remember
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
George Mazilu, Femme avec marionnette, 46x38cm, 2020
Cruce de flori
■ Maria Margareta Labiș
fratelui meu
Atunci, vântul morții viscolea în alai
Zăpadă și sânge printre roți de tramvai.
Tras de palton și împins nemilos,
Peste tampoane reci cu capul în jos,
Vedea îngrozit cum zburau înapoi,
Scântei scăpărate din părul vâlvoi.
Cine era, Doamne, cine era
Păgânul acela care-l tot împingea?
Atunci, în lunga lui noapte de dor,
Spera să se-amâne ultimul zbor,
Nu accepta cumplita osândă,
Măduva ruptă, osia frântă.
Dar rugul aprins de roșia stea
Îi ardea trupul, sufletul ardea,
Nicolae Labiș și sora sa, Maria Margareta Labiș
Zi după zi și noapte de noapte,
Așa cum prevestise el în carte.
Atunci, un înger i-a dăruit aripa nemuririi,
Ca sufletul liber să zboare
Spre oaza mult visată,
De la izvorul mântuirii...
Din jarul trupului, stins în pământ,
Din cenușa rămasă-n țărână,
Adusă târziu, la noul mormânt,
A răsărit, deodată, mălinul.
Tăiat de atâtea ori
De coasele unor neștiutori,
Mălinul a înălțat, iară și iară,
Trei ramuri, cruce de flori în primăvară.
■
2
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
editorial
Imaginativul poietic
postuman
■ Mircea Arman
nceputul secolului XXI a fost și este marcat
de lipsa creației autentice, atît în ceea ce pri-
vește știința dar și toate celelalte aspecte ale
imaginativului poietic creator și am aici în vedere
creația științifică, literară, filosofică, artistică, cu
excepția notabilă a creației de natura tehnologiei,
respectiv a tehnologiei informației în mod special.
Situația în care apar, pe bandă rulantă, profesori
universitari care acum un secol nu ar fi putut să
predea nici măcar la liceu și teoreticieni cu opere
redundante a căror unică virtute este diegeza altor
„povestitori”, vehiculatori de idei de toată mîna,
spune ceva și despre precaritatea în care se zbate
creația teoretică umanistă. Cohorte de indivizi cu
„operă” în care nu există un singur gînd propriu,
o singură idee întemeietoare, au reușit să dea o
lovitură năucitoare științelor și spiritului umanist
la nivel planetar. Studii fără nici un fel de valoare,
consumatoare de fonduri uriașe, fără nici o noi-
mă, au invadat cîmpul „cercetării” actuale.
De aceea, este absolut necesar să facem o dis-
tincție clară între aspectul cercetării științifice
fundamentale care nu a mai venit cu nimic notabil
încă de la sfîrșitul secolului XX și aspectele dez-
voltării tehnologiilor informației care încearcă și,
în mare măsură reușesc, o adevărată substituție,
atît a științei ca atare dar și, mai ales, a realității, a
mentalităților și a relațiilor interumane.
Realitatea virtuală se substituie cu succes rea-
lității atît în ceea ce privesc relațiile sociale, unde
schimbările încep a fi dramatice, dar și în oricare
alt aspect al relațiilor economice sau ale menta-
lităților. Informatizarea învățămîntului nu a dus
la perfecționarea și dezvoltarea sa ci la un adevă-
rat dezastru cognitiv și la o diluare a valorilor și
meritocrației. Este cunoscut faptul, încă din anti-
chitate, că diluarea și forma ultimă a democrației
este ohlocrația.
George Mazilu
La marionnette au grand pied, 33x22cm, 2018
Desigur, opinia mea rămîne aceea că acest
proces este unul vechi care începe cu scrierile lui
Antonio Gramsci și apoi fondat și dirijat încă de
întemeietorii Școlii de la Frankfurt care au sesi-
zat, naiv încă și cu primul avînt, că distrugerea
societății liberale și trecerea la o societate post-
liberală nu poate avea loc decît prin spulberarea
specificului imaginativului poietic rațional de tip
european care, la rîndul lui, poate fi anihilat prin
dezmembrarea structurii învățămîntului, prin
aneantizarea identității popoarelor și prin submi-
narea constantă a elitelor culturale care au fost, de
cele mai multe ori, înlocuite cu submediocrități
pline de frustrare, tupeu și arivism.
Acest lucru, atît de ușor de sesizat, a fost dus
spre perfecțiune de explozia malignă a tehnolo-
giei informației care a ajuns nu doar să schim-
be mentalități, structuri sociale bine ancorate și
prospere, dar lucrează cu succes la implementa-
rea imaginativului poietic rațional postuman și
postistoric. Devine din ce în ce mai limpede că
domenii care odinioară erau considerate inaccesi-
bile inteligenței artificiale sunt cucerite de aceasta,
iar visul unor creatori de tehnologii, oameni fără
o gîndire și cultură filosofică, istorică, socială și
juridică serios fundamentată, respectiv acela de a
împleti inteligența artificială cu cea umană într-o
simbioză biologico-robotică, nu mai este chiar
ceva de domeniul fantasticului. Astfel, se verifică
teoria noastră conform căreia realitatea nu este
un DAT pe care omul îl decodifică prin simțuri și
intelect și îl valorifică într-un sens sau altul ci mai
degrabă un CREAT, o construcție imaginativă
poietică rațională. Acest lucru nu trebuie să pro-
voace nici un soi de uimire atîta timp cît la baza
cunoașterii stă capacitatea imaginativă poietică
umană rațională, care este însăși fundamentul
intelectului, așa cum îl știm construit în Critica
Mircea Arman
rațiunii pure a lui Kant, din cercetarea logicii dar
și a realității și a tot ce ține de existență. Astfel,
lumea, realitatea, cunoașterea însăși, știința, arta
sau filosofia provin din această capacitate imagi-
nativă poietică umană care are drept agens imagi-
nativul poietic rațional, motorul creației a ceea ce
se numește lume, existență, știință, adevăr, fals,
artă, respectiv spirit în integralitatea sa.
Astfel, tehnologia informației creează o lume
în care Omul ajunge să fie „a doua vioară” do-
minată de prima care este inteligența artificială.
Desigur, acest tip de inteligență are avantajul că
are o judecată neafectată, în sensul în care chiar
Kant spunea despre intelectul uman că, în cazul
în care ar putea fi despărțit de afectivitate, ar fi un
instrument de o precizie atomică. Diferența de
esență între om și mașină în ceea ce privește jude-
cata este aceea că omul se apropie în primul rînd
afectiv de obiectul/tema de judecat și abia apoi
prin intermediul intelectului și rațiunii în timp
ce mașina nu are „handicapul” afectului. Aceasta
este și explicația de ce în cazul anumitor jocuri
de perspicacitate mașina cîștigă întotdeauna,
însă atunci cînd vine vorba de creativitate pierde
întotdeauna. De aici a venit și ideea monstruoa-
să a simbiozei om-mașină care, în viziunea unor
creatori de tehnologii virtuale și inteligență arti-
ficială, văd în creația imaginativă poietică de tip
postuman posibilitatea întemeierii unei noi lumi
și ștergerea celei vechi, vorbind astfel de ajunge-
rea în postistorie și postumanitate.
Noi ne aflăm la începutul acestei epoci a ima-
ginativului poietic postuman iar structura indi-
vidului care să poată adera la o astfel de lume a
fost deja creionată și, în parte, realizată atît de
realitatea rețelelor sociale, care vor înlocui relații-
le sociale tradiționale construite în timpul istoric
cu tot ceea ce implică ele, cît și valorile spiritu-
ale, care vor tinde să fie aneantizate și „ascunse
sau șterse” din inconștientul colectiv și păstrate,
sau nu, în funcție de interese, în serverele inteli-
genței artificiale. Acest lucru se va petrece oda-
tă cu dispariția cărții în formatul ei tradițional,
material, și afirm asta deoarece identitatea omu-
lui de cultură a început deja de mult timp să fie
amenințată de lipsa manuscrisului și a scrierii
de mînă. Atît timp cît manuscrisul va dispărea,
O
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
3
o
cărți în actualitate
ștergerea creației culturale și spirituale se va afla
la discreția apăsării unei taste sau ale unor dezas-
tre date de lipsa energiei sau de distrugerea ei. Iar
în ceea ce privește aneantizarea „consumatorului”
de cultură autentică, aceasta este aproape realiza-
tă, consumul de carte scrisă în format material
avînd scăderi dramatice la nivel global, rezultatul
fiind nașterea unor forme fără fond, a unor ima-
gini (eidola) a ceea ce ar trebui să fie omul educat,
creator și purtător de valoare.
Sensul apariției acestui tip de imaginativ poie-
tic postuman este , așa cum spuneam, ștergerea
istoriei înțeleasă în sensul hegelian de Spirit și
posibilitatea nașterii unei lumi dominate de
îngemănarea dintre uman și mașină. Și, deși
nu putem să nu-i dăm dreptate filosofului ger-
man Marcus Gabriel care spunea că mașinile
„sunt proaste ca pietrele”, totuși, dependența pe
care o arată omul față de mașină este evidentă,
ba chiar, am putea spune, patologică. Si dacă
omul este educat prin intermediul a ceva care
este prost (mașina) și nu prin el însuși, cu aju-
torul organelor sale, atunci este limpede că ceea
ce se va forma din această amalgamare perversă
între mașină și om va căpăta mai degrabă ca-
racteristica mașinii: prostia. Această societate în
care prostia agresivă involuntară, datorată unei
carențe educaționale dezastruoase și care va de-
veni o caracteristică medie a societății, va crea
premisa apariției imaginativului poietic rațional
postuman și a societății postumane și postisto-
rice.
Acest fapt va duce, fără îndoială, la dispariția
unor noțiuni care au făurit, menținut și struc-
turat societatea și existența umană de-a lungul
Istoriei. Acestea sunt: binele, adevărul, frumo-
sul, sublimul și alte categorii cu care Omul a ieșit
din haosul animalității sale.
Malraux cînd spunea că secolul XXI va
fi religios sau nu va fi deloc, nu se referea,
nicidecum, la creștinism. El avea în vedere mai
degrabă ideea heideggeriană a necesității unei
idei care să structureze și să țină laolaltă umani-
tatea, prin urmare un nou Dumnezeu. Adevărul
cumplit al acestor viziuni este mai mult decît
evident în însuși imaginea haosului planetar
contemporan. Acest haos este produsul exclusiv
al mașinii și al dominației maligne a tehnicii pla-
netare, în dauna spiritului autentic și a lumii ca
un construct metafizic, a capacității imaginative
poietice raționale și a agentului ei creator care
este imaginativul poietic rațional uman. Odată
cu dezagregarea educației clasice de tip formativ
și înlocuirea cu cea de tip productiv, prin inter-
mediul mașinii și tehnicii informatice care vor
contribui la substituirea realității cu realitatea
virtuală, bazele imaginativului poietic rațional
postuman și ale societății postistorice, tehnolo-
gice, vor fi fiind puse. Aceste baze trebuiesc puse
deoarece, altfel, imaginativul poietic rațional pos-
tuman nu va dobîndi un teren ferm al manifes-
tării sale. El va avea nevoie de o lume purificată,
curățată de principiile, viziunile, valorile și habi-
tudinile lumii create de imaginativul poietic ra-
țional de tip european. Probabil că astfel va fi po-
sibilă o resetare a umanității însăși care va duce,
în cele din urmă, la dispariția ei și la apariția
unor humanoizi și a unei lumi humanoide ase-
mănătoare celor din picturile lui George Mazilu.
(din volumul în curs de apariție
Tratat asupra imaginativului poietic uman)
■
Legea antimetaforă
■ Ani Bradea
George Mazilu
Un roi de întâmplări a căror perioa-
dă de incubație s-a terminat, ciocul
lor e gata să spargă coaja oului, ce-
rându-și dreptul la viață și la lumină”- citatul
reprezintă, în opinia mea, definiția celui mai
recent volum de proză scurtă, Norul, semnat
de Dafin Mureșeanu, publicat de Editura Rao
în 2019, cu o prefață de Irina Petraș și un text
de prezentare de Petru Poantă. Volum prece-
dat de alte trei apariții, aparținând aceluiași
gen literar: Un singur ucigaș (Clusium, 2000);
Experimentul (Limes, 2003) și Sosia (Rao,
2010).
Cunoscută personalitate a lumii științifice
medicale (președinte al Federației Europene de
Neurorecuperare, membru titular al Academiei
de Științe Medicale și președinte al Comitetului
de Comunicare al Academiei Europene de
Neurologie, Prof. univ. la Universitatea de
Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din
Cluj-Napoca), Dafin Mureșeanu continuă în
tradiția medicilor atinși de har literar, cu exem-
ple notorii printre clasicii literaturii românești
și universale, precum și în descendența unui
remarcabil talent poetic, de bună seamă sursă
izvorâtoare a dragostei pentru metaforă, tatăl
său, cunoscutul poet Marcel Mureșeanu.
Norul adună între coperți 44 de texte scurte
(și foarte scurte), dovedind însă un condei ex-
perimentat prin comprimarea până la esență a
mesajului care se vrea a fi transmis. Povestirile,
unele trimițând la realitatea imediată, altele
la o ficțiune din zona oniricului sau a vechi-
lor legende, conțin, de fiecare dată, tâlcuri,
mesaje, învățăminte care trebuie decriptate.
Minimalismul, tehnica pe care o îmbrățișea-
ză autorul, nu este, nici pe departe, o modă în
cazul de față, ci, așa cum spuneam, o reducere
Les deux trompettes, 73x60 cm, 2016
la esențial. Modalitatea prin care este pusă în
practică această tehnică m-a dus cu gândul la
acele arhivări și comprimări de fișiere din teh-
nica informatică, pe care le trimitem apoi prin
e-mail, iar destinatarul, pentru a le putea afla
conținutul, trebuie să le deschisă, să le „decom-
prime”, să le descopere miezul. Întâmplările
inițiale sunt, aproape de fiecare dată, obișnuite,
minore, dar tocmai din acestea vor fi scoase în-
vățămintele din final. Am putea spune că toate
textele sunt de fapt parabole, doar că banali-
tatea situațiilor, ca fundament al eposului, nu
trădează un sens evident, așa cum se întâmplă
în adevăratele parabole. Găsim în aceste pro-
ze un soi de realitate care trece dincolo de re-
alitate. Inspirație din viața cotidiană care nu se
limitează, și nu rămâne, la descrierea ei. Fapte
din care autorul scoate înțelesuri și, uneori, în-
trebări existențiale, cum se întâmplă în textul
intitulat În așteptarea aceea. Unde dialogul din-
tre stăpân și măgarul său se duce în sensul unei
degrevări de sarcini a animalului care, eliberat
de povară, s-ar putea bucura apoi de o viață în
libertate: „- Stăpâne, eu bănuiesc că vrei să mă
vinzi./- Nici vorbă, măgarule [...]. Vreau să te
eliberez din sclavie, fratele meu!/- Adică mă
dai afară din grajd și mă dai lupilor?!/- Iar gre-
șești, asinul meu drag! Te las să mai faci și tu ce
poți face pe lângă casă, dar nu te împovărez. Te
plimbi, paști iarbă verde, dai la găini, te duci pe
unde vrei. Îți fac adeverință! Poți sta de povești
cu ceilalți măgari./- La biserică mă pot duce?/-
Te poți./- Dar la crâșmă?/- Dacă ai bani!/- Pune
sacul pe mine, se scutură măgarul, că-i de ploaie
și hai să mergem să măcinăm, cât despre liber-
tate, mai vorbim altădată!”. Întrebarea evidentă
cu care rămânem de aici: Ce e mai important,
până la urmă, viața sau libertatea?
4
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
Lipsa psihologiei personajelor accentuează
caracterul moralizator al textelor. Nu avem
de-a face cu tipologii ci, mai degrabă, cu sim-
boluri ale unor valori morale. Sau, altfel spus,
interogații morale încadrate într-un anumit
nucleu epic. Tema accidentului declanșator,
care tulbură ordinea lumii, apocaliptic ade-
seori, susține intenția autorului de a ne servi
în final învățătura sau concluzia ce trebuie să
se rețină, precum în Un călugăr aruncă lube-
niță stricată în grădină; Torpila sau Fotografia
mișcată. În cazul acestui din urmă text, con-
strucția amintește mai degrabă de o proză a
absurdului, însă nu în sens urmuzian (cel care
aduce împreună cuvinte ce se lovesc unele de
altele într-un limbaj al mecanismului asoci-
ației întîmplătoare), ci ca o contiguitate de
imagini care nu se armonizează neapărat între
ele și care amintesc de o atmosferă bulgako-
viană: „În clipa în care domnul Iura Râbacov
a prins, în iazul de la Primeascoe, o știucă
mare cât motanul roșcat al medicului-șef de la
Pavilionul 6, eu mă aflam în baia din aparta-
mentul meu, gata să-mi răcoresc fața cu un jet
subțire și irizant de apă de colonie Bank, când
coada măturii așezate pe un vechi trepied mi-a
căzut în spate, speriindu-mă rău de tot, obli-
gându-mă să lunec în fața chiuvetei și să în-
casez o lovitură zdravănă în nas. [...] De-abia
peste o oră a ajuns cu peștoaica în cameră, în-
velită în fularul lui cel nou, de mătase albastră.
M-a găsit rănit, plin de sânge pe cămașa albă,
pe care nu apucasem să mi-o schimb. A fost
nevoit să mă panseze la un genunchi. Apoi a
curățat știuca, a tăiat-o în părți egale, a dat-o
prin făină de porumb, iar mujdeiul l-a făcut
separat. Cu puțin înainte de-a fi totul gata, a
telefonat Verei Timoșenko și Septimiei, iar fe-
tele au adus vin roșu și câte un fir de praz ver-
de, plăcerea lor dintotdeauna. [.] Pe la zece,
Septimia s-a făcut purpurie, dar ne-am speriat
degeaba, fiindcă și-a revenit repede. Cu Vera
totul a fost în ordine, iar eu și Iura, după ce le-
am condus pe fete până la stația Carol, ne-am
întors acasă să spălăm vasele. Atâta a fost to-
tul. Acoperișul cazarmei s-a aprins doar spre
dimineață, dar atunci noi eram de mult morți.
O lumină mai veștedă a pâlpâit multă vreme
peste acel loc, însă nimeni n-a aflat dacă ea a
fost sau nu vinovată”.
Oniricul domină, cu precădere în partea
a doua a volumului, pentru că unde este mai
ofertant pentru imaginație dacă nu în tărâmul
fără granițe al visului? „Prințul - Unde se pot
transforma niște câini vagabonzi în coji de
pâine?!/ Monseniorul - În vis, prințe!”, sau, și
mai mult, în visul din vis: „M. - Și cum ați
ieșit din vis?/ P. - Printr-o tulpină de trestie,
ca printr-un turn, și am ajuns pe acest mor-
man de pietre calde pe care stăm împreună.”
- Visul cenușiu al monseniorului și prințul. Dar
oniricul, ca metodă, e folosit atât pentru a eva-
da dintr-o realitate unde există o amenințare
iminentă, pentru care nu se găsește soluție,
precum în Zăpada roșie, unde mielul visează
că scapă de la sacrificare pentru că Dumnezeu
„dă o poruncă și oprește mâncatul cărnii de
vietate de către om”, cât și pentru a croi, alter-
nativ, o altă realitate, chiar dincolo de moarte
(vezi Soarele și luna, O zi grea sau Manifestul
umbrelor călătoare - unde descoperi în final
că te afli într-un vis din vis și că realitatea e
întotdeauna alta). Importantă nu este, până
la urmă, fuga din real ci invadarea lui prin
instrumente onirice, care să ajute scopului
final, și anume acela al decriptării mesajului
aflat la capătul unui drum presărat cu simbo-
luri.
Unele texte sunt adevărate episoade paro-
dice, de o ironie bine țintită: la adresa socie-
tății, precum Alarma („Plutesc între trezie și
somn, fericit că fac parte din acest neam atât
de statornic în obsesiile sale”), sau a politicu-
lui (Noul Ohoțc), sau și una și alta, cum se poa-
te vedea în cazul textului În numele legii. Un
simulacru de proces în care inculpata, Lenuța
Cuza (introdusă în sală de Aprodul Purice!)
acuzată că se exprimă în metafore („Zorii și-
au muls laptele sfânt de pe trupul zilei!”) este
amenințată cu „Legea 3 pe 2030, care spune
că toți cetățenii acestei țări sunt obligați să
vorbească prin cuvinte clare și simple, cu un
singur sens, pentru a nu-și deruta interlocuto-
rii, mai ales pe cei care nu cunosc bine limba
noastră.” (numită și „Legea antimetaforă”).
O lege care nu funcționează într-un volum
ca acesta, unde caracterul plurisemantic al
textului se îndepărtează de realismul literar,
de iluzia că textul se poate suprapune realită-
ții. Limbajul metaforic este cel care creează de
fapt o altă realitate. Din puzderia de „unelte”
folosite în acest sens voi aminti doar câteva:
George Mazilu
Lepecheur, 55x46cm, 2014
„[.] îl trecu un fior de neliniște pe șira spi-
nării și i se îngălbeni umbra.”; „Lumea năvălea
din toate părțile, se scurgea către centru, dar
ei erau obișnuiți, nu le păsa, măsurau clipa,
nu drumul, iar când respirau parcă trăgeau
tot orașul în piept, înecându-se cu nepăsarea
trecătorilor.”; „Soarele bate cu palma lui caldă
crupa zilei” în timp ce „Luna bate cu palma ei
rece crupa nopții”; „Timpul nu-i decât o curea
fără găuri”; „[.] în paginile astea gata să se
nască, gata să treacă peste mine, cu șenilele lor
de miriapozi.”; „Soarele bătea în ferestre, iar
ferestrele băteau în ochii lui.”; „[.] zâmbetul
de întâmpinare și de regăsire nu i s-a întins pe
toată fața, lăsând un loc umbros în zona ochi-
lor, ca și cum acolo s-ar fi pregătit de ploaie.”,
etc. Însăși ultimul text, cel care dă titlul volu-
mului este, în integralitate, o metaforă pentru
uitare. A cărților, a personajelor, dar, din „pul-
berea ațoasă și înecăcioasă” a Norului „greu,
de cânepă, zdrențuit” se vor naște altele noi,
atâta vreme cât va exista „Călătoria” în min-
tea celui care o poate închipui. Și trebuie să
fie (re)închipuită, pentru că „e de mirare câte
povești se pierd dacă omul nu le spune și nu le
scrie, temându-se că se face de rușine și de pă-
cat și dând vina pe destin că și-a uitat creionul
într-un tramvai cu cai”.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
5
Poezia - „ușa spre raiul
pierdut”
■ Marin lancu
Maria Postu
Borne
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2020
Mult prea discretă biograficește și fără
vivacitatea impetuoasă a altor prezențe
literare, părând a cultiva mai degrabă o
tăcere benedictină, Maria Posta a reușit să-și so-
lidifice în timp o operă în măsură să o plaseze,
prin esența și adâncimea perspectivelor ontologi-
ce, în geografia poetică feminină a momentului
imediat. Amestec aproape egal de sensibilitate și
inteligență, poezia Mariei Postu a cunoscut o evo-
luție cu adevărat substanțială prin cele șapte volu-
me de versuri publicate de la debutul său editorial
cu Insomnii molipsitoare (1994) până in prezent.
Identificabile în secțiunile de bază ale volumului
(I. Tandrețea gurii de lup; II. Borne; III. Renunțări
imposibile), cele trei voci lirice se lasă filtrate aici
prin diverse modulații de sensibilitate, de la un
timbru nostalgic, ușor recognoscibil, până la to-
nul melancolic, discret rarefiat printr-un scurt
insert venit din simbolistica „raiului pierdut” și a
clipei amiezii, când privirea alunecă spre „lumini-
ța de la capătul nopții”. În redescoperirea spațiului
copilăriei, fiecare poem se repliază spre un centru
imuabil al semnificației, asigurând prin cantitatea
de energie eliberată tonalitatea lirică integrală.
Deplasarea simbolică este sugerată chiar din titlul
cărții, sugestiv pentru culoarea nostalgic-recupe-
ratoare, de jurnal liric, ca într-un joc ambiguu,
adesea constrângător, cu toată tensiunea compri-
mată lăuntric a deturnării privirii dinspre o ipos-
George Mazilu
Les fiances avec des poires, 55x46 cm, 2010
tază biografică la alta. Grefate cu prioritate pe o
astfel de trăire originară, reveriile izbutesc să cap-
teze vocile unei profunde interiorități. Înscrisă pe
trasee diferite ale vieții, sensibilitatea poetei sur-
prinde miraculosul modern, realitatea vie, densi-
tatea îndestulătoare a seriei complexe de indicii
ale realului fiind menite să întrețină frust, fără ex-
ces de podoabe, o poezie a cotidianului.
Fără să afecteze într-un anume fel expresia
lirică, substanța cărturărească, livrescă a expe-
rienței sale este pe deplin asimilată dintr-o per-
spectivă vizibil feminină. Situate între geografia
unei treceri „de cale ferată nesemnalizată/ unde
mulți și-au frânt gâtul/ au rămas fără copilărie” și
podul „ale cărui balustrade s-au rupt sub povara
celor care s-au aruncat/ sau doar au privit în ape-
le râului ”, elementele ce se îngemănează cel mai
frecvent în poemele din prima parte a tripticului
(Tandrețea gurii de lup) se coagulează în jurul
unor motive precum pământul și apa. Ne aflăm
în fața unor poeme unde privirea este investi-
tă cu forța creatoare a elementelor primordiale,
provenite insistent din domeniul acvatic („apele
râului”, râul, fluviul și lacul, „fântâna răsărită în
mijlocul străzii”) și vegetal („grădina din lume
acoperită de iederă”, „florile ce ți-ar fi putut tulbu-
ra somnul”, „flori clandestine,/ flori virgine, flori
însetate, respinse, strivite, flori de seară flori de
noapte”), a căror simbolistică trimite spre o anu-
mită senzorialitate de factură intelectuală. „Cheia”
construcției o găsim începând cu cele șapte poe-
me din ciclul adn-ul copilăriei, cu inflexiuni au-
tobiografice, punctul-zero al revelației care defi-
nește aceste poeme stând în nostalgia celui care
trăiește acut sentimentul întoarcerii spre tărâmul
paradisiac al copilăriei, o experiență înscrisă în-
tr-un univers marcat de gravitatea unor experi-
ențe dramatic consumate, chiar dacă le lipsesc
sensibilitatea și încordările interogative blagiene.
Dominat de o imagistică bogată, ciclul bornelor
poate fi perceput astfel ca un mod de recuperare
a inocenței. Discursul liric se contaminează grație
fiorului emotiv intens, de o anume solemnitate,
cu o retorică în stil ceremonios, prin complicarea
sintaxei versului, cu meandre și jocuri ale sono-
rităților verbale: „mereu am vrut să revin în lo-
curile acelea ca pe apele/ unui lac straniu în care
nu m-am contemplat destul și/ nu i-am măsurat
adâncimea, strălucirea, puterea verdelui crud/
de-atâtea ori visam să-l traversez înot, să mă scu-
fund în căutarea/ unor cărări pierdute de mult...”
(adn-ul copilăriei. 1) Definite în acest mod, reve-
riile poetei sunt grefate cu prioritate pe obiecte
înscrise pe trasee unde indicii realului ( „o trecere
de cale ferată”, „un pod ale cărui balustrade s-au
rupt”, râul”, grădina, iedera etc.) desenează „o har-
tă fidelă a copilăriei”. Practic, privind din această
perspectivă, universul imaginar al acestei poezii
ar părea inepuizabil, dispus unui șir de interferen-
țe și contaminări, „instantanee” din spectacolul
vieții cotidiene ridicat din elementele eteroclite,
sugerând existența unui tărâm originar, al copi-
lăriei, ale unei elementarități proaspete: „am fost
zăpada căzută pe buzele reci de copil/ și bucata
de lemn încins zburând din ușa sobei uitată des-
chisă/ căzând pe copilul/ abandonat în casa goa-
lă...” (adn-ul copilăriei. 6) Pretutindeni se simte
voluptatea discursului elaborat printr-o descrip-
ție de proces prin largi desfășurări de analogii. În
multe părți ale tripticului, Maria Postu zăbovește
asupra efortului de a depăși cotidianul și a regăsi
suprasensibilul, miticul și sacrul. Alcătuite din si-
tuații controlate și relativizate cu ferme localizări
în ținuturile familiare ale începuturilor, poemele
din Borne se construiesc dintr-un șir de imagini
cuprinzând stări și peisaje îngemănate în cel mai
frecvent mod sub spectrul unor spații geografice
și spirituale cât se poate de concrete aparținând
celor trei „anotimpuri”, cu toate efectele sale de
stranietate (copiii florii de ciulin).
Organizate ca un cerc deschis în jurul unui
nucleu situațional, sub forma unor instantanee
menite să sugereze o atmosferă de apăsare, ima-
ginile duc spre o tensiune comprimată lăuntric de
sentimentul unui deficit de realitate, al deturnării
privirii dinspre o ipostază biografică la alta: „din
cioburi salvate din acele veștede provincii antice/
apoi lipite cu un strop de fantezie și stropite cu o
rază de lumină/ se naște a doua oară perfecțiu-
nea unei amfore ce se visa eternă// îți amintești
adăpostul acela fragil între liniile desenate pe vas/
în care stăm de câteva milenii/ ne vede oare ci-
neva în orele de vizită ale muzeului?” (exponate).
Înțelegem de aici cum din mitologia personală se
desprinde un șir de obiecte și sentimente ce trimi-
te spre fantasmele lăuntrice, diluând programatic
perspectiva asupra lumii din afară. Materia ce dă
efect liric provine din elementele substanțiale de
unde lirismul extrage sentimente: „la ușă// con-
tinuă să urce apa, se întunecă devreme în ținutul
din memoria mea/ cineva bate cu disperare în
trupurile noastre devenite una cu zidurile” (re-
fugiu). Mai în toate bornele, totul este centrat pe
surprinderea unor proiecții ale impulsurilor ob-
scure ale eului: „când hublourile se deschid seara
oferindu-mi perspectiva infinitului/ se trezește în
mine câinele flămând al depărtării care ar vrea
să fugă./ să se întoarcă în coliba aceea de stuf pe
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
malul fluviului/ luminată de razele lunii răsfrânte
în valuri...” (locuință de cinci stele).
Deschisă cu poemul ușa spre raiul pierdut, cea
de a treia parte a tripticului propune un lirism al
solitudinii. Un plus de mobilitate a viziunii, cu
simptome ale unor tulburări ale echilibrului lăun-
tric de îndată ce „amiaza”, ca etapă a maturității
depline, „va trece fără să tulbure apa fântânilor,/
nici somnul de după-amiază al pruncilor, trece
direct/ ca o bună samariteană împărțind daruri
inutile nevoiașilor,/ cărora le-a fost destinată o
singură parte a zilei, de cele mai multe ori/ doar
dimineața, da, da, se spune în șoaptă cu jind, că
moartea în zori nu doare// crezând că e încă di-
mineață și că cineva se joacă de-a fiesta cu tine...”
(ușa spre raiul pierdut). Orientată tot mai insis-
tent spre tatonările existențiale, spre o stăruitoare
încercare în inima spectacolului straniu al altei
vârste, Maria Postu pare că respinge prezentul.
Spre deosebire de universul copilăriei, „sintaxa
maturității” (Al. Cistelecan) creează simptomele
unei crize spirituale. De la o poezie a contemplă-
rii, trimițând spre un tipar domestic, familiar, se
trece spre o atitudine lirică profund neliniștitoare,
a unei timidități a ființei silite să privească spre o
lume dominată de exasperări ce amenință să tul-
bure armonia și sacralitatea lumii: „când amiaza
va trece, nu te va recunoaște, speri, protejat cum
nu ești/ de amintiri fragile ori de durerea unor
răni imaginare,/ că nu te va recunoaște lăsându-te
intact cu toată recuzita ta ieftină și cu toate/ tru-
curile tale ieșite din uz cu care încerci să minți și
să te minți...” (ușa spre raiul pierdut). Imagine a
reacțiilor și trăirilor interioare, a senzațiilor și a
tulburărilor venite din percepția acută a întoarce-
rii spre trecut, în unele poeme opțiunea autoarei
devine orientată spre faptul de viață cotidian, me-
diul cel mai prozaic, steril și respingător uneori,
cu răsfrângeri grave asupra eului liric: „când mă
privesc în oglindă continui să le văd/ căminele vi-
trege fără mamă, fără tată/ în care mi-a fost dat
să fiu zidită”, în descrierea căruia vădindu-se o
tulburătoare știință a nuanței, a sensului echivoc:
„mai aud în puține nopți liniștite acel șuierat care
mă cheamă, mă strigă, mă așteaptă,/ traversând
o linie ferată înghițită de valuri de iarbă, ca tine,/
mă revendică acolo unde mi-e locul/ însoțit ca
o trenă de mirosul tuburilor de ulei și de vocea
lui...” (vietate).
Situat într-o zonă a unei asemenea viziuni per-
sonale, fiecare poem propune o „gramatică” spe-
cială a locurilor pe care și le amintește, un „inven-
tar” al unor stări și aspecte ale vieții în banalitatea
sa cotidiană. În haloul pe care-l emană viziunile
estetizante din ciclurile I - II, eul liric trăiește un
prizonierat melancolic, ducând dorul inocenței
pierdute. Provocată de meandrele „stărilor” inter-
ferente, de mișcările gândului, rețeaua structuri-
lor secvențiale recurente se sprijină cu preponde-
rență pe imaginarul teluric, elementar, evocările
în concret fiind remarcabile prin factura palpabilă
a detaliului. În fața unei asemenea realități, Maria
Postu recurge la o strategică retragere în penum-
bre străvezii. Găsim aici și o tristețe grațioasă, sce-
nariul liric fiind doar în aparență cuprins de cru-
zime, în rest aerul himeric al secvențelor trimite
spre sugestii picturale. Raportată la poemele din
aceste două părți anterioare, retorica suferă trep-
tat unele schimbări. De la imagini ale unui uni-
vers al prospețimii, construit din substanțe atât
de sugestiv lirice, se ajunge la o anxietate formală.
Tensiunea lirică dinspre final e alimentată de sen-
timentul precarității ființei în fața agresivității la o
condiție existențială degradată. De la „paradisul
pierdut” al copilăriei, spiritul trăiește într-un pur-
gatoriu al anxietății, unde un abur thanatic în-
văluie poezia și garantează materia și semantica
întregului volum. Efortul Mariei Postu de a evada
într-un comentariu grav-existențial face ca dis-
cursul liric să devină o mărturie a existenței, cu o
crispat-nostalgică definire a altei vârste.
