peinture, au-
torul analizează textele din interiorul picturilor,
cele explicative, cum ar fi numele sfinților sau nu-
mele personajelor, cele care evocă pasaje biblice
sau versuri din poemele vremii cu ajutorul cărora
se pot identifica narațiunile ilustrate, sau cele care
însoțesc numele (semnătura) artistului de tipul
„Johannes Van Eyck fuit hic”, „Albertus Durer
Noricus Faciebat Anno a Virginis Partu 1511”
sau „Arcimboldo F[ecit]”. Acestea sunt exemple
de intervenții textuale minimale care merg paralel
cu imaginea, prezentându-se ochiului simultan.
Ele se încadrează într-o relație imagine-text os-
tensivă pentru care nu este nevoie de o abordare
euristică. Ipoteza mea pornește de la faptul că mai
există o relație, de la distanță, adică acea imagi-
ne care are la origine (sau în spatele ei) un text,
sau invers, un text care evocă (sau „ilustrează”) o
imagine, iar în această relație - mai complexă prin
nenumăratele trimiteri pe care le face, atât verbale
cât și vizuale, într-o desfășurare amplu stratificată
și ramificată -, adesea este imposibil de depistat
începutul și sfârșitul. Această relație este cea care,
cred eu, a modelat percepția umană asupra artei.
Motivația demarării acestei investigații se situ-
ează în jurul unui grupaj de întrebări care vizea-
ză raportul stabilit între imagine și text, întrebări
cărora nu am căutat să le dau un răspuns ferm ci,
mai curând să înțeleg modul în care acesta s-a
desfășurat de-a lungul istoriei teoriei artei. Este
evident faptul că textul a însoțit dintotdeauna
imaginea, dar se poate afla în ce fel și în ce măsură
imaginea a determinat sau a fost determinată de
text? Și poate, această determinare, de orice fel ar
fi ea, să decidă prevalența sau să stabilească vreo
ierarhie? Este o problemă faptul că arta este în-
conjurată de contextualizare și interpretare? Este
nevoie de o privire intelectuală asupra artei? Este
adevărat că, pe măsură ce crește educația literară,
scade educația vizuală iar acest dezechilibru se
poate compara cu o pierdere a vederii? Care sunt
efectele modului de a percepe și de a practica o
privire autonomă, eliberată de ghidajul cuvân-
tului? Există o singură interpretarea adevărată a
unei imagini? Avem sintagme precum „o imagine
spune cât o mie de cuvinte” dar uneori imaginea
pare absolut mută; privind o operă de artă abs-
tractă avem nevoie de cuvinte (poate mai mult
de o mie de cuvinte) pentru a o putea înțelege.
Mitchell3 folosește o metaforă veche: imaginea și
cuvântul sunt ca un război de țesut în care firele
sunt intercalate într-o tramă care prinde formă pe
măsură ce se lucrează la ea. El ajunge la concluzia
că „duplicitatea imaginii stă în capacitatea ei de
a spune adevărul și de a iluziona în același timp.”
Dar, mă întreb eu, textul nu prezintă aceeași du-
plicitate, nu spune și amăgește în același timp, ba
chiar mai subtil, mai greu de sesizat decât ima-
ginea? Chiar dacă, în epoci diferite și în moduri
diferite, gânditorii au suținut că una o domină pe
cealaltă, argumentele au fost tributare scopului
urmărit. Avem epoci dominate de oculocentrism
în care imago mundi presupunea imagini care
garantau că adevărul se află în simțul văzului, și
epoci dominate de logocentrism în care cuvân-
tul garanta adevărul și, ori trebuia să însoțească
imaginea, ori o nega până la repudiere. Filosofilor
artei și esteticienilor li se reproșează, de către isto-
ricii de artă și de către artiști, că petrec mai mult
timp citind și scriind, cercetând sau lecturând,
predând, discutând și argumentând despre artă,
dar prea puțin uitându-se la artă. Este acesta un
motiv de îngrijorare?
