TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ
REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA
MUZEUL DE ARTĂ CLUJ-NAPOCA
BRUNO MARIA BRADT
HOMO SUM
PARTICIPA
DR. VÂKÂR ISTVÂN VICEPREJEDINTE/CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ
DR. MIRCEA ARMAN DIRECTOR/REVISTA TRIBUNA CLUJ-NAPOCA
PROF. UNIV. DR. LUCIAN NASTASA-KOVĂCS DIRECTOR/MUZEUL DE ARTA CLUJ-NAPOCA
BRUNO MARIA BRADT grafician/germania
CURATOR
du CRISTINA SIMION tyni griffon gallery gem. u.g. nOrenberg
MUZEUL DE ARTĂ CLUJ-NAPOCA
16 DECEMBRIE 2020 - 14 IANUARIE 2021
TRANSMISIE DIRECTA ON LINE MIERCURI. 16 DECEMBRIE 2020, ORA 18
Pe copertă:
Bruno Maria Bradt
Paule
tehnică mixtă, carton reciclat, 240 x 450 cm, detaliu
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
2
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
in memoriam
Alexandru Surdu - o viață
dedicată construcției
filosofiei românești
■ Mircea Arman
Aplecat dintre noi, discret, așa cum îl cu-
noșteam, filosoful Alexandru Surdu,
unul dintre ultimii cărturari care au mai
pus o cărămidă la temelia cugetării românești și
europene autentice. Unul dintre aceia care nu
s-au lăsat influențați de ideile promovate de înte-
meietorii Școlii de la Frankfurt și de către disci-
polii acestora. Iar dacă Occidentul nu a reușit să
scape teafăr, în ceea ce privește gîndirea auten-
tică, profundă și constructivă, de atacul asupra
valorilor umane fundamentale, iată că un mare
filosof, născut pe plaiurile românești, a reușit să
o facă cu brio.
Ultimii 30 de ani au făcut, cu adevărat, rava-
gii în ceea ce privește dezvoltarea și promovarea
tradiției filosofice românești, care s-a străduit să
mimeze, vai, cultura corectă politic a Europei
și Americii, cea care nu a fost niciodată, în opi-
nia mea, mai lipsită de valoare și repere spiri-
tuale decît în acești ultimi ani de decadență. Să
însemne asta că nu mai există nici cel mai mic
interes în a promova filosofia românească sau,
mai degrabă, s-a instalat o seducție pentru tot ce
înseamnă „noua filosofie modernă”, de la logi-
cismul și scientismul formal cel mai înverșunat
(ceea ce nu este neapărat un rău) la tot mai dese-
le teorii și speculații în marginea geopoliticii sau
politicii propriu-zise ? Răspunsul, dacă ne uităm
la activitatea academicianului Alexandru Surdu,
nu poate fi decît unul negativ.
Ne află acum, în mod paradoxal, într-o perioa-
dă în care dorința (nu neapărat putința) culturii
noastre de a se sincroniza cu cea a Occidentului
capătă valențe neobișnuite. Autori români de
cea mai bună calitate, clasici ai literaturii sau fi-
losofiei românești au căzut într-un con de um-
bră, într-o uitare voită, tocmai pentru a face loc
abordărilor culturii occidentale „moderne”, din
care chiar noi facem parte, care mereu se con-
fundă cu ultima fază a ceea ce propovăduiau un
anarhist precum Saul Alinsky și alți admiratori
ai acestuia, marcată de ceea ce se cheamă „pro-
gresism”. Numai că, în mod ciudat, progresismul
acesta nu este o expresie a liberalismului ca un
curent sănătos, al unei drepte umaniste demo-
crate și creatoare, ci halucinațiile bezmetice ale
unui neomarxism periculos. Mă gîndesc că pot
să afirm asta ca unul care și-a riscat viața în zilele
Revoluției, pe fronturile de luptă din București,
de la Vitan-Bârzești la Arcul de Triumf, sau
Institutul de Hematologie, în timp ce unii ipo-
chimeni inculți dar vocali, ai zilelor noastre, nici
măcar nu erau născuți, iar alții stăteau frumos
în fața televizoarelor gîndindu-se cum să profite
mai bine de noua libertate.
Desigur, imitația sterilă a tot ce este mai de-
cadent în spiritul occidental contemporan ar
putea avea o anumită rațiune dacă valorile au-
tohtone ar fi fost deja puse în valoare, dacă au-
tori de referință ai culturii românești ar fi fost
cunoscuți, impuși, prezentați și valorificați
la nivel internațional. Este ceea ce face acum
Tribuna prin excelenta sa vizibilitate internațio-
nală (singura revistă de cultură din România cu
abonamente în Germania, Franța, Italia, SUA,
Canada), revistă pe care Acad. Alexandru Surdu
a girat-o cu numele și scrierile sale pînă la moar-
te.
Este un lucru nu tocmai bun să îți blamezi
propriile valori, să le ignori, în favoarea unor
producții culturale recente, impuse sau nu de
anumite curente ideologice, la care, nu înțeleg
de ce, în lipsa probării valorii lor, încercăm cu
tot dinadinsul sa achiesăm.
Academicianul Alexandru Surdu, prieten și
discipol al lui Constantin Noica, a fost, se pare,
unul dintre puținii intelectuali români care a mai
crezut și promovat cu asiduitate valorile culturii
românești, de la filosofie și pînă la literatură și
etnologie.
Apare aici, credem, o mică ambiguitate. Deși
s-ar putea crede că Alexandru Surdu vine în gîn-
direa românească pe linia lui Nae Ionescu, așa
cum au făcut-o Cioran, Noica sau Eliade, opi-
nia noastră este că el se alătură marii tradiții a
culturii românești începută de Maiorescu, P.P.
Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici
și Anton Dumitriu. Sigur, aici vorbim, din nou,
despre sincronizarea culturii românești cu cea
occidentală, idee pe care o promova asiduu
Maiorescu. Numai că, în opinia noastră, acest
lucru a fost deja realizat încă la nivelul anilor
1920-1945. Să vii acum, așa cum o fac unii dintre
așa-zișii discipoli ai lui Constantin Noica, preo-
cupați mai mult de propria căpătuială și de dis-
trugerea culturii scrise românești, și să spui că fi-
losofia românească este ca și inexistentă, că mari
scriitori români sunt numai buni de aruncat la
coșul de gunoi al istoriei, că Academia Română
este o instituție nefolositoare, mi se pare o mos-
tră de infinită rea-credință, cel puțin.
Din fericire, această tendință nu a reușit să
subjuge în totalitate fluxul ideilor contemporane
românești, iar tot mai multă lume preocupată de
fenomen realizează dimensiunea uriașă a cap-
canei în care a fost atrasă și canalizată cultura
noastră la începutul anilor nouăzeci de tot felul
de aventurieri, mai mult sau mai puțin conștienți
de răul pe care îl comit cu mai multă sau mai
puțină rea-credință.
Alexandru Surdu a fost unul dintre intelec-
tualii de primă linie care a sesizat acest pericol
și care, prin activitatea sa, a continuat rolul de
formator, de continuator al culturii românești și
al celei europene clasice. Acest fapt este atestat
de multitudinea de lucrări publicate începînd cu
anii nouăzeci ai secolului trecut.
O excelentă lucrare care se vrea a fi o radiogra-
fie a gîndirii filosofice românești de la Cantemir
la Țuțea și Noica, intitulată Vocații filosofice româ-
nești (Ed. Academiei Române, București, 1995),
vine să cuprindă întreaga paletă a preocupărilor
Mircea Arman
filosofice românești, de la metafizică la logică,
gnoseologie și epistemologie. Filosoful român
face o adevărată pledoarie pentru scrierea filo-
sofiei în limbile naționale, arătînd că nu doar
conținutul este important pentru acest domeniu
al spiritului ci și terminologia proprie, specificul
limbii care dă și specificul filosofiei.
„S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile na-
ționale ar fi un factor secundar, important fiind
conținutul scrierilor filosofice, și nu forma lor
lingvistică, dar și aici intervin nuanțe care pot fi
adesea esențiale. Orice filosof își discută termi-
nologia și o preferă adesea pe cea semnificativă
pentru limba națională în care scrie. Facem abs-
tracție de faptul că, uneori, se ajunge pe această
linie la formulări intraductibile.
Există însă situații, în cazul orientărilor de tip
hermeneutic, cînd filosofii sunt interesați tocmai
de semnificațiile cuvintelor. Or, acestea au ade-
sea o încărcătură sentimentală inefabilă, despre
care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică româ-
nească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne
ceva în plus sau în minus pentru cunoscătorul
unei anumite limbi, dar uneori să nu mai fie tra-
ductibile.
Specificul național al unei filosofii nu înlătură
deci diversitatea orientativă și nici nu trasează
limite rigide.”
Prin urmare, nu putem cataloga o anumită fi-
losofie ca fiind minoră doar datorită faptului că
ea nu a fost scrisă într-o limbă de circulație largă
ci însuși limba poate contribui la dimensiunea
novatoare a unei filosofii.
În aceeași linie a gîndirii este situată și cartea
lui Alexandru Surdu Izvoare de filosofie româ-
nească (Ed. Renaissance, București, 2011), aici
regăsind cercetarea izvoarelor religioase orto-
doxe în perspectiva filosofiei grecești, germane
sau românești. Lucrarea este construită din per-
spectivă hermeneutică, iar analiza unor expresii,
cuvinte, proverbe, zicale românești face deliciul
lectorului atent și avizat.
În aceeași perspectiva hermeneutică stă și lu-
crarea de „etno-filosofie”, ca sa folosim un termen
mai tehnic, intitulată Drago - Betele. Povestea
iubirii la români (Ed. Kron-Art, Brașov, 2015).
Este o lucrare despre care chiar autorul spune
că: „Am încercat, de asemenea, să cînt iubirea
Continuarea în pagina 27
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
3
semnal
Cărțile Editurii Tribuna
în 2020
■ Ani Bradea
ntr-un an greu pentru umanitate, cu bloca-
je pe toate palierele societale, generate de o
pandemie venită de niciunde, imposibil de
anticipat de statele lumii și, se pare, încă dificil de
învins, cultura scrisă are menirea și datoria de a
asigura continuitatea transmiterii mesajului cul-
tural, generând producții editoriale care să supli-
nească absența contactului direct dintre actul de
cultură și consumatorii săi, pe de o parte, iar pe
de altă parte să reflecte, să consemneze realitatea
vremurilor.
În acest context, Editura Tribuna a încheiat în
decembrie 2020 un an bogat editorial, lansând o
seamă de volume cu o largă diversitate de abor-
dare: filozofie, poezie, interviu, carte de artă, etc.
Seria aparițiilor a fost deschisă de volumul
semnat de Mircea Arman, managerul Revistei
Tribuna, cu titlul Eseu asupra structurii imagina-
tivului uman. Cartea îmbogățește o operă bine
structurată, din care face parte Metafizica greacă,
un volum apărut în 2013 la Editura Academiei
Române în colaborare cu Editura Tribuna și
pentru care autorul a fost distins de Academia
Română, în 2015, cu Premiul „Ion Petrovici”.
Printre volumele publicate de Mircea Arman se
numără și Poezia ca adevăr și autenticitate. O cer-
cetare fenomenologică (2004), Despre divin, poetic
și filosofic în gândirea presocratică (2004) sau O is-
torie critică a metafizicii occidentale, vol. I (2007)
și vol. II (2010). Prin Eseu asupra structurii ima-
ginativului uman, filosoful propune o lucrare in-
edită atât din punct de vedere tematic, stilistic,
cât și ca organizare a conținuturilor în jurul unor
concepte filosofice ordonatoare. „Lucrarea de față
își propune, dintr-un bun început, o viziune mai
puțin obișnuită asupra unor aspecte ce țin de na-
tura însăși a culturii și a raportării omului față
de lume. Este departe de noi gîndul de a aborda
această problemă din perspectiva uneia sau alteia
dintre școlile filosofice existente.[...] Ceea ce va
constitui neobișnuitul excursului nostru va fi nu
atît problematica în sine ci, mai degrabă, unghiul
din care va fi privită problema filosofiei, poeziei,
a artei, moralei, religiei și științei.” - scrie Mircea
Arman în debutul cărții sale. Studiul aduce un
concept nou și absolut original în filosofia euro-
peană, vorbim aici despre capacitatea imaginativă
umană ca o „facultate specifică omului, și numai
lui, de a crea lumi posibile al căror sens rațional
este atît explicit cît și implicit” - spune autorul -
care presupune, așadar, capacitatea de a crea lumi
posibile ex nihilo. „Această capacitate este res-
ponsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere
a realității dar și de poieza acesteia. Tot această
capacitate, specifică omului și numai lui, este res-
ponsabilă de înțelegerea și situarea opozitivă față
de lume, dar și de absolut tot ceea ce a creat vre-
odată omul, de la opera de artă la descoperirea
științifică și dezvoltarea tehnică.[...]Acest con-
cept care, repetăm, ne aparține în exclusivitate și
nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel
puțin atât cât cunoaștem noi) implică acea capaci-
tate specifică numai omului de a crea lumi posibile
(nu de tipologie leibniziană, care sunt de «tip mo-
del»)” - mai spune Mircea Arman.
Cel de-a doua carte apărută în 2020 la Editura
Tribuna este lucrarea Prof. univ. Andrei Marga,
despre conținutul căreia avem suficiente indi-
cii încă din titlu. Lecțiile pandemiei adună între
coperțile sale articole publicate în prima parte a
anului în paginile Revistei Tribuna precum și în
alte publicații. „Niciodată o epidemie într-un loc
al globului nu s-a răspândit cu viteza ce a dus la
pandemia actuală. Niciodată nu s-a pus pe butuci
economia mondială cu asemenea iuțeală și cos-
turi. Niciodată cele mai performante sisteme de
sănătate nu au fost mai depășite în vremuri de pace
de efectivul de infectați. [.] Caut în acest volum
să dau seama de lecțiile ce se degajă din pandemia
actuală. Ele schimbă, la rândul lor, viziuni întregi,
sau le obligă la schimbare” - spune Andrei Marga
în prefața volumului. Originea coronavirusului 19;
Strategii anticovid 19; Coronavirusul 19 și noua
biopolitică; Statul avariat sau Noua schimbare a
lumii - sunt doar câteva din capitolele care între-
gesc această lucrare.
Contribuția mea la producția editorială a anu-
lui 2020 s-a materializat în alcătuirea a două vo-
lume. Primul este o continuare a volumului apă-
rut în 2019, Biografii exilate. Tablou în lucru - o
colecție de interviuri publicate în cadrul proiec-
tului România și oamenii săi din lume, al rubricii
Social din Tribuna. La un an distanță, seria a fost
completată cu încă 17 texte, tematica rămânând
aceeași, dar ținta, direcția spre care (și din care)
am privit, a căpătat nuanțe noi. Mai exact, deși
interesul meu a vizat, la fel ca în primul volum,
lumea culturală românească din afara granițelor,
mi-am dorit, de data aceasta, să cercetez mai în
profunzime capacitatea de integrare a românilor
în societățile adoptatoare, iar pentru răspunsuri
în această direcție am căutat asociații culturale
românești din străinătate și i-am contactat pe re-
prezentanții acestora, provocându-i la dialog. În
volumul apărut în 2020, Țara de la capătul dru-
mului. Biografii exilate, am urmărit să aduc în
lumină o anumită categorie a exilului românesc,
capabilă să contrabalanseze talerul cu care judecă
mass media diaspora românească, în special pe
aceea aflată în țări ale Uniunii Europene, „călă-
torind”, de data aceasta, cel mai des în Germania,
apoi în Franța, Italia, Spania, dar și peste Ocean,
în Statele Unite. Departe de a avea pretenția unei
imagini globale a diasporei culturale românești,
ar fi, de altfel, imposibil de realizat, cred că volu-
mul de față aduce, alături de cel editat anul trecut,
o mostră reprezentativă pentru această categorie
a exilului românesc, fiind, în același timp, pledoa-
rie pentru schimbarea unor prejudecăți despre
români în lume. Sau a propriilor noastre preju-
decăți, care, nu de puține ori, le-au alimentat pe
cele ale străinilor. Una dintre întrebările repetate
în cele mai multe dintre interviuri a vizat unitatea
românilor în condiții de minoritate. Concluzia
a fost dureroasă. Nu vreau să mă gândesc, însă,
la un chestionar aplicat românilor din țară, cu
această unică întrebare.
4
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
Al doilea volum, de alcătuirea căruia m-am
ocupat în 2020, este o antologie de poezie ita-
liană contemporană, Verso l’Italia, și care are
la bază publicarea unei rubrici de traduceri de
poezie italiană pe care am îngrijit-o în paginile
Tribunei timp de un an și jumătate. Proiectul a
fost pus la cale în toamna anului 2018, la Cesena,
în urma participării la Festival Internazionale di
Poesia e Arti Sorelle. Mircea Arman a prezentat
Tribuna în cadrul festivalului și, în urma discu-
țiilor cu directoarele festivalului, Giorgia Monti
și Serena Piccoli, a hotărât deschiderea unei ru-
brici în Tribuna care să faciliteze accesul cititori-
lor români la poezia italiană contemporană. Cele
două scriitoare italiene, Giorgia Monti și Serena
Piccoli, au realizat selecția autorilor, iar scriitoa-
rea și traducătoarea Claudia Albu-Gelli a asigurat
traducerea textelor în limba română. Acoperind o
paletă largă a stilurilor și generațiilor poetice, de
la nume consacrate ale poeziei italiene de astăzi,
la autori mai puțin cunoscuți, dar care transmit
un mesaj profund despre provocările vieții într-o
lume bântuită de tulburări sociale și transformări
rapide, pe toate palierele existențiale, vocile celor
55 de poeți și poete reuniți în acest volum capătă
un ton comun, reușind să se transforme într-un
mesaj unitar, prin care ni se oferă o radiografie
a modului în care se trăiește și se scrie poezia în
Italia zilelor noastre.
Poezia a fost mai prezentă în anul pande-
miei decât în alți ani în producțiile Editurii
Tribuna. Au fost publicate patru volume, unele
Cornel iu O. Rodea nu
Drumul
către
coperta
patru
aparținând unor poeți consacrați, precum redac-
torul Tribunei, Ioan-Pavel Azap, căruia i-a apărut
cartea de poeme Zgomot de sticlă spartă, sau cu-
noscutul poet și jurnalist Adrian Suciu, al cărui
Tratat de mers pe ape a văzut lumina tiparului
tot în anul recent încheiat; altele unor poeți aflați
la debut sau început de drum poetic, precum
Cornel-Octavian Rodeanu, cu volumul Drumul
spre coperta patru sau Violeta Anciu cu Migrația
Inocenței.
Tot în 2020 au fost publicate și trei albume de
artă. Georges Mazilu - Hybrid Faces, un volum
apărut în condiții grafice deosebite, așa cum sunt
toate publicațiile de artă ale Editurii Tribuna, cu
lucrări aparținând artistului de talie mondială, de
origine română și stabilit în Franța, care a ilustrat
cel de-al doilea număr al Revistei din luna ianua-
rie a anului 2020; Bruno Maria Bradt, Zeichung/
desen, cu lucrări ale graficianului din Germania
invitat de Tribuna să expună la Cluj-Napoca, ex-
poziție aflată încă pe simeze la apariția prezen-
tului număr al revistei și un catalog al expoziției
anuale Tribuna Graphic, îngrijită de Ovidiu Petca
și aflată în 2020 la a XI-a ediție.
Fiind la al patrulea an consecutiv în care scriu
despre cărțile apărute la Editura Tribuna, mi-am
formulat deja o tradițională încheiere bazată pe
un citat din Tolstoi: „Cartea bună e ca o conversa-
ție cu un om deștept”. Așadar, nu uitați să alegeți,
și în 2021, cărțile bune și să vă împrieteniți cu oa-
meni deștepți!
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
5
cărți în actualitate
Exerciții de lectură
■ Elena Abrudan
Sandu Frunză
Filosfie și comunicare cotidiană
Iași, Editura Lumen, 2020
Ca orice om preocupat de cărți, în era comu-
nicării online mi-am alcătuit o bibliotecă
virtuală destul de bogată, în care și-au fă-
cut loc mai ales lucrări de specialitate, dar și lucrări
despre artă și tot ce mi se pare interesant pe piața
de carte. Azi mi-am ales spre lectură, de pe raftul
bibliotecii mele virtuale, volumul lui Sandu Frunză
Filosofie și comunicare cotidiană. Profesor de filo-
sofie și comunicare la Universitatea Babeș-Bolyai,
Sandu Frunză propune spre lectură un număr
semnificativ de lucrări care dezvăluie preocupările
profesorului referitoare la consilierea filosofică și
interesul manifestat față de activitatea publicistică
a colegilor săi, în măsura în care lucrările publica-
te se înscriu în orizontul de așteptare al publicului
erei postmoderne. Titlul acestei cărți poate fi văzut
ca o umbrelă, sub care, răsfoind pagină cu pagină,
descoperim principalele interese de cercetare ale
autorului, dezvăluite elegant, în comentariile pe
marginea unor texte care surprind aspecte de inte-
res pentru autorul acestui volum.
Cărțile ar putea să-ți schimbe viața este subti-
tlul incitant al volumului de față. Astfel, încă din
pagina de titlu a cărții, este sugerată perspectiva
abordării subiectelor fiecărui titlu din cuprinsul
lucrării. Intuim că nu avem de-a face cu o cerce-
tare standard a temelor, ci, mai degrabă, înțele-
gem că autorul ne oferă o privire subiectivă asupra
unor subiecte discutate în lucrările altor autori.
Descoperim apoi că tratarea subiectului de că-
tre diferiți autori este prezentată și comentată de
Sandu Frunză prin sublinierea unor aspecte care se
subsumează perspectivei autorului, care ne propu-
ne, în primul rând, o discuție despre statutul onto-
logic al cărții în contemporaneitate.
Este adevărat, cunoșteam deja câteva dintre tex-
tele cărții, fiindcă le citisem la vremea când au fost
scrise și publicate pe blogul profesorului Sandu
Frunză. Acum, îmi face plăcere să descopăr texte,
Vakar Istvan- vicepreședinte Consiliul Județean Cluj; Bruno Bradt - grafician Germania; Mircea Arman - manager Revista
Tribuna și Lucian Nastasă-Kovacs - manager Muzeul de Artă Cluj. Fotografie de Ani Bradea din Expoziția HOMO SUM
noi pentru mine, cu atât mai mult cu cât abordarea
subiectelor îmi este apropiată, iar lectura și înțe-
legerea sensului sugerat de autor este facilitată de
gruparea eseurilor în două mari capitole: Consiliere
filosofică și comunicare existențială / Seducția bucu-
riei de a trăi. Organizarea textelor în cele două ca-
pitole conferă fluiditate și substanță acestui volum.
Primul capitol cuprinde comentarii pe mar-
ginea unor lucrări referitoare la cărți și lectură
(Moshe Idel, Horia Bădescu, Vianu Mureșan), filo-
sofie (Emmy van Deurzen, Claudiu Mesaroș), co-
municare (Iulia Grad), etică și spiritualitate (Moise
Cordovero, Lucian-Zeev Herșcovici), psihologie
(Abraham Maslow), literatură motivațională și
dezvoltare personală (Russell Herman Conwell,
Constantin Schifirneț, Lorand Soares Szasz, Bryan
Irvin), psihanaliză (Vasile Dem Zamfirescu), psi-
hoterapie (Irvin D. Yalom, Carl Rogers), manage-
mentul timpului (Antonio Sandu), consiliere filo-
sofică și existențială (Lou Marinoff, Cristian Iftode,
Rollo May, Vasile Hațegan), educație și cercetare,
integritate academică, publicitate, iubire (Erich
Fromm, Allan Percy). Capitolul prezentat este și o
generoasă invitație la lectura unor lucrări de o di-
versitate tematică și formală care te copleșește, iar
dincolo de asta, îmbucurător mi se pare și faptul
că autorii comentați sunt români, clujeni sau colegi
din alte centre universitare, dar și străini, ale căror
lucrări se înscriu, într-un fel sau altul, în preocupă-
rile profesorului Sandu Frunză.
Intenția acestui capitol este aceea de a discuta
relația filosofie/comunicare și revenirea filosofiei
în spațiul public datorită creșterii forței structuri-
lor în societatea bazată pe comunicare, într-o pe-
rioadă în care omenirea beneficiază de dezvoltarea
tehnologiilor comunicării. Facilitarea informării și
dezvoltarea cunoașterii în varii domenii pretinde
o creștere a nivelului general de cunoștere, o ree-
valuare a valorilor morale și, implicit, o resituare
a ființei umane în lume. Este vorba de o creștere
calitativă a modului de viață și a prestației indivi-
zilor în raport cu lumea și cu ei înșiși, în direcția
orizontului de așteptare al societății. Apreciem că
valoarea comentariilor referitoare la consilierea fi-
losofică rezidă în orientarea demersului propus de
autor spre explicarea necesității creșterii nivelului
discursului pe această temă prin abordarea filoso-
fică a etapelor și a instrumentelor folosite în litera-
tura și practica referitoare la dezvoltarea personală.
La o lectură atentă, observăm că textele primu-
lui capitol sunt formulări ale problemelor puse
în discuție, explicații elaborate, argumente perti-
nente, propuneri sau întrebări care își găsesc răs-
puns sau dezvoltare și în al doilea capitol al cărții.
Problemele discutate în termeni filosofici, etici și
de comunicare primesc rezolvări în termeni po-
etici, critici sau de istorie literară, într-o manieră
elegantă și într-un limbaj adecvat exegezei filoso-
fice și literare.
Important mi se pare și faptul că profesorul
Sandu Frunză aduce în atenția cititorilor autori
și titluri care se referă la cercetări, evenimente și
oameni de cultură aparținând spațiului transilvan:
Theophil Magus în lucrările lui Leonard Oprea,
Lucian Blaga în demonstrațiile propuse de Elena
Abrudan, Michael S. Jones, Mircea Popa și Iulian
Boldea. Interesante și bine argumentate mi se par
comentariile despre efectul Grupării Echinox asu-
pra vieții culturale clujene în viziunea regretatu-
lui Petru Poantă, discursul poetului Ion Mureșan
despre apocalipsa cotidianului și absența iubirii
în vitrina hermeneutică a lui Iulian Boldea, re-
flecția filosofică asupra destinului vieții umane în
volumul de versuri Universul Mama al lui Vasile
George Dâncu. Inspirațional este și discursul des-
pre zbaterea ființei între cer și pământ la Flore Pop
în Demonul amiezii și alte poeme sau cel despre
dialog descoperite în cărțile lui Aurel Codoban
și ale Oanei Boc de către Iulia Grad. Profunde și
semnificative sunt comentariile referitoare la car-
tea părintelui Ioan Chirilă, Scara cuvântului, sau
discuțiile despre conștiința simbolică a lumii la
Dumitru Megheșan, cele despre science fiction la
Lucian Vasile Szabo, despre comunicare în car-
tea colegilor Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și
Meda Mucundorfeanu, și considerațiile referitoare
la corectitudinea politică în viziunea profesorului
Vasile Sebastian Dâncu.
În întregul lor, textele prezente în volum măr-
turisesc despre talentul de comentator, eseist și re-
cenzent al profesorului de filosofie Sandu Frunză.
Dincolo de comentariile pertinente asupra auto-
rilor și subiectelor tratate în cărțile lor, textele de-
monstrează o bună cunoaștere a surselor bibliogra-
fice și a metodologiei de analiză a aspectelor tratate
în fiecare lucrare. Și, chiar mai mult, Sandu Frunză
își exprimă elegant regretul că anumite lucrări nu
sunt suficient cunoscute, pentru a fi apreciate cum
se cuvine. În acest caz, comentariul devine o invita-
ție la lectură și o încercare de apropiere de subiectul
prezentat prin explicații care beneficiază de argu-
mente și aprecieri critice convingătoare. La finalul
fiecărui capitol, autorul plasează texte prin care
subliniază conștiința simbolică a lumii, iar prin de-
monstrația tendinței omului de a adăuga noi valen-
țe ideatice și comportamentale situării sale în lume,
autorul propune un final în cheie creștină. Autorul
apreciază că tendința spre perfecționare, dezvolta-
re și evoluție a indivizilor se subsumează dorinței
de a cunoaște împlinirea și deplinătatea, ca parte
în procesul de transfigurare a omului, a lumii și a
întregii creații. Acest final lasă deschise multiple
posibilități de lectură și interpretare a fiecărui text
și a cărții în ansamblul ei.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
„Vortexul hipnotic
al ambiguității”
■ Alexandru Sfârlea
Bruno Bradt	„Familie”, tehnică mixtă, 2010, 150x100 cm
Rudy Roth
Geometriile contradictorii
ale singurătății
Editura Ars Longa, Iași, 2019
Miniprefața semnată de Acad. Dumitru
Radu Popescu la acest volum de debut
al poetului Rudy Roth - trăitor în țara
lui Don Quijote din 2012 - este ea însăși un poem
eseistic, în stilul inconfundabil care l-a propulsat
în marea literatură, ca romancier și dramaturg. Ni
se amintește, sub tirul unor întrebări, că „s-ar pu-
tea să fie vorba în cartea lui Rudy Roth de un nou
Adam, și de o nouă Evă, (...) care par sortiți unei
treceri și tăceri misterioase” ? Este ea vocea-vocii
adamice, sau este ecoul primului și singurului om
paradisiac ?... Sau între foștii paradisiaci se încro-
pește o altă soartă? (...) Iar soarta s-ar învălui în
visele lor luminoase”. Ni se sugerează că „răspun-
surile nu trebuie grăbite”, dar suntem înștiințați
și că „talentul poetului se vede și atunci când e
vorba de Adam și Eva - din ziua de azi”. Astfel
că lectorul pornește să cunoască - sub asemenea
auspicii... apriorice - lumea poetului și graficia-
nului (cartea fiind populată de insolitele sale ex-
presii grafice) Rudy Roth.
Chiar primul poem ne întâmpină cu trei între-
bări (euharistice, poate?) care par să inducă acel
sentiment acut și reverberant al originarității,
care se mulează pe cuvântul ce semnifică profun-
ditatea raportului antinomic tăcere/ rostire: Din
care șoaptă te-ai născut/ Și-n ce tăcere aparții,/De
totu-n jurul tău e mut/ Și totuși prin cuvânt îmi
vii? Și cărei liniști te închini/ Și în ce suflet mă
trăiești,/ Când în ecouri mă înclini/ Și vocea-vocii
mele ești? Nu îmi răspunde, e târziu/ Și timpu-mi
cere alt răspuns,/ Mai bine spune-mi, al meu viu/
E-n harta sorții tale pus?(Totuși). Este de subli-
niat „vocea-vocii mele”, pentru că, de-a lungul
întregului volum, această sintagmă a dedublării
semantice relevă o asumată sincronicitate: aceea
a crezului poetic sublimat în ipostaza unei voite
ambiguizări. Dar asta, în interioritatea unui timp
perpetuu oscilant, suspendat, nu arareori, între
ceea ce pura onticitate invederează în poem, și
sugestia contrară, devoalată în paralel, din nevo-
ia de a căuta alte întruchipări, alte forma mentis
în arealul hipersensibil al incertitudinii: Acolo-n
podul veșniciei,/ Printre clepsidre incomplete/ Se
dezgolește infinitul/ De sens, de semne și de sete.
Acolo-n bezna resemnării,/ În colbul timpului pier-
dut,/ Mor amintiri și se nasc clipe,/ Fără sfârșit și
început. Acolo-n lagărul uitării,/ Unde prezentul e
și nu-i/ Stă visul nostru de iubire,/Închis în timpul
nimănui.( Acolo).
Motivul timpului revine, obsedant, obtu-
rând și perturbând aparenta infailibilitate a tră-
irilor (preponderent erotice, desigur) pentru că
„Orișicând coboară timpul/ Prin fântânile negă-
rii”, „Stă visul nostru de iubire/ Închis în timpul
nimănui”, „Doar secunda neiubirii/ Face timpu-
lui risipă”, „Când timpu-și ascunde-nchinarea-n
detalii”, „Alteori pipăi timpul, ce-mi cade pe
umeri”, „Deodată, timpul nostru fără nume/ Și-a
dat sfârșitul într-un sens plebeu/ Ca orice timp
de demi-uniune,/ În care eu nu sunt, și tu ești
eu”, „Se destramă timpul în fâșii de alb”, și iată,
la pagina 65, un fel de corolar nu doar temporal
prin excelență, ci și arhetipal, prin geometrizarea
oniricului în inclementa (dar și energizanta, fiin-
țial) temporalitate : Lângă tâmple, aceeași tăcere/
Și cearcănele timpului,/ Scrijelite adânc/ Pe cadra-
nul scorojit/ Al ceasului moștenit de la tata. Lângă
inimă, aceleași cioburi/ Înghesuite-n vechile vitra-
lii/ Cu geometrii contradictorii,/ Lângă care, odini-
oară,/ Destinul îmi tatuase/ Visul tău pe pleoape ...
Au șubrezit până și schelele/ De care strămoșii mei
ceasornicari,/ Vânzători de timp pe datorie,/ Și-au
rezemat aproape dintotdeauna/ Tristețile ereditare.
(Lângă).