Odată cu volumul Borne, Maria Postu desăvâr-
șește într-o direcție vizibilă experiența volumelor
anterioare și adaugă un fel de apocrifă asupra bi-
ografiei poetice, într-o reconstituire a substanței
acesteia, însumată, cuprinzând elementele proprii
unei poezii a nostalgiei. Compacte și fără secven-
țe parazitare, suita imaginilor decorative din care
putem recompune realitatea instituită aici este
atent supravegheată de un spirit rafinat, în măsu-
ră să aducă orice tip de notație în registru caligra-
fic și decorativ și să certifice unitatea de substanță
a universului său imaginar. Mai elaborat și lipsit
de orice inhibiții, ilustrând o etapă a unei depline
În
amonte, pe Rin
■ Radu Ilarion Munteanu
Radu Țuculescu
Femeia de marțipan
Iași, Ed. Polirom, 2020
Majoritatea scrierilor lui Radu Țuculescu
sunt romane. Deși, în aproape 43 de
ani de carieră, restrânsă la volume
tipărite, primele două au fost proză scurtă.
Dar cum cu abia doi ani în urmă, la aniversa-
rea unei vârste rotunde, scriam pe larg despre
cărțile publicate, mă voi mărgini la a nota că
actualul roman, Femeia de marțipan (Polirom,
2020) e al șaselea din noua serie. Începută în
2006, cu Povestirile mameibătrîne.
Pare să fi muncit mai mult la el. Nota post
final sună itinerant: Basel - Cluj - Sighetu
Marmației, septembrie 2017- martie 2020.
Precedentul roman, Măcelăria Kennedy, văzuse
lumina tiparului pe 8 iunie, cu trei luni înainte
de a scrie, pe malul elvețian al Rinului, primele
pagini ale acestuia. De altfel, în Basel (unde a
scris sute de pagini ale altor romane anterioare)
se petrece o parte importantă a acțiunii.
Am evitat, în general, să povestesc romane-
le despre care am scris. Asta faci mai ales când
n-ai prea multe elemente originale pe care să
le subliniezi. Cum romanele fostului violonist
(am ales deliberat această cea mai veche calita-
te, dacă va avea sens să mă refer la profilul său
de jurnalist radio-TV vom vedea), cu precădere
cele mai recente abundă de originalitate și chiar
invenție, iată că acesta cel mai recent (căci nu
va fi ultimul) e cel mai original și cel mai plin
de invenții. Așadar voi pune accentul pe aceste
elemente.
Dar cine e femeia de marțipan? O chea-
mă Maraia. Toate numele personajelor lui
Țuculescu au câte o doză de pitoresc, dar cel al
eroinei, care, alături de eroul narator, străbate
toate paginile cărții, e între cele mai origina-
le. Pe mine mă trimite la cântăreața americană
Mariah Carey, al cărei pronume sună aproape
la fel. Dar autorul refuză să admită sursa, insis-
tând asupra invenției personale. Oricum citito-
rul o ia ca atare. Dar de ce de marțipan? Antica
George Mazilu Magie mecanique, 46x38 cm, 2017
maturități artistice, volumul Borne are toate șan-
sele de a fi recunoscut ca unul dintre cele mai
bune volume de poezie ale momentului.
■
invenție egipteană, perfecționată mai ales de
germani, joacă un rol important în ultimul
capitol, o poveste polițistă petrecută în Basel.
Poveste în care cooperează perechea eroilor.
Dar forma titlului se trage din ultimele pagini
ale capitolului precedent. Când aceștia ajung,
de fapt, în Basel. La capătul călătoriei prin orașe
europene. Bilele de marțipan verde pregătesc,
subtil, aproape subliminal, prima scenă eroti-
că dintre eroi. Relația lor evoluează gradual,
cu o lentoare impecabil dozată. Să ne amintim
că autorul e un maestru al scenelor erotice, cu
precădere în această serie de romane. Un text
virtual, care ar juxtapune scenele de gen, de la
Povestirile mameibătrîne până la acesta, al șa-
selea, ar releva subtila diversitate punctuală,
pe un fond calitativ de bun nivel. Dar ce diferă
aici față de precedentele e tocmai gradualitatea.
Primul moment erotic, sub duș, are loc la pagi-
na 159. Din total 220.
Deci Maraia e femeia de marțipan. Ea intră
aproape intempestiv în scenă, spectacular, pro-
vocându-l pe Marti (așa-i aflăm numele) la lec-
tura unei cărți care ne spune că în următoarele
200 de pagini chiar se va întâmpla ceva: Elogiul
nebuniei. Cartea majoră a lui Erasmus din
Rotterdam. Titlul original, Laus stultitiae s-ar
putea traduce și Elogiul prostiei. Cum marele
teolog și-a petrecut ultimii ani la Basel, citito-
rul avizat bănuiește de la început că eroii vor
ajunge pe malurile Rinului. Maraia e chimistă.
Și-și face un masterat în studierea amprente-
lor... lacrimilor omenești. Găselnița autorului
merită salutată. Are o valoare metaforică de va-
loare poetică.
Așadar, perechea eroilor poartă prenume
consonante. Rezonante chiar. Marti și Maraia.
Marti e, de fapt, Martin Breda. El vrea să se facă
detectiv criminalist. Și, în ultimul capitol, chiar
rezolvă un caz. De crimă în serie.
Substanța romanului are, în linii mari, două
componente. Am văzut deja că tonul ultimului
capitol e un ghid sui generis al orașului elvețian
de pe Rin. Am aflat că o parte a textului e scrisă
O
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
7
o
George Mazilu
Le Maître Zen, 116x89 cm, 2015
acolo, la Basel. Cronicarul poate adăuga: nu e
singurul roman scris aici. Ceea ce autorul a și
precizat, de-a lungul ultimilor ani, pe rețelele de
socializare. Unde e destul de activ. Odată și odată
era de așteptat să valorifice contactul cu pitores-
cul oraș. Basiliscul, animalul fantastic adoptat de
oraș ca simbol, e prezent peste tot. Cele mai im-
portante personalități istorice care marchează,
prin prezență, discretă dar esențială, își au locul
lor. Am văzut deja că acțiunea începe cu provo-
carea eroului la lectura opului major al renas-
centistului Erasmus. Și nu poți descrie Baselul,
cu ochi cultivat, fără a pomeni și de Paracelsus.
Istoria orașului are o fază medievală la fel de reli-
efată. Pentru a crea conexiunea, chimista Maraia
e pasionată și de alchimie. Autorul are abilitatea
de a evita tonul didactic, trecând peste lungul șir
de prenume al alchimistului. Pentru cronicar ar
fi o impardonabilă gafă dacă le-ar cita.
Altă temă culturală, anterioară fazei el-
vețiene, e un fermecător jurnal de călătorie.
Capitolul al doilea e intitulat chiar Călătoria.
Maraia nu ascunde că tatăl ei dispune de resur-
se considerabile. Acesta îi oferă această călăto-
rie. Aflăm, odată cu Marti, abia la capătul ei,
de ce. Cititorii n-au decât să citească da capo al
fine. Nu voi numi orașele de etapă, e problema
cititorilor. Peste tot, autorul își permite o glumă
năstrușnică. Fără de care n-ar scrie. Cei doi că-
lători întâlnesc, pe cale, o serie e personaje inte-
grate armonic în mediul local. Numite exclusiv
prin prenume. Nu voi preciza mai mult de un
exemplu. Franz e... Franz Kafka. Recognoscibil
de către cei care au noțiuni identificatoare des-
pre biografia scriitorului praghez. Amănunte
care cer o cunoaștere oarecum profundă. Nici
o referire la cărții arhicunoscute (identifica-
rea ar fi un exercițiu prea simplu). Ci, de pildă,
numele iubitei. Lectura acestui capitol e savu-
roasă. Elementele de biografie reală a acestor
figuri sunt supuse unei ficțiuni constructive.
Biografiile lor sunt desincronizate în realitate.
Ar fi deci imposibil să fie întâlnite quasisimul-
tan de personaje care găsesc pe internet infor-
mațiile de are au nevoie. Pentru a ne servi de
acest singur exemplu, Kafka a trăit între 1883
și 1924. Cititorii n-au decât să rezolve singuri
exercițiile de identificare și să se informeze, fo-
losind același instrument.
Desigur, o minoritate de cititori au în bagaje-
le personale cunoștințele necesare care conver-
tesc enigmele în glume. Pentru aceștia, lectura
oferă un plus de savoare.
Este, atunci, romanul scris pentru cititori
nu doar avizați, ci de-a dreptul culți? Da și nu.
Cumva construcția literară are ceva comun cu
un roman celebru: Numele trandafirului. De ce?
Și construcția lui Eco oferă, de-a lungul înălți-
mii piramidale, o serie de secțiuni plane, pe care
narațiunea e coerentă. În funcție de nivelul de
erudiție al cititorilor. De la povestea polițistă,
altfel subtilă, la descifrarea unui noian de sem-
nificații, accesibile exclusiv unor medievaliști
de vârf. Desigur, corelarea structurală pe care
o propun cere păstrarea unui set de proporții.
Cititorii mai vechi ai lui Radu Țuculescu știu
că nu e singurul roman, ca să zic așa, corela-
tiv. Umbra penei de gâscă (Dacia, 1991, reed.
Galaxia Gutenberg) a fost apreciat ca un exerci-
țiu de lectură al aceluiași roman al lui Eco.
Amprenta Clujului e prezentă și aici, în pre-
ludiu. Precum în precedentele romane. Fără a-i
spune pe nume. Dar lesne recognoscibil: piața
catedralei, cu statuia lui Matia Rex, Someșul,
Feleacul. E posibil ca unele personaje să aibă
un model, cum s-a mai întâmplat în romanele
precedente, dar acum mă aflu în ipostaza citi-
torului neozeelandez. Dar observ că niciunul
din personajele de plan secund nu e banal. Mă
întreb dacă reapariția lor la Basel e o stângăcie
deliberată sau echivalentul unui legato pe por-
tativ.
Dar cel mai interesant și pitoresc personaj
secundar e o babă itinerantă. Care oferă buche-
George Mazilu
Leclaireur, 61x50 cm, 2015
țele de flori albastre. O Pena Corcodușa sui
generis. Care traversează fantomatic peisajul
clujean. Rostul ei se dezvăluie când îi oferă lui
Marti dezlegarea unei morți misterioase a doi
bătrânei de 85 de ani. Ca dar pentru debutul în
cariera de detectiv criminalist. O poveste stra-
nie, impresionantă.
Cuvântul cel mai frecvent folosit de autor
în atâtea zeci de ani - și de cărți - este împrăș-
tiat. Folosit cu un mănunchi foarte larg de sen-
suri apropiate. Cititorului obișnuit cu scrisul lui
Țuculescu îi sare în ochi. Desigur, și aici.
Citind dedicația cărții, pentru Rauna, savurăm
odată mai mult apetența autorului pentru nume
ciudate. Aflăm, târziu, că e o pisică. Ce încheie na-
rațiunea. De n-ar fi privită cu ochii mereu impre-
sionabili ai lui Marti, ar fi una aproape standard.
Dar nu pot să nu mă întreb de unde până unde
Rauna. De nu-i una din menajeria autorului, e
oricum o invenție rafinată. Rauna pare un hibrid
a două nume. Unul celtic, Shauna sau Shawna și
unul anglo-saxon. Rowena. În pronunție specifi-
că. Probabil sunt fanteziile mele. Dar o carte plină
de fantezii merită mica fantezie a cronicarului. O
carte care binemerită tot interesul.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
comentarii
Biblia și valorile ei literare
■ Iulian Chivu
Cea mai citită carte a lumii e și cea mai
comentată, contestată, criticată; și to-
tuși Biblia rămâne cartea de căpătâi a
umanității. Ea nu a cunoscut niciodată eclipsări și
nu i s-a putut contrapune nimic altceva mai cre-
dibil, mai satisfăcător pentru întrebările funda-
mentale ale insului rațional. Revenirile periodice
la substanța biblică, la mesajul ei, s-au datorat
nu unor crize epistemice, ci unora ale existen-
ței ca atare; orice rătăcire a căutat recurența în
Dumnezeu. Până și interpretările sau reinterpre-
tările Bibliei au fost tot o permanentă punere de
acord cu Dumnezeul cel nevăzut, cu Dumnezeu-
Tatăl. E ideea pe care o împărtășește și un recent
comentatiu al lui Andrei Marga (Tribuna, nr.
418/2020, p.17) pornind de la volumul Torat Am
al marelui rabin Menachem Hacohen pe tema
originii iudaice a creștinismului.
Sunt, deci, controverse teologice interdogma-
tice, reflecții filosofice de la Toma din Aquino
la Nietzsche și până la Papa Francisc cu viziuile
sale asupra Bibliei. Apoi teme fundamentale din
Cartea Cărților au dat naștere unor tablouri ce-
lebre de la Tițian la Salvador Dali, în muzică au
dat opere celebre de la Bach la Igor Stravinski și
au consacrat poeți și prozatori din Țările Baltice
până în America Latină. Recent, am primit și
am citit Biblia literară a lui Virgil Diaconu (Ed.
TipoMoldova, Iași, 2020); o altă Mică Biblie? o
răstămăcire a unor teme din Vechiul Testament?
un studiu de teorie literară aplicată? Suficente
întrebări care provoacă lectura atentă, mai ales
că am văzut mai înainte volumele de poezii
Depărtarea lăuntrică (1980), Călătoria spre sine
(1984), Diminețile Domnului (2004), Mahalaua
îngerilor (2011), Cartea îngerilor (2017) ale
aceluiași autor. Biblia literară pare, deci, că nu
vine pe un fond profan; nu numai curajul de a
aborda o așa temă, dar și competențele cu care
George Mazilu
La poupee fleurie, 46x33 cm, 2001
reflectează pe textele unor scrieri deloc facile îl
recomandă pe Virgil Diaconu ca pe un cunos-
cător erudit al Vechiului Testament, al scrierilor
patristice, al teologiei creștine. Ideea unei lucrări
de acest gen i-a încolțit autorului în gând cu
mulți ani în urmă, însă după îndelungi decantări
și temeinice cercetări, abia acum a apărut primul
volum dintr-un proiect care se cere continuat;
maturitatea vârstei, dublată de suportul răgazu-
lui îi vor îngădui să finalizeze.
Așadar, primul volum se rezumă la Facerea,
Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul.
Deși titlul proiectului, Biblia literară, menționat
pe copertă, anunță limitarea lui la un singur as-
pect, paradigma discursului este completă și de
fiecare dată textul se prelungește în transtextual
și metatextual, paliere hermeneutice cu atât mai
utile în cazul unor scrieri de o așa complexitate.
Apoi, aspectul literar nu are precădere - nici
nu ar fi fost de dorit -, fiindcă mesajul biblic
este și trebuie să rămână esențial. Iată, de pildă,
Cartea lui Iov (cap. IV) face obiectul eseului in-
titulat Iov, pedepsitul fără vină și se structurea-
ză sintetic și coerent pe niveluri de semnificare,
dar și pe criterii cronologice: Numele cărții și
semnificația lui; Autorul și data scrierii cărții;
Conținutul Cărții lui Iov; „Procesul” lui Iov;
Teologia Cărții lui Iov. Iov, pedepsitul fără nicio
vină; Este Dumnezeu un judecător drept?; De
la resemnare la revoltă; Teologia critică a Cărții
lui Iov sau critica lui Iov cu privire la judecățile
Domnului; Anomaliile unui proces; Incheierea
„procesului”: restaurarea condiției lui Iov; O
carte răzvrătită; Cartea lui Iov - o parabolă a
dreptului nedreptățit și a suferinței; Valoarea ar-
tistică a Cărții lui Iov (Genul compozit, Valoarea
artistică a cărții, Influențe evreiești în Cartea lui
Iov, Influențe mesopotamiene; Un imn al sufe-
rinței).
Urmează, cu rigurozitate remarcabilă fără
derapări didacticiste, analiza aplicată a scriituri
biblice de la prolog la semnifcații: Lamentația
lui Iov, urmează mustrările lui Elifaz, Bildad,
Țofar și răspunsurile lui Iov; apoi Dumnezeu
îl ceartă pe Iov și răspunsurile lui Iov. Totul se
încheie într-un epilog. Virgil Diaconu nu aplică
aceeași schemă fiecărui subiect (de pildă eseul
despre Cântarea Cântărilor se structurează, fi-
resc, în funcție de istoriografia, conținutul idea-
tic și mesajul textului altfel decât celelalte texte
biblice din sumar, ale căror valențe literare sunt
doar impicite). Competențele interpretării, scu-
tite de angajări teologizante, nu mă surprind, cu
toate că Virgil Diaconu este militar de profesie
(absolvent al Școlii de ofițeri din Sibiu, ulterior
proiectant la Intreprinderea de autoturisme din
Colibași), vocația lui literară (conduce revista
Cafeneaua literară din Pitești) este dealtfel cu-
noscută.
Știind toate astea, ar fi de așteptat ca într-o
astfel de lucrare să abunde compensatoriu bi-
bliografia. Virgil Diaconu, însă, consideră cu
onestitate sursa fără să abuzeze de ea și notele
minimale uzitate sunt la sfârșitul cărții, rându-
ite după cele unsprezece capitole; discursul său
interpretativ asigură libertatea ideilor, autorita-
tea lor rațională, iar resursele și disponibilitățile
demersului echilibrează registrele sau palierele
comentariilor, încât promisiunea titlului rămâne
cu ponderea ei firească, fără a fi o simplă capcană
pentru cititor - valorilor literare, fiindcă au fost
umbrite multă vreme de celelalte, li se acordă
doar atât cât li se cuvine, fără să tulbure esențele.
Cartea transcende funcției omiletice a peri-
copelor evanghelice și este scutită de didacticis-
mul tentant și facil, iar abordarea literară nu se
cantonează la nivelul conceptelor de teorie lite-
rară, ci la nivelul ideilor estetice, așa cum li se
cuvine unor texte de asemenea anvergură: „Nici
avuția materială, nici prințesele nu îl mulțumesc
pe Solomon. «Totul este deșertăciune și vânare
de vânt/ și fără niciun folos sub soare!» În plus,
regele observă apodictic că, atunci «Când se
înmulțesc averile, sporesc și cei ce le mănâncă,
și ce folos are stăpânul lor că numai le vede?»
Regele, care își înmulțește zilnic averile, visea-
ză probabil să fie slujit fără nicio plată...”(p.292).
Înțeleptul rege Solomon este văzut ca personaj
biblic din toate unghiurile: critica teologiei lui
Solomon, rege necredincios, moralitatea preca-
ră a lui Solomon, binele și răul în concepția lui
etc. Cu Iov, însă, lucrurile cunosc un dramatism
existențial; ispitirea lui este o alta decât aceea a
lui Isus Hristos, deși Dumnezeu îngăduie și în-
tr-un caz și în celălalt testarea credinței.
Natura divină a lui Isus, alta decât aceea a lui
Iov, resimte ispitirea la nivelul de statut al ființei;
pierderile lui Iov îl lovesc în ființa lui, iar el re-
simte totul la nivel profund uman și traduce în
termeni ai desăvârșirii, ai consecvenței: „Acum,
când ți-a venit și ție rândul, ești la strâmtoare și
ți-ai pierdut firea; acum, când lovitura te-a ajuns,
te-ai înspăimântat! Frica ta de Dumnezeu nu-ți
dă încredere și desăvârșirea căilor tale nu-ți dă
nădejde? Ia adu-ți aminte, care nevinovat s-a
prăpădit și unde le-a pierit urma celor drepți în
fața lui Dumnezeu? După cum am văzut eu, nu-
mai cei ce ară nelegiuirea și seamănă răutatea au
parte de asemenea roade. La porunca Domnului,
ei vor pieri...” (p.103) - sună mustrarea lui Elifaz.
Adevărul este că precăderea etică a textu-
lui nu poate fi depășită de valoarea lui literară,
O
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
o
dramatismul din Cartea lui Iov atinge doar în
subsidiar tragismul grec eschilian. Cu Cântarea
Cântărilor suntem, însă, aproape în exclusivitate
în fața unui poem erotic (Canonizarea religioa-
să a unui poem erotic): „Așadar, ca să aibă un
motiv întemeiat pentru canonizarea Cântării
Cântărilor, interpreții religioși au fost determi-
nați să metaforizeze și să alegorizeze religios
limbajul erotic al poemului, pentru ca în acest
fel să schimbe, prin interpretarea lor alegorică,
sensurile erotice directe ale Cântării, cu sensuri
metaforice religioase, mistice. Metaforizarea și
alegorizarea religioasă sau mistică a Cântării
pare să fi avut un scop: acela de a construi argu-
mente pentru canonizarea Cântării, deci de a-i
sublinia legitimitatea” biblică astfel (p.163).
Unele strădanii de asumare figurativ-religioa-
să a textului sunt împotriva evidenței, așa cum e
de pildă cea a Sf. Grigorie de Nyssa în cazul me-
toaforei „sânii tăi mi-ar fi drept struguri” (p.200).
Virgil Diaconu face raționale trimiteri la surse nu
atât cât să arate, dacă ar mai fi nevoie, că un anu-
me subiect a preocupat nu numai lumea teologică,
dar și filosofi, esteticieni, artiști, ci dă dimensiunea
ideii relevându-i consistența: „Mai deciși în practi-
carea interpretării literare sunt Castellio și Calvin,
care consideră că în Cântarea Cântărilor este vorba
doar despre iubirea dintre doi oameni. Castellio a
cerut chiar scoaterea Cântării din canonul biblic.
Tot pentru interpretarea literară optează și Hugo
Grotius, Richard Simon și episcopul Lowth, Von
Herder, Jacobi, Ewald...” (p.166).
Ca și în cazul lui Iov sau în cel al lui Solomon,
Eclesiastul, un gen mixt de poezie și proză (p.237)
nu poate releva valoare literară decât în simul-
taneitate cu poezia ideilor: „Constat astfel că
Eclesiastul este, de fapt, un text, un gen compozit
sau mixt de poezie și proză, gen care alternează
poezia cu proza, iar această dublă structură de
gen m-a determinat ca, în momentul în care am
reprodus textul Eclesiastului în prezenta carte
(...) să evidențiez grafic-tipografic atât poezia cât
și proza, așadar să rup în versuri libere lungi și în
strofe partea de poezie a Eclesiastului, scrisă ini-
țial în proză, și să transform partea de text, care
era proză scrisă în versete numerotate, în forma
grafic-tipografică a prozei, prin eliminarea nu-
merelor care marchează versetele originale ale
cărții și prin solidarizarea acestora” (p.237). Au
ieșit, cum se vede, texte de literatură autentică:
„Și tot ceea ce doreau ochii mei nu am dat la o
parte/ și n-am oprit inima mea de la nicio vese-
lie,/ căci inima mea s-a bucurat de toată oste-
neala mea/ și aceasta mi-a fost partea din toată
munca mea...” (p.216).
Astfel, interesat și el de virtuțile interpretării
textuale, de deschiderile lucrării, Paul Aretzu a
citit manuscrisul înainte de publicare și avea să
aprecieze pentru coperta a IV-a: „Poetul Virgil
Diaconu propune o carte splendidă atât în sine
cât și în scopul ei, o crestomație și o sinteză de
proporții, un studiu binevenit, teologic și cultu-
ral, o scriere a propriei uimiri și bucurii, provo-
cându-ne o desfătătoare întâlnire, o preumblare
prin eternitatea Cărții cărților.” Așadar, cu rezo-
nanțele literare relevate în chip fericit și util de
cartea lui Virgil Diaconu, avem și denotația este-
tică subsistentă pentru o mereu înnoită recepta-
re a textului biblic. Continuarea acestui proiect
va fi, deci, de urmărit, fiindcă în celelalte cărți ale
Vechiului Testament drama cugeătrii, tensiunile
credinței, profunzimile ideilor teologice și de fi-
losofie existențială adaugă valori implicite deloc
neglijabile.
Homo hominans sau
despre om ca autor al
propriului regn ontologic
■ Nicolae luga
Avem în față o necesară și binevenită
restituire1 a unor substanțiale texte
filosofice, unele inedite iar altele edi-
te, aparținând lui Cristian Petru (1952-2003),
absolvent strălucit al Filosofiei bucureștene de
pe la finele anilor ‘70, într-o ediție îngrijită de
către un alt exponent de seamă al acelei gene-
rații, Adrian Miroiu.
Un amplu capitol al cărții (70 de pagini) este
consacrat filosofiei lui Lucian Blaga - și asta
într-o vreme (în România anilor ‘80) în care
exegeza autohtonă asupra acestui important
gânditor era încă tributară poncifelor și clișee-
lor proletcultiste sau, cum spune chiar autorul
nostru: „Nici măcar exegeza operei filosofi-
ce blagiene nu a depășit stadiul prezentărilor
sau comentariilor elementare. Mai rău, chiar
și acestea vădesc în mod curent o insuficientă
adecvare la texte, o lipsă de pertinență inter-
pretativă, de tensiune problematică și de va-
liditate teoretică cel puțin nedumeritoare” (p.
10). În timp ce Cristian Petru crede, cu îndrep-
tățire, că vom înțelege greu și târziu că Lucian
Blaga a fost un mare și autentic filosof, că ne-a
înavuțit cu o filosofie de filosof, iar nu cu o fi-
losofie de cercetător, de profesor, că filosofia
sa a fost si este mondial competitivă, demnă
să intre în circuitul și în patrimoniul filosofiei
universale.
George Mazilu	Le chien royal, 61x46cm, 2019
Cristian Petru reușește buna performanță de
a intra în interiorul sistemului filosofic al lui
Lucian Blaga, de a-l reconstrui narativ-exege-
tic și de a-l re-expune într-un aparat concep-
tual adecvat limbajului filosofic actual. În ceea
ce privește personalitatea creatoare a filosofu-
lui român, Cristian Petru observă că, într-ade-
văr, „nimeni în spațiul nostru cultural nu și-a
identificat atât de timpuriu și cu atâta nefireas-
că siguranță vocația creatoare, nimeni nu și-a
conștientizat-o așa de acut, nu și-a asumat-o
cu asemenea gravă bucurie și nu și-a gândit-o
până la ultimele implicații, până la temeiurile
și tâlcurile sale metafizice, așa cum a făcut ma-
rele nostru filosof și poet Lucian Blaga” (p. 39).
Cel de al doilea capitol al cărții este con-
sacrat studierii fenomenului religios, dar sub
o abordare metodologică originală, numită
de către autor „religiologie fenomenologică”.
De ce nu, mai simplu, „fenomenologie a re-
ligiei”? - ne explică însuși autorul. Sintagma
„Fenomenologia religiei” este mai larg utiliza-
tă, dar mai ambiguă, nereușind a distinge de-
mersul cognitiv de obiectul și de rezultatul său,
pe de o parte, și investigația de factură predo-
minant științifică, specific filosofică, pe de altă
parte (p.77). Termenii „religie” și „religios” se
bucură de un sens foarte larg, iar aceasta mul-
țumită concepției despre natura sau esența
10
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
faptului religios pe care o profesează religio-
logii fenomenologi. Religia poate fi definită,
simplu, drept „credință in supranatural”. În
religie, omul caută a-și înălța viața, a-i da un
sens mai profund, el caută în viața sa și pen-
tru ea o superioritate, religia se orientează, se
îndreaptă mereu spre mântuire, niciodată spre
viața însăși, așa cum este dată.
După Mircea Eliade, Religia este „experien-
ța sacrului” și, prin urmare, termenul este legat
de ideile de ființă, de semnificație și de adevăr.
Determinarea religiei ca religiozitate și a aces-
teia prin raportare la sacru ascunde o ambigui-
tate, anume definiția o dă omul de știință unui
definiendum (termenul pe care îl definim) ce-l
interesează ca om de știință, însă terminolo-
gia definiens-ului (termenul cu care definim)
aparține omului ca homo religious. Se impu-
ne deci respectarea principiului metodologic
ca, atunci când studiază religiile și compor-
tamentul oamenilor religioși, omul de știință
sau filosoful să nu procedeze la valorizarea de
factură religioasă, indiferent de credo-ul său
personal (p. 80-82). În mod ideal, savantul re-
ligiolog trebuie să fie metodologic ateu, dar ca
fenomenolog poate să își asume o religie deter-
minată și să opereze din interiorul ei. Aceste
lucruri sunt spuse în mod sumar despre religie
și religiologie.
În al doilea rând, metoda fenomenologică
necesită și ea câteva lămuri elementare. Într-o
primă aproximare, metoda fenomenologi-
că se desprinde din raportul său de opoziție
față de metoda istorică, adică față de investi-
gația istoriografică specializată, strâns atașată
contextului real istoric și diacroniei faptelor
religioase. În schimb, fenomenologia este un
demers de factură comparativă și tipologizan-
tă, adică urmărește să degajeze structurile fun-
damentale sau „tipurile ideale” care ar defini
esența fenomenelor religioase. În acest scop
se practică celebra „reducție fenomenologică”,
este pus „între paranteze” contextul istoric și
se efectuează comparații indiferente la spa-
țiul cultural și la timpul istoric. Încât, într-un
sens, Fenomenologia este pur și simplu un alt
mod de a scrie Istoria, logic nu cronologic.
Cercetarea fenomenologică este comparati-
vă, menită a înțelege esența și structurile, în
complementaritate cu înțelegerea istorică, ge-
netic-evolutivă a fenomenelor. Fenomenologia
urmărește studiul structurilor și semnificații-
lor, iar Istoria înțelegerea fenomenele religioa-
se în contextul lor istoric.
Și, totuși, de ce Cristian Petru folosește ex-
presia „Homo hominans” spre a-și caracteriza
cel mai bine demersul propriu, sintagmă care
de altfel dă și titlul cărții? Personal cred că este
vorba de o calchiere, conștientă sau nu, după
mai celebra „natura naturans” a lui Spinoza.
La Spinoza avem Natura naturata, adică ceea
ce numim noi „lucruri”, ceea ce în sistemul
spiozist este ceva ce rezultă din necesitatea
naturii lui Dumnezeu, sau din atributele lui
Dumnezeu, adică toate modurile de existență
ale atributelor lui Dumnezeu (Ethica, partea
I, prop. 29, scholium). Dar Natura naturata
nu subzistă prin sine, așa cum fenomenul nu
subzistă fără esență, iar esența este aici Natura
George Mazilu
Me maître descrime, 46x38cm 2014
naturans, adică ceea ce este în sine și este con-
cepută prin sine însăși, care își este sieși cauză
(causa sui), necauzată de nimic din afară, dar
care cauzează la rândul ei natura naturata. Pe
scurt și mai pe înțeles, Natura naturans este
sinonimă cu Creatorul, iar natura naturata cu
creatura.
Homo hominans, în accepțiunea autorului
nostru, este omul în sensul în care este „rădăci-
nă” sau „măsură” a tuturor lucrurilor, cauză de
sine și, în consecință, este creatorul propriului
regim al ființării sale, al unei ontologii proprii
a umanului, în siajul praxis-lui marxian și al
Dasein-ului heideggerian. În sens generic, on-
tologia umanului reprezintă felul în care omul
înțelege și încearcă să fie atent la sine, să se
intereseze și să se îngrijească de sine (p. 145).
Filosofiile care, în mod mai mult sau mai puțin
direct și consecvent, aduc umanul în prim-pla-
nul interesului lor au o rezonanță particulară,
un ton distinctiv, acela provocat de nota fun-
damentală a reconsiderării ontologice a spe-
cificului și a relevantei omului, o re-situare, o
reinterpretare și o reevaluare a ființei, ființării
și lumii umane (p. 147). Perspectivă care ar pu-
tea fi numită, scrie Cristian Petru, promovarea
„principiului antropic” în ontologie. După cum
la Heidegger, Dasein-ul reprezintă existența
umană în sensul de deschidere către lume, care
aruncă o nouă lumină asupra Ființei.
În concluzie, ar mai rămâne de lămurit doar
faptul dacă noi îl concepem pe om ca fiind
Homo hominans pe de-a întregul, sau numai
în parte. Adică dacă el este creatorul propriu-
lui său regn ontologic total sau numai parțial.
Pentru omul necredincios, pentru ateu, omul
își creează de unul singur, autosuficient, în în-
tregime propria sa ontologie a umanului, dar
această perspectivă prezintă neajunsul că nu
poate explica de ce atunci omul nu își poate
controla în întregime și propriul său destin. Iar
pentru omul credincios lucrurile sunt ceva mai
simple și clare, filmul vieții lui și al universului
său uman este o realizare în coproducție de că-
tre Om și Dumnezeu.
Note
1	Cristian Petru, Homo hominans. Despre relevan-
ța ontologică a umanului, Ed. Institutul European,
București, 2020, 198 pagini, ediție îngrijită de Adrian
Miroiu.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
11
,,În fond suntem
toți același amestec
de dulceață veninoasă”1
■ Alexandru Sfârlea
n contextul (mai precis... con-textele)
inițiativei editoriale a efervescentului edi-
tor și poet Călin Vlasie - mă refer la si-
te-ul Qpoem, acea ,,uriașă filă comună de pe
Facebook”, unde a ,,nășit” mai mulți căuzași
într-ale poeziei, la 13 dintre ei publicându-le
câte un volum - Jurnalul unor cuvinte ingrate,
al poetei clujence ,,germanizate” Emilia Ajule,
aduce o notă aparte în acest cor (pe mai multe
voci lirice, altfel cum?) nu doar eterogen, ci și
preponderent atipic. Că eterogenitatea este fi-
rească prin specificitățile de registre poeticești
este de la sine înțeles, dar atipicitatea scoate în
relief, singularizează și conferă statut de voce
distinctă. Capabilă de acute frisionante, dar și
de asperități interpretative de natură a surprin-
de, de nu chiar a perplexiza auditoriul, cum e
cazul autoarei Jurnalului, ce se vrea, totuși, a
surdiniza ecourile ingratitudinii.
Pe coperta a patra, Al. Cistelecan afirmă că
,,Jurnalul unor cuvinte ingrate este, de fapt, o re-
acție (.) de ființă rănită care se apără zgâriind
și lovind”, că ,,fondul din care ies este unul de
psihisme încărcate, fără descărcări de grație, cu
un limbaj agresiv, tăios și abraziv”. El nu ezită să
spună și că prin asta ,,Emilia își apără rezervele
de idealitate și candoare”, chiar dacă ,,cernea-
la de sepie iritată e aruncată direct pe pagină”,
expresie ultimă ,,a unui cinism abrupt”, care se
dovedește a fi ,,doar fața ofensivă a unui lirism
de rană și compasiune”. N-ai cum decât să rezo-
nezi cu acest simț de observație percutant, dar
realizezi că este ca al unui medic curant care
pune, uneori, diagnostice ușor risca(n)te, doar
George Mazilu
Le marchand dentonnoirs, 100x65 cm, 2012
ascultând la stetoscop aritmia cordului și gâjâi-
tul ce contractă alveolele plămânilor poemelor.
