semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Gyorgy Jovian
Pădure V (2018), detaliu
ulei pe pânză, 200 x 200 cm
Inocența marelui oraș
■ Irina Lazăr
Relu Cazacu
Poeme de consum
București, Editura Tracus Arte, 2020
Volumul Poeme de consum a apărut ca ur-
mare a câștigării de către Relu Cazacu,
în anul 2019, a premiului „1, 2, 3 sau”
la Concursul național pentru debut în poezie
„Traian T. Coșovei”; premiul a constat în publi-
carea la Editura Tracus Arte a manuscrisului.
Contextul apariției cărții a fost unul nefavo-
rabil, anul 2020, anul pandemiei. Așadar, îm-
prejurările apariției editoriale au fost destul de
discrete, la fel cum este și autorul cărții însuși.
Relu Cazacu nu este genul epatant, iar simpli-
tatea acestor „poeme de consum” necesită mai
mult decât o simplă lectură, având în vedere
faptul că avem de a face cu un soi de minima-
lism auto-asumat, dar și cu o întoarcere la ino-
cență. Relu Cazacu se prezintă ca făcând parte
din Cenaclul 9, cenaclu unde s-au adunat în
ultimii ani, deceniul al doilea al anilor 2000,
poeți de factură diferită, deci avem de-a face
cu un spațiu al unei creații destul de eterogene,
fără a fi definită neapărat de un manifest, un
program poetic, ci mai degrabă de unul social,
acela de a aduna la un loc talente rămase ne-
descoperite, marginalizate etc., prin propulsa-
rea lor în lumina reflectoarelor, cum s-ar zice.
Acest spațiu creator s-ar putea defini foarte
bine, citându-l pe Adrian Suciu, poetul care a
pus bazele Cenaclului 9, prin sintagma „Poezia
e atunci când e”, iar de aici fiecare poate înțe-
lege absolut ce vrea, într-o libertate a expresiei
de sine, fără a fi orientat spre o anumită rețetă
literară sau poetică.
În spectrul divers al manifestărilor artistice
din acești ani, Relu Cazacu se afirmă printr-o
poezie de inspirație citadină, intensă, concen-
trată, printr-un soi de puritate a recreării lumii:
„nu te înțelegem/ ce cauți în zăpadă/ strigă lu-
mea/ albul verbului/ să pot zidi /un poem făcă-
tor de minuni” (hai afară la zăpadă). Poezia sa
mizează pe tot ce este vulnerabil, aparent facil,
repetitiv, într-un spațiu desenat cu tușe subțiri,
reușind a se reliefa destul de puternic tocmai
prin această fragilitate. Fragilitate a impresiilor,
a copilăriei, a unui spațiu permanent viciat de
durere sau de atmosfera de spital sau de garso-
nieră aglomerată. În acest mod se poate con-
tura mai bine un fel de încercare de definire a
traumei: „Alis, ploaia se oprise/ un ochi de apă
numără copiii/ din treisprezece în treispreze-
ce/ Alis se plimbă pe aleea Castanilor/ lingân-
du-și degetele de copilă/ murdare de înghețată/
numără tarabele/ din șapte în șapte/ e ziua în
care-și va cumpăra/ rochiță albă cu trandafiri
roșii/ se împiedică și cade în apă/ nu-i mai creș-
te coada de sirenă/ a fost observată”. Așadar, o
naivitate amestecată cu un soi de trivial sau
„simt o durere în brațul stâng lângă tatuaj/ ci-
neva apelează serviciul de urgență/ ambulanța
are draperii în loc de uși/ băieții în roșu le trag/
să nu mă vadă orașul/ de parcă el m-a înțepat/
abandonat în curtea spitalului/ scot ultima
bancnotă de cinzeci de euro/ să dau șpagă”.
Relu Cazacu apelează la poezie ca la o so-
luție de ieșire din impas, conștient fiind de
faptul că poate fi un fel de magie care poate
schimba lumea, în același timp venind peste un
strat consistent de poeți citadini (douămiiști,
milenariști), care-și regăsesc suflul în atmo-
sfera sordidă a marilor orașe. Ceea ce nu este
caracteristic pentru Relu Cazacu este revolta și
așa-zisul „mizerabilism” regăsit în spațiul dou-
ămiismului, senzațiile copilăriei sunt un fel de
arc pe care se sprijină poezia sa, „consumul”
din titlul volumului fiind mai degrabă un fel de
ironie a adresa societății de tip „consumerist”.
Ironia este, însă, tot o chestie de intrepretare,
așa cum ironic pare și primul poem din volum:
„...du-te dracu și mai scrie o poezie [...] cu eti-
chele made in china/ mirosind a fast food/ por-
nim procesiunea funerară/ prin subteranele
bucureștene/ conducem pe ultimul drum/ ziua
de azi/ sunt unul din repetenții lui Dumnezeu/
bătuți la palmă/ cu linia vieții/ unul din repe-
tenții cu linia agățată de pleoape/ las în urmă
dâre de plumb/ pe un drum alb/ mamă ăștia nu
au descoperit soluția/ să facă oameni de zăpadă
durabili/ &/ mamă/ te rog/ nu mai trimite poe-
tul la școală”. Revolta se resimte la Relu Cazacu
mai degrabă ca un fel de agonie - „...sunt un
mort/ revoltat în crematoriu/ o sobă/ cu toa-
tă cenușa în ea”, iar dragostea o încercare de a
fenta singurătatea: „...dragostea se măsoară în
bătăile palmelor căzute de-a valma pe coapse/
ca versurile/ în poemul ăsta/ care trebuie stre-
curate prin pâine/ să fie înțeles”.
■
2
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
editorial
Metafizica - forma supremă a
imaginativului poietic rațional
în filosofia lui Aristotel
■ Mircea Arman
Uimirea și admirația necondiționată îl animă
pe cercetătorul care se apleacă asupra operei
lui Aristotel, la fel cum aceleași sentimente le
încearcă oricine care s-a aplecat asupra geniului cre-
ator al poporului grec.
Este indiscutabil faptul că prin Aristotel imagina-
tivul poietic grecesc survine în deschisul lumii, că în
acest individ se sintetizează și se diseminează între-
gul izvor spiritual al lumii antice occidentale și că de
la el pornind prinde contur acel ceva care mai tîrziu
se va consolida ca fiind spirit european, respectiv
modalitatea științifică a gîndirii ca imaginativ poie-
tic rațional al științei europeane.
S-a născut la Stagira în 384 ÎCh., și a murit la
Chalcis, în Eubeea, în anul 322 Î.Ch. Tatăl său,
Nicomah, se trăgea, la origini, din Esculap, de
aceea, erau considerați ca făcînd parte din nea-
mul Asclepiazilor. A fost medicul lui Amyntas al
II-lea care nu era altul decît bunicul lui Alexandru
Macedon. Acesta este și motivul pentru care Filip,
regele macedonean, l-a încredințat pe Alexandru lui
Aristotel spre educație.
Este cunoscut faptul că a călătorit la Athena în
jurul anilor 367 - 366 Î.Ch., unde a fost pentru o
perioada de 20 de ani discipolul lui Platon.
Deși începuturile sale sunt marcate de gîndirea
maestrului său Platon, Aristotel se va emancipa de
geniul platonismului aducînd critici severe teoriei
ideilor și dezvoltîndu-și propria filosofie.
Istoria spune că ar fi fost primul care ar fi între-
buințat termenul de metafizică, scriind un tratat în
acest sens, însă afirmația nu este exactă, părîndu-se
că lucrarea, care acum poartă acest titlu, este creația
unuia dintre discipolii săi.
După moartea lui Platon, Aristotel părăseș-
te Athena călătorind mult, ca mai apoi să se re-
întoarcă, în jurul anilor 335 - 334 î.Ch., pentru
a întemeia o nouă școală pe care o va denumi
Lykeyos, liceu, aflat într-o pădure sacră dedicată
lui Apollo și unde se afla și un gimnasium dedicat
exercițiilor fizice.
După moartea lui Alexandru, este nevoit să pără-
sescă Athena din cauza venirii la putere a partidului
antimacedonean.
Preda lecții de filosofie pe care le împărțea în
două secțiuni, una numită exoterică și alta acroa-
matică.
Învățătura exoterică avea în vedere studiile de
politică, retorică sau știința argumentării, iar cele
acroamatice vizau fizica și problemele de filosofie.
Dimineața erau predate, într-un cerc restrîns,
doar discipolilor săi, învățătura acroamatică sau
esoterică, în timp ce spre seară erau predate lecții ce
vizau învățătura exoterică, unde era acceptat oricine
dorea să participe. Își ținea cursurile plimbîndu-se,
de unde și denumirea de peripatetici pe care au pri-
mit-o discipolii săi.
Ca autor, Aristotel a scris enorm, lăsînd în urma
sa lucrări în toate domeniile, de la scrieri de logică
la filosofie naturală, de la metafizică la științele zise
practice, precum etica, politica sau poetica.
Există mai multe opinii referitoare la numă-
rul operelor aristoteliciene, începînd cu cea a lui
Diogenes Laertios1, care afirmă că ar fi existat peste
400 de lucrări ale Stagiritului, dintre care ne trans-
mite 145.
Pe lîngă lista lui Diogenes Laertios mai există
două liste, una pe care o datorăm lui Hesychios,
cu 195 de titluri, iar alta datorată unui oarecare
Ptolemeu2. În cele două liste apar lucrări care nu se
regăsesc pe lista lui Diogenes Laertios, cele care con-
cordă fiind în număr de 139.
Istoria scrierilor lui Aristotel este mai mult
decît interesantă. Lăsate probabil în stăpînirea lui
Theofrast3, acesta, la moartea sa, le lasă unui alt dis-
cipol al Stagiritului, anume lui Neleu din Skepsis.
Care le-a îngropat, se pare, într-o pivniță, de unde,
pe la anul 100 Î.Ch., au fost dezgropate de către
Apellicon din Teos.
Deteriorate fiind, acesta a pus mai mulți scribi
sa le copieze, de unde și pasajele interpolate care nu
aparțin lui Aristotel și nici școlii peripatetice, pre-
cum și alte erori vădite devoalate de critica ulteri-
oară.
Plutarh, în Viața lui Sylla, arată că aceste manus-
crise au fost transportate la Roma în anul 86 Î.Ch.,
după ce Athena a fost cucerită. Acolo, manuscrisele
au fos supuse corecturilor lui Tyrannion din Amisos.
Andronicos din Rhodos va preluaua copiile fă-
cute de Tyrannion și le va publica într-o ediție de-
venită clasică, așezînd scrierile lui Aristotel într-o
ordine care se va impune în toate edițiile ulterioare
ale operei sale.
Hegel4arată că numele de filosofie aristotelică este
unul foarte ambiguu. Ceea ce se înțelege prin aceas-
tă filosofie nu este numai filosofia aristotelică în sine
ci toate formele luate de aceasta în diferite epoci.
Astfel, pe timpul lui Cicero ea a avut forma unei
filosofii populare, mărginindu-se în esență la vehi-
cularea de noțiuni ce țin de istoria naturală și mo-
rală, fără să atingă latura esențială a filosofiei lui
Aristotel, anume latura pur speculativă. Cicero, care
nici măcar nu avea organ pentru filosofia speculati-
vă, era normal să preia de la Stagirit doar ceea ce ține
de aspectul practic și moral.
O altă formă, arată Hegel, este forma extrem spe-
culativă și face prin aceasta referire la alexandrini,
care, deși considerați a fi neoplatonici sau neopitago-
reici, sunt mai degrabă neoaristotelici. „...este forma
care a fost considerată de alexandrini ca identică cu
filosofia platonică și a fost elaborată de ei ca atare”5.
O altă semnificație primește filosofia aristotelică
în Evul Mediu, cînd filosofia scolastică, prin confu-
ziune, este numită filosofie aristotelică. Și deși filo-
sofia lui Aristotel a constituit elementul principal al
celor o mie de ani de exercițiu scolastic, totuși forma
pe care aceasta a luat-o la scolastici nu poate fi, după
Hegel, considerată a fi forma autentică a filosofiei
aristotelice.
Ceea ce a făcut autenticul filosofiei aristotelice
ca opuse celei scolastice, spune același Hegel6, a fost
abordarea occidentală, în speță cea de după Reformă
Mircea Arman
cînd s-a mers la izvoarele filosofiei lui Aristotel.
Lucrările Stagiritului pe care le considerăm
mai importante și pe care le vom aminti aici sunt:
Metafizica, Fizica, Etica Nicomahică, Despre suflet,
Poetica, Organon. Din Organon, denumire dată re-
lativ tîrziu lucrărilor de logică ale lui Aristotel fac
parte următoarele lucrări: Kategoriai (Categoriile),
Peri Hermeneias (Despre interpretare), Analytica pro-
tera (Analitica primă), Analytica hystera (Analitica
secundă), Topika (Topica), Peri Sophistikon Elegkon
(Despre respingerile sofistice).
Pentru Aristotel, la fel ca și pentru maestrul său
Platon, știința științelor (epistema episteme) va fi ști-
ința primelor principii, filosofia primă, sau ceea ce
mai tîrziu se va numi metafizica. Aceasta este pentru
el „știința regală”. Celelalte științe, pentru faptul că nu
urmăresc să descopere „primul principiu” sunt oare-
cum subordonate acesteia și, datorită faptului că nu
caută universalul, sunt secundare.
Stagiritul clasifică științele în teoretice, practice și
poetice. Științele teoretice sunt cele care implică con-
templarea și sunt compuse din metafizică, matemati-
că și fizică. Științele practice sunt cele care implică ac-
țiunea și au în componență: etica, politica și științele
economice, iar cele poetice sunt: muzica, poezia și
arhitectura.
Este limpede că Aristotel omite, aparent, din tabe-
lul categoriilor tocmai ceea ce va face obiectul celor
mai intense studii asupra filosofiei sale în următorul
mileniu și anume logica. Cum este posibil ca tocmai
ceea ce el va considera a fi motorul tuturor științelor
să lipsească, ea însăși, dintre științe?