Ei bine, a sosit... timpul, iată, să identific o ine-
fabil-inocentă „desincronizare” a poetului Rudy
Roth (temporar, cum altfel) de la acea monadă
a dedublării, paradoxală doar în accepțiunea ce-
lor survolați de aripa scepticismului, înmires-
mați, totuși, cu efluvii luminiscente din Cântarea
Cântărilor : (...) Și doar tu ai știut să mă vindeci
de mine,/ Trăgând soarta de colțuri, ca să-ți faci
adăpost,/ Iar când timpul iubirii s-a închis pes-
te tine/ Ai brodat un nou sens, peste lipsa-mi de
rost. Și tot tu necuprinsul să mi-l simți ai știut,/
Chiar de teama uitării în priviri o purtam/ Și mi-
ai fost mereu Evă, ca atunci la-nceput,/ Chiar de
eu nu ți-am fost, niciodată, Adam. (Numai). De
la această (trecătoare) stare - de autoculpabiliza-
re irizată în evanescența iluziei - se ajunge, mai
apoi, la ceea ce ne trimite cu gândul la chiar titlul
acestui volum: exaltând, cu o suavă ambiguitate,
înseși (in)temperanțele erosului și ale eclatantei
interiorități: Probabil că nu ai de unde să știi/ Că
atunci când pășești desculță/ Peste singurătăți-
le mele,/ Visul meu ia forma pașilor tăi. Probabil
că nu ai de unde să știi/ Că permanent deformat
de tălpile singurătății,/ Ultimul ciob din sufletul
meu/ A devenit doar o dală semi-transparentă/ În
pardoseala amintirilor. (...) (Probabil). Suntem...
teleportați apoi în tărâmuri cosmogonice și cu
inflexiuni teleologice, unde luăm la cunoștință
despre faptul că poetul - luând înfățișare adami-
că, desigur - ca personaj al ținuturilor paradisiace,
își clamează obstinația recurențială, atunci când
îi spune Jumătății sale „Că fără semnul păcatului
tău,/ Sufletul meu n-ar fi avut niciodată / Vocația
universului. (...) Adu-ți aminte de a unsprezecea
poruncă/ Ce spune că-n rostul său/ Femeia nu
trebuie să îmbătrânească / În brațele-n care s-a în-
cărcat de singurătate”. Și-n alt loc (pag. 76) putem
rezona, sau nu, cu „Acest deznodământ,/ Al anti-
tezei singurătății, (care - n.m.) Nu e decât o au-
toprofeție/ Care s-a împlinit/ Înainte de termen”.
(Negreșit). Dar am mai descoperit în acest volum
insolit (asemeni înfățișărilor grafice) și (auto)
insurgent, dar și inclement cu sinele devorat de
„evități”, doar că (și) dintre cele (de după) „auto-
psiile cotidiene ale amintirilor”, când „Începe să
mă apese/ Faptul că tălpile tale/ Degeră azi lângă
tăcerile altuia”.
Ehee... și iată acum (pag.129) și un poem ...
obrăznicel de-a dreptul, să-i zic așa, de un curaj
lingvistic și sur-realist- metaforic ce se impune
atenției cu o indubitabilă pregnanță: Câteva res-
pirații/ Și mâna hotărâtă a timpului/ (timpul și
iar timpul! - n.m. A. Sf.) Chiuretându-mi visele./
Naștere năclăită-n sânge/ Și-un destin/ ce-ncearcă
să mă-mpingă/ înapoi în uterul nevieții./ Doare
anti- nașterea asta,/ În care până și tu/ încerci să
m-agăți de trompele uterine/ ale unei iubiri căreia
nu-i aparțin.(Câteva). Pentru că, într-un final de-
loc „paradisiac”, A fost mai mult decât o antimeta-
foră a iubirii, În care eu ți-am trăit prezența/ Fără
ca tu să fi fost, într-adevăr,/Cu mine. Dar... totuși:
Ți-oi încropi și-un dor în pripă/ Din setea ce în
mine crește/ Și viața am să ți-o învălui/ Cu-n sens
din sensul meu, firește. (Firește).
Rudy Roth - un remarcabil poet al iubirii, al
acelui sentiment etern uman, care (poate) face
din om neom, și invers (...)
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
7
cartea străină
Sjon - neosuprarealist
din avangarda islandeză
■ Ștefan Manasia
Bruno Bradt	„Paule”, tehnică mixtă, 2019, 240x450 cm - detaliu
Sigurjon Birgir SigurSsson s-a născut pe
27 august 1962 și a cunoscut faima in-
ternațională sub pseudonimul Sjon. Poet,
romancier și textier, cîteva dintre proze i-au
fost traduse și la noi (din engleză), generînd
chiar apariția unui cult. În 2019, Sjon a venit
în România, ca invitat al Festivalului interna-
țional de literatură și traducere de la Iași, iar
în 2020, la Polirom, îi apare primul roman
tradus direct din islandeză - și e notabilă aici
performanța traducătorului Ovio Olaru, care
transpune ritmuri și țese în română, perfect,
un întreg sistem de referințe și note, camuflat
într-un roman experimental de 166 de pagini.
Am așteptat o transpunere „fără intermediar”
a autorului arctic tocmai pentru a-i descoperi,
în română, nu atît lumea exotică (nu demult
l-am citit pe Jon Kalman Stefânsson), cît frag-
mente cît mai fidel redate din propria narați-
une interioară, pentru a stabili o conexiune
psihică și emoțională cu scriitorul și cu perso-
najul său recent. Manasteinn se numește micul
roman și Mâni Steinn (sau Moonstone, în ro-
mână Piatra Lunii), eroul acestei drame plasate
în Reykjav^kul anilor 1918-1929, cu o extensie
conclusivă în 1993.
Onorînd memoria unui frate mort de SIDA
în 1993 și alintat Bosi („marinar, alcoolic,
scriitor, socialist și homosexual”), Sjon scrie
Manasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată,
adicăistoria „de buzunar” a unei ființe lichide,
transparente, silite în permanență să se deghi-
zeze și să se cenzureze. Mânasteinn este un
adolescent orfan, crescut de o rudă îndepărta-
tă - sora sau verișoara unei străbunici. (Viața
acesteia în mansarda unei case „de socialiști”,
prosperi, generoși, chiar dacă scrutate par-
cimonios, are pregnanță, are culoare asemeni
secvențelor dintr-un film de Bille August sau
de Ingmar Bergman - e, în sine, un rhoman
în rhoman.) Mâni s-a născut într-o leprozerie,
unde mama îi moare în cele din urmă. După
un an petrecut la spital, monitorizat pînă se
constată că nu dă semne ale infamantei boli,
este trimis în grija acestei rude la Reykjav^k.
Face puțină școală și devine un as al cameleo-
nismului. Pozează într-o ființă retardată și ino-
fensivă. Islanda se pregătește să-și obțină inde-
pendența de la Danemarca, Bătrînul Continent
își măcelărește milioane de progenituri în pri-
ma conflagrație mondială - Mâni își descoperă
acum bisexualitatea și, în timp ce nu ezită să-și
ofere serviciile domnilor generoși, se ascunde
totuși abil de judecata unei societăți puritane.
În somn, poartă la gît eșarfa roșie ca sîngele
oferită de Sola, adolescenta pe care o iubește
convulsiv, într-atît încît eludează superstiția
conform căreia eșarfa sau fularul legate la gît,
noaptea, te pot sugruma. Abandonează fără re-
mușcări școala și cercetășia pe stil islandez. E
comisionar, oniromant, leneș (ca orice adoles-
cent), se inițiază în sexul ilicit, supus oprobriu-
lui public și, în paralel, în cinematograful mut,
care-și atinge zenitul în anii aceia.
Sjon este un poet neosuprarealist (din gru-
pul islandez Meduza), textier al muzicienei
avangardiste Bjork. Prin urmare, am fost în-
cîntat să descopăr textul acesta fragmentar,
aluziv, colajat, ekfrastic, ricoșînd din romanele
lui Breton sau, mai aproape de noi, din docu-
ficțiunile unui W. G. Sebald. Romanul scanea-
ză empatic dramele comunității homosexuale,
deconstruind o microistorie - ne asigură au-
torul - inventată; în sens mai larg, amendează
instituția țapului ispășitor căreia, o știm de la
Rene Girard, i-a căzut victimă, încă de la înce-
putul timpurilor, atîta omenire. Urmașii vikin-
gilor, modelați de clima și de geografia arcti-
că, de condițiile extreme persecută, instinctiv,
animalic, leproșii, orfanii, homosexualii: re-
pudiază alteritatea. Războiul e pe sfîrșite pe
continent, cinematograful joacă în Reykjav^k
rolul pe care mallul îl joacă în orașul românesc
de astăzi cînd, la bordul unui vapor englez sau
danez - și este, firește, mai convenabil să con-
sideri așa - sosește noul inamic invizibil: gripa
spaniolă.
E modul ironic al istoriei (literaturii) de a
ne trata. Sjon publică în 2013 o carte despre o
catastrofă de acum un secol și pare să descrie,
într-o alegorie, nebunia anului 2020.
Societatea (postumană?) identifică zilele
acestea țapi ispășitori diferiți: ironia, sarcas-
mul, elita bărbaților albi hetero ș.a.m.d. O
nouă epidemie (globală) ne silește la defensivă
comună, la un fel de dictatură medicală, po-
litică (detestabilă pentru firile wild & angry,
pentru anarhiști, pentru Agamben).
Citim despre tinerii de acum un secol - cu
exasperare, cu ironie, resemnat:
„S-a lăsat tăcerea peste sălile de cinema în
cele cinci zile trecute de la primul deces înre-
gistrat în urma sălbaticei gripe. Locuitorii ora-
șului, însă, au insistat să vină la film, în special
tinerii, al căror răspuns la teama de epidemie
este să se înghesuie laolaltă, în timp ce adulții
rămîn acasă. În cinematografe e mai cald decît
în multe dintre case, penuria de cărbune și
prețul ridicat al petrolului lampant încep să se
resimtă, iar cel mai bine e să stai pe locurile si-
tuate cel mai departe de ieșirea din săli.” (p.53)
Acutizarea sentimentului independentist,
lupta cu pandemia (eroic descrisă, simplu și
percutant, la Sjon), persecuția gayilor și filis-
tinismul de la 1900 și ceva sînt luminate de
traiectoria meteorică a lui Mâni, adolescentul
din Reykjav^k, care ar fi astăzi, dacă ar mai
trăi, unul dintre cei mai longevivi rebeli de pe
pămînt. Sjon îi întrețese abil biografia (inven-
tată) cu altele (fantasmatice) ale unor britanici
din industria filmului, a unui medic aureo-
lat de stăpînirea flagelului gripei spaniole-n
Islanda - clorul, la fel de bun acum, ca atunci.
Fotogramele inserate în text îți potențează an-
xietatea și plăcerea (deși recunoști aici stilul
lui Andre Breton). Narațiunea interioară a lui
Mâni e infestată de cinema - ca orice băiat deș-
tept el își reconstruiește, remodelează în minte
„filmele”, mult timp după ce a părăsit sala de
proiecție sau cabina, încinsă ca o saună, a pro-
iecționistului gay. Fantasmele și delirul erotic
rescriu - în delicioase geme literare - secvențe
din codul ADN al Întîmplărilor în irealitatea
imediată, un artefact splendid care nu va cu-
noaște niciodată nici măcar o zecime din suc-
cesul lui Manasteinn ori al lui Sjon. Iată:
„Băiatul nu mai are nevoie de sînge sau oase,
de mușchi sau intestine. Își dizolvă corpul,
transformînd materia solidă în lichid, începînd
din interior și aruncînd totul afară, pînă cînd
se scurge prin fiecare orificiu. Devine o um-
bră care trece de la un om la altul și nimeni nu
mai e întreg pînă nu îl aruncă la rîndul său mai
departe.” (p.77) Sau secvența de senzualitate
blecherian-cărtăresciană, ambiguă, pe ritmul
căreia ne evacuăm din spațiul recenzat: „Seara
cînd păsările de pe țărm deja s-au înecat în sîn-
gele băiatului, Sola Gudb... vine să-l ia pe Mâni
Steinn de pe sîrmă. Îl ia apoi acasă și se îmbra-
că cu el. I se pare că buzele lui roșii, ochii dați
cu rimel și cerceii lui îi vin bine, dar îi șterge
mustața și îi taie unghiile.” (p.78)
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
comentarii
Enciclopedia anticipației
românești
■ Gheorghe Glodeanu
Alături de Ion Hobana, Florin Manolescu
și Cornel Robu, Mircea Opriță se numără
printre cei mai importanți exegeți români
ai literaturii de anticipație. Ba mai mult, având în
vedere insistența cu care reputatul prozator, critic și
traducător s-a întors asupra problemei de-a lungul
timpului, aș spune că, la ora actuală, el este cel mai
prestigios. Afirmația este susținută și de cele două
volume masive intitulate Enciclopedia anticipației
românești. Apărut în colecția „Seniorii imaginației”
a Editurii Eagle în 2016, primul volum reunește o
serie de Portrete exemplare. Tipărit un an mai târziu,
tomul următor este un Caleidoscop de autori și de
opere ce tinde către exhaustivitate. În felul acesta, ci-
titorul are la îndemână ampla panoramă a unui gen
care, deși are adepții lui înfocați, încă nu se bucură
de prestigiul pe care l-a cucerit în literatura occi-
dentală. De vină este, desigur, diferența de valoare
față de creațiile de vârf ale literaturii universale (mă
gândesc, cu predilecție, la cea americană), unde SF-
ul are un alt statut și unde a dat câteva nume im-
portante, al căror prestigiu a fost consolidat și prin
mai multe transpuneri cinematografice de excepție.
Acest lucru nu înseamnă însă că ar trebui să mini-
malizăm condiția SF-ului românesc.
Lucrare de referință, Enciclopedia anticipației ro-
mânești are meritul de a oferi numeroase informa-
ții despre cvasitotalitatea autorilor care au abordat
acest gen proteic. Dând dovadă de o remarcabilă
capacitate de sinteză, Mircea Opriță trece în revistă
un număr impresionant de autori și de opere. Unii
mai cunoscuți, alții mai puțin.
În fruntea primului volum se găsește un text inti-
tulat SF-ul ca literatură ex-centrică, în care exegetul
expune principiile care au stat la baza elaborării lu-
crării. Mircea Opriță abordează problema formelor
literare și recunoaște statutul de gen minor al litera-
turii de anticipație. Din fericire, valoarea unei opere
de ficțiune nu este dată de forma căreia îi aparține.
Cu toate acestea, într-o istoriografie canonică, scrie-
rile de aventură exotică, istorică, polițistă, fantastică,
științifico-fantastică etc. sunt etichetate, de regulă,
ca niște produse marginale. Drept o literatură po-
pulară, de consum, fără veleități artistice deosebite.
Din fericire, asemenea afirmații sunt contrazise de
capodoperele ce scapă de sub prejudecata teoretică.
Cu toate acestea, o privire condescendentă a mar-
cat și cercetările de istorie și critică literară, unde
lucrările aparținând literaturii de consum au fost
privite cu reală superficialitate. O anumită schim-
bare de optică s-a petrecut odată cu apariția post-
modernismului, ceea ce a dus la reconfigurarea
canonului. Scriitorii de azi nu mai respectă cu stric-
tețe delimitarea dintre genurile considerate elevate
și cele situate la periferia literaturii. Nu întâmplă-
tor, în creația unor importanți scriitori occidentali
au început să apară și o serie de motive ce păreau
a fi apanajul exclusiv al literaturii de consum. Un
bun exemplu ar putea fi hulitul roman polițist, de
la care autorii cei mai prestigioși împrumută cultul
misterului și tehnica suspansului. Mircea Opriță re-
marcă transformările intervenite în sfera literaturii,
îngrădirile canonice fiind refuzate tot mai mult de
către autori. Drept consecință, relația dintre scrisul
elevat și literatura de consum s-a schimbat în mod
radical. Noua perspectivă este identificată și în sfe-
ra comentariului critic, care a cunoscut o curajoasă
restructurare. În acest sens, Mircea Opriță îl citează
pe cercetătorul spaniol Mariano Martin Rodriguez,
care a abordat pe larg relația dintre tradiție și ino-
vație în istoriografia literară românească de azi, cu
aplicații pe literatura științifico-fantastică. La rân-
dul lui, Mircea Opriță repune în discuție problema
rutinizării canonului. Deși timp îndelungat a fost
tratat cu un vădit dispreț, SF-ul nu mai este conside-
rat un gen minor, cultivat de veleitari, ci o literatură
ex-centrică, „în sensul de creație oarecum insolită,
care și-a impus în chip deliberat o poziție specială
față de literatura tradițională”. Pledoaria lui Mircea
Opriță în favoarea literaturii de anticipație trădea-
ză ideea necesității reconsiderării vechilor canoane,
necesitate impusă de modernitatea literaturii SF și
de succesul tot mai mare al genului printre cititori.
A fi ex-centric - precizează exegetul - nu înseamnă
numai „a fi neobișnuit, ciudat, bizar, extravagant”, ci
a te îndepărta de centru. Anticipația nu este consi-
derată un produs incompatibil cu arta, ci reprezintă
o manieră diferită de a face literatură. Noile tendințe
din sfera criticii și a istoriografiei sunt în măsură să
descopere valoarea și frumusețea genurilor margi-
nale. Ignorate adesea pe nedrept, acestea pot fi inves-
tigate cu aceleași instrumente cu care este abordată
și marea literatură. Genurile considerate minore nu
se limitează doar la literatura de consum, ci produc
adesea și lucrări excelente, comparabile cu cele si-
tuate în zona centrală a literaturii. Prin „asimilarea
canonică a zonelor marginale”, postmodernismul
a dus la anularea centrului unic. Acest lucru poate
declanșa și o reconsiderare necesară a literaturii de
anticipație, care a dat numeroase opere de succes în
ultimii ani, „deloc inferioare producțiilor de calitate
din zona centrală a literaturii”.
Analizând realitățile culturale autohtone, Mircea
Opriță se vede obligat să recunoască atât influ-
ența modelelor străine (îndeosebi sovietice și an-
glo-americane), cât și existența unor valori certe.
Deși scriitorul român nu a beneficiat de condițiile
tipografice din alte arii geografice, un ochi critic
exersat poate identifica un număr destul de im-
portant de scriitori care s-au dedicat literaturii de
anticipație. Printre autorii care au conferit străluci-
re genului, Mircea Opriță îi numește mai întâi pe
„clasicii” genului, Felix Aderca și Victor Anestin.
Apoi îi trece în revistă pe contemporani: Gheorghe
Săsărman, Mihail Grămescu, Liviu Radu, Sebastian
A. Corn, Dănuț Ungureanu, Michael Hăulică și alții.
Maeștrii incontestabili ai domeniului sunt consi-
derați Vladimir Colin, Ion Hobana, Adrian Rogoz,
Victor Kernbach și Horia Aramă. Pe lângă operele
literare propriu-zise, complexitatea SF-ului româ-
nesc este demonstrată și de apariția unei conștiințe
teoretice pe măsură. Studiile temeinice semnate de
către Ion Hobana, Florin Manolescu, Cornel Robu
și Mircea Opriță vorbesc despre maturitatea la care
a ajuns genul pe tărâm autohton. Ba mai mult, am
putea spune că, în unele cazuri, lucrările teoretice
depășesc prin valoare operele literare propriu-zise.
Nu întâmplător, Mircea Opriță laudă investigațiile
Bruno Bradt - expoziția HOMO SUM, fotografie
de Ani Bradea
realizate de Cornel Robu, teoreticianul subtil care a
remodelat conceptul de sublim „într-o cheie pentru
science-fiction”.
În comentariile sale, Mircea Opriță își asumă o
metodă de lucru pe care o aplică la fiecare din cele
șaptesprezece capitole ale cărții. Numărul acestora
crește foarte mult în volumul al doilea al investi-
gației, o adevărată panoramă (autorul își numește
cartea Caleidoscop) a anticipației românești. Mai
întâi este rezumată biografia și activitatea literară
a fiecărui autor, fișa bio-bibliografică fiind urmată
de analiza unor texte reprezentative. Felix Aderca,
Victor Anestin, Ion Hobana, Vladimir Colin,
Adrian Rogoz, Sergiu Fărcășan, Victor Kernbach,
Camil Baciu, Horia Aramă, Georgina-Viorica
Rogoz, George Anania, Gheorghe Săsărman, Ovid.
S. Crohmălniceanu, Florin Manolescu, Mihail
Grămescu, Liviu Radu, Cornel Robu devin perso-
najele unei cărți fascinante. Abordarea autorilor este
cronologică. Exegetul nu își propune tipologii, ci
schițează portretul spiritual al fiecărui creator. În fe-
lul acesta se explică de ce prozatorii se găsesc în ime-
diata vecinătate a criticilor și teoreticienilor literari.
Galeria autorilor se deschide cu un interesant
profil al lui Felix Aderca, creatorul unei distopii
exemplare, și se încheie cu un studiu elogios dedicat
profesorului Cornel Robu. Este interesant felul în
care Mircea Opriță se raportează la ceilalți teoretici-
eni ai genului. În cazul lui Ion Hobana, exegetul face
Elogiul unei cariere dedicate literaturii de anticipație.
Pe lângă multe alte lucrări, acesta este semnatarul
unor monografii consacrate lui Jules Verne și H.G.
Wells, dar și al unui amplu studiu dedicat literaturii
SF. Trecând la Florin Manolescu, Mircea Opriță re-
ține faptul că exegetul este autorul primei sinteze te-
oretice românești dedicate literaturii de anticipație.
În cazul lui Cornel Robu, criticul insistă pe ineditul
punctelor de vedere avansate. Excelent cunoscător al
teoriei literaturii, profesorul universitar are meritul
de a fi contrazis câteva din prejudecățile ce planează
asupra genului. Singura absență notabilă din această
galerie exemplară este Mircea Opriță însuși, care și-a
dedicat întreaga activitate cultivării unui gen margi-
nalizat pe nedrept.
Riguroase, ingenioase și foarte bine documenta-
te, scrierile lui Mircea Opriță alcătuiesc o excelentă
pledoarie pentru literatura de anticipație.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
„Eseostudiile” lui Iulian
Cătălui
■ Adrian Țion
După cum procedează majoritatea criti-
cilor literari care se respectă, harnicul
critic literar și eseist brașovean Iulian
Cătălui și-a adunat munca de 15 ani, adică ar-
ticolele răspândite prin publicații între 2005
și 2020, firește, după o riguroasă selecție, în-
tr-un substanțial volum de 330 de pagini, in-
titulat Dinamica și degradarea limbii române.
Eseostudii și cronici literare. Concepută în două
subdiviziuni sensibil distincte, cartea conține
cronici literare, eseuri, recenzii reunite sub com-
pusul atracțios cuprinzător și fiabil „eseostudii”.
Astfel că avem în prima parte un vast studiu bine
documentat și grațios dezvoltat, axat pe proble-
me de politică lingvistică și un mozaic de texte
vizând viața culturală și literară a Brașovului în
partea a doua. În explicitarea termenului com-
pus eseostudii, Apollon Cristodullo precizează,
dacă mai era nevoie, că el reprezintă „o rețetă
literară nouă, posibil «o specie cărturărească pe
cale de apariție»”. Ce să vezi? Rețeta și produsele
realizate, iată, au apărut și textele îmbrăcate în
această hlamidă luxoasă glisează voioase spre a
intra în atenția cititorilor!
Cu amprentă didacticistă, dar nu doctora-
lă, ci jovial ironică de cele mai multe ori, Iulian
Cătălui ia în discuție „dinamica limbii de-a lun-
gul timpului”, ajungând, ab ovo, la simbolistica
Turnului Babel, care pentru Dante era „imagi-
nea condiției umane”. Pornind de la „omul căzut
din starea paradiziacă în care nu exista decât o
singură limbă”, autorul studiului ajunge la starea
actuală a limbii române, invocând și analizând
„legea Pruteanu”, care s-a dovedit, din păcate,
ineficientă în protecția limbii dur batjocorite,
procesul degradării ei fiind însoțit de o „îngri-
jorătoare prăbușire a nivelului cultural general”.
Existența post-paradiziacă a omului e exemplifi-
cată amănunțit la nivel livresc prin romanele lui
Mircea Eliade Întoarcerea din Rai și Huliganii,
populate cu eroi „urmași ai «omului din subtera-
nă» dostoievskian, ai «supraomului» nietzscean,
Ani Bradea - expoziția HOMO SUM, fotografie de Florin Gherasim
ai «omului sfârșit» papinian și ai omului «actului
gratuit» gidian”. Eseistul brașovean se dovedește
a fi surprinzător de sintetic în anliza sa, atent cu
încadrările în epocă și cu disputele generaționis-
te, iscate de fresca tinerei generații supusă aten-
ției din romanele „«realiste», «existențialiste»,
trăiliste, autenticiste” ale lui Eliade. Exegeza e
pătrunzătoare și convingătoare în ansamblul ei.
Întru apărarea lui Octavian Paler, eseistul
născut în Făgăraș inserează în volum articolul
publicat în revista „Tribuna” Publicistica poli-
tică a lui Octavian Paler: Implicare ideologică
și reală în România postdecembristă. (De altfel,
multe din textele adunate în volum au fost pu-
blicate în revista clujeană Tribuna.) Paler este
degrevat de „sarcinile” compromițătoare făcute
sub comunism, așa-zisele sarcini de serviciu, și
prezentat în adevărata lumină a spiritului său
aspru combativ și iubitor de democrație reală.
Scriitorul născut la Lisa, localitate de la poalele
Munților Făgăraș, recunoaște că puținele lui for-
me de vitejie din timpul comunismului au fost
„mici victorii asupra fricii”. Obsesia productivă
a lui Iulian Cătălui în cadrul comentariului li-
terar-eseistic este aceea de a merge la originea
temei, a cuvântului sau a pilonului literar, văzut
preponderent ca reper sau „contrafort” explici-
tar al unei construcții livrești. Atunci când vor-
bește despre Modernism și avangardă la Adrian
Marino și Matei Călinescu, de pildă, înțelege să
răscolească originile celor doi termeni într-o
avalanșă de definiții și trimiteri ce tind spre a
fi larg cuprinzătoare, exhaustive dacă se poate.
Avem, de pildă, o adevărată istorie a cuvântu-
lui „modernist”. Când vorbește despre sonetis-
tul brașovean Adrian Munteanu și volumul său
Paingul orb, deschide o acoladă în arta sonetului,
subliniind că Eminescu folosește sonetul italian,
petrarchian, amintește de primul sonetist de la
noi în persoana lui Gheorghe Asachi, pentru a
constata „prestigiul pierdut” al sonetului în actu-
alitate și purcede la explicarea termenului paing
Bruno Bradt „Ce bine că exiști!”, tehnică mixtă, 2011,
110x50 cm
și găsește originea lui la Dosoftei. Când are de
analizat un jurnal de călătorie, merge la expli-
carea sintagmei, când comentează aforismele lui
Florea Dudiță, merge la originea aforismului...
și așa mai departe. Informația e vastă și sedu-
cătoare în sine, e considerată soclul pe care se
așază forma statuii „grăitoare” cu tot conținu-
tul ei de semne și semnificații. „Eseostudiile”
lui Iulian Cătălui sunt texte scrise cu acribie
profesională, structurate ca atare, uneori pe pa-
ragrafe, ale unui cercetător pasionat să afle, să
descopere și să împărtășească pătimaș cu virtu-
alii cititori rezultatele cercetărilor sale. Paralela
între Adrian Marino și Matei Călinescu pune în
evidență „fețele modernității” în dihotomie an-
titetică, riguros evidențiată. La Marino se sub-
liniază o „abordare de tip enciclopedic, fără să
ofere o concepție originală”, eseul său este „arid
și plicticos”, în vreme ce la Matei Călinescu se
distinge un „dialog interdisciplinar viu, atractiv,
viziune mai largă”, „modernitatea deschide calea
revoltelor avangardei” și se adâncește, inevitabil,
în descrierea fenomenului avangardist. Iulian
Cătălui promovează cu dezinvoltură un proce-
deu de absorbire a informației în comentariul
năvalnic distribuit în fraze lungi, marqueziene,
„kilometric-amazoniene” (după cum spune el
despre proza lui Marius Petrescu), laborioase,
vizând complementaritatea discursului critic,
fără să altereze spontaneitatea observațiilor șu-
gubăț inserate în text.
Interesul eseistului brașovean se îndreaptă și
spre introspectarea curajoasă și riscantă adesea
a unor aspecte aburoase, incitante din istorie
sau religie, printre care moartea lui Decebal sau
Influențele Imperiului Otoman asupra români-
lor, insistând mai ales în acest din urmă studiu
asupra cercetării zestrei lingvistice provenite din
turcă, o moștenire considerabilă. În interpreta-
rea liberă a cultului Marianic sau Mariologic în
creștinism și islam, „autorele” (pentru a imita
apelativul colocvial folosit degajat de multe ori
de Iulian Cătălui însuși în analizele sale despre
alți autori) abordează lucid problema întoarcerii
răului actual (disensiunile insurmontabile) spre
binele comunitar. Credința în cultul Marianic
(comun celor două mari religii) „se poate
10
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
reînnoi, revitaliza dacă ei (practicanții) vor ad-
opta, chiar și în ultimul ceas, exemplul Fecioarei
Maria”, speră eseistul.
Din recenziile la cărțile scriitorilor brașove-
ni (cunoscuți sau mai puțin cunoscuți) ies în
evidență stăruințele criticului literar de a con-
figura, prin fraze adesea encomiastice, relieful
acestui areal cultural, binecunoscut autorului.
El spune lucrurilor pe nume; de pildă: Marius
Petrescu (cel ce a scris Întâlniri cu Iosefina) „este
livresc, un prozator făcut, nu născut”, dar con-
tinuă să-l comenteze vizavi de Mârquqz, Bastos
și Carpentier, meteahnă incorigibilă de a pune
alături scriitura regională, stimabilă de altfel, de
o capodoperă universală. Dar vina aceasta îi este
iertată văzând cât patos pune Iulian Cătălui în
elaborarea plină de competență a textului critic.
Se pare că el folosește de multe ori cartea recen-
zată ca pretext sau trambulină pentru a accede în
sfera marilor teme, marilor cărți și marilor au-
tori. În eseu, ca și în dragoste, orice e posibil, nu-i
așa? E drept, el poate fi dur, nu numai jucăuș, și
chiar este uneori. În cronica la volumul Misterele
istoriei: religie, politică, bani de masonul Eugen
Ovidiu Chirovici ironizează pe drept cuvânt pă-
rerea acestuia conform căreia răscoala lui Horea
a fost un preambul la Revoluția Franceză. După
cum dă cu tifla în aserțiunea masonului care sus-
ține teza aberantă „jos cu istoricii, sus cu senza-
ționalul și teoria conspirației”.
Degajat și sprințar, Iulian Cătălui amintește
despre „romanele cu voie de la Securitate ale
lui Buzura”, cârciuma-restaurant din Brașov
„Grădina lui Ion”, loc al boemei, Brașovul numit
de Ion Topolog „orașul multicultural, un adevă-
rat Salzburg”, dar și despre nesățioasa prințesă
Maruca Cantacuzino care avea trei amanți si-
multan printre care se număra și George Enescu.
Sunt luate în discuție cărțile care vorbesc despre
memoria locului cum este Martirul de Mircea
Brenciu, un omagiu adus artistului plastic brașo-
vean Liviu Babeș, „acest Jan Palach al României”
care și-a dat foc pe pârtia de ski din Poiana
Brașov în 2 martie 1989, o adevărată „torță pen-
tru «luminarea tuturor torționarilor»”. Revolta
muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987
Vakar Istvan, Lucian Nastasă-Kovacs, Mircea Arman, Bruno Bradt - expoziția HOMO SUM, fotografie de Ani Bradea
Bruno Bradt
e amintită în contextul discutării cărții Theophil
Magus în America de Leonard Oprea, autentic
dizident brașovean, participant la revoltă, azi în
America. Autorul „eseostudii”-lor alunecă dez-
involt spre stilul sarcastic, inventiv în pigmen-
tații lingvistice peiorative precum „vremelnicul
satrapo-tiran de Scornicești”, lovitură de stat -
revoluție - „loviluție”, „puciluție-zaveră” și alte
picanterii de acest fel, rămânând la fel de sever în
„Ochelarii roz bonbon”, tehnică mixtă, 2011, 160x160 cm
judecățile de valoare. Ion Biberi e „un uomo uni-
versale”, de structură enciclopedică, dar un scrii-
tor uitat, la Petru Dumitriu este amintit „înfioră-
torul, dezgustătorul roman Drum fără pulbere”,
la Felicia Popa apare compusul „esopamflet” și
autorul se simte obligat, ca de obicei, să expli-
ce ce e pamfletul. Obsesia lumii de azi, expresie
a egoismului gregar, exacerbat, este selfimania
analizată în romanul lui Gabriel Stan intitulat
chiar așa: Selfiefrenia.
Pledoaria pentru eseul literar-filosofic este
apreciată prin prisma scriiturii filosofului timi-
șorean Cosmin Neidoni care subliniază că în
zilele noastre „filosofia nu-și mai poate permi-
te să fie numai filosofie și nici literatura să fie
numai literatură, ci undeva la răspântia, între-
tăierea celor două moduri de exprimare a gân-
dirii și emoției”. Este direcția pe care se înscrie
structura „eseostudiilor” cătăluiniene din aceast
volum, parțial discutat aici. Ceea ce scrie Iulian
Cătălui despre cartea de recenzii, cronici și ese-
uri Navigări și întoarceri a deja celebrului este-
tician A. I. Brumaru i se potrivește mănușă lui
însuși. În felul acesta ne întoarcem la simbolul
Turnului Babel, după o planare rotită pe dea-
supra miracolului zăvorât prin cuvânt în cărți.
Într-adevăr, cartea lui Iulian Cătălui Dinamica
și degradarea limbii române. Eseostudii și cronici
literare este „un fel de excursiune culturală, lite-
rară și filosofică, o corăbiere, o navigație printre
zeci de cărți”. O aventură livrescă palpitantă, aș
adăuga eu, premisa unei cunoașteri aprofundate
a lumii literare din arealul brașovean și nu nu-
mai, o delectare spirituală de mare folos pentru
cititor.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
11
memoria literară
Nostalgic și meditativ
■ Constantin Cubleșan
Cu o statornicie admirabilă, Nicolae Silade
cultivă specia lirică a poemului în proză,
foarte puțin practicată la noi, în ciuda fap-
tului că oferă mari posibilități de exprimare liberă.