Pentru că aceste texte mărturisitoare, dar și in-
criminatoare în același timp, pe alocuri iau for-
ma unei eșarfe lingvistice vânzolite de vântul
energiilor negativiste, adică semnul acela care
presupune rămânerea în espectativă a celor de
care se desparte, după ce le-a permis să arunce
priviri lacome, curioase și intrigate în tren. Un
tren al ingratitudinilor și frustrărilor, ale unor
călători care-au înghițit multe hapuri, care-au
digerat subsidiarități ale traumei, care-au ur-
lat de pura și invincibila disperare, acest urlet
fiind perceput ca fiind, de fapt, șuieratul tre-
nului. Poate fi și de rămas bun, poate chiar de
un soi de milă surescitată față de cei rămași pe
peron. Iată, de pildă, ce spune un călător altui
călător, chiar în dreptul ferestrei deschise larg a
compartimentului, înainte de a se da semnalul
de plecare, care întârzie, de altfel, nepermis de
mult :,,pe LCSF l-am întâlnit la gliptoteca în stil
neoclasic din Munchen/ vizavi de Konigsplatz
este o cafenea în care cafegiul zâmbește mereu/
s-a uitat la mine cu ochii împietriți zicând/ ai
s-ajungi ca mine un dictator eșuat/ dacă nu vei
continua să te întovărășești cu artiști și prostitu-
ate/ considerându-i egalii tăi/(.) vorbește-mi
despre istorie prezent și viitor/ numindu-mă
victimă inocentă a unui alt tip de barbarie/ îmi
place să-ți sărut cuvintele direct de pe buze /
mușcate înainte să le rostești/ se vede clar că în-
tr-o zi totul va fi bine/ și asta sună aproape la fel
de frumos ca bon voyage Cote Paradis!”. Iar de
la fereastra unui alt compartiment, o călătoare,
mai iritată ca sepia invocată mai sus, izbucnește
în acuze și invective, unele mai vitriolante decât
altele : ,,ești un aruncător de cuțite experimen-
tat/ a cărui tehnică constă în riscul de a le arun-
ca/ necontrolat în toate direcțiile acum m-ai
pălit grav privesc/ balta de sub mine în timp
ce tu iei încă unul și înfigându-ți-l / în picior
zici vezi m-am rănit și pe mine/ durerea mea
e mai monumentală decât a ta (.) nu îmi mai
rămâne mult de zis/ după ce m-ai sfredelit toa-
tă/ și ți-ai ascuns rămășițele frustrării/ în cră-
păturile oaselor mele adie vântul dinspre vest/
îți întoarce privirile de la mine semnează odată
capodopera/(.) mai e loc pentr-o mâzgălitu-
ră/ când au să întrebe Oscar și Franz ce e cu
bandajele/ am să le spun doar că a fost circul
Rusiei în trecere/ curiozitatea m-a împins în
cușca animalelor sălbatice crezând/ că sunt îm-
blânzitoarea de lei/ n-a fost așa”.
Ai putea crede - de fapt, că aproape tot ce se
petrece în acest tren al cuvintelor ingrate ți se
relevă a lua forma unor certitudini contondente
și, nu o dată, coincidente - că Emilia Ajule în-
săși mânuiește din răsputeri biciul cu plumb în
vârf cu care își impune voința și ține la respect
persoanele, personagiile și fiarele sălbăticite din
oameni. Chiar și din ea însăși, desigur, de nu cu
obstinație și fulminant aplomb resentimentar,
în primul rând de acolo. Pentru că ego-ul ni se
arată uneori fățiș, învinețit de furie și agresivi-
tate, sfidând deliberat coșcovitele și derizoriile
legi ale autocontrolului: ,,doar când ești singur
se-arată / fiara plăpândă din tine pusă pe fapte
mari/ am hotărât în unanimitate/ specializarea
nebuniei într-un singur domeniu”. Putem iden-
tifica - precum o oază a verdelui crud într-un
similideșert al fulminanțelor, al compulsivită-
ților și eclatanțelor sfârâind și fumegând conti-
nuu - accente persuasive ale erosului cu mlădițe
purpurii, adiind prin lăuntricitatea până atunci
intens suferindă; când ,,fiara” și-a retras ghe-
arele în pufoasele teci, acum prevalându-se de
o iminență sui-generis a extazului, doar că și
acela tremurător și incert, în umbra intimidan-
tă a. dicționarului: ,,se gândea cum ar fi fost
dacă mâinile tale s-ar fi plimbat pe-acea ope-
ră de artă și ochii tăi m-ar fi făcut să spun: De
data asta mi se pare ca niciodată! (.) Mi-am
scos din buzunar dicționarul și-am căutat un
cuvânt. Dar nu l-am găsit. Vorba pe care-aș fi
voit să ți-o spun nu se inventase încă. Așa c-am
rămas la ceea ce este pe înțelesul tuturor: Te-am
iubit azi-noapte“.
Jurnalul unor cuvinte ingrate - volumul de
debut al poetei Emilia Ajule - poate fi asemă-
nat, totuși , parcă de prea multe ori, cu o tabelă
cu semne enigmatic-criptice, pentru a cărei de-
criptare răbdarea îți e pusă la o (destul de) grea
încercare. Chiar dacă aderă la un tip de lirism
epurat de așa-zise morbideți sentimentaloide,
cred că nu i-ar strica un efort profundizat spre
anume decantări, limpeziri și ipostazieri ale
constructului poetic, care mai mult să scoată
în evidență, decât să ascundă. Dar începutul
- certificat și de un premiu al Filialei Uniunii
Scriitorilor Iași pentru poezie - este de foarte
bun augur.
Notă
1	Emilia Ajule, Jurnalul unor cuvinte ingrate,
Editura Paralela 45, Pitești, 2016
■
12
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
memoria literară
Pledoarie pentru
Eminescu
■ Constantin Cubleșan
ntre eminescologii actuali, Tudor Nedelcea,
la împlinirea vrâstei de 65 de ani, este unul
dintre cei mai activi, mai productivi, publi-
când circa o sută de ample studii critice dedi-
cate investigației operei marelui scriitor (arti-
cole analitice, polemice nu mai puțin) și zece
volume, de la Eminescu împotriva socialismului
(1991) la Eminescu și China (2018), construite
pe varii tematici și orizonturi culturale emi-
nesciane. De curând și-a adunat între copertele
unui impresionant volum, cele mai interesante
și mai incisive, deopotrivă, dintre intervențiile
sale, sub genericul lapidar Eminescu (Editura
Tracus Arte, București, 2020), cu o Prefață de
Mihai Cimpoi, un Cuvânt înainte de Theodor
Codreanu și o Postfață de Victor Crăciun, toate
acestea fixându-i profilul remarcabil în pleia-
da eminescologilor noștri din toate timpurile.
„Tudor Nedelcea nu este un spirit speculativ -
se pronunță Theodor Codreanu referindu-se la
întreaga creație a cercetătorului craiovean - un
teoretician, ci un cercetător aplicat, scotocitor
de arhive și de bibliografii specializate. El lasă
imaginea unui erudit multi- și interdisciplinar,
abordând domenii dintre cele mai variate: is-
torie și critică literară, istoriografie, eminesco-
logie, istoria religiilor și Bisericii Ortodoxe
Române, brâncușiologie, varii alte aspecte
culturale de interes local sau național”. Iar în
cuvântul său de încheiere asupra volumului,
Victor Crăciun ține să precizeze una din coor-
donatele principale ale investigațiilor acestuia
în eminescologie: „Găsim în cartea lui Tudor
Nedelcea sufletul credinței poetului național
întru biserica noastră străbună. Chiar dacă ar
fi făcut numai atât pentru Eminescu și pen-
tru noi este binecuvântată strădania lui Tudor
Nedelcea. Dar el a înfăptuit enorm mai mult:
a refăcut demonstrația credinței unui neam în
biserica lui”. Apoi „Pe urmele stimulatoare ale
lui Iorga și Călinescu - scrie Mihai Cimpoi -
Tudor Nedelcea are ferma convingere că totul
prezintă interes în cazul lui Eminescu, totul
ține de o personalitate indestructibilă, caracte-
rizată printr-o cuprindere intelectuală univer-
salist-enciclopedistă”.
Despre contribuțiile lui Tudor Nedelcea în
domeniu s-au exprimat, de-a lungul anilor,
personalități de seamă, de la Eugen Simion și
Gh. Bulgăr la Nicolae Dabija și Dan Mănucă,
Ion Brad, sau Ovidiu Ghidirmic, Mircea Popa,
Marian Barbu, Nicolae Bellu, Constantin M.
Popa, Mihai Ungheanu, Ion Buzași, Vasile
Tărâțeanu, Fănuș Băileșteanu, Mircea Radu
Iacoban, George Anca, Aureliu Goci ș.a., ală-
turi chiar de P.F.S. Teoctist. Cu toții apreciind
calitatea perspectivei de profunzime a discur-
sului critic.
De reținut o mărturisire a sa din deschide-
rea actualului volum, ca o declarație program,
ca o profesiune de credință pentru demersul
său critic: „am fost șocat de pertinența, vasti-
tatea, cultura autorului și actualitatea ideilor
eminesciene. Eminescu a fost, pentru mine,
medicamentul care m-a însănătoșit sufle-
tește, m-a eliberat, dar m-a și îmbolnăvit de
«eminescianită»”, preluând astfel o vorbă a lui
Constantin Noica, și el se declarase afectat de
aceeași boală. Dar, Tudor Nedelcea extinde dia-
gnosticul, transformându-l într-o sentință tera-
peutică: „Este o boală care ar trebui «să se ia»,
intelectualii români ar trebui să se îmbolnă-
vească mai ales de «eminescianită»”, astfel încât
„gloata denigratorilor să se împuțineze”. Iată și
spiritul polemic al exegetului care într-un ade-
vărat studiu asupra acestei boli combate elu-
cubrațiile formulate la adresa lui Eminescu în
celebrul, de-acum, număr al revistei „Dilema”
(nr. 265, din februarie-martie 1998), alcătuit
obraznic tocmai la momentul sărbătoriri tra-
diționale a zilei poetului. Exegetul este intri-
gat peste măsură să citească în tocmai artico-
lul de deschidere a dezbaterii, sub semnătura
lui Cezar Paul Bădescu o afirmație aberantă:
„Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea
nici nu există pentru mine”, la care au subscris,
continuând cu intervenții denigratoare, Răzvan
Rădulescu, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, C.
Preda ș.c.l. Atitudinea lui Tudor Nedelcea față
de asemenea afirmații este una fermă de res-
pingere, mai mult, de atac violent la adresa
unor asemenea denigrări, începând chiar cu
articolul lui Virgil Nemoianu care, în revista
„Astra” (nr. 7 din iulie 1990), recomanda cu
fermitate „despărțirea de Eminescu” pe motiv
că „Din moștenirea politică a eminescianismu-
lui s-a constituit una din pietrele de temelie ale
mișcării legionare”. După ce veștejește opiniile
contestatare la adresa lui Eminescu, exprimate
și de I. Bogdan Lefter, Z. Ornea, Mozes Rosen
ș.a., Tudor Nedelcea încheie astfel: „Folosit și
azi, ca și altădată, în anumite conjuncturi so-
ciale și politice, revendicat tendențios de di-
verse curente ideologice sau contestat de altele,
Eminescu continuă, la mai mult de un secol de
la trecerea sa în neființă, să ne fascineze prin-
tr-o actualitate a gândirii sale social-politice
încă periculoasă pentru unii, devenind mus-
trarea noastră de conștiință. Suntem obligați
«să ne străduim în permanență să-l merităm
pe Eminescu. În primul rând să știm să suferim
ca el. Să fim demni de Eminescu și să căutăm
mereu că fim la o înălțime la care el să nu se
rușineze de noi» (E. Papu). «Suntem români și
punctum!» zice Eminescu. Cei care se simt al-
tfel îngroașă rândul detractorilor săi și se anga-
jează în demolarea ideilor sale. Zadarnic însă!”.
Tudor Nedelcea aprofundează atitudinea
gazetarului în problemele de istorie naționa-
lă (Eminescu, istoricul - „cu un acut simț al
istoriei, Eminescu s-a dovedit a fi un expo-
nent integral al spiritului național. Pentru el
erau evidente cele două componente esențiale
ale statorniciei caracteristicilor fundamenta-
le ale culturii unei națiuni: limba și istoria”;
Eminescu despre revoluția pașoptistă; Eminescu
despre Rusia și războiul nostru de neatârna-
re; Eminescu despre Tudor și revoluția sa etc.);
George Mazilu
Flore, 41x33 cm, 2011
cercetează implicarea lui Eminescu în chesti-
unea națională (Eminescu, apărătorul româ-
nilor de pretutindeni - „Plecând de la marele
adevăr că nu există stat în Europa orientală
care să nu cuprindă «bucăți din naționalitatea
noastră», Eminescu include în preocupările
sale soarta românilor din afara granițelor țări-
lor române”; Eminescu prin Oltenia; Eminescu
și Teleormanul; Eminescu despre necesitatea
construirii catedralei neamului - „Definită
ca «Maică spirituală a neamului românesc»,
Biserica noastră națională a născut nu numai
unitatea etnică și lingvistică a poporului, ea fi-
ind definită ca o instituție lucrătoare /.../ De
aici necesitatea construirii unei Catedrale or-
todoxe”); abordează chestiuni legate de idea-
tica operei literare (Pesimismul lui Eminescu și
pesimismul lui Leconte de Lisle - „Eminescu a
resimțit și el acest dezgust față de contempo-
rani; de aceea, există și o vădită analogie între
Epigonii și Dies Irae, ambele, într-adevăr, opun
prezentului, socotit mic și mârșav, un trecut cu
dinamismul slăvit. La Leconte de Lisle e vor-
ba de omenirea întreagă, de ceea ce a fost și de
ceea ce este; Eminescu se mărginește la neamul
său”; Poet și teolog; Ideea europeană în opera
lui Mihai Eminescu; Eminescu și realsemitismul
ș.a.); urmărind și receptarea lui critică (Mihai
Cimpoi; Theodor Codreanu; Nicolae Georgescu;
Rosa del Conte; Eugen Simion și fascinația ma-
nuscriselor eminesciene etc.) ș.a.m.d.
Tudor Nedelcea și-a construit o întreagă
operă critică de percepere și iluminare a fondu-
lui ideatic al scrierilor lui Mihai Eminescu, im-
punându-se ca unul dintre cei mai consecvenți
apărători ai poetului, în zilele noastre, față de o
întreagă pleiadă de scriitori (?!) care, sub pre-
textul de a nu desluși la autorul Satirelor o ati-
tudine political correct, îi neagă acestui valoarea
de poet național. Or, tocmai în această chesti-
une, angajamentul lui Tudor Nedelcea este
semnificativ, el demonstrând reaua credință a
acestora, veștejindu-le, cu argumente temeini-
ce, opiniile formulate după ureche și doar atât.
Studiile lui Tudor Nedelcea au deplină probi-
tate profesională și sunt un model de analiză
aprofundată a creației eminesciene.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
13
poezia
Și
■ Ciprian Măceșaru
...și m-am născut
și am simțit imediat că viața
și moartea sunt supralicitate
și aș fi vrut să mă-ntorc
și să plutesc la infinit
și fără griji, dar prea târzie
și prea prostească a fost revolta mea
și doctorul domn’ nae m-a plesnit
și mi-a zis plângi și-o să fie bine
și eu n-am știut ce să fac
și am plâns și încă
și astăzi mai plâng...
...și am intrat în lume
și m-am întrebat ce sunt
și ce rost am, și am visat,
și am sperat, și totul exista
și lucra pentru mine,
și vieții îi spuneam tu
și o țineam de mână...
...și veselul domn’ nae m-a îndrumat
și am înțeles că viața te joacă de pe o palmă pe
alta
și că nu există leac pentru asta, există nenorociri
și bucurii, dar nimic nu contează
și nici nu va conta vreodată, așa mi-a zis domn’
nae
și eu am început atunci, cu un efort imens al
minții
și al trupului, să caut răspunsuri...
...și filosofam în neștire
și totul se încâlcea tot mai tare,
și totul devenea mai neclar, iar domn’ nae venea
și îmi spunea că nimic nu contează
și nu va conta...
...și după moarte ce e? l-am întrebat
și așteptam cu-nfrigurare să-mi spună ceva
și să mă scoată din beznă, dar domn’ nae zâmbea
și tăcea, iar zâmbetul său exact
și totuși elegant și discret era atât de misterios
și de blând, încât nu se putea ca domn’ nae să nu
știe ceva...
...și m-am îndrăgostit
și m-am îndrăgostit și am simțit că viața
și moartea nu pot fi așa, doar niște fișe de
dispensar
și că, prin urmare, domn’ nae se-nșală...
...și am fost pe lună
și am fost pe lună și am cules nuci
și nucile erau vii și cântau îngerește
și una mi-a sărit în buzunarul cămășii
și eu m-am simțit fericit
și din buzunar se auzea nuca
și luna cădea cădea peste ea
și eram catastrofa care urma s-o strivească
și aveam să mă las ca un sân peste ea
ca un sân greu de femeie lăuză
și aveam să ne înecăm în lapte cu nuci
și dimineața leșurile noastre aveau să
plutească albe pe cerul negru ca smoala...
...și m-am tot întrebat cum de ceva absolut,
definitiv
și perfect poate deveni mărginit, provizoriu,
și strâmb, cum de mintea poate cădea
și adormi într-o ceață atât de înșelătoare.
...și am fost pe lună
și am fost pe lună și am cules nuci
și luna părea să fie de partea mea
și cădea, cădea peste ea.
.și am pășit de atunci ceva mai apăsat
și mai puțin optimist
și am încercat să mă închid
Ciprian Măceșaru
și să mă apăr, doar că domn’ nae, blând
și iar zâmbitor, mi-a spus că dragostea
și moartea sunt mereu împreună
și să nu fug de dragoste niciodată, că să fugi
și să scapi de moarte chiar nu se poate.
.și iar m-am îndrăgostit
și am știut de data asta că
și moartea trebuie să fie cu noi
și m-am luminat și am plâns.
.și am încercat să nu mă mai gândesc la prostii
și la lucruri prea mari pentru un biet animal, fie
el
și social, dar mintea e un drac, se zbate
și urlă în țeastă ca într-o cușcă
și nu te lasă, te seacă cu îndoieli
și întrebări, cu remușcări
și ambiții, așa că n-am putut fi chiar înțelept
și zâmbitor ca modestul domn’ nae.
.și anii au trecut
și viața nu mi-a spus mai mult decât spune
și am căutat să mă mulțumesc cu mai puțin
și să nu mai arăt cu atâta indecentă
și stupidă nerăbdare că în mine trăiește
o herghelie de cai neîmblânziți.
George Mazilu
Des poires au marche noir, 116x81 cm, 2014
...și călcam pe caldarâm
și îmi spuneam uite, mergi!
și asta era bine, și eram viu,
și eram mulțumit,
și simțeam caldarâmul tare
și sincer sub ghete
și nu mă întrebam nimic serios
și obositor, mergeam pur
și simplu, îmi spuneam mergi
și nu te mai lamenta!
și așa o liniște dulce mă legăna
și mă făcea transparent
și moale ca gelatina
și zău că înțelegeam
și admiram pacea profundă
și zâmbetul atât de exact
și totuși discret
și elegant al cadavrului chircit
și împuțit al sărmanului domn’ nae...
■
14
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
proza
Vară indiană
■ loan-Pavel Azap
Era o vară indiană. Stăteam pe o terasă în
centru și beam bere. Nu plouase de câte-
va săptămâni, și praful și aerul fierbinte
îți înțepau nările. Am prins o masă la umbră
și eram ferm hotărâți să nu o cedăm prea ușor.
Regizorul era la a doua bere (pe prima o băuse
din două sorbituri, una de fiecare pahar), o de-
gusta și savura o țigară. Avea un fel aparte de a
fuma: trăgea din țigară fără să inhaleze fumul
în piept, îl elibera într-un nor mat, ca atunci
când vrei să faci rotocoale, îl aspira pe nas, îl ți-
nea cât mai mult în plămâni, după care îi dădea
drumul într-o expirație fastuoasă, cu o vizibilă
părere de rău. Numai Florin mai fuma cu ace-
eași voluptate - dacă nu și mai mare -, până la
ultimul fum, din țigările lui rămânea un chiș-
toc de câțiva milimetri; când fuma, figura lui
părea a unui iluminat, mai că te-ai fi așteptat
să vorbească în pilde.
Stăteam, așadar, pe terasă, fumam, beam
bere și povesteam. S-ar putea spune că ne aflam
într-o perioadă fastă a vieții noastre.
- ...Pe Mihai l-am revăzut la aproape un an
după ce am terminat armata, armată făcută la
zi, un an și patru luni aproape - cât calu’ lu’
Berilă -, cu bibănie, sector, plantoane, gardă,
tot tacâmu’. . Ți-am povestit despre Mihai și
despre cum l-a salvat el pe Pandele...
...Nu mi-a povestit nimic, habar n-aveam
cine e Mihai sau cine e Pandele, dar nu l-am
întrerupt. Pentru Regizor, lumea, mai ales la
o bere, era un imens confesional. Începea să
povestească oricui îl asculta, fără să vorbească
neapărat mult, și continua să trăncănească ori-
cui se nimerea...
- ...M-a căutat după ce l-am anunțat, a fost
singurul coleg de armată cu care am rămas pri-
eten, ne-am și scris o vreme, că am intrat la fa-
cultate... El știa destul de bine orașul, înainte de
armată a lucrat ca buldozerist pe un șantier din
apropiere. În ajunul încorporării, era la sfârși-
tul lui ’88, și-a lichidat cei zece mii de pe C.E.C.
și a bătut o săptămână toate cârciumile din oraș
(de stat, stătea la un hotel din centru), și-a to-
cat banii făcând cinste la toată lumea, regulând
și îmbătându-se criță în fiecare zi... Acum mă
aștepta în fața universității, era sfârșitul lui ia-
nuarie sau începutul lui februarie, ieșeam de la
ultimul examen, mă aflam la prima sesiune și
l-am văzut rezemat de un stâlp... Fuma și îmi
zâmbea complice. În primul moment nu l-am
recunoscut, nu mă așteptam să-l văd acolo, nu
m-a anunțat că vine în oraș, mi-au trebuit câ-
teva secunde lungi să-l desprind din memorie,
să-l dezbrac de haina militară, să-i las părul să
crească și să-l îmbrac în haine civile. Am avut
o tresărire de surpriză și bucurie, dar și de re-
cunoștință: nu m-a uitat! Ne-am îmbrățișat, am
schimbat câteva vorbe, apoi ne-am îndreptat
spre cămin. Mi-am aruncat mapa în dulap, am
luat ceva bani (de fapt, tot ce aveam) și am ple-
cat în oraș. Am depănat în după-amiaza aceea
amintiri din armată, mutându-ne dintr-un lo-
cal într-altul (birturi ordinare, baruri, ba chiar
și un restaurant mai acătării), bând de toate,
fără discernământ: bere, vin, vodcă... În cele
din urmă am reușit să ne îmbătăm...
La o masă vecină s-a instalat un grup de
liceeni, două fete și patru băieți. Nici nu s-au
așezat bine - vorbeau în gura mare, înjurau -,
că terasa a fost acaparată de vocile lor. Aveau
glasuri pițigăiate, râdeau ostentativ, debitau
vulgarități cu o nonșalanță contrafăcută, iar
fetele, în ciuda minei inocente afișate, se lăsau
curtate cu vădită plăcere în felul acesta destul
de primitiv, dar, se pare, eficient. Să tot fi avut
15-16 ani...
- ...Nu mi-a spus nimic despre maior și des-
pre ce a văzut el atunci, în seara primei nin-
sori. Mi-a povestit numai cum a fost, în vară,
în Iugoslavia, a stat acolo câteva luni muncind
pe apucate, și cum, la întoarcere, vameșii i-au
confiscat valuta - mărci, dolari... Nu-i părea
rău, era chiar bucuros că a scăpat numai cu
atât, cu câțiva ani în urmă încercase să trea-
că ilegal frontiera, împreună cu doi prieteni...
Au ajuns aproape de graniță, era noapte, ploua,
și s-au rătăcit. Au dormit într-o căpiță de fân,
dimineața i-a trezit lătratul câinilor, au ieșit
din fânul reavăn buimaci, înconjurați de sol-
dați și câini. I-au dus la pichet, un locotenent
tânăr, cu o pată cafenie pe tâmpla stângă, i-a
interogat sumar, apoi, cu un gest de lehamite,
i-a dat pe mâna soldaților. Au măturat unita-
tea, au văruit, au curățat cartofi. Nu-și explica
cum de au scăpat atât de ușor, auziseră despre
alții bătuți crunt în împrejurări similare, poate
că ofițerul era plictisit sau inconștient, seara au
plecat spre casă... Dar n-au ajuns acasă, s-au
oprit în primul oraș mai mare...
Un ins de la o masă din colțul opus al terasei,
care ne urmărise de când am venit, s-a apropi-
at de noi și a cerut un foc. Ne-a mulțumit cu
o politețe afectată, apoi s-a întors la locul său.
După câteva fumuri a stins țigara, s-a ridicat și
a părăsit terasa. A traversat piața prin dreptul
statuii și a dispărut după primul colț.
- ...M-a căutat din nou peste vreo doi ani,
continuă Regizoru’... Era vacanță și locuiam,
cei care mai aveam treabă prin oraș, într-un
cămin mixt, băieți și fete de-a valma, singurul
rămas deschis peste vară. Venise „înarmat” cu
o geantă plină cu sticle de vin, pe care le-am
topit în prima seară (a stat două zile la mine).
Desfăceam sticlele, nu aveam tirbușon, izbin-
du-le de perete, înfășurate într-un prosop îm-
păturat de mai multe ori. Am povestit din nou
despre armată, ne-am amețit greu. Târziu am
ieșit în oraș, am găsit un local deschis. Jocuri
mecanice, fum, negri și bișnițari. Am cerut
bere și alune, eram patru la masă, veniseră și
colegii mei de cameră. La o masă vecină, un
arab, sau poate numai țigan, bea și povestea cu
două tipe prost fardate, tinere și vulgare...
S-a întrerupt să mai comande un rând de
beri; mi-am aprins și eu o țigară.
- ...Peste un an l-am căutat eu pe Mihai. Se
angajase ca sergent în armată într-un orășel de
pe malul mării... Ne-am întâlnit, am băut; par-
că nu se schimbase nimic. Între timp s-a însu-
rat, avea o fetiță de câteva săptămâni. Atunci
George Mazilu
Lattente, 46x38 cm, 2008
mi-a povestit întâmplarea cu maiorul, din sea-
ra primei ninsori...
...Maiorul era un bărbat tânăr, abia împlini-
se patruzeci de ani, dar cu greu i-ai fi putut da
o vârstă anume. Avea o față comună, prelungă,
părul, tuns regulamentar la ceafă și la tâmple,
ascundea sub chipiu un smoc rebel. Buza supe-
rioară îi era împodobită de o mustață subțire,
neagră, a la Raj Kapoor, ieșită din modă, care,
în loc să-i dea un aer caraghios, îi sublinia și
mai mult figura comună. Când zâmbea, i se ve-
deau caninii îmbrăcați în aur și dinții de un alb
strălucitor, artificial. Chipul maiorului nu avea
nimic deosebit.
Mihai a sărit gardul, după apelul de seară,
să cumpere vin de la săteni. La întoarcere, a
intrat în unitate pe la poarta doi. A povestit
cu soldatul din gardă, au fumat o țigară, au
băut vin, după care s-a furișat spre dormitor.
Aproape de intrare, în întuneric, înainte de a
pătrunde în raza becului ce lumina pavilionul,
s-a oprit, întâi speriat, apoi mirat. În mijlocul
platoului, în genunchi, cu mantaua desfăcută,
maiorul trebăluia prin zăpadă, de parcă ar fi
căutat ceva sau ar fi dezamorsat o mină. Mihai
era gata, gata să se repeadă să-l ajute, noroc că
și-a dat seama la timp că nu avea cum să-și jus-
tifice prezența acolo, la acea oră și, mai ales,
sticlele din buzunare... S-a oprit, deci, la timp.
După câteva minute maiorul s-a ridicat, și-a
scuturat mantaua, a mai privit o dată în jos și
a pornit cu pași rari, într-o atitudine marțială,
ca la defilare, spre clădirea comandamentului.
A intrat fără să mai privească în urmă. Mihai
s-a apropiat curios de locul unde stătuse maio-
rul. A descoperit, în mijlocul platoului, un om
de zăpadă înalt de vreo cincizeci de centimetri,
făcut din trei bulgări suprapuși în ordine des-
crescătoare, zgribulit... Două monezi închipu-
iau ochii iar în locul în care trebuia să fie gura,
era înfiptă o țigară aprinsă...
(Din volumul Zgomot de sticlă spartă,
Ed. Tribuna, 2020)
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
15
Turnul orbilor
■ Isabela Brănescu
Concursul Național de Literatură
„loan Slavici", 2020
Premiul II, Secțiunea Proză scurtă
Paul o considera pe mama lui mai frumoasă
decât oricare altă femeie. Îi spunea dese-
ori că ar trebui să meargă la Paris, parcă
așa se numea orașul despre care vorbea priete-
na lor, și, când se gândea la ea se simțea mândru
că are o prietenă de aceeași vârstă cu mama lui,
deși abia împlinise șase ani. Pușa dădea drumul
la radio, îl lua la dans, ai văzut cum mișcă mâinile
năzdrăvanul tău, ca un fluture, și el zbura până
când Oltea, mama lui, oprea muzica, gata, că ne
bat vecinii în perete. Atunci el redevenea copil și
se cumințea o vreme.
Era blond și avea ochi speciali, cap de bour,
nu altceva și când prietena lui îi spusese prima
oară că e special se privise în oglindă pe furiș și
încercase să afle ce avea el în comun cu bourii. Se
supărase la început. O luase pe maică-sa aproape
și îi șoptise la ureche, eu nu sunt bour. Pușa avea
auzul foarte ascuțit și o oprise, lasă că îi explic eu.
— Că doar n-oi fi bou, prietena mea nu poa-
te avea decât un copil cu ochi de bour, adică o
frumusețe de copil, și îl trăsese de mână pe holul
îngust, ce zici?, îl ridicase în fața oglinzii din baie,
vezi că ești special?, și el a observat că maică-sa îi
privea din ușă râzând.
În prima zi în care simțise că a mișcat, mai-
că-sa îi alesese numele. Paul. Povestea o știa tot
de la prietena lui. Și dacă e fată?, o întrebase ea, îi
spunem Paulina, e un nume generos, că doar nu
o să îi spun Tanța ca să devină Țănțel sau Ileana,
ca să fie... Ionel?
Paul a înțeles privindu-se în oglindă ce în-
seamnă să fii special. Cercetase dinții încălecați
ca solzii de pește și descoperise deodată frumu-
sețea de ochi de bour. Rămăsese singur în baie și
se așezase pe capacul veceului, pipăindu-și fața.
Când revenise în bucătărie, câteva minute mai
târziu, prietena lor plecase și pe masă era o cutie
din care Oltea scotea coli albe.
— Ai putea fi soția unui actor francez, i-a
spus privind-o. Numai să te vadă. Nu ar trebui să
vorbești, doar să îl privești cu ochii tăi cât vaca,
mama l-a privit contrariată, el s-a corectat, cu
ochii tăi... de căprioară. Era fericit că și-a amintit
ce îi spusese Pușa mamei într-o zi în care ele se
întorseseră de la filatură devreme.
— Curând o să arăți ca Filofteia, aia de împin-
ge căruțul cu ațe.
— Bruneta durdulie?
— Da, aia cu ochi de căprioară, dăduse Pușa
din cap de câteva ori, la fel cum dădea câinele de
pluș pe care îl țineau pe fereastră și pe care el nu îl
atingea de frică să nu i se desprindă capul.
Oltea se prefăcea că nu înțelege la cine se re-
feră.
— Și cu nasul roșu?, întrebase ea, și Paul a ști-
ut despre cine vorbeau pentru că în iarna aceea
mersese și el de câteva ori în locul acela în care,
din cauza zgomotului mașinilor, nu se auzeau
tocurile mamei și nici exclamațiile lui. Fabrica e
plină de femei „rezistibile”, cu inimile legate cu
sfoară, și aia furată, îi deslușise mai târziu Pușa.
Tu să nu ai grijă, de sfori face rost maică-ta, îl
asigurase când întrebase cu ce o să își lege inima
când va fi mare și atunci Oltea râsese mai mult
ca niciodată și lui mai că îi venise să o roage pe
prietena lor să locuiască împreună ca să o vadă
mai des pe maică-sa râzând, doar că ar fi trebuit
să mute clasoarele din sertarul noptierei, poate și
șosetele din raftul de sus, ca să-i facă loc pentru
haine, rujuri iar asta nu i-ar fi plăcut. Trebuie să
fi avut și ea ațele ei colorate și nu mai era loc nici
pentru ale mamei lui.
Le asculta deseori vorbind despre femei cu ini-
mile înfășurate la fel ca instalații în jurul pomului
de Crăciun și când Pușa spusese că unele ar fi în
stare să își pună inimile pe tavă oricărui prostă-
nac, el le văzuse înșirate pe raftul magazinului de
unde maică-sa lua carne și întrebase dacă inimile
se vând scump și iar auzise râsul ei. Paul știa ce
înseamnă să arăți ca pomul de Crăciun, văzuse
bradul la fereastra vecinilor și într-o seară se lipi-
se cu nasul de sticla rece așteptând să se aprindă
luminile, însă nu înțelegea de ce inimile femeilor
ajungeau în galantar și nici de ce maică-sa îl ciu-
fulea de câte ori o întreba despre ele.
În seara aceea urmărea cu interes mișcările
mamei care împăturea hârtiile albe, transfor-
mându-le în plicuri mici. Băiatul repetă mișcările
mâinilor ei și când i se păru că a înțeles încercă
și el, împături câteva și le făcu teanc. Mama privi
plicurile, e bine, haide, vezi că poți, și amândoi
au continuat o vreme să împăturească și să așeze
vrafuri.
— Mamă, de ce facem asta? o întrebat-o la un
moment dat.
— Cine nu muncește nu mănâncă, a spus ea.
Terminăm plicurile și primești prăjitura.
— Ai luat din nou prăjitură, mmm..., să ter-
minăm mai repede!, Paul agită mâinile, oftează
și o privește pe sub gene după ce câteva plicuri
alunecă sub masă.
Oltea îl sărută pe frunte.
— Le așez eu, tu mănâncă.
El așteaptă. Privește fix amandina. Vrea să ia
bila de ciocolată de mărimea unui strugure uriaș
care stă pe moțul de cremă și pare că îi face cu
ochiul, el își duce mâinile la spate și se reazemă
de spătarul scaunului, arătându-i limba.
— Paul, mănâncă, ce faci? Uite ce bine arată!
Copilul dă din cap.
— Nu e bună?
— Cred că da. Ia și tu.
— Azi nu vreau, îi răspunde mama concentra-
tă asupra plicurilor.
— Ai spus că trebuie să guști din orice mă-
nânc, să nu fie otrăvită.
— Cum să fie otrăvită? Își amintește, egoismul
poate fi o otravă pentru ceilalți. Am uitat. Tu nu
vrei omori pe nimeni, nu-i așa?
Paul auzise tot de la Pușa că Parisul este orașul
în care oamenii se îndrăgostesc și mor din dra-
goste. Mai auzise și că se urcau în Turnul orbilor,
așteptau până se întunecă și când coborau erau
la rândul lor orbi de fericire și frumoși cum nu
fuseseră niciodată până atunci.
— Un turn al fericiților sau al orbilor?, a în-
trebat-o pe maică-sa privind încă la bila de cio-
colată. Ea știa la ce se referă pentru că o întreba
deseori același lucru.
— Mai degrabă un turn al minciunilor.
Frumusețea nu are bastoane albe, și nici ochelari
fumurii, e nevoie doar de sinceritate, a murmurat
ea. Lasă vorba, mănâncă.
Cum Paul nu înțelegea ce vrea să spună a înfipt
lingurița în moțul de cremă al amandinei.
În noaptea care abia trecuse, visase că se plim-
ba pe un pod care se legăna între cele două blo-
curi de pe strada lui. Era legat la ochi cu un pro-
sop de bucătărie. Nu îi spusese mamei ca să nu îl
întrebe unde e prosopul și se jucase cu polonicul
alb care era potrivit pe post de baston gândind că
se află pe pod și trece dintr-o parte în alta de mai
multe ori.
A doua zi, la câteva ore după ce Oltea s-a în-
tors de la muncă, Paul s-a așezat pe scaunul din
bucătărie și a cerut să primească plicuri.
— Poate mâine, a răspuns mama obosită.
— Nu mâine, astăzi vreau să muncesc. Cine
nu muncește nu mănâncă, așa ai spus.
— Nu mai am plicuri. Păstrează-ți cheful de
muncă pentru altădată.
—Mamă, mi-e foame, și când a spus foame,
vocea lui era leșinată și el știa că mama lui uita-
se să-i încălzească supa.
— Mă ajuți altfel, așezi farfuriile. Ai muncit
toată săptămâna, așa că mănânci și astăzi.
Paul încercase de mai multe ori să afle cum
e la Paris, pentru că i se părea un loc fantastic.
Orbii de pretutindeni ar fi trebuit să meargă
acolo, tot Pușa îi spusese, și taică-tu fusese orb
la farmecele mamei tale. Ce or fi însemnând nu
înțelesese prea bine, dar avea încredere în ea, o
crezuse pentru că îi spusese și că bunica lui era
un pic oarbă, dar altfel, o boală a bătrâneții și el
îi ascunsese ochelarii mamei și îi înapoiase abia
după ce ea nu îi mai citise din cartea de povești
pe care i-o adusese de curând și înțelesese la ce
folosesc ochelarii bunicii.
Când părinții lui se despărțiseră, Paul bă-
nuise că era un alt fel de orbire, fără să știe a
cui, despre care Pușa nu a vrut să îi explice
prea multe, dar i-a dat ghemele colorate pe care
Oltea le adusese în poșeta ei uriașă trimițându-l
în cameră și el a fost fericit că avea propriile
sfori colorate. Și lui îi era frică să nu orbească și
înțelegea de ce mama lui nu voia să vorbească
despre Paris, probabil și ei îi era frică, așa că o
vreme nu a mai întrebat-o nimic, până când a
uitat de ce tace și a reînceput discuția.
— Mergem la Paris?
Oltea s-a întors spre el și a așteptat până când
Paul a tăiat găluștile de griș și le-a mestecat în-
cet, încet, așa cum făcea când voia să îi arate că
este cuminte. Văzând că ea așteaptă, Paul a spus
dintr-o suflare tot ce gândise în serile trecute dar
nu avusese curajul să îi spună ca să nu o supere.
— Ne plimbăm pe strada pe care locuiesc
actorii și așteptăm să apară. Ai să vezi că vine
sigur unul cu o mașină roșie, cum am văzut
în filmul de ieri seară, ne cere să luăm masa
împreună, tu primești flori și eu o amandină.
Mâinile lui desenează pe masă conturul buche-
tului, în vreme ce picioarele i se leagănă alert.
Mama dă din cap amuzată.
— Trebuie sa mergem, mamă. Eu pot să
muncesc și mai mult.
— Mai bine cheltuim banii aici. De ce la
Paris?
—Voi avea și eu un tată care să mă învețe tot
ce știe. Mă va prezenta prietenilor: acesta este
copilul meu.
16
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
traduceri
Se ridică în picioare, aranjându-și bluza de
bumbac cu dungi verticale. Observase că șeful
mamei devenea mai înalt când stătea drept și tu-
șea de câteva ori, așa că repetă gesturile lui.
— El este copilul meu pe care l-am învățat tot
ce știu eu. Este bun, chiar mai bun decât mine.
— Nu ne este bine? Doar noi doi, nu suntem
fericiți?
— Nu înțelegi, mamă? Va avea cine să aibă
grijă de tine. Eu voi putea să mă căsătoresc cu o
femeie ca tine, care are un copil. Să pot fi fericit,
așa cum ești tu acum.
Când Paul a suferit din dragoste prima oară,
Oltea i-a amintit de ghemele lui colorate. Sigur,
a vrut să îl zburlească la fel ca în copilărie, dar
mâna ei nu îl mai ajungea. Le-a scos din ultimul
sertar al noptierei la care nu renunțase nici după
atâția ani, le păstrase alături de clasoarele bunicii,
amintindu-i de pomul de Crăciun și de entuzi-
asmul lui de atunci. Ochii lui au licărit trist și în
următoarele zile și-a construit o inimă uriașă de
vată, a răsucit pe ea firele roșii, cărămizii și a pus
câteva fire galbene și verzi, apoi altele albe și ne-
gre, i s-a părut amuzant, este extraordinar să îți
poți construi propria inimă, i-a spus mamei care
nu l-a înțeles, dar i-a zâmbit, și el a continuat, cât
de frumos e să crezi în turnul orbilor, cum de-am
uitat, mamă...
Paul nu ieșise din casă în ziua aceea de toam-
nă, rece, umedă, foșnitoare, lenevise până pe la
nouă în patul cald, apoi privise de la balcon în
lungul aleii blocului și singurătatea care plutea
între el și pământ l-a amețit. A urcat pe marginea
balconului încercând să vadă dacă poate păși cu
ochii închiși, cu o mână se ținea de perete, în cea-
laltă avea inima lui mare. Oltea tocmai închisese
ușa apartamentului în care locuia, și a tresărit.
Cumva a simțit că băiatul ei devenise bărbatul cu
inimă de vată legată cu sfori colorate care aproa-
pe luminau. Ceea ce nu știa era că el pășea pe
marginea balconului cu tâmplele zvâcnind.
Ea venea să îl vadă totdeauna sâmbăta în jurul
orei zece, discutau despre toate și despre nimic și
râdeau, mâncau ceva împreună, de cele mai mul-
te ori ce aducea ea, apoi el își continua porția de
singurătate.
Liftul era defect în ziua aceea. Când Paul și-a
aruncat în gură prima boabă de strugure, zea-
ma dulceagă l-a făcut să se înece, a încercat să o
scuipe, mama lui urca atunci primul etaj, apoi al
doilea, el a mai încercat o dată să arunce din gât
boaba care devenise parte din el, mama lui urca
etajul al treilea, el a încercat din nou și atunci
și-a amintit că are ochi speciali, i-a simțit pul-
sând, ieșind din orbite, uriași pentru trupul lui,
și mama a urcat etajul al treilea, s-a oprit pe pa-
lier câteva clipe, număratul face bine, unu, doi,
trei, patru..., până la al optulea a trebuit să se mai
oprească de câteva ori și a ajuns să numere din
doi în doi până la treizeci și șase cât împlinise
Paul și inima ei fusese legată cu sfori colorate
care îmbătrâniseră odată cu ea și când îl simțise
cu inima de vată în mână mama uitase să respire,
cele câteva etaje pe care le avea de urcat păreau o
scară până la cer pe care ar fi trebuit să fie îngeri,
însă îngerii erau și ei obosiți, urcaseră de atâtea
ori în ziua aceea încât aleseseră să se odihnească
între nouă și zece.
Paul a încercat pentru ultima dată să rupă no-
dul din gât care devenise un munte, muntele lui,
a înțeles că nu va mai împărți nimic, niciodată
și a pășit în gol, convins că turnul orbilor există.
■
■ El-Mahdi Acherchour
Poet și romancier, El-Mahdi Acherchour s-a născut în
1973 la Sidi-Aîch, în apropiere de Bejaîa, în Algeria. A
publicat câteva volume de poezie și mai multe romane,
dintre care amintim Lui, le livre (2005), Pays d’aucun
mal (2008), Moineau (2010), cel din urmă fiind no-
minalizat la premiile „Femina”. Trăiește în Olanda din
2005.
ÎNTR-O DISCUȚIE
Nu-mi mai vorbi de revoltă.
Eroare de geneză, greșeală de tinerețe.
De cât timp vei avea nevoie
Să mă oferi următorului -
Necunoscut cu care te-ai luptat
Admițând ideea crudă
De a fi singur în bezna nopții
Petrecută cu mulțimea decăzută,
Gravidă cu propriile gemete.
Câți morți îți mai trebuie
Să ajungi la nașterea permanentă?
Nu-mi mai vorbi de revoltă.
Greșeală călăuzitoare, greșeală de marinar.
Prezența copleșitoare a neantului
A înecat cerul și tot ce e inutil
Albinele roșii de pe o petală
Par greșeli de început,
Memoria goală
A unei guri gata să vomite
Răsuflarea rea a Necunoscutului -
Călău pregătit ca un singur lup
În genunchi, apoi victimă, apoi doi...
Câte dueluri, câte uitări ne vor mai trebui
Să uităm de tortura reciprocă?
Nu-mi mai vorbi de revoltă.
Uitarea inițială mă dezgolește de orice revoltă.
PE CURÂND
Tainice trebuie să ne fie întâlnirile.
Marea contopire e cu moartea.
Sunt acolo după ce am fost aici:
Pierdut de departe, perdant aici:
Pierdut de departe, perdant aici,
Căutând-o în preajma misterului.
Iată că-mi revine suflul.
Pentru un nimeni, pentru o greșeală de nimic
Nimic nu se mai lasă întrezărit.
Noaptea-trecută. Nimeni n-a revenit.
Nu ți-am dat decât ecoul,
Și ție totuși trebuie să-ți revină următorii.
ÎN PAT
soția ta greșeală
scânteiază siluetele adormite
oglinda ți-a zis-o mereu:
sunt cel mai rău loc care se putea
pentru a schimba lumea. Urmează-mă
și nu mă lua drept altcineva
decât să urmezi înainte de cel din urmă și apoi
să fi tu însuți sau să-ți schimbi locul
pentru a stârni lumea împotriva ei însăși
nimeni nu s-a trezit
schimbă oglinda
schimb-o în următoarea
ÎN BUCURIA CELOR
SĂVÂRȘITE
Nu mai sunt decât visători
Decât nopți coapte
De insomnii demne de somn!
Doar o ploaie funebră cade,
Trezind morții din refugiul lor.
Nu mai există decât ceea ce începem.
Unul după altul, cel din urmă nu începe acum,
Visul te urmează, ajuns abia la sfârșit.
Mereu fericit, îl urmezi totdeauna pe cel din
urmă care nu te urmează,
Nici nu știe ce va fi
Când ți-ai luat câteva momente de odihnă.
Mereu înșelătoare, iluzia te împiedică mereu
Să ridici spațiul construit, să stăpânești timpul
Și obiectele care făceau din tine distrugătorul
Înălțimii înfăptuite, întrezărite
Sub ploaia tombală a pietrelor pentru care
Ai pierdut un moment prețios când te-ai odihnit,
Gândindu-te la ultimul sosit care te-ar fi ridicat
La următorul, pentru care începe acum
Să gândești timpul pe care-l ai și viitoarele
instrumente
Care au făcut din chipul tău ruinele Formei:
Unicul loc distrus dincolo de gândire,
îndepărtată
Și străbătută în clipa în care ți-ai reînceput
Lucrul, apoi următorul.
Unul după altul, ultimul care nu durează;
Printr-o nebunească aglomerare de pietre și de
morminte,
Sfârșitul său îl eternizează, îl oferă următorului;
Cei care știu să urmeze după alții o cunosc prea
bine.
Ascuns în visul stăpânilor săi,
A ajuns propriul stăpân.
În afara timpului pe care nu-l stăpânești,
Începe spațiul a ceea ce va fi refugiul tău.
Visul tău îl urmează, începe acum
Să trăiască viitorul celor care nu știu încă
Să-și urmeaze visurile, unul după altul.
Nu sunt decât ceea ce ducem la bun sfârșit.
Ceea ce se face se face unul după altul;
Unul cu dor, altul cu cel care urmează
Până când terminăm ceea ce avem de terminat.
Unul după altul, cel din urmă nu cade.
Ploile și martirii nu o știu încă.
Sfârșim propriile căderi pe un drum perfect.
Gata să cădem din nou, gata să reîncepem.
Suntem fericiți de ceea ce va fi sfârșitul nostru.
Traducere din limba franceză
de Irina-Roxana Georgescu
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
17
Germania în momentele
ei de plenitudine
■ Radu Bagdasar
George Mazilu
Le surfeur, 46x33 cm, 2011
Curentul Sturm und Drang (1770-1785),
echivalentul pre-romantismului în Franța,
la care Goethe participă plenar cu Gotz von
Berlichingen și primul Faust (Urfaust), urmat de
primele patru drame ale lui Schiller, este mișcarea
care, departe de a fi fost spontană, voia să redesco-
pere natura germanică profundă („neliniște și vio-
lență”), aruncând peste bord raționalismul de im-
port care o „înlănțuia”, fără a avea suficientă vigoare
pentru a dura. Raționalismul era o cotă crucială în
istoria ideilor, un pas uriaș spre modernitatea atât
de dorită în Europa, mult prea importantă și ine-
vitabilă pentru a putea fi suprimată. Cu Werther
(1774), literatura germană iese din claustrarea spi-
ritului național, deschizându-se curentelor de idei
care traversau spațiul european; mai târziu, cu Anii
de drumeție ai lui Wilhelm Meister, despre care s-a
spus că ar fi fost marele roman pe care romanti-
cii visaseră să-l scrie, conceptualitatea germanică
atinge o rotunjime problematică, am spune enci-
clopedică. Timp de câteva decenii, „demisecolul
de aur”, grupul de la Weimar inaugurează noi căi și
tematici, proiectează și experimentează forme lite-
rare practicate la un nivel artistic exemplar.
Ceea ce este unic în profilul grupului scriitorilor
aglutinați în jurul lui Goethe la Weimar consistă
în faptul că membrii lui nu sunt numai o simplă
asociație intelectuală, în cazul căreia - cu excepția
grupului de la Shoreditch - influențele reciproce
există dar ele se opresc la frontierele genezelor ope-
relor. Există o interpenetrație a genezelor operelor
lor și chiar o fuziune intelectuală care n-a existat
în cadrul nici unui curent anterior. Pentru că, dacă
Shakespeare a scris în colaborare, aceasta se făcea
printr-un contrapunct intelectual și nu prin fuziu-
ne, cum a fost cazul cu Goethe și Schiller. Fiecare
scria în mod independent o porțiune de text, în vre-
me ce colaborările Goethe-Schiller erau precedate
și acompaniate de discuții care îi deplasau pe cei
doi spre o mediană unică a excelenței. Weimarul și
în special casa lui Goethe devin un atelier de crea-
ție. Kundera a sesizat foarte bine acest aspect când
a vorbit de entitatea Schiloethe. Ceea ce este curi-
os consistă în faptul că dacă există un leadership
de facto, cel al lui Goethe, nu există un leadership
formal, de autoritate. Goethe se impunea într-o
manieră plăcută, de ordinul fascinației intelectua-
le, deloc invazivă. El stimula capacitățile latente în
fiecare dintre interlocutorii lui fără să le striveas-
că personalitatea. Atractivitatea personalității lui
Goethe era atât de puternică, ceea ce ei puteau să
absoarbă și să trăiască ca experiență uman-intelec-
tuală în proximitatea lui atât de prodigioasă, încât
șase dintre figurile emblematice ale epocii au făcut
schimbări de domiciliu și de viață pentru a veni să
se instaleze, cu arme și bagaje, în micul orășel din
Turingia, capitală a ducatului de Saxa-Weimar.
Ca și în Franța lui Ronsard, modelul și pro-
vocarea sunt Italia, limba și literatura italiană.
Emancipată de Reforma lutheriană de sub tutela
latinei, germana are și ea tendința de a se unifica
și a se dota cu mecanisme de îmbogățire. Cantica,
fabula, poezia lirică, teatrul (religios) se dezvoltă
și își înnoiesc ideile, în vreme ce se naște romanul
burghez (Volksbucher), importat mai cu seamă din
Franța, dar și din Spania, grație genului picaresc. Se
poate chiar vorbi de nașterea unui rudiment de spi-
rit critic în măsura în care Jorg Wickram (+1562)
clasifica deja la timpul său povestirile care circu-
lau în epocă în bune și rele. Multiple schimbări și
aporturi, dintre care poate cel mai semnificativ este
Cartea poeziei germane (1624) a lui Martin Opitz,
se petrec în acest interval de timp. Aufklărung-ul -
Lessing, Wieland, Klopstock - care precedă la mică
distanță grupul de la Weimar, visează la forme lite-
rare prin care Germania ar putea lua conștiință de
ea însăși: teatrul în viziunea lui Lessing, o «republi-
că a savanților» pentru Klopstock, în lipsa unei im-
posibile unități politice într-o Germanie divizată în
câteva zeci de entități politice independente. Mai
liberală decât Franța, în această țară în bună parte
protestantă, critica biblică prosperă fără ca aceasta
să tulbure pe nimeni.
Instalat la Weimar în 1775, dar mai ales după
contactul cu marea cultură clasică antică, posteri-
or călătoriei în Italia în 1788, Goethe abandonea-
ză dezordinea, grandilocvența și agitația proprie
mișcării Sturm und Drang, fervoarea sentimentală
a romantismului născând, și se îndreaptă defini-
tiv către „nobila simplicitate și grandoarea cal-
mă” a culturii antice eline, pe urmele deschise de
Winckelmann. Goethe este un caz rarisim de spirit
înalt care nu stârnea gelozii, nu strivea pe cei din
jur, așa cum s-a spus în mod tendențios, ci îi ajuta
să-și definească cu mai multă precizie contururile
personalității, să se abstragă somnolenței intelec-
tuale și să exhumeze din profunzimile spiritului
lor performanțele intelectuale supreme de care ar fi
fost capabili. Fiecare cuvânt al lui Goethe orienta,
clarifica, stimula. Orice contact cu el era benefic in-
terlocutorului (ca și lui Goethe însuși). Întâlnirile
lor cu autorul lui Faust erau momente de lansare
către orizonturi intelectuale din ce în ce mai teme-
rare și mai dense în substanță. Pentru ca un număr
de scriitori de primă mărime - Schiller, Wieland,
Herder, compozitorul Liszt - să vină să se instale-
ze într-un orășel provincial în care nu aveau nici
facilitățile culturale - universități, case de editură,
jurnale ... -, nici spațiul de rezonanță intelectuală
ale unui mare oraș, trebuia să existe o explicație ex-
cepțională. Iar explicația cauzală era personalitatea
lui Goethe, vasta cultură, deschiderile lui multiple
generate de un excepțional simț al esențialului,
spiritul olimpian deasupra meschinăriilor și vani-
tăților umane, înțelepciunea demnă de marii filo-
sofi ai lumii, ubicuitatea preocupărilor lui, mintea
pătrunzătoare, simțul pedagogic și modestia. Este
limpede că spiritul lui a fecundat nu numai gru-
pul de la Weimar, întreaga Germanie a timpului
său și posterioară, ci, finalmente, universalitatea.
Deoarece Goethe este, fără îndoială, un vârf abso-
lut. Nu al conceptului de scriitor, ci al celui de inte-
lectual. El a reunit în persoana lui marile calități ale
unui scriitor, celui ale unui om de știință, gânditor,
om politic, pedagog inegalabil, colecționar de mar-
că, critic literar, artist.
Clasicismul german, la care toată națiunea aspi-
rase ca la o vârstă a maturității culturale, s-a născut,
tardiv, la Weimar, stat minuscul, cu o curte minus-
culă, într-o Germanie instabilă, agitată de tensiuni
și conflicte. Iar fermentul lui a fost Goethe. Investit
cu puterile unui prim-ministru, Goethe n-a înce-
tat să inoveze și să răspundă solicitărilor care plu-
teau în aerul timpului, mai ales după moartea lui
Schiller în 1805.
Când autorul lui Faust se stinge, în 1832, chiar
biliosul Heine rezumă într-o frază evenimentul:
„Goethe nu mai este. Zeii sunt morți.”
Un fenomen unic extrem de curios, care emerge
spre sfârșitul secolului al XIX-lea, inclasabil, pen-
tru că se situează între statutul de cenaclu, cerc
ezoteric și facțiune politică, este Georgekreis, cercul
18
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
filosofie
lui Stefan George, autor clasificat simbolist în făga-
șul lui Mallarme. Departe de timpul său, refuzând
orice ancorare în societate, și mai cu seamă în lite-
ratura angajată a unui Zola, Ibsen sau Dostoievski,
Stefan George, consideră că nu există în Germania
poeți ci numai burghezi care fabrică versuri. Ca
atare, vrea să redea poeziei dimensiunea ei profe-
tică și să acționeze asupra națiunii germanice ca și
a lumii întregi, desacralizate și birocratizate (Max
Weber), instalându-le vivacitatea și prospețimea
de spirit ale originilor. Dar George refuza și alter-
nativa opusă, sirenele interiorității solipsiste ca o
tentație sterilă a culturii germane, după cum refuza
socialismul în literatură și dorea în mod manifest
să fie impopular. Unul dintre membrii cercului,
Friedrich Gundolf, oferea ca panaceu strigătelor și
suspinelor lumii economico-industriale naturalis-
mul văzut ca o atitudine care reușise să depășească
estetismul artificial al epocii. În momentul în care
însă naturalismul își atinge apogeul, remarcă un
anume Wolters, mizeria țesătorilor din Silezia își
găsise de multă vreme soluțiile sociale. Georgekreis
nu era în perfectă sincronie cu realitatea socială.
Pe urmele lui Rousseau, Georgekreis preconiza
prevalența naturii umane asupra „lumii civilizate”,
a progresului, a industrializării, a americanizării
gregare, a transformării lumii dintr-o lume fami-
liară într-un furnicar anonim, furnizând ca soluție
regresiunea spre epoca mitică sub pedeapsa pier-
derii sufletului. Aceleași cauze care în Germania
produseseră cultul interiorității la resemnați, la
Georgekreis dădea naștere unei comunități de opo-
zanți la noțiunea politică de stat, preconizând in-
staurarea unui formații politice a poeților („impe-
riul spiritului”), dincolo de „strâmtoarea munților
și vămilor” (George 1968: 24). Figură de marcă, în
afara lui Stefan George, influențată de Georgekreis
este Hugo von Hoffmannstahl.
Fenomenele de grup unice sunt produsul mo-
mentelor nodale ale unei evoluții necesare a sensi-
bilității europene, ale unor conjuncturi istorico-li-
terare particulare. Fiind unică, conjunctura induce
un fenomen cultural unic. O asemenea conjunctu-
ră a existat la sfârșitul evului mediu când se naș-
te il dolce stil nuovo. Poezia și filosofia limitată a
trubadurilor nu mai corespundeau noii sensibili-
tăți prerenascentiste și noilor deschideri filosofice.
Dar odată noile orizonturi atinse, curentul și-a în-
deplinit misiunea și a putut dispărea. Același lucru
se poate spune despre Pleiada franceză, legată și ea
de o conjunctură specifică. Animate de o perso-
nalitate inductoare, ca Pleiada, university wits sau
suprarealismul, indisolubil legat de Breton, viața
lor este adesea scurtă iar destinul lor „tragic”. Ele
pier brusc, așa cum s-au născut. În schimb, efect
al unei nevoi colective, ele vădesc o redutabilă for-
ță penetrantă a spiritelor. Efectele lor nu se reduc
la destinul unei figuri izolate sau al unui grup. Ele
modifică sensibilitatea și conturul intelectual al
unei epoci, afectează profunzimile spiritului colec-
tiv și intră în ADN-ul culturii continentale. Astăzi,
cultura europeană este rezultanta tuturor acestor
precedente fericite. Ele se dovedesc mai intense in-
telectual, veritabile creuzete de pasiuni și geniu nu
numai față de academiile somnolente, incapabile
să producă fenomene emblematice unice de vârf,
precum Dante, Petrarca, Shakespeare sau Goethe,
dar și față de tipurile de grup recurente. Marile fi-
guri, cu rare excepții, s-au născut și au creat în afara
academiilor, institutelor etatice de cercetări, a uni-
versităților sau a altor adăposturi confortabile.
■
Despre generarea lui
Dumnezeu în Sfânta Treime
(Adversus Arium ) (IV)
■ Viorel Igna
n prima parte din Adversus Arium, Marius
Victorinus se îndepărtează de adversarii săi,
Arie și Eusebius, contrazicându-i în mod ri-
guros, pe baza datelor Sfintei Scripturi și a anali-
zei lingvistico-semiologice. Astfel scrie Giuseppe
Balido lui Eusebius, conform căruia Fiul nu poate
fi cunoscut, Victorinus îi răspunde astfel: „Dacă,
de fapt, Eusebius spune că Fiul nu vine din exis-
tenți și nu este parte din emanarea Tatălui, atunci
nu cunoaște numai principiile, ci și denumirile
lor.”1
După ce a pus în evidență contradicția lui
Eusebius prin care afirma că Fiul a fost făcut și nu
născut, Victorinus contrapune celor cinci versuri
luate din Scriptură întreaga Scriptură: „Fiul este
în mod substanțial Fiu.”, aducând în sprijinul său
Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel:
3,17. „Și Hristos să sălășluiască, prin credință, în
inimile noastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în
iubire.” și 3, 19 „Și să cunoașteți iubirea lui Hristos,
cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de
toată plinătatea lui Dumnezeu.” și (în Evanghelia
după Ioan 1, 18) „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”; de fapt,
numai Fiul, și în mod substanțial Fiul, poate să
spună: (Ioan 8, 19) „Dacă M-ați fi cunoscut pe
mine, L-ați fi cunoscut și pe Tatăl meu”. Pentru
confirmarea faptului că Fiul nu derivă din Nimic,
așa cum au susținut arienii, Victorinus a luat pa-
sajul (din Ioan 1, 2): „Cuvântul (Logos-ul) era în
George Mazilu
La trottinette de Lisa, 92x73 cm, 2013
principiu și era la Dumnezeu și Cuvântul (Logos-
ul) era Dumnezeu.” și acela în care se afirmă că:
.„Toate lucrurile au fost făcute prin intermediul
aceluiași Cuvânt (Logos) și fără de El nimic n-a
fost făcut. (Ioan 1, 3) de unde bătrânul Retor de-
duce: „În mod sigur, numai Logos-ul întrucât este
pentru sine, cât și pentru alții, dă ființă tuturor
lucrurilor ce sunt”.2
Comentariul lui G. Balido, unic până acum
în filosofia creștină italiană, datorită analizei pur
textuale, fără interferența altor comentarii exter-
ne, analizează în continuare consubstanțialitatea
trinitară. Înainte de a dezvolta propria sa inter-
pretare a Sfintei Treimi, ca o dublă diadă, și înain-
tea afirmației că Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali,
Victorinus ajunge la Unitatea celor trei Persoane
plecând de la datele Scripturii, din care rezultă că
Hristos este și Mîngâietorul (Paraclitul): Ioan 14,
15-16: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.
(Ioan 16). Și Eu voi ruga pe Tatăl, și el vă va da
un alt Mîngâietor (Paraclit), care să rămână cu
voi în veac.” Victorinus se întreabă: Oare cine este
celălalt Paraclit ? „Spiritul/Duhul adevărului, pe
care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede
și nu-L cunoaște, căci rămâne cu voi și va fi în
voi.” ( Ioan 14, 17). Deci, Hristos însuși le-a dat lor
Paraclitul (Mîngâietorul). De aici rezultă că Dacă
Dumnezeu este Spirit/Duh și Iisus este Spirit/
Duh și Spiritul/Duhul este Spirit, atunci Cei Trei
sunt de aceeași substanță. Deci cei Trei sunt con-
substanțiali. Deoarece Spiritul Sfânt este de la
O
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
19
o
Hristos, așa cum Hristos este de la Dumnezeu,
de aceea Cei Trei sunt un singur lucru.3 Și faptul
că Paraclitul este de la Fiu, Victorinus o deduce
din textelae Scripturii, cum ar fi cel din (Ioan 14,
26): „Dar Paraclitul (Mîngâietorul), adică Spiritul/
Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele
Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce
aminte de tot ce v-am spus.” De aceea, este clar,
continuă Victorinus, că Dumnezeu este în Hristos
și Hristos este în Spiritul/Duhul Sfânt; Hristos
este Paraclitul și Spiritul/Duhul este Paraclitul;
Dumnezeu l-a trimis pe Hristos și aceleași lucruri
spuse de Hristos le spune Spiritul/Duhul Sfânt.4
Prin intermediul interpretării datelor biblice,
așa cum s-a văzut, scrie G. Balido, Victorinus
ajunge la consubstanțialismul dintre Tatăl, Fiul
și Spiritul/Duhul Sfânt și astfel la unitatea Celor
Trei și la perfecta lor egalitate. O altă chestiune
analizată de Victorinus este cea referitoare la în-
țelegerea consubstanțialismului conform imagi-
nii. Victorinus pleacă de la faptul că dacă Hristos
este imaginea lui Dumnezeu, atunci Hristos este
de la Dumnezeu; dar atunci când ne referim la
lucruri dumnezeiești, spune Victorinus, nu tre-
buie să înțelegem imaginea așa cum o vedem în
lucrurile sensibile; de fapt în acest caz noi înțele-
gem imaginea ca fiind substanța.5 Într-un alt fel,
în schimb, spunem că Hristos este imaginea lui
Dumnezeu; de fapt Hristos este Logos-ul pentru
care există toate lucrurile și fără de care nu există
nimic. Și tot ceea ce îi este atribuit lui Dumnezeu,
este atribuit și Logos-ului, de aceea Dumnezeu și
Logos-ul sunt consubstanțiali. De ce Dumnezeu
este Logos-ul, se întreabă Victorinus?; iată ce răs-
punde: Deoarece este Logos-ul ascuns, adică în
putere, Logos-ul, în schimb, se manifestă: de fapt,
este acțiune. Este acțiunea care are putere în toate
lucrurile care sunt, este viață și cunoaștere și pro-
duce conform mișcării toate lucrurile care se ma-
nifestă.6 În continuarea expunerii sale, Victorinus,
se reîntoarce la aspectele conceptuale care au ca-
racterizat confruntarea epistolară cu Candidus;
de aceea reia semnificațiile conceptelor de ființă,
formă și imagine, propunând următoarele relații
și distincții: acțiunea este imaginea tuturor lucru-
rilor care sunt în putere și le conduce la o formă;
fiecare ființă are o formă, dar ființa întrucât este
ființă este ea însăși cauză a ființei și a formei, iar
ființa întrucât ființă este Tatăl și forma este Fiul,
dar ființa formei este imaginea ființei întrucât este
ființă; însă, între Tatăl și Fiul există o altă distinc-
ție; deoarece unul este din celălalt: unul este ne-
generat și celălalt este generat, dar unul și celălalt
sunt în principiu, în eternitate și din eternitate.7
Victorinus, scrie G. Balido, după ce a arătat
incoerența pozițiilor gnostice ale lui Valentinus,
ale adopționismului lui Fotinus din Sirmium și
ale modalismului lui Marcelus din Ancira, și a
celorlalte poziții blasfemiatoare, care de la Arie
au ajuns la Valentes și la Ursacius, Victorinus se
întoarce asupra definiției aristotelice de substan-
ță, ca fiind ceva anume și nu altceva, și asupra
diferenței conceptuale dintre existență și existen-
țialitate. Acest lucru i-a permis să ajungă la con-
cluzia că fie în lucrurile eterne, fie în cele lumești,
este permis să spunem fie existență, fie substan-
ță, fie ființă.8; dar împotriva acelora care afirmă
că numele de substanță nu se găsește în Sfintele
Scripturi, Victorinus a afirmat că din conceptul
de substanță sunt denumite expresii care se gă-
sesc în Sfânta Scriptură. Victorinus face o analiză
textuală bazată pe termenul epiousion, prezentă în
expresia: „Pâinea (epiousion) noastră cea de toate
zilele / Dă-ne-o nouă astăzi ”din (Evanghelia după
George Mazilu
Le conquerant, 55x38 cm, 2012
Matei 6, 11); și asupra termenului periousion, pre-
zent în expresia populum periousion, adică un po-
por care să-i aparțină și care să facă opere bune
în numele Lui, luată din Epistola către Titus 2, 14.
Victorinus conclude prima parte din lucrarea
Adversus Arium I, scoțând în evidență din Sfintele
Scripturi că Unicul-Fiu Iisus Hristos, Dumnezeu
din Dumnezeu, lumină adevărată din lumină ade-
vărată, imagine a lui Dumnezeu, care-și are sub-
stanța din substanța lui Dumnezeu. Este Fiu prin
natură și prin generare, consubstanțial cu Tatăl,
Logos care este Logos în Dumnezeu, viață eternă,
virtute și înțelepciunea lui Dumnezeu. Ca izvor
de apă vie este neschimbător și impasibil și este
dincolo de orice mișcare.9 El este Cel care irigă și
pătrunde tot Pământul (Gen. 2, 6) și irigă cu flu-
viul vieții orice substanță din lucrurile existente.