Răspunsul este relativ simplu. Aristotel, deși pri-
mul care vorbește de o logică formală, înțelege prin
logică formală o logică cu conținut, adică o logică
ontologică. Or, ce este o logică care urmărește să
surprindă principiile prime ale realității decît tot o
metafizică? Afirmația poate părea, la o primă vede-
re, hazardată întrucît logica, așa cum o înțelegem noi
astăzi, nu se apleacă asupra existenței ci a intelectului,
dar o logică a existenței nu este altceva decît o meta-
fizică.
Să vedem însă ce înțelegea Stagiritul prin metafi-
zică sau măcar ce este pentru el această știință a prin-
cipiilor prime?
Primii comentatori ai operei aristoteliciene au
considerat că sensul lexemului meta din metafizica
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
3
o
ar avea sensul comun de „după”, metafizica neînsem-
nînd altceva decît ceea ce vine după fizică în ordinea
cunoașterii. Însă, în acord cu ceea ce este această pri-
mă filosofie în înțelegerea lui Aristotel, adică teolo-
gie, rezultă că ceea ce vine după fizică în cunoaștere
este teologia. Cum este posibil însă ca teologia să
vină după fizică în ordinea cunoașterii?
Primul care încearcă să dea un răspuns acestei
probleme este Alexandru din Afrodisia, după care
teologia vine după fizică în ordinea cunoașterii,
datorită faptului că așa este constituită cunoașterea
umană, această interpretare ținînd, în fond, cont de
distincția aristotelică dintre anterioritatea prin natu-
ră, anterioritatea în sine, și anterioritatea pentru noi
(pros hemas), obiectul teologiei fiind, în esență, an-
terior celui al fizicii, dar posterior în raport cu noi,
ceea ce validează atît noțiunea de filosofie primă cît
și pe cea de metafizică. Așadar, cei vechi considerau
că metafizica însemna filosofia primă și avea drept
obiect ființa ca ființă, pe care ei o asimilau, în mod
cert, ființei divine7.
Să vedem ce va înțelege chiar Stagiritul prin
această filosofie primă: „Și există tot atîtea părți ale
filosofiei cîte sunt Ființele și astfel încît este necesar
să existe printre ele o filosofie primă și o filosofie se-
cundă. Căci ceea ce este și [unul] cuprinde în mod
direct «euOnț» genuri. De aceea, și științele urmează
/diviziunii/ acestor genuri. Filozoful seamănă, astfel,
cu cel numit matematician: într-adevăr, și matemati-
cile cuprind părți, și există, /printre ele/ o matematică
primă, o matematică secundă și apoi altele care ur-
mează în continuare”8.
Prin urmare, există o filosofie primă care apare ca
o parte a științei ființei ca ființă. Acest fapt ne apare
cu claritate în chiar clasificarea aristotelică a științelor
contemplative unde filosofia primă se suprapune fi-
zicii care, la rîndul ei, este văzută a fi filosofie secundă
și în care matematicile ocupă o poziție intermediară.
Stagiritul crede că fiecăreia din aceste ființe îi
aparține un gen particular al ființei:
a.	Fizica se ocupă cu ființele separate și mobile
b.	Matematica cu ființele imobile și neseparate
c.	Teologia, asimilată cu filosofia primă, ține genul
ființelor separate și imobile.
Interpretarea filosofiei prime ca teologie se con-
firmă ori de cîte ori Aristotel folosește termenul de
philosophia prote , iar în acele locuri în care nu apare
clar ca fiind teologie, filosofia primă este întotdeauna
opusă fizicii ca filosofie secundă, în timp ce filosofia
ființei ca ființă este opusă științelor particulare.
Așadar, filosofia primă nu există în natură, ea fi-
ind apanajul lucrurilor divine și un produs prim al
imaginativului poietic rațional. Pe cale de consecință,
dacă nu ar exista filosofia primă, fizica ar constitui
întreaga filosofie.
Rezultă de aici că lupta pentru întîietate în filoso-
fie s-ar da între fizică și teologie, filosofia ființei ca fi-
ință rămînînd undeva în afara discuției. Însă oare nu
tocmai de aceea este posibilă știința ființei ca ființă și
în afara filosofiei prime înțeleasă ca teologie? Ceea ce
este însă de la început înțeles este faptul că, deși fiind
științe meta-fizice, filosofia ființei ca ființă și teologia
se deosebesc la modul esențial, în primul rînd, prin
modalitatea cercetării.
Ceea ce validează această opinie, conform căreia
ar exista o știință a ființei ca ființă și care ulterior va
căpăta denumirea de metafizică, este excepția de la
capitolul K al Metafizicii. În acest capitol apare de trei
ori expresia philosophia prote sau echivalente ale aces-
teia (he prote episteme; he prokeimene philosophia)
cu referire la știința ființei ca ființă. Și aici se trece la
delimitarea, clasică deja, a științei prime de științe-
le secunde, însă deosebirea fundamentală constă în
faptul că filosofia primă este văzută nu doar ca parte,
ci ca întregul domeniu al filosofiei. De aceea, filosofi-
ei prime, în acest caz filosofiei ființei ca ființă, adică
metafizicii, îi va reveni rolul de a studia fundamentele
matematicilor și a tuturor celor ce nu sunt în mișcare,
ca atare nu aparțin domeniului fizicii, prin urmare de
a stabili principiile comune tuturor științelor.
Totuși, acestă parte a Metafizicii a fost îndelung
contestată, începînd încă din secolul al XIX-lea, fi-
ind, și în opinia noastră, un capitol interpolat de
către discipolii și comentatorii operei aristoteliciene
tocmai în ideea de a unifica concepția Stagiritului.
Diferențele de esență care apar în acest capitol față de
cartea E dar, mai ales, diferențele stilistice au făcut, pe
bună dreptate, să se renunțe la ideea unei concepții
unitare explicite a lui Aristotel asupra științei ființei
ca ființă luată drept filosofie primă.
Totuși, această idee a filosofiei ființei ca ființă nu
a fost abandonată, din contră, ea a prins rădăcini
puternice în interpretările moderne ale filosofiei
aristotelice făcînd posibilă despărțirea metafizicii de
teologie și statuînd lipsa preocupărilor teologice în
scrierile metafizice.
Această știință a ființei ca ființă privită ca filosofie
primă și denumită metafizică, are prin urmare două
accepțiuni: una care este legată de transcendens și
philosophia prote, a doua de post fizic și formalizant.
Iar dacă pînă acum am încercat să facem o analiză
sumară a metafizicii ca filosofie primă, urmează cu
necesitate a ne ocupa de a doua accepțiune a terme-
nului, anume acela de post fizic și formalizant.
În mai multe locuri din capitolele E și K ale
Metafizicii9 Stagiritul pune problema anteriorită-
ții filosofiei prime și crede că a găsit trei sensuri ale
acesteia.
În primul rînd anterioritatea raportată la principiu
(arhe), astfel încît cel care este cel mai apropiat de
principiu se numește anterior iar ceea ce este înde-
părtat de acesta posterior.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea
după cunoaștere, înțeleasă ca anterioritate absolută
(aplos proteron) văzută ca divizată după criteriul dis-
cursului sau al senzației.
În primul caz anteriorul capătă dimensiunea uni-
versalului iar în al doilea pe cel al individualului.
Relativ la al treilea caz de anterioritate, acesta ar
fi potrivit cu natura și cu esența (kata physin kai ou-
sian). Astfel, sunt anterioare toate cîte pot exista in-
dependent de alte lucruri, în timp ce celelelte lucruri
nu pot exista fără ele, prin aceasta, celelalte forme de
anterioritate reducîndu-se la aceasta a treia, acesta fi-
ind și sensul fundamental al anteriorității.
Ca formă de desfășurare, acest tip de anterioritate,
kata physin kai ousian, capătă forma logică a relației
cauzale (relația cauză - efect), prin urmare schema
succesiunii temporale.
Abordată în orice chip, anterioritatea este depen-
dentă de sensul analizei adică de schema fundamen-
tală a cauzei și efectului, prin urmare de cunoaștere.
Or, cunoașterea, neputînd face abstracție de axa tem-
porală, fie de mersul înapoi specific fizicianului, fie
de cel înainte specific filosofului, rezultă că nu există
cunoaștere în afara timpului ca și constituent funda-
mental al imaginativului poietic rațional.
Așa stînd lucrurile, orice cunoaștere se face adevă-
rată și posibilă nu numai în ordine logică dar și cro-
nologică întrucît nici o cunoaștere nu este posibilă în
afara ipotezei adevărului premiselor sale.
Este cunoscut faptul că, în cazul silogismului, nu
poți ajunge la un rezultat valid dacă premisele nu
sunt adevărate. Aristotel va fi primul care va arăta
că imperfecțiunea acestui tip de raționament nu stă
în „demonstrația în cerc” cît în precedența adevă-
rului față de sine însuși, deoarece întotdeauna pre-
misele primului silogism vor fi ipotetic adevărate și
nedemonstrabile. Prin urmare, anterioritatea pre-
miselor va fi logică, cronologică și epistemiologică.
Cunoașterea implică, conform tezei lui Aristotel, tot
atît cît ordine a ființei, adică ca primul ontologic să fie
anterior din punct de vedere epistemiologic. În cele
două Analitici acest fapt iese la iveală cu preeminen-
ță, cauza generării lucrurilor fiind asimilată mișcării
prin care progresează cunoașterea.
Iar ca o consecință logică, atunci cînd se vorbește
de cunoaștere și mișcare, în ambele cazuri se pune
problema necesității de a te opri (anagke stenai) ne-
fiind posibilă o progresie - regresie la infinit, pe de
o parte datorită Primului Mișcător Nemișcat, pe de
altă parte datorită caracterului axiomatic al primului
principiu al demonstrației.
Luînd în discuție aceste premise, Aristotel își pune
întrebarea dacă aceste principii pot fi cuprinse prin
intermediul minții atît timp cît Primul Mișcător nu
poate fi cuprins prin modalitatea științei ( a formei
patetice a cunoașterii) ci doar prin intuiție?
Concluzia care se impune este că intuiția inte-
lectuală (nous apathetikos) este începutul științei. În
Etica Nicomahică Stagiritul afirmă textual: „Rămîne
că intuiția este cea care cuprinde cu mintea princi-
piile10”.
Tot aici11 ni se pune că intuiția ar fi posibilă numai
dacă ar exista ceva divin în natura umană. „Dacă in-
tuiția (nous) este ceea ce este divin în raport cu omul,
viața dusă conform intuiției va fi o viață divină în ra-
port cu viața umană.12Prin urmare, așa stînd lucru-
rile, urmează că există o știință, cea mai dificilă, care
este mai presus de uman, clară ca lumina și la care
omul nu are acces decît în momentele de grație, ști-
ință intuitivă și care are ca fundament intelectul activ
(nous apatheticos), spre deosebire de știința umană
care stă față în față cu lucrurile umane și nu are acces
în mod obișnuit la acest intelect. Cunoașterea uma-
nă este călăuzită de dianoia și are ca fundament nous
patheticos.
Cu toate acestea, survine întrebarea cum tocmai
cel mai clar și mai manifest, cel mai simplu și expli-
cit să fie interzis înțelegerii oamenilor? Cauza se află
în noi, crede Aristotel, și nu în dificultatea metafizi-
cii, ea nu ține de dificultatea acesteia ci de precari-
tatea gîndirii omenești care rareori conștientizează
că începutul și sfîrșitul oricărei gîndiri și raportări
a acesteia la deschisul lumii stă în conștientizarea și
înțelegerea creației continue la nivelul imaginativului
poietic rațional, cel care dă lumea, valoarea și sensul
ei. Metafizica artistoteliciană nu a ajuns la înțelegerea
acestui mecanism, la devoalarea lui.
Note
1	Diogenes Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, 263 -
267.
2	Cf. Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, p. 183,
București, 1993.
3	Diogenes Laertios, Op. cit., p. 277.
4	Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, p. 572.
5	Idem, ibidem.
6	G.W.F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol I., p. 573.
7	Cf. J. Owens, The doctrine of Being in the Aristotelian
Metaphysics, Toronto, 1951, p. 3 și urm.
8	Am folosit aici, prin excepție, traducerea lui Andrei
Cornea din Metafizica, ed. aII-a revăzută și adăugită,
București, 2007.
9	E, 1, 1026 a 10, cf. Ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
10	Op. cit., VI, 6, 1141 a 6.
11	Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2 ; 982 a 10.