Noul volum, everest (Editura Brumar, Timișoara,
2020) este ilustrativ în totul. Această formulă
poetică constituie, la drept vorbind, o opțiune
oarecum programatică a sa („dintotdeauna mi-
am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind
întotdeauna acel indescifrabil/ care să nu fie nici
prea poezie nici prea proză /.../ această declarație
de dragoste pe proprie răspundere” - declarație
de dragoste...), formulă în care își vede modali-
tatea de exprimare proprie, originală: „nimeni nu
a spus totul despre tot cum voi spune eu” (chilia
sfântului...).
Nostalgic și meditativ, Nicolae Silade are un
discurs liric confesiv, calm, condus de o afectivi-
tate pregnantă, ce insinuează un fals biografism:
„stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4x4
cu un frigider/ într-un colț un calorifer în altul
/.../ din când în când ies pe terasă la o cafea o
țigară și privesc/ ruinele de peste drum ruinele
comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade
la picioarele mele o ridic studiez cu atenție/ apoi
îi dau drumul pe apă” - (everest). Sunt cuprin-
se în această mărturisire de sine, dacă dorești să
le descoperi, coordonatele esențiale ale poezi-
ei sale. Mai întâi, o stare contemplativă, poetul
având plăcerea de a admira peisajul, hibernal
mai ales („iarna la munte nu se compară cu vara
la mare, și iarna încă nu-i/ un anotimp, e un re-
gat, e o țară. nu e peisajul care devine tablou./ e
chiar tabloul realității reale /.../ în acest rai e o
mare bucurie să ajungi aici o mare bucurie să/
privești. dar și mai mare să vezi cum se albește
împrejurul, și cât de/ alb devine. mai alb ca în-
ceputul. o nesfârșire albă peste care nimeni/ n-a
pășit vreodată. o nesfârșire albă peste care dum-
nezeu a presărat// cristale” - zăpezile de la stâna
de vale, III); nu e totuși un peisagist, un pictural.
Cadrul natural îl provoacă întotdeauna la reflec-
ție, la meditațuie asupra existenței înseși, într-o
ritualizare mistică a spectacolului vieții: „toată
noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește
zăpada/ zăpada care acoperă totul /.../ și după
înghețul care a cuprins lumea noastră de ghea-
ță să ieși singur în/ lumea zăpezii singur în ne-
sfârșirea albă când soarele își împrăștie razele//
peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste
drumurile ascunse vederii /.../ da să ieși singur
din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui
dumnezeu”. Discursul se metaforizează astfel,
observația asupra realității primește gravitatea
conștientizării comuniunii cu miracolul de din-
colo de percepția direct-senzorială - „dimineața
devreme când pescărușii încă dorm pe nisipuri
și mulțimea/ pe țărm așteaptă ca pe-un miracol
răsăritul (câte miracole numără viața/ noastră
nu se întreabă nimeni?) când soarele programat
să răsară la 6:26/ încă mai stăruie pe sub valuri
(parcă voind să ne-arate că știința nu știe tot/ că
între iluzie și realitate de-o frumusețe fără sea-
măn e iluzia realității)” - marea cea mare. Apoi,
Nicolae Silade e un sentimental care știe să-și
cenzureze însă cu eleganță efuziunile de acest
fel, mai ales atunci când poetizează predispoziții
erotice, căci nu scrie poezii de dragoste, în ac-
cepțiunea comună a exercițiului cântării iubirii,
cât comentează, oarecum peisagistic, deștepta-
rea sentimentului în sine, lăsând impresia unui
spectator al acesteia, ce caută sensuri livrești
pentru adorarea femeii: „din balcon am zărit o
femeie goală pe plajă. și mi-am/ amintit de eva.
și mi-am zis că lumea începe cu ea. lumea/ dra-
gostei. celelalte lumi sunt doar închipuire. maya.
nirvana/ e dragostea. fără ea nu începe nimic.
fără ea totul sfârșește./ îndrădostește-mă, doam-
ne, îndrăgostește-mă!” (versetele de la marea
neagră).
Asemenea pasaje de reflecție (de meditație)
asupra sensurilor existențialității sunt prezente
aproape fără excepție în întregul său discurs li-
ric, asumându-și personal trăirile: - singurătatea
(„da. să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri
în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să
vezi// ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea
ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic
iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde
e totul./ unde totul e să fii” - zăpezile de la stâna
de vale, VI) - visul ca realitate sau realitatea ca
vis („realitatea asta în care ne/ trezim este tot un
vis da un vis mai real decât pot spune așa mult
mai/ real și mult mai frumos decât toate visele
pe care le visează omul în/ trecerea lui prin visul
lui dumnezeu și nu pot să nu mă întreb unde/
sfârșește visul unde// începe realitatea cine al cui
vis este cine a visat pe cine și cine a fost/ viu în
vis și cine este viu în realitate în realitatea asta
care este tot/ un vis dă-ne doamne o realitate de
vis în care să visăm să visăm să/ visăm cu ochii
deschiși” - o realitate de vis) - libertatea („nu
m-am gândit niciodată la libertate nuuuu pentru
că gândurile mele ori/ nu sunt ale mele ori liber-
tatea mea nu este libertate dar am tot așteptat/ să
fiu liber de sărbători /.../ viața asta o viața asta în
care ești liber să fii liber să mori în libertate/ oare
Vakar Istvan și Bruno Bradt, expoziția HOMO SUM,
fotografie de Ani Bradea
nu e cea mai minunată captivitate mă întreb în
timp ce aștept să fiu/ liber de sărbători” - Liber
în captivitate/ captiv în libertate) ș.a.
Problematizarea realității trece prin propriul
afect, susținut (dublat) de o meditație dramatică
asupra vieții, a vieții în care se mișcă neîncetat
ca un observator subiectiv (cum altfel?) al aces-
teia, exultând oarecum patetic întru frumusețile
ei („răsare pentru prima oară soarele și răsare
pentru mine și răsare/ din mine precum eu răsar
din toate lucrurile pentru a lăuda toate/ lucru-
rile pe care le-am găsit făcute da și le-am refă-
cut întru lauda/ facerii și desfacerii întru lauda
creației care se creează pe sine și/ nu încetează
nici după moarte moartea morții dacă vreți în-
vierea” - pădurea verde), sau oripilându-se ob-
servând și reținând mizeriile realității concrete
pe care le descrie într-un soi de aqua-forte: „câtă
liniște dimineața în cartierul muncitoresc după
ce a murit/ comunismul dacii ruginite bălării
cât casa și blocuri fără uși și fără/ ferestre fără
locatari ca un cimitir fără morți și alei pline de
gropi/ și tomberoane de sârmă cu peturi de bere
și bătrâna aceea care/ adună deșeuri stau într-un
opel și-o privesc îi tremură mâinile// dar tot nu
se lasă mai are doi dinți dar încă mai caută și
părul/ ei alb și hainele negre spun totul despre ea
despre noi dar cine/ o vede cu mâini tremurânde
adună deșeuri cu mâini tremurânde/ adună gu-
noaie un gunoi și comunismul a fost și capitalis-
mul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna
care adună deșeuri” (Cartier).
Poemele în proză ale lui Nicolae Silade au în
retorica lor o mare încărcătură meditativă în
ordine filosofică asupra lumii, asupra existenței
lumii, totul însă pornind de la propria experi-
ență de viață, de la impresiile provocate de re-
alitatea ambiantă pe care o percepe, de obicei,
din perspectiva contemplării, fie natura, anotim-
purile în dinamica lor miraculoasă (vară/iarnă/
primăvară), introducând în metaforicul versuri-
lor o marcată tentă religioasă, asumată organic.
Își introspectează poziția în lume, comunicând
impresiile și mai ales ideatica într-un soi de co-
locvialitate discursivă, poetizând trecerea tim-
pului ca pe un dat al parcurgerii drumului spre
finitudine: „credeai că totul se încheie aici. dar
nu se încheie. totul/ continuă. ai văzut anotim-
purile lumii. anotimpurile omului./ și anotim-
purile vieții. dar după un timp vine alt anotimp.
un/ anotimp al versului. anotimpul universului.
vine un timp fără// de timp. un fel de ieșire din
timpul lumii. un fel de intrare/ într-un timp
personal. iar timpul tău personal nu are nicio/
legătură cu anotimpurile lumii. pe care le pri-
vești detașat/ de undeva de sus de foarte sus. din
timpul în care exiști.// din timpul și din locul în
care exiști. cu adevărat. și ceea/ ce vezi este lu-
mea pe care ai biruit-o. este omul. fratele tău./
și este soarele. fratele omului. și pământul întors
în pământ./ viața și moartea indestructibil legate
de la facerea lumii” (un anotimp în paradis).
Lirica aceasta cu insinuări epice în dezvol-
tarea metaforică a meditației asupra propriei
condiții existențiale într-un timp diurn perceput
ca dimensionalitate parabolică a faptului/a ges-
tului aparent banal, consumat cu o participare
sentimentală în marele anotimp existențial al
firii, marchează originalitatea expresiei poetului
Nicolae Silade, asigurându-i astfel un loc aparte
în pleada scriitorilor de azi.
■
12
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
poezia
■ Camelia luliana Radu
l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate
cum sunt
iar el mi-a arătat o casă
casa avea un perete căzut
vedeam luna prin spărtură
luna a întors privirea spre mine
și mi-a spus
l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate
cum sunt
iar el mi-a aratat o casă
casa avea un perete căzut
înăuntru erai tu
de-am înțelege numai
că nu avem nimic
nu știm
nici să emitem ipoteze
atât de proaspătă
de străină
de îndepărtată este
ziua de azi
nu voi mai fi
niciodată ce am fost
jumătate ieșită din amnezie
ascult
glasul tău apare dispare
în frânturi
un cap de mort dezgropat de ploaie
privește lumea
cu ochii larg deschiși
în alt cer
mai presus de sinceritate
deasupra ei
pe nervul fin al pielii
țopăie altă nevoie
și țipă așa de tare în duet
cu nevoia vieții
încât
glasul meu rămâne sfios
abia se aude
zumzetul vieții
ca zgomot de fond ne ține în picioare
ne ține proști
niciunul dintre noi nu se va spăla de viciul
fericirii
nu va fugi în pustie
să își audă demonii
poftele orgoliile
desprinzându-și dintre toate vocile
pe cea care îi vorbește despre vocație
niciunul nu vrea sa riște puținul
măruntul
cuminecătura
într-o zi
o instanță necunoscută
puternică
va face un semn și va striga
cu gura ta
deschide ochii trezește-te
a venit vremea morții
în fiecare noapte
scot un copac din uter
mă încurc în rădăcinile lui
mai noduroase
mai grele ca anii unui măslin
apoi îl duc în spate până la fereastră
îi dau drumul și aștept
nu îl aud căzând
nu îl văd pe cimentul trotuarului
în fiecare noapte
scot un copac din uter
în locul rămas gol
îmi așez fruntea
trupul meu alunecat într-o apă
dus în adânc
așa cum amintirile scufundate în fântână
ochii plâng
trupul meu este aici și nu doarme
dar pe nervurile lui trec
oameni înserați la plecare
și mă alung
departe se duc și se văd de aproape
doar umbre de câini
lângă ei speriat
trupul meu mănâncă uitare
pâinea de ieri
pașii mei plâng
prin orașul pustiu
trec făpturi de plastic
vântul găurește asfaltul
înainte să fie rostit
rostogolită
stronțiu în bile mici
lumina este aceeași
nu mă vede nimeni
oricât aș striga
despre mine femeie
va vorbi fragilitatea
poate osteoporoza
poate parfumul impregnat
de prea multă folosință
parfumul tău
dragostea care pare zi de zi
o simplă
banală obișnuință
întinși pe frunze ude
acoperim spaima trupurilor
cu respirații fierbinți
pielea luminiscentă s-a îmbrobonat
biciuită de stropi
pare iar tânără
la mijloc ascundem căldura
să ținem vie făptura ei nouă
aerul cald de jur împrejur
inima trează să bată
să bată seara concavă
în care ne-am adăpostit
cu un instinct de care uitasem
ne pleznește cu furie
se răzbună
cu ochii ei vineți ne scanează
ne arată unul altuia urâțenia spectrală
a trupului bătrân
Camelia Iuliana Radu
dar noi deschidem ochii
și ținem între noi
făptura concesivă a dragostei
izgonite din visul acestui secol plastifiat
la marginea pădurii
pe ramuri verzi și reci
ne-am așezat un cântec vechi
auzit în gura pământului
în grădină
merele putrezesc
în iarba maronie
când calc vreunul
simt zeama lipicioasă
sare pe glezne
împrăștie miresme
o scârbă nereținută mă blochează
ce urâte sunt trecerile
dintr-o lume în alta
noi nu ne vedem cu adevărat
unul pe altul
și nici nu ne auzim bine
întelegem puțin din ce spune fiecare
dezvățați
sub cuvinte să mai adăpostim
un strigătâ
învățați să aspirăm spre obiective
acest mecanism sinistru
de tortură
al inchiziției contemporane
bărbatul plânge
dar lumea se miră
și nimeni nu va răspunde
nici el
nici prietenii lui
nici femeia care îl iubește
nici copilul care nu îl înțelege
bărbatul trece cu pasul mare
peste toate lumile din mintea lui
și de aievea
peste toate lumile construite
programate organizate
peste orice fel de lume care țipă
înjură varsă gunoi strigă și urlă
el merge înainte
și nu va spune nimănui
nu va povesti despre frica măcelărească
puhavă
care îl aleargă
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
13
Eminescu, începutul
continuu
■ Irina Petraș
n viziunea mea, începutul continuu răspun-
de sfârșitului continuu, formulă prin care Ion
Caraion îl descria pe Bacovia. Sunt doi poeți
din opera cărora literatura română se hrănește
mereu, fără a-i epuiza deschiderile și profunzi-
mea.
Eminescu e creatorul limbii române moderne
și mai este și purtătorul unei aure romantice, fie
ea și târzie - dacă ar fi numai atât și tot s-ar pu-
tea explica, firesc, locul său în imaginarul româ-
nesc. „Eminescu, ca și Goethe pentru germani,
este conștiința noastră mai bună” (C. Noica). Ca
Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni
ori Cervantes pentru spanioli. Toți acoperă sensul
evocat de Eminescu al epitetului classicus - „de
încredere”. Opera lor s-a ivit în urma unui uri-
aș efort de gândire secondat de imaginație și de
căutarea cuvintelor potrivite care să înlesnească
deschiderea spre generații succesive de cititori.
Prin lectura clasicilor, îmbogățirea se petrece de
ambele părți, căci plusul de cunoaștere pe care ți-l
transmit se întoarce spre textele lor actualizân-
du-le neîntrerupt. Lectura e interpretare și în sens
muzical. Melodia ei depinde de locul în care și de
forța cu care „ciupești” corzile, căci universul - și
cel scriptural - este o simfonie care acceptă oricâ-
te orchestrări.
Eminescu locuiește în limba română, ea îl con-
ține, tot așa cum îi conține pe toți marii scriitori
ai generațiilor succesive. Lucrurile cu adevărat
importante când e vorba de Eminescu, Blaga,
Bacovia, Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu,
Sorescu și așa mai departe se întâmplă exclusiv
la nivelul interpretării operei. Pe ea se întemeia-
ză statura identitară. Iar interpretarea e la fel de
importantă indiferent că e vorba de lectura singu-
ratecă a degustătorului de poezie/literatură ori de
lectura profesionistă și împărtășită a exegetului,
autor de studii și cărți. Ele nu laudă deșart și nu
contestă nesăbuit, ci cântăresc și asumă în durata
lungă a istoriei literare.
De la dreapta la stânga: Vakar Istvân, Mircea Arman, Bruno Bradt, Lucian Nastasă-Kovacs - espoziția HOMO SUM,
fotografie de Florin Gherasim
Desigur, „în critica niciunui mare creator,
niciodată nu poate fi vorba de ultimul cuvânt”
(Pompiliu Constantinescu). Textul literar, acest
„discurs care nu consumă cuvintele” (Rosario
Assunto ), ci le infinitiplică prin deschiderea in-
terpretărilor posibile, este unul care așteaptă.
Opera nu este decât ceea ce devine și nu poate de-
veni decât prin lectură, acel moment al întâlnirii
așteptării ei cu așteptarea cititorului. Lectura nu
rezolvă opera, ci o pune în ecuație personală, de
fertilă tensiune, stabilind acel „raport de dorință”
despre care vorbea Roland Barthes.
Reîntoarcerea, generație după generație, la
textele lor bogate, cu sentimentul că, încă, n-a
fost rostit ultimul cuvânt, este legică. Fără ei
„am fi cu toții altfel și mai săraci” (Tudor Vianu).
Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creangă sau
Caragiale, triada începutului nostru continuu,
probează cât de axiomatice au devenit adevăruri
precum cel de mai sus.
În rătăciri periodice, ne dovedim incapabili
să măsurăm echilibrat statura marilor noștri
scriitori. Pe Eminescu îl urcăm atât de sus în-
cât nu ni se poate reproșa că nu-l mai auzim,
pe Caragiale ni-l asumăm necondiționat, căci
astfel nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i
contrazice diagnosticul... E, în fond, o chestiu-
ne de scară. Se pare, o spun din nou, că avem o
problemă cu aproximarea dimensiunii umane
a figurilor memorabile din cultură și istorie.
Oscilăm între monumente și ruine, între „sfin-
ți” și „diavoli”... Dar „Eminescu nu are nevo-
ie de laude sau de elogii. În această magnifică
aulă doi confrați transilvani au făcut elogiul
satului românesc și au adus laudă țăranului
român, spre cinstea lor și a instituției noastre.
Eminescu este, în sine, elogiul și lauda poporu-
lui român!” spune Ioan-Aurel Pop în Eminescu
și Transilvania, referindu-se, firește, la Lucian
Blaga și Liviu Rebreanu și discursurile lor de
recepție la Academia Română.
Studiul Ilinei Gregori Eminescu la Berlin o spu-
ne răspicat: „Privit dintr-o perspectivă mai largă,
Eminescu încetează de a apărea drept un caz unic
și irecuperabil. Fenomenul recepției abuzive este
universal și, probabil, iradicabil. Victimă a popu-
larității sale, Eminescu împarte acest calvar cu toți
marii scriitori (și nu numai scriitori) deveniți la
un moment dat simboluri naționale.” Întoarcerea
la adevăratul Eminescu nu se poate realiza, crede
autoarea, prin refuzuri: refuzul biograficului, al
teoreticului, al „poetului național”. „A dezafecta
domenii întregi ale tradiției eminescologice de-
clarându-le parazitare numai pentru că au alt cen-
tru de greutate decât poeticul pur nu mi se pare
un progres. Eminescu nu suferă de un exces, ci de
un minus de cunoaștere.”
Dacă ne gândim la cele două moduri ale isto-
ricității literare numite de Tudor Vianu - legătura
operei cu timpul ei și legătura aceleiași opere cu
timpul nostru -, cel de-al doilea mi se pare mai
seducător în sensul libertății pe care o lasă inter-
pretărilor și, totodată, mai propriu din punctul de
vedere al receptării. Legătura operei eminesciene
cu secolul al XIX-lea românesc și european este în
mare măsură pentru noi, cei de astăzi, o ficțiune,
așa cum orice istorie este o poveste. Adică rezul-
tatul unor decantări succesive, al unor reevaluări
și remanieri, al unui șir de traduceri și trădări
ținând fiecare de momentul elaborării ei. Pentru
noi, deși întemeiată inevitabil pe această istorie de
mai bine de 130 de ani, pe această „ficțiune”, lec-
tura de astăzi este mai „adevărată”, mai reală. Mai
mult decât atât: a lega opera de timpul nostru,
adică de timpul cititorului mi se pare totuna cu a
o dărui eternității. Fiindcă Opera, cu majusculă,
nu este doar a timpului ei, ci a Timpului, acesta
din urmă posibil numai prin acțiunea conjugată a
celor care o primesc. „Zvonul de potențialități” al
operei eminesciene, despre care vorbea Vladimir
Streinu, actualizat în poezia întreagă - pe care
numai noi o avem la îndemână, nu și ei, cei ai
„momentului” contemporan poetului - este,
încă, bogat. „Deznădejdea de a nu putea coinci-
de cu ficțiunea poetului”, la care se referea același
Vladimir Streinu, nu e decât semnul bogăției sale,
al acestei „ficțiuni” ca materializare a romantității,
termen prin care denumesc o dimensiune a spiri-
tului uman dintotdeauna, dincolo și mai presus
de romantism, ca delimitare. Romantitatea are de
acoperit nelimitarea și ne-sațul, insurecția spiri-
tuală și voința exacerbată de explozie a centrului
ființei, deschiderea către tot într-o expansiune
dureroasă a „gândului activ” (cum în numește
Vasile Pârvan, pentru care viața e „o luptă pentru
mai mult gând”) și speranța comunicării cu uni-
versul, capacitatea de a cataliza și, mai ales, nevoia
de expresie durabilă, impulsul creator.
A-l restitui pe Eminescu sensibilității epocii
sale - întreprindere evidentă în interpretările mai
noi ale operei sale - nu înseamnă și anularea de
fapt a influenței lui radiante, atemporale asupra
poeziei române. „În acest sens al desăvârșirii ex-
presiei, Eminescu a făcut un pas gigant înspre po-
ezia modernă, dând un loc de seamă mijloacelor
muzicale, sugestive, incantatorii, creatoare ale at-
mosferei necesare pentru receptarea stării, a sen-
timentului poetic” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga).
Artă a cuvântului, poezia trăiește și rezistă
prin ceea ce palpită dincolo de acesta, oferindu-se
ochiului nostru imaginant. Desigur, romanticii
nu disprețuiesc normele clasiciste ale poeticului;
perfecțiunea formei, armonia, obsesia adevărului
le sunt deziderate. Mircea Scarlatapelează la acest
fel de argumente când demonstrează clasicitatea
14
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
lui Eminescu și, implicit, o mai fragilă prevesti-
re a modernismului. Avem de-a face cu o situare
a operei în timpul ei, foarte solid enunțată. Însă,
dacă poemul ne pare a fi mișcarea poetică, gesti-
culația, întruparea verbală dependentă de un mo-
ment anume, ideea poemului este starea poetică,
adică ceea ce stă și rămâne, gata să vorbească în
toate momentele următoare nașterii ei, grație am-
biguității care o caracterizează; fiindcă numirea
stării poetice prin mișcarea formală a poemului
este un act niciodată încheiat. Iar cea care defineș-
te poetul e starea și abia în urmă mișcarea.
Mișcarea are întotdeauna nevoie de contingent,
e circumstanțială, dependentă de coordonate ex-
terioare ei. Starea este, în schimb, imponderabi-
lă, ambiguă, mereu pe cale de a primi un nume,
profitând de dependența temporală a mișcării.
Clasicitatea lui Eminescu o înțeleg în sensul pe
care-l reamintește Mihai Drăgan în interpretări-
le sale. Scriitorul clasic este scriitorul „vrednic de
încredere” - „classsicus”. Perfecțiunea artistică a
operei și spiritul ei universal sunt cerințe subînțe-
lese. Scriitorul „clasic” va fi romantic sau modern
în funcție de relația pe care eul său o stabilește cu
universul, dincolo de formă deși prin ea.
Simplitatea, transparența, claritatea indicați-
ilor de cadru și regie fac ca poemul eminescian
să se deschidă descifrărilor succesive, aparenta lui
,„specificare” să ambiguizeze fecund enunțul. Tot
așa cum „obscuritatea” specifică modernului poa-
te, la un moment dat, să închidă mesajul, să-l facă
indescifrabil. Complexitatea aparentă, formală
poate să ajungă cititorului care nu mai e tentat
să caute dincolo. Ceea ce nu se întâmplă cu poe-
zia lui Eminescu a cărui „ficțiune”, mereu simplu
rostită („Perfecțiunile lui Eminescu vin, ca toată
perfecțiunea, din simplicitate” - Tudor Arghezi),
sugerează neobosit un dincolo, un departe orizon-
tic, ținând de destin. Iar această simplicitate per-
fectă a poeziei sale este semnul romantității, adică
al cuprinderii omenescului dincolo de mode și
curente literare. Fiindcă romantitatea se aspiră și
se atinge prin starea poetică, nu doar prin mișca-
rea poemului, prin provocarea adresată timpului.
Poezia fiind o chestiune de sintaxă nu pur și sim-
plu de cuvânt, mișcarea poemului, adică forma sa
exterioară care se supune voinței modelatoare a
omului, este spațiu, în vreme ce ideea, starea po-
etică, este timp. Ține de esența umană, de acea
realitate indubitabilă, niciodată definibilă până la
capăt.
Cărțile despre Eminescu din ultimul sfert de
veac sunt deja de ordinul sutelor. Constantin
Cubleșan le-a inventariat într-o veritabilă biblio-
grafie-detaliat-analitică, de la Eminescu în conști-
ința critică - 1994, în Colecția Akademos, pe care
o îngrijeam pe atunci la EDP, până la Eminescu în
reflexii critice, 2017. Toate fețele vieții și operei au
fost re-citite cu instrumentele zilei și cu sentimen-
tul că sunt încă și mereu multe de spus. Cărțile au
răbdare. Când, în fine, ne vom întoarce spre ele,
nu vom putea decât să recunoaștem că, dincolo
de măruntul scandal de suprafață stârnit periodic,
pripit și, firește, interesat, în jurul lui Eminescu (și
nu doar al lui!), au existat mereu re-cititori atenți
și sobri, care au cântărit fiecare rând din zestrea
culturală cu instrumente adecvate capabile să țină
balanța în echilibrul ei firesc.
Fragment dintr-o carte în curs de apariție
■
Asemănări și diferențe de viziune
estetico-literară în poemul lui George
Bacovia, Plumb de iarnă și cel al lui
Gottfried Benn, Bar de noapte
^^~IUlian Cătălui
Bruni Bradt - expoziția HOMO SUM, fotografie de Florin Gherasim
Poet format la „facultatea” simbolismului
literar francez, George Bacovia inserează
și elemente expresioniste în creația sa liri-
că, iar universul din unele poezii bacoviene este
asemănător celui al unor alți poeți expresioniști,
austriacul Georg Trakl și germanul Gottfried
Benn. Bacovia și Trakl, de pildă, sunt obsedați de
„tristețea vieții de soldat”, de ceață, de frunzele
căzute, de orașele provinciale, „agonia toamnei”
și iubesc anumite culori. Astfel, Bacovia este în-
drăgostit de „violet”, iar Georg Trakl nu s-a putut
despărți în scurta-i viață și pe vecie de „culoarea
albastră și brună”. La poetul român al dezamăgi-
rii și disperării cvasi-cioraniene se aud gorniș-
tii în „fund de cazarmă”, iar vizionarul austriac
Trakl se tânguie solitar și muzical: „Singuratic
un soldat își cântă melodia tristă...”; atât în po-
eziile trakliene cât și în Plumb întâlnim mereu
impresii „asemuitoare”: Singur, singur, singur/
Într-un han departe...
Pe de altă parte, Mihail Petroveanu afirmă că
Bacovia rămâne dependent de simboliști prin
limbaj și prin „conștiința eului”, dar se desparte
net de ei... „Nu cristalizarea, ci disoluția eului, o
dată cu aceea a universului, alcătuiește substan-
ța poeziei lui Bacovia, obsesia, focarul spaime-
lor ce-l devoră și împotriva cărora se încordea-
ză cu succes alternativ”; poziția este trakliană,
și am adăuga gottfriedbenniană, expresionistă.
Totodată, Bacovia ține să precizeze caracterul
halucinatoriu al reprezentărilor sale, asemănă-
tor poeziei lui Gottfried Benn, ca în faimoasa
Lacustră, poezia bacoviană având un caracter
vizionar. Totuși, imagistica lui George Bacovia,
recunoaște M. Petroveanu, nu e propriu-zis „vi-
zionară”; natura aceasta ar dobândi-o în chip pa-
radoxal prin „hiperrealismul” ei; o lume în care
unica alternanță cromatică e posibilă între toam-
nă și iarnă, în care „plouă și ninge”/ „și ninge
și plouă”, în care spațiul îngust al ulițelor sau al
orașului provincial devine prin invarianță deco-
rul unei cetăți sufocante (și în Plumb de iarnă
există această obsesie a iernii cu „nopți viforoa-
se” și „turnurile sumbre” ale cetății!), iar timpul
se reduce la un prezent etern, se îndepărtează de
imaginea cotidiană inspiratoare, și aici avem o
diferență de viziune față de expresioniști, față de
Benn, în special. Orice plan „referențial tran-
scendent”, care să facă posibilă existența imagi-
nilor, lipsește din universul poetic al lui Bacovia;
îndepărtarea de real se produce aici prin „at-
mosferizare” și „strictă sugestie simbolistă sau
impresionistă”. Aici, cei doi poeți, Bacovia și
Benn se despart, devin disonanți; după cum și
în viziunea despre „sentimentul agonic”, care la
poetul român nu este expresionistă, destrămarea
și demantelarea trăite de eul liric bacovian apare
ca rezultat al unor cauze identificabile, sociale
sau psihice, nevrotice. Ea nu este „misterioasă”,
„obscură” ca la expresioniști, și evident ca la G.
Benn, pe G. Bacovia neurmărindu-l, neobse-
dându-l previzionarea unor „duhuri” ascunse,
vărsarea pe jos a „sângelui lui Chopin”, care își
exercită forța lor distructivă asupra sa și a lumii;
aceasta nu i se înfățișează „demonizată” ca aus-
triacului Georg Trakl și germanului Gottfried
Benn.
Plumb de iarnă, de George
Bacovia
În poezia „Plumb de iarnă”, George Bacovia
ne oferă o atmosferă mai degrabă gotică, sau
neogotică - deși putem descoperi, după cum
am precizat, câteva accente, imagini ori simbo-
luri expresioniste - prin sintagme ca: frig vio-
let, față creață, turnuri sumbre, „lămpi în umbre
O
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
15
o
mohorâte”, „corbi azvârliți de-al nopților pustiu”,
nopți viforoase etc. Atmosfera pare desprinsă,
totuși, din unele filme expresioniste interbelice
germane semnate de Murnau, Wiene, Pabst sau
Lang.
Culoarea violet, dincolo de conotația ei ma-
gico-irațională, sau mistico-parapsihologică,
este o culoare a măsurii, făcută din roșu și al-
bastru în proporții identice, din „luciditate și
acțiune cugetată, echilibru între pământ și cer,
simțuri și spirit, patimă și inteligență, iubire și
înțelepciune”. Simbol alchimic este și plumbul,
„cuvânt-efigie-basorelief”, prezent în multe po-
ezii bacoviene, Paracelsus numindu-l „apa tutu-
ror metalelor... Dacă toți alchimiștii ar cunoaște
tot ce conține Saturn (plumbul este metalul greu
atribuit, prin tradiție, zeului separator Saturn),
ei ar renunța la orice altă materie pentru a lucra
numai cu acesta. Ar fi materia Operei ajunsă la
negru; plumbul alb ar putea fi identificat cu mer-
curul ermetic”. Plumbul ar simboliza materia, în
măsura în care aceasta este impregnată cu puteri
spirituale, și „posibilitatea transmutării proprie-
tăților unui corp în cele ale unui altul”, precum și
a „proprietăților generale ale materiei în calități
ale spiritului”. De asemenea, în poezia bacovia-
nă, plumbul este un simbol al apăsării și al stri-
virii ființei umane, al omului aflat „sub vremi”.
Revenind la violet, în poezia lui Bacovia, aces-
ta reprezintă clar involuția, trecerea de la toamnă
la iarnă, cu frigul violet, nopți viforoase, nopți
pustii, respectiv de la viață la moarte, este culoa-
rea doliului sau a „semi-doliului”, evocând, nu
moartea ca stare, ci moartea ca trecere. Poezia
bacoviană aduce aminte și de sintagma-baso-
relief a lui Arthur Rimbaud: „Omega - violetul
ce-l varsă Ochii Lui”, poetul francez condensând
cvasi-genial în câteva cuvinte, „melancolica și
lunga interogare a privirii” (ochiul) în fața a ceea
ce nu va mai fi și încă este. Dacă Rimbaud face
aluzie clară la Iisus Christos și la patimile sale,
la Bacovia violetul duce la apariția „omului con-
cret” care va reuși să învingă atmosfera și mai
ales realitatea sumbră și mortuară. Aici, violetul
bacovian are și conotații pozitive, de evoluție și
nu de involuție.
Un alt cuvânt semnificativ este „umbra”, care
nu se produce și nici nu se orientează, nu are
existență și nici lege proprie, și care ar fi, după
filozoful și înțeleptul antic chinez Lie Zi, simbo-
lul oricărei acțiuni ce nu-și găsește izvorul legi-
tim decât în „spontaneitate”. Umbra este „sin-
gura realitate a fenomenelor”, potrivit doctrinei
Budismului, și „singura realitate a Cerului și a
Bruno Bradt
„Părinți”, tehnică mixtă pe carton reciclat, 40x80 cm
Pământului” din punct de vedere al altui impor-
tant și enigmatic filozof chinez din antichitate
Lao Zi, umbra este a doua natură a ființelor și
a lucrurilor, și este, de obicei legată de moarte.
După o altă tradiție, reflectată excelent, adăugăm
noi, în nuvela romanticului german Adalbert
von Chamisso, Peter Schlemihl, omul care și-a
vândut sufletul diavolului își pierde și umbra,
ceea ce semnifică faptul că nemaiaparținându-și
el nu mai există ca „ființă spirituală”, sub formă
de suflet; demonul nu se mai manifestă ca umbră
în ființa lui; nu mai are umbră pentru că nu mai
are ființă.