Întrucât este viața, este Hristos; întrucât irigă este
Spiritul/Duhul Sfânt; întrucât este putere, este
Tatăl și Dumnezeu, deoarece Logos-ul, adică Iisus
Hristos, îi încredințează toate lucrurile pe care
Hristos le are de la Tatăl. De aceea Aceștia Trei
sunt împreună și sunt un Singur lucru și numai un
singur Dumnezeu și consubstanțiali și totdeauna
împreună Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt.10
La începutul celei de-a doua Cărți a lucrării
Adversus Arium II, Victorinus subliniază că, dacă
credem că Dumnezeu există, trebuie în mod ne-
cesar să admitem că o asemenea existență sau
este fără substanță, anousion, sau este substan-
ță, enousion; cine spune că Dumnezeu este fără
substanță, în afirmarea credinței că Dumnezeu
este, este convins să tragă concluzia că, deoare-
ce în Dumnezeu ființa coincide cu substanța, nu
aceea pe care noi o cunoaștem, atunci Dumnezeu
nu derivă din substanță, deoarece Dumnezeu este
deasupra substanței.11 Depășind polemica pri-
vind existența termenilor de substanță în Sfânta
Scriptură, Victorinus trece la analiza termeni-
lor de ipostază și substanță. La greci, ne spune
Victorinus, a fost folosit termenul ipostasis și nu
cuvântul substanță ousia și a fost folosit cuvântul
onta (existenti) pentru a indica fie lucrurile care
există din eternitate fie cele pământești. Oricum,
Dumnezeu este izvor și origine a tuturor existen-
ților (ton onton panton ), pentru care Dumnezeu
este ființa primă; dar, întrucât ființa nu poate fi
înțeleasă în mod manifest, o anumită înțelegere
a ei, căreia i se spune existență (on), adică o for-
mă de existență devenită cunoștință și, de aceea,
ființă. Apoi on (existent) este numită și uparxis
(existență). Victorinus, după ce a demonstrat că
Latinii denumesc cu termenul substanță ceea ce
grecii numesc ipostasis, trece la demonstrarea
faptului că ipostasis și ousia (substanța) dobân-
desc aceeași semnificație. Pentru aceasta propune
examinarea textului din (Ieremia 23, 18) gr. LXX:
dacă ar fi rămas siguri în ipostaza Domnului, ar fi
văzut Cuvântul lor, punând în evidență că expresa
ipostaza Domnului trebuie înțeleasă ca ceea ce cu
adevărat este Dumnezeu; dar întrucât Dumnezeu
este Spirit/Duh, Lumină, forță atotputernică, cel
care rămâne Stăpân și înțelege, înțelege și vede
Logos-ul, adică cunoscuta Ipostasi, care cunoaște
Cuvântul: de fapt ipostasis și Cuvântul stau îm-
preună și acesta este consubstanțialul.12
Victorinus polemizând cu Arienii și cu Vasile
din Ancira, scrie G. Balido, demonstrează că, ori
admițând substanța, cum face Vasile din Ancira,
sau negând-o, cum fac Arienii, toți cu cuvintele
lor admit expresia omoousion, deoarece ei spun
că Dumnezeu este o lumină și Spirit/Duh. De
fapt, cine spune Tatăl atotputernic sau Cel Bun
sau infinit nu spun substanță, ci calitate; dar ei pe
Fiul îl numesc Logos, Lumină, Spirit/Duh și aces-
te denumiri înseamnă substanță.13 Dacă se spune
Dumnezeu din Dumnezeu și lumină din lumină,
atunci în mod sigur substanța Tatălui este sub-
stanța Fiului, deoarece același Dumnezeu Tatăl
este substanța din care derivă substanța care este
Fiul, care este Logos, Lumină, Spirit/Duh. Acuma,
dacă Dumnezeu și Logos-ul sunt din aceeași sub-
stanță, Dumnezeu și Logos-ul nu numai că nu
sunt Nimicul (Nulla) dar în mod sigur nu sunt
dintr-o substanță asemănătoare. Dacă, cu adevă-
rat, omoousion se înțelege din ceea ce este ființa
împreună substanță, adică substanța împreună,
adică împreună sunt Dumnezeu și Logos-ul și
care din eternitate sunt împreună Tatăl și Fiul14.
În concluzie, Victorinus subliniază că termenul
omoousion a fost gândit în grecește și pronun-
țat în limba latină; bătrânul Retor a explicat de
asemenea că omoousion înseamnă „plenitudine”,
este de aceeași substanță, și care este în substanță
și dintotdeauna; dacă suntem de acord, la fel se
poate spune și în latină. Dacă ne place să rămâ-
nă cuvântul grecesc, deoarece el cuprinde în mod
sintetic amândouă semnificațiile ce se referă la
Dumnezeu și la Domnul nostru, atunci să rămână
omoousion și să fie folosit în toate argumentările
și Predicile din toate Bisericile.15
Dumnezeu, Ființă primă și Universală, are în
sine viața și inteligența, sau, mai bine-zis, preci-
zează Victorinus în Adversus Arium III, are ființă,
adică viața și inteligența, prin mișcarea interioa-
ră ca o automișcare în sine; în Dumnezeu, deci
există mișcare și de aceea este și acțiune. Dar
viața și inteligența sunt mișcare, deoarece orice
viață dă vitalitate, și orice lucru animat este ex-
terior; astfel și inteligența, deoarece cuprinde tot,
este externă și ceea ce este cuprins este în inte-
rior. Din aceasta rezultă că mișcarea este unică
și este viață și inteligență. Dar mișcarea internă
este repaus, dar un repaus care s-a mișcat; este
Dumnezeu Tatăl, ce vine totdeauna din eternita-
te, este substanța însăși.16 Această mișcare atunci
când contemplă din exterior se înțelege pe sine și
dorește să se cunoască. Dar dacă se află în exte-
rior atunci a fost generată și dacă a fost generată
atunci este Unicul-Fiu, deoarece este singurul pe
de-ntregul acțiune și unica mișcare. Dar mișca-
rea este același lucru care este substanța, pentru
20
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
care, conclude Victorinus, Tatăl și Fiul sunt una și
aceeași substanță și acesta este consubstanțialul,
adică omoousion. De aici se deduce că Tatăl este
viața în sine și Fiul este viața de la Sine; și viața
este mișcarea, principala și unica mișcare, auto-
mișcare și mișcare a Fiului-Unic.17 Așa cum am
văzut, ne spune Victorinus, mișcarea este unică și
în același timp automișcare. În Tatăl este mișcare
ascunsă care, după aceea, este mișcare care derivă
de la Tatăl și ca atare este o mișcare care derivă
din mișcarea primă; acum, dacă mișcarea este
unică și Fiul este generat de Tatăl, atunci unic este
Fiul care este Logos-ul: „Toate prin El s-au făcut”
(Ioan 1, 3). Și dacă acest Logos este viața universa-
lă, care este în orice lucru, și este și Iisus Hristos,
deoarece a salvat toate lucrurile pentru viață, de
aceea conclude Victorinus, deoarece Tatăl este
viața și Fiul este viață și unică este viața care este
în toate lucrurile, de aceea Fiul este consubstanți-
al Tatălui.18 Deci, Unul Singur este Fiul, deoarece
una singură este mișcarea și una singură este via-
ța, deoarece una singură este viața eternă, întrucât
viața moare dacă se cunoaște pe sine; dar nu se
poate cunoaște pe sine, dacă nu L-ar cunoaște pe
Dumnezeu, care este viață adevărată și izvor de
viață. Dacă lucrurile stau astfel, atunci, după ce
L-au cunoscut pe Dumnezeu, viața este cunoștin-
ță și fie viața, fie cunoștința sunt o unică mișcare
care împlinește două obligații esențiale care sunt
viața și cunoașterea.19 Dar întrucât Fiul este unic
întrucât este Fiu și diadă întrucât Logos; de fapt
el a făcut tot ceea ce-a făcut pentru mântuirea su-
fletelor, cu misterul crucii și cu viața, pentru a ne
elibera de moarte; a lucrat, în schimb cu misterul
cunoașterii, prin intermediul Spiritului/Duhului
Sfânt, care ne-a fost dat ca Maestru, care pe toți
i-a învățat (Ioan 14, 26) și care a depus mărturie
(Ioan 15, 26) despre Hristos.s
„Astfel, Fiul lui Dumnezeu este Hristos, adică
Logos-ul este Fiul și viața, și deoarece este parte
din aceeași mișcare, Fiul este și cunoașterea; prin
intermediul căreia este cunoașterea însăși, este
Spiritul/Duhul Sfânt; și existentul însuși este con-
stituit astfel în felul că sunt două existențe: exis-
tența lui Hristos și existența Spiritului/Duhului
Sfânt, într-o singură mișcare care este Fiul.”21
Iisus derivă de la Tatăl, iar Spiritul/Duhul de-
rivă de la Tatăl, deoarece o singură mișcare le-a
produs pe una și pe cealaltă existență; și dacă ace-
le lucruri pe care Tatăl le-a dat pe toate Fiului (cf.
Ioan 16, 14-15 ) și Fiul care este mișcare i-a dat
toate lucrurile Spiritului/Duhului Sfânt; de fapt
este scris: toate lucrurile Spiritul/Duhul le are
de la mine (cf. Ioan 16, 14-15). De aici, conclude
Victorinus, reiese că mișcarea este viața și aceeași
viață este știință și cunoaștere și de aceea orice po-
sedă cunoașterea îl are de la viață și aceasta este
Summa Sfântă Treime, această Summa Unitate:
„Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am
zis că din al Meu ia și vă vestește vouă.” (Ioan 16,
15). Plecând de la textul extrem de important,
care valorizează cunoașterea, pentru tot ce s-a în-
tâmplat după aceea, în istoria celor o mie de ani
de creștinism: „acolo unde este adevărul, este știin-
ța” (Ubi veritas, ibi scientia), Victorinus poate să
ajungă la concluzia că, deoarece Hristos este ade-
vărul, este Spiritul/Duhul Sfânt.22 De aici, putem
trage concluzia că dacă Hristos și Spiritul/Duhul
Sfânt sunt știința și Hristos este viața, și Spiritul/
Duhul sunt viața și de aceea Hristos și Spiritul/
Duhul sunt același lucru, așa cum afirmă Sfântul
Pavel, atunci când declară că prudența Spiritului/
Duhului este viața (Rm. 8, 6). După ce a reafirmat
că Tatăl și Fiul sunt același lucru și la fel Iisus și
Spiritul/Duhul sunt același lucru, de aceea Toți
Trei sunt același lucru, Victorinus reamintește
ceea ce a spus Hristos: Dumnezeu vă va da un alt
Paracit (Mîngâietor) (Ioan 14, 16) și a adăugat că,
a spune Altul, Hristos s-a înțeles pe Sine însuși, ca
un Altul (un alter ego); în a spune Paraclitul, care
după aceea s-a manifestat la fel, în aceeași acțiune
mântuitoare. Deci, Hristos este Spiritul/Paraclit
și Spiritul/Duhul este un Alt Paraclit, același pe
care l-a trimis Tatăl. Deci, Iisus este Spiritul/
Duhul Sfânt. De fapt Spiritul/Duhul, este mișca-
rea însăși.23 De aici rezultă că Hristos este Spiritul/
Duhul. De fapt, Dumnezeu este în mod substan-
țial Spirit/Duh și în El substanța însăși este miș-
carea care rămâne în sine. Aceste lucruri, afirmă
Victorinus, privesc știința acțiunilor îndeplinite
de Sfânta Treime: de fapt, Tatăl este liniștea care
vorbește, Hristos este vocea, Paraclitul este vocea
vocii. Deci, Spiritul/Duhul Sfânt, în această acți-
une este Paraclitul, care este El însuși Dumnezeu.
Dacă, deci, Hristos se manifestă și astfel, este
Spirit/Duh, dar în același timp este Dumnezeu;
este Hristos în misterul vieții eterne și Spirit/Duh
în sfințirea vieții.24 Victorinus face aici dovada
unei argumentări imbatabile, care s-a construit în
lumina textului biblic, a conceput Sfânta Treime
ca o dublă diadă, să ne amintim aici de diada
platonică, pe care am analizat-o în aceste pa-
gini, așa cum reiese din următorul pasaj: Hristos
este Cuvântul adică Viața, știința și Spiritul/
Duhul Sfânt (...). Dacă lucrurile stau astfel, dacă
Dumnezeu și Hristos sunt o singură realitate, dar
în același timp există o distincție între ei, deoarece
Tatăl este existența acțiunii, adică substanțialitate,
în schimb Fiul este actul existenței. Dar cei care
rămân sunt doi, doi în acest sens, adică faptul că
Hristos și Spiritul/Duhul Sfânt sunt doi într-o sin-
gură realitate, adică în mișcare, și sunt doi în felul
în care o singură realitate este în doi. Dar primele
două sunt o singură realitate, în sensul că o sin-
gură realitate este diadică. Astfel, deoarece într-o
singură realitate sunt doi, și deoarece cei doi sunt
o singură realitate, de aici putem trage concluzia
că Sfânta Treime este o singură realitate.25
În partea a IV-a a lucrării, Adversus Arium,
Victorinus reia argumentele tratate în celelalte
cărți și abordează în mod sintetic punctele prin-
cipale ce privesc mai ales conceptul de ființă (to
einai) care a fost folosit înaintea conceptului de
existent și de cel de Logos. Dar trebuie făcută dis-
tincția între ființa unică sau originară din care de-
rivă ființa care rămâne în celelalte lucruri. Celălalt
fel de a concepe ființa privește ființa tuturor lu-
crurilor, care apare după ființa relativă, care se re-
feră la așa numiții predicabili, adică ființa genului,
a speciei sau ființa celorlalte lucruri.26 Totodată,
precizează Victorinus, ființa primă este astfel lip-
sită de participare că nu-și poate zice nici unică,
nici singulară; de fapt, ai conferi o definiție i-ar
limita relaționalitatea. Deci, trebuie înțeleasă ca
o ființă preferată, înainte de unicitate și dincolo
de simplitatea lucrurilor; ea este o ființă inefabilă
pentru toate celelalte lucruri, dar nu pentru sine,
adică este o ființă fără formă, care poate fi surprin-
să prin intuiție, dar nu poate fi priceput cu inte-
ligența. Este vorba de o ființă care înseamnă pre-
zență și nu este existentul, este ceea ce Victorinus
a desemnat prin verbul a „trăi” sau „trăitul.”27
Această ființă, dacă nu este existentul, nu este
Logos-ul, care este ceva de sorginte inteligibilă și
cunoscătoare. De fapt, Logos-ul este fie definit,
fie de definit; este Logos-ul lucrurilor, prin inter-
mediul cărora au fost create toate lucrurile (Ioan
1, 3) și care-i asigură fiecărui lucru specificitatea
calitativă a existenței; pentru o asemenea funcție
Logos-ul definește și determină. Deci, Logos-ul,
pentru faptul că definește și închide în sine toa-
te lucrurile, atribuindu-le o formă, este existent,
deoarece a fost înainte o anumită formă de fiin-
ță.28 Lucru extrem de important, și credem dez-
bătut pentru prima dată în literatura creștină de
la noi, este abordarea pe care Victorinus a făcut-o
în ce privește erorile păgânilor și ale giudeilor, în
ce privește corecta interpretare a termenului de
omoousion și care ne consimte să admitem dog-
ma noastră creștină care, învățându-ne adevărul,
a corectat erorile arienilor și ale ereticilor.29 El a
precizat că consubstanțialul nu se referă numai
la Tatăl și la Fiul, deoarece Spiritul/Duhul Sfânt
derivă de la Tatăl și este în Fiul. Apoi, bătrânul
Retor construiește o argumentare prin interme-
diul căreia, dacă se recunoaște cu adevărat că
Dumnezeu este și Hristos este, și dacă înțelegem
prin ființă Dumnezeu este și Hristos este, și că
ființa este lumină, Dumnezeu este Spirit/Duh și
Hristos este Spirit/Duh, Dumnezeu este Logos și
Hristos este Logos. Grecii numesc ființa ousia sau
ipostasis, în timp ce latinii au folosit substantia.30
Concluzia lui Victorinus este necesitatea acceptă-
rii consubstanțialului. Victorinus a pus în eviden-
ță contradicțiile pozițiilor ariene, de aceea un bun
creștin trebuie să confeseze că Fiul este de aceeași
substanță cu Tatăl și, apoi, în ce fel este Fiu, de
aceea este nevoie să profesăm pe de-a-ntregul
consubstanțialul, îndepărtând orice dubiu, atunci
când spunem: Dumnezeu din Dumnezeu, lumină
din lumină, adică lumina este Tatăl și lumina este
Fiul; atunci când afirmăm, pe bună dreptate, că
Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul, noi afirmăm
ceea ce va fi adevărat și pe deplin consubstanțial,31
este esența raportului dintre Tatăl și Fiul, ca fiind
din aceeași substanță divină.
Note
1	Victorinus Marius, Adversus Arium I, 1, 35-38, în
Victorinus M., op cit. p. 35
2	Ibid., 3, 21-22
3	Cf. Adv. Arium I, 12, 1-4
4	Cf. Adv. Arium I, 12, 10-13
5	ibid. Adv. Arium I, 19, 3-11.
6	ibid. Adv. Arium I 19, 23-26
7	Cf. Marius Victorinus, Adv. Arium I 19, 33-57
8	ibid. Adv. Arium I 30, 28-30
9	Cf. Adv. Ar. I 47, 2-21.
10	Ibid. Adv. Ar. I 47, 34-36
11	Cf. Adv. Ar. II 1, 23-27
12	Cf. Adv. Ar. II 5, 4-12
13	Cf. Adv. Ar. II 8, 6-9
14	Adv. Ar. II 10, 41-46
15	Adv. Ar. II 12, 26-33
16	Cf, Adv. Ar. III 2, 12-25
17	Cf. Adv. Ar. III 3 8-11
18	Cf. Adv. Ar. III 8, 1-10
19 Cf. Adv, Ar. III 8, 16-28
20 Cf. Adv. Ar. III 8, 28-35
21 Cf. Adv. Ar. III 8, 37-42
22 Cf. Adv. Ar. III 9, 15-16
23 Adv. Ar. III 14, 7-13
24 Cf. Adv. Ar. III 16, 14-20
25 Cf. Adv. Ar. III III 18, 8-18
26 Cf. Adv. Ar. IV 19, 1-9.
27 Cf. Adv. Ar. IV 19, 10-17.
28 Adv. Ar. IV 20, 110.
29	Victorinus M., De homoousio recipiendo, Victorinus
M., în Scrieri creștine 1, 15-18
30	Cf. De hom rec. 1, 18-28
31	Cf. De hom. Rec. 4, 18-23.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
21
Pithagorismul incipient
■ Vasile Zecheru
Cunoștințele pe care le deținem astăzi în le-
gătură cu fraternitatea pithagoreică aflată
la începuturile sale nu sunt certe (verifi-
cabile) și nici autentice (în spiritul pozitivismu-
lui logic) ci, cu deosebire, mult prea precare și pe
deplin insuficiente pentru a se putea contura cu
exactitate o reprezentare sigură despre un feno-
men unic, atât de complex și de important sub
toate aspectele. Pe măsură ce ne îndepărtăm de
perioada anilor 520-495 î.e.n. când, potrivit eva-
luărilor, ar fi avut loc toată acea prefacere mira-
culoasă din care s-a născut și s-a consolidat co-
munitatea pithagoreică, informațiile decurgând
din comentarii târzii, referiri indirecte și legende
asociate acestui șir de evenimente cresc sub as-
pect cantitativ și strălucesc asemenea unui mirific
halou rezonant.
Și totuși, .nimeni nu știe sigur ce le-a spus
Pithagora adepților săi, de vreme ce aceștia respec-
tau cu strictețe o tăcere neobișnuită... - ne spune
undeva Porphiryos cu referire la atmosfera ini-
țiatică ce domnea în fraternitatea din Crotona.
Chiar dacă se cunosc, în mare parte, regulile in-
terne privind programul cotidian, dieta prestabi-
lită, exercițiile fizice etc., nu se știe aproape nimic
despre esența inițiatică - practicile spirituale pe
care aspiranții le săvârșeau sub îndrumarea lui
Pithagora; desigur, aceasta ne întărește convinge-
rea că, pe tărâmul paradoxurilor inițiatice subtile,
legea este făcută de șoapta maestrului în urechea
ucenicului - apporetha, cum denumeau grecii an-
tici acest gen de comunicare a secretului măies-
triei.
Ordinul inițiatic fondat de către Pithagora era
gândit ca o formațiune circulară având trei nive-
luri concentrice astfel ca nucleul interior să ge-
nereze lumină și ordine socio-umană în întreaga
confrerie și de aici, prin reverberație, în întrea-
ga societate. Fără a epata și fără a stimula vreun
exacerbat și desuet cult al personalității sale, în
George Mazilu
Le chat dassaut, 81x65 cm, 2012
centrul acestui edificiu magnific se afla Maestrul
- Pithagora, însuși - ca sacerdot suprem, garant
al tradiției perene și autocrat luminat, dăruit cu
har și inspirație. Pithagora pare să fi fost anume
învestit pentru a acționa astfel cum a făcut-o căci,
după ce a parcurs, în mod regular, ascensiunea
spirituală în Egipt, el revine în patria natală în-
cărcat cu un imens bagaj de cunoaștere ezoterică
atât în ceea ce privește cosmologia ca reprezen-
tare a realității, cât și sub aspectul metodologiei
propriu-zise. Pithagora a sădit la Crotona vlăsta-
rul viu care, peste milenii, a ajuns să fie o formă
tradițional-autentică al cărui puls încă mai poa-
te fi simțit și astăzi chiar dacă, în multe privin-
țe, această manifestare modernă se dovedește a fi
destul de coruptă și decăzută în raport cu princi-
piile inițiale.
Nucleul Ordinului pithagoreic era alcătuit din
sebastikoi - adepții cei mai devotați care stăpâ-
neau cunoașterea inițiatică, împărtășeau o credin-
ță fermă decurgând din doctrină și demonstrau
un mod de viață ce favoriza înțelepciunea, mode-
rația și armonia socială. Un sebastikoi1 autentic
era admis să facă parte din această veritabilă ca-
meră de mijloc a Ordinului după ce, în prealabil,
parcurseseră drumul sinuos și anevoios la gradele
anterioare; el era creditat cu o înțelegere superi-
oară asupra realității drept pentru care i se vor fi
revelat misteriile inițiatice supreme; ca urmare, i
se impuneau acestuia, în contrapartidă, responsa-
bilități și îndatoriri sporite. (Mallinger, p. 40)
Cel de-al doilea nivel ca grad de importanță era
constituit din mathematikoi, acei inițiați care, in
corpore, constituiau baza de selecție pentru sebas-
tikoi. În acest al doilea cerc inițiatic, aspirantului
i se cerea un efort intelectual considerabil pentru
ca astfel să-și însușească un ansamblu unitar și co-
erent de cunoștințe tradiționale din științe foarte
diverse: geometrie, aritmetică, retorică, fizica,
astrologie etc. Celor angajați în acest vast proces
George Mazilu
Femme a leventail, 61x46 cm, 2012
formativ li se aduceau la cunoștință, de aseme-
nea, informații și cunoștințe psiho-socio-medi-
cale care, împreună, confereau adeptului, la aceea
vreme, un evident avantaj competitiv în raport cu
mediul profan - ignorant și dominat de instincte,
în mare măsură. (Mallinger, pp. 39-40)
În fine, cel de-al treilea nivel, cel fundamental
și general în ceea ce privește accesarea sacrului -
acusmatikoi (ascultătorii, cei care făceau asculta-
re) - era alcătuit din ucenicii acceptați în Ordin
după ce fuseseră verificați, în prealabil, privind
îndeplinirea condițiilor specifice.2 Nu orice dori-
tor putea fi primit ca discipol; existau și neiniți-
abili iar selecția severă presupunea parcurgerea,
de către aspirant, a unor probe prin care să-și do-
vedească aptitudinile, potențialul și determinarea
sa fermă în a-și asimila efectiv și complet consa-
crarea.
Acestea erau cele trei trepte oficiale dar, în
amonte și în aval, cercetătorii fenomenului au
identificat, pe de o parte, un bazin exoteric limi-
trof din care erau selectați acusmatikoi-i și, pe de
altă parte, un grup restrâns și rezervat de așa-zis
politikoi, o elită rezultată din nucleul de sebastikoi
anume destinată pentru a duce în lumea profană
lumina primită în cadrul procesului de edificare
spirituală derulat în cadrul Ordinului. Politikoi-i,
erau, așadar, acei inițiați pe deplin consacrați în
misteriile pithagoreice, animați de convingeri, va-
lori și idealuri înalte, având ca misiune specifică
să se întoarcă în societate și să exercite efectiv ad-
ministrarea treburilor obștești în acord cu legile
armoniei universale pe care și le însușiseră grație
inițierii.
Elita aceasta administrativă, de sorginte pitha-
goreică, se împărțea în două mari categorii: oi-
konomikoi-i (guvernanți) și nomethetes-i (jude-
cători). Cei din prima categorie erau chemați să
soluționeze problemele comunitare și pe cele de-
curgând din administrarea patrimoniului public,
ei fiind, astfel, responsabili de asigurarea unui
climat propice dezvoltării și bunăstării generale,
în timp ce aleșii care alcătuiau cea de-a doua ca-
tegorie arbitrau diferendele în spiritul dreptății și
adevărului; oikonomikoi-i și nomethetes-i își exer-
citau atribuțiile ca pe o sacrum facere, cu respect
pentru om și nevoile sale speciale, dar și cu cre-
dința că săvârșesc un act sacerdotal în numele și
sub jurisdicția Entități supreme. (Mallinger, pp.
40-41)
În acest moment al prezentării se impune pre-
cizarea că, dintotdeauna și pretutindeni în lume,
22
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
scopul esențial care a guvernat demersul inițiatic
tradițional a fost transcendența;3 fie chiar și în-
tr-o variantă mai puțin dezvoltată, această stare
de conștiință obținută prin trăire ființială deschi-
de calea desăvârșirii spirituale și a îndumnezeirii
omului. În raport cu orientarea verticală pe care
tocmai am precizat-o, toate celelalte abordări, mai
mult sau mai puțin inițiatice, nu pot fi decât sub-
secvente și, cel mult, conjuncturale. Cea mai reu-
șită dintre formulările teoretice privind realizarea
spirituală4 presupune o traiectorie urcător-cobo-
râtoare; succint spus, realizarea ascendentă în-
seamnă atingerea statutului de homo universalis,
trăirea la propriu a iluminării și atingerea cen-
trului Ființei pentru ca, apoi, să poată fi posibilă
parcurgerea, treaptă cu treaptă, a desăvârșirii, în
timp ce realizarea descendentă presupune o reve-
nire în mundan a inițiatului, astfel cum el a fost
înnobilat de cunoaștere, spre a dărui Lumina și
spre a săvârși sacrificiul său în folosul umanității.
Acesta trebuie să fi fost raționamentul inițiatic ce
anima acțiunea politikoi-ilor și din această per-
spectivă se impune a fi judecată implicarea lor în
treburile obștești.5
Revenind acum la procesul de formare / per-
fecționare inițiatică în varianta sa pithagoreică
vom constata, ca particularitate, că acesta era pa-
tronat ferm de legea păstrării secretului, presupu-
nea o anumită gradualitate a abordărilor și o seve-
ră compartimentare a informațiilor. Viața curentă
a fraternității crotoniene era guvernată de câteva
reguli comune care stabileau modul de derulare
a agapelor, a exercițiilor fizice și spirituale etc. O
atenție deosebită se acorda regimului alimentar;
în linii mari existau trei diete ordonate, ca impor-
tanță, în funcție de modalitatea în care acestea
susțineau efortul de elevare spirituală. În prima
categorie de alimente erau incluse legumele și
fructele și aceasta a făcut să se creadă că pithago-
reicii erau vegetarieni convinși, în cea de-a doua,
intrau peștele, carnea de pasăre, ouăle, anumite
condimente etc., iar în ultima grupă, se regăseau
alimentele interzise și băuturile alcoolice. De re-
marcat că o clasificație asemănătoare există și în
hinduism: alimentele din prima grupă (sattva) fa-
vorizează elevarea spirituală, cele din a doua (ra-
jas) dau o minte hiperactivă iar celelalte (tamas)
George Mazilu
La vache de trifle, 46x33 cm, 2018
George Mazilu	Les gladiateurs, 60x50 cm, 2015
generează apatie, toropeală, indiferență etc.
Comunitatea de la Crotona nu era o școală de
pregătire a olimpicilor în matematici cu toate că,
în timp, s-au format aici oameni performanți și
teorii interesante în această materie; nu era nici
vreun club select destinat să studieze și să clarifice
aspectele filozofice care preocupau lumea elenă la
acea vreme chiar dacă, în mod declarat, se urmă-
rea ridicarea nivelului de înțelepciune a adepților.
În fine, nu se intenționa obținerea, în cadrul fra-
ternității, a unor performanțe atletice deosebite,
cu toate că zilnic erau organizate antrenamente
pentru menținerea sănătății fizice și se respecta o
dietă riguroasă.
Toate acestea pe care le-am menționat aici în
treacăt nu erau decât ajutătoare pentru scopul ge-
neral, acela de a-l conduce pe aspirant, din treptă
în treaptă, către realizarea spirituală. În legătură
cu doctrina pithagoreică, Fabre d'Olivet ne spu-
ne că, în fond, aceasta urmărea ...să-i lumineze pe
oameni, să-i purifice de vicii, să-i izbăvească de
greșelile lor, să-i conducă la virtute și adevăr... și
...să-i facă asemenea zeilor, nemuritori. De aceea,
s-ar putea accepta că fraternitatea de la Crotona
este foarte asemănătoare unui ashram indian sau
acelei misterioase comunități fraterne a esenieni-
lor de la Qumran; de altfel, în mod similar funcți-
onau inclusiv grupările stoicilor sau cele ale cini-
cilor care, și ele, urmăreau scopuri preponderant
spirituale, nu doar filozofice cum s-a crezut până
de curând. (Jensen, pp. 241-253)
În acord cu toate cele menționate, putem
conveni că fraternitatea crotoneză este o mlă-
diță din corpus-ul tradiției perene având o tri-
plă descendență, egipteană, orphică și sumeri-
ano-persano-iudaică, deopotrivă. Începând cu
momentul Crotona, pithagorismul va amprenta
profund și inconfundabil întreaga derulare ulte-
rioară a evenimentelor din spațiul mediteranean,
precum și dezvoltarea societății elene, romane
și europene de mai târziu. Platon, neo-platonici-
enii, neo-pithagoreicii etc., dar și cinicii, stoicii,
esenienii, gnosticii, înțelepții bizantinii și arabii,
templierii de mai târziu și, apoi, francmasonii din
vremurile moderne par a avea o credință comună
și o reprezentare a realității asemănătoare cu cea
pe care o profesau adepții lui Pithagora cu două
milenii și jumătate în urmă.
Pithagora a întemeiat, așadar, o primă fraterni-
tate inițiatică, aceasta cunoscând, în scurt timp, o
extindere semnificativă6 și astfel se va fi demarat
transmiterea cunoașterii revelate către civilizațiile
incipiente din vestul continentului nostru. Scopul
impulsului inițial, așa cum ni se dezvăluie acesta
în prezent, după îndelungi cercetări și numeroase
conexiuni livrești, pare să fi fost acela de a trans-
mite măiestria cunoașterii de Sine prin trăire fiin-
țială, directă și nemijlocită. Cu alte cuvinte, prin
experiență individuală și urmând un regim de
viață prescris, aspirantul era călăuzit pas cu pas
către iluminarea lăuntrică și unio mistica. După
transcendere care, desigur, nu era nici atunci și nu
este nici în prezent la îndemâna oricui, aspirantul
O
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
23
pithagoreic era recunoscut solemn ca fiind pe de-
plin calificat din punct de vedere spiritual pentru
a parcurge treptele desăvârșirii.
Într-o lume dominată de abuz și dictat, ini-
țiativa pithagoreicilor de a reforma moravurile
epocii nu putea rămâne nesancționată; ca ata-
re, încep să apară și sunt consemnate o serie de
persecuții împotriva Ordinului. Prima dintre
acestea va fi pornit de la Sybaris, o cetate elenă
prosperă, situată în apropiere de Crotona și con-
dusă de un tiran obtuz care-și vedea amenințată
ambiția sa de hegemonie asupra ținutului. Astfel,
în preajma anului 500 î.e.n., acest tiran pe nu-
mele său Telys a dezlănțuit un adevărat masacru
împotriva pithagoreicilor din cetatea sa care, în
aceste condiții, s-au văzut nevoiți să se refugieze
la Crotona. Faptul că refugiații nu i-au fost pre-
dați lui Telys, așa cum a cerut acesta ultimativ și
arogant, a constituit un casus belli și a degenerat
în conflict armat între cele două cetăți. Crotona
a învins, în cele din urmă, dar contagiunea s-a
extins și, la scurt timp va izbucni o revoltă anti-
pithagoreică și în acest polis elen unde nonage-
narul Pithagora avea încă forță să răspândească
lumina cunoașterii.
Un anume Cylon - om crud, vanitos peste
măsură care, pe deasupra, mai fuseseră și res-
pins de la inițierea pithagoreică - s-a erijat în
conducătorul complotiștilor; lovitura a fost de-
vastatoare - casa lui Milon7 în care adepții se
adunaseră pentru a participa la o agapă fraternă
a fost incendiată și, drept urmare, mulți dintre
participanți și-au pierdut viața uciși sau, în cel
mai fericit caz, au reușit cu greu să supraviețu-
iască și să se adăpostească în cetățile apropiate.
În mod misterios, Pithagora a dispărut în acele
vremuri tulburi; nu se știe cu exactitate dacă el a
pierit în acel incendiu, dacă a fost ucis în timp ce
era urmărit sau dacă a ajuns cu bine la Metapont
unde, potrivit legendei, ar fi murit la scurt timp.
(Mellinger, pp. 49-56)
Și totuși, pithagorismul supraviețuiește acelor
grele încercări, semn că era, încă de pe atunci
un fenomen matur și pe deplin consolidat. După
consumarea incidentului tragic de la Crotona,
conspirativitatea a devenit mai severă, vigilența
a sporit iar implicarea pithagoreicilor în trebu-
rile obștești ale cetății s-a diminuat considerabil
devenind mult mai discretă; în anii ce au urmat,
adepții s-au regrupat în Grecia continentală, în
Sicilia și nordul Africii sau, cel mai adesea, în ce-
tățile din regiunea centrală a peninsulei italice.
Istoriografia antică, atât cât poate fi aceasta cre-
dibilă și exactă, a punctat, totuși, evenimentele
respective și, astfel, informațiile se vor regăsi, sub
forma unor compilații, în scrierile celor trei im-
portanți autori (Diogenes Laertios, Porphyrios
și Iamblichos) care, mult mai târziu, au găsit de
cuviință să relateze evenimentele acelor timpuri
și, mai ales, unele amănunte și descrieri referi-
toare la viața lui Pithagora și la spiritul de fra-
ternitate pe care el l-a cultivat inițial în cadrul
grupării de la Crotona.
La circa o jumătate de secol mai târziu, în pre-
lungirea pithagorismului crotonian, exegeza face
referiri frecvente la o alonjă distinctă a fenome-
nului care se va evidenția viguros începând din
secolul al IV-lea (când s-a identificat o grupare
puternică la Tarent) și până la mijlocul secolul al
III-lea î.e.n. (când debutează elenismul alexan-
drin). În acest răstimp istoric, frăția din Tarent
(Tarento de astăzi) pare să fi devenit cea mai re-
prezentativă comunitate de tradiție pithagoreică
și, prin aceasta, un centru inițiatic de prim rang
George Mazilu	Partie de cartes au tatou, 130x97 cm, 2019
în acea perioadă. Cel mai important exponent
al grupării este Archytas din Tarent (428-347
î.e.n.) - matematician renumit în epocă, prieten
cu Platon și regent al cetății - asupra căruia se
cuvine să stăruim mai mult. Ca ilustru om de
stat și strălucit strateg, Archytas deținea, la acea
vreme, o poziție comparabilă cu cea a legenda-
rului Pericle. (Ghyka, 2016, pp. 171-199)
Câtă vreme va fi călătorit în sudul peninsulei
italice,8 Platon s-a aflat în contact cu .amicii și
frații întru doctrină..., nimeni alții decât pitha-
goreicii din Magna Greacie care, pe atunci, erau
conduși de către celebrul Archytas, în postura
sa de autocrat luminat. Platon se referă de mai
multe ori la ...Archytas și tarentinii... și nu as-
cunde defel sentimentele sale de admirație față
de gruparea filosofilor pithagoreicii și nici relația
sa specială cu cel care le era, în acele vremuri,
îndrumător, conducător inspirator și protector,
în egală măsură. De altfel, mai mulți exegeți
vor conchide, peste ani, că Archytas este, pen-
tru Platon, acel rege-filozof - idealul socio-uman
pe care marele athenian îl va consacra în cărți-
le sale, în Republica mai ales, ca fiind modelul
de conducător inspirit al cetății - om luminat,
animat de principiile doctrinei pithagoreice și
de autocondiționări etice exemplare pe care și le
impunea ca semn al înălțimii sale spiritual.
Chiar dacă, indubitabil, regula tăcerii și a păs-
trării secretului inițiatic a îngreunat enorm cer-
cetarea istorică a faptelor, posteritatea a benefi-
ciat, totuși, de suficiente date și informații astfel
încât să se poată contura o imagine privind eve-
nimentele de la Crotona, Metamont și Tarent.
În acest sens, sunt invocați, cel mai adesea, doi
investigatori din epocă - Aristoxenus din Tarent
(375-335 î.e.n.) și Timeus din Tauromenium
(359-262 î.e.n.) - care au avut meritul de a fi re-
constituit evenimentele și de a fi furnizat datele
primare pentru biografiile lui Pithagora semnate
de către Porphyrios și, respectiv, Iamblichos.9
Între altele, Aristoxenus îl va nominaliza pe un
anume Philolaus din Crotona (470-385 î.e.n.)10
ca ar fi divulgat doctrina pithagoreică în me-
diul profan, prin aceea că a vândul lui tiranului
Dionisos din Syracuza trei cărți ce conțineau se-
crete matematice și filozofice.
Bibliografie
Carcopino, Jerome - De Pythagore aux Apotres. Etudes sur
la conversion du monde romain, Paris, Flammarion, 1956;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental, Ed.
Nemira, 2007;
Flew, Anthony - Dicționar de filozofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Ghyka, Costiescu, Matila - Numărul de aur, Ed. Nemira,
2016;
-	Filosofia și mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic,
1998;
-	Estetica și teoria artei, Ed. Științifică și enciclopedică,
1981;
Iamblichos - Viata lui Pithagora, Ed. Sinapsa, 2001;
Mackey, Albert - Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Porphyrios - Viața lui Pithagora; Viața lui Plotin, Ed.
Polirom, Iași, 1998;
Surdu, Alexandru - Problema transcendenței, Ed. Herald,
2012.
Note
1	Termenul a fost tradus prin venerabil (bătrân
cunoscător, expert), teolog (vorbitor despre divin, li-
turgic), adorator (mistic animat de convingeri și senti-
mente ferme privind doctrina) etc.
2	Învățătura inițiatică este preponderent orală și,
de aceea, prima îndatorire a ucenicului era aceea de
a asculta cu atenție și de a se strădui să înțeleagă ce i
s-a transmis; ascultarea pe care ucenicul o datorează
maestrului este un exercițiu inițiatic în sine ce lucrează
la înfrângerea cerbiciei, ignoranței și a vanității devas-
tatoare.
3	Transcendența [.] se face astăzi vădită ca proble-
mă fundamentală a cunoașterii... (Surdu, p. 234)
4	Eliberarea definitivă de condiționările ce restricți-
onează evoluția individului în plan ființial și lumesc.
5	În legătură cu acest demers, francmasonii spun: Să
adunăm ce-i risipit și să dăruim Lumina!
6	În cronicile timpului sunt menționate cetățile
Locres, Sybaris, Rhegium și Metapont unde funcți-
onau comunități pithagoreice identice cu cea de la
Crotona. (Mellinger, p. 28)
7	Atlet celebru în epocă, membru devotat al
Ordinului, conducătorul oștirii crotoniene în lupta sa
cu cei din Sybaris.
8	Așadar, prin anii 388 și 387 î.e.n., după cum rezul-
tă din istoriografie.
9	Fragmente din operele lui Aristoxenus din Tarent
și Timeus din Tauromenium s-au păstrat în texte ale-
xandrine și neoplatoniciene sub forma unor fragmente
și referiri sugestive.
10	Important matematician și filozof pithagoreic
menționat în dialogul platonician Phaidon.
■
24
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
diagnoze
America în concepția
lui Heidegger
■ Andrei Marga
Heidegger s-a ocupat puțin de America.
Mai mult a ignorat-o. Filosofic el a privit
istoria ce s-a desfășurat sub ochii săi prin
categoriile de Selbst, Selbstbehauptung, Geschick,
Eigentlichkeit, care concentrau, prin implicațiile
lor, discuția asupra Germaniei și Europei. „În ju-
rul anului 1935 el socotea drept pericol politic, în
sensul cel mai larg al cuvântului, privarea de pute-
re (Entmachtung) a spiritului în Rusia și Europa”
(Julian Nida-Rumelin, Elif Ozmen, Klassiker der
Philosophie des 20.Jahrhunderts, Alfred Kroner,
Stuttgart, 2007, p.119). A ignorat America chiar și
după 1941, când SUA au intrat în război împotri-
va Germaniei național-socialismului. Pesemne că
sumarele, până la ridicol, reflecții asupra Americii
din Mein Kampf-ul lui Adolf Hitler l-au influențat.
Oricum, opoziția programatică la modernitate
nu îl dispunea la interes aparte pentru America.
„În multe privințe, opera lui Heidegger din primii
ani 30 va aduce într-o varietate de forme retorice
- informale, piese ocazionale, scrisori, prelegeri
academice, eseuri formale - justificarea filosofică
a revoluției conservative. În folosirea sa curentă,
termenul oximoronic <revoluția conservativă> se
referă la ideologia politică a cugetătorilor aripii
de dreapta în Weimar, precum Moeller van den
Bruck, Ernst Junger, Hans Freyer, Carl Schmitt și
alții, care s-au ridicat contra tradițiilor pluralis-
mului democratic al Vestului, capitalismului libe-
ral, socialismului în stil marxian și iluminismului
cosmopolitan pe care ei le-au considerat că distrug
caracterul unic al vieții germane. Acești revoluți-
onari conservativi au înțeles epoca modernă ca
o epocă a crizei spiritual-intelectuale ale cărei
rădăcini erau mai adânci decât crizele economi-
ce și politice cotidiene ce afectau Republica de la
Weimar”(Charles Bambach, Heideggers Roots.
Nietzsche, National Socialism and the Greeks,
Cornell University Press, Ithaca and London, 2003,
p.21). Vreo atitudine pozitivă față de America nu
avea cum să intre în discuție.
În conferința susținută la Institutul german din
Roma (8 aprilie 1936) Heidegger enunța alternativa
„sau salvăm Europa sau asistăm la distrugerea ei”
(Heidegger, Europa und die deutsche Philosophie,
în Hans-Helmuth Gander, Europa und die
Philosophie, Vittorio Klostermann, Frankfurt am
Main, 1993, p.31). „Salvarea” Heidegger o condi-
ționa de „1. Apărarea popoarelor europene în fața
celor asiatice; 2.Depășirea dezrădăcinării lor și a
diviziunii”(p.31). America nu este menționată în
conferință, dar primejdia „dezrădăcinării” era pusă
în seama a ceea ce vine dinspre ea.
Heidegger mută însă repede apărarea în fața
Occidentului - deci nu numai a Europei sau
Germaniei. „Numai pe cât noi punem din nou între-
barea fundamentală a filosofiei occidentale plecând
de la un început mai originar stăm în serviciul sarci-
nii pe care am numit-o salvarea occidentului. Ea se
poate îndeplini numai ca o recâștigare a raporturilor
originare cu existentul însuși și ca o nouă întemeiere
a tuturor acțiunilor esențiale ale popoarelor pe aces-
te raporturi” (p.40). Evident, America și eventuala
americanizare nu intrau în considerare.
După 1945, Heidegger a schimbat subiectul
răspunderilor pentru declanșarea războiului și
exterminări și a trecut la acuzarea aliaților învin-
gători în al doilea război mondial. Heidegger a
vorbit de „fascismul mare (Grossfaschismus)” al
puterilor învingătoare în politica lor europeană.
„Răspunderea pentru asemenea lipsă de idei...
depășește cu multe mii de grade lipsa de esen-
ță iresponsabilă cu care Hitler a îngrozit Europa”
(Gesamtaugabe 97, p.247-249).
În opinia lui Heidegger, americanii și sovie-
ticii, care au preluat controlul după înfrângerea
Germaniei naziste, nu ar face decât să pună în
aplicare aceeași metafizică intrată în descompu-
nere. Germanii au astfel parte, și după război, tot
de aplicări ale metafizicii (GA 97, p.445) epuizate.
Heidegger acuză, evident fără probe, că america-
nii ar fi „coorganizat” de fapt național-socialismul
în intenția de a „deșertifica Germania” (GA97,
p.148). Iar readucerea Germaniei printre democra-
ții după 1945 nu ar fi decât tot printr-o violenta-
re. „Să observăm că acum poporul german și țara
este un unic lagăr de concentrare, așa cum lumea,
în orice caz, nu a văzut încă și nici nu va vedea -
această ne-voință care este mai plină de voință de-
cât lipsa noastră de voință (Willenlosigkeit) contra
sălbăticirii național socialismului” (GA 97, p. 100).
Politica aliaților de după capitularea Germaniei hi-
tleriste, o vede în consecința „iudeo-creștinismu-
lui”, ca „voință de nimicire (Vernichtungswille)”. El
îi vede pe cei atacați de Hitler vinovați de perpetu-
area resturilor metafizicii.
Heidegger a fost de părere că viitorul nu este
dincolo de ocean. „Când în 1945 se discuta, fără
să se știe ce vine, să se ajungă la o nouă epocă, în
Statele Unite ale Americii era deja pe drum instala-
rea creierului electronilor, la care starea umanității
trebuie să se adapteze și să se adapteze pentru ca în
general ceea ce este să se poată împlini. Nicăieri nu
se mai reflectează cât de mult va trebui abia gân-
dit pentru a se ajunge la începutul revenirii” (GA,
O © O
Vizitati site-ul nostru:
5
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
p.45). SUA sunt în concepția lui Heidegger prea or-
ganizate pe principiul Ge-stell-ului.
În evaluarea sa, America înaintează spre pute-
re tehnică mereu mai multă, preferând cantitatea
și utilitatea. De aceea, este anistorică, fără măsură,
autodestructivă (geschichtlos, masslos, selbstzer-
storerisch). Ea vrea de fapt să distrugă Europa.
„Intrarea Americii în acest război planetar nu
este intrare în istorie, ci deja ultimul act american
al lipsei de istorie și autopustiiri” (GA 39, p.68).
Explicația ar fi aceea că americanismul este ames-
tec de politică și religie, forma periculoasă a lipsei
de conștiință istorică ( Geschichtlosigkeit).
În Scrisoarea asupra umanismului (1949),
Heidegger consideră americanismul și comunis-
mul forme ale „uitării ființei (Seinvergessenheit)”.
El cere doar ca acestea să fie înțelese mai profund.
„Comunismul și americanismul sunt mai mult de-
cât partide sau concepții asupra lumii. În ele tre-
buie văzut mai profund. A nu vedea în comunism
decât un partid sau o concepție asupra lumii este a
gândi la fel de scurt ca cei care sub eticheta de ame-
ricanism nu vor să desemneze decât un stil de via-
ță particular, mai curând depreciindu-l” (p.105).
Europa poate oferi perspectiva înțelegerii acestora.
De fapt, nici America nu are capacitatea de a pune
întrebarea privind ființa. „În ceea ce privește inte-
resul Americii pentru problema ființei, se ascunde
(verschleiert) celor interesați realitatea țării: acor-
dul dintre industrie și militari (dezvoltarea econo-
mică și înarmarea, pe care ei le cer)” (GA 15, p.97).
Pentru Heidegger faptul era decisiv.
Găsim astfel și la Heidegger îngustimea de per-
spectivă tipică național-socialismului cu privire la
realitățile americane. Nici un cuvânt despre liber-
tățile individuale ca fundament al instituțiilor ame-
ricane, nici un cuvânt despre democrația vibrantă
a Americii, care-i explică în fond succesele istorice,
nici un cuvânt despre avansul tehnologic și eco-
nomic de care America se bucura deja. Cât pri-
vește tradiția intelectuală și larg culturală pe care
Statele Unite s-au întemeiat (vezi Andrei Marga,
Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul
Americii clasice, Editura Academiei Române,
București, 2017), ea nu s-a bucurat de interesul
lui Heidegger. El a venit pe scenă, în mod evident,
pe partea detractorilor și atacatorilor experienței
americane a lumii. (Fragment din volumul Andrei
Marga, Heidegger, în curs de tipărire)
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
25
social
Eroarea logică formală
în post-adevăr. Un demers
investigativ mic-burghez
vinovat
■ Adrian Lesenciuc
Eroarea logică formală presupune o formă
invalidă a argumentului deductiv (care se
strecoară și în cazul altor forme de raționa-
ment), bazată pe un tipar greșit de gândire. Acest
tip de eroare, răspândit în argumentarea logică din
lucrările sau conferințele științifice - mai degrabă
identificat în aceste discursuri prin rigoarea lec-
torilor sau auditoriului -, este unul frecvent și în
societate (în special în discursul politic), în expri-
marea diferitelor forme de argumentare bazate de
pseudoraționamente sau căi eronate de raționare.
În cazul erorii logice formale este dificilă pronun-
țarea a priori asupra concluziilor. Aceste concluzii
ale unei argumentări în care s-a strecurat o eroare
logică formală nu sunt neapărat eronate: numai
demersul, conducând la o anumită finalitate (apa-
rent) logică - uneori predictibilă empiric - este
afectat, ceea ce înseamnă că în ansamblu logica
este incorectă. Cu alte cuvinte, logica falacioa-
George Mazilu
Lamant fugace, 61x60 cm, 2017
să a argumentului invalidează argumentarea. De
la Aristotel încoace, trecând prin clasicii Bacon,
Locke, Bentham sau Mill, se cunoaște că deducți-
ile care au la bază premise aparent dialectice sunt
falacioase prin faptul că punctele de pornire în
argumentație sunt necalibrate logic. În acest ex-
curs prin istoria evidențierii cu mijloace filosofice a
gândirii falacioase, Idola fori din Novum Organum,
născuți din conviețuirea și asocierea oamenilor
care își transmit și negociază cunoașterea comu-
nă și adevărul intersubiectiv, strecurând formule
ambigue și, implicit, raționamente inexacte, așadar
idolii care forțează înțelegerea și conduc la confu-
zie, sunt un simplu dar potrivit exemplu din încer-
carea filosofului Francis Bacon de a atrage atenția
asupra abaterii frecvente de la cunoașterea focali-
zată pe cauze, înțeleasă drept adevărata cunoaștere:
vera scire est per causa scire.
Într-o lume în care adevărul a decăzut, în care
post-faptele și post-adevărul sunt argumente în-
tr-un generalizat discurs falacios, iar coerența și
rațiunea lasă locul senzaționalului, a discuta despre
erorile logice formale este o îndeletnicire mic-bur-
gheză fără noimă. Și, totuși, în această lume în care
cărările logicii sunt abandonate, încă se mai scrie
cu argumente puternice, care privesc nu numai
parcursul cunoașterii, ci și fi finalitatea nivelul ci-
vilizației. În post-adevăr patologiile cunoașterii nu
sunt înțelese ca atare, ci ridicate la rangul de par-
cursuri spre adevărul consensual, subiectiv, con-
venabil, mai puternic ca argument decât adevărul
în sine. Amestecuri de adevăr și non-adevăr, într-o
întindere lipsită de adâncime axiologică, potențate
prin practici de promovare după o logică a pieței,
construiesc „realități parale”, lumi opace, paranoi-
de. „Cum te poți identifica, afirma, apăra, dezvolta
- ca individ și comunitate - dacă nu știi cu asuma-
re de sens din ce „lume” faci parte, cărei realități
aparții?”, se întreba într-un recent articol regretatul
profesor Dumitru Iacob. Riscul cel mare este cel al
menținerii în limitele „tribului virtual” în care ade-
vărul consensual este amplificat, dar în această alu-
necare în vârtejul adevărului subordonat pe rațiuni
ce țin de piața informațiilor unor pseudo-adevăruri
ale pieței, există speranța normalizării, a potolirii
furtunii, chiar a construirii unei teorii dominante a
începutului de secol, aceea a „relativității sociale”:
«Unii dintre elevii de azi sau de ieri/deveniți între
timp profesori vor construi și promova „teoria re-
lativității sociale”. Așa vom înțelege că adevărul nu
poate fi fracționat, nu poate fi transformat în feudă,
după cum oamenii, în totalitatea lor, sunt parte din
aceeași realitate și nu din realități paralele. Doar
așa vom putea naviga, cu șanse de supraviețuiere,
prin epoca turbo-știrilor și a dezinformării 2.0.»
În aceste condiții este firesc (raportat la „adevă-
rurile” majorității) să acceptăm că o tot mai consis-
tentă critică a teoriei argumentării falacioase este
promovată intens, prin studii științifice, publicate
în avangarda post-adevărului. Cea mai cunoscută
dintre acestea este ce a profesorului Maurice A.
Finocchiaro, care sugerează că eroarea logică nu
există în practică, ci numai în mintea logicienilor,
dar nu trebuie decăzută din drepturi nici perspec-
tiva lui John E. McPeck, conform căreia eroarea lo-
gică este condiționată de context, sau, în termenii
exacți ai filosofului canadian, erorile logice și argu-
mentele valide nu sunt universale. În baza teoriei
lui McPeck, erorile logice sunt fundamentate pe
argumente epistemice, nu pe considerații logice.
Dar și așa privind lucrurile, adică nereducând ra-
ționamentul la inferențe logice imediate sau medi-
ate, problema validității argumentului ar trebui să
rămână una de prim-plan.
Să luăm un exemplu. Acesta este un raționa-
ment dintr-o cunoscută lucrare a sociologului și
psihanalistului german Erich Fromm, reprezen-
tant al Școlii de la Frankfurt, stabilit în 1938 în
Statele Unite. Arta de a iubi - probabil cea mai
notorie lucrare a lui Fromm - publicată în prima
ediție la Harper Collins Publishers, Inc. în 1956,
pe vremea când gânditorul german era profesor la
Universitatea Columbia din New York, lasă impre-
sia ancorării în logica Noului Testament. Arta de
a iubi oferă multiple deschideri într-un limbaj ac-
cesibil, într-un limbaj al popularizării cunoașterii,
calificându-se drept o lectură populară, totodată
recomandată și în mediul universitar. Lecțiile lui
Fromm despre iubire sunt oferite în urma experi-
enței sale de psihanalist. O paletă de forme/ chipuri
ale iubirii sunt incluse în special în capitolul intitu-
lat „Teoria iubirii”, într-o carte decentă, frecventa-
bilă. Ceea ce a generat prezenta exemplificare este
21
61
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
discuția marginală pe tema originării argumente-
lor lui Fromm în logica Noului Testament. Să reți-
nem legea iubirii de aproape din Noul Testament,
‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’, ca pe
un îndemn „să iubești”, determinat/ cauzat de un
dat, iubirea de sine:
„Învățătorule, care este cea mai mare
poruncă din Lege?”
37Isus i-a răspuns:„‘Să* iubești pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău și cu tot cugetul tău.’
* Deut 6:5 Deut 10:12 Deut 30:6 Luca 10:27
38Aceasta este cea dintâi și cea mai mare
poruncă.
39Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să* iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuți.’
* Lev 19:18 Mat 19:19 Marc 12:31 Luca 10:27 Rom
13:9 Gal 5:14 Iac 2:8
40În aceste* două porunci se cuprind toată
Legea și Prorocii.”
* mat 7:12 1 tim 1:5.
În fragmentul „Iubirea de sine”, Fromm pleacă
de la o supoziție parțial alimentată de Calvin și
Freud: „Se presupune că în măsura în care mă iu-
besc pe mine însumi, nu iubesc pe alții și că, deci,
iubirea de sine este unul și același lucru cu egois-
mul” și aduce în lumină o presupusă eroare logică
nefundamentată: „Înainte de a începe să discutăm
aspectul psihologic al egoismului și iubirii de sine,
trebuie să punem în evidență eroarea logică ce se
ascunde în ideea că iubirea pentru ceilalți și iubirea
pentru mine însumi s-ar exclude reciproc”. Straniu
pentru copilul născut într-o familie de evrei orto-
docși din Frankfurt am Main să nu fi înțeles, în
condițiile în care s-ar fi străduit să priceapă înțele-
sul ortodox al legii iubirii aproapelui, că nu există
nicio condiționare în Evanghelia după Matei și că
amintita eroare logică nu este nici măcar una pro-
movată prin alte scrieri ulterioare, religioase sau
laice. Dar, continuă argumentația Fromm: «Ideea
exprimată în Biblie prin „Iubește-ți aproapele ca pe
tine însuți” implică faptul că respectul pentru pro-
pria ta integritate și unicitate, iubirea și înțelegerea
pentru tine însuți nu pot fi separate de respectul și
iubirea pentru un alt individ. Iubirea pentru mine
însumi este legată indisolubil de iubirea pentru ori-
care altă ființă »[s.n.].
Să revenim: legea iubirii aproapelui presupu-
ne o inferență logică de tipul: Dacă P, atunci Q,
traductibilă în cazul de față prin datul P (iubirea
de sine) și recomandarea Q (iubirea de ceilalți),
adică: +P, atunci (recomandabil) Q. În ultima fra-
ză din parcursul rațional al lui Fromm, cea sub-
liniată, inferența logică este de tipul: Q, atunci P,
mai exact Q (iubirea de celălalt, generalizată de
Fromm la „iubirea pentru oricare altă ființă”)
condiționează P (iubirea de sine), adică îl leagă
„indisolubil” de Q.
Această eroare logică formală poartă numele de
„afirmarea premisei minore” (Dacă P atunci Q; Q;
Deci, P), dar ea este continuată în argumentarea lui
Fromm și de o eroare de tipul „negarea premisei
majore” (Dacă P, atunci Q; Non P; Deci, Non Q),
odată cu ajungerea la concluzia că „Este adevărat
că persoanele egoiste sunt incapabile să iubească
pe alții, dar ele nu sunt capabile nici să se iubească
pe sine”. Eroarea logică formală a lui Fromm este
dublată în text și de eroarea epistemică, cea a ne-
înțelegerii primare a legii iubirii aproapelui (pen-
tru a și din perspectiva lui John E. McPeck), dar
nu putem continua cu contextualizarea propusă de
George Mazilu	Les fiances, 61x50 cm, 2010
McPeck în cazul acestei erori atribuind perspecti-
vei lui Erich Fromm eroarea preponderent episte-
mică (pe alocuri și logică) în care s-ar scălda Școala
de la Frankfurt în raport cu înțelegerea învățăturii
creștine. Ar fi o eroare logică formală din partea
noastră, încadrabilă în categoria „eroare la pa-
chet”. Până atunci, nu pot justifica această așezare
în problemă decât ca plăcere intelectuală vinovată,
mic-burgheză, de răstălmăcire a parcursurilor lo-
gice ale unor probleme demult catalogate a fi solu-
ționate corect, definitiv și irevocabil.
Note
1 Post-adevărul este termenul cu care operăm în
limba română de câțiva ani, traducere a termenului
englez Post-Truth. Acesta a fost considerat „Word of
the Year” în 2016 de Oxford Dictionary și definit în
proiecția inițială a respectivului dicționar ca „relating
to or denoting circumstances in which objective facts
are less influential in shaping public opinion than ap-
peals to emotion and personal belief”. Termenul post-
truth este asociat în literatura de specialitate cu cel de
fake news, odată ce rădăcina comună a acestor doi
termeni este noul tip de politică a „post-adevărului”
(„post-truth” politics), „an expression of frustration
and anguish from a liberal class discomboboulated by
the political and economic disruptions of 2016”, după
cum meționează Weltch la p.319, v. David Weltch.
(2019). ‘We are all propagandists now’: Propaganda
in the twenty-first century. In Mark Connelly, Jo Fox,
Stefan Goedel & Ulf Schmidt (eds.), Propaganda
and Conflict. War, Media and Shaping the Twentieth
Century. London: Bloomsbury Academic. 311-324.
2 Dumitru Iacob. (2018). „Dezinformarea prin post-
adevăr. Cum se poate naște post-adevărul”. Convorbiri
europene [online]. URL: http://www.convorbirieuro-
pene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-po-
ate-naste-post-adevarul/ [Accesat în 6 decembrie
2020].
3 Cumva, la baza acestei slăbiri a adevărului se
situează, din punctual meu de vedere, și etica transcen-
dental-pragmatică a lui Karl-Otto Apel - o etică ce are
la bază premisele pragmatice ale argumentării -, și fi-
losofia eliberată de cercurile abstracte ale subiectului
raționând a lui Jurgen Habermas, adică filosofia cob-
orâtă în limitele unei întemeieri a intersubiectivității,
în limitele Lebenswelt-ului, ambele permițând apli-
carea unei terapii filosofice. Dar adevărata rădăcină
a slăbirii pare a fi găsit pământul rodnic în „critical
thinking” care propune contextualizarea reflexivă, iar
aici mă gândesc la perspectiva lui John E. McPeck,
care consideră că regulile și convențiile argumentării
sunt determinate de contextul dialogului și de con-
vingerile interlocutorilor, v. John E. McPeck. (1981).
Critical Thinking and Education. Londra: Routledge,
pp.283-284.
4	„The conclusion I wish to draw from such ‘con-
sultations’ is not that errors in reasoning are probably
not common in real life, but that there are probably no
common errors in reasoning. That is, logically incor-
rect arguments may be common, but common types
of logically incorrect arguments probably are not.
The problem I wish to raise here is, do people actu-
ally commit fallacies as usually understood? That is,
do fallacies exist in practice? Or do they exist in the
mind of the interpreter who is claiming that a falla-
cy is being committed?”, sugerează Finocchiaro la
p.15 într-un articol din 1981, v. Maurice Finocchiaro.
(1981). „Fallacies and the Evaluation of Reasoning”.
American Philosophical Quaterly, 18.13-22.
5 John E. McPeck, op.cit., pp.72-77.
6 Matei, 22:36-40.
7 Erich Fromm. [1956] (1995). Arta de a iubi.
Traducere din limba engleză de Suzana Holan.
București: Anima. 118p.
8 Ibidem.
9 Idem., p.57.
10 Idem, p.58. Fromm nu abandonează acest rezu-
ltat bazat pe eroarea logică formală nici în lucrările
ulterioare, de exemplu în „Therapeutic Aspects
of Psychoanalysis” din 1974, publicat în Erich
Fromm. (1994). The Art of Listening. New York:
The Continuum Publishing Corporation. p.188: „The
egocentric person in reality is a person who does not
love himself, and so he is greedy”. Celălalt argument
al lui Fromm este următorul: atâta vreme cât iubirea
de sine este iubire și în iubire nu contează subiectul
iubirii [s.n.], în mod firesc iubirea de sine și egoismul
se exclud reciproc. Nu vom supune și acest parcurs
argumentativ evaluării logice sau epistemice, și nici
nu ne vom propune să cercetăm valoarea de adevăr a
propoziției anterior enunțate. Cum menționam la în-
ceput, nu contează pertinența concluziilor dacă argu-
mentarea se bazează pe o eroare logică formală.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
27
însemnări din
Mancha
Semnificative morți ale
unui personaj
■ Mircea Moț
Trăind într-o legătură deplină cu univer-
sul, într-o condiție asemănătoare celei
prenatale și având el însuși „nesimțirea“
vegetală a butucului nesimțitor, Nică, persona-
jul Amintirilor din copilărie, are extraordinara
capacitate de a se regenera atunci când natura
ființei sale este compromisă, „profanată“, în-
tr-un fel sau altul, de elemente străine, care-i
amenință tocmai veselia și echilibrul. Pe par-
cursul narațiunii asistăm la succesivele și sim-
bolicele morți ale personajului, prin care el se
leapădă, într-un fel, de un trup marcat, însem-
nat, stigmatizat, așadar amenințat să devină un
corp străin în marele corp al naturii înseși. El
este chiar obligat să recurgă la această soluție,
pentru a supraviețui în deplină consubstan-
țialitate cu universul prin excelență sănătos.
Personajul moare simbolic arunci când este
cuprins de frică, de acea teamă ce-i alterează
vizibil întreaga ființă; dar nu numai, căci Nică
„moare“ și atunci când trupul îi este marcat de
boală, care în general este înțeleasă ca semn
al separării ritmului individual de ritmurile
cosmice. Acest motiv al morților succesive ale
personajului a fost de altfel comentat cu o mare
finețe de către Valeriu Cristea într-un remarca-
bil Dicționar al personajelor lui Creangă.
Revenind, vom aminti că o primă semni-
ficativă moarte a lui Nică are loc în momen-
tul când personajul este urmărit prin păpușoi
de cei doi mai vechi dușmani ai săi, Nic-a lui
Costache și Toader a Catincăi: „Atunci eu, cu
voie, fără voie, plec spre ușă, ies răpede și nu
mă mai încurc prinprejurul școalei, ci o ieu la
sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi
George Mazilu
Le garțon a la cerise noire, 33x24 cm, 2016
hojmalăi se și luase după mine; și unde nu în-
cep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe
lângă casa noastră, și nu întru acasă, ci coti-
gesc în stânga și întru în ograda unui megieș
al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în
grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci pră-
șiți de-al doilea, și băieții după mine; și pănă
să mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am
izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina
unui păpușoiu. Și Nic-a lui Costache, dușma-
nul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău,
au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă;
și se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au
putut găbui.“ (s.n.)
Dacă fragmentul reprodus are în centru ex-
cesiva frică a personajului determinată de ur-
mărirea celor doi hojmalăi, demnă de reținut
este, mai ales, supralicitarea fricii și a urmăririi
din perspectiva semnificațiilor de profunzime
ale acestora. Nică devine, fără îndoială, obiec-
tul atenției celorlalți, care, luându-l în seamă, îl
izolează, implicit îl scot din contextul în care și
prin care se definește. Or, Nică tocmai aceasta
nu dorește și tocmai de aceasta se teme cel mai
mult. Cu alte cuvinte, el se simte amenințat
tocmai în relația lui profund organică, esenția-
lă, cu întregul. El este vulnerabil în condiția lui,
căci acum poate fi izolat, rupt de întreg prin
acea frică (de care deja este cuprins) incompa-
tibilă cu veselia structurală a satului Humulești
și a naturii înseși. Vom vedea că nu se recurge
la o soluție concretă, practică, ci la una simbo-
lică. Urmărit de mai vechii săi dușmani, Nică
trece pe lângă propria-i casă („și trec pe lângă
casa noastră, și nu întru acasă“). Și ce protecție
George Mazilu
Lange, 46x38 cm, 2018
i-ar mai fi putut oferi spațiul închis, al casei
părintești! El intră în ograda unui megieș și nu
ne îndoim deloc de faptul că acest spațiu nu
l-ar fi ocrotit! Nu se oprește nici în ocol, spațiu
limitat, îngrădit, preferând nu întâmplător gră-
dina, unde simte că ființa lui alterată de frică
poate fi salvată numai asumându-și condiția
vegetalului; el se îngroapă așadar la rădăcina
unui păpușoi (mai ales asupra rădăcinii trebuie
să se insiste, ca o garanție a legăturii profunde
cu pământul), fiindcă, preluând condiția plan-
tei, el se descarcă de enorma teamă ce a pus
deja stăpânire pe el. Trebuie să mai atragem
oare atenția că acei păpușoi din grădina fertilă
„erau chiar atunci prășiți de-al doilea“, promi-
țând fără îndoială creșterea și rodul?
În alt caz, Nică este pus în situația să se le-
pede iarăși de un alt Nică, înstrăinat de natură,
dar de data aceasta prin boala care îl izolează
și-l impune, după cum am mai spus, ca abatere
și accident de la armonia întregului.
Ca să-l scape de holera care secera necru-
țător în împrejurimile Humuleștiului, părinții
îl trimit pe Nică la stână (departe de oameni,
într-un spațiu prin excelență al vieții lipsite de
rațional, cu credință nestrămutată, probabil, că
băiatul va putea fi salvat, împrumutând ceva
din vitalitatea primară de acolo), „în dumbrava
Agapiei, lângă podul Cărăgiței“. Încă două ele-
mente nu credem că pot fi trecute cu vederea
în lectura fragmentului: dumbrava, ca garanție
a regresiunii în natural, și podul izolator, se-
parând un spațiu aproape edenic, de o natură
umană, marcată violent de boală. Însă „peste
noapte a și dat holera peste mine - mărturiseș-
te naratorul - și m-a frământat și m-a zgârcit
cârcel“. Copilul bolnav este încredințat lui moș
Țandură, a cărui practică de doftor trimite cu
gândul la pregătirea giulgiului pentru mort: „și
după ce mi-au tras o frecătură bună cu oțet de
leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins
hoștinele ferbincioare pe o pânzătură și m-au
înfășat cu ele peste tot, ca pe un copil.“ (s.n.)
Gestul primește oricum conotații ritualice, cel
bolnav este întors în copilărie, spre început, în-
tr-o altă vârstă, aurorală, cu toate implicațiile
ei, anulându-se corpul bolnav, din prezent. Și
acum, ceea ce ne interesează aici în mod de-
osebit: somnul este asociat morții. Notează
Creangă: „și nu pot ști cât a fi trecut la mijloc
pănă ce am adormit mort, și de-abia a doua zi
pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toți sănăto-
șii“. Și pe urmă: „Pănă-n seară, am și colindat
mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită,
cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lai-
nic și un pierde-vară ca și mine“. Cu alte cu-
vinte, după ce, prin boală, individul este rupt
de universul sănătos și vesel al Humuleștiului,
21
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
teatru
salvarea lui înseamnă fie reîntoarcerea la vâr-
sta inocenței absolute, fie moartea ca anulare
a unui corp deteriorat. Nică moare și învie, iar
primul gest pe care-l face după această simbo-
lică înviere este să meargă la scăldat, o sugesti-
vă tentativă de reintegrare în universul de care
a fost izolat câteva zile.
În sfârșit, să urmărim și cel de-al treilea mo-
ment al morții (și al învierii!) lui Nică (nu ul-
timul însă), asupra căruia vom insista în mod
deosebit, cu atât mai mult cu cât credem că
ocupă un loc central în roman. Iată fragmentul
în care personajul este surprins la scăldat: „și
când sar odată voinicește de pe-un mal nalt în
știoalnă, din greșală, drept cu fața-n jos, numai
scântei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de
durere; și am crezut că mi-a plesnit pântecele,
nu altăceva. Și după ce-am ieșit cu mare greu
din apă și m-am pus pe mal, țiindu-mă cu mâ-
nile de inimă, băieții sau strâns ciotcă împreju-
rul meu și m-au înmormântat cu năsip, și m-au
prohodit cum știau ei, și de-abia mi-am venit
în simțire peste vrun ceas.“ Și de data aceasta
reține atenția aceeași izolare a individului de
veselia universului, acum însă prin durerea ce-
și pune amprenta asupra lui în mod deosebit
de puternic. Și iarăși moartea ca anulare a unei
condiții deja profanate! Ca și în fragmentul
comentat anterior, după învierea simbolică,
personajul intră iarăși în apă, nu din nevoia
de a se boteza noul născut, cât, mai ales, din
nevoia revenirii la satisfacerea deplină a sim-
țurilor, prin care se redobândește comunicarea
profundă cu natura. Fiindcă intrarea persona-
jului în apă este sinonimă intrării individului
în condiția embrionară, când el face parte din
toate, vorba lui Tudor Arghezi: „ș-apoi am în-
ceput a mă scălda în ticnă, pănă pe la asfinți-
tul soarelui, potrivind-o să vin acasă o dată cu
vacile și spuind mamei că, scăpândule văcarul
din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-
am dus la păscut, și de-aceea m-am întârziet
pănă acum“.
Revenind la scăldat, este interesant de ur-
mărit secvența ce-i surprinde pe cei doi copii,
Nică și vărul său Dumitru, scăldându-se în
Bistrița, „tocmai în postul mare“, pentru a scă-
pa de râie, cu alte cuvinte, tot în sensul celor
spuse mai sus, adică pentru a-și anula condiția
compromisă. Întregul fragment pune accent
pe încercarea disperată de a reintra, prin îm-
băiere, în universul de care au fost izolați, în
mod de-a dreptul umilitor, prin râia luată de la
caprele Irinucăi. Pregătirea pentru intrarea în
apă are în ea ceva ritualic totuși; cei doi copii
se ung cu un amestec de pământ și apă, acea
leșie obligatoriu tulbure, care trimite spre în-
ceput, spre amestec, când formele nici nu pă-
reau să se fi decis. Ei se expun pe urmă soa-
relui, focului, obligatoriu în pielea goală, ca o
garanție, prin înlăturarea barierei veșmintelor,
a contactului nemijlocit cu universul. De râie
nu scapă însă prin scaldă, căci anotimpul nu
mai este acum unul al fertilității, nu mai este
acea vară promițând rodul și creația, nașterea,
cu alte cuvinte. Lumea stă de data aceasta sub
semnul încremenirii hibernale a formelor. Dar
este oare absolut întâmplător (dar ce este oare
absolut întâmplător într-o operă literară?) fap-
tul că în contextul scăldatului în Bistrița copiii
mișcă o stâncă (o învie!), tocmai într-o sem-
nificativă sâmbătă a lui Lazăr, ce sugerează o
posibilă înviere?
■
INTERFERENȚE
fără distanțare
■ Alexandru Jurcan
Se zice că teatrul înseamnă sala vie, fremă-
tătoare, că ar fi o impietate să vezi onli-
ne un spectacol. Dar dacă vremurile sunt
tulburi și dramatice, atunci să nu accepți... un
mic compromis? Primul meu teatru a fost cel
radiofonic. Nu mă puteam despărți de cutia
magică, vorbitoare. Apoi a fost teatrul tv (pen-
tru mine) și abia mai apoi am avut acces în sala
unui teatru.
Festivalul Interferențe organizat de Teatrul
Maghiar din Cluj-Napoca între 22-29 noiem-
brie 2020, a fost, desigur, online și gratuit. Fără
distanțare, deoarece fiecare spectator se afla în
propria-i casă. Nu exista altă soluție. Am studi-
at programul, mi-am clarificat opțiunile și am
început cu. un film despre munca lui Strehler,
magicianul cu părul alb de la Piccolo Teatro,
îndrăgostit de creațiile lui Cehov, Shakespeare,
Goldoni, Brecht, convins că teatrul e „metafora
vieții noastre”. Se considera un faustian, un om
„în căutarea unei utopii”, afirmând că în me-
seria interpretării există „un pericol diabolic,
acela de a crede că suntem la fel de buni sau
mai buni decât Shakespeare sau Mozart”.
M-a uluit spectacolul Paso Doble (Franța)
- concept performeri Josef Nadj și Miquel
Barcelo. Un zid de lut care freamătă, fermen-
tează. Bulbuci și metamorfoze incredibile. Cei
doi truditori biciuiesc lutul, îl sapă, sculptează,
distrug, reiau sisific, intră în lutul care se închi-
de ca un mormânt - condiția umană și vanitas
vanitatum.
Un omagiu lui Danilo Kis: piesa Turbo
Paradiso, regia Andrâs Urban, Teatrul Subotica,
Serbia. O lume marcată de traume, orori. Limbaj
licențios. Masochism. Terorism, haine militate,
violuri, diferențe lingvistice, marșuri pe loc,
discuții despre orgasm. Iar în final. aruncarea
cu roșii!! Știm că Danilo Kis voia să cuprindă
totalitatea lumii. Scriitor sârb, cu origini ma-
ghiaro-evreiești, a alternat registrele stilistice în
celebra Enciclopedia morților din 1981.
Teatrul Național din Praga a prezentat
Sternenhoch de Ivan Archer, în regia lui
Michal Docekal, dirijor fiind Petr Kofron.
Cine e Ivan Archer? Compozitor, poet, fost pă-
durar. A compus muzică pentru 150 de opere.
Prima operă a fost cântată în esperanto. Cultivă
muzica electroacustică, timbrele industriale și
sintetice. În 2017 a conceput opera Sternenhoch,
după romanul lui Ladislav Klima. Ritm, voci,
mișcare, costume, într-o orchestrație colorată și
halucinantă.
De neuitat e spectacolul Sfârșit de partidă de
Samuel Beckett - Spania, regia Krystian Lupa,
cu Jose Luis Gomez, Susi Sanchez, Ramon
Ponce și Lola Cordon. O încăpere atemporală și
aspațială, cu geamuri albăstrii, oarbe (dincolo
e oceanul). O epuizantă așteptare a sfârșitului
- descompunere, moarte, decrepitudine. Toți
au dizabilități fizice, chiar și câinelui îi lipseș-
te un picior. Părinții ciungi sunt îngropați în
nisip. Doar limbajul ordonează lumea haotică.
Penitență spre purificare, știind că „sfârșitul se
George Mazilu Lallegorie de labondance, 35x27 cm, 2006
află în început”. O realizare tulburătoare, o re-
gie exactă, ca un ceasornic imparțial, o inter-
pretare fără cusur.
Am revăzut Neguțătorul din Veneția de
Shakespeare, în regia lui Tompa Gabor - Teatrul
Maghiar din Cluj. Se merge pe modernizare, pe
actualitatea problematicii. Corporație, telefoane
mobile, uși glisante. Un amestec incitant de clasic
și modern.
Absolut remarcabil Platonov de Cehov, regia
Lev Dodin, St. Petersburg, Rusia. Pod, apă, scări
de lemn, lumânări, pian, acordeon. Toți au un
vis neîmplinit, între excese bahice și lâncezeală.
Multă mișcare în planul doi, copleșit de albul cos-
tumelor. Verbiajul umple un gol, dar și văicăreala
„rău de tot ne-am plictisit”. Tot ce vedem frizează
perfecțiunea. Dodin repetă uneori 3 ani un spec-
tacol. Născut în Siberia în 1944, el afirmă că tea-
trul „nu reflectă viața, ci o ghicește, o prevede, o
prevestește”.
Am avut ocazia să văd un spectacol multilingv,
regizat de Karin Beier - Furtuna de Shakespeare.
Costume moderne, universalitate. Actori din
Paris, Cracovia, Londra, Roma, Zagreb. Fiecare
vorbește în limba lui. De la București: Dan
Aștilean (Prospero) și Anca Sigartău (Miranda).
Rămâne, totuși, un experiment.
Dumitru Acriș a regizat Îngropați-mă pe după
plintă de Pavel Sanaev (Kurgan/Rusia). Un text
minunat, dar jucat printre spectatori. Un fel de
coridoare. Filmat în alb-negru. Obositor. Nu m-a
convins nici Să-i îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello
(Strasbourg - regia Stephane Braunschweig). Un
spectacol cuminte, monoton. O piesă dinami-
că: Poveste de iarnă (Londra) în regia lui Declan
Donnellan. Un Ubu (Jarry) colorat, animat, stră-
lucitor (Portugalia, regia Ricardo Pais).
Mă opresc aici, deși am văzut toate spectacolele.
Ar fi prea mult de scris și trebuie menajat cititorul
care se apleacă asupra fenomenului teatral. Teatrul
va dăinui: are o forță invincibilă și tămăduitoare.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
crochiuri
Zgrumbirul
■ Cristina Struțeanu
— Ia te uită cum râde ăsta! Ascultă.
— Da, dar cine, al cui e râsul?
— Al lui. El e. El râde...
— Nu se poate...
— Fii atent, auzi...
Nu erau hohote, ci un fel de triluri zburlite, ne-
stăvilite, de ...soprană și podul se zguduia, că lucrau
acolo, sus, de-ți venea să bănui că se bătea peste
coapse, ca la cazacioc. Că tropăia, sughița, ignea,
gâlgâia. N-avea aer, se îneca. Aaaaah...ha ha hi hi hă
hă. Când îl lua pe do de sus, când pe cel de jos. Și
nu se mai termina. Părea aproape o criză. O explo-
zie de bucurie și veselie, poate că-i săreau din ochi și
lacrimi, lacrimile de râs, cum numai un puști poate
avea, unul d-ăla care n-a dat încă de necazuri, un ne-
știutor, un trăit cu bunicii. Totuși, dintre cei doi, care
bocăneau acolo și împreună aveau 100 de ani, hm,
zău așa, puteai să știi care e? Unul se închina înainte
să mănânce, celălalt îi înjura pe popi în general și
pe popa Costel în special. Deci care? Că meșterul
discuta serios, își argumenta aproape grav spusele,
avea și teorii pentru câte toate. Îi plăcea să dea lămu-
riri, să te școlească în lucrul lui. Îmi povestise cum
își sfătuia frații mai mici și nepoții, să înceapă prin
a lua carnet de șofer, mai ales pe utilitare. Tăceam și
mă-ntrebam de nu-i evanghelist, dar nu. Credința
cea pragmatică nu-l atrăsese. Venea dintr-o familie
ortodoxă cu mare curățenie sufletească. Am văzut.
Numai că ura de-a dreptul acel neaoș -„Las’ că mer-
ge și așa”. De azi pe mâine. Ar fi ajuns până-n pân-
zele albe, să-i iasă lucrul perfect, oricât timp îi lua și
energie și bani irosiți...
Doar nu era să trag cu urechea, să pândesc, să văd
cine-i așa nestăpânit, o bombă de veselie. Și cam ce-l
provoacă. O nimica-nimicuța, îmi ziceam. Venea
din el, nu pricina atârna, ci pofta de a se trânti pe jos
George Mazilu
Leclaireur, 61x50 cm, 2015
și tăvăli brusc ca un copil. Nu, nu puteam s-o fac, îmi
părea aproape ceva intim, o pecete a lui, și s-ar fi je-
nat să-l văd... Și culmea, într-o zi când eram singuri
pe verandă, am spus nu știu ce și, din nou, nu și-a
putut gâtui izbucnirea. Nu și-a putut-o ascunde. S-a
răsucit cu spatele, de parcă își ocrotea râsul de mine
sau se rușina. Uite așa, stătea întors ca-n jocul „Cu
fața la perete” și hohotea. Abia după ce i-a trecut, s-a
reîntors și m-a întrebat cu lacrimi de veselie.
— De unde vă vin astea?
— De niciunde, e purul adevăr. Nu mi se pare
nimic de râs.
Dar lui, da. Era motivul lui. Un fel de taină.
Viața-i părea să o conțină.
Apoi, hop și așa, defilează pe la geam o scară în
picioare. Dar nu una de aluminiu, ușurică, ci greoa-
ie, de lemn, luuungă. Unul dintre meșteri, el, șeful,
o purta. L-am văzut și cu căpriori, cu o grindă, cu
scânduri de astereală. Așa le căra, pe înalt. Ce mai
face pe nebunul, mi-am zis. Dar se încoțopenea
bine și nu se clătina. Celălalt, Radio Florinel, târa
și el ceva, când nu stătea trântit în iarbă, turuind
opinii de ba din contra, vag agresiv sau mai abitir,
după cum crescuse doza de ceva. Bere, țuică sau vin.
Totdeauna erau blindați, dacă se întâmpla, rar, să nu
le ofere gazda, beneficiarul adică. Lui Radio F. (doar
F, nu F.M.) nu-i plăceau defel, nu-i înghițea pe cei
cu uniforme. Să fie clar: polițaii, popii, și doftoroii.
Sub nici o formă. Și acum, cu covidelul, să n-audă.
Avusese și-n familie. Câtamai istoria. O deșira pe
îndelete...
Uneori apărea și un al treilea, domol, lat în spa-
te, trecea și el prin bătătură, și mai și prin băutură,
cu vreun material greu, după care rămânea cu mâi-
nile-n șold. Apoi altul, Adrian, mai vioi, dar ahtiat
după bani. Numai despre asta povestea și-i lăuda pe
unii isteți, care-l ungeau cu laude pe primar, și pe
față și pe dos, și obțineau ce voiau. De ce n-ai face
așa?... Pe episoade. Era pe vremea când nu aflasem
al cui era râsul cel infantil, că nu se produsese încă
la vedere. Ceea ce mi s-a lămurit iute era că aveam
de-a face cu Harap Alb și acoliții săi, dar aici nu era
variație. Setilă Unu, Setilă Doi, SetilăTrei... Și toți
cu zeflemeaua pe buze. Niciun rabat la batjocorirea
altora. De fapt, am băgat de seamă, că nu neapărat
pentru ajutor la muncă îi lua, ci, din păcate, nu prea
suporta să fie singur...
El trebuie să fi fost copilărosul, da, începuse să mi
se înfiripe bănuiala. Harap Alb, că uite cum umblă.
Falnic, mers săltat, cucoșește, cu capul sus. Dar și
ușor aplecat, când pornește croit ca un berbec spre
ținta lui, cu o strașnică determinare, na, cuvântul
cel urât, o hotărâre de zici că ia la atac o stavilă de
netrecut. Calcă apăsat, cu pași largi. Mers de gașcă.
Pare liderul unei cete de puști. Că-i fix în fața lui gru-
pul cu care se întrece, dincolo de gard, și nu înca-
pe șovăială. Mă cam face să râd încrâncenarea asta.
Doar seara târziu, când a obosit, merge ca oamenii...
Muncește mult și o face bine. Îl prinde noaptea și nu
se lasă. Ba, să vezi și să rămâi gură cască. Cum vine
seara intră-n vrie. Se mișcă mai vioi, mai hotărât,
iar celorlalți li se lungesc fețele, c-ar vrea s-o-ntindă.
Piua și pe mâine, dar ași. E de admirat? Și, pe dea-
supra, nu se întărește cu pic de băutură. Ceilalți o
sting. El deloc. Se ferește să afli asta, că doar e chestie
de bărbăție, și nu s-ar arăta mai prejos. Și cu cafeaua
la fel. Nu se-ndeamnă, nu-i e poftă. De ciocolate, da.
Stă bine de tot cu umorul, răspunde în doi peri
bazaconii de-ți trebuie timp să le descâlcești. Strigă
de sus, de pe casă, peste zări, tot felul de ziceri, de
a-i crede că-i obiceiul ”Strigării peste sat” de la
Lăsatul Secului. Mă tem că nici n-a auzit de ritualul
ăsta vechi, dar, cine știe, poate răbufnește din duhul
viețuirii la țară, din mentalul colectiv, cum ar so-
coti etnologii. Ca djinnul magic din lampă, destul
s-o atingi. A pierit desigur Strigarea peste sat, acele
sancțiuni sociale, și acum, ha ha, ...„show man” l-a
poreclit Radio F. Ce de-ar mai scrie Eliade despre
supraviețuirea unei tradiții sub cenușă, ca tăciunii...
Sigur, e un om bun, i se vede pe nas, și tovarășii
îl respectă. Ei știu că dacă au nevoie de vreun aju-
tor, la el îl găsesc. Cred că de parale e vorba. Păi, nu?
Nesmintit. Oricând. E de pus pe rană, zice Florinel.
E super bărbat, nu-i altul la fel, zice și Lucian.
— Nu ți-ai luat pe lângă tine pe vreun altul,
să-l școlești?
— Păi, ba da... , cumva așa. În Italia, c-am
lucrat ani bunișori. Zice patronul: Ia du-te-n târg
și alege pe unul să te ajute. Și l-am luat pe cel mai
amărât, de curgeau hainele pe el. Se vedea că n-are
de lucru de mult... Da’, când să bată cuie, îi tremura
mâna, de ziceai că are boala aia, parkinson. Îi era fri-
că să nu bată strâmb și-mi spune că el a fost croitor,
n-a ținut decât un ac în mână...
Nu refuză Harap Alb pe nimeni din cei ce-l chea-
mă la lucru și trage și trage. Ceea ce nu înțeleg este
de ce nu i se leagă lucrurile. E o lălăială-n jur, o în-
câlceală, o neisprăvire. Termină în dreapta, se surpă
ceva în stânga. Eficiența, alt cuvânt tembel cu arie
largă. De ce se tărăgănează toate, se bulucesc și cresc
într-o devălmășie...?l De ce nici o promisiune nu
pare să poată fi respectată? Chiar niciun termen.
Poate că bomba aia de râs copilăros, nepotrivit cu
maturitatea lui, îl descarcă de ceva ce nu pricep.
Pe de altă parte, îi place mult să-l lauzi, ca oricărui
puști. Infantil? Și când spui ceva care-i convine, de-
ale lucrării în lucru, saltă degetul mare și marchează
o izbândă, ca la o întrecere. Punct ochit, punct lovit.
Zice: „Mulțumesc!” Ba, m-am trezit și cu un ghiont
prietenos în umăr, când habar n-am ce-am emis,
30
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
fiindcă am căscat ochii mari de uimire. Măi să fie!
Munca, meseria lui, îi place fără doar și poate,
chiar îi place, nici o îndoială. Când îl rogi să dreagă
ceva cu care nu-i de acord, o cârpeală, îți cere să pro-
miți că nu spui c-a făcut el. Ține la „firmă” deci, la
nume și renume. E perfecționist. Baremi, după co-
șuri se înnebunește, lucrează și lucrează săptămâni.
Le „netezește ca pe un obraz”, spun ai lui, și îi cer să
termine odată. Nu poate. Îl auzi cântând în surdină,
mormăit. Șlagăre, populară, bisericește. El pentru
el. Când n-o face, se cheamă că ceva l-a întristat „și
toată ziulica lui muncește supărat”, curat Coșbuc.
Odată, a încremenit lângă radioul meu, ba i-a che-
mat și pe ceilalți.
—	Ascultați, mă, auziți aici, ia-n ascultați...
Ce era? ...Boleroul lui Ravel.
Și într-o bună zi mi-a trecut prin minte o întreba-
re. Lămuritoare, îmi ziceam. Oare ce fel de copilărie
a avut Harap Alb? I-am pus-o. M-am încumetat.
— Mă băiete, ce fel de băiețel ai fost, când erai
mic?
— Păi, am fost un copil activ.
—	Aha, hm, ahaha...
— Mama și tata tot aveau mai mereu discuții
și mie nu-mi plăcea asta. Nu-mi era bine. Mergeam
în fundul curții unde curgea un pârâu și-mi mește-
ream moriști de apă. Ce de moriști am mai făcuuut...
Dar îmi era silă de salamandre. Și acum îmi e. Pe
urmă, tata mă lua la muncă verile. De la șase ani...
Muncă grea pentru mine. Întâia carte eu am citit-o
la 30 de ani...
Ceea ce am aflat, nu ușor, nu din prima, era că
nu-i vine la îndemână să dea socoteală, explicații.
Nimănui, e rebel. D-aia nici nu se-nsoară, zice, - dar
cred că minte puțin sau mai mult - să nu-l între-
be nevasta de ce ai venit târziu, unde ai fost, de ce
n-ai luat copiilor nu-ș ce. Hait! Dar dacă tot plătești
lucrarea aia, îți vine să întrebi, nu? El se încruntă.
Când nu întrebi nimic, parcă-ți mulțumește din
ochi. Se instaurează o tăcere complice. Altfel, te alegi
cu o minciunică.
— Ieri, ba și alaltăieri, de ce n-ai venit? Doar a
fost vreme bună și puteam înainta?...
Ei bine, ce chestie, așa, cu Harap Alb, am aflat că
minciuna, înainte de toate, e un fel apanaj, de desco-
perire infantilă. Curată tehnică. Când vrei să fii lăsat
în pace. Copiii pornesc prin a fi sinceri. Înduioșător
de naivi. Nu-mi vine să cred că prima lor afirmare
de sine poate fi o minciună. Mă rog, un adevăr fals,
imaginativ să-i zicem. Atunci, la începutul vieții,
când vorbesc despre sine la persoana a treia. Păcat
că nu ține mult felia asta de viață, că-i fermecătoare,
o nebunie. Încă nu s-au identificat cu plodul, aparțin
altei lumi. Din saga familiei, știu că tata își anunța
prezența dimineața, din pătuțul lui - Micea, Micea...,
adică - m-am trezit eu-el-ăla de-i ziceți voi Mircea.
Sau recunoștea - Micea tucut, când era întrebat cine
a făcut cutare lucru. Am mai întâlnit asta, la Susu-
Pilu (firește, copilu...), cum s-a autobotezat alt micuț.
Pe urmă, plozii încep să schimbe foaia, pe măsură ce
admit să se înscrie în lumea asta și o lasă în ceață
pe cea din care au venit. Nu prea-și mai recunosc
faptele, zbârca, doar ar fi semn de curată prostie să-ți
atragi urmările, răsplata adulților, de. Te pui să inși-
rui pe bandă explicații..., altele decât adevărul. Cei
ce ajung să-l susțină într-un târziu sunt, sigur, eroi,
e ferma lor decizie de viață, o intransigență cu sine,
sau au avut părinți atât de înțelepți încât nu s-a în-
stăpânit automat recursul la neadevăr. Deseori, min-
ciunile nici nu sunt utile, nu acoperă ceva. E vorba
de o lume secretă, a lor, a copiilor, de construirea
personalității, în care nu te lasă să-ți vâri nasul. Țin
zăvorâtă poarta și, n-au încotro, îți servesc invenții,
nu realitatea, de care, poate, nu te socotesc vrednic.
George Mazilu
LAnnonciation, 65x54 cm, 2004
Și-o apără. Sunt și cele ascunse, nu? Zisa din Biblie
cu „tatăl minciunii”, diavolul, care de la început „n-a
stat în adevăr și, ori de câte ori spune o minciună,
vorbește din ale sale” mă pune pe gânduri. E altceva
aici, absolut altceva, altă evoluție a omenirii decât
drumul deschis întâi... E momentul când s-a ajuns
la înfundătură. De fapt, numai punerea față în față
cu Iisus deschide orizontul. „Pentru ce nu înțelegeți
vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta cuvântul
Meu.(....) Pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.”
O, Doamne, unde am ajuns. Noi toți. Noi toți.
Deci... minciunile, dar cele copilărești, nu târzii,
încă o joacă, o apărare. Cine te pune să întrebi, nu?
M-am proțăpit și am tăcut, n-am întrebat ni-
mic, aproape sadic, precum profesorul la catedră,
inchizitorul, când Harap Alb a lipsit o săptămână.
Tăcere cam lungă. A îngăimat, s-a simțit nevoit s-o
facă totuși, un soi de scuze - „caz în familie” și-a zis
că nu prea le are pe-astea cu telefonul. Mă uitam în
ochii lui și mă întrebam ce-o avea în cap, când a ră-
bufnit tam-nisam. Și, uite, nici nu știam să spun ce
culoare de ochi are. Verzi? Albaștri? Cam gri. Parcă
mi-a citit gândul. Mă gândeam că seamănă un strop,
vag, cu privirea lui Van Gogh, când se apropie, și așa
cum fac copiii, se trage de pleoape, și le lărgește, ca
de bou, și-mi zice:
— Ia vedeți, ce ochi am!
Apoi adaugă, tot pe gândul meu...
— Nici nu știți câte am pe cap, la câte trebuie
să mă gândesc.
— Da, nu știu și nici n-aș vrea. Altceva aș
vrea...
Voiam doar să înțeleg, c-aveam o vară înainte,
dar e drept că m-a prins toamna și iarna bătea la ușă.
De obicei, se știe, meseriașul român ia mai multe lu-
crări și dă pe la unul și la altul când și când. Când
simte el că e groasă sau se apropie vremea plăților. E
o practică... Dar aici era altceva. Ce?
Și iată, am cunoscut-o pe mama lui, care mi-a
spus de la bun început o frază, cu un soi de părere de
rău, aproape în loc de Bună ziua, cerându-mi cumva
să înțeleg acel „ce” pentru care n-aveam dezlegare. A
spus - „E băiat bun, dar e împrăștiat”. Adică? Tot nu
descâlcisem. Nu mă limpezea cu mai nimic.
Aa, Doamne, o fi acel ADHD ajuns la maturitate!
ADHD-ul care, alături de autism, năvălise ca ciuma
printre copiii noștri. De obicei, printre cei cu I.Q.
mare și cu o nevoie și mai mare de afecțiune. S-ar
putea? Încă mă îndoiam. Puști atinși de vânzoleala
„împrăștierii” văzusem, dar adulți încă nu, nu-i ob-
servasem, nu m-am priceput.
Asta să fie, măi băiete?
Că, odată, m-a întrebat ceva ce părea să-l fi fră-
mântat.
- Cum mi-ați spus dumneavoastră prima oară?
- Cum? Atunci când ai apărut din vale sărind gar-
dul și ai zis cu ochii la
casă - „meravilloso”? Și te-am întrebat de-ai lu-
crat în Italia? Atunci?
- Anul trecut, da. Venisem de pe drum și m-am
urcat pe acoperiș în bocanci
și cu pălăria pe cap, să văd ce hibă are coșul.
— Ah, mi-am amintit. Zisesem - ce faci, ești
zdrumbi?!
Că totul era ud, plouat, și aluneca rău. Nema sca-
ră. Avea și pantă mare, ca la munte, de.
— Da, așa. Și, Lucian, care era cu mine, acum
îmi zice Zgrumbir. Eu nu știam ce-i aia, nici el, nici
azi nu știu, dar n-am îndrăznit să vă întreb. Ce-i
aia... Ce e zgrumbir?!
Fir-ar să fie, măi băiete cucuiete, nici nu e nimic,
numai că de acum... E.
S-a născut Zgrumbirul. Și tu ești cel mai minu-
nat zgrumbir pe care l-am cunoscut. Și n-am mai
cunoscut pe nimeni așa zgrumbir, înțelegi? Dar
termină odată ce-ai început la casa asta. Zău așa...
C-am îmbătrânit. Și pe urmă să tot stăm de vorbă,
de ai răbdare... Însă nu prea ai. Doar mi-ai mărturi-
sit că, de-o vreme, nu mai ai nici cât aveai, cu frații,
cu tovarășii. S-o putea cumpăra de undeva Răbdare?
Acu’, la întrebarea asta a mea, iar o să te pui pe râs.
Numai că vom râde împreună, Zgrumbirule...
Chiar e de râs. Răbdarea se construiește, nu se cu-
lege din pom, și doar ești constructor, nu? O să bi-
ruiești? Trebuie. Nu-i așa c-o să poți? Dumnezeu cu
tine, Mare Zgrumbir.
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
31
showmustgoon
Optimizarea prin
aproape nimic
■ Oana Pughineanu
Cartea lui Jia Tolentino, Oglinda care defor-
mează, este împachetată extrem de pom-
pos: ”O Susan Sontag a noului mileniu, o
voce inedită a criticii culturale”. Nu știu în ce mă-
sură autoarea s-ar descrie pe sine în acești termeni.
O notă de sinceră deznădejde care apare, ici și colo,
prin carte mă face să cred nu și-ar aplica o oglindă
atât de deformantă. Departe de a aduce ceva nou
cartea este o colecție de exemple de autoamăgire
scrisă într-un limbaj jurnalistic (narativ și cu mul-
te trimiteri autobiografice) care are ca public țintă
millennialul și zillennialul mai mult sau mai puțin
hipster în căutare de sintagme filosofice diluate,
consacrate, puse în slujba unei continue ”demas-
cări” (dacă îmi este permis cuvântul) devenită și ea
industrie. Industrie nu doar pentru că demascarea
ar fi infinită, ci deoarece ea intră în construirea
avatarului virtual intelectual. Facebook este, desi-
gur, locul în care se construiesc și aceste avataruri,
devenite pentru unii busolă și fiind și ele supuse
logicii rețelei care îl pune pe fiecare în ”bula de
George Mazilu
Deux personnages avec chien, 65x54 cm, 2008
informație” croită pentru biasurile de confirmare
ale fiecăruia. Dacă trecem de asocierea cu Susan
Sontag, cartea Jiei este o carte onestă, cartea unei
jurnaliste care a alcătuit o listă de ”mitologii” ale
societății noastre adusă la zi cu exemple și prețuri
noi. Poate stârni cu succes curiozitatea unui tânăr
care are încă o doză de scepticism față de modelele
culturale pe care i le propune lumea, sau măcar mai
are o doză de teribilism, de gicăcontrism mai mult
sau mai puțin gratuit care, în cea mai bună dintre
lumile posibile, ar putea deveni, cu multă trudă și
timp ”pierdut” o minte iscoditoare.
În bună parte cartea este dedicată mitologii-
lor feminine și feministe, autoarea considerând
că feminismul a uitat să se preocupe de condiția
femeii ca și colectivitate, livrând în schimb rețete
de succes personale, din ce în ce mai obositoare
și mai costisitoare, pe care autoarea le încadrează
în ”feminismul de masă”. Lucrurile au devenit mai
complicate decât în paginile dedicate cochetăriei
de Simone de Beauvoir, căci nu mai e vorba de a
te transforma într-un obiect de lux pentru propria
plăcere și pentru a ”da tonul” într-o companie re-
lativ restrânsă, căci acum în formula succesului in-
tră și publicul, capacitatea de a deveni ”copiabilă”
în masă (cât un produs de larg consum, precum o
pereche de blugi), deși nu ești, la rândul tău, decât
o copie. ”O vedeți deja? Arată ca o fotografie de pe
Instagram, adică o femeie care reproduce cu exac-
titate lecțiile pieței, căci doar astfel se poate împlini
evoluția de la femeia obișnuită la ideal. Procesul
presupune maximă obediență din partea femeii cu
pricina și, de preferat, entuziasm maxim. Această
femeie are un interes autentic față de orice ar putea
cere piața de la ea [...]. De asemenea este interesată
de ceea ce îi oferă piața [...]. Cu alte cuvinte, femeia
ideală se optimizează permanent. Profită de tehno-
logie, atât atunci când își distribuie imaginea, cât și
atunci când și-o îmbunătățește”. În privința ”acțiu-
nii” și ”alegerilor” pe care ea le face (dar aici nu este
vorba doar despre femei), pot fi cu succes folosite
ca un soi de creme mentale, de măști detoxifiante
aplicate peste corpul spiritual hashtag-urile potri-
vite (aici atât femeia și bărbatul trebuie să fie atenți
în ce grup de ”urmăritori” se plasează, căci un cu-
vânt greșit poate declanșa furia unei corectitudini
politice care să spulbere într-o secundă toate efor-
turile de până atunci).”Din cauza hashtag-urilor, a
repostărilor pe Twitter și a profilului, solidaritatea
pe internet se amestecă cu vizibilitatea, identitatea
și autopromovarea. Cele mai comune gesturi de
solidaritate sunt reprezentări, precum repostările
virale sau fotografiile de profil personalizate pen-
tru a susține anumite cauze, în timp ce adevăratele
mecanisme de activare a solidarității politice, cum
ar fi grevele și boicoturile, încă există doar pe mar-
gine”. Am trecut de vremea ”telecarității” inventa-
tă de Bob Geldof care cu ajutorul starurilor ușura
conștiința privitorilor anonimi care trimiteau bani
pentru lupta contra foametei. Acum, foametea sau
orice calamitate, pot fi puse în slujba imaginii de
sine, a ieșirii din anonimat, chiar și fără banii tri-
miși. O persoană de succes influențează, un produs
”convertește”, acțiunea (în sensul responsabilității
personale de care vorbește Bauman) semănând din
ce în ce mai mult cu o armă preistorică, îngropată
în straturile întunecate de dinainte de www2.
Totuși, oamenii de ”acțiune”, sunt la mare căuta-
re. Acum se numesc altfel: cei care văd și profită de
oportunități sau cei care sunt vizionari, le creează. Îi
găsim în capitolul cel mai interesant al cărții (pen-
tru mine), Povestea unei generații în șapte escroche-
rii. Acum o sută de ani se vorbea de ”noii bogați”
care și-au făcut averile prin speculă. Mecanismul
de bază a rămas același, dar acompaniind imagi-
narul virtual al generațiilor crescute într-o mare de
conectivitate, obiectul sau produsul speculei devi-
ne versatil de invizibil sau, dacă dorim, subtil. Este
vorba fie de vânzarea unor lucruri care nu există,
fie de vânzarea unor lucruri pe care toată lumea le
are deja. Este vorba de o diversificare a nimicului
care are câțiva maeștrii. Printre ei se numără, de-
sigur, fondatorul Facebook care ”a înțeles mai bine
decât oricine că identitatea în secolul XX va deve-
nit un bun, exact ca bumbacul sau aurul”. Noua
industrie este axată pe crearea unor noi obiceiuri.
Să cumperi ceva de pe Amazon devine ”o chestiu-
ne instinctivă, de reflex, ca și cum te-ai scărpina”.
Billy McFarland care a vândut bilete la un festival
de lux care nu exista, continuând să vândă bilete la
tot felul de evenimente private inexistente, în com-
pania vedetelor chiar după ce a fost condamnat,
fiind constant urmărit de FBI pare un caz hilar de
șarlatan pe stil vechi, aparținând unor secole apuse,
manipulând oamenii cu dorințele și imaginea falsă
32
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
pe care o au sau doresc să și-o construiască despre
sine, dar fără să înțeleagă un lucru fundamental.
Greșeala lui a constat în alegerea obiectelor de pus
în vânzare. Ele nu trec de testul ”falsificabilității”.
Evenimentele private sau festivalurile sunt sau nu
sunt. Ori a vinde identități, a crea reflexe, a convin-
ge femei și bărbați că este important să cumpere
un tricou Dior pe care scrie ”Cu toții trebuie să fim
feminiști” cu 710 dolari, a îngloda generații întregi
cu ”dezastrul creditelor pentru studenți” denotă o
înțelegere a noilor produse de succes, imposibil de
falsificat. Ele seamănă foarte mult cu deschizăto-
rul de banane sau noul iphone greu de deosebit de
vechiul iphone, dar sunt integrate în visul eternei
optimizări personale sau în valurile de coolness,
care lovesc populația cel puțin din șase în șase luni.
A identifica noile produse de succes pentru o
masă care fie trăiește într-un confort la care nu
mai poate fi adăugat nimic (în afară de noi refle-
xe) sau trăiește cu speranța de a-l atinge urmând
asiduu imperativul ”fake it till you make it”, este o
artă, o detectare a ceea ce Hannes Bohringer con-
sidera că sunt trăsăturile noii poetici: ”nimic deose-
bit”, ”aproape nimic”, ”vârtej”, ”glumă”, ”sentiment”,
”repetiție”. Șarlatanul de tip vechi (să-l numim așa
deși este o figură imortală) poate să se mențină și
să urce pe scara succesului doar dacă este deja sus-
ținut de o mulțime de relații și o mulțime de bani
(cazul Trump). Pentru el funcționează ceea ce un
fost director al firmei Uber spunea: ”Dacă ai destul
de mulți bani și ai pe cine să suni, poți să încalci ori-
ce regulă în vigoare și apoi să folosești asta pentru
PR”. Noii șarlatani însă au un simț acut al detectării
nimicului care prin vânzare devine ceva. ”La capătul
celălalt al spectrului inițiativelor perturbatoare sunt
o seamă de companii care întorceau banii cu lopata
fără să facă absolut nimic. O companie numită Twist
a ajuns la 6 milioane de dolari pentru că a făcut o
aplicație prin care poți anunța prietenii în cazul în
care întârzii undeva. O rețea socială pentru oamenii
cu păr ondulat, numită NaturallyCurly a ajuns la 1,2
milioane. DigiScents, care a promis să creeze un apa-
rat care să parfumeze locuințele cu arome în acord
cu istoricul tău de navigare pe internet, a ajuns la 20
de milioane de dolari. Blippy, care promova public
toate achizițiile făcute cu cardul de credit - și nimic
mai mult - a atins 13 milioane de dolari. Wakie, care
punea oamenii în legătură cu ceasuri deșteptătoare
umane, adică necunoscuți care îi sunau la ora dorită,
a ajuns la 3 milioane. Cea mai infamă dintre toate,
poate, este aplicația Yo, a cărei unică funcție era că
permitea utilizatorilor să își trimită cuvântul «yo»
unii altora, să adune 1,5 milioane în 2014. Aceste
companii sunt varianta aprobată social a escroche-
riilor mileniale: visul de a fi «fondatorul» căruia îi
vine o idee stupidă, strânge o mulțime de bani și
vinde compania înainte de a apuca să facă ceva cu
adevărat”. Noii antreprenori ar putea relua formula
artistică a lui Cage, ”Nu am nimic de spus și o spun
- și asta este poezie” transformând-o în ”Nu am ni-
mic de vândut dar îl vând - și asta este o afacere de
succes”.A face ceva cu adevărat ar fi probabil un pas
înapoi. Este greu să-l faci când definiția funcționa-
lității și succesului se mulează pe cea a propagării
memetice a informației. Un gest este valabil în mă-
sura în care produce o inflație, o copiere excesivă. Ce
poate fi copiat excesiv în lumea avatarurilor? Ajunge
să căutăm influencerii anului. Iar în privința optimi-
zării individuale ajunge să așteptăm aplicația care să
ne personalizeze săptămânal fotografia de profil cu
hashtaguri activiste în funcție de istoricul căutărilor
pe net. Un nou mod de a comercializa surpriza de
a ne fi descoperit, aproape nimicul care ne face să
fim noi.
■
Iazul cu nuferi
■ Silvia Suciu
Claude Monet
Căpițe (1891), ulei pe pânză, 72,7 x 92,6 cm. Sotheby’s
Claude Monet (1840-1926) a fost prieten
și a studiat alături de Eugene Boudin -
„pictorul cerurilor”, cum îi plăcea lui
Corot să îl numească -, care l-a îndemnat să
folosească nuanțele puternice și jocul luminii
pe apă și l-a învățat să vadă culorile din natură.
Monet a aprofundat această tendință, împru-
mutând de la stampele japoneze reprezentarea
observațiilor directe din natură și construind
un spațiu imaginar, intim și decorativ, „fără
limită și fără măsură”, în seriile de lucrări
„Nympheas” („Nuferi” - 250 de lucrări reali-
zate din 1895 în 1926) și cele inspirate de po-
durile din Paris, Argenteuil, Giverny, Londra,
Waterloo (după 1873).
Admirația pentru cultura japoneză începuse
să se manifeste după restaurația Dinastiei Meiji
(1868), când Japonia a reluat legăturile comer-
ciale cu Europa, după 200 de ani de izolare.
La Expoziția Universală de la Paris din 1867
(dedicată Extremului Orient), Philippe Burty,
unul dintre primii colecționari de artă japone-
ză, a prezentat câteva albume de gravuri exoti-
ce, realizate de Katsushika Hokusai, Utagawa
Toyokuni și Utagawa Kuniyoshi. În anii care au
urmat, datorită intensificării schimburilor co-
merciale și culturale dintre Japonia și Franța,
francezii s-au arătat extrem de interesați de
cultura japoneză, preluând modele japoneze
pentru decorarea porțelanurilor, a bijuteriilor,
a sticlăriei, a mobilierului, a stofelor.La Paris
și la Londra au apărut magazine de curiozități
unde se vindeau obiecte de artă și stampe ja-
poneze (ukiyo-e) cu caracter exotic, iar acest
lucru a dus la revirimentul gravurii în Franța.1
În Japonia, ukiyo-e au fost populare de la
începutul sec. al XVII-lea și până în sec. al XX-
lea, constituind un gen larg de imagini care re-
prezentau peisaje, scene istorice, scene teatrale
și scene de plăcere (Shunga). Producția și ce-
rerea mare a acestor imagini a dus la explozia
industriei de editare care producea anual zeci
de mii de imagini. Ukiyo-e erau realizate prin
tehnica gravurii pe plăci de lemn, implicându-i
în aceeași echipă pe artist, sculptor și pe gravo-
rul din atelier. Gravurile erau diferite în func-
ție de format și preț: de la cărți în mai multe
volume, al căror preț era apreciabil, la gravuri
individuale ieftine. Există însă o serie de astfel
de gravuri unice (ediiți de lux), de care bene-
ficiau doar cei cu dare de mână. Din perioada
Tokugawa (1600-1868) au supraviețuit aproxi-
mativ 1200 cărți cu ilustrații erotice.2
În Franța, atât de mare era nebunia pen-
tru cultura japoneză, încât publicistul Jules de
Goncourt încheia înflăcărat o scrisoare către
Philippe Burrty: „Japoneserie for ever!” Cum
Parisul dădea tonul tendințelor, moda s-a răs-
pândit rapid în restul țărilor europene și în SUA;
din dorința de a arăta progresele înregistrate,
Japonia a fost prezentă la Expozițiile de la Viena
(1873) și Philadelphia (1876). Charles Baudelaire
deținea o colecție impresionantă de stampe japo-
neze. Familia Ephrussi (stabilită la Paris și liderul
mondial în comerțul cu grâu, din 1860 - „les Rois
du ble”), a strâns o colecție impresionantă de
„netsuke” (sculpturi miniaturale folosite în scop
practic și decorativ la pungile cu obiecte perso-
nale), alături de lucrări de Sisley, Pissarro, Monet,
Renoir, Manet și Degas, pe care a început să le
achiziționeze încă din anii 1870, fiind printre pri-
mii colecțioari ai impresioniștilor.3
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
33
o
Astfel, plecând de la stampele japoneze care
circulau în epocă, Auguste Renoir, Edgar Degas
și Claude Monet au recreat pe pânză un spațiu
intim și sentimental, al trăirilor omenești și al
experiențelor profunde. Culorile lor sunt cru-
de, vibrante, reale: „ceea ce contează în esență
este viziunea apropiată a lumii, adică o viziu-
ne scrutătoare și care nu se mai mulțumește cu
senzații globale”4, spre deosebire de viziunea
„îndepărtată” cu care operase Renașterea.
Impresionanta serie de „Nuferi” a lui
Claude Monet începe să capete consistență
din 1914, iar în 1918 artistul primește apro-
barea lui Georges Clemenceau - care îl ado-
ra - de a realiza o operă măreață: „Mulțumită
lui Clemenceau, Monet s-a înhămat așadar la
proiectul marilor Nuferi. A muncit la aceste
Mari Decorațiuni până la moartea sa, în 1926”5
și a fost inspirat de peisajul din curtea casei
sale de la Giverny. După ce a trăit și a lucrat la
Argenteuil (din 18771 în 1878), Claude Monet
s-a mutat la Giverny, unde a lucrat din 1883.
Întreaga familie a participat la renovarea casei
și la transformare grădinii într-un mirific spa-
țiu de pictură en plein-air.
Din 1890, veniturile lui Monet au început să
crească, prin implicarea tot mai mare a lui Paul
Durand-Ruel în promovarea și vânzarea lucră-
rilor artistului. Negustorul a cumpărat prima
lucrare de la Monet în 1872 (9000 de franci),
urmată de alta, în 1873 (19.000 de franci).6 În
1882, acesta îi scria artistului să nu rateze pri-
măvara, care îi oferă atâtea subiecte minunate
pentru tablourile sale, cu florile și copacii din
jur. Implicarea negustorului l-a ajutat pe Monet
să obțină mijloacele financiare de a cumpăra
casa de la Giverny și de a construi un iaz, o seră
și un atelier luminat de luminatoare. Acest loc
mirific a devenit declanșatorul creator unde
artistul a continuat să-și dezvolte plastica. La
Argenteuil și la Giverny veneau adesea restul
impresioniștilor pentru a picta după natură.
Claude Monet considera că presa era un
mediu important prin care să-și promove-
ze expozițiile și lucrările, și urmărea fiecare
articol scris despre expozițiile impresionis-
te, bucurându-se când aceastea erau pozitive.
Într-o scrisoare din 1882 către Paul Durand-
Ruel, Monet scria scurt: „Am primit aici Paris-
Journal cu un articol de Chesneau, foarte bine
scris. Este bine scris, iar asta mă face fericit.”7
Inspirat de peisajul mirific din jurul său,
Monet a creat imensele lucrări cu nuferi, in-
tenția lui fiind aceea de a „imersa” privirea
spectatorului într-o întindere de apă, flori și
cer. Compoziția de nuferi înfloriți, nori de cu-
loarea lavandei și tușe verde-închis sugerând
adâncurile iazului aduc pictura lui undeva
la limita dintre figurativ și abstract, ca în lu-
crarea „Podul Japonez de la Giverny” (1918-
1924). „Monet și Sisley dizolvă contururile sub
o rețea de pete colorate, dar păstrează rețeaua
tradițională de așezare a obiectelor, raportul
dintre ele, într-un spațiu tradițional cu planuri
fracționate.”8
Peisajele lui Monet de la Giverny au fost
prezente în numeroase expoziții. În 1909, Paul
Durand-Ruel i-a organizat lui Monet o expozi-
ție personală, oferind publicului posibilitatea
de a admira patruzeci și opt de peisaje cu iazul
de la Giverny populat de nuferi albi. Toată elita
pariziană a fost să vadă lucrărie artistului, iar
scriitorul Jules Renard scria în jurnalul său: „e
prea încântător - natura nu oferă un asemenea
efect.”9
După moartea lui Monet, au fost instalate la
Musee de l’Orangerie din Paris douăzeci și două
de panouri reprezentând iazul cu nuferi, cado-
ul artistului pentru francezi. Restul lucrărilor
au rămas în atelierul artistului de pe domeniul
de la Giverny, întreținut de Blanche Hoschede
Monet (noră și, în același timp, fiică adoptată
de artist) până la moartea ei, în 1947. Interesul
colecționarilor pentru nuferii lui Monet a apă-
rut abia după cel de-al doilea Război Mondial,
când Muzeul de Artă Modernă din New York
(MoMA) a achiziționat o mare parte dintre
acestea. Cum gustul pentru abstracția pe pân-
ze mari începuse să se manifeste din anii 1950,
„nuferii” lui Monet s-au bucurat de o vastă po-
pularitate.
Nu e de mirare că lucrarea cea mai bine vân-
dută din 2019 a fost o pânză semnată de impre-
sionistul Claude Monet: „Căpițe”. Din nou, cel
mai important susținător al lui, Paul Durand-
Ruel, a fost primul proprietar al lucrării. După
cum reiese din istoricul tranzacțiilor acestei
lucrări, în 1892, lucrarea a schimbat mai mulți
proprietari: Durand-Ruel a vândut-o familiei
Potter Palmer (Chicago), s-a întors la Durand-
Ruel care a revândut-o lui W.C. Van Horne
(Montreal); acesta au revândut-o la scurt timp
lui Durand-Ruel care a vândut-o în noiembrie
1892 aceleiași familii Potter Palmer. Cu sigu-
ranță că un negustor cum era Paul Durand-Ruel
a ieșit în câștig la fiecare tranzacție. Lucrarea
s-a aflat în proprietatea familiei Palmer aproa-
pe 100 de ani; în 1986 a fost scoasă la vânzare,
la Christie’s, New York. În 2019, proprietarul a
obținut pentru „Căpițele” lui Monet peste 110
de milioane de dolari.10
Referitor la această lucrare, vicepreședintele
casei de licitație Christie’s și șeful departamen-
tului Impresionism și Artă Modernă din New
York, Julian Dawes, a declarat: „Rar vedem pe
piață lucrări de un asemenea calibru, încărcate
cu un simbolism imens; din cauza acestei rari-
tăți, la licitație s-a văzut o concurență acerbă
între colecționari pentru acest tablou de excep-
ție.”11
Se observă adesea în pânzele lui o abunden-
ță de roșu, cum este seria căpițelor (motivul
„căpițelor” la Giverny a fost tratat de Monet
într-o perioadă scurtă de timp, între sfârșitul
anilor 1880 și începutul anilor 1890). Această
deficiență manifestată la nivelul culorii se da-
tora cataractei de care artistul suferea încă din
anii 1860; după 1910, pentru el, „culorile nu
mai aveau aceeași intensitate, roșul devenise
noroios, iar pictura i se părea din ce în ce mai
închisă.”12 A încercat tot felul de metode cu pi-
cături în ochi, însă se temea să facă o operație,
deoarece operațiile de cataractă ale lui Honore
Daumier și Mary Cassatt nu reușiseră. Pentru
a evita folosirea greșită a culorilor, și-a însem-
nat tuburile, iar afară folosea o pălărie cu bo-
ruri largi pentru a evita interferența nedorită
a razelor solare. În urma celor două operații la
ochi survenite în 1923 (Georgees Clemenceau
l-a încurajat să le facă), Monet a dobândit ca-
pacitatea de a vedea anumite frecvențe ultra-
violete, pe care ochiul uman este incapabil să
le surprindă în mod normal. Efectul abstract
al tablourilor sale a devenit și mai pronunțat,
făcând din Monet un precursor al abstracției.
Note
1	Yvonne Thirion, „Le japonisme en France dans
la seconde moitie du XIXe siecle a la faveur de la di-
ffusion de l’estampe japonaise”, în Cahiers de l’Asso-
ciation internaționale des etudes franțaises, 1961,
Vol. 13, Nr. 13, p. 117.
2	Rosina Buckland, Shunga. Erotic Art in Japan,
The British Museum Press, Londra, 2010, pp. 8-10.
3	Edmund de Waal, Le lievre aux yeux dambre,
Edmund de Vaal, Flammarion, Paris, 2015, p. 41.
4	Pierre Francastel, Pictură și societate. Nașterea
și distrugerea unui spațiu plastic de la Renaștere la
Cubism, București, Meridiane, 1970, p. 153.
5	Daniel Wildenstein, Yves Stavrides, Negustori
de artă, Cluj-Napoca, Echinox, f.a., pp. 53-54.
6	John Zarobell, „Paul Durand-Ruel and the
market for modern art, 1870-1873”, în Inventing
impressionism: Paul Durand-Ruel and the mo-
dern art market, National Gallery, 2015, ISBN-10:
1857095847, p. 88.
7	Scrisoarea lui Claude Monet către Paul Durand-
Ruel, 14 martie 1882, în Daniel Wildenstein, Claude
Monet, biographie et catalogue raisonne, vol. II,
Paris, 1979, p. 216 (scrisoarea nr. 254).
8	Pierre Francastel, op.cit., p. 156.
9	Jules Renard, The Journal, Tin House Books,
2017, p. 285.
10	Sotheby’s, „Impressionist & Modern Art eve-
ning sale”, New York, 14 mai 2019.
11	Annie Armstrong, „The 10 Most Expensive
Works Sold in 2019”, în Artsy, 26 decembrie 2019.
12	Anna Gruener, „The effect of cataracts and cata-
ract surgery on Claude Monet”, în British Journal of
General Practice, 2015 May; 65(634), pp. 254-255.
■
Claude Monet.
Reflexia norilor în lacul cu nuferi (cca. 1920), ulei pe pânză, 200 x 1276 cm. MOMA. New York
34
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
Urmare din pagina 36
Interfețele lui Mazilu
ca un vis încremenit. Mi se pare că văd în aceste
picturi o ilustrare perfectă a misteriosului vers.
Personajele lui Mazilu au această nemișcare hie-
ratică, par ciudate stop-cadre încremenite în visul
lor atemporal. Timpul lipsește din lumea aceasta
post-apocaliptică. Ceva vine din amintirile perso-
najului, sau se vede în spatele celui care privește
tabloul și acel ceva e cauza lumii deformate, încre-
menită într-un netimp fără nume. De aici triste-
țea insuportabilă, grea a acestor priviri enorme și
fascinante. Încearcă oare aceste personaje mute,
alienate (alieni?), vorbind doar prin priviri, să ne
spună ceva, să ne prevină asupra acestui în spa-
te? Fac ele legătura cu de-monstrarea din nevă-
zut? Este o tăcere asurzitoare în dialogul acesta
disperant de imposibil între personaje și privitor.
Din acest punct de vedere figurile hibride ale lui
Mazilu sunt ele însele adevărate inter-fețe către
un Chip de neînchipuit de Fiară apocaliptică.
Straniul (care vine de la străin, latinescul extra-
neus, pictura de față ne amintește permanent asta)
este sporit și de îmbrăcămintea, - element icono-
grafic cu mare pondere semnificativă - tratată cu
deosebită atenție. Personajele poartă fie ceva ca
niște armuri metalice, prinse cu nituri, șuruburi,
fie tot un fel de armuri (ideea de apărare e subli-
niată) din petice dintr-o piele tare, ca niște saci
penitențiali, cusută cu un soi de șireturi grosolane
care desenează un niște cicatrici vizuale în cele
mai neașteptate direcții. Pielea aceasta mă trimite
cu gândul la „tunica de piele” în care au fost înveș-
mântați proto-părinții noștri după Cădere. Și nu
suntem în universul de aici după un fel de a doua
cădere? Dacă va exista a doua venire, ce ne spune
că nu vom avea înainte de asta și o a doua căde-
re? Inclusiv animalele poartă asemenea armuri
(vezi Le chat vert sau Rodeo). Culorile sunt tari,
pământii, întunecate. În totul, aceste stranii stra-
ie poartă ideea de rigiditate, de mecanism. Temă
fundamentală în tablourile de față. Personajele
par marionete (articulația genunchiului de exem-
plu, mereu desenată ca o îmbinare mecanică),
specii de Pinocchio tragici și sublimi... să fie asta
sursa spaimei lor deformante? Teribili sunt îngerii
ale căror aripi sunt tot asemenea angrenaje me-
talice, grele, rudimentare evocând orice altceva
decât zborul. Așa este un înger obosit la sfârșitul
zilei sau îngerul Bunei Vestiri. Și observăm astfel
că avem de-a face cu o lume închisă, fără cer, fără
iluzia măcar a transcendenței. Suntem, de altfel,
într-o lume secundă, o lume a spectacolului, a
circului sugerat cu insistență (este ceva fellinian
în plastica acestor figuri), a măștii care este chipul
însuși. Chipul, disproporționat față de corp, deși
supus unor misterioase pseudomorfoze, poartă
povara identității. Nu sunt figuri caricate prin de-
formare, ci portrete melancolice. Și pentru că este
o lume fundamental tragică, observ că aici circul,
deformarea, mecanismul nu duc la comic, ci la
tragic. Aș forța în acest sens cunoscuta definiție
bergsoniană din partea V a capitolului I din Le
rire cu un joc de litere, spunând că avem de-a face
aici cu du mecanique plaque sur du vidant. Ceea
ce ne pustiește este subiectul acestor picturi. Golul,
abisul de care vorbea Nietzsche, atrăgând atenția
că, dacă te uiți prea mult în gol, el sfârșește prin a
privi în adâncul tău. Poate că asta văd - văzute fi-
ind - personajele privind cu ochi exoftalmici din-
colo de noi: Marele Mecanism al Golirii de Sens.
Este o lume vidată de sens, a hazardului (tema
jocului de cărți sau zaruri) genetic. Temă forțat
actuală. Forța acestor exponate triste și absurde
stă în legătura cu pământul, și chiar în trecutul lor
plastic.
S-au scris deja la noi texte esențiale, în ceea
ce privește literatura, despre acea direcție fun-
damentală a modernismului care revoluționează
arta nu prin negarea predecesorilor, ci prin în-
toarcere la fundamentele clasice. Ezra Pound, T.
S. Eliot, James Joyce sunt exemplele cele mai fra-
pante. În artele plastice Brâncuși ne este ilustrarea
absolută. Scriam la început despre tensiunea din
acest ciclu pictural dintre temele renascentiste sau
romantice și tratarea de tip avangardist. Tehnica
post-modernă a citatului cultural este permanent
prezentă, ca un fel de elogiu final din pragul erei
post-culturii. (Am folosit des, abuzatul prefix
post-, pentru că lumea care ni se propune aici este
răspicat o lume care survine după ceva îngrozi-
tor). Ea se înscrie în același fenomen al recon-
strucției fundamentelor. În primul rând, tablou-
rile spun o poveste. Ele sunt de multe ori, cum se
spune în textele de prezentare pe bună dreptate,
alegorii. Alegoria trimite însă la vorbirea „în altă
parte”, în „altă agora”. Exact înstrăinarea pe care o
sugeram, doar încercând să înțelegem deforma-
rea figurilor. Alegoria însăși este o figură retorică
clasică. Evocând până și prin titlu opere canonice
ale picturii, tablourile lui Mazilu, cu tot misterul
apăsător al atmosferei, sugerează tot timpul un di-
alog cu propriile lor origini.
Un interes aparte îl reprezintă portretele fe-
minine și nudurile, o prezență foarte frecventă.
Pictate aproape naturalist, ele sunt adevărații ali-
eni în această lume. Deformările sunt și aici pre-
zente, dar într-o mult mai mică măsură. Sau chiar
deloc, portretele feminine sunt înfățișate în mo-
dul cel mai clasic (remarcabilă prin finețe, rafae-
lită, dar aceasta nu este un nud, este o „madonă”,
La fille a la chevallure rousse, p. 131 în album). O
Lady with a Fox are un chip de o sugestie hipno-
tică, redus la un oval perfect cu trăsăturile abia
schițate dar foarte pregnante. În L Annonciation
Fecioara ocupă toată partea din stânga a tablou-
lui, este un nud prezentat frontal, de la genunchi
în sus, și oricum este mai mare decât celelalte pa-
tru personaje care ocupă partea din dreapta sus
a tabloului. Legătura o face îngerul, care se în-
dreaptă spre Fecioară ținând de coarne o bicicletă
al cărui „claxon” tip goarnă este evident o aluzie
la vestirea adusă. Are aceleași aripi de toval prinse
cu un angrenaj ciudat de umeri, evident fără ni-
cio funcționalitate. Semnificativ este și aici dialo-
gul privirilor. Cei trei martori ai scenei, în colțul
din dreapta sus, sunt prezentați doar ca busturi
desprinse din fondul întunecat și privind fiecare
în altă direcție, niciunul spre scena Vestirii. Cel
din dreapta privește undeva în jos și „în interior”,
cel din mijloc pare a avea albeață la ochiul drept
iar cel din stânga privește drept înainte, spre ni-
ciunde. Culmea este că nici măcar îngerul nu se
uită spre Fecioară, ci tot vag, pierdut în reverie,
undeva spre stânga. Iar Fecioara nu stabilește nici
ea dialogul privirilor, are un gest delicat de a-și
răsuci o șuviță de păr și pare a medita la cele au-
zite între uimire și resemnare. Nudul nu are ni-
mic sexual, este ceva atât de normal, încât ideea
de omenesc pare a se impune. Aceeași schemă
compozițională o avem în Le jeu de cartes, fata
nudă, cu părul frumos revărsat pe umeri și o
floare albastră în păr, în partea stângă și cei trei
bărbați în dreapta, la masa de joc. Unul pare a o
picta, e și singurul care o privește direct. Toți au
decartat ași, unul chiar cade de pe masă, nu știm
ce carte are fata în mâna stângă, de altfel nici nu
se uită la ea. Sunt o mulțime de astfel de jocuri
simbolice, ușor ezoterice, antrenând obiecte aso-
ciate cu o libertate venind din suprarealism sau
animale imaginare: oameni purtând pe cap pâlnii,
unul ține în echilibru un ou, altul are în loc de
picioare o roată, Salomeea are nituită de platoșa
pieptar un fel de tijă cu o roată la capăt ș.a.m.d.
Revin la tema nudului. Acesta înseamnă, prin
definiție, ispită trupească. Dar aici nudurile îmi
par un fel de memento, o evocare a lumii pe care
acești estropiați au pierdut-o. De aceea ruptura
de planuri în mai toate tablourile între personajul
nud și „admiratori” instituie un fel de „noli me
tangere”, corpurile se lasă admirate fără pudicități
voalate, cu o naturalețe ce exclude concupiscen-
ța, chiar și în tema Suzanei privită de bătrâni. Ba
chiar unul dintre îngeri este o astfel de femeie de-
plin sexuată, identificabilă doar prin același semn
al aripilor improbabile. Nici Mireasa cu aer ușor
lasciv, admirată de gnomul obișnuit și de un cap
diabolic de țap cu barbișon și urechi mari ascuțite
nu spune, totuși, altceva. Corpurile acestea sunt
evident un fel de „memorie culturală”. Ele au un
rol de unire între lumea de dinainte și lumea de
după. Prin contrastul de forme și tehnică pictura-
lă, prin dezbrăcarea de acele tunici rigide, aceste
femei par coborâte dintr-o altă lume (din trecut?,
din viitor?), sunt amintiri sau vise. Cândva vom
spune: uite așa arăta un corp de femeie!
Pictura lui Georges Mazilu intrigă și trezește
din „somnul dogmatic” al soluțiilor vizuale co-
mode. Cu o imaginație de „grădina deliciilor”, el
ne propune un traseu plastic deplin coerent, de
o remarcabilă precizie sintactică. Leonardesca
„cosa mentale”, ca și magma coloristică și de
funcție vizuală a obiectelor provenind de la ma-
eștrii flamanzi sunt deopotrivă de găsit în această
încercare de a ridica imaginea la un fel de ima-
ginație utopică. Demonstrativă fără didacticism
ideologic, această pictură este un manifest im-
plicit pentru normalitate. Poetica facilă a șocului
nu este utilizată aici. Surpriză vizuală, da, prin in-
ventarea unui univers deplin coerent și suficient
sieși. Interogativ și „tare”. Dezumanizarea artei
(și dezumanizarea omului aș apune, acum când
ni se trâmbițează sfârșitul antropocenului) este
pusă sub semnul întrebării de către aceste creaturi
hibride. Un fel de „nou ev mediu” scaldă atmo-
sfera acestei picturi în care citatul cultural vine să
împlinească imaginația picturală. Într-un tablou,
Les joueurs, cei patru jucători, dintre care doi ani-
malieri iar cel uman din prim plan părând pur și
simplu înlănțuit de scaun, pe masă sunt doar câ-
teva piese, sugerând mai multe jocuri, șah, zaruri,
cărți, plus un craniu hamletian, cum altfel? Și mai
este un amănunt: căzut de pe masă pe podeaua
care se confundă este ceva ce pare un tub de vop-
sea. Să fie o sugestie că și pictura este un „joc al
vieții și al morții în deșertul de cenușă”? În alte
tablouri apare ceasul (nu intră în contradicție cu
ceea ce spuneam mai sus, că timpul lipsește din
aceste tablouri, era vorba de un timp interior), pe
care l-am citit ca o discretă aluzie la pendulul lui
Foucault (instrumentul, nu romanul). Toate aces-
te simboluri care sunt presărate în epica tablo-
urilor pot fi desigur interpretate în multe feluri.
O analiză arhetipologică sau una psihanalitică ar
găsi un material incitant în acest univers plastic.
Pe care forța unuia dintre cei mai puternici pictori
vizionari de azi ni-l propune.
1 Georges Mazilu, Hybrid faces, album picturi 2000-
2020, prezentări Sam Hunter, Ana Amelia Dincă, edi-
tura Tribuna, Cluj-Napoca 2020
■
TRIBUNA • NR. 441 • 16-31 ianuarie 2021
35
sumar
plastica	
	
remember Maria Margareta Labiș Cruce de flori	2
editorial Mircea Arman Imaginativul poietic postuman	3
cărți în actualitate Ani Bradea Legea antimetaforă	4
Marin lancu Poezia - „ușa spre raiul pierdut”	6
Radu Ilarion Munteanu În amonte, pe Rin	7
comentarii Iulian Chivu Biblia și valorile ei literare	9
Nicolae Iuga Homo hominans sau despre om ca autor al propriului regn ontologic	10
Alexandru Sfârlea ,,În fond suntem toți același amestec de dulceață veninoasă”	12
memoria literară Constantin Cubleșan Pledoarie pentru Eminescu	13
poezia Ciprian Măceșaru	14
proza Ioan-Pavel Azap Vară indiană	15
Isabela Brănescu Turnul orbilor	16
traduceri El-Mahdi Acherchour	17
eseu Radu Bagdasar Germania în momentele ei de plenitudine	18
filosofie Viorel Igna Despre generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime(Adversus Arium ) (IV)	19
Vasile Zecheru Pithagorismul incipient	22
diagnoze Andrei Marga America în concepția lui Heidegger	25
social Adrian Lesenciuc Eroarea logică formală în post-adevăr. Un demers investigativ mic-burghez vinovat	26
însemnări din La Mancha Mircea Moț Semnificative morți ale unui personaj	28
teatru Alexandru Jurcan INTERFERENȚE fără distanțare	29
crochiuri Cristina Struțeanu Zgrumbirul	30
showmustgoon Oana Pughineanu Optimizarea prin aproape nimic	32
simeze Silvia Suciu Iazul cu nuferi	33
plastica Christian Crăciun Interfețele lui Mazilu	36
Interfețele lui Mazilu
Christian Crăciun
Când am văzut pentru prima oară albumul
cu picturile lui Georges Mazilu1, am avut
acea stare de stupoare neliniștită în fața
straniului pe care o trăiește, cred, orice privitor al
acestora. Încercând o explicație de primă instan-
ță, impusă de soluția vizuală, făcută „să sară-n
ochi” această stare este provocată mai întâi de
figurile (pseudo)antropomorfe ale personajelor
(Sam Hunter vorbește despre un „dezastru gene-
tic” care ar fi dus la această sub-omenire cu aspec-
te grotești). Dar mi s-a părut o soluție mult prea
simplă și clară pentru a fi și suficientă. Pictura lui
Mazilu surprinde nu doar prin ineditul imaginii,
aceasta este doar unul dintre polii creatori de ten-
siune între noutatea viziunii și clasicismul temelor.
Clasicism nu deconstruit, nici renegat, ci înfrun-
tat, abordat cu deplina conștiință respectuoasă
că este vorba de un invariant. Nimic din faconda
excesului retoric al avangardiștilor. O simplitate
provocatoare. Doar interogații grele exprimate
sub formele unei specii bizare (postumane?), dar
care reface riguros un scenariu m^tic tradițional:
Bunavestire, Suzana și bătrânii, Răpirea Europei,
Sf. Sebastian cel străpuns de săgeți, Don Quijote
sunt câteva exemple. Sau câteva teme obișnuite
ale picturii, cum ar fi tavernele, jucătorii de za-
ruri, bile, cărți. Sau titlurile: Femeia cu evantai,
Logodnicii, Flora. Ce vedem deci? Umanoizi cu
semnificative deformări, pitici (Dwarf), cu ele-
mente anatomice (urechile, membrele, tălpile, na-
sul) monstruos disproporționate. Sigur, îți spui,
trebuie să existe un sens în aceste mal-formații
(adică forme ale răului senzorial). Care nu sunt
înspăimântătoare. Toate aceste personaje sunt
pictate pe un fond neutru, uniform, întunecat,
aduse într-un prim plan fără perspectivă. Față,
profil sau trei sferturi. Sunt insistent arătate, ex-
puse. Adică tocmai rostul primordial al picturii.
Chiar sugerează niște exponate dintr-un muzeu
al ororilor. Contururile sunt ferme, decupate pe
acest fond, confiscând privirea, neliniștitoare prin
apropiere. Ființele lui Mazilu exprimă însă o sta-
re de strivitoare melancolie, spaimă, tristețe. Prin
atitudine și mai ales prin privire. Ochii sunt la fel
de mari, un exces nu spre vedere ci spre expul-
zarea unei suferințe vizibile privitorului tabloului.
Extrem de expresivi. Asimetrici. De altfel, perso-
najele nu privesc mai niciodată spre spectator, ci
totdeauna undeva lateral, peste el, dincolo de el, în
spatele lui, unde pare că văd ceva. Te fac să întorci,
la rându-ți capul. Este o pictură despre spaimă.
Sau, femeile, pudic privesc în jos. Aș spune că
picturile sunt un fel de anti-icoane, în măsura în
care icoana te privește totdeauna direct și perso-
nal, iar humanoizii aceștia te ignoră cu desăvârși-
re, privesc totdeauna alături, sau dincolo de tine.
Sunt priviri furișate, speriate, ferindu-se și impe-
netrabile, deși ochii sunt atât de mari. Surprinse
dintr-o parte sau din profil, ființele par hăituite.
Constantin Noica cita și glosa profund despre
un vers izolat eminescian: ca o spaimă împietrită,
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
IIIIIIIII)
642341 100441