12	Op. cit., X, 7, 1177 b 30.
■
4
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
cărți în actualitate
Cuminecarea artistică
■ Adrian Lesenciuc
Adrian Alui Gheorghe este unul dintre ul-
timele spirite enciclopediste ale unei li-
teraturi care s-a rezumat recent la a testa
epiderma realității. Chiar dacă generațional se in-
tegrează în gruparea optzecistă, cea care a dislocat
poetic o lume ajunsă la saturație și care începu-
se să se reproducă manierist, poetul Adrian Alui
Gheorghe - căci înainte de a fi romancier, eseist,
publicist, dramaturg, redactor, el este poet - are un
discurs propriu, inconfundabil. Ludicul revendicat
al generației, natural suprapus unei paradigme în
așezare, cea postmodernă, se evidențiază în lim-
ba dulce-moldovenească și molcom-înțeleaptă a
poetului din Piatra Neamț. Dar poezia lui nu se
limitează niciodată la orizontul îngust al comu-
nității locale, deși, raportat la aceasta, una dintre
isprăvile recente este editarea și publicarea jurnalu-
lui Carnete maro I, Ed. Cartea Românească, 2019,
al unuia dintre cei mai importanți poeți contem-
porani, nemțeanul Aurel Dumitrașcu, mult prea
devreme plecat. Adrian Alui Gheorghe respiră
aerul literaturii naționale de prim raft, care a apu-
cat a fi tradusă în câteva limbi și care se bucură de
o constantă și binemeritată receptare. Mai presus
de toate, despre Adrian Alui Gheorghe se poate
spune că este altruistul care coagulează în jurul
său comunități, care reflectă prin opera sa și prin
acțiunile sale o remarcabilă deschidere, apeten-
ța pentru dialogul real și constructiv într-o lume
a disputelor, orgoliilor, competițiilor. Îl cunosc
pe Adrian Alui Gheorghe în această ipostază de
promotor al activităților rodnice pentru cultură
și, grație acestei poziții singulare (și vulnerabi-
le deopotrivă), îl cred a fi fost singurul în stare să
coaguleze și Comunitatea artistică, recentul volum
de versuri publicat la Junimea1. Doar că adevă-
rata „comunitate artistică” este greu de reunit, iar
atunci când se întâmplă a lua chip nu încrederea, ci
o specie de invidie cultivată este cea care predomi-
nă. „Comunitatea artistică” nu este o „fotografie de
grup”. Întâlnim în volumul de versuri al lui Adrian
Alui Gheorghe două tipologii comunitare - una
interioară, închegată în jurul poemului (de acolo
vine și titlul volumului, de la splendidul text omo-
nim, redând într-o exuberanță ludică stările și ac-
tivitățile domestice închipuite, nu departe de com-
portamentul cotidian de la periferia urbanului): „E
o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem,
copilul poem./ Pe pereți sunt atârnate poeme./ Pe
o masă poem o bucată de poem așteaptă/ satârul
poem să-l împartă în bucăți de poem/ care vor fi
puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe
fundul/ cuptorului poem./ Tata poem stă înfipt în-
tr-un scaun poem/ și citește poeme dintr-un ziar./
Are ochelarii poem pe nas/ parcă e o paiață scoasă
din uz./ Copilul poem a spart un poem și acum/
adună cioburile:/ vai, nu arunca poezia la chiu-
vetă/ că se înfundă canalul poem,/ strigă mama
poem.// Bătăi în ușa poem:/ copilul vecinilor a
venit/ să împrumute două poeme/ („numai până
marți, a spus tata!”)/ Mama poem îi împachetează
două poeme/ îl mângâie pe creștet/ (ce mare te-
ai făcut!)/ și brusc înduioșată de tentația artei/ în
mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoa-
lă:/ unul dintre poeme puteți să-l păstrați/ e mica
noastră contribuție la/ sentimentul de zădărnicie
care ne leagă.” (Comunitatea artistică, pp.8-9), în
care rareori pătrund poeții (și numai cei aleși), iar
o alta exterioară, reflectată frust, a poeților în tre-
cere continuă: „Mi-au murit mulți prieteni./ Deși
au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e
viața, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună
uneori, deși sunt morți./ Alții nu mă sună, deși par
vii./ Viața morților e plină de stupizenii,/ moartea
viilor e un decont pentru cei ce trăiesc/ în deșert.
Unul dintre morți mi-a telefonat/ ca să îmi explice
că s-a obișnuit cu moartea în viață/ încât mă urăște
pentru că am rămas viu./ Închid telefonul, trag per-
deaua.” (Blues, p.10).
Cele două comunități artistice, ale poemelor
și poeților, sunt în completare, fără a fi neapărat
complementare. Cele două jumătăți de adevăr nu
întregesc adevărul.
Spre deosebire de poezia optzecistă angajată po-
litic - o poezie a rezistenței prin cultură - în care
ludicul rămânea de regulă pe palierul potenția-
lității, ca tendință și nu ca formă de expresie ma-
nifestă, la Adrian Alui Gheorghe tocmai această
trăsătură postmodernă dă culoare textelor sale,
permițând prin această supapă să se insereze ironi-
cul (care, la rândului lui, predefinește liniile de for-
ță în coagularea așa-ziselor „comunități artistice”).
Spre deosebire de această formă de angajare prin
ludic, optzecismul românesc suprapus inserțiilor
postmoderne (într-o societate profund modernă),
radical și lipsit de toleranță și în raport și cu po-
liticul, dar și cu modernismul târziu, nu își putea
permite „să se joace”. Ironia optzecistă e corozivă,
iar ludicul, deși enunțat ca trăsătură distinctivă, e
mai degrabă marginal. Ironia optzecistă produce
zâmbetul crispat și angajarea. Ludicul lui Adrian
Alui Gheorghe îmblânzește relațiile, le relaxează,
Gyorgy Jovian
Fata cu unicorn. Mirosul (2019)
ulei pe pânză, 170 x 110 cm
acoperă contondența (ba chiar o face inutilă) prin
autoironie, depășește perspectiva anilor optzeci
asupra jocului poetic cu sumă nulă. Interesant este
faptul că doar „postmodernitatea ludică”, în con-
textul unei culturi postmoderne (nu hibride ca cea
în care ne situăm) este înțeleasă a fi cadrul propi-
ce al avansului (implicit și politic) și poate că nu
întâmplător este faptul că Adrian Alui Gheorghe
se angajează și politic în societate în încercarea de
a consolida comunități. Iar această angajare poli-
tică este vădit anti-marxistă, fie că ne raportăm la
marxismul clasic sau la neomarxismul spre care au
alunecat pe rând poeții angajați politic ai generați-
ilor decadiste din România.
Să revenim la această „comunitate artistică”
românească, fragmentată politic, paradoxală prin
însuși faptul de a fi nostalgică și după status quo-ul
politic supus erodării, și după instrumentarul po-
etic al angajării politico-poetice a anilor ’80, frag-
mentată dintr-un soi de inconsistență, din lipsă de
tărie și din invidie. Adrian Alui Gheorghe pătrun-
de cu instrumentarul „postmodernismului ludic”
autohton, cultivat pe filonul consistent al ludicului
și ironicului humuleștean (ce consistentă e această
legătură cu poetul nostru!), în analiza concretului
în alți termeni și pe un alt registru în raport cu con-
generii. Pe de o parte, Adrian Alui Gheorghe este
cazul unic al literaturii noastre în care discursul cu
profund substrat religios nu este deconstruit prin
ironia optzecistă, ci servește unei reconstruiri din
interior. De aceea poate poemele primului ciclu
din Comunitatea artistică sunt grupate sub umbre-
la unui nume cu rezonanță religioasă, „Fericirile”,
în încercarea de instituire a unui nou umanism
(sau de revenire la umanismul cristic). Volumul
său de versuri este o încercare de punere împreună
sub semnul unei umanități nediluate, mai corect
spus al unei umanități profunde, a ludicului post-
modern și a creștinismului profund, al martiriului
asumat - ilustrativ fiind ciclul doi, de fapt amplul
poem intitulat Sfântul - și al admirabilei senină-
tăți pe care doar starea de perpetuă copilărie o
poate invoca. Reverberații ale marii literaturi ruse
se regăsesc în profundele poeme despre moarte,
autosubminate ironic: „Mormântul meu e gol./
Am înviat demult” (Astăzi am văzut locul în care
îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din
Piatra Neamț, pe care l-am primit pe gratis ca efect
al faptului că sunt cetățean de onoare al orașului,
p.13; „Azi plouă./ Mâine trece ploaia să își ridice
corespondența./ Poimâine e miercuri.// Apoi lu-
crurile intră într-o normalitate/ aproape dureroa-
să” (Blues, p.7) sau „Trăiesc laolaltă cu câțiva morți/
și cu câțiva vii/ de prea multe ori morții îi încu-
rajează pe cei vii:/ rezistă, rezistă,/ l-am auzit pe
Dumnezeu cu urechile mele spunând/ că viitorul
nu-i atât de negru!” (Fericirile, p.27), în care varul
ironiei se scorojește de pe gravitatea expresiei. Tot
din același amplu spațiu cultural, dar nu neapărat
sub amprentă dostoievskiană, regăsim influențe
ale absurdului în chipul deformat al propriei vieți
care îmbracă aceeași plasticitate a fizionomiei ca în
Nasul lui Gogol: „Aș vrea să scriu un poem care să
justifice rostul meu în lume/ să motiveze într-un fel
faptul că azi dimineață/ spălându-mi fața am văzut
că pielea obrazului acoperă o groapă/ nesfârșită am
băgat pumnul până la cot, apoi am introdus ambele
mâini/ ca și cum aș fi avut ceva de făcut pe acolo,
am aranjat micul mobilier/ de interior uman, ceva
incertitudini, ceva gratuități,// iar poemul pe care
aș vrea să îl scriu ar trebui să scoată/ furnicile din
mușuroaie, o revoltă spontană:/ că de când/ cuvin-
tele/ pot să ia/ în posesie obiectele/ pietrele/ gân-
durile// (da, sunt de acord: de când?)// Aș fi vrut să
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
5
o
scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/
dar n-am mai găsit rostul/ dar n-am mai găsit lu-
mea.” (Rostul, p.64).
Adrian Alui Gheorghe se așază în convergență
și cu tendințele poeziei românești actuale care cul-
tivă epicul, dar nu în spiritul baladescului cerchist,
ci în cel al epopeicului ludic și ironic de filiație opt-
zecistă (a se vedea, spre exemplificare, un Mircea
Cărtărescu din prima fază a creației sale, sau, de
ce nu, un Traian Ștef actual). Sfântul, un fugar din
icoane (cu intriga enunțată de la bun început: „De
la Schitul Pocrov, într-o seară de toamnă,/ un sfânt
a fugit din icoană”, p.69), este interpretat în desfă-
șurarea epică sub multiplele voci ale cotidianului
coroziv, cu gravitatea asumării martiriului.
Comunitatea artistică e deopotrivă a voci-
lor acelui cotidian, expus în bazarele intitulate
„Mc’poezie”: „Dacă poeții ar trebui să facă zi de zi/
tot ce spun în poeziile lor” (din poemul omonim de
la p.89) și „Comedia literaturii. Reloaded”: „Dacă ar
ști cititorul/ câtă primeneală filosofardă/ se ascun-
de/ sub ceea ce se numește/ îndeobște poezie/ pe
care el ar trebui să o/ cinstească precum o religie/
„ca să simt realitatea/
pe care altfel n-o simt
mai deloc” ...
■ Alexandru Sfârlea
Mircea Cărtărescu
nu striga niciodată ajutor
Editura Humanitas, București, 2020
... /recurg adesea la un truc/ simplu și la-ndemâ-
na oricui/ pipăi urechea/ pisicii mele / pe dinafară
catifea/pe dinăuntru piele lucioasă/ atunci știu că
lumea e reală/ fiindcă urechea pisicii mele/nu poate
fi contrafăcută/ de nicio tehnologie (...) - astfel în-
cearcă să-și... infinitezimalizeze poetul Cărtărescu
una din funcțiile-cheie ale onticității, mai puțin re-
velate sieși, atunci când mica felină nu-i oferă „ma-
terial didactic” experimental. Pentru că aproxima-
ția negatoare din titlu nu-i altceva, desigur, decât
un procedeu ludic și parcimonios: de a întinde o
cursă cititorului funciarmente naiv - dar și oare-
cum timorat de umbra ca de la o piramidă arunca-
tă asupra sa de romancierul ce-l trimite acum „la
înaintare” pe poet - cursă în care, totuși, preferă
să se lase atras (bănuiesc) nenea Cititor; doar așa,
dintr-o oarecare jenă, aceea de a nu produce dis-
confort celui mereu nominalizat la Nobel, cum,
poate, numai Philip Roth mai fusese în vremea din
urmă. Cel despre care, autorul Orbitor- ului spu-
sese că-i vine să-i dea telefon când se simte singur
(chiar dacă, spunea Camus, scrisul e o profesie a
vanității). Dar, înapoi la poezie, atâta câtă putem
identifica - fără party-priuri și comprehensivități
mimate - în nu striga niciodată ajutor. Mai întâi
să încheiem poezia de la pagina 121, cea cu rea-
litatea simțită, sau „mai deloc”: /asta ține/ din pă-
cate/ puțin/fiindcă pisicii mele nu-i place/ să-i pipăi
urechea/ și-ntoarce-ntrebătoare/ ochii orbi către
mine (ca să simt realitatea). Cunoaștem nu puțini
scriitori ai mapamondului mai mult sau mai puțin
iubitori de pisici, ca să-i amintesc doar pe T.S. Eliot,
Hemingway, Mark Twain, Dickens, Bukowski
a unui trib/ ales” ș.a.m.d. (Bazar, p.121), dar și a
vocii lăuntrice a celui fără scăpare în procesul la-
pidării critice. Din această comunitate a vocilor lă-
untrice, ordonatoare, care continuă să reverbereze,
fac parte Aurel Dumitrașcu, Dinu Flămând, Radu
Săplăcan, Petru Ursache ș.a. Ei au coborât deja în
universul domestic al poemului care proclamă
umanitatea în ciuda „zădărniciei ce ne leagă”, în
timp ce vocile agorei cer - într-o comunitate de
conjunctură, mânată de țelul distrugerii, al decon-
strucției - lapidarea. Comunitatea artistică e recep-
tată diferit, din fericire, și o subliniază în câteva tușe
părintele Constantin Necula: „Pentru iubitorii de
poezie volumul este o desfătare. Un început de
redescoperire a scrisului pentru cei care iubesc
scrisul. Un lung, foarte lung poem tăcut, pentru
cei care iubesc tăcerea.” Prin această profunzime a
așezării într-o realitate a literaturii devoratoare de
sine: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să
își scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual
cu stil,/ eventual recunoscându-și eșecul)// m-am
născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ ca-
re-și sufocă pruncii la naștere,/ cu perna,/ pentru că
(„când mă simt/ deprimat/ tot ce trebuie să fac
este/ să mă uit la pisicile mele/ și-al meu curaj/ re-
vine”), Sartre, Hesse, William Carlos Williams etc.