Privind înapoi, în istorie, am observat că anti-
chitatea este cea care a produs pilonii relației ima-
gine-text, rămași stabili mai bine de un mileniu și
jumătate, până când omul și-a dat seama că pot fi
căutate puncte de vedere și dincolo de ei, ba chiar
i-a considerat piedici în calea privirii și a venit cu
soluții pentru eliminarea lor. Din a doua jumătate
a secolului al XVIII s-a produs un fenomen de
irupere a literaturii care folosea cuvântul „estetic”
pentru mai multe situații în care erau implicate
cele cinci simțuri4. Germenii, sesizabili încă din
secolul anterior, au fost scrierile care au vizat sim-
țul văzului și, ori i-au prezentat limitările ori i-au
subliniat virtuțile, cum ar fi „Essays upon the Five
Senses” de Richard Brathwaite, apărut la Londra
în1620, în care autorul care explică limitele vă-
zului, în măsura în care acestea puteau fi sesizate
științific în acea epocă. Un alt exemplu este Lo
inganno degl’occhi, prospettiva practica de Pietro
Accolti, din 1625, o carte tehnică de geometrie și
arhitectură care demonstrează practic cum poa-
te fi ochiul păcălit, iar în alt registru mă gândesc
la Goethe care, în Călătorie în Italia spune că s-a
născut pentru a vedea și face o întreagă apologie a
acestui simț. După publicarea lucrării Aesthetica
de Baumgarten s-a intrat într-o epocă în care teo-
reticienii, în vederea stabilirii unui mod „corect”
de a judeca opera de artă recurgeau, în variante
diferite, la cunoașterea senzorială, relația imagi-
ne-text păstrându-și aceleași coordonate. De pil-
dă, Lessing și Diderot au produs texte care au mo-
delat atât evoluția esteticii ca disciplină înrudită
cu filosofia, cât și gustul celor interesați de artă, fi-
ind considerați borne pe harta istoriei artei. Către
ultimul sfert al secolului al XVIII-lea și primul
sfert al secolului XX-lea se observă o schimbare
a modului de a judeca arta, într-un fel care tinde
să elimine pe cât posibil balastul verbal, fără însă
a renunța la importanța senzorială. În acastă peri-
oadă apare un tip de privire în care sunt recunos-
cute și virtuțile și limitele ochiului, precum și po-
sibilitățile cunoașterii dobândite prin intermediul
acestui simț, dar se caută o conștientizare a felului
în care privim, o avizare a privirii, poate chiar un
tip de privire intelectuală. Această cotitură m-a
determinat să mă uit mai atent la patru gânditori
care mi-au oferit lecții de privire avizată: Fiedler
cu „pura vizualitate”, Riegl cu formalismul estetic
și „voința de artă”, Warburg cu atenția la detalii și
privirea holistică și Benjamin cu aura obiectului
unic. Desigur că ei nu sunt singurii. O pleiadă de
nume cu rezonanță există în această epocă, teore-
ticieni care au contribuit, în egală măsură de valo-
ros, la un nou mod de a aborda istoria artei. Dar,
pentru a înțelege mai bine relația imagine-text,
trebuia să parcurg cele mai semnificative aspecte
care au jalonat dezbaterile pe această temă, și care
își au obârșia în antichitate, pornind de la premisa
că acesta este momentul prim care a trasat direc-
țiile de gândire pe baza cărora s-au formulat ul-
terior idei sau concepte care nu s-au abătut sem-
nificativ de la matcă până în secolul al XVIII-lea.
În antichitatea greco-romană (înțelegând prin
aceasta perioada cuprinsă între scrierile filoso-
fice grecești din perioada clasică, respectiv sec.
