Urmare din pagina 4
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Ârkossy Istvan
Gheișa și samuraiul (2019), detaliu
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Cele trei prejudecăți ale ființei în
viziune heideggeriană și o viziune a
ființei proprie noțiunii de imaginativ
limitează la re-sintetizarea, regîndirea și ordona-
rea logicii tradiționale prekantiene într-un con-
struct nou care, pentru multă vreme, a constituit
modelul de necontestat al intelectului uman. Mai
mult, datorită aceluiași viciu de analiză, Kant a
scăpat din mînă însăși capacitatea creativă a omu-
lui, adică tot ce este esențial în ceea ce privește
lumea și existența ei.
Leibniz, la rîndul lui, a construit un sistem
în care a lăsat deoparte tocmai aceste struc-
turi ale imaginativului, respectiv capacitatea
imaginativă apriorică și imaginativul poietic
rațional aprioric creionînd un sistem intelec-
tualizat al lumii în care pînă și timpul și spa-
țiul ca elemente intuitive pure și constitutive
ale lumii și capacității cognitive umane lipsesc
cu desăvîrșire. El a comparat fenomenele, deci
obiectualitatea lumii, doar cu intelectul și cu
conceptele abstracte ale lui deduse din logica
aristotelică. El vedea lumea numai prin inter-
mediul conceptelor pure și credea să fi găsit o
sinteză a acesteia prin intermediul lor ignorînd
nepermis sensibilitatea, respectiv latura aes-
thetică a intelectului. El nu considera ca fiind
fundamentale intuițiile sensibile pure decît sub
aspectul lor „intelectualizat”, respectiv timpul
și spațiul, pentru el sensibilitatea nu era decît
un mod de a lega înțelegerea, respectiv un mod
de a induce teoretic o lume guvernată de capa-
citatea abstractă de cunoaștere a intelectului.
Prin urmare, Leibniz a căzut în capcana de a fi
intelectualizat fenomenele, așa cum Loke le-a
„sensibilizat”, respectiv ambii au prezentat fe-
nomenul doar ca și concept al reflexiei, chiar
dacă absolutizat abstract și intelectualizat sau
absolutizat empiric.
Pe de altă parte Leibniz s-a aflat într-o pro-
fundă eroare avînd totodată dreptate sub aspec-
tul logic și formal atunci cînd afirma că reali-
tățile nu se contrazic niciodată unele pe altele,
dar aceste raporturi logice nu mai înseamnă
nimic atunci cînd avem în vedere natura, re-
spectiv fenomenul, care se sustrage de la legită-
țile stricte ale logicii ajungînd uneori la forme
dinamice contradictorii.
Totuși, în ciuda erorilor inerente, nu putem
să nu fim de acord cu Leibniz atunci cînd redu-
ce realitatea la ceea ce este sintetizat transcen-
dental, în ciuda scăpării elementului creativ de
realitate și ființă dat de capacitatea imaginativă
apriorică și pus în operă de imaginativul poietic
rațional aprioric. Era cu siguranță chiar peste
capacitatea de înțelegere a lui Kant faptul că re-
alitatea este un proces care se creează continuu
prin intermediul imaginativului poietic rațional
iar îndrăzneala de a spune că timpul, spațiul,
realitatea și toate cele ce urmează din percepe-
rea acestora sunt doar „ale mele” nu puteau să
aibă nici un fel de întemeiere pînă în gîndirea
lui Heidegger.
Pe de altă parte, atunci cînd von Leibniz a
creat sistemul monadelor el a văzut distincția
dintre transcendental și transcendent, respec-
tiv intern și extern, doar din perspectiva in-
telectului, fără să pună cu adevărat problema
capacității imaginative apriorice care stă la fun-
damentul conceptelor și, bineînțeles, al capaci-
tății creative a acestuia. El scapă din vedere un
concept care să poată face legătura între aceste
determinări pur intelective care sunt monadele
iar elementul agens al raporturilor dintre mo-
nade ar fi trebuit să fie un concept asemănător
a ceea ce noi numim imaginativ poietic rațio-
nal aprioric. Or, tocmai lipsa acestuia face ca
monadele să nu fie decît „lumi model” fără o
legătură inteligibilă între ele, în ciuda a ceea ce
dorea Leibniz. Și, cu toate că legătura, care este
similară sau chiar este ființa dintre lucruri, este
făcută prin abstractizarea elementelor sensibile
pure și reducția lor la o ordine în comunita-
tea substanțelor (spațiul) și la o dinamică a lor
în ceea ce el credea că este timpul și care ar fi
premergătoare lucrurilor și reprezentărilor lor,
totuși această legătură care putea fi acceptată
la nivelul conceptelor nu poate fi acceptată la
nivelul fenomenelor, în ciuda tuturor eforturi-
lor sale.
Ceea ce face diferită construcția noastră prin
cele două elemente fundamentale ale intelec-
tului, capacitatea imaginativă apriorică și ima-
ginativul poietic rațional aprioric, este de do-
meniul esenței întrucît noi nu doar comparăm
conceptele noastre în intelect pentru a vedea
dacă ele sunt identice, prin urmare corespund
atît interior cît și exterior sau dacă intră în con-
tradicție sau nu, ci arătăm modul în care aceste
concepte creează realitatea și structura internă
a fenomenului atît cît stă în putință capacității
imaginative apriorice umane și astfel, prin in-
termediul imaginativului poietic rațional apri-
oric, le aducem la înțelegere. Pentru că dacă noi
privim lumea doar ca o înlănțuire de concepte
și fenomene cu un raport de cauzalitate logic,
vom scăpa din vedere tocmai esența existenței
umane care se manifestă plenar în cunoașterea
creativă, respectiv numita ființă. Tot ce este va-
loare umană se raportează la gîndirea creativă
și la creația realității însăși.
Am văzut aici că însăși punerea problemei
cere claritate și conciziune, dar, pe de altă par-
te, cere și o formulare în raport cu răspunsul
așteptat. Viziunea dezvoltată de Heidegger
este una validă din perspectiva moderni-
tății și în perspectiva gîndirii criticiste sau
fenomenologice însă Heidegger nu avea la
îndemînă în analiza ființei decît abordările
metafizicii tradiționale, fără a putea determi-
na ființa pornind de la capacitatea imaginativă
și imaginativul poietic rațional aprioric, lucru
care va cădea în sarcina noastră, atîta vreme
cît noțiunea de imaginativ, capacitate imagi-
nativă și imaginativul poietic rațional aprioric
își vor dovedi valoarea de operatori valizi ai
cunoașterii.
Note
1	Aristotel, Op. cit., VII, (Z), 1, 1028 b.
2	M. Heidegger, Ființă și timp, Ed. Jurnalul Literar,
București, ed. I-a, traducere de D. Tilinca și M. Arman,
p. 16.
3	Platon, Op. cit., 244 a, vol I-VI, 1974-1989.
4	M. Heidegger, Op. cit., ibidem, p. 16.
5	Aristotel, Met. B 4, 1001 a 21.
6	Thoma de A. S. th. II qu. 94 a 2.
7	M. Heidegger, Ființă și timp, trad. rom., p. 17-18.
8	Th. de A., Op. cit., Quaestio I, art. 1.
9	Thoma de Aquino, Op. cit., 1, quaestio I, art 1.
10	Aristotel, Op. cit., IV, R, 2, 1003 b.
11	Aristotel, Op. cit., III, B, 3, 998 b.
12	M. Heidegger, Ființă și timp, trad. rom., p. 18.
13	M. Heidegger, Op.cit. p.18-19.
■
2
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
editorial
Cele trei prejudecăți ale ființei
în viziune heideggeriană și
o viziune a ființei proprie
noțiunii de imaginativ
■ Mircea Arman
Aristotel, în Metafizica1, spune: „kai de kai
to palai te kai nun kai aei zetoumenon kai
aei aporoumenon, ti to on - Astfel, obiec-
tul etern al tuturor cercetărilor din vechime și de
acum, întrebarea ce se pune întotdeauna este ce
este existența?”.
Dar ce este existența? Ce înseamnă ti to on și de
ce au folosit filosofii greci această expresie?
Heidegger, în Ființă și timp (trad rom., ed I, D.
Tilinca și Mircea Arman), traduce pe ti to on prin
participiul prezent al infinitivului sein, respectiv
seiend, fiindul, ființarea - în formă substantivizată
(s. Seiende).
Încă scolasticii, care s-au ocupat aproape un
mileniu de problemele filosofiei grecești, au utili-
zat pentru to on noțiunea de ens - ființă, și nicide-
cum pe cel de existere sau esse.
Heidegger arată că nici măcar ens nu acope-
ră intenția filosofilor greci din expresia to on. În
introducerea de la Ființă și timp, el spune că gi-
gantomahia purtată în jurul conceptului de ou-
sia - termen derivat din to on - ar trebui relua-
tă. Se afirmă că ființa este actualmente conceptul
cel mai general și cel mai golit de sens, iar epoca
noastră îl consideră de la sine înțeles: „Această în-
trebare a ajuns astăzi să fie uitată, cu toate că epo-
ca noastră consideră reafirmarea metafizicii drept
un progres pe care și-l asumă. Astfel, se manifestă
opinia conform căreia ne-am putea dispensa de
efortul pe care l-ar implica angajarea într-o nouă
gigantomahia peri thes ousias. Cu toate acestea,
întrebarea de care ne ocupăm nu este una oare-
care. Ca întrebare tematică a cercetării veritabile,
ea a asigurat acea tensiune intrinsecă cercetărilor
întreprinse de Platon și Aristotel, încetînd, desi-
gur, de la ei încoace, să se mai manifeste ca o atare
întrebare. Ceea ce au obținut amîndoi a rezistat
în variate deviații și «retușuri» pînă în Logica lui
Hegel. Iar ceea ce odinioară a fost dobîndit prin
supremul efort al gîndirii pornind de la fenome-
ne, cu toate că doar fragmentar și doar ca prime
tentative, este de mult trivializat.
Și aceasta nu e încă totul. Pe solul încercărilor
grecești de a interpreta faptul-de-a-fi s-a consti-
tuit o dogmă care nu numai că declară întrebarea
privitoare la sensul de ființă ca fiind superfluă,
dar și legitimează omiterea acestei întrebări. Se
spune: conceptul de ființă este cel mai general și
mai vid. Ca atare, el rezistă oricărei încercări de
a-l defini. Acest concept de maximă generalitate
și prin urmare nedefinibil nici nu are nevoie de o
definiție. Fiecare îl utilizează în mod constant și
înțelege deja ce semnificație îi dă în circumstan-
ța respectivă. În felul acesta, acea enigmă care i-a
împins și i-a menținut pe antici în neliniște, in-
citîndu-i la filosofare, a devenit azi un loc comun
ca lumina zilei, astfel încît cel care mai pune în-
trebarea privitoare la ființă este suspectat că, sub
aspectul metodei, ar adopta o cale eronată”2. Că
lucrurile stăteau otova o demonstrează și citatul
din Sofistul3, preluat de Heidegger ca motto al
lucrării mai sus amintite: „Delon gar ous hemeis
men tauta (ti pote bouleste semainein opotan on
fteggeste) palai gignoskete, hemeis de pro tou men
ometa, nun de heporekamen. Căci în mod vădit
voi sunteți încă de mult timp familiarizați cu ceea
ce vreți să spuneți atunci cînd folosiți expresia fi-
ind, noi însă, ce-i drept, crezusem odinioară a o
înțelege, dar acum am ajuns în impas”4.
Avem noi un răspuns la întrebarea ce înțelegem
prin fiind? Nicidecum, va răspunde Heidegger.
Sarcina pe care și-o asumă filosoful german
este aceea de a încerca să pună întrebarea. Metoda
lui de cercetare va fi, pentru început, fenomeno-
logia, metodă necunoscută de greci, deși in ovo ea
se găsea deja în acea epoche stoică. Mai apoi ființa
va fi abordată în perspectiva „Gîndirii blînde” așa
cum o numește Heidegger în Caietele Negre.
Să vedem care sunt, după Heidegger, cele trei
mari concepții despre ființă moștenite din tradiția
filosofică europeană și care sînt pretabile a fi relu-
ate și reanalizate:
1.	„Ființa este conceptul «cel mai general»: to on
esti katolou malista panton5. Illud quod primo cadit
sub apprehensione est ens, cuius intellectus inclu-
ditur in omnibus, quaecumque quis apprehendit6.
«Tot ce este sesizat în planul ființării implică întot-
deauna deja o înțelegere a ființei». Dar generalita-
tea «ființei» nu este cea a genului. «Ființa» nu cir-
cumscrie regiunea superioară a ființării în măsura
în care aceasta este articulată conceptual după gen
și specie: oute to on genos. «Generalitatea» fap-
tului-de-a-fi «depășește» toate generalitățile de
ordinul genului. Ființa este, conform desemnării
ontologiei medievale un «transcendens». Unitatea
acestei generalități transcendentale față de mul-
tiplicitatea conceptelor categoriale superioare ale
realului a fost recunoscută deja de către Aristotel
drept unitate a analogiei. Cu această descoperire,
Aristotel - cu toate că tributar manierei de intero-
gație ontologică specific platoniciană - a așezat pe
o bază principială noua problemă a ființei. Desigur
că nici el nu a risipit obscuritatea ce învăluie aces-
te conexiuni categoriale. Ontologia medievală a
dezbătut variat această problemă, mai ales în ca-
drul curentelor tomiste și scotiste, fără a ajunge la
o claritate de principiu. Iar cînd Hegel determină
în cele din urmă «ființa» drept «imediatul inde-
terminat», punînd această determinare la baza
tuturor explicațiilor pe care le dezvoltă ulterior în
«Logica» sa, atunci el se situează pe același plan al
observației cu ontologia antică, doar că scapă din
mînă problema deja pusă de Aristotel a unității fi-
inței față de caracterul multiplu al «categoriilor»
realității. Prin urmare, atunci cînd se spune: «fiin-
ța» este conceptul cel mai general, aceasta nu poa-
te să însemne că el ar fi și conceptul cel mai clar
și că nu ar necesita în continuare alte dezbateri.
Conceptul de «ființă» este mai degrabă cel mai ob-
scur concept.”7.
Mircea Arman
Așadar, ființa depășește orice fel de conceptua-
lizare. Medievalii au numit-o, în felul lor specific
ens, una din transcendentia, celelalte fiind, unum,
bonum, verum.
Thoma din Aquino, în De veritate8, arăta că
aceste patru transcendentia sînt identice în fond.
În completare, Pseudo-Thoma, în De Pluralitate
formarum9, arăta că mai există două: „Sunt au-
tem sex transcendentia, videlicet ens, res, aliquid,
unum, verum, bonum, quae re idem sunt sed rati-
one, distinguuntur” („Sunt însă șase transcenden-
tia, adică ființă, lucru, ceva, unul, adevărul, bunul,
care sunt identice în realitate, dar sunt distincte în
rațiune.”)
Aristotel, în Metafizica10, spune același lucru
însă, evident, în alți termeni: „Indiferent dacă re-
ducem tot ce există la unul sau la existență, chiar
dacă acești doi termeni nu sunt identici, ci în-
seamnă fiecare ceva, deosebit, totuși, fiecare din
ei poate funcționa în locul celuilalt, întrucît unul,
pînă la un anumit punct, este și existența, iar exis-
tența la rîndul ei este și unul”.
Vom deduce, de aici, că existența este acategori-
ală și că depășește toate conceptualizările noastre,
care la rîndul lor se sprijină pe existență, fiindcă
existența cade mai întîi sub aprehensiunea noas-
tră. Prin aceasta, cunoașterea capătă un conținut
ontologic, deoarece sursa și fundamentul ei este
existența. Confirmînd, parcă, cele susținute de noi,
Aristotel, în Metafizica, afirmă: „Nu este cu putință
să considerăm unul și existența ca un gen”11.
2.	„Conceptul de «ființă» este de nedefinit.
Această pre-judecată a fost formulată drept con-
cluzie ce ar rezulta din generalitatea extremă a
conceptului în cauză. Și aceasta pe bună dreptate
- dacă definitio fit per genus proximum et differen-
tiam specificam. «Ființa» nu poate, într-adevăr, să
fie concepută ca ființare; enti non additur aliqua
natura: nu se poate obține o determinare a «fiin-
ței» atribuind acesteia calitatea de ființare. În ce
privește definirea ei, «ființa» nu poate fi dedusă
din conceptele superioare și nici nu poate fi re-
prezentată pe baza conceptelor inferioare. Dar
oare să decurgă de aici faptul că ființa nu poate
să mai pună nici o problemă? Nicidecum; se poa-
te doar trage următoarea concluzie: «ființa» nu
este ceva de ordinul ființării. De aceea, maniera
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
3
o
de determinare a ființării, manieră ce în anumite
limite este îndreptățită - «definiția» logicii tradi-
ționale, ce își are ea însăși fundamentele în onto-
logia antică - nu este utilizabilă în cazul ființei.
Indefinibilitatea ființei nu dispensează de întreba-
rea privitoare la sensul acesteia ci, dimpotrivă, o
revendică”12.
Pornind de la premisa că ființarea ca ființare
nu-și poate fi suficientă sieși, Heidegger conchide
că aceasta nu poate fi definită decît prin recurge-
rea la o altă ființare. De aceea, spune el, un prim
pas în înțelegerea ființei este acela de a nu po-
vesti nici o poveste, adică de a renunța la mituri.
Așadar, pornind de la ideea că ființa este ființa
ființării, filosoful german alege ca termen terț o
ființare de excepție care este OMUL - DASEIN.
Această ființare de excepție nu este analizată sub
aspectul a ceea ce este ea ci, mai degrabă, sub as-
pectul modalității sale, CUM prevalînd asupra
lui CE. Acest lucru va fi corectat odată cu scrie-
rile sale din Caietele Negre care se dovedesc a fi
fundamentale pentru înțelegerea lui Heidegger și
pentru edificarea întregului său excursus despre
ființă.
Să vedem acum, care este cea de a treia preju-
decată sau mai bine spus, concepție, asupra ființei:
3.	„Conceptul de «ființă» este de la sine înțeles.
În orice cunoaștere sau enunț, în orice raportare
la ființare, sau atitudine a cuiva față de sine însuși
se face uz de «ființă», iar expresia este înțeleasă
fără alte explicații. Oricine înțelege: «cerul este
albastru»; «eu sunt bucuros» și alte asemenea.
Numai că această înțelegere obișnuită, medie, de-
monstrează de fapt neînțelegerea. Ea face evident
cum că orice atitudine și fapt-de-a-fi față de fiin-
țare ca ființare implică în mod apriori o enigmă.
Faptul că noi trăim întotdeauna deja într-un înțe-
les al ființei, și că sensul de ființă rămîne totodată
Ârkossy Istvăn	Mesaj mayaș (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
obscur, indică necesitatea principială de a relua
recapitulativ întrebarea privitoare la sensul de «fi-
ință».
Faptul de a invoca acea evidență ce pare de la
sine înțeleasă atunci cînd sunt abordate concepte
filosofice fundamentale, mai ales cînd e vorba de
conceptul de «ființă», este un procedeu îndoiel-
nic, cînd de altfel «caracterul de la sine înțeles» și
doar el, «judecățile ascunse ale rațiunii comune»
(Kant), trebuie să devină și să rămînă tema expre-
să a analiticii («afacerea filosofilor»)”13.
Cu toate acestea, în filosofia lui Kant imaginația
capătă un rol determinant în sinteza reprezentării
și a formării obiectului supus judecății în însăși
interiorul simțului intern. Astfel, la Kant, imagi-
nația alături de sensibilitate livrează intelectului
obiectul supus judecății. În acest caz imaginația,
ca produs al imaginarului și nu al capacității ima-
ginative poietice raționale, face legătura necesară
între intelect și datele experienței cu care intelec-
tul nu poate lucra nemijlocit. Problema imagina-
ției și a rolului ei în posibilitatea cunoașterii nu
a făcut obiectul unui interes deosebit al criticilor
și discipolilor lui Kant, rolul, esențial de altfel, al
acesteia fiind oarecum lăsat deoparte, neglijat.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, oda-
tă cu implantarea fermă a mentalității științifice
prost înțelese, o notă de desuetudine. Și poate că,
într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginar
o valență halucinatorie, delirantă sau fantezistă,
chiar așa și este. Arta, spre exemplu, dar și filoso-
fia sau știința nu sunt un rezultat al imaginarului
ca facultate a reveriei și halucinatoriului ci, mai
degrabă, a ceea ce noi vom numi capacitate ima-
ginativă apriorică.
Prin urmare, în concepția noastră, noțiunea
de capacitate imaginativă apriorică și imaginativ
poietic rațional aprioric nu are nimic de a face cu
imaginarul și imaginația deși în limba română
cele două noțiuni sunt percepute ca fiind sinoni-
me. În mod similar Dasein în accepția hegeliană
are sensul de existență cît timp la Heidegger ace-
lași cuvînt capătă o altă semnificație și este înțe-
les mai degrabă ca fiind omul în deschisul lumii
ca efect al situării sale opozitive față de aceasta.
Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care
o conține noțiunea de imaginar, imaginativul
poietic rațional aprioric primește valența de posi-
bilitate de a crea sau, după caz, de a re-crea rea-
litatea la modul rațional, de facultate specifică a
intelectului de a crea lumi posibile raționale. În
acest sens imaginativul poietic rațional aprioric
este un agens. De aceea, spunem noi, doar capaci-
tatea imaginativă apriorică este facultatea umană
capabilă, prin intermediul acestui agens care este
imaginativul poietic rațional, de a crea și re-crea
lumea și ființa ca atare dintr-o perspectivă a ra-
ționalității implicite. Dar această capacitate ima-
ginativă apriorică este mai mult decît atît. Ea este
facultatea specifică omului și numai lui, de a făuri
lumi posibile al căror sens rațional este atît explicit
cît și implicit. Această capacitate este responsabilă
de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității
dar și de poieza acesteia, ceea ce în cazul imagi-
nației kantiene era exclus. Tot această capacitate
imaginativă apriorică specifică omului și numai
lui este responsabilă de înțelegerea și de posibi-
litatea unică a ființei umane de a se situa opozitiv
față de lume dar și de absolut tot ceea ce a creat
vreodată omul, de la opera de artă la descoperirea
științifică și dezvoltarea tehnică. Omul schimbă
lumea, o făurește, îi dă valoare doar datorită aces-
tei capacități unice imaginative apriorice care face
posibilă lumea ca lume și care dezvăluie faptul
de a fi, ființa. Cu alte cuvinte la baza posibilită-
ții cunoașterii umane stă capacitatea imaginativă
apriorică al cărei agens este imaginativul poietic
rațional care joacă rolul unui concept ordonator al
haosului fenomenelor subzistente și de sintetiza-
tor și valorizator al acestora. Realitatea ca ființare
ici-colo disponibilă pusă în afara relației stabilite
de subiect ca eu cunoscător și re-creată prin in-
termediul imaginativului poietic rațional aprioric
este lipsită de existență, de relație unificatoare
dătătoare de sens, respectiv este lipsită de ființă.
Omul creează existența, lumea, arta și o valori-
zează. Prin aceasta, el este deținătorul a ceea ce
Hegel înțelegea prin Spirit. Fără această valorizare
dată de subiectul cunoscător, obiectualitatea este
me on ti.
Astfel la baza conceptelor pure ale intelectu-
lui determinate de Kant în „Tabelul categoriilor”
și despre care afirmă că ar prelucra reprezentările
fenomenelor prin intermediul celor două intuiții
sensibile pure, timpul și spațiul, stă capacitatea
imaginativă apriorică care este izvorul tuturor
acestor concepte pure sau categorii și intuiții sen-
sibile și al cărui agens este imaginativul poietic ra-
țional cel care creează lumi posibile raționale și le
aduce sub judecata intelectului pentru a putea fi
ordonate, ierarhizate și valorizate.
Prin urmare, în opinia noastră, schema intelec-
tului kantian nu este nici completă și nici corectă,
ea omițînd în mod oarecum de așteptat capacita-
tea creatoare de lumi posibile raționale a intelec-
tului, capacitate care creează însuși intelectul ca
funcțiune și stă la baza și fundamentul lui. Spun
că această scăpare a lui Kant a fost oarecum nor-
mală atîta vreme cît el a dedus structura intelec-
tului din logică, prin urmare dintr-un domeniu
lipsit de conținut, astfel construcția acestuia se
Continuarea în pagina 2
4
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
eveniment
La struttura dell'immaginativo
umano, de Mircea Arman
și Verso l'Italia, antologie
de poezie italiană contemporană,
prezentate în Italia
■ Ani Bradea
n 22 iulie, la Perugia, Morlacchi Editore,
aparținând Universității din Perugia, a fă-
cut o primă lansare pentru cea mai recentă
apariție a editurii, La struttura dell'immaginati-
vo umano, de Mircea Arman. În prezența auto-
rului, a îngrijitorilor ediției, Prof.univ. Gaetano
Mollo și filosoful Viorel Igna, volumul a fost
prezentat în librăria editurii, din centrul vechi
al Perugiei, în imediata vecinătate a binecunos-
cutei universități. După începerea anului uni-
versitar, Editura Morlacchi va organiza ample
lansări, unde se așteaptă prezența profesorilor
și a studenților de la filozofie, volumul apă-
rând în colecția consacrată a editurii: Zetema.
Collana di ricerca filosofica.
Duminică seara, 25 iulie, a fost rândul poezi-
ei să se manifeste, de data aceasta la Cesena, în
regiunea Emilia-Romagna a Italiei. Antologia
Verso l'Italia, volum de poezie italiană contem-
porană bilingv, pe care l-am coordonat și îngri-
jit, apărut la Editura Tribuna în anul trecut, a
ajuns acum la poeții antologați dar și la iubito-
rii de poezie italieni. Prima prezentare a avut
loc la Cesena, în prezența unui public nume-
ros, gazdele evenimentului fiind poetele Serena
Piccoli și Giorgia Monti, precum și sculptorul
Leonardo Lucchi.
Cei cincizeci și cinci de poeți italieni contem-
porani au fost aleși pentru a face parte din pro-
iect de către colaboratoarele noastre din Italia,
Serena Piccoli și Giorgia Monti, iar traducerea
textelor a fost asigurată de către scriitoarea și
traducătoarea Claudia Albu-Gelli. Alcătuirea
volumului, pe care l-am însoțit cu un Cuvânt
introductiv, mi-a aparținut în totalitate.
Publicul prezent duminică la evenimentul
nostru de la Cesena a apreciat în mod deosebit
disponibilitatea Revistei și a Editurii Tribuna de
a face cunoscută spațiului cultural românesc
poezia care se scrie acum în Italia, arătându-și
interesul pentru a cunoaște, în același mod,
poezia românească a zilelor noastre. Foarte
apreciată a fost și calitatea grafică de excepție
verso
1'Italia
LETTURA POETICA Dl
VERȘI CONTEMPORANEI
Presentazlone dellantologia italo-
rumena con Ani Bradea, Mircea
Arman. Ciorgia Montl. Serena Piccoli
e alcuni poeți della raccolta
25 LUCLIO 2021 - ore 21
Studio di Leonardo Lucchi.
Piazza del Popolo 27. Cesena. FC
LESTORD1TE
«6£s	ROS SA
TRIBUNAL
Ingresso libero - Evento in terrazza
Cradita prenotazione
tel.0547 29560 Info@1 eonardoIucchi c
o
m
a antologiei, o ediție elegantă, de colecție, după
cum a fost, printre altele, catalogat volumul.
În deschiderea manifestării, Mircea Arman,
managerul Tribunei, le-a vorbit participanților
despre Revista Tribuna, realizând o prezenta-
re de anvergură a activității Revistei și Editurii
noastre, revistă pe care, am avut bucuria să
constatăm, mulți o cunoșteau deja grație eve-
nimentelor anterioare din Italia la care am fost
invitați dar și publicării în pagina de traduceri
a multor creații literare din Peninsulă. A urmat
expunerea mea cu privire la realizarea antolo-
giei și a scopului pe care ni l-am propus prin
editarea ei, și anume acela de a realiza o pun-
te culturală care să servească liricii din ambe-
le țări. În cadrul evenimentului a fost prezen-
tat și volumul La struttura dell'immaginativo
umano, de Mircea Arman (Morlacchi Editore,
Perugia, 2021). Seara a continuat cu recitaluri
poetice susținute de către autorii antologați, o
parte dintre aceștia, o altă parte anunțându-și
prezenta la Bologna, pentru 28 iulie, eveniment
încă nedesfășurat la închiderea ediției pentru
Tribuna din 1 august. Vom reveni cu prezen-
tarea acestei întâlniri în următorul număr al
Revistei.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
5
filosofie
Tradiția ermetică (VI)
■ Viorel Igna
Una din preocupările sistematice prezente
în Oracolele caldeene este monismul. În
conformitate cu acesta din urmă, scrie
H. Seng, nu există decât un principiu funda-
mental, din care toate toate celelalte unități sunt
derivate. În El, totul este de la început conținut
într-o manieră inteligibilă (O.C. 21):
„(Tatăl) este/sunt toate lucrurile, la modul
inteligibil.”
O.C. 10 (Psellos, Philosophica minora II 38, p.
142, 20 D. J. O’Meara) completează:
„Toate lucrurile sunt născute dintr-un singur
foc.”
Focul este folosit în O.C. pentru a descrie
divinul: putem vedea aici influența stoicismu-
lui. Lumina și Fulgerele ne sunt înfățișate într-o
manieră asemănătoare.1 (...) În O.C., materia, cu
toate că este reprezentată de o entitate total am-
bivalentă, își găsește originea într-un principiu
superior. Și acesta nu este, așa cum se vorbește
în gnoză, un produs rezidual sau rezultatul unui
accident cosmic.
Teologia și metafisica O. C. sunt în mod
esențial determinate de dorința fundamentală
de a atribui Creatorului lumii, care ne este
Ârkossy Istvan	Nero incendiază Roma (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
prezentat ca Intelect, cel de-al doilea loc în ier-
arhia metafisică; este afirmată în același timp
existența unui prim Intelect, care se distinge de
ce de-al doilea printr-un nivel mai înalt al tran-
scendenței, O.C. 7:
„Tatăl a creat la perfecțiune toate lucrurile și
le-a dăruit celui de-al doilea Intelect,
pe care voi îl numiți Primul, întrucât voi
sunteți specia umană.”
Această idee, ce face distincție între Primul
și al doilea Intelect, este prezentă la Numenius
(mijlocul celui de-al II-lea secol d. I. Hr.) și
Alkinoos (al II-lea secol d. I. Hr.), care anticipea-
ză distincția pe care o va face Plotin între Unu /
hen, ca primă entitate, și Intelect / nous, ca enti-
tate secundară. Tatăl este fie asimilat, fie legat în
modul cel mai intim posibil ideii platoniciene de
Bine, O.C. 11:
„Concepând Binele însuși, în care se găsește
monada paternă.”
Dar această primă entitate a sistemului meta-
fisic, comentează H. Seng, nu este deloc accesi-
bilă gândirii omenești; ea n-ar mai trebui pre-
zentată ca fiind un lucru; intelectul uman care
încearcă să-l înțeleagă trebuie să abandoneze
întreaga sa acțiune/activitate, trebuie să devină
vid2 și în același timp receptiv. Este ceea ce se
afirmă în O.C. 1:
„Există un intuibil pe care trebuie să-l
surprinzi cu floarea intuiției, deoarece
dacă-ți apleci spre el intuiția și-l înțelegi ca pe
ceva determinat, nu ești în măsură să-i poți
surprinde esența. Este puterea unei forțe
iradiante, care ne orbește prin forța intuiției.
Nu trebuie să-l surprindem printr-o acțiune
vehementă, ci cu flacăra unei intuiții sensibile
care îl supune unei atente măsuri intuitive; nu
trebuie să-i acorzi o intuiție intensă, ci
cu atenția pe care numai sufletul i-o poate
acorda; o intuiție înțelegătoare, o intuiție
a vidului interior, fără fond, care locuiește
dincolo de intuiția însăși.”3
Comentariul pe care-l face Angelo Tonelli
este exemplar și surprinde adevărata esență a
textului oracular: „Aparentul oximor epistemo-
logic își găsește rezolvarea pe baza versetelor 3
și 4 în faptul că Principiul este o forță potențială,
și deci o tensiune existențială, care este iradiată
de către Absolut și se extinde în direcția lumii fe-
nomenale; prin lumea fenomenală nu se înțelege
numai ceea ce este perceput prin simțuri, ci tot
ceea ce este expresie a Principiului: este deci în
mod simultan dincolo și dincoace de ființă, adică
chiar in limine între lumea imediată și lumea ca
reprezentare. Ființa care poate fi intuită nu este,
cu alte cuvinte, nici circulară, nici Unu, ca ace-
ea parmenidiană, ci este Ființa în Aion, o Ființă
ce izvorăște din clipa strălucitoare surprinsă în
mișcarea sa ritmică. Este acțiune, mișcare radi-
cală multidirecționată și iradiantă, și deci o ființă
care încorporează propria sa umbră, adică deve-
nirea în mod biunivoc și simultan spre arche și
telos”4.
Întorcându-ne la H. Seng și la comentariul
său la O.C. 4, el subliniază faptul că Tatăl, acțiu-
nea (dynamis) și Intelectul sunt împreună:
„Căci Forța este cu El (Tatăl,) și Intelectul
izvorăște din El.”
Distincția între aceste trei entități constituie
o Triadă ierarhizată compusă pe de o parte din
Tatăl și pe de alta dintr-un Intelect ca entități
extreme, legate între ele de către entitatea cen-
trală a Forței (Dynamis-ului) cf. lui Proclus , In
Alcibiadem, p.84, 13-15 (F. Creuzer) și Theologia
Platonica VI 8, p. 42, 416 (H. D. Saffrey-L.G.
Westerink). Totodată, comentează H. Seng,
problema triadologiei caldeene este complexă
deoarece, dacă noțiunea de triadă a apărut de
mai multe ori în fragmentele care s-au păstrat,
nu putem ști dacă ea se raportează la această
triadă în particular.
Proclus identifică conceptul de pir epekeina to
proton, cu zeul Cronos. Aceasta se explică prin
faptul că se pune în valoare sinteza sistematică a
tradiției caldeene și orfice prin metoda de armo-
nizare realizată de autorii neoplatonicieni; triada
caldeeană Tatăl, Dynamis, Intelectul corespunde
aceleia formate din Cronos, Rhea și Zeus. De la
Cronos însuși provine intelectul demiurgic, care
transmite materiei aspectul ascuns al acestuia.
Relația dintre Tatăl (=Cronos), Intelect, care la
fel ca în O.C. 4 este aceeași ca cea dintre Tatăl și
Dynamis, iar Forța este definită în modalitatea
pe care o cunoaștem; Dynamisul este conceput
ca un aspect ascuns al Tatălui, pe care Intelectul
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
îl transmite în mod vizibil. Aceasta corespunde
interpretării Dynamisului ca o energie creatoare,
devenită activă datorită medierii Intelectului.
Proclus înțelege, pe de altă parte, expresia nou
noos, ca desemnând nous-ul demiurgic, conside-
rat ca o entitate derivată, ca un nous al nous-ului;
interpretarea acestei formule ar trebui probabil
înțeleasă, ne spune H. Seng, prin analogie cu
Theoi Theon, care înlocuiește în dialogul Timaios
al lui Platon funcțiile demiurgice secundare.5
Nou nous-ul este Tatăl, numit astfel în O.C., cel
care generează lumea inteligibilă. (Din Principiul
patern nimic care să fie imperfect nu poate fi ge-
nerat). Acțiunea demiurgică, deși subordonată,
face în așa fel ca noi să o considerăm ca fiind
prima instanță dumnezeiască, în măsura în care
Creatorul lumii inteligibile rămâne el însuși un
Necunoscut. De aici s-a păstrat afirmația despre
un Dumnezeu ascuns, Dio nascosto, impasibil.
Rămâne lumea inteligibilă, cea care determină
acțiunea manifestă, cu rol de dynamis în deve-
nirea Ființei.