Pisicii sale oarbe, autorul volumului de față
îi închină și un poem, din care reținem : „are 12
ani / era oarbă când am găsit-o pe câmp/ și nu-mi
imaginez dimineața/ fără cafea/ și fără pisica mea
oarbă în poală/ stăm cu ochii în gol/ trăind vidul/
pisica mea oarbă e singura care/ vede lumea așa
cum e” (pag. 19). Este, acesta, un motiv/ motiva-
ție/ temă/ suport moral, dacă vreți, pentru a evita
(de fapt, a încerca să se evite, sau măcar a-l amâna)
strigătul acela după ajutor (ah, orgoliul inexpug-
nabil, mândria tragică, nesupunerea și iradianța/
cruzimea structurii poeticești!) pentru că „n-o să
te audă nimeni/ pentru că nu există nimeni/ în ju-
rul tău/ înghite-ți strigătul/ rabdă/ îndură/ trage-ți
palme, trage-ți pumni/ taie-te pe brațe/ dă-te cu
capul de pereți/dar nu striga ajutor/ îți pierzi vre-
mea/(...) să nu crezi în minuni/ minune e că mai
respiri”(nu striga niciodată ajutor). Dar citind cele-
lalte poeme - care mi-au amintit, oarecum, de acel
negru pe negru al lui Aurel Pantea- nu există niciun
dubiu, pare-se, că acest volum cărtărescian vrea să
pară - cu obstinație, pieziș și sfidător - o expresie
voluptuos-terifia(n)tă a unei deceptivități vecine
cu exasperarea și paroxismul; o modalitate de a
percepe expierea și morbidețea ca pe niște ultime
zvâcniri și spasme înlăuntrul unui refuz total: acela
de a admite o urmă, măcar, un sens cât de pricăjit,
ale transcendenței salvgardate prin creație, dincolo
de imanența repudiată și afrontul efervescent-exis-
tențial : să nu trăiești mai mult decât tine însuți/
nu-ți supraviețui, n-are nici un sens/ ajungi în vârf,
sclipește o ultimă oară/ apoi dispari/ așa e bine/ așa
e decent/ nu te agăța de viață/ nu ăsta e scopul/ nu
ești ultimul ochi/ prin care se vede/ singura ureche
nu are cu ce să îi crească” (Destine, p.123), Adrian
Alui Gheorghe propune cel mai consistent și va-
loros volum de poezie al anului pandemic. Vocea
lui e, în paginile Comunității artistice, vocea gravă
a Cassandrei neascultate, dar într-o emisiune care
reflectă înțelegerea profundă a faptului că e neas-
cultată. Poemele ludice și ironice din Comunitatea
artistică trădează această înțelepciune a asumării
cu convingerea exprimată că asumarea nu mai este
o valoare într-o lume artistică decrepită, căzută în
desuetudine, într-o formă de hibridate compromi-
țătoare, incapabilă de a reda altceva decât coaja pu-
rulentă a realități imediate prin așa numita poezie
a cotidianului. Pentru adevărata „comunitate artis-
tică” nu comunicarea fără rest e calea, ci cumineca-
rea poetică pe care o săvârșește intenționat Adrian
Alui Gheorghe în volumul de față. Comunicarea
cu rest a operei deschise.
Note
1 Adrian Alui Gheorghe. (2020). Comunitatea artis-
tică. Iași: Editura Junimea, colecția Cantos. 175p.
■
prin care se aude/ pregătește-te să dispari/ fiindcă
vei dispărea/ pregătit sau nepregătit/ împăcat sau
neîmpăcat/ dar strălucește o ultimă dată / înainte să
te duci/ pe calea fără întoarcere/ dă-ți foc la inimă/
dă-ți foc la minte/ dă-ți foc la trup/ arzi/ așa trebuie/
așa e bine (să nu trăiești mai mult decât tine însuți).
De altfel, însuși corpusul volumului, exterioritatea
- nume, titlu, editură pe o copertă cenușie, cu o
copertă a patra goală și clapetele așijderea - trimit
cu gândul la un sicriu, nu știu dacă din plumb pre-
cum cel bacovian, doar că, vădit lucru, asemănân-
du-se izbitor cu acela. În orice caz, funeraritatea e
cvasidominantă, iar exitus-ul e cuvântul care ți se
descompune, parcă, pe buze, după ce ai lecturat ul-
timul poem, intitulat nu vreau să mai fiu pe lume.
Dar, să ne revenim puțin și să mai încercăm, to-
tuși, a (re)configura și discerne expresivități și-nțe-
lesuri, printre alte alcătuiri poematice în cele 123 de
pagini ale acestui volum, scris și gândit/ conceput,
parcă, stând pe o piatră funerară, într-un cimitir și
trăgând cu ochiul la ce se mai întâmplă dincolo de
gardul acestuia. Aflăm, într-adevăr, mlădițele ezi-
tant-sfielnice ale unei anume șanse de a accede la
acea recrudescență a memoriei, a recurenței ipos-
taziate în fulgurații de seninătate și franchețe care
nu au apucat, încă, să se usuce și să se înnegrească
de tot, atunci când poetul invocă „lumea mea/ atât
de vie cândva/ atât de luminoasă / și bună /(...) lu-
mea mea / atât de tandră cândva/ atât de-nsorită /
și fericită” (pag. 62), iar pe pagina următoare, încă
o scânteiere lipsită de morbidețe : „cu toate astea /
îți mulțumesc/ putea fi mai rău/ mereu poate fi mai
rău” (până nu se termină).
Cineva, care și-ar reaminti că M. Cărtărescu a
fost „asimilat” ca făcând parte din grupul acela de
intelectuali ai acelui personaj malefic din politica
la vârf a țărișoarei, ar putea face apropierea între
acea ipostază incomodantă și un soi de... penite-
ță în interiorul unei religiozități psiho-estetice, în
care actul creativ - în cazul de față acest volum de
versuri - să inducă măcar ideea în sine a unor pu-
see, să zic așa, ale remușcării. Poate că nu este așa
ceva, ci doar intrarea ființială în pădurea cu umbre
dens-acide a senectuții să fie de vină. Poemele sunt,
în orice caz - chiar și cu acea pregnanță a (di)simu-
lării masochiste - îndeajuns de neconvingătoare.
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
comentarii
Mimosa pudica
■ Ștefan Manasia
Cititorul interesat cu adevărat de proza
scurtă din România nu poate ocoli numele
lui Augustin Cupșa. Autorul, psihiatru
de meserie, a debutat foarte tînăr ca poet, iar la
26 de ani a cîștigat concursurile de manuscrise
organizate în paralel de Uniunea Scriitorilor și de
Editura Cartea Românească - ambele aveau altă
importanță și vizibilitate în epocă - cu romanul
Perforatorii (CR, 2006). Pe copertă îl recomandă,
prin comentarii elogioase, Nicolae Manolescu și
Ioan Groșan, ambii admirîndu-i - cam încălecîn-
du-se - „precizia chirurgicală”(NM) și „un bistu-
riu epic de mare precizie”(IG). Au urmat volumele
de proză scurtă Profesorul Bumb și Macii suedezi
(2011), Marile bucurii și marile tristeți (2013). A
obținut premiul HBO la un concurs de scenarii
de scurtmetraj, a colaborat - ca scenarist - cu
televiziuni și case de producție independente. În
2017 a publicat romanul Așa să crească iarba pe
noi. Neorealist, de filiație sadoveniană, anticipea-
ză literatura unui Iulian Bocai.
Primele două cărți au un temperament experi-
mental și țin de „cea mai pură și mai demențială
distopie”, consideră Simona Sora, care semnează
un elegant și extrem de precis text de însoțire pe
coperta Marilor bucurii și marilor tristeți - vo-
lumul apărut în 2013 la editura TREI. Am citit
primele două opere în ordinea publicării, apoi
romanul din 2017 și abia zilele acestea - după
raiduri pe okazii.ro sau prin anticariate (fizice și
virtuale) - colecția de povestiri (unsprezece) din
2013. Textele de aici sînt scurte, sintaxa e simplă,
ornamentele - în curs de extincție: puține com-
parații și metafore (pur funcționale), rar un ad-
jectiv (care uneori are valoare de epitet) și și mai
Gyorgy Jovian	Trepte (2008), ulei pe pânză, 170 x 200 cm
rar dublete de adjective. Ca un sportiv care intră
în sala de forță să își lucreze anumite grupe de
mușchi, Augustin Cupșa purifică (sau cîștigă), în
Marile bucurii și marile tristeți, sintaxa funcționa-
lă și seducătoare, narațiunea austeră programatic.
Toate acestea fac din carte un fel de manifest de
uz personal, o dogmă perfect valabilă pentru cu-
prinsul cărții și, probabil, pentru viitoare între-
prinderi (literare, cinematografice).
„Am încercat să duc discuția mai departe, dar
fără succes, la fiecare întrebare primeam un răs-
puns exact și închis (s.m., Șt.M.). Frate-meu avea
mici efuziuni, apoi imediat se retrăgea în cara-
pacea lui de parcă s-ar fi simțit vinovat de fiecare
dată” (p.163), îl profilează psihologic personajul
narator pe fratele său vitreg, Robert, în povesti-
rea eponimă. „Exact și închis”, eliptic, elegant și
auster, retractil ca o Mimosa pudica este stilul
acestei cărți - pentru descrierea căruia am folosit
mai mulți tropi decît autorul în tot manuscrisul!
Filosofia compoziției se pliază deci pe filoso-
fia de viață a personajelor, pe psihologia lor: fie
alcoolici blazați și leneși la vorbă, fie lume prea
bine crescută pentru a-și expune afectivitatea. De
exemplu, în aceeași povestire, lui „madam Braun”,
o sibiancă din lumea bună, după ce își recuperea-
ză de la cei doi „vasul” (o supieră „albă din por-
țelan pictată cu maci și flori de cîmp”), „i-au dat
lacrimile și cred că într-o primă fază a vrut să mă
îmbrățișeze”, dar „n-a făcut-o totuși datorită unor
reguli de bună purtare care spun că marile bucu-
rii și marile tristeți nu se manifestă în public (s.m.,
Șt.M.)” (p.161) Adevărurile - ca și sentimentele,
stările - sînt arhicunoscute, prin urmare vor fi
enunțate (ori comentate) concis: „Nu trebuie să
Gyorgy Jovian	“ Libertatea conduce poporul pe
barricade” (2016) ulei pe pânză, 170 x 110 cm
Pinacoteca Vaszary, Kaposvar
te gîndești la asta. Norocul și necazul te găsesc
ele. Tu trebuie să îți vezi de treaba ta”, își dăscă-
lește Robert - namila cu mîinile muncite - fratele
vitreg mai mic, eșuat într-un doctorat pe anali-
ză matematică și într-un amor incert. Lichidarea
mobilei și a veselei rămase după înmormîntarea
bunicii devine aici pretextul pentru sudarea unor
relații umane: fragile, contorsionate, dureroase -
așa cum sînt cel mai adesea între băieți (mai ales
între frații vitregi, cum se întîmplă-n povestirea
Marile bucurii și marile tristeți). Eșecul e o altă
mantră a acestei cărți - semnul alegerii greșite (în
eros, în carieră, în meschinele noastre curiozități).
Eșec, comunicare distrusă. O continuă narațiune
interioară bazată pe vinovăție irigă povestiri ca
Răceala, De două ori două periuțe de dinți sau
Turnul. În schimb piese ca Linia orizontului și
Încă o lumînare aprinsă la Vii, acționînd aceeași
claviatură nostalgică, blazată, construiesc totuși
două sketchuri care te îneacă de rîs: nu credeam
c-am să-mi imaginez vreodată cum apare linia
orizontului între gleznele unei prostituate cu pi-
cioarele-n X și nici cum s-ar putea „face”comedie
neagră din relația dubioasă dintre Paul Verlaine și
Arthur Rimbaud.
Sînt și cîteva minusuri. Linia orizontului s-ar fi
putut termina foarte bine la pagina 53 (fragmen-
țelul final de la pagina 54 îl găsesc redundant).
Apoi în cîteva locuri graba editării duce la tauto-
logie: „plutind ca fumul din grămezile cu frunze
moarte pe care vecinii de pe stradă le adunau în
grămezi toamna”. (p.75) Sau numele actorului le-
gendar Michael Caine scris Cain.
Recomand însă din toată inima Marile bucurii
și marile tristeți. Probabil o mai găsiți în comerț.
Veți aprecia scriitura asta tranzitivă și cinemato-
grafică, subtilitatea narativă, fight club-ul emoți-
onal și trimiterile ludice la neuroștiințe, biologie
sau film.
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
7
poezia
^JCaudia Albu-Gelli
Erai o fărâmă de stea,
pe când luna își întorcea ghebul
și te privea ca pe-un crâmpei nenăscut.
Treceai pe din dosul pădurii
cu teamă de focuri, c-un dinte ce durea
și tu urlai, spunând că naști.
De-un braț îți atârna un fulger, îl târâiai în urma
ta,
Împleticindu-te în franjurile lui fosforescente
și mi-ai scris pe piatra de lângă fântână:
„n-ai să te vindeci de ură prin ură,
ridică-ți ochiul bolnav către soare și lasă-te topit
în magma ce peste tine se va prăvăli”.
*
Ți-ai întors pe dos urechea,
supărat pe zgomotele stăruitoare,
ce continuă să cadă ca bolovani de granit
peste susurul de fond al gândurilor.
Acum, cu găurile astupate,
te holbezi la lume, candid,
neștiutor ce ești.
Mergi de-a bușilea, prefăcându-te prunc
și din gânguririle tale ies deslușirile pure
ale tainei nevorbite.
Te ciocnești de pereți și sari în lături,
speriat de ceea ce ai fi putut găsi,
privindu-te îndeaproape.
Mă strigi cu vocea pustiului,
te prelingi odată cu apele-nspre o primordialitate
din care viitorul deja a mușcat și,
învins de teama că n-ai să mă atingi,
îngenunchez în fața amintirii noastre
ce va să vină.
*
Scapă din oglinda
în care primăvara te-a țintuit.
Lasă-ți mugurii din ochi,
jar de absint să înflorească.
Nu te mai zgâria: pielea tocită de ani-ntr-o zi
se va desprinde.
Îți mângâi pletele și dai de noroiul
ce dintre gânduri s-a scurs,
precum laptele
ce iese dintr-un sân de lupoaică
și blana, de belșugul sălbăticiei o umple.
Fă un pas înapoi,
l-ai făcut -
oricine poate să vadă cum cioburile oglinzii
râd de sperietura de pe fața ta,
ce se prelinge la vale,
jos, atât de jos, tot mai jos,
până unde călcâiul nu ajunge să atingă.