V - IV î.Hr și cele din perioada romană, respec-
tiv sec. I - IV d.Hr) apar indicii semnificative ale
preocupării pentru arta reprezentării vizuale, în
special pentru definirea modului în care lucrurile
create de om sunt (sau ar putea fi) asemănătoa-
re lumii naturale, și cum este percepută această
asemănare. Prin urmare, am luat în discuție patru
dimensiuni care se referă la relația imagine-text,
din antichitatea greco-romană până în secolul al
XVIII-lea: conceptul de mimesis explicat cu aju-
torul opusului său diegesis și care răspunde nevoii
de idealizare și mai ales aducerii idealului în frun-
tea scopurilor artei; ekphrasis ca practică retori-
că de ilustrare, de aducere în vizual a exprimării
verbale; și apoi conceptul ut pictura poesis care
promite asemănarea dintre „artele surori”.
„Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă în-
tr-adevăr cu pictura, și tocmai aici stă toată gro-
zăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se
ridică în fața noastră asemeni unor ființe însufle-
țite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se în-
văluie într-o foarte solemnă tăcere.”5 Aceasta ar fi
printre primele cugetări care iau în seamă rapor-
tul de asemănare-distincție dintre text și imagine.
Dar lucrurile nu au generat dezbateri până când
a venit vorba despre artă. Abia în momentul în
care obiectele produse de om au aspirat la un sta-
tut mai înalt, de artă, atunci a intrat în discuție și
raportul imagine-text.
Note
1	Boris Groys, „Critical Reflections” in The State of
Art Criticism, edited by Elkins, Routlege 2007
2	Michel Butor, Les Mots dans la Peinture, Ed. D’Art
Albert Skira S.A., 1969: „Nous ne voyons jamais les ta-
leaux seuls, notre vision n’est jamais pure vision.”
3	W. J.T. Mitchell, Iconology, Image, Text, Ideology,
London, 2008
4	Moshe Barasch, Modern Theory of Art, Vol I.
„From Winckelmann to Baudelaire”, NY University
Press, 1990
5	Platon: Phaidros sau Despre frumos, Ed. Humanitas,
2011 (275 d - 276 a)
■
34
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
Urmare din pagina 36
Salvarea prin imagine
anume model de imaginar, nu suprarealismul
„recent” este trimiterea imediată, ci un ima-
ginar de altă natură, refulat în timp, dispărut
după Renaștere, odată cu zorii modernității.
De aceea, prin chiar titlul tablourilor,
Alexandra Muller-Jontschewa folosește teh-
nica citatului mitologic: Iștar cu Ghilgameș,
Satir cu nimfe, Ispitirea Sf. Anton, Judecata lui
Paris. Sau a citatului plastic în seria inspirată
de Holbein. În sfârșit, a treia temă este fabula.
Nu ca ilustrație directă pentru La Fontaine, cât,
probabil, pentru a energiza funcțiile profunde
ale alegoriei și fascinația animalierului. Pentru
că alegorismul este o dimensiune generală a
acestor tablouri. Descifrarea lor (asta presu-
pune că au un cifru) nu poate face abstracție
de acest lectură alegorică. Ele sunt, mi se pare
un fel de exercițiu asupra imaginației, bazate
pe citatul mitologic și plastic clasic, poate cu
intenția lor este de a-i restaura (imaginați-
ei actuale) funcțiile soteriologice și cognitive
premoderne. Autoarea pare a ne spune: nu este
suficient să salvăm memoria istoriei, marile
narațiuni cum se spune, nici erminiile pictu-
rale tradiționale, esențial este să păstrăm, să
transmitem imaginația creatoare care le unește
Alexandra Muller-Jontschewa
Mireasa cavalerului sărac (2013), ulei pe pânză, 140 x 80 cm
pe cele două amintite. Unul dintre Omagiile
adresate lui Holbein prezintă, sub chipul unui
fel de silen burtos și phalic o parafrază la ce-
lebrul portret pe care pictorul clasic i-l făcuse
lui Henric al VIII - lea, purtând ca „pălărie”
un nud feminin într-o poziție lascivă. Iar în
dreapta sus aflăm lista celebrelor soții ale re-
gelui englez. De altfel, pictorul din Augsburg
fusese trimis, se știe, să facă portretul Annei de
Cleves, ca dorită soție pentru rege. Acesta să
fie sensul „listei” din tabloul nostru? Astfel de
lecturi pot fi aplicate acestor narațiuni vizuale.