În exegeza platoniciană, Tatăl, Dynamis-ul și
Nous-ul formează, așa cum am văzut, o Triadă;
nu știm, scrie H.Seng, dacă o asemenea Triadă a
apărut numai în Oracolele caldeene și dacă acest
lucru este aplicabil numai lor. Ni se pare că exis-
tă în O.C. o trimitere la controversa ce privește
noțiunea de demiurg în dialogul Timaios a lui
Platon. Explicațiile date în acest dialog au fost
interpretate în diferite feluri; concepția după care
ideea de Bine, lumea ideilor și demiurgul sunt
identice era destul de răspândită în mediile pla-
toniciene. Noțiunea de Triadă poate fi conside-
rată în O.C. ca o tentativă în vederea formulării
principiului divin și spiritual, făcând posibilă di-
ferențierea simultană a aspectelor sale, ca mijloc
de desemnare a propriilor determinații raționale.
Ceea ce implică desemnarea primei entități, adică
pe Tatăl, ca patrike monas, ca monadă paternă 6.
De altfel, expresia Patrikos bithos, abisul patern,
pare să-l desemneze pe Tatăl și capacitatea sa de
a se împărtăși în mod universal tuturor ființelor.
Bazele unei triadologii caldeene, scrie
H.Seng, ne sunt oferite de două fragmente pe
care le-am mai discutat aici, O.C. 5, denumită
epekeina to proton, dynamis și nous (Focul Prim
Transcendental, Puterea (Forța) și Intelectul, și
cea din O.C. 50, care evocă me(s)s on ton pateron
Hekates kentron (Centrul propriu zeiței Hecate
în mijlocul Părinților). Înțelegerea concretă a
acestei Triade, cu dubla terminologie, am discu-
tat-o deja. Legătura cu O.C. 27, pe care am ci-
tat-o, alături de contextul în care a fost scrisă,
este mai puțin plauzibilă (Damascius, De princi-
piis II 2, 1720 L.G. Westerink J. Combes ):
„Așa cum este situat Tatăl, Forța și Intelectul,
există ceva înaintea acestor trei,
știind că Tatăl unic este anterior acestei
Triade:
Deoarece în întreaga lume strălucește aceas-
tă Triadă, pe care o Monadă o conduce” ne
spune Oracolul. Dacă observăm numai textul
Oracolului, ne spune H.Seng, constatăm
desemnarea Tatălui ca monadă, care prin
dominația pe care o exercită corespunde poziției
Tatălui în fruntea Triadei, așa cum ne spun
și alte texte prezente în O.C. În mod efectiv,
Damascius reia aici fragmentul triadei cu Tatăl,
Dynamisul și Intelectul, pe care el o prezintă în
sens analogic așa cum este indicată de contextul
în care ne este prezentată (De principiis II 2, 11-
3, 2 ( L.G.Westerink- J. Combes). Asemănător
este Comentariul lui Proclus In Parmenidem,
Ârkossy Istvan	Fugarul (2019)
ulei pe pânză, 70 x 40 cm
(p. 1070, 1529 V. Cousin), care atribuie în mod
efectiv primul loc ierarhiei metafisice a Tatălui,
care constituie, împreună cu Dynamisul și cu
Intelectul, o Monadă și o Triadă.
Pierre Hadot a demonstrat, așa cum am ară-
tat pe larg în Sfera inteligibilă în tradiția plato-
nică și creștinism, prin intermediul studiilor
citate, a lui Proclus și a lui Porfir, în special, în
Comentariul la dialogul Parmenide, atribuit lui
Porfir, în palimpsestul descoperit la Torino.
Mărturiile din acest Comentariu ce privesc O.C.
se referă în mod precis la chestiunea Triadei ce
reunește Tatăl, Dynamis-ul și Intelectul, într-un
raport de transcendență absolută cu Tatăl. În ce
măsură este vorba de o interpretare pertinentă
a O.C., Helmut Seng nu se pronunță. În ce ne
privește, relația între Triada caldeeană și Sfânta
Treime proprie tradiției creștine este mai mult
decât evidentă. În Comentariul lui Porfir, se în-
cearcă o explicație vizând nașterea Intelectului,
plecând de la Tatăl sau, pentru a spune cu cu-
vintele lui Plotin, plecând de la hen/Unu în
cadrul Triadei. Aceasta se justifică prin faptul
că Intelectul provine în mod explicit de la
Tatăl și că Dynamisul întreține cu el o relație
mult mai solidă decât o simplă descendență.
Totuși, problema pare că nu este abordată în
mod explicit în Oracole, decît sub forma unor
formulări univoce. Deoarece nici Porfir sau
autorul anonim al Comentariului la Parmenide
nu se exprimă în mod clar, iar explicații sunt
conservate numai în formă fragmentară.
Textul eplicativ prin excelență devine cel al lui
Damascius, cu Comentariul său In Parmenidem
I 101, 917, care situează legătura dintre compo-
nentele Triadei în relație cu cea de-a treia en-
titate; în acest cadru, el presupune două prime
entități, monada și dyada, astfel că cea de-a treia
aspiră la o integritate nelimitată. Explicarea sa
presupune descrierea unei alte mișcări, care ar
putea însemna o fragmentare a integralității. A
treia entitate izvorăște din Prima, mai degrabă
decât din a doua, prin intermediul căreia ea con-
verge în plenitudinea sa nelimitată. Descrierea ce-
lei de-a treia entități se manifestă ea însăși ca un
element de legătură între componentele Triadei.
Această noțiune nu admite, de fapt, decât posi-
bilitatea existenței unei entități centrale, pe care
Dynamis-ul o reprezintă între Tatăl și Intelect.
Rămâne prezentă dificultatea înțelegerii faptului
că Dynamis-ul derivă în același timp de la Tatăl și
de la Intelect. O cale posibilă ar fi aceea a faptului
că Dynamis-ul nu devine o legătură efectivă de-
cât în momentul în care Tatăl o transmite Fiului.
Cu alte cuvinte, dualitatea Tatălui și a Intelectului
va deveni o Triadă prin faptul însuși că amândoi
au un raport intrinsec cu Dynamis-ul. Deoarece
relația specifică se naște din această dublă relație
ieșită din Tatăl și din Intelect, legătură ce ar putea
fi dusă înapoi, din punct de vedere al noțiunii, la
relația dintre cele două entități, Tatăl și Intelectul,
ca o derivație a Dynamis-ului și în același timp o
continuitate. Este izbitoare această relație struc-
turală cu ceea ce am putut vedea când am anali-
zat raporturile dinte Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul
Sfânt în Sfânta Treime.
Concluzia lui H. Seng este revelatoare:
„Metafisica și teologia caldeană au un caracter
monist. Ea face distincție între o entitate con-
cepută ca un fel de Intelect, dar care transcende
gândirea, desemnată ca fiind Tatăl, și un al doi-
lea Intelect, prezentat ca Demiurg. Dynamis-ul
Tatălui este energia sa creatoare, cea care pre-
supune cunoașterea ideilor, pe care cel de-al
doilea Intelect o va primi de la el și pe care o
va transmite lumii materiale. Pater, Dynamis și
Nous-ul formează o Triadă desemnată în același
timp prin expresiile de apax epekeina, ‘Hecate și
dis epekeina. În acest fel, Hecate pare înainte de
toate că constituie o entitate care o primește pe
Dynamis (Forța) și constituie cu aceasta lumea
focului (spiritual) al ideilor. Nu suntem încă în
măsură să definim în mod sigur noțiunea de
apax epekeina, scrie H. Seng și pe aceea de dis
epekeina a celui de-al doilea Intelect, însă anu-
mite indicii par să arate că de la început ordinea
era exact inversă. Tatăl, Dynamis-ul și Nous-ul
formează o triadă; ar putea fi vorba de o încer-
care de a formula identitatea principiului divin
și spiritual cu diferența simultană a aspectelor
sale.”7
Oracolele caldeene
și Jamblichos
Marea parte a savanților moderni au fost uimiți
de faptul că într-o operă destinată să facă apolo-
gia teurgiei, cum este De Mysteriis Aegyptiorum,
Chaldeorum, Assyriorum8, Jamblichos 250
d.I.Hr.-330 d. I.Hr., n-a invocat autoritatea
Oracolelor Caldeene. Acest lucru, scrie C Van
Liefferinge, n-ar avea nimic surprinzător, dacă
Jamblichos n-ar fi chemat în ajutor Oracolele
Caldeene, atunci când a răspuns chestiunilor
ridicate de Porfir preotului egiptean Anebon.9
Totuși suntem de acord că, deși Oracolele nu sunt
citate în mod explicit în De Mystriis, numeroasele
asemănări dintre cele două texte fac dovada unei
influențe certe a operei Logia asupra operei lui
Jamblichos10.
Vom încerca în continuare să circumscri-
em care a fost adevărata influență a O.C. asupra
lui Jamblichos și cum a fost folosită și analizată
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
7
o
teologia Oracolelor de către el. Trebuie să ținem
seama de două elemente, pe de o parte teurgia
Misterelor a fost definită ca un simbolism activ,
iar teurgul ca un Preot specialist în arta riturilor
și deținător al unei cunoașteri speciale în practi-
ca riturilor. Pe de altă parte, el se înscrie întrun
demers ce vizează reabilitarea cultului tradițio-
nal. Punctele de apropiere asupra cărora C. Van
Liefferinge și-a concentrat atenția în studiul de
care vorbim vizează figura teurgului, statutul
teurgiei, noțiunea de simbolism activ, anumite
detalii privind ritualul, demonologia conceptul
de persuasiune, rolul focului, noțiunea de vehicul
(ochema) și, în sfârșit, cea de înălțare a sufletului
(anagoge).
Teurgul Oracolelor este total diferit de marea
masă a oamenilor, caracterizându-se printr-o
cunoaștere a lumii înconjurătoare, printr-o de-
tașare față de corp și față de materie. Acei care,
conform Oracolului, „se înalță, lipsiți de pre-
judecăți spre înalturi” evocă, după Jamblichos,
micul număr al acelora care, folosind o forță
extraordinară a Intelectului și a intuiției, „se de-
tașează pur și simplu de natură”. Acest text pre-
luat din De Mysteriis, subliniază Van Liefferinge,
se inspiră din același fragment de care am vor-
bit, referitor la ființa umană ca „una muritoare
și dotată cu Intelect”, asigurându-și salvarea su-
fletului și îndepărtându-se de „Pământul bleste-
mat”. Teurgul este, în sfârșit, cel al cărui suflet,
scăpat pe aripile implacabile ale divinității, ră-
mâne fixat pe prezența lui Dumnezeu (fr. 130,
ediția, Des Places). Viața devine astfel o aștepta-
re benefică, cu sufletul care se odihnește în corp
până cînd se va uni definitiv cu Ființa supremă.
Intelectul își găsește în opera De Mysteriis lo-
cul său alături de suflet, Jamblichos subliniază
Ârkossy Istvan	Visul faraonului (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
binefacerile pe care le procură întâlnirea cu
Divinitatea prin rugăciuni, că de o „întâlnire”
este vorba: care dau sănătate corpurilor, virtute
sufletelor, puritate Intelectului. Sunt efectele
substanțiale ale rugăciunilor asupra Intelectului
și a sufletelor care le primesc: „Timpul care
se petrece prin rugăciune hrănește Intelectul
nostru, ne lărgește sufletul pentru a putea primi
harul dumnezeiesc”.
Un singur fragment, scrie C. Van Liefferinge,
scurt și puțin explicit, vorbește de subtilul
„vehicul” al sufletului11. Natura acestuia poate fi
surprinsă într-un text din Proclus care face legă-
tura între procedeele teurgilor vizând nemurirea
sufletului și divinațiile lui Ahile după moartea
lui Patrocle. Ahile adresează o invocație vânturi-
lor pentru ca vehiculul să obțină datorită mișcă-
rii lor un tratament special”12. (...) Ochema apă-
rea nu numai ca un vehicul constituit din patru
elemente de care sufletul se încarcă la coborârea
sa, dar și de elemente de care are nevoie la înăl-
țare, în ascensiunea sa teurgică. Nu este vorba
de altceva aici, ne spune Van Liefferinge, decât
de o interpretare a lui Psellos. Se poate afirma,
se-ntreabă cercetătoarea belgiană, că autorii
Oracolelor au atribuit acestui vehicul, ochema,
un rol dublu? Psellos adaugă un element nou:
numai cu ajutorul anumitor rituri poate fi puri-
ficat acest vehicul. Este interesant de constatat,
scrie C. Van Liefferinge, că Jamblichos expune
aceeași idee, când el spune că „rugăciunea refu-
ză tot ceea ce menține în lumea creată pneuma
eterată și luminoasă.” Purificarea pneumei psi-
hice se obține de asemenea, după Jamblichos,
plecând de la inspirația divină cu care se ope-
rează în cadrul manticei: Totuși, inspirația care
poate procura apa nu vine pe de-a-ntregul de la
Dumnezeu, ci este aceea care face posibilă ap-
titudinea și purificarea pneumei luminoase în
noi, datorită căreia suntem capabili să primim
Spiritul/Duhul dumnezeiesc.13
Această analiză a raporturilor dintre
Oracolele caldeene și Jamblichos, scrie Carine
Van Liefferinge, ne permite să tragem conclu-
zia că, deși demersul său nu apare în mod ex-
plicit, Jamblichos a dorit să introducă Oracolele
Caldeene în raționamentul său filosofic. El pune
astfel fundamentele unui curent de gândire care
încearcă din ce în ce mai mult să probeze ase-
mănarea între Oracole și Platon, în măsură să
sacralizeze doctrina Maestrului. Noi am încercat
să arătăm că, în teurgia Oracolelor, Jamblichos
a văzut în mod esențial numai un rit ultrainte-
lectual, prezentat ca o metodă de cunoaștere a
Primului Inteligibil, accesibil unei minorități
deținătoare a acelei „flori a intuiției intelectua-
le” pe care el o include în propria sa concepție
teurgică, punând-o în vârf și culme a acesteia.
Dar el o redimensionează, astfel că conceptele
care o susțin, parte a unui rit păgân, caută să le
dea confort tuturor formelor de ritual. Analiza
Oracolelor Caldeene, texte sacre de tendință pla-
toniciană ale unei comunități ce practicau mis-
terele și ritualurile Focului, ca vechii celți mai
târziu, au dobândit un destin cu rezonanță isto-
rică și mistică, pe măsura faimei Magilor caldei
prezenți după spusele lui Celsus la naștere prun-
cului Iisus. O perzență teurgică cu astrologi și
cunoscători ai mișcării Planetelor și a apariției
Cometelor.
Note
1	Atestate de Indicii edițiilor: Oracles Chaldaiques, ed. E
des Places, și The Chaldean Oracles, ed. R Majercik despre
pir și derivații săi, despre fos (faos) și preter.
2	Exprimare pe care mai târziu o vom întâlni la Meister
Eckhart.
3	Traducerea ns. cf. O.C. 1 în Oracoli Caldaici, ediție
îngrijită de Angelo Tonelli, BUR, Milano 2005;
4	Angelo Tonelli, Comentariu la Fragmentul 1, în
Oracoli Caldaici, op. cit p. 225. Filosoful italian A T tradu-
ce noetos, e, on prin intuibil sau noetic și nu prin inteligi-
bil, așa cum traduce nous prin intuiție sau intuire;
5	Cf. H. Seng, op. cit. ,p. 45; Platon, Timaios 41a7
6	Cf. O.C. 11, la fel și O.C. 27
7	Helmut Seng, Teologie și metafisică, în Les Oracles
Chaldaiques, Brepols Publishers, Turnhout, Belgium
2016, trad. ns.
8	Operă al cărei titlu exact ar fi De Maestrul Abamon
, răspuns la Scrisoarea lui Porfir la Anebon și explicați-
ile problemelor pe care le pune aceasta, este probabil
opera cea mai importantă care a ajuns până la noi; în ea
Jamblichos, luând chipul unui Preot egiptean, Abamon,
nu numai că a pus bazele teurgiei, afirmându-i superio-
ritatea asupra cercetării raționale, pentru a putea înțelege
mai bine lumea divină, ci furnizează un întreg Corpus li-
turgiei păgâne a manticii tradiționale.
9	C. Van Liefferinge, La Theurgie, Des Oracles
Chaldaiques a Proclus, Centre International d’Etude de la
Religion Grecque Antique , Liege 1999, p. 156
10	Cf. lui H.D Saffrey, La theurgie dans la philosophie
grecque tardive, în recherches sur le neoplatonisme apres
Plotin, p.160, și faptul că teologia caldeeană este cea care
dă tonul de ansamblu al operei De Mysteriis.
11	Fr. 120 din ed. Des Places: psyches lepton ochma.
12	Proclus, In Tim., III,234, 26-30, citând fr 61e des
Places.
13	Jamblichos, op. cit. III, 11 (125, 3-7)
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
diagnoze
Viitorul
Uniunii Europene (I)
Uniunii Europene; 8. Istoria ce vine; 9. Uniunea
Europeană între supraputeri; 10. Scenarii de re-
zolvare a problemelor; 11. De la statul de drept
la statul drept; 12. Democratizarea ca soluție. Voi
profila alternative și voi duce analiza până la apă-
rarea unui punct de vedere.
■ Andrei Marga
După cotitura istorică din Europa, din jurul
anului 1990, lumea s-a schimbat profund
în direcția democratizării. A urmat o
nouă schimbare a lumii în jurul anului 2010, care
a dus la o nouă configurație geopolitică. Iar, în
urma pandemiei din 2020, lumea se schimbă din
nou într-o direcție pe care o imprimă geometria
variabilă a supraputerilor.
Anticiparea că lumea a intrat în schimbări con-
tinue s-a confirmat din plin (detaliat în A. Marga,
Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopoliti-
că, Editura Academiei Române, București, 2013).
Nimeni nu se poate sustrage acestor schimbări ce
încap în biografia unei generații.
Numai că, deși deține unul din cele mai pro-
mițătoare proiecte din istoria modernă, Uniunea
Europeană a îmbrățișat calea mai scurtă a în-
cetinirii inovațiilor. Noi generații de decidenți
europeni nu mai sunt la înălțimea unor Jacques
Delors sau Romano Prodi, ca să nu mai vorbim de
exponenții vizionari de până la cei doi. Ca efect,
Uniunea Europeană nu mai este doar promisiunea
anilor nouăzeci, ci o realitate impunătoare, dar pli-
nă de obiective nerealizate și asaltată de provocări
într-o nouă situație a lumii.
Teza mea este aceea că ea se află în fața unei
cotituri. Formulată în maniera cea mai simplă,
Uniunea Europeană sau își reorganizează funda-
mental instituțiile (parlamentul, consiliul, comisia,
aparatul administrativ) și relația cu țările compo-
nente, sau va fi victima neajunsurilor care vor creș-
te și vor crea premise pentru orice direcție.
Nu doar „antieuropeniștii”, care s-au opus
constant proiectului Uniunii Europene, nu doar
„euroscepticii”, care îl privesc cu sentimente
amestecate - nu doar aceste două categorii, așa-
dar, afectează evoluția Uniunii Europene, cum se
crede în mod superficial. Sunt și alte abordări ale
Uniunii Europene din zilele noastre care fac deser-
vicii cauzei europene.
Una este cea a lirismului străin de modernita-
te, care vede „europenitate” în mai toate epocile
istoriei, dar nu este în stare să specifice situația
Uniunii Europene. Acesta preia dificultăți actuale
prin metafore prăfuite. A doua este birocratismul
ce s-a format în rândul funcționarilor noii orga-
nizări, care reduc europenizarea la aplicarea unor
tehnicalități de scurtă bătaie, în vreme ce ignoră
realitățile. A treia este noua ideologie a unionis-
mului, susținută de activiști politici slab pregătiți,
care înlocuiesc analiza cu euforia și întrețin o pro-
pagandă contrazisă de realitate.
Opțiunea mea rămâne cea din cărțile pe care
le-am publicat pe terenul europenisticii (Filosofia
unificării europene, Apostrof, Cluj- Napoca,1998,
extinsă în ediții din 2003, 2005, 2006; Die
Philosophie der europaischen Einigung, Cluj
University Press, 2009; The Destiny of Europe,
Editura Academiei Române, București, 2011;
Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București,
2017; România în Europa actuală, Libris, Brașov,
2019; The Sense of our History, Editura Academiei
Române, București, 2019; După globalizare,
Meteor Press, București, 2019). Este vorba de op-
țiunea în favoarea considerării faptelor și a concep-
tualizării riguroase, în terenul filosofiei și științelor
sociale (economie, sociologie, drept, instituții etc.),
în vederea articulării unei viziuni din materialele
experienței și pe temelie multidisciplinară. Numai
asigurând o solidă bază factuală și cu ajutorul
conceptualizărilor riguroase și al viziunii poate fi
anticipat realist viitorul.
La invitația președintelui Emil Constantinescu,
din partea Institutului de Studii Avansate pentru
Cultura și Civilizația Levantului (București), îmi
asum să conturez viitorul Uniunii Europene -
aici în limita unei conferințe care să prefațeze
dezbateri. Acest viitor nu se poate stabili, însă,
fără a considera proiectul și prezentul Uniunii
Europene. De aceea, fără a cădea în lirismul isto-
rist și nici în birocratismul de serviciu sau în eufo-
rism, voi proceda la o abordare sistematică, con-
centrată pe nodurile temei. Voi aborda, așadar, pe
rând: 1. Specificul culturii europene; 2. Premisele
unificării europene; 3. Rădăcinile durabile ale
Europei; 4. Ce s-a realizat prin unificarea euro-
peană?; 5. „Societatea mondială” și tendințele ei;
6. Diagnoze societale; 7. Problemele actuale ale
Ârkossy Istvan
Ioana dArc (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
1.	Specificul culturii europene
Europa este conotată felurit. Se cade și acum
adesea în eseistică impregnată de trăiri, ce sur-
prinde eventual aspecte parțiale ale culturii eu-
ropene. Este timpul, însă, să se încerce abordări
sistematice, satisfăcând nevoile de clarificări con-
ceptuale ce apar continuu, în vederea stabilirii
unui concept riguros, justificat de studiile com-
parative de astăzi.
Spre a intra în miezul lucrurilor, aș observa că
Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au
și asigurat specificul cultural și istoric: tehnica de
producție bazată pe știința modernă; economia cu
randament; administrația rațională; dreptul care
promovează individul înzestrat cu libertăți și drep-
turi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea
și generalitatea legii; derivarea voinței politice din
dezbatere publică a chestiunilor de interes gene-
ral; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și
transformarea realității conform scopurilor umane
(Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2006,
pp.44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita
istorică magnifică a Europei și, desigur,prestigiul
ei.
Azi nu se poate evita însă întrebarea dacă acest
potențial este convertit în realități. Sunt europe-
nii de azi la înălțimea acestor inovații? Deține
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
o
Europa inițiative relevante? Duce Europa în viitor
inovațiile care au particularizat-o în istorie?
2.	Premisele unificării europene
Desigur, crearea Uniunii Europene a fost unul
dintre cele mai importante evenimente ale istori-
ei postbelice. Doar câteva evenimente îi pot sta
alături: americanizarea lumii de după 1945; des-
trămarea Uniunii Sovietice și prăbușirea socia-
lismului răsăritean ca ideologie organizatoare,
emergența Chinei ca supraputere.
Europa unită nu a fost însă nici o apariție in-
stantanee și nici lipsită de premise politice preci-
se. Nu facem aici istorie, dar aceste premise sunt
de amintit pentru a înțelege până la capăt ce a fost
în joc în lansarea Europei unite.
Mai întâi, Winston Churchill, apoi Robert
Schuman au considerat că unificarea europeană
presupune, ca prim pas, reconcilierea franco-ger-
mană. Istoria modernă a trecut și trece prin felul
și amploarea relațiilor franco-germane.
Ne amintim că dintr-un război nimicitor,
Franța, cotropită de Germania la un moment dat,
a ieșit în tabăra învingătorilor, ca putere ocupan-
tă a Germaniei. Aceasta a ieșit, printr-o capitula-
re necondiționată, împărțită în zone de ocupație
și supusă deciziilor puterilor învingătoare. În
1949, zona de ocupație occidentală a proclamat
Republica Federală Germania, care a reprezen-
tat practic, în problemele de succesiune istorică,
Germania. După drama războiului, relațiile fran-
co-germane aveau motive să fie tensionate.
Peste așteptările multora, aceste relații au luat
o turnură istorică profundă, grație înțelegerii de
ambele părți a noii lumi. Pentru francezi, a fost
limpede că piețele care pot propulsa o economie
competitivă nu mai pot fi cele tradiționale și că
apare, în sensul bun, o „provocare“ din partea
exemplului american, cu care nicio țară nu se
poate măsura rămânând în cadrul tradițional. Pe
de altă parte, pentru ei a fost limpede că spori-
rea puterii militare a Uniunii Sovietice și venirea
ei până în mijlocul Europei pune în termeni noi
problema securității occidentale. Pentru germani,
a fost, de asemenea, limpede că o Europă viabilă
este numai una a reconcilierii în condițiile respec-
tului reciproc. Pe acest fond, într-adevăr, francezii
și germanii nu mai puteau asigura o piață pentru o
economie competitivă decât împreună și nu-și mai
puteau asigura securitatea decât asociați.
Modernizarea însăși nu mai este posibilă fără
asocierea cu alte țări europene, chiar dacă aceasta
înseamnă reducerea posibilităților de mișcare inde-
pendentă. Francezii și-au asumat alternativa „sau
modernizare și dependență, sau independență și
declin“ pe direcția primei soluții. În aceeași direc-
ție a fost opțiunea Marii Britanii. Italia a fost și
ea disponibilă. Și alte țări au perceput că numai o
asociere permite rezolvarea problemelor de bază
ale reconstrucției postbelice și dezvoltării.
În cazul multor industrii nu s-a putut atinge
rentabilitatea fără formarea treptată a unui veri-
tabil pol economic - Europa. Cererea internă nu a
mai fost și nu mai este suficientă pentru stimularea
producției.
Mișcarea spre coordonate mai largi nu a fost,
însă, doar în economie. În domeniul politicii in-
ternaționale s-a observat o tendință spre globali-
tate, ce a forțat și a străpuns până la urmă fronti-
erele ideologiilor, tendință care s-a putut repera
precis în timpul repetatelor crize ale petrolului. În
orice caz, în condițiile înarmării nucleare a statelor
și ale rivalității blocurilor militare ce au caracteri-
zat deceniile postbelice, a devenit aproape evident
pentru toate statele că „securitate în raport cu celă-
lalt există numai împreună cu el“.
Țările europene au trebuit să conștientizeze fap-
tul că nu mai sunt destul de puternice pentru a ho-
tărî direcția de evoluție a lumii, dar sunt, totuși,
dacă se unesc, destul de puternice să-și apere evolu-
ții proprii și să frâneze evoluții globale dezavanta-
joase. Alternativa a fost sau unire, prin acorduri,
și, în consecință, stabilitate și progres, sau intrare
în confruntare, cu riscurile inerente.
Producerea de cunoștințe condiționează pro-
cesele de raționalizare și atingerea, în general, a
unei eficacități competitive a activităților. Dar
această producere presupune astăzi, în multe do-
menii ale cunoașterii, investiții costisitoare pe ter-
men mediu și lung, ce nu pot fi rentabilizate decât
în condițiile unei piețe lărgite.
După război, lumea a devenit bipolară, având
în S.U.A. și U.R.S.S. supraputerile a căror interac-
țiune organiza în fond relațiile europene. Statele
Unite au plecat de la premisa că în structura post-
belică a lumii „problema germană“ este problema
crucială. America a fost explicit orientată spre spri-
jinirea europenilor în așa fel încât ei înșiși să creeze
și să consolideze Europa unită. Mai întâi europe-
nii din sfera de influență occidentală și, apoi, în
virtutea atractivității Occidentului, europenii din
Răsăritul continentului!
3.	Rădăcinile durabile
ale Europei
Pe fondul perceperii imperativelor amintite,
care stau la baza proiectului Uniunii Europene,
europenii au înțeles că Europa reprezintă o cul-
tură și o civilizație ce-și constituie identitatea prin
activarea memoriei culturale. Prezentul poar-
tă continuu urmele trecutului, încât viața într-o
Europă doar a prezentului, ce a divorțat de orice
trecut, nu este doar inimaginabilă, dar și practic
imposibilă.
S-a înregistrat o lungă istorie a eforturilor de
a deriva Europa dintr-o singură sursă - catolicis-
mul la Novalis, conștiința libertății individuale
la Hegel, preeminența individului în organizarea
vieții la Coudenhove-Kalergi, cultivarea „reflec-
ției radicale” la Jan Patocka, a „holomerului” la
Constantin Noica și altele. Odată cu Nietzsche,
optica s-a schimbat benefic: Europa nu mai este
derivată dintr-o singură „tradiție”, ci din multiple
tradiții: „cultură greacă, crescută din elemente
tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romani-
lor, imperiu creștin al acestora, creștinism purtă-
tor de elemente antice, elemente din care rezultă,
în cele din urmă, nuclee științifice, din filoelenism
rezultă un filosofism: pe cât se crede în știință
este vorba de Europa” (Nachgelassene Fragmente,
1878). În orice caz, cu Nietzsche și-a început cursul
abordarea „surselor” Europei dispusă să recunoas-
că pluralitatea acestora.
Joseph Ratzinger a ajuns cel mai departe într-o
astfel de caracterizare a Europei (Europa - ver-
pflichtendes Erbe fur die Christen, 1988). Celebrul
teolog a identificat patru „moșteniri” ale Europei:
„moștenirea greacă”, „moștenirea creștină”, „moș-
tenirea latină”, „moștenirea epocii moderne”.
Astăzi ne aflăm pe acest curs, ce se dovedește re-
alist și fecund.
Denis de Rougemont a arătat, la rândul său,
că „Europa nu a luat naștere în conflictul dintre
Est și Vest, ci tocmai în complexul tensiunilor
Ârkossy Istvan	Descoperire arheologică (2019)
ulei pe pânză, 70 x 40 cm
încrucișate ai căror poli pot fi numiți cu titlul sim-
bolic Atena, Roma și Ierusalim ... Atena este des-
coperirea individului ... Roma este crearea cetă-
țeanului, Ierusalim este revelația persoanei”. Unii
istorici au făcut distincția justificată între „rădăci-
nile (les racines)” Europei, care sunt Atena, Roma,
Ierusalim, și „componentele (les composantes)”
Europei, precum „moștenirea indo-europeană”,
„aportul celtic”, „influența germanică” și altele.
A rămas deschisă însă discuția în ceea ce
privește ordonarea, în primul rând cronologi-
că, a „rădăcinilor”. Unii istorici (Georges Duby,
L’Europe au Moyen Âge, 1984) consideră că, la
începutul primului mileniu, până aproape de
secolele XI-XIII, când se formează Europa re-
levantă astăzi, „Ierusalimul constituie centrul.
Speranța și toate privirile se întorc spre locurile
în care Hristos a murit, de unde Hristos a urcat la
ceruri”. Alți istorici (Remi Brague, Europe, la voie
romaine, 1992), apără teza întâietății romane cu
argumentul că limba și infrastructura înăuntrul
cărora s-a format Europa sunt datorate romanilor.
Teologii au argumentat că „Europa ce se naște în
a doua jumătate a primului mileniu este o realita-
te în care rădăcinile creștine sunt precum apa ce
face fertile pământurile ale căror popoare se vor
uni în jurul unei Căi (Camino) ce trece frontierele
și aduce garanția unei unități singulare” (Eugenio
Romero Pose, Le radici christiane d’Europa, 2006).
Creștinismul a fost decisiv.
Dacă privim istoric, atunci este limpede că nu
dă rezultate optica ce reduce Europa la una dintre
rădăcini sau moșteniri. În fapt, din Epistola că-
tre romani a apostolului Pavel și din Biblie luată
ca întreg, din știința și filosofia grecilor antici și
din dreptul și realizările romanilor își trage re-
sursele principale cultura europeană. Triunghiul
Ierusalism-Atena-Roma este triunghiul rădăcinilor
fondatoare și durabile ale Europei.
10
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
4.	Ce s-a realizat prin unificarea
europeană?
Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este,
în realitatea lumii actuale, una dintre suprapu-
terile care participă la stabilirea sensului istori-
ei. După secole de conflicte, continentul a început
să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să resimtă
apartenența „europeană”, pe lângă apartenența
lor etnică. Unificarea începută cu Tratatul de la
Roma (1957), continuată la Maastricht (1993) și
extinsă ulterior a permis o nouă viață pe conti-
nent.
Înnoirea adusă în viața europenilor de
Uniunea Europeană este deosebit de amplă. Ea
vizează acum mai ales cadrele generale ale vieții,
dar se resimte în viața fiecărui cetățean.
O lungă perioadă de pace s-a instalat pe con-
tinent. Frontierele au devenit în bună măsură
simbolice, foarte mulți oameni au putut vedea
și altceva decât țara lor. Forța de muncă a putut
opta pentru diferite posibilități. Infrastructura
pe continent s-a modernizat. Resurse mari au
putut fi concentrate pe obiectve comune țărilor
componente. S-a atins o reducere a decalajelor
de dezvoltare și compatibilizare a unor sectoare
de activitate, începând cu educația. S-a realizat
o anumită unitate a viziunii și acțiunii la sca-
ra continentului. Sub multe aspecte, Uniunea
Eeuropeană contează ca entitate distinctă.
5.	Societatea mondială
și tendințele ei
Ne aflăm astăzi, însă, după schimbări adânci,
petrecute între timp, ale înseși societății moder-
ne. Tehnologiile de producție nu mai sunt doar
mecanice și electrice, ci au încorporat genetica,
electronica și informatica, economia ei politi-
că nu a rămas „națională” și străină de științele
sociale, de la sociologie și psihologie la mana-
gement și deontologie, iar statele naționale în-
tâmpină provocări dinăuntru (mișcările civice,
acțiunile minorităților etc.) și din afară (procese
integraționiste, asalturi teroriste etc.) (detaliat
în A. Marga, Metanarativii actuali. Dezvoltare,
modernizare, globalizare, Gând Transilvan,
Cluj-Napoca, 2015). Astfel de schimbări au avut
efecte în ceea ce se numește prin tradiție „co-
munitatea internațională”.
Cel mai profilat sociolog din a doua jumăta-
te a secolului douăzeci, Niklas Luhmann (Die
Gesellschaft der Gesellschaft, 1998), a și propus,
de altfel, ca societatea în înțelesul tradițional,
dependentă de economia politică a statului și de
statul național ca subiect ultim al deciziei, să fie
integrată într-un concept mai cuprinzător - con-
ceptul „societății mondiale (Weltgesellschaft)”.
Unul dintre argumentele sale a fost acela că și
puternice unități statale din secolul al douăzeci-
lea s-au prăbușit ca urmare a apartenenței ine-
vitabile la „societatea mondială”.
În orice caz, în zilele noastre, a lua în seamă
„societatea mondială” ca „mediu înconjurător”
este o chestiune de simplu realism. Economia,
securitatea, comunicațiile și cercetarea științifi-
că nu mai sunt doar „naționale”, nici doar conti-
nentale, ci mondiale.
Astăzi, „societatea mondială” este preluată
mai cu seamă în termenii teoriei globalizării
și considerată ca o piață extinsă la maximum,
dar ea este mult mai mult. Bunăoară, ea in-
clude nivele de dezvoltare, orientări și valori
conducătoare, distribuții ale bunurilor și ale
accesului la decizii. Ea înseamnă „comunicare”,
dar și împărtășirea de norme și valori (etice, ju-
ridice, religioase), de produse cognitive (științi-
fice și filosofice) și evaluări (de la cele legate de
acțiuni imediate, la cele metafizice). Ea dispune
de instituții proprii, așa-numitele „organizații
internaționale”, care sunt înzestrate cu putere de
decizie și de intervenție. Ea este asigurată și de
armate ale diferitelor asocieri de state, ale unor
puteri și supraputeri, și include recursul la forță.
„Societatea mondială” este ea însăși în mers și
înregistrează o istorie în cursul căreia se schim-
bă.
Realitatea „societății mondiale” provoacă pe
oricine la ieșirea din autarhie și suficiență. Și
Uniunea Europeană are astăzi de evaluat situ-
ația lumii și de stabilit noi abordări. Cel puțin
trei caracteristici ale lumii sunt noi în raport cu
ceea ce am moștenit, ca generații de azi.
Prima caracteristică este uzura confruntării
dintre socialismul oriental și capitalismul liberal.
După mai bine de o sută de ani, intervine aceas-
tă uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi
etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu
mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli.
Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiști-
lor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei
private și economia de piață nu au rămas doar
în Vest, la liberali și creștin-democrați. Țările
din Asia au îmbrățișat cu succes impresionant
economia de piață și tot mai clar statul de drept.