Plângi ceea ce nu ai trăit,
te smulgi din rădăcina păcatelor
și lași albii porumbei să te-mpresoare cu pene,
în timp ce văzduhul, el știe, el te știe -
Regină
te-a încoronat deja.
*
Câini de metal se aud,
zdrăngănindu-și labele pe asfaltul ars,
vântul șuieră, vântul le ridică părul,
răscolind prin blana lor toată singurătatea
de animale hămesite de -ntuneric.
Cu brațele în lături deschise,
te-ai pus în calea lor,
urlând cu gura cusută: „Mâncați-mă pe mine,
trădătoarea!”,
dar ei trec cu ochii țintă la orizontul
în care fierb niște brazi cu stele-n crengi.
Un copil sare într-un picior
în jurul soarelui desenat pe covorul casei
și mama îl felicită, sufocându-l în îmbrățișarea
prin care ea nu a putut să crească.
Câinii fugeau, dărâmând pământul
Și lumea plutea printre galaxii,
mici firimituri de sânge fără casă,
fără sân hrănitor,
fără o potecă de întoarcere,
dar cu stelele dospind în corpurile translucide,
subit transformate în culcușul lor.
*
„Lasă-mă aici”, spuneai și doar nisipul te știa.
Ședeai în mijlocul deșertului și,
deodată te-ai învârtit în jurul unei oaze,
până când cerul a lăsat peste tine greutatea sa cu
tot cu câmpul lui de stele.
Ai adormit acoperită de vânt, cu buzele din ce în
ce mai arse -
osul frunții te durea, Doamne, ce te mai durea...,
dar continuai să mergi, ai mers până când un
șarpe ți-a ieșit timid în cale,
sâsâind:
„ia-mă la sân, ia-mă și strânge-mă în căldura
inimii tale”.
Îl auzeai, fără să-l vezi,
glezna ți-o atingea atunci cu o limbă de gheață.
Ai scos briceagul,
să-i tai capul ce strălucea verde-închis în lumina
portocalie a zilei,
dar animalul târâtor deîndată s-a desprins de
tine,
precum placenta de pântec, imediat după
naștere.
„Veniți și de aici luați-mă”, ai scâncit după un
timp de agonie,
cu sirenele ce cântau prăvălite pe după dunele de
nisip.
*
Șterge-ți lacrima de umărul meu,
bate-ți osul de spinarea mea,
cutremură-mă, ca să ne simțim și
strigă-mă cu vocea pe care încă nu ți-ai auzit-o.
Vino aproape, pleacă aproape, așază-te aproape,
când pe tâmplă fluturele de ceară va apărea,
colosal în nemișcarea lui, puturos de calm,
cu splendoarea lui stridentă,
lovindu-ți amintirile, se va holba din ceața serii
către tine, care ai uitat să mai vorbești.
Vom ști atunci și doar atunci..., că privirile de
gheață
vin din cenușa a ceea ce ai fost.
Lasă-te încălzit de zbaterea aripirilor lui,
lepidopterul ce-a învățat cu sârg să zboare,
uitându-se
la tine, cum făceai primii pași, cu brațele
deschise către neștiut.
*
Te-ai ascuns într-o șoaptă de-a mea,
pe când plopii își scuturau neaua de mătase
și stelele cântau încet versul lor din ce în ce mai
stins.
Era dimineață deja -
mă priveai dindărătul șoaptei, lărgind gura
ca o leoaică ce despică firea sălbăticiei în
Claudia Albu-Gelli
două - două lumi și două sentimente,
două feluri de a-ți fi foame și două pricini
de a învăța sunetul mării, ca labele
prădătorilor să nu te mai ajungă.
Cuibărită bine în șoapta mea, ți-ai liniștit fricile,
dar atârnai greu și eu am început să șchiopătez.
Merg de-atunci, tot merg, străbat oglinzi și
lanurile din oglinzi, devorând pâinea de pe
marginile drumului,
la rădăcina spicelor
căzută.
Nu mă întrebi nici „încotro”, nici „până când”?,
te mulțumești ca din șoaptă să mă privești
cum către tine mă îndrept,
dezvelit
de
orice alt
cuvânt.
Mă primești în șoapta mea?, femeie
cu carnea cusută pe sub pielea ta de lut...
*
În clipa în care pleci, eu vin.
În clipa în care adormi, eu mă trezesc.
În clipa în care taci, eu cânt.
În clipa în care te ascunzi, eu mă arăt.
În clipa în care plângi, eu îți iau lacrimile
și le dau copilăriei,
să le transforme în boabele de rouă
de pe fruntea spartă a dimineții.
*
Știi când cerul își rupe broboada de pâclă
ca să ne mestece mai bine nemurirea? -
atunci când fiecare uită de sine în oglinda
celuilalt.
Te întreb:
merită oare să bâjbâim ca printre
ciuperci fosforescente,
cu tălpile înmuiate în luminozitatea lor,
cu degetele mâinilor prinse-n ramurile
arbuștilor ce ne înconjoară mijlocul ca brațe de
mamă,
să orbecăim, neștiind după ce anume?
Dai din umeri, femeie ce trece și se trece -
dar fătul tău nenăscut știe
cum orice aripă frântă cade înapoi sub forma
unui ghimpe ce
va putrezi în apele dorului,
știe că orice act de iubire
transformă
întunericul.
Nu te mai înăbuși în neștiință,
apropie-te de soba în care focul se mișcă și
cântă-mi cu aceeași voce cu care ți-ai
ademenit părinții, mult înainte ca ei
să te fi conceput.
(Din volumul în pregătire Scrisorile lui de la miezul nopții)
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
memoria literară
Poezia cu formă fixă
■ Constantin Cubleșan
Cu o activitate bogată în volume publica-
te, mai ales de poezie, Șerban Codrin este
unul dintre autorii cei mai interesanți ai ge-
nerației sale, mai ales prin faptul că s-a dedicat, cu
pasiune și vocație aparte, realizării unui impresio-
nant număr de poeme ce se încadrează speciei liri-
ce în formă fixă, sonetului, ambiționând, probabil,
o performanță care să-l plaseze între cei mai pro-
ductivi cultivatori în domeniu, de la Victor Eftimiu
încoace. Între inovatorii, la noi, în aceast discurs
de virtuozitate prozodică, se impune, cu evidență,
mai întâi, Mihai Eminescu, iar mai în zilele noas-
tre un Radu Cârneci (cu o altoire a sonetului pe
structura glossei), Horia Bădescu (mixând ronde-
lul cu sonetul), George Virgil Stoenescu (autor al
câtorva sute - cu siguranță - de sonete în țesătura
cărora a dezvoltat numai teme și motive din mi-
tologia masonică) etc. Poetul de la Slobozia (un
coleg mai mucalit îmi zicea dăunăzi: ce să facă el
altceva în câmpia ialomițeană decât să citească și
să scrie), aduce în lirica sa specială, sonorități din
creația vechilor trubaduri, sau goliarzi, cultivând
balada, nu însă aceea pe care teoria literară o trece
la genul epic în formă versificată, ci așa cum o con-
cepea, la vremea sa, Fr. Villon, mai degrabă evoca-
toare de momente și personaje pitorești ale unei
vieți... slobode, petrecută cu dedulciri amoroase
și aventuros-bahice, nu lipsită de accente satirice,
totul însă cu o eleganță și o plăcere a rafinării cu-
vântului ce amintește de voluptoasele dedicații ale
lui Romulus Vulpescu.
Inovația pe care ne-o prezintă în volu-
mul Baladierul (Editura EuroPress, București,
2012), titlu ce sugerează genericul petrarchian al
Canzonierului (Il Canzoniere), cuprinde pe din
două, într-o alternanță căreia numai poetul îi știe
rațiunea, sonete, într-un ciclu numerotat de la 16
(continuând astfel baladele de la I la XV) la 115,
cărora le urmează alte balade (numerotate de la
CXVI la CXXX) adăugând sonete, numerotate de
la 131 la 230, apoi iar balade (de la CCXXXI la
CCXLV) și iarăși sonete, de la 246 la 345, pentru
a încheia cu un ciclu baladesc (numerotat de la
CCCXLVI la CCCLXV) - un adevărat fluviu de
rostiri poetice, un joc sofisticat în construcția vo-
lumului pe care nu poți să-l pargurgi dintr-odată,
fiind recomandabil să citești seară de seară câte o
piesă, pentru ca să ai asigurată lectura unei poezii
galante pe durata întregului an.
De remarcat este faptul că poetul imprimă ba-
ladei ceva din alcătuirea sonetului. Fiecare dintre
acestea are în componență patru strofe, nesmin-
tit, primele trei de câte zece versuri, cea de a pa-
tra fiind o septime, fiecare încheindu-se cu câte
un vers ce vrea să fie sinteza ideatică a poemului,
după practica rondelului, de data aceasta, ca un la-
itmotiv pentru identitarea fiecărei balade în parte
(exemplific, luând la întâmplare: „Pupa-ți-aș, fato,
ce-ai mai scump, cerceii!”; „Și ștrengărește-și soar-
be coniacul”; „Tu ești misterul, Doamne, și tăce-
rea”; „M-ar răsfăța ca pe un bulibașă” etc., etc.),
purtând titluri oarecum explicative, în maniera
villoniană (iarăși, citez la întâmplare): Balada îm-
broboditei ștrengărițe cu șalul negru în parfumatul
fum al cafenelei; Balada pașnicei leneviri pe rogo-
jina împletită până la destin; Balada pentru lauda
acelei minunății cu nume foarte de rușine; Balada
cu balsamurile, miasmele și miresmele istoriei uni-
versale; Balada când viforul, călare pe sălbatici
dragoni bântuie coclaurii etc., etc. Tematic - o bo-
găție greu de inventariat, de la cântece de tavernă
la satire politice, de la evocări peisagistice, de un
exotism solitar la implicații meditative pe motive
religioase ș.a., totul tratat melodic într-un avânt
pasional, versul având rezonanțe maiestoase, de
cantată profană, iar verbul în sine fiind de un pi-
toresc deșuchiat (din lungul șir de balade spicu-
iesc, spre exemplificare, la voia întâmplării): „Cum
n-au prezis vreodată ghicitorii,/ Nu se mai spală-n
roua grădiniței/ Nici rimelații ochi, nici perișorii/
Cârlionțați și-ascunși ai ștrengăriței;/ Când ritmul
orei curge împotriva/ Și împreună descifrăm ar-
hiva/ De pasiuni a traumelor din vis/ Transcrise
ca-ntr-o Carte de citire,/ Mult mai presus de ori-
ce-nvinuire/ Sunt taurul Comunei din Paris”; sau,
mai ludic: „Leliță, dă-te jos din corcoduș,/ Picioare
lungi și unghii sidefii,/ C-un fel de artă pentru ar-
tă-acuș/ Ce-o să pățești, a raiului să fii;/ Mai bi-
ne-ntr-un cireș urcai, amar,/ Cu păcătos cercel
de chihlimbar,/ Pe când așa, te-aștept cu-un pas
greșit/ Și-ngăduie-mi sub poale să-ntrevăd/ Ce ti-
căloasă zestre ți-a-nflorit,/ Că prea mă fierbe-un
cântec și-un prăpăd”.
Sonetele nu au conscrucția clasică, petrarchi-
ană ci una mai modernă, shakespeareană, fără
despărțirea în catrene dar cu ultimele dou versuri,
asemenea, conclusive. E și în ele multă patimă și
pasionalitate, e mult joc de metafore insolite, dar
dincolo de acestea, mai presus e așezată aborda-
rea gravă a rezonanțelor mitice, încorporate din
factologia biblică în substanța lamentoului liric,
fără a fi, însă, o poezie religioasă: „Iar când s-a
fost sfârșit Iisus pe cruce,/ O lacrimă s-a prăvălit
din cer,/ De-atunci trec vremurile mai năuce/ Și-s
mai amare apele în mări;/ Bătuți de neagră toată
Gyorgy Jovian
Demolare III (2009), ulei pe pânză, 150 x 200 cm
Gyorgy Jovian	Flacăra II (2015)
ulei pe pânză, 170 x 110 cm
supărarea,/ Cu-un dos de palmă ne zvântăm me-
reu/ În tragedia veacurilor sarea/ Topită-a lacri-
mii lui Dumnezeu;/ În chip de dragoste-a trimis
pe Fiul/ De-a fi nădejde, pildă, crezământ,/ Până
pironul am ales, burghiul/ Și-nveșnicită vraj-
ba pe pământ;// Răzbate îndurerat prin galaxie/
Albastră-o lacrimă, și încă vie”. Pentru ca într-o a
doua fațetă de substanță a poeziei acesteia, să frea-
măte, totuși, fiorul pătimaș al amorului: „La naiba,
draga mea, să ne iubim,/ Drogați cât mai suntem,
cu mirodenii,/ În dormitor să facem prăpădenii/
Peste-un oraș, de uragan sublim,/ De nu, mai du-
te la toți dracii!... Ca/ Pe-un virtuoz în lipsa de
rușine,/ M-așteaptă-o frumusețe, tocmai vie:/ Își
plimbă în pantofi de catifea/ piciorul sculptural și
indiscret,/ Sub neagră rochie, și elegantă,/ Alt bust
cum nu-i de regăsit, de-amantă,/ În arte, darămite
în corset;// Un ritm mai are-în voie, de celebru,/
Strălucitor și nobil marș funebru”.
Lirica pe care o cultivă Șerban Codrin poate să
pară unora desuetă. Or, nimic mai fals. Emoția,
trăirea înfiorată în degustarea poftelor lumești, își
află aici, în cadențele clasice ale poeziei cu forme
fixe, decantată în rafinarea neîncetată a cuvântu-
lui, expresia unui temperament viguros, de bard
aievea, ce nu poate fi degajată decât de o atitudine
modernă în artă, postmodernă dacă vreți.
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
University Wits - un
statut paradoxal între
cenaclu și bandă (I)
■ Radu Bagdasar
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, se produce în
Anglia fenomenul grupului de la Shoreditch
de care a fost legat și condiționat destinul li-
terar al lui Shakespeare, cel al teatrului britanic iar
mai târziu al teatrului european însuși. Relațiile lui
Shakespeare cu grupul de dramaturgi-poeți de la rău
famata cârciumă londoneză Shoreditch în jurul că-
reia a gravitat marele Will, fără să fie nici măcar cu
adevărat acceptat de el, sunt departe de a corespunde
ideii de amiciție.