În poezia lui Bacovia, poetul coboară în lume,
ca „om concret”, încercând să lumineze, chiar și
cu o lampă, „mohorâtele umbre”, să lumineze și
să dezvăluie tainele lumii. Poetul ca om concret
încearcă, totodată, să le salveze celorlalți oameni
(situați în turnurile sumbre) umbrele, pentru ca
acestea să nu fie vândute Diavolului, Răului.
Unul dintre cele mai utilizate simboluri din
poezia universală (cel mai cunoscut fiind în-
tr-un anume poem de Edgar Allan Poe) și ro-
mână (iată, Bacovia!) este cel al corbului, printre
altele, „pasărea neagră a romanticilor”, planând
hulpav peste câmpurile de luptă pentru a se hră-
ni și îmbuiba cu hoituri, apariția lui în vise fi-
ind de rău augur. Deși, începând cu secolul al
XIX-lea și curentul romantic, corbul are cono-
tații în general negative, aproape peste tot însă,
în Orient ca și în Occident, „virtuțile pozitive ale
corbului sunt cele în baza cărora se construiește
simbolismul său”. Incredibil, dar în majoritatea
credințelor ce-l privesc, corbul, această „pasere”,
scârbavnică în realitate, totuși, apare ca un erou
solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum
ghid, ba chiar „ghid al sufletelor în ultima lor că-
lătorie”, deoarece fiind „psihopomp”, descoperă
fără greș tainele întunecimilor.
În poezia bacoviană Plumb de iarnă, corbul
este o victimă a atmosferei din poem, a pustiului
nopții, fiind aruncat, azvârlit în golul nopților
viforoase și sumbre. Pe de altă parte, corbul lui
Bacovia poate fi și un ghid al sufletelor în ulti-
ma lor călătorie, care se orientează foarte bine în
beznă, în întunecimi, descoperind taina pustiirii
sufletului uman.
În tradiția creștină, turnul a devenit sim-
bolul „vigilenței și înălțării”, iar în perioada
Evomediană, turnurile puteau sluji la suprave-
gherea eventualilor dușmani și asediatori, dar
ele mai aveau și sensul de scară, de „raport între
cer și pământ”, fiecare treaptă a scării, fiecare etaj
al turnului marca o etapă a ascensiunii. În poezia
Plumb de iarnă, turnurile sumbre trimit la o at-
mosferă/ viziune gotică și au semnificația, mai
degrabă, înfricoșătoare de apăsare, de prăbușire
în/ peste capetele oamenilor. Turnul sumbru mai
poate fi și un obstacol în calea înălțării omului
către cer sau, din contră, ar putea simboliza o
fortăreață în care omul își găsește refugiu împo-
triva vitregiilor naturii și vremurilor istorice.
În opinia mea, același turn ar putea fi așa-zi-
sul turn de fildeș în care se ascunde / refugiază
atât artistul, estetul, neînțelesul, geniul, de tip
schopenhaueriano-eminescian, cât și omul fra-
gil, omul-trestie gânditoare. Atunci când artistul
sau poetul coboară din turn, în cetate, în agora,
în lume, el își alungă singurătatea, eul interior,
ființa și, pentru o perioadă de timp, chiar creația,
opera și se alătură celorlalți oameni, își asumă
„karma” lor și acceptă lumea concretă și pe omul
concret (s.m.).
Desigur, versul esențial al întregii poezii ba-
coviene, „versul-efigie”, cum l-a numit Lucian
Raicu, de „o neobișnuită cruzime”, care apare în
două din cele trei strofe, este: - O, cum omul a
devenit concret..., având mai multe sensuri, pe
de o parte, la nivel exterior, descoperirea con-
creteței lumii, realității, pământului, oamenilor,
pe de altă parte, la nivel interior, intim, al eului
poetului, cunoașterea lui de sine, starea lui exis-
tențială, devenirea lui ca ființă sau întru ființă, ca
să-i amintim pe Martin Heidegger și Constantin
Noica, o ființă concretă.
În această viziune gotico-expresionistă vi-
foroasă, mohorâtă, cu turnuri sumbre, omul a
devenit, totuși, „concret”, adică el este singurul
reper al lumii aceleia sumbre, neprietenoase, os-
tile, singuratice și alienante. Omul concret din
poezia bacoviană, spre deosebire de altele în
care omul este un învins, un pierzător, aici, pare
mai degrabă un învingător, după cum spunea și
Lucian Raicu. El reușește, sau va putea fi capabil
să învingă trista îngăduire sau „humorul secret”,
și ar fi nu neapărat vorba de o victorie existenția-
lă sau existențialistă, ci de una poetică, o victorie
în fața prejudecăților care „îndepărtează poezia
de sensul ei explorator”.
Bar de noapte, de Gottfried
Benn
Poezia Bar de noapte a poetului și eseistului
german Gottfried Benn face parte (potrivit vo-
lumului-antologie, Poeme) din perioada anilor
1912-1920, cărțile sale de poezii, de debut, ex-
primând clar, spun majoritatea exegeților săi,
pregătirea sa pozitivistă, Benn fiind absolvent de
medicină și, ceea ce s-a numit, peiorativ, „medic
al prostituatelor”, poetul-medic practicând der-
matologia și ginecologia, abundă terminologia și
imagistica luate/ împrumutate, dar transfigurate
artistic și expresionist într-un mod excepțional,
din sfera anatomiei patologice, a psihiatriei, a
sociologiei. Brutalitatea din poemele sale este
asemănătoare naturalismului zolian, să spu-
nem, iar scepticismul și pesimismul lui scho-
penhaueriano-nietzschean, dublat de experiența
Primului Război Mondial, se apropie de nihi-
lism. Potrivit filozofului german Peter Sloterdijk,
poetul și medicul Gottfried Benn a supralicitat
„schizofreniile vulgare”, distilând stări lirice de
calitate superioară din „bolile modernității ger-
mane”. Dincolo de cinismul lui, Benn mai era
totuși adeptul libertății de gândire...
Pe de altă parte, Benn a fost asociat, ca și
16
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
filozoful Martin Heidegger, regimului nazis-
to-hitlerian, cu toate că relația lui Gottfried Benn
cu naționaL-socialismul este adesea descrisă
prea schematic, în două faze, de consimțământ
și respingere ulterioară, în realitate, atitudinea
sa față de nazism fiind „destul de diferenția-
tă”. Dialectica naturii și gândirii lui Benn fluctua
între angajamentul pasional-personal și ieșirea
din politică în zone pur estetice și poetice, dar
acest lucru „nu afecta poziția artistic-literară a
operei sale”. Numai în prelegeri, tratate și în ese-
uri, a mărturisit uneori ceea ce el a considerat a
fi ideologia nazistă, dar în creația lirică nu există
referințe clare la ideile corespunzătoare, și mai
mult decât atât, Benn, la fel ca mulți alți poeți,
„nu a fost niciodată activ în niciunul dintre cer-
curile literar-ideologice populare” de atunci sau
într-unul dintre „numeroasele grupuri politice
reacționare” din perioada post-1918. Fascinant
este că autorul volumului Morgă a fost atacat
și de naziști, care i-au interzis atât dreptul de
practicare a medicinii, cât și cel de semnătură,
considerându-l un exponent al “artei degenera-
te”! Desigur, Benn a fost criticat vehement și de
reprezentanții antifascismului din câmpul lite-
raturii germane, cu vederi socialisto-comunis-
te ca: Johannes Becher, Uwe Johnson sau Hans
Magnus Enzensberger, această dublă dramă ur-
mărindu-l pe cel care a scris Moloz, Anestezie
ori Scindare toată viața. Cu toate acestea, opera
benniană, mai ales cea poetică, și-a redobân-
dit plenar adevărata anvergură, aceea a unui
liric-gânditor original, ale cărui teme și moti-
ve literare și filosofice, moartea, dezintegrarea
corpului uman, totalitarismul gândirii umane,
intermitența eului sau demantelarea subiectului
vor transcende expresionismul, devenind fixații
existențiale și postmoderne.
Spre deosebire de Bacovia care este apro-
piat modernismului, cu accente simboliste,
Gottfried Benn face parte din curentul numit
Expresionism, el era un „străvechiu expresio-
nist”, cum spunea Wolf Aichelburg, care este,
potrivit istoricilor literari și de artă, o „formă de
manifestare a modernismului” în arta și literatu-
ra germană în perioada 1910-1925, curent rezul-
tat ca urmare a „crizei sociale, politice și spiri-
tuale” din Europa post-Primul Război Mondial.
Totuși, poezia lui Bacovia conține, după cum
am văzut și elemente expresioniste, dar el nu
poate fi considerat un precursor al acestui cu-
rent artistic, așa cum vor fi vrut protocroniștii
români.
Distinctiv de poezia bacoviană, care este una
ritmată, iar același vers („O, cum omul a devenit
concret”!) este pus la finalul a două dintre cele
trei strofe, poemul lui Gottfried Benn e scris în
versuri albe.
Poezia Bar de noapte conține, în opinia mea,
două părți: „824: Viața și dragostea femeilor”
și „Si bemol minor: sonata 35” și are ca loc de
desfășurare un local de noapte mai special, unde
violoncelul „trage o dușcă”, flautul „râgâie adânc
și prelungit”, iar toba tocmai „sfârșește un ro-
man criminalistic” etc, semnificând o adevăra-
tă transfigurare expresionistă la nivel grotesc,
a instrumentelor muzicale, acestea luând locul
oamenilor, totul fiind pus sub semnul și numărul
muzical, probabil, 824: „viața și dragostea feme-
ilor”. Caracterul grotesc apare din prezentarea
unor instrumente muzicale baroce sau preclasi-
ce delicate ca flautul și violoncelul, nu cântând
sunete false și dizgrațioase, ci fiind impregnate
de alcool ori scoțând niște zgomote sinistre ce
aduc aminte, mai degrabă, de eliminarea gazelor
din stomac, decât de un concert muzical. Sau,
poate avem de-a face cu un concert muzical cu
note expresioniste, vizionarist-mitice, dar și de-
cadente și ermetice. Formația medicală a auto-
rului german se poate observa lesne din versuri-
le următoare: Dinți gălbejiți, obraz bubos îi face/
un semn din ochi unei conjunctivite, care ar putea
semnifica prezența în acel bar a unor persoane
mai puțin sănătoase, dar și cancerul și decăderea
societății în care trăia autorul.
În continuare, în barul de noapte, atmosfera
se încinge, oameni și instrumente fuzionând,
parcă, într-un concert frenetic amețitor. Oameni
și instrumente muzicale se îmbată, amețesc, to-
tul este năclăit și se conversează despre dragoste,
făcându-se cuceriri amoroase cu... lalele! Într-un
mod grotesc-expresionist, barul bennian ar pu-
tea semnifica un cânt al lyrei lui Orfeu, acesta
pătrunzând în „infernul” unui bar muzical, unde
ar susține un concert nebunesc, de fermecare a
atmosferei și asistenței decăzute, de suspenda-
re muzicală a chinurilor damnaților din localul
respectiv, un concert de exprimare a dragostei
pentru femei, pentru o Euridice imaginară ori
întruchipată în femeia din Canaan, care pătrun-
de nu în sălașul lui Hades, ci într-un bar năclăit
cu o haită care se bălăcește în sângele lui Chopin
și nu poate să-și salveze iubita din acest iad sau
infern dantesc!
A doua parte a poemului gottfriedbennian se
intitulează, după cum spuneam, „Si bemol mi-
nor: sonata 35” și pare a fi o muzică/ bijuterie
muzicală/ nocturnă semnată de compozitorul
polonezo-francez Frederic Chopin (mai precis
„Sonata pentru pian nr. 2, opus 35, care conține
în partea a treia și un „Marș funebru”), cineva ur-
lând: Să nu vărsați pe jos sângele lui Chopin! Aici,
poetul german sugerează că muzicianul Chopin
ar putea fi un fel de Iisus Christos al barurilor
de noapte. De altfel, întregul poem al lui Benn
ar putea fi și o „cină cea de taină” biblico-leo-
nardescă dintr-un bar de noapte, desfășurată pe
fond de marș funebru! Poetul este îngrijorat ca
nu cumva haita, șleahta sau gloata ori vulgul să
se bălăcească în sângele lui Chopin-Christos, să
nu înțeleagă nici muzica (Arta) polonezului, dar
nici învățăturile lui Iisus, mai ales când se află
într-o stare mai mult sau mai puțin euforică și
dionisiacă, dintr-un bar de noapte. La un mo-
ment dat, iritat de obrăzniciile vulgului, poetul
exclamă, strigă și el într-un stil mai apropiat de
mase, de gloată: „Gata! Băi Gigi!”
Spre final, ușa barului se deschide și apare
o femeie, despre care autorul german ne oferă
amănuntele că este brună, că ar fi originară din
Canaan (referințele biblice sunt clare), dintr-un
deșert secătuit. Ea este castă, „bogată-n vizuini”,
parfumată, sau, „măcar de-ar fi așa”, zice poe-
tul. După părerea mea, această apariție a femeii
brune din Canaan are cel puțin două semnifica-
ții majore (după aceea a unei ipotetice Euridice,
amintită mai sus): Pe de o parte, femeia ar putea
simboliza neamul evreiesc pe care îl vedem în
mișcarea lui, să-i spunem emigraționistă, din-
spre Canaan spre Egipt, apoi urmând drumul
Exodului, întorcându-se la patria sa-mumă, sau
la pământul-mumă. Prin urmare, personajul fe-
minin menționat nu este numai o femeie, pentru
că aici se vorbește despre pământul care a dat
viața personajului respectiv, de Geea sau Gaia,
zeița pământului. Pe de altă parte, se poate face
trimitere la Noul Testament („Evanghelia după
Matei”), când Iisus Christos mergând prin păr-
țile Tyrului și ale Sidonului, în fața lui Iisus se
întâlnește cu o femeie canaaneiancă a cărei fiică
era „rău chinuită de demon”. La un moment dat,
Ucenicii Lui l-au rugat s-o sloboade că tot striga
în urma lor, dar Iisus a zis că nu era trimis decât
către oile cele pierdute ale casei lui Israel, iar fe-
meia din Canaan venind, s-a închinat în fața Lui,
cerându-i s-o ajute. Ideea este că Iisus Christos îi
verifică femeii credința sau tăria ei și plecând el
de acolo, s-a dus lângă Marea Galileii și a vinde-
cat o mulțime de orbi, ciungi, șchiopi și a sătu-
rat 4.000 de oameni și, astfel, femeia din Canaan
semnifică ideea de credință, dar îi dă și un im-
puls lui Iisus în a vindeca pe oameni, inclusiv pe
oamenii decăzuți din barul lui Gotfried Benn!
Dar, finalul poemului gottfriedbennian pro-
voacă o surpriză literară majoră, poetul crede
că totul e doar o „aerul ce dulce se bolfi” spre
creierul său, și un „osânzilă care lipăie mărunt
în coada ei”, adică tot ce se petrece în bar ar fi
doar un vis, sau un coșmar din mintea autorului
expresionist.
Bibliografie
Bacovia, George, Plumb, București, Editura Litera,
2009.
Benn, Gottfried, Poeme, București, Editura Univers,
1973.
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Societatea
Biblică, 1974.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de sim-
boluri, vol. III, București, Ed. Artemis, 1995.
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română și expresi-
onismul, București, Editura Minerva, 1978.
Dyck, Joachim, Gottfried Benn, ein reinrassiger Jude?,
în Matias Martinez, Gottfried Benn - Wechselspiele
zwischen Biographie und Werk, Wallstein, 2007.
Lao Zi, Cartea despre Dao și Putere, București, Editura
Humanitas, 1993.
Lie Zi, Calea vidului desăvârșit, Iași, Editura Polirom,
2000.
Raicu, Lucian, Calea de acces, București, Editura
Cartea Românească, 1982.
Sloterdijk, Peter, Critica rațiunii cinice, vol. II, Iași,
Editura Polirom, 2003.
Wellershoff, Dieter, Hrsg., Nachtrag zu Band IV in
Gottfried Benn: Gedichte. Gesammelte Werke in vier
Banden, Band III, Stuttgart, Klett-Cotta, 3. Aufl.,
1993.
■
Bruno Bradt
„Oferă-mi mâna”, tehnică mixtă, carton reciclat, 50x540 cm
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
17
Jansenismul în filigranul
culturii franceze
■ Radu Bagdasar
Un al patrulea caz paradoxal de grup
solitar care și-a pus amprenta indele-
bilă pe gândirea de astă dată france-
ză, moralmente mai igienic decât grupul de la
Shoreditch, este cel de la Port-Royal, inimă a
curentului jansenist în Franța.
Inițiat de Jansenius, episcopul de Ypres
(Belgia), curentul, care se situa în albia puris-
mului doctrinar augustinian din secolul IV,
predica întoarcerea la un creștinism ortodox,
rigorist, de felul celui practicat de comuni-
tățile creștine primitive. Doctrina jansenistă
este condamnată imediat după apariția ei de
Vatican, dar favorabil primită în Franța, unde
doctorii în teologie de la Sorbona, dominicanii,
oratorienii și mai cu seamă grupul de la Port-
Royal și sateliții lui de prestigiu precum Pascal
aderă cu fervoare la linia ideilor sale. Cu toa-
te că inițial fenomen doctrinar catolic, janse-
nismul a evoluat către condiția unei filosofii,
a unui mod de a gândi lumea și societatea, s-a
perenizat, iar influența lui a irigat capodopere
literare de prim ordin.
Port-Royal, în secolul al XVII-lea impună-
toare mănăstire pe pitoreasca vale a Chevreusei,
în apropiere de Paris, devine în acei ani un loc
de dezbateri doctrinare privind libertatea in-
dividului și grația divină din teosofia creștină.
Sensul lui fundamental nu este atît rigorismul
moral cât întoarcerea la puritatea originară a
doctrinei creștine, în descendența pozițiilor
Sf. Augustin (sec. IV). În jurul lui au gravitat
o mare parte dintre spiritele care au constituit
clasicismul francez: Racine, Pascal, Madame de
Sevigne, Charles Perrault, Boileau, cardinalul de
Retz, Madame de Lafayette, La Rochefoucauld
însuși în măsura în care Maximele lui proiec-
tează o viziune severă dacă nu pesimistă asupra
naturii umane. Racine, orfan, crescut de buni-
cii lui din partea mamei, se ducea pe jos câțiva
kilometri de la domiciliul bunicilor la Port-
Royal unde frecventa Petites ecoles, înființată
de abatele Saint-Cyran pentru treizeci de elevi
nu numai în ideea de a crea un loc de excelență
intelectuală printr-o experimentare pedagogică
inovantă, dar și de normalizare a limbii. Pentru
că noile metode se sprijină pe limba vernacu-
lară, franceza, și nu pe latină ca până atunci,
ceea ce este revoluționar în contextul epocii.
Unul dintre reușitele janseniste este cartezia-
na Grammaire generale et raisonnee contenant
les fondements de l’art de parler, expliques d’une
maniere claire et naturelle a lui Antoine Arnauld
și Claude Lancelot.
Jansenismul a participat în mod activ la
alchimia sensibilității și a viziunii asupra lu-
mii proprii culturii franceze clasice și actuale.
Departe de a se limita la perimetrul doctrinar,
orientarea a pus în discuție probleme cvasifi-
losofice ca voința de putere, limitele libertății
individuale, statutul științelor, puterea destruc-
tivă a pasiunilor, iluziile reprezentării, comedia
aparențelor, efectele rațiunii și rațiunea efecte-
lor. Poate că în plan moral, libertinismul care
începuse să încolțească în epocă și era perceput
ca o derivă gravă a jucat și el un rol în mișcarea
inversă de pendul pe care o implica jansenismul.
În momentul în care aiurea gloria era valorizată
și concepută ca proiectând individul deasupra
masei, janseniștii au inventat un „style de grâ-
ce” care consfințește principiul - suntem tentați
să spunem democratic -, că „l’unite qui n’est pas
multitude est tyrannie”. Principiul transpare în
arta portretului (literar) pe care au cultivat-o,
gustul lor pentru corespondența aleasă, în tea-
trul racinian, în formele literare scurte și dense,
statutul științelor, jocul înșelător al aparențelor.
Opoziția durabilă față de o modernitate meca-
nicistă și comercială alienantă, de multe ori cu
accente pascaliene, conștiința dureroasă a am-
biguității lumii, caracterul inautentic al vieții
cotidiene vin din îndepărtata sursă jansenistă
purtate pe aripile secolelor.
Urmele lăsate de ideile de la Port Royal în
cultura franceză sunt profunde și durabile:
în planul formei genul concentrat, aforistic
(Maximele lui La Rochefoucauld, Provincialele
și Cugetările lui Pascal...), arta portretului
(Memoriile cardinalului de Retz, cele ale lui
Saint-Simon, prin extensie Caracterele lui La
Bruyere) corespondența spumoasă (Madame
de Sevigne în principal). Încarnând rapor-
turi diverse cu viziunea filosofică a grupului,
concrețiuni precum Principesa de Cleves de
Doamna Lafayette, Fedra lui Racine1, Satirele
lui Boileau, Logica lui d’Arnauld și Nicole2,
scrierile lui Charles Perrault, citata Grammaire
generale et raisonnee de Port-Royal de Antoine
Arnauld și Claude Lancelot se înscriu în aceeași
linie de gândire.
Fenomenul jansenist nu a murit odată cu
demolarea și închiderea magnificei abații de la
Port-Royal în 1661. Iezuitul belgian Leopold
Willaert inventaria la începutul anilor ,50 în
Bibliotheca jansenica belgica nu mai puțin de
13000 de lucrări scrise pînă atunci în spiritul
doctrinei janseniste sau influențate de ea. După
comentatorii recenți care scrutează impactul
pe termen lung al gândirii cercului de la Port
Royal sunt janseniste „causeriile” (flecărelile)
doamnei de Sevigne, pictura lui Philippe de
Champaigne, menționata Phedre a lui Racine
în inflexibilitatea ei tragică, vocația lui Proust,
arta romanescă a lui Mauriac, intransigența po-
litică a lui Charles de Gaulle, filmele lui Robert
Bresson, lucrări de artă plastică, arhitectură,
creații de modă contemporane. În ultimii ani
și mai cu seamă în 2009 o pleiadă de autori
cultivând o pluralitate de genuri (roman, eseu,
biografie, poezie: Pascal Quignard și Claude
Pujade-Renaud, Adrien Goetz, Christian
Bobin, Bruno de Cessole (Le Moins aime),
Laurence Plazenet (La Blessure et la Soif),
Franțois-Georges Maugarlone (Presentation
de la France a ses enfants, Grasset) prelungesc
orizonturile jansenismului în cele mai diverse
declinări contemporane. Istoricește vorbind,
Port-Royal se legitimează ca un enorm atelier
Bruno Maria Bradt	Mama
tehnică mixtă, carton reciclat, 110 x 50 cm
intelectual de dezbateri si perfecționare a omu-
lui.
Fidel principiului „un roi, une foi, une loi”,
Ludovic al XIV-lea a ordonat raderea mănăsti-
rii, văzută ca o dizidență pernicioasă în raport
cu catolicismul oficial - una dintre puținele
mari erori politice de care monarhul, de numai
23 de ani în 1661, ar fi putut face economie pen-
tru că n-a servit finalmente la nimic. Nu numai
curentul și postura intelectuală au supraviețuit
dar, după secole de revoluții moral-ideologi-
ce, el este încă viu. „Nici Marx, nici Nietzsche,
nici Freud nu l-au abolit pe Pascal”, constată
Sebastien Lapaque. Și nu l-au abolit pentru că
spiritul de la Port-Royal reconciliază, ca nici o
altă doctrină religioasă, într-un spirit de comci-
dentia oppositorum, „pe cel care crede în Cer și
cel care nu crede”: se ridică la nobila înălțime a
unei doctrine integratoare, complete.
Note
1	La Port-Royal, Racine învață greaca și latina
și gustă capodoperele marilor tragici greci Eschil,
Sofocle, Euripide, la care se adaugă Tacit, ceea ce
nu va lipsi de a lăsa urme în opera de maturitate. În
afara ecleziaștilor cunoscuți, la Port-Royal predau
într-o relație de încredere și admirație și își perfec-
ționau dezvoltarea spirituală „Solitarii”, intelectu-
ali retrași din lume: Pascal, Pierre Nicole, Claude
Lancelot, Antoine Arnauld.
2	Figuri reprezentative ale curentului.
■
18
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
diagnoze
A-l urma pe Isus. Joseph
Ratzinger
■ Andrei Marga
n deceniile recente s-a intrat într-o situație
istorică nouă. Alternativele oarecum clasice
ale modernității târzii s-au erodat.
Deja la intrarea în secolul anterior era percep-
tibil că liberalismul duce la crize. Democrațiile
liberale au și culminat, cum se știe, cu trecerea
în dictaturile anilor treizeci. În Vestul european,
socialismul a luat, din a doua jumătate a seco-
lului XX, forma democrației sociale. Aceasta a
calmat tensiuni, dar economia multinaționale-
lor o pune la încercare. În Europa Centrală și
Răsăriteană socialismul a luat în era postbelică
forma unui despotism oriental. Din promisiu-
nea unei vieți în solidaritate și bunăstare a rezul-
tat tot o dictatură, care s-a prăbușit la începutul
anilor nouăzeci.
Se încearcă diferite combinații din piesele
trecutului, căci, în materie de politici, se trăiește
mai curând din moșteniri. Replierile în naționa-
lismul etnic nu dau rezultate, societatea modernă
neputând fi închisă. Noile tehnologii și schimbă-
rile geopolitice au permis, însă, globalismului să
câștige teren. Naționalismul etnic nu ține pasul
cu economia de azi, iar globalismul a devenit
ideologie ce acoperă nedreptăți și drame. Peste
toate s-a așternut un covor al aproximărilor, zvo-
nurilor, al fake news, minciunii, care ocupă sce-
na societăților actuale, dominate de mediatizare.
Pe acest fundal se înmulțesc mișcările radicale,
care promit înnoirea, dar, în lipsa cunoștințelor
despre societate, nu schimbă mare lucru.
Pe de altă parte, spiritul critic s-a accentuat.
Doctrinele sunt întâmpinate cu reticență, prefe-
rându-li-se vederi apropiate de ceea ce se trăieș-
te. Sensul istoriei fiind discutabil, fiecare caută să
dea sens vieții proprii.
În aceste coordonate, creștinismul a devenit
din nou centru de raliere a oamenilor. În vre-
me ce doctrinele sunt în jurul unor postulate și
principii, creștinismul are în nucleu o personali-
tate: Isus din Nazaret, recunoscut drept Messia.
Și astăzi, după două mii de ani, atracția sa este
covârșitoare Destinul și învățătura lui Isus sunt
cheia vieții pentru o mare parte a oamenilor.
Mulți se dau creștini. Să întruchipezi, însă,
învățătura lui Isus nu este deloc ușor, căci ea a
ridicat cel mai sus exigențele față de conduita
omului. De pildă, în Predica de pe munte Iisus
a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor
vedea pe Dumnezeu” (Marcu, 5, 8); „Fericiți cei
prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția
cerurilor” (5, 10); „Oricine se mânie pe fratele
său, vrednic va fi de judecată” (5, 22); „Iubiți
pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă
blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și ru-
gați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”
(5, 44); „Nu vă adunați comori pe pământ, unde
molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le
fură, ci adunați comori în cer..., că unde-ți este
comoara, acolo îți va fi și inima!” (6, 19); „pe
toate câte vreți să vi le facă vouă oamenii, întoc-
mai faceți-le și voi lor” (7, 13)
Se deschid, în orice caz, întrebări deloc faci-
le pentru cel care se pretinde creștin. Unde ți-e
inima? Ce ai făcut pentru dreptate? Cât de gene-
ros ești? Cum te-ai ferit de lăcomie și de restul
păcatelor? Câtă reciprocitate ai manifestat ?
Se pot da numeroase exemple din realitatea
imediată. Îmi stăruie în minte ceea ce s-a petre-
cut la vizita papei Francisc la catedrala Mântuirii
Neamului. În cuvântul său, Suveranul Pontif le-a
cerut gazdelor „frățietate” și „să se ferească de
amăgirile puterii”. Dar abia a decolat avionul în-
toarcerii la Roma, că tocmai cel care a contribu-
it la ura din societate și se filmează duminica la
Biserică a cerut închisoare pentru contracandi-
dați, iar unii din „justiție” s-au executat.
Evident, în acest fel mersul la Biserică devine
ritual și nu pare să fi mișcat ceva în minte și ini-
mă. Iar religia se înțelege cum spunea Mussolini,
în discuția cu Hans Frank: „religia este ca ceața”
- adică nu obligă la ceva!
Sunt, însă, și reușite certe. Destui oameni con-
siderați simpli întruchipează exigențele lui Iisus.
O fac în anonimat, tăcut. De pildă, și în România
sunt persoane care preiau în grijă copii fără spri-
jin și adăpost și-i cresc până se pot susține sin-
guri, printr-o profesie.
Cum stau lucrurile, însă, cu cei urcați în ierar-
hiile societăților de astăzi, care se pretind creș-
tini? Cazuistica este diversă. De la ignoranți și
farsori, trecând prin rudimentari gomoși, la cei
care trăiesc preceptele și le respectă.
Aș spune, însă, că sunt și printre aceștia, to-
tuși, personalități care întruchipează exigențele
lui Isus. Îl am în vedere aici pe Joseph Ratzinger,
devenit, după o carieră teologică, responsabilul
doctrinei la Sfântul Scaun și, în cele din urmă,
papa Benedict al XVI-lea. În toate ipostazele el
și-a asumat să-l urmeze pe Isus.
Îmi permit să spun că m-am interesat devre-
me de Joseph Ratzinger. M-am interesat devreme
căci la Filosofie și Sociologie, la Cluj, în 1966-71
se studia istoria religiei și s-a examinat celebrul
aggiornamento al Bisericii universale. Profesorul
ne-a prezentat factual schimbările aduse de
Vatican II și ne-a trimis la lecturi. Nu știam
exact cine concepuse rezoluțiile Conciliului,
dar cu timpul am descoperit autorul princi-
pal - Joseph Ratzinger. Am citit neîntrecuta sa
Introducere în creștinism (1968), care te pune pe
direcția unui creștinism trăit. Apoi, în Germania
fiind, am citit ceea ce publica cel care devenise
arhiepiscopul de Munchen-Freissing. Ulterior,
în contextul dezbaterii Habermas-Ratzinger,
din 2004, am fost în capela sa particulară. Am
pus în mișcare prima traducere. Ca rector, am
inițiat acordarea titlului de doctor honoris cau-
sa al universității clujene cardinalului Joseph
Ratzinger. După ce am susținut o conferință la
Universitatea Gregoriana din Roma, alături de
cardinalul Etchegaray, acesta m-a introdus la
noul papă. Ulterior am obținut pentru colegii de
la Universitatea Babeș-Bolyai o primire în grup
la Sfântul Scaun.Benedict al XVI-lea s-a îndrep-
tat spre noi cu brațele deschise și a exclamat „Eu
sunt unul dintre ai voștri!”. Semn firesc al unei
trăiri!
Bruno Bradt	„Doisprezece”, detaliu
Ca papă, Joseph Ratzinger a scris monogra-
fia Isus din Nazaret (2006), care propunea lumii
asumarea în profunzime a lui Isus. De altfel, te-
ologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus
adevărat și reasumarea căii creștine de viață ple-
când de la Isus Cristos. „Și în zilele noastre - scria
Papa - salvarea constă în devenirea noastră «în
mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta
numai dacă descoperim din nou adevărata reali-
tate a lui Isus Cristos și descoperim prin el calea
spre o viață verticală și justă” (The Essential Pope
Benedict XVI. His Central Writings and Speeches,
Harper, San Francisco, 2007). Problema care s-a
profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, pe
calea deschisă de Romano Guardini, era de a-l
regăsi pe Isus în așa fel încât să fie scos din de-
pendența de cel care îl abordează. Isus așa cum
a fost trebuie să conteze! „Adevăratul chip al lui
Isus” a redevenit astfel temă, înăuntrul reasumă-
rii „misterului lui Dumnezeu”.
Joseph Ratzinger a elaborat până la capăt
această optică, construind o teologie cristocen-
trică cuprinzătoare și construindu-se pe sine.
El a devenit cel mai profilat gânditor al contem-
poraneității care și l-a asumat explicit pe Isus
Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a in-
terogat credința în Isus în teologie, dar și pe tere-
nul istoriei înseși. El a și contribuit la schimbarea
conceperii Bisericii. Deja în scrierea de doctorat,
Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von
der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanță de
neoscolastică în favoarea „omului frământat,
suferind, întrebător”. În scrierea de habilitare,
Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura
(1959), el lega „mișcarea lăuntrică spre mereu
mai înaltă perfecțiune, împărăția lui Dumnezeu
înăuntrul istoriei pământești” și „sfârșitul istori-
ei”. Autoconstrucția lăuntrică a persoanei a so-
cotit-o culminația istoriei pământești.
Din orizontul autoconstrucției au plecat ini-
țiative teologice și larg culturale, inclusiv admi-
nistrative, ale profesorului de teologie funda-
mentală, apoi, ale Cardinalului Ratzinger și, în
final, ale Suveranului Pontif (detaliat în Andrei
Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui
Joseph Ratzinger, Meteor Press, București, 2018,
ediția a doua). De exemplu, de aici a început
distanțarea sa de neoscolastică. De aici asuma-
rea Bisericii drept cadrul propice pentru a înnoi
creștinismul. De aici contribuția sa creatoare
de epocă la Vatican II și pledoaria pentru asu-
marea ca întreg a deciziilor Conciliului. De aici
O
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
19
o
necurmata sa argumentare pentru creștinism
cristocentric. De aici distanțarea sa polemică de
teologii politizante. De aici opțiunea pentru un
aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapa-
jele modernității. De aici originalele sale eva-
luări ale evoluției Bisericii, Europei și ale lumii
de azi. De aici configurarea propriei persona-
lități, asumând, așa cum spune în Dogma und
Verkundigung (1973), că „a fi om nu este simplu,
un dat static, ce-i revine individului de-a gata,
ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de
a deveni om”.