A doua caracteristică este aceea că proiectul
modern de societate înaintează în istorie - în po-
fida național-socialismului și sateliților săi, care
au vrut să-l anihileze. S-a intrat, însă, în societăți
de un fel nou. Proprietatea privată, economia de
piață, statul de drept, libertățile individuale,
pluralismul, democrația, informarea, comuni-
carea, calitatea vieții se dovedesc a fi în cone-
xiuni mult mai complicate decât s-a gândit în
secolele al XIX-lea și al XX-lea. În jurul lor se va
lansa noua competiție a viziunilor.
A treia caracteristică este aceea că libertățile
individuale și drepturile omului vor prevala în
anii ce vin, iar problema dezvoltării - economice
și instituționale - va păstra întâietatea. Vor fi di-
ferențe de abordare - China, de pildă, insistă să
fie luate în seamă împreună, conform proclama-
țiilor Națiunilor Unite, drepturile politice, eco-
nomice și sociale (vezi Liu Jie, Human Rights.
China’s Road, 2014) - dar revendicarea va fi din
fiecare.
Terorismul pune însă la încercare soliditatea
societăților deschise. El va profita de posibilită-
țile de lovire aduse de „era digitală” și va încerca
să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri.
Lumea civilizată însă are la îndemână calea de
a contracara pericolele prin conlucrarea explicită
dintre SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia
și alte țări. Importanța „răspunderii” ca valoa-
re etică și juridică va crește. „Blocurile” nu mai
sunt socotite condiție a solidarizării.
6.	Diagnoze societale
Diagnozele ce se dau societăților europene din
ultimele decenii, chiar de astăzi, nu sunt încân-
tătoare. Pentru conștiința europeană ele rămân
alarmante.
Ne amintim din prima clipă că Hegel vedea
în istorie un „progres în conștiința libertății” și,
deci, spre libertate. Azi avem acest progres, dar
nu avem extinderea libertății. Max Weber ne-a
lăsat ca anticipare imaginea terifiantă a „carca-
sei tari ca oțelul a supunerii”. Herbert Marcuse
a vorbit de „societatea unidimensională”, în care
posibilul este absorbit de existent și destructu-
rat.
Sunt elaborate pe baze factuale sigure diagno-
ze demne să facă obiectul dezbaterii. Bunăoară,
„societatea asimetrică” (James Coleman), „soci-
etatea vidului moral” (Giles Lipovetsky), „soci-
etatea cinismului” (Peter Sloterdijk), „societatea
haotică” (Gianni Vattimo), „societatea min-
ciunii” (George Șerban, Wolfgang Reinhardt),
„societatea invizibilă” (Daniel Innerarity),
„societatea riscului” (Ulrich Beck), „societa-
tea infantilă” (Alexandra Viatteau), „societatea
indiferenței” (Alain-Gerard Slama), „societatea
narcisică” (Hans-Joachim Maaz), „societatea
cleptocratică” (Sarah Chayes). Dă teme de re-
flecție nevoia întregirii „societății cunoașterii”
cu o „societate a înțelepciunii” și a complemen-
tării „societății comunicațiilor” cu „societatea
comunicării” (detaliat în A. Marga, Societatea
nesigură, Niculescu, 2016). După ce a rupt ști-
ințele de valori, „societatea cunoașterii”, la care
deja Hegel se gândea, nu promite altceva decât
o extindere a cunoașterii și a stăpînirii tehnice a
lucrurilor. Câtă vreme „societatea comunicații-
lor” extinde informațiile, dar nu creează cadrul
comunicării, nu ne putem aștepta la ceva nou.
Diagnoza mea este aceea că vom trăi într-o
lume plină de alternative de evoluție și cu opor-
tunități variate, dar mai nesigură. Nu este ceva
nou în istorie. S-au pierdut de multe ori siguran-
țele existente. În definitiv, siguranța lui Leibniz,
că trăim în cea mai bună dintre lumile posibi-
le, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona
(1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii pro-
cedează eminamente rațional, a fost infirmată
de Primul Război Mondial. Siguranța că econo-
mia de piață va fi cadrul economic fără cusururi
au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța
lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor
lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile
eșuate spre democrație. Siguranța că democra-
țiile pacifică societățile a fost pusă la îndoia-
lă de alunecarea democrațiilor în dictatură, în
perioada interbelică, și, mai nou, în formalism.
Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor
viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o
Auschwitz-ul. Siguranța că lumea se îndreaptă,
după 1989, spre societăți ale libertăților cetățe-
nești și ale democrației se circumstanțiază zi de
zi. Siguranța că binele triumfă în orice caz a fost
zdruncinată de proliferarea armelor nucleare.
Sunt doar câteva ilustrări.
În societățile europene de astăzi, nu sunt de-
loc puține surse de nesiguranță. Lipsa viziunii
la decidenți, înțelegerea desuetă a politicii ca
simplă luptă pe schema „amic-inamic”, criza
partidelor, evitarea organizată a dezbaterii pu-
blice, tendințele bonapartiste, împotmolirea
reformelor, impasul justiției, selecția eronată a
reprezentanților și declinul pregătirii profesio-
nale, emergența de noi mituri politice sunt doar
câteva.
Nesiguranța nu este, însă, motiv de pesimism.
Din nesiguranța actuală se va putea ieși, dar nu
cu vederi comode, oportuniste, ci cu o sonda-
re mai adâncă a realităților și cu reorganizări în
consecință.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
11
Câteva întâlniri
admirabile
■ Nicolae luga
Pe la începutul anului III de Facultate (prin
1976) am început să practic o meserie pe
care am învățat-o de la Cezar Mititelu,
anume să vând cărți. Cezărică era văzut vânzând
cărți, provenite din bibliotecile pe care le „desfă-
cea”. Avea oameni, de toate condițiile, pe care îi
vizita și care erau de acord cu el să practice un fel
de joc, destul de periculos în felul lui. Cezărică
scotea din raftul bibliotecii personale a omului o
carte la întâmplare, iar proprietarul ei trebuia să
o „apere”, adică să facă dovada că a citit acea carte
și că a reținut ceva util din ea. Dacă nu, atunci
cartea urma să fie aruncată la gunoi. Bine, nu toa-
te ajungeau la gunoi, cele mai multe rămâneau în
genta lui Cezărică și urmau să fie vândute. El nu
făcea niciodată reclamă la cărțile pe care le avea
de vânzare, ci era cunoscut pur și simplu că are
de obicei cărți de vânzare. Cunoscătorii, cadre
didactice sau studenți, îl abordau pe culoarele
Universității și îl întrebau „Ce ai?”, arătând cu
ochii spre geantă.
Eu am procedat altfel. Mergeam pe la punc-
tele mobile de colectare a deșeurilor de hârtie
amenajate în rulote, acolo se primeau tot felul de
tipărituri în vederea trimiterii la topit, acestea fi-
ind cumpărate cu 50 de bani pe kilogram. Eu mă
uitam la cărțile vechi, tipărite înainte de venirea
regimului comunist și care nu mai erau reedita-
te, pe care oamenii le aduceau să le vândă cu 50
de bani kilogramul. Dacă vedeam ceva bun mă
prefăceam că nu mă interesează, totuși dădeam
de zece ori mai mult, 5 lei pe kilogram. Umblam
prin cartiere selecte, Cotroceni sau Dorobanți,
unde probabilitatea să găsesc ceva cărți rare era,
se înțelege, mai mare. Totodată, frecventam cu
regularitate și anticariatele și, deci, aveam o idee
aproximativă despre prețurile cărților vechi.
Seara răsfoiam achizițiile de peste zi, iar uneori
dimineața plecam prin oraș cu o geantă mare
cu curea pe umăr, în care erau anumite cărți la
vânzare. În felul acesta, o carte celebră cum ar fi
Știința logicii a lui Hegel a fost salvată de către
mine de vreo trei ori de la trimiterea la topit și re-
vândută cu câte 50 de lei bucata, inclusiv la cadre
didactice din Facultatea de Filosofie. Iar Mihai
Eminescu „Opere Complecte”, uriașul volum în
ediția îngrijită de A. C. Cuza, apărut la Iași în
1914, l-am vândut de vreo două ori cu câte 500
lei bucata, echivalentul unei cartele pentru servit
trei mese pe zi la cantina studențească timp de o
lună.
Eram ca un fel de anticar ambulant și neauto-
rizat. Câștigam lunar cam un salariu de profesor
de liceu și îmi permiteam să îmi țin în oraș o ca-
meră cu chirie, e drept, la mansardă, dar în selec-
tul cartier Cotroceni, pe str. Carol Davila la nr.
67. Aveam și o prietenă cu care serile beam vin
și ascultam muzică simfonică. Într-o Notă din
Dosarul meu de urmărire de la Securitate (DUI
cota CNSAS I 234327), datată din 29.03.1977,
chiar sunt denunțat în limbaj milițienesc de către
un student de la cămin, cum că studentul Iuga
„este văzut în posesia unor cărți care nu se găsesc
în comerț, pe care le valorifică la suprapreț”, fapt
în sine cum nu se poate mai adevărat. Spre deo-
sebire de Cezărică însă, eu practicam un comerț
mai sistematic, abordând clientul cu rafinament
oriental. Studiam mai întâi potențialul cumpără-
tor, încercând să-i ghicesc psihologia. Îl întrebam
politicos dacă nu îl interesează ceva cărți bune.
Ziceam, fără să mint, că sunt student, că am ne-
voie de bani și că de aceea îmi vând cărțile din
biblioteca personală. Apoi, când îi prezentam
cartea, vorbeam despre ea ca un cunoscător și de
multe ori reușeam involuntar să îl fac să simtă
un anume complex de inferioritate, dacă nu ar
avea și el acea carte. Prețul îl pronunțam sec, cu
un ton care excludea ideea de negociere și de re-
gulă aveam succes. Frecventam și Restaurantul
Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, unde
aveam un vad comercial bun.
Într-o bună zi, la o rulotă de lângă Biserica
Sf. Elefterie am găsit și am luat, între altele, două
volume din perioada interbelică referitoare la
Mihai Eminescu, Naționalismul lui Eminescu,
din anul 1932, și Mihai Eminescu, scrieri politice,
din 1931, ambele de Dimitrie Murărașu. Despre
Murărașu știam ceva din liceu, îi citisem o prefa-
ță la Poeziile lui Eminescu. După aceea, într-una
din zile m-am îndreptat cu cărțile în geantă spre
sediul Uniunii Scriitorilor de pe Bulevardul
Kisseleff, palatul ocupat acuma de sediul PSD.
Era o zi însorită de primăvară. Din sens opus am
văzut că vine un potențial client. Era un bătrân
frumos în etate de vreo șaptezeci de ani, îmbră-
cat decent, cu aspect leonin, părul mare și cărunt
pieptănat spre spate, cu mersul drept și demn.
M-am apropiat de el, l-am salutat politicos și am
început să îmi spun poezia. Ofeream spre vânzare
două volume vechi de Dimitrie Murărașu despre
Mihai Eminescu. A zâmbit melancolic, s-a uitat
la volume și m-a întrebat dacă sunt cărți bune.
I-am răspuns, luându-l puțin cam de sus, că sunt
chiar cărți foarte bune, că este vorba de cărți rare,
care acuma nu se mai publică fiind cenzurate, că
Murărașu este un autor mare care a fost persecu-
tat politic etc. M-a întrebat din nou că, dacă sunt
cărți bune, atunci de ce le vând. I-am spus că sunt
student și că am nevoie de bani. Cât? Cincizeci de
lei bucata, o sută pe amândouă, am cerut eu cam
mult. A scos portofelul din care a luat o bancnotă
de o sută și mi-a întins-o, dar mi-a dat și cărți-
le înapoi. Am fost surprins de gest și i-am spus
că nu sunt cerșetor, ci vânzător cinstit și că nu
iau banii dacă el nu ia cărțile. Mi-a întins mâna
zâmbind din toată inima și mi-a zis: domnule
student, dă-mi voie să mă prezint, sunt Dimitrie
Murărașu. A urmat un moment de tăcere confu-
ză din partea mea, după care am îngăimat ceva
scuze și m-am uitat la ceas, era clar că voiam să o
șterg. Mi-a zis pe un ton glumeț și autoritar toto-
dată: acuma nu pleci nicăieri, acuma vii cu mine
să te prezint unui prieten. Am mers la restauran-
tul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, pe
drum însoțitorul meu punându-mi tot felul de
întrebări despre Maramureș.
Am intrat împreună în restaurant și Murărașu
s-a îndreptat direct spre o masă la care mai
Arkossy Istvan
ulei pe pânză, 70 x 40 cm
Zidul (2019)
stăteau doi bărbați, despre unul nu-mi aduc
aminte nimic, iar celălalt era un bătrân mătăhă-
los și chel, îmbrăcat modest, care deși nu era surd
vorbea tare și gesticula, anume ca să fie auzit și de
la celelalte mese din apropiere. Era Petre Țuțea.
De atunci am fost acolo de mai multe ori și, dacă
se nimerea să fie și Țuțea în restaurant, îmi făcea
semn să vin să mă așez la masa lui și mă prezenta
ca fiind „un băiat bun de la Maramureș, student
la Filosofie”. Eu tăceam prudent și îl ascultam pe
Țuțea, care vorbea năucitor.
După ce am ajuns profesor la Sighet, a
trebuit să dau examenele de definitivare și de gra-
de didactice la Universitatea „Babeș - Bolyai” din
Cluj. Am fost și la cursuri de pregătire și așa, trep-
tat, am ajuns să cunosc oameni de-ai locului și să
mă integrez întrucâtva în lumea scriitoricească
și universitară a Clujului. În același timp, intram
aproape zilnic și în Catedrala Ortodoxă. M-au
impresionat predicile rostite de către Episcopul
vicar Justinian Chira, viitorul Episcop eparhiot
al Maramureșului. Aveam niște prieteni preoți,
între alții consăteanul meu Gheorghe Țicală, pe
atunci paroh în Turda, și de la aceștia Episcopul
a auzit de mine, eram un caz mai aparte, profe-
sor de filosofie și credincios practicant în același
timp. Mi s-a transmis că sunt invitat să-i fac o
vizită. L-am căutat la birou, era în anul 1981. Am
discutat mult și fel de fel de lucruri, inclusiv m-a
întrebat ce și cum predau. I-a plăcut în mod de-
osebit, atunci când i-am spus că la lecțiile mele
de Etică folosesc definiții și idei din Tratatul de
Teologie Morală scos la Sibiu în 1979 de către
mitropolitul Nicolae Mladin și profesorul Ioan
12
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Zăgrean, bineînțeles fără să menționez pentru
elevi cartea la bibliografie. De atunci am rămas
într-o legătură de suflet care durat peste trei de-
cenii. Mi-a recomandat să cercetez și biblioteca
Mănăstirii Rohia, unde l-am și reîntâlnit prin au-
gust 1982, înainte de Sf. Maria, când mi-a dăruit
o carte cu autograf. După aceea, de câte ori mer-
geam pe la Cluj îl căutam negreșit.
Odată, prin toamna anului 1982, trecând pe
la el la reședința din Cluj, i-am spus că am că-
utat o carte la Biblioteca Universității, era vorba
de o scriere a lui Jacob Bohme tradusă în limba
franceză prin sec. al XVII-lea, dar nu am găsit-o.
Mi-a recomandat să mă duc la Mănăstirea Rohia
și să-l întreb pe părintele Nicolae Steinhardt,
dacă această carte se află acolo sau nu. Am mers
la Rohia și astfel am ajuns să îl cunosc pe Nicolae
Steinhardt. M-am prezentat și i-am spus din par-
tea cui vin. M-a primit cu ospitalitate specific că-
lugărească. Primul lucru care m-a întrebat, având
în vedere că vin de la drum, a fost dacă nu îmi
este foame, dacă nu aș vrea să mănânc ceva. Nu
era ora mesei, dar părintele Steinhardt, fără mai
aștepte răspunsul meu, m-a condus la trapeză.
S-a dus la bucătărie și m-a servit el însuși, a adus
la masă ceva mâncare de post și țuică. El nu a
băut și nu a mâncat, zicea că a servit deja masa.
Apoi am mers împreună în bibliotecă, o bibliote-
că unde se găseau, în afară de cărțile adunate de
Episcopul Justinian de-a lungul vremii, și biblio-
tecile personale donate Mănăstirii de către profe-
sorul Iosif Butuc de la Cluj și de către Steinhardt
însuși.
A găsit cartea pe care o căutam, o superbă edi-
ție de la 1721, dar, când i-am zis că vreau să o îm-
prumut pentru acasă, omul a luat foc. S-a ener-
vat, mi-a zis că el acolo la Mănăstire adună și nu
DOVE CON I W*
m »««*<**
jentenza fu 16 **“
„ HA 6IR.0UH0 SAVONAXoLA
Ârkossy Istvăn
Savonarola (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
risipește, că de fapt el nu mă cunoaște, nu știe ce
fel de om sunt și cu cine ce legături mai am, dacă
nu cumva duc cartea altundeva etc. Mi-a ținut o
lungă tiradă, fără să mă lase și pe mine să scot un
cuvânt. Când în sfârșit a făcut o pauză, i-am zis
că așa a aprobat Prea Sfințitul Justinian, să îm-
prumut cartea acasă, și că îl rog să dea un telefon
Prea Sfințitului, să se convingă. S-a dat bătut, nu
a pus la îndoială ce am spus eu și nici nu a dat
telefon să verifice, atâta mi-a mai zis doar că pen-
tru el cuvântul Episcopului e poruncă. Mi-a dat
cartea cu îndoială în inimă, însă nu înainte de a
mă pune să dau un fel de declarație în scris, din
care să reiasă ce carte am primit cu împrumut și
pe ce dată mă oblig să o restitui.
M-am ținut de cuvânt și, în ziua prevăzută în
înscrisul de împrumut, m-am înfățișat cu car-
tea la părintele Steinhardt personal. M-a primit
amabil, am mers din nou împreună în biblioteca
Mănăstirii și mi-a propus să-mi dea și altceva de
citit. Era o carte din perioada interbelică, legată
cu coperți de culoare neagră, fără nume de au-
tor sau titlu, iar în interior la fel lipsea pagina de
titlu; cartea începea pur și simplu cu primele pa-
gini, fără nici un fel de elemente de identificare,
legată așa probabil ca să nu poată fi dibuită la o
eventuală percheziție a Securității. M-am uitat
pe text și după un minut i-am zis: „părinte, pe
asta am citit-o”. Apoi, la privirea lui întrebătoare,
am continuat spunând că este vorba de Nostalgia
paradisului a lui Nichifor Crainic. Nu știu dacă
acea carte mi-a oferit-o pentru a mă testa sau
nu, dar din clipa aceea relațiile între noi s-au
schimbat. M-a cazat într-o cameră vecină cu a
lui, mi-a aprins el însuși focul în sobă (era prin
octombrie), iar după ce serveam masa rămâneam
la trapeză, unde purtam lungi discuții. A început
să-mi povestească foarte multe lucruri despre el,
despre întâmplările și despre pușcăriile politice
prin care a trecut.
Lucrurile scrise în Jurnalul fericirii, care s-a
putut publica abia după 1990, și încă multe altele,
eu am avut privilegiul de a le afla prin viu grai, din
chiar gura scriitorului. A insistat să rețin că el a
făcut pușcărie nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru
Noica”. Asta era cu referire la faptul că Steinhardt
a fost citat inițial ca martor în procesul lui Noica,
trebuia să depună o mărturie mincinoasă împo-
triva lui Noica și asta era tot. Steinhardt a refuzat,
anchetatorii s-au înfuriat, i-au schimbat calitatea
din martor în aceea de inculpat, l-au condamnat
și l-au băgat în pușcărie împreună cu Noica, ca
să fie și altora învățătură de minte, să nu se mai
pună împotriva procurorilor. Deci, nu „din cauza
lui Noica”, ci „pentru Noica”. Vorbea fără resenti-
mente despre cei care i-au făcut viața grea în puș-
cărie și care nu mai trăiau, combina evlavia de
călugăr creștin cu felul de a fi al evreului mucalit,
zicând „Da, da, a murit. Dumnezeu să îl ierte,
că... are de ce!”. Spunea că, după ieșirea din puș-
cărie, a mai avut o tentativă de a se călugări, ar fi
preferat Mănăstirea Tismana. A fost îndrumat să
meargă la ierarhul locului, la Mitropolia Olteniei,
la Craiova, unde pe atunci episcop vicar și exarh
al mănăstirilor era P.S. Nestor Vornicescu. Acolo
i s-a spus să lase o cerere și o autobiografie (așa
i se zicea atunci la c.v.) și să vină peste câteva
zile după răspuns. Între timp, Mitropolia a fost
contactată de către Securitate (sau invers, nu mai
are importanță) și a fost sfătuită să nu îl primeas-
că în mănăstire. Așa că, atunci când a revenit,
Episcopul l-a luat din scurt, cu asprime: „Ce vrei,
crezi că noi nu știm cine ai fost? Evreu ai fost,
legionar ai fost, pușcăriaș ai fost, acuma ce mai
vrei? Vrei să mai fii și sfânt?” Și l-a dat afară.
Despre Constantin Noica auzisem încă din
liceu, îi citisem o carte, Rostirea filosofică româ-
nească, din care poate atunci nu am înțeles foarte
mult, dar lectura m-a impresionat profund. Apoi,
în timpul studenției, bătrânul profesor de Logică
Radu Stoichiță, care mă accepta în cercul lui re-
strâns cu care după curs mergea la cârciumă, vor-
bea la superlativ despre marele său prieten. Când
vreunul dintre noi cei mai tineri scăpa pe gură
ceva prostie, Nea Radu reacționa imediat. „Mă,
îți dai seama ce ai zis? Te spun lu’ Dinu! Cum care
Dinu? Dinu Noica. De ce? Păi, ca să te tragă de
urechi. Of, după ce o să moară și Dinu Noica, nu
va mai fi cine să ne tragă de urechi!”. Așa aflam
că Constantin Noica este etalonul Filosofiei, că el
ar trebui să ne atragă atenția atunci când vorbim
prostii și că el ar avea în mod justificat dreptul
să ne tragă de urechi pe toți, inclusiv pe dască-
lii noștri. Câțiva ani mai târziu, am scris
și publicat (în rev. Steaua, nr. 3/1985) un amplu
comentariu despre problema „Începutului” în
Ontologia lui Constantin Noica. Filosoful a citit
textul, i-a plăcut și mi-a trimis vorbă prin Vasile
Latiș să îl caut la Păltiniș. Așa am început să îl
frecventez la Păltiniș. Pe atunci Noica avea 76-77
de ani și zicea că nu mai are mult de trăit (a mai
trăit doi ani). Lucra febril la Scrisorile de Logică,
cu care își considera sistemul ca fiind încheiat, și
nu mai primea aproape pe nimeni, numai pe câți-
va apropiați. Pe mine m-a primit pentru simplul
fapt că el m-a chemat. Spunea că Liiceanu, pu-
blicând Jurnalul de la Păltiniș, i-a făcut un bine,
o mare notorietate, dar totodată i-a făcut și mult
rău. Nu mai are liniște, îl caută în continuu tot fe-
lul de oameni care nu au nici o legătură nici cu el
o
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
13
o
și nici cu Filosofia, ci vin până la Păltiniș numai
așa, ca să îi ceară tot felul de recomandări, sau
pur și simplu ca să îl vadă, să se uite la el ca la urs
sau la altă ciudățenie. Or, el nu mai are prea mult
timp la dispoziție. Se aștepta să trăiască cel mult
șaptezeci de ani, iar după ce a împlinit șaptezeci,
trăiește ca și cum ar fi un fel de șaptezeci conti-
nuu. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat să trăiască numai
cât lui Lucian Blaga (șaizeci și șase de ani), atunci
nu ar mai fi apucat să își scrie și Logica, deci nu
și-ar fi încheiat sistemul filosofic. Dar Etica? l-am
întrebat eu. Etica nu este o componentă obligato-
rie a sistemului, nu există ca un ceva de sine stă-
tător, ci însoțește ceva, afirmarea, fapta, sfințenia.
Când am ajuns prima dată la Păltiniș, m-am
dus mai întâi să mă cazez la un hotel nou, mare,
contruit în stilul blocurilor comuniste, și abia
după aceea urma să îl caut pe Noica. „Nu avem
camere”. Am întrebat-o pe recepționeră dacă nu
știe altundeva vreo posibilitate de cazare. S-a uitat
lung la mine, nu prea arătam ca un turist obișnuit,
nu am venit nici cu mașina și nici nu aveam ba-
gaj mare, așa că m-a întrebat direct, milițienește:
„Cu ce probleme prin stațiune?” I-am spus cu țâf-
nă că sunt așteptat la filosoful Constantin Noica.
„Mergeți la domnul Noica, dacă dânsul spune să
vă cazez, atunci vă cazez” și mi-a explicat cum
ajung la vila în cauză. Am bătut la ușa veche de
lemn și am intrat cu emoție. Filosoful avea o ex-
presie a feței inteligentă și spiritualizată, după care
l-ai fi putut distinge cu ușurință dintr-o mulțime
de oameni. Era îmbrăcat ca de oraș, cu gulerul că-
mășii peste pulover, costum, iar peste costum (era
o primăvară rece) purta un halat de casă obișnu-
it. Nu stătea la masa de scris ci pe pat, având pe
genunchi un placaj mare, lustruit, pe care erau
așezate foile pentru scris. M-am prezentat, s-a
ridicat, mi-a întins mâna și m-a poftit să iau loc
pe unul dintre scaunele din jurul mesei. Am în-
ceput cu problema cazării. A zâmbit și mi-a zis:
„du-te la recepție și spune-i că am zis eu să-ți
dea o cameră”. De data asta recepționera era mai
amabilă, aveam deja cheia camerei pe tejghea și
m-a lămurit: „știți, într-adevăr nu avem camere,
dar ținem tot timpul rezervate 2-3 camere pentru
musafirii lu’ domnu’ Noica, așa e înțelegerea”.
Programul zilei era simplu. Dimineața nu tre-
buia să fie deranjat, atunci citea și scria. Masa de
prânz o luam împreună la restaurantul hotelului.
Uneori bea un cinzeci de vodcă înainte de masă
și un pahar de vin după, niciodată mai mult.
Pălinca pe care i-o aduceam din Maramureș o
mirosea, o gusta și apoi o punea bine. Nu l-am
văzut niciodată servind pe cineva din ea. După
masă nu se culca, ci mă invita la plimbare, un tra-
seu fix până în afara stațiunii, 1 km și jumătate,
parcurs în timp de patruzeci de minute. Regula
era ca în cursul plimbării să vorbesc numai eu,
Noica tăcea și respira ritmic, un fel de yoga, iar
eu îndrugam vrute și nevrute. Îmi mai punea din
când în când câte o întrebarte scurtă, ca la un
examen, vrând clar să vadă ce am în cap. Traseul
se termina la marginea pădurii, acolo unde era
culcat în iarbă un trunchi vechi de stejar putre-
zit, pe care Noica mi l-a arătat și mi-a spus că
pe acela a stat tânărul Cioran, atunci când și-a
scris „Schimbarea la față”. După plimbare, înapoi
în cameră, unde timp de un sfert de ceas făcea
o analiză exigentă a celor spuse de mine. Nu era
un dialog, nu îl întrerupeam niciodată și nici nu
aveam cum. Vorbea numai el, avea o călcare con-
tinuă a gândului și o exprimare a ideilor fluentă,
într-o apodictică tăioasă și severă, care nu admi-
tea replică.
După masa de seară eram invitați (toți musafirii
lui, câți eram, trei-patru) la un pahar de vin, avea
un vin bun adus din Teleormanul natal de către
Romi Brâncoveanu, viitorul decan al Facultății
de Filosofie a Universității din București. Mai era
acolo de obicei și o doamnă din București, Suzana
Holan, fizician renumit pe plan internațional, vor-
bitoare nativă de limba germană. Noica ne citea
din cele scrise de el în cursul dimineții, o lectură
care dura între o jumătate de oră și o oră. Apoi dis-
cuțiile. Noi, timizi de obicei în fața lui, prindeam
curaj după primul pahar de vin și îndrăzneam să
zicem câte ceva. Noica nota din când în când ceva
criptic, erau probabil idei care îi venau atunci și
care urmau să fie dezvoltate și inserate în varianta
definitivă a textului. Seara se încheia în jurul orei
10.00, când Noica expunea cam timp de un sfert
de oră câte o idee care îi venea spontan. Atunci în
camera sărăcăcioasă, cu mobile vechi, se făcea o
liniște atemporală, de dincolo de lume.
Odată, când eram între patru ochi, Noica mi-a
cerut: „Ei bine, acuma dă-mi cartea!”. „Care carte?”
am întrebat surprins. „Păi cum, nu ai venit la mine
cu o carte de-a dumitale în manuscris, ca să îmi
ceri să îți scriu Prefața? Dumneata ai scris despre o
carte de-a mea, acuma vreau să scriu și eu despre o
carte de-a dumitale”. Într-adevăr, pe atunci o pre-
față la o carte sau un referat la un doctorat scris de
Constantin Noica însemnau enorm, erai automat
văzut altfel în lumea academică și scriitoricească,
îți asigurau un avantaj important în promovare
și în carieră în general. Văzând că nu am la mine
manuscrisul unei cărți a respirat ușurat, ca omul
care era scutit de o pierdere de timp, apoi mi-a zis
ca va face, totuși, altceva pentru mine. Mi-a dat
cartea sa Devenirea întru ființă (vol. I și II, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1981), pe
care mi-a scris o dedicație cu următorul conținut:
„Lui Nicolae Iuga, în nădejdea și încredințarea
că-și va obține devenirea întru ființa culturii, din
partea lui Constantin Noica, Apr. 1986, Păltiniș”.
Apoi mi-a mai zis zis să nu mă grăbesc să de-
butez editorial, să mai aștept. „Până când?” nu
m-am putut abține. „Până la patruzeci și patru de
ani”, mi-a răspuns imediat, ca și cum s-ar fi gândit
deja la asta. „Să știi că până la patruzeci și patru
de ani în Filosofie porți pantaloni scurți”. Din nou
nu m-am putut abține și am devenit ușor imperti-
nent, i-am zis că el, Noica, a avut publicate câteva
cărți înainte de vârsta de patruzeci și patru de ani.
Mi-a răspuns cu delicatețe și eleganță, să nu com-
par epoca în care a trăit el în tinerețe cu epoca în
care îmi trăiesc eu tinerețea, în loc să-mi fi spus
mai direct să nu mă compar eu cu el. Mi-a mai
spus că, având în vedere ceea ce am eu în cap, el
mi-ar recomanda să învăț bine greaca veche și să
mă ocup de filosofia patristică. Nu l-am ascultat,
pentru că a venit „revoluția”, a apărut presa liberă
și am intrat și eu ca mulți alții din generația mea
în balamucul presei. Dintr-o nevinovată naivitate,
mi-am făcut și eu iluzia că, făcând o presă cura-
joasă, voi contribui la asanarea morală a societății.
Din multele sfaturi pe care mi le-a mai dat acest
geniu al Filosofiei pe care am avut privilegiul să îl
cunosc, pe unul singur l-am respectat cu sfințenie,
inclusiv pentru faptul că a fost mai ușor de urmat:
am publicat cărți numai după vârsta de patruzeci
și patru de ani.
Ultima dată când ne-am despărțit, Constantin
Noica m-a mângâiat pe creștet. Am simțit gestul
ca pe o binecuvântare dată de către un pontif, cu
harul pe care acesta îl avea primit de la Dumnezeul
Filosofiei.
Ârkossy Istvan
Inchiziția (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
■
14
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
interviu
Eugen Barbu - ultimul interviu literar
„Tot ceea ce am scris
este polemic”
■ Eugen Barbu
Eugen Barbu	Fotografie de loan Negrea
Viorel Dinescu: La ce lucrați în prezent? Ce
cărți noi propuneți spre editare și unde anume?
Eugen Barbu: Sunt angajat la o recuperare a
cărților mele mai vechi. Pe biroul meu de lucru se
află două romane terminate, netipărite, care cred
că au și barbă la ora asta. E vorba de Ianus care
are vreo 40 de ani vechime. N-am putut să-l pu-
blic pentru că este un roman scandalos, adică un
roman într-un limbaj de bitnici, o carte obraznică
ce nu putea fi publicată în vremea lui Ceaușescu.
Și-atuncea am încuiat-o și-am zis: domnule, nu
cere de mâncare, gata. Ianus, deci, e una din cărți
și O lume de câștigat, care este un roman foarte
bătăios cu multe adevăruri care nu se puteau spu-
ne. Puteam să-l dau să apară de mult timp, dar
m-am angajat față de mine să nu trișez, mai ales că
eram sătul de comenzile editurilor. Îl voi rescrie,
are 600 de pagini, e ușor de citit, scris pe două
structuri, adică așa cum i-am păcălit eu pe edi-
tori, atunci, dar în același timp mă felicit pentru
că nu am dat varianta aia pentru că nu știam cât
ține comunismul, ăsta e longeviv, ține de la ’914
și-acuma trebuie să dregem busuiocul și asta-mi
ia timp. Mai încolo, vedem ce s-o mai întâmpla.
V.D.: În ce publicații cititorii pot găsi semnătura
Dvs. și cum se acomodează cunoscutul Dvs. spirit
polemic cu confruntarea necruțătoare pe care o în-
tâlnim în ziare și chiar în revistele literare? Credeți
că în polemică toate armele sunt permise?
E.B.: Sunt un vechi polemist, toată lumea o știe.
Polemica este o scrimă care se face cu eleganță, cu
un punct ochit. După cum știi scrima se face ca
un joc de ping-pong, adică nu-ți omori adversa-
rul, îl atingi, se strigă „atins” și gata. Polemica este
un roman al generației mele pe care am trăit-o în
niște timpuri foarte sălbatice ca să le zic așa, aces-
te pagini mi-ar fi adus chiar pușcăria. Am trăit
timpuri ipocrite în care cultul personalității ne-a
obligat pe toți să punem coronițe de flori la șefii
noștri politici, care erau niște analfabeți pe lângă
altele, dar Dumnezeu a vrut să mai moară din ăș-
tia, noi să mai trăim și să ajungem cu bine la un alt
stil de a scrie. A fost un adevărat atentat la adresa
culturii și mai ales al literaturii pe care am putut
să o punem pe piață și să ne facem ipocriți, să ne
schingiuim pe noi înșine. Nu mai vorbesc de umi-
lirile la care eram supuși, literatura devenise un
fel de servitoare a tovarășilor care doreau probabil
să facem ca lăutari la nuntă unde ăl mare zicea:
“dar joac-o și pe aia „Sârba popilor”; „fă-mă un
dans” - zicea nășica. Și urmau pupăturile, lăutarii,
chiote, țambal, adică o țigănie ca-n Cuțarida mea
pe care am descris-o cu atâta plăcere. Ce să-ți mai
spun, la ora asta semnez la România Mare unde
sunt și director, la ziarul Națiunea al lui Drăgan și
la Sport-star, gazetă pentru sportivi.
V.D.: Care este, după dumneavoastră, raportul
valoric dintre artefarctul polemic și literatura pro-
priu-zisă? Poate exista o concurență între ele la pu-
blic?
Eugen Babu: Domnule, dacă fac socoteala, tot
ceea ce am scris este polemic, nu mă pot dezice de
chestiunea asta și a doua chestiune scriitoricească
pe care o stimez este plăcerea de a scrie într-un fel
special apropiindu-mă de marii scriitori pe care
i-am frecventat de-a lungul anilor și de la care am
învățat foarte mult. Ai să citești romanul Ianus
și te vei convinge încă o dată că sunt polemic. Și
apoi, mai există și o literatură de sertar care va fi
scoasă curând în librării.
V.D.: Dacă ne aflăm într-un moment de colaps
al culturii și, dacă da, din ce cauză, și cum se poate
reveni la normal?