Grupul, autointitulat university wits (spirite uni-
versitare), n-are nimic de-a face cu ceea ce am pu-
tea imagina că ar putea fi un grup de intelectuali. El
răspunde, dacă privim profilurile membrilor și mo-
dul lor de viață, mai degrabă apelativului de „gașcă”.
Coeziunea lui ține de o atracție-respingere recipro-
că, bazată pe curiozitate, fascinație, interes intelec-
tual, dar și o pronunțată înclinație către minciună,
violență, trișerie corespunzând definiției lui Gide
„un prieten este cineva cu care ai dat o lovitură joasă”.
Amprenta lui este clar marcată în factura operei sha-
kespeariene.
Grupul era format din șase „poeți”1 care își aveau
cartierul general în anii 1580 - 1593 în cîteva ta-
verne londoneze „infame” după un contemporan,
Gabriel Harvey, profesor la Cambridge: Shoreditch,
Southwark și Bankside. Cârciumile se găseau în pro-
ximitatea teatrelor ceea ce nu era neglijabil, iar com-
parșii se numeau Robert Greene, Thomas Nashe,
Christopher Marlowe, Thomas Watson, George
Peele, Thomas Lodge2, probabil John Lyly. Se vor-
bește și de Thomas Dekker. Shakespeare va fi în con-
tact cu ei fără să facă cu adevărat parte din grup de
care este privit cu dispreț. Pentru acea epocă în care
universitățile se numărau pe degetele unei singure
mâini, cei care posedau o diplomă universitară re-
prezentau o infimă minoritate și implicit o superelită
a timpului. Shakespeare apărea ca un insuportabil
veleitar care, având la bază doar o școală primară, în-
drăznea să aspire la apartenența unui cerc academic
select. Mentalitatea grupului era deci perfect natura-
lă mai cu seamă pe fondul culturii elizabetane care
era o cultură elitistă, aristocratică. Perceput ca un
impostor, Shakespeare face chiar obiectul unei sati-
re a lui Nashe3 care consideră o neobrăzare fără egal
faptul de a îndrăzni să scrie piese de teatru - foarte
livrești în epocă, impregnate de solide referințe isto-
rice, lingvistice, culturale de care Shakespeare nu dis-
punea - cînd nu posezi decît cîțiva ani de grammar
school, în loc de a se mulțumi cu un job de servitor
sau clerk. Clivajele socioculturale erau în epocă ex-
trem de pronunțate și aproape imposibil depășit. A
fost imposibil pentru Lyly să surmonteze psihologic
condiția pergamentului universitar, pentru a fi admis
cu adevărat ca membru al grupului. Circumstanță
agravantă în ochii lor, care în plus de a fi spirite cul-
tivate și rafinate erau o bandă de energumeni și spa-
dasini gata să ucidă sau să escrocheze, Shakespeare
„refuza toate invitațiile la dezmăț” scrie John Aubrey,
către 1680, părinții săi nu-l renegaseră pentru com-
portament nedemn ca pe Lodge, nu-și abandonase
nevasta cu trei copii nevîrstnici ca Greene și n’avea
aureola sulfuroasă de spion (al lui Walsingham) și
asasin a copilului minune Marlowe. Grupul era er-
metic, zăvorât în orgoliul de university wits, conștient
de valoarea lui, afișînd o aroganță intelectuală pati-
nată de violență și o lipsă de onestitate patentă. La
punctul că Thomas Kyd, de care Marlowe era foarte
legat și cu care împărțise chiar locuința o perioadă
de timp, nu era acceptat de grup, cu toate că el însuși
era poet-dramaturg. Dar Kyd era handicapat e faptul
că n’avea o diplomă universitară iar veniturile lui de
dramaturg, prea subțiri, îl obligau să și le completeze
cu cele de clerk și servener (copist si scriitor public).
Or, university wits considerau asemenea îndeletniciri
degradante sub raport social și în consecință nedem-
nă de ei.
„Prietenii lui Apollo” dispuneau de o formație
intelectuală de înalt nivel pentru epoca respectivă și
implicit, chiar cei care nu erau aristocrați din naștere,
dobîndiseră un statut social cvasiaristocratic. Nashe,
de exemplu, cu vaste cunoștințe în cultura Renașterii,
specialist în Aretino și Rabelais, stăpînea greaca, la-
tina, spaniola, italiana ceea ce îi permitea să fabrice
neologisme fără număr cu care își împăna piesele
care implicit dobândeau o expresivitate superioară și
îmbogățeau o engleză săracă și aculturală. Antigona,
tradusă de Watson, abundă în pasaje retorice în care
traducătorul se dovedeste un virtuos al versificației
clasice, reputată dificilă : versul safic, iambic, tetra-
metrul chiorambic, dimetrul anapestic creează o
muzicalitate rară. Sărmana grammar school de la
King’s New College pe care Will4 o urmase la Stratford
era departe de a se fi putut măsura cu anvergura ori-
zontului și a ubicuității unui university wit.
Virtuozitatea poetică și cultura clasică a membri-
lor grupului nu le epuizau profilul. Instabilitatea, gus-
tul riscului, spiritul sarcastic, înclinația către trișerie,
minciună, disimulare - care explică în parte înclina-
ția lor către teatru -, marginalitatea socială, aroganța
constituiau marca de fabrică a „găștii”. Deși cultivau
toate genurile literare între povestire și pamflet, tea-
trul concentra interesul lor major.
Trebuie notat faptul că instituția teatrală era con-
troversată în epocă atât în Anglia cât și în Franța.
Agreat de o parte a publicului și chiar de regină și
de generația tânără de aristocrați, teatrul era totu-
si considerat de rigoriști dar și de o enormă parte a
populației ca un loc de corupție - unele teatre aveau
nișe în care prostituatele își exersau meseria -, iar ce
se petrecea pe scenă era departe de a se încadra în
standardele morale generale ale societății elisabeta-
ne. Tradiția antică era ea însăsi „dubioasă ” în ochii
puritanilor pentru că, observă cu justețe Stephen
Greenblatt5, dacă elimini din piesele anticilor greci și
latini paraziții, escrocii, servitorii vicleni, prostituate-
le, copii rebeli și părinții ridicoli, nu mai rămîne ni-
mic. Pastorul John Northbrooke, unul dintre detrac-
torii cei mai virulenți din epocă ai instituției teatrale
tuna de la amvon : « Mergeți să vedeti piese dacă vreți
să învățați cum să vă înșelati soțul, sau soția, cum să
faceți pe prostituata pentru a obține favorurile cuiva,
cum să răpiți și să fermecați, cum să trădați, flatați,
mințiți, jurați și sperjurați, cum să atrageți pe cineva
la dezmăț, cum să asasinați sau să otrăviți, cum să nu
vă supuneți prinților și să vă rebelați, să cheltuiți averi
prodigioase, să sucombați instinctelor, să prădați
orașe și să devastați cetăți, să deveniți leneș și blasfe-
mator, să cîntați cîntece obscene de dragoste, să vor-
biți grosolan, să vă arătați orgolios...” Trebuie spus că
pastorul nu era în întregime în eroare. Din punct de
vedere al autorităților, în unele piese instituțiile statu-
lui sunt disprețuite iar altele inculcă idei sedițioase în
spiritul spectatorilor. Publicul nu era nici el de o re-
spectabilitate absolută : alături de mari seniori și bur-
ghezi mai degrabă tineri găsim spadasini, negustori
dubioși, studenți, ucenici, trișori profesioniști, hoți
de buzunare. În țară, actorii, asimilați vagabonzilor,
reflex al condiției trupelor ambulante, erau supuși
la tratamente umilitoare, amendați, țintuiți la stîlpul
infamiei și biciuiți în caz de conduită neconvenabilă.
Doar faptul de a aparține trupei unui senior îi putea
salva de aceaste tratamente oferindu-le statutul de
servitor și dreptul de a purta livrea.
Subversivitatea teatrului este veche. Din unghiul
religiei, pastorii îl atacau ca fiind o resurecție a cul-
turii păgâne antice în care cuvîntul divin și pietatea
sunt luate peste picior. În timpul epidemiei de pes-
tă bubonică din 1592, imediat recuperată de bigoți
ca pedeapsă divină, raportul între păcatele Londrei
- „luxura, sodomia și teatrul” (Greenblatt) - și „pe-
deapsa divină ” fac ca un cor de voci din ce în ce mai
numeroase și mai isterice să se ridice cerînd închide-
rea teatrelor. Ceea ce s-a și întîmplat pentru o anumi-
tă perioadă de timp.
Geneza însăși a primelor teatre nu pledează în
favoarea lor. Ele se nasc, imediat după 15706, în fo-
burgurile Londrei, în vecinătatea locurilor de tortură
publică și de execuție, a speluncilor sordide, a lupa-
narelor și sunt percepute ca și ele drept asezăminte
de plăcere (Greenblatt). Când în 1596 antreprenorul
James Burbage amenajează în City însuși primul tea-
tru acoperit, complet închis, dotat cu bănci, cu taxe de
intrare mult superioare celor din bâlciurile populare,
adesea neobligatorii pentru că aveau loc sub formă
de chetă, proiectul are opozanti virulenți. Detractorii
lui consideră că teatrul urma să creeze probleme de
circulație, să atragă „tot felul de vagabonzi și persoa-
ne fără virtute”, să amplifice riscurile de ciumă, iar
tobele si trompetele actorilor ar fi putut să acopere
vocile pastorilor predicînd în bisericile din cartier...
Așa se face că teatrul lui Burbage nu s-a deschis decît
în 1608, după 12 ani de controverse înverșunate.
Pentru Marlowe în special, marginalitatea teatru-
lui era un subiect de jubilație intensă. Omul, genial,
era un concentrat de tot ce putea fi mai antisocial
în epocă : inflamabil, violent, mincinos, spion7 du-
blu, escroc, falsificator, ucigaș, ateu. Nu este nici
măcar sigur că arta teatrală în sine l’ar fi atras și nu
mai degrabă condiția marginală a teatrului în epocă.
Thomas Watson, ciracul nedespărtit al lui Marlowe,
îsi întrerupsese studiile la Oxford la vîrsta de 14
ani, voiajase pe continent cîtva timp, apoi, revenit
la Londra chipurile pentru a urma studii de drept,
se muiase de fapt în tot felul de activităti dubioase:
spionaj8, extorcare de fonduri, înșelăciuni, omoruri
cum a fost cel al unui anume William Bradley, fiu de
hangiu, cu care Watson avusese un diferend. A bea în
compania lor implica riscul de a-ți pierde fie punga
fie viața. Pentru a fi însă spion sau escroc de anvergu-
ră trebuiesc calități ieșite din comun. Watson le avea
fără doar și poate: un talent de improvizație și o fante-
zie inepuizabilă în a imagina capcane pentru burghe-
zul naiv, un cinism relațional fără pereche, o amora-
litate absolută. Dar aceste tare s-au metamorfozat în
calități în practica lui de dramaturg. Francis Meres,
1O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
autorul lui Palladis Tamia (1598), un observator al
scenei londoneze de la sfîrșitul secolului al XVI-lea,
apreciază că Watson este în stare „să inventeze două-
zeci de minciuni si escrocherii într-o piesă cum avea
obiceiul să facă în viața de toate zilele.”9 Ubicuitatea
aventurierului, facultatea afabulatoare a escrocului,
duplicitatea, o extraordinară erudiție convertite un
poeme scrise în latină, traduceri din Petrarca, tradu-
cerea din greaca veche a Antigonei lui Sofocle, des-
prăfuirea sonetului ca gen poetic abandonat de o ju-
mătate de secol în Anglia, făcuseră din el o celebritate
a epocii. Astăzi, asemenea calități și defecte reunite
într-o aceeași persoană ar fi de neconceput. Marlowe
nu era mai prejos, dar îl depășea pe Watson în ce pri-
veste radicalitatea opiniilor și natura lor. Puțin înain-
te de moarte și după citeva avataruri care atrăseseră
atenția autoritătilor, Marlowe fusese pus sub supra-
veghere. Zvonurile care circulau pe seama lui erau
teribile. Dacă dăm crezare spionului însărcinat să-l
supravegheze și depoziției zmulse lui Kyd
[...] el avea obiceiul să spună că Jesus era bastardul
Mariei, o prostituată, că Moise era un „escamotor”,
un escroc care abuzase de credulitatea evreilor igno-
ranți, că existenta indienilor din America dezmințea
cronologia Vechiului Testament, că Noul Testament
era „extrem de rău scris” și că el, Marlowe, putea face
cu mult mai bine; spunea că Isus și apostolul Ion fu-
seseră amanți, etc.” (Greenblatt 2004, 268 - 269)
Cu toate că este probabil ca aceste „opinii” să nu
fie decât simple zvonuri răuvoitoare și în orice caz
exagerate lansate de numeroșii săi dușmani, nu este
exclus ca Marlowe care nu prea ave limite în fapte
ca și în vorbe, să se fi jucat cu focul în diverse cir-
cumstanțe emițând opinii complet divergente față de
poncifele religioase ale epocii. Începem să ne între-
băm dacă Greene, Marlowe, cu care Watson semăna
precum un geamăn, și ceilalți comparși din clanul de
la Shoreditch, nu erau mai degrabă o bandă de rău-
făcători decît un veritabil cenaclu literar. Discutau ei
mai mult literatură sau combinau lovituri sordide? Se
pare că, contra oricărei asteptări, ambele se ameste-
cau între ele în cea mai veselă armonie. Oricum însă,
viețile lor aveau în același timp un parfum de scandal
și de canal.