Avem din acest an prima biografie adusă la zi
a lui Joseph Ratzinger - cartea lui Peter Seewald,
Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, Munchen,
2020, 1250 pagini) - o scriere monumentală,
ce folosește toate sursele de informare dispo-
nibile. Constatarea tulburătoare este că “viața
lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării
dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, fiul
lui Dumnezeu” (p.1015) și dezlegării ei. În vasta
monografie Jesus von Nazaret, prima în istorie
scrisă de un papă, avem răspunsul teologic, filo-
sofic și larg cultural.
Răspuns, aș adăuga eu, este, însă, și viața pe
care și-a ales-o Joseph Ratzinger. Viața la nivelul
neobișnuit de înalt al exigențelor lui Isus!El a și
spus, de altfel: “Christos nu ne-a promis o via-
ță confortabilă. Cine vrea confort este la Iisus la
adresă greșită” (p.803). Cu neobișnuit de profun-
dă cultură, Joseph Ratzinger a rămas consecvent
la Iisus.
Mă opresc la încheierea dramaticului an 2020,
când provocările la adresa vieții oamenilor sunt
mari și îl pun pe fiecare să se întrebe asupra ros-
turilor, la această viață pe urmele lui Iisus. Vreau
să o captez sub câteva opțiuni elocvente.
Cu ani buni înainte de a fi ales pontif, Joseph
Ratzinger a cerut papei Ioan Paul al II-lea de trei
ori aprobarea demisiei din fruntea Congregației
pentru Puritatea Credinței și întoarcerea în
Germania, spre a-și desăvârși opera teologică.
Ioan Paul al II-lea a dat celebrul răspuns: nici pe
Iisus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în via-
ța din această lume, încât misiunea continuă.
Expoziția HOMO SUM, fotografie de Florin Gherasim
S-a ajuns însă acolo încât ultima discuție a lui
Ioan Paul al II-lea pe Pământ a fost cu cardinalul
Joseph Ratzinger.
Convingerea mereu afirmată de Joseph
Ratzinger este că nu puterea, orgoliul și vani-
tatea, trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă
roluri publice, ci răspunderea. De altfel, în fie-
care zi în care îi reprezenta pe cei 1,2 miliarde
de creștini catolici, el s-a întrebat dacă este pe
măsura răspunderilor, nu ce putere îi conferă
funcția (p.806). Deja la Conciliul Vatican II el
a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, re-
flecție asupra izvoarelor creștinismului, auten-
ticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei
liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui
Dumnezeu” (p.837). Ca papă a pus în aplicare
acestea. El a spus colaboratorilor săi că „noi nu
muncim, cum spun mulți despre munca noastră,
pentru a extinde o putere. Nu muncim pentru
un prestigiu, și nici pentru a extinde o între-
prindere sau ceva de felul acesta. Noi muncim în
adevăr, încât rutele lumii să fie deschise pentru
Cristos” (p.814-815).El a și cerut renunțarea la
privilegii ecleziale. S-a și spus, pe bună drepta-
te, că „nici un papă al epocii moderne nu a fost
mai puțin interesat de putere” (p.836). Benedict
al XVI-lea a și renunțat la denumirea „patriar-
hul Occidentului” (p.814), veche de o mie cinci
sute de ani, tocmai pentru a semnala voința de
înțelegere cu celelalte biserici, în locul oricărei
aspirații la supremație.
Pentru Joseph Ratzinger, Isus a fost nu numai
tema definitivă de studiu, ci pilda. Să rămâi tu
însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și
atunci când opiniile despre tine sunt nedrepte, a
fost continuu deviza sa. A și ilustrat-o în împre-
jurări de viață copleșitoare.
De exemplu, Joseph Ratzinger a fost una din-
tre cele mai discutate personalități de pe glob
mult înainte de a fi ales papă, în 2005. Probabil
că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduple-
catul Prefect al Congregației. „Panzerkardinal”
și „Rottweiler-ul lui Dumnezeu” erau doar două
dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulație,
mai ales că pe lume sunt destui inși obsedați să
atârne etichete personalităților greu de atacat
cu argumente. Joseph Ratzinger și-a continuat
însă neabătut drumul și a surprins lumea cu fie-
care ocazie. În 1988, de pildă, credincioșii de la
Lutheran Center on Religion and Society (New
York) au fost uimiți să-l vadă pe responsabilul
temutului Sanctum Ufficium promovând teolo-
gia drept „conversație”.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardi-
nalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că
va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul
a fost neașteptat: „tu ești de a dreptul nebun...
Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit”
(p.767). Concurentului principal la scaunul pe-
trin, prestigiosului biblist Martini, i-a spus din
vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau, iar dacă
spuneți aceasta prietenilor Dvs., vă sunt recu-
noscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul
Ratzinger s-a apropiat neobișnuit de repede de
majoritatea de două treimi plus unu de voturi,
presupusă de alegere. După propria mărturisire,
„eram în colimator și mă rugam lui Dumnezeu
să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evi-
dent, Dumnezeu nu m-a ascultat... Credeam că
încheiasem opera vieții mele și speram la ani
mai liniștiți”.
Cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger
reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un
venerabil cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va
cere <urmează-mă!>, atunci amintește-ți ceea
ce ai predicat. Nu te opune! Fi ascultător, așa
cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă”.
Este adevărat, Joseph Ratzinger și-a amintit nu
numai ce a spus el însuși la plecarea din lumea
aceasta a fostului papă, ci și îndemnul adresat de
Ioan Paul II contemporanilor: „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea, din 2005, a
lui Benedict al XVI-lea ca papă, cardinalul
Bergoglio declara presei: „În acel moment al is-
toriei Ratzinger era unicul om cu statură, înțe-
lepciune și experiența necesară pentru a fi ales”
(p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a
putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor
oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun”
(p.1021). Abia unind convingerile, gândirea și
fapta ajungi să fii respectat. Această unitate a fost
de nezdruncinat la Joseph Ratzinger. Și în crize-
le lumii de azi el vede legate „criza credinței” și
„criza existenței creștine” (p.1074). Le-a și abor-
dat, de altfel, cu rezultate de anvergură istorică
pe ambele.
20
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger
încep și fie scoase la iveală și abia se pot lista.De
exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica
- din studii, desigur, dar și din contacte la fața
locului pe întreg globul. A condus cea mai extin-
să biserică din istoria de până atunci - deja 67%
dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici,
latino-americani. De la Pius II, din secolul XV,
nu a mai fost o personalitate culturală de anver-
gura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului
Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus, cu “o
nouă inteligență în descifrarea secretelor credin-
ței” (p.809). Pentru prima oară pe scaunul petrin
a urcat un teoretician de prim rang al moderni-
tății (p.808) și un gânditor capabil să confrun-
te cu succes postmodernitatea. A fost primul
papă care a înfruntat globalizarea și a argumen-
tat că în creștinism este soluția mai profundă.
Niciodată un papă nu a mers dincolo de condiția
de preot atât de departe (p.868), intervenind în
dezbaterile privind direcționarea lumii. Deja în
2004, Cardinalul Ratzinger și cel mai proemi-
nent filosof al acestor vremi, Jurgen Habermas,
oferiseră o dezbatere nepieritoare între cele mai
profilate conștiințe pentru a lămuri situația epo-
cii. Niciodată un papă nu a lămurit ce este „iubi-
rea (Liebe)”, miezul cel mai adânc al învățăturii
lui Isus (p.862).Niciodată până atunci cuvântul
unui papă nu a ajuns la atât de mulți oameni -
reflecțiile sale fiind preluate instantaneu de me-
dia (p.826). Cărțile unui papă s-au vândut mai
mult ca oricând - prima dată în istorie encicli-
cele au fost căutate în librăriile de diverse afilieri
ale lumii. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat in-
telectualilor pe o scară și cu o adâncime fără pre-
cedent (p.829). El a slujit la cea mai mare reuni-
une religioasă a tuturor timpurilor - cu aproape
două milioane de participanți, 800 de episcopi,
10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Koln-
ului - și a pledat cel mai convingător pentru
prezența creștinismului îm dezbaterea publică
(p.960). Benedict al XVI-lea a adus schimbări pe
gamă largă în liturgie (p.873), în unitatea biseri-
cilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei.
El a pus în mișcare programul „ecologiei uma-
ne” (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985)
ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă
asupra societății moderne târzii. Chiar în prima
predică în calitate de Pontif a vorbit despre „pus-
tiul” societăților în care trăim.„Există pustiul să-
răciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul
abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul
lipsei lui Dumnezeu, al golirii sefletului, încât
nu se mai știe de demnitatea și calea omului”. La
ieșirea din „pustiu” nu se ajunge oricum. „Nu
forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)” (p.802). Apelul
stăruitor a fost, cu fiecare ocazie, „lăsați-ne să
construim comunitatea iubirii conform planu-
lui Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut
de Fiul său” (p.820). Benedict al XVI-lea a adus
cele mai solide argumente pentru ideea că „ade-
vărata revoluție constă în radicala închinare la
Dumnezeu, care este măsura dreptei și veșnicei
în același timp măsuri a iubirii. Ce ar putea să ne
salveze, dacă nu iubirea?”
Concepția asupra modernității târzii era le-
gată cu înțelegerea mai adâncă a istoriei. Joseph
Ratzinger a înfruntat cele mai dificile subiecte
ale istoriei, de la regăsirea fundamentului iu-
daic în creștinism și reașezarea postscolastică
a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței
dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea
la un Islam nemulțumit de realitățile lumii, la
direcționarea modernității, deschiderea religiei
spre noile revoluții din științe și articularea „noii
sinteze umaniste”. El a respins continuu înțelege-
rea simplificată a istoriei. Thomas Mann acuzase
căderea Germaniei în anii treizeci pe mâna celor
mai nepregătiți și mai agresivi („die Untersten”).
Joseph Ratzinger știa, la rândul său, că istoria
o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea
elite capabile, dar o fac și răufăcătorii ce ajung
să decidă soarta celorlalți. Împotriva tentațiilor
de a simplifica istoria trecută, pictând-o în alb
și negru, el a subliniat că, în calitate de oameni,
nu putem dezlega toate misterele istoriei (p.842),
încât conduita înțeleaptă este adesea „iertarea și
concilierea (Vergebung und Versohnung)”.
Joseph Ratzinger a făcut regulă de viață pu-
blică din maxima formulată de Isus însuși, că
„cel care vrea să fie mare între voi, să fie sluji-
torul vostru” și că „nici Fiul Omului n-a venit
să i se slujească, ci să slujească și să-și dea viața
răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 44-45).
În cuvintele actualității, „slujirea” celorlalți ar
trebui să fie înainte de orice atunci când per-
soana preia reluri publice. De altfel, pentru un
papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contea-
ză „nu este alegerea următoare, ci judecata de
apoi”(p.55). Lumea este astfel că, „dacă un papă
primește doar aplauze, ceva nu este în regulă”
(p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cu-
vine să rămână uman, inclusiv în gesturi față de
cei de aproape. El însuși a făcut mereu astfel de
gesturi. De pildă, prietenilor care au trecut de la
tutuire la adresarea cu Sfinte Părinte le-a spus că
„între noi rămâne totul ca totdeauna” (p.806). A
vizitat o închisoare din Roma și a spus deținuților
Bruno Bradt	„Carolin”, tehnică mixtă, 110x50 cm
că „mi se pare important să se gândească bine
despre voi” (p.853). Cineva din apropierea sa a
smuls și furnizat presei documente din biroul
papei, dar i-a acordat neîntârziat iertarea. Un
colaborator apropiat a și remarcat că Benedict
al XVI-lea „era prea bând cu dușmanii și nu a
întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu
era felul lui de a fi!
De aceea, Benedict al XVI-lea nu a făcut caz
niciodată de răspunderea altora pentru situații
pe care a trebuit să le gestioneze. El știa bine cât
de aspre sunt realitățile lumii. A și spus, ca apă,
„rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat
din fața lupilor” (p.805).
Demisia unui papă nu este premieră și se vor
mai trăi demisii. Codex Iuris Canonici regle-
mentează, de altfel, această posibilitate (p.1023).
Antecesorii lui Benedict al XVI au și semnat de-
clarații în care cereau să fie înlocuiți dacă inter-
vine o dificultate datorată sănătății. Chiar Ioan
Paul al II-lea a luat în considerare eventualitatea
demisiei. Benedict al XVI a demisionat ca gest
suprem de noblețe, dictat de chestiuni ale sănă-
tate, grăbit, poate, de o benignă trădare.
Ca lucrător în grădina Domnului, cum se con-
sidera, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească
intens timpul în serviciul datoriei. Ne dăm seama
și din orarul său diurn. Scularea era la ora 530.
Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După
micul dejun, papa primea, în 30-45 minute,
briefing-ul secretarului asupra primei corespon-
dențe, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la
studiul actelor și al programului primei jumătăți
a zilei (audiențe și treburile diocezei de Roma).
La ora 10 papa avea pe birou oglinda presei in-
ternaționale. Între orele 11-13 se desfășurau au-
diențe și examinau chestiuni de administrație și
de diplomație cu cei responsabili de resorturi.
După masa și pauza de prânz, urmau lecturi de
documente și rezolvări de probleme. Între orele
18-19 Benedict al XVI-lea făcea analize cu co-
laboratorii principali, între patru ochi, mai ales
cu secretarul de stat al Vaticanului. Cardinalul
Grocholewski îmi spunea că săptămânal urcau
la biroul papei cam 400-500 de spețe pentru de-
cizie.La orele 2045 papa intra în program privat,
ce includea urmărirea de concerte, competiții,
filme și, de asemenea, pregătirea pentru ser-
viciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de
marți era liberă, iar o zi pe săptămână Benedict
al XVI-lea a dedicat-o scrisului propriu.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat
de solida sa calificare și imensa sa cultură. El
stăpânea limbile clasice (ebraica, greaca, lati-
na). Puteai vorbi cu el în oricare dintre limbi-
le de mare circulație de astăzi. La Paris a uimit
franceza lui. Engleza și italiana pe care le vorbea
erau socotite dintre cele mai bogate. Spaniola și
portugheza îi erau familiare. Benedict al XVI-
lea se adapta pe loc la limba pe care o stăpânea
interlocutorul. Cu Vladimir Putin a discutat în
germană (p.885). Benedict al XVI-lea vorbea
unsprezece limbi. A învățat poloneza pentru a
vorbi acestui popor.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe oa-
menilor care urcă în ierarhiile actuale, aproape
pentru orice ar face: „doar este șef!”, „așa este
politica!” sunt justificările superficiale ce se dau
în mod curent. La Joseph Ratzinger nu este cazul
de justificări de acest fel. La el, așa cum au obser-
vat cei mai perspicaci dintre contemporani, per-
soana era cu totul alta. Ea s-a construit în jurul
deciziei mature de a-l urma pe Isus.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
21
filosofie
Preliminarii privind
pithagorismul italic
■ Vasile Zecheru
n mod simplist și, întrucâtva, pentru un
public fără prea mari pretenții în materie,
pithagorismul a fost clasat definitiv ca fiind
„o mișcare religioasă și filosofică în Grecia antică
(secolul al VI-lea î.e.n.) atingând un larg evantai
de probleme: nemurirea și transmigrarea sufletelor,
ascetism, reguli dietetice, conduita morală, comu-
niunea cu cosmosul divin, concepția despre lucruri
ca numere etc. (DEX 2009) Pornind de la această
definiție și pentru a orienta întregul demers ce
urmează, producem aici și acum câteva precizări
utile și necesare; vom spune, mai întâi că pitha-
gorismul nu a fost, defel, o mișcare filozofică, în
înțelesul actual al termenului și nici o religie pre-
cum cele pe care le cunoaștem noi astăzi ci doar
un curent inițiatico-misteriosofic deosebit de vi-
guros având în centrul preocupărilor sale o doc-
trină metafizică de inspirație tradițională ale cărei
rădăcini se pierd în negura preistoriei.
Vom spune, de asemenea, că tot acel evantai de
probleme menționate în definiția pe care o criti-
căm sunt, de fapt, circumscrise în mod subsec-
vent celor trei credo-uri fundamentale1 care au
animat, în acele timpuri, întreg parcursul iniția-
tic. În plus, elitismul cultivat cu asiduitate, orali-
tatea transmisiei, jurămintele de credință pe care
le presta adeptul și sancțiunile la care se expunea
el în situația că divulga cunoașterea revelată în se-
cret vorbesc de la sine despre legătura puternică
dintre membrii fraternității și spiritul de întraju-
torare pe care aceștia erau îndrumați să-l cultive
în relațiile lor.
Mai trebuie spus, tototată, că principala meto-
dă prin care aspirantul pithagoreic era condus din
treaptă în treaptă pentru a-și cunoaște direct și
nemijlocit Sinele prin trăire ființială presupunea
tăcere, un regim strict de viață, o dietă anume pre-
scrisă, diverse probe și purificări, precum și efec-
tuarea cu regularitate a unor exerciții spirituale
Bruno Bradt
„David”, tehnică mixtă, 2015, 100x150 cm
menite să determine, la un moment dat, o ex-
pandare a conștiinței individuale. Convingerea
care, în acele vremuri, călăuzea procesul inițiatic
era aceea că aspirantul poate recepționa cunoaș-
terea sapiențială doar trăind holistic în armonie
cu natura și înstrumentând, cumva, întreaga sa
ființă, către acest scop, nicidecum prin simpla
acumulare de cunoștințe sau prin speculații și
raționamente analitice, secvențiale. În plus, doc-
trina pithagoreică promova cumpătarea, evlavia,
buna cuviință, precum și respectul față de familie,
vârstnici și autoritatea statală.
Potrivit exigențelor pithagoreice, după trăirea
la propriu a iluminării lăuntrice, aspirantul era re-
cunoscut ca atare și promovat la gradul următor;
astfel el devenea mathematikoi și, la acest nivel,
primea ca pe o revelație soluții la unele probleme
geometrice selectate cu grijă și era făcut părtaș la
demonstrarea pe cale rațională a ordinii univer-
sale; cu alte cuvinte, de la starea de conștiință lu-
minică el era condus cu mână fermă către un ni-
vel superior, cel al conștiinței cosmice (regale) ce
presupunea o contemplare ecsatică (eudaimonia)
a kosmos-ului pentru ca astfel să-și dea seama de
voința Demiurgului2, de atotputernicia acestuia și
de planul celest ce se întrezărea în spatele acestei
grandioase reprezentări.
După ce, prin reprezentații săi, pithagorismul
a traversat Marea ionică, fenomenul a căpătat,
în timp, expresia strălucitoare pe care Platon, cu
geniul său, a știut să i-o atribuie și așa s-a con-
stituit un nou filon ezoteric în jurul Academiei
atheniene3; doctrina pithagoreică astfel înnobila-
tă la Athena, fiind în contact la un moment dat
cu spiritualitatea egipteană, dă naștere hermetis-
mului - cel mai important curent misteriosofic
care a dominant întreg universul mediteranean
al vremii. Aceste trei curente inițiatice - pitha-
gorismul italic, platonismul elitist cu prelungirea
Bruno Bradt	„David”, detaliu
sa neoplatonică și, apoi, mirificul hermetismul
greco-egiptean4 - vor fi cunoscut evoluții de sine
stătătoare dar, cu siguranță, vor fi existat și nume-
roși adepți care trecând de la un curent la celălalt
au determinat numeroase efecte remarcabile în
planul general al elevării spirituale și în cel al con-
strucției statale, deopotrivă.
În linii foarte generale, despre pithagorismul
alexandrin se poate spune că a fost o mișcare
misteriosofică destul de discretă care s-a născut
din efervescența elenismului și s-a particularizat
prin aceea că a încercat o reactualizare a doctri-
nei prin infuzie de platonism și hermetism, în ton
cu tendințele epocii. Cel mai important exponent
al acestui curent este considerat a fi Numenius
din Apameia; el a trăit în secolul al II-lea e.n. și
s-a remarcat prin opera sa care a prefigurat ne-
oplatonismul și, în acest fel, întreaga orientare
filozofică din veacurile ce au urmat. Exegeții lui
Numenius au subliniat că el urmărea să pună în
acord doctrina lui Platon cu cea pithagoreică și,
concomitent, să demonstreze inexistența unor
contradicții între dogmele eleniste și cele prove-
nind din alte sisteme sapiențiale. În concepția lui
Numenius, Moise și Platon sunt perfect compa-
tibili unul cu celălalt din moment ce ambii l-au
identificat în mod similar pe Dumnezeu cu Ființa
(Fiirea, Entitatea supremă) și astfel ei au avut o
reprezentare identică asupra Principiului absolut
ce guvernează universul.
Dintr-o altă perspectivă, pithagorismul alexan-
drin are meritul de a fi (re)lansat în forță mistica
numerelor centrată pe credința că . totul e rându-
it după număr... Pentru adepți numărul reprezen-
ta Principiul suveran - perfect și absolut - adică,
altfel spus, Zeul ce subzista misterios în ... toate
cele ce sunt... Influența acestei aritmosofii potri-
vit căreia numărul era văzut ca o esența imanentă
devine covârșitoare în epocă; chiar și iudaismul
contemporan acelor evenimente își va fi exacerbat
căutărilor bazate pe analogii și interpretări nume-
rice asupra unor cuvinte, nume și pasaje biblice
și astfel, din aceste îndelungi și minuțioase cerce-
tări asupra scrierilor sacre, se conturează kaballah
tradițională concentrată pe deslușirea mesajului
subtil, încriptat în text după rostirile sibilinice ale
profeților dăruiți cu vedere lăuntrică.
Și pentru că scopul acestui mic studiu este
acela de a conferi o reprezentare foarte generală
privind pithagorismul italic - cu segmentul său
incipient care se întinde de la momentul Crotona
22
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
și până la finalul domniei lui Architas din Tarent
(428-347 î.e.n.), cu o dimensiune mediană consis-
tentă marcată de consorțiul acusmaticilor cu mis-
terioasa Collegia fabrorum și care continuă, apoi,
cu pithagorismul din Imperiului roman transfor-
mat, la finele perioadei, în fraternitatea maeștrilor
comacini -, nu vom dezvolta, în cele ce urmează,
temele referitoare la (neo)platonism și herme-
tism. În acest cadru și fără să insistam prea mult,
amintim totuși în treacăt, de frățiile bizantine ale
arhitecților și constructorilor de edificii care și-au
perpetuat existența lor nestingherită chiar și după
căderea Constantinopolului, precum și grupările
ezoterice arabe de mai târziu care, toate pithagori-
zau în felul lor, ducând mai departe tradiția antică
privind ordinea geometrică existentă în univers.
(Ghyka, 1998, pp. 42-44)
*
Adepții pithagorismul italic îl proclamau pe
Dumnezeu (Unul - imuabil, etern și infinit) ca
fiind temelia realității și îl așeazau deasupra tu-
turor contrariile pe care El le conținea și le com-
pensa în mod misterios. Exista, așadar, un singur
Dumnezeu în care încăpea Totul și în această
alcătuire ordonată și stratificată5 a realității El
reprezinta, prima rațiune existențială - Cauză a
tuturor cauzelor și fenomenelor, fără excepție,
având primatul unității și universalității ca esență
definitorie. În interiorul Totului, alături de Nous
(Spiritul, Marea conștiință, Lumina) coexista
Întunericul, (materia irațională și haotică) iar
între aceste două polarități fundamentale, în cen-
tral cercului (sferei), era plasat Demiurgul care,
contemplând Lumina, tinde să impună ordinea
geometrică în chaos; prin aceasta, Ordonatorul
se impunea în pithagorism ca fiind cea de-a doua
rațiune din univers, cea care, spre deosebire de
prima, manifestă mobilitate și inițiativă creatoare
și, astfel, dă naștere armoniei atotcuprinzătoare.
În fine, kosmos-ul, ca întreg ordonat prin voința
și acțiunea Demiurgului - Creația rezultată din
atotputernicia supremă -, devine cea de-a treia
rațiune universală.
Imagine din expoziția HOMO SUM, fotografie de Ani Bradea
Aceasta este, pe scurt, doctrina pithagoreică
pe care adeptul o primea prin revelație recepți-
onând profund mesajul inițiatic în subliminalul
său, căci, învățătura se transmitea doar pe cale
orală și numai prin mituri, simbolistică și ritual
consacrat. Așadar, aceasta este, în esență, opera
lui Pithagora care, la vremea lui, a fixat geome-
tria ca fiind instrumentul special prin care omul
poate contempla ordinea universală. Demiurgul
era considerat pe atunci sufletul lumii și, în acest
cadru, sufletul uman era văzut ca fiind o fărâmă
infimă care, asemenea unei holograme, deținea in
nuce toate calitățile Întregului. Iată, prin urmare
că, potrivit predaniei, marea calitate a omului re-
zidă în miraculoasa lui capacitatea de a reflecta,
cu ajutorul raționamentului matematic și filozo-
fic, ordinea omniprezentă din univers.6
O formulare foarte sugestivă privind ordinea
universală o vom găsi la Diogenes din Apollonia,
un filozof pithagoreic minor care, la sfârșitul se-
colului al V-lea î.e.n., se întreba retoric cum de
s-a putut forma oare, întâmplător, un kosmos
perfect, elegant și funcțional sub toate aspectele?
Răspunsul care se releva aproape de la sine a de-
venit o credință căci, este clar că în spatele acestui
product există o voință care a dirijat materia în cel
mai bun sens posibil. În opinia acestui Diogenes,
procesul nu avea cum să se întâmple în fapt, decât
dacă în spatele lui era un Principiu ordonator -
Demiurgul, ca să legăm cu cele arătate anterior.
Toată această reprezentare despre universul ordo-
nat a fost acceptată de către filozofii din vechea
Eladă și vom constata, cu surprindere, că viziunea
respectivă a planat tot timpul asupra spațiului eu-
ropean și, într-un fel, a construit omul și lumea,
în egală măsură. Mai apoi, această credință s-a
extins în America și, de acolo, treptat, pe întreg
mapamondul; acest fior al transcendenței - repre-
zentarea potrivit căreia dincolo de ordinea celestă
s-ar afla o voință supremă și un plan suprem -, a
constituit pilarul central în jurul căruia s-a edi-
ficat întreaga construcție mundană. (Johnsen, p.
95)
Tot acest sublim raționament ezoteric la care
ne-am referit mai sus și pe care-l putem constata
Bruno Bradt, „Doisprezece”, detaliu
mereu prezent în istoria veche urcând constant,
timp de peste un mileniu, înspre nordul peninsu-
lei italice, ar putea fi studiat ca fiind o împletire de
tendințe și forme înrudite între ele care s-au susți-
nut în mod rodnic și s-au capacitat unele pe alte-
le. Străbătând veacurile de la momentul Crotona
până în evului mediu timpuriu și lăsând urme
adânci în conștiința umanității, acest fenomen
socio-uman de mare cuprindere și profunzime
s-a perpetuat fecund și a determinat o remarca-
bilă influență asupra evenimentelor. Variantele de
pithagorism italic pe care le vom prezenta sumar
în continuare se circumscriu unei doctrine meta-
fizice distincte având în centru conceptul ordinii
universale, o metodologie inițiatică tradițională
de sorginte geometrică și, drept corolar, un set de
credințe bine conturat ce particularizează între-
gul demers și-l face deosebit de atractiv îndeo-
sebi pentru aristocrația timpului care, organic, se
simte chemată să susțină o construcție statală în
acord cu planul divin.
*
În scopul evidențierii particularităților pitha-
gorismului italic, precum și a contextului socio-is-
toric aferent, vom prezenta sumar, în continuare,
trei mari perioade distincte ale acestui fenomen
pentru ca apoi, în articolele ce vor urma, să de-
taliem problematica spre o mai bună receptare
și o mai riguorasă tratare a cazului. Principalul
criteriu care a stat la baza acestei periodizări ad-
hoc l-a constituit ansamblul modificărilor de or-
din organizatoric pe care tradiția inițiatică a fost
nevoită să-l adopte pentru a supraviețui și pen-
tru a-și îndeplini menirea, aceea de a transmite
o influență spirituală conformă credințelor sale
fundamentale. Date fiind penuria de informații
și specificul profund ocultat al procesului iniția-
tic, periodizarea pentru care am optat are un grad
mare de subiectivitate și reprezintă un punct de
vedere personal care s-a edificat în timp, prin lec-
turi, abordări de tip intuitiv și inferențe de ordin
speculativ.
Desigur, într-o primă variantă organizațională,
pithagorismul se va fi evidențiat în formula impu-
să inițial de către maestrul său fondator. De aceea,
O
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
23
o
un prim segment al acestui fenomen îl constituie
istoria fraternității de la Crotona7 care, cum se știe,
a fost distrusă în jurul anului 500 î.e.n. după circa
trei decenii de funcționare. Pithagorismul inci-
pient va supraviețui, însă, evenimentului amintit
care nu a putut stăvili dezvoltarea confreriilor în
sudul peninsulei și în ținuturile limitrofe. După o
jumătate de secol, atacurile asupra comunităților
pithagoreice au reizbucnit în Magna Graecia cul-
minând cu revolta populară din Metapont (450
î.e.n.) soldată cu masacrarea adepților și distru-
gerea locațiilor unde aceștia se întruneau perio-
dic. După acest incident tragic, pithagorismul își
va fi recalibrat abordarea, adepții au devenit mai
prudenți, implicarea în politică a fost mult mai
discretă și, în fine, numeroși pithagoreici s-au re-
grupat în Grecia continentală sau în regiunea din
centrul peninsulei.
În continuarea pithagorismului italic aflat la
începuturile sale, exegeza deosebește frecvent o
alonjă distinctă care se evidențiază viguros înce-
pând din secolul al IV-lea (când s-a identificat o
grupare puternică la Tarent) și până la mijlocul
secolul al III-lea î.e.n. (când debutează elenismul
alexandrin). În acest răstimp istoric, frăția din
Tarent (Tarento de astăzi) pare să fi devenit cea
mai reprezentativă comunitate de tradiție pitha-
goreică și, prin aceasta, un centru inițiatic de
prim rang în acea perioadă. Cel mai reprezentativ
exponent al grupării este nimeni altul decât cele-
brul Archytas din Tarent (428-347 î.e.n.) - ma-
tematician renumit în epocă, prieten cu Platon
și regent al cetății - asupra căruia se cuvine să
stăruim mai mult. Ca ilustru om de stat și stră-
lucit strateg, Archytas deținea, la acea vreme, o
poziție comparabilă cu cea a legendarului Pericle.
(Ghyka, 2016, pp. 171-199)
Cea de-a doua variantă de pithagorism italic
funcționează începând cu secolul al III-lea î.e.n.
și până pe la început de mileniu creștin când re-
publica romană devine imperiu. Ca semn distinct
al acestei perioade ar putea fi remarcat consorțiul
dintre acusmaticii pithagoreici și Collegia fabro-
rum - o venerabilă structură inițiatică având fili-
ațiuni cu vechile frății orfico-dionisiece. Anterior
acestui proces de fuziune, în cadrul comunității
pithagoreice pare să fi avut loc o scindare subtilă
între cei ce reprezentau elementul elitist, dedicat
studierii filozofiei și matematicii, pe de o parte, și
asa-zișii acusmatici, pe de altă parte, cei care au
perseverat dogmatic pe calea fondată de maestrul
din Samos urmând, în continuare, vechile ritua-
luri și canoanele pe care le moșteniseră de la în-
aintași lor.
Cercetătorii nu au căzut de acord asupra ori-
ginii acestor Collegia fabrorum care, în fond, nu
erau altceva decât asociații de meșteșugari8 orga-
nizate în baza spiritului fratern de conlucrare și
întrajutorare. Colegiile erau recunoscute de auto-
rități și, dat fiind statutul lor de utilitate publică,
primeau diverse scutiri de taxe și alte beneficii. În
plus, membrilor acestor asociații li se recunoștea
dreptul de liberă circulație și statutul de oameni
liberi. Asemenea pithagoreicilor, collegiatii de-
puneau un jurământ de credință la admiterea în
organizație, se angajau solemn să nu divulge se-
cretele breslei, foloseau ca mod de adresare apela-
tivul frate, organizau periodic agape și conlucrau
îndeaproape pentru atingerea unui scop comun.
(Ghyka, 2016, pp. 207-209)
În fine, cea de-a treia variantă de pithagorism
italic este dată de forma organizatorică pe care
frăția a exersat-o pe timpul Imperiului roman;
există numeroase indicii privind continuarea
Bruno Bradt
„Oferă-mi mâna (III)”, tehnică mixtă, 50x80 cm
acestei variante de pithagorism inclusiv în seco-
lele care au urmat anului 476 e.n. când Imperiul
roman de apus s-a prăbușit. Întrucât vicisitudinile
acelor vremuri se manifestau cu maximă violență
și distrugerile materiale erau la ordinea zilei, un
grup de inițiati s-a retras în regiunea Como be-
neficiind acolo de protecție și apărare naturală;
astfel au apărut maeștrii comacini - arhitecți și
constructori iscusiți care au promovat discret arta
regală fără să creeze suspiciuni, marcând edificiile
pe care le-au construit în nordul Italiei cu semne
și simboluri ale științei sacre.
Există numeroși autori9 de carte inițiatică preo-
cupați de problema maeștrilor comacini; ei susțin
că aceștia au constituit veriga de legătură dintre
pithagorism italic și masoneria operativă din evul
mediu european, fiind nodul adânc din care s-au
dezvoltat mai târziu Compagnonnage-ul francez
și, în paralel, Steinmetz-ul din lumea germană
și ghildele francmasonilor din Anglia și Scoția.
Așadar, odată cu edificare celebrelor catedrale,
masoneria operativă a prezervat simbolistica și ri-
tualurile pithagoreice din antichitate care sugerau
ordinea universală și astfel s-au transmis în secret
adepților convingeri ferme privind Entitatea su-
premă și voința sa revelată. (Vibert, pp. 55-60)
Bibliografie
Carcopino, Jerome - De Pythagore aux Apotres, Paris,
Flammarion, 1956;
-	La Basilique Ghyka, 2016;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony - Dicționar de filozofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Ghyka, Costiescu, Matila - Numărul de aur, Ed.
Nemira, 2016;
-	Filosofia și mistica numărului, Ed. Univers enciclo-
pedic, 1998;
Johnsen, Linda - Maeștrii perduți, Ed. Curtea veche,
2016;
Mackey, Albert - Istoria francmasoneriei, Ed. Herald,
2017;
Mallinger, Jean, - Pithagora și misteriile antichității,
Ed. Herald, 2009;
Vibert, Lionel - Masoneria înainte de apariția Marilor
Loji, Ed. Nemira, 2014.
Note
1	Credința într-o Entitate absolută (Unul, Zeul unic
- conștient de sine), credința într-o ordine universală
impusă de o voință atotputernică (ordine ce poate fi
cunoscută de către om prin iluminare și metodă geo-
metrică) și, în fine, credința în imortalitatea Sufletului
suprem din care o infimă parte sălășluieșe în ființa
umană ca lumină interioară.
2	Marele Arhitect al Universului, cum spun franc-
masonii în prezent.
3	Încă de la început, Academia a fost destinată for-
mării unei elite care să dețină competențe în exercita-
rea actului politic; pe lângă acumularea de cunoștințe,
cursanții parcurgeau aici un veritabil program de forti-
ficare a caracterului cu accent pe conturarea unui pro-
fil etic corespunzător menit să contrabalanseze puterea
cu înțelepciunea.
4	În epoca post-elenismului s-a evidențiat un impor-
tant promotor al doctrinei inițiatice: Apollonius din
Tyana - contemporan cu Iisus. Cunoscut pentru viața
sa ascetică exemplară dar și pentru faptul că avuseseră
un contact consistent cu yoghinii indieni, Apollonius
a propovăduit cu ardoare pithagorismul în întreg
Imperiul roman și a săvârșit numeroase acte de tau-
maturgie; el avea o capacitate deosebită în a influența
mulțimile și în discursurile lui publice, sublinia deose-
bita importanță a respectării unor standarde etice rigu-
roase, critica lipsa de preocupare pentru igienă, explica
importanța miturilor și îndemna la reluarea vechilor
ritualuri sacre. (Johnsen, pp. 139-142)
5	Pentru a caracteriza această stare, David Bohm va
utiliza, în vremurile noastre, sintagma realitate înfășu-
rată.
6	Această calitate miraculoasă - denumită generic
conștiință începând cu secolul al XIX-lea - a fost con-
siderată a fi o capacitate specială a creierului uman,
menită a reflecta realitatea cu ajutorul gândirii.
7	Cetatea dobândiseră, la începutul secolului al V-lea
î.e.n., o importanță militară și economică deosebită în
zonă.
8	Denumite mai târziu bresle sau ghilde.
9	Dintre acești autori menționăm pe John Aubrey
(1626-1697), Gottfried Joseph Gabriel Findel (1828-
1905), William Ravenscroft (1848-1917) etc.
■
24
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
Despre generarea
lui Dumnezeu
în Sfânta Treime (III)
(exercițiu de logică)
■ Viorel Igna
Marius Victorinus trece la enunțarea
celor patru moduri de reprezentare
a existenților, așa cum cum urmea-
ză: existenții care sunt cu adevărat, adică fiin-
țele, entitățile supracerești cuprind: a. Spiritul,
nous-ul, Sufletul, cunoștința, disciplina, virtu-
tea, logoi1-i, opiniile, perfecțiunea, existența,
viața, inteligența; b. cele care sunt deasupra
celor enumerate la punctul a., existențialitatea,
vitalitatea, intelectualitatea; c. Existentul de
deasupra tuturor ființelor determinate prece-
dente, deci el este existentul absolut (solum on)
(Ad Cand. 7, 1-7), adică Fiul lui Dumnezeu, așa
cum afirmă Victorinus în (Ad. Cand. 15, 16).
Ordinea enumerată mai sus, este pe bună drep-
tate, o ordine crescătoare a ființei, de aceea ceea
ce este enumerat la punctul b. este superior a
ceea ce a fost enumerat la punctul a., deoarece
ființele determinate de la punctul b. exprimă o
potențialitate care este logic superioară existen-
tului, la fel cum același Candidus a subliniat în
(Ep. Ad. Cand. I, 1 1-114).
Victorinus trece apoi la specificarea naturii
a ceea ce numește pur și simplu existenți, care
se diferențiază de cei cu adavăra existenți; de
fapt, în timp ce aceștia din urmă, așa cum am
văzut înainte, corespund inteligibililor, cei pur
și simplu existenți, corespund sufletelor ne-
întrupate. Aici este necesară distincția dintre
Suflet, care face parte din cei cu adevărat exis-
tenți, deci de ființele inteligibile și sufletul ce
face parte din cei pur și simplu existenți, care
trebuie înțeleși ca făcând parte din activitatea
cunoscătoare. Acesta este ultimul Suflet pe care
Bruno Bradt
„Oferă-mi mâna ((V)”, tehnică mixtă, 2019, 50x80 cm
Marius Victorinus îl numește substanță, a că-
rei putere intelectuală se datorează nous-ului
patrikos, care face posibilă nașterea în Suflet
a perfecțiunii și îi dă posibilitatea acesteia să
ajungă la cunoaștere: De aceea se spune că su-
fletul este substanță, deoarece fiecare substanță
este subiect (de analiză). Fiecare subiect stă pe
ceva diferit de el. Sufletul însă este așezat sub
intelect (to on) și sub Spirit/Duh. Deci Sufletul
este substanță.”(Ad Cand. 7, 19-22)
În ce privește ordinea naturală a existenți-
lor, Victorinus precizează că cei care nu sunt cu
adevărat non existenți trebuie să fie înțeleși ca o
alterare a semnificației existentului; astfel non
existentul este ca o împărțire a existentului. Dar
împărțirea, chiar dacă este ceva fără formă, este.
Din aceasta rezultă că non existenții sunt, de-
oarece au acel plus de ființă al non existenților.
Este astfel configurată ordinea naturală a exis-
tenților conform unei modalități de existență
a ființei descrescătoare: cei cu adevărat exis-
tenți, existenții, cei cu adevărat non existenți,
non existenții. (Ad Cand. 8, 19-21). Marius
Victorinus era un foarte bun cunoscător al lo-
gicii aristotelice și a legilor logicii, pentru care
o lege logică este un raport de ordin esențial
între formele de raționare. Întucât este esenți-
al, raportul este constant și universal. Atributul
esenței este necesitatea și atributul necesității
este universalitatea . În acest sens afirmațiile
sale respectă întru totul legea non contradic-
ției, pentru care, după Aristotel este imposibil
a spune și a nu spune același despre același în
același timp și în aceeași privință. Știa foarte
Bruno Bradt „Oferă-mi mâna (IV)”, tehnică mixtă,
2019, 50x50 cm
bine că preopinentul său o cunoaște și el, însă
el n-a dorit să respecte faptul că două judecăți
dintre care una este negația celeilalte nu pot fi
simultan adevărate. În plan real lucrurile sunt
contradictorii. Constatarea contradicțiilor re-
ale, spunea Aristotel nu este ea însăși o con-
tradicție. Gândirea unei contradicții nu este ea
însăși contradictorie. Contradictoriu ar fi dacă
s-ar afirma ca simultan adevărate propozițiile :
„există contradicții reale” și „nu există contra-
dicții reale”.
Victorinus, mare maestru al dialogului rațio-
nal se oprește, după aceea, la afirmația că Cerul
și toate lucrurile care sunt în el și în lumea în-
treagă sunt constituite din materie și formă în-
tr-o complexitate imensă și, de aceea, nu sunt
deloc simple, așa cum par. Părțile acestei lumi
care participă la Sufletul intelectual constituie
în puterea și natura lor caracteristicile celor cu
adevărat non existenți. Aceste entități sunt în-
tr-un anumit fel supuse procesului de transfor-
mare (alterare) și în același timp sunt într-un
continuu proces de mișcare, numai atunci când
folosesc inteligența conform percepției; sunt
în schimb nealterabile și în stare de nemișca-
re, atunci când folosesc numai inteligența (Ad
Cand. 9, 20-22). De aici se deduce că cei cu
adevărat non existenți sunt, într-un anumit fel,
ființă și non ființă; de fapt, cei cu adevărat non
existenți, care fac parte din ființele existente în
lume, sunt existenți, deoarece au suflet și, în-
tr-un anumit fel, sunt non existenți, deoarece
au materia alterabilă și calitățile schimbătoare.
(Ad Cand. 10, 1-7).
Victorinus precizează că sufletul este astfel
deoarece are caracteristici intelectuale și pen-
tru că se mișcă totdeauna din sine însuși; da-
torită acestor calități el este și substanță.Acum,
dacă calitatea este materia, aceeași substanță
este materie. Dar sufletul se diferențiază de ma-
terie, deoarece ea cunoaște și se autocunoaște,
în timp ce materia nu posedă nici „inteligență”,
nici percepție senzitivă. Deci, atunci când su-
fletul este singular și pur, adică fără materie, el
aparține existenților, în schimb, materia singu-
ră aparține non existenților. Cf. (Ad Cand. 10,
19-32). Victorinus, după aceea, precizează că în
plus față de aceste patru moduri de a fi, până
aici examinate , este nevoie să-i adăugăm pe cei
non existenți cu adevărat, care eișchivalează cu
cei pur și simplu existenți, cu sufletele neîntru-
pate și cu cei adevărat existenți, care nu și au o
substanță a lor, nicio proprie intelecție, fiind o
construcție a intelectului, adică o realitaute non
O
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
25
o
existentă, de aceea, numai imaginară.(Ad Cand.
11,1-12).
Necesitatea unei aprofundate explicitări
a doctrinei filosofice referitoare la modali-
tățile de existență a entitățile este folosită de
Victorinus cu un scop precis, adică pentru a
explica „ce este Dumnezeu și în care existenți
este prezent.” (Ad Cand. 12, 1 -2). Bătrânul ma-
estru precizează, înainte de toate că Dumnezeu
nu coincide cu niciunul din cele patru planuri
ale ființei, deoarece transcende cele patru pla-
nuri ontologice cărora le dă ființă prin partici-
pare. Dumnezeu, întrucât este deasupra tutu-
ror lucrurilor, nu aparține existenților și nu are
nimic din existenți. Dumnezeu, deci, este un
non existent (me on ergo deus est) (Ad Cand.
13, 10-12) .
Dar ce este acest non existent deasupra exis-
tentului ? Atât cât se poate înțelege din acest
inteligibil, din moment ce este existent și non
existent, Victorinus ajunge la concluzia că el a
condus, prin puterea sa, la manifestarea exis-
tentului și pe care l-a generat.(Ad Cand. 14,
3-5).
Pentru Victorinus este ilogic să gândești că
Dumnezeu, care este deasupra existentului, a
produs din nimic ceea ce este asemănător Lui.
De fapt, ceea ce este deasupra existentului, este
existentul ascuns, și generarea și manifestarea a
ceea ce este ascuns, deoarece existentul în pu-
tere generează existentul în acțiune.(Ad Cand.
14, 11-13)
Dumnezeu, deci, este Tată și Părinte și ge-
nerează ceea ce era în sine. Existentul care era
în sinea Tatălui este adevăratul existent, un
pre-existent care este deasupra celor cu ade-
vărat existenți, și acesta este Iisus Hristos, sin-
gurul existent dintotdeauna existent. (Cf. Ad
Cand. 14, 21-27). Dumnezeu, deci, pre-existent
(proon), a generat Fiul, existentul perfect (per-
fectum, on), unicul și singurul existent (unum
et solum on), născut din putere, înaintea tutu-
ror lucrurilor, sau, înaintea celor cu adevărat
existenți și a existenților. (Ad Cand. 15, 7-9).
Discursul lui Victorinus, unic în patrolo-
gia creștină, reia pozițiile lui Candidus, pen-
tru care Hristos este o forță atotputernică a lui
Dumnezeu și Logos universal, (Ad Cand. 2, 11-
12) și conform a ceea ce e afirmat în Evanghelia
după Ioan, Iisus este Logos-ul lui Dumnezeu
(Cuvântul) , este Logos-ul în principiu, și ace-
lași Logos este Dumnezeu. Dacă Logos-ul a fost
în principiu, a fost dintotdeauna, în mod ne-
cesar nu poate deriva din non existenți. Nici
nu poate fi acceptată creația Lui (Ad Cand. 16,
5-15).
Logos2-ul în general și logos-ul în accep-
țiunea lui Victorinus, este o anumită pute-
re activă care se mișcă și se autoconstituie în
acțiune și nu în putere; Logos-ul este puterea
creatoare a lui Dumnezeu. (Ad Cand. 17, 1-4).
Dar Dumnezeu nu este generat ca Logos, fiind
el însuși Logos, dar este un Logos liniștit, care
se odihnește.(Ad Cand. 17, 12-13). Dumnezeu
este cauza primă, nu este numai cauza tuturor
lucrurilor, ci și cauza Sinelui propriu, deci, din
Sine însuși, este Logos și Dumnezeu.
Concluzia lui M. Victorinus este aici deter-
minantă: Logos-ul este născut din ființă, pen-
tru acțiune și în acțiune își are ființa. Așa cum
ființa își are acțiunea sa și ființa sa, la fel și ac-
țiunea își are ființa sa. Dar aceeași acțiune este
ființa, așa cum ființa este aceeași cu acțiunea.
Aceste două sunt deci, Unu în simplitatea sa,
B
ca Dumnezeu și Logos, Tatăl și Fiul. (Ad Cand.
22, 10-18).
Victorinus ajunge la concluzia că Tatăl și
Fiul constituie o unitate simplă; aceasta din
urmă este condiția fundamentală pentru a pu-
tea vorbi de consubstanțialismul dintre Tatăl și
Fiul. În același timp, Iisus nu derivă din nimic.
De fapt, scrie Victorinus, acțiunea a apărut din
ființă, fiind aceeași acțiune a ființei. Nu putem
afirma că Iisus n-ar fi consubstanțial, deoarece
ființa, fiind substanțială, este una cu acțiunea
care, la rândul ei, este una cu ființa, deoare-
ce aceeași ființă este acțiune și aceeași acțiune
este ființă( ... )acesta este Iisus, Cel care este în
afară și în interior. De fapt, este în afară prin
acțiune, este înăuntru în Tatăl, întrucât este
ființă. Astfel este Dumnezeu, deoarece este în
Dumnezeu; este Fiul deoarece este în acțiune
și oriunde ar fi este ființă în acțiune; în această
manieră Tatăl și Fiul sunt amândoi Dumnezeu
și Logos. (Ad Cand. 23, 1-10).
Dumnezeu își trage ființa din tot ceea ce este
putere; și, deoarece cei cu adevărat non exis-
tenți sunt străini puterii lui Dumnezeu, ei nu
pot fi în Dumnezeu. Datorită acestora putem
deduce implicit că Iisus nu putea să vină din
cei cu adevărat non existenți , adică din Nimic
(Nulla) (Ad Cand. 24 9-13). Argumentarea lui
Victorinus este foarte clară: existentul, adică
ceea ce este în acțiune nu poate să derive de la
ceea ce este în putere. Și că ceea ce este o putere
nu este încă existent și de aceea este denumit
non existent, sau mai bine-zis non existent în
acțiune, ci existent în putere. Victorinus respin-
ge afirmațiile sacrilege ale acelora care afirmă
că Dumnezeu n-a trimis logos-ul în interiori-
tatea sa, deoarece a spus: „Eu am dat naștere
fiecărui Spirit prin sufletul meu.” (Is. 57, 16).
Totuși, expresiile „la Dumnezeu” și „deasupra
Sinelui lui Dumnezeu”, nu înseamnă în afară,
ci amândouă înseamnă înăuntru (Ad Cand. 26,
20-23). De aici se deduce că Fiul este Logos-
ul și Dumnezeul care a creat toate lucrurile în
Hristos, deoarece Hristos este sămânța tuturor
lucrurilor. Și dacă Hristos este înainte de toate
creaturile, de unde derivă, deci, Hristos?”Dacă
este Cuvântul, este și Ființă și conform ființei
în Sine este Tatăl, iar ca acțiune este Fiul. Și de-
oarece ființa însuși este acțiune, ființa este mo-
dalitate de acțiune, de aceea Tatăl și Fiul sunt
consubstanțiali.(Ad Cand. 27, 12-17). Dar cum
este posibil să vorbim de consubstanțialism în-
tre Tată și Fiu dacă substanța nu exista încă?
Acest lucru este posibil, deoarece a-I găsi un
Nume demn de Dumnezeu este imposibil, de
aceea îl numim în mod impropriu scoțând din
intelectul nostru denumirile pe care le alătu-
răm lucrurilor pe care le cunoaștem. „Numim
astfel acțiunile lui Dumnezeu din proprii-
le noastre acțiuni, ca atunci când spunem
„Dumnezeu gândește”, „Dumnezeu trăiește” în
așa fel că îi atribuim lui Dumnezeu și substanța
și existența și denumim ființa sa substanță în-
tr-un fel impropriu față de ființa care este.”( Ad
Cand. 28, 9-11).
Victorinus își încheie răspunsul său la
Candidus oprindu-se asupra celor Trei
Persoane ale Sfintei Treimi afirmând: „În mod
sigur acel Spirit/Duh, prin acțiunea sa proprie,
este diferit de Fiul, chiar dacă este același Fiu,
așa cum Fiul, prin acțiune, este diferit de Tatăl,
chiar fiind același Tată conform ființei. Și ast-
fel, aceștia Trei, care sunt Unu, sunt o singură
Divinitate și nu o necesitate împărțită în părți,
nu sunt nici antithea, nici athea, ci Trei care
sunt Unu și Unu, care sunt trei; și de trei ori
trei sunt același Unu și Unic.”
Așa cum se cunoaște, arienii erau imbatabili
în a arhitecta un discurs logic creștin, chiar
dacă era viciat în interior de sofisme, singurul
dintre Părinții Bisericii, Marius Victorinus a
reușit să le demonstreze lipsa de logică a para-
logismelor, așa cum am văzut mai sus.
„Vorbind despre Părinții Bisericii, ne spune
Etienne Gilson3, ne gândim de obicei la felul în
care au folosit filosofia pentru a defini dogma
creștină și riscăm să-i uităm pe adversarii lor
care, în aceeași epocă, s-au străduit, din con-
tră, să se folosească de credința creștină pen-
tru construirea discursului filosofic. Erezia
lui Arie pare să fi apărut având la bază această
dorință a punerii religiei pe o bază raționa-
lă. Sfântul Grigore din Nazianz( Teologul) și
Sfântul Vasile cel Mare s-au găsit în fața unei
atitudini asemănătoare a deiștilor din secolul
al XVII-lea, adică a unei raționalizări a dog-
mei creștine efectuate în mod spontan de că-
tre spirite sensibile la valoarea explicativă a
credinței creștine, preocupați însă să reducă
la regulile cunoașterii metafisice, partea mis-
terică pe care aceasta o conținea. Preocuparea
în ce privește raționalitatea discursului, pe care
arianismul a manifestat-o de la început, și pe
care am văzut-o și în discursul lui Candidus,
în cadrul aceleași credinței creștine i-a dat
acel caracter logic pe care Victorinus l-a în-
fruntat pe același teren logico-explicativ. Era
vorba de a ști dacă metafisica ar fi absorbit
dogma, sau dogma metafisica.” Nu trebuie ui-
tat în acest context Episcopul arian, Eusebius
din Nicomedia, cel car l-a botezate pe patul
de moarte pe Împaratul Constantin. Sfântul
Grigore din Nazianz s-a aflat însă în fața unui
alt adversar de primă calitate în persoana ari-
anului Eunomius din Cizico, care era maesru
în folosirea “sofismelor”, în încercarea de a se
pune în regulă cu dogma creștină. Eunomius,
ne spune E. Gilson, nu încerca să încadreze
misterul într-o formulă preocupată să-l expu-
nă și să-l definească, ci să plaseze misterul în
planul inteligibilului. Pâna aici logica sa era
corectă. Dacă Fiul este consubstanțial Tatălui,
Tatăl s-a generat pe sine însuși și întrucât era
nenăscut a dat naștere Sinelui său. Eunomius,
la fel ca dialecticienii din cel de-al XII-lea se-
col, n-a greșit cu altceva, decât prin faptul că a
golit misterul în numele logicii: dacă s-a năs-
cut, vorbind despre Fiu, înseamnă că înainte
de a se naște el nu exista. În schimb vorbind
de Dumnezeul creștin în limbajul lui Platon,
Eunomius a făcut din Demiurgul platonic Tatăl
Cuvântului (Logos-ului) creștin.4
În cea de-a doua Epistolă către Victorinus,
din 358 d. Hr., solecitată de însuși Victorinus,
pentru a cunoaște în profunzime textele fonda-
torilor sectei ariene, Candidus, la început își dă
seama de eforturule făcute de bătrânul Retor,
care a demonstrat că Hristos a fost generat,
nu făcut. Dar el i-a contrapus imediat Epistola
lui Arie către Eusebiu din Nicomedia, în care
erau descrise rațiunile poziției lui Arie și a dis-
cipolilor săi, iar cei care i-au urmat pozițiile
erau descriși, după Arie în mod nejustificat,
ca oameni fără Dumnezeu, pasibili de pedeap-
sa unui exil dureros. Aceste afirmații înso-
țesc Epistola pe care Eusebius din Nicomedia,
la rândul său, i-a trimis-o lui Paolinus din
Tir; în ea sunt reluate argumentele împotriva
21
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
generării dumnezeiești, care era susținută,
după Eusebius, de Sfânta Scriptură. Epistola
se încheie cu cererea lui Eusebius făcută lui
Paolinus, ca Episcopul din Tir să-i transmită
lui Alexandru, Episcopul Alexandriei, nu nu-
mai bunele rațiuni expuse în Epistola trimisă
în apărarea pozițiilor ariene, ci și a propriilor
observații, cu speranța că ele ar putea suscita
în mintea Episcopului un sens de rușine: si
scripseris ipsi, pudorem illi facias5 Cele două
documente trimise de Candidus lui Victorinus,
exprimă nucleul pozițiilor ariene și-l fac pe bă-
trânul Retor să facă un alt efort pentru o ana-
liză filosofică și hermeneutică a Scripturilor,
pentru a opune propozițiilor ariene pe cele
ortodoxe. Aceasta devine pentru Victorinus
ocazia unei relecturi mai atente a Evangheliei
după Ioan și a Epistolelor Sfântului Pavel, în
măsură să pregătească un răspuns încă și mai
extins și mai riguros de acela dat lui Candidus
în prima Epistolă.6 Dar așa cum s-a spus îna-
inte, scrie G. Balido, acest răspuns, care tre-
buia să completeze proiectul originar al unui
opus ad Candidum, care trebuia să cuprindă
cele două Epistole către Candidus și cele două
răspunsuri ale lui Victorinus nu s-a realizat.
Totodată răspunsul este integrat în prima parte
a lui Adversus Arium I, în care Victorinus re-
afirmă că Hristos a fost generat, dar după ace-
ea abandonează argumentările împotriva lui
Candidus pentru a se ocupa într-o nouă con-
fruntare împotriva teoriei asemănării dintre
substanțe, sau a lui homoousion, adusă în dis-
cuție de Vasile din Ancira, argumente care vor
constitui obiectul analizelor noastre viitoare.
Pentru a exprima realitatea comună celor
Trei, a scris Vladimir Lossky7,” împărțind în
trei dumnezeirea cea neîmpărțită”, făcând apel
la textele lui Grigorie din Naziaz, Părinții au
ales cuvântul ousia. Acest cuvânt a aparținut
limbajului filosofiei, și a însemnat „esență”,
deși termenul a fost curând vulgarizat, pentru
a semnifica „atribut” sau „categorie”. El avea,
ca derivat verbul eimi ,” a fi”, cu o rezonanță
ontologică și ar fi putut fi folosit tot atît de bine
pentru a accentua unitatea ontologică a dum-
nezeirii, mai ales că se regăsește și în termenul
homoousios, căruia deja i se conferise un sens
creștin o dată cu Sinodul de la Niceea și care
ajunsese să desemneze identitatea de esență a
Tatălui și a Fiului. Homoousios și ousia stăruiau
asupra identității și aceasta era calea obișnui-
tă pentru gândirea elenismului târziu, care se
axa, după cum am spus, pe dezvăluirea extatică
a Unului.” Argumente pe care Victorinus le-a
abordat după aceea în Adversus Arium privind
opiniile lui Arie și Eusebius au fost prezentate,
așa cum am văzut în cea de-a doua Epistolă ce
i-a fost trimisă de Candidus.
Confruntarea epistolară, dintre Victorinus
și Candidus, este caracterizată de capacita-
tea celor doi autori de a utiliza, cu o abilitate
remarcabilă, scrie G. Balido, dialectica stoi-
co-aristotelică. În mod particular, expunerea
ce se referă la modalitatea ființelor determina-
te de a avea un rol principal în ce privește felul
de a răspunde a lui Victorinus provocărilor lui
Candidus. În ea vedem, de fapt, o abordare de
strictă matrice porfiriană, așa cum a semnalat
P. Hadot8 ce se termină prin legitimarea pro-
spectivei consubstanțialiste a Credului de la
Niceea și cu respingera tezelor conform căreia
Hristos, care ar fi derivat din Nimicul (Nula),
care „există”. În ce privește problema dacă este
cu adevărat vorba de o corespondență sau de o
ficțiune literară, teză susținută de mulți studi-
oși, datorită unei nesigure existențe istorice a
figurii lui Candidus, lucru care nu reduce cu
nimic importanța filosofico-teologică a va-
lorii txtului scris de Victorinus, în forma sa
dialogică, care expune în mod fidel pozițiile
ariene despre generarea în Dumnezeu. În ana-
liza demersului lui Victorinus asupra Unității
Sfintei Treimi, conclude G. Balido, egalitatea și
distincția în același timp, a celor Trei Realități,
Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt sunt susținu-
te pe baza datelor Sfintei Scripturi și a analize-
lor lingvistice, în care folosirea conceptuală a
textelor porfiriene sau de matrice neoplatonică
nu determină o influență doctrinală neopla-
tonică organică asupra gândirii creștine a lui
Marius Victorinus.
Note
1	În interiorul cosmologiei medioplatonice a lui
Plutarh își găsește loc doctrina logoi-ilor, ca prin-
cipali organizatori, (ordinatori) ai lumii sensibile în
forma entităților matematice, pe care o găsim în lu-
crarea De Iside et Osiride (337 A și urm.)
2	Rațiune, ratio, este o facultate intelectivă a omu-
lui, considerată cu caracterul său specific și cu toate
formele sale de activitate. Prima semnificație a lo-
gos-ului, de la verbul legein, a vorbi, este cuvântul ,
limbajul. (iată una din explicațiile pentru care a fost
tradus în românește prin Cuvânt) Așa cum știm,
limbajul este expresia gândirii. În capitolul al IV-lea
al Tratatului aristotelic Despre interpretare se vor-
bește despre logos. În realitate, conceptul de logos
posedă o semnificație plină de înțelesuri metafisice
și teologice.
3	Gilson Etienne, La filosofia del Medioevo, BUR,
Milano 2000, p.. 65
4	Cf Gilson E., op. cit. p. 66
5	Conf. Ep. Cand. II 2, 42-43, în Balido G. op cit.
p. 34
6	Cf. lui P. Hadot (ed. îngrijită de) Marius
Victorinus, Traites Theologiques sur la Trinite, Les
editions du Cerf, Paris 1960, p.30
7	Lossky Vladimir, Introducere în Teologia ortodo-
xă, Editura Enciclopedică, București 1993, p. 50
8	Cf. lui Hadot P., Porfirio e Vittorino, trad. it. Vita
e Pensiero, Milano 1993, p. 437-451
■
Urmare din pagina 3
Alexandru Surdu
-	o viață dedicată
construcției filosofiei
românești
în versuri (nereușite însă) și s-o preschimb din
dragostea de frumos, precum zicea și Platon, în
dragoste de adevăr și bine, de înțelepciune din
care mi-am și făcut o meserie. N-am uitat nici
dragostea de țară, de trecutul nației române, de
obiceiuri și credințe, despre care am scris cîte
ceva pe măsura putințelor mele”.
Lucrarea nu este concepută ca un răspuns
altor obiceiuri împrumutate mai nou în arealul
culturii noastre, altor viziuni asupra iubiri ci,
după cum mărturisește chiar autorul, pe aceas-
tă sărbătoare a primit-o moștenire de la părinții
săi, în lunga tradiție a culturii populare româ-
nești, transmisă de milenii prin viu grai.
De altfel, într-o altă lucrare, tema este dezvoltată
la modul magistral, întreaga lucrare fiind o lauda-
tio adusă spiritului și culturii românești, pornită,
din nou, de la Cantemir, cel dintîi ctitor, și ajun-
gînd la Blaga sau la „sărbătorile” lui Vasile Băncilă.
O altă lucrare a lui Alexandru Surdu, din ci-
clul celor care construiesc spiritualitatea româ-
neasca și pe care o amintim aici, este Pietre de
poticnire (Ed. Ardealul, Târgu - Mureș, 2014),
o altă radiografie a filosofiei și spiritualității ro-
mânești care adună între coperți de carte o în-
treagă istorie potopitoare, de la Brâncoveanu,
cel dintîi Martir, pînă la Cantemir, Spiru Haret,
Eminescu, Bacovia, Blaga și Noica, Șaguna,
Mircea Vulcănescu și atinge, apoi, problema
Marii Uniri. În același sens se constituie și ulti-
mele apariții din anul 2020, relative la Eminescu
sau Blaga, bunăoară.
Academicianul Alexandru Surdu este unul
dintre puținii intelectuali de elită ai culturii ro-
mânești care a rămas credincios ideii de con-
strucție și unitate, de valorizare și internaționa-
lizare a spiritualității românești. De altfel, el face
parte dintre puținii creatori de filosofie și nu de
comentatori și autori de cărți redundante. Unică
în filosofia noastră și în cea internațională este
deja clasica și originala filosofie pentadică apă-
rută pe parcursul anilor în mai multe volume,
în care regretatul academician român îmbracă
și dezvăluie totodată întregul spirit al filosofiei
românești, europene și universale.
Integrarea noastră în evantaiul națiunilor
europene trebuie făcută cu specificul nostru
național și nu în lipsa acestuia. Altfel, soarta cul-
turii românești va fi pecetluită pentru totdeauna
iar românii vor fi tratați ca indivizi aculturali,
lipsiți de tradiție spirituală, inferiori occidenta-
lilor, ceea ce nu este cazul, dimpotrivă. Cu atît
mai mult cu cît astăzi, cei care ne consideră astfel
sunt niște sărmani fameni, lipsiți de idei, serios
îndoctrinați, moștenitori ai unor culturi cîndva
înfloritoare.
Academia Română prin Alexandru Surdu dă
un puternic semnal în acest sens. Mărturie stă
întreaga operă a lui Alexandru Surdu și ultimele
contribuții ale Domniei Sale publicate în Tribuna
din 16 decembrie 2020. La numai cîteva zile de
cînd o soartă nemiloasă a decis să ni-l răpească.
P.S. Acest articol îndeplinește toate cerințele
legale și constituționale aflate în vigoare. S-ar
putea ca unor fanatici ai corectitudinii politice
să nu le convină opiniile mai sus exprimate. În
acest caz, atrag atenția că orice fel de acțiuni me-
nite să profaneze memoria maestrului și priete-
nului nostru vor fi tranșate în instanța de judeca-
tă, locul unde, datorită profesiei, mi-am petrecut
ceva timp din viață.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
27
social
Idealul educațional
integrativ. Note pe marginea
unei lecturi din Filosofia
pentadică
■ Adrian Lesenciuc
Idealul educațional al învățământului ro-
mânesc constă în dezvoltarea liberă, in-
tegrală și armonioasă a individualității
umane, în formarea personalității autonome și în
asumarea unui sistem de valori care sunt necesare
pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru
dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru par-
ticiparea cetățenească activă în societate, pentru
incluziune socială și pentru angajare pe piața mun-
cii”1, dar în esență idealul educațional reprezintă
finalitatea educațională de maximă generalitate a
unei societăți, care presupune convergerea tuturor
proiecțiilor teleologice ale tuturor formelor și ca-
drelor educaționale ale societății. Așadar, vorbind
despre idealul educațional, avem în vedere totalita-
tea formelor de transmitere a culturii de la o gene-
rație la alta, dar această proiecție macrostructurală
depinde de o serie de caracteristici ale societății la
un moment dat și de capacitatea acesteia de a de-
clanșa, în acord cu o viziune coerentă asupra pro-
priei dezvoltări, acțiuni de amploare privitoare la
proiectul împlinirii umane într-un context societal
în schimbare. Dar idealul educațional, exprimând
aspirațiile unei societăți (caracterizată de anumite
considerente de ordin istoric), privește un model
dezirabil de personalitate umană. Fiind formulat
în termeni generali, idealul educațional trebuie să
aibă în vedere posibilitățile de transformare a pro-
totipului psiho-comportamental avut în vedere în
finalități educaționale aplicabile ființei umane.
Cumva de aici, de la idealul educațional gene-
ral și neclar în raport cu o serie de ancore concrete
ale societății actuale, pleacă și dezbaterea noastră.
Ceea ce ar fi trebuit să fie o lectură a uneia din-
tre lucrările fundamentale ale filosofiei românești
- volumul IV al filosofiei pentadice a academici-
anului Alexandru Surdu2, creatorul unui sistem
Bruno Bradt	„Speranță”, tehnică mixtă 2020, 150x290 cm, detaliu
filosofic românesc coerent și consistent - a devenit
o lectură potențatoare în ceea ce privește posibi-
litățile interpretative în raport cu prototipul psi-
ho-comportamental al finalităților educaționale în
sistemul autohton de învățământ. Privind vectorial
câmpul de forțe în învățământul românesc, idea-
lul educațional este un punct ale cărui coordonate
sunt stabilite fără mare precizie (fiind definite pe
un interval de valori), așadar o arie de referință
în raport cu care se proiectează direcția și sensul,
odată definite corect originea și etalonul. Altfel
spus, chiar dacă idealul educațional este definit,
problema majoră constă în asumarea unui parcurs
în raport cu diagnoza preciză a situației concrete,
pentru a fi stabilite ulterior celelalte elemente ne-
cesare traducerii direcției și sensului în iterații în
raport cu un etalon, astfel încât dimeniunea pe-
dagogică a idealului educațional, privind posibi-
litățile de transpunere în practică a respectivului
ideal, să devină posibilă și aplicabilă. Adică, în alți
termeni, educația să se realizeze în raport cu niște
finalități ale dezvoltării societății, astfel încât pro-
totipul psiho-comportamental avut în vedere să
corespundă realităților societății prefigurate. Dar
în momentul în care instrumentatul metodologic
(am făcut apel la înțelegerea în raport cu vectorii și
cu procesele iterative deoarece matematica produ-
ce cadre metodologice adecvate în cunoașterea în
diferite arii de specialitate) nu este adecvat parcur-
sului, între idealul fixat și realitatea în care proto-
tipul psiho-comportamental ar trebui să producă
efecte ca ființă integrată social apar decalaje, și cu
cât aceste decalaje sunt mai mari cu atât este mai
evident așa-numitul „analfabetism funcțional”:
recunoașterea și reproducerea formei fără înțe-
legerea conținutului și a adecvării lui la realitate.
Filosofia pentadică a lui Alexandru Surdu propune
Bruno Bradt
„Doisprezece”, detaliu
înțelegerea Ființei nu în deschiderea proiecției, ca
dat, ci în ipostaza de interpretant - spre a ne rapor-
ta la pragmatismul simbolic al lui Peirce - adică de
cadru de referință în raport cu o serie de proce-
se anterioare. La Ființă, spune Alexandru Surdu,
trebuie să se ajungă3, iar Ființa, în raport de posi-
bilitățile ei „înființează” ulterior în măsura în care
gândește: „Existența Nemijlocită nu trece în Ființă,
nu se transformă, nu se înființează pe sine, ci este
înființată de către același om, în măsura în care o
gândește” (p.17). Prin urmare, în raport cu aceas-
tă proiecție, pentru înțelegerea adecvării idealului
educațional la societate nu este necesar să înțele-
gem doar aria finală de referință, ci este obligatoriu
să ne raportăm și la instrumentarul metodologic
utilizat în parcurgerea distanței de la situația actua-
lă la cea viitoare, raportat la direcție, sens și etalon.
Din această perspectivă, odată înlocuit instrumen-
tarul logicii clasice din învățământ cu „logici alter-
native” a produs derapaje și, în cele din urmă, bul-
versare: „Înlocuirea logicii clasice din învățământ
cu cea dialectico-speculativă, cum s-a făcut uneori,
sau cu cea simbolică, în zilele noastre, are conse-
cințe grave, căci în loc să contribuie la perfecționa-
rea gândirii raționale, conduce la comportamente
aberante care se dovedesc apoi că nu sunt potrivite
nici măcar pentru însușirea elementară a celorlalte
tipuri de logică, pentru care condiția minimă este
ca persoana să fie totuși sănătoasă mintal (p.42)”.
Practic, învățământul suferă dintr-o bulversare
metodologică - matematica și logica, forme ale cu-
noașterii, nu sunt științe în sine, ci metode de orga-
nizare mentală (Grigore Moisil spunea că „tot ceea
ce este gândire corectă este matematică”) -, adică
dintr-o bulversare a modului în care se realizează,
în mod predilect în societate, raportarea Ființei la
Existența gândită. Evident, filosofia pentadică a lui
Alexandru Surdu propune o logică integrativă, o
„împăcare” a celor trei logici și o proiecție a ide-
alului formativ în raport cu variabilele constituite
de facultățile distincte ale gândirii: „În măsura în
care sunt facultăți distincte ale gândirii (intelectul,
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
însemnări din
Mancha
rațiunea și speculațiunea), ar trebui acceptat și fap-
tul că fiecare individ este, într-o măsură mai mică
sau mai mare, nu numai inteligent , cum se poa-
te dovedi cu celebrele „teste de inteligență”, dar și
rațional și speculativ” (p.44). Un ideal educațional
integrativ ar presupune trei direcții formative ma-
jore, integrate, care să vizeze câștigul ca ființă și din
perspectiva Intelectului/ Cumestele, propune Al.
Surdu, și a Rațiunii/ Ceestele, și a Speculațiunii/
Deceestele. În cazul nostru, plusul formativ și adec-
varea în raport cu societatea viitoare sunt posibile
doar în formula integrativă pe care o propune filo-
sofia pentadică, în condițiile în care, pierzându-se
din tăria referințelor, permițându-se un anumit
grad de relativizare și hibridizare în cunoaștere,
inteligența însăși, firesc inclusă în prototipul psi-
ho-comportamental proiectat, nu se poate dis-
tinge precis și nu poate fi recuperată: „Inteligența
sau Intelectul, ca facultate a gândirii, mai ales spre
zilele noastre, când s-au pierdut distincțiile ontice
dintre phronesis, logos și theoria (Intelect, Rațiune
și Speculațiune), ca și cele din filosofia clasică ger-
mană (Verstand, Vernunft, Spekulation), și, mai
ales, în psihologia contemporană, este prezentată
într-un amestec din care cu greu mai poate fi recu-
perată (p.79)”.
Idealul educațional actual este un astfel de
amestec nestructurat, în care facultățile gândirii nu
sunt evidențiate distinct sau nu pot fi evidențiate în
dimensiunea pedagogică a idealului, ca posibilități
efective de transpunere în practică a acestuia, iar
propunerea unei gândiri integrative, prin prisma
celor trei logici este o soluție firească atâta vreme
cât finalitatea privește, din perspectiva dimensi-
unilor psihologice și sociale ale idealului educa-
țional, tipul de personalitate și de societate care
presupun raportarea la „Ființa Totală”. „Filosofia
Pentadică, conchide Alexandru Surdu, este primul
sistem categorial-filosofic în care se face o expu-
nere completă a ființei raportată la cele 3 facultăți
de bază ale gândirii, plus cele două facultăți hibri-
de. Platonic vorbind, aici apare pentru prima dată
„Ființa Totală” (pantelos on, despre care vorbea
Platon)” (p.414). Idealul educațional nu poate rata
tocmai posibilitatea de a se proiecta pe sine prin
prisma propriilor aspirații în raport Ființa capabilă
de a se exprima plenar.
Note
1	Art.2 alin.3 din Legea educației naționale nr.1 /2011,
cu modificările și completările ulterioare.
2	Alexandru Surdu. (2020). Filosofia pentadică IV.
Teoria ființei. București: Editura Academiei Române.
415p.
3	„Semnificația majoră a Ființei este aceea de Existență
gândită sau de gândire a Existenței, în cazul de față a
Existenței Nemijlocite. Or, până acum omul este singu-
ra viețuitoare despre care știm că gândește; gândirea lui
fiind, după cum s-a văzut, precedată de anumite opera-
țiuni psihognoseologice, în filosofia sistematică penta-
dică nu se poate porni de la Ființă, trebuie să se ajungă
la ea”, notează Al. Surdu, op.cit., p.17. Pentru a înțelege
sistemul filosofiei pentadice, este suficient să înțelegem
trecerea de la Subsistență la Existență prin intermediul
Ființei, ceea ce Alexandru Surdu definește precis în în-
săși proiecția teleologică asupra propriei lucrări (volu-
mul IV al filosofiei pentadice): „Teoria Ființei ne oferă
prilejul de a reveni la Definiția Filosofiei Pentadice ca
teorie a trecerii de la Subsistență la Existență prin inter-
mediul Ființei și al Realității, la Existența Reală” (op.cit.,
p.11).
■
Poeții unui spațiu
■ Mircea Moț
Florin Șindrilaru este cunoscut în special
pentru excelentele antologii pe care le-a
întocmit începând din anii 80 (și când
spun aceasta am în vedere antologiile de poe-
zie (Excelsior, 1982; Arta poetică, 1983; Poezia,
izvor de frumusețe, 1987; Antologia poeziei
românești culte, de la Dosoftei până în 1993,
1998), dar și pentru dicționarele de persona-
je sau auxiliarele didactice de bună calitate.
Interesul pentru cărțile cu caracter didactic,
asumate ca nobilă datorie a unui profesor de
literatură exemplar, nu proiectează un didacti-
cism vizibil asupra monografiilor sau volume-
lor de istorie și critică literară scrise de Florin
Șindrilaru.
Titlurile unor volume publicate în ultimii
ani, Chiriașul secundei. Cronici, eseuri, comen-
tarii (două volume) ori Chiriașul secundei.
Batalionul disciplinat, trimit în mod evident
la un critic literar convins că gestul său se
consumă sub semnul prezentului și fixează o
configurație a operei valabilă cel puțin în acest
prezent, confirmată sau infirmată de alți co-
mentatori, în alte lecturi și în alte momente/
secunde. Criticul se plasează temporar în pro-
priul demers, pe care, mai ales, nu-l dorește
confortabil ca „locuință” definitivă, asumân-
du-și condiția de chiriaș, care-i asigură însă
o indiscutabilă libertate de mișcare. Florin
Șindrilaru este convins „că orice scriitor, mai
mult sau mai puțin însemnat, lasă o creație,
mai mult sau mai puțin modestă, care poate să
dureze în timp. Și deci el nu trebuie uitat”.
La editura Agnos din Sibiu, Florin Șindrilaru
a publicat de curând volumul intitulat (nici
nu se putea altfel!) Chiriașii secundei. Poeți ai
Brașovului, primul volum, care selectează, sub
semnul valorii estetice, poeții importanți din
generații diferite și cu modalități lirice deo-
sebite, urmând ca al doilea volum să prezin-
te, probabil, alți poeți care întregesc la modul
convingător configurația unui spațiu literar.
Atunci când se referă la „criterii restrictive”,
Florin Șindrilaru are în atenție fără îndoială
niște criterii extraliterare, nicidecum pe cele
valorice și estetice; chiar dacă mărturisește că
nu face „ierarhizări valorice”, ierarhizarea cri-
ticului se concretizează în primul rând prin
selecție, apoi prin finețea demersului analitic.
Dorite „note de lectură, eseuri, comentarii de
text”, capitolele cărții sunt, după autor, o expre-
sie a pasiunii de a citi poezie, cu tot ceea ce
presupune aceasta, în primul rând adecvarea
demersului la specificul textului liric. Mai reți-
ne atenția o altă mărturisire a autorului, care se
referă la o anumită plăcere de a se exprima des-
pre poezie, sinonimă, până la un punct, plăce-
rii demersului analitic: „Cartea de față nu este
nici dicționar, nici antologie. Nu face ierar-
hizări valorice, clasamente, topuri. Eventual,
eseuri ale cărții pot fi parte dintr-un dicționar
sau din vreo antologie, dar deocamdată s-o ca-
tegorisim ca o suită de eseuri dedicate poeților
brașoveni. Numărul de pagini sau de rânduri
consacrat unui poet nu este relevant. Nici po-
eții incluși în acest prim volum nu sunt aleși
după eventuale criterii. Așa a fost să fie. Și nici
un al doilea, nici un al treilea volum de eseuri,
pe care mi le doresc, nu va ființa după oare-
ce criterii restrictive. Singurul criteriu pe care
mi-l asum în ceea ce fac este pasiunea de a citi
poezie. Și, eventual, de a mă exprima despre
ea”.
Ceea ce trebuie precizat în primul rând este
faptul că, scriind despre poeți ai Brașovului,
Florin Șindrilaru nu îi raportează pe autori la
spațiul limitat al provinciei, dimpotrivă, prin
creația lor, aceștia redimensionează un spațiu
și-l legitimează, dacă mai era nevoie, într-un
orizont cultural mai larg. În fond, criticul fo-
calizează o porțiune din întreg pentru a-și
concentra atenția asupra unor poeți indiscu-
tabil semnificativi: Gabriel Stan, Alexandru
Mușina, Andrei Bodiu, Darie Magheru,
Mihaela Malea Stroe, Nicolae Stoie, Dumitru
Gherghinescu Vania, Daniel Drăgan, Stela
Vinițchi Rădulescu, Mircea Brenciu, Cristian
Muntean, Elsa Tofan Darval, Emilian Lupu,
Vasile Copilu Cheatră (în ordinea stabilită de
autor).
Structura volumului este ușor sesizabilă.
Autorul stabilește mai întâi niște binevenite
„repere bibliografice”, preluate în general din
surse cunoscute, urmate de o „prezentare a
creației (doar) poetice” a autorului, în sfârșit,
„comentariul unui text” emblematic pentru
scriitorul respectiv.
Unele aprecieri ale autorului pot surprinde
și ai tot dreptul să le privești cu destule rezer-
ve, socotind că ele trădează avântul greu de
stăpânit ori admirația nereținută: nu sunt pe
deplin convins, dar poate mă înșel, că Gabriel
Stan, căruia îi respect scrisul, ar fi într-adevăr
un „om de Renaștere”. În schimb, sunt convins
și eu că „Alexandru Mușina este cel mai de
seamă poet al cărui nume este legat de cel al
Brașovului”.
Florin Șindrilaru intenționează să ofere o
perspectivă exactă asupra „operelor” poeților
brașoveni, unele încheiate, prin plecarea dintre
noi a autorilor, de la altele așteptându-ne, nu
mă îndoiesc, la adevărate surprize.
Uneori criticul simte nevoia să se „încăl-
zească”, apropiindu-se de operă după ce a evo-
cat omul. Așa procedează atunci când scrie
despre Nicolae Stoie: „Domnul Nicolae Stoie
punea, întotdeauna și deasupra a tot și a toa-
te, respectul. De ani buni de zile ne-am sunat,
rar, e drept, la telefon, iar primele Domniei-
Sale vorbe, neatinse de împrejurările cotidia-
nului fast sau nefast, sunau în receptor mereu
aceleași: «Bună ziua, domnule profesor Florin
Șindrilaru!» Și era în vorbele Domnului nu
numai respectul ceremonios, ci mai ales o reli-
giozitate magică, așa ca un leitmotiv înălțător:
un piedestal al vorbei și al atitudinii ce impu-
ne rigoare, demnitate și ținută. Căci vorbirea
Domnului Nicolae Stoie era un act ceremonial
izvorât dintr-un sine ce nu admitea ab initio
replica banală și gândirea amorfă, ci doar cu-
getare pură, înaltă”. Această etapă consumată,
criticul trece „liziera” operei, stabilind cu mul-
tă siguranță repere ale universului imaginar.
Volumul Pastelurile de la Ocna Sibiului rămâne
o
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
teatru
o
pentru Florin Șindrilaru „cel mai bun volum
de poezii al lui Nicolae Stoie”. Ceea ce este ade-
vărat! În această situație, profilul autenticului
poet este conturat din perspectiva acestui vo-
lum. Florin Șindrilaru stabilește filiații, invocă
teme și motive și evidențiază modalități liri-
ce ce-l definesc pe poet: „Villonescul mais ou
sont... devine una din supratemele volumului,
eul liric trăind o nostalgie a reîntoarcerii, ima-
ginile fiind filtrate și dominate de o vizine ma-
tură. Dar toate aceste «trimiteri» care transfor-
mă peisajele în alegorii, metafore, simboluri,
nu au nimic ostentativ, totul e normal, fluid,
rezultând un text plin de căldura interioară a
evocării, fără accente dramatice”.
Pentru mai tânărul Mircea Brenciu, Florin
Șindrilaru apelează la opinii pe care le consi-
deră autorizate în stabilirea unui diagnostic,
procedează calm și meticulos, aruncând în joc
concepte ce amintesc experiența omului de la
catedră.
Substanțială mi se pare partea rezervată co-
mentariului de text, atent ales, criticul având
grijă ca acesta să fie reprezentativ pentru opera
poetului. Locul acestui comentariu este de al-
tfel bine motivat: „Apoi, am fost conștient că
pentru iubitorul și consumatorul de poezie,
care asimilează textul liric pe dată și cu maxi-
mă satisfacție estetică, un comentariu al textu-
lui poetic devine inutil, de reținut poate doar
ca o anexă. Dar pentru cititorul obișnuit o ana-
liză complexă a textului, pe care m-am străduit
s-o realizez, poate aduce un plus de iradiere a
sensurilor, de asimilare a valorilor lui. Textul
poate deveni așa, prin decriptarea sensurilor ce
le incumbă, o valoare asumată”.
Aleg, spre ilustrare, comentariul la bine-
cunoscutul poem al lui Alexandru Mușina,
Budila-Express, absolut semnificativ pentru
poet. Punctul de plecare îl constituie opiniile
critice autorizate. Este menționat Ion Pop, pen-
tru care „Budila-Express este un “poem-reper”,
“reprezentativ și pentru noul nonconformism,
«subversiv» și demascator, al unei bune părți
din discursul liric al «generației ,80», în latura
lui parodică, ironic-caricaturală, ludică”, dar
și Nicolae Manolescu, cel care plasează textul
printre cele mai bune poeme ale poetului din
Brașov („În acestea se văd cel mai bine inte-
ligența artistică absolut remarcabilă a acestui
poet și capacitatea lui de a folosi registrele lim-
bii”). După toate acestea, cu sentimentul dato-
riei împlinite, Florin Șindrilaru își susține pro-
priul punct de vedere, bazat pe o lectură ce-i
dezvăluie textului profunzimea simbolică și
sorgintea culturală: „Privit dintr-un alt unghi
de vedere, poemul Budila-Express semnifică o
luptă dinainte pierdută pentru păstrarea adoles-
cenței, echivalentă la Mușina cu vârsta de aur,
a ingenuității explozive. Poemul marchează o
trecere dureroasă a existenței arcadice în planul
realității crude, distopice, astigmatice. Notația,
scriitura, când nu este nostalgică este rece,
ochiul poetic păstrează cu îndârjire distanța
față de Real și Realitate, detașându-se - apa-
rent - de ieșiri de tip patetic. Paradoxul aici
este: aparenta lipsă de patetism, de implicare,
potențează implicarea și patetismul. E o de-
dublare a eului liric clamând cealaltă realitate,
refuzată până acum în poezie. De aici și tonul
asertiv, zicerea memorabilă care augmentează
sentințe fără drept de apel ale poemului”.
■
„Chinezării” la Turda,
via Teatrul din Sfântu
Gheorghe
■ Eugen Cojocaru
Tocmai am terminat seria despre soarta
Thaliei în lume și România (Teatru ca
la circ), că, hop, „dumnezeul” șabloa-
nelor și ticurilor manieriste mă „răsfață” (de
mi-a luat fața!) cu o mo(n)stră minunată...
adică de toată minunea! Aflăm că Roland
Schimmelpfenning (bănuț mucegăit, în tra-
ducere!) face parte din noua generație (*1967)
de dramaturgi germani și scrie texte „suprare-
aliste” în stil deconstructivist cu inserții mo-
zaicate tip colaj. Premiera Dragonului de aur
(traducere Ioana Petre) a fost pe 11 mai 2019
și recomandația e „peste 14 ani” fiind adusă,
în 5 noiembrie, la Teatrul Național turdean.
Catinca Drăgănescu face regia pe scenografia
Ioanei Pashca, coregrafia și ilustrația muzicală:
Simona Deaconescu. Distribuția: Elena Popa,
Anca Pitaru, Costi Apostol, Ion Fiscuteanu Jr.,
Sebastian Marina. Regizoarea a „aplicat” atent
stilul acestuia, redat în wikipedia.de: „perso-
najele depășesc mereu rolul pentru a se descrie
/ a informa despre ele (publicul actual nu mai
are cultura și capacitatea să o facă, așa cum era
la texte grele din marii dramaturgi?! - n. n.).
Spectatorul e ținut, astfel, permanent la distan-
ță față de acțiune, autorul dând posibilitatea
unei participări emoționale.” (trad. n.) Orice
specialist în teoria literaturii / culturii știe că
efectul e invers prin această metodă: publicul
e permanent „catapultat” în afara tramei și a
participării empatice, mai ales când sunt folo-
site, pletoric și permanent, aceste trucuri șa-
Bruno Bradt
blonarde. CD îl preia, fidel: mă mir deoarece
are și o diplomă în comunicare și ar trebui să
știe! Am mai relatat despre această inflație a
„p(r)ost-modernului” cu manifeste și pretenții
sofisticate, preluate de la epoca modernă, dar
acelea erau acoperite în intenții, realizare, idea-
ție și structuralizare.
Tot ea: „ne asumăm din nou o provocare ar-
tistică deosebită... în jurul unei teme mai mult
decât actuale în România de astăzi. O dezbatere
în jurul caracterului uman duplicitar și a (in)
existențelor valorilor precum empatia, desfă-
șurată într-un context social marcat de incerti-
tudine și sărăcie.” Nu scăpăm nici de expresii
„științifice” sau americănisme: „În luptă cu
determinismul social. ne angrenează în roller-
coaster. statement (subl. n.)” sau automatisme
ca „deconstruim realitatea”. Piesa ar fi „despre
noi toți. un poem-teatral tragi-comic (nici
măcar o umbră de râs n-a trecut pe fețele spec-
tatorilor! - n. n.) despre lumea absurdă și une-
ori foarte crudă în care trăim. Cu spectacolul
ăsta declar oficial război inerției: și în viață și
pe scenă!” Dar piesa, însăși, e plină de „inerțiile
conservelor șablonarde” care sufocă viața rea-
lă, inclusiv a teatrului! Mai departe, non plus
ultra: „Schimmelpfenning a scris o fabulă extra-
ordinară a lumii contemporane!”, lăudându-se
în „propria cauză”, cum e moda românească de
prin 1990, punând doi corifei ai culturii să „ad-
mire” superlativ prestația lor: Bertolt Brecht și
Gertrude Stein! De altfel, vom constata: ioc
tehnică mixtă, 80x240 cm, detaliu
30
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
Bruno Bradt	„Doisprezece”, tehnică mixtă, 990x150 cm
legătură cu viața din România, nici cu a majo-
rității chinezilor din diaspora lor!
Scena e simplă, practică și chiar interesan-
tă, vrând să spună că oamenii sunt prea mi-
ci(imani) pentru o lume așa mare: două scaune
și o masă uriașe: sub ea funcționează localul
Dragonul de aur, pe ea etajul unu, unde stau
Clienta și Bunicul. Când intră spectatorii, ac-
torii schimbă poziții imposibile, de parcă ar fi
contorsioniști la circ (nu spuneam eu Teatru
ca la circ!) Se vorbește mult (și aici „contorsio-
nat”) bâțâind și tremurând rău pe muzica prea
tare, care „estompează” textul și mesajul, aten-
ția spectatorului fiind atrasă și de alte „adia-
cente”: coregrafia ciudată a celor în dialog și
a celorlalți , totul e încrâncenat teutonic etc.
Plin de „șabloanele” cele mai uzitate ale p(r))
ost-modern-consumismului!! Nu lipsește mai
nimic în acest șablonardeconstructivism. Ideea
piesei e bună, dar, ca faimosul șarpe Ouroborus,
se devorează înghițindu-se singură! Permanent
actorii zic „pauză scurtă” la replici, își spun
înainte și după, șoptit, replica lor sau a celor-
lalți, stau în pozițiile cele mai anormale, repli-
cile sunt des reverberate computerizat... Astea
să fie plusul de „realitate și empatie”?! Mare
fâs! Am stat 30 de ani în Occident (Germania,
Franța, Italia, Statele Unite) și, mare amator de
artă culinară chineză, am fost de două ori pe
săptămână la ei: nu e așa viața lor! Probabil în
unele cartiere rău famate din New York, dar nu
punem semnul egal între 0,2% și ce se întâmplă
în lume - e o proiecție total deformată și de-
formantă! Cum spuneam, nimic nu e normal,
totul trebuie să fie șoc: se „merge” numai bâțâit
ori cu pași mici și repezi, „gheișești”, dansuri
Bruno Bradt	„Generații”, tehnică mixtă, 150x218
ca la „secta tremuricilor”, unul cântă / poves-
tește ceva, ceilalți țopăie ori tremură îngrozi-
tor - astea ar fi „potențatoarele” de empatie și
realitate?! Doamne apără și păzește!
Totul e „mozaicat” în mici scenete ale unor
frânturi de vieți, unele ar fi interesante dacă ar
fi fost altfel „exploatate”: relația dintre Nepoată
și Bunic sau Ea și Soț. Din nefericire, totul e
tratat infantil-șablonard: un angajat scoate
dintele cu un clește în mai multe scene moza-
icate, întinse pe 15 minute, cu întreg arsenalul
de „conserve” manieriste cunoscute: bâțâieli
pe muzică, mereu „piramide” ca la circ, o arun-
că în sus. Se „bagă”, intercalat, și futila fabu-
lă Greierul și Furnică: el e închis în cușcă și.
„conservă americană”: „Îl f...em (cu celelalte
- n. n.) până la epuizare!”. Se vrea și puțin su-
prarealism cu „dintele care zboară”, uimind pe
toți, vreme de două minute și cade în supa de la
„masa 6”. Regizoarea uită asta și, după un timp,
toți se întreabă unde e, nevâzându-l în gura ne-
fericitei! Al 40-lea șablon: doi actori, desigur
cu barbă, fac pe țoapele (în avion spre Brazilia)
și se chinuie într-o derizorie mamuțăreală -
reamintesc: nici umbra de zâmbet măcar! Una
se declară „Barbie”, iar cealaltă „Barbie fucker!”
(deci lesbiene) Răd. numai ele! La pereche,
actrița e El, actorul Ea. „Poante” atât de „me-
ga-fumate”, că doar chiștocele au rămas - cum
la Sf. Gheorghe nu mai e fabrica unde se fă-
ceau cele mai bune Carpați fără filtru, „valută
forte” în Occident, acum ei iau „chiștoacele”
aruncate de societatea de consum și ne pune
să le „refumează” noi ca trabucuri cubaneze de
lux! Dintele e găsit și în supa unei turiste din
avion, scandal - din nou, se uită că aterizase la
masa 6: trebuie să cercetăm, poate a avut loc un
„transfer reciproc” de farfurii prin teleportare!
Iată dovada „farfuriilor zburătoare”!
Totul e înghițit de tsunami-ul mega-stilizat
estetizant în gol, totul e „altfel” ne-real, mai
corect anti-real/-normal, peronajele dialo-
ghează paralel: știm că lumea a devenit asoci-
ală, dar asta au arătat-o, subtil, marii drama-
turgi prin realitate, nu cu pletora de șabloane
simboloide „mură-n gura” spectatorilor sufo-
cați de ele. Am discutat cu ei după spectacol:
ca de atâtea ori, n-au înțeles mai nimic. Quod
erat demonstrandum! Clienta cu dintele moare
(șabloane mult uzitate, mai ales în Germania
și Italia, cele mai fidele imitatoare europene
ale americanilor) cu mult sânge pe scenă, toți
plini de lichid roșu. Regizoarea a făcut stagii
de practică în Germania - aha, de acolo îi vin
„ideile” novatoare pentru România! La final,
nu se „ratează” altă „conservă” extra-uzitată de
„arta consumoidă”, mai ales italo-nemțească:
Greierele moare și el, se dezbracă reciproc la
„pielișica goală” și se întind singuri (ca-n re-
alitate, nu?!) pe două catafalce mobile, cu care
ceilalți îi învârt într-un dans macabru! Ideea
întoarcerii moartei prin mările din nordul
Europei și Asiei până în satul natal, la izvorul
Fluviului Galben, e ingenioasă.
Noi toți suntem „cei cinci chinezi” - n-am
știut că eu și voi, dragi cititori, facem parte din
„secta tremuricilor” și a consumismului șablo-
nard! „Trăiesc aici, în acest furnicar tot felul de
oameni și poveștile lor se împletesc într-un mod
bizar și totuși foarte natural într-o zi fatidică
de vară.”, ne înnoptează regizoarea. Noi adău-
găm: Curat natural!! Actorii interpretează mai
multe roluri, însă inegal: Furnica / Angajata și
Bunicul / Greierele sunt cei mai buni, urmați
de Nepoată, însă ceilalți doi actori sunt destul
de monotoni. Toate aceste „șablonizări” con-
sumoide sparg ductusul dramaturgic / narativ
clasic pentru a arăta că totul e o „convenție”!
Acest tip de regizori nu sunt de loc interesați
de Cehov, Shakespeare, Ibsen, Moliere ș. a.,
ce au vrut ei să spună, de istoria teatrului și
generațiile de mari regizori și actori înaintea
lor. Nici de realitatea pe care o „ucid” sugru-
mând-o și înghesuind-o în sutele de „conser-
ve” cu șabloane cu care lucrează și le prezintă
publicului - ei nu știu, nu pot altfel și nici nu au
interes! De parcă înainte spectatorii și cititorii
nu știau asta - însă era una care se sprijinea pe
realitate! Acum avem o altă „mega-convenție”
pline de șabloane, de conserve „șoc și neapă-
rat altfel”, care nu mai au legătura cu viața și
Zeitgeist-ul. Și nu numai: ei pretind, am citat
mai sus, că așa o înțelegem mai bine și am em-
patiza mai mult cu personajele - adevărul e
exact invers, dar invers rău de tot!
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
31
Ibsen și Botond Nagy
■ Alexandru Jurcan
Dacă Nora lui Ibsen ar fi scris în Italia un
jurnal. mi-l imaginez astfel:
„Italia, 187. luni
În sfârșit! Nu-mi vine să cred că am ajuns!
Bietul meu soț - Torvald - habar n-are ce sacri-
ficii am făcut când doctorii mi-au spus că e sur-
menat și i-au prescris o călătorie în țările calde.
Atâția bani! Torvald e împotriva datoriilor, mereu
se teme că-i poate cădea o cărămidă în cap înainte
de a le plăti. El zice că banii îmi fug printre degete.
Da, dar acum trebuia să mă descurc! Notez aici,
în acest caiet, gândurile mele cele mai tainice...
știu unde să ascund jurnalul. Cred că îl aud pe
soțul meu tușind. Hotelul e confortabil, liniștitor.
Italia, 187. marți
Torvald pare mulțumit, fața lui e mai luminoa-
să. Nu-mi place când mă numește „păsăruica mea
șireată”. Da, sunt șireată, însă el nu ar crede asta.
Că am luat bani împrumut de la Krogstad, falsi-
ficând semnătura tatălui meu. Soțul meu știe că
ne-a ajutat tata, altfel n-ar fi acceptat în ruptul ca-
pului bani de la o persoană pe care o disprețuiește
profund. Christinei o să-i spun că totul a costat
bani grei, fără să-i ofer amănunte, deși curiozita-
tea ei nu se va lăsa cu una cu două. O să-i zic că
i-am obținut de la tata, desigur.
Italia, 187. miercuri
De la geamul camerei noastre se vede marea și
plaja. Torvald n-a vrut să coboare, dar eu n-am
rezistat ispitei. Nisip, stânci domoale, lume tăcu-
tă, discretă. Parcă am ieșit dintr-o colivie. Un
tânăr bronzat mă privește insistent. Pare o sculp-
tură tentantă. Tinerețea ispititoare în coaja liber-
tății. Deodată am un sentiment de vinovăție. Tata!
A murit tocmai când Torvald se îmbolnăvise, iar
eu așteptam nașterea micuțului Ivar. L-am negli-
jat pe tata, nu m-am putut ocupa de el, viața mă
copleșise. Valurile, soarele. Trebuie să uit, să mă
detașez.
Italia, 187. joi
Știam că o femeie nu poate obține un împrumut
fără consimțământul soțului, însă m-am descur-
cat. Doctorii m-au luat deoparte și mi-au spus că
viața lui Torvald e în primejdie și că doar o ședere
într-un climat sudic îl mai poate salva. L-am rugat
să accepte, am plâns, i-am spus că sunt însărcina-
tă. Doamne, cum l-au apucat furiile! Spunea că
sunt o ușuratică și că datoria lui de soț era să nu
cedeze la nazurile și la mofturile mele. Torvald.
cu amorul propriu masculin. ce umilință ar fi
îndurat știind că l-am îndatorat cu ceva! O să
onorez plățile la termen, voi face economii, strân-
gând cureaua pe cât îmi va sta în putință. Da, voi
restrânge cheltuielile casei. De ce nu pot uita, de
ce nu mă las vrăjită de peisajul de vis, unic, plin
de energie? Imediat cobor spre nisipul cald, acolo
unde gândurile toxice dispar în adieri de brize.
Italia,187. vineri
La întoarcere o să iau texte de copiat cu duiu-
mul, să câștig bani. Voi munci cât un bărbat. Sper
că Torvald nu va ști niciodată ce sacrificii am fă-
cut. De nu s-ar certa cu Krogstad. că atunci totul
va ieși la iveală! Iată că soțul meu s-a trezit vesel.
„Ce face ciocârlia mea?” - așa mă dezmiardă și-
mi vine să-i sparg fața. Uneori îmi zice „veveriță”,
apoi deodată „iar a risipit bănișorii păsăruica?”
Mereu îmi amintește de datoria de mamă și de
soție, însă eu aș vrea să urmez o educație proprie,
adică înainte de toate sunt om și. de ce n-aș fi
egală cu bărbatul?
Italia, 187. sâmbătă
Azi n-a apărut soarele. Nori vineții brăzdează
cerul posomorât. Torvald vine spre mine, simte
că vremea mă afectează și nu găsește altceva mai
bun de zis decât „veverița face botișor?” Mă ucid
diminutivele lui, care ascund, de fapt, asprime și
severitate. Eu n-am dreptul la vreo inițiativă, doar
el trebuie să hotărască totul, stabilind astfel infe-
rioritatea mea. Dacă ar ști cum văd eu societatea,
m-ar respinge. Îmi iau mantila și pălăria și cobor
să cumpăr un cornet cu fondante. Am o poftă ne-
bună și n-am chef să-mi cenzurez dorințele.
Italia, 187. duminică
Toată ziua am fredonat, m-a cuprins o frenezie
ciudată. Torvald mi-a reproșat a suta oară că.
judec ca o femeie. Văzând că mă enervez, a înce-
put cu expresiile sale grețoase, cum că „mica mea
ciocârlie își lasă aripile în jos”. Într-o zi o să-l în-
frunt de-a binelea, însă acum mi-e milă de el, știu
că e bolnav, fragil, agitat. El crede că sunt păpușa
lui, pe care o poartă în palme. Cândva s-ar pu-
tea să realizez că mi-am pierdut ani buni lângă un
străin. Am, oare, revelația unei prăpăstii? Trebuie
să ascund jurnalul, am senzația că Torvald și-a dat
seama că notez mereu ceva.”
Cât de departe și cât de aproape, totuși, e Nora
din spectacolul lui Botond Nagy de la Teatrul
Maghiar din Cluj, din 2019! (difuzat și în cadrul
acestui Festival Național de Teatru online). Un
spectacol halucinant, modern, contondent, an-
goasant și poetic în același timp. Regizorul măr-
turisește că într-o dimineață, la cafea, a avut reve-
lația că Nora are un coșmar din care se trezește.
„Pentru mine teatrul înseamnă revoltă, spermă,
sânge și lacrimi” - mărturisește Botond Nagy la
cei 27 de ani ai săi, vizualizând în spectacol coș-
marul despre care vorbea, colaborând cu creatori
de visual design, grafică digitală, light design, ne-
lipsind cântece interpretate live sau coordonatori
de mișcare scenică. Actorii sunt invadați de dese-
ne, personajele se multiplică, se ridică într-un soi
de levitație bizară, apar și dispar subit, cu mișcări
dintr-o coregrafie specială. Muzica urmează sinu-
ozități viscerale, de la horror la poetic, instaurând
o sinestezie omogenă și un cromatism delirant.
Uneori avem senzația că personajele zac în acva-
rii imunde, că se zbat în spatele unui zid de sticlă
opacă. Mi-am dat seama ce înseamnă să știi să pui
în valoare un actor și mă refer la Albert Csilla, dar
și la Vata Lorand, care devin aici revelații nebă-
nuite, ca să nu mai vorbesc despre Otvos Kinga
în rolul Norei: dramatism, echilibru, magie inte-
rioară. După coșmarul coroborat techno, revenim
la o realitate în care Nora se eliberează, se dema-
chiază, părăsind ipostaza de păpușă, demachiin-
du-se la propriu și la figurat, fugind din cușca de
sticlă, spre a se redescoperi pe sine. Spectacolul
lui Botond Nagy obsedează, transpune lumea lui
Ibsen în coordonate moderne, fără a știrbi mesa-
jul, într-o demonstrație vizuală indelebilă.
■
Expoziția HOMO SUM, fotografie de Florin Gherasim
32
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
film
20 de ani de la relansarea
filmului românesc
■ Ioan-Pavel Azap
Oricât ar părea de ciudat pentru unii, filmul
românesc nu a început odată cu Marfa și
banii, așa cum comentatori mai mult sau
(mai degrabă) mai puțin informați insinuează
sau, uneori, o afirmă la modul categoric. Există
o istorie de câteva decenii a cinematografiei ro-
mânești greu de ignorat altfel decât printr-o crasă
ignoranță sau prin senină reavoință. Dar la fel de
adevărat este că Marfa și banii, filmul lui Cristi
Puiu lansat în 2001, a marcat, după un deceniu
în care industria cinematografică românească
s-a prăbușit vertiginos, un moment important
chiar dacă greu sesizabil la data premierei: a fost
scânteia care a declanșat în deceniul abia început,
anii 2000, Noul val românesc, curent ce a impus
România pe harta cinematografiilor nu de igno-
rat ale lumii. Este motivul pentru care ne vom ori
în rândurile următoare, într-un succint remem-
ber, - mai ales că la ritmul vieții de azi, dincolo
de pandemie, două decenii pot însemna un timp
foarte îndelungat -, asupra acestui film-bornă al
cinematografiei naționale.
Debutant el însuși printre debutanți (cos-
cenaristul, alături de regizorul însuși, Răzvan
Rădulescu și tripleta actoricească: Alexandru
Papadopol, Dragoș Bucur și Ioana Flora), Cristi
Puiu nu bănuia că face istorie atunci când turna
Marfa și banii. Născut în 1967 în București, Cristi
Puiu a făcut pictură din copilărie. În 1992 este ad-
mis la secția de pictură a Ecole Superieure d’Arts
Visuels din Geneva. Abandonează pictura după
un an în favoarea regiei de film, la aceeași univer-
sitate. Realizat în 2000 și lansat pe ecrane în 2001,
Marfa și banii apare într-un context puțin spus
nefavorabil, când cinematografia română părea
a fi sucombat în urma unei agonii de câțiva ani.
Filmul a avut un foarte bun parcurs festivalier in-
ternațional, fiind selectat la Cannes în Quenzaine
des Realisateurs și în multe alte festivaluri, dar
impactul în țară a fost minim spre nul la public
și de un oarecare prestigiu la critici. Marfa și ba-
nii a fost receptat, retrospectiv, drept „film pilot
al noului cinema românesc, percutant portret al
României actuale, meritoriu prin acuratețea de-
scrierilor, structura lui narativă în care ai senzația
că nu se întâmplă nimic, pentru ca în final să te
doboare sub greutatea dilemei morale pe care o
declanșează”1, mai degrabă din nevoia criticilor
de a avea la îndemână un instrumentar de lucru
decât ca urmare a unei realități percepute ca atare
în momentul derulării ei. Din această perspectivă,
păstrând proporțiile, debutul lui Puiu reprezin-
tă pentru Noul Val românesc ceea ce a însemnat
Roma, oraș deschis, filmul lui Roberto Rossellini
din 1945, pentru neorelismul italian. De altfel, cu
o luciditate calmă, fără a dramatiza, Cristi Puiu
explică poate cel mai corect cum a luat naștere
Noul Val în cinematografia română, construct bi-
nevenit al criticii, dar și rezultatul unui complex
fericit de împrejurări: „Există tendința de a jude-
ca filmele doar în interiorul domeniului. Există
tendința de a reduce discuția despre Noul Val
Românesc la filme. Cred că în povestea asta este
angajat direct Festivalul de la Cannes. Eu personal
cred că, în ceea ce privește stilistica Noului Val,
referința este indiscutabil Marfa și banii, dar ale-
gerea pe care au făcut-o alți cineaști din Noul Val
pentru stilistica asta este dată de premiul pe care
l-a primit Moartea domnului Lăzărescu la Cannes
[...] Marfa și banii a fost prezent pe o lungă listă
de festivaluri, dar atât. Însă momentul Lăzărescu
a fost un moment, ca să zic așa, al capituilării uno-
ra dintre regizorii Noului Val și la recursul imedi-
at la camera puratată și la un discurs realist [...]
Lăzărescu ar fi putut trece neobservat, mișcarea
nu s-ar fi produs dacă filmul n-ar fi luat premiul
la Cannes. Este evident și de înțeles, pentru că cel
puțin atunci asta părea obiectivul numărul 1 al
oricărui cineast care se respectă. Cumva, intra-
rea, accesul în acest panteon al artelor se făcea
în mod obligatoriu pe covorul roșu, cu ajutorul
Festivalului de la Cannes. Odată selecționat și
premiat, regizorul își asigura poziția, locul în co-
rul cineaștilor care au ceva de spus, de dăruit is-
toriei filmului. De aceea spun că povestea asta cu
Noul Val Românesc este ca povestea unui mariaj
- vom vedea cât de fericit - între cinematografia
noastră și Festivalul de la Cannes”2.
Fără a fi o capodoperă, Marfa și banii este este
înainte de toate film pur și simplu, realizat cu o
economie de mijloace care frizează sărăcia, care
impune însă și o stilistică definitorie pentru Noul
Val, fără a fi neapărat originală3, dar căreia Cristi
Puiu și parte dintre reprezentanții curentului îi
vor conferi un specific ușor recognoscibil, fapt
„consumat” deja în alte cinematografii. (Că acest
specific, să-l numim național, se va transforma, a
făcut-o deja, din stil în manieră, e o altă discuție.)
Povestea este simplă, aproape schematică în linia-
ritatea ei, dar „de o naturalețe frapantă și neobiș-
nuită pentru filmul românesc, care tindea să su-
combe sub balastul simbolurilor greoaie”4. Domn’
Marcel (Răzvan Vasilescu), un boss al lumii in-
terlope, angajează un tânăr, Ovidiu (Alexandru
Papadopol), să transporte de la Constanța la
București o geantă cu... medicamente. Că me-
dicamentele nu sunt tocmai medicamente, că în
spatele banelei misiuni se află o afacere ilegală tâ-
nărul va realiza doar pe parcurs. Împreună cu doi
amici, Vali (Dragoș Bucur) și Bety (Ioana Flora),
acesta pornește la drum cu un microbuz, mai
mult de jumătate din acțiunea filmului petrecân-
du-se în vehiculul respectiv. Actorii sunt filmați
din cele mai imposibile unghiuri (prim-planurile
sunt foarte rare), dialogurile sunt de o banalitate
extremă, în parte ilizibile (s-a filmat în priză di-
rectă, fără post-sincron), împănate cu expresii co-
tidiene și înjurături, fără însă ca limbajul să devină
vulgar, dimpotrivă, rara avis în filmul românesc,
dobândind autenticitate și firesc5, iar acțiunea se
desfășoară aproape în timp real. Altfel spus, un
film realist, dar un realism filtrat concepția aucto-
rială a lui Puiu: „În cazul meu, există preocuparea
pentru cinemaul realist, dar eu nu cred că există
așa ceva. Cred că există această etichetă pentru a
le putea pune ușor pe raft: toate filmele sunt rea-
liste sau nici unul nu e. Realitatea care se mișcă
în propriul meu cap e la fel de reală ca războaiele
care au loc în lume. Nu e mai puțin realist un film
născut din elucubrațiile unui autor, cum nu e mai
puțin realist altul născut din atenta observare a
lumii. Funcția aceasta, a aparatului purtat, nu este
respectată de către ceilalți, decât dacă filmarea
din mână asigură o textură, pentru că e clar că
tu te așezi în interiorul unui film în care identi-
fici prezența unui operator-autor, cumva prezent
acolo fără să fie identificat de către protagoniști,
de către oamenii din fața obiectivului, un fel de
om invizibil care documentează un eveniment. E
un fel de întâlnire între ochiul documentaristului
și ficțiunea propusă de autor. Un fel de Dr. Jekyll
și Mr. Hyde. Sunt lucruri care țineau de opțiunea
mea la ora aia, de felul în care am înțeles eu cum
se mișca cinemaul”6.
La prima vizionare a filmului, am asociat,
aproape involuntar, Marfa și banii cu debutul lui
Mircea Daneliuc, Cursa (1975). Paralelismul se
impune de la sine, nu doar pentru că este vorba
în ambele cazuri despre un road movie, ci și pen-
tru afinitățile structurale și de viziune dintre cei
doi. Spre deosebire de Cursa însă, Marfa și banii
e filmat mai puțin îngrijit, mai „liber”, iar, și asta
face diferența specifică, finalul este mai dur, sem-
nificând „banalitate” a ceea ce vedem anterior pe
ecran. Dacă personajele din lui Daneliuc parcurg
un drum inițiatic, dacă la capătul cursei cei trei
eroi ai filmului ies din poveste redimensionați, în
Marfa și banii personajele, tot trei la număr, ră-
mân în aceeași fundătură ca la început.
Dând dovadă de „un ochi scrutător, sondând
în realitatea imediată, postdecembristă, spre a
descoperi cutume morale, însemne ale tragicu-
lui cotidian”77 [9], Cristi Puiu anticipează prin
Marfa și banii nu doar Noul Val, ci și propria-i
capodoperă, Moartea domnului Lăzărescu (2005),
cea care, după cum am văzut că susține regizorul
însuși, legitimează în fapt „școala” de film româ-
nească afirmată la început de secol XXI.
Note
1	Mihai Chirilov apud Bujor T. Rîpeanu,
Cinematografiștii, București, Ed. Meronia, 2013, p.
475-476.
2	Cristi Puiu, „Despre cinema, dragoste și alți de-
moni”, interviu realizat de Dana Duma și Mihai Fulger,
„Film” nr. 3/2016, p. 6.
3	„Stilistica asta nu e deloc nouă. S-a filmat cu came-
ra în mână de la începuturile cinemaului. Și Â bout de
souffle, un film la care țin mult, a fost filmat cu camera
din mână. La fel Shadows, al lui Cassavettes. Lumea
spune că este un fel de «Dogma» românesc. Nu este
adevărat: să privim înapoi, s-a tot filmat așa” (idem).
4	Laurențiu Brătan apud Mihai Fulger, „Noul val” în
cinematografia românească, București, Ed. Art, 2006,
p. 61.
5	„La Cristi Puiu, limbajul extrem de firesc al fiin-
țelor care populează filmul creează iluzia autenticității
acolo unde totul e fals și artificial. Limbajul colocvi-
al al existenței cotidiene, vorbirea naturală, colorată,
frustă, agramată și pripită uneori, ironică ori sarcastică
altădată, poticnită ori involuntar caraghioasă e vie și e
expresivă” (Petre Rado apud Bujor T. Rîpeanu, op. cit.,
p. 476).
6	Cristi Puiu, rev. cit., p. 6.
7	Ioan Lazăr, Filme etalon ale cinematografiei româ-
nești (1897-2008), București, Ed. Felix Film, 2009, p.
510-511.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
33
simeze
Impresionism:
pro și contra (II)
■ Silvia Suciu
n articolul apărut cu prilejul expoziției
impresioniștilor din 1868, criticul Ernest
Chesneau considera că Monet și Manet
folosesc culori prea brutale și agresive: „Un alt
excentric, aproape omonimul precedentului,
Dl. Monet e și mai violent, și mai deliberat ex-
cesiv decât Dl. Manet. Ce singular este spiritul
de revoltă!”1 Pentru a-și îndrepta problemele de
optică, criticul îi sfătuia pe artiști să citească ar-
ticolul fizicianului Jules Jamin, „L’optique et la
peinture”, unde acesta susținea că lumina natu-
rală nu putea fi reprodusă pe o pânză.
De altfel, sec. al XIX-lea lasă loc unei multi-
tudini de abordări ale esteticii, din punctul de
vedere al teoriilor fizicii și al proceslor chimice.
În 1856 a apărut „Tratatul de optică fiziologică”
al fizicianului german Hermann von Helmholtz,
care explica percepția vizuală prin impresie -
percepută direct de ochi, senzație - un proces
fiziologic declanșat de sistemul nervos și per-
cepție - care ține de latura umană psihologică.
La impresioniști, culoarea „rezultă din observa-
rea valorilor delicate din tonurile care se opun
sau se întrepătrund”2, iar acest lucru este posibil
tot datorită evoluției tehnice din sec. al XIX-lea.
Apariția culorilor în tub i-a încurajat pe ar-
tiști să iasă să picteze în plein-air și să capteze
pe pânză culoarea naturală, exacerbată și defor-
mată din cauza intensității luminii. „În ceea ce
privește culoarea, au făcut o adevărată descope-
rire, a cărei origine nu se regăsește nici la olan-
dezi, nici în tonurile deschise ale frescei, nici în
tonalitățile lejere ale secolului nouăsprezece.”3
Amintirea unui loc, percepția umbrei, senzația
Gustave Caillebotte	Drumul care urcă (1881), Ulei pe pânză, 99,6 x 125,2 cm, Christie’s
unei secunde, culoarea momentului - aceasta
era impresia creată de impresioniști... Ei s-au
dovedit capabili „să surprindă fugitivul aproape
insesizabil și frisonant a reflexiei.”4
În prima jumătate a sec. al XIX-lea, Salonul
constituia pentru un artist singura oportunitate
de a-și face cunoscută creația pentru a obține
comenzi publice sau pentru a-și forma o clien-
telă. Galeriile de artă, puține la număr, atrăgeau
un număr restrâns de persoane, aveau o vizibi-
litate scăzută în presă și limitau astfel accesul
artiștilor la un public restrâns. Iar obținerea
comenzilor era vitală pentru ei, de vreme ce
majoritatea impresioniștilor nu proveneau din
familii înstărite: Auguste Renoir provenea din
rândul clasei muncitoare (tatăl lui era croitor),
Claude Monet, Alfred Sisley și Camille Pissaro
aparțineau clasei de mijloc. Doar Gustave
Caillebotte (1848-1894), Mary Cassatt și Berthe
Morisot aveau mijloacele financiare necesare
pentru a se întreține fără a face apel la vânzarea
lucrărilor lor.
Pentru ceilalți, a fost o adevărată luptă să-și
impună arta și să găsească un public dispus să
cumpere această artă avangardistă. Ajutorul a
venit tot din rândul lor, în persoana lui Gustave
Caillebotte. În urma decesului părinților,
Caillebotte moștenește o avere considerabilă,
iar acest lucru l-a ajutat să nu picteze sub pre-
siunea necesității vânzării lucrărilor, abordând
un stil mai apropiat de academism și realism
decât de impresionism. Mai mult, și-a ajutat
prietenii - Monet, Renoir, Pissarro - cumpărân-
du-le lucrări și plătind chiria atelierelor (pentru
Mary Cassatt	Vara (cca. 1894),
Terra Foundation for American ArtChicago
Monet).
Dovedindu-și încrederea totală față de arta
impresioniștilor, în 1879 Caillebotte a organizat
o expoziție a acestora, vânzându-se mai multe
lucrări. Fără ca nimeni să știe, în 1876 și-a făcut
testamentul, lăsându-și toată colecția statului
francez, cu o clauză specială, datorată atitudinii
generale afișate față de pictura impresioniștilor:
Las Statului tablourile mele; numai că, deoa-
rece vreau ca această donație să nu fie doar ac-
ceptată, ci acceptată în așa fel încât tablourile să
nu ajungă nici în vreun pod, nici în vreun mu-
zeu de provincie, ci într-adevăr la Luxembourg
și mai târziu la Luvru, e nevoie să mai treacă o
vreme până la executarea clauzei când publicul,
nu zic să înțeleagă, ci să admită această pictură.
Cred că ar fi nevoie de cel mult douăzeci de ani.5
În 1894 Caillebotte a murit; trecuseră 18
ani de când Caillebotte a scris aceste rânduri,
și muzeele franceze nu erau încă pregătite să-i
primească pe impresioniști: donația a fost refu-
zată. Timp de doi ani, executorul testamentar
al lui Caillebotte, Auguste Renoir a renegociat
termenii donației: din cele 67 de lucrări dona-
te, 38 de lucrări aveau să fie expuse în Palatul
Luxembourg; în 1896 s-a organizat prima expo-
ziție a impresioniștilor într-o instituție de pre-
stigiu. Pentru serviciile de executor testamen-
tar, Renoir a primit o lucrare de Degas. Restul
pânzelor au fost oferite ca donație, în 1904 și
1908, și refuzate în două rânduri. Abia în 1928
statul francez a acceptat donația, dar aceasta a
fost repudiată de văduva fratelui lui Gustave
Caillebotte.6 Cea mai mare parte a lucrărilor ră-
mase au ajuns în colecția lui Albert C. Barnes și
fac parte din patrimoniul Fundației Barnes.
Într-un articol din 1873 dedicat lucrărilor
impresioniștilor, Ernest Chesneau le dădea pu-
ține șanse de existanță acestora, datorită reacției
chimice a culorilor:
Mă întreb adesea ce va rămâne peste o ju-
mătate de secol din picturile lui Daubigny,
Chintreuil, Pissarro, Monet, Sisley, sau din cele
ale maestrului Courbet. Ei nu se interesează de-
cât de exactitudinea efectului, a valorațiilor, și
nu desenează. Îmi închipui că peste câțiva ani,
34
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
Urmare din pagina 36
atunci când culorile vor face reacție chimică,
unele vor da în negru, altele se vor menține sau
vor lucra mai puțin, iar pe pânze va rămâne o
mizerie înspăimântătoare, o confuzie de tonuri
nedefinite.7
Caillebotte intuise corect drumul gustului
plastic, dar pentru ca arta lor să se impună to-
tal, era nevoie de timp și de distanță. Au fost
necesari 20 de ani ca publicul să se obișnuiască
cu plastica novatoare a impresioniștillor, ca alți
artiști să o urmeze, ca să apară o seamă de ga-
leriști și negustori care să îi susțină financiar pe
artiști și ca aceștia sa fie cel puțin „acceptați”.
Cât privește previziunea sumbră a lui Chesneau
cu privire la culoare, din fericire aceasta nu s-a
adeverit. Astăzi, după 150 de ani, cu o restau-
rare profesionistă, lucrările impresioniștilor
reușesc să ne surprindă prin prospețime, prin
rafinamantul subiectelor, prin tonurile naturale
surprinse în umbră și lumină...
În calitate de critic de artă la „Mercure de
France” (din 1897 în 1930), Camille Mauclair
(pseudonimul lui Severin Faust) s-a manifes-
tat inițial împotriva impresioniștilor (mai ales
Paul Gauguin, Toulouse-Laurec, Paul Cezanne,
Camille Pissaro), ajungând „peste patruzeci de
ani, să slăvească impresionismul opunându-l
noilor școli pe plan estetic și pe plan moral.”8
Un motiv adesea folosit de academicieni pen-
tru a-i respinge pe impresioniști se referea la
educația acestora în materie de arte plascice. În
mare parte, impresioniștii erau autodidacți, fără
studii la prestigioasa Academie. Dintre impresi-
oniști, doar Mary Cassatt și Edgar Degas se bu-
curaseră de frecventarea cursurilor Academiei.
Mary Cassatt (1844-1926) a urmat cursurile
Academiei de Arte Frumoase din Pennsylvania
începând cu anul 1861, într-un moment când
puține femei erau acceptate în universități; este
trimisă la Paris de Academia din Pennsyilvania,
iar aici lucrează alături de academicianul Jean-
Leon Gerome. Mary Cassatt s-a alăturat impre-
sioniștilor și a expus în expozițiile organizate de
aceștia, în urma refuzului lucrărilor ei de către
juriul Salonului, în 1875 și 1877, când a declarat
că o femeie poate expune la Salon dacă are cu-
noștințe în juriu. După 1886, realizează o expo-
ziție personală în galeria lui Paul Durand-Ruel
și intră în afaceri cu acesta.
Note
1	Ernest Chesneau, „Salon de 1868. III. La jeune
ecole franțaise”, în Le Constitutionnel, 16 iunie 1868,
p. 1.
2	Edmond Duranty, La Nouvelle peinture: a pro-
pos du groupe d’artistes qui expose dans les galeries
Durand-Ruel (1876), L’Echoppe, Caen, 1988, p. 30.
3	Ibidem, pp. 29-30.
4	Octave Mirabeau, Combats esthetiques, vol. 1
(ed. prezentată și adnotată de Pierre Michel și Jean-
Franțois Nivet), Paris, Seguier, 1993, p. 275.
5	Georges Bernier, Arta și comerțul, Editura
Meridiane, București, 1979, p. 45.
6	Anne Distel, Gustave Caillebotte: Urban
Impressionist, Abbeville Press, New York, 1995, p.
318.
7	Ernest Chesneau, „Notes au jour le jour sur le
Salon de 1873”, Paris-Journal, 11 mai 1873.
8	Georges Bernier, op.cit., p. 152.
■
Homo sum:
Bruno Maria Bradt
redesenează lumea
«Homo Sum» (un fragment din cunoscutul
dicton «Homo sum, humani nihil a me ali-
enum puto», «Om sunt, și nimic din ceea ce
e omenesc nu îmi e străin») închide un ciclu
de activitate artistică pentru Bradt, început
în urmă cu exact patruzeci de ani, în 1980,
când - elev în clasa a Xl-a la Liceul de Artă
din Timișoara, obținea, la Cluj, premiul I al
Olimpiadei Naționale a Liceelor de Artă din
România, cu lucrarea «Studiu de Portret», sin-
gura din prezenta expoziție care nu reflectă sti-
lul său actual, dar mărturisește excepționalul
talent al graficianului în devenire. Deși reali-
zată la ceas aniversar, la inițiativa și invitația
Revistei de cultură Tribuna, această expozi-
ție nu este deloc o retrospectivă - pentru că
nu prezintă lucrări din diferite etape creative
ale artistului, ci lucrări reprezentative pentru
teme, formule și mijloace de exprimare artis-
tică actuale, dar și pentru că Bradt este încă în
ascensiune artistică, iar evoluția sa din ultimul
timp stă marturie pentru aceasta.
Cu numeroase premii și recunoașteri în
doar câțiva ani, Bradt (re)dezvăluie privitorilor
desenul ca limbaj de exprimare partajat, reu-
șind să transmită cu aparentă ușurință emoții
nuanțate și - mai cu seamă, așa cum îi place
artistului să spună, «povești». Sunt poveștile
sale, ale apropiaților săi, ale cunoscuților care
l-au marcat în diferite momente, retrospectiv
recunoscute drept definitorii, povești în care
străinul-spectator se simte inexplicabil impli-
cat - căci firul epic e prezent chiar și în por-
trete, dar mai ales în seriile dinamice, dedica-
te unui personaj sau unui grup de personaje.
Această relație naturală între creator și consu-
mator, deși nefiltrată, nu este una a emoțiilor
primare, ci este caracterizată de o sensibilitate
perfect asumată de artist, care se dezvăluie în
toată imperfecțiunea sa, anticipând conștient
impactul asupra privitorului.
De la ubicuitatea folosirii sale în viața cotidi-
ană (desenele copiilor, notițele, hărțile, mind-
map-urile creative, planurile noastre schițate
pe hârtie sau pe ecranul interactiv), la «inte-
ligența desenului versus instinctul culorii» în
artă, teorie dezvoltată de Vasari și confirmată
de cei mai străluciti reprezentanți ai Renașterii
(Durer, Leonardo, Michelangelo au fost dese-
natori excepționali), desenul este, poate, arta
cea mai frustă, exprimând neunivoc relația de
continuitate între propria noastră persoană și
lumea înconjurătoare. Cronicile desenate ale
lui Bruno Bradt sunt instrumente ale analizei
și reflecției, purtătoare ale unui sistem filosofic
perfect integrat în viața cotidiană a artistului,
care insereaza citate și texte poetice în lucrările
sale, așa cum și Michelangelo își insera poe-
mele în desene. Învățând de la maeștri pentru
care desenul a fost cu mult mai mult decât o
«etapă pregătitoare» - Goya, Kâthe Kollwitz,
Schiele - Bruno Maria Bradt s-a dedicat aces-
tei practici laborioase, care cere timp și infinită
răbdare, reușind să cizeleze un stil propriu, im-
pregnat de modernitate, nu doar prin teme și
Bruno Bradt	„Doisprezece”, detaliu
reprezentări contemporane, ci și prin elemen-
tele compozițiilor sale.
Perspectiva neobișnuită este caracteristică ar-
tistului, care o folosește atât în compozițiile-suc-
cesiuni ale aceluiasi personaj, cât și în dinamica
grupurilor, mai cu seamă în lucrările cele mai
recente. Aceste «jocuri de perspectivă» presupun
nu doar o perfectă cunoaștere și înțelegere a ana-
tomiei și proporțiilor umane, dar și a geometriei
spațiului, Bradt utilizând textura pentru sugestii
volumetrice care frizeaza iluzia optică. Un alt ele-
ment definitoriu pentru arta sa îl reprezintă spa-
țiul alb din jurul personajelor, un spațiu pozitiv,
care focusează atenția privitorului către subiect,
excluzând aprioric orice imixtiune a mediului în
narațiunea vizuală. Analog «tăcerii active» din
muzică, spațiul alb amplifică puterea sugestivă a
eroilor săi și lasă loc, uneori, inserțiilor de text cu
rol mai degrabă sinergic decât explicativ.
Lucrările lui Bruno Maria Bradt sunt elabo-
rate studii de compoziție narativă, care comu-
nică idei și sentimente, alături de «poveste», și
în care vitalitatea personajelor e tulburătoare.
Marcate de simboluri importante, nu atât pen-
tru echilibrul compozițional, cât mai ales pen-
tru subtilitatea cu care își definesc personajele
pe care le însoțesc sau le completează, lucrările
sale se remarcă prin folosirea repetitivă a per-
sonajelor-cheie, în atitudini și chiar momente
de viață diferite, ca o întărire a mesajului prin
iterație.
Dintre toate lucrările prezente în expoziție,
«Lupta Forței-Suferință» și «12» sunt cele mai
cunoscute și cele mai mediatizate. Au fost pre-
zentate publicului din Nurnberg, Erlangen și
Wurzburg, au fost elogiate în presa critică și în
cea populară. Nu e întâmplător: autoportretul
artistului-crucificat și povestea celor doispre-
zece «apostoli» suferinzi și fără adăpost, pentru
care Bradt s-a documentat extensiv, fac apel la
valorile creștine - compasiune, toleranță, spe-
ranță, smerenie, și stârnesc o puternică emoție,
chiar și celor puțin familiarizați cu arta.
«Homo Sum» e o altfel de Poveste de
Crăciun - una dezbrăcată de beteală, dar plină
de senină și autentică pietate, o conversație cu
divinitatea pe care Bruno Bradt o poartă fără
pic de vanitate, mânuind creionul cu măiestria,
bunătatea și umilința lui Fra Angelico, cel care
suspina pictând Patimile lui Christos.
■
TRIBUNA • NR. 440 • 1-15 ianuarie 2021
35
sumar
in memoriam
Mircea Arman
Alexandru Surdu - o viață dedicată construcției
filosofiei românești	3
semnal
Ani Bradea
Cărțile Editurii Tribuna în 2020	4
cărți în actualitate
Elena Abrudan
Exerciții de lectură	6
Alexandru Sfârlea
„Vortexul hipnotic al ambiguității”	7
cartea străină
Ștefan Manasia
Sjon - neosuprarealist din avangarda islandeză	8
comentarii
Gheorghe Glodeanu
Enciclopedia anticipației românești	9
Adrian Țion
„Eseostudiile” lui Iulian Cătălui	10
memoria literară
Constantin Cubleșan
Nostalgic și meditativ	12
poezia
Camelia luliana Radu	13
eseu
Irina Petraș
Eminescu, începutul continuu	14
Iulian Cătălui
Asemănări și diferențe de viziune estetico-literară
în poemul lui George Bacovia, Plumb de iarnă
și cel al lui Gottfried Benn, Bar de noapte	15
Radu Bagdasar
Jansenismul în filigranul culturii franceze	18
diagnoze
Andrei Marga
A-l urma pe Isus. Joseph Ratzinger	19
filosofie
Vasile Zecheru
Preliminarii privind pithagorismul italic	22
Viorel Igna
Despre generarea lui Dumnezeu
în Sfânta Treime (III)
(exercițiu de logică)	25
social
Adrian Lesenciuc
Idealul educațional integrativ. Note pe marginea unei
lecturi din Filosofia pentadică	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Poeții unui spațiu	29
teatru
Eugen Cojocaru
„Chinezării” la Turda, via Teatrul
din Sfântu Gheorghe	30
Alexandru Jurcan
Ibsen și Botond Nagy	32
film
loan-Pavel Azap
20 de ani de la relansarea filmului românesc	33
simeze
Silvia Suciu
Impresionism: pro și contra (II)	34
plastica
Cristina Simion
Homo sum:
Bruno Maria Bradt redesenează lumea	36
plastica
Homo sum:
Bruno Maria Bradt
redesenează lumea
Cristina Simion
Bruno Maria Bradt	Suferința forței de luptă, tehnică mixtă, carton reciclat, 150x140 cm
Chiar înainte de izbucnirea pandemiei, la
începutul lui 2020, British Museum lan-
sa o expoziție itinerantă de desen con-
temporan, cea mai mare de acest gen din ulti-
mul deceniu : „Pushing Paper: Contemporary
Drawing From 1970 to Now”, cu peste cinci-
zeci de lucrări reprezentative ale unor cunos-
cuți artisti contemporani, de la David Hackney
și Anish Kapoor la Tracey Emin. Această iniți-
ativă nu e întâmplătoare: ea reflectă un reviri-
ment al interesului pentru desen ca mediu de
exprimare artistic examinând subiecte legate
de loc și spațiu, de relația integrativă sau diso-
nantă a artistului cu lumea, de transsubstanți-
erea sau chiar alterarea realității, de protestul
personal și demersul filosofic al actului creativ.
În acest nou-regăsit interes al criticii și publi-
cului pentru desen ca formă artistică majoră e
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
integrată și expoziția artistului german Bruno
Maria Bradt, originar din Timișoara, la Muzeul
de Artă din Cluj, HOMO SUM, prima sa pre-
zență artistică în România.
Concepută ca o spirală epică și punctată de
accente autobiografice, expoziția este o incur-
siune în lumea interioară a lui Bradt, popula-
tă de reflecții personale, de reinterpretări ale
unor experiențe marcante de viață, de perso-
naje care aparțin memoriei artistului, de la fa-
milie și mentori («Mutti», «Familie», «Nelu»,
«Speranța»), la cunoscuți cu fabuloase povești
de viață («Paule», «David») și la monumentala
serie «12», care transformă personaje contem-
porane marginalizate în noii apostoli ai mesa-
jului divin.
Continuarea în pagina 35
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
■341100441)
642341 100440