E.B.: Timpul este, de fapt, irepetabil, adică greu
de recompus, totdeauna sunt în literatură, ca în
orice trăire, niște felii de timp care au caracteristi-
cile respective, au marca lor, durează numai cine
are posibilitatea de a se plia la timpul pe care-l
trăiește, dar după asta trebuie să fie și puțină mă-
iestrie, în afara acesteia, acest timp nu folosește la
nimic, adică se pierde în memorie. Trebuie să fie
un timp regăsit la modul nu așa al amintirilor bă-
bești precum baba Aglaia din Groapa care poves-
tește ce-i dă prin cap pisicilor care o înconjoară,
în același timp trăgând din fuior. Nu citesc roma-
ne polițiste, doar așa două-trei capitole luate la în-
tâmplare și asta pentru a vedea ce este acolo. Cred
în generația care va veni și va face niște mutații
în literatură, iar momentul de colaps, de care vor-
beai, a fost creat de niște condiții peste care trec
acum. Se poate reveni la normal, scriind numai
o literatură serioasă și prin care lumea să te ia în
serios de la un cap la altul. Marea literatură, amin-
tește-ți că am discutat de atâtea ori, e-n Proust,
Faulkner, Hemingway, Marquez. Generația care
va face niște mutații în literatură va ține probabil
seama și de acești mari scriitori pe care i-am nu-
mit mai înainte.
V.D.: În ce măsură activitatea Dvs., de parla-
mentar și de om politic, vă influențează sau vă stân-
jenește munca de creație?
E.B.: Ha! Dragul meu, am nimerit în politică
din cauza literaturii. Noi suntem câțiva literați
care trebuie să facem și politică. Nu știu dacă ai
văzut vreodată sau ai asistat la un spectacol în
care 400 de oameni stau de dimineața până seara
certându-se pe niște paragrafe de lege. Zice pre-
ședintele Senatului: „dar noi astăzi ce citim?”. Păi
să citim articolul 214 din nu știu care chestiune.
Și atunci începe cearta pentru o virgulă, care chi-
purile ar putea incomoda înțelesul unui paragraf.
Parlamentarismul nu este literatură. Deocamdată
nici nu mă influențează și nici nu mă stânjenește
în munca de literatură activitatea mea de parla-
mentar. Ceea ce ți-aș putea preciza este faptul că
este o experiență în plus pe lângă aceea de literat.
V.D.: Vă satisface panorama cinematografiei ro-
mânești contemporane? De ce da sau de ce nu? Ce
s-a câștigat sau ce s-a pierdut în ultimii trei ani?
E.B.: În ultimii trei ani s-a pierdut mult.
Cinematografia e la pământ pentru că nu are
sponsori, așa cum se zice acuma. Înainte mai exis-
ta statul care se ocupa de acest sector, dar acum,
Dumnezeu cu mila. Un film costă foarte mult,
și de unde să scoți milioane?! Se cer, deci, mulți
bani, e multă impostură. Numai o minune poate
să nască o generație care să fie serioasă și care să
ia în serios cinematografia. Statul îl știm cât e de
păduchios la ora asta, nu îndrăznește nici unul să
ceară, suntem lăsați în pielea goală și poate numai
Dumneazeu drăguțul să ne ajute să ieșim la mal...
V.D.: Considerați că publicul cititor se orientează
astăzi mai mult spre o literatură de margine (poli-
țistă, porno, memorii etc.) fiindcă nu-l mai satisface
poezia sau proza de calitate? Cum se explică această
schimbare la față, dacă ea există cu adevărat?
E.B.: Tot ce mi-ai spus este perfect adevărat.
Într-adevăr, romanul polițist, romanele trivia-
le, pornografice se cumpără pentru că oamenii,
ce să facă, au terminat Biblia și mai departe.
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
15
aniversare
o
E drept, mai citesc și Biblia, dar asta când îi apucă
un junghi, le taie tranvaiul un picior. Literatura
are un viitor negru. Și artele, în general. Parcă
pictura are o șansă pentru că omul pregătit, ne-
pregătit, se uită, vede, dacă-i place un nud și așa
cum îl înțelege el, îl și cumpără, dacă vede o pic-
tură surrealistă o ia la fugă că nu înțelege și mai și
înjură prin salon stricând plăcerea doamnelor^
Nu văd pentru artiști un viitor strălucit. Toată lu-
mea aleargă după bani, toți ajung bancheri, toți
au buticuri, toți înșală pe alții și alții pe ei și cel
de sus știe unde-o să ajungem. Schimbarea la față,
de care vorbeai, se explică în această tendință de
înavuțire peste noapte. Ea există, desigur.
V.D.: Credeți că imaginile decoltate dintr-un
film sau personajele licențioase dintr-o operă
sunt necesare pentru a vinde cartea? Dacă nu,
care este rolul lor?
E.B.: Domnule, există o licențiozitate care
poate fi viabilă, adică cu talent mai întâi. Dacă
îl iei pe Petru Belu, ăluia n-ai ce-i face, dar sunt
cărți extraordinare care pot fi socotite triviale
de către proști. Există o pornografie parfumată
și fără stridențe, nu grobiană. Și-apoi, nu pu-
tem exclude din rândul artelor și această lite-
ratură pornografică, numai că ea trebuie făcută
cu mult bun simț, subtilitate și talent. Exemple
sunt nenumărate. Iar imaginile decoltate din-
tr-un film duc acolo unde duc, uneori chiar ni-
căieri.
V.D.: Dacă vi s-ar ivi prilejul, ce fel de publici-
tate ați dori să conduceți efectiv?
E.B.: Efectiv? Păi nu-mi ajunge una? Nici
nu știu cum o conduc pentru că o face altul,
Vadim, care e un foarte talentat ziarist, un bun
poet. În el am descoperit un om mare care a
citit foarte mult și bine, un om care cunoaște
engleza, franceza dacă bag seama, el este un
scriitor modern al vremurilor noastre. Are niș-
te năvăliri verbale uluitoare, el va fi un mare
politician. Îl mai țin și eu din scurt, mai trag de
hățuri pentru că e prea pătimaș, dar așa cum e
mobilat e unul din cei mai interesanți oameni și
de cultură, și politici la ora asta.
V.D.: Considerați că o propagandă bine or-
chestrată poate impune prin presă opere de o ca-
litate îndoielnică?
Importanta aniversare a
„Omului iubit de Dumnezeu
tANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și
Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împli-
nește 70 de ani. Toți fiii Bisericii Ortodoxe
Române, Îl rugăm pe Dumnezeu să-i dă-
ruiască încă mulți ani și sănătate cu excepționale
rezultate, ca și până acum, atât pe tărâm spiritual,
cât și material.
Și cum cuvintele noastre de urare neavând
suficientă putere de subliniere a harismelor
pe care i le-a dăruit Dumnezeu, ne folosim
de cuvintele revelate. Sfântul Prooroc Daniel,
ocrotitorul Preafericirii Sale, ne spune că Sfântul
Arhanghel Gavriil i s-a adresat proorocului cu
cuvintele: „Când tu ai început să te rogi, poruncă
mi-a fost dată, și eu am venit ca să-ți vestesc, căci
tu ești om iubit de Dumnezeu” (Daniel 9, 23).
Cântarea Mineiului zice: „Ca pe o stea prealu-
minoasă și ca pe un luceafăr preamare te cinstim
pe tine, bărbatul doririlor, cel ce ai strălucit limpe-
de cu strălucirile faptelor bune și luminezi sufletele
și trupurile credincioșilor, și strigăm către tine: pro-
orocule Daniel, roagă pe Mântuitorul să mântuias-
că pe cei ce te laudă pe tine cu dreaptă credință”1.
Numele acestui „bărbat al doririlor” se tâlcu-
iește cu „Dumnezeu este judecătorul meu” sau cu
„Dumnezeu mi-a făcut dreptate”. În mod justificat
este supranumit „profetul majestății divine”.
În viața și activitatea Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel sunt prezente multe din virtuțile
Proorocului Daniel, prooroc puternic în vremuri
grele. Preafericirea Sa este Patriarh puternic
pentru vremuri dificile. Și n-am fi sinceri dacă
n-am recunoaște că vremurile pe care le trăim
sunt dificile. Sunt dificile pentru că a venit peste
lume această pandemie care, pe lângă faptul că
încearcă sănătatea multor oameni, a adus și o
situație economică precară. Iar viața spirituală are
slăbiciunile ei. În atmosfera de secularizare sunt
tot mai dese atitudinile potrivnice Bisericii. Or,
capul Bisericii noastre este Preafericirea Sa și, la
vârf, în ultimă instanță, se simt cel mai tare toate
răutățile.
Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la aceste
vremuri, zicea: „În zilele din urmă, vor veni vre-
muri grele; că vor fi oamenii iubitori de sine; iubi-
tori de arginți, lăudăroși, hulitori, neascultători de
părinți, nemulțumitori, fără cucernicie” (2 Timotei
3, 1-2). Avva Pamvo, referindu-se și el profetic la
aceste vremuri, zicea: „În astfel de vremuri se va
răci dragostea multora și va fi mult necaz... va intra
încă și în norod necredință, desfrânare, urâciune,
vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție”2. Iar
aceste vremuri trebuiesc înfruntate și învinse.
Purtătorul de steag în această luptă este
Preafericitul Părinte Daniel, „Patriarh puternic
pentru vremuri dificile”. Iar unul din bastioanele
importante pe care le-a ridicat în calea valului
vremelniciei ce ne-ar putea îneca este „Catedrala
Națională, Catedrala Mântuirii Neamului. Această
„ctitorie pentru veșnicie” am avut bucuria de a o
vedea târnosită în anul jubiliar 2018.
Spiritul în care acționează și se roagă
Preafericirea Sa este cel ce l-a animat pe Miron
Cristea, primul Patriarh al României, care, acum
103 ani, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia se ruga
așa: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele
nostrru, Tu ai văzut strâmtorarea părinților noștri
și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floare
în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor și
trupul lor lipsit de pământ”3.
Cu toată deschiderea Sa înspre lume, înspre
valorile europene și ecumenism, Patriarhul nos-
tru rămâne înrădăcinat în Tradiția înaintașilor
săi. Crede și mărturisește, așa cum au crezut și au
mărturisit moșii și strămoșii noștri, cum a crezut
și mărturisit nașul de călugărie al Preafericirii
Sale, Părintele Cleopa Ilie.
E.B.: Domnule, pentru calitatea îndoielnică
o citesc cei care gustă chestiunea asta, dar un
om care are nas, atunci când a pășit într-o li-
brărie știe ce să aleagă, ce carte să-și ia sub braț.
Cărțile imbecile le aleg numai imbecilii, adică
acei oameni care nu au cultură, dar chestiunea
asta se știe și văd că o mai repet și eu! Și mai e
o chestiune: una e să scrii cu cap pentru solda-
ții care sunt de gardă noasptea și alta e să scrii
pentru cei care citesc în tramvaie ziarele spor-
tive. Fiecare scriitor își alege cititorul. Deci, da-
toria noastră e de a ne alege cititorul. Dacă o
carte este bună, desigur și cel care o va cumpăra
are calitățile lui, dacă nu_
Dialog realizat de
Viorel Dinescu
București, februarie 1991
Sfântul Ștefan II (2019), ulei pe pânză, 2x 40 x 40 cm
■ Ârkossy Istvan
16
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Preafericirea Sa, Patriarhul nostru, este „figura
impunătoare, înțeleaptă, fermă, așezată, limpede
în gând, ușor profetică, afabilă, legată de neamul
său cu pecetea și rostul credinței, bun până la emi-
nent, teolog, umanist desăvârșit, în stare să renunțe
la privilegiul voluntarismului, iluziei și libertății
exterioare, ordonându-și întreaga viață în așa fel
încât în lumea pe care o slujește, să nu rămână gre-
șeli care să nu mai poată fi îndreptate”4.
Cu nostalgie îmi aduc aminte că l-am întâl-
nit prima dată într-o zi frumoasă de toamnă, pe
când era consilier patriarhal. Cu multă bunăvo-
ință și ospitalitate m-a primit în reședința Sa de
la Mănăstirea Antim, dându-mi sfaturi inteligen-
te, într-un moment mai dificil de pe calea vieții.
Mântuitorul Hristos ne-a chemat la slujirea ar-
hierească în aceeași primăvară timpurie a anului
1990, iar în luna iulie a aceluiași an, Preafericirea
Sa era ales Mitropolit al Moldovei și Bucovinei,
iar eu Episcop al Alba-Iuliei.
A fost ales Patriarh într-o zi blândă de toamnă,
pe 12 septembrie 2007. Ca nou Patriarh a declarat
că va continua lucrarea adormitului întru ferici-
re, Patriarhul Teoctist, lucru pe care l-a făcut cu
vârf și îndesat. Sunt multe realizările Preafericirii
Sale și, cum am mai spus, între ele strălucește
Catedrala Națională. În articolul pe care-l scriam
atunci, subliniam faptul că Patriarhul nostru este
„deschis înspre lume și înrădăcinat în tradiție”.
Iar în ce privește lupta cu provocările contem-
poraneității secularizate și materialiste, Patriarhul
este purtătorul de steag al păstrării credinței, tra-
diției ortodoxe și a valorilor naționale. Pe Patriarh
îl întristează și îl doare tot ceea ce-L poate întrista
și durea pe Mântuitorul, pentru că mult estre pă-
catul și suferința din lume.
Patriarhii, spune Nichita Stithatul, au pe pă-
mânt o slujire asemănătoare cu a cetei îngerești
a Tronurilor, devenind purtători de Dumezeu în
demnitatea lor, apropiați de Apostoli5. Sub inspi-
rația Duhului Sfânt, atunci când învață, se arată
dimpreună slujitor cu Dumnezeu. Și când se mută
în eternitate, se odihnesc întru slavă, dimpreună
cu Tronurile cerești, pentru că în ierarhia pămân-
tească le-au ținut locul.
Sfântul Siluan Athonitul spune că „Episcopilor
li s-a dat un mare har al Sfântului Duh. Ei sunt
așezați mai sus decât toți: ca vulturii ei se ridică
în înălțimi și de acolo văd întinzându-se depărtări
nesfârșite. Prin cunoașterea lui Dumnezeu pasc ei
turma lui Hristos. Duhul Sfânt a așezat în Biserică
episcopi ca să pască turma lui Hristos” (Fapte 20,
28). Dacă credincioșii și-ar aduce aminte de aceas-
ta, ei i-ar iubi pe păstorii lor cu o mare iubire și
s-ar bucura din toată inima lor la vederea unuia
dintre ei”6.
În România, cel așezat mai sus decât toți,
privind cu agerime de „vultur duhovnicesc” mo-
dul în care se desfășoară viața spirituală a poporu-
lui român, este Patriarhul Daniel. În zbuciumatele
vremuri când se încearcă reașezarea lucrurilor pe
un făgaș normal, atitudinea Preafericirii Sale ne
este de mare folos. Fie că a fost vorba de apărarea
orei de religie în școli sau de Legea Cultelor, de re-
cuperarea proprietăților bisericești, de salarizarea
clerului, de militarea pentru familia tradițională,
vocea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a
fost una puternică.
Preafericirea Sa ne arată și calea de ieșire din
criza spirituală profundă în care se află civilizația
contemporană: apropierea de Dumnezeu. Situația
în care a ajuns lumea e „din cauza crizei spiritu-
ale profunde a civilizației contemporane, mai ales
europene și nord-americane, în care descreștinarea
Arkossy Istvan
Sfântul Ștefan I (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
și secularizarea devin o notă dominantă a vieții
umane individuale și sociale”7.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a fost
o voce auzită și-n Sfântul și Marele Sinod de la
Creta, care s-a desfășurat între 16-26 iunie 2016.
Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contempo-
rană e din ce în ce mai confruntată cu manifestă-
rile secularismului. Preafericirea Sa este cel care
ține steagul sus în această confruntare.
Nu numai la Creta, ci și-n alte foruri și or-
ganisme bisericești, naționale și internaționale.
Părintele Patriarh are poziția corectă pe care i-o
face credibilă și faptul că e un mare teolog. Iar un
fapt, mai rar întâlnit, e acela că marele teolog este
dublat și de un bun gospodar al Bisericii. E greu
de făcut o retrospectivă a ctitoriilor realizate, dar
una dintre ele îl înveșnicește: Catedrala Națională
sau Catedrala Mântuirii Neamului. Ziua de 25
noiembrie 2018, când această „ctitorie pentru veș-
nicie” a fost târnosită, rămâne încrustată în istoria
noastră națională.
Nu putem uita nici implicarea Preafericirii Sale
în slujirea celor săraci, cărora pe lângă pâinea cea
de toate zilele, le oferă și pâinea vieții. „Filantropia
creștină, zice Preafericirea Sa, nu se mărginește
doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebu-
ință trupului, ci este izvorâtă din credința însoțită
de rugăciune, și are ca scop nu numai sănătatea
trupului, ci și mântuirea sufletului celui pe care
Biserica îl sprijină în lupta sa cu sărăcia, suferința
sau boala”8.
Toate preocupările noastre însă au ca țin-
tă mântuirea. De aceea, Părintele Patriarh
ne spune că „Împlinirea vieții umane se
realizează în comuniunea veșnică cu Dumnezeu,
prin participarea la bogăția infinită a vieții
dumnezeiești”9. Realizăm cât de puternice sunt în
acest sens cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi
omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul
său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pen-
tru sufletul său?” (Matei 16, 26).
La acest popas aniversar, în grai liturgic ne
adresăm Tatălui Celui ceresc și-I zicem: „Întâi
pomenește, Doamne, pe Preafericitul Părintele
nostru Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici
în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile,
drept învățând cuvântul adevărului Tău”10.
Note
1	Mineiul pe Decembrie, E.I.M.B.O.R., București,
2005, p. 252.
2	Pateric, Alba-Iulia, 1990, p. 193.
3	Ilie Șandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura
„Petru Maior”, Târgu-Mureș, 1998, p.118.
4	Iosif Zoica, Patriarhul, în „Îndrumătorul Pastoral”,
Reîntregirea, Vol. XXII, 2008, p. 12.
5	Nicetas Stethatos, Opuscules et letteres, Sourcers
chretiennes, Vol. 81, Paris, p. 293.
6	Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii
și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p.
105.
7	t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Foamea și setea după Dumnezeu, Editura Basilica,
București, 2008, p. 11.
8	t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Faptele Iubirii Milostive, Editura Basilica, București,
2015, p. 6.
9	t Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Știința Mântuirii, Editura Basilica, București, 2014, p.
5.
10	Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., București, 2012, p. 180.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
17
istoria
Cel mai mare filopolonez
român, Nicolae Iorga,
uitat definitiv în Polonia
■ Nicolae Mareș
La 27 noiembrie 2015 s-au împlinit 75 de
ani de când istoricul neamului româ-
nesc, Nicolae Iorga, cutia de rezonanță
a românității, a fost ucis mișelește de un grup
de legionari, mai recent, unii spun că chiar de
Carol al II-lea, în pădurea de lângă Strejnic, nu
departe de Ploiești și de Vălenii de Munte, unde
își avea reședința și tipărea Neamul Românesc.
Este îndeobște cunoscut că în orășelul de pe
Valea Teleajenului, începând din 1908, Iorga a
organizat cursurile Universității de vară pentru
românii de pretutindeni, continuate și în zilele
noastre.
Încă din fragedă tinerețe, Nicolae Iorga a cu-
noscut istoria zbuciumată a poporului polonez.
A învățat ce înseamnă Polonia direct de la un
emigrant polonez, care de teama ohranei țaris-
te își părăsise țara după insurecția de la 1863,
stabilindu-se în România, la Botoșani. Îl chema
Tokarski și a fost profesor de istorie, franceză și
latină al copilandrului Nicolae Iorga.
Istoricul de factură europeană a fost marcat
întreaga viață de primul său dascăl, de polone-
zul patriot amintit mai sus: un om onest și de-
votat profesiei sale. Prin anii ’30, cărturarul și
istoricul neamului a povestit cu mare căldură,
în limba polonă, într-un eseu al său, de „acel
om, care a trăit zeci de ani în societatea noastră,
răspândind darurile cunoștințelor și bunătății
sale, acestea păstrându-se neșterse în inimile câ-
torva generații”. Iorga a lăsat însemnări memo-
rabile și despre alți polonezi, despre graficianul
Piekarski, despre Sienkiewicz, despre pictorul
Smigelski, despre Jozef Pilsudski etc. - aceasta în
presă și în volumul de referință Oameni cari au
fost. Polonezii n-au scris despre compatriotul lor
cu sincera cordialitate cu care a făcut-o Iorga.1
Rola Piekarski - alăturat blazonul lui
Încercând să aflu despre episodul dascălului
de istorie al lui Iorga am făcut un sondaj printre
istorici de vază, ca să constat că nimeni, absolut
nimeni nu mai știe nimic despre întâmplarea ju-
venilă care l-a marcat toată viața.
De un secol nici o instituție poloneză
nu-l mai omagiază pe Iorga
Nici cei mai de seamă istorici din cele două
țări, nici instituții fanion nu mai conștientizează
acest lucru atât de important pentru formarea lui
Iorga, pentru ceea ce a însemnat marele cărturar
și om de stat în relațiile bilaterale.
E trist să constatăm că timp de un secol nici o
instituție din Republica Polonă nu l-a mai omagiat
pe Iorga, așa cum s-ar cuveni. Cred că vălenarul,
care a scris mii de pagini despre Istoria Poloniei și
despre polonezi se întoarce în mormânt. Aceasta
este recunoștința la unele popoare.
Mai mult, întreaga sa familie Iorga s-a simțit
puternic atașată de polonezi, de vreme ce istori-
cul amintește și de alte episoade, de un anume
Greczynski și Dobrowolski, ale căror nume mama
i le spusese, arătându-i și fotografiile acestora, în-
serate într-un un album păstrat cu pietate într-un
cufăr vechi, iar tatăl său era tratat de un medic
vistulan.
N-a uitat, demnitarul de seamă al țării, în rang
de prim-ministru, care devenise între timp Iorga,
de dulciurile din copilărie văzute în cofetăriile
poloneze. „Îmi amintesc perfect că erau două ase-
menea localuri, iar pe proprietarul lor îl chema
Wojtynowicz. Aș mai adăuga, la cele de mai sus,
că mama mea a crescut la Iași în pensionul con-
dus de sora Wiwicka; una din rudele ei a terminat
Marele istoric în tinerețe
școala la Lemberg /Lwow/, iar verișoarele acesteia
au păstrat relații apropiate cu doamna Majewska,
învățătoarea”.
Nicolae Iorga împreună cu viitorul ministru
de externe Take Ionescu au fost printre primii
demnitari români care au amintit în Parlamentul
Românei, spre sfârșitul lui decembrie 1915, în
timpul dezbaterilor în jurul primului mesaj al
Tronului, adresat națiunii de Regele Ferdinand,
că în viitor Polonia trebuie să renască în fruntari-
ile ei istorice, deoarece „o țară care a dat lumii pe
Chopin nu poate lipsi de pe harta lumii”.
La Varșovia, unde întronat ca rege era țarul
Nicolae, era interzis a se aminti despre așa ceva,
Siberia era încă aproape și nicăieri în lume, la un
asemenea nivel, nu se emiteau păreri atât de arti-
culate.
Azi și autoritățile românești, și cele poloneze
sunt surde. Nu știu, n-au auzit de așa ceva. Poate
trâmbițatul Centenar le va trezi!
Steagul polon, cel păzit cu sfințenie în
România, proslăvit de Iorga, atunci când
Polonia era ștearsă de pe hartă
Urbi et orbi (re)amintesc că în 1917 istori-
cul și publicistul Iorga avea să scrie în Neamul
Românesc unul din cele mai frumoase imnuri la
adresa steagului polonez și a bărbăției poloneze în
luptele ce se duceau: „La Galați s-a ridicat steagul
polon, scrie Iorga, al vulturului alb care a biruit de
atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor și a păzit
Răsăritul întreg - și cel rusesc, și cel românesc -
de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru și liber,
aclamat cu entuziasm de nobilii soldați în arme
cu ochii plini de lacrimi la vedenia țării lor ieșite
din mormânt. Și a găsit de la început un tovarăș
în steagul României, care și el a s-a zbătut și zbate
încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporu-
lui înfățișat de dânsul. Unul lângă altul în frățeas-
că apropiere, ele ne-au anunțat nouă o garanție de
viitor pentru poporul nostru chinuit și sacrificat:
un vecin de care ne leagă atâtea tradiții mai vechi,
pe lângă elemente esențiale în sufletul însuși al
acestor două națiuni, de o gingașă simțire, de o
pornire devotată către ideal, de un adânc despreț
față de sila copleșitoare a materiei brute.
Acest steag polon noi îl cunoaștem. El a fost
multă vreme ascuns în casele noastre, atunci
când, la capătul unei revoluții nenorocite, el era
18
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
urmărit împreună cu cu ultimele rămășițe sânge-
rate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis
larg, cu tot riscul nostru, ce nu era mic, porțile
unei frățești ospitalități. Între patru păreți româ-
nești a stat el, păzit cu sfințenie pentru ziua cea
mare care trebuia să vie, și o știu Polonii cari în
muzeul din Svițera au între chipurile luptătorilor
și martirilor lor și chipul ocrotitor desinteresat al
lui Cuza-Vodă”.2
Nu s-a scris nicăieri în lume în asemenea pe-
rioade de restriște pentru cele două țări un ase-
menea articol, cu atâta încărcătură emoțională. A
pomenit cineva în Polonia de acest gest?
Nicolae lorga, în calitate de prim-ministru, la ieșirea din
gara Băneasa, în 1932, unde a venit să îl întâmpine pe
Mareșalul Pilsudski
După primul război mondial Nicolae Iorga de-
vine unul din partizanii strângerii raporturilor de
conlucrare și prietenie dintre România și Polonia
în plan militar, economic și cultural. Învățatul ro-
mân, fostul cărturar și academician, a fost cel care
a militat pentru înființarea lectoratului de limbă
română la Cracovia, unde îi va trimite în calitate
de lectori universitari pe doi dintre cei mai pro-
mițători istorici români din tânăra generație: P. P.
Panaitescu și Grigore Nandriș. Pentru aportul său
în direcția strângerii relațiilor bilaterale, pentru
contribuțiile științifice aduse la cunoașterea isto-
riei universale și a Poloniei, autoritățile științifice
din vechea urbe îl vor alege în 1923 membru al
Academiei de Științe de la Cracovia. În anul ur-
mător va efectua o vizită oficială în Polonia, prilej
de a i se încredința înaltul titlu și de a prezenta
la rându-i, la Universitatea Jagiellonă, trei confe-
rințe: despre artiști italieni în România și Polonia,
despre Eminescu (prima conferință despre mare-
le poet român pe care istoricul literar o prezintă
peste graniță), și despre valorile turistice și cultu-
rale ale României. Peste un an, în 1925, va publi-
ca însemnările sale despre voiajul făcut la Lwow,
Varșovia, Vilnius (unde i s-a decernat titulul de
Doctor Honoris Causa), la Poznan și la Cracovia,
cu titlul: Note polone, tipărit în cunoscuta colecție
Biblioteca pentru toți.
Problematica poloneză a fost tot timpul pre-
zentă în paginile Neamului Românesc, cele patru
vizite efectuate de Mareșalul Pilsudski fiind am-
plu descrise și comentate - un ziarist de marcă în-
soțindu-l. Ziarul va apărea în doliu în mai 1935, la
moartea marelui Erou și făuritor al Poloniei Mari.
O lucrare de doctorat s-ar putea scrie despre mo-
dul în care această publicație - condusă de Iorga -
a oglindit Polonia și realitățile poloneze! Istoricii
polonezi n-au timp de așa ceva. Se ocupă de Boia
și de a denigra mai tot ceea ce-i românesc.
Iorga în fața teribilei fatalități poloneze
din 1939
Mă voi opri cu o mai mare atenție asupra
comportării istoricului la izbucnirea celui de al
Doilea Război Mondial, din dorința de a subli-
nia încă o dată că nicăieri în lume la nivelul re-
spectiv nu a existat o reacție mai cordială și mai
angajantă ca a lui Iorga. Și nu numai în ziarul de
referință, care se constituia într-o cutie de rezo-
nanță a românității, dar și în paginile Timpului,
cu care colabora, la radio sau în alte publicații.
Iorga devine un „cronicar” al evenimentelor
dramatice prin care trecea poporul polonez.
Astfel, la 3 septembrie 1939 Nicolae Iorga a
publicat editorialul În fața războiului, consem-
nând că „măcelul uriaș începe, fără a cruța po-
pulația civilă”.
Evocând experiența pe care istoria i-o aducea
în atenție, a făcut o îndoită profeție, care s-a ve-
rificat până la urmă în plan european, respectiv
că „nu va învinge tehnica superioară, ci inteli-
gența conducătorilor, însuflețita lor convingere
că (aceștia) luptă pentru dreptate și umanitate.
Și orice speranțe de lovituri repezi și decisive se
va sfărâma de rezistența de care sunt capabile
numai popoarele care au cultul onoarei și de-
prinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”.
Acest verdict sapiențial este urmat de aforis-
mul său: „Cine predică războiul ca o dovadă de
vitalitate, face un mare păcat înveninând sufle-
tele cu o doctrină atât de răufăcătoare pe cât de
falsă”.
Știrile și comentariile dureroase de pe front sau
intervențiile și veștile transmise de agențiile de
presă de la fața locului sau din diferite capitale nu
au forța de a convinge și de a penetra în conștiința
cititorului ca fraza incandescentă din editoriale-
le genialului istoric român, așa cum este cel din
8 septembrie. Puțini publiciști ai acelor timpuri
au scris fraze atât de vibrante precum profesorul
român, membru al Academiei din Cracovia încă
din 1924, totodată și doctor Honoris Causa al pre-
stigioaselor universități poloneze.
Comentând știrea care vestea intrarea în ve-
chea capitală a Poloniei a cizmei cotropitoare
naziste, Nicolae Iorga a publicat tot pe prima pa-
gină mini-editorialul Ce este Cracovia:
„În condiții umilitoare pe care nu am a le
judeca, și nu numai că sînt de competența alto-
ra, Cracovia a fost ocupată. În trecutul nostru
însuși, legăturile cu acest mare centru al evu-
lui-mediu, cu morminte regale, la care s-a adaos
acela al mareșalului Piisudski, rege al credinței
și al vitejiei, au fost strânse, și pentru aceia că
acest eveniment militar are un răsunet adânc în
inimile noastre, capabile de a păstra, în ciuda
fatalității împrejurărilor, toate vechile și sfintele
noastre prietenii.
Cracovia nu putea fi supusă primejdiei de dis-
trugere ale unor lupte. Orașul sacru al poporului
polon e și un mare tesaur de artă, de la măreața
catedrală, de la hala negustorilor până la minu-
nea de arhitectură italiană de la Wawel, cu cenușa
unor mândri stăpânitori de popoare. Am locuit și
eu în această frumoasă și nobilă cetate. Din turnul
marii biserici răsună de veacuri imnul sunat de
trâmbiți în patru colțuri ale lumii pentru liberta-
tea Cracoviei de groaznica silă a tătarilor secolu-
lui al XIV-lea. Pe vremea aceia cerurile erau încă
deschise pentru suferința poporului...”.
Continuând într-un alt articol de pe prima
pagină a Neamului Românesc cu reflecții asupra
trăiniciei națiunilor, istoricul se întreabă dacă
popoarele pot fi distruse. Răspunsul său a fost
categoric: - Nu! Aceasta deoarece, „după biruin-
ța principiului național, statele, cât de mici ar fi,
sunt națiuni, iar națiunile sînt o formă organică
a umanității pentru că sînt născute, iar nu făcu-
te. Și de aceea ele vor asista, desigur, la meritata
pedeapsă (din partea) apărătorilor” .
Profeție care se va adeveri peste cinci ani!
Totodată, Nicolae Iorga, în pagina a patra, aduce
un elogiu eroismului poporului polonez, rele-
vând că „încercuită și lovită de tot ceea ce teh-
nica oferă acestui război industrial, Polonia își
apără ființa și pământul strămoșesc cu o tenaci-
tate ce poate fi dată ca exemplu. Aducem și noi
în aceste grele ceasuri omagiul nostru admirabi-
lei ținute și eroicelor divizii poloneze”.
Nu știu în ce măsură istoricii sau publiciști
polonezi cunosc cum a reacționat Sofia la atacul
rusesc din 17 septembrie. La București s-a știut,
a doua zi, din depeșa transmisă de șeful misiunii
diplomatice românești în Bulgaria, ambasado-
rul Eugen Filotti, prietenul și colegul lui Lucian
Blaga. Acesta sublinia că rusofilia bulgarilor s-a
remarcat din plin în presa de aici, care și-a ex-
primat satisfacția pentru reafirmarea Sovietelor
în Europa. Diplomatul român observă cum în
mass-media bulgară nu există „nici un cuvânt
de regret pentru soarta Poloniei, care a arătat to-
tuși atâta prietenie Bulgariei”. La noi, Iorga și alți
publiciști de marcă se băteau pentru polonezi și
pentru Polonia.
În acele momente, Beck se afla în România,
împreună cu adjuncții săi, Arciszewski și
Szembek, primul în București - pentru a sprijini
tranzitul aurului polonez și al patrimoniul cultu-
ral în Occident.
Să nu uităm ceea ce mai remarca Filloti în
Bulgaria: „public se speculează fățiș, dar cu sim-
patie asupra unei eventuale ofensive sovietice
împotriva noastră”!
Revoltat, Nicolae Iorga a publicat și eseul:
Înaintea teribilei fatalități, în care a consemnat:
„O fatalitate geografică apasă asupra acestei no-
bile țări și la dânsa se adaogă și misterioasa fata-
litate istorică de care este așa de crud urmărită,
din veac în veac fără să poată seca, după pute-
rile statului acela, nesfârșite dureri ale națiunii,
care învie ca prin minune. Cu acest stat avem
o legătură de alianță pe care (în care) el însuși
n-a crezut că trebuie să o dezvolte și în ceea ce
privește actualul război, nu cred să fi fost serios
consultați, dar toate lungile noastre legături cu
poporul însuși ne impune, ca popor, cea mai de-
plină admirație și cea mai duioasă compătimire,
iar pentru cei aduși să caute ospitalitatea noas-
tră, cea mai frățească atitudine”.
Aceste cuvinte au fost scrise în momentul în
care Președintele Poloniei și membrii guvernului
in corpore se aflau refugiați în România, alături
de primele mii de civili, zecile de mii de militari.
Aceștia ajung până la cca o sută de mii în luni-
le următoare. În buna tradiție creștin-ortodoxă,
Nicolae Iorga chema în paginile ziarului său ca
ospitalitatea românească să se facă prezentă,
pentru că „suferințele fratelui merită alinare”.
Casa lorga de la Botoșani
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
19
o
„N-avem destul pentru dânșii”
Pe măsură ce valul refugiaților sporea, nu
al azilanților cum s-a scris recent la Varșovia,
Nicolae Iorga a publicat comentariul: „N-avem
destul pentru dânșii”, în fapt lansa chemarea fier-
binte de a veni în ajutorul zecilor de mii de po-
lonezi, care timp de câteva săptămâni deveneau
oaspeți ai românilor. Iată cum se prezentau aceș-
tia în viziunea comentatorului îndurerat el însuși
de ceea ce se petrecea: „Rămășițele unei armate
buimăcite de îmbulzeala mașinilor distrugătoare
se află astăzi la noi, și, la granița mântuitoare se
află alții, membri răzleți ai unor trupe viteze, care,
supremă tragedie, și-au putut să își desfășoare vi-
tejia înaintea mecanicei a toate stăpânitoare. Dar,
împreună cu ele, avem aici pe reprezentanții din
toate domeniile ai unei intelectualități creatoare
și însuflețitoare pentru care nimic n-a fost mai
scump decât patria, căreia lovitura uluitoare i-a
interzis să se jertfească. Unii știu ce vor și unde
merg. Ceilalți, stau trăzniți de soartă înaintea pri-
eteniei noastre. Tot ce putem să le dăm cu mâini
largi acestor reprezentanți ai unei națiuni de care
ne leagă veacuri de luptă pentru ideea creștină și
morala ei. O vom face, și de un singur lucru mă
tem: că totuși încă n-avem destul pentru a le sta
în ajutor”.
Dacă Ambasada Poloniei la București nu a
sesizat aceste lucruri nici până azi, manifestările
lui Iorga au fost remarcate de diplomația germa-
nă din România. Chiar în acele momente (la 10
septembrie 1939), Ministerul de Externe german
l-a convocat pe consilierul de presă al Legației
României la Berlin, O. Cisek, pentru a-i comun-
ca că: „Germania nu este mulțumită de atitudinea
presei române, care dă preferință comunicatelor,
știrilor și informațiilor sosite din Franța și Anglia
(Havas și Reuter) și nu celor din sursă germană
(D.N.B)”. Rezulta cert că scopul chemării diplo-
matului român la Minsterul german de externe a
fost pentru a „se reproșa (României) îndeosebi,
articolele d-lui prof. Nicolae Iorga din Neamul
Românesc” - a informat Bucureștii diplomatul ro-
mân, un exeget literar și traducător prestigios.