Robert Greene, Robertus Greene in artibus magis-
ter după cum se semna el însusi în scrierile autobio-
grafice, trecea drept figura centrală a fraternității și
Gyorgy Jovian	Demolare VII (2010), ulei pe pânză, 150 x 200 cm
model necontestat. Cu o lungă barbă roșie pe care nu
o tăia niciodată, cu părul hirsut și neobișnuit de lung
care depăseau gulerul mantoului culoare „găinaț de
gâscă”, Greene purta ciorapi de mătase „jegoși” și
un „dublet” (fr. pourpoint). Cu o vervă inepuizabilă,
scrisese o importantă cantitate de opuscule: poves-
tiri morale, istorii de dragoste, pastorale, piese de
teatru, eseuri, pamflete. Deși prolific, rapid și pre-
coce - începuse să scrie încă de pe băncile facultă-
ții la Cambridge și putea expulza un pamflet într-o
zi și o noapte - scriitura lui nu egala calitățile celei
a lui Marlowe, Peele, Nashe sau Lodge. Era un sim-
plu „erudit talentat”. Leadershipul lui se explica mai
cu seamă prin vîrsta - era printre cei mai în vârstă
dintre ciraci, născut în 1558 -, prin cele două perga-
mente universitare pe care le deținea, singurul dintre
comparși în această situație, dar mai cu seamă prin
caracterul imprevizibil, impulsiv și viața scandaloasă
pe care o ducea. Pentru grup era o referință, superla-
tivul unui mod de viață care li se potrivea la toți ca o
mănușă. După studiile la Cambridge mai întîi, apoi
la Oxford, Greene, care se însurase între timp cu o
onorabilă fată cu stare - victimă ea însăși a prestigiu-
lui diplomelor - o abandonează împreună cu copilul
pe care i-l făcuse, dar nu înainte însă de a-i fi mâncat
toată zestrea. Ajuns la Londra, îsi petrece timpul prin
cabarete și aleargă după femei:
„[...] și-a prostituat erudiția și talentul, trenează
în compania unor trișori profesioniști, falsificatori și
hoți de buzunare. Oasele îi sunt roase de sifilis, iar
pîntecul îi este atît de umflat „de o înclinație irepre-
sibilă pentru băutură” că devine „imaginea însăsi a
hidropiziei”. Ros de remușcări în unele momente, re-
cade imediat după în dezmăț. Cînd „gentila lui sotie”
îl imploră să revină, își bate joc de ea. Flancat de o
amantă și de un fiu ilegitim, nu încetează să schimbe
pe ascuns de locuintă pentru a scăpa de creancierii
și tavernierii la care lasă nenumărate datorii. „Făcea
probă de atîta viclenie în tot felul de meserii încît vi-
clenia însăși era singurul talent care îi mai rămînea.””
(Greenblatt 2004, 205)
Se cuvine adăugat la „onorabilitatea” lui Greene și
a anturajului său că fratele amantei, „a sorry ragged
quean”, cu care și făcuse un copil, un anume Cutting
Ball, era șeful unei bande de răufăcători de drumul
mare și a terminat pe eșafod la Tyburn. Greene, om
cu simțul afacerilor, nu ezită să profite de ocazie si
transpune faptele tîlharului de „cumnat” pe care le
cunoștea mai bine decât oricine în cîteva broșuri care
pigmentează lecturile duminicale ale societății ono-
rabile din Londra, se vând ca pâinea caldă, si îi umple
pentru o vreme buzunarele. Mincinos incurabil, nu
face totuși nici un secret din lenea, alcoolismul, lăco-
mia, lipsa de scrupule - vînduse de exemplu aceeasi
piesă, Orlando Furioso, la două trupe diferite de actori
ceea ce era interzis de moravurile epocii - și coniven-
țele cu lumea interlopă din Londra. Ostilitatea fată de
actori, de pe urma cărora trăia totuși, are o originală
motivație personală: actorii sunt pentru el o specie de
paraziți, lipitori, exploatatori ai „gentlemanilor po-
eți” care nu merită nici un fel de considerație. „Prinț
al șantajiștilor și împărat al escrocilor” după portretul
pe care i-l făcea amicul Nashe însuși, Greene, singu-
rul dublu diplomat10 al bandei, se plasează în mod
natural în fruntea grupului. Îl ajută, am spus-o, ener-
gia debordantă, poftele insațiabile, scandalurile care
se succedau într-un ritm impetuos în jurul persoanei
sale creîndu-i aureola de prinț al escrocilor în ochii
tinerilor antisociali care îl înconjurau. În fapt, Greene
se erijează în model de viață mai mult decît boem
pentru ciracii lui. Dacă a bea în compania lui implica
riscuri majore, a nu bea conducea la acelasi rezultat,
pentru că într-un pamflet îl denunță pe Marlowe ca
ateu, acuzatie gravă în epocă, iar mai tîrziu țintuies-
te la stîlpul infamiei „marioneta” Shakespeare, „ga-
ița înfrumusețată cu penele altor dramaturgi.” care
vorbește „cu cuvintele noastre”. Într-un pamflet scris
pe patul de moarte, Un sfanț de spirit, cumpărat cu
un milion de remușcări (Groatsworth of Wit, sept.
1592), Greene îl atacă din nou pe Shakespeare care
se metamorfozează de astă dată în « furnică avară »
și „vermină acariatră”. Invectivele sunt motivate de
faptul că Shakespeare, care administra la epoca re-
spectivă o parte din veniturile trupei, îi refuzase un
împrumut cînd Greene era pe patul de moarte, căzut
grav bolnav în urma unui banchet în care împreu-
nă cu Nashe mâncaseră o cantitate pantagruelică de
heringi marinați stropiți cu vin de Rin. Replica lui
Shakespeare nu va fi un pamflet, după obiceiul epo-
cii, ci crearea figurii grotești a lui Falstaff în care se
regăsesc o bună parte dintre trăsăturile lesne reco-
gnoscibile ale lui Greene11. L-a deservit pe incriminat
în totalitate această imagine cu care Shakespeare l-a
fixat în insectarul istoriei? Fără îndoială că, încar-
nîndu-l în Falstaff, Shakespeare și-a reglat în mod
indirect conturile cu Greene. Pe de altă parte însă l-a
făcut nemuritor. Referință monumentală a viciului,
Falstaff, „[...] permite să se înțeleagă [...] că Greene
era un infam parazit și un personaj titanesc, o încar-
nare vie al Silenului beat al grecilor sau al farseurului
Panurge al lui Rabelais.”12 Între studiile alese pe care
le făcuse care ar fi trebuit să-l facă să se dirijeze către
o viață onorabilă, îndestulată, și felul în care a trăit,
Greene rămîne o enigmă și un paradox în istoria lite-
rară britanică. Ca și restul grupului de altfel.
A avut el descendenți morali pe solul cultural in-
sular? În a doua jumătate a secolului XIX, un grup
la fel de « dizolvant » ca university wits se constitu-
ie la Edimburg în jurul lui Robert Louis Stevenson.
Protagonistii principali sunt Charles Baxter, donjua-
nul grupului Walter Simpson si James Walter Ferrier,
mare amator de lichide euforizante. În barurile po-
pulare și bordelurile din orașul vechi, într-un limbaj
și cu un cult inventate (« jink »), cei patru se livrau la
farsele cele mai neverosimile si creaseră un personaj
fictif, Mr. Libbel, pe care se inverșunau să-l facă să
existe prin anunțuri în ziare, cărți de vizită imprimate
cu numele lui, scrisori. În noua constituție a regatului
pe care o preconizau, grupul de tineri LJR (Liberty,
Justice, Reverence), prevedea suprimarea Camerei
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
11
o
lorzilor, ateismul, socialismul, debarasarea de „tot
ceea ce părinții putuseră să-i învețe” Un cocktail ide-
ologic exploziv. Din fericire, pledoariile lor se făceau
în abominabile taverne: Elefantul verde sau Ochiul
care strălucește, în fața unui public puțin motivat să
schimbe societatea : contrabandiști, vagabonzi, ma-
teloți beți și fumători de opiu, în așa fel încât agitația
produsă de ei n-a avut nici un efect social. Dar o vână
din spiritul antisocial al găștii de university wits este
vizibilă. Câțiva ani mai tîrziu, vorbind despre tatăl
iubitului lui, Alfred Douglas, Oscar Wilde (scrisoare
Wilde>Ross 28 mai 1897), el însuși însoțit adesea de
o bandă de energumeni literați în locantele pe care le
frecventa, face aluzie la ale sale „ore neroniene, boga-
te, dezmățate, cinice, materialiste.” Diagnosticul i s-ar
fi potrivit ca o mănușă lui Greene.
Explicația uimitorului clivaj între calitatea inte-
lectuală a grupului de university wits și modul lor de
viată de marginali, răufăcători si criminali, se explică
prin situatia socială internă a regatului asa cum o
atestă mărturiile din epocă. Un diplomat venetian
remarca opulența tării în acelasi timp cu o pronun-
țată polarizare a bogățiilor. Pe de o parte procesiuni
și cortegii fastuoase, palate și teatre, banchete somp-
tuoase și bogății, pe de alta foame, mortalitate ende-
mică, sărăcie și disperare, cocioabe insalubre, stră-
duțe înguste și murdare în care este periculos să te
aventurezi chiar în plină zi. „Nu există țară pe lume
unde sunt atâția hoți și bandiți ca în Anglia, în așa fel
încât puțini oameni se riscă să circule singuri la țară,
în afară de mijlocul zilei, și încă și mai puțin în orașe
noaptea, mai cu seamă la Londra.” Sir John Fortescue
remarcă în tratatul său On the Laws and Governance
of England că „se poate vedea tot atâta mizerie în
Franța, dar acei oameni nu au inima la violență și la
sedițiune”. Câteva schimbări sociale dezastruoase:
desființarea mănăstirilor de către dezmățatul și sadi-
cul Henry VIII aruncase pe drumuri mii de săteni
care lucrau pentru ele, apoi victimele procesului de
„enclosure”13, cele persecuțiilor anticatolice ruinate
de amenzile imense care li se aplicau atunci când nu
erau decapitate sau încarcerate, toți cei care nu pu-
teau invoca protecția vreunui senior, inclusiv actorii,
au îngroșat masiv rândurile vagabonzilor. Politica
internă engleză crease mase de indivizi gata la ori-
ce pentru a supraviețui. Factori externi defavorabili
vin să exacerbeze această stare de lucruri. Secolul
este traversat de spaime multiple: spaima de invazia
străină, franceză sau spaniolă până la înfrângerea
Invincibilei Armada, spaima de turci care abordau
navele de comerț engleze în Mediterana și reduceau
în sclavie echipajele și pasagerii lor, teama de război
civil între catolici si protestanți în care tatăl îsi omo-
ra fiul iar fiul tatăl, cea provocată de ciumă și holeră,
teama de bandele de soldați, precum cei ai lui Norris
și Francis Drake întorși din expediția în Portugalia
din 1589 care devastaseră Londra, de șomerii londo-
nezi, de masa de nemultumiți și înfometați de pre-
tutindeni. Puritanii joacă și ei un rol negativ14 prin
rigorismul shi sărăcirea vietzii sociale pe care le im-
pun. Se adaugă recoltele catastrofice care provoacă
foamete în toată țara, precum cea invocată de Titania
în Visul unei nopti de vară (II, i, 98)
[...] grâul verde
A putrezit înainte ca barba să fi crescut tânărului
spic;
Stâna a rămas goală în câmpul înnecat
iar corbii s-au îngrășat din turma moartă.
Datorită acestei intemperii, vedem
anotimpurile schimbându-se: chiciura cu creastă
zbârlită
se răspândește în poala proaspătă a trandafirului
purpuriu
... primăvara, vara,
Gyorgy Jovian Studii academice - Natură moartă cu
unicorn, dimineața (2014), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
toamna fecundă, iarna supărată schimbă
livreaua lor obișnuită, iar lumea înspăimântată
nu mai știe să le recunoască după produsele lor.
Pe acest fond sumbru, comportamentul grupului
de university wits, nemulțumiți de societatea elisabe-
tană și constituiți într-un fel de microantisocietate,
nu șoca prea mult.
Trecere meteorică pe firmamentul istoriei litera-
re engleze, clanul university wits va dispare tot atît
de brusc pe cît apăruse: moartea lui Greene și a lui
Watson în 1592 urmate de cea a lui Marlowe (1593)
asasinat pentru o derizorie notă de plată la un han,
și Peele (1596) îi marchează actul de deces după A.
Thorndike (1916). Nici unul nu atinge vârsta de 40
de ani. Watson rămâne în felul său în posteritate pen-
tru că numele lui este încă citat în pretoriile tribu-
nalelor pentru afaceri de escrocherie gravă cîțiva ani
după moartea lui. Singur Lodge a supraviețuit dece-
niului, schimbînd însă de meserie și devenind medic.
Este iarăși singurul, în afară de Thomas Dekker, care
a murit la venerabila vîrstă de 67 de ani15.
Note
1	Piesele de teatru scriindu-se în epocă în versuri, auto-
rii de piese de teatru se intitulau poeți și nu dramaturgi. Pe
de altă parte, justifică Ionesco (1996, 198), chiar în teatrul
însuși „din momentul în care este creație a unei lumi și a
unor personaje, personaje în același timp imaginare și reale,
există poezie.”
2	Lodge nu putuse să urmeze nici el o universitate pen-
tru că tatăl său dăduse faliment pe când el era adolescent
și, trecut în categoria « copil sărac », făcuse doar Scoala de
croitori-negustori, iar abia mai târziu Trinity College de la
Oxford. Dar aici i se refuză diploma de Master in arts pentru
convingerile sale religioase. Din același motiv este dezmoș-
tenit la moartea tatălui său, în 1584, și obligat să ducă de la
vârsta de 25 la 38 de ani o viată de aventurier : soldat pe un
vas corsar, « jurnalist », scriitor, gentilom. În Anglia a dus
o viață cvasi clandestină, persecutat fără încercare, spionat
de turnătorii lui Walsingham și pândit de sicarii trimiși pe
urmele lui de fratele său mai mare, William, care captase în-
treaga moștenire lăsată de tatăl său și dorea să se debaraseze
de el.
3	Este de remarcat totusi fraternitatea, tipul de democra-
ție pur intelectuală practicat în cadrul grupului care permi-
tea, într-o epocă în care clivajele sociale erau profunde si
cvasiermetice, ca Nashe a cărui familie se lăuda că posedă
mai multe titluri de noblețe decît piese de aur să pălăvră-
gească cu Marlowe, fiu de cizmar, iar Lodge, fiu al unui fost
lord-primar al Londrei, să bea cu Robert Greene, proge-
nitură de provinciali modești. Doar diploma universitară,
cultura vastă si ambițiile intelectuale contau. Toți suferă de
nostalgia epocii colegiului. Nashe vorbind despre Colegiul
Saint-John, în cadrul căruia studiase, îl numește „cea mai
dulce dintre doicile culturii din toată universitatea de la
Cambridge.” În vreme ce Greene, mulți ani după ce pără-
sise băncile universitătii își marchează încă uneori scri-
sorile „Din cabinetul meu de lucru, de la Colegiul Clare.”
Cimentul care îi unea era așadar universitatea. O diplomă
universitară dădea de altfel dreptul la titlul de gentleman.
4	Incultura lui Shakespeare se vede ici și colo, de exem-
plu în momentul în care într-una dintre piese îsi ancorează
navele într-un port maritim situat nici mai mult nici mai
puțin decât în Boemia. Shakespeare, Walter Scott (Lettre
preface de Walter Scott a Peveril the Peak), Victor Hugo „se
fac vinovați” „de invenții suficiente pentru a încurca mersul
unei întregi istorii - de anacronisme suficiente să bulverseze
orice cronologie” (Stevenson 2007, 161)
5	Will the World. How Shakespeare became Shakespeare,
New York - London, W.W. Norton & Company, 2004.
6	Cel dintîi, Red Lion, este ridicat în 1576 de un băcan
bogat, un anume John Brayne, în cartierul Stepney. Reluînd
numele păgân de « theatre », cu referintă la teatrul grec și ro-
man antic, și nu cel popular englez de playhouse, ideea viza
să purjeze imaginea socială a proiectului de conotațiile ne-
gative, s-o înnobileze printr-o referință antică prestigioasă și
în același timp să atragă un public cultivat capabil să înțelea-
gă textele teatrale recente impregnate de cultură clasică.
7	Recrutat, se pare, de Francis Walsingham, secretar
de stat al reginei si creator al primului si celui mai eficient
serviciu de spionaj din epocă, strămosul lui MI5 și MI6,
Marlowe fusese trimis la Reims, în Franța, pentru a infiltra
si spiona mediile catolicilor englezi refugiați în această țară.
Era o perioadă în care circulau zvonuri de comploturi, de
invazii străine, de conjurații pentru a asasina regina eretică.
Se pare că Marlowe a fost foarte eficient în misiunea lui pen-
tru că fiind încă student (bursier) și absentîndu-se excesiv, i
se acordă totusi diploma de de master in arts, dar numai la
injoncțiunea Consiliului privat al reginei.
8	În secolul al XVI-lea, paranoia complotului catolic
(„Popish Plot) se instalase în Anglia. Ruptura brutală a lui
Henry VIII cu Roma, act monarhic unic în Europa, și a
transformării bruște a țării dintr-o natiune catolică într-o
natiune protestantă într-o epocă profund religioasă printr-o
decizie de sus în jos si nu de jos în sus, printr-o contesta-
tie populară, asa cum se întîmplase în restul Europei, s-a
soldat cu un secol de frămîntări politice și un război civil
larvar. Populatia nu aderă în totalitate la noua religie iar o
puternică opozitie internă a unei părți a populației și a aris-
tocrației putea să se soldeze cu ridicarea unei armate și de-
clanșarea unui război civil asa cum se întîmplase în Franța
de opt ori între 1562 și 1598, dată a Edictului de la Nantes.
În 1570, papa Pius al V-lea emite o bulă prin care excomu-
nica regina Elisabeta. Supușii ei catolici sunt invitați sa nu
se mai conformeze nici unuia dintre ordinele sale, mandate
sau legi cu riscul de a fi excomunicați și ei. Conflictul între
catolici si protestanți atinge în acei ani un paroxism inedit.
Comploturi sunt descoperite în fiecare an, răsculații - femei
și bărbati - precum cei conduși de Nicholas Sanders în 1580
sunt masacrati, chiar după ce se predaseră fără condiții,
decapitările de nobili se succed în lanț la Turnul Londrei.
Se adăuga ostilitatea externă a papei și cea a țărilor catoli-
ce apropiate, în special Franța și Spania, care nu încetau să
trimită spioni, misionari, și să finanțeze opoziția religioasă
engleză. Ca atare, sub impulsul secretarului de stat Francis
Walsingham care organizează o imensă rețea de spioni în
porturi, în orase, în taverne și hanuri, în centrele puterii pe
teritoriul englez dar și în Europa, meseria de spion devine
remuneratoare și atractivă în planul promovării sociale. În
orice caz, este aproape sigur că Marlowe si Watson au fost
spioni ai diabolicului Walsingham.
9	Apud Stephen Greenblatt, op.cit., p. 201.
10	De la Oxford și Cambridge.
11	Toată fauna din jurul lui este și ea prezentă : soția lui
Greene, Doll, amanta Em Ball, fratele celei din urmă, șeful
de bandă Cutting Ball.
12	Greenblatt, op. cit., 219.
13	Act prin care fostele parcele de teren, fostele terenuri
comunale pe care cottager-ii și muncitorii agricoli puteau
să-si pască animalele și să adune lemne uscate, erau reunite
în domenii si îngrădite iar accesul fermierilor din zonă in-
terzis. Lipsiți de mijloace materiale și goniti din casele lor,
acestia deveneau vagabonzi, cerșetori iar la nevoie briganzi.
Conditia de vagabond era de altfel văzută ca o condiție de
delincvent latent - hoț sau bandit de drumul mare - iar
legea prevedea pedepse cu închisoarea pentru simplul va-
gabondaj. O puzderie de meserii: cea de dresor de ursi, ma-
rionetist, spoitor, reparator de crătiti, actori de teatru erau
asimilate vagabondajului.
14	În timpul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, pu-
ritanii au abolit arta și au desființat spectacolele. Un fel de
lințoliu s-a așternut peste lumea teatrului. El va resuscita sub
Charles II, dar fără Șakespeare care va fi complet uitat pen-
tru un timp.
15	Nepuntând să obtină o diplomă de medic în Anglia
pentru că era catolic declarat - numele lui apare pentru
prima oară pe redutabilele liste de „recuzanți” în 1580 -,
Lodge își obtine în cele din urmă diploma la Avignon, în
Franța. Dar și după obținerea ei, Colegiul regal al medicilor
din Londra îi refuză licența în Anglia pentru acelasi motiv:
că era catolic. De abia într-un târziu, Consiliul reginei i-a
acordat dispensa de a a fi prezent la oficiul religios anglican
si licența de a practica medicina pe teritoriu. Lodge a murit
în 1625 răpus de ciumă, pe când îngrijea cu abnegație săracii
din Londra în timpul pandemiei.
■
12
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
Viziuni comparatiste între
mitul de origine și mitul
eshatologic din Popol Vuh
și Biblie
^JTulian Cătălui
Popol Vuh - Cartea Maya a Zorilor Vieții, sau
Cartea Sfatului, ori Cartea Obștei, epos al
poporului sau grupului etnic precolumbian
quiche, ramura centramericană maya din Yucatan,
cunoscut din transcrieri târzii după un original iero-
glific sau pictografic, pierdut în operațiile de distru-
gere a culturii maya, efectuate de „Conchista” spani-
olă în secolul al XVI-lea1, și redactat probabil după
texte sau tradiții vechi de un autor anonim ditr-o
epocă apropiată sau coincidentă cu devastatoarea
invazie spaniolă pe teritoriul sud-american, conți-
ne mitologia (cosmogonie, teogonie, antropogonie,
eshatologie) maya în variante quiche; istoria semi-
legendară a acestui popor de limbă maya, trăind pe
teritoriul Guatemalei de astăzi, de la cele 4 perechi de
„oameni primordiali” până la începutul „Conchistei”
spaniole.2
După cucerirea spaniolă, alt localnic, poate un
sacerdot, călugărul spaniol Francisco Ximenez (care
slujea ca preot parohial), susține Dennis Tedlock, a
transcris în dialectul „quiche”, cu alfabet latin, între-
gul text; descoperit în secolul al XIX-lea, într-o re-
dactare din 1555, originalul fiind publicat împreună cu
traducerea, în 1861, de Charles-Etienne Brasseur, un
preot francez din Bourbourg, care a scos în mod fra-
udulos manuscrisul „Cărții Sfatului” din Guatemala,
ducându-l la Paris.3 Acest manuscris și-a găsit calea
de întoarcere peste Oceanul Atlantic, iar din 1911 se
odihnește liniștit în Biblioteca Newberry; orașul care
este binecuvântat cu această bibliotecă dotată cu o
colecție fabuloasă de texte americane băștinașe, nu
se află în Mezoamerica, dar are un nume indian:
Chicago, adică „Locul Cepelor Sălbatice”!4 Același D.
Tedlock precizează, însă, că autorii cărții Popol Vuh
în scriere alfabetică erau descendenții celor trei vițe
de domni care au condus cândva Regatul Quiche,
pe numele lor „cauec, casămare și domn quiche”5. Ei
ar fi „activat” pe la mijlocul veacului al XVI-lea și au
scris în orașul Quiche, la nord-vest de locul unde în
zilele noastre se ridică orașul Guatemala.6
Istoricii religiilor Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu consideră că miturile maya, între care Popol
Vuh adună un repertoriu „foarte interesant” conțin
teme cunoscute: nimicirea periodică a lumii prin apă
și foc, crearea unui om care se topește în apă, „neîn-
stare să se miște”, sau dimpotrivă a unui om de lemn
înțepenit lipsit de maleabilitatea primului etc.7
După Henri Lehmann, religia vechilor mayași ră-
mâne obscură, iar în lipsa unor documente precise,
exacte, se bănuiește numai că „premayașii din epoci-
le Mamom și Chicanel” zeificaseră fenomenele lumii
fizice. În miturile mayașe actuale se pot întâlni per-
sonaje precum zei ai ploii, gnomi ai lanurilor de po-
rumb, sirene răutăcioase etc, care constituie probabil
niște „reminiscențe ale primelor forme de religie”, în
timp ce cosmogonia, teogonia, ritualul marilor epo-
ci - reprezentate atât prin reliefuri și sculpturi, cât și
prin codexuri - au fost complet abolite prin crești-
nare.8
Potrivit cosmogoniei mayașe, care ne interesează
în cazul de față, epoca noastră a fost precedată de alte
trei vârste care s-au stins, una după alta, într-un cata-
clism universal; prima lume fusese locuită de pitici, a
doua de așa-zișii dzoloob, a treia de mayași9, a patra
vârstă, în care conviețuiau toate popoarele preceden-
te și în care strălucea civilizația maya, fiind amenin-
țată să sfârșească la fel ca primele trei.
Principalele mituri din Popol Vuh sunt: creația
universului de către perechea zeilor primodiali Tepeu
și Cucumatz; treptele antropogoniei experimentale
până la fixarea arhetipală a celor 4 perechi de oameni
primordiali; descrierea potopului universal; succesi-
unea generațiilor quiche până la debarcarea-descă-
lecarea spaniolilor.10 Dintre acestea ne interesează,
desigur, mitul de origine și mitul eshatologic.
Mito-filosofia popolvuhiană este originală, cu to-
tul aparte: în concepția, viziunea cosmogonică „qui-
che”, universul ia naștere într-un anumit moment și
se dezvoltă după anumite legi, instituite de zei și ur-
mate riguros de natură și de omenire.11
Popol Vuh sau Cartea Sfatului își începe povesti-
rea/ narațiunea într-o lume în care nu exista nimic
altceva decât un cer gol deasupra („numai singur
cerul e acolo”) și o mare dedesubt, „adunată ca o bal-
tă”; în acea lume, nu exista, încă, nicio ființă, niciun
animal, pasăre, pește, crab, copac, stâncă, hău, cani-
on, câmpie, pădure.12 Nimic nu exista pe atunci, „de
niciun fel, strâns împreună, stă în nemișcare; niciun
singur lucru nu clintește, este ținut pe loc, stă în re-
paos, sub cer”13.
Acțiunea începe să se desfășoare când zeilor
care locuiesc în marea primordială, numiți Făcător,
Plăsmuitor, Zămislitor, Inima Lacului, Inima Mării
și Șarpe cu Pene Suveran („mari cunoscători, mari
gânditori în însăși ființa lor”!), care se află în apă,
„o lumină scânteietoare”; ei sunt acolo, acoperiți cu
pene de quetzal, în verde-albastru”, li se alătură zei
coborâți din cerul primordial, numiți Inima Cerului,
Inima Pământului, Trăsnet Nounăscut, Trăsnet
Neașteptat și Uragan.14 Cele două grupuri sau gru-
pări au stat de vorbă, au conversat, s-au sfătuit, au cu-
getat, apoi „au căzut pe gânduri” și, „fiind de părere
unul cu altul, au ajuns la „o înțelegere în lumină”, cre-
area lumii fiindu-le totuși limpede și clară, și plăsmu-
iesc apariția pământului din apă, creșterea, „genera-
ția de copaci, de tufișuri, creșterea vieții, a neamului
omenesc, în beznă, la mijirea zorilor, totul, pentru că
Inima Cerului, numit Uragan, Uragan Trăsnet vine
primul, al doilea este Trăsnet Nounăscut și al treilea
Trăsnet Neașteptat”15.
Acești „mari cunoscători și mari gânditori” vor
să dea naștere „semănatului” și „zorilor”, înțelegând
prin acestea îndepărtarea apei, golirea ei pentru a se
forma podișul și șesul care țin de pământ, „apoi tre-
buie să vină semănatul, zorii pământului-cer”, însă
cele două creații nu sunt deajuns, fără desăvârșirea
împlinirii omului, „făptuirea omului”. Și atunci, pă-
mântul s-a ridicat datorită acestor zei-gânditori,
„simplul lor cuvânt l-a făcut să