Aș numi pictura Alexandrei Muller-
Jontschewa suprarealism iconic pentru liber-
tatea cu care combină, într-o juxtapunere si-
mulând oniricul, umanul figurativ, mecanismul
distorsionant și animalierul. Este de urmărit
felul în care sunt tratate, de exemplu, capetele
personajelor. Fie pur și simplu înlocuite de un
cap animal, ca în Iștar cu Ghilgameș, Ajax I și
Ajax II, Elisabeta I - Omagiu lui Holbein, ciclul
fabulelor, fie împodobite cu o arhitectură biza-
ră: Mireasa cavalerului sărac, Contesa Lancia,
Henric IV. Acest tip de aglomerare a indiciilor
apropie din nou scenografia imaginară, prin
tonul simplu și un sentiment acut al spaimei
sfârșitului care răzbate din mai fiecare tablou,
de atmosfera medievală. De exemplu, într-o
compoziție aparent simplă, Templierii, vedem
doi cavaleri înzăuați, probabil întorcându-se
Alexandra Muller-Jontschewa Ajax I și Ajax II. Parcival.
La Fontaine-Fabule (2020), ulei pe pânză, 100 x 70 cm
din bătălie călări pe același cal, armurat la rân-
du-i. Ei calcă pe un fel de pavaj care sugerează
hărțile pământului plat ale epocii, pe un fond
întunecat, nocturn. Straniul apare în fața lor,
unde o dală este spartă și din ea apare o mână
uriașă, cu aspect mineral, al cărui index ridi-
cat sugerează că drumul cavalerilor trebuie
să fie spre cer. Însă „cerul” nu e vede, este un
abstract și ipotetic „în sus”. De fapt, încă două
amănunte sporesc hermetismul compoziției:
prin spărtura din care iese mâna se vede un al-
bastru intens, ca și cum cerul ar fi sub pămân-
tul cartografic pe care calcă templierii, iar în
colțul din stânga, imediat sub palma indicială,
observabil doar la o privire atentă, se află un
înscris: Etre ange, etrange. Să fie indicatorul
acela spre cer mâna călăuzitoare a Îngerului?
Totdeauna străin adică straniu, adică termenul
care definește cel mai bine pictura Alexandrei
Muller-Jontschewa. Un cuvânt mai vreau să
scriu despre dragoni. Ei fac parte din bestia-
rul acela arhaic al unui subconștient făcut vi-
zibil. Așa este heraldicul Dragon alb pictat, ca
să zic așa, cu un „realism” al detaliilor care-l
face solemn înspăimântător. O compoziție
mult mai complicată introduce tema Timpului.
Care e Răul (demonicul este o temă recurentă
a acestor tablouri, este prezența). Este vorba de
Timpul dragonului. Aici, într-un cadru de me-
canism circular (orologiu?) se află încadrate o
armură, un nud feminin și un dragon el însuși
parcă asamblat din piese metalice, pe lângă ele-
mente mecanice disparate ale unui „ceasornic”.
Înghesuiala, comprimarea în spațiul închis cir-
cular a elementelor dau senzația iminentului
sfârșit. În care timpul însuși s-a sfărâmat.
Pictură de mare forță a ideii și a impactu-
lui plastic, despre perenitatea marilor întrebări
și spaime existențiale, resuscitând energii ui-
tate azi ale imaginarului, plastica Alexandrei
Muller-Jontschewa ex-pune magia imaginii ca
victorie împotriva demonilor interiori și exte-
riori.
■
TRIBUNA • NR. 456 • 1-15 septembrie 2021
35
sumar
semnal Alexandru Sfârlea „Echilibristică stând în mâini pe gura paharului”	2
editorial Mircea Arman Noțiunile de Bine, Suflet și Adevăr în imaginativul platonician (II)	3
filosofie Viorel Igna Giordano Bruno și tradiția ermetică (I)	6
diagnoze Andrei Marga Viitorul Uniunii Europene (III)	9
eseu Iulian Cătălui Manifestele turbulențelor O paralelă inedită și necesară între manifestele Futurismului și Dadaismului (I)	12
Nicolae luga Situația limbii române în. Austro-Ungaria la începutul sec. XX. și în Ucraina la începutul sec. XXI (Scurt studiu comparativ)	16
istoria literară Radu Bagdasar Vortexurile intelectuale: fenomenul cupolă al efervescenței intelectuale	18
memoria literară Constantin Cubleșan Un poet militant	20
social Adrian Lesenciuc În bătaia săgeții lui Ștefan Serbarea de la Putna 150. Continuitatea unui ideal	21
însemnări din La Mancha Mircea Moț Ochiul și priveliștea	24
juridic Ioana Maria Mureșan Daune-interese în materie contractuală	25
poezie Nicolae Cabel Vînătoarea sacră	27
cărți în actualitate Niculina Oprea Mici aranjamente estetice	28
Menuț Maximinian Cartea, pâine pentru hrana sufletului	29
Ștefan Manasia Teo de la antropologie	30
Dan Marius Drăgan Despre umbrele poetului	31
traduceri Antonella Anedda Poezie italiană contemporană	32
teatru Claudiu Groza Povestea familiei și țării lui Jef	33
istoria artei Emilia Cernăianu Relația imagine-text	34
plastica Christian Crăciun Salvarea prin imagine	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Salvarea prin imagine
	Christian Crăciun
Alexandra Muller-Jontschewa	Balaurul alb (2011), ulei pe pânză, 0 60 cm
Alexandra Muller-Jontschewa s-a născut la Sofia în 1948. A crescut într-o familie de artiști: tatăl a fost
profesor de design și rector al facultății de artă din Sofia, iar mama, scenografă, a lucrat ca grafician inde-
pendent. A urmat Școala de Artă din Sofia și apoi Universitatea de Grafică și Artă din Leipzig. După căsă-
toria cu Hans-Peter Muller s-a stabilit în Germania, unde trăiește și creează și în prezent. Lucrările sale se
află în colecții publice și private din întreaga lume.
Prima întrebare pe care o ridică pictura
Alexandrei Muller-Jontschewa este în ce
măsură referința mitologică (includ aici
nu numai subiectul, narațiunea propriu-zisă a
tabloului, ci și execuția tehnică a picturii, vezi
seria de Omagii lui Holbein, ea însăși „tradiți-
onală” în sens postmodern) mai este semnifi-
cativă pentru spectatorul de azi. Dacă sensul
ei nu rămâne opac, prin înstrăinare. Pictorul
din mediul ev sau Renaștere, abordând mo-
mente ale mitologiei clasice sau biblice știa că
se adresează unui public inițiat, care descifra
fără dificultate sistemul de referințe culturale.
Cunoștea epica. Astăzi, la stranietatea con-
strucției imaginare din altă epocă se adaugă
și obscuritatea aluziei mitologice, inaccesibilă
spectatorului obișnuit. Ne aflăm deci în fața
unui dublu obstacol, care încarcă actul privirii
înțelegătoare cu o responsabilitate suplimenta-
ră. Intrigă o tensiune între acest sistem de re-
ferințe strict delimitat istoric și actualitate. Nu
este vorba despre o actualizare la nivel imediat
simbolic, (deși evident se poate face o îndelun-
gă hermeneutică) ci de o provocare de a reînvia
un imaginar pierdut. De a-i dovedi productivi-
tatea artistică. Ne gândim la un triptic celebru
al lui El Bosco (îmi place teribil cum sună nu-
mele în spaniolă) Triptico del Jardm de las de-
licias, aflat la Muzeul Prado. Aceleași procedee
ale bestiarului fantastic, anamorfozelor, asoci-
erilor suprafirești cu Mecanismul și, mai ales,
sentimentul neliniștitor al spaimei de Sfârșit.
Această manieră de a picta aduce în prezent un
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
IIIIIIIII)
642341 100456