Din cele de mai sus rezultă clar modul în care
Germania hitleristă monitoriza, am spune „cu
lupa”, presa românească de vreme ce a făcut chiar
propunerea ca autoritățile competente să inter-
vină pe lângă redacția unui mare cotidian - de
preferință Universul - spre a trimite la Berlin un
corespondent de origină etnică română, și cu to-
tul neinfluențat, pentru a informa obiectiv opinia
publică românească asupra situației din Reich
și regiunile polone ocupate de trupele germa-
ne. Se spera ca în acest mod Nicolae Iorga și alți
publiciști care scriau în mod vădit pro Polonia și
condamnau atacurile inumane germane, să fie
complet anihilați.
Atașamentul lui Iorga pentru cauza polone-
ză rezultă și din publicarea traducerii poeziei
Viteazului nemuritor, aparținând poetului grec
Costis Palamas, poem scris la 1897, după înfrân-
gerea oștilor patriei sale, și pe care Iorga îl dedică
apărătorilor Varșoviei.
Imediat, în ciclul intitulat Literatura sabiei,
savantul Iorga a publicat fragmente din creația
marelui bard polonez, Adam Mickiewicz, din
poemul de referință al romantismului polonez și
universal, Konrad Wallenrod, însoțită fiind tradu-
cerea de un comentariu semnat de Aurel George
Stino.
La 30 septembrie, tot în paginile Neamului
Românesc, realizând că Polonia a fost împărțită
de nemți și ruși pe baza înțelegerii de la Moscova
dintre Molotov și Ribbentrop, Nicolae Iorga în-
cearcă să răspundă la întrebarea pe care sin-
gur și-o pune: Cine va fi cel mai mare biruitor?
Răspunsul e plin de semnificații: „Acela care nu
va umili sufletele omenești, a căror răzbunare e
cu atât mai cumplită cu cât a trebuit să aștepte mai
mult.
Un alt poem plin de durere semnează și publică
istoricul poet despre castelul Wawel, acel simbol
al istoriei poporului polonez, istorie pe care atât
de mult și de profund a înțeles-o profesorul și is-
toricul nepereche, bardul de la Vălenii de Munte.
Așa a găsit de cuviință să evoce întâmplările, la
26 octombrie, în Cuget clar, faptul că locul în care
„dorm vechii regi și Pilsudski” este profanat de
prezența germană între acele ziduri:
Stau regii de-altădată supt bolta de granit.
Pe oase simt cum pasul vrăjmașului se lasă.
Întreaga tragedie a țării îi apasă,
Și sufletul lor arde ca într-un jar cumplit.
Ar vrea să plece în lume ca toți ai lor, pribegi,
Fugind din locuri care acum nu mai sunt sfinte,
Căci zidurile înseși nu li se par întregi, -
Dar straja cea tirană le iese înainte.
Și ei se-ntorc în taină, și trupul cade iar
C-un zgomot de durere în groapa profanată;
Ca stafii dureroase acolo-n fund dispar, -
Căci nici o licărire de zori nu se arată.
Nu cunoaștem ca în alte părți istorici și literați
de talia lui Iorga să fi scris asemenea poeme con-
sacrate Poloniei în clipele ei cele mai negre din
istoria ei milenară. Uitarea acestor sentimente și
fapte devine în anul Centenarului un sacrilegiu.
Prometeul înlănțuit
Cu câteva luni înainte să fi fost răpus de asa-
sini, Războiu (care îl copleșea și nu îi dădea pace)
l-a descris Iorga ca pe un vânt, venind de departe
„din câmpul plin de ruine”, „și-aduce cu dânsul
aburi de sânge/ În ceața ce vine”.
Iată cum în nici un chip Bardul de la Vălenii
de Munte nu uita tragedia poloneză! Cu puțin
timp înainte de a fi omorât în chinuri groaznice la
Strejnic, dramaturgul cu atâtea piese istorice scri-
se a publicat pe Eschil: Prometeu înlănțuit, în tra-
ducerea sa. Nu știm de data aceasta dacă Polonia
sau El - Iorga - era Prometeul înlănțuit?!...
În mai și iunie 2014 am fost la Cracovia pentru
ultima documentare în vederea publicării mo-
nografiei consacrate Mareșalului Jozef Pilsudski,
apărute la 80 de ani de la moartea Eroului Polonez,
în mai 2015. Printre altele, doream să aflu în ce
măsură și ce se mai cunoaște în Polonia despre
atitudinea și manifestările filopoloneze ale lui
lorga. Vream să știu dacă Academia Umiejștnosci
are ceva ecouri despre cele întreprinse de Iorga în
apropierea româno-polonă, cunoscut fiind faptul
că în 1923 a fost oaspetele autorităților poloneze
împreună cu soția și secretarul personal.
Am fost pe Slawkowska 17 doar ca să constat,
consternat, că în această Romă slavă - cum a de-
numit Mickiewicz orașul Cracovia - nu se află
nici cel mai mic semn sau indiciu că a existat în
lume un I O R G A. M-am ales cu poza pe care o
prezint mai jos.
O importantă instituție din Cracovia - care NU păstrează
nici o urmă privind prezența istoricului român aici
Nădăjduiam ca polonezii să fi făcut cel puțin
cât s-a întreprins în România întru cinstirea poetei
Kazimiera fflakowiczowna, la Cluj. Nu, aici nu s-a
făcut nimic!
Cu regret, reciprocitatea nu mai funcționează azi.
Avem în schimb centre culturale în cele două capita-
le, semnăm planuri de colaboare culturală. Și nimic.
Apă de ploaie.
Polonezii nu trebuie să uite niciodată de faptul
că în 1939, în timp ce în presa franceză și engleză
se scria: Nu vrem să murim pentru Gdansk, lorga -
prin scrierile sale repetate - chema națiunea română
să se solidarizeze cu Polonia, să îi ajute pe refugiații
polonezi cu tot ce au mai bun, să primească năpăs-
tuitul popor polonez cu pâine și sare!
Doar Papa Ioan Paul al II-lea de fericită aminti-
re n-a uitat acest lucru, fiind primul polonez care a
mulțumit public în mai 1999, cu ocazia primei vizite
făcute într-o țară ortodoxă al cărui pământ l-a să-
rutat, și care la încheierea ei, după slujba ținută în
parcul Izvor, unde cei 300.000 de români au strigat:
Unitate! Unitate! - El va rosti memorabilele cuvin-
te: Aici am trecut pragul speranței! - exprimându-și
bucuria că a fost în „Grădina Maicii Domnului”.
Polonezii și creștinii din lumea întreagă știu ce în-
seamnă această frază.
Până când?
Am propus autorităților ploieștene în funcții, în
2015 - cu prilejul festivității marcării Zilei Naționale
a Poloniei, în sala Nicolae Iorga din Palatul Culturii
din Ploiești - să găseacă o soluție pentru ca, în me-
moria marelui Iorga, la Cracovia, să se înalțe un mo-
nument care să cinstească fapta și numele istoricului
de la Vălenii de Munte. Același mesaj îl reiau și azi,
în ajunul Zilei Naționale, în forul celui de al XIX-
lea Congres al Spiritualității Românești de la Alba
Iulia*).
*
Nimeni din cei care ar fi trebuit să audă, n-au au-
zit. Nici până la cel mai înalt nivel nu se știe nimic
din textul prezentat aici. Cât au putut, cei îndrituiți
mai degrabă s-au ploconit pe lângă polonezi; au fă-
cut numai schimburi reciproce de ordine și medalii,
iar pe teme esențiale de făcut, nu s-a făcut nimic.
Până când?
*) Alocuțiune rostită la Alba Iulia la 30 noiembrie 2015,
adusă la zi în 2018
Note
1	Nicolae Mareș, Iorga despre Polonia și cultura polonă,
în Dacia literară, ianuarie 2011, pp. 59-64;; Nicolae Iorga,
Oameni cari au fost, Editura Minerva , BPT nr. 365 vol I,
p. 221; idem Mihai Mitu, Romano-Polonica I, București,
2007, p. 168
2	Nicolae Mareș, Raporturi româno-polone de-a lungul
secolelor, Opera Omnia - Cartea de istorie, TipoMoldova,
Iași, 2016, p. 278
■
20
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Influențele rusești asupra
românilor (II)
^JTUlian Cătălui
Ârkossy Istvăn	Constantinopol 1453 (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Influențe culturale și literare
Poezia lirică, foarte importantă pentru români,
se spune și se aude despre fiecare al treilea
român marcant că ar fi un bun poet, sau că
„românul s-a născut poet”, vorba lui Alecsandri, ar
putea fi definită ca o expresie a spiritului slav, iar ca
masă poporul român oferă impresia că ar fi „complet
de același spirit cu rușii meridionali”, susține eseistul
baltico-german Hermann Keyserling, care sublinia-
ză că „românii și rușii sudici au același spirit molatic”,
nepractic și „aceleași trăsături sufletești”1. Potrivit
aceluiași scriitor, influențe rusești asupra românilor
există, de la bucătărie, care e aproape identică bucă-
tăriei ruse, rezultând că amândouă își totuși au obâr-
șia în Bizanț, trecând prin spirit, până la poezie.2 De
asemenea, privind dansurile naționale românești,
Keyserling s-a gândit la ținutul inundabil al fluviu-
lui Nipru (plawni), în legătură cu sintagma rusească
plawnya dwischenia, aceleași „mișcări alunecătoare”
ca acelea făcute de lebădă sau „adierea în trestii”3.
Autorul cărții Analiza spectral a Europei, credea că
după Primul Război Mondial al cărui sfârșit a dat
Basarabia Regatului României și a deposedat pe bo-
ieri, și presupunea cvasi-vizionar și utopic că popo-
rul român va lua cu timpul, tot mai mult, un caracter
sud-rusesc, dar că îi va lipsi etern ceva obligatoriu
pentru a da impresia de rus: „forța internă”4.
Aici trebuie menționat că în opoziție cu mintea
și gândirea occidentală, celebrul suflet rusesc este o
entitate mitică și cvasi-legendară inventată, creată
de intelectuali în secolul al XIX-lea, legătura amo-
roasă a rușilor cu propriul și așa-zis profundul lor
suflet ilustrând perspectiva sordidă a occidentaliș-
tilor asupra gândirii Occidentului.5 Astfel, gândito-
rii nativiști ruși ai amintitului secol al națiunilor,
numiți în sens larg „slavofili”, au creat modelul
ofensivelor permanente, spirituale, iraționale, fie
ele naționale sau etnice, asupra raționalismului oc-
cidental de manieră carteziană, continuate de ge-
nerații întregi de intelectuali din alte țări, dar, deși
slavofilii puneau accentul pe „unicitatea spirituală
a sufletului rus”, și aceștia aveau la bază un model,
niște influențe, mai precis, slavofilia rusă își avea
amplele temelii în romantismul german.6 Ne amin-
tim că romantismul, în exprimarea sa religioasă, a
revivifiat natura ca element focal al divinității, dar
a acordat o mare importanță și sufletului și exact
această caracteristică a fascinantului curent literar
și artistic a fost preluată intens de gânditorii ruși
și, lucru esențial, de „romancierii profetici” ruși.7
De mare exemplu, slavofilii și urmașii lor spirituali,
ca imensul romancier Dostoievski (care reprezen-
tat o influență principală pentru scriitori și gândi-
tori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund
Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, Emil
Cioran, William Faulkner și alții) și Soloviov, nu
doar că au făcut din sufletul uman un fel de zigurat
al lui Dumnezeu, în opinia mea, ci au realizat din
sufletul rus „sfânta sfintelor”8 din templu. De fapt,
aportul sau influența Rusiei a fost un fel de seriozi-
tate morală intensă, dusă de multe ori la extreme,
ca aceea din marile romane ale lui Dostoievski,
Demonii, Crimă și pedeapsă, Idiotul și Frații
Karamazov, care au exercitat înrâuriri și asupra
scriitorilor români, de la Victor Papilian, Mircea
Eliade (în romanul Huliganii), Dinu Pillat (autorul
eseului Dostoievski în conștiința românească) până
la Nicolae Breban (în romanul Animale bolnave),
dar autorul rus a venit cu un amănunt incitant: în
opinia sa, chiar și „cel mai necioplit țăran era mai
bun decât cel mai rafinat intelectual”9, deoarece ță-
ranul sau mujicul cu frică de Dumnezeu știa măcar
cui să-i ceară iertare și mântuire. Potrivit viziunii
slavofililor asupra lumii și vieții, exemplificată de
F.M. Dostoievski, nu trebuie să rezolvăm proble-
mele prin intermediul intelectului uman, al rațiu-
nii și logicii, al științei și tehnologiei, ci să căutăm
neapărat izbăvirea, resurecția.10 Pornind de la aces-
te concepții se presupunea, în mod eronat, după
părerea mea, că mujicul rus cunoștea această cale,
așa, în mod „instinctiv”, la aceasta adăugând opi-
nia celuilalt mare scriitor rus al secolului al XIX-
lea, Lev Tolstoi: „Cred că rușii, mai puțin civilizați
decât alte popoare - adică mai puțin corupți inte-
lectual și încă păstrători ai unei idei șterse despre
esența învățăturilor creștine -, cred că rușii și mai
presus de toate lucrătorii pământului vor înțelege,
în cele din urmă, unde se găsește calea cătei zbăvire
și vor fi primii care să apuce pe ea”11.
Câteva influențe culturale rusești mai vizibi-
le, dar lipsite de importanță, au început să apară
lent după Unirea Principatelor din 1859, odată cu
stabilirea în România a unor „evrei ruși” precum
cel care avea să-și ia pseudonimul de Constantin
Dobrogeanu-Gherea, originar din Ekaterinoslav
(în prezent Dnipro), și care avea să facă cunoscute
„modelele literare rusești în România”, comparând
de pildă o nuvelă precum O făclie de Paște a lui I.L.
Caragiale cu marile romane ale lui Dostoievski.12 De
asemenea, basarabeni de vază precum Constantin
Stere sau intelectuali ca Nădejde ori Arbore au avut
legături puternice cu cercurile revoluționare ruse,
care doreau „doborârea absolutismului” - ceea ce
era destul de departe de instaurarea unei dictaturi
bolșevice -, lucru abominabil care se va înfăptui
mult timp după aceea cu ajutorul tancurilor sta-
liniene, iar cultura română, „atât de permeabilă
la adevăratele valori, nu a întârziat să reacțione-
ze fructuos”13. Totuși, ideile socialiste au penetrat
Principatele Române prin intermediul tinerilor
care își făceau studiile în străinătate, transmiterea
acestor pernicioase principii făcîndu-se mai ales
pe „filiera franceză”, datorită preferinței și obsesiei
pentru influenta cultură franceză și, în mod spe-
cial, după Revoluția de la 1848, „ideile socialiste
au fost propagate prin intermediul presei munci-
torești și socialiste”, reprezentate de Telegraful ro-
mân (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul și
Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publica-
ții s-au format „cercuri socialiste”, în cadrul cărora
s-au afirmat personalități de „nădejde” ca: frații
Ioan și Gheorghe Nădejde, Titus Dunca ori Zamfir
Arbore, iar o glogozeală cvasi-importantă a avut-o
poposirea în România a unei coterii de emigranți
ruși și basarabeni, mai cunoscuți sub numele de
narodnici, hărțuiți sau obijduiți (ca să folosim un
termen slavon) pe bună dreptate de autorități-
le țariste ruse, între care se remarcau pomenitul
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
21
o
C. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu
și dr. N. Russel, aceștia aducând, chipurile, o „in-
fuzie nouă de idei socialiste de tip anarhist”, do-
minante în Rusia, dar dăunător-fatale pentru ro-
mâni, prin mijlocirea sau complicitatea mai multor
reviste, între care s-a remarcat Contemporanul
(1881). De pildă, Ioan Nădejde a fost profesor
la Universitatea din Iași, de unde a fost demis de
ministrul V. A. Urechia (ce a condus Ministerul
Cultelor și Instrucțiunii Publice în perioada 9 iunie
1881 - 31 iulie 1882), deoarece „propăvăduia soci-
alismul și ateismul”!14.
Mai târziu, traducerile din autorii ruși ai seco-
lului al XIX-lea, Ivan Turgheniev, amintiții mai
înainte Dostoievski și Tolstoi sau A.P. Cehov apar
în cea mai populară colecție de masă, Biblioteca
pentru toți, aceste traduceri „deschizând orizonturi
și modelând gustul literar”, susține scriitorul Eugen
Uricaru.15 Este în afara oricărei îndoieli faptul că
modernizarea literaturii române la începutul se-
colului al XX-lea s-a petrecut sub influența a două
mari literaturi - cea franceză și cea rusă, realismul
rus și naturalismul francez regăsindu-se „în haină
românească” în opera unor scriitori importanți, un
exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul
că două povești de Ion Creangă, Punguța cu doi
bani și Ivan Turbincă, au la bază motive rusești,
opinează exagerat Eugen Uricaru.16 De fapt, rușii
sunt o intruziune recentă în istoria noastră și nu le
datorăm mai nimic afară de administrația genera-
lul Pavel Kiseleff în București și rusificarea forța-
tă a Basarabiei, crede, în schimb, Dan Alexe, care
adaugă faptul că în momentul formării literaturii
române moderne, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea - începutul veacului XX, modelele lite-
rare rusești sunt inexistente la noi, „poetul nepere-
che” Mihai Eminescu, deși moldovean, nu a fost
influențat de importanții romantici ruși Pușkin și
Lermontov, ci și-a ales izvoade sau pattern-uri oc-
cidentale, în special germane, înainte de a fi atras de
„vagi fantasmagorii orientale”, indiene, în special,
el a și tradus din sanscrită, cum era de altfel moda
vremii.17 O influență rusească de-a dreptul grotescă
se găsește răzleț, de exemplu, la Ion Creangă, în po-
vestea Ivan Turbincă, luată din folclor, “cu expresii
în rusa proastă de neînțeles azi”18: „Pașol na turbin-
ca, ciorti!”; sau: „Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lautari
nu-s, guleai nu-i!, nimica nu-i”19.
Influența sovietică
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și
trecerea României în sfera de influență a Uniunii
Sovietice prin ocupația militară post-23 august
1944, a existat un refuz al civilizației rusești, du-
blat de un sentiment de frică, datorat ineluctabil
celor 12 invazii muscalești ale Țărilor Române
de-a lungul timpului.20 De exemplu, a doua fisură
serioasă în relațiile româno-ruse s-a produs, cre-
de Toader Nicoară, la sfârșitul Primului Război
Mondial, atunci când Rusia bolșevică „a refuzat
să recunoască realipirea Basarabiei la România”,
în plus, istoriografia rusă a clasificând unirea celor
două teritorii drept un „rapt”, iar a treia fisură, cea
decisivă, datează din perioada celui de-al Doilea
Război Mondial.21 Astfel, ultimatumul stalinist
din 1940 care ordona cedarea rapidă a Basarabiei
și Nordului Bucovinei către U.R.S.S. și valul de
deportări împotriva capitaliștilor au înrăutățit pă-
rerea românilor despre ruși.22 În anul 1941, aliată
Germaniei hitleriene, România a atacat și a invadat
U.R.S.S., iar Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța
sunt eliberate, armata română continuându-și ne-
săbuit dar justificat militar (nu poți să părăsești
un aliat la jumătatea drumului) campania milita-
ră împotriva U.R.S.S. și ocupând regiunea dintre
Nistru și Bug, ulterior numită „Guvernământul
Transnistriei. Pe 23 august 1944, regretatul Rege
Mihai I îl înlătură printr-o lovitură de stat pe
mareșalul și conducătorul României între 1940-
1944 Ion Antonescu, considerat acum criminal
de război și întoarce România de partea Aliaților
anglo-americani și, din păcate, sovietici. Armata
U.R.S.S. ajută, chipurile, România în recâștigarea
Ardealului de Nord de la maghiari, desigur, în mod
interesat, în fond, ambele țări, România și Ungaria
au fost ocupate de sovietici și ulterior au făcut
parte din lagărul comunist condus de Uniunea
Sovietică până în 1989. Scriitorul Mihail Sebastian
descria scurt și concis, dar semnificativ atmosfera
în timpul ocupației sovietice în celebrul său Jurnal:
„Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care vio-
lează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care
opresc mașini, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă
la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-ma-
să, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa
de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e
jucăria care le place cel mai mult)” (...) „Ceasul e
ideea fixă a soldatului rus”23. Din păcate, Sebastian
consideră că aceste fapte abominabile, în opinia
mea, i s-au părut “normale, chiar juste”, deoarece
„nu era drept ca România să scape prea ușor”, și
că la urma urmelor, „Bucureștiul ăsta îmbelșugat,
nepăsător, frivol e o provocare pentru o armată
care venea dintr-o țară pustiită”24. După cum se
știe, armata sovietică s-a retras din România abia
în 1958, în timpul dictatorului comunist Gheorghe
Gheorghiu-Dej.
Situația influenței ruse devine „spectaculoasă”
după cel de al Doilea Război Mondial - și nu se face
referință la aspectul comunisto-sovietic al acestei
influențe, ci la masivul aport de „cultură rusă au-
tentică”, petrecut în avalanșa schimbărilor politice
și instituționale, “favorizată de prezența armatei so-
vietice pe teritoriul nostru național”25, opinează tot
exagerat același Eugen Uricaru. Cartea Rusă devine
o instituție în sine, cu meritele și păcatele sale, mai
spune Uricaru, meritele fiind evidente: traducerea
clasicilor ruși, realizată de mari nume ale literaturii
române, nume care uneori își găseau în acest fel so-
luția de supraviețuire intelectuală și nu doar atât, a
dus la o „lărgire a orizontului de sensibilitate și cu-
noaștere, în special a tinerelor generații”26. Istoricul
Lucian Boia susține că de fapt, se traducea orice,
de la marii clasici, până la „broșuri de propagandă,
cărți pentru copii sau lucrări de vulgarizare știin-
țifică”, în acest ultim domeniu, de pildă, se spunea
că „avionul este o invenție rusească”!27 În învăță-
mântul românesc, limba rusă s-a instalat în mod
arbitrar și atotputernic, fiind singura limbă impu-
să, predată „încă din a patra clasă primară și pe tot
parcursul liceului”28, însă, majoritatea populației
era îndemnată și de multe ori forțată să învețe lim-
ba lui Dostoievski dar și a lui Stalin. De exemplu,
radioul transmitea celebra dar enervant-odioasa
emisiune „Să învățăm limba rusă cântând”, unde
se intonau oripilante cântece sovietice, descifrate
ulterior mot a mot, procedeu lingvistic și politic,
iar divizii de studenți din aproape toate domeniile,
aleși pe criterii social-politice29 au fost expediate
să se formeze în U.R.S.S., unde se familiarizau cu
atotbiruitorul comunism și cu limba și „marea cul-
tură rusă”. De altfel, mai puțin bun a fost „monopo-
lul aproape exclusiv asupra produsului cultural” pe
care îl dețineau aceste instituții de sorginte sovieti-
că, recunoaște Uricaru, mai cu seamă că, la urma
urmelor, chiar și marile valori autentice ale culturii
ruse aveau rolul lor în această uriașă operațiune de
convertire a mentalului colectiv din filo-occiden-
tal în filo-sovietic.30 Filmul, teatrul, baletul, muzica
rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un „efect
extraordinar de maturizare și îmbogățire spirituală
a românilor”, dar aceasta nu înseamnă că „excesul
propagandistic nu a avut urmări și nu sunt puține
cazurile de refuz și neînțelegere a ceea ce este bun
din cauza însoțirii sale cu răul; un rău imens, iar în
acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc și
să ne ținem cumpătul pentru a deosebi valoarea de
propagandă, pentru a înțelege că rușii și românii nu
au nimic de împărțit, ci, și unii și alții au suferit sub
aceeași opresiune”31. Totuși, apreciatul scriitor no-
belizat Aleksandr Soljenițîn - și nimeni nu-i poate
contesta autoritatea și expertiza - a făcut observa-
ția că statul rus, ca și cel sovietic, „nu s-au purtat
bine cu vecinii”, între care se numără și românii32,
lucru recunoscut până și de pseudo-filozoful sau
mai degrabă ideologul Aleksandr Dughin, prezent
la București, în urmă cu câțiva ani, cu ocazia lan-
sării cărții sale Destin eurasianist, care reitera că:
„Am comis multe greșeli noi, rușii, am comis multe
nedreptăți în raport cu România”. În concluzie, se
poate spune că rușii au reușit să-i sovietizeze pe ro-
mâni, dar nu au reușit deloc să-i rusifice33, desigur,
cu excepția basarabenilor care se chinuie să scape de
acest tip de asimilare.
Note
1	Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei,
Iași, Institutul European, 1993, p. 278.
2	Hermann Keyserling, op. cit., p. 281.
3	Ibidem, p. 278.
4	Ibidem, p. 279.
5	Ian Buruma, Avishai Margalit, Occidentalismul.
Războiul asupra Occidentului. O scurtă istorie a urii
față de Vest, București, Editura Humanitas, 2016, p. 93.
6 Buruma & Margalit, op. cit., p. 93.
7	Ibidem, p. 97.
8	Ibidem, p. 97.
9	Ibidem, p. 97.
10	Ibidem, p. 97.
11	Buruma & Margalit, op. cit., p. 98.
12	Dan Alexe (2018), op. cit., online.
13	Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
14	G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p.
546 și Nedelcu Oprea, “Vasile Alexandrescu Urechia.
Preocupări bibliologice”, pe situl bibliotecii „V. A.
Urechia” din Galați, online.
15	Ibidem.
16	Eugen Uricaru, „Amprenta influenței ruse”, în rev.
Balcanii și Europa, 20 dec. 2018, online.
17	Dan Alexe (2018), op. cit., online.
18	Ibidem.
19	Ion Creangă, “Ivan Turbincă”, pe www.ioncreanga.
eu/ opere/ povesti.
20	Lucian Boia, op. cit., p. 186.
21	Cf. „De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruși”, în
Adevărul, 8 mai 2014, online.
22	Ibidem.
23	Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, București,
Editura Humanitas, 1996, pp. 558-559 și 560.
24	Mihail Sebastian, op. cit., p. 559.
25	Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
26	Ibidem.
27	Lucian Boia, op. cit., p. 187.
28	Ibidem, p. 186.
29	Ibidem, p. 186.
30	Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
31	Ibidem.
32	Ibidem.
33	Lucian Boia, op. cit., p. 188.
■
22
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
cărți în actualitate
Un puzzle cinematografic
din viața scriitorului
■ Menuț Maximinian
Ioan-Pavel Azap
Zgomot de sticlă spartă
Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2020
Trecut-au anii de la debutul în volum al lui
Ioan-Pavel Azap în 1993, cu Autoportret
cu mască. De atunci până azi, Azap a
editat cărți de poezie, de cinematografie, de
critică literară, dar și de interviuri cu persona-
lități culturale.
Redactor al revistei clujene Tribuna, Ioan-
Pavel Azap și-a conturat, de-a lungul timpului,
un nume, mulți dintre noi citindu-l constat cu
rubricile de cinematografie din revistele cultu-
rale. La recomandarea lui, am vizionat multe
filme inspirate sau nu din cărți, dar care sunt
demne de a fi bifate de un cinefil.
Volumul de proză scurtă Zgomot de sticlă
spartă, apărut la Editura Tribuna, surprinde
tocmai complexitatea structurilor atinse de
Azap în proiectele sale, puzzele-ul de povestiri
fiind precum secvențele unui film cu întâm-
plări inspirate din lumea reală. Spune Nicolae
Goja într-un text despre Azap că nu ocolește
expresiile licențioase și că are „un stil postmo-
dern de scriitură, atractiv pentru cititorii care
vor cărți scurte și de bună calitate literară”.
Cele zece proze, de dimensiuni diferite, pre-
zente în cartea de buzunar, pe care o putem
lua cu noi în vacanță, citind-o pe nerăsuflate
într-o seară sau două, abundă de stări ale so-
cietății trecutului și prezentului, autorul fiind
unul dintre personajele prezente în volum.
Subiectele, complicate pe alocuri, sunt, totuși,
ușor de parcurs pentru că în ele ne vom re-
găsi fiecare dintre noi, purtați, la un moment
dat, de valurile vieții, într-o călătorie cu trenul
unde întâlnești fel și fel de personaje colora-
te în înfățișare, haine și vocabular, în cafenele
(Arizona, Grădina Boema, Croco - renumite
în Cluj) și, chiar dacă nu mai facem armata, cu
toții am avem povești despre armată și război
în familie.
Prima proză - Cărțile - vorbește despre un
atelier de creație în care se tălmăcesc vise-
le, despre anxietățile scriitorului și metodele
acestuia de a trece peste ele. Memorabilă, fra-
za: „După ce mor, cărțile pe care le-ai citit au
să-ți rămână ție^” În Râpele roșii ne întâlnim
cu birocrația administrației de astăzi, cu revo-
luționarul ce amenință primăria că o dă la ziar
pentru că nu-i retrocedează pământul, cu toa-
te metehnele postrevoluționare de care nu am
scăpat și care, parcă, ne adâncesc. Precum per-
sonajul de aici sunt mulți care, pentru a con-
ta în ecuația vremurilor, „se înconjoară doar
de oameni slabi, proști, mai proști decât el, și
atunci se simte puternic și deștept”. Câte exem-
ple nu s-ar putea da pornind de aici despre cei
care conduc destinele țării într-un moment sau
altul al istoriei acesteia.
În Vară indiană suntem invitați la o bere,
alături de regizor. Interesant spiritul detalii-
lor autorului-personaj care, mutându-se din-
tr-un local în altul („birturi ordinare, baruri,
ba chiar și un restaurant”), observă personajele
de la celelalte mese, cum sunt liceenii ce vor-
besc în gura mare, arabul ce „bea și povestea
cu două tipe prost fardate” sau alte personaje
ce se perindă prin localuri. Rămân în memo-
rie scene precum cea în care maiorul, într-o
iarnă în care unitatea militară era acoperită
de ninsoare, este surprins cum făcea un om de
zăpadă „din trei bulgări suprapuși în ordine
descrescătoare, zgribulit... două monezi închi-
puiau ochii, iar în locul în care trebuia să fie
gura, era înfiptă o țigară aprinsă”.
Apoi, proza Dimineți în care mă trezeam
devreme, în care facem cunoștință cu un per-
sonaj al Clujului iubit de scriitor, Adi, cel care
avea „serviciul” în centrul Clujului „unde con-
curența era mare, dar era vad bun, și, în plus,
el era handicapat autentic”. Poveștile acestuia
sunt pline de însemnătate, cunoscând diferiți
oameni cât timp, așezat în fața vitrinelor, stătea
cuminte la mila trecătorilor.
Plină de piper este și povestea lui Pandele,
cel care o iubea pe Firuța, însă aceasta îl pără-
sește în timpul armatei prelungite, astfel încât
povestea continuă cu Getuța. Despre stări su-
fletești, dar și despre Revoluție prin ochii unui
personaj din mulțimea românilor, este proza la
finalul căruia scriitorul ne anunță că: „Destinul
literar al lui Pandele se oprește aici”.
Despre lumea pestriță din trenuri este și
proza O trilogie, prima parte - Introducerea
- prezentându-ne mai întâi atmosfera de pe
peronul și de la bufetul gării, partea a doua -
Cuprinsul - vorbindu-ne despre un tânăr urcat
în tren cu o bicicletă și vocabularul colorat cu
o puștoaică, iar Încheierea fiind minimalistă,
specifică prozei postmoderne de azi: „WC-
ul continuă să emane mirosuri fetide”. Proza
ce dă titlul volumului, Zgomot de sticlă spartă,
descrie picăturile de ploaie și apariția curcube-
ului, aici observând și detaliile pe care doar un
poet la poate îmbrăca în nuanțe. Casa Vilma
este un fragment despre întâmplări din spațiul
sud-american în care timpurile se contopesc,
realul și irealul făcându-și loc într-un subiect
care ar putea fi oricând prelungit într-un ro-
man în care Vilma și David să primească mai
mult spațiu de exprimare. După cum este con-
turată proza, cu siguranță ea va fi extinsă.
Alexandru Jurcan spune că Ioan-Pavel Azap
„reinjectează poveștile lumii cu ritmuri sensi-
bile și tainice”.
Spirit tonic în viața de zi cu zi, scriitorul re-
ușește, prin atenția sporită pe care o are asupra
detaliilor vieții, prin experiența din sfere vari-
ate ale literaturii, să ne aducă o carte de proză
în care tematicile atinse pot trezi interesul la
lectură al fiecăruia dintre noi. Ilustrațiile sem-
nate de Cristian Cheșuț sporesc frumusețea în
care volumul a fost construit.
■
Arkossy Istvan
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Terra incognita (2019)
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
23
Despre vederea
îmbunătățită cu lumina
originară
■ Adrian Lesenciuc
Despre Văzătorul Carmeliei Leonte1, roman
publicat în ediția a doua, revizuită, aflăm că
se prezintă diferit; a fost păstrată doar prima
parte din ediția precedentă, și aceea modificată, cu
„o concentrare factuală care să potențeze fibra poe-
tic-vizionară a scriiturii”, după cum notează prefața-
toarea, Emanuela Ilie (p.5). N-am citit ediția anteri-
oară, nominalizată la premiile filialei Iași a Uniunii
Scriitorilor din România, dar actuala este convingă-
toare. Carmelia Leonte, cunoscută îndeobște pen-
tru eseurile și studiile ei critice, este și o remarcabilă
poetă, dar și un prozator de forță. M-am apropiat cu
oarecare temere de romanul ei, mai ales că primele
pagini conturează cadrul unei desfășurări interioare
specific prozei feminine românești a interbelicului,
dar, odată parcurse primele capitole, ceea ce părea a
fi un roman realist-psihologic s-a expus în complexi-
tatea unei scriituri care aduce mai degrabă în prim-
plan desfășurările dintr-un roman de idei care se su-
prapune arhitecturii interioare. Un roman psihologic
rămas în ambientul realismului interbelic nu m-ar fi
putut convinge în condițiile în care mijloacele de ex-
presie s-au diversificat și se pot propune căi diferite de
exploatare a profunzimilor, a fluxului conștiinței. Iată
de ce evadarea din interior pentru o întoarcere la bo-
gățiile aceleiași interiorități, la fel cum o făcuse pen-
tru prima dată la noi Rebreanu prin Pădurea spân-
zuraților, este semnalul de salvare a unui discurs care
se dovedește de o claritate, frumusețe și profunzime
remarcabile. În afara faptului de a face vizibil miceliul
ideilor, Văzătorul Carmeliei Leonte este un roman de
cu totul altă factură în raport cu cel al lui Rebreanu,
indiferent dacă privim asupra arhitecturii romanești,
tematicii sau instrumentarului și angajării. Ambele
însă tratează cazul de conștiință expunând perspecti-
vele ființiale asimilabile celor psihologice cu armătu-
ra de idei, consistentă și profund umană, izvorâtă din
filosofia care nu a apucat să alunece în extrauman.
În jurul întâmplărilor închegate în jurul unei relații
de iubire castă dintre profesorul de filozofie Sever
Filimon și eleva Iris Iacob, în raport cu care intervin
o serie de desfășurări care se relevă a fi simple orbi-
te în jurul acestor desfășurări, prinde consistență și
se articulează seria de eseuri a căror prime trăsături
sunt limpezimea discursivă și coerența argumenta-
tivă. Arhitectura romanescă servește, așadar, drept
cadru al desfășurării constructului de idei - e fasci-
nant cum reușește Carmelia Leonte să îmbrace toate
aceste derulări în particularitățile stilistice ale prota-
goniștilor care le dezvoltă -, drept structură de re-
zistență pentru afirmația certă că lucrarea complexă
Văzătorul este mai întâi o proză consistentă, apoi că
are valențe poetice și, nu în ultimul rând, că e o sumă
de eseuri consistente despre umanitate. Cartea, e așa-
dar, nu doar o simplă poveste desfășurată „între ge-
nuri”, amintind de maeștri ai unor asemenea pendu-
lări - îmi vine în minte, în primul rând, Aceeași mare
a prozatorului israelian Amos Oz -, ci și o așezare
complexă între discursurile specifice unor forme di-
ferite de cunoaștere: cea filosofică, pe care autoarea a
deprins-o sau dezvoltat-o, probabil, și prin pregătirea
masterală în filosofie creștină la universitatea ieșea-
nă, și cea artistică, literară, pe care cu siguranță a șle-
fuit-o și prin studiile filologice la aceeași universitate.
Remarcabil este rezultatul: o lucrare care amestecă
genurile și formele diferite ale cunoașterii, pe care le
așază într-un cadru asimilabil romanului, și care se
prezintă ca roman de sine stătător, puternic și solid
ancorat în realitățile unor vremuri oarecare, inclusiv
celor actuale. Trama nu are nevoie de ancorele ac-
tualității, deși povestea are prospețimea care derivă
din actualitatea (și permanența) cadrului discursiv.
Pătrunzând în adâncimea textului, lectorul este obli-
gat să-și asume ieșirea din starea de lene intelectuală
și să accepte fluxul de întrebări care contribuie la o
redesenare a propriei lumi a fiecăruia. Universul in-
terior al fiecăruia se modifică și percepe înlănțuirea
de fapte diferit, în funcție de propriile experiențe de
viață, de propriile lecturi, de empatia cu care reușește
să se raporteze la personaje. Întrebările unesc lumea
ficțională închipuită de autoare și cea îmbogățită a
lectorului prin lectura cărții, chiar dacă unele dintre
ele par venite din inocența fără adâncime hermeneu-
tică: „Ursulețul citea în sufletele oamenilor mai bine
decât citeam eu în cărți. [...] Odată l-am întrebat de
ce oamenii își arată mai multă iubire în public decât
atunci când nu îi vede nimeni? De ce e atât de aglo-
merat în afară și atât de pustiu în interior?” (p.58).
Inocentele întrebări sunt unele care aduc în lumi-
nă un profil curat, chipul copilului care încă nu și-a
abandonat puritatea, și care e în rezonanță cu puri-
tatea spre care tinde profesorul. Cei doi se întâlnesc
la mijloc, căutând să nu tulbure apele limpezi ale
unei copilării perpetue a umanității, în care ar putea
fi predată legea iubirii. Acest parcurs presupunând
limpezire reciprocă - ce poate fi dacă nu o intersu-
biectivizare a unor gânduri care și-ar fi pierdut refe-
rința în orizontul fără ecou al propriei introspecții?
- contribuie la cultivarea încrederii și la găsirea, în
chip maieutic, a răspunsurilor în interior prin ghida-
rea din exterior:
„- Și mie mi-a vorbit Dumnezeu, de asta l-am
crezut pe Gabriel. Mi-a spus: «Nu îl tulbura pe co-
pilul inimii mele». Eu doar priveam oamenii, dar
Dumnezeu a spus: «Nu îi tulbura»!
— Interesant.. Întotdeauna am gândit la fel, am
simțit același lucru. Am vrut să fiu discret. Dar cum
de am uitat: Am compus un «decalog» și una dintre
porunci era să privesc altfel! Formidabil! Mă ajuți să-
mi limpezesc propriile gânduri. Eu băteam câmpii,
dar acum totul îmi devine mai clar.” (p.63).
Contaminarea reciprocă, pe de o parte cu înțelep-
ciunea trăirii, pe de alta cu inocența angajării - fie
în cazul dialogului dintre profesorul Sever Filimon
și Iris Iacob, fie dintre acesta și Vlad Adam - con-
feră o dimensiune suplimentară textului. Pe de o
parte inocența, cu ascunzișurile sale, cu subtera-
nele care amintesc de inconștient, mai degrabă de
inconștientul colectiv, aduc în prim-plan perspecti-
va uitată asupra lumii. Copiii din operele lui Hans
Christian Andersen, sau ale contemporanului său,
Charles Dickens, copiii din toate operele majore ale
Arkossy Istvan	Revoluția mașinilor (2019),
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
umanității privesc nu neapărat cu limpezimea care
transpare în dialogul cu adultul (mai ales cu cel ini-
țiat în ierarhiile formelor cunoașterii, în curentele de
gândire, în cultivarea critică a perspectivei asupra
lumii), ci, mai degrabă aduc lumina dintâi, lumina
originară, ingenuitatea care erodează, deconstru-
iește, clarificând și subliniind rosturile existenței.
Înțelepciunea gândului nu ajută în lipsa unei favo-
rizări a destinului. Ghinionul celui ce ar fi putut să
predea lecția acestei cunoașteri inocente poziționea-
ză, în antiteză, o societate dezbrăcate de umanism, și
un individ capabil să-și asume vinile lumii pentru a
duce mai departe povara vederii. Gândul sinuciderii
nu e o soluție. Are o piedică de sânge. Mama devine
antonim al gândului suicidar. Carmelia Leonte aduce
în acest fragment atâta lumină curată, ca și cum ea
însăși ar fi practicat înțelepciunea uitată a copilăriei
coborâte în subteranele inconștientului: „Dar, mai
ales, mama este antonimul sinuciderii. Un sinucigaș
își ucide, de fapt, mama, îi batjocorește sacrificiul, îi
terfelește credința, se întoarce împotriva celei care l-a
iubit și o sfâșie. Mama este singura ființă care i-ar ier-
ta orice, absolut orice, mai puțin asta. Cu lacrimi în
ochi, Sever își amintește de mama lui. Cât l-a iubit!
S-a stins încet, ca o lumânare, a murit din modestie,
nu a vrut să mai deranjeze pe nimeni cu prezența ei.
Dar el a știut. În momentele de mare criză sufleteas-
că, gândul că mama îl iubește a țâșnit din întuneric,
cu tărie. Nu a fost foarte protectoare, l-a lăsat mereu
să se descurce, dar dacă prietenii azi îl apreciau și
mâine nu, în ochii mamei a citit mereu o dragoste
statornică și necondiționată. El putea să o iubească
sau nu, să-i aducă pâine sau nu, ea tot îl iubea. Îi spu-
nea de fiecare dată că a slăbit, îl așeza la masă, îi dă-
dea să mănânce. Era mama.” (p.66).
Din convergența inteligenței cu ingenuitatea, dar
mai ales din revărsarea întâmplării, se naște viziunea,
vederea, lumina amestecată a celor dintâi licăriri,
uitate până atunci. Viziunea este deschizătoare în
interior, într-o explicație a mirabilului asupra căruia
ar trebui să nu se intervină spre a nu tulbura, stâlci,
strivi adevărata cunoaștere, adevărata raportare la
adevărurile ultime, la ceea ce umanitatea a pierdut în
maturitatea târzie, precum omul rătăcit de propria-i
copilărie. Trista și apăsătoarea poveste a Văzătorului
este una despre umanitatea care încă mai are o șan-
să. Un iz dostoievskian târziu, actualizat, încărcat de
aromele actuale ale altor fapte, se resimte în pagini.
Văzătorul deschide ochii.
Note
1 Carmelia Leonte. (2020). Văzătorul. Ediția a II-a re-
vizuită. Prefață de Emanuela Ilie. Iași: Editura Cartea
Românească Educațional. 162p.
■
24
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Duhul literelor
■ Christian Crăciun
Motto: Dragostea destramă
dinlăuntrul, devoțiunea doare.
Alua litera în serios. Asta face scriitoarea
Mihaela Malea Stroe în colecția sa de „bestii”
literale poetice. Cartea1 este un fel de pariu: a
compune câte un poem cu fiecare dintre literele alfa-
betului, în care absolut toate cuvintele să înceapă cu
această literă. Dar ar fi o greșeală să ne concentrăm
doar pe aspectul experimental și ludic al compoziții-
lor. Principala reușită este tocmai că aspectul jocului
formal devine secundar față de conținut. Exercițiul
formal se transferă într-un descântec la adresa lumii,
ceea ce ține, în fond, de originea Poeziei. „În ansam-
blu, nici nu a fost un experiment, cât, mai bine zis, o
experiență nepremeditată, total diferită de cele ante-
rioare. Interesantă (într-o oarecare măsură amuzantă
ca idee), dar și solicitantă, tensionată. O experiență
pe care, cel mai probabil, n-o voi repeta decât, even-
tual, «la poroncă» (a cuvintelor, nu alta!). Și, de va fi
să (mai) fie vreodată, într-o altă formulă. Pentru că
literele, cuvintele, oricât am fi noi de orgolioși, sunt
mai presus de puterea noastră de a le stăpâni. Limba
e stăpâna noastră. Știa prea bine Eminul nostru ce
știa..., «măcar să zică cine ce-a zice» (vorba prietenu-
lui său Ion)”, rezumă poeta. Sunt poeme deplin uni-
tare, cu miez ideatic bine desenat. Sigur, unele litere
sunt mai ofertante decât altele, orice dicționar este o
probă, dar asta face cu atât mai provocatoare perfor-
manța. Iată un exemplu: „Cavalul cântă calm...«Cân-
tarea Cântărilor»”... Acest calm este secretul volumu-
lui, cititorului nu îi apare nimic „făcut”, artizanat de
cuvinte, aproape că nu bagi de seamă porunca formei
fixe. O disociere elementară a lingvisticii structurale
mi-a venit în minte, citindu-l. Cea dintre competență
și performanță lingvistică. Simplu spus: competența
lingvistică ar fi totalitatea posibilităților combinato-
rice dintr-o limbă, performanța cât reușești efectiv
să actualizezi din aceste posibilități. Remarcabilă la
poeta noastră este tocmai performanța, în sensul ci-
tat. Aducând astfel, implicit, un minunat elogiu bo-
găției uitate a limbii române. Sigur că apar cuvinte
rare: alduite, bagdadie, ghilțuri, îmbledecăresc, uium
și câte altele. Dar nu ele sunt adevăratele diamante, ci
ars combinatorica a tuturor celorlalte cuvinte. Sintaxa
dificilă este evident adesea bazată pe enumerație.
„Îmblânzirea încornoraților,/ Înșeuarea înrăiților,/
Înfruntarea înneguraților,/ Îndepărtarea înfumurări-
lor,/ Înlăturarea încețoșărilor,/ Înzilirea întârziaților,/
Îmbucurarea întristaților,/ Îmbunarea încruntaților,/
Încurajarea înlăcrimaților,/ Întrajutorarea împilați-
lor,/ Îndeplinirea îndatoririlor.../ Împlinirea împă-
rătească./ Împăcarea înrourată,/ Înduhovnicirea”. Iar
metafora, imaginea poetică, apare în astfel de texte
mai ales prin contiguitate, prin efectul de atingere
dintre cuvinte. „Incunabule introvertite” e doar un
exemplu.
Literele nu sunt simple semne, sunt puteri, poar-
tă energii neștiute, ale vibrațiilor sunetului, de care
numai poezia mai dă, când și când, seama. Există o
„știință a literei”, a înțelegerii și manipulării acestor
puteri, se cheamă Cabala. Sigur că nu spre o astfel
de interpretare ne duce acest volum de poezii. Dar
el este o necesară anamneză despre potențialități ui-
tate din firea acestor „dihănii”. Termenul îl folosesc
în sensul lui Noica, trimițând direct la acest „duh”
întrupat în litere și cuvinte. Este un traseu inițiatic
drumul printre aceste litere, „probele” pe care și le
impune poetul sunt o adâncire a înțelesului. „fentăm
fragmentele filosofice”, cum se spune în text, mer-
gând pe sârma întinsă peste abisul Sensului. Dintre
poeții noștri, cel mai aproape de această explorare
a combinatoristicii cuvintelor ar fi desigur Șerban
Foarță. Sau Ion Stratan. „Birocrați barbarizați, blu-
răm biserici, bastioane,/Bâjbâim, blamăm bunătatea
bunicilor./ Bocanci bombați bătucesc binevestirile,/
Boțesc batjocoritor bobocii bunăvoinței,/ Bătătoresc
brâiele brebeneilor”. Este o poezie ultimativă, dificul-
tățile sintactice impun un ritm sincopat, ca o respi-
rație astmatică, și prezintă o viziune sumbră asupra
prezentului și viitorului. „ferchezuim frenetic for-
me fără fond” este un impas global al lumii noastre.
Exercițiul baroc-manierist al explorării până la limi-
tele limbajului este semnul unei poezii care își caută
resurse noi, dincolo de cele „tradiționale”. În ciuda
evidentului caracter experimental, nu este o poezie
care să aibă violența destructurantă a avangardelor.
Pentru că nu pornește de un sentiment de epuizare a
limbajului, dimpotrivă, dintr-o încredere mistică în
nebănuitele, inepuizabilele sale resurse.
Închei cu un citat dintr-o cercetare fundamentală
asupra puterilor ascunse ale Literei: „Dacă Scriptura
este o crucificare a Verbului, se pare că în această
epocă din al doilea mileniu înainte de era noastră
Peisaje
■ Irina-Roxana Georgescu
Gabi Eftimie
Sputnik în grădină
Alba-Iulia, Editura OMG, 2020, 60 de pagini.
Volumul Sputnik în grădină de Gabi Eftimie
se împarte în trei secțiuni: „Spații verzi”,
„Vară verde-albastră”, „Playlist de toamnă”.
Poemele se împletesc cu imagini percutante ce sur-
prind peisaje urbane, lumini incandescente, locuri
ale părăsirii sau panorame „a couper le souffle”, res-
tituind o hartă de senzații și de stări, adesea sufocan-
te. Stabilită din 2011 în Suedia, Gabi Eftimie scrie o
poezie tranzitivă, complexă, dominată de impresia
de remodelare a liniștii, cum notează Andrei Doboș,
trimițând la un soi de pastorală dark. Volumul se
deschide cu un motto din John Bauer, cunoscut pic-
tor și ilustrator suedez, preocupat de mitologie: „Am
simțit că stăteam față-n față cu natura./Niciodată nu
m-am simțit atât de mic.”
„Spații verzi”, poemul care dă și titlul primei sec-
țiuni, este pus sub semnul (de)construcției unor
spații alveolare, legate între ele prin fire invizibile,
înnodate ad infinitum: „Mă prefac că sînt turist în
propriul meu oraș/și merg până la ultima stație./Pe
autopilot nu durează prea mult și filtrul/dispare./În
curând, ajung la ultima. Părul electrizat/s-a întins în
direcția de mers. Culeg/firimiturile lăsate de ceilalți
și încerc să/ghicesc: pîine, biscuiți, falafel? În față/
„parcul: plămânul verde al orașului”./În adâncul cel
mai adânc, peștii se înlănțuie, dăinuie ca uraniul./
Croncăniturile corbului nu mai răzbat./Cufundarul
mare își lansează țipătul ca o/plasă de pescar pe
suprafața apei./Mă las în voia stimulilor. Meditație
ghidată./Parcul are sonorul închis, e pierdut și el în
a început noaptea Cuvântului, cea a celei de-a opta
zile a Creației. Fiecare zi începe cu o noapte. Apogeul
acestei opere, Verbul lui Dumnezeu este crucificat. El
moare, El învie. El ne arată calea din această dimi-
neață a celei de-a opta zile care trece prin necesitatea
întâlnirii, în inima tenebrelor, cu Maica primordială,
rădăcina oricărei vieți, revelatoare a oricărui mister.
Și misterul Cuvântului este al nostru propriu, în mod
intim încărcat cu misterul Omului. Va trebui cu sigu-
ranță ca într-o zi să închidem toate cărțile, pentru a
trăi Cuvântul, a deveni Verb, și a face lumina să stră-
lucească”.(Annick de Souzenelle, La Letre chemin de
vie, Le courrier du livre, 1978, p. 12) În această aro-
mă intelectuală trebuie citit Alfabestiar, cu siguranță
unul dintre cele mai ambițioase, dar și profunde în
conținut volume de poezie din ultimii ani. Versuri ca
„Mistreți mitomani, mânjim minuțios miturile” sau
„ industrializăm imperiul irișilor ivorii” au valoare
aforistică în sine, și nu sunt importante în primul
rând prin exercițiul „lettrist” (fără nicio legătură cu
direcția lui Isidore Isou). Volumul induce o imagi-
ne a unui „paradis în destrămare”, o lume peste care
se lasă funerar „lespezile lupanarelor”. În fața acestui
omagiu literal, de o surprinzătoare puritate, căci nu
e nimic forțat în efortul de a câștiga pariul, îți revine
speranța întru poezie. Așa că închei cu un vers „op-
timist”: „Întrezărind Învierea, Înălțarea, înmugurim
întru”
Note
1 Mihaela Malea Stroe, Alfabestiar, ed. Eikon, 2020
■
spațiu./La ora asta, doar porumbeii își mai uguie
mantrele./[...]/Un hibrobuz verde, iluminat răsare
din/întunericul care se lasă.” (p. 17-18) Din poem
țâșnesc cuvinte care revin la câteva pagini, obsesiv,
exigent, mantre inexpugnabile: „Toți să fie fericiți!
Cu toții să fim scutiți de/neputință! Fie ca toți să se
îngrijească de/binele celuilalt! Fie ca nimeni să nu
aibă/parte de întristare!”. În acest context, totul ca-
pătă fluiditatea spațiu-timp: „Toate amintirile, linii
de metrou în diferite culori/străbătînd ultrarapid
sistemul circular din noi.” (p. 28), un soi de „lume
imaginată de Leonora Carrington” (p. 32).
A treia parte a volumului, mult mai descriptivă,
dar mai ritmată decât primele două, suprapune „dis-
tanța” și „amenințarea”, „aproapele” și „departele”,
„sunetul cărnii măcelărite” și „culorile din radiogra-
fii”, „bubuitul tribal,/căldura alinătoare a ceaiului,/
plasa în plină expansiune a difuzoarelor,/lipsa am-
prentei omenești,/sunetul familiar, repetiția,/frân-
turi de voci,/ceva ce recunoști, dar nu ești în stare/
să reconstruiești,/geometria dansului, băgați unii în
alții/evantaiul desfășurat al instrumentelor acompa-
niatoare,/prosteala vocii hip-hop,/refrenul glumeț,
sacadat” etc. (p. 49). Vara îngheață giganții, zeii, fân-
tâna Urdar, astfel că „Armata Salvării ne anunță că
distribuie în continuare/toată marfa de care avem
nevoie:/cutii de chibrituri și foc, în unele filiale,/
supă, săpun, mîntuire, în celelalte.” (p. 53)
Poezia de observație senzorială practicată de Gabi
Eftimie se hrănește din aglomerări, mișcări acapa-
rante, rupturi de ritm care converg spre un spațiu al
intimității hărțuite de prezența ingrată a celuilalt, pe
care o nivelează tocmai prin intensitatea liniștii.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
25
comentarii
„Dacă ar fi, dar nu este
așa, peste umărul meu
privește celălalt, a cărui
tristețe mă bântuie”
■ Alexandru Sfârlea
Gellu Dorian
Cealaltă viață
Editura Școala Ardeleană, Cluj - Napoca, 2018
Dacă am numărat eu bine, acesta este cel
de-al 27-lea volum de versuri al poetului
Gellu Dorian, un optzecist în toată pute-
rea cuvântului (debut cu Liniștea neliniștii - 1979),
a cărui identitate poeticească s-a edificat - stilis-
tic și structural, ca esențialitate a rostirii de sine -
aproape cu fiecare volum în parte, deși titlul unuia
din 2017, Calea de urmat, ar putea să ne clatine,
aparent, această peremptorie afirmație. Doar că,
desigur, orice poet autentic - a cărui autenticitate,
în livreștile ei statuări este consolidată - are, in-
dubitabil, dar și... dubitativ, propriile prerogative
și „norme”, care țin de febricitatea unor perpetue
căutări estetice și opțional-tematice, de energiza-
re și „vascularizare” a interiorității poetice (Ezra
Pound). La poetul botoșănean, acestea sunt „fii-
cele zbuciumate” ale unor spații riguros sublimate,
în „paternala” lor situare, am putea zice, la jumă-
tatea distanței dintre cauzalități și efecte; acestea
ținând, cum altfel, mai mult de profundități și
profundizări ce premerg identificarea unor „pepi-
te” aurifer-lirice, ori doar obiectiv (abstractizant)
- factuale. Cert este că, dincolo de orice rugozi-
tăți ale percepțiilor „empiric-criticiste”, de acele
escalade teoretizante pe versanții post- modernis-
mului atât de bătătoriți și șubreziți chiar, trecând
prin desișurile cu ghimpi îndărătul cărora pân-
desc „florile carnivore” ale (neo)expresionismului
de cea mai... calofilică sorginte, acei poeți pe care
cineva îi denumea „vizionari ai amurgului”, au, se
pare, un regim mai aparte , impregnat în porii spe-
cificității lor.
Poezia lui Gellu Dorian - și nu doar „de la Cartea
singurătăților încoace”, cum i se pare... epidermial
criticului Al. Cistelecan pe coperta a patra a vo-
lumului Cealaltă viață - ci încă de la În căutarea
poemului pierdut, cred eu, cel de-al cincilea, apă-
rut în 1996. Au existat, desigur, unele tatonări și -
într-un fel de coabitare evanescentă - ezitări spre
atingerea imanenței acelui „spirit al adâncurilor”:
întru perceperea și, mai apoi, procesarea în creu-
zetul creativ a materiei psihedelic-pulsatil-plas-
matice, dar, nu arareori, cu diminuare a suflului și
percutanței lirice; dată fiind resurecția irepresibilă,
să zic așa, omniprezenței ființiale a deceptivității
și „suveranei” angoase. Dacă ne amintim de „ge-
nerația apocaliptică” a unor Georg Trakl și Georg
Heym, din prima jumătate a perioadei interbelice,
cu o „poezie zămislită dintr-o materie, ce-i drept,
a noastră, dar (cu referire la Trakl - n.m. A.S.) din
modul în care a transformat-o, îmbibând-o cu
propria sa ființă și mutând-o în cuvinte, a rezul-
tat ceva nou și irepetabil.” (Otto Basil). Păstrând
inerentele proporții, desigur, vom aduce în prim-
plan aceleași terifiant-tragice trăiri - intempestivi-
zări ale fulminanței - la Gellu Dorian, asemănă-
toare în „picturalitatea” lor psiho-semantică, celor
ale marelui poet din Salzburg : „Dacă ar fi să-mi
ceară cineva să spun/ de ce sunt atât de mâhnit,/
în aceste poeme nu tristețea scrie, aș spune,/ ea stă
la cealaltă masă, ca într-o oglindă,/ mă privește și
abia așteaptă să-mi toarne otrava pe gât,/ (...) dacă
ar fi,/ însă nimeni nu-mi cere așa ceva,/ iar eu nu
sunt mâhnit așa cum par versurile astea care se
risipesc/ ca niște diamante în lăturile porcilor, (...)
vine doar așa o piatră imensă și mi se așază în su-
flet,/nici el nu mai poate face nisip/ așa cum a făcut
până acum/ (...) altfel, sincer să fiu, cât de atent aș
asculta, nu aud în jurul meu nicio întrebare,/ în-
cât trec mai departe / cu aceeași mâhnire pe chip,/
(...) dacă ar fi,/ dar nu este așa,/ peste umărul meu
privește celălalt/ a cărui tristețe mă bântuie,/eu, în
schimb, sunt fericit,/ ca o casă cu ferestrele sparte și
pline de flori.” (Mâhnirea, pag. 128). Dar și atunci
când poetul pretinde (afirmă) că este „foarte fe-
ricit”, avem de- a face, de fapt, cu un fel de exor-
cizare, o transcendere a stazei sinelui, spre „celă-
lalt”, spre „alții”, „un ins nici trist, nici bețiv, nici
notabil, nici într-un fel,/ un om pe umerii căruia
toți își așază hainele ca într-un cuier”; dar, ca un
gest de remușcare apostazică, actantul își admi-
nistrează, totuși, un „jet” de autoironie, ca pentru
a mai accede cumva (măcar) la o aparentă stabi-
lizare a echilibrului intens fragilizat până atunci :
„acum când sunt liber,/ prin mine trece o armată
de plumb care mă acoperă cu iarbă/ gata de cosit”
(Sunt liber, pag. 131).
În majoritatea poemelor sale, însă, Gellu Dorian
edifică acele scenarii ale unui imaginar de cele mai
multe ori convulsiv, frământat și subminat - ai
crede la o primă privire - de o agresiune (nu știu
dacă intențional premeditată) a redundanței, din
pricina căreia asistăm, oarecum intrigați, mai apoi
fascinați chiar, la un fel de luptă haotică, a oștilor
de cuvinte. Este o luptă a contrariilor, în care viața
se intersectează cu moartea, parcă trăindu-și reci-
proc culminanțele și târșirile prin glod , în luptele
angajate acerb în pâlcuri morfo-sintactice și sin-
tagmatice, uneori, corp la corp chiar, iar aici mă
complac, recunosc, în exagerare: periclitate fiind
chiar corpurile de litere, viața și moartea înver-
șunându-se să se cucerească una pe alta, până la
amănunt și infinitezimalitate : „Când vorbesc des-
pre moarte vorbesc despre viața mea,/ca despre o
femeie pe care am văzut-o de o mie de ori,/ stau cu
ea pe genunchi și mă urăște,/ nu-mi spune asta, dar
simt cum stau roiuri-roiuri cuvintele/ pe buzele ei,
fluturi plini de scame/ ca înjurăturile care-ți călă-
resc gândurile obscene când stai în biserică/(...) via-
ța cu ea nu e deloc un paradis,/ iadul îți curge prin
Arkossy Istvan
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Alchimie (2019),
vene plin de bune intenții,/ cea mai mică zgârietu-
ră face din pielea ta un izvoraș/ din care se adapă
nesătulă/(...) despre viață îmi este greu să vorbesc,/
e cât o clipită pe care n-o poți cuprinde în vorbe/
aruncate la întâmplare în gura lumii/ care tocmai se
deschide ca o cârciumă dimineața/ în care încap toți
în același cavou viu.”(Când vorbesc despre moarte,
pag. 133).
Așa se face că Cealaltă viață este aidoma unei
cetăți în care au loc lupte precum aceea descri-
să ... behavioristic mai sus, o cetate compusă din
cinci „redute” - cazemate, mai bine zis - recte
ciclurile inscripționate, cum ar veni, pe exteriori-
tățile acestora: Trupul și celălalt, Boala de moarte,
Insomniile, Risipa, Viața. Dar, pentru a pătrunde
în această cetate lingvistico-morfo-semantic po-
eticească, pe poarta de la intrare scrie Pustia (în
fața oglinzii), iar pe cea de la ieșire - să-i spunem
ajungere la capăt - (tot) Pustia, dar (în spatele
oglinzii), iar în vreme ce pe prima „poartă” citim
despre „un vultur bolnav care zboară prin sânge”,
despre „ochi seci” și „trup de tablă care scârțâie”,
despre „o floare neudată de nimeni care se mută în
mine și-și face peșteră ( o fi înrudită cu peștera lui
Platon ? întreb eu, A.S.) acolo, despre cum „pietre-
le macină timpul, făină din care nu se face pâine,
râșniță între pietrele căreia mă macin” - o închi-
dem binișor, fără să o trântim. Ei bine, pe poarta
de la ieșire citim - ca și cum am fi ajuns ( și chiar
ajungem!) dicolo de oglinda care nu poate fi decât
VIAȚA în recrudescente confruntări și teribilisti-
ce și coșmarești asemănări cu MOARTEA - după
ce am trăit acele lupte încrâncenate și-apocalipti-
ce, pe-alocuri , măsurări de forțe - citim scrjeli-
turile ca-n carne vie, despre „Timpul, morar din
gura căruia ies sunete care cresc până la asurzire”,
despre aceeași peșteră (mai mult sau mai puțin
platoniciană) și-același trup de tablă care scârțâie
sec, despre cum lăuntricitatea aceea se neantizea-
ză („înăuntru nu este nimeni, ochii îi sunt seci”),
așadar tocmai pentru că TIMPUL este acolo, dim-
preună cu floarea care sângerează și nimeni n-o
udă, realizăm că NEVĂZUTUL, de fapt, trăiește și
„disciplinează” văzutele, adică viața, realitatea. Le
trăiește într-o exultanță și contopire pustiitoare,
răzbătătoare prin aceste avataruri ale PUSTIEI în
zbateri și căutări spasmodice, de SINE și NESINE,
spre ÎNTRU- SINE și ÎNTRU - CEILALȚI, iar
pentru toate acestea este nevoie de a trăi și per-
cepe transcenderea, ca pe o călătorie inițiatică și
purificatoare din viață în moarte. Și invers, poate,
și nu poate, ci sigur ...
■
21
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Poezia ca rugăciune
■ Marin lancu
Distincte din punct de vedere formal prin
același stil grafic preferat de Guillaume
Apollinaire, poemele din Litanii (Editura
Rawex Coms, București, 2020, 60 p.), al optulea
din seria producțiilor lirice aparținând scriitoa-
rei Iuliana Paloda-Popescu, sunt plasate sub im-
pulsul exprimării unei neistovite drame a vieții
surprinse în momentele sale de maximă inten-
sitate, a unei conștiințe teribil de frământate de
propriile energii lăuntrice. Înălțat de la condiția
terestră, spiritul își îndreaptă privirea spre un
enorm cer liric, precum o rătăcitoare vietate as-
trală. Stăruind în acest joc al existenței, poeta co-
munică imaginea omului care, în aspirația către
purificarea stelară, își creează apropape ritualistic
drumul spre divinitate. Iuliana Paloda-Popescu
dezvoltă aici o lirică modernă, unde, purtător de
virtuți și defecte, eul trăiește în tensiunea surdă
pe care o presupune rugăciunea și toate implo-
rările sale. Răsunând într-o curgere solemnă,
vigoarea imaginației duce spre crearea unor ta-
blouri proiectate pe mari pânze de mit și în ale
căror adâncuri se ascund rare secrete ale lumii.
O notă de familiaritate și sentimentalism străbate
cele 33 de cânturi încă de la primele versuri pline
de nuanțe grele, cu tot fastul tonalităților de imn
în care acestea vibrează. Remarcăm unitatea de
ansamblu a poeziei, dispunerea stărilor proprii
eului moral, Iuliana Paloda-Popescu ajungând
Ârkossy Istvăn
Ferestre gotice (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
prin această relație la un echilibru aproape clasic
între elanurile irepresibile ale simțirii și formele
gândirii sale.
Perceput direct și prelucrat imagistic, proce-
sul apropierii de Dumnezeu este însoțit de un
fior lent, fiecare dintre aceste pasaje evocatoa-
re este aureolat prin formula christică inițială:
„Doamne,/ în cumpăna nopții m-am/ ivit pe
Pământ, cu o pasăre albă/ pe umărul stâng și în
aburul/ apelor așteptam zorile!...” (Litania-ntâi, a
iubirii). Emoția livrescă e prezentă aproape peste
tot, nu o dată fiind reperabile ici-colo tonalități
din Arghezi și, cu deosebire, din Eminescu, prin
elementele invocatoare ale imaginilor în pura lor
muzicalitate, cu vremurile „zămislirii Omului”,
menit a deveni „ființă de lumină”: „Doamne,/
minunate sunt facerile/ Tale - Cerul și Pământul,
apele,/ aerul, focul!... Tu în chip minunat ai/ în-
suflețit o fărâmă de lut cu Suflarea/ Ta și ai zămis-
lit Omul!... Pe toate cu/ dragoste le-ai creat, le-ai
dat nume/ și le-ai chemat, pe toate cu Duh/ Sfânt
le-ai binecuvântat...!” (Litania Facerii). Circulația
persuasivă a celor mai frecvente cuvinte din vo-
cabularul poetic, agenți infailibili ai unor emoții
scurte, de superficie, rezultă din însuși programul
poetic al autoarei, surprins cu discreție, simplu și
transparent, într-o mulțime de pasaje de o blân-
dețe poematică, de pictură înfiorată în culori fe-
ricite, precum cele din Litania închinării („Scriu
pe aer/ cuvintele și le dau nume,/ le chem, iar ele
se întorc în/ mine ca niște porunci și caută/ locul
în care Îngerul m-a/ însemnat cu pecetea/ tran-
dafirului// alb..”) sau din Litania merelor, o ne-
sfârșită rugă, adresare pioasă, esențializând ceea
ce numim „litanie”, un cântec singuratic răsu-
nând în ecouri mereu adaptate la tonalitatea sur-
selor ce le-au inspirat: „Un vânt/ sălbatic înfioară
merii/ și Îngerii pogoară-ncet, s-aprindă/ cande-
la-n chilia bătrânului anahoret...” Iuliana Paloda-
Popescu e stăpânită de explozii vitaliste, mintea
ei fiind adaptată pentru stările emotive venite
dinspre ipostaza primordială a omului făcut
după chipul lui Dumnezeu și, deopotrivă, pentru
viziunile dezlănțuite privind revelația despre în-
vățătura eshatologică ortodoxă a creației. Această
metamorfoză e ușor recognoscibilă și nu e depar-
te de structura accentuat livrescă a volumului,
întoarcerile la sursele fundamentale de inspira-
ție, dintre care Biblia, Canonul Sfântului Andrei
Criteanul și Apocalipsa lui Ioan Prezbiterul, ul-
tima carte din canonul Noului Testament, fiind
printre cele mai frecventate. În altă parte, alături
de barochismul unor imagini, versurile ne pro-
pun, cu insistență, senzualitatea expresiei, de la
forma concretă a cuvintelor selectate de intuiția
creatoare până la compoziția tablourilor, elabo-
rate cu un nuanțat simț al efectelor: „Doamne,/
pentru Tine îmbrăcam/ veșmintele albe și-mi
acopeream/ fața cu vălul înserării, pentru Tine/
primeam zorile și luam nume/ nou, chip nou și
mă/ închinam” (Litania tămâilor albe). Și aici, tex-
tele primesc o coloratură morală. E lupta dintre
real și ideal, în care eul liric, setos de candoare, dă
glas sentimenului de supunere în fața divinității,
ca în Litania iertării, unde sufletul poetei devine,
în același timp, materie și spirit, regret și inocen-
ță: „Infinite erau/ urmele trecerii și-mpreună cu
noi tânjeau/ spre lumina din vis, precum ose-
mintele/ învelite în giulgiuri de Îngerul morții/
și pecetluite cu sigiliul de ceară,/ pe care scriam
împreună/ Litania iertării”. O filozofie a luptei cu
moartea atestă aici autenticitatea unui eu asediat
de rugăciuni în numele iertării. Peste tot, un șir
nesfârșit de mesaje poetice, învăluire în „sipetul
speranței” (Litania plecării, Litania îndurării,
Litania călătoare), al uitării (Litania durerii), al
împăcării (Litania împăcării) și al încrederii oar-
be, înțelegând că există o „aură” atotcălăuzitoare,
în termeni de o finețe filozofică, cu incantații ge-
nerate de imagini arhetipale, precum: „cântecul
stelelor”, „lacrima Lunii” (Litania primăverii),
roua - simbol al Învierii (Litania inimii), „steaua
pierdută în mreje de foc” (Litania cireșelor), „me-
moria apei” (Litania toamnei) etc.
Lupta interioară se desfășoară pe un anumit
prag paradisiac al existenței. Peste drama lăuntri-
că adie o boare de rai, atât de proprie unui spațiu
de purități aurorale. Versurile de aici oferă ochiu-
lui poetic tabloul aparențelor sensibile, contem-
plarea naturii trezind un fior de autentică emoție.
Împinsă la extrem, amestec de panteism și de
creștinism, ca la Rilke, iubirea în dumnezeire ne
apare întotdeauna ca o mistică a Credinței, impli-
când extazul spiritual: „Este Primăvară,/ sufletul
meu se perindă/ printre pomii-nfloriți, Îngerii/
se arată la ferestrele Cerului și aș vrea/ să-i întreb
despre noi, despre pasărea/ Albă, dar nu știu cât
e de târziu pentru/ visul Pământului și încerc să
ascult/ cântecul stelelor...” (Litania primăverii).
Fapt de angajare existențială, actul iubirii e, în
structura meditativă a acestor versuri, un ritu-
al grav care mută „jocul” în planul răspunderii
O
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
27
o
etice. Efortul de a sugera primordialitatea rugilor
divine deschide o zare cerească echivalentă cu un
demers spre transcendență, în ton cu versetele
din Cântarea Cântărilor. Dincolo de nota unei
evidente calofilii ideatice, cu disponibilități mo-
derne de etalare stilistică, accentele cad spre pu-
ritate și împăcare, extazul cunoașterii și apropi-
erii de divinitate fiind imanent lumii noastre, de
ordin spiritual: „Mă rugam să rămâi,/ mă prin-
deam cu înverșunare/ de aura visului...” (Litania
împăcării).	Iuliana Paloda-Popescu intero-
ghează spiritul care a plăsmuit operele, însușin-
du-și dinamic și arta combinațiilor lui, intuind
modalitățile în care acesta a operat cu anumite
date, pentru ca, la rându-i, să aplice această dina-
mică combinatorie elementelor pe care le posedă
el însuși.
Iuliana Paloda-Popescu este o poetă senti-
mentală. Foarte rar, versurile sale cad într-o ba-
nalitate străină de cadrul grav, de ceremonial, al
discursului său poetic. Totul e o condensare spu-
să pe un ton ce sugerează un extaz de sunete albe
adaptate prin constanța magică a stării de pros-
ternare specifică rugăciunii. Profund lirică și de
fond, fantezia se rafinează mai ales sentimental.
Poeta proiectează paradisuri în care cultivarea
formei, ajunsă deja la un fel de stabilitate tehnică,
e un exercițiu pasionant dus până la virtuozitate.
Nu întâmplător, poeta scrie în felul cărților sfinte,
prin raportare la marile teme canonice. Iubirea,
singurătatea, suferința, moartea, lumina solară
orbitoare, proiectată pe un peisaj cu o cromati-
că deschisă, reprezintă elementele și motivele în
jurul cărora se aglutinează sentimentele ce se de-
gajă din acest univers poetic. În efortul de a ne da
o imagine a unei drame spiritualiste, litaniile de
față se înscriu în categoria unor creații de esență
religioasă. Încrederea tipic biblică în nemărginita
bunătate divină este sugerată prin prezența unor
admirabile viziuni care își trag eficiența magică
din rostirea cântecului pe care i-l furnizează iubi-
rea față de Divin: „Suflete pribeag,/ amintește-ți
noaptea Învierii,/ scânteierile de argint ale râului
din/ care ne adunam, ne roteam și ne înălțam.
În lumina Lunii!...” (Litania Păsării de foc). Ros
de sentimentul fragilității lui afective, insul li-
ric se îndreaptă din interiorul său atât de intim
spre exterior, spre un liman mântuit, al liniștii
și al împlinirii dorințelor, un spațiu reprezentat
de regulă prin imagini ale căror detalii, la fel de
expresive, introduce cititorul în spațiul propriu
unei lirici erudite, care cântă o văpaie, o explozie
pasională, un cutremur al ființei.
Dincolo de dispunerea grafică, deja atât de
proprie construcției textelor elaborate de Iuliana
Paloda-Popescu, retorica versului, cu o fină sin-
taxă afectivă, evită notele stridente. Poeziei de
atmosferă i se oferă astfel variate ocazii de a se
desfășura, spre răsfățul sentimentelor strecura-
te prin somptuozitatea particulară a imaginilor.
În definiția tropică a poetei, multe dintre aces-
te rugi, Litania verii, Litania toamnei și, printre
atâtea altele, Litania florii de crin, ar fi poezia
sau visul, dar în mod egal viața și natura, sen-
timentul cu care în fiecare clipă ne confruntăm
cu existența. Distilând esențele biblice, Iuliana
Paloda-Popescu ajunge la o consecvență aforisti-
că imagistică, oferind eului moral un fel de aură
echivalentă unei contopiri cu Absolutul.
■
Limbile vântului sau
limbile Cuvântului
■ Elena Vieru
ntr-o seară ca aproape toate celelalte ale
vieții lui, Gheorhe Borghescu, un simplu
„ cioban din Obcini, a avut un accident.
În timp ce alerga după o oaie priană pe lângă
Iezerul Păpușii, s-a desprins pământul de pe
malul abrupt și l-a acoperit aproape în întregi-
me. O piatră destul de mare i-a căzut în ceafă.
Trupul ciobanului a rămas întins lângă iezer, în
timp ce turma de oi a început a behăi în pragul
trecătorii.”1 Avem în față primele fraze din ro-
manul Limbile vântului de Adrian Lesenciuc,
volum apărut la editura Cartea Românească,
în anul 2018, nominalizat la Premiile Uniunii
Scriitorilor din România (2019). Un început
de roman tensionat care prefigurează, în plan
simbolic, atât drama unui personaj pe „umerii”
căruia a fost așezată o țesătură grea de semnifi-
cații, cât și destinul familiei dintr-o comunitate
rurală, încă profund ancorată în credințe și obi-
ceiuri străvechi, menite a tulbura coerența fra-
gilă a unui timp nou, refuzat cu încăpățânare.
Astfel, cititorul este proiectat, chiar din deschi-
derea ficțiunii, în Bucovina, într-un spațiu ce-și
dezvăluie progresiv valențele ancestrale, apar-
ținând parcă altor vremuri. E de la sine înțeles
că, într-un asemenea loc, întrupările sfinților
sau împielițarea a însuși necuratului intră într-o
fire a lucrurilor înțeleasă doar de locuitorii adă-
postiți în munte, singurii care nu s-au desprins
de legătura organică, încă vie, cu pământul-ma-
mă, singurii capabili să citească întunericul din
adâncuri sau lumina purificatoare a înălțimilor.
De aceea, într-un atare context, închegarea unui
chip femeiesc din aburul verde al iezerului, fi-
ință de fum care-l ridică pe Gheorghe deasupra
pământului surpat, nu poate decât să amplifice
misterul, sporind interesul pentru acest personaj
neobișnuit. Dorința de a-l cunoaște pe Gheorghe
și lumea care l-a propulsat spre legendă, iată ar-
gumente ce-l motivează pe cititor să parcurgă
traseul alambicat al narațiunii.
Nu vom înainta în demersul de observare a
evoluției eroului, înainte de a formula succinte
considerații teoretice legate de personaj, văzut
drept „cea mai importantă categorie a narațiunii
și, de asemenea, cea mai supusă proiecției și ero-
rii”.2 Pentru o analiză corectă a protagonistului,
devine mai mult decât necesară o distanțare sufi-
cientă de un anumit „portret” psihologic pe care
îl creează un cititor, motivat mai mult de dorin-
țele și așteptările sale personale, decât de înțe-
legerea profundă a rolului pe care personajul îl
are pentru a ilustra un punct de vedere. În lumi-
na acestei idei, vom spune tranșant că romanul
Limbile vântului merită o analiză mult mai aten-
tă tocmai din perspectiva mizei pe care o pro-
pune, a problematicii pe care o deschide, cheia
identificării acesteia stând exact în descifrarea
personajului principal, prezent și absent, în ega-
lă măsură, de-a lungul desfășurării acțiunii.
Dar cine este Gheorghe Borghescu, protago-
nistul pe care îl aflăm în stare de comă, chiar
din primele pagini ale romanului? Identitatea
lui se va contura pe parcurs, reieșind atât din
radiografierea trecutului său, cât și din mărtu-
riile celorlalți „actori” ai întâmplărilor. Încă di-
naintea nașterii sale, Gheorghe a dat semn că
nu este un prunc obișnuit, el acceptând să vină
pe lume, asemenea eroilor din basme, doar la
promisiunea mamei că va fi lăsat să învețe car-
te, jurământ neîmplinit din cauza necazurilor
abătute asupra familiei. Apoi, din neatenția unui
tată mereu rătăcitor prin cârciumi, secretara de
la Sfatul Popular i-a înregistrat greșit numele,
scriind Borghescu, în loc de Crușinițchi, nume
fără nicio legătură cu familia din care provenea:
„Așa a venit pe lume, în 1949, Gheorghe, băia-
tul fără identitate, cu identitatea furată de la bun
început, Crușinițchi prin sânge, Borghescu prin
acte, nimic altceva în rest.”(p.20). Fiind nevoit să
părăsească școala după clasa a șaptea, adolescen-
tul a luat drumul muntelui, însoțind o turmă de
oi, cu câteva cărți rătăcite în fundul traistei: „Și-a
jurat că va continua să învețe, că va fi cineva, că,
dacă identitatea i-a fost furată, noua identitate îi
va aduce și ruperea blestemului legăturii familiei
Crușinițchi cu muntele și cu satul.” Ulterior, lu-
crează ca muncitor forestier, cunoscând aproape
toate zonele muntoase ale țării, de unde revine
cu un aparat de radio Mamaia, lucru rar într-o
comunitate retrasă de civilizație, motiv care
stârnește invidia prietenilor, tulburând oarecum
rânduiala locului. Fascinat de cuvinte, dar și de
muzică, lui Gheorghe îi este greu să renunțe la
cutia vorbitoare, chiar dacă bătrânul baci Nițucă
i-a mărturisit că aparatul a adus discordia prin-
tre tinerii de la stână. Și-a dat seama și flăcăul
că lucrurile stăteau întocmai, după ce un fulger,
ivit ca din senin, a transformat micul aparat în
scrum, chiar pe pieptul său, fără ca el să pă-
țească ceva. Acesta reprezintă un moment cru-
cial în existența personajului. Epuizând lecturi
esențiale din cultura universală (Thomas Mann,
Hermann Hesse, Gabriel Garcia Marquez), cio-
banul începe să-și pună obsesiv întrebări exis-
tențiale: „Ce planuri o fi având Dumnezeu cu
mine? Mai degrabă să mă trăsnească primul ful-
ger decât o viață în care să nu fac nimic.”(p.27).
Rostul tânărului oier se limpezește treptat, anti-
cipat fiind de observațiile subtile ale naratorului:
„Gheorghe Borghescu și-a trăit copilăria într-o
lume în care nu puteai distinge clar între reali-
tatea vizibilă și cea, la fel de reală, dar care nu
se supune neapărat văzului oricui. Singura punte
între cele două lumi era limba.”(p.31).
Aprofundând ecosistemul scriiturii, obser-
văm că, deși căsătorit, prins cu treburile din
gospodărie și nedreptățit de familia soției, veș-
nic nemulțumită de sărăcia pe care pretindeau
că o adusese în bătătură, dar și de continua sa
preocupare pentru cărți, Gheorghe nu pare a fi
cu desăvârșire ancorat în realitate, ci parcă plu-
tește între două lumi, cea văzută și cea nevăzu-
tă, a cuvintelor și a necuvintelor, o continuă ră-
tăcire care îi determină pe cei din jur, mai ales
din noua familie, să-l umilească, considerându-l
un ciudat, un om de nimic. În capitolul VIII al
cărții, întâlnirea cu un bătrân scriitor, pusă și ea
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
sub semnul fabulosului, dezvăluie frământările
lui Gheorghe legate de puterea cuvintelor, de
sensul lor în lume, neliniști interiorizate ce ar-
deau mocnit, gata să izbucnească: „Lasă-te trăit
în cuvânt, e singura ta salvare. Lasă-te deopotri-
vă cu el dus, așază-te cuminte în curgerea lumii
care, fără știrea ta, fără cea a lumii, e singurul
sens.”(p.67). Întâlnirea aceasta îl rupe de exis-
tența sa chinuită, spațiul și timpul sunt anulate,
singurul adevăr viu rămânând Cuvântul: „Doar
Cuvântul are viață în sine și e Duh Sfânt; cele-
lalte cuvinte sunt coji sfărâmate ale alveolelor
din care a ieșit Dumnezeu, la Babilon.” Tot în
capitolul VIII, printr-o surprinzătoare mise en
abyme, este prefigurat simbolic destinul perso-
najului, împlinirea sa prin cuvânt: „- Hm! Și
pe ciobanul din cartea pe care o scriu îl cheamă
tot Gheorghe...- Dar cum se termină cartea? -
Ciobanul acela are un accident și ajunge în comă
la spital, unde începe să vorbească limbi necu-
noscute.”(p.71).
Scena de mai sus se petrece înainte de acci-
dentul care îi va declanșa personajului starea de
comă. Năucit în urma întâlnirii/viziunii avute,
Gheorghe ajunge acasă, încercând să-și aducă
aminte cât timp a lipsit. Dorina, soția, îl aștepta,
tulburată de reproșurile mamei ei, a cărei bizară
premoniție îl transformă pe ginere într-un bețiv,
etichetă care a „încununat” aprecierile negati-
ve legate de bărbat. Văzându-l împleticindu-se,
incapabil să dea explicații coerente, femeia îi
spune să-și ia lucrurile și să plece. Gheorghe se
supune fără niciun cuvânt, părăsind satul pentru
totdeauna. La ani buni distanță, îl aflăm prăbușit
pe malul iezerului, în comă profundă, exact cum
anticipase bizarul scriitor. Pe unde a rătăcit cio-
banul în tot acest timp? Așa cum îi mărturisise
scriitorului, s-a retras în munți, singurul loc pri-
mitor, în care își putea mesteca în tihnă gânduri-
le: „Am fost cioban și am rămas în mine cioban.
Mă voi întoarce cândva la stână, cred, mă chea-
mă muntele, răspunse poticnit Gheorghe.”(p.69).
Dorina a realizat ulterior că a fost păcălită de
ai ei, care au făcut tot ce au putut să o îndepărte-
ze de tatăl copilului: au țesut tot felul de intrigi,
blocând comunicarea dintre cei doi tineri pă-
rinți. Mai mult, au ticluit o scrisoare, ca din par-
tea Dorinei, prin care, chipurile, aceasta își ruga
soțul să o lase în pace, demersuri care și-au atins
ținta și care, devoalează o anumită mentalitate
specifică mediului tradițional, legat de principiile
aflate la baza constituirii unei familii. Astfel, uni-
rea a doi tineri se întemeiază pe starea materială,
fiind un fel de „afacere” prin care două familii
înțelegeau să-și întregească avutul. Gheorghe și
Dorina au încălcat norma, iubirea lor autentică
învingând prejudecățile. Pentru curajul asumat,
au fost însă pedepsiți, tatăl neaflând vreodată că
are un copil, mama crescându-și singură fiica.
Este un mod injust de a sacrifica un om, de a
interveni abuziv în devenirea unei familii. Iată
fapte ce luminează răbdarea de mucenic a lui
Gheorghe Borghescu. De aici începe împlini-
rea rostului său, retragerea în munte căpătând
semnificația îmbrăcării cămășii de pustnic, în-
singurare deplină, când omul își întoarce, în
mod absolut, inima și mintea către Dumnezeu.
Acum, Gheorghe se arăta pregătit de lucrarea pe
care Domnul avea să o desăvârșească printr-în-
sul: după 13 ani, un accident aparent stupid îl
aduce în starea de comă, prilej cu care se petrece
un fenomen rar: bărbatul începe să vorbească în
limba portugheză, formulând o teorie lingvistică
nemaiîntâlnită în mediile universitare ce studiau
Ârkossy Istvan	Casus belli I (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
fenomenul evoluției limbilor: „A venit la Iași un
doctor important, un profesor de la o universi-
tate din Portugalia, și l-a ascultat. A încercat să
afle a cui e teoria, dar nimic. El ( Gheorghe, n.n.)
zice că trebuie să ne imaginăm cuvintele din lim-
bile lumii ca fiind niște goluri pe care, o dată ce
începem să le pricepem, le umplem cu un anu-
mit conținut semnificat, cu înțeles adică. Ei, dar
fiecare cuvânt se folosește doar în mică măsură,
față de ceea ce ar putea însemna el.”(p.179). Sunt
vorbele lui Radu Bucur, tânăr medic rădăuțean
care, pe de o parte, susține transferul pacientului
la un spital din Iași, unde va avea loc întâlnirea
cu doctorul portughez Soares, cunoscut neuro-
psiholog, preocupat de pacienții în comă, vor-
bind limbi străine, iar pe de altă parte, pleacă să
cerceteze locul în care păstorul a trăit în ultimii
ani. Tot doctorul Bucur este cel care ia legătu-
ra cu familia ciobanului, ajutând-o pe Dorina și
pe fiica ei să ajungă la Iași spre a-l revedea pe
Gheorghe, descoperă cărțile și un jurnal al pa-
cientului, stă de vorbă cu cei care l-au cunoscut,
statornici oameni ai muntelui. Ei sunt aceia care
îi prezintă medicului amănunte despre viața cu-
rată a lui Gheorghe, faptul că, „săracul Gheorghe,
o fost un bun cunoscător de sfânta învățătură și
de rosturile lumii.”(p.179). La fel, baciul Nițucă,
cu înțelepciunea și experiența unei vieți trăite în
spiritul credinței, apropie imaginea lui Gheorghe
de aceea a sfinților apostoli, traducând în minu-
ne dumnezeiască tot ceea ce trăia fostul tovarăș:
„Dumnezău l-o țânut în lume nu pentru ce s-o
alege de numele lui, care oricum nu era al lui, ci
pentru ce cuvânt greu avea să ducă el mai de-
parte. Numele noastre îs pentru lumea noastră,
numele noastre în veșnicie îs altele. Cuvântul lui
îi important și, să știi matale, ceea ce zâci că spu-
ne Gheorghe în ce limbă a pământului o spune,
îi ceea ce îi în mintea lui. Învățătură curată din
viața în care s-o lepădat de el.”(p.184)
Faptul că baciul spusese un adevăr avea să
i se confirme la Lisabona, unde fusese mu-
tat Gheorghe pentru studiu mai aprofundat.
Profesorul Soares, urmărind evoluția pacientu-
lui și coroborând datele cercetărilor sale cu cele
primite de la mai tânărul său confrate, renunță
la propria teorie, recunoscându-i limitele, și va-
lidează discursul lui Borghescu pe care se hotă-
răște să-l publice: „Și se apucă să transcrie în-
registrarea teoriei despre golurile-concept. Care
teorie, dusă de vântul limbii portugheze, începu
să își găsească atât de stabila așezare într-o engle-
ză inteligibilă.” Este momentul în care persona-
jul își încheie misiunea pentru care a fost creat și
poate să dispară. Stă în puterea autorului să facă
ce își dorește cu el, să propună orice modalitate
de a ieși din „scenă”, alegere care nu va influența
cu nimic ceea ce avea de transmis: faptul că voia
lui Dumnezeu stă în toate marile cuceriri știin-
țifice ale omenirii, că El își alege oamenii pentru
a le coborî în lume, așa cum Mântuitorul i-a ales
pe cei doisprezece apostoli peste care s-au po-
gorât limbile Duhului Sfânt, în zilele de Rusalii.
Note
1	Adrian Lesenciuc, Limbile Vântului, Editura Cartea
Românească, București, 2018
2	Mieke Bal, Naratologia, Editura Institutul
European, Iași, 2008, p.124.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
însemnări din
Mancha
Locul sensibilității
■ Mircea Moț
Prin delicatețea sa Olimpiu Nușfelean ar fi
putut să-și piardă nu viața, Doamne fereș-
te, ci chiar condiția propriei poezii, dacă
nu și-ar fi pus la loc sigur sensibilitatea într-un
univers în care idei, afecte și perspectiva asupra
realului să conteze în exclusivitate ca obiect al
unei enunțări atent controlate și bine tempera-
te. Aspectul este evident în recentul său volum,
Unde așezăm plânsul copilului (Cluj-Napoca,
Editura Școala Ardeleană, 2021). Pentru un ne-
oromantic (așa îl considera Georghe Grigurcu)
cum este Olimpiu Nușfelean, întrebarea privind
locul sensibilității și al toposurilor consacrare
devine esențială. Nu este însă mai puțin adevă-
rat că între lumea reală, a trăirii, a plânsului pla-
sat într-un context sacru și lumea cuvintelor, a
frazelor, incompatibilitatea este vizibilă, poetul
lăsând să se înțeleagă că își asumă condiția de
captiv al cuvintelor: „Un scâncet de copil/la in-
trarea-n biserică,/undeva sub prima boltă,/spre
sfârșitul liturghiei.//Îngerii păzitori au un ceas
de relaxare,/profită de priveliștea zilei/așezați pe
streșinile împăcate...//În ce colț al inimii așezăm
plânsul lui?//Cum să ieși dintre fraze convențio-
nale/și să-l asculți?” (Unde așezăm plânsul copi-
lului?). Sau: „Cuvinte grele pentru a alcătui fraze
ușoare.../Eforturi mari pentru a face gesturi tan-
dre...//Un fir de praf atârnă de plumb în pânza
luminii.../Acul stelei ține pe umerii tăi mătasea
nopții...” (Cuvinte).
Olimpiu Nușfelean nu este deloc dispus să
uite emblemele poeziei consacrate, dar știe că
trebuie să ia o distanță necesară față de acestea,
nu însă și una detașată și ironică. Poetul lasă
uneori impresia că are pe masa de lucru o carte
cu file ușor îngălbenite ale poeziei dintotdea-
una, cu universul ei, care nu încetează să-l se-
ducă, iar în partea cealaltă modernul computer
ce înlocuiește pana celor vechi. El scrie trăgând
cu ochiul la carte, iar tot ce scrie este marcat
de neutralitatea (să nu spun indiferența) teh-
nicii. Dialogul permanent cu un poet de de-
parte devine emblematic pentru demersul liric
al lui Olimpiu Nușfelean. Un text cum este La
un poet poate trece drept un poem cu intenții
programatice: „Poetul pe care-l citesc/-cu citi-
tul meu viu-/e atât de departe!/Îl citesc azi/iar
el abia-și mai trage sufletul/prin câteva pagini
roase de vreme...//Pe când îi buchisesc alfa-
betul/el e deja sătul de femei-/o, câte stafii la
geamul cărților sale!...//Abia acum pricep/de ce
Dragostea mea nu mă înțelege/când îi vorbesc
în versuri/știute pe de rost.//Mai am eu răbda-
re/să trec/printre flori închipuite/de-o minte ce
nu se pune cu lumea?.../Eu - văzul lui/când el
nu mă vede?”. Într-o poezie cum este Globul de
rouă al soarelui poetul face o adevărată demon-
strație de sensibilitate, atent strunită, pentru a
o tempera prin întoarcerea la realitate: „El scrie
poezii trecând dimineața/printr-un câmp de
păpădii înflorite.//Și ea, cea despre care scrie,/
abia pășește pe globul de rouă al soarelui.//
Trilul mierlei crește în auz/și lui îi e teamă/să
nu spargă iluzia.//O vede călcând/cu tălpile
goale/exact cum a visat-o/în miezul negru al
nopții.//Și deodată îl întreabă/ce să-i pregăteas-
că la micul dejun”.
Mai mult decât s-ar părea, poezia lui Olimpiu
Nușfelean stă sub semnul unei realități fascinate
de convenție, realitate care, între pasiune, pati-
mă, trăire și artă, optează pentru inconsistenta
lume a icoanei: „Ce nu face ea/ca să intre într-o
icoană?//Știa până mai ieri/că e Prima/lângă un
Adam mâncător de ciuperci,/dar s-a văzut în
oglinda izvorului/ivit sub pomul Cunoașterii/și
atunci și-a zis/că există și-un chip ascuns/-poa-
te sufletul ei necitit?-/și-a renunțat la sângele
ei potolit/alegând, cu prețul mirării, închipui-
rea!...//Înflorea ea acum/din frigul unui gând/
nicicând dovedit,/zicându-și://«ce bine-i să lo-
cuiești/o oglindă de nimeni atinsă/și din care
oferi/nu un măr,/ ci vederea»”( Eva pozând pen-
tru un tablou).
Olimpiu Nușfelean pare hotărât să se fixeze
în spațiul rostirii și, mai ales, al scrisului, con-
vins fiind că trăirea puternică a realității, „is-
tovirea” acesteia (și iubirea devine o ipostază
a arderii) are corespondent un alt scris, ca su-
blimare și certitudine a creației: „Dacă iubita ar
avea puterile Lui/mi-ar purta singură pana/pe
fila nesfârșită/și doar scrisori către ea aș așter-
ne,/mărturisindu-i tot ce ar vrea să audă./Pe fila
imaculată/sudoarea iubirii schimbă configura-
ția literelor/și din rândurile scrise de mine/apa-
re mereu/un alt scris”(Dacă iubita). Pentru că,
în ultimă instanță, la Olimpiu Nușfelean acest
alt scris capătă semnificații aparte: „E trădare/
sau vis?” (Dacă iubita). File, scris, actul scrie-
rii în sine, toate revin deloc întâmplător într-o
adresare către cititor, de o locvacitate atent stu-
diată: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/să-mi scriu
poeziile?//Pe o foaie smulsă/din registrul de
cârciumă al bunicului,/cu foșnetul ei de colb
spulberat de curentul de aer/venit prin geamul
deschis/de-o mișcare a norilor?/Pe agenda zilei
cu care mi-am început noul an?/Într-un mesaj
pe telefonul mobil?/În caietul de isprăvi al iubi-
tei?”(Al doilea sfârșit). Existența este adăpostită
în file, realitatea, în tot ce are frumos, se ascun-
de în cuvintele mereu solicitate: „Mi-am pus
viața în filele în care moartea/își trimite carii
înfometați//Splendoarea apusului reinventată/
în privirile mele/se ascunde-n cuvinte uitate.”
(Al doilea sfârșit). Temele grave sunt transcrise
de Olimpiu Nușfelean apelând la aceeași recu-
zită și cu aceeași discursivitate ce nu poate es-
tompa sorgintea neoromantică a poetului: „Cel
ce te cercetează ceas de ceas,/ziua și noaptea,/
nu-i spion-/El scrie în Cartea Vieții/cu mâna
ta.//Nu eși deloc mai important decât/vecinul
care sforăie noaptea/și nu crede, tu, că El n-ar
ști alfabetul/dacă, abia perceptibil,/își sprijină
mâna/pe mâna cu care îți porți condeiul/pe fi-
lele zilei.../Vezi oare cum, pe pagina scrisă,/e un
scris mai mărunt, abia se lasă distins?.../Du-ți
condeiul pe linia lui” (Plonjări). Sau: „Au venit/
trei păstori/întrebând/dacă nu am văzut zăpa-
da/născându-se.//Dar eu/m-am născut/mai râr-
ziu...//Despre zăpadă/am aflat/dintr-un colind,/
pe care am învățat să îl cânt/mai târziu.//Nu
știu/ dacă voi învâța vreodată/să-l scriu” (Trei
păstori). Între tăcere și cuvinte/vorbe se naște
o tensiune semnificativă pentru demersul liric.
Poetul este conștient de condiția sa de modern,
Ârkossy Istvan	Epilog/Napoleon (2019),
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
pentru care dialogul cu absența/tăcerea (absen-
ța cuvântului) constituie o dificultate, pe care o
transcrie cu o frumusețe calmă: „Atât de greu/e
să învăț tăcerea/când buzele în vorbe/se ascund/
cum blândele sălbăticiuni/în alunișuri.//Mai
multe alfabete-am cercetat/și mult prea greu/
mi-ar fi să spun tăcerii care îi este slujbaș...//
Dar iată-mă ajuns în pragul casei/și trebuind să
vorbesc cu ai mei/în graiul celui singur/și um-
blat/prin cărțile cu drumuri lungi/și grele” (În
prag). Cu aceste cuvinte ale unui modern se
constituie mesajul pentru iubită, poetul jucând
rolul unui individ ce lasă impresia că a accep-
tat cotidianul și regulile sale, dacă nu ar răzbate
din text amintirea unei vârste uitate, a poeziei în
primul rând, cu oficierea ei gravă: „Frumusețea
ta-i masca unui suflet pe care nu-l cunosc./
va trebui, cu trecerea zilei, să mai renunți la o
floare de pudră,/la o broșă,/la un pantof cu toc
mai înalt...//Picături de suflet îți răsar pe gene/
precum roua pe elitrele florii de păpădie-/le va
sorbi soarele/înainte ca eu să înțeleg.//Nesfârșit
e drumul simțirii/spre ochii mei-/în lumina ce
crește-ntre noi/până se face eternitate” (Masca
eternității). Poetul pare tentat de o poezie a cot-
dianului: „Duminică dimineața.Bat/clopotele
bisericii din cartier.// Prin fereastra deschisă/
orașul îmi intră în casă infrânt.//Farurile mași-
nilor sunt stinse de mult,/vitrinele sparte igno-
ră/țipătul cioburilor adunate-n făraș.//Ca un
câine hămesit îmi intră în casă orașul,/ bucuros
că geamul este deschis/ și nu trebuie să-i mai
dea dea târcoale/ în timp ce clopotele prind în
dangătul lor acoperișurile/ce le ridică spre cer”
(Duminică dimineața). Finalul schimbă per-
spectiva, nu întru totul convingător: „și eu ies,
ies, ies/dintre cărți/din încăpere/ies din mine/
și mă las înălțat/pe balonul de păpădie al cre-
dinței” (Masca eternității). Poetul se simte însă
confortabil într-un alt tip de poezie, unde amin-
tirea marilor experiențe poetice care i-au hrănit
lecturile nu diminuează credibilitatea textului:
„Ne cunoaștem dintr-un vis:/tu-plină de viață,
eu-proscris.//Înaintăm sub un cer de gheață: eu-
captivul somnului, tu...singură în dimineață.//
Ce faci cu acești trandafiri/atât de plini de sim-
țiri?//Undeva, o mână ne mai ține/în cumpănă
- cui aparține”! (În cumpănă)
Impresia este că în casa poeziei lui Olimpiu
Nușfelean generații mai vechi, tăcute și sobre,
grave în ultimă instanță, conviețuiesc în bună
înțelegere cu generația nouă, mult mai puțin tă-
cută!
■
30
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
traduceri
Poezie italiană
contemporană
*
Aici, cu măiestrie eu implor să mor -
până când trebuie îmi joc scena,
o dezbrac, o așez
cu tot somnul de dormit înăuntru.
Silvia Bre
Silvia Bre, născută la Bergamo în 1953, este scriitoare, po-
etă și traducătoare. A câștigat Premiul Montale în 2001 cu
volumul Le barricate misteriose (Einaudi, 2001) și Premiul
Viareggio pentru poezie cu volumul Marmo (Einaudi,
2007). A publicat și alte cărți de poezie precum: I riposi
(Rotundo, 1990), Sempre perdendosi (Nottetempo, 2006)
și La fine di quest’arte (Einaudi, 2015). A tradus, printre
altele, din Louise Labe, Vita Sackville-West, Margaret
Atwood, precum și trei volume de Emily Dickinson pen-
tru Editura Einaudi.
*
Fiecare vrea să aibă propria sa durere
și să îi dea un trup, o înfățișare, un pat,
și să o blesteme în întunericul nopților,
să o îmbrace înverșunat
să se vadă precum un steag,
ca sabia ce dăruie puteri.
Însă s-a pierdut în aerul vieții
o altă credință, o responsabilitate diferită
ce nu îngăduie să fie numită
și privește doar pe cel ce o simte.
E așa. Să rămâi
aici să simți cum acum
valul ce se ridică în mințile noastre,
le strânge la un loc într-o singură respirație
ca și cum ar fi pentru totdeauna,
și le părăsește.
Dar nici măcar pupila unui orb
nu uită albastrul pe care nu îl vede.
(din volumul Marmo, Einaudi, 2007)
*
Ca și ceva
ce ar fi rămas pe afară din greșeală
eu vin să te vizitez, casă foarte adevărată,
oriunde.
Și vizitare este această viață
ce pierde zidurile în timp ce înaintează;
pierderea este nesfârșită, și merge înaintea mea,
Arkossy Istvan
Visul faraonului II (2019), ulei pe pânză, 50 x 40 / 40 x 50 cm
se află alături,
se află în urma mea, și intens
trăiește în cuvinte ca și cum ar fi acasă.
(din volumul Marmo, Einaudi, 2007)
*
eu iubesc pe cine se așează
alături de lucrul său mut
și când se culcă
îl include
ca și cum ar ști unde se odihnește toată povara
toate aceste culoare ale minții
ce își împart o aprindere
cine știe ce izbucnire
fără de care să trăiești e ger.
(din volumul La fine di quest’arte, E
inaudi, 2015)
*
Auzi, aveam un bulevard
cu trandafiri ce nu se mai terminau
de privit seara,
ceruri de violete
unde iedera se agăța pe pânze mari,
aveam coarde iubitoare.
Și uite acum
cum totul este adunat într-un vizor,
că în sfârșit am pierdut direcția
în lumea lucrurilor
și simt că îmi cresc ramuri noi
și am cerul întins pe degete
și iubesc, și mă închid
întreagă în viață.
(din volumul Le barricate misteriose,
Einaudi, 2001)
Fac mai puțin între timp
mă pot lipsi de asta
reduc pretenția, mă împuținez -
vastitatea fără măsură a locului
impusă vastității minții,
în etanșeitatea cuvintelor.
Dar nu-i adevărat -
așa se moare
vă spun: mereu pierzându-se
pentru totdeauna.
Fericiți voi cei care dormiți.
În schimb o inimă bate -
pe mine mă bate până la sânge,
îmi știe numele.
Nicio săgeată nu se oprește din lovit,
și ea merge în căutarea sfârșitului său
dincolo de piele
în mine care sunt gol,
în sufletul trupului
între mușchi, între nervi
ce se dau la o parte,
în întunericul insistent al vieții
ce închide viața.
Pe mine mă face să spun,
un amărât, un servitor -
îmi chinuie respirația
o surprinde, o zgâlțâie,
ca să rămân treaz! ca să striga
Astfel o altă amânare
cu toate astea, rămas bun, rămas bun
mereu rămas bun.
(din volumul Sempre perdendosi, Nottetempo,
2006)
*
Einstein
Astfel, și trebuie făcut din nou, să stăm în
întunericul
din care să smulgem un limbaj, să ne orientăm
printre măsuri nelimitate, soluția
ca întotdeauna doar gestul
actul mai obscur. Uneori simți
chiar prin aer, chiar
în urechi începutul ce așteaptă
și între timp coase și trasează
întemeiază spațiul, fără să uiți
în timp ce ai grijă ca oceanul unde te afli
să nu fie niciodată altul, este universul
și știe de existența ta.
(Poezie publicată în revista Anterem/iunie, 2019)
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție texte și prezentare
de Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
31
opinii
Există o „literatură
de centură”?
■ Adrian Dinu Rachieru
Cu ceva vreme în urmă, iscând valuri, o
anchetă consacrată „schimbării la față” a
literaturii române (provocată, în revista
Viața Românească, de fostul „rebel” LIS), colec-
ționând semnături prestigioase încerca un in-
ventar scrupulos al simptomatologiei. Negreșit,
asistăm / participăm la această schimbare la față.
Fiindcă, lepădându-se de trecutul totalitar, se-
ismul decembrist a marcat o răscruce, cu varii
consecințe și în câmpul literar, inclusiv în statu-
tul scriitoricesc. Începând, de pildă, cu ebuliția
gazetărească care a cuprins, imediat, numeroase
condeie până la războaiele de ultimă oră, animate
- sub flamura revizuirilor - și de „pusee prolet-
cultiste”, cum s-a observat. Oricum, a slăbit au-
toritatea instanței critice, conflictul generaționist
s-a acutizat (manevrând etichete hilare, precum
cea a „expiraților”), își face loc, pe suportul va-
carmului mediatic, noul val, încântat - în numele
dezinhibării și de-tabuizării - de literatura hor-
monală, încurajând explozia vulgarofilă, limba-
jul licențios. Pe fundalul vulgarizării întregii so-
cietăți, de fapt, sedusă de „imbecalizare” (după
vorba lui Octavian Paler), căzând în mlaștina
subculturii. Firesc, și clasamentele literare sunt
în prefacere, după cum harta literaturii române,
Ârkossy Istvan
Start (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
încercând o necesară recuperare (literatura „de
sertar”, memorialistica, producția exilului) este
în extensie, îmbogățindu-se. În replică, n-am pu-
tea ignora, sub tăvălugul globalizării, nemiloasa
concurență externă (valul de traduceri) și cealaltă
tranziție care ne paște, cea a integrării culturale
în spațiul european, cu numeroase pierderi (nici-
decum colaterale). Dacă așa-zisa artă comercială
e în vogă (răspunzând prompt noii sensibilități
estetice?) și noul autenticism (plonjând voios în
mizerabilism) face victime în serie (explicația,
după unii, fiind de aflat în explozia compensato-
rie după anii de obediență și sever control ideo-
logic), dacă trecerea de la filologizare la fiziologic
stârnește palide reacții protestatare, nedumerește
- credem - puținul interes rezervat unui alt gest
recuperator, cel al promovării / asimilării ofertei
literare a comunităților românești din jurul ță-
rii. Asupra acestei chestiuni dorim a stărui fără a
uita, desigur, că literatura se schimbă „din mers”,
că inconformismul, afișat zgomotos, nu asigură o
noutate totală, absolută, că modele mor tinere și
că, în fine, efortul recuperator va trezi vehemente
nemulțumiri. Fiindcă el presupune, reamintim,
revalorizarea prin încorporarea în marea litera-
tură română; altfel spus, reducerea la scară, im-
plicit veștejirea iluziilor maximaliste, bântuind în
capetele multor creatori aureolați „acasă”, scutiți
de grija inserțiilor valorice în contexte mai largi, a
discuțiilor critice în registru comparatist.
Constatăm că a trecut, ca și neobservat, un
volum care, îndelung așteptat, ar fi meritat, ne-
greșit, un alt tratament. Ne gândim la masivul op
semnat de Catinca Agache, inițial o solidă teză
de doctorat, intitulat Literatură română în țările
vecine, acoperind intervalul 1945-2000 (Princeps
Edit, Iași, 2006, 491 p.). Acest volum-sinteză este
o meritorie tentativă de a cerceta literatura ivită
în zonele de margini (adică în teritoriile locuite
de români), pornind de la o veche constatare ior-
ghistă. Marele istoric avertiza că țara-mamă este
înconjurată de insule de românitate. Din păcate,
un lung abandon istoric a împiedicat firescul gest
recuperator și reparator pentru a edifica, cum spu-
nea Constantin Ciopraga, un „produs întregitor
al ethnosului comun”. Timiditatea de a investiga
transfrontalier această literatură, dar și dificultăți-
le inerente unei asemenea inițiative presupunând
un teribil efort (nu doar documentaristic) au în-
soțit și, evident, au blocat elanul unor temerari.
Iată că d-na Agache, o ieșeancă inimoasă și har-
nică s-a încumetat să pornească la drum, știind
prea bine că „pământul de cumpănă” (după vorba
lui Blaga) care ne găzduiește și care, după sinteza
eliadescă, este un spațiu-punte a oferit, în timp,
remarcabile opere. Cu deosebire ariile de contact
etnic, având șansa bilingvismului, vitregite însă,
suportând un păgubitor izolaționism au cunoscut
calvarul supraviețuirii identitare. La care putem
adăuga, în numele rezistenței prin cultură (în
condițiile bruiajului ideologic, a cenzurii, a direc-
tivelor tabuizante și a reconsiderărilor sociologi-
zante), esopismul îmbrățișat de mulți autori sau
exilul preferat (de voie, de nevoie) de alții. În po-
fida apartenenței la blocul (hinterlandul) sovietic,
țările din jur - sub flamura unei ideologii comune
- nu au încurajat contactele culturale. Încât, ofer-
ta artistică a românilor trăitori în alte spații a fost
lacunar cunoscută. Literatura acestor comuni-
tăți, încercând să-și prezerve identitatea, „trăieș-
te” ca literatură a unei minorități, supusă multor
încercări sub tăvălugul deznaționalizării. Cazul
Basarabiei este pilduitor. Parte a sistemului sovie-
tic unional, „cultura moldovenească” a suportat
ingredientul slav, fiind supusă amneziei identita-
re (dacă, firește, ne raportăm la cultura-mamă),
cunoscând - condamnată la exilul interior - un
moldovenism etnografic. Fenomenul miraculos
al regenerării românismului în Basarabia, izbuc-
nit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptă-
țit, o „ruptură ontologică” obligă la un efort in-
tegrator, ambivalent, recuperând o literatură care
păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arhe-
ale românești; dar care, sub „teroarea Istoriei”, e
bântuită de o „conștiință sfâșiată”, căutându-și
specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublă-
rii, comandamentul sincronizărilor întrețin, pe
de o parte, sentimentele de marginalitate și în-
străinare, chiar reacții retractile; pe de altă parte,
alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi),
Basarabia fiind — s-a spus — „o țară în exil”. Și
dacă suntem de acord că o geografie literară ro-
mânească nu poate ignora spațiul basarabean
(cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a
alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar
fi, dovedind realism politic, edificarea unui spa-
țiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e po-
pulară, atractivitatea economică întârzie, dilema
identitară se prelungește. A fost reactivată o fan-
tomă lingvistică: limba moldovenească. În acest
32
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
context, ne putem întreba dacă Basarabia, trecând
„proba exilului” mai e o provincie românească și
în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar ro-
mânească) are, prin des-țărare, conștiința acestei
apartenențe.
Revenirea la matricea stilistică, firească prin
protejarea identității și „restabilirea întregului”, a
încurajat, pe de o parte, neopașoptismul cultural
(inevitabil) și, pe altă parte, acceptând acest ma-
nolism (care, printr-o reluare sisifică, aritmică își
caută ființa românească) suntem îndreptățiți să
cerem și trezia spiritului critic. Excludem, așadar,
deopotrivă, complezența sau reticența. Fiindcă
peisajul literar basarabean, provocând un interes
rezervat este necunoscut, din păcate. Sau cunos-
cut (acreditat) prin câteva nume charismatice, cu
„autoritate patriotard-pontificală” (cum scria, vi-
zibil nemulțumit, Arcadie Suceveanu), iritat — în
egală măsură — și de inițierea unor „strategii de
consolare”. Sau, pe fundalul aceleiași flagrante ne-
cunoașteri, de circulația unor etichete depreciative.
Oricum, redeșteptarea națională a iscat adversități
nebănuite. Chiar dacă ideologizarea ridicolă, prac-
ticată decenii cu osârdie, a sucombat iar „paznicii”
au dispărut și ei, deruta axiologică și intoleranța
polemică fac victime. Reevaluarea acestei literaturi
rămâne un proces igienic, normal, obligatoriu pen-
tru metabolismul cultural. Respectă acest proces
„în marș” corectitudinea estetică?
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că
Basarabia poate fi o poartă de acces spre marea
literatură rusă, dezvoltând și în acest chip o per-
spectivă integratoare. Dealtminteri, prin inter-
mediul traducerilor, în fosta URSS și scriitorii
de la Chișinău s-au bucurat de efectele (cople-
șitoare, sub aspect financiar) ale „tirajărilor” de
masă. Acum discuția reintegrării se poartă însă
în termenii resincronizării, urmând a fi veștejită
teza provinciei „retardate”. Cât privește ficțiunea
stalinistă a limbii moldovenești, la mare cinste
în ochii unor guvernanți de la Chișinău, se cuvi-
ne să reamintim o afirmație a lui Eugen Coșeriu.
Marele lingvist basarabean constata că orice
vorbitor este, într-un sens, poliglot, deoarece cu-
noaște mai multe limbi „funcționale”: propriul
său grai, propriul său nivel de limbă, anumite
stiluri și, negreșit, limba literară ca model de ex-
primare (ca limbă exemplară în acea comunitate
lingvistică). Apartenența la românitate a acestei
provincii este indiscutabilă.
Or, literatura română din Basarabia suportă,
dincolo de obișnuitele dihonii și vanități, din-
colo de războiul orgoliilor (inevitabile, am pu-
tea zice, în mica lume scriitoricească) și o ceartă
a esteticilor, observa Eugen Lungu. Cele două
estetici sunt o realitate în acest spațiu cultural.
Există și pașoptismul reciclat, și postmodernis-
mul optzecist (descoperit „cu stupoare”, crede
un D. Crudu, repliat în fracturism), și desigur,
cruzimea expresionistă, vehiculând un limbaj
denudat, supus „virusării licențioase”, în numele
ADN-ului douămiist (cf. E. Lungu).
Catinca Agache știa foarte bine aceste lucruri
și, în consecință, își structurează opul mane-
vrând criteriul generaționist, reținând numele
exemplare și propunând, fără a șoca așteptările
lectorului, credibile „portrete de grup”. Notăm
imediat, în prelungirea acestei constatări, că
exegeta se sprijină pe diagnosticele critice în cir-
culație. Nu cutează a revoluționa ierarhiile, nu
se leapădă de clișeele în vogă. Pe acest teren bă-
tătorit, d-sa, la modul onest, propune o trudnică
lucrare, fișând conștiincios și oferind un prielnic
teren de decolare pentru alte (viitoare) inițiative.
Ârkossy Istvăn	Arheologul (2019)
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Nici soarta românilor din Ungaria nu e de
invidiat. Situați la „periferia românității” (cum
scria Gh. Petrușan; vezi Foaia noastră, nr.
4/1991), ei nu au putut închega o veritabilă lite-
ratură (ca și corpus organic). Ca scriitori izolați,
desfășurând o dublă identitate lingvistică (vezi
și studiul lui Cornel Munteanu, în Annales,
2000), ei invocă timid matca românismului.
Și nu par a dori integrarea. Oricum, ființează
în cadrele literaturii maghiare și par a avea un
statut respectabil. Altfel spus, sunt nume care,
aflăm, contează în peisajul liric de acolo, mani-
festând - curios - serioase rezerve în a propune
creațiile lor unor valorizări românești. Cu atât
mai puțin ar fi vorba despre o reacție de grup,
pătrunzând în bloc în literatura română. De al-
tfel, intelectualii comunității românești au ma-
nifestat o târzie deschidere creatoare (abia prin
anii ’75-’80) și, firesc, prima lor grijă viza recu-
perarea problemelor identitare, a patrimoniului
folcloristic. Iar în sfera literaturii, a poeziei în-
deosebi, descoperim lesne o tentă autobiografi-
că, un impuls localizator (de unde și abundența
toponimelor), închizând orizontul de așteptare
și amânând examenul integrator. Criticul mai
sus menționat, beneficiar - în două reprize - al
unui lectorat budapestan la Universitatea ELTE
(1994-1999; 2001-2005) s-a documentat temei-
nic la Jula și Seghedin și a întocmit și publicat
un volum despre Românii din Ungaria, con-
sacrat presei (Ed. Noi, Jula, 2006), acoperind
intervalul 1951-2003. Într-un alt op, la modul
obiectiv (cum ni se promite), vom afla ce s-a în-
tâmplat cu școala, literatura și cultura comuni-
tăților românești. Deocamdată, echipat cu utile
Anexe, inclusiv un Dicționar al jurnaliștilor, re-
dactorilor, colaboratorilor, acest volum acoperă
un gol informațional.
Nici spațiul bucovinean nu putea rămâne
în afara strădaniilor investigatorii ale autoarei.
Deplasările la Cernăuți, frecventarea unor cărți
de referință (să enumerăm doar Istoria soților
Bostan sau volumul semnat de Ștefan Hostiuc)
i-au ușurat misiunea, rezultând un credibil ta-
blou al zonei, animată - îndeosebi - de pulsiuni
lirice.
Comentarii pertinente, corecte tablouri de
epocă, pulsul literaturii vii, de azi, se găsesc în
cartea d-nei Agache și atunci când poposește
în fosta Iugoslavie, cu deosebire în Voivodina
(Serbia), acolo unde întâlnim „cele două limbi”
(cea literară și în grai). Documentarea autoarei,
trebuie să recunoaștem, e impresionantă. S-au
strecurat - la nivelul volumului - și erori, e
adevărat, dar munca depusă a reclamat un efort
de salahor devotat unei cauze. Ca dovadă, abun-
dentele note, subsoluri, completând o trebuitoa-
re lucrare de istorie culturală.
Mai mult, cercetând zonele de contact etnic,
acele oaze de românitate din jurul țării, autoarea
ne previne repetat că această literatură e negli-
jată, nedrept de puțin cunoscută. Această părere
(din păcate, judicioasă) pare a se fi generalizat.
În consecință, își asumă riscurile și dificultăți-
le unei asemenea întreprinderi, desfășurând un
demers pretențios. Va detecta, așadar, evoluția
în salturi, tributară conjuncturilor politice (în
prefacere, dar pe fundalul deznaționalizării), va
manevra un principiu integrator, atentă la eta-
pizarea istorică, organizând materia (abunden-
tă) folosind o periodizare nu peste tot funcțio-
nală (pe generații și promoții, cum spuneam),
va semnala aspectele deosebitoare (evoluția
proprie, sincope, lideri statuați, simbioza ete-
rogenă în arealul trasprutean, de pildă), va res-
pecta opiniile unor critici care s-au rostit (citiți
și citați sârguincios), în fine, va încerca - prin
acest lăudabil demers - să consolideze marginile
literaturii române. Este, însă, această literatură
produsă în jurul țării o literatură „de centură”?
Firește, nu e vorba aici de accepția peiorativă a
termenului. După cum relația centru / margi-
nalitate nu presupune disprețul axiologic. Ori
complexul de superioritate, afișat dezinvolt pe
fundalul ignoranței.
Dacă aducem în discuție aspectul transfron-
talier ne putem întreba apoi dacă e îndreptățită
eticheta de literatură regională, folosită de unii
abuziv; sau dacă însuși conceptul de regiona-
lism are, în acest caz, o semnificație literară sau
mai degrabă geopolitică, cum se întreba Dan
Mănucă. Același critic mai lansa o observație
de luat în seamă. D-sa propunea, calchiind o
sintagmă de circulație în câmpul german, con-
ceptul de literatură română generală, ignorând
barierele geo-politice. Asta va să însemne că li-
teratura „din interior” se îmbogățește, exteriori-
tatea „funcționând”, într-un sistem literar unic,
pe baza apartenenței la etnicitate. În fond, d-na
Agache chiar așa înțelege lucrurile. Sfidând di-
ficultățile, d-sa analizează relația margine / cen-
tru, tradiționalism / modernitate, panoramează
peisajul literar românesc (linia genetică, scara
valorilor, nume validate, judecăți de valoare larg
acceptate etc) și propune, finalmente, o posibilă
geografie literară în sens extensiv, ca gest recu-
perator. Fiindcă ceea ce s-a scris în Basarabia
și Bucovina, în Ungaria și Voivodina continuă
a rămâne superficial-cunoscut. Evident, se pot
face numeroase observații critice. Și nici nu
poate fi realizată o astfel de carte (ca „o biblio-
tecă”, cum scria N. Dabija) scutită de cusururi.
Mai ales că semnatara lucrării dovedește o pri-
ză emoțională, nu agreează elanul polemic și e
străină de radicalismele atât de gustate azi la noi.
Încearcă cu temperanță, prin comentarii bogate,
să propună o lectură atentă, cercetând realitățile
chiar la fața locului. Și semnalând unele sincro-
nizări discutabile (cazul liniei generale a prolet-
cultului ori substratul comun ideologico-literar,
prin apartenența la blocul sovietic), formulând
elegant mici rezerve. Opul d-sale, contabilizând
o materie în ebuliție este și rămâne, negreșit, o
carte deschisă, stimulând - sperăm - și alte ini-
țiative pentru a aduce acasă, în matca literaturii
române, creații rezistente axiologic.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
33
proza
Boala sărutului
■ Izabela Brănescu
n urmă cu un an, la întoarcerea acasă din va-
canță, le-am arătat geamandura, împreună cu
tabla deformată pe care scria Strada Falezei
și mamei i-a dispărut zâmbetul. I-am explicat că
am adus marea acasă, ea mi-a spus că numai plaja
și mi-a arătat nisipul din mașină. Acum privesc
geamandura, însă mi se pare imposibil să străbat
distanța până la fereastră. Am vrut să strig și mi-
am dus mâna la gât. Probabil băusem prea multe
sucuri reci. Și doar îmi spusese că așa se va întâm-
pla... Am sunat-o, era mai simplu decât să cobor
scara de lemn care încă nu avea balustradă.
— Ce e? N-ai somn?
— Am febră.
A venit la mine cu termometrul, Molie cu mer-
cur cum îl numisem, pentru că era al bunicii care
și ea îl primise de la străbunica, în cutia lui de car-
ton, cu dedicație, să rămână în familie, și după ce
mi-a pus mâna rece pe frunte, atingere la care eu
am oftat de plăcere, mi-a spus:
— Da, cam ai. De când ești așa?
— De ieri.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ar trebui să-mi dai o pastilă, nu să-mi faci
teorie.
— Îți dau dacă știu pentru ce. Te doare ceva? Ai
mâncat prostii?
— Nu, nu, nu. Ce zice Molia?
— Îți dau o jumătate de fiolă de algocalmin.
Chem ambulanța.
— Fără doctori, mama, te rog, am încercat să
mă împotrivesc, lipindu-mi fruntea de brațul ei
rece.
— De ce, mica mea teroristă, a spus în timp ce
mă mângâia, e prea mare temperatura ca să aștep-
tăm. Acum câteva seri ai pățit la fel.
Îmi spusese mai demult că insistențele mele
când vreau să obțin ceva pot fi considerate acte
teroriste, iar eu înțelesesem că la auzul expresiei
mică teroristă, va ceda indiferent ce voi spune.
— Am fumat, mama. Am tras... în piept.
— Cine nu a fumat măcar o dată în viață? În
sfârșit, bine că mi-ai spus, a zâmbit ea.
— Îți arde de glume, m-am strâmbat prefăcân-
du-mă îmbufnată.
— Crezi că se vede că ai tras două fumuri?
— Mai multe... Vreo patru ori. Nu se vede?
Înainte să termin de vorbit ea formase nu-
mărul. Când a ajuns ambulanța febra începuse
să scadă. Doctorița mi-a luat temperatura, mi-a
palpat stomacul și gâtul, eu am mârâit la fieca-
re atingere și ea ne-a recomandat să mergem la
Urgență. Nu aveau loc decât pentru o persoană
și ar fi trebuit ca părinții să vină cu mașina pro-
prie. Colegul doctoriței, un tânăr care nota pe o
fișă ceva, privea geamandura portocalie plină de
mâzgăleli și desene ciudate. Rămăsese cu mâna la
barbă. Privirea i se mutase pe perete și a urcat spre
tavan. Semnături, desene multicolore de mici di-
mensiuni, buze făcute direct cu gura în nenumă-
rate nuanțe de ruj, decorau peretele. Chiar dea-
supra ferestrei era scris cu markerul verde Don't
grow up. Semnele petrecerilor în pijama tapetau
tavanul mansardat până unde se putea ajunge cu
mâna. A citit, a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.
Și-a ridicat mâneca halatului și mi-a arătat la în-
cheietura mâinii stângi tatuajul, its'a trap. Mama
i-a spus aceleași cuvinte pe care mi le spusese în
primăvară, când îi cerusem să zugrăvească, verba
volant, scripta manent, și râseseră împreună.
— Haide să o luăm pe domnișoara, avem loc
dacă nu stă întinsă. Reziști, nu? Mai poate merge
doar o persoană, dumneavoastră, sau domnul, a
spus arătându-l pe tata care stătea palid în cadrul
ușii.
Doctorița a fost de acord, eu am dat din cap.
Mama a pregătit bagajul. Ne-au lăsat la intrarea în
spital. Asistenta din camera de gardă ne-a privit
buimacă. Și-a căutat pachetul de țigări, când l-a
găsit l-a îndesat în buzunarul de la piept al hala-
tului, a dat mărunt din buze, apoi a cercetat bile-
tul de trimitere, a bombănit ceva despre ochelari
și, după ce a răscolit în cabinet, i-a observat sub
scaun.
— Dezbracă-te. Periuța de dinți, telefonul și o
carte, mă lasă ea să aleg din cele trei pe care mama
le aruncase în bagaj.
Luase de acasă o pijama cu dalmațieni pe
care tot ea mi-o cumpărase în urmă cu doi ani.
Lungimea mânecilor nu era potrivită, iar pantalo-
nii erau atât de strânși încât mi s-ar fi văzut linia
chilotului, dacă i-ar fi ales tot ea.
— Fără carte, spun privind-o pe mama.
— E obligatorie, le împinge ea în fața mea.
— Atunci și rujul.
Scotocesc în buzunarul rucsacului până îl gă-
sesc pe cel roșu. Am cel puțin două în bucunarul
micuț, unde de regulă țin abonamentul.
— Și banii, îmi pune ea portofelul în mână.
— Fără vizite. Ești la contagioși, rostește asis-
tenta care răspunde privirilor mele revoltate.
Curând rămân singură în rezervă. Nu am tele-
vizor, nu am internet. Noroc că am telefonul. Mă
așez pe marginea patului și îmi amintesc povestea
mamei, cea pe care o repetă de câte ori nu știm
cum să ne amuzăm. Petrecem împreună puțin
timp și de cele mai multe ori eu povestesc. Uneori
nu am ce să îi mai destăinui sau nu vreau, și mă
prefac că am uitat povestea. O știi, spune ea. Ba nu,
am uitat, insist eu, ea nu se lasă rugată și o ascult
de parcă e prima dată când o aud. „Imediat după
naștere, mamelor li se spune că au cel mai frumos
copil. Ar trebui să știe că sunt mințite. Semănai cu
un pui de pisică uitat într-o căldare cu apă. Pielea
îți era zbârcită și vânătă, ce să spun... norocul tău
a fost incubatorul”, sfârșește ea povestea cu ace-
leași cuvinte de fiecare dată. Mi-am amintit că în
Salvare am observat că mâinile îi tremurau. Mă
adusese în alt incubator, îmi dăduse voie să opresc
rujul și promisese că va reveni curând.
După câteva zile doctorul ne-a asigurat că nu
este hepatita C. Asistenta avea o trusă pentru re-
coltat sânge. Venele sunt fragile și eu deshidrata-
tă. Nu încă odată, gem pentru mine, strângând
pleoapele, nu mi-e frică, spun cu voce gâtuită și
repet pentru că îmi face bine să mă aud. Ea scoate
acul și mă lasă să țin tamponul de vată. Apasă, nu
freca, spune ea în timp ce îmi zbârlește părul și eu
respir ușurată.
Nu este nici Hepatita B, mi-a spus doctorul
după încă o săptămână, facem alte teste. Atunci
am început să îl urăsc puțin și am vrut să refuz
testele, el m-a privit lung și mi-a fost teamă că
va înțelege ce gândesc. Am coborât privirea. Am
observat șireturile maron și pantofii lui negri,
obosiți. Mi l-am imaginat lustruindu-i în fiecare
dimineață cu peria cu peri deși. Chiar am văzut
cum cad fire tocite. Avea ochii roșii de nesomn,
fusese de gardă și rămăsese în spital doar pentru
că o aștepta pe mama și dintr-o dată nu am mai
vrut să mă opun. Asistenta m-a înțepat din nou,
am întors privirea să nu văd sângele din eprubetă.
Rezultatul analizelor a sosit după o altă săptă-
mână.
— Ce ați făcut domnișoară? Mă întreabă doc-
torul cu voce serioasă, cercetându-mă, și eu în-
ghit în sec.
— A fost doar o țigară, de fapt două fumuri.
Mă mir că așteaptă explicații, doar analizele
spun totul.
— Trebuie să mai fi fost ceva, a dat atunci din
cap, amuzat.
— Un sărut... franțuzesc, atât.
— Cu limba? Vreau să știu tot, doar un sărut
sau... știi ce întreb. Mai e ceva ce ai vrea să ne spui?
Doctorul așteaptă și eu mă întreb ce ar putea
să îl intereseze.
— Numai unul, cum am spus și continui să
apăs tastele telefonului, sperând că va înțelege,
numai că el continuă cu întrebările...
— Vreau o listă cu posibili infectați. Rămâi sub
supraveghere încă o săptămână, apoi vom vedea
ce e de făcut. Virusul se poate activa de mai multe
ori de-a lungul vieții, de câte ori scade imunitatea.
Vei fi monitorizată o dată la șase luni, vreme de
cinci ani. După externare va trebui să-ți petreci
timpul singură o vreme. Așa îi protejezi pe ceilalți.
— Peste cinci ani voi fi bătrână. De ce eu?
— Nu doar tu. Cei mai mulți fac forme ușoare.
— Toți suntem bolnavi, m-am mirat?
— E o boală pentru care nu există tratament.
Unii rămân dependenți de sărut toată viața.
Mi se pare c se amuză, însă nu sunt sigură.
— Au nevoie de doza lor zilnică așa cum dia-
beticii au nevoie de insulină, continuă doctorul.
Și eu? am murmurat, însă el ieșise din rezer-
vă. Ușa e deschisă și le aud pe asistente vorbind
pe culoarele spitalului. „Generație de disperați.
Se expun fără rușine, cică au nevoie de proprii-
le experiențe...” Mi-am amintit de amețeala care
mă cuprinsese după ce trăsesem fumul în piept.
Tușisem până mă albisem. Se învârtise camera cu
noi, ei înotaseră în fum, data viitoare îți va plăcea,
ai să plutești, trebuie să înveți cum să respiri, am
reauzit vocile și râsetele lor. Totuși nu iarba îmi
făcuse rău.
Dacă voi încerca să mă apropii de un băiat,
prietenii îl vor avertiza. Taică-meu va fi fericit,
inconștientul. Maică-mea va înțelege, însă nu va
tolera nicio abatere. Cine m-o fi pus? Nu vreau să
o mai văd nici pe mama. În aceeași seară, după
un sfert de oră de tăcere din partea mea, timp în
care ea a stat pe marginea patului și m-a mângâ-
iat pe spate așteptând să adorm, a plecat. Eu am
rămas cu ochii închiși. Va fi un dosar medical
cu nenumărate liste. Cei care au stat lângă mine
cu zece zile înainte de internare pot fi victime.
Și prietenii lor. Acum te-a apucat sărutatul, îmi
scrisese colega de bancă pe Facebook. Știam ce
ar fi urmat, așa că mi-am șters contul. Telefonul
sună. Nu răspund. Îi scot bateria și plâng.
Îmi aduc aminte că am exersat sărutul și cu
două fete, să aflu dacă mi-ar plăcea să fiu lesbi-
ană. Le trec pe listă la „contact direct”. Privesc
numele și mă înspăimânt. Am atât de mulți pri-
eteni. Să folosesc timpul trecut? Nu mai am pri-
eteni, nici măcar virtuali, sunt singură pe lume!
El se mai sărutase cu alte fete în aceeași seară,
34
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
Urmare din pagina 36
aflu de la doctor. Una e în saloanul alăturat. Mă
simt răzbunată. Nu vreau să o cunosc, ba da, de
fapt vreau, dar aștept să vină ea la mine.
Îmi dau seama că lista este incompletă, mai
sunt cei care au sărutat oglinda. Este un joc de
adolescenți din cartea jocurilor interzise. Cei
care intră în joc te pot vedea prin ochii priete-
nilor tăi. Fetele sărutaseră în oglindă ce văzuseră
frumos la mine și oferiseră acel ceva prieteni-
lor lor. Adaug numele lor. Ar mai fi de trecut și
oglinda mamei, la care mă așez uneori încercând
parfumurile ei, și atunci îi simt prezența. Seara îi
mărturisesc și ea râde, se simte de la o poștă, nu
e nevoie să-mi spui. Pentru că am buzele crăpate
din cauza febrei mă dau cu ruj, însă nu mă mai
privesc în oglinda din baia spitalului.
Aș vrea să-i spun doctorului, dar nu știu cum.
Să numesc oglinda unu, oglinda doi, și așa mai
departe? Unii sunt asimptomatici, spusese el zi-
lele trecute, trec prin boală fără să facă febră,
dar și fără să își dorească să se apropie de ci-
neva. M-am gândit după plecarea lui că boala
mea se cronicizase, simțeam că aș vrea să sărut
pe toată lumea, voiam să le arăt că pot să iu-
besc, chiar și pe doctorul meu bătrân pe care nu
l-am văzut zâmbind. Dintr-o dată începuse să-
mi fie simpatic, dar nu i-am mărturisit. L-am
întrebat despre oglinzi, așa, la modul general și
m-a mângâiat pe păr. Da, oglinzile sunt un pe-
ricol, bombănise el, însă plecase fără să înțeleg
ce vrea să spună, așa că în seara aceea am făcut
o listă. Oglinda unu, oglinda doi, oglinda trei,
oglinda patru... ajunsesem la numărul douăzeci
și trei. Poate mai erau. M-am dat jos din pat și,
cu penseta pe care o țineam în portofel, am slă-
bit șuruburile oglinzii din baie. O oglindă mai
puțin!
— Tratamentul, mică teroristă, mi-a spus
doctorul în dimineața următoare, zâmbindu-mi
pentru prima dată.
I-am reproșat, numai mama are voie să îmi
spună așa.
A așteptat ca asistenta să-mi pună termome-
trul și m-a anunțat că mama vine după ora șase.
— Temperatura nu scade, a ridicat asistenta
din umeri, neputincioasă.
Seara, puțin înainte de ora la care știam că va
sosi mama, stăteam la gura metroului cu oglin-
da în brațe. Scrisesem cu ruj pe ea și o arătam
trecătorilor, încercând să îi previn. O bătrână
mi-a spus că e nerușinare să cerșesc, dar am tă-
cut înfruntând privirile trecătorilor și glumele
tinerilor despre dalmațienii de pe pijamaua mea.
Țineam oglinda în brațe, arătând-o trecătorilor.
După câteva minute mama a urcat scările metro-
ului ducând în brațe o pungă uriașă, din care se
vedea un colț portocaliu.
— Facem schimb?, m-a întrebat așezând pun-
ga lângă mine, încercând să pară calmă, deși se
vedea că nu e. Eu am sprijinit oglinda de picior
și am întins brațele spre mama.
— Sunteți toți bolnavi?, am întrebat-o.
S-a rezemat de peretele de beton de la metrou
și mi-a cerut oglinda. Eu am luat geamandura
în brațe.
— Nu ai televizor, nu ți-ai deschis telefonul,
lumea ta s-a schimbat în câteva zile cum nu ți-ai
fi putut imagina cu o lună în urmă. Mica mea
teroristă, o scoatem noi la capăt cumva.
A citit ce scrisesem pe oglindă, a zâmbit, apoi
a arătat-o trecătorilor.
Don'tgrow up, its'a trap.
■
Ârkossy Istvan
Înălțarea (2019) ulei pe pânză, 100 x 100 cm
O călătorie în timp cu
Ârkossy Istvan
Lucrările artistului din cadrul seriei
Călătorie în Timp, prezentate în premieră cu
ocazia expoziției din luna februarie a anului
2021, sunt o continuare a acestui demers de
creare a unei cronici vizuale a istoriei uma-
nității și a Europei, unde momentele trecutu-
lui reprezintă adevărate borne kilometrice ale
evoluției societății și ale istoriei.
Profunzimea imaginilor, simbolistica com-
plexă și încadrarea istorică ating aproape per-
fecțiunea vizuală generală a evenimentului
la Ârkossy. Devenim martori ai trecutului.
Suntem absorbiți de această lume a realităților
într-un fel care oferă, pe lângă plăcerea vizu-
ală, și un sentiment de amărăciune cunoscut
probabil doar de acel nemuritor iconic. Gloria
faraonului este curmată de prezența lui Anubis,
curajul Ioanei este umbrit de lașitatea călăilor,
măreția lui Mathias este deconstruită de râul
de sânge care curge pe câmpul de luptă, iar ge-
niul lui Napoleon dispare în zarea încețoșată a
unei bătălii pierdute. Acest ciclu al măririi și
decăderii este specific omului și umanității și,
în oarecare măsură, este gravat în cartea desti-
nului, așa cum artistul îl „gravează” pe supra-
fața pânzei. Momentele unice și personajele
speciale devin capitole și repere ale unei istorii
ai cărei profitori sau damnați suntem chiar noi,
spectatorii, care participăm la o paradă maies-
tuoasă de imagine și creație artistică. Suntem
în fața unei cronici a umanității, unde elemen-
tele cheie ale simbolisticii, respectiv paleta de
culori atent selecționate, devin instrumentele
de „scris” ale unei istorii vizuale de excepție.
Aici, pe acest tărâm artistic, ciclicitatea vieții
și tragedia umană ocupă un loc semnificativ
în „vocabularul” vizual simbolistic folosit de
Ârkossy. El reușește, cu finețe și elocvență, să
creeze lucrări de artă, care îmbină lumea vă-
zută cu cea sugerată într-un mod atât de ex-
presiv încât acestea devin adevărate scene vii,
devin o narațiune proprie și de sine stătătoare.
Privitorul este atras de câmpul gravitațional
al evenimentului din trecut, fără voia lui de-
vine parte a dinamicii evenimentului, simte și
vede în fața sa o succesiune instantanee, care
la final se încheagă într-o scenă complexă, pli-
nă de semnificație. De fapt, nu trebuie să ne
surprindă curajul artistului, deoarece lucrările
din expoziție se înscriu în mare parte în spec-
trul de lucrări cu care Ârkossy ne-a obișnuit
deja: lucrări complexe, care doresc să ne arate
și să ne povestească în același timp nu doar în-
tâmplări din trecut, ci și să ne prezinte, prin
elemente cheie, viziunea personală și artistică
a creatorului lor.
■
TRIBUNA • NR. 454 • 1-15 august 2021
35
sumar
editorial
Mircea Arman
Cele trei prejudecăți ale ființei în viziune heideggeriană
și o viziune a ființei proprie noțiunii de imaginativ	3
eveniment
Ani Bradea
La struttura dell'immaginativo umano,
de Mircea Arman și Verso lltalia, antologie
de poezie italiană contemporană,
prezentate în Italia	5
filosofie
Viorel Igna
Tradiția ermetică (VI)	6
diagnoze
Andrei Marga
Viitorul Uniunii Europene (I)	9
eseu
Nicolae Iuga
Câteva întâlniri admirabile	12
interviu
Eugen Barbu
„Tot ceea ce am scris este polemic”	15
aniversare
ÎPS Andrei
Importanta aniversare a
„Omului iubit de Dumnezeu”	16
istoria
Nicolae Mareș
Cel mai mare filopolonez român, Nicolae Iorga,
uitat definitiv în Polonia	18
Iulian Cătălui
Influențele rusești asupra românilor (II)	21
cărți în actualitate
Menuț Maximinian
Un puzzle cinematografic din viața scriitorului	23
Adrian Lesenciuc
Despre vederea îmbunătățită cu lumina originară 24
Christian Craciun
Duhul literelor	25
Irina-Roxana Georgescu
Peisaje	25
comentarii
Alexandru Sfârlea
„Dacă ar fi, dar nu este așa, peste umărul meu privește
celălalt, a cărui tristețe mă bântuie”	26
Marin Iancu
Poezia ca rugăciune	27
Elena Vieru
Limbile vântului sau limbile Cuvântului	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Locul sensibilității	30
traduceri
Silvia Bre
Poezie italiană contemporană	31
opinii
Adrian Dinu Rachieru
Există o „literatură de centură”?	32
proza
Izabela Brănescu
Boala sărutului	34
plastica
Attila Iakob
O călătorie în timp cu Ârkossy Istvân	36
plastica
O călătorie în timp cu
Ărkossy Istvân
Attila Iakob
Ârkossy Istvân	Satelițiigalileeni (2019), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Curiozitatea umană se extinde nu numai
în direcția necunoscutului, ci și spre di-
mensiunile cunoscute ale vieții care au
marcat, sub o formă sau alta, evoluția comuni-
tății umane și a istoriei universale. Introspecția
istorică și reconstituirea spirtului epocilor tre-
cute nu este doar obiectul muncii istoricilor, ci
și o curiozitate spre care orice spirit liber sub
o formă sau alta se întoarce uneori. Unde sun-
tem și cum am ajuns aici, cu ce am pornit și cu
ce ne-am ales, sunt întrebări juste, care nu ne
arată doar drumul trecutului, ci ne deschid și
perspective înspre viitor. Curiozitatea artisti-
că și dorința de a ilustra momentele cruciale
ale istoriei noastre sunt demersuri care ne duc
spre un tărâm unde, de multe ori, simbolistica
și elementele cheie ale mentalului colectiv ne
oferă o imagine complexă și descifrabilă asu-
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
pra evenimentelor contextuale din spatele vă-
lului acoperit de timp și uitare.
Ârkossy Istvân a avut și în trecut afinități
spre explorarea și ilustrarea istoriei și a tre-
cutului. Spre exemplu, seria de lucrări Mari
Maeștri ne introduce în lumea revoluției gân-
dirii și a progresului artistic, filosofic și știin-
țific. Cimabue, Bellini, Veronese, Van Dyck,
Rubens, der Weyden, Lotto, Brugel, Durer,
Arcimbold sau Grunewald sunt doar câțiva ex-
ponenți ai lumii artei care au marcat prin mun-
ca lor nu numai domeniul artelor, dar au adus
plusvaloare și spațiului cultural în care au trăit.
Această dinamică și interconexiune a devenit
farul călăuzitor pentru cultura europeană și a
deschis porți spre noi orizonturi sau a redefinit
percepția umană asupra spațiului înconjurător.
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj