semnal editorial
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Ovidiu Avram
Overseer - detaliu
ulei pe pânză, 50 x 50 cm
Profesorul și scriitorul
Nicolae Iuga își publică „Jurnalul”
■ Gabriel Cojocaru
Sub un titlu sugestiv: Lumini în ceață (volumul
I, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2021) scriitorul
Nicolae Iuga începe să își publice paginile de
jurnal, un text care s-ar plasa parțial mai degrabă
în genul literar al Memorialisticii, nu al Jurnalului,
pentru că multe dintre întâmplări sunt reconstituite
din amintiri, și numai în unele cazuri sunt consem-
nate la momentul producerii lor, cu datele și locurile
menționate pe filele în cauză.
Avem în cazul de față numai un prim volum, care
conține evenimente mai îndepărtate în timp și evo-
carea, în majoritatea cazurilor, a unor personalități
și persoane care nu mai sunt în viață. Autorul însuși
mărturisește că întâmplările petrecute mai aproape
de momentul prezentului și persoanele implicate în
acestea care sunt în viață, vor constitui obiectul unui
al doilea volum, care va fi publicat cât mai târziu po-
sibil, eventual chiar postum. Faptul este de înțeles,
pentru că scriitorul nostru, care în paralel cu acti-
vitatea didactică a practicat o vreme și jurnalismul
nu doar cultural ci și de satiră politică, s-ar putea să
aibă față de unii contemporani observații și judecăți
de o sinceritate lipsită de politețe, împinse până la
sarcasm, de natură a provoca nemulțumiri, supărări,
ostilitate, înjurături.
Evocările sunt ordonate cronologic: copilăria,
anii de liceu, efectuarea serviciului militar, studenția,
urmărirea de către Securitate în timpul Facultății,
marile personalități pe care le-a cunoscut, începutu-
rile carierei didactice, activitatea jurnalistică și unele
note de călătorie. Sunt menționate fapte și întâmplări
memorabile, textul este așternut pe hârtie într-o ma-
nieră proprie scriitorului cu certe calități literare, na-
rațiunea este fluentă și sunt selectate evenimente re-
levante, semnificative, de pomină, în sensul că sunt
din acelea care merită a fi pomenite. Unele explicații
inserate în text, cum ar fi acelea care prezintă evolu-
ția satului natal Săliștea de Sus sau a orașului Borșa,
sunt de o veritabilă factură sociologică, iar informa-
ții precum sunt cele legate de întocmirea dosarelor
de urmărire de către fosta Securitate sau cele care
privesc manipulările din „revoluția” din decembrie
1989, pot fi de interes pentru istoriografie.
În paralel cu activitatea didactică - profesor de
liceu, apoi carieră universitară parcursă până la cel
mai înalt titlu, acela de profesor universitar - Nicolae
Iuga a publicat constant în presa culturală înainte de
1989, după care a fost fondatorul unui săptămânal,
„Jurnalul de Sighet”, pe care l-a condus în calitate de
redactor șef timp de opt ani (1993-2001). Cu privire
la hiatusul gazetăresc din cariera sa didactică, auto-
rul mărturisește că, pe de o parte, nu a avut decât
de pierdut: „Cu jurnalismul, eu am pierdut în linii
mari aproape zece ani. Colegii mei de generație au
intrat în Învățământul Superior pe post de lectori la
începutul anilor ‘90, eu pe la sfârșitul aceluiași dece-
niu. Când eu m-am titularizat ca lector, ei erau deja
conferențiari, când am ajuns și eu conferențiar, ei
erau profesori universitari îndrumători de doctorat.
Recunosc că am fost nevoit să fac un efort în plus
ca să ajung plutonul din urmă și să mă încadrez în
formație” (pag. 193-194).
Dar, pe de altă parte, experiența jurnalistică și
timpul consumat cu aceasta a însemnat totuși un
câștig, dacă nu sub raport financiar atunci sub cel
al evoluției stilului. Datorită practicii jurnalistice -
mărturisește în continuare Nicolae Iuga - a reușit să
evite în scris atât ceea ce s-a numit limba de lemn,
cât și caracterul greoi al stilului filosofic. A reușit, cu
alte cuvinte, să poată să scrie cu simplitate despre
lucrurile profunde, de factură filosofică. Înainte de
1989 a publicat un anumit număr de eseuri cu con-
ținut filosofic, adunate ulterior în volumul intitulat
Profesorul și sirena (Ed. Proema, 2001). Apoi, la re-
comandarea Comisiei, și-a publicat Teza de docto-
rat elaborată sub îndrumarea lui Andrei Marga, sub
titlul Filosofia contemporană despre morala creștină
(Ed. Paralela 45, 2002). Diferența stilistică între cele
două cărți este mare și evidentă pentru oricine este
întrucâtva familiarizat cu domeniul. Cea din urmă
carte este mai fluentă ca scriitură și mai accesibilă
la lectură, fără a pierde nimic din nivelul ideilor ex-
puse.
Despre Nicolae Iuga se mai poate spune că
s-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliștea de Sus jud.
Maramureș. Este licențiat în Filosofie la Universitatea
din București și doctor în Filosofie la Universitatea
„Babeș Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la
Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, lector la
Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, con-
ferențiar și profesor universitar la Departamentul de
Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile
Goldiș” din Arad. Este Cercetător științific asociat
la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-
Motru” al Academiei Române. Membru al Uniunii
Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca. A
publicat articole în reviste din România, Austria,
Anglia și SUA, precum și un număr de douăzeci și
șase de cărți în domeniile filosofie, eseistică, literatu-
ră și etnologie, care s-au bucurat de o anumită noto-
rietate internă și internațională. La edituri din străi-
nătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile
engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți
au fost traduse și în limbile germană, italiană, spani-
olă, portugheză, poloneză și daneză.
A primit Premiul „Ion Petrovici” al Academiei
Române, decernat în 2017, pentru lucrarea Din is-
toria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta,
Cluj-Napoca, 2015. Este cetățean de onoare al loca-
lității în care s-a născut, Săliștea de Sus.
■
2
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
editorial
Despre primatul
imaginativului metafizic
sau al celui teologic în
gîndirea elină
■ Mircea Arman
Problema metafizicii a frămîntat asiduu
gîndirea occidentală, iar un răspuns mul-
țumitor asupra începuturilor și naturii sale
nu a fost dat pînă în contemporaneitate. Fiecare
este tentat să înțeleagă prin acest termen ceea ce
consideră el a fi, iar generalitatea și imprecizia
termenului stîrnește, pe lîngă confuzia inerentă,
dezbateri contradictorii1.
Chiar dacă, așa cum ne vom strădui să arătăm,
în opinia noastră, sensul termenului de metafizi-
că a fost devoalat cu mult înainte de Aristotel și
chiar de Platon, o dezbatere a acestuia pe tărîmul
interpretărilor aristotelice și, mai ales, postaristo-
telice, cînd acesta devine evident, ni se pare, încă,
necesară.
Interpretările variate care au fost date acestui
termen au la bază cele două interpretări date de
comentatorii greci prepoziției meta.
Primul tip de interpretare este cel numit „pla-
tonizant” și spune despre meta că ar însemna tot
atît cît ordine ierarhică în obiect, metafizica fiind
știința al cărei obiect se află dincolo de natură.
Această interpretare datorată unui tratat al lui
Herennios, dar care se credea că ar fi o interpolare
datînd din Renaștere și care era curentă încă în
Evul Mediu, era de fapt prezentă încă în scrierile
neoplatonicilor2. Metafizica, așa cum am arătat
deja, era considerată ca fiind știința care tratea-
ză despre lucrurile separate de materie și despre
atributele Intelectului activ, fiind teologie și știin-
ța care se ocupă cu primele principii și cauze, dat
fiind că își are locul dincolo de obiectele fizice.
Dincolo de a fi o interpretare neoplatoni-
că, după părerea noastră, ea este una platonică
sau platonizantă și corespunde sensului pe care
Aristotel îl dă filosofiei prime. După acesta, dacă
vom considera că există ceva etern și imuabil,
atunci doar filosofia primă sau, cu alte cuvinte,
teologia, se cuvine a se ocupa de el: „Există sau
nu separate (para) de esențele sensibile, o esență
imobilă și eternă, și, dacă această esență există ce
este ea?”3. Neoplatonicienii vor transforma în ra-
port de transcendență (hyper) ceea ce la Aristotel
nu era decît un raport de separare (para). Iar dacă
metafizica este filosofie primă, și se ocupă cu fi-
ința, care este prima în ordinea cunoașterii, ea se
numește primă mai ales datorită demnității on-
tologice a obiectului său. Fiind, datorită acestui
fapt, și știința cea mai eminentă ea trebuie să se
îndrepte spre genul cel mai eminent4, gen care
este arheul tuturor celorlalte lucruri. În acest fel,
ca știință a principiului, ea va cunoaște a fortiori
toate lucrurile cărora principiul le este principiu
și, în acest mod, va fi „universală, pentru că este
primă”.5
Nu există nici o îndoială că orice spirit platonic
și-ar asuma această definiție, cu atît mai mult cu
cît anumite texte ale lui Aristotel permit o aseme-
nea interpretare. În plus, în acest mod se poate
concilia primordialitatea atribuită de Aristotel
științei primului principiu, separat și imobil, cu
prepoziția meta din cuvîntul metafizică.
Cu toate acestea, cea mai frecventă interpreta-
re, începînd încă cu primii comentatori, a fost cea
după care sensul preponderent al prepoziției meta
ține de raportul cronologic, cu alte cuvinte, meta-
fizica este numită astfel pentru că este posterioa-
ră fizicii în ordinea cunoașterii. Conform acestor
interpretări, meta nu ar mai semnifica o ordine
ierarhică a obiectului ci ordinea de succesiune în
procesul cunoașterii.
Această interpretare o găsim menționată pen-
tru prima dată la Alexandru din Afrodisia, în
concepția căruia „înțelepciunea” sau „teologia”
ar fi fost numită „după fizică” datorită faptului că
ea vine după aceasta în ordinea umană, adică în
ordinea pentru noi (pros hemas), și ține cu ade-
vărat seamă de distincția aristotelică dintre ante-
rioritatea în sine, sau prin natură, și anterioritatea
pentru noi, obiectul științei vizate fiind în sine
anterior celui al fizicii, dar posterior în raport cu
noi, ceea ce validează atît calificativul de filosofie
primă cît și pe cel de metafizică. Prin urmare, cei
vechi nu se îndoiau că metafizica desemna filo-
sofia primă și avea drept obiect ființa ca ființă pe
care ei o asimilau, în mod clar, cu ființa divină6.
Să vedem însă ce înțelege chiar Aristotel prin
această filosofie primă? În Metafizica7Aristotel
ne spune că: „Este deci necesar să existe, printre
aceste părți ale filosofiei, o filosofie primă și o fi-
losofie secundă; se întîmplă de fapt ca ființa și unu
să se dividă nemijlocit în genuri, și de aceea știin-
țele vor corespunde și ele acestor genuri diferite;
filosoful este acela pe care îl numim matematici-
an; căci matematicile comportă și ele mai multe
părți; există o știință primă, o știință secundă și
alte științe care le urmează în acest domeniu” ast-
fel, „unui gen diferit îi corespunde o știință diferi-
tă” iar unei părți a genului, o parte a științei.
Dar, totuși, ce este știința ființei ca ființă?
Stagiritul, la începutul cărții r a Metafizicii, o opu-
ne tocmai științelor particulare: „Căci nici una
din aceste științe nu examinează în general ființa
ca ființă, ci, separînd o parte oarecare din aceasta,
îi studiază proprietățile”8. Aparenta contradicție
dintre acest text și definiția dată mai sus filosofiei
a făcut ca unii editori să scoată din text acest pasaj
ca fiind interpolat, însă nu există nici o contradic-
ție decît dacă asimilăm filosofia primă cu știința
ființei ca ființă căci „doar atunci am avea aceeași
știință definită pe rind ca știință universală și ca
știință a genului particular al ființei”9. Așadar, în
afara oricărei presupuse contradicții, filosofia pri-
mă apare ca o parte a științei ființei ca ființă.
Mircea Arman
Acest raport ne este confirmat de clasificarea
aristotelică a științelor contemplative unde filo-
sofia primă se suprapune filosofiei secunde care
este fizica și în care matematicile ocupă o poziție
intermediară.
Astfel, fiecăreia din aceste ființe îi aparține, în
opinia Stagiritului, un gen particular al ființei:
a)	. Fizica se ocupă cu ființele separate și mo-
bile.
b)	. Matematica cu ființele imobile și nesepara-
te.
c)	. Teologia, asimilată de Aristotel cu filosofia
primă, ține genul ființelor separate și imobile.
Prin urmare, în opinia lui Aristotel, dacă este
de găsit undeva, atunci divinul este prezent în
această natură imobilă și separată.
Interpretarea filosofiei prime ca teologie pare
să se confirme ori de cîte ori Aristotel folosește
termenul de philosophia prote, iar în acele locuri
în care nu este nominalizată clar ca fiind teologie,
filosofia primă este întotdeauna opusă fizicii ca fi-
losofie secundă, în timp ce filosofia ființei ca ființă
este opusă doar științelor particulare. Astfel, filo-
sofia primă este tot atît cît știință a formei pure și
care nu există decît în domeniul lucrurilor divine
ca separată de natură. Astfel încît, dacă nu ar exis-
ta filosofia primă, fizica ar fi întreaga filosofie. Ar
rezulta, de aici, că lupta pentru întîietate în filoso-
fie s-ar da între fizică și teologie, știința ființei ca
ființă rămînînd undeva în afara discuției, cu toate
că, sau poate că tocmai de aceea, este posibilă ști-
ința ființei ca ființă și în afara teologiei ca filosofie
primă. Nu numai că accesul la una și la cealaltă se
face pe căi diferite, dar însăși modalitatea cercetă-
rii rămîne diferită.
Ceea ce ne îndreptățește la această opinie, care,
dusă pînă la capăt, ar sugera că deja Aristotel ar
statua, chiar dacă nu la modul explicit, existen-
ța unei științe care ulterior se va numi metafizi-
că, este excepția de la capitolul K al Metafizicii.
În acest capitol apare, nu o singură dată, ci de
trei ori, expresia philosophia prote sau echivalen-
te ale acesteia (he prote episteme; he prokeimene
philosophia) cu referire la știința ființei ca ființă.
Și aici, se trece la delimitarea științei primordia-
le de științele secunde însă deosebirea de esență
constă în aceea că filosofia primă, dincolo de a fi
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
3
o
considerată parte, este văzută ca întreg, respectiv
ca întregul domeniu al filosofiei. De aceea, filoso-
fiei prime îi revine inclusiv rolul de a studia fun-
damentele matematicilor și ale tuturor celor ce nu
sunt în mișcare, ca atare nu aparțin domeniului
fizicii, prin urmare de a stabili principiile comune
tuturor științelor.
Iată, deci, o viziune apropiată de sensul pe
care îl capătă termenul de metafizică doar la unii
discipoli și comentatori ai lui Aristotel care s-au
străduit să unifice oarecum doctrina maestrului
lor. De aceea, încă din secolul al XIX-lea autenti-
citatea acestui capitol al Metafizicii a fost îndelung
contestat, părere cu care sîntem de acord în tota-
litate, nu numai datorită diferențelor stilistice ale
textului cît, mai ales, deosebirilor de esență care
apar relativ la cartea E.
Însă, acest aspect interesează mai puțin
cercetarea noastră. Ceea ce este demn de remar-
cat este că această interpretare va deveni tradițio-
nală la comentatori permițînd echivalarea științei
ființei ca ființă cu philosophia prote, ceea ce im-
plică deja posibilitatea unei interpretări unitare a
Metafizicii, fapt perpetuat pînă în zilele noastre.
Este momentul în care filosofia primă este sepa-
rată de teologie, relevîndu-se lipsa preocupărilor
teologice din scrierile metafizice. Din această ști-
ință fără nume a ființei ca ființă, văzută ca filosofie
primă dar care nu era teologia, comentatorii au
denumit, mai apoi, metafizica.
Totuși, această interpretare duală a metafizicii, pe
de o parte ca transcendens și filosofie primă, pe de
alta ca postfizic și formalizant, a rămas pînă în zilele
noastre, în ciuda posibilității aparente de conciliere a
celor două aspecte, una dintre cele două interpretări
trebuind aleasă ca fiind veritabilă.
În mai multe locuri din Metafizica10 Aristotel
pune, așa cum s-a mai văzut, problema anterio-
rității filosofiei prime și ajunge la concluzia că ar
exista trei sensuri ale acesteia.
În primul rînd, anterioritatea desemnează o
poziție raportată la un reper fix care s-ar putea
numi principiu (arhe), astfel, ceea ce este cel mai
apropiat de principiu se numește anterior iar ceea
ce este îndepărtat de acesta vom numi posterior.
Prin urmare, anterioritatea presupune alegerea
unui principiu care, la rîndul lui, poate fi prin na-
tură sau prin arbitrariu.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea
după cunoaștere, care la rîndul ei este înțeleasă ca
anterioritate absolută (aplos proteron) și ea, la rîn-
dul ei, văzută ca fiind divizată după criteriul dis-
cursului sau al senzației. În primul caz, anteriorul
capătă dimensiunea universalului iar în al doilea
pe cel al individualului.
În ce privește al treilea tip de anterioritate,
Aristotel arată că ar fi potrivit cu natura și cu
esența (kata physin kai ousian). În acest fel, sunt
anterioare toate lucrurile care pot exista indepen-
dent de alte lucruri, în timp ce celelalte lucruri nu
pot exista fără ele, celelalte forme de anterioritate
reducîndu-se la aceasta, a treia, care este și sensul
fundamental al anteriorității.
De aici, înțelegem că anterioritatea de tip kata
physin kai ousian este cea fără de care nimic nu
ar putea exista, acest ceva privilegiat fiind esența,
adică acel ceva care este în același timp subiect și
conținut (hypokeimenon). Ca formă de desfășura-
re, anterioritatea după natură și după esență ca-
pătă forma logică a relației cauzale, prin urmare
schema succesiunii temporale.
Oricum abordăm problema (modalitățile 1,
2, 3.), anterioritatea este dependentă de sensul
analizei (de la cauză la efect sau de la finalitate
la cauză), prin urmare de cunoaștere. Însă, oricît
am vrea, cunoașterea nu poate face abstracție de
succesiune, adică de timp, indiferent de sensul
abordării (prin deducție sau prin inducție). Pe de
o parte, Aristotel statuează o modalitate de abor-
dare a discursului pornind de la esență ca fiind
prima (și care este modul de abordare al filosofu-
lui), pe de altă parte vorbește de mersul înapoi pe
cursul natural al lucrului (sau modul de abordare
al fizicianului). Oricum am pune problema, tim-
pul este un ceva prin care există înainte sau după.
Prin urmare, pentru Aristotel, cunoașterea
adevărată se desfășoară conform unei ordini care
nu este doar logică ci și cronologică, întrucît nici
o demonstrație nu este posibilă dacă nu se presu-
pune adevărul premiselor sale. În cadrul silogis-
mului nu poți ajunge la un rezultat valid dacă an-
tecedentul nu este adevărat. Aristotel este primul
care arată că imperfecțiunea acestui tip de rațio-
nament nu stă în acea „demonstrație în cerc” cît
în precedența adevărului față de sine însuși, de-
oarece întotdeauna premisele primului silogism
vor fi prime și nedemonstrabile. Astfel, anterio-
ritatea premiselor, în măsura în care este posibilă
știința ca știință, trebuie să fie logică, cronologică
și epistemologică. Cunoaștere implică tot atît cît
ordine a ființei, adică primul d.p.d.v. ontologic
să fie anterior din d.p.d.v. epistemologic. În cele
două Analitici, acest principiu reiese cu claritate,
cauza generării lucrurilor fiind asimilată mișcării
prin care progresează cunoașterea. Așadar, pro-
blema începutului este pusă în termeni analogi
atunci cînd se vorbește de cunoaștere și mișcare,
în ambele cazuri punîndu-se problema lui anagke
stenai (necesitatea opririi) și imposibilitatea unei
regresii-progresii la infinit, pe de o parte datorită
Primului Motor, pe de altă parte datorită caracte-
rului axiomatic al primului principiu al demon-
strației.
Pornind de la aceste premise, Stagiritul se în-
treabă cum este posibil ca aceste principii să fie
cuprinse prin intermediul minții, atîta vreme cît
Primul Motor nu poate fi cuprins prin modalita-
tea științei (modul patetic) ci doar prin intuiție?
Rămîne o singură explicație: intuiția este începu-
tul științei. În Etica Nicomahică acesta spune tex-
tual: „Leipetai noun einai ton arhon - Rămîne că
intuiția este cea care cuprinde cu mintea princi-
piile11”. Cu toate acestea, la sfîrșitul analizelor sale
regresive asupra principiilor cunoașterii, Aristotel
nu face decît să determine negativ ideea de intu-
iție, arătînd că aceasta nu este decît „corelativul
cognitiv al principiului”, acel ceva fără de care
principiul nu poate fi cunoscut, în măsura în care
este cu adevărat cognoscibil.
În Metafizica12 Aristotel descrie calitățile cerute
acestei științe pe care o numește, după cei vechi,
înțelepciune și care are ca obiect cauzele și princi-
piile prime, anume claritatea și exactitatea, fiind,
astfel, cele mai ușor de cunoscut. Înțelepciunea,
ne spune el, este știința unică al cărei scop este
ea însăși și atît de liberă de toate dependențele și
habitudinile umane încît doar Zeul însuși ar pu-
tea-o poseda.13
În Etica Nicomahică14 după ce este descrisă
viața contemplativă, ni se spune că aceasta ar fi
posibilă numai în măsura în care ar exista ceva di-
vin în natura umană. Ceea ce este divin în natura
umană vom regăsi descris în Analiticele secunde15
ca principiu superior științei umane, ca principiu
al principiului, anume: intuiția. „Dacă intuiția
(nous) este ceea ce e divin în raport cu omul, viața
dusă conform intuiției va fi o viață divină în ra-
port cu viața umană”16
Însă, dacă lucrurile stau așa cum sunt
prezentate în Etica Nicomahică, atunci, înțelep-
ciunea, ca filosofie primă, departe de a fi cea mai
facilă dintre științe este, mai degrabă, cea mai difi-
cilă. Sau, poate, Aristotel vrea să spună că există o
știință care este mai presus de uman și este ușoară
datorită exactității și clarității sale ca lumina și o
filosofie umană ce stă față către față cu lucrurile
umane și care nu poate întreține o relație cu in-
telectul activ (nous). Această diferențiere dintre
cunoașterea în sine și cunoașterea pentru noi este
făcută încă de Platon în Cratylos și Parmenide,
ajungîndu-se la paradoxul după care cu toate că
cunoașterea în sine nu este accesibilă omului, tot
așa, Zeul nu poate cunoaște realitatea pămînteas-
că. Aristotel va trage concluzia că divinitatea nu
cunoaște decît cele divine, iar cunoașterea celor
pămîntești ar fi o degradare pentru aceasta.17
Cu toate acestea, el se va întreba, cum este po-
sibil ca tocmai cel mai manifest, clar și explicit să
ne fie nouă, oamenilor, cel mai îndepărtat și inac-
cesibil? Răspunsul nu poate fi decît unul: cauza se
află în noi și nu în dificultatea metafizicii, ea nu
ține de caracterul obscur al acesteia ci de precari-
tatea gîndirii umane.
Și dacă lucrurile stau așa, dacă metafizica nu
este, pînă la urmă, filosofie primă ci doar știința
ființei ca ființă, atunci diferența dintre cele două
s-ar traduce în termenii teologiei și ontologiei.
Note
1	Mult rău a făcut înțelegerii termenului de meta-
fizică interpretarea eronată a lui meta ta physica așa
cum a fost ea statuată de primii editori ai lui Aristotel.
Prima mențiune cunoscută a termenului de metafi-
zică o găsim la Nicolaos din Damasc (prima jumăta-
te a secolului I d.Ch.), în ciuda opiniilor contrare ale
lui P. Moraux sau W. Jaeger care considerau că titlul
Metafizica a fost folosit încă de Ariston din Keos (sec
III î.Ch.). Același lucru este valabil și pentru H. Reiner
(„Die Entstehtung und ursprungliche Bedeutung des
Names Metaphysik”, în Zeitschrft fur philosophische
Forschung, 1954, p. 210-237). Vidi si P. Aubenque, Op.
cit., loc cit. Opinia noastră diferă aici de toți comenta-
torii pe care îi cunoaștem, considerînd că sensul ter-
menului de metafizică are o vechime și aplicabilitate
„practică” egală cu primele aproximări filosofice ale
presocraticilor. În acest sens a se vedea studiul nostru,
Despre divin, poetic și filosofic în gîndirea preplatonică,
Grinta, Cluj-Napoca, 2005.
2	Simplicius, Phys., 1, 17-21 Diels.
3	Aristotel, Metafizica, M, 1, 1076 a 10 sq. Cf. B, 1,
995 b 14; 2, 997 q 34 sq.
4	Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 21.
5	Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 30.
6	Cf. J. Owens, The Doctrine of Being in the
Aristotelian Metaphysics, Toronto, p. 3 sq, care este și el
în deplin acord cu această asimilare.
7	Cf. r, 2, 1004 a 2; 1003 b 19.
8	r, 1, 1003 a 22 sq.
9	Vidi, P. Aubenque, Problema finței la Aristotel,
Buc., 1998, p.43. Interpretarea noastră are drept punct
de plecare și datorează mult acestui remarcabil studiu.
10 E, 1, 1026 a 10;cf. ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
11 Eth. Nic., VI, 6, 1141 a 6.
12	Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2; 982 a 10.
13	Met., A, 2, 982 b 28-30; 983 a 6-9.
14	X, 7, 1177 b 30.
15	II, 19, 100 b 15.
16	Eth. Nic., X, 7, 1177 b 30.
17	Met., A, 9, 1074 b 25 sq.
■
4
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
Condiția evreului
din România în Jurnalul
lui Sebastian și în
publicistica lui Eliade
^JTulian Cătălui
Evreii din Jurnalul lui Mihail
Sebastian
Publicat în 1996, în România postcomunistă,
într-o perioadă în care se tipărea masiv literatura
sau memorialistica detenției comuniste, dar apă-
ruseră și jurnale de tip literar, să spunem, sem-
nate de Radu Petrescu, Mircea Zaciu, Paul Goma
ș.a., unele cu notații și conotații politice, Jurnal
1935-1944 al scriitorului român evreu Mihail
Sebastian, important și valoros document litera-
ro-politico-istoric pentru perioada interbelică,
a devenit scrierea cu „cel mai puternic impact”
despre drama evreilor din România în perioada
menționată.1 Cu toate acestea, experiența perso-
nală descrisă de Sebastian în Jurnal-ul său nu se
referă la Transnistria și nu intră în programul de-
numit „Soluția finală”, el neajungând într-un lagăr
de concentrare-exterminare nazist.2 Cartea înre-
gistrează acut și dureros, printre altele, la capitolul
istorie și politică, presiunea pe care a exercitat-o
statul român asupra evreilor români, prin „dis-
criminări rasiale”, începând cu scurta guvernare
Goga-Cuza din 1938 și continuând cu dictatura
regală a lui Carol al II-lea și terminând cu teribi-
la dictatură antonesciană, Sebastian fiind martor
important al acestor evenimente nefericite, fără a
fi un erou, un om al calvarului, un intelectual care
a trecut prin teribilele lagăre de concentrare, pre-
cum un Oliver Lustig la noi, ori un Primo Levi la
italieni.3 Totuși, volumul este „esențial și pentru
înțelegerea situației pro-Holocaust în România și
în Europa de Est”, după cum spunea romancierul
și eseistul Norman Manea, scoțând în evidență
drama sau tragedia incomparabilă a unor oameni
care până atunci „se socotiseră bine integrați în
societatea românească”, respectiv evreii, și, deoda-
tă, se vedeau părăsiți sau tratați cu condescenden-
ță și cu ură chiar de vechii lor prieteni români.4
De altfel, cartea mihailsebastiană prezintă situ-
ația de-a dreptul ingrată și ipocrită în care trăia
dramaturgul și diaristul, într-o Românie interbe-
lică mult idealizată după 1989, cu un antisemi-
tism accentuat și dus pe culmile Holocaustului
în timpul guvernării antonesciene, dar aflându-se
într-un cerc de prieteni, „unii antisemiți” sau de-
veniți antisemiți, chiar într-un mod feroce, așa
cum va dezvălui Jurnalul său.5 Foarte afectat,
chiar întristat, aș spune, M. Sebastian povestește
în această carte despre modul în care prietenii săi
de generație „l-au repudiat”6, Mihail Sebastian
înregistrând cu stupoare „pasivitatea ambiguă a
confraților în fața măsurilor anti-evreiești, sla-
bele măsuri de solidarizare deschisă cu intelec-
tualii evrei persecutați”7 și notează consternat
„șocante ieșiri antisemite”, în discuții amicale,
cu iz cultural, filosofic, literar, venite din partea
unor intelectuali cunoscuți pentru atitudinile lor
„anti-xenofobe”8.Cele mai „frapante” erau, pen-
tru Sebastian, reacțiile prietenului său, romanci-
erul și dramaturgul Camil Petrescu, „surprizele”
înmulțindu-se evident începând din anul 1936
și contrastând cu vederile publice și politice ale
autorului romanului modernist Patul lui Procust,
cunoscut, până atunci, pentru „consecvența în
respingerea naționalismului extremist” și pentru
vederile sale de stânga, evident socialiste.9 Totuși,
Camil Petrescu s-a contaminat, infestat de „năra-
vul dreptei naționaliste de a discrimina discursiv
între evrei și non-evrei”, astfel, într-o perioadă în
care antisemitismul încă nu devenise unul de tip
„statal” (cu excepția legilor protecționisto-discri-
minatorii ale liberalilor din 1934), autorul Actului
venețian nota: „Firește că la Universul e convin-
gerea că sunt filosemit. E, de altfel, reproșul care
mi se face din toate părțile din pricina prieteniilor
mele mai mult cu evreii. Adevărul e că n-aș putea
să mă mai desfac din aceste prietenii. Sentimental
și moral - individual luat - sunt atât de angajat,
încât n-aș putea să schimb atitudinea fără o peni-
bilă convertire”10. Reacțiile lui Camil Petrescu în
discuțiile cu amicul evreu Mihail Sebastian sunt
net antisemite, de necrezut pentru un intelectu-
al de stânga, democrat și anti-xenofob, autorul
Jocului de-a vacanța notând îndurerat, deprimat,
dar fără să fie surprins, replica lui Camil Petrescu
pe marginea „bătăilor antisemite” din vara anu-
lui 1936: -„E regretabil, dragă, dar tot ovreii poar-
tă răspunderea. - De ce, Camil? - Pentru că sunt
prea mulți. - Dar ungurii nu sunt și ei mai mulți?
- Poate, dar cel puțin sunt masați la un loc, în ace-
eași regiune. (N-am înțeles argumentul, dar n-am
vrut să insist. La ce bun să reeditez lunga mea con-
vorbire cu el, din ianuarie 1934. Sunt edificat asu-
pra lui - și tot ce poate face este să mă deprime, în
nici un caz să mă surprindă). În continuare mi-a
spus : - Dragă, ovreii provoacă. Au o atitudine echi-
vocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt
prea naționaliști. - Ar trebui să te decizi, Camil.
Sunt naționaliști sau sunt comuniști? - Ei, știi că-
mi placi? Suntem între noi, dragă, și mă mir că
pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este
decât imperialismul evreilor?”11. De remarcat că,
vara anului 1936 a fost un „punct de turnură în
escaladarea agitației antisemite”, trei evenimente
semnificative conducând la această „explozie de
antisemitism”: campania împotriva așa-numitei
prese evreiești, „deziudaizarea” Baroului (în care
era înscris și Mihail Sebastian și din care avea să
fie dat afară) și procesele comuniste.12 Totodată,
această campanie antisemită violentă a continuat
să fie încurajată de guvern, care a luat în martie
1936 decizia de a nu mai subvenționa „cultul is-
raelit”13.
Și reacția actorilor de teatru români este la fel de
antisemită ca și a scriitorilor și criticilor, filozofilor
etc., producându-i perplexitate, și nu numai,
lui M. Sebastian, care scrisese roluri admirabile
pentru actrițele românce. Astfel, actrița Marietta
Sadova, soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu și
a regizorului, omului de teatru și scriitorului Haig
Acterian, simpatizantă a Mișcării legionare, care
cânta, atunci entuziasmată, imnul gardist „Ștefan
Vodă”, are „un acces de antisemitism”, o adevărată
răbufnire de ură: -„Jidanii sunt de vină - striga
Marietta. Ne iau pâinea de la gură, ne exploatează,
ne înăbușe. Să plece de aici. Asta e țara noastră, nu
a lor. România românilor!”14
Filozoful și logicianul Nae Ionescu, bun prieten
și maestrul lui Mihail Sebastian, în plan filosofic
și ideologic, pe care însă acesta, și nu numai el, îl
considera „diavolul”, era revoltat de măsurile anti-
semite ale guvernului de tristă amintire Octavian
Goga - A.C. Cuza, deși fusese acuzat la rându-i de
anti-semitism, Ionescu întrebându-se cum de era
posibil să se afirme despre o întreagă categorie de
cetățeni români că „se ocupă cu traficul de carne
vie”, aceasta fiind o calomnie și orice cetățean ro-
mân avea dreptul să dea în judecată pe ministru
pentru această defăimare sau cum de era posibil
„să obligi la sinucidere și la declasare un milion
de oameni, fără a pune în primejdie înseși bazele
statului român, Mihail Sebastian încercând să-l
liniștească și să-l asigure, în mod ironic, că „lenta
sau chiar violenta asasinare a evreilor (s.n.) nu
constituie o chiar atât de gravă problemă, mai ales
că Garda de Fier nu va proceda nici ea altfel”15.
Din păcate, politica antisemită a continuat și
în timpul regimului autoritar al regelui Carol al
II-lea, instituit în 10 februarie 1938 și care a ținut
până la 6 septembrie 1940, când regele hohen-
zollernian, devenit al României, a fost nevoit să
abdice în favoarea fiului său Mihai I, monarhul lu-
ând drumul ineluctabil al exilului, pe bună drep-
tate, stabilindu-se, în cele din urmă, în Portugalia
lui Antonio de Oliveira Salazar, care a condus
un regim dictatorial de extremă dreaptă în peri-
oada 1932 - 1974, Carol fiind direct responsabil
pentru ciuntirea sau fărâmițarea României (în
timpul domniei sale controvrsate au fost pierdu-
te Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate sama-
volnic de URSS, Cadrilaterul, cedat Bulgariei și
Ardealul de Nord, atribuit pe nedrept Ungariei,
ca urmare a arbitrajului Axei prin Dictatul de la
Viena).16
În septembrie 1939, la puțin timp după
începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
un alt prieten al lui Mihail Sebastian, valorosul
istoric al religiilor, indianistul și scriitorul Mircea
Eliade susținea, în Jurnalul sebastianian, că rezis-
tența polonezilor era una iudaică: „Numai jidanii
sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii arun-
cați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de
scrupulele germane”, enormitățile eliadești ampli-
ficându-se: „Ceea ce se întâmplă la frontiera din
Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreiești pă-
trund în țară. Decât o Românie invadată de jidani,
mai bine un protectorat german”17.
În 1940, Mihail Sebastian a fost dat afară
din Barou și concediat din redacția Revistei
Fundațiilor Regale, în baza noii legislații rasiale,
fiind interzis ca scriitor și publicist, suprimân-
du-i-se dreptul de a mai practica avocatura, el s-a
văzut contrâns, pentru „a-și asigura lui și fami-
liei, existența”, să adreseze o cerere Ministerului
Învățământului prin care să solicite încadrarea ca
profesor la un „liceu particular confesional”18.
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
5
o
Pe 13 septembrie 1941 este „exclus de la serviciul
militar, conform decretului-lege relativ la Statutul
militar al evreilor”, dar primește „repetate somații”
din partea Cercului de recrutare din București să
se prezinte urgent pentru “a fi cercetat de munca la
zăpadă” și apoi va fi trimis într-un detașament de
muncă împreună cu alți evrei. În Jurnal el nota scâr-
bit și plin de silă: „Dar marșul de la Boldur la Lugoj!
Dar sosirea la regiment! Dar dimineața de muncă la
descărcatul vagoanelor de lemne! Toate pierd acum
din intensitatea lor tragică și grotescă. Mi se părea
atunci că nu voi șterge niciodată din inima mea sila,
scârba, oboseala. Ajunsesem la un fel de stupoare care
mă făcea să primesc fără revoltă, ca prin somn, atâtea
lovituri câte au urmat” 19.
Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941
este considerată de Mihail Sebastian un pogrom
și o oroare, iar ceea ce încremenește mintea ome-
nească, transformând-o în noaptea minții, mai
ales în „măcelul de la București” este, potrivit
Jurnalului său, „ferocitatea absolut bestială cu care
s-au petrecut lucrurile”, dându-se ca absolut sigur
că: „evreii măcelăriți la abatorul de la Străulești au
fost atârnați de beregată de cârligele abatorului, în
locul vitelor tăiate. Pe fiecare cadavru se lipise o
hârtie: carne cușer. Cât despre cei asasinați în pă-
durea Jilava, ei au fost mai întâi despuiați (pentru
că hainele era păcat să rămână acolo) și pe urmă
împușcați și aruncați unul peste altul”20. Pe 30 ia-
nuarie 1941, un Sebastian înfiorat a văzut: „case
devastate, prăvălii distruse pe străzi cu totul nee-
vreiești și până unde aș fi crezut că valul pogromu-
lui nu poate ajunge într-o singură noapte”21. El se
gândește la ce s-ar fi putut întâmpla la el acasă și
spune că nu poate uita și nici nu vrea să uite oro-
rile pe care le-a trăit, considerând că a asistat la
„unul din cele mai mari pogromuri din istorie”22.
Ovidiu Avram
Orient-Express, tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
Un alt aspect care apare în Jurnalul lui
Sebastian este cel al evreului „parvenit”, ironizat
chiar de autor, astfel Mihail Sebastian o conside-
ra pe d-na Zissu drept o „jidoavcă parvenită”, în
contrast cu necăjitele mame evreice din cartierele
bucureștene Dudești și Văcărești și, mai ales,
cu mama sa, Sebastian jurându-și că nu va mai
ieși în București cu soții Zissu și neînțelegând
de ce d-nul A. L. Zissu, despre care Nae Ionescu
spunea că este inteligent, un „teoretician al
naționalismului evreiesc integral” ieșea seară de
seară la cinematograf și restaurant, „două luni
după pogrom”23.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al unui
evreu, chiar dacă este „asimilist”, care îi judecă pe
alți evrei, Mihail Sebastian recunoaște că evreii
sunt „de un optimism copilăros, absurd, uneori
inconștient”, fiind singurul lucru care îi ajută să
trăiască. „În plină catastrofă, încă sperăm”, mai
scrie M. Sebastian. „O să fie bine - spunem me-
reu în bătaie de joc, dar de fapt credem cu adevă-
rat că o să fie bine. Și eu însumi, eu cel mai puțin
îndreptățit să sper”, conchide autorul romanului
Accidentul.24
Totuși, măsurile dure luate de administrația
Ion Antonescu împotriva evreilor, îl impresionea-
ză pe Sebastian care vede, la un moment dat, că
din Văcărești, „grupuri mici, mizerabile, de evrei
famelici, livizi, zdrențuiți, purtând lamentabile le-
gături și boccele, se îndreaptă spre centru. Se pare
că pe platoul Prefecturii sunt adunați câteva mii”25.
Sebastian nu știa dacă va urma o nouă ridicare în
masă a evreilor, o trimitere a lor la muncă forțată,
un pogrom, exterminarea, autoritățile fiind și ele
derutate. De fapt, statul român de atunci era „o
adevărată uzină antisemită, cu birourile, autorită-
țile, presa, instituțiile, legile și procedeele lui. Cât
despre marea mulțime, jubilează. Sângele evreiesc,
batjocura evreiască au fost divertismente publice
prin excelență”26. De asemenea, tuturor evreilor
din România antonesciană li s-a interzis oficial să
mai publice sau să-și pună în scenă textele dra-
matice, iar operele lor deja editate vor fi retrase
din librării și trecute într-un nou index librorum
prohibitorum27. În acest sens, la 5 noiembrie 1942,
Mihail Sebastian nota trist, dezolat dar și cu umor
amar, în jurnalul său: „Un ordin al Ministerului
Propagandei, dispune scoaterea cărților de autori
evrei din librării și biblioteci. Am văzut astăzi la
Hachette două imense tablouri tipărite cu litere
mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur, și eu acolo, afi-
șat ca un delincvent, ca un criminal: numele pă-
rinților, data și anul nașterii, lista cărților. Lipseau
doar semnalmentele. Întâi am râs (mai ales că în-
treg tabloul e plin de inexactități), dar pe urmă
m-am gândit că afișarea asta nu ne face nici un
bine. Mă tem că va atrage atenția asupra noastră
și cine știe ce mai iese de aici?”28
Zile în șir, coșmarul sebastianic al „zăpezii” se
va suprapune peste altul mai groaznic, respectiv
„posibila deportare” în Transnistria, astfel, cele
12 ore cotidiene din iarna anului 1943 în „deta-
șamentul de zăpadă” din halta Grivița nu mai în-
semnau nimic față de „lagărele de deținuți evrei
sau camerele de gazare ce împânziseră lumea”29.
Rezultă că între munca de curățire a zăpezii, di-
ficilă și epuizantă și ea și trimiterea într-un lagăr
de concentrare nazist sau unul românesc din re-
giunea menționată, unde te aștepta pur și simplu
moartea prin gazare sau cea prin împușcare sau
epuizare fizică și psihică, era o diferență enormă.
De altfel, Mihail Sebastian se va resemna „înțe-
lept”, înțelegând exact „tragedia generală”, astfel,
de la 6 dimineața la 6 seara cu lopeți și târnăcoa-
pe, cel care a scris Jocul de-a vacanța curăța zăpa-
da și spărgea gheața, uneori auzindu-se șuierând
un tren de marfă și pe urmă strigătul cantonie-
rului, care agita felinarul din depărtare: „Ferește
linia! Strigătul era repetat ca un ecou, de la echipă
la echipă: Ferește linia! Ferește linia! Ne dădeam
la o parte, ne uitam cu oarecare mirare la vagoa-
nele care treceau, și apoi, în urma lor, lopețile și
târnăcoapele continuau lucrul”30. Tot în iarna lui
1943, evreii au primit cu 100 de grame de pâine
mai puțin decât creștinii, Sebastian precizând că:
„patru din zece rații zilnice ne sunt suprimate”31.
Cu cât cel de-al Doilea Război Mondial se pre-
lungea și trupele germane și române pătrundeau
tot mai adânc pe teritoriul gigantesc al U.R.S.S., si-
tuația și condiția evreilor din România și mai ales
din Bucovina și Basarabia se înrăutățea în fiecare
zi, până la comiterea genocidului/ Holocaustului.
Astfel, scria Sebastian, „drumurile Basarabiei și
Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor goniți
de la casele lor spre Ucraina. E o demență antise-
mită, pe care nimic nu o poate opri”32. Demența
este accentuată și de scrisoarea mareșalului Ion
Antonescu adresată lui Wilhelm Filderman (pre-
ședintele Federației Comunităților Evreiești din
România, n.n.), drept răspuns la apelul lui în pri-
vința evreilor duși la ghetourile de la Bug. Măsura
aceasta nu este - spune documentul - decât
„dreapta răsplată la crimele și atrocitățile comi-
se de evrei în Basarabia și Bucovina, la Odessa și
în Ucraina. Ura lor este ura d-voastră”33. Citind
scrisoarea, Mihail Sebastian rămâne împietrit de
spaimă și neliniște, mai ales că antisemitismul or-
ganizat trecea printr-una din fazele lui cele mai
negre.34
Anul 1943 este și cel în care „asimilistul” Mihail
Sebastian încerca să pună ordine în „iudaismul”
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
său și la un moment dat, începe să postească, să
meargă seara la templu, să audă sunând „șoife-
rul” și să silabisească ultimul „Uvinu Malkeinu”35.
De remarcat că și în 1941, Sebastian încercase să
se reapropie de iudaismul său, când de sărbătoa-
rea „Roș Hașana” sau „Rosh Hashana” - Noul
an evreiesc, notația fiind din 22 septembrie, tre-
când pe la Templu, l-a ascultat pe rabinul-șef de
atunci, Alexandru Șafran, care tocmai își termina
predica, diaristul comentând: „Stupid, pretențios,
eseistic, gazetărește, fără adâncime, fără seriozita-
te, fără patimă. Dar lumea plângea - și eu însumi
aveam lacrimi în ochi”36.
Înfrângerea germanilor și românilor pe frontul
de răsărit a dus la o adevărată derută printre
proeminenții intelectuali români interbelici
care fuseseră în marea lor majoritate vehement
antisemiți și progermani. Și în ceea ce îi privea
pe evrei, schimbările au fost „severe și rapide”,
astfel, scriitorul satiric I. Ludo nota: „A fost un
adevărat «coup de foudre»! La ora zece seara s-a
anunțat armistițiul și la ora zece și o secundă fix,
toată lumea ne iubea”37. În acest sens, „întoarce-
rea armelor” sau fosta „mare insurecție națională
armată antifascistă și antiimperialistă” sau „revo-
luția de eliberare socială și națională antifascistă
și antiimperialistă” de la 23 august 1944, cum a
fost numită pe vremea comuniștilor, provoacă o
reacție neașteptată importantului scriitor și mate-
matician interbelic, poetul modernist Ion Barbu,
care nu-l mai salutase pe Mihail Sebastian de vreo
6-7 ani. Însă pe 8 septembrie 1944, autorul Jocului
secund s-a repezit spre Sebastian, a deschis larg
brațele și i-a întins mâna „cu efuziune”, urlând: -
Ați avut dreptate! (ca și cum ar fi vorba de o par-
tidă de șah, o partidă de table, la care el a mizat
prost, comentează Mihail Sebastian).38
În fine, după victoria Armatei Roșii, din
păcate, și „eliberarea evreilor”, Mihail Sebastian
face greșeala „idioată”, recunoaște chiar el, de a
asista „dezarmat” la constituirea „sindicatului
scriitorilor evrei”, cu autori, considerați mediocri,
precum: Ury Benador, Ion Călugăru și Emil Dorian
în frunte. Mihail Sebastian scrie despre confrații
lui evrei: „Figuri necunoscute, nume inexistente
- un amestec de rataj de disperat, de mediocritate
care răbufnește, vechi ambiții, vechi mizerii, toate
reînviate cu obrăznicie, cu ostentație”39.El nu își
iartă lașitatea de a nu le fi strigat acestora în față
„tot ce meritau”, dar precizează că este ultima oară
când se mai lasă prins în „asemenea curse”40. Deși
salută victoria U.R.S.S., cel care a scris și Armata
Roșie vine amintește și de vandalismele, violurile
și jafurile soldaților sovietici din București, aceș-
tia furând în special ceasuri, obiectul cu pricina
reprezentând „ideea fixă” a soldatului rus (ne
amintim și de un celebru cuplet al lui Constantin
Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai
rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/
Davai ceas, davai palton/ Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!”), deși diaristul consideră rău-
tăcios că dacă aceasta poate fi “o lecție pentru ro-
mâni care s-au exersat 4 ani cu prădarea evreilor”,
ea nu strica.41
Către sfârșitul Jurnalului, Mihail Sebastian po-
vestește cum a fost primit, pe 18 decembrie 1944,
de ministrul de Externe Constantin Vișoianu,
care, deși se poartă „prietenos, simplu și de trea-
bă” cu el nu-l poate sau nu vrea să-l numească pe
dramaturg și ziarist „consilier de presă”, post pe
care i-l făgăduise, iar tot ce i se oferă ar fi un loc
de „diurnist”42. Mihail Sebastian refuză acest „loc
de diurnist” și constată deziluzionat că el rămâne
pentru „ei” un „jidan”43.
Ovidiu Avram	Hells-Gate, tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
În concluzie, trecând prin avatarurile istoriei
interbelice, ca individ și ca om aflat „sub vremi”,
Mihail Sebastian a revelat într-un mod foarte inte-
resant societatea românească și umanitatea aflată
într-un regres dureros, într-o degradare continuă
și a oferit o privire subiectivă și obiectivă, dar în
același timp deznădăjduită, a condiției evreului.
(continuarea în numărul viitor)
Note
1	Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian:
o monografie ideologică, București, Ed. Cartea
Românească, 2012, p. 212.
2	Mihai Iovănel, op. cit., p. 212.
3	Ibidem, p. 213.
4	Lucian Boia, op. cit., p. 193.
5	Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu
- Mihail Sebastian, Iași, Ed. Polirom, 2009, p. 242.
6	Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al româ-
nilor, București, Ed. Humanitas, 2003, p. 68.
7	Leon Volovici (ed.), Mihail Sebastian.Dilemele
identității, Cluj, Ed. Apostrof, 2009, p. 191.
8	Ibidem, p. 191.
9	Ibidem, p. 191.
10	Mihai Iovănel, op. cit., p. 205, apud Camil Petrescu,
Note zilnice, București, Ed. Gramar, 2003, p. 93.
11	Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Ed.
Humanitas, 1996, p. 67-68.
12	Bela Vago, Umbra svasticii. Nașterea fascismului
și antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939),
București, Ed. Curtea Veche, 2003, p. 66.
13	Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la
emancipare la marginalizare, București, Ed. Hasefer,
2000, p. 251.
14	Mihail Sebastian, op. cit., p. 108.
15	Mihail Sebastian, op. cit., p. 146.
16 Carol Iancu, op. cit., p. 262.
17 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Ed.
Humanitas, 1996, pp. 231-232.
18 Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui
destin, București, Ed. Minerva, p. 79.
19 Mihail Sebastian, op. cit., p. 286 și Dorina Grăsoiu,
Mihail Sebastian sau ironia unui destin, București, Ed.
Minerva, 1986, p. 81.
20 Mihail Sebastian, op. cit., pp. 298-299.
21 Ibidem, p. 298.
22 Ibidem, p. 298.
23 Ibidem, p. 316.
24 Ibidem, p. 338.
25 Ibidem, p. 367.
26 Ibidem, p. 368.
27 Ovidiu Morar, Scriitorii evrei și corectitudinea
politică din România, în ROSLIR Revista Română de
Semio-Logică (Pe Internet), nr. 1, 2005, p. 95.
28 Mihail Sebastian, op. cit., p. 481.
29 Dorina Grăsoiu, op. cit., p. 81.
30 Ibidem, p. 81.
31 Mihail Sebastian, op. cit., pp. 492.
32 Mihail Sebastian, op. cit, p. 405.
33 Ibidem, p. 408.
34 Ibidem, p. 410.
35 Ibidem, p. 527.
36 Ibidem, p. 389.
37 Mihai Iovănel, op. cit., p. 256, apud I. Ludo, Despre
pseudonim, București, Ed. „Răspântia”, 1947, p. 35.
38 Mihail Sebastian, op.cit, p. 562.
39 Ibidem, p. 559.
40 Ibidem, p. 559.
41 Ibidem, p. 560.
42 Ibidem, p. 573.
43 Ibidem, pp. 574-575.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
7
Nichita Stănescu
și miracolul poeziei
■ Marin lancu
Supravegheată pe deplin în privința stu-
diului introductiv, a antologării poemelor
și a selecției referințelor critice de Corin
Braga, apariția volumului Nichita Stănescu.
O sută și una de poezii (București, Editura
Academiei Române, 2016) oferă o imagine de
ansamblu a etapelor parcurse de creația lirică
a lui Nichita Stănescu, de la primele sale vo-
lume tipărite până la dispariția, aproape in-
credibilă, din viață a acestuia. În paralel cu
elaborarea unui număr impresionant de studii
aparținând unei estetici fenomenologice cris-
talizate cu deosebire prin apelul la filosofie și
psihologie, Corin Braga are meritul de a se fi
concentrat asupra poeziei moderne ca act de
cunoaștere, vastele sale investigații asupra cre-
ației lirice aparținând lui Lucian Blaga (Lucian
Blaga: geneza lumilor imaginare, 1998) și auto-
rului Necuvintelor (Nichita Stănescu. Orizontul
imaginar, 2002; 2013; 2015) fiind în măsură
să ilustreze interesul major al esteticianului și
criticului literar clujean față de tema zonelor
de manifestare a poeticului, de tot ceea ce, în
viziunea lui Mikel Duffrenne, ca și a lui Valery,
întreține starea poetică. Constituit ca o moda-
litate specifică de re-creare a operei, demersul
critic întreprins de Corin Braga dezvăluie în
cele din urmă matricea originară a acesteia.
Pe un interval cu puțin peste două decenii
de activitate creatoare, de la volumul Sensul
iubirii (1960), apărut după fulguranta și tra-
gica existență a genialului Nicolae Labiș, până
la Noduri și semne (1982), la care adăugăm și
ciclul Opere impersonale, pe care de-abia mai
reușise să-l revadă pentru ediția pregătită îm-
preună cu Al. Condeescu (Ordinea cuvintelor,
1985), Nichita Stănescu readuce poezia ro-
mânească la cele mai potrivite forme ca artă
și rostire poetică împlinită, spre o lirică de
percepție subiectivă și de viziune metafizică.
Evadând din canoanele ideologicului, mizând
pe abstractizare și conceptualizare, metaforă
și simbol, neomodernismul liric „șaizecist”, de
care poezia lui Nichita Stănescu aparține, înce-
pe să se înfățișeze astfel ca unul de ruptură cu
prezentul și de convergență cu trecutul liric, de
orientare explicită spre modernismul autohton
interbelic, ai cărui reprezentanți sunt redesco-
periți și urmați creator. Atât de informat asu-
pra experimentelor lirice moderne, poetul se
aliniază vârstelor „modernității esențiale” și,
într-o opoziție programatică față de conven-
țiile și dogmatismul ideologic al realismului
socialist din anii ,50, își depășește începuturile
și își caută identitatea într-o lirică puternic ce-
rebralizată, de o superioară intelectualizare a
emoției. Atent să-și confecționeze un discurs
personal reliefat și să-și transfigureze o gravă
problematică a ființei, poetul creează un sistem
de referință exterior, situându-se într-o realita-
te în care-și joacă adevărata existență, ridicând
la rangul de mitologie întâmplările eului.
Până la prefigurarea noului val liric din jurul
anilor '70, cu Leonid Dimov, Mircea Ivănescu,
Emil Brumaru și Mircea Dinescu, ne situăm
în perioada în care, supus unui complex șir de
înnoiri, spațiul cultural românesc al poeziei
devine contaminat în profunzime de un puter-
nic spirit novator. Surprizele nu contenesc să
apară. Volumele de poezie publicate tot mai in-
sistent în acest timp de Cezar Baltag (Cununa
de aur, 1960; Răsfrângeri, 1966), Grigore Hagiu
(Autoportret în august, 1962; Continente ascun-
se, 1965; Sfera gânditoare, 1967; Poezii, 1968),
Ana Blandiana (Persoana întâia plural, 1964;
Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969),
Ion Gheorghe (Cariatida, 1964; Nopți cu lună
pe Oceanul Atlantic, 1966; Vine iarba, 1968),
Ioan Alexandru (Cum să vă spun, 1964; Viața
deocamdată, 1965; Infernul discutabil, 1966;
Vină, 1967; Vămile pustiei, 1969), Gabriela
Melinescu (Ceremonie de iarnă, 1965; Ființe
abstracte, 1967; Interiorul legii, 1968), Ileana
Mălăncioiu (Pasărea tăiată, 1967) și Angela
Marinescu (Sânge albastru, 1969) vor reuși să
configureze stări poetice de profundă maturi-
zare, capabile să transcrie trăirile autentice ale
ființei înseși, ca moduri posibile de a fi.
Concepută după criteriile ce au consacrat
această colecție editorială, antologia Nichita
Stănescu. O sută și una de poezii realizează o
perspectivă integratoare, sesizabilă nu doar
prin surprinderea traseului individual al po-
etului, cât și a fenomenului literar de ansam-
blu, prin care opera acestuia se încadrează în
contextul cultural-literar românesc. Corin
Braga se alătură tuturor celor care susțin că
apetența pentru lirismul conceptual, pentru
jocul secund, mai pur și auster al ideilor, îl va
duce pe Nichita Stănescu spre spațiul liric ce se
va dovedi prin ieșirea din tipare și, cu deose-
bire, prin instituirea altuia de o cu totul altă
articulare. Poemele din cărțile sale de versuri
(Sensul iubirii, 1960; O viziune a sentimen-
telor, 1964; Dreptul la timp, 1965; 11 Elegii,
1966; Roșu vertical, 1967; Alfa, 1967; Oul și
sfera, 1967; Laus Ptolemaei, 1968; Necuvintele,
1969; Cinci degete, 1969; Un pământ numit
România, 1969; În dulcele stil clasic, 1970;
Poezii, 1970; Cartea de recitire, 1972; O literă
în oglindă, 1972; Belgradul în cinci prieteni,
1972; Clar de inimă, 1973; Epica magna, 1978;
Opere imperfecte, 1979; Respirări, 1982; Noduri
și semne, 1982; Oase plângând, colecția revistei
„Lumina”, Pancevo, Iugoslavia, 1982, cu desene
de Nichita; vol. republicat în Nichita Stănescu,
album omagial, editat de „Viața Românească”,
București, 1984) confirmă „organicitatea unei
opere consecvente cu sine” (Ion Pop).
Pe tot traseul acestui imaginar, poezia creată
de Nichita Stănescu își găsește direcții dintre
cele mai prielnice de dezvoltare. Într-o primă
etapă a poeziei sale, desfășurată între volumele
Sensul iubirii (1960) și Laus Ptolemaei (1968),
identificăm o viziune proaspătă asupra lumii,
de experiențe interioare și de transformări ale
realului la intensitatea unei adevărate „vizi-
uni a sentimentelor”. Dincolo de paradoxurile
Ovidiu Avram	Timeflare
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
și sofismele sublime ușor de identificat, dis-
cursul poetic se întemeiază pe „cosmicizarea
umanului și antropocentrizarea cosmosului”,
natura devenind parte a omenescului, iar omul
o funcție a naturii, cu mereu aceeași preocu-
pare față de poezie și față de corporalul deve-
nit cuvânt sau purificat prin acesta („Trupule,
dacă mă mai scoți din minți/ Te zvârlu din cu-
vânt”). În această primă perioadă, după cum
critica literară a lăsat să se înțeleagă în repetate
rânduri, „poezia stănesciană reia tradiția liri-
cii interbelice, făcând totodată, printr-o sin-
teză unică neomodernă, trecerea în literatura
autohtonă de la modernismul începutului de
secol spre postmodernismul sfârșitului de mi-
leniu. Prin ea s-a petrecut în poezia româneas-
că, după întemeierea ei de către Eminescu, a
doua mare mutație a structurilor limbajului și
viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a
interbelicilor” (Al. Condeescu).
Odată cu etapa a doua, cuprinsă între 1969 și
1972, de la Necuvintele până la, inclusiv, volu-
mul Măreția frigului, asistăm la o „criză a lim-
bajului”. „Între semn și obiect (referent), con-
stată Al. Piru în această privință, intervine o
ruptură, în sensul că atât semnul cât și obiectul
se semnifică fiecare pe el însuși, încât cuvân-
tul devine necuvânt.” Poet al cugetului solar,
gândirea paradoxală este la el întemeietoare,
axiomatică. Lirismul lui Nichita Stănescu este
de esență, modernă, cu performanțe cuprin-
se în atitudinile sale lirice din volumele Laus
Ptolemaei și Necuvintele, unde forța plasticiză-
rii anulează realitatea trăită și realul ființează
doar în pura lui imagine, elementele dispersa-
te ale întregului fiind reduse la esențial. Prin
acest proces de conceptualizare a mesajului po-
etic, deși nu totdeauna ușor inteligibil, Nichita
Stănescu devine autorul unei „epopei lirice”
singulare, în care eul originar nu e cel al unei
existențe profane, empirice, ci un eu mitic, aflat
în căutarea identității cu sine, a adevărului ul-
tim despre sine, un reformator al limbajului
poetic și valorizator al valențelor cuvântului, în
spiritul poeziei altor mari creatori și conștiințe
artistice superioare (Bacovia, Blaga, Arghezi și
Ion Barbu). O imaginație puternică, vizionară,
o capacitate de a versifica excepțională și, la fel
de importantă, o febrilitate novatoare schim-
bă, periodic, nu doar învelișurile poeziei lui
Nichita Stănescu, ci însăși structura ei internă.
În fine, o a treia fază, definită prin perioada
dintre 1979, de la Epica Magna și până la sfâr-
șit, incluzând aici volumul Noduri și semne, dar
și ciclul Opere impersonale, se întemeiază pe o
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
filosofia
„poetică a reintegrării” (eternei întoarceri a lo-
gosului), concepută sub semnul extincției și a
disoluției prezenței. Implicat în acest sistem de
conotații pe teritoriul limbajului și al experi-
enței Logosului, asemenea marilor creatori ai
lumii, de la Novalis, Musset, Hugo, Holderlin,
Nerval, Poe și Lautreamont la Baudelaire,
Mallarme, Rilke, Trakle, Valery, Breton,
Prevert, Yates, Pound, Montale, Quasimodo
și Ungaretti, autorul Necuvintelor vede lumea
prin intermediul metaforei și al altor combi-
nații insolite de cuvinte sau, mai bine zis, de
necuvinte. Devenită una dintre cele mai origi-
nale experiențe a limbajului din poezia româ-
nească postbelică, lirica lui Nichita Stănescu ia
formele unui mesaj grav, încifrat în ambiguită-
țile unor figuri poetice pline de revelații („Ah,
am strigat,/ viața mea, tu nu mai plânge cu via-
ța!”). Avându-și sursele în dilemele moderne
ale lirismului, cuvântul își găsește la Nichita
Stănescu o uimitoare vitalitate, se reîntoarce
asupra lui însuși pentru a redobândi alte noi
semnificații („Plutea o floare de tei/ înăuntrul
unei gândiri abstracte”). Explorând valențele
combinatorii ale cuvintelor cu o ingeniozitate
lexicală de sorginte antonpannescă, poetul res-
tituie drepturile interiorității din perspectiva
trăirii lumii ca unitate și a ființei ca prezență
într-un univers armonic.
Creator al unui sistem filosofic sui-generis,
Nichita Stănescu produce un discurs despre
poezie creând-o. Plasat pe un asemenea filon
al inspirației poetice de o frustă energie și de o
vizibilă mobilitate spațio-temporală, alături de
alți autori postbarbieni, precum Marin Sorescu
sau Mircea Ivănescu, scriitorul devine ludic și
ironic, ilustrând orientarea modernistă care își
propune deliricizarea poeziei prin discursivi-
tate. Vizionarismul poetului devine ardent, iar
„cuvântul” și „ideea” se află în sfera cugetării
și a unei poezii ce tinde spre conceptualiza-
rea mesajului. Prezente în jocul de cuvinte și
în elementele criptice ale limbajului, semnele
comunică prin natura lor, prin ceea ce ele dez-
văluie într-un inepuizabil sistem de conotații,
precum toate marile aventuri ale spiritului.
Poet cu o viziune proaspătă asupra lumii, par-
ticipant la elaborarea semnelor și la interoga-
rea lor, Nichita Stănescu depășește etapa unei
anumite poetici a extravertirii la paradoxurile
cele mai fulgerătoare și se instituie în mod le-
gitim în teritoriul limbajului și al experienței
Logosului („Tristețea mea aude nenăscuții câi-
ni/ pe nenăscuții oameni cum îi latră”).
■
Ovidiu Avram	Amazoana
ulei pe pânză, 50 x 50 cm
Cabaliștii creștini
ai Renașterii (I)
■ Viorel Igna
Cabala1 creștină, ne spune Francois Secret,2
s-a dezvoltat în secolul Poligloților și al
Colegiilor cu predarea în cele trei limbi
clasice, a ex libris-ului lui Albrecht Durer pen-
tru umanistul Willibald Pirckheimer3, care a
rămas un simbol purtător de noroc. Versul din
Psalmul CX, 10 ales ca motto (“Principiul înțe-
lepciunii este frica de Dumnezeu.”) este transcris
în limba ebraică, în greacă și în latină conform
ordinii titlului (titulus) Crucii, și reprezintă
idealul moștenit de la Sfântul Ieronim, în care
limba ebraică, limba sfântă, aceea a creației și a
revelației, ocupă primul loc.4
Sistemul cabalistic afirmă că toate ființele
sunt emanate, în mod distinct, dintr-o unitate
absolută și inefabilă, sintetizată în Tetragrama
(YHWH, numele sacru al lui Dumnezeu din
patru litere). Creația pleacă de la En Sof (lite-
rar, non finitudinea, deci indistinctul) în zece
grade, care se numesc Sefirot, la singular (sefi-
rah). Ele sunt coroana, keter, înțelepciunea,
hokhmah, inteligența, binah, mila, hased, for-
ța sau justiția, gevurah, gloria sau frumusețea,
tif’eret, eternitatea sau triumful, nesah, splen-
doarea sau decorul, hod, fundamentul lucruri-
lor, yesod, împărăția, malkhut. Fiecare din ele
corespunde unei midah sau unei caracteristici
dumnezeiești, formă specifică a manifestării
lui Dumnezeu, care se identifică cu unul din
cele zece nume sacre ale Domnului nostru, care
este Copacul sefirotic. Sefirot-ul poate fi ex-
primat în triade: prima, pur metafisică, Keter,
hokhmah, binah exprimă unitatea indisolubilă
a Ființei, a Unului (a coroanei) din care ema-
nă principiul activ (care deschide cele 32 de căi
ale înțelepciunii) și cel pasiv (care deschide cele
50 de porți ale ale inteligenței). Cea de-a doua
triadă, care are caracter moral, vede starea de
iertare care trebuie să stea la baza vieții, justiția
care trebuie s-o ordoneze, și gloria, sau frumu-
sețea, care trebuie să le reunească în mod armo-
nic. Cea de-a treia triadă este aceea a vieții pă-
mântești, cu triumful ce reprezintă principiul
masculin și splendoarea, cel feminin.
Cabala creștină, fenomen special al
Renașterii, scrie Edoardo Fornaciari, are mul-
ți înainte-mergători ca Raimundus Lullus,
Arnaldo da Villanova care au găsit diferite
raporturi și combinații dintre litere și cifre și
lectura mistică a Scripturilor. Cu Pico della
Mirandola începe un alt tip de abordare, ace-
la al căutării unei substanțiale identități între
mistica ebraică și doctrina creștină, realizată
prin intermediul acelorași metode folosite de
cabaliști pentru a descoperi adevărurile ascun-
se în revelație. Asemenea metode sunt în mod
substanțial de două feluri: lectura anagogică a
Scripturii și aplicația originală a operativității
alfabetico-numerice a textelor. În acest sens
Pico este adevăratul fondator al cabalei creș-
tine, întrucât a afirmat că a găsit dovezi în ce
privește revelația dumnezeiască, în aceeași
lume proprie misticii evreiești. Sunt confirmări
care în zilele noastre le-a pus în evidență Moshe
Idel, care a abordat tema filiației divine în
opera sa de referință „Fiul lui Dumnezeu și mis-
tica evreiască”5. Punctele de contact sunt impor-
tante. Înainte de toate, scrie E. Fornaciari, ceea
ce este extraordinar, este organizarea trinitară a
sefirot-urilor și mai ales identitatea între unita-
tea divină și triadele sefirotice. Dar este funda-
mentală și ideea vieții eterne a oamenilor drepți
și a sfinților, premiată de Dumnezeu, prin recu-
noașterea permanentă a prezenței apropiate a
sfinților (aici prin „sfânt”, trebuie să înțelegem,
din punct de vedere cabalistic, cel care împli-
nește poruncile) prin intermediul “oglinzii
strălucitoare”, tif’eret, a V-a sefirah), acel Soare
de frumusețe și splendoare, care atât de mult ne
amintește de dantesca lumină eternă care stră-
lucește în jurul capului fericiților și sfinților6.
„Cu italianul Pico della Mirandola, germanul
Reuchlin, francezul Guillaume Postel (traducă-
torul Cărții formațiunii și a Zohar-ului), avem
prima auroră a zilei”. Oricare ar fi fost intenția
lui Michelet, intenția sa a fost justă, și părin-
tele A. Humbert a fixat cu mai multă precizie
locul cabalei creștine, cu Pico della Mirandola
și Reuchlin, în „noua știință”, conform expre-
siei împrumutate de la Leone al X-lea pentru
a indica originile culturii Vechiului și Noului
Testament în cadrul Renașterii7. Studiul textu-
lui original al Bibliei invita la o lectură a litera-
turii ebraice, care „era pe de-a-ntregul religioa-
să”8. Și fiul lui Lorenzo Magnificul, Papa Leon
al X-lea, a coordonat apariția, printre altele, a
primei ediții a Talmud-ului din Babilonia, la
Daniel Bomberg, editorul creștin de la Veneția,
între 1520-1523.
Expulzarea evreilor din Spania, în 1492, în
mod paradoxal, a dat un imbold pozitiv creș-
terii numărului de lucrări cu caracter esoteic și
cabalistic. Este un fapt natural că creștinii au
adaptat această tradiție simbolică credinței lor,
temperamentului lor, culturii lor și s-au regăsit
în acest complex curent de gândire, care este o
continuă meditare a Bibliei și a tradiției, a ele-
mentelor de origine diferită care au fost înglo-
bate în cursul unei lungi istorii a culturii gre-
cești, arabe sau creștine.
„Numele cele mai des asociate acestei cabale
creștine au evocat principalele curente de idei
ale epocii în care ea s-a dezvoltat, pe măsură ce
era restabilit neoplatonismul, ermetismul, pita-
goreismul sau aristotelismul eliberat de încren-
găturile scolasticii. Pico della Mirandola, scrie
Fracois Secret, ne amintește de Academia plato-
nică, al cărei Maestru, Marsilio Ficino, autorul
Telogiei platonice și a Concordiei dintre Moise și
Platon, cel care i-a publicat pe Porfir, pe Pseudo-
Iamblichos, Proclu, Ermete Trismegistul și care
l-a comentat pe Platon cu interpreții săi infideli.
Reuchlin, care a fost numit „Pythagoras redi-
vivus”, a revendicat în dedicația operei sale De
arte cabalistica făcută Papei Leon al X-lea, onoa-
rea de a fi făcut pentru Pitagora ceea ce Jacques
Lefevre d’Etaples a făcut pentru Aristotel.
Z
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
o
Agrippa este reprezentantul acestor spirite cu-
rioase care descoperă Armonia lumii, titlul unei
celebre opere a Renașterii, datorată cabalistului
creștin Francesco Zorzi, fratele franciscan cobo-
râtor dintr-o veche familie nobiliară venețiană,
faimos pentru celebra sa afirmație, după care
„tot ceea ce este aici jos, este la fel cu ceea ce este
Sus”(în Ceruri)9.
Pico della Mirandola, ne amintește și de at-
mosfera de reformă și de profeție pentru care
Savonarola a fost figura cea mai reprezentati-
vă și Reuchlin, eroul contestației așa numiți-
lor „oameni obscuri”, care a început Reforma.
Guillaume Postel, cosmograf, matematician,
elenist, cunoscător al culturii ebraice, va publi-
ca la Paris, la Basel, la Veneția, în franceză, în
latină, în ebraică și chiar în arabă, cu contri-
buția sa în crearea alfabetului în douăsprezece
limbi, a primei gramatici arabe, a unei noi an-
tologii a Coranului, a traducerii Cărții formați-
unii și a Zohar-ului, a multor manuscrise gre-
cești, și mai ales a celor arabe despre geografie,
matematică, medicină și botanică.
Încercarea sa de a pune de acord creștinismul
raționalistic cu speculațiile vizionare dominate de
o utopie universalistică și cu idealul convertirii la
creștinism a păgânilor, evreilor și musulmanilor,
a rămas în sfera ideilor extravagante. Mai rămân
și iudeii care s-au convertit la creștinism și care
au continuat să studieze cabala. „Descoperirea de
către Postel a lumii Islamului, scrie F. Secret, care
acoperea o mare parte a teritoriului asiatic, l-a fă-
cut conștient de statutul religios al creștinătății, în
care se înfruntau cu intoleranță catolicii și protes-
tanții. Sensibil la Reforma lui Luter, și în aceeași
măsură unei vieți în sărăcie, dispreț și durere a
primilor iezuiți, care și-au extins misiunile până
Ovidiu Avram	Turnurile, ulei pe pânză, 100 x 100 cm
la capătul lumii, Postel, sigur de valoarea rațiunii,
care analiza revelația, și în aceeași măsură tradiția
ebraică, Postel s-a crezut primul adept al recon-
strucției care ar fi dus umanitatea în starea sa de
dinaintea căderii, prin păcatul lui Adam și Eva.”10
Vom urmări această panoramă a cabalei creș-
tine „conform ordinii vremurilor și a raportu-
rilor de cauză și efect” proprii lumi teologiei și
misticii ebraice. O primă abordare va fi dedicată
primilor gânditori la care a făcut apel Pico de-
lla Mirandola (1463-1494), „pasărea Phoenix a
vremii sale”, „principele fascinant al Renașterii”,
ce a intrat de mult în legendă. F. Secret ne po-
vestește că atunci când s-a născut, în camera
mamei a apărut o sferă de foc. Memoria sa era
atât de puternică că, după lectura unui poem,
putea să recite același poem începând cu sfâr-
șitul, o ilustrare perfectă, în cazul său, a teoriei
metempsihozei, iar Postel, care se oglindea în
el, vorbea de „divinul sau cu adevărat angelicul
și supraomenescul spirit care locuiește în sufle-
tul lui Pico della Mirandola”11. La patrusprezece
ani a abandonat Dreptul canonic pentru studiul
filosofiei și al limbilor clasice, după care a cu-
noscut o carieră impresionantă, care l-a dus de
la Bologna la Ferrara, de la Padova, la Paris și
la Florența. Interesat să cunoască tot, grecii și
latinii, evreii și arabii, el a propus la douăzeci
și trei de ani cele 900 de teze „de omni scibili”.
Tradiția îi atribuie lui Pico della Mirandola glo-
ria de a fi introdus cabala în mediul umanist.
Tânărul Conte a scris Apologia12, pentru a-și
apăra tezele care au alarmat opinia publică din
Roma: „Cred că am fost primul care a menționat
în mod explicit Cabala”13.
În 1516, scrie F. Secret, Johannes Reuchlin,
în tratatul său despre Arta cabalei, l-a făcut să
spună pe interlocutorul său, Shimon, că „după
Giovanni Pico della Mirandola, ceea ce în ebra-
ică se numește Mekablim, în latină sunt numiți
Cabalisti sau Cabalici, în timp ce aceste denumiri
erau necunoscute limbii romanilor”14. În 1517,
într-un tratat cabalistic dedicat cardinalului de
Medici, viitorul Papă Clemente al VII-lea, car-
dinalul Egidio da Viterbo, care printre altele a
admirat mai puțin știința lui Pico față de cea a
lui Reuchlin, căruia îi recunoștea primatul în
studiul cabalei și ceea ce a repetat franciscanul
Pietro Galatino în tratatul asupra Secretelor
despre adevărul catolic, publicat în 1518 și scris
pentru a-l apăra pe Reuchlin. Marele succes
al operelor lui Reuchlin și Galatino au fost de
multe ori reeditate împreună, sunt cele care au
fixat tradiția (cabalei)”15.
Pico della Mirandola rămâne eroul cabalei
creștine, fără de care nu putem înțelege apari-
ția cabalei în mediile umaniste și evoluția ei, iar
ținând cont de contextul în care au fost enun-
țate faimoasele „Concluzii”, putem înțelege pe
deplin gândirea sa filosofică.
Așa cum a amintit Reuchlin, “după Pico de-
lla Mirandola cuvântul cabala a apărut atât de
oribil la urechile învățaților vremii, încât, dacă
cineva făcea referință la termenul de cabalist, se
gândea mai degrabă la centauri, nu la oameni”.
El a explicat că Dumnezeu i-a dat lui Moise
pe munte, nu numai Legea care a fost scrisă în
Pentateuc, ci și și autentica explicație a Legii cu
manifestările tuturor misterelor care sunt con-
ținute în ea. Primind această dublă Lege litera-
ră și spirituală, Moise a primit de la Dumnezeu
ordinul de a o transcrie pe prima și să fie atent
să n-o transcrie pe a doua, ci s-o împărtășească
numai învățaților în număr de șaptezeci, aleși
de Moise după ordinul dumnezeiesc, cu scopul
de a conserva Legea. Moise le-a recomandat
acestor învățați să n-o scrie, ci s-o transmită
prin viu grai urmașilor, care trebuie să urmeze
în vecii vecilor dorința dumnezeiască”16.
Metoda de transmitere a acestei științe pe
cale ereditară, adică aceea a primirii ei de la un
Maestru, i-a dat acestei științe numele de caba-
lă, ceea ce înseamnă primire. Că faptele s-au
întâmplat astfel, adică faptul că Dumnezeu i-a
dat lui Moise Legea literară, pentru a fi trans-
misă prin scrierea ei, și faptul că Dumnezeu i-a
revelat misterele conținute în Lege, eu le de-
duc, scrie Pico în Apologie, de la cei cinci mar-
tori, printre cei mai cunoscuți: Ezdra, Sfântul
Pavel, Origene, Sfântul Ilarie din Poitiers și
Evangheliile17.
Înainte de toate avem acest text din Ezdra18,
în care ne spune că Domnul i s-a adresat astfel:
„Este sigur că m-am revelat în rugul aprins și
i-am vorbit lui Moise atunci când poporul meu
era sclav în Egipt. L-am trimis și a scos poporul
meu din Egipt; i-am spus să se urce pe Muntele
Sinai, l-am ținut aproape de mine pentru multe
zile, i-am povestit multe lucruri extraordina-
re, i-am dezvăluit secretele vremii, i-am arătat
sfârșitul epocilor, după care i-am dat un ordin
spunându-i: Aceste cuvinte le vei face cunoscute,
iar celelalte să le ții ascunse.”
Apoi avem respectabila opinie a lui Origene,
a cărui mărturie asupra chestiunilor pe care
Biserica le primește este mare, deoarece, acolo
unde el este bun, nu există o persoană mai bună
decât el. Referitor la textul Sfântului Pavel din
Epistola către Romani (III, 1-2) „Care este deci
întâietatea iudeului și folosul tăierii împrejur?
Este mare în toate privințele. Întâi, pentru că lor
10
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
li s-au încredințat cuvintele lui Dumnezeu”19.
Origene afirmă că este necesar să le luăm în
considerare, nu pentru că este vorba de un text
scris, ci pentru că sunt Oracolele lui Dumnezeu
(eloquia Dei)20. Din acest text al lui Origene,
noi reținem că, dincolo de Legea literară, a
fost ceva mai mult în ce le-a fost transmis iu-
deilor, ceea ce Sfântul Pavel numește Oracolele
lui Dumnezeu. Nimeni nu neagă că lor le-a fost
revelată învățătura, adică Legea literară. Dar
ea nu este sub nicio formă o prerogativă, de-
oarece ea prin sine însăși poate ucide; dacă nu
este sfințită de Spiritul/Duhul Sfânt, ea rămâ-
ne moartă. Dar dincolo de această Lege, le-au
fost revelate Oracolele lui Dumnezeu, cu care,
pe bună dreptate se mândresc, care nu sunt alt-
ceva decât ceea ce iudeii numesc cabala, adică
adevărata semnificație a Legii primită prin viu
grai. Expresia „Torah-învățătura obținută de la
Dumnezeu, sce-bealpeh” care se găsește deseori
la ei, însemnă Lege primită prin viu grai, întru-
cât le-a fost transmisă, se numește cabala21.
Faptul că Moise a comunicat numai celor
șaptezeci de înțelepți învățătura orală obținu-
tă de la Dumnezeu, Sfântul Ilarie din Poitiers
ne-a dat o clară mărturie în explicația dată în
Psalmul II, 1: „Pentru ce s-au întărâtat neamu-
rile și popoarele au cugetat deșertăciuni?” Scrie
Ilarie: Înainte de instituirea Sinagogii erau deja,
după Moise, șaptezeci de învățați. Deoarece,
însuși Moise, care a transmis în scris cuvinte-
le Vechiului Testament, a încredințat unele din
cele mai mari mistere secrete Legii celor șapte-
zeci de învățați, și care s-au adresat după aceea
urmașilor lor. Și conform numărului șaptezeci,
așa cum am declarat, misterele cabalei au fost
redactate în vremea lui Ezdra în cele șaptezeci
de cărți principale. De fapt, până atunci n-a fost
scris nimic din această doctrină, care așa cum
am spus, era transmisă prin moștenire eredita-
ră, ceea ce a dat naștere termenului cabalistic.
Atunci când iudeii au fost eliberați de
Cyrus al II-lea din Persia din prizonieratul din
Babilonia în 538 î. Hr. și Templul a fost resta-
urat sub Zorobabel, iar Ezdra care conducea
Sinagoga după ce a restabilit textele Vechiului
Testament a dorit să redacteze Oracolele lui
Dumnezeu pentru a evita pierderea lor de-a
lungul frământatelor evenimente istorice.
Pico della Mirandola a reluat în Apologie
termenii din „Despre demnitatea omului”22, pe
care trebuia s-o pronunțe la inaugurarea dis-
cuțiilor asupra celor 900 de teze, iar noi ne
întoarcem asupra celor șaptezeci de cărți, pe
care el credea că le-a găsit, cumpărând manus-
crise ale cabalei la care el va recurge cu o sete
de informație greu de egalat. Acestor cunos-
cători în materie, el îi va adăuga pe alții, cum
ar fi Sfântului Ieronim, discipol al lui Marius
Victorinus, de care am vorbit în articolele an-
terioare, și care pentru a-și demonstra tezele
făcea continuu apel la maeștrii săi iudei, care îi
obiectau că poate fi vorba de alți maeștrii, că-
rora le-a răspuns astfel: „Nu putem să ne îndo-
im că Sfântul Ieronim nu vorbește de studioși
ai cabalei, ceea ce poate fi demonstrat prin ar-
gumente evidente. În mod efectiv, toată Școala
evreiască s-a divizat în trei domenii: filosofii,
cabaliștii și talmudiștii. Nu putem să credem că
vechii noștri învățați s-au referit la talmudiști,
deoarece Clemente Alexandrinul și mulți alții
care s-au referit la iudei au trăit înaintea com-
punerii Talmud-ului, redactat la cincizeci de
ani după moartea și învierea lui Iisus Hristos,
și deoarece doctrina Talmud-ului este orienta-
tă împotriva noastră, de către iudei, dușmanii
noștri. De aceea învățații noștri n-ar fi făcut o
asemenea onoare acestei doctrine. Este de al-
tfel sigur că nu s-au referit la filosofi, deoarece
cei care au început să vorbească despre Biblie
conform filosofiei au făcut-o recent. Primul a
fost Rabi Mose din Egipt, contemporanul lui
Averroes din Cordoba, care a murit acum trei
sute de ani...”23. În Heptaplus Pico va face apel
la regula bătrânilor înțelepți iudei, amintită de
Sfântul Ieronim, conform căreia nimeni nu pu-
tea să scrie despre crearea lumii Maase Bereshit,
înaintea ajungerii unei vârste adulte.24 “În acest
sens, scrie Gershom Scholem25, sunt nume-
roase pasaje în Sfintele Scripturi, mai ales în
Deuteronom, în care este făcută o distincție netă
între Dumnezeu care rămâne în transcendență
și Numele său, prezent în Templu, în așa măsură
că Numele devine aproape chintesența sacrului,
adică a Absolutului imposibil de atins. Numele
este o configurație intramondană, operantă în
creație, adică în atotputernicia lui Dumnezeu
(...) Momentul decisiv al acestei configurații,
în același timp paradoxale, vine atunci când
Numele, cu care Dumnezeu se numește pe sine
însuși și poate fi invocat, dar se substrage sferei
acustice și devine de nepronunțat. Într-un prim
moment a existat permisiunea de a fi pronun-
țat în anumite împrejurări rare și în mod par-
ticular solemne în interiorul Templului, cum
ar fi momentul binecuvântării Preotului sau la
Yom Kipur, dar în continuare, după distrugerea
Templului, El devine în mod absolut imposibil
de pronunțat. Char această imposibilitate de a
pronunța Numele lui Dumnezeu, pentru care
El poate fi numit, dar nu pronunțat, îi confe-
ră în cazul special al sensibilității ebraice acel
caracter abisal și inepuizabil, de care se face
mărturie, într-un text emoționant reprezentan-
tul radical al raționalismului teistic, Hermann
Cohen, cu trimitere la promisiunea mesianică
(Zc. 14, 9). „În acea zi Dumnezeu va fi Unu și
unic va fi Numele Său.”
După Sfântul Ieronim și Eusebius, Pico a
ajuns și la Sfântul Ilarie din Poitiers, care amin-
tește de o exegeză a Numelui lui Isus: „Conform
limbii proprii a iudeilor, numele lui Isus se com-
pune din două litere și jumătate, așa cum spun
învățații lor, și înseamnă că El este Maestrul care
conține Cerul și Pământul”. Și așa cum expli-
ca Drusius, un exeget de la sfârșitul secolului
al XVI-lea: „Acest lucru pare mai obscur de-
cât o enigmă, dar nu este nevoie de Oedip. Eu,
Davus, o să-l explic: JSV are trei litere, din care
prima Yod, este numită semi-literă, deoarece
are o extensiune numai pe jumătate decât ce-
lelalte. Aceste litere înseamnă IHWH, care se
traduc prin Maestru. Shin este pentru Samaim,
Cerul, și Waw pentru Vearets, Pământul. Astfel
avem: „Maestrul Cerului și al Pământului”26.
Note
1	Cuvântul cabala, înseamnă receptare, tradiție;
practicanții ei spun că este vorba de Legea orală pe
care Moise a primit-o direct de la Dumnezeu și că
a fost transmisă prin viu grai câtorva înțelepți: este
de reținut că studiul poate fi făcut numai de bărbați
și numai la o vârstă superioară a patruzeci de ani.
Chasidismul Europei orientale este în mare măsură
tributar cabalei, iar în mare parte chiar se identifică
cu el.
2	Secret Francois, I Cabbalisti Cristiani del
Rinascimento, Ediție italiană îngrijită de Pier Luigi
Zoccatelli, Edizioni Arkeios, Roma 2001.
3	Reprodus în The Legacy of Israel, trad. franc.,
Paris 1931, p. 313.
4	Secret Fr. op. cit. p. 25.
5	Moshe Idel, Fiul lui Dumnezeu și mistica evre-
iască, Polirom, Iași 2010.
6	Cf. Fornaciari Edoardo, Intoducere la G. Pico
della Mirandola, Conclusioni cabalistiche, Mimesis,
Milano 1994, pp. 7-31.
7	Humbert A., Les origines de la theologie moder-
ne, Paris, 1911, p.100.
8	Vajda Georges, Introduction a la pensee juive au
moyen age, Paris 1947, p. 3.
9	Cf. Secret F., op. cit. p. 26.
10	Cf. Secret F., op. cit., p. 27.
11	Dermenghem E., T. Morus, et les utopistes de la
Renaissance, Paris, 1927, p. 223; despre metempsic-
hoză, A.E. Waite, The doctrine and literature, of the
kabalah, Londra, 1902, p. 489.
12	Apologia conclusionum suarum, tipărită pri-
ma dată la sfârșitul lunii mai 1487 și apoi republi-
cată între 1496 și 1601 a fost scrisă la puțin timp
după procesul și condamnarea celor 13 din cele
900 de teze publicate de Pico (februarie- martie)
1487. Apologia a fost imediat interzisă, cu ordinul
de a fi arsă, rămînând puține exemplare în circu-
lație. Numai după moartea sa, condamnarea i-a
fost ștearsă definitiv de Papa Leon al X-lea, acel
Giovanni de Medici, fiul Magnificului, căruia Pico
i-a dedicat lucrarea Heptaplus în ziua când a fost
ridicat la rangul de Cardinal.
13	Giovanni Pico delle Mirandola, Conclusiones
nongentae..., Paris, 1532, p. 53, pentru ediția it.
Conclusioni cabalistiche, Mimesis, Milano 1994.
14	“De arte cabalistica” în J. Pistorius, t, I, Basilea
1587, p. 629, Secret Fr., p. 29.
15	Secret Fr., op cit. p. 30.
16	Cf. Apologiei, p. 26.
17	Ibid. p. 30.
18	IV Esdra, XIV, 3-6.
19	Epistola către Romani, în Biblia, Editura
Institutului Biblic, București, 1997.
20	Cf. Secret Fr., Migne, 14,4. col. 262.
21	Cf. Secret Fr., op. cit. p. 31.
22	G. Pico della Mirandola, Raționamente sau
900 de teze propuse spre a fi dezbătute în public la
Roma, în anul 1496, dar neacceptate. Despre dem-
nitatea omului, traducere de Dan Negrescu, studiu
introductiv de Gheorghe Vlăduțescu. Note de Dan
Negrescu, Gheorghe Vlăduțescu, București 1991.
23	Apologia , p. 52. în concluzia a 63-a din cea de-a
doua serie Pico vede în Maimonide un autor care
poate fi citit ca fiind un cabalist.; cfr. L.G. Levy,
Maimonide, p. 268; cfr. F. Secret, Le Zohar chez les
kabbalistes chretiens, Paris, 1958, p. 41.
24	Cf. Heptaplus, ed. Garin, p. 176.
25	Scholem Gershom, Mistica limbajului, în
Scholem G., Il Nome di Dio e la teoria cabbalistica
del linguaggio, Adelphi, Milano 1998, pp.20-22.
26	Cf. Adversus Valentini... haereses, ed. F.
Feuardent, Colonia 1596, p. 195; p. 270.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
11
Neo-pithagorismul roman
și maeștrii comacini
■ Vasile Zecheru
Pithagorismul a conservat
nenumărați zei ce populau lumea
antică. Existau locuri speciale de
întâlnire, fapt ce caracterizea-
ză o societate secretă, adunările
purtau denumirea de (h)etair^i1.
Diferențierea membrilor se făcea
prin gradul de perfecționare la care
ajunseseră. Novicilor, de pildă, le
era interzis să studieze doctrina
comunicată și între ei și maestru se
afla o perdea despărțitoare; doar
pithagoreicii desăvârșiți aveau per-
misiunea de a-l vedea și dialoga cu
maestru.
Paul Ștefănescu
Contextul socio-istoric în cadrul căruia
urmărim, aici, evoluția fenomenului pi-
thagoreic se întinde între finalul secolu-
lui I î.e.n. și secolul al Vl-lea e.n. când, după
prăbușirea Imperiului roman, tocmai se iveau zo-
rile Evului mediu european. Într-o primă etapă a
acestei mari perioade istorice asistăm la tranziția
de la Republică la Imperiu a cărei dominantă va fi
fost substituirea spiritului democratic cu cel ab-
solutist, militarist și dictatorial, în multe privințe.
Ovidiu Avram
Masca, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
În cea de-a doua etapă vom constata creșterea,
declinul și, apoi, colapsul Imperiului, pentru ca în
cea de-a treia să fim martori la nașterea unui nou
univers societal, dominat de creștinismul trium-
fător și de apartiția marilor formațiuni statale de
tip feudal.
Deși fulgurant și deosebit de discret, pithago-
rismul2 din această epocă istorică este, totuși,
foarte viguros, are o curgere neîntreruptă și prez-
intă unele particularități ce se impun a fi evidenți-
ate distinct. Referințele consemnate în analele
vremii indică, mai întâi, tendința frățiilor pithag-
oreice de a se uni cu sectele orfice și cu asociațiile
de meșteșugari; și pentru că îndeosebi collegiile
arhitecților și zidarilor grupau, în mod natural, pe
cei interesați de geometria sacră și de cosmolo-
gia astfel sugerată, pithagoreicii se vor concentra
aici, în aceste organizații, unde găsesc un me-
diu propice pentru legendarea preocupărilor lor
spirituale. Ne-au rămas numeroase mărturii, de
asemenea, în legătură cu perpetua suspiciunea
a tuturor împăraților romani care s-au succedat
timp de patru secole în fruntea Imperiului cu
privire la o posibilă și iluzorie conspirație a pi-
thagoreicilor. În fine, în cele două secolele care
au urmat după căderea Imperiului, adepții ge-
ometriei sacre se arată a fi interesați de salvarea
tradiției inițiatice și de păstrarea miezului ideatic
în varianta sa originară. În formula lor post-im-
perială, pithagoreicii par a fi animați, de aseme-
nea, de găsirea unor soluții de supraviețuire care
să le poată asigura, în viitor, transmiterea fiorului
ordinii universale prin arhitectură și edificarea
marilor construcții făcute să dăinuie în timp și să
vorbească generațiilor viitoare despre nobila și
sublima lor măiestrie.
Pentru a caracteriza pithagorismul din perioa-
da de trecere de la Republică la Imperiu ar fi de
ajuns, poate, dacă am trece în revistă numeroa-
sele referiri și comentarii pe care marele Cicero3
(106-43 î.e.n.) a găsit de cuviință să le consem-
neze cu privire la fenomenul în sine și la unele
personaje importante din epocă nominalizate
de el ca fiind pithagoreici. Cicero avea deplina
convingerea că verbul lui Pithagora era încă viu
și autentic în Roma acelor ani și că numeroase
instituții publice romane continuau spiritul geo-
metric adus de către Maestrul tetraktys-ului în
sudul peninsulei italice.4 La un moment dat al
vieții sale, în semn de venerație, Cicero va merge
și el la Crotona și la Metapont spre a căuta urmele
trecerii prin istoria a celui care era creditat, în
acele vremuri, cu transmiterea ...sublimei virtuți
(credințe, n.n.) a nemuririi sufletelor. Cu deose-
bire în cărțile sale De senectute și De Republica,
Cicero tratează cu deferență și profund respect
pithagorismul și pe pithagoreici, în genere; așa
de pildă, el îl va fi recunoscut ca pithagoreic pe
Varon - un mare erudit al acelor timpuri, dar și pe
Publius Nigidius Figulus5 - senator, matematici-
an, astronom și mare maestru într-un important
atelier pithagoreic din Roma - cu care va fi fost
într-o relație de sinceră prietenie. În scrierile sale
de maturitate, Cicero face aprecieri elogioase la
adresa lui Platon pe care îl va considera drept cel
mai ilustru și mai fidel moștenitor spiritual al lui
Pithagora. (Ghyka, 2016, pp. 192-193)
Trecerea de la Republica romană la Imperiu în
secolul I î.e.n. este puternic marcată de existența
frățiilor pithagoreice pe întreg cuprinsul penin-
sulei italice; fuzionarea acestora cu sectele orfice
locale, pe de o parte, și cu asociațiile de construc-
tori și arhitecți, pe de altă parte poate fi consid-
erată ca fiind particularitatea perioadei respec-
tive. Putem remarca, totodată, imensa suspiciune
pe care Puterea temporală (Senatul Republicii
romane și primii împărați) o exercita constant
asupra grupărilor pithagoreice îndeosebi pentru
faptul că lucrările acestora erau guvernate de o
atât de apăsătoare tăcere și de un teribil secret
pecetluit prin jurământ solemn. Cumva, este de
înțeles totuși această presiune ce se exercita din
exterior asupra confreriilor pithagoreice; atmos-
fera de secret ce învăluia organizația, percepută
îndeobște ca semn al unei activități misterioase,
conspirative, nu putea fi tolerată de personajele
politice atât de preocupate să-și păstreze status-ul
social pe care-l dețineau. (Ghyka, 2016, pp. 245-
246)
În anul 26 î.e.n. un alt pithagoreic important,
Anaxilaos din Larissa este expulzat de către prim-
ul împărat roman - Octavian Augustus. (Ghyka,
2016, p. 246) Cu toate acestea însă, în mod
generic, Augustus (27 î.e.n.-14 e.n.) deține un
loc semnificativ în istoria legendară a masoneriei
așa cum este aceasta consemnată de către James
Anderson (1679-1739) și John Entick (1703-
1773) - doi istorici importanți din perioada de
început a francmasoneriei speculative. Astfel,
împăratul era denumit, cu grandilocvență, _ ilus-
trul Mare Maestru secondat de Marele Maestru
12
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
Adjunct Agripa, edil al templelor și constructor
al marelui portic al Pantheonului6 și de principa-
lul său Supraveghetor, arhitectul Vitruvius care
a devenit părinte al adevăratei arhitecturi prin
scrierile sale admirabile... (Stoenescu, pp. 408-
409)
Și totuși, date fiind toate acele lovituri pe care
puterea politică le-a administrat cu brutalitate,
decăderea Ordinului pithagoreic pare să devină,
treptat, o realitate. Marea confrerie care credea
în ordinea geometrică universală, defilând prin
istorie înveșmântată în impozante ei togi albe,
dădea semne că trece printr-un impas și devine
din ce în ce mai timorată în manifestarea sa
curentă. (Ghyka Estetica pp. 206-208) Mai de-
parte, spre a ilustra evoluția pithagorismului
italic pe timpul Imperiului și dată fiind penuria
de date și informații, ne rezumăm aici la prez-
entarea câtorva episoade istorice considerate a fi
semnificative. Astfel, în primăvara anului 1917,
la prăbușirea unei porțiuni de cale ferată din
apropiere de Porta Maggiore a ieșit la iveală, din
întâmplare, un vechi templu pithagoreic. Ulterior,
prin corelarea datelor istorice s-a stabilit că
așezământul respectiv fuseseră închis și astupat
cu nisip din ordinul împăratului Claudius (41-54
e.n.) spre a se anihila Ordinul pithagoreic devenit
indezirabil pentru puterea politică.7 Descoperirea
arheologică vorbește de la sine despre vigoarea
Ordinului pithagoreic în Roma începutului de mi-
leniu creștin, dar și despre imensa suspiciune im-
perială privind această manifestare care, în esența
sa, era una de natură spirituală. Desigur, ceea ce
nu puteau tolera reprezentanții statului la aceste
fratrii inițiatice nu era învățătura mistico-filozofi-
că pe care acestea o promovau ci organizarea lor
și, mai ales, cultul acela obsedant pentru secret
și compartimentarea lucrărilor. (Ghyka, 1981, p.
189; Ghyka, 1998, p. 39) Corelând referirile lui
Pliniu cel Tânăr (61-113 e.n.) și pe cele semnate
de Caius Cornelius Tacitus (56-120 e.n.) privind
unele evenimente din epocă, Jerâme Carcopino
(1881-1970), un important istoric francez, lămu-
rește în mare parte acest episod în cartea sa inti-
tulată La Basilique pythagoricienne de la Porte
Majeure.
Dincolo de represaliile pe care le-am mențion-
at, moda pithagorismului va continua la Roma
și, de altfel, în întreg imperiu, doctrina inițiatică
fiind seducătoare îndeosebi pentru aristocrații și
intelectualii acelor timpuri. Seneca (4 î.e.n.-65
e.n.), de pildă, va mărturisi că admirația sa
profundă pentru Pithagora și învățătura lui i-a
fost insuflată de către mentorul său Sotion din
Alexandria - filozof elen care a trăit la Roma
în secolul I e.n. Tot astfel, Moderatus din Gades
(50-100 e.n.) predă doctrina pithagoreică în tim-
pul împăratului Nero (54-68 e.n.) și exemplele ar
putea continua. (Ghyka, 1981, p. 208)
Împăratul Traian (98-117 e.n.) așează și el o
cărămidă la edificiul lipsei de încredere pe care
puterea politică o manifesta față de fenomenul
inițiatic. Așa se face că atunci când Pliniu cel
tânăr - proconsul al Bitiniei - îi cere să trimită
un colegiu de pompieri la Nicomedia, Traian
refuză categoric motivând că prea lesne colegiile
devin hetairti și, astfel, se pot transforma în focare
subversive pentru puterea temporală, căci con-
centrând nemulțumirile și interesele ostile pot
deveni generatoare de revoltă împotriva stăpâni-
rii. (Ghyka, 2016, p. 246)
Din timpul domniei lui Hadrian (117-138) ne-a
parvenit o importantă referire la o normă jurid-
ică privind transmiterea, din tată-n fiu, a calității
Ovidiu Avram
Apariția, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
de membru în cadrul collegiilor de artizani.8
Această regulă, însă, nu era originară căci ea nu
făcea decât să fixeze, în formă scrisă, o cutumă
mult mai veche care, dat fiind secretul meseriei,
funcționa în mod tradițional în familiile de pi-
thagoreici unde chiar și femeile se distingeau ca
păstrătoare ale dogmelor respective. Tot astfel, în
anul 438 apare o normă, în Codex Theodosianus,
referitoare la returnarea cu forța a acelor colegiat-
ti care, încălcând preceptele specifice, părăseau
asociația de origine și contractau lucrări în nume
propriu în alte localități. În fine, există un edict
având conținut asemănător, poate ultimul astfel
de act din antichitatea târzie, emis la Ravena de
către împăratul Iulius Valerius Maiorianus (461-
465) care face precizări în legătură cu modul de
organizare și funcționare a collegiilor de artizani.
(Ghyka, 2016, p. 207)
Drept dovadă a faptului că ideologiile spirituale
care existau în Imperiul roman nu erau prea rigid
separate în cadrul collegiilor, istoriografia con-
semnează un episod interesant și semnificativ,
petrecut pe timpul domniei lui Diocletian (284-
305); întâmplarea a fost reținută deopotrivă și de
către creștinism și de către tradiția inițiatică de
sorginte pithagoreică. Așa se face că ne-a rămas
legenda celor patru martiri9 creștini aparținând
unei grupări de artizani, care au refuzat cu fermi-
tate să cioplescă o statuie a lui Esculap, la ordinul
împăratului. Pentru acest gest considerat sfidător
de către Diocletian, s-a dispus torturarea și exe-
cutarea lor și astfel aceștia au devenit cei patru
martiri încoronați (Quatuor Coronati) cinstiți ca
atare inclusiv în istoria legendară a masoneriei
așa cum rezultă aceasta din poemul Regius datat
1390. (Dalea, pp. 85-86; Ghyka, 2016, p. 226)
Prigoana pithagoreiicilor aflați în asociații-
le de arhitecți și constructori și, în unele cazuri
mai severe, expulzarea lor din Roma, nu pot fi
de natură să ușureze munca de cercetare a feno-
menului în epoca post-imperială. La toate acestea
se adaugă declinul instituțional și instabilitatea
socio-politică specifică perioadei de final a
imperiului, precum și desele incursiuni distructive
ale năvălitorilor veniți din afara spațiului de
jurisdicție romană. În aceste condiții, sarcina de
a păstra și de a transmite învățătura și credința
privind ordinea universală ce poate fi revelată
prin geometrie devine tot mai dificilă. Chiar și
în aceste condiții, însă, există totuși unele referi-
ri în legătură cu preocuparea celor care aveau în
custodie acest gen de cunoaștere a sacrului și se
simțeau responsabili de conservarea tezaurului
misteriosofic întru beneficiul generațiilor ce vor
urma.
Așa se face că istoriografia etapei post-impe-
riale consemnează existența misterioșilor maeștri
comacini ca o prelungire a neo-pithagorismu-
lui roman înspre întunecata perioadă a Evului
mediu ce se prefigura la orizontul acelor tim-
puri. Transformarea collegia fabrorum în ghil-
de și migrarea acestora înspre nordul și vestul
Europei devine evidentă și este consemnată ca
atare în cronicile vremurilor respective. În spați-
ul german, de pildă, își vor face simțită prezența
ghildele de meșteșugari care, în forma lor incipi-
entă, funcționau aidoma vechilor collegii romane.
Locul în care a subzistat tradiția pithagoreică este
Comacina, o insulă fortificată aflată în mijlocul
lacului Como din nordul Italiei. Maestrii refugiați
aici au traversat timpurile sub denumirea de liberi
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
13
o
muratori (zidari liberi) având conștiința că sunt
descendenți ai unei clase privilegiate ce trebuie
să beneficieze de scutiri de taxe și o de nefirească
libertate de mișcare în acele timpuri dominate de
cumplite pericole și servituți.
În cartea sa Constructorii catedralei. Povestea
unei mari bresle masonice, scritorul englez
Lucy Baxter10 (1837-1902) lasă un text edifica-
tor: Nu trebuie să credem că este imposibil ca,
în secolele întunecate când Imperiul roman era
pe moarte și templele sale glorioase cădeau în
dizgrație sau erau înrobite și când nu te pu-
teai ascunde de persecuție și război, grupul
Arhitecților să fi fugit să se apere în aproape
singurul loc liber din Italia; și că aici, deși ei
nu mai puteau să-și practice meseria, au păstrat
cunoașterea legendară și preceptele care, așa
cum sugerează istoria, le-au fost transmise prin
Vitruvius din surse mai vechi... (Newton, p. 90)
Există numeroși cercetători ai tradiției inițiati-
ce care, de-a lungul timpului, au creditat teoria
potrivit căreia maeștrii comacini au reprezentat
veriga lipsă ce va fi asigurat legătura collegiilor
romane cu breslele de masoni operativi din Evul
mediu; dintre acești autori menționăm pe: John
Aubrey (1626-1697), Alexandre Lenoir (1761-
1839), Gottfried Findel (1828-1905), Mackey
(1807-1881), William Ravenscroft (1848-1943)
etc.
În susținerea acestei teze este invocat,
deseori, edictul din 22 noiembrie 643 al regelui
lombard Rotharis care întărește privilegiile
maeștrilor comacini ca fiind o veche și onora-
bilă asociație a artizanilor (arhitecți, sculptori,
pictori, decoratori, zidari, cioplitori în piatră...)
competenți să execute lucrări complexe menite
să dăinuie și să încânte ochiul prin frumusețea
Ovidiu Avram
Between Worlds, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
și ingeniozitatea soluțiilor tehnice adoptate. Mai
târziu, sub Carol cel Mare (768-814), maeștrii
comacini au însoțit misionarii catolicismului în
întreaga Europă spre a înălța biserici creștine,
palate somptuoase, cetăți și impresionate mon-
umente funerare. Potrivit unui text dăltuit în
piatră pe la anul 712, breasla comacină era con-
dusă de către un gestaldo (mare maestru), avea
două niveluri ierarhice (magistri și discipuli) iar
locul de înlâlnire se numea loggia. Ca și pithag-
oreicii, comacinii aveau semne de recunoaștere,
parole și jurăminte care, toate la un loc, constitu-
iau legături interumane mult mai puternice decât
raporturile juridice comune, obișnuite. (Newton,
pp. 102-105)
La întâlnirile lor periodice, comacinii purtau
șorțuri și mănuși albe și îi venerau pe cei patru
martiri încoronați ai Ordinului. Faptul că pa-
tratul, compasul, nivela, firul cu plumb etc. al-
cătuiau panoplia lor obișnuită de simboluri și
însemne este o dovadă că geometria ezoterică
era transmisă ca o sublimă artă de către maeșt-
rii comacini dimpreună cu nobila lor îndelet-
nicire de a înălța edificiile reprezentative ale
acelor vremuri. Simbolismul inițiatic cuprinde și
uneltele profesiunii, iar pentru arhitecți și zidari
acest simbolism tehnic capătă o importanță cu to-
tul specială datorită secretelor geometrice trans-
mise de meșteri care confereau utilizării lor un
caracter dublu inițiatic. (Ghyka, 2016, p. 209)
Altfel spus, nu doar secretele meseriei se trans-
miteau în mod ocult ci și acele secrete decurgând
din doctrina metafizică - credința în Entitatea
unică și în nemurirea sufletului, precum și acea
reprezentare specifică privind ordinea universlă
ce poate fi revelată cu ajutorul instrumentarului
geometric.
Bibliografie
Beard, Mary - SPQR. O istorie a Romei antice, Ed. Trei
2017
Bordet, Marcel - Istoria Romei, Ed. Orizonturi, 2017;
Dalea, Ioan Gabriel - Documente constitutive ale
Francmasoneriei, Ed. Arcana, 2014;
Eliade, Mircea - Tratat de istorie a religiilor, Ed.
Humanitas, București, 2013;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Ghyka, Matila, C. - Estetica și teoria artei, Ed. Științifică
și enciclopedică, 1981;
-	Filosofia și mistica numărului, Ed. Univers enciclo-
pedic, 1998;
-	Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Mackey, Albert - Istoria francmasoneriei, Ed. Herald,
2017;
Matei, Horia C. - O istorie a Romei antice, Ed. Albatros,
1979;
Stoenescu, Alex. Mihai - Istoria masoneriei moderne,
Ed. Rao, 2015;
Ștefănescu, Paul - Istoria mondială a societăților secre-
te, Ed. Miracol, 1997;
V	ibert, Lionel - Masoneria înainte de apariția Marilor
Loji, Ed. Nemira, 2014;
Note
1	Literar, (h)etairie, eTalp^a înseamnă, tovărășie,
frăție, asociație / asociere în sens de societate secretă;
conceptul fundamental de fraternitate are la bază ideea
de înfrățire și întrajutorare bazată pe practicarea unei
meserii și depășește arealul restrâns al relațiilor de ru-
denie, de consanguinitate naturală.
2	Unii istorici identifică fenomenul prin denumirea
de neo-pithagorism roman.
3	Filozof, jurist important și renumit politician din
perioada de final a Republicii romane, proclamat pater
patriae, contemporan cu fenomenul de neo-pithago-
rism alexandrin aflat, pe atunci, în plină desfășurare.
4	Amintim, în treacăt, că togile senatorilor romani
erau identice cu cele purtate de către pithagoreici.
(Beard, p. 33)
5	În ultimul an al vieții sale, Nigidius Figulus (98
î.e.n.-45 e.n.) este exilat de către Iulius Cezar, din moti-
ve politice. Cezar va suprima, de asemenea, toate colle-
giile de artizani din Roma întrucăt le considera pericu-
loase pentru că își depășeau atribuțiile și se implicau în
politică.
6	Ca templu al tuturor zeilor, Pantheonul din
Roma are dispusă deasupra unei uși ce dă la exte-
rior, o placă cu inscripția INSIGNE ARTISTICA
CONGREGATIONE DE' VIRTUOȘI AL PANTHEON,
încadrată într-un patrat lung și având, în plan superi-
or, un cerc cu un compas în mijloc intercalat cu ele-
mente ornamentale astfel ca reprezentarea să sugereze
o pentagramă; pe marginea cercului, la interior, există
inscripția FLORENT IN DOMO DOMINI.
7	În lucrarea sa intitulată Annales, Tacitus relatează
că, în anul 54 e.n., Statilius Taurus s-a sinucis pentru
că Senatul, la cererea împăratului l-a exilat împreună
cu toți mathematicii și magii pithagoreici care prea se
înmulțiseră în Roma acelor vremuri și tulburau, cu lo-
gica lor, politica la vârf. (Ghyka, 2016, p. 194)
8	În masonerie încă se mai păstrează unele reminis-
cențe cutumiale; astfel, se știe că în mod normal un tâ-
năr poate fi primit ca ucenic după ce a împlinit 21 de
ani; dacă aspirantul este fiu de mason, el poate fi inițiat,
însă, de la 18 ani.
9	Pe numele lor adevărat, cei patru martiri sunt
Claudius, Nicostratus, Simphorianus și Castorius; lor
li se adaugă și un ucenic, Simplicitus, care însă nu este
recunoscut ca fiind în grupul principal.
10	Cunoscut și sub pseudonimul Leader Scott.
■
14
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
diagnoze
Perspectivele
Uniunii Europene
■ Andrei Marga
n efortul de a stabiliza în România un cadru
de dezbateri pe probleme ale actualității eco-
nomice, sociale, politice și culturale. Fundația
Alexandrion din București a inițiat cu ani în urmă
Dezbaterile de la Sinaia, la care sunt invitați spe-
cialiști din România, din Uniunea Europeană și
din diferite țări. Primele trei ediții au avut ca teme
Statul de drept. Premise, condiții, funcționare, apoi
Economia Estului. Postausteritate și perspective și,
recent, Criza educației. Indicatori de stare și soluții.
Lucrările primelor trei ediții au fost tipărite de că-
tre Editura Meteor din București și Editura Ecou
Transilvan și se află la dispoziția celor interesați.
În zilele de 27-28 ianuarie 2021, în condițiile im-
puse de pandemie, Fundația organizează a patra
ediție a Dezbaterilor de la Sinaia. Tema acestei
ediții este Uniunea Europeană și perspectivele ei.
Tema Uniunea Europeană și perspectivele ei s-a
anunțat la încheierea ediției a treia a Dezbaterilor
de la Sinaia (martie 2019). În mai 2020 Comisia
Europeană a anunțat organizarea Conferinței
Viitorul Uniunii Europene pentru anii ce vin.
Astfel că, odată cu ediția a patra, Dezbaterile de
la Sinaia vin în întâmpinarea unui interes larg cu
privire la perspectivele Uniunii Europene.
Importanța temei este evidentă. Căci crearea
Uniunii Europene a fost unul dintre evenimentele
de cotitură ale istoriei postbelice. Lunga perioadă
de pace din Europa, transformarea frontierelor ri-
gide în frontiere simbolice, dezvoltarea diferitelor
părți ale continentului, noua amploare a schim-
burilor, mobilitatea persoanelor, o nouă conștiin-
ță culturală sunt printre realizări.
Actualitatea temei este, și ea, evidentă. Căci,
odată cu criza Greciei, cu Brexitul, cu repoziți-
onări ale statelor din Europa Centrală a devenit
evident că Uniunea Europeană are de rezolvat
probleme noi. Schimbările din politica SUA sunt
solicitante. Iar pandemia obligă la a regândi nor-
malitatea în economie, educație, viața socială
Pe de o parte, Uniunea Europeană de astăzi nu
mai este cea de odinioară. Proiectul fondatorilor
ei este viabil, dar realizarea lui, odată cu noi ge-
nerații, cu noua configurație a lumii și noi eveni-
mente este în discuție.
Pe de altă parte, fenomene istorice noi - glo-
balizarea, noua constelație a supraputerilor lumii,
digitalizarea, expansiunea nanoștiințelor - sunt
„provocări” pentru orice țară din lume. Ele obligă
la dezvoltări tehnologice, economice, instituțio-
nale, la reglementări de drept în domenii noi ale
vieții, la reconfigurări culturale.
Din aceste motive, ca și din altele, am socotit
că este responsabil și oportun ca perspectivele
Uniunii Europene să fie examinate precis și siste-
matic în cadrul unei dezbateri lărgite. Ne asumăm
acum această dezbatere.
Dezbaterile de la Sinaia vor aborda tema
Uniunea Europeană și perspectivele ei pe parcur-
sul a patru jumătăți de zile având drept focu-
suri următoarele: Proiectul și realizările Uniunii
Europene; Competitivitatea Uniunii Europene;
Libertățile, drepturile și democrația în Uniunea
Europeană; Uniunea Europeană în lumea
globalizată; Alternativele și perspectivele Uniunii
Europene. Acestea sunt subtemele Dezbaterilor de
la Sinaia din 2021.
Se știe din experiența dezbaterilor fructuoase
că este important cum se aprinde dezbaterea. Îmi
revine să încerc să o aprind și vreau să o fac prin
interogații cât mai simple.
Uniunea Europeană și-a asumat să crească din
„rădăcinile” Europei. Știm prea bine - cel puțin de
la Nietzsche, trecând prin Paul Valery, la Joseph
Ratzinger - că este vorba de trei „rădăcini” - reli-
gia de la Ierusalim, știința și filosofia de la Atena
și dreptul de la Roma - și apoi de numeroase
„surse” (celtică, arabă, germanică, slavă etc.). De
aceea, prima întrebare ce se pune astăzi este cea
istorică: cum ne raportăm la „rădăcini” astăzi?
Cum se știe, Europa a adus pe scenă inovații
istorice, care i-au și asigurat specificul: tehnica de
producție bazată pe știința modernă; economia
cu randament; administrația rațională; dreptul
care promovează individul înzestrat cu libertăți și
drepturi inalienabile ca subiect și scop, suverani-
tatea și generalitatea legii; derivarea voinței politi-
ce din dezbatere publică a chestiunilor de interes
general; cultură spirituală întemeiată pe cerceta-
rea și transformarea realității conform scopurilor
umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europe-
ne, EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.44-52). Azi tre-
buie să ne întrebăm: suntem, ca europeni, la înăl-
țimea acestor inovații? Deține Europa inițiativa?
Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este o
realitate impunătoare. După secole, continentul a
început să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să
se resimtă ca europeni, pe lângă apartenența lor
etnică. Unificarea începută în 1957, continuată în
1993 și extinsă ulterior a permis o nouă viață pe
continent.
Dar Uniunea Europeană are astăzi probleme
redutabile. Este vorba de: 1. Declinul demografic
face ca ponderea indigenilor să scadă. Pe de altă
parte, continuă tendința postbelică de emigrare a
europenilor spre alte continente, cu brain drain-
ul pe care îl antrenează; 2. Sărăcia și discrepan-
țele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt ni-
vel al dezvoltării decât în trecut; 3. Deciziile de
importanță majoră ale Europei se adoptă lent și
rămân adesea ambigue sau incerte. În unele țări
Europa traversează o criză de leaderi adecvați
condițiilor și temelor istorice noi; 4. Pluralismul,
în loc să mobilizeze noi energii, paralizează de-
cizii și anonimizează răspunderea. Democrația
este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică
de selectare periodică a reprezentanților, care se
sustrag apoi controlului public; 5. După instala-
re, administrațiile se concep ca un fel de scopuri
în sine și sunt mai curând opace la reacțiile ce-
tățeanului. Sistemele juridice, morale, administra-
tive au pierdut conștiința sensului lor, devenind
schelete rigide, greu de înviorat. 6. Viitorul este
colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagu-
lat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este,
căci va putea fi și mai rău!”, a ocupat multe minți.
7. Procesul deciziei politice este închis pentru co-
vârșitoarea majoritate a cetățenilor, care răspund
cu apatia politică și civică. 8. Pentru tot mai mulți
europeni viața se reduce la muncă și, eventual, la
consum. Banii sunt percepuți ca sens al vieții, în
loc să fie mijlocul pentru acțiuni în folos personal
și public; 9. Privată de viziune, educația se trans-
formă într-o tehnologie de formare de competențe.
O scădere a nivelului profesional în Europa este
la orizont; 10.Valorile sunt funcționalizate, dacă
nu cumva transferate simplei subiectivități. Etica
muncii și pasiunea creației și-au redus intensita-
tea; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme
ce alienarea, singurătatea, violența se răspândesc;
12. Sunt reluate tehnici de dobândire și exercitare
a puterii din anii treizeci, iar statul de drept demo-
cratic este redus la statul de drept al altor perioade
; 13.Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa
lipsește astăzi de la adoptarea deciziilor geopoliti-
ce sau este doar reprezentată; 14. Dinamica altor
arii culturale a început, deja de câteva decenii, să
o exceadă.
Europa nu mai este azi doar promisiunea trăită
euforic din anii nouăzeci, ci și realitatea birocra-
tizată, brăzdată de îngrijorări și nesiguranță din
ultimii ani. Nu ne aflăm în fața alternativei „uma-
nism sau barbarie”, pe care Edmund Husserl o
vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Nu ne
aflăm nci în fața pericolelor și alternativelor post-
belice. Dar nici nu este o situație liniștitoare.
Unii numesc derapajul care s-a produs între
timp în Europa „post-democrație” - societăți în
care au loc alegeri libere, dar voința politică care
se impune este cea a „elitelor privilegiate” (Colin
Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2008, p.13). Proeuropeni de primă
oră spun că în cadrul decizional actual „cetățe-
nii sunt condamnați la pasivitate” (Hans Magnus
Enzensberger, Sanfter Monster Bruxelles oder die
Entmundingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2013, p.60). După ce constată că „în
multe țări ale eurozonei nu mai există astăzi de
fapt democrație”, istoricii irlandezi propun „euro-
exit” (Brendam Simms, Benjamin Zeeb, Europa
am Abgrund, C.H.Beck, Munchen, 2016, p.90).
Italienii au dat voturi importante euroscepticilor,
președintele francez mărturisea că, în cazul unui
referendum, în Franța, rezultatul ar fi „frexitul”,
iar unii germani vorbesc de „germexit”. Cel mai
recent s-a căzut greu de acord asupra bugetului
multianual al Uniunii.
Analizele acuză deja o „blocadă a gândirii
(Denkblokade)” în Europa actuală. Istoricul ger-
man Andreas Wirsching scrie că „integrarea [eu-
ropeană] în forma tradițională, ca proiect post-
belic specific vesteuropean, este, în orice caz, la
sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care
trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie
und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck,
Munchen, 2015, p.228). Înșiși narativii Uniunii
Europene, începând cu descrierea istorică și con-
ceptele ei orientatoare, trebuie schimbați.
Să o spunem responsabil și direct : pentru
Europa unită va fi viitor doar sub condiția reveni-
rii la democrație (vezi Andrei Marga, The Destiny
of Europe, Editura Academiei Române, București,
2012, pp.454-473) înțeleasă la propriu. Pentru a
ieși din abuzurile unei noi „political correctness”,
care s-a instalat pe nesimțite, trebuie legată pe față
aplicarea drepturilor și libertăților cu recunoaște-
rea identităților - personale, instituționale și nați-
onale - și cu demnitatea umană.
În multe țări există oameni interesați să-și
mențină pozițiile din aparatele birocratice și de
propagandă sau din economia darwiniană ce a
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
15
o
ocupat terenul. Aceștia mai cred că „istoria s-a
sfârșit”. Ei nu văd decât două alternative: sau pli-
erea fără discuție la organizarea actuală a Uniunii
Europene, sau regresul în naționalismul etnic, pe
care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia
alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene
existente, care este de fapt alternativa veritabilă, ei
nu o mai iau în calcul.
Sunt de părere că nu are suport teama reflexă de
restabilire a identităților naționale, a rolului par-
lamentelor proprii, a răspunderii statului național
pentru soarta cetățenilor. Nu are suport această
teamă câtă vreme procedurile sunt democratice
și valorile, începând cu demnitatea umană, sunt
cele universale. Suveranismul, cum spunea cine-
va, nu este automat naționalism etnic.
În mod interesant, acest punct de vedere revi-
ne recent în scrierile celor mai importanți econo-
miști, sociologi și filosofi din Europa. Bunăoară,
prestigiosul economist britanic Roger Bootle,
care nu a sprijinit Brexitul, vorbea de patru ca-
uze ale „crizei Europei”: „natura fundamental
nedemocratică a Uniunii”, structura instituțio-
nală neadecvată, „decizii proaste” ale celor care
conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopu-
lui” Uniunii Europene (The Trouble with Europe,
Nicholas Brealey, London, Boston 2016, pp.332-
334). La asemenea cauze, antidotul nu mai poate
fi convențional.
De curând, economistul francez Thomas
Piketty a dat un diagnostic deloc ezitant situați-
ei și a dus mai departe acuzarea de către Jurgen
Habermas a „autocrației post-democratice” ce s-a
instalat în Uniunea Europeană. Premisa sa este
aceea că în Europa funcționează tainic un „gu-
vern” fără legitimare, compus, în ultimă instan-
ță, din miniștrii de finanțe ai eurozonei și diverși
birocrați (Thomas Piketty și alții, Pour un traite
de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017).
Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la
nivelul „executivului” european - nici parlamen-
tul european, nici parlamentele naționale. Crizele
sunt astfel o consecință implacabilă.
Așteptarea ca din organizarea actuală și insti-
tuțiile existente să vină rezolvări la crizele Europei
actuale pare utopică. Parlamentul European și
restul instituțiilor ar trebui înainte de orice recon-
struite prin democratizare.
Nici așteptarea ca Europa să se profileze când
SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți în-
tr-un loc sau altul, nu dă rezultate. Europa nu se
poate construi durabil pe ceea ce nu ating alții.
Ea poate înfrunta timpul doar pe propriile per-
formanțe economice, sociale, politice, culturale.
Ne dăm seama tot mai mult că timpul cere, din
nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai
puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă
Europa în crize.
Nu mai avem de a face cu Uniunea Europeană
de început, căci proiectul însuflețitor al anilor
nouăzeci a fost părăsit odată cu extinderea indi-
ferent de preț, cu politica austerității și cu noua
constelație internațională. Dacă nu se reorgani-
zează democratizându-se și reafirmând Europa
ca unitate în multiplicitate, din proiectul inițial,
atunci Uniunea Europeană își reduce statura.
În 1984, într-un discurs în Parlamentul
Spaniei, cel mai proeminent filosof de azi, Jurgen
Habermas, atrăgea atenția asupra scăderii energi-
ilor schimbării și crizei de lideri capabili. Din ne-
fericire, anticiparea s-a confirmat în diferite țări și
la nivelul Uniunii Europene.
Atunci când trebuiau soluții creative, noii lideri
europeni au luat în brațe ceea ce era facil, încât
Ovidiu Avram	Eva
ulei pe pânză, 50 x 50 cm
un prestigios ziarist german a spus justificat: „Așa
nu, Europa!” (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die
drei grossen Fehler de EU, DTV, Munchen, 2010).
Odată cu demontarea tarifelor vamale adusă de
globalizare, la sfârșitul anilor nouăzeci, ei s-au
încredințat ideologiei sumare a globalismului. A
urmat emergența Chinei ca supraputere econo-
mică, iar ei au recurs la expedientul extinderii
neîntârziate. A urmat refacerea potențialului mi-
litar al Rusiei și au decis îndreptarea spre Ucraina.
Resursele au devenit problemă, iar ei au pus în
mișcare austeritatea. Au luat măsuri înguste și
au generat mișcările antisistem. Au întâmpinat
critici în diferite țări și, în loc să le trateze argu-
mentativ, au luat partea unor grupuri care nu se
reprezintă decât pe sine. A venit noua migrație a
popoarelor, în fața căreia stau perplecși. Pe conti-
nent se petrec încercări de secesiune, iar ei nu au
în orizont decât disciplinarea.
Ce vine de acum încolo? Condițiile gene-
rale ale vieții în lume continuă să se schimbe.
Globalizarea este îmbrățișată de cele mai mari
forțe economice, dar o „corectură”, constând în
sporirea rolului statului național, se produce pe
nesimțite. Statele Unite vor continua eforturile de
consolidări în interior (domestics). Influența eco-
nomică și strategică a Chinei sporește. Revenirea
Germaniei și reafirmarea Rusiei înaintează, iar
noi puteri (Turcia, Polonia și altele) pășesc pe sce-
nă. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită.
Peste toate, însă, Uniunea Europeană are de
asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și
neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor
proprii. Extinderea a fost de la o vreme în dauna
integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea
instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețe-
lor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă,
care împovărează și mai mult țările care pierd
specialiști. „Capitalismul de caravană“ și invazia
de produse de mâna a doua în Est sunt contra-
productive. Subsidiarizarea este stagnantă de
mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație.
Se fac prea puțin analize responsabile, iar dera-
pajele sunt tratate selectiv, din calcule meschi-
ne. Cleptocrația a devenit (vezi Sarah Chayes,
Thieves of State. Why Corruption Threatens Global
Security, W.W.Norton & Company, New York,
London, 2015) problemă a relațiilor dintre state
inclusiv în Europa.
Statul național revine astăzi în rol, în cel puțin
două ipostaze - ca o corectură a globalizării și drept
singur cadru al democratizării (Pierre Mannent,
La raison des nations. Reflexions sur la democratie
en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Reprofilarea
internațională a Marii Britanii, Germaniei și
Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und
Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiu-
nilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), ten-
dința de „euroexit“ (Brendan Simms, Benjamin
Zeeb, Europa am Abgrund, 2016), redistribuția
puterii dinspre Vest spre Est (Zbigniew Brzezinski,
Strategic Vision. America and the Crisis of Global
Power, 2012), intrarea în „geometria variabilă a
supraputerilor“ (Andrei Marga, Ordinea viitoare
a lumii, Niculescu, București, 2017) și, mai presus
de orice, imperativul unui bilanț și al redeschide-
rii spre creație nu se lasă escamotate.
Uniunea Europeană nu poate face față viitoru-
lui ce se anunță fără inovație instituțională care
să convertească principiul subsidiarității și de-
mocrația în forme de viață. Dacă acestea nu se
întreprind cu competență, viziune și răspundere,
Europa unită va rămâne la piața unică, în cel mai
bun caz. Doar că piața unică, între timp insti-
tuită în diferite părți ale lumii (semnale vin din
Pacific!), nu mai este suficientă pentru a asigura
nici competitivitatea economică și nici civilizația
care să pună în valoare moștenirile remarcabile
ale Europei istorice.
În orice caz, mai ales în Europa se înmulțesc
diagnozele negative. Formule ca „societatea cini-
că”, „societatea vidului moral”, „societatea haoti-
că”, „societatea minciunii”, “societatea indiferen-
ței”, „societatea infantilă”, „societatea mediatică”,
„societatea riscului”, „societatea narcisică”, umplu
spațiul publicistic și discuția publică din unele
țări. Am preferat formula mai acoperitoare și mai
accesibilă verificării în experiență a „societății ne-
sigure” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură,
Niculescu, București, 2016), care își asumă un fapt
proeminent: suntem la o cotitură a modernității,
cu recesiunea continuă, slaba integrare socială a
noilor generații, tensiuni geopolitice, terorism cu
bază confesională, eșecul neoliberalismului drept
capete de afiș.
Abordarea pandemiei din 2020-2021 este și azi
un examen care se trece anevoios. S-a ajuns prea
încet în Uniunea Europeană la o abordare împre-
ună. Apoi birocratismul a sufocat inițiativele - iar
astăzi țările sunt nevoite din nou să caute solu-
ții pe cont propriu. Campania de vaccinare este
prea lentă. Vaccinurile europene întârzie excesiv,
universitățile, cercetarea științifică și industria
farmaceutică fiind prinse pe picior greșit. Banii
sunt importanți, dar nu rezolvă orice. Mai ales nu
suplinesc slaba pregătire a unor lideri și lipsa idei-
lor! Iar eșecul condiționării finanțărilor europene
de “statul de drept” a arătat clar că birocrația fo-
losește discreționar criteriile și înțelege prea puțin
“statul de drept democratic”
Lumea care a început în 2010 cere reprofilări
hotărâte. Faptele atestă că pierd cei care stau cu
fața spre trecut. Pierd aceia care nu au interogații
și analize proprii bine calificate. Pierd din capul
locului cei care doar așteaptă să vadă ce fac alții.
Politica internă de escamotare a situațiilor și po-
litica externă de excursii nu le mai fac decât ve-
leitarii.
Spre a-l parafraza pe sculptorul Constantin
Brâncuși, la umbra marilor copaci - în acest caz
a unor birocrații voluminoase - nu cresc valori
competitive. Să te afirmi pe tine însuți în vreme ce
îți sporești interacțiunile în toate direcțiile - este
deviza care asigură profilarea statelor și a Uniunii
Europene în lumea actuală. (Andrei Marga,
Cuvânt la deschiderea ediției a IV-a a Dezbaterilor
de la Sinaia, din 27-28 ianuarie 2021)
■
16
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
cărți în actualitate
„Timpuri fără memorie”
■ Ani Bradea
Adrian Lesenciuc
diez
Editura Creator, Brașov, 2020
Preferința lui Adrian Lesenciuc pentru
construcția literară de tip parabolă este
cunoscută deja din precedentele sale ro-
mane, Cimitirul eroilor (Libris Editorial, 2017)
și Limbile vântului (Cartea Românească, 2018),
despre care am scris la momentul apariției lor.
Dar parcă nicăieri realitatea nu bate ficțiunea ca
în diez, unul dintre cele două volume care i-au
apărut în 2020 la Editura Creator din Brașov1,
sau, și mai corect spus, nicăieri sursa de inspi-
rație nu este mai ușor recognoscibilă.
Apropiat ca abordare de Cimitirul eroilor, cu
notabile deosebiri, totuși, diez este un roman
distopic care își trage seva din miezul creațiilor
literare de top cu această temă, continuând pe
filiera Franz Kafka (Procesul), George Orwell
(1984) sau Aldous Huxley (Minunata lume
nouă), pentru a aminti doar trei dintre capo-
doperele genului. Prea desele asemănări, însă,
cu lucruri și întâmplări din imediata realitate
tulbură cititorul care, poate, nu ar fi fost rău să
fie avertizat încă de la început cu o formulare
precum aceea mult uzitată: „orice asemăna-
re cu personaje și fapte din viața reală nu este
întâmplătoare”. Dacă în romanul publicat în
20172 acțiunea se petrece într-un spațiu închis,
construit și descris în cele mai mici amănun-
te (acolo ținutul poartă un nume, personajele
de asemenea), o lume care, spuneam atunci, se
consumă din interior, se autodistruge, și, astfel,
cu toate trimiterile parodice spre un plan real,
rămâne limpede construcția ficțională, de data
aceasta acțiunile duc la autodistrugere dar nu
fiindcă nu ar exista alternativă ci tocmai pentru
a fi arătată soluția de a preveni ceea ce poate
fi evitat. Finalul vizionar proiectează în viitor
repercusiunile acțiunilor din prezent, roma-
nul poziționându-se ca un avertisment pentru
o societate reală care seamănă izbitor cu pro-
iecția sa distopică. În diez locul de desfășurare
al evenimentelor nu este precizat, personaje-
le nu au nume, sunt folosite funcțiile politice
sau gradele de rudenie pentru a le identifica
(Prim-ministrul, Ministrul Culturii, Profesorul,
Prietenul Profesorului, Soția Profesorului,
Mama fetei, etc.) tocmai pentru că accentul nu
se pune pe ele ca persoane, important nu este
cum îl cheamă pe cutare sau cutare personaj,
importantă este observarea fenomenului, sur-
prinderea tabloului social în macro nu în mi-
cro.
Din adâncurile Rețelei (spațiul virtual folo-
sit de propagandă pentru a controla oamenii,
locul în care informația este manipulată și fă-
cută să ajungă doar într-o anumită formă și cu
un anumit conținut la utilizatori, care au astfel
libertatea de exprimare îngrădită) se revarsă pe
străzi indivizi care mărșăluiesc cerând înlocui-
rea regimului politic, fără să realizeze, în fond,
nici ce îi mână-n luptă, nici cine, nici pentru
ce. #schimbare este sloganul suficient care, ros-
togolit din gură în gură și dintr-o căsuță de
mesagerie în alta, devine motorul, forța care
provoacă revolta maselor, slujind, desigur, inte-
reselor aflate în umbra postărilor provocatoare.
Se prefigurează astfel o nouă lume, o societate
de coșmar caracterizată de existența unui con-
trol politic din umbră, în care indivizii nu știu
și nu trebuie să afle care sunt adevăratele sco-
puri și interese, servindu-li-se, în schimb, iluzia
unei viitoare societăți perfecte. Utilizatorul de
Rețea, și dependent în același timp de ea, este
„o ființă schizoidă, retrasă, sperioasă, trăind
mai degrabă în realitatea ecranului decât în rea-
litatea vieții sale fizice”, pentru care „Tensiunea
cunoașterii nu mai există, ci doar nevoia de cu-
noaștere practică, de rezolvare a celor mai sim-
ple cerințe imediate: utilizarea tehnologiilor,
hrănirea cu minim de efort prin rețeaua de re-
staurante fast-food, abandonul timpului, retra-
gerea din propriul timp pentru a trăi în propria
lene, căreia i se spune confort”(pag.69).
Cetățenii acestui tip de societate, care se do-
rește a fi creată prin Rețea, sunt supravegheați
îndeaproape și ghidați să venereze anumite idei,
menite să ducă la un anumit sistem, să-și do-
rească anumiți conducători, inducându-li-se, în
același timp, disprețul pentru lumea exterioară,
reală, pentru valorile și politicile ei, educați să
fie parte din turmă și descurajați să manifeste
comportamente individualiste. Și toate acestea
sunt posibile pe fondul carențelor culturale, în
general, și ale celor legate de istorie, în speci-
al, din sistemul de gândire al indivizilor care
alcătuiesc formațiunea politică nou-formată și
reformatoare, URSS (Uniunea pentru Reforma
Structurii Sociale). Denumire care va suferi o
modificare pentru că vicepreședintele său (și
președinte al Grupului de Reformă în Societatea
Scriitorilor, prescurtat gr. SS) dând „căutare în
rețea” află că „URSS nu are legătură cu tipul de
democrație pe care îl propunem noi. Înseamnă
ceva din alte epoci. Și atunci, ca să nu mai apară
interpretări ideologice de către cei care studia-
ză istoria, să-i spunem simplu Uniunea pentru
Reformă Socială” (pag.28). Și aici intervine, în
cel de-al doilea plan al construcției literare, la
persoana întâi, povestitorul. Cel care asistă la
toate întâmplările și le comentează în scurte
intervenții inserate în text, cu un corp de literă
micșorat, ca și cum s-ar adresa cititorului con-
fidențial, în șoaptă, pentru a nu fi descoperit de
celelalte personaje, dar transmițând mesaje su-
ficient de clare pentru a avertiza despre perico-
le viitoare sugerând, în același timp, calea spre
ieșirea din labirint pe care același cititor este
invitat să o găsească: „[Poate că tu, dragul meu
cititor, ai avut acces la istorie. Și poate că, având
acces la ea, nu ți-a fost rușine cu cele întâmplate.
Simt că au venit timpuri fără memorie și de ace-
ea gestul meu disperat învinge frica, măcar pen-
tru moment, astfel încât textul acesta să ajungă
la tine. Ești cel de la care aștept să fiu judecat.]
(pag.29). În aceste fragmente povestitorul se
exprimă ca martor accentuând, prin starea de
teamă indusă, pericolul acțiunilor noilor lideri
în viitoarea desfășurare a evenimentelor, o me-
taforă, de altfel, pentru cenzură într-un sistem
totalitar. În restul paginilor, ironia bine țintită,
prin mesajele subliminale și scenele satirizate,
conturează imaginea unui popor care, neglijân-
du-și istoria, sau necunoscând-o mai exact,
ajunge să-și piardă verticalitatea.
Cum însă natura umană (și mai ales acea
parte needucată a ei) se plictisește repede în-
tr-un scenariu, pentru că (nu-i așa?) „Lucrurile
nu trebuie clarificate din prima. Piața trăia din
neclarificări.”(pag.45), și protagoniștii acestei
societăți distopice încep să intuiască o capca-
nă, în primul rând din cauza interzicerii a ceea
ce fusese rostul și scopul vărsării de hashta-
guri în Rețea: ieșirea, seară de seară, în piață
și manifestările publice. Un mod de petrece-
re a timpului în pauzele de deconectare de la
virtual. „Unde drk să ieșim?/În piață./Gata cu
#schimbarea./Au venit ai noștri./Care ai noș-
tri?/Ai noștri, cu #schimbarea./Păi și nu mai
schimbăm?/N-avem ce!/Schimbă #schimbarea,
postă un pretins spiritual./Du-te, bă, de-aici!
Ești prost?”(pag.29). Iar din acest moment de
confuzie până la întrebările despre oportunita-
tea și legitimitatea controlului asupra indivizi-
lor, provocate și de știrile abominabile despre
unele fapte ale noilor lideri, știri care reușesc
să străbată cenzura, soldate cu noi manifesta-
ții publice, distanța este relativ scurtă. O istorie
recentă care nu are nevoie de proba timpului
pentru a fi readusă în plan prezent. Prin ochii
acestor personaje anonime, dar și ai celorlalte
denumite parțial de autor, cum ar fi Profesorul
și Primul-ministru - reprezentanți șablon ai
celor două societăți aflate în conflict, noua și
vechea orânduire, ni se dezvăluie ce este greșit,
negativ și imoral, în ambele situații, pentru că
ei descoperă și ne descoperă cum funcționează
controlul și mecanismele prin care el este între-
ținut. Nici procedeul cenzurii, repetat în multe
perioade, de ardere a cărților în piața publică,
nu este uitat, din păcate un recurs la o istorie pe
care oricum nu o cunoaște nimeni.
De obicei, imaginarea unei astfel de societăți
într-o construcție literară se bazează pe între-
bările pe care scriitorii și le adresează (și ni le
adresează), în sensul de: ce ar fi dacă?, arătând
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
17
o
insistent spre căile greșite pe care societățile re-
ale pot ajunge la degradarea gravă a condiției
umane, la dezumanizare. Cu rădăcini în fobii-
le lumii înconjurătoare, așa numitele teorii ale
conspirației, dar și ale coincidențelor (sau nu?!)
confirmate de realitatea imediată (tema elimi-
nării persoanele vârstnice din societate nu este
nouă și, mai grav, este prea discutată în vremu-
rile noastre) lumea descrisă în diez nu se rezu-
mă doar la a se prezenta în toată grozăvia ima-
ginii sale distorsionate. Romanul propune și
soluții, sau mai degrabă le sugerează, prin jude-
cata unor personaje care, odată ajunse la pute-
re, încep să întrevadă erorile, abordările greșite
și periculoase, ca posibile amenințări, în pri-
mul rând la securitatea proprie. Așadar, întot-
deauna există alternativă, recursul la educație,
la memorie și, nu în ultimul rând, la implicarea
civică fiind bune exemple, după cum sugerează
povestitorul într-o intervenție din partea finală
a romanului, unde cititorul este chemat din nou
să reflecteze și să ia aminte: „[Mi-am imaginat
că personajele acestui text se vor fi apucat de citit
cele scrise. Sunt convins că mulți dintre ei ar fi
abandonat de la bun început, acuzându-mă că
sunt părtinitor. Cum să fii altfel când cu viața
ta se întâmplă cele ce le citești acum, dragul meu
cititor? N-ai cum să fii la distanță, neimplicat,
omniscient, să-ți îndeși în arcă spre a pleca în
plină furtună toate personajele astea despre care
nu poți spune că așa le-a lăsat Dumnezeu, ci că
părăsindu-le, Dumnezeu însuși s-a crucit de ce a
ajuns să se întâmple. [...] Nici eu nu mai știu ce
poate să vindece într-o lume în metastază. Dar
închipuindu-te că exiști și citești, mă luminez pe
dinăuntru pentru a putea să închei socotelile.]”(-
pag.228).
În opinia mea, scriitorul trebuie să fie un
„spectator angajat” al vieții cetății. Un om al
timpului său, pe care este dator să-l analizeze,
despre care trebuie să relateze cu obiectivitate,
lăsând apoi celor ce-l vor succeda observațiile
sale. Constat încă o dată că romanele lui Adrian
Lesenciuc sunt nu doar în pas cu vremurile ci
chiar cu un pas înaintea lor. Fin observator al
societății, scriitorul anticipează viitoare miș-
cări pe tabla de șah a istoriei. Și asta este cu
adevărat tulburător.
Note
1 Adrian Lesenciuc publică în 2020 la Editura
Creator din Brașov romanele diez și Balada.
2 Adrian Lesenciuc, Cimitirul eroilor, Libris
Editorial, 2017
■
Ovidiu Avram
ulei pe panză, 50 x 50 cm
Odihna cariatidei
„Cabrat pe liziera
destinului”
■ Alexandru Sfârlea
Andrei Gazsi
Liziera
Editura Limes, 2020
Pe autorul acestei cărți l-am văzut făcând
poze, de fiecare dată când am fost pre-
zent la vreo manifestare a Filialei Cluj
a scriitorilor, nu știam că scrie și versuri, de
aceea, poate, acest al patrulea volum al său a
fost, realmente, o surpriză... sentențioasă pen-
tru mine. A hotărât să se facă vizibil, editori-
al, doar în zorii senectuții, poate și din pricina
faptului că vecinul său („mașinist la teatru”)
afirma despre dânsul că „E(ști) un tip cumse-
cade, aproape invizibil!”. Cert este însă că lui
Andrei Gazsi îi priește să-și exerseze recuren-
țele afluind din memorie, inoculându-le fulgu-
rații și luminiscențe ale unui imaginar fabulos
și fabulatoriu, în care nu se ferește de exage-
rări care bulversează și „frăgezesc” delimitări
și limite. Încă din primul poem ne întâmpină
un înger „rămas defectat” acolo, în copilărie,
care continuă să trăiască printre oameni, până
în „ultima zi în care zăluzii au mai avut înles-
nire”, conform spuselor bunicii autorului. De
altfel, poetul își populează textele cu personaje
pe care le consideră emblematice sau prin zonă
- mama, astronautul, bunicul, câinele negru cu
ochii și mai negri, studenta de la arte, cerce-
tătorul, actorul, „Marți”, educatorul, dragonul
- „de la marginea nepoluată a prunciei”, prin
„rozul îngălbenit” al unei scrisori niciodată ci-
tite, de la „liziera adolescenței”, până la îndem-
nul „fetei cu nume de pasăre”, și tot așa, până
dincolo de „nisipul de marmură ce curge dintr-o
clepsidră / în altă clepsidră, pierzându-și urma”.
La un moment dat, actantul nostru liricizant
tresare „cabrat peste liziera destinului”, ches-
tionându-se contrariat : „Cine îmi devorează
lumina din întunericul pieptului”?, chemând,
ca martori, „emoția rezemată de adolescență”
și „vulturul cel negru cât un ciclon/ ascuns în
aparatul de fotografiat”. Pretinde apoi, nonșa-
lant și ceremonios - dar punând asta în gura
„astronautului „- că „memoria universului ne
încape pe toți”, în vreme ce „actorul” (de)cla-
mează ostentativ: „Ascultă-mi tăcerea!”; doar
că noi, „ascultătorii”, trebuie să deslușim dacă
e vorba despre (și dacă) „tăcerea care ne dezvă-
luie submersibilul / cu solzi de arginți, în care
călătorim/ între pereții singurătății, e o capca-
nă”.
Poetul Andrei Gazsi ne face cunoștință, la
pagina 49, cu câinele lui „cel negru, cu ochii lui
și mai negri”, care „ședea pe o fâșie îngustă de
lumină rătăcită”, privind amândoi spectacolul
de la clubul de noapte, unde „dansatoarele se
descompun în linii și curbe suculente/ desenând,
cu trupurile lor, desfătarea și amorul deopotri-
vă”. Suntem încunoștiințați, în cuprinsul volu-
mului, despre mai multe liziere - a adolescen-
ței, a iubirii, a sorții, a singurătății, a morții, a
coloniilor de fluturi, a focului și a neantului, a
nopții, a pădurii - nefiind nicio clipă siguri la
Ovidiu Avram	Conquest mixed
tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
care dintre ele face... aluzie-iluzie autorul în ti-
tlul cărții, de nu va fi fost vorba, cumva, despre
„liziera dintre alb și negru”. Dar ni se relevă-
cu un fel de acuratețe despletită, parcă, aido-
ma unui păr mătăsos și blond printre cuvinte
- o descătușare de sensuri/ căutări/ contexte/
ambianțe și ambienturi, pornind, poate, toate
acestea, de la acel „capriciu al centrului”, căruia
i se dă, pare-se, importanța cuvenită, după o
serie de căutări „de-a lungul și de-a latul ha-
zardului”: Așadar, după o lungă tăcere am dat
ascultare / capriciului centrului și am călcat cu
măsură/ pe liziera dintre alb și negru, clădind/
dintr-un nor de cenușă și fluturi coloane/ pentru
o altă arhitectură (pag. 63). Sunt de reținut - și
nu cu parcimonie insinuantă - și câteva mici
scenarii nu ușor de descopciat din încriptarea
lor deliberată (nu mă îndoiesc de asta), care îmi
par a fi străbătute de o rețea fină, fosforescentă,
de aluzii etic-estetice, neliniști contorsionate și
autosugestionări onirice. Iată unul dintre aces-
tea, care îmi (re)confirmă impresia de origina-
litate a dicțiunii lirice și o indubitabilă pros-
pețime a procesării euritmiilor poeticității, la
autorul volumului Liziera : Undeva în suburbii-
le acestui univers blestemat/ cineva exersează la
o vioară dezacordată./Înotăm împotriva curen-
tului, etaj după etaj. (...) În turnul din centru,
ceasul bate ora exactă./ Cred că am murit, altfel
nu-mi explic întâlnirea noastră / în această oră
istorică în care o cometă defectă/ ne amenință
cu impactul. (...) Prin orașul nostru circulă o
vorbă, îmi zice, cum că iubirea ,/ după orele de
muncă, prin niște fante de lumină, ne stoarce în
privire/ și de acolo mai departe dangătul unui
clopot fără limbă./ Vântul se taie în buza lui,
apoi se cuibărește într-un țiuit și coboară/ prin
urechi până-n măruntaiele dragonului cu aripi/
care ne fascinează peste timp (pag. 112).
■
18
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
„Carte-obiect de unică
folosință...”
■ Irina Lazăr
Angela Baciu
Mic dejun la Frida
Ed. Tracus Arte, București, 2020
Cărțile care vor apărea în anul 2021 vor pur-
ta cu ele, probabil, ceva din atmosfera plină
de restricții a complicatului an 2020, care a
adus cu sine, pe lângă boală și o restrângere a li-
bertăților, interdicții în a călători, de a te bucura de
viață așa cum era „înainte”. Toate aceste tendințe se
vor imprima și în literatură, în mișcările literare,
în modul de a scrie, în artă, în general. Înaintele
este mereu o fantasmă, o amintire a ceea ce a fost
împodobită cu propriile senzații, cu recrearea
printr-o prismă personală a trecutului. Mic dejun
la Frida, cartea de poezii a Angelei Baciu, apărută
în anul 2020, poartă cu sine, ca un recul, pecetea
colorată a vieții și a dragostei dintr-un soi de timp
discontinuu, trăit într-o plenitudine a senzațiilor,
într-o deplină libertate, este o carte scrisă în tim-
pul unor călătorii, imprimată de senzații, de tot
acest „haloimăs” al existenței (ce termen simpatic
și cuprinzător). Ceea ce e cosmopolit în Charli.
Rue Saint Ecaterine 34, volumul anterior, apărut în
anul 2017, se așază acum într-o nostalgie rafinată,
completând sau adăgând pe aceeași linie poetică a
călătoriei, dar și a instabilității spațiului și timpului.
Mic dejuna la Frida este împărțită în două
secțiuni: I. prin cocul ei trecea un pește și II. locul
ăla din coșul pieptului tău. Autoarea ne dă câteva
Ovidiu Avram	Timpul de hârtie, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
„instrucțiuni” la început, în cuvânt către cititor:
„instrucțiuni de folosire: carte-obiect de unică
folosință, dacă nu râzi de la prima pagină, nu te
grăbi, încearcă și tu să scrii cu mâna stângă să vezi
cum e, pentru timpul liber, nu dăunează (grav) să-
nătății, poate fi și proză/roman tester, ca parfumul
se încearcă pe încheietura mâinii stângi, poți s-o
cânți, s-o dansezi, s-o fluieri, aș da-o bucuroasă la
schimb pe o planetă curată, nu te poți pensiona după
ce ai citit-o, elixir pentru tinerețe, a nu se consuma
peste limita admisă, plimbări în trăsură, cafenele
și la final șeherezada pregătește altă poveste...”. Am
vrut să redau aceste cuvinte introductive aici, pen-
tru că ele reprezintă un soi de manifest al autoarei,
o pledoarie pentru literatura ca joc, aparent lipsită
de gravitate, aparent „easy come, easy go”. Dar, ca
orice joc, cartea în sine ne înscrie pe niște coordo-
nate pe care putem glisa, fără teama totuși de a fi
perdanți, ci doar altfel decât ceilalți, de data asta.
Așadar, cu ce culoare jucăm? Una dintre reguli este
de a trece totul prin perspectiva a ceea ce desem-
nează stânga, simbolic vorbind. Radu Vancu, care
semnează pe coperta patru, consideră că este vorba
de un „manual pentru stângaci”. Eu aș spune că e
vorba, pe lângă stângaci și „stângăcii”, de o abor-
dare a lumii dinspre partea ei feminină, latură care
îți permite să absorbi, așa cum se știe, mult mai
mult din ceea ce este „consumabil”, din micile în-
tâmplări ale vieții zilnice, ce punctează fiecare mo-
ment trăit. Încercați să parcurgeți lumea spre zona
definită, evident de stânga, de Lună, așa cum mas-
culinul este dreapta, este Soarele, conform tradiției:
„«i-a crescut un clop în cap domnului Kaufmann»
ai zis în biserica aia veche din Iași femeile stăteau
pe stânga, eu cu bărbații pe dreapta «vezi că ești pe
partea ailaltă a lumii» ai mai spus”.
O altă abordare prin care putem gusta/simți/
testa această carte este prin intermediul imaginii
Fridei - un toponim în cazul de față, dar și un to-
pos, Frida Kahlo a fost un personaj real cu care te
poți identifica: „«unghiuțe cu gel sau ojă semi &
pedichiură semipermanentă» scrie pe ușa blocului.
dar aici locuiesc eu. așa o să scrie «aici a locuit an-
gela baciu născută în 1970, decedată în...» diminea-
ța de vară în atelierul ei din Coyoacan, din Mexico
City. Frida pictează. Troțki plânge. pe pânză pi-
ciorușe și găurele”. În același timp, Frida este și un
loc, o cafenea din Sibiu, unde se poate lua masa și
unde s-au întâlnit doi îndrăgostiți într-o diminea-
ță. Și de aici un întreg șir de cafenele, hoteluri, de
locuri („am trecut pe la Brazi puțină lume în tren...,
noaptea la 3 te priveam de la fereastră pe pervaz un
pahar de vin alb... când am intrat în bodega foto-
grafei Irina (aia din Sinaia, lână piață)...”) în care
Angela Baciu se perindă însoțită de T. și își țese
propria poveste de dragoste caldă și tumultuoasă,
cu „nodurile sale ascunse” în nevinovatele cumpă-
rături, în mărturisiri și fulgurante notații din tren,
din autobuz, din taxi, de pe stradă - blitzuri, așa
cum le numește ea însăși la finalul cărții. Mai mult
decât atât, felul liber în care sunt concepute textele
duce spre o „rechemare”, un exercițiu al suprare-
alismului, un joc de dragul jocului, fiecare dintre
poeme este conceput în așa fel, încât seamănă cu
un caleidoscop, imagini care se rotesc una în jurul
celeilalte și care pot fi apelate în minte prin amin-
tire sau prin vis, semnificație, accent - un 9 întors
dintr-un covrig, nume de scriitori care încep cu D,
semnificația cifrei 13, călătorii în timp, ce se pot
produce printr-o simplă împăturire a unei coli de
hârtie (poate ați văzut acele demonstrații științifice
prin care se poate proba, teoretic, anularea orică-
rei distanțe în spațiu și timp dintre punctele A și
B, aflate la extremități). Unele sunt liste simple de
preocupări zilnice sau declarații de dragoste spon-
tane, altele dezleagă semnificații ascunse ale unor
lucruri, pornind de la intuiții și din simpla muzi-
calitate a unor cuvinte: „bună dimineața, T! Sunt
jucăușă azi, te-a bătut la table cu 7 la 1 (ce-i drept,
doar o dată), vezi ce faci. fugi disperat spre ușa ce
dă în balcon. am scris pe bilet «te iubesc» ai râs ca
de luna aia plină când ți-am arătat-o. fumai camel
și mă sunai de la telefonul public cu fise”. Și dacă
privești unul dintre autoportretele, pitorești, eroti-
ce, luxuriante ale Fridei cred că ai putea să faci au-
tomat legătura cu versurile: „cum se împerechează
urangutanii? dar peștele lună mola-mola? avea sâni
voluptuoși țiganca cu pepeni de vânzare îi plăceau
bărbații avea draci în ea o mie. de astăzi strada te-
cuci e luminată n-o să mai orbecăi”.
Ceea ce mă face să revin mereu la cărțile de po-
ezie ale Angelei Baciu, menționând aici și volumul
Hotel Camberi (2017), despre care am avut bucuria
să scriu, este extraordinara capacitate a autoarei
de a crea o atmosferă, de a readuce figuri în prim-
plan. Foloseam atunci cuvântul „medium”, așa e și
aici, conceptul de joc, deși duce cu gândul la copi-
lărie, este unul care stă la baza oricărui act artistic,
așa cum spiritismul practicat ca un joc face legă-
tura cu lumea cealaltă. Desigur că locul cald din
„coșul pieptului” alimentează toată această istorie,
așa cum un balerin cu un „coup de pied-ul rănit”
este în deplină armonie cu o femeie stângace. Și
aici iarăși mă întorc: oare o femeie stângace nu ar
trebui să fie - normal - pe partea cealaltă a lumii?
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
19
cartea străină
Bizara lume din Topeka
■ Ștefan Manasia
Ben Lerner, Școala din Topeka, Editura Pandora M,
Colecția Anansi. World Fiction, București, 2020,
395 de pagini.
ntre cele mai interesante mișcări pe piața edi-
torială românească în 2020 este trecerea lui
Bogdan-Alexandru Stănescu - după un in-
termezzo domestic & scolastic - din curtea unei
celebre edituri ieșene pentru care a coordonat,
admirabil!, Biblioteca Polirom în grădina Grupului
Editorial TREI. Mai precis la timona celei mai noi
colecții a editurii Pandora M (franciză a grupului),
Anansi.World Fiction. De data aceasta, BAS are o
mai mare libertate de manevră, promovînd titluri
mai puțin „comerciale”. În umbra zeului african al
poveștii au apărut, pînă acum, jurnale, memorii,
romane, ba chiar și un come-back poetic (Alwarda,
de Ruxandra Novac). Printre acestea, o adevărată
lovitură de maestru este publicarea, la doar un
an după apariția în Statele Unite a romanului The
Topeka School, de Ben Lerner. Școala din Topeka,
cum sună în română, este o traducere dificilă de
care Andrei Covaciu s-a achitat onorabil (unele
scăpări în text m-au lăsat însă paf, de pildă genitiv/
dativul „timbrurilor”...) Dar Școala din Topeka nu
a fost de pomană finalist al Premiului Pulitzer în
2020 și al National Book Critics Circle Award sau
cîștigător al Los Angeles Times Book Prize.
Este romanul unui poet convertit la proză. Dens.
Experimental. Dificil pentru cei nefamiliarizați cu
Ovidiu Avram
Railhorse, tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
importanța psihanalizei în cultura americană sau
cu prezența hipnotică a demonului discursiv - tot
mai puțin camuflat - în reclame, în public speech,
în campionate de debate, în rap, în slam poetry,
în incontinența și agresivitatea oratoriei politice.
Adam, pe care l-am putea credita drept personajul
titular al cărții este fiul a doi evrei intelectuali, psi-
hologi pentru o Fundație vizionară și neconvențio-
nală, bazată pe psihanaliza freudiană, dar îmbibată
de new ageism, de referințe culturale-științifice din
diversele zone de unde provin sacerdoții ei. Școala
americană performantă și frivolă (unde Adam stră-
lucește fără probleme), școala părinților (Jonathan
și Jane, trecuți prin moda psihedelică, hippie, prin
frenezia revoluției sexuale) și trecutul bunicilor
(păstrînd comoțiile produse de Holocaust, de sta-
linism) se intersectează cu lama extrem de ascuțită
și letală a Americii rătăcitoare, rătăcite, pierdute în
mrejele extremei drepte, agresivității, intoleranței.
E, paradoxal în acest roman analitic și elegant, o
Americă unde ești întrerupt și dominat tot timpul,
manipulat prin strategii predate deja în liceu și la
colegiu. Limbuția de Demostene postistoric, gata
să taie oricînd elanul preopinentului, să-l enerveze,
să-l facă să-și piardă încrederea în sine este privile-
giată ca o mare artă. Slam-ul devine, de asemenea,
surogatul marii poezii, al marii literaturi. Iată o
mostră din noua artă deprinsă în școli de la traineri
școliți, la rîndu-le în universitățile din Ivy League:
„În mod oficial, impro-ul trebuia să arate că te pri-
cepi atît de bine la evenimentele actuale încît ai
Ben Lerner
putea vorbi fluent despre o varietate de subiecte,
însă și opusul tuturor acestor lucruri era, desigur,
la fel de valabil: arăta și felul în care un adolescent
purtînd un costum prost croit poate vorbi de parcă
ar avea la degetul mic problema crizei din Kașmir,
felul în care lustrul oratoric poate compensa esența
în vreme ce vorbitorul argumenta viabilitatea unei
soluții bistatale. Concurenții învățau să-și presare
discursul cu citate la fel cum politicienii și-l presară
cu date statistice - mai mult pentru a mima autori-
tatea decît pentru a explica realitatea sau pentru a
lămuri niște fapte.” (p.195)
Descoperi multă obscenitate în ardoarea cu care
societatea îi împinge pe niște adolescenți să mi-
meze politicieni și alți vînzători de iluzii, la fel de
multă ca în ardoarea tinerelor mămici care nu ezită
adesea să-și îmbrace fetițele lasciv și să le croiască
un drum în lumea modei.
E, ne arată cu cruzime Lerner, extrem de multă
inventivitate pusă în aprinderea și decolarea unei
rachete de hîrtie: noua școală din Topeka, noile co-
legii, noua Americă, unde cuvintele și discursurile
clare sînt tot timpul analizate, clasificate și, din ce
în ce mai des, amendate: dacă ne mînjim obrajii cu
galben în cadrul unei piese de teatru școlare, asta
nu înseamnă că stigmatizăm asiaticii cumva? Și
așa mai departe. Lumea ieșită din țîțîni, definitiv
toxică o scanează Ben Lerner prin ochii persona-
jelor sale, uneori turnînd parcă prea multă poezie
în pagină, prea mult poem narativ pe centimetru
pătrat. Dar micile beteșuguri transmise prin eredi-
tatea poetică nu strică muzica acestui roman am-
bițios, roman-compendiu de factura unui Ulise de
James Joyce sau Mătura sistemului de David Foster
Wallace (autor de care critica l-a apropiat nu o dată
pe Lerner). Senzația mea este că romanul cîștigă în
forță de la o pagină la alta, ca un avion de tonaj
greu. Rețeaua de gînduri, fluxul de idei, reminis-
cențe de idei, imagini care fac gramatica interioară
a personajului ating un rafinament greu de depășit
în cele mai bune pagini ale Școlii din Topeka. Ben
Lerner i-un exploziv (sau stufos și savant) atunci
cînd te aștepți mai puțin. Dintre bunicii literari ai
Școlii din Topeka nu-l pot omite aici pe Philip Roth,
redutabil, la fel ca Ben Lerner, în urmărirea celor
mai fine ramificații, nuanțe și implicații ale unui
cronotop.
De neratat romanul acesta poetic, subversiv,
tandru și ironic, construit ca o rețea de iederă-n-
crustată cu cuțitul pe o masă de lemn pe care cine-
va a gravat chiar un limerick (șoptit lui Adam de
mămica lui):
„N-am văzut vreodat’ o vacă purpurie,
Nici n-am sperat să-mi apară în cale vreuna mie,
Dar să vă spun ceva ce n-are-a face cu minciuna,
Mai bine aș vedea-o decît să fiu eu una!” (p.179)
■
20
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
comentarii
Cronotopul Rostand
■ Adrian Lesenciuc
Marele prozator albanez Ismail Kadare,
stabilit la Paris, a împlinit de curând,
mai exact pe 28 ianuarie, 85 de ani.
Printr-o coincidență fericită, chiar de ziua
lui am primit prin poștă cea mai recentă tra-
ducere în românește din scrierile sale, cu un
prețios autograf din partea celui care a făcut
posibil ca întreaga operă a lui Kadare să poată
fi citită la noi, traducând-o direct din albane-
ză: Marius Dobrescu. Noua scriere poartă nu-
mele Dimineți la Cafe Rostand1 și a apărut la
Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.
Pentru cititorii operei lui Kadare, această lu-
crare este atipică sau, mai degrabă, specifică
scrierilor lui mai târzii, intimiste și cu carac-
ter evocativ, printre care se încadrează fericit
și Păpușa. Dar, tot pentru cunoscătorii operei,
Kadare rămâne el însuși, omul care, indiferent
de subiectul abordat, se întoarce în locurile
natale, sau măcar evocă o ancoră prin inter-
mediul căreia să facă posibilă întâlnirea cu cel
mai spectaculos și important personaj al operei
sale, Albania însăși. Cunoscut pentru romanele
care sondează în profunzime istoria - o istorie
națională care devine, datorită împrejurărilor,
una a Imperiului Otoman, sau, una aparent a
otomanilor, prin cețurile textuale ale imperiu-
lui regăsindu-se mereu drumul spre casa sufle-
tului său, abandonată, însingurată, apăsată de
vremurile capricioase ale primăverii sau toam-
nei albaneze -, Ismail Kadare rămâne fidel is-
toriei dar evocă, prin paginile sale, o altfel de
istorie, un personală, încărcată de albanism/
balcanism. În Dimineți la Cafe Rostand, Ismail
Kadare împarte și Parisul în raport cu sine și cu
propria țară: „Relația mea cu Parisul avea să fie
de lungă durată, de patruzeci de ani2. În ea exis-
tau două Parisuri, cel din vremea comunismu-
lui și celălalt, atemporal, fiecare de câte două
decenii. Îmi era greu să spun care îmi aparținea
și care nu. De regulă, ambele îmi păreau că-s ale
mele, alteori că nu-mi aparține nici unul” (p.9).
„Două Parisuri... Comunist și postcomunist.
Ușor de spus. În realitate mult mai complicat”
(p.17).
Așadar, un Paris personal este cel pe care îl
evocă Ismail Kadare, un Paris văzut prin fe-
reastra cafenelei din piața omonimă, aflată
în fața cunoscutei Jardin du Luxembourg, un
Paris în care și-au suprapus pașii Julien Gracq,
Henry Miller sau Emil Cioran, unul împărțit
actualmente între prozatorii recompensați cu
Nobelul, J.M.G. Le Clezio și Patrick Mondiano
(la ora scrierii cărții, ultimului încă nu i se de-
cernase premiul; avea să-l primească chiar în
toamna anului în care a apărut Dimineți la Cafe
Rostand), ambii mai tineri decât Kadare, unul
prin care prozatorul albanez se strecoară cu
discreția și inchietudinea celebrului personaj
kafkian, K., a cărui identitate provizorie o re-
clamă. Parisul este, în recenta carte a lui Ismail
Kadare, orașul de care s-a legat inconștient,
premonitoriu, printr-un poem scris în anii lice-
ului, la șaisprezece ani - cunoscutul prozator a
debutat cu versuri, publicând în 1854 Inspirații
juvenile și, ulterior, în 1857, cu un an înainte
de a pleca la Moscova, să studieze la Institutul
Gorki, volumul intitulat Visări -, și de care s-a
legat cererea editorului de a scrie unul similar
despre Moscova. În afara faptului că destinul a
unit cele două orașe care l-au găzduit provizo-
riu în parcursul prin viață al prozatorului, le-
gătura aceasta stranie este cea care, spre exem-
plu pentru profesorul comparatist Jean-Paul
Champseix3, constituie intriga lucrării, faptul
care determină întreaga desfășurare a vieții lui
Kadare: „Kadare, lyceen, avait redige un poeme
sur Paris. Le directeur de la publication lui ava-
it fait comprendre que le texte etait publiable a
la condition qu’il formât un diptyque avec un
poeme sur. Moscou. «Un fil invisible» reliera
ces deux villes dans la destinee de l’ecrivain qui
pensait bien, tout de meme, qu’il ne verrait ja-
mais la premiere.”
Perspectiva comparatistului francez trebuie
luată în considerare atâta vreme cât Dimineți
la Cafe Rostand este citită mai degrabă ca text
investigativ despre istoria personală a lui Ismail
Kadare, despre care s-a ferit atâta vreme să vor-
bească. Cafe Rostand este locul în jurul căruia
gravitează povestea Parisului personal, dar și
toate celelalte povești de viață, întregul parcurs
al unei vieți literare a Albaniei constrângătoare,
aceeași care, în regimul dur al lui Enver Hodja,
i-a interzis publicarea romanului Palatul vi-
selor, scris în 1981. În jurul cafenelei Rostand
gravitează cafenelele Albaniei și amintirile
lui Kadare din anii de dinainte de plecarea la
Moscova, Moscova însăși, cu Institutul Gorki
și cu lecțiile despre realismul socialist și des-
pre necesitatea de amendare a oricărei forme
de decadentism (Albania trimisese în seria din
1958 pe cel mai tânăr scriitor, Ismail Kadare,
și pe cel mai în vârstă, Sterio Spasse, autorul
romanului decadentist De ce?, pe care Kadare
îl știa din manualele de literatură albaneză),
gravitează destinele stranii ale scriitorilor alba-
nezi concasați și amestecați de malaxorul isto-
riei. În discuție intră și cazul poetului Frederik
Rreshpja, un mare poet strivit de regim, înainte
și după căderea comunismului4, care după 15
ani de tăcere a publicat în 1994 Erdhi ora te vdes
perseri (A sosit vremea să murim din nou) și,
în 1996, Lirika te zgjedhura (Versuri alese) și
Ovidiu Avram	Trojan-Horse
tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
care ilustrează pentru Kadare dovada timpului
nefast, căruia el, din fericire, i-a făcut față: „A
existat sau nu un timp prielnic al lui Frederik
Rrepshja? Dincolo de el, întrebarea li se potri-
vește tuturor oamenilor din artă. Respingerea
poeților este dovada cea mai exactă a unui timp
nefast. Fostul regim nu i-a fost prielnic, la fel
nici timpurile noi. Iar întrebarea care nu poate
fi evitată în cazul acesta este: nu cumva a exis-
tat un al treilea timp al poeților? Desigur că a
existat, că au avut un timp al lor. Care a fost
mereu acolo, chiar dacă mulți nu l-au recunos-
cut” (p.118).
Timpul poeților, scriitorilor, artiștilor este
acel timp încapsulat într-un spațiu ordonator,
care reprezintă centrul de greutate al unei vieți,
al unei ordini, al unei lumi din care se nasc
continuu alte lumi. Cafeneaua Rostand este un
asemenea loc ce încapsulează un timp auctori-
al neliniar, al cafenelelor și al boemei marilor
orașe europene din interbelic: Paris, Berlin,
Viena. Cafeneaua Rostand e un cronotop, e un
e timp-spațiu în sine și loc (tot spațio-temporal
vorbind) de obârșie a multe lumi romanești în
care peste nemișcarea presocratică a ființei-loc
(topos) suflă adierea temporală măsurabilă
(chronos). Aparent o singură istorie se închide
în acest cronotop generator de alte desfășurări
spațio-temporale. În esență, odată cu istoria
personală a lui Kadare, povestea coboară în is-
toria kanun-ului, așezat pe străvechiul pământ
de pe țărmul Mediteranei din vremuri home-
rice.
Dincolo însă de discursul său revelator de
sine, care aduce în lumină și o literatură al-
baneză cvasinecunoscută, Ismail Kadare, cu
alura de intelectual de expresie antitotalitară,
face și din această lucrare o pledoarie pentru
normalitate, pentru civilizație și pentru des-
tinul european al Albaniei. Față de percepția
stereotipă a confruntărilor greco-albaneze,
în cafeneaua pariziană Ismail Kadare și Costa
Gavras caută rădăcinile comune, balcanice, ale
baladei Dorutinei. Față de conflictul balcanic,
ceea ce în mintea multora se reedita după ti-
parele confruntării de pe Câmpia Mierlei de la
sfârșitul veacului al XIV-lea, Ismail Kadare se
poziționează ferm împotriva oricăror derapaje
de la normalitatea traiului comun și respectu-
lui reciproc. Contrariat de cartea lui Muhamed
Mufaku, Albanezii în lumea arabă, conform
căreia poporul său s-ar trage din tribul arab
Kuraish, Kadare amendează deopotrivă exage-
rările sârbe, dar și pe cele kosovare („La 620 de
ani de la Lupta Kosovei, un deputat din parla-
mentul kosovar îl declară pe Gjergj Kastrioti
ucigaș de musulmani, adică trădător al popo-
rului”, p.168). Din inima Parisului, marele pro-
zator privește destinul aceluiași uriaș personaj
al său, singurul, Albania rătăcită pe drumul
căutării de sine, iar vorbele sale au gravitatea
intelectualului antitotalitar lucid, care a depășit
borna celor opt decenii de viață: „Într-o dimi-
neață, marea geamie din Pristina s-a trezit bo-
tezată cu numele unui sultan turc. Și nu e vor-
ba de Murat I, ucis în 1389 la Câmpia Mierlei,
cum s-a crezut la început, ci de un urmaș al lui,
MehmetFatih, înfrânt de Kastrioti Skanderbeg.
De sute de ani Kastrioti i se înfățișează Europei
sub forma unor busturi de bronz. A ajuns astfel
la Roma, la Bruxelles și până în orașele scandi-
nave. Mai târziu, când otomanii au părăsit ținu-
turile albaneze, el s-a întors să-și reia locul, tot
O
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
21
o
eveniment
în bronz. Așa a ajuns în capitala albanezilor, la
Tirana, și mai apoi în ce de-a doua capitală, la
Pristina. De fiecare dată erau rememorate ce-
lebrele lui cuvinte rostite la prima descălecare
în Albania, în memorabilul noiembrie 1444:
Libertatea nu v-am adus-o eu, ci am găsit-o
printre voi. Și nu s-a întâmplat niciodată ca în
urma monumentului său să vină un sultan, dar
nu în bronz, ci sub forma unei geamii. Căci s-ar
putea oare să se afle în același loc cel care aduce
libertatea cu cel ce o suprimă? Desigur că nu,
căci orice altceva ar fi imposibil, istoria ar lua-o
razna și, după cuvintele sfinte ale lui Kastrioti
despre libertate, cuvintele Sultanului cum că
robia nu a adus-o el, ci a găsit-o aici, ar suna
macabru” (pp.188189).
Dimineți la Cafe Rostand este o carte care
dă măsura gravității și curajului ce se ascund
în spatele unei astfel de poziții lucide, aparți-
nând unui intelectual care visează la destinul
european al Albaniei eliberate de otomanism
și de comunism, dar în care încă bântuie de-
votamentul bolnav față de -isme și detractori
care se ghidează după îndemnul leninist „Doloj
svjehrpisateli!” („Jos scriitorii consacrați!”). Iar
dacă lectura mea redată în povestea grăbită de
pe aceste pagini nu a fost convingătoare, cu si-
guranță că ceea ce publică The Guardian ar fi
mai potrivit: „Kadare este un scriitor care osci-
lează în descrierea erorilor și ororilor omenești.
[...] Născut în Albania, dar stabilit de multă
vreme la Paris, el este unul dintre puținii au-
tori cu reputație internațională care au reușit să
evite capcanele și scurtăturile comode ale unei
insipide literaturi postmoderne și transcultura-
le și ale căror cărți rămân cu adevărat originale,
specifice, incomode” (coperta IV), chiar dacă
dă frisoane și literaturii române încă închistată
în -isme și navigând pe scurtături, pentru even-
tuala reducere a decalajului față de Occident.
Note
1	Ismail Kadare. (2021). Dimineți la Cafe Rostand.
Traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu.
București: Editura Humanitas. Colecția Humanitas
Fiction. 285p.
2	Kadare a publicat prima ediției a cărții în 2014,
la Editura Onufri din Tirana, o editură independentă
fondată în 1992. Ediția franceză a cărții a fost publicată
la Fayard, fiind tradusă din albaneză de Artan Kotro și
Tedi Papavrami. Menționata relație cu Parisul este cal-
culată în raport cu anul ediției prime, din care a tradus
Marius Dobrescu în limba română.
3	Profesorul Champseix este unul dintre compara-
tiștii francezi interesați de Kadare, care a scris o serie de
texte critice despre Albania literară, despre Ismail Kadare
și opera sa (intitulate „fișe de lectură”). Una dintre aceste
„fișe”, intitulată Le cafe Rostand, caur de village, publicat
în revista literară En attendant Nadeau la 11 aprilie 2017,
URL: https://www.en-attendant-nadeau.fr/2017/04/11/
cafe-rostand-kadare/, consultat în 30 ianuarie 2021, este
cronica ediției franceze a cărții Dimineți la Cafe Rostand.
4	Matricea „realismului socialist” a pătruns atât
de adânc în literatura albaneză, încât și după căde-
rea regimului comunist, o publicație precum „Drita”,
cea mai importantă revistă literară albaneză, își aroga
dreptul de a interzice poezia de calitate a lui Frederick
Rreshpja doar pentru că nu se încadra în amintita
matrice, notează într-un text din 2018, „Kush esh-
te Frederik Rreshpja?” (publicat în Mapo), Gazmend
Krasniqi, prietenul poetului (URL: https://gazeta-
mapo.al/kush-eshte-frederik-rreshpja/, consultat în 30
ianuarie 2021).
■
Ediția aniversară
Mihail Sadoveanu la
Editura Academiei Române
■ Nicolae Iliescu
mplinirea în anul recent încheiat a 140 de ani
de la nașterea lui Mihail Sadoveanu ne-a în-
demnat să descoperim valențe neștiute, chiar
nebănuite ale multor pagini din vasta operă a po-
vestitorului și romancierului. Fire molcomă, echi-
librată, taciturnă dar și boemă, Sadoveanu a rescris
în stilul său inimitabil Istoria Moldovei, în primul
rând, dar nu s-a rezumat numai la atât, a revizitat
și reinterpretat mituri de pe întregul cuprins româ-
nesc, a descris întâmplări banale și momente de la
curte, oameni simpli și domnitori, prinți și haiduci,
marginali și dregători, năpăstuiți și privilegiați ai
soartei. Minuțios și domol a redat ca nimeni altul
încleștările vieții și șuierul morții, a evocat în ro-
mane sau în scurte povestiri mizeria, lașitatea, vite-
jia, frigul, ploaia și alte năprasne ale vremii și vre-
murilor. Sadoveanu își populează cărțile cu mulți
eroi inițiați proveniți mai ales din categoria oame-
nilor simpli, plini de o ancestrală înțelepciune, care
acționează spre binele familiei sau spre binele nea-
mului și care rezumă în ființa lor spiritualitatea și
cumsecădenia poporului nostru.
Bogata operă sadoveniană se cerea restituită, dacă
nu integral, măcar prin câteva titluri reprezentati-
ve sau chiar insuficient editate. Editura Academiei
a scos o casetă ce conține romanele Măria Sa,
Puiul Pădurii, Divanul Persian, Cazul Eugeniței
Costea și Nopțile de Sânziene, la care se adaugă o
micromonografie, „Mihail Sadoveanu - un scriitor
livresc” semnată de Cassian Maria Spiridon, precum
și o culegere de opinii, comentarii, interpretări, im-
presii ale unor cititori și recititori ai întregului cor-
pus narativ și ecranizat al marelui scriitor, ambele
inedite. Romanele preiau textul din ediția de Opere,
I - XXII, ESPLA, EPL, 1954-1973, revizuită de au-
torul însuși și sunt însoțite de un extras din postfața
fiecărui volum datorat Profirei Sadoveanu. Cei 24 de
semnatari cuprinși în volumul de comentarii - pa-
tru academicieni din diverse domenii de activitate,
scriitori, critici și istorici literari, medici, politicieni
- menționează, analizează, enumeră, amintesc, ex-
plică, fiecare în stil personal, legătura de suflet cu
opera lui Mihail Sadoveanu.Volumul se deschide
cu ciclul Sadoveniana al lui Nicolae Labiș și se în-
cheie cu un articol foarte puțin cunoscut al lui G.
Călinescu unde se evocă tocmai ciclul labișian aflat
la începutul acestuia.
Ediția este îngrijită și redactată de Nicolae Iliescu
și la buna ei apariție a contribuit colectivul Editurii
Academiei condus de cei doi directori, general și
financiar, academicianul Dumitru Radu Popescu ,
respectiv dr. Ion Prică. De asemenea, ea a beneficiat
de aportul decisiv al lui Dan Jordan Herford, străne-
potul autorului.
Aniversarea a 140 de ani de la naștere este firește
un pretext cât se poate de nimerit pentru repunerea
în circuit și în valoare a textului sadovenian.
■
22
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
memoria literară
Sub zodie stelară
■ Constantin Cubleșan
La o jumătate de secol de la debutul în volum
(Culorile începutului, 1968), poezia Doinei
Cetea are dimensiunea artistică a unei ope-
re împlinite. Și, în ciuda evoluției evidente, în ex-
presie și în discursul prozodic, o coordonată lirică
majoră a rămas mereu aceeași, de-a lungul ani-
lor, ca stare emoțională autentică și originală, sub
care poeta și-a decantat viața în vers. Este acea di-
mensiune stelară pe care și-a ordonat viața și cân-
tul („beau din cer tăcutele stele”). Revelatoare stă
această antologie esențială: O sută și una de poe-
zii. Cu un Cuvânt introductiv (Prezentul trecut) de
Gheorghe Grigurcu (Editura Academiei Române,
2020), poetă pe care distinsul critic o recoman-
dă ca fiind „înfiorată de o subiacentă smerenie în
fața existențialului”.
O anume voluptate juvenilă în a se dărui vieții
(„Îmi las obrajii,/ Ochii verzi și părul/ Să le să-
rute ploaia tremurarea/ Și umerii îi dezgolesc/
Fierbinți să-i scald/ În stropii mari” - Contur)
se remarcă încă din primele ipostazieri poetice,
când i se pare firesc să se identifice cu toate ele-
mentele firii („iată-mă soră cu aerul”) sub im-
perativul dragostei („fără dragoste natura n-ar
exista”) într-o comuniune cosmică cu pămîntul,
cu stelele („Rătăcitoare peste câmpuri/ Cărările
se umplu-ncet de stele”), căutându-și tulbura-
tă identitatea, punându-și întrebări fundamen-
tale propriei existențe: „Ești tu femeia?/ Ești tu
lumina care nu minte?/ Ți-e dor, ți-e frig?/ Ești
izbucnire de scântei?/ Tu ești uitarea?/ Tu ești?”
(Cutremurul albastru). Și încă și mai tranșant, în
alt loc: „ce înseamnă viața/ Pe ale cui altare jerfim
mieii” (În memorie).
Lirica pe care o cultivă (o întreține) Doina
Cetea nu răspunde direct acestor întrebări dra-
matice dar întregul său discurs poetic nu este alt-
ceva decât reflectarea în imaginar a modului său
de existență pe care îl concepe sub zodie stelară
(„De mâine voi face afaceri cu/ Steaua Polară./ Ea
va lumina/ Colțul de nord al terasei/ Eu voi crește
acolo/ Mărul cu mere de aur” - Fiți îngăduitori),
căci „Locuiesc la numărul 51/ De-a lungul ceru-
lui”, zice ea, ca într-o recomandare de sine lumii,
pe unde își poartă rătăcitoarele corăbii (Numărul
51).
Chiar dacă privirea asupra vieții este una ce
include o bogată vibrație evocatoare în memoria
biografică dublată sau, poate mai bine zis, supra-
pusă trăirilor directe într-o realitate palpabilă, o
atare nostalgie și un dor de spații mari, cum zi-
cea altcineva, îi marchează felul de a fi și de a se
exprima, mereu resimțind aievea, în tot ce între-
prinde, comuniunea cu firea însăși: „Toamna-i
târzie/ Și intru în brațele iernii./ Deschid geanta/
Între mulțimea de mărunțișuri/ Creionul așterne
sub piele/ Fragmente din întâmplările zilei/ Cele
ce par interesante [...] Nu am la îndemână ni-
cio hartă/ Steaua Polară apare la ora când dorm”
(Mulțimea de mărunțișuri). Îndeobște, e o poezie
confesivă, poeta mărturisindu-și emoțiile, trăirile
intime, pasionalitatea și voluptatea cu care se dă-
ruiește vieții: „mă prind de grădinile imaginare/
Pe jumătate verzi, pe jumătate vânturi,/ Contur de
cercuri modelează limpede lumina/ Acolo unde
umblă gândul meu” (Proxima Centauri).
Ovidiu Avram	Explozie
tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
Mai mult ca oricare dintre poeții generației
sale, Doina Cetea este legată emoțional și chiar
anecdotic, de universul satului natal, ale cărui
întâmplări le reconstiruie în tonuri și perspec-
tive baladești (vezi volumul Istorii) dar trăirile
în mijlocul acestora denotă multă sensibilitate
și afectivitate, decantată într-o simbolistică oa-
recum frustă: „Vă rog să binevoiți/ A-mi aproba
tăierea/ Copacului ce mi-a crescut/ Din umărul
stâng./ Ramurile ajung la un milimetru/ Retina
și totul în jur/ Se reduce/ Adică unghiul de ve-
dere/ Perspectiva./ Nu aș avea nimic împotrivă/
Dacă ar fi înfrunzit/ Ar fi ca un cuib pentru mine/
Umbra veșmânt pe sâni/ Ca o mângâiere./ Dar el
nu-i decât rădăcini” (Cerere). Cu acest compas al
metaforei receptează totul din jur, cu o înfiorare
cenzurată, cu o melancolie a descripției ce-i în-
mlădiază verbul, într-o continuă contemplare de
sine, imagine răsfrântă în materialitatea palpabi-
lă a anturajului real pe care îl asumă propriei fi-
ințări: „Mă întorc pe același drum/ Și de fiecare
dată/ pare altul/ Stărui să-l descopăr/ Prin verdele
ochilor/ respirația pielii/ Rătăcirea ploii/ Și-a pă-
durii/ Sub trotuare și grădini albastre./ Primăvara
cade peste mine/ Și mă împinge-ncet spre soare/
Rochia mea de ceață se destramă/ Și dinții ascuțiți
ai singurătății/ Se prefac trandafiri (Sagitarius).
Nu se lamentează în clipe de singurătate. Tânjește
Ovidiu Avram	Mystic-Wings
tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
doar după frumoase iubiri neîmplinite sau chea-
mă cu freamăt mocnit iubitul s-o însoțească în
evadările sale romantice dincolo de talazurile
mării, spre o lume doar a sa, aeriană, mai pură:
„Marea-mi leagănă pe brațe adâncul./ Aș vrea să
te uit/ Aș vrea să uit și de mine/ Nu știu cum se
moare/ nu știu nici cum e să fii fericit/ N-am ști-
ut să măsor nici primăvara/ Nici timpul cât n-am
iubit./ Marea-mi leagănă pe brațe adâncul/ Ești
atât de departe și totuși/ Codul secret dintre ape/
Aduce pe val peretele alb/ Pe care tu l-ai visat ca
fiind casa mea./ Eu într-un decor de vară/ Să nu
par nălucă bunăoară/ Dispar cu o barcă în lună/
Dar vântul vine cu mine/ Și marea și gândul lea-
gănă iubirea,/ Adâncul” (Marea).
Nostalgică și tandră, se simte bine în realita-
tea proximă insinuând însă în prezența sa mira-
jul unei zeități vegetale: „Cămașa de frunze/ Pe
care o port mă pierde/ Prin cuiburi./ Prevăd că
la noapte/ Penele și mugurii vor avea/ Aceeași
culoare/ Și-mi voi putea clăti gura/ Cu polenul
amețitor din săruturi./ Cunoscătoarele acestui
loc/ Miile de gânduri/ Ca niște stoluri cântătoare/
Se aciuiesc peste sufletul meu” (Cămașa de frun-
ze). Tocmai de aceea, află esența poeziei în toate
lucrurile și faptele diurne, fără sfială, pe care liri-
ca sa le asumă și le trece metaforic în imaginarul
poetic: „Aleg o piatră la întâmplare/ O șterg de
praf între palme/ Și ascult vremea/ Cum cade/ Și
cât de mult seamăn/ cu frunzele/ Și forma mâinii
mele/ Acoperă forma pietrei/ Și nu ne mai des-
parte căldura.// Nu datorăm nimănui nimic/ Nici
măcar nu ne dăruim/ Altei pietre/ Ascultăm vre-
mea/ Și între noi vuiește viața” (Alegere).
Cuvântul în poezia Doinei Cetea e simplu,
fără sofisticări formale. Ea se rostește cu firescul
cu care știe să trăiască, scrie cum trăiește („peste
mine ning cuvinte”) și își mărturisește tulburări-
le lăuntrice, emoționale, cu un soi de solemnitate
gravă provocându-și destinul: „Aștept cu răbda-
re/ Să se termine războiul din mine/ Doamne,
câte înfrângeri!/ Victoriile le por număra./ Genele
pământului/ Mă ating/ Adormite-mi sunt aripile/
Și cailor le cresc din copite/ Spaime și moarte.//
Bat în urechile mele/ Tobele amintirilor/ Și nu pot
schimba ritmul/ Cuvintele ciripesc și se ridică/
Pregătindu-mi bucuria” (Aștept).
Aparent calmă, lipsită de ample gesticulații
spectaculoase, poezia Doinei Cetea e ca o apă
lină în adâncurile căreia se confruntă vârtejuri
dramatice. Totul în această lirică revelează trăiri
emoționale de profunzime, din care nu îngăduie
să transpară la suprafață decât ceea ce consideră
că poate fi oferit la vedere. De aici însumarea unei
anecdotici existențiale, nu doar din satul său, evo-
cată pitoresc, cu reverberații baladești, dar și măr-
turisirea tandră a înfiorărilor reflexive de intimi-
tate: „De atâtea nopți mă plimb/ Pe ape lungi/ Și
poate că aprilie-i o mare/ Care veghează/ Corabia
mea de cristal/ Ce murmură-necat/ Aducerile-
aminte/ Frumoase năluciri ce m-au făcut/ Să
cred că pasărea iubirii/ Nu migrează./ Am obosit
strigându-mi sângele/ Am obosit strigându-mi
ochii/ În timp ce tinerețea/ Mă scutură de floare.//
Sub perne albe moartea/ În chipuri de prieteni”
(Corabia de cristal). Discret elegiacă, nostalgică
și mereu evocatoare, această poezie, ce nu are ni-
mic ostentativ în discursul ei, se remarcă mai ales
prin sinceritate și simplitatea comunicării, într-o
metaforică ce cheamă în compoziția acesteia co-
muniunea firească, de profunzime a trăirilor, cu
elementele primordiale ale firii.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
23
istoria literară
Dandysmul european
în ordine dispersată
■ Radu Bagdasar
Dandysmul avusese deja un preludiu
în Anglia epocii lui Charles II: valul
Frumoșilor. Uitați astăzi, cei mai pro-
eminenți se numeau George Hevett, Wilson,
Fielding. Ei anticipează firav și incomplet,
ceea ce îl legitimează ca un fenomen tradu-
când o nevoie a societății engleze, o tendință
de fond și nu un epifenomen derizoriu redus la
aparențe. A urmat apogeul marcat de George
Brummell și generația lui Byron care l-au con-
sacrat în spațiul britanic.
Europa continentală n-a fost însă privată de
acest curios fenomen. De-a lungul secolului
al XIX-lea, Dumas, Balzac, Stendhal, Prosper
Merimee, Baudelaire, Rivarol dau impresia
unui dandysm de suprafață, de vanitate gra-
tuită pentru că este afișat când personajul iese
în societate. În unele cazuri - Dumas, Balzac...
- el are o simplă funcție compensatoare a de-
ficitului de aparență fizică, ceea ce ne face să
ne întrebăm dacă este vorba de un veritabil
dandysm în cazul lor. Pentru că instrumentul
de dominație care fusese dandysmul brumme-
llian era dublat de frumusețea masculină a per-
sonajului.
Totuși la Dumas dandysmul, fără a deveni
total, depășește vestimentația și se prelungeș-
te incluzând decorul domestic și mai cu sea-
mă hrana. Fin gourmet și gastronom creator,
lui Dumas îi plăcea nu numai să mănânce ra-
finat, să împărtășească bucuriile „palatului”
cu alți convivi - unul dintre banchetele lui a
reunit până la trei sute de persoane1 - dar și
să creeze el însuși noi compoziții culinare. Act
de creație în alt domeniu care era și a rămas
emblematic francez. Mesele erau pentru el ri-
tualuri aproape religioase. Scrie prin urmare o
monumentală carte de bucate ale cărei rețete le
experimentase el însuși până la a fi găsit for-
mula de apogeu gustativ și aspect pe care a re-
ținut-o în respectivul tratat culinar. Cartea se
editează încă actualmente în ciuda generațiilor
de creatori celebri - Bocuse, Joel Robuchon,
Alain Ducasse... - care au marcat Europa și
lumea. La castelul pe care și-l construise la
Pont-Marly, își sufleca mânecile în fiecare sea-
ră în preajma plitei și cuptorului, iar spre ora
19 privea printr-un vasisdas din bucătărie în
sufragerie pentru a vedea numărul invitaților.
Ușa lui, lucru cunoscut în regiune, era deschi-
să chiar necunoscuților în trecere prin Pont-
Marly. Judecățile și exclamațiile lor îl încântau.
Dacă îi luăm în seamă rotunjimile corporale
și timpul petrecut la masă și în bucătărie, ju-
bilația gustativă pare să fi fost la Dumas chiar
mai mare decât cea produsă de apostila finală
a unui roman.
Balzac este cel care se apropie cel mai mult
de ideea dandy-ului total care își creează o
art de vivre totală, cu excepția aparenței fi-
zice de care nu era însă responsabil. Autorul
Comediei umane, care moștenise de la Byron
și Chateaubriand arta punerii în scenă, este în
același timp un dandy vestimentar, un mâncău
suferind de „pantagruelism vegetal” (Robert-J.
Courtine) și un om care, atunci când are po-
sibilitatea pecuniară, afișează aparențe strălu-
citoare: caleașcă cu vizitiu, abonament la ope-
ră de două ori pe săptămână, haine elegante,
baston cu măciulie bătută în peruzele, bucătar,
dineuri rafinate, valeți. Până la patru persoane
în serviciul lui. „Tant vaut l’homme, tant vaut
la cravate” va scrie el în Traite de la vie elegante
(1830). Bastonul lui cu măciulie de aur bătută în
peruzele va deveni mitic în întreg Parisul și în
străinătate, la punctul că Delphine de Girardin
îi consacră o carte: La Canne de M. de Balzac.
În afara euforiei secrete pe care eleganța i-o
induce, scriitorul vede aparența vestimentară
și ca un atu în situarea și ascensiunea socia-
lă. Va afirma de altfel prin gura lui Rastignac
„L’influence qu’exercent les tailleurs sur la vie
des jeunes gens”. Scriitorul, a cărui aparență
ingrată de „ou de Paște” îi plombează ambițiile
sociale așa cum Rastignac este strivit în pre-
zența lui socială la Anastasie în Pere Goriot de
dandy-ul Maxime de Trailles, îi este recunos-
cător croitorului lui, Buisson, care parvine să-i
corijeze unele defecte de siluetă. Ceea ce este
un exercițiu de virtuozitate dat fiind fizicul
său „gras, masiv, pătrat” (Lamartine), adesea
caricaturizat de spiritele malițioase ale epocii.
Croitor căruia, în ciuda recunoștinței sincere
pe care i-o poartă, uită câteodată să-i achite
notele de plată. Există teancuri de asemenea
note și facturi ale lui Balzac, rar achitate: cele
ale lui Buisson, ale mănușarului Bodier situ-
at la [...] 97, rue de Richelieu (mănuși culoare
pai, fir de Scoția și de Suedia - acestea pe câte
douăsprezece perechi - pentru 174,50 franci),
cele, în sfârșit, ale d-lui Bonnemains, succesor
al d-lui Jumel la firma Mortier d’argent din pia-
ța Saint-Michel pentru o livrare de cafea moka,
Bourbon și Martinica, de roquefort, de ceai,
de ciocolată..., și de 6 kg de prune!). Se adaugă
factura ciocolatierilor din rue des Saints-Peres,
cea de la maison Chevet lângă Palais-Royal, o
alta de 117 franci pentru comanda unei mese
compuse dintr-un jambon prăjit, a unei lișițe
gratinate, fricadele de vițel, sparanghel alb și
clătite cu ananas. Cunoscuta pasiune pentru
cafea - Balzac consuma un litru pe zi - i-a de-
clanșat Tratatul excitanților moderni. Apropo
de statutul momentelor de restaurare la Paris,
care se apropie mai de grabă de solemnitatea li-
turghiei decât de vulgarul act de a se hrăni cum
credea Cioran la începuturile sejurului său în
„orașul lumină”, în primele pagini ale Vărului
Pons Balzac constată uimit că nu s-au „zugrăvit
niciodată exigențele Gurii, ele scapă criticii li-
terare prin necesitatea de a trăi, dar nu se poa-
te imagina numărul de oameni pe care Masa
i-a ruinat. Masa este la Paris, sub acest raport,
emula curtezanei”. N-am enumerat datorii-
le lui Balzac de manieră gratuită, ci pentru a
pune în evidență înclinația lui către dandysmul
integral, propensiunea lui de a supune necesi-
tățile vieții de fiecare zi criteriilor de rafina-
ment cele mai exigente. Pentru că dandysmul
veritabil este cel care include exteriorul și inte-
riorul, integralitatea aspectelor existenței soci-
al-intelectuale ale individului. Cu o excepție în
cazul lui Balzac: lipsa de scrupule în ce privește
relațiile cu prestatarii și furnizorii săi.
În considerația noastră, fenomenul ves-
timentar și cel gastronomic își împlântă ră-
dăcinile psihologice în rituri comportamen-
tale arhaice, datând din profunzimile epocii
precreștine. De ce sărbătorim noi astăzi un
eveniment, oricare ar fi el, printr-o masă
aleasă, un banchet, iar cu aceste ocazii vesti-
mentația noastră are o anumită solemnitate?
Vestimentația aleasă este o formă sublimată a
hieratismului ritualurilor inițiatice de trecere
de la o condiție socială la alta și mai general
a contactului cu forțele superioare. La vechii
traci, când era supus probelor inițiatice pentru
a trece de la condiția de flăcău la cea de băr-
bat sau de războinic, tânărul candidat trebuia
să fie îmbrăcat în cele mai bune straie pe care
le avea, de un alb imaculat. Momentul căsăto-
riei, atunci ca și acum, implica o prezență ves-
timentară solemnă - rochia albă a miresei în
principal - ale cărei reminiscențe sunt printre
puținele de acest fel care s-au conservat până
astăzi. Preoții și magistrații oficiind trebuiau
să aibă și ei o vestimentație deosebită, după
cum duminica, zi sacră, era onorată cu „stra-
iele de duminică” pretutindeni în lumea crești-
nă. În urmă cu mulți ani, o cântăreață de mu-
zică populară românească, Angela Moldovan,
povestea că în anii tinereților sale, prin anii
1950, înarmată cu un magnetofon, culegea fol-
clor muzical în Carpații de Est din România.
Un tăietor de lemne și interpret localnic de
cântece populare solicitat de ea pe chiar locul
său de muncă, n-a acceptat să se producă. Era
îmbrăcat în haine de lucru relativ murdare și
nu în bună stare. A revenit însă a doua zi în
veșminte tradiționale de sărbătoare, noi, de un
alb imaculat. Raportul cu cântecele religioase
și contextul ritual este vizibil. Solemnitatea ac-
tului implică, conform unui reflex străvechi,
hieratismul atitudinii și vestimentației.
Îmbrăcămintea a fost multă vreme una din-
tre mărcile identității unei categorii sociale
(patricienii romani cu toga lor bordată de pur-
pură, veșmântul de alură imperială2 al preoți-
lor creștini, uniforma militară, costumul negru
și pălăria melon ale financiarilor din City-ul
londonez, uniformele personalului căilor fera-
te sau al aviației din întreaga lume, cel al pala-
ce-urilor, portarii, drag-queens, goticii...) sau
a individului. Ceea ce este cel mai aproape de
corp, aparența vestimentară este primul lucru
care identifică o persoană, înainte chiar de a
deschide gura. Când este vorba de codul ves-
timentar obligatoriu al unei categorii sociale,
veșmântul exprimă prea puțin din persoana
care îl poartă.
Când este însă compus pentru a exprima
un sens puternic, așa cum este cazul dandys-
mului, el face parte din personalitate. G. B.
Shaw întreținea o relație foarte puternică cu
propria-i îmbrăcăminte. Purta șosete tricotate
de admiratoare, diferite de la un picior la celă-
lalt, și cu degete. Când s-a însurat cu Charlotte
Townsend, motivația exprimată a fost că era
singura femeie care înțelesese cu adevărat
24
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
ideile sale asupra ciorapilor. Calitatea îmbră-
căminții condiționează psihologic individul
cu efecte benefice asupra actului genetic - am
văzut-o la Balzac, dar și la Barbey d'Aurevilly,
Oscar Wilde, Merimee.... Există oare un ra-
port între „suprema eleganță” a lui Merimee și
implicațiile antice sau medievale ale multora
dintre nuvelele lui? Oricum, Jean d’Ormesson
remarcă afinitățile între stil și vestimentație:
„Stilul lui Merimee, nu este de mirare, este
conform imaginii unui veșmînt elegant pe un
om care știe să trăiască îl poartă: nu se obser-
vă” (d’Ormesson: 1997 205).
Simplul fapt că atinge corpul la modul cel
mai intim, îl individualizează și exprimă statu-
tul social al purtătorului, conferă îmbrăcămin-
ții o importanță particulară. Vestimentația că-
utată, ultrapersonalizată, constituie un mesaj
puternic dublu orientat către exterior și către
interior. În momentul în care ea corespunde
unui vector particular al individului creator,
starea de confort mental pe care i-o induce este
propice invenției.
Dandysmul nu îmbracă numai forma cano-
nică așa cum am descris-o până acum. Există
declinări care depășesc strălucirea mai mult
sau mai puțin frivolă în societate. Barbey
d'Aurevilly pare a avea un reflex inversat când
se îmbracă în dandy nu când iese în lume ci
în timpul scrisului: „vestă de velur roșu, pan-
talon roz veștejit, baston cu măciulie de aur,
pânzeturi de satin viu” (d’Aurevilly : 2013).
Dandysmul este pentru el, fără să-și dea sea-
ma de eroarea lui, „fructul acestei vanități pe
care am veștejit-o prea mult”. Momentul sacru
nu mai este etalarea în public, ci scrisul, actul
creator, timpul privilegiat în care el se trans-
formă într-o antenă a unei instanțe superioa-
re. Din punct de vedere psihologic, îmbrăcați
într-o manieră căutată, sofisticată sau pur și
simplu idiomatică, spiritul acestor zelatori ai
condeiului beneficia de un confort interior
care favoriza accesul la palierele înalte ale exu-
beranței imaginative și creativității. Diderot,
antidandy-ul prin definiție, se poziționează in-
vers: este atît de atașat solitudinii «sălbatice»,
existenței viscerale, încît iese în oraș și face
vizite în halat și cu scufie de noapte pe cap.
„Ieri am ieșit în capot și cu scufie de noapte
pentru a merge să dinez la d’Amilaville. Am
început să am în aversiune îmbrăcămintea de
vizită. Barba mea crește atât cât îi place. Încă o
lună de astfel de viață sedentară și deșerturile
lui Pacome n-ar fi văzut un anahoret mai bine
condiționat” (Diderot>Sophie Volland, 2 nov.
1765) (Diderot 1984: 281).
O interpretare, deși diferită, este legată de o
anume libertate ce ar putea fi asignată modului
de viață al cercetătorilor de la General Motors
de care vorbește Arthur Hailey în romanul
Roțile. Cazați în zona cadrelor pentru care cos-
tum și cravată erau regula obligatorie, cercetă-
torii distonau în raport cu armata de birocrați
care îi înconjura. Se asemănau mai degrabă
cu o bandă de hippies sau artiști punk din
Greenwich Village: cămăși roz, pantaloni eva-
zați a la mexicaine, nu cravată, nu haină, even-
tual un pulovăr, mocasini în picioare. Nu aveau
obligații de prezență conform unui program
riguros: veneau și plecau la ce oră aveau chef.
Mod de viață mai apropiat de boema din ghet-
to-urile artistice europene sau americane decât
de lumea spilcuită și codificată a tehnocraților.
Libertatea vestimentară, de comportament,
de limbaj, lipsa constrângerilor birocratice de
program a unor oameni ieșiți de la Harvard,
Yale sau Stanford șocau pe neofiți. Era epoca în
care GM domina lumea automobilului și, după
cum se vede, nu întâmplător. Simțul practic
anglo-saxon îi orientase în direcția optimă pe
managerii gigantului industrial de la Detroit
care constataseră practic că faptul de a-l lăsa
pe individul creator să-și compună liber mo-
dul de viață de la „a“ la „z“ (în funcție de mo-
dul de funcționare al propriului său orologiu
interior) îi amplifică considerabil randamentul
intelectual. Să fi fost oare una dintre concre-
țiunile managementului de geniu al lui Alfred
P. Sloan, considerat cel mai mare manager din
toate timpurile? Fără nici o îndoială, pentru că
misiunea cercetătorilor nu era cea de reprezen-
tare sau de gestiune curentă, ci de a reinventa
în permanență automobilul, situație în care ei
se legitimau drept creatori: mai aproape deci
de artiști decât de birocrați. Ceea ce Sloan în-
țelesese forte bine. Înrudit cu această specie de
mod de viață un „dandism proletar” de genul
celui evocat de Patrick Besson cînd afirmă că
nu scrie decît în șort de fotbal și cu șosete albe
de tenis.
Dandysmul de fond, total, care depășește
aparențele exterioare și își pune sigiliul pe an-
samblul vieții unui individ este rar. L-am văzut
la Balzac și Dumas în perioadele lor de pros-
peritate, când banii curgeau în valuri. Contele
Robert de Montesquiou împinge elitismul
până la a-și edita scrierile doar în treispreze-
ce exemplare: douăsprezece pentru prietenii
lui apropiați și unul pentru mulțime. Stefan
George își tipărește Imnurile și Pelerinajele în
afara circuitelor comerciale, doar într-o sută
de exemplare.
Un dandysm total, care traversează toate as-
pectele scrisului și vieții, am reperat la Nicolae
Ioanidi, alias Dinu Nicodin3. Autor scriind la
un nivel de virtuozitate stilistică egală în româ-
nă, franceză, engleză și germană, Nicodin își
așternea gândurile numai pe hârtie de Japonia,
cu cerneluri rare, caligrafic, transformând fie-
care manuscris pe care îl publica într-o piesă
bibliofilă. A cultivat mai toate speciile prozei:
roman, teatru, povestire. Verbul lui de toate zi-
lele era înalt, fără excese, realațiile și prezența
socială de o mare distincție. A fost un ferment
discret dar activ al cenaclului Sburătorul. Înalt,
privind lumea printr-un nelipsit monoclu, cos-
tumele și pantofii comandate la conservatoarea
Londră, parfumurile la Paris, personajul era de
o afabilitate și de o generozitate rară. O pleiadă
de tineri scriitori și critici (Vlaicu Bârna, Ion
Negoițescu...) făceau parte din cercul lui de in-
timi, dejunau adesea la el și erau ajutați finan-
ciarmente. Instaurarea comunismului impus
de tancurile sovietice în estul Europei l-a redus
la sărăcie, la viață o clandestină, iar în 1948 la
o moarte prematură.
Putem gândi că, pornit în unele cazuri din-
tr-o intenție superficială, frivolă, dandysmul,
cu prelungirile sale comportamentale, morale,
evoluează către o filosofie de viață. Dacă în-
tr-un prim timp inventează un paraître strălucit
și original al individului care îl singularizează
în spațiul social, contra conotației persistente
de superficialitate și efeminare care au fost și
rămân încă atașate cu obstinație fenomenului,
acest paraître invadează interiorul, l’etre, în
multiplicitatea aspectelor lui comportamen-
tale și evoluează către o art de vivre globală a
individului. Propagându-se în spațiul social,
dandysmul a ameliorat fără îndoială civiliza-
ția umană. Cât din gustul și fantezia pe care
Chanel, Dior, Cardin, Hugo Boss sau Lacoste
o difuzează în societățile actuale se datorează
dandysmului? Fără îndoială o parte non-ne-
glijabilă. Venită din străfundurile vârstelor în
modernitate, eleganța, ca o aspirație superioa-
ră, încarnează un ideal de viață: le savoir vi-
vre sau lart de vivre a la franțaise. „Vanitatea”
erijată în valoare primordială a vieții, plictisul
unor inteligențe superioare în fața banalității
lumii, ego-ul hipertrofiat au condus finalmente
la un progres social. Iar sentimentul vacuității
lumii care atinge la dandy culmi nebănuite este
o invitație la autodepășire, a transgresării lini-
ilor de orizont ale epocii. Brummell, campion
al plictisului, înscrie în marginea (fr. exergue)
biletului sau scrisorii pe care le adresează unui
prieten, unei baroane, unei persoane insignifi-
ante un „too late”, „never more” iar când ziua a
fost mai puțin goală decât altele, o marchează
cu generosul „nada”. Dar Barres și alți dezabu-
zați de geniu nu făceau la fel în cultură?
*
La o privire globală asupra fenomenelor
de grup unice intrate în alchimia spiritului
european, câteva idei se degajă cu claritate.
Fenomenele de grup unice sunt produsul unei
evoluții necesare a sensibilității europene, a
unor conjuncturi istorico-literare particulare.
Fiind unică, conjunctura induce un fenomen
cultural unic. O asemenea conjunctură a exis-
tat la sfârșitul Evului Mediu, când se naște il
dolce stil nuovo. Poezia și filosofia limitată a
trubadurilor nu mai corespundeau noii sen-
sibilități prerenascentiste și noilor deschideri
filosofice. Dar odată noile orizonturi atinse,
curentul și-a îndeplinit misiunea și a putut
dispărea. Același lucru se poate spune despre
Pleiada franceză, legată și ea de o conjunctură
specifică. Animate de o personalitate induc-
toare, ca university wits sau mai târziu supra-
realismul indisolubil legat de Breton, viața lor
este adesea scurtă iar destinul lor „tragic”. Ele
pier brusc, așa cum s-au născut. În schimb,
efect al unei nevoi resimțite, ele vădesc o redu-
tabilă forță penetrantă a spiritelor, împrumută
caracterul unui raz de maree.
Efectele lor nu s-au redus la destinul unei fi-
guri izolate sau al unui grup. Ele s-au dovedit
veritabile creuzete de pasiuni și geniu care au
modificat sensibilitatea și conturul intelectual
al unei epoci, au afectat profunzimile spiritului
colectiv intrând în ADN-ul culturii continen-
tale. Astăzi, cultura europeană este rezultanta
tuturor acestor precedente benefice care au
creat prin disipare în corpul social ființa spiri-
tuală a omului modern.
Note
1	Era epoca în care voia să-i facă concurență regelui
Louis-Philippe.
2	Ne referim la împărații bizantini.
3	Scriitor român din perioada interbelică (1886-
1948), membru și mecena al cenaclului «Sburătorul» al
lui Eugen Lovinescu, donatorul parcului Ioanid muni-
cipalității bucureștene. Autor al câtorva volume dintre
care cel mai important este Revoluția (franceză).
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
25
poezia
■ Ștefan Damian
5.
1.
Printre atâtea adevăruri contrare
trece o păpădie de aur
de pe un deal pe altul
încă rezistă
ca o piele de miel sub dinții de haită
ai iernii. Privirile o urmează
tremură se înalță coboară unde se duce
unde te duci
în ureche adoarme un foșnet și o închide:
nu răspunde
tot mai puține întrebări au răspunsuri
e nevoie de unde nu e nevoie
să te pună la încercare
ți-e teamă să nu fie doar unul
pe care îl știi deja.
2.
Îți așteptam degetele de umbră
atinsă de pliscul unei singurătăți strecurate
hoțește în mine.
Mă scormoneau dinții tăi de veveriță aprinsă
ca pe o coajă de nucă. Mirat
am rămas ca și cel ce atârnă de funia
din deschizătura privirii.
Așteptam să se termine
ceea ce încă nu începuse:
împunsătura
care va deveni un șir de cercuri concentrice
când cade în lac
săgeata de aur a pietrei.
3.
Pe marginea singurătății jupuite
se joacă totul
așa cum ne jucam ții minte
când încă o umpleam cu ce nu exista.
Cuvintele s-au înroșit
pe-un vârf ascuțit de limbă străină
chemându-te
au rămas în balans dimineața și seara
înainte de culcare.
Cât se mai pot suporta într-o rană
veche noile așteptări e întrebarea
roade arsura ei ca în sfeșnic
mereu întrebările fără răspuns.
4.
Ți-ai închipuit că închizi ziua
ca pe o ușă. Te uiți: pe prag nu sunt urme.
Murmuri: știu
pe-aici au trecut toți ai mei
chiar dacă acum nu se mai vede. În treacăt
unii au rămas atârnați în fotografii: stau în ele
ca niște fructe ale hârtiei.
Te miri și te temi să nu îi scuture vântul
să nu le vină cheful să plece
să intre în calendare ca sfinții.
Însă îți spui că și din râul care i-a dus
a mai rămas doar o pată.
Ultima care-a trecut pe acolo
a fost umbra ta.
Iar se rostogolește toamna
ca și capetele voivozilor osândiți
în imaginația unor elevi străvezii.
Aduni nucile care te caută cu bufnete seci.
Sub coajă
se vede mâna Lui: cum a știut să împartă
lumea din ele în patru. Nu mai e nimic de făcut
de șters de adăugat. Totul e desăvârșire. Echitate
de judecător ceresc.
O singură întrebare totuși rămâne:
din care sâmbure
va înmuguri viitorul?
6.
Îmi place aici văd aerul cum mișcă
fâșiile de vânt albe ca bandajele pe creștetele
celor încoronați cu spini.
Mă duce cu el
vântul nu piciorul cum zic
el se mișcă numai în închipuire
nu-i nimic
oricum se rotește pământul
sapă o groapă
ca o fântână
uite că acolo în fundul grădinii
iese la suprafață
toată durerea
piciorului într-o mare învălmășeală
de lucruri. Dar
încă văd aerul zic se uscă odată cu ierburile
ca privirile unui școlar uimit în fața unui radical
care nu-i folosește la nimic.
7.
Ovidiu Avram	Ultima Veneție, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
Toamna răsuflă cu foșnet prin lucruri.
Tremură nopți scorojite. Locul e gol. Aerul
l-a părăsit. Mâna pătrunde în el
ca teama unui trecător într-o mlaștină.
Doar încercare-i lumina galbenă
un clopoțel la gâtul unui lepros
care-și anunță venirea. Tu știi:
dincolo e o oprire doar pentru văzători.
Dar ochii tăi sunt umpluți cu resturi
de imagini din care rămân
petele de ulei
ale înfrângerii.
8.
Stau agățați cu un fir
de perete în lumina lălâie
par niște păianjeni pe pânză sau flori de mac
în reproduceri ieftine.
Sunt printre ei o formă mai mică
imobilizată pentru a nu se mai șterge.
Pe cei din spate
după calculele fotografului
imaginea îi va pierde mai repede. Îi va îngălbeni
viața.
(Aici în momentul declanșării
el e destinul).
Ce caut alături de umbrele lor
care cuprind cu priviri hipnotizate
fotograful și aparatul?
Acum nu mai am siguranța că sunt chiar eu
începe să se clatine până și amintirea
e o apă de râu în care nu pot să înot
încă o dată.
■
21
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
proza
Când mama mi-a cerut
să-mi ucid copilăria
■ Alexandru Petria
Alexandru Petria
Vara în care ne pregăteam să pășim în
clasa a VII-a n-o s-o uit niciodată. A
fost vara în care s-au introdus carte-
lele la alimente și-n care mama a fost violată.
A fost vara în care mi se spunea să nu folosesc
prea mult zahăr la “învârtite”, gălbenușurile de
ou frecate cu 8 lingurițe de zahăr și una de ca-
cao într-un pahar, ca să ajungă până la sfârșitul
lunii, până la porția următoare. Îmi plăceau a
naibii “învârtitele”. Când gust și azi “învârtite”,
o zăresc, dacă închid pleoapele, pe mama. Cum
mă privește întinsă din iarba înaltă, cu părul
pubian dezgolit. Cu gamba piciorului stâng
îndoită într-o parte. Cu noroi pe unghiile pi-
cioarelor vopsite în roșu, dar cu tălpile curate,
crăpate de la încălțăminte. A fost dimineața
când împreună cu mama am coborât din tren
în halta Dumbrăveni, unde stăteau părinții ei.
Abia s-a preschimbat noaptea într-o ceață dea-
să, și iarba era brumată, de pe frunzele copaci-
lor începeau să cadă stropi de apă, și Oltul, în
dreapta noastră, apropiat de izvorul său, purta
un murmur în surdină. Cu ochii la apă, mă gân-
deam, printr-o asociație insolită, că seamănă cu
o țigară cu filtru. Nu știu de unde mi-a cășunat,
dar asta aveam în cap. Să se fi datorat faptului
că n-am fumat nici o țigară pe tren în cele 5 ore
ale călătoriei? Pășeam încet pe-o cărare paralelă
cu râul, paralelă și cu un lan de porumb.
- O să fierbem cucuruzi când ajungem, mi-a
spus mama.
- Aha, am bâiguit somnoros.
Era ceva mai mult de 5. Ceasul meu se opri-
se. Mama și-a dus inelarul la gură și mi-a făcut
semn să privesc spre o deschidere lungă cu tri-
foi în lanul de porumb, la capătul căreia era o
șosea asfaltată. Am zâmbit cu ochii măriți- aco-
lo păștea prima căprioară pe care n-o vedeam la
televizor. Ochi măriți avea și căprioara. Și-am
auzit niște zgomote, căprioara a tresărit și, cu
niște salturi mari, s-a pierdut pe după un pâlc
de sălcii. Din acest moment, rememorarea se
derulează de obicei în nopțile mele de insomnie
ca și cum aș urmări totul de pe unul dintre sal-
câmii scorburoși din preajma cărării, dintr-un
unghi de 45 de grade. Văd un puști dolofan - eu
- ținut strâns de un nespălat cu barbă de două
zile, cam la 40 de ani. Iar trei tinerei au prins-o
pe mama. După ce au dezbrăcat-o, doi i-au țin-
tuit mâinile pe pământ. Unul se împingea în-
tre picioarele ei. Între picioarele ei splendide,
de care era atât de mândră, și ea nici măcar nu
încerca să țipe. Aș fi țipat eu, dar n-aveam glas.
Îmi era teribil de frică și-mi venea să vomit din
cauza duhorii de alcool stătut pe care mi-o su-
fla din spate bărbatul care m-a imobilizat. Îmi
era ciudă pe mama că nu țipa și că surâdea. Pe
acea femeie n-o doream de mamă. În iarbă se
mișcau doar patrupede la montă. Acolo nu-mi
regăseam mama.
Surâsul mamei nu era surâs, voia să nu-i în-
tărâte, ca nu cumva să ne omoare. Dar acest
simulacru de surâs, cu vulgara ei prefăcătorie,
inspirat până la urmă, după cum s-a dovedit,
căci am scăpat, m-a spintecat mai adânc decât
un cuțit. Ireversibil. Și de atunci mi-e imposibil
să iubesc. N-am ajuns să-mi iubesc nici soția,
nici copilul. Surâsul l-am perceput ca pe-o do-
vadă de lașitate, ca pe-o umilință insuportabilă.
Surâzând, mama mă umilea și pe mine, de par-
că ar fi trecut de partea violatorilor, de parcă
m-ar fi părăsit. Cel cu barba de două zile a tre-
cut ultimul între picioarele mamei. Când și-a
slăbit strânsoarea brațelor, am căzut pe pământ,
cu fața în trifoi. N-aveam puterea să mă ridic.
Plângeam fără să scot vreun zgomot. M-au lăsat
în pace până și-au terminat treaba, din când în
când își zvâcneau capetele spre mine ca să nu
fug. O gărgăriță mi s-a urcat pe nasul din care
îmi curgeau mucii, ceva m-a lovit și mi-am re-
căpătat cunoștința după minute bune cu ochii
pe gamba stângă flectată a mamei, pe părul ei
pubian dezgolit și încârlionțat. Mama și-a reve-
nit după mine. Am coborât la râu să ne spălăm
și-am îmbrăcat alte haine, printre frunze gigan-
tice de brusturi, din valiza de care nu s-au atins
cei trei, valiza cu hainele noastre pentru săptă-
mâna ce urma s-o stăm la bunici. Evitam să ne
lipim privirile și tăceam. Îmi era rușine, infinit
mai rușine decât în fața doctorului rozaliu, pe
linoleumul verde al cabinetului endocrinologic.
Totodată mă încerca un soi de mulțumire că nu
ne-a observat vreun trecător matinal de pe șo-
seaua de la capătul fâșiei cu trifoi, împreună cu
furia pe prostia violatorilor, care au ales un loc
unde doar întâmplarea a făcut că n-au fost sur-
prinși. După ce amândoi am reurcat pe cărare,
mama mi-a prins fața între palme și m-a rugat
să nu spun nimănui ce s-a întâmplat. Vocea îi
susura în surdină ca Oltul. Nu înțelegeam prea
exact de ce dorea asta, însă n-am întrebat, deși
mă revolta. Și am dedus că nici nu se punea
problema să anunțe violul la Miliție. I-am res-
pectat dorința până la data scrierii acestui text.
Secretul pe care mi l-a impus mama m-a
împovărat cum nu este drept să fie încercat un
copil. Era ca o scoică în care eram înghesuiți
doar noi doi, strâmtă, sufocatoare, traumatiza-
toare în final. “Nu-i zicem nici tatei”, mi-a cerut
și asta mi s-a părut de-a dreptul insuportabil,
otrăvitor. Mă străduiam să înțeleg că nu buni-
cilor, că nu milițienilor, însă tatei? Mama-mi
pretindea să mă încarc cu o sfâșietoare vino-
văție, cu o minciună prin omisiune care mă va
transforma în altceva decât eram în acea di-
mineață, precis nu mai bun, precis văduvit și
de ultimele pojghițe de inocență. De fapt, ma-
ma-mi cerea, și nu realizez cât era ea conștientă
de asta, n-am deschis subiectul niciodată, să fiu
de acord să-mi ucid copilăria. O consideram
egoistă, nedreaptă. Din violată se metamorfoza
în violatoare, violatoarea minții mele, violatoa-
rea propriului fiu. Un incest mental repugnant.
Nu pot să susțin că am fost peste măsură de
șocat de viermuiala celor patru între picioa-
rele superbe ale mamei și de goliciunea ei, de
feminitatea ei care mă izbea prima oară cu
adevărul că este o femeie care face sex, cu ade-
vărul că și mamele fac sex, ceea ce refuzasem
până atunci să accept cu mintea mea de puști
urechist în ale sexualității, care a răsfoit totuși
hăhăind câteva reviste porno. Pe lângă asuma-
rea secretului, trauma reală și necuantificabilă
mi-a provocat-o zâmbetul acela, zâmbetul acela
care nu era altfel decât al curvelor, al curvelor
de duzină ce n-au deprins și n-or să deprindă
niciodată arta subtilă a înșelăciunii, zâmbetul
acela străbătut de dinții ei albi, aproape por-
nografic ca o vulvă căscată, cum am mai scris,
dar și altceva incalificabil. Mama a devenit fe-
meie brusc în fața mea. Dispusă să primească
penisuri în locul încăpător din care am ieșit cu
multe strădanii, a fost o naștere dificilă, exte-
nuantă, în urmă cu aproximativ 12 ani. Iar acel
altceva pentru care o urăsc și mă urăsc și urăsc
lumea este că am avut prima erecție serioasă
din viața mea. Pe care încercasem s-o ascund
de mama cu un tricou roșu scos din valiză, cu
logoul PREMIUM, printre brusturii acoperiți
de rouă și insecte moarte de lângă râu, și de
care m-am ușurat cum am reținut din reviste-
le porno. M-am masturbat la nici 10 metri de
mama, căreia i-am spus că mă trece pipi.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
27
social
Idealul sănătății globale în
viziunea Națiunilor Unite
■ loan Voicu
Dr. loan Voicu este Profesor asociat la Universitatea Assumption, Bangkok. Profesor de comporta-
ment organizațional, negocieri și reglementarea pașnică a diferendelor la programul de masterat
al Graduate School of Business, profesor de diplomație multilaterală și organizații internaționa-
le, introducere în relațiile internaționale, drept diplomatic la programul de masterat în drept interna-
țional și diplomație al Facultății de Drept din aceeași Universitate și profesor de drept al organizațiilor
internaționale în programul de licență al aceleași facultati. A fost Ambasador al României la Bangkok,
Thailanda, observator permanent pe lângă Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia și Pacific
(ESCAP), delegat la numeroase conferințe internaționale, la sesiunile Adunării Generale a ONU, unde
a reprezentat România în Comisia a treia (probleme sociale, culturale, umanitare) și Comisia a șasea
(probleme juridice), membru în Tribunalul Administrativ al ONU, cu sesiuni anuale la New York și
Geneva, ministru consilier la Misiunea Permanentă a Romaniei la ONU, New York, reprezentant suple-
ant al României în Consiliul de Securitate al ONU. A publicat numeroase cărți, studii și articole, în limba
română și în engleză, este membru în mai multe comisii științifice, printre care Asociația Română pentru
Națiunile Unite (ANUROM), Comisia Națională a României pentru UNESCO, Association des Anciens
de l’Institut Universitaire de Hautes Etudes Internationales, Geneva, Association des auditeurs et anciens
auditeurs de l’Academie de droit international de la Haye, Haga și altele.
Observații preliminare
Este posibilă promovarea durabilă a sănătății la
nivel global? Această întrebare preocupă în prezent
193 de state membre ale Organizației Națiunilor
Unite (ONU), iar răspunsul continuă să rămână pe
lista așteptărilor.
Într-o atmosferă deseori marcată de un catastro-
fism paranoic, cauzat de pandemia Covid-19, ela-
borarea unui răspuns colectiv lucid și convingător
rămâne, în continuare, o sarcină greu de îndeplinit
de diplomația multilaterală desfășurată sub egida
Națiunilor Unite. În ciuda dificultăților fără prece-
dent generate de Covid-19, care au împiedicat întâl-
nirile directe dintre diplomați, nevoiți să comunice
doar online, Adunarea Generală a ONU a reușit, la
14 decembrie 2020, să examineze și să adopte cu 181
de voturi pentru, un singur vot împotrivă (SUA) și
nicio abținere o rezoluție intitulată „Sănătatea glo-
bală și politica externă: consolidarea rezilienței siste-
mului de sănătate prin îngrijirea sănătății la prețuri
accesibile pentru toți”. Această rezoluție a avut drept
coautori Brazilia, Guineea Ecuatorială, Fiji, Franța,
Indonezia, Mali, Mongolia, Norvegia, Senegal,
Singapore, Africa de Sud, Thailanda și Vietnam,
reprezentând astfel toate regiunile geografice ale lu-
mii. În mod regretabil, rezoluția nu s-a bucurat de
publicitate pe plan internațional.
Începând cu 2007, problematica tratată în aceas-
tă rezoluție a fost dezbătută în fiecare an în ședin-
țele plenare ale Adunării Generale a ONU, dar fără
să se fi ajuns la măsuri hotărâte pentru punerea în
aplicare a recomandarilor cuprinse în rezoluțiile
relevante. În 2020, rezoluția adoptată are meri-
tul de a sintetiza și adapta aceste recomandări în
noua situație creată de Covid-19. Având în vedere
actualitatea incontestabilă a recomandarilor, vom
rezuma în aceste pagini conținutul lor, respectând
terminologia lor specifică.
Un preambul detaliat
În cuprinzătorul preambul al rezoluției, care
este o adevărată expunere de motive, se reaminteș-
te că, potrivit Constituției Organizației Mondiale a
Sănătății, sănătatea este o stare de bunăstare fizică,
mentală și socială completă și nu doar absența bo-
lii sau a infirmității, iar asigurarea celui mai înalt
standard de sănătate realizabil este unul dintre
drepturile fundamentale ale oricărei ființe uma-
ne, fără distincție de rasă, religie, credință politică,
condiție economică sau socială.
În acelasi timp, este recunoscut faptul că pan-
demia Covid-19 este una dintre cele mai mari pro-
vocări globale din istoria ONU și se observă cu
profundă îngrijorare impactul său negativ asupra
sănătății și pierderii de vieți, asupra sănătații min-
tale și a bunăstarii. Este menționat, de asemenea,
impactul Covid-19 în sfera nevoilor umanitare glo-
bale, în exercitarea drepturilor omului, pe planul
securității alimentare, al nutriției și educației, prin
exacerbarea sărăciei și a foametei, prin perturbarea
economiilor, a comerțului, prin degradarea mediu-
lui și agravarea inegalităților economice și sociale.
La nivel internațional, se recunoaște că pandemia
Covid-19 postulează continuarea angajamentelor
multilaterale și intensificarea colaborării între sta-
tele membre și agențiile specializate ale ONU, în
special cu Organizația Mondială a Sănătății, pen-
tru a pune în aplicare răspunsuri naționale vigu-
roase în lupta cu acest inamic invizibil.
Ansamblul preambulului se constituie în-
tr-o puternică pledoarie pentru universalizarea
Ovidiu Avram	Napoleon
tehnică mixtă pe lemn, 20 x 20 cm
dreptului la sănătate și luarea de măsuri eficiente
pentru combaterea și învingerea definitiva a pan-
demiei Covid-19. Rămâne, însă, deschisă o între-
bare crucială: Ce ar trebui să întreprindă statele și
organizațiile internaționale competente pentru re-
alizarea acestor obiective cardinale? Consultările și
negocierile între toate grupurile de state au dus la
elaborarea părții dispozitive a rezoluției, compusă
din 32 de paragrafe, prezentate într-o sumară ana-
liză în cele ce urmeaza.
Recomandări relevante
În primul rând, Adunarea Generală îndeamnă
statele membre să-și consolideze sistemele națio-
nale de sănătate prin asigurarea pentru toate per-
soanele a asistenței medicale la prețuri accesibile,
cu accent pe asistența medicală primară, precum și
prin disponibilitatea și accesibilitatea serviciilor de
sănătate de calitate, prin medicamente de calitate,
sigure, eficiente, accesibile și esențiale, prin vacci-
nuri, diagnostice și tehnologii de sănătate adecvate.
Totodată, Adunarea Generală îndeamnă statele
membre să extindă cooperarea internațională pen-
tru a sprijini eforturile de consolidare a capacității
țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv printr-o asis-
tență oficială sporită.
Adunarea Generală încurajează statele membre
să promoveze strategii naționale coerente și coor-
donate pentru servicii de sănătate esențiale, sigu-
re, eficiente, de calitate, la prețuri accesibile, prin
atenuarea impactului negativ rezultat din situațiile
de urgență sanitară și din procesele de recuperare
post-urgență.
O dispoziție de mare actualitate a rezoluției ana-
lizate este cea prin care statele sunt invitate să se
asigure că toate drepturile omului sunt respectate,
protejate și îndeplinite în timpul combaterii pan-
demiei și că răspunsurile lor la pandemia Covid-19
sunt în deplină conformitate cu obligațiile și anga-
jamentele lor în materie de drepturile omului.
Accesul la medicamente este considerat drept
unul dintre elementele fundamentale ale unui sis-
tem robust de sănătate, bazat pe acoperirea medi-
cală universală, iar Adunarea Generală reafirmă că
statele au rolul și responsabilitatea principală de a
stabili și de a-și promova propria cale către reali-
zarea acoperirii medicale universale spre a asigura
un acces universal și echitabil la servicii esenția-
le de sănătate de calitate și acces la medicamente
esențiale sigure, eficiente și la prețuri accesibile, la
vaccinuri, diagnostice și alte tehnologii de sănătate
pentru toți, fără discriminare.
O invitație de mare cuprindere este cea prin
care statele membre sunt chemate să consolideze
un angajament constructiv și un parteneriat mai
puternic cu părțile interesate din sectoarele public
și privat, din societatea civilă și mediul academic,
pentru a continua accesul la acoperirea universală
a sănătății prin îmbunătățirea disponibilității, ac-
cesibilității și eficienței produselor pentru sănătate.
În acest sens, este incurajată Organizația Mondială
a Sănătății să-și continue eforturile de a convoca, la
fiecare doi ani, Forumul de prețuri echitabile pen-
tru a discuta despre accesibilitatea și transparența
prețurilor și costurilor legate de produsele de să-
nătate, ca unul dintre elementele fundamentale ale
unui sistem robust de sănătate.
Informarea joacă un rol cardinal în domeniul
sănătății publice și, de aceea, Adunarea Generală
invită statele membre să intensifice eforturile de
consolidare a sistemelor de informații privind să-
nătatea și să colecteze date de calitate, în timp util
21
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
și fiabile, inclusiv statistici vitale, dezagregate pe
venituri, sex, vârstă, rasă, etnie, statut migrator,
handicap, locație geografică și alte caracteristici re-
levante în contextele naționale.
Cooperarea fiind esențială în combaterea pan-
demiilor, Adunarea Generală încurajează statele
membre, organizațiile internaționale și alte păr-
ți interesate relevante, să lucreze în colaborare la
toate nivelurile pentru a dezvolta, testa și extinde
producția de diagnostice, terapii, medicamente și
vaccinuri sigure, eficiente, de calitate, la prețuri ac-
cesibile.
Conștientă de rolul important al medicilor în
combaterea pandemiilor, Adunarea Generală re-
cunoaște cu apreciere eforturile dedicate ale lucră-
torilor din domeniul sănătății, în special în timpul
pandemiei Covid-19, și îndeamnă statele membre
să intensifice eforturile pentru a promova recru-
tarea și reținerea la locul de muncă a lucrătorilor
competenți, calificați și motivați și să încurajeze
stimulentele pentru asigurarea distribuției echita-
bile a lucrătorilor medicali calificați.
Este evocată, de asemenea, o temă deosebit de
delicată și anume necesitatea de a aborda proble-
mele de sănătate publică generate de produsele me-
dicale necorespunzătoare și falsificate prin promo-
varea colaborării pentru consolidarea capacității
de reglementare pentru medicamente, vaccinuri,
diagnostice și alte produse esențiale de sănătate.
În partea finală a dispozitivului rezoluției, sunt
abordate aspecte practice și instituționale privind
combaterea Covid-19. Astfel, sunt invitate statele
membre, alți parteneri și donatori să sprijine de
urgență finanțarea și să închidă decalajul de fi-
nanțare pentru accesul la instrumentele Covid-19
Accelerator și mecanismele sale, cum este Covid-19
Vaccine Global Access (COVAX) și să sprijine
Ovidiu Avram
Hi-Story, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
echitabil distribuirea de diagnostice, terapii și vac-
cinuri și explorarea, în continuare, a mecanismelor
de finanțare inovatoare, menite să asigure continu-
itatea și consolidarea serviciilor esențiale de sănă-
tate.
O prevedere de incontestabilă actualitate este
cea prin care se încurajează statele membre să
colaboreze cu Organizația Mondială a Sănătății
și cu alte părți interesate esențiale pentru a con-
solida capacitatea de a face față situațiilor de ur-
gență din domeniul sănătății publice, în vederea
asigurării punerii în aplicare depline, eficiente și a
respectării Regulamentului internațional al sănă-
tății (2005). Se cere să se construiască sisteme de
sănătate rezistente și să se consolideze măsurile
de supraveghere și pregătire adecvate, mai ales în
ceea ce privește bolile infecțioase și alte amenin-
țări pentru sănătate.
Din punct de vedere diplomatic este semnifica-
tivă invitația adresată statelor membre să sprijine,
în continuare, eforturile internaționale, sub coor-
donarea Secretarului General al ONU, de a cola-
bora cu toți actorii relevanți pentru a mobiliza un
răspuns global coordonat la pandemia Covid-19
și la impactul său social, economic și financiar
negativ asupra tuturor societăților. Pe un mai larg
plan instituțional, Adunarea Generală invită agen-
țiile specializate ale ONU, în special Organizația
Mondială a Sănătății, să continue să ofere statelor
membre orientări normative de calitate, care să fie
diseminate în mod eficient statelor membre, la ce-
rerea acestora.
În plan instituțional, Adunarea Generală invită
Organizația Mondială a Sănătății, Organizația pen-
tru Alimentație și Agricultură a ONU și Organizația
Mondială pentru Sănătatea Animalelor să își con-
solideze, în continuare, colaborarea înainte și în
timpul pandemiilor prin intermediul secretaria-
tului tripartit, pentru a combate riscurile pentru
sănătatea umană, sănătatea animalelor și sănătatea
plantelor, precum și pentru ocrotirea mediului și a
altor sectoare relevante.
Paragraful final al rezoluției este axat pe imple-
mentarea acesteia. Astfel, Secretarul General al
ONU, în strânsă colaborare cu Directorul General
al Organizației Mondiale a Sănătății, precum și cu
alte organizații internaționale relevante, urmează
să raporteze Adunării Generale în 2021, în cadrul
punctului intitulat „Sănătatea globală și politica
externa”, despre progresele obținute în punerea în
aplicare a acestui document.
O concluzie provizorie
Utilitatea practică a acestui important docu-
ment politico-diplomatic prezentat pe scurt mai
sus va putea fi stabilita numai după analiza cri-
tică a procesului de implementare a dispozițiilor
sale la nivel național și global. Pentru a elabora
o asemenea analiză, Secretarul General al ONU
va solicita răspunsuri din partea tuturor statelor
membre cu privire la punerea în aplicare a reco-
mandărilor cuprinse în rezoluție. Practica diplo-
matică arată, însă, că în mod frecvent multe state
nu răspund solicitărilor Secretarului General de
a trimite răspunsuri, ceea ce afectează calitatea
și veridicitatea concluziilor rapoartelor pe care
acesta este chemat să le elaboreze împreună cu
Organizația Mondială a Sănătății. Mai mult decât
atât, practica ultimilor ani indică faptul că deși
subiectul sănătății globale și politicii externe figu-
rează pe agenda ONU înca din 2007, rapoartele
difuzate pe această temă demonstrează că reco-
mandările cuprinse în rezoluțiile relevante despre
care se raportează nu au fost tratate cu respon-
sabilitate la nivelul factorilor decidenți din statele
membre. În final, se cuvine a reaminti că, într-un
cadru mai larg, toate statele membre ale ONU tre-
buie să se angajeze în înfăptuirea Declarației cu
privire la comemorarea a 75 de ani de la înfiin-
țarea Națiunile Unite, adoptată prin consens la 21
septembrie 2020.
Acest document programatic, despre aplica-
rea căruia Secretarul General al ONU va rapor-
ta în 2021, afirmă, printre altele, că „pandemia
Covid-19 ne-a reamintit în cel mai puternic mod
că suntem strâns interconectați și că suntem la
fel de puternici ca cea mai slabă verigă a noastră.
Numai lucrând împreună și în solidaritate putem
pune capăt pandemiei și sa abordăm în mod efi-
cient consecințele acesteia. Doar împreună putem
opune rezistență împotriva viitoarelor pandemii
și a altor provocări globale. Multilateralismul nu
este o opțiune, ci o necesitate, pe măsură ce re-
construim mai bine o lume mai egală, mai rezis-
tentă și mai durabilă. Națiunile Unite trebuie să
fie în centrul eforturilor noastre „.
În incheiere, în lumina acestor aspirații, putem
formula o speranță moderată. Dacă anul 2020 a
dovedit deja cu prisosință că promovarea valo-
rii solidarității globale în combaterea Covid-19
este o condiție determinantă pentru succesul
luptei împotriva unui redutabil inamic invizibil,
2021 este așteptat să contribuie la universalizarea
acestei valori fundamentale și, prin aceasta, să ne
apropie de înfăptuirea idealului sănătății globale,
așa cum este el imaginat la nivelul diplomației
multilaterale practicate de Națiunile Unite.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
însemnări din
Mancha
Ion Creangă sau a scrie lung
■ Mircea Moț
„Am scris lung, pentru că
n-am avut timp să scriu scurt.”
(Ion Creangă)
ntr-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu la
10 noiembrie 1876, Ion Creangă îl roagă pe
critic să-i înapoieze „povestea Moș Nichifor”,
pentru a o da la tipar. Un scurt fragment din
această epistolă reține atenția pentru condiția ar-
tei lui Creangă: „D-voastră cred că veți fi râs și
de mine și de dânsa (de poveste, n.n.), și cu drept
cuvânt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om
mai bătrân decât tânăr; da’ bine, da’ rău, D-zeu
știe. Eu atâta știu numai, că am scris lung, pentru
că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris,
și cum am scris, am scris...” (Ion Creangă, Opere,
București, Editura Minerva, 1972, p. 470).
Semnificativă pentru scrisul humuleșteanului
mi se pare, mai ales, celebra prefață la „povești-
le mele”, în care Creangă se adresează deloc în-
tâmplător cititorului. Iată textul: „Iubite cetitoriu,
Multe prostii ăi fi cetit, de când ești. Cetește ro-
gu-te și ceste și unde-i vede că nu-ți vin la soco-
teală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun
la ivală căci eu atâta m-am priceput și atâta am
făcut. Autoriu”.
Dar nu este numai atât sau, mai exact, nu-
mai acest „atât“, despre care scrie autorul în
celebra sa prefață. În atitudinea lui Creangă
se simte fără nici o îndoială ceva din orgoliul
gospodarului din Humulești sau de aiurea, care
și-a marcat cu deosebită grijă marginile pro-
prietății, dorind să fie cunoscut de către toată
lumea ceea ce-i aparține de acum înainte. Acest
semnificativ „atâta“ delimitează cât se poate de
convingător tocmai fragmentul, acea porțiune
pe care autorul o ia sau a luat-o în stăpânire,
din vastul spațiu, infinit în fond, al poveștilor și
al oralității. Ceea ce a propus aici Ion Creangă
nu sunt în realitate altceva decât tot niște po-
vești, dar, să fim atenți, „poveștile mele“, niște
povești „domesticite“, cu alte cuvinte, supuse,
îmblânzite. În întinderile nesfârșite, aparți-
nând tuturor, dar practic nerevendicate abso-
lut de nimeni, Ion Creangă înalță ziduri groase
și impunătoare, deasupra cărora așază steagul
cu însemnele proprietății private. Dincolo de
aceste ziduri se află, evident, povestirile tuturor
sau însăși Povestea, întinsă și fascinantă în miș-
carea ei lăuntrică, atât de imprevizibilă, creația
orală. Dincoace, în interior, și contând enorm
ca „interioritate“, se află „poveștile mele“, grădi-
na ca un tărâm vestind izbânda ordinii asupra
sălbăticiei și a primitivității, într-un cuvânt acel
spațiu din care nu trebuie să lipsească nicide-
cum semnele actului civilizator, în cazul nostru
semnele convenției literare, expresia ca semn
al biruinței individului asupra colectivității su-
puse uniformizării și a scrisului, ca organizare
personală a lumii, biruință asupra oralității în
fond.
La Creangă, gestul de a scrie se consumă,
mai mult decât s-ar părea, sub semnul copilă-
riei și al jocului, cu mențiunea că este vorba de
jocul unui om matur („un om mai bătrân decât
tînăr”), dispus să trădeze inevitabil seriozitatea
lumii, printr-un scris elaborat atent, rezultând
un spectacol al narațiunii, existând indiscutabil
un joc al narațiunii, după cum există un joc al
poeziei, despre care s-a scris de altfel. Contează
enorm că lumea, realitatea a fost trecută în
scris, într-o semnificativă oglindă care îi pune
acestei realități sub semnul întrebării înseși
substanța, în favoarea formelor iluzorii ce con-
tează exclusiv în orizontul imaginarului.
În secolul în care un Charles Baudelaire îl
numea pe cititor „hypocrite lecteur“ (probabil
în stare să trădeze intențiile autorului, asumân-
du-și în primul rând textul cu posibilele lui
semnificații) dar, totuși, „mon semblable“ ori,
mai mult sau mai puțin, „mon frere“, autorul
nostru nu pare absolut deloc dispus să vadă în
cititor un seamăn, cu atât mai puțin un frate,
eventuala lui (baudelairiană) ipocrizie nein-
trând în discuție. Pentru humuleșteanul decis
să treacă cu arme și bagaje în tabăra scrisului și
a cărții, cititorul trebuie să constituie incontes-
tabilul argument în favoarea condiției de „auto-
riu“ a celui care scrie prefața, cititor despre care
viitorul scriitor știe cu siguranță că aparține lu-
mii „de dincolo“ și că este omul cel mai influent
al universului consacrat prin scris. Tocmai de
aceea cititorul nu poate să fie acceptat decât ca
o prezență ideală și idealizată în același timp,
iubit fără nici o reținere și chiar adorat, aproa-
pe intangibil, marele lui merit fiind înainte de
toate acela că există pur și simplu, pentru a-i
fi martor autorului și, paradoxal, abia pe urmă
creației în sine a acestuia. Oricum, din perspec-
tiva lui Ion Creangă cititorul nu trebuie să fie,
Doamne ferește, oglinda autorului (așadar, nici
vorbă de „mon semblable“), ci în mod obliga-
toriu altceva. De altfel, humuleșteanul nostru
inteligent este pe deplin încredințat că numai
în calitatea lui de „străin“ cititorul i-ar putea
garanta statutul de autor, atât de mult dorit.
După cum se poate cu destulă ușurință consta-
ta, iubitului „cetitoriu“ nu i se solicită o apre-
ciere mai mult sau mai puțin obiectivă asupra
operei, nu i se cere așadar emiterea unei / unor
judecăți de valoare. Lui, cititorului, care este cel
de care depind multe și care este unanim recu-
noscut ca un funcționar important al instituției
lecturii, lui i se oferă încă de la început (o spune
răspicat Creangă însuși) niște „prostii“, în fond,
care, după cum se poate prevedea, nu-l vor pu-
tea tulbura de altfel câtuși de puțin. Și atunci?
Dacă interesează atât de puțin părerea iubitu-
lui și adoratului „cetitoriu“, de ce i se mai oferă
oare produc-țiunile? Ce rost mai are apelul la
incontestabila lui autoritate?
Cititorului i se cere înainte de orice nu atât
aprecierea operei, cât să declanșeze pur și sim-
plu mecanismul lecturii; el este de altfel chiar
implorat s-o facă („cetește, rogu-te“), pentru că
atâta vreme cât acest mecanism funcționează
absolut ireproșabil, autorul va exista pur și sim-
plu, iar statutul său nu poate fi pus la îndoială
de nimeni. Cititorul citește, pare să sugereze
Ion Creangă, susținând nu atât o operă concre-
tă ca valoare literară, ci luând-o pur și simplu
în atenție în primul rând, garantând că există.
Faptul nu poate trece neobservat câtă vreme
existența operei trimite fără îndoială spre acela
care a creat-o. Păstrând proporțiile, cititorul
ideal poate fi raportat la creația marelui con-
temporan al lui Creangă, Mihai Eminescu, în
a cărui operă lectura divină asigură condiția
de creație a universului, nelăsându-l să cadă în
haos.
Așadar, atât prezența acestui cititor ideal
cât și actul lecturii în sine ori scrisul întăresc
ideea că ceea ce Creangă oferă de fapt nu mai
este destinat auzului, inconsistent și iluzoriu, ci
ochiului. Autorul propune cu alte cuvinte sem-
ne și realități ce stau sub semnul artizanalului,
reținând atenția ca rod al unei „făcături“ („atâta
am făcut“) demne de uneltele meșterului Tudor
Arghezi, căci, la urma urmei, creația („povești-
le mele“) este un produs finit, irepetabil, aspect
sugerat prin acest „atâta“ accentuat de altfel pe
parcursul scurtei dar semnificativei prefețe.
În ziarul Timpul din 6 mai 1880 - ca să ur-
mărim și un anumit tip de abordare a valorii
lui Creangă și perspectiva din care se motivea-
ză aceasta - Mihai Eminescu reține, comentând
o poveste atribuită prozatorului, „modul de a
spune în primul rând“, originalitatea lui fiind
determinată în exclusivitate de farmecul limbii.
„Ceea ce e original, notează poetul, e modul de
a le spune“ (poveștile). Ceva mai târziu, pe la
începutul secolului următor, Titu Maiorescu îl
consideră pe Creangă un reprezentant al noii
direcții prin faptul că este exponentul limbii
populare. Exemplele pot continua, ilustrând
lecturi orientate exclusiv spre „farmecul limbii“,
uitându-se că limba propriu-zisă este în perma-
nență „luată în stăpânire“ de Creangă, tot așa
cum o făcuse în cazul poveștilor, limitând un
teritoriu personal în vastele spații ale oralității.
Fiindcă oralității i se dă în permanență repli-
ca și la nivelul scriiturii propriu-zise, dialogul
acesta dintre oral și scris, dintre coordonatele
spațiului anonim și individualitate este prezent
și în textul literar pentru ca, alăturat aceluiași
dialog din planul existențial ori din universul
ficțional, al operei literare, acesta să contureze
alte ipostaze ale conștiinței autorului și ale rela-
ției acestuia cu propriile-i scrieri.
Un serviciu enorm îi face lui Ion Creangă B.
Fundoianu. „Creangă, notează acela care mai
târziu va semna B. Fondane, nu scria așa cum
vorbea sau, în tot cazul, nu cu un grai la înde-
mâna oricărui popă sau dascăl din Humulești.
Iubea cuvintele, și cuvintele sunt alese în fraza
lui, cum aleg furnicile în Harap Alb mierța de
cânepă din aceea de nisip.“ În ultimă instanță,
Creangă se atașează aici de cuvinte, își asigură
față de ele distanța necesară pentru a le putea
contempla, conștient că ele însele constitu-
ie o realitate demnă de a fi luată în seamă; el
le izolează chiar, pentru ca acestea să devină
obiect al unei atitudini ce implică în mod vi-
zibil conștiința scrisului și obligatoriu rigoarea
construcției personale în spațiul limbajului în-
suși. Concluzia lui Fundoianu trebuie reținută
cu atât mai mult cu cât, în viziunea lui, Creangă
„se manifestă“ pur și simplu în spațiul și în
realitatea limbajului, în care sculptează forme
contând prin propria geometrie, ceea ce ține
deja de o altă vârstă a literaturii. Pentru poetul
Priveliștilor, Ion Creangă este „un artist - și un
artist al cuvintelor - în același sens în care poa-
te avea o semnificație arta lui Mallarme“.
■
30
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
showmustgoon
„Conspirații fără teorii” (II)
■ Oana Pughineanu
Dacă școala este nevoită să devină cu fie-
care an tot mai „altfel”, să se transforme
într-un produs cât se poate de atractiv, re-
pudiind atât de hulita repetiție care stă la temelia
învățării din vremuri imemoriale, conspirația, în
special, „conspirația fără teorie” nu se ferește de
repetiție. Practic, este cea mai puternică armă a
sa. Ea mai este uneori însoțită de un catchphra-
se (o formulă goală sau un slogan), de genul ce-
lei folosite de Trump: „a lot of people are saying/
mulți oameni spun” și de o aserțiune gen „rigged/
trucat”.
În The Consequences of Reading Inaccurate
Information, David Rapp, specialist în științe-
le cognitive scrie despre felul în care știrile false
afectează memoria și învățarea. El arată că atunci
când citim o astfel de știre avem tendința ca mai
târziu să o considerăm adevărată chiar dacă ini-
țial o consideram falsă. Simpla citire a unei știri
false creează o „breșă” în mintea noastră chiar
dacă noi nu suntem conștienți de ea. Un al doi-
lea pas, spune Rapp, este realizat cu ajutorul
sus-numitei repetiții. Din moment ce, asemeni
unui refren, un anumit mesaj este mereu vizibil
pe paginile de social media, creierul are tendința
să îl considere ca adevărat deoarece este simplu
de ținut minte. Singurele modalități de a nu ne
lăsa prinși în acest joc de miraje este fie să căutăm
informații din cât mai multe surse, fie să facem
o „notă mentală” prin care să atașăm cuvântul
„fals” informațiilor neadevărate pe care le citim.
Nu trebuie să ne aducem aminte doar refrenul,
ci și faptul că nu este adevărat. Alte metode de a
face față conspirațiilor constau în inserarea unor
avertismente („s-ar putea ca acest text să conțină
informații false”), dar cine și când ar putea tria cu
puterea unui algoritm milioane de texte? În plus,
există riscul ca tocmai acest avertisment să întă-
rească credința în conspirație, din moment ce ar
trebui să fie produsul unei surse „sigure”, „ofici-
ale”. Pentru un reprezentant QAnon acest tip de
mesaj nu ar face decât să întărească încrederea în
oculta satanistă mâncătoare de copii. Majoritatea
cercetătorilor par să fie dezarmați când sunt în-
trebați despre metodele de combatere a conspira-
țiilor și știrilor false. Preferă să vorbească despre
prevenție, considerând „pierdut” individul care
deja face parte dintr-o „bulă informațională”. Van
der Linden vorbește în termeni medicali despre
metoda de prevenție: “I think one of the best so-
lutions we have is to actually inject people with a
weakened dose of the conspiracy... to help people
build up mental or cognitive antibodies/ cred că
cea mai bună soluție pe care o avem este să injec-
tăm oamenii cu doze slabe de conspirații... pentru
a-i ajuta să construiască anticorpi mentali”. Acest
lucru se realizează prin folosirea unui joc numit
Bad News (https://www.getbadnews.com/#intro)
în care indivizii își asumă rolul creatorului de știri
false care încearcă să atragă cât mai mulți cititori.
În cele 15 minute cât durează jocul, individul ar
trebui să devină conștient de felul în care infor-
mațiile și știrile false se propagă. Jocul a fost creat
în 2019 și în urma cercetărilor efectuate pe 14.000
de subiecți s-a ajuns la concluzia că „anticorpii
mentali” rezistă până la trei luni în mințile celor
care l-au jucat. Aceeași cercetători au creat, cu su-
portul UK și OMS jocul Go viral!, având ca țintă
infodemia corona.
Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani în privința
conspirațiilor și știrilor false este viteza și uneltele
de răspândire ale acestora. Celebra „bulă informa-
țională” pe care o creează social media în jurul fie-
cărui individ (prezentându-i doar informații care
îi confirmă prejudecățile) este deplânsă de sute
de mii de pagini virtuale. Chiar creatorii acestor
sisteme sunt speriați de efectele pe care acestea le
pot avea asupra societății. În documentarul The
Social Dilemma, câțiva dintre tinerii care au avut
poziții de conducere în companiile gigant (goo-
gle, facebook, twitter etc.) vorbesc despre aceste
pericole. Unul dintre ei susține că cel mai frică
îi este de un „război civil” (s-a văzut cu ocazia
evenimentelor de la Capitoliu cum funcționea-
ză dezbinarea accelerată și întărită de rețelele de
socializare), alții vorbesc despre dispariția unei
„lumi comune” sau a ceea ce Karl Popper ar numi
„lumea 3, lumea produselor obiective ale spiritu-
lui”. Absolut toți vorbeau despre nevoia de regle-
mentare a felului în care aceste rețele funcționea-
ză, lăsând desigur, în umbră faptul că ele au fost
concepute ca „modele de business”, afacerea fiind
găsirea metodelor celor mai eficiente de a crea
dependență, o afacere care a profitat din plin de
lipsa reglementărilor (celebra deregulation) eco-
nomice, plasând aceste companii pe poziții sem-
nificative de putere. Cel mai la îndemână exemplu
este interzicerea lui Trump pe rețelele de sociali-
zare (din moment ce nu mai era ocrotitorul oco-
lirii plătirii taxelor). Politica însăși devine „victi-
ma” unei „colonii penitenciare” kafkiene pe care
a creat-o. Probabil cel mai dezamăgitor aspect al
Vizitati site-ul nostru:
5
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZIN r,,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
documentarului nu este ipocrizia vorbitorilor, ci
lipsa lor de viziune. Una dintre tinerele intervi-
evate spunea că „la început internetul era un loc
nebunesc, unde puteai găsi tot felul de ciudățenii,
acum e un mare mall”, iar cei care au creat acest
sistem au fost și ei înghițiți de acest mare mall. Tot
ce pot face este să vorbească de „îmbunătățirea”
sistemului pe care tocmai l-au descris ca fiind mai
rău, mai puternic și mai incontrolabil decât dra-
cul. O mână de corporatiști care făcut avere con-
struind acest Frankenstein virtual cu puteri reale
cred că vor putea rezolva problema tot prin me-
tode corporatiste. Este clar că pentru ei nu există
nicio altă cultură în afara celei corporatiste (nici
măcar o subcultură), nici un „exterior” din care să
se nască o altă perspectivă asupra „falsei dileme”
pe care o trăiesc, în măsura în care modelul de
business va continua să scuze orice fel de derapa-
je. Dacă răspândirea știrilor false generează profi-
turi mai mari decât orice altceva cine va controla
„modelul de business”? Cum poate fi îmbunătățit
un Frankenstein? Cine decide ce informație este
acceptabilă și ce informație nu? Conform cărei
ideologii? Care vor fi noile comportamente pe
care rețeaua le va accepta? Deocamdată se pare că
cele mai profitabile sunt cele „instagramice”, ne-
problematice. Produse promovând alte produse
în decoruri idilice. Este ironic cum îi rămâne tot
individului liber sarcina de a se feri cum poate de
lumea care îl devorează, stochează și vinde la bur-
să. El trebuie să devină un fact-checker, el trebuie
să fie propria sa agenție mass-media, propriul său
avocat și medic. Pentru că va fi tot vina lui dacă
va eșua să iasă cu mintea întreagă din brațele unui
Frankenstein care deja „știe” totul despre el. Pe
măsură ce școala devine tot mai „altfel”, ferindu-l
de repetiții plictisitoare și de prea multe informa-
ții, rețeaua preia aceste metode de „intoxicare” și
le aplică fără probleme. Până și cercetătorii speră
că niște jocuri virtuale ne vor salva de la totala
degringoladă mentală care ne paște odată trecuți
prin rețea. Și metodele de dezintoxicare trebuie să
fie cel puțin la fel de „fun” precum cele de intoxi-
care. Îmbunătățirea este și ea profitabilă.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
31
teatru
Reflectare într-o oglindă spartă
■ Adrian Țion
După atâta frig și ceață (pandemică) iar
se arată soarele tămăduitor al teatrului
licărind timid, ademenitor, din sala de
spectacol, golită aproape un an de zile de hime-
ra virusului hain ce ne-a pustiit până și sufletul.
Cel puțin așa e la Turda, unde luminița sclipește
și unde incidența cumulativă a cazurilor cu co-
vid-19 este de 1,5/1000 de locuitori, așa că ora-
șul de pe Arieș a ajuns oficial la „scenariul verde”,
după cum se anunță în presa locală și după cum
susține curajosul primar Cristian Matei, promo-
tor al unor proiecte fabuloase pentru Potaissa is-
torică. Relaxarea se simte pe străzi și în localuri.
Poți să bei o cafea înăuntru, la căldură, nu pe te-
rasă, la frig, unde incidența de a face guturaiul
supraevaluat la rang mondializat de COVID-19
chinez atacă mai dihai. Lege sanitară imuabi-
lă gândită de medici și politicieni! Poate a venit
vremea să se renunțe la aberații politico-sociale,
aliniate sub lozinca protecției populației. Poate.
Dar nu e sigur. „Deșteaptă-te, române! Deșteaptă-
te, omule!”, țipă literalmente mesajul spectacolu-
lui lansat în apele salmastre turdene, regizat de
Jakab Muriel Manea în ianuarie 2021. Dar cine
să audă un apel venit prin intermediul artei, când
țara arde la propriu (incendii în spitale) și la figu-
rat (aprige lupte politice)?
Spectacolul teatrului turdean cu farsa caragia-
leană Conu’ Leonida față cu reacțiunea se dorește
o șarjă satirică de proporții carnavalești, aplicată
acestor vremuri halucinante. Întoarcerea la clasici
pare a fi măsura și tactica zgândăririi prezentului
oțios. Atacul conceput ca armă e îndulcit de com-
ponentele binecunoscute ale farsei. Jakab Muriel
Manea și Eliza Labancz, sora ei, scenografa pro-
ducției, propun o oglindă spartă (la propriu) în
care să ne privim cu asprime și responsabilitate.
Oglinda mare, mai bine zis fărâme din ea, ocupă
Martinelli și o breșă
în teatru
■ Alexandru Jurcan
La 20 de ani, prin 1977, Marco Martinelli
s-a căsătorit cu Ermanna Montanari. În
1983 au fondat Teatro delle Albe, împre-
ună cu Luigi Dadina și Marcella Nonni. Unde?
La Ravenna. Martinelli e fondatorul non-scuo-
la, practică teatral-pedagogică pentru adoles-
cenți, a căror energie e capabilă să dea naștere
artei scenice într-un mod natural. Mai limpede:
el concepe un teatru ce își găsește sensul în co-
munitate.
La Editura Brumar din Timișoara a apărut
în 2019 cartea lui Marco Martinelli - A-și face
loc. Breșă în teatru în 101 mișcări, tradusă de
Daniela Șilindean, cu o prefață de Irina Wolf.
Așadar opera lui Martinelli se dezvoltă aseme-
nea unei spirale. Nu mai există graniță între cei
ce joacă și cei care asistă. În 2016 vreo 700 ce-
tățeni din Ravenna au acceptat să facă parte din
locul central al scenei. În fața ei e groapa drept-
unghiulară, amenajată ca pat supradimensionat
al nepăsării, al adormirii întru comoditate și po-
litichie grobiană, pat plin de perne și cearceafuri,
în care cad în adormire și nepăsare personajele:
“Mița” și “bobocul”, după ce servitoarea le dă un
ghiont cu șoldul. De aceea, afară din el, pe mar-
ginea patului înfundat mai exact, la începutul
și la sfârșitul reprezentației, ca într-o evocare în
ramă, personajele cântă lălăit Deșteaptă-te, româ-
ne! Căderea în atmosfera din mahalaua bucureș-
teană e sugerată de vocea Mariei Tănase cântând
Bun îi vinul ghiurghiuliu. Safta (Alexandra Dușa),
Coana Efimița (Ingrid Neacșu) și Conul Leonida
(Miki Paicu) beau vin sau ceai și cântă într-un fel
de entree bahic de mahala. Cei doi sunt îmbrăcați
în caraghioase veșminte de noapte, vădind trans-
parența în timp. Miki Paicu și Ingrid Neacșu sunt
puși să tremure exagerându-și tarele bătrâneții,
apoi sunt puși să stea înțepeniți nefiresc la mar-
ginea interioară a gropii-pat, imaginându-ne că
pot dormi vertical, Ingrid Neacșu resimțindu-se
fizic amorțită la picior după această înțepenire
îndelungată. Cam tot timpul dialogat ei stau în
aceste poziții rigide, coborându-și capetele peri-
odic în farfuriile din fața lor, pline cu fulgi de po-
rumb. Existențe larvare, aproape beckettiene, ce-
și duc traiul între somn, bârfă politică și nutriție.
Deliberat statică, scena trimite la somnolența per-
sonajelor și la “amorțirea” unei întregi nații ase-
menea celor doi. În timp ce “revoluția” vine peste
ei, ei dorm... vertical. S-a întâmplat asta și cu unii
dintre noi în decembrie 1989! “Bravos națiune!
Halal să-ți fie!” Dintre chefliii care au sărbătorit
în vecini Lăsata Secului se desprinde un personaj
ridicol, mixtură între fusiformii Rică Venturiano
și Agamiță Dandanache interpretați odinioară de
Radu Beligan. El pare a fi Cetățeanul turmentat
spectacolul Infernul după Dante. Iată, oameni
de toate profesiile - scrie Irina Wolf - de toate
rasele, contribuie la spectacol. Unii se implică
la construirea decorului, alții la realizarea cos-
tumelor, iar cei mai mulți formează grupul de
actori amatori. Fiecare spectator este invitat să
străbată (efectiv!) cele nouă cercuri concentrice
ale Infernului. Astfel, spectatorul devine parti-
cipant.
În cartea sa, Martinelli vorbește despre tea-
tru ca „loc al Vizibilului, al Tangibilului, al
Corpului care simte, senzual”. Crede că fiecare
epocă e bună pentru a te revolta: „orice epocă
e bună pentru a aprinde fitilul”. Știe că în con-
ceptul a-și face loc nu există faimă sau bogăție.
Mișcarea fundamentală e dialogul, adresarea
- „trebuie să ne gândim la spectator ca la cel
căruia ne adresăm”. Un regizor nu trebuie să-i
(interpret Cătălin Florea) care citește chinuit scri-
soarea găsită, a lui Tipătescu către Zoe, ceea ce
înseamnă că personajele caragialești pot mișuna
nestingherit dintr-o piesă în alta, întărind spiri-
tul moftangiu al eroilor, specificitatea lor. Un plus
de ridicol primește Leonida prin vorba lui Miki
Paicu pi moldovinește. Atât. Aceste “intervenții”/
inovații nu pot spune mai mult.
Mă declar un spectator saturat până peste cap
de această farsă supraevaluată de-a lungul timpu-
lui, deși îi recunosc importanța și valoarea, deși
m-am lăsat de fiecare dată antrenat în mesajul
propus de jocul actorilor, de viziunea regizorală.
Am văzut, ca orice iubitor de teatru, nenumă-
rate variante la textul caragialean. Amintesc câ-
teva. În 1985, spectacolul filmat, derulat clasic,
cu Dem Rădulescu și Leopoldina Bălănuță; în
1994 cu Bucur Stan și Maria Seleș - Anton Tauf
introduce televizorul și jurnalul de știri pe lângă
foaia “Aurora democratică”; în 2011 cu Ovidiu
Crișan și Romina Merei; în 2019, în cadrul fes-
tivalului turdean, cu titlul “Revoluție și artifi-
cii”, cu Marius Bodochi și Irina Movilă, ambii
în travesti... N-are rost să le înșir aici pe toate,
dar persistența montărilor uimește și nu dove-
dește saturație. Memorabilă rămâne pentru mine
montarea lui Aureliu Manea însuși din 1978, cu
Gelu Bogdan Ivașcu, Dorel Vișan și Lucia Wanda
Toma. Leonida și Efimița erau în acel spectacol
două jucării stricate, descoperite de Safta din tala-
șul în care erau acoperite inițial, transportate din
alte vremi, insinuând, după spusele regizorului,
simbolul luptei politice. Ele evoluează pe scenă,
după care sunt acoperite din nou cu talaș. O idee
regizorală în adevăratul înțeles al cuvântului. Iată
că, peste ani, fiica lui Aureliu Manea îi dă o replică
artistică peste timp tatălui, într-un spectacol am-
bițios, excentric, neconvențional, axat pe parodi-
ere intensivă. Montarea actuală a regizoarei Jakab
Muriel Manea de la Teatrul Național “Aureliu
Manea” dovedește că întotdeauna se mai pot spu-
ne lucruri noi vizavi de un subiect clasicizat. Arta
e un teren al surprizelor.
■
trateze pe tovarășii săi de lucru „drept preș de
picioare”. Martinelli e convins că teatrul „nu e
locul pentru tirani și împărați, e locul tulbu-
rător al demnității tuturor”. Un loc în care se
poate experimenta „fericirea și grația”. Toate
meseriile sunt importante - tehnicieni, lumi-
niști, sunetiști, mașiniști. Mai apoi, teatrul e
un loc alchimic, în care „toate aceste meserii se
topesc și se con-topesc”. A lucra împreună în
a-și face loc înseamnă și a viețui împreună. Un
tehnician, de exemplu, poate avea o bună idee
scenografică. Teatrul este un loc „al râsului și al
plânsului, al primordialului”.
Cum să nu-ți placă ideile lui Martinelli, care
știe că viața și arta nu sunt separabile, că „rana
provocată unei ființe umane este ca vandali-
zarea Capelei Sixtine”.? Orașul ca scenă - un
ideal atins. Îmi imaginez. peste ani și ani,
un spectacol uriaș despre vremea pandemiei
Covid. oare se vor găsi măști pentru recuzi-
tă? Să nu uit: Martinelli și Ermanna au fost la
Timișoara pentru proiectul Dante 21. Întâlniri,
lansare de carte, ateliere, dar și proiecția filmu-
lui lui Martinelli - Viața în arest a lui Aung San
Suu Kyi...
■
32
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
crochiuri
Dracul și un popă foarte poet
■ Cristina Struțeanu
Stăteam în ceață, viermișor în cocon de
borangic. De câteva zile tot stăteam și mă
uitam tulburată. Că și ceața stătea. Nu
se vălurea ca peste Styx, nu te absorbea amă-
gitor ca în Solaris. Nu te momea spre Neștiut.
În Valhalla lui Odin nu știu ce făcea. Dar aici,
se așternea în urma ei când brumă, când chi-
ciură, asta dacă puteai zări ceva. Prin ochiurile
norilor de jos ce se despicau uneori... Țepi de
cristal pe ierburi necosite și pe crengi goale.
Ființe bizare, tufele. Bărci cât căușul palmei, în
covorul de frunziș. Frunze scorojite încărcate
cu argint în găoacea lor. Pluteau în liniște, o
liniște spăimoasă, spre Nicăieri. De la mine din
curte. Părea a se deschide chiar aici un culoar...
Dealul cel plin de copaci din cleștar era mai
straniu decât cu zăpadă. Când își dezvăluia
brusc ființa prin perdele de ceață. Și mai fru-
mos, mult mai frumos, din altă lume. Mirific,
feeric și... ireal. Îți lua respirația de admirație
și te înfricoșa.
Ce m-am gândit? Ia să aprind o bobiță de
tămâie pe-un tăciune. Că Zgrumbirul asta a
binevoit mai demult să-mi aducă, într-o hâr-
tioară de la cuiele speciale pentru șiță, câteva
„boambe”, cum le zic la țară. Fără vorbe, m-a
îmbiat din ochi să le folosesc, doar zisesem c-o
să fac „feștanie”, chit că nu era întru totul gata
lucrarea lui, ce părea să devină perenă, că n-a
mai dat pe aici să-i pună capăt. Cuvenitul ca-
păt.
Acum s-ar cuveni să spun, la rândul meu, -
zis și făcut. Doar și bunica alunga așa duhurile
rele. Și-n cețuri ce nu poate fi? Am găsit un că-
păcel de metal, am scos jar, dar boamba îmi tot
aluneca, de parc-o frigea. N-o puteam potoli.
E de înțeles că m-am mocofănit, pân-am reușit
s-o aprind și să pornesc prin casă cu fumega-
rea. Am făcut doi pași, atât, c-a răsunat un bu-
buit. S-a cutremurat totul și mai multe nu.
Hait, profilată pe ceața din spinare, de parc-o
purta ca pe o șubă, o siluetă întunecată bătea
cu un ciomag. Prin geamul ușii părea o diha-
nie. Din altă lume. Sau un urs ridicat în două
labe. Bătea cu forță pe canatul de sus, cu o botă
înaltă de apostol. Gest măreț. Aproape cumplit
în netulburarea ceții. Nu i te puteai opune. Ar
fi fărâmat. Dar de unde știa că-i cineva aici?
De obicei, iarna nu e. I-o fi mirosit a fum din
horn, că de văzut nu-l putea vedea prin ceață.
Fumul. Oare de câte zile nu dăduse nimeni, ni-
meni, niciun om străin, pe la poartă? Și acum?!
Eu cu tămâia și el, hopa, ca djinul din lam-
pă. Abia am aprins-o c-a apărut pe mătură,
pe vălătuci de nori. Măi să fie! Că n-o fi dra-
cul! Bulgakov la munte și Woland al lui, ba și
Berlioz, aici, pe prag. Mâța mea nu se cheamă
Behemoth și nu-i motan. Dar despre Pilat din
Pont îmi vine a vorbi. Chiar cu oricine?
Omul negru de la ușă era slab, slab, scofâlcit,
zbârcit cu șanțuri adânci pe toată fața, întune-
cate și întortocheate, legat cu sfoară peste cojo-
celul din care flencăneau smocuri de lână. Pur
și simplu smolit. Parcă îl știam și nu-l știam.
Arătase cândva a brigand, chiar și băgase cu-
țitul în cineva. Își lăsa pe atunci pleată de hai-
duc, avea câini fioroși tot timpul, cât vițelul de
mari. Câți ani să fi trecut? Acum, îi rămăseseră
doar cinci lațe slinoase și ochii-i deveniseră
mai răi, mai roșii. Îi ardeau. Te frigeau.
— Mi-ai văzut calul?
— Să trăiești, Carol.
— Nu vezi că trăiesc? Și-o s-o mai fac. Uite-
mă. Sunt cu oile lu’ Iulian ciobanul, că, cică, i-a
murit mama. Ce, io n-am familie?
Aha, pe Iulian ăla îl văzusem deci zilele tre-
cute, când m-a lătrat un dulău de stână. Era
departe, sus pe deal, și tot se răstea la mine,
să mă avertizeze, când, deodată, s-a săltat din
iarbă un cioban. Sforăia trântit pe pajiște, în
frig, răpus de Bacchus pesemne, și oile-i fugi-
seră de mult. Câinele îi stătea de strajă sub ce-
rul liber. Scenă de toți banii, dar de spus, n-am
spus asta, ci:
— Mă bucur. Deci ai pe cineva în lume?
— Am două surori, una în București, alta...
— Mă bucur (încerc să scurtez, dar pe el
cine să-l asculte?)
— Nu le-aș mai avea...
— Știu surorile de tine, nu? Nu ești, aici, ar-
gat de izbeliște...
— Mă sună, da’ ce, io le răspund? Aș. Nu-s
tâmpit.
— Păi, de ce?, nu mă pot abține.
— Așa, uite așa, nu-s sătul de proști? Și de
prostii? Ca la televizor? Că am televizor, să
bagi la cap... În coliba mea.
— Mă bucur.
— Da’ o țigară ai?
Plec s-aduc, c-aveam! Ieri îmi adusese un fiu
al meu, în drumu-i scurt... Să știi că-i totuși
dracul, de unde a aflat? Că eu de zece, două-
zeci, treizeci de ani m-am lăsat de fumat. Le
cerusem, firește nu pentru Carol, ci pentru o
vecinică pufăitoare, care și cu grebla, la fân,
avea un chiștoc în colțul gurii.
— Să trăiești, Carol (și dau să închid, că se
făcuse frig și-i spun, dar el îmi pune un picior
în ușă)
— Bagă lemne, ce stai! Auzi, frig...
— Irosesc căldura...
— Și zi mi-ai văzut calul? Să nu mă iei cu
ceața...
— Nu.
— Îi dau sfeclă și mere. Ai văzut ce mare și
frumos e?
— Chiar nu.
— Taica e născut în 34, tanti în 39, „patro-
nii” ăștia ai mei, așa că io-s stăpân în gospodă-
rie și pe cal și pe cinci vaci și pe turma de oi,
și pe tâmpitul de cioban. Au fost și cinci măgă-
ruși. E clară?
— Mă bucur.
— Și ce mai faci? (cu ochii-n ochii mei)
— Bine, ca tine, precum spuneai, tu nu faci
bine?
— Da’ ce mai faci?
— BINE. (ferm, așa că dă a lehamite din
mână)
— Mă duc la Radu, să-mi caut calul. P-ăștia
nu-i iert, nu-i las, că pe terenul lor s-ascunde și
Nebuna. O fi și calul.
— Cine?
— Una de care nu reușesc să dau. Se topește,
cum îi dai de urmă.
— ??
Dispare în ceață ca și cum nici n-a fost...
Peste două, trei zile, cum ceața nu se mai is-
prăvea, ce-mi zic, ia să văd dacă se mai petrece
ceva ciudat? Se pare că nu prea aveam de lucru.
Nici de scris. Iau ultima boambă de tămâie, că
atunci, cu Carol, am ars mai multe. Și după ple-
carea lui. O aprind mult mai ușor și mă pun
pe fumegat. Dar, deodată, o bufnitură de sti-
clă spartă. Cu clinchet mare. La aceeași ușă.
Teribil. Alerg, cercetez geamurile, să văd ce s-a
spart și de ce. Plin de gheață pe jos, o grămadă,
dar numai acolo. Gheața aia sunase ca sticla.
În jur limpede, curat, doar frunzele și covorul
lor. Nu era grindină, c-așa crezusem întâi, ci
forme bizare, geometrice, ca de meteorit. Că și
ăla asta e, gheață cosmică. Numai că mult mai
fumurie, de la focul cu care a străbătut până
aici, de. Acum, parcă mi-ar fi venit un pui de
frică. Târziu, am realizat că vântul purtase pe
sus și aruncase chiciura de pe o creangă mare,
ditamai. Dar de ce atunci, îndată ce am aprins
tămâia, de ce acolo, pe pragul unde stătuse
Carol? Avea coadă de cometă Omul negru? Și
coada de cometă tot din gheață pietrificată e...
Iar calul lui cel uriaș, l-am zărit peste trei
zile. Când se ridicase ceața. Alb, de la crusta
de chiciură de pe spinare. O purta ca pe-o hla-
midă. De felul lui însă, murg închis. Cu coamă
și coadă negre, cu picioare făloase tot negre. Și
copite învelite în păr, smocuri de păr. Cu niște
coapse largi, cum nici n-am mai văzut. Coapse
dintr-alea de cal de circ, să-i poată sta pe spi-
nare o întreagă trupă de acrobați. Îl mânau trei
dulăi de stână flocoși, trei, lățoși rău, cu hămă-
ituri la gleznă și mârâituri. Aprige. Iar el pu-
nea pasul rar, cu liniște mare. Unul după altul,
încet, înadins, tacticos, nepăsător. O arătare, o
himeră, o statuie umblând... Comandorul.
Peste alte două zile, chiciura s-a scuturat. În
jurul copacilor mari, cu ramuri goale, era pe
jos câte un cerc alb, gros, sfărâmicios. De-ai
fi crezut c-a fost o ninsoare bizară, doar sub
pomi. În rest, pajiște verde încă. Sau că sunt,
răsturnate, păpădii uriașe, dintr-o grădină cu
giganți. Căzute-n bot. Eh... Hotărât, ceața aia
pritocise firea lucrurilor. Arătase la vedere
porți neștiute...
Iar pe Carol l-am mai zărit o dată. A trecut
lent, nefiresc de lent, fără să arunce o singu-
ră privire încoace. Și doar totul era limpede,
neîncețoșat, cu fumul din coșuri vălătucit spre
înalt, semn că-i locuită casa. Că e căldură de
om înăuntru. A defilat măreț prin dreptul ve-
randei. Își imita calul sau îi intrase în mațe tru-
fia animalului? Nu cumva invers?
Materialul e îmbâcsit de imaterial, asta e
chestia. Imaterialul se pitește prin material ca
găurile din cașcaval. Cică e materia întunecată
și energia dark - că alt nume nu s-au priceput
să le dea astronomii. Când au aflat cât de ra-
refiată e de fapt textura cea consistentă, pal-
pabilă, reală. Un șvaițer tot universul. Văzut și
nevăzut torc la foc scăzut... Așa spunea popa,
în versuri. Când a venit, c-a venit.
Popa zicea astfel, când a răsărit la „feștania”
lui, adică a mea, adică a căscioarei. Că-l che-
masem mai demult și zăbovise. El știa de ce.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
33
simeze
„Modelele feminine mă
înspăimântă...”
■ Silvia Suciu
Pe Auguste Renoir l-a legat toată viața o
strânsă prietenie de Paul Cezanne (1839-
1906) - pe care îl considera „un geniu”, „un
lup singuratic..., care ținea seamă de părerile oa-
menilor.”1 Acestă legătură se perpetuează și în ca-
zul copiilor lor, Jean Renoir și Paul Cezanne. Fiul
unui bancher din Aix-en-Provence, la insistențele
tatălui Cezanne a studiat dreptul, iar în 1861 a ve-
nit la Paris și a manifestat interes față de pictura
impresioniștilor. Nu a fost admis la Academia de
Arte Frumoase din Paris, lucru care îi cauzează o
profundă mâhnire.
Cezanne avea un temperament vulcanic și,
nu de puține ori, și-a distrus pânzele în accese-
le lui de irascibilitate, „așa cum s-a întâmplat cu
Țăranul acela tăiat tot cu cuțitul, sau cu aceea na-
tură moartă pe care, de la fereastra atelierului, o
vedeai legănându-se de creanga unui cireș!”2 - își
amintește Ambroise Vollard de vizita pe care i-o
făcuse maestrului la Aix, după expoziția pe care
negustorul i-o organizează în 1895.
La prima expoziție impresionistă din 1874, a
expus lucrarea „Olympia modernă”, care se do-
rea o replică la lucrarea lui Edouard Manet din
1863. A expus alături de impresioniști și la expo-
ziția din 1877. Cezanne nu era un membru activ
al grupului, din rațiuni diplomatice; la aceste ex-
poziții, „Manet sau Cezanne nu vor fi întotdeau-
na prezenți de teamă să nu compromită și mai
mult intrarea la Salon sau posibilitatea vreunei
recompense.”3 Dar această distanțare nu l-a aju-
tat pe Cezanne, ale cărui lucrări au fost sistema-
tic respinse de juriul Salonului, fiind considerate
Paul Cezanne
Femei la scăldat (1898-1905), ulei pe pânză, 210 x 250 cm. Philadelphia Museum of Art. SUA
ridicole. La una dintre expoziții, un spectator s-a
arătat atât de oripilat de o lucrare a lui Cezanne,
încât a scuipat tabloul, obișnuia să povestească
fiul artistului. Era vorba despre „Băiatul cu vestă
roșie” (1888-1890), tabloul care, la o licitație din
1958 la Sotheby’s, avea să devină cea mai vându-
tă lucrare din istorie, până în acel moment, fiind
adjudecată pentru 610.000 de dolari.4 Ce diferen-
ță între publicul din 1890 și cel din 1959!!!
Cezanne a știut să găsească în pictura înaintași-
lor surse de inspirație, și a găsit poezia obiectelor
banale. De la Jean Simeon Chardin a preluat teh-
nica cuțitului (folosită și de Edouard Manet) pen-
tru a crea senzația de adâncime. Tot la Chardin
a văzut „rigoarea dispoziției obiectelor în spațiul
pictural și raportul luminii care duce la materiali-
zarea obiectelor prin jocul reflexiilor.”5
Paul Cezanne a avut câteva teme preferate, pe
care le-a dezvoltat de-a lungul vieții: peisajele re-
alizate en plein-air în împrejurimile Marsiliei sau
la Estaque, jucătorii de cărți, naturile moarte și
portretele. „Scopul picturii, după Cezanne, este
descoperirea fragmentelor de natură în care să se
exprime interesul pictorului față de lume. Nu mai
este vorba de poziția socială a artistului, ci de po-
ziția sa ca individ în univers.”6 Iar pentru el lupta
era cu atât mai aprigă cu cât tatăl lui nu era de
acord cu calea pe care a ales-o; îl ajuta rar, deși
condiția lui socială i-ar fi permis-o, așa cum reiese
din scrisorile lui Cezanne către Emile Zola, care îl
împrumuta constant cu bani.7
Cezanne a pictat puține nuduri, mărturisin-
du-i odată lui Renoir: „Eu pictez naturi moarte.
Modelele feminine mă înspăimântă. Prostituatele
Paul Cezanne
O Olympia modernă (1870)
ulei pe pânză, 46 x 55 cm. Musee d’Orsay. Paris
te pândesc mereu să te prindă cu garda jos.
Trebuie să fii mereu în defensivă, și atunci moti-
vul pictural dispare.”8 Cu toate acestea, una dintre
lucrările lui reprezentând nuduri - „Les Grandes
Baigneuses” - se află la baza curentelor contempo-
rane în artă, stabilind „o punte între arta academi-
că și căutările din epoca modernă”9 și a constituit o
sursă de inspirație pentru Vincent van Gogh, Paul
Gauguin (a strâns o importantă colecție de lu-
crări ale lui Cezanne), Henri Matisse sau Maurice
Denis. Cezanne a fost un „Christopher Columbus
al noului continent al formei.”10 Cu lucrarea „Les
Grandes Baigneuses”, Cezanne a împins cercetări-
le sale plastice către inovațiile pe care le va impu-
ne arta contemporană, anunțând mișcarea cubis-
tă. Expusă pentru prima dată la sfârșitul vieții lui
Cezanne, lucrarea a constituit sursa de inspirație
pentru lucrarea „Les Demoiselles d’Avignon”, re-
alizată de Pablo Picasso în 1907, ca omagiu adus
predecesorului său.
Lucrarea „Pendulul negru” de Cezanne a fost
achiziționată în 1937 de Edward G. Robinson, de
la familia Wildenstein, pentru 35.000 de dolari.
Aceast român stabilit la Hollywood a cumpărat
de la familia Wildenstain tablouri de 500.000
de dolari. În anii ,50, Robinson a trebuit să-și
vândă colecția, în urma divorțului, iar lucrarea
a fost evaluată la 200.000 de dolari.11 Colecția a
fost cumpărată în totalitate de Stavros Niârchos,
pentru 2,5 milioane de dolari. În 1996, la moar-
tea lui Niarchos, lucrările cumpărate din colecția
Robinson valorau 600 de milioane de dolari. Azi,
doar lucrarea lui Cezanne valorează peste 25 mi-
lioane de dolari.12
O altă lucrare semnată de Cezanne a stabilit
un preț record în 2011: „Jucătorii de cărți”, pro-
prietatea magnatului grec George Embiricos,
a fost estimată la 250-300 milioane de dolari, și
în urma unei vânzări private a ajuns în posesia
Familiei Regale din Qatar. Lucrarea a înregistrat
un record de vânzare până în 2017, când lucrarea
„Salvator Mundi” a fost licitată la Christie’s pen-
tru peste 450 milioane de dolari, de un prinț din
Arabia Saudită.
Pictura lui Paul Cezanne atinge „aspecte fugi-
tive și individuale ale universului la forme subtile,
la un sistem de convenții generale, cu scopul de
a abate pictura de la cultul senzației pure.”13 Încă
din timpul vieții, a realizat că succesul comercial
vine din relația lui stabilită cu galeriile de artă, și
mai puțin din organizarea expozițiilor personale.
Acest pictor respins sistematic de juriul Salonului
și ridiculizat de contemporanii săi constituie în
prezent una dintre culmile picturii universale.
Acesta era Cezanne, „ale cărui tablouri se vindeau
34
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
Urmare din pagina 36
în 1890, la moș Tanguy, cele mari cu o sută, cele
mici cu patruzeci de franci.”14
Cezanne fost singurul dintre impresioniști care
nu avea un contract cu Paul Durand-Ruel. Încă
din 1895, s-a creat o relație strânsă între artist și
negustorul de artă Ambroise Vollard, care a apre-
ciat și a promovat pictura lui. Când Vollard a vă-
zut prima dată lucrările artistului, a mărturisit cu
emoție că îi produc „un coup a l’estomac”15 (un
pumn în stomac). Această primă senzație resim-
țită de negustor a declanșat un atașamentul total
și infinit față de creația lui Cezanne și a făcut ca o
treime din creația artistului să treacă prin mâinile
lui. Gertude Stein obișnuia să spună că „Cezanne
a reprezentat marea iubire a lui Vollard.”16
Locul patru în topul celor mai scumpe lu-
crări din 2019 îl ocupă lucarea lui Paul Cezanne,
„Ceainic și fructe” (1888-1890), care a făcut parte
din colecția magnatului american din industria
mass-media, S.I. Newhouse. Lucrarea a fost vân-
dută tot prin casa de licitație Christie’s, iar moș-
tenitorii lui Newhouse au primit pentru această
lucrare aproape 60 de milioane de dolari. În 130
de ani, lucrarea a avut 9 proprietari, a călătorit pe
mai multe continente (Europa, Africa, America
de Nord) și a făcut obiectul unui furt. În 1978,
lucrarea „Ceainic și fructe” a fost furată din re-
sidența din Massachusetts a lui Michael Bakwin
(împreună cu alte 6 tablouri) și era evaluată la
600.000 de dolari. A apărut pe piață în 1999, când
o firmă dubioasă din Panama care se afla în po-
sesia tabloului, l-a scos la vânzare. În urma unui
proces care a durat mai mulți ani, lucrarea a fost
returnată familiei Bakwin.17
Note
1	Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House,
San Francisco, 1962, pp. 106-108.
2	Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de ta-
blouri, Editura Meridiane, București, 1969, p. 197.
3	Bernier, Georges, Arta și comerțul, Editura
Meridiane, București, 1979, p. 43.
4	Simon Houpt, Miza infracțiunilor din lumea artei.
Muzeul operelor dispărute, Editura Vellant, 2008, pp.
14-15.
5	Massimo Modica, Diderot philosophe et critique
dart. Essai sur lesthetique de Diderot, în „Recherches
sur Diderot et sur l’Encyclopedie”, par. 8.
6	Pierre Francastel, Pictură și societate. Nașterea
și distrugerea unui spațiu plastic de la Renaștere la
Cubism, București, Meridiane, 1970, p. 162.
7	Paul Cezanne, Scrisori, Meridiane, București, 1972,
p. 50.
8	Jean Renoir, op.cit., p. 107.
9	Pierre Francastel, op.cit., p. 159.
10	Peter Stansky, On Or About December 1910,
Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts,
1996, p. 247.
11	Georges Bernier, Arta și comerțul, Editura
Meridiane, București, 1979, p. 184.
12	Daniel Wildenstein, Yves Stavrides, Negustori de
artă, Cluj-Napoca, Echinox, f.a., pp. 80-84.
13	Pierre Francastel, op.cit., p. 158.
14	Ambroise Vollard, op.cit., p. 32.
15	Rebecca Rabinow (ed.), Cezanne to Picasso:
Ambroise Vollard, Patron of the Avant-garde,
Metropolitan Museum of Art New York, Art Institute
of Chicago, Musee d’Orsay Paris, 2006, p. 9.
16	Philip Hook, Escrocii galeriilor de artă, Baroque
Books & Arts, București, 2017, p. 178.
17	Simon Houpt, op.cit., p. 113.
■
Formă și spirit.
Suprarealismul lui
Ovidiu Avram
de descoperire și cartografiere, a pornit pe un
astfel de drum în căutarea unor comori as-
cunse de către universul invizibil din spatele
formelor tridimensionale. Creația sa artistică
este marcată de îmbinarea imaginilor fizice
cu o narațiune complexă a unei lumi lipsite de
formă fizică. Fiecare obiect, fiecare concept
ascunde mai mult decât poate oferi percep-
ția vizuală umană, complexitatea gândului și
a cuvântului de multe ori creează în sine un
univers, unde formele de expresie umană cu-
noscute nu pot descrie sau acoperi semnifi-
cația reală în totalitate. O zeitate, o sirenă sau
o locomotivă ascund, de multe ori, în spatele
cuvântului în sine o întreagă narațiune inter-
pretată și interpretabilă din mai multe per-
spective. Acest univers este unul al jocului în
care forma fizică va căpăta o esență spirituală
mai profundă decât o percepem la prima ve-
dere. Este un plan al mentalului uman, simi-
lar cu cel al teseractului din domeniul fizicii,
unde adăugarea unei noi dimensiuni deschide
poarta spre un univers nou, unde provocările
răstoarnă regulile existente și creează un cadru
de gândire terifiant, dar provocator. Din aceas-
tă perspectivă, universul artistic al lui Ovidiu
Avram este unul marcat de complexitatea în-
trebărilor și răspunsurilor, care de multe ori
reușesc doar să zgârie suprafața esenței și care,
prin îmbinarea formelor și culorilor, ne oferă
o incursiune într-o lume fascinantă, marcată
de provocări spirituale și orizonturi spre un
univers ascuns. Sirena, Afrodita, vaporul sau
trenul devin astfel expresiile fizice ale unei na-
rațiuni care prin complexitatea ei creează fal-
sa iluzie a unei înțelegeri depline a actului de
creație. De fiecare dată când privești o lucrare
a artistului, descoperi câte un element nou, o
tranziție de culoare, o linie care îți deschide
poarta spre o nouă interpretare și te atrage și
Ovidiu Avram	Iluzionistul - detaliu
ulei pe pânză, 50 x 50 cm
Ovidiu Avram
mai adânc în profunzimea spirituală a creației
artistice. Suprarealismul lui Ovidiu Avram este
unul complex, marcat de dorința de a oferi ceva
nou, de a expune frământări umane, de a oferi
o incursiune într-o lume spirituală complexă și
periculoasă. Cu fiecare pas pe care îl faci spre a
înțelege esența creației, obții răspunsuri la în-
trebări, însă de fiecare dată se deschide o nouă
ușă spre o încăpere spirituală neexplorată, dar
fascinantă. Curiozitatea umană și dorința de a
cartografia cât mai mult din lumea nevăzută a
spiritului uman devine astfel o călătorie de o
viață, o călătorie pe care artistul a cutezat să
pornească cu mult timp în urmă. Chiar dacă
prin acest demers temerar artistul și privitorul
nu vor reuși să pună piciorul pe malurile tărâ-
mului necunoscut, să descopere misterele uni-
versului ascuns, călătoria în sine va reprezenta
nu numai o provocare, dar și o experiență care,
în sine, reprezintă o recompensă pentru spi-
ritul uman infinit, dar încătușat într-o formă
fizică fragilă și efemeră.
Ca orice spirit liber, artistul transpune pe
suprafața de lucru imaginea unei lumi printr-o
diversitate de tehnici și metode vizuale, care
au menirea să ofere acuratețe și formă gându-
lui profund și complex. Nu trebuie să ne mire
din această perspectivă lumea spirituală a lui
Ovidiu Avram, care este marcată de o sete de
cunoaștere și explorare rar întâlnită, unde for-
ma în sine nu are o greutate adevărată dacă
esența din spatele acesteia nu este analizată și
explorată cu meticulozitate. Nimic nu este lă-
sat la voia întâmplări, nimic nu este poziționat
pe locul său din cadrul ansamblului fără un
scop sau un rost bine definit, imaginea finală
capătă sens și devine un întreg doar dacă este
privită din perspectiva complexă a formei se-
condate de spirit.
Lumea de pe suprafața pânzei devine una
vie, unde trecutul și prezentul se întâlnesc, ofe-
rind o imagine în care jocul ideilor și al forme-
lor se îmbină într-un dans profund, marcat nu
doar de existența unei componente materiale,
ci și a uneia imateriale, astfel dualitatea dintre
acestea două creează un echilibru și oferă sens
creației artistice.
■
TRIBUNA • NR. 443 • 16-28 februarie 2021
35
sumar
plastica	
semnal editorial
Gabriel Cojocaru
Profesorul și scriitorul
Nicolae luga își publică „Jurnalul”	2
editorial
Mircea Arman
Despre primatul imaginativului metafizic
sau al celui teologic în gîndirea elină	3
eseu
Iulian Cătălui
Condiția evreului din România în Jurnalul
lui Sebastian și în publicistica lui Eliade	5
Marin lancu
Nichita Stănescu
și miracolul poeziei	8
filosofia
Viorel Igna
Cabaliștii creștini ai Renașterii (I)	9
Vasile Zecheru
Neo-pithagorismul roman și maeștrii comacini	12
diagnoze Andrei Marga Perspectivele Uniunii Europene	15
cărți în actualitate Ani Bradea „Timpuri fără memorie”	17
Alexandru Sfârlea „Cabrat pe liziera destinului”	18
Irina Lazăr „Carte-obiect de unică folosință...”	19
cartea străină Ștefan Manasia Bizara lume din Topeka	20
comentarii Adrian Lesenciuc Cronotopul Rostand	21
eveniment Nicolae Iliescu Ediția aniversară Sadoveanu la Editura Academiei Române	22
memoria literară Constantin Cubleșan Sub zodie stelară	23
istoria literară Radu Bagdasar Dandysmul european în ordine dispersată	24
poezia Ștefan Damian	26
proza Alexandru Petria Când mama mi-a cerut să-mi ucid copilăria	27
social Ioan Voicu Idealul sănătății globale în viziunea Națiunilor Unite	28
însemnări din La Mancha Mircea Moț Ion Creangă sau a scrie lung	30
showmustgoon Oana Pughineanu „Conspirații fără teorii” (II)	31
teatru Adrian Țion Reflectare într-o oglindă spartă	32
Alexandru Jurcan Martinelli și o breșă în teatru	32
crochiuri Cristina Struțeanu Dracul și un popă foarte poet	33
simeze Silvia Suciu „Modelele feminine mă înspăimântă...”	34
plastica Iakob Attila Formă și spirit Suprarealismul lui Ovidiu Avram	36
Formă și spirit
Suprarealismul lui
Ovidiu Avram
	Iakob Attila
Ovidiu Avram
Vizionara, ulei pe pânză, 50 x 50 cm
Cu siguranță, în 1754, Jean le Rond d’Alem-
bert nu se aștepta ca ideile expuse în lucra-
rea Dimensiuni să devină, peste două seco-
le, piatra de temelie a unui proces științific menit
să destăinuie misterele universului, ale vastului
spațiu care ne înconjoară. Această putere a nevă-
zutului și neștiutului, prin capacitatea sa de atrac-
ție, marchează nu numai domeniul științelor, dar
și mintea umană însetată după lumea ascunsă din
jurul său și dimensiunile nevăzute ale lumii noas-
tre, unde regulile sunt răsturnate, iar confortul
oferit de cunoaștere este dărâmat. Bariera dintre
lumea vizibilă și cea necunoscută devine perfora-
tă de mintea umană dornică să găsească răspun-
suri la cele mai profunde întrebări ale existenței
sale. În această căutare, intelectul uman încearcă
să ofere nu numai răspunsuri, dar și reprezentări
vizuale ale acestui necunoscut, fie prin procesarea
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
informațiilor oferite de echipamentele tehnologi-
ei moderne, fie prin expresii artistice menite să
creeze o formă fizică unui univers intern complex
și profund. Este o luptă colosală între intelect și
vastele planuri fizice și spirituale ale universului
nostru, unde de multe ori exploratorul reușește să
vadă prin ceață țărmurile pământului mult cău-
tat, dar niciodată nu reușește să pună piciorul pe
nisipurile sale. O minte cizelată și un spirit pu-
ternic va vedea, în majoritatea cazurilor mai mult
decât omul de rând. Artistul, asemenea omului de
știință, pornește într-o călătorie unde destinația
este conturată în harta sa mentală, însă niciodată
nu va fi sigur că a ales calea potrivită sau că acest
voaiaj va avea succes.
Ovidiu Avram este un călător și temerar
care prin propria voință, marcată de dorința
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
IIIIIIIII
642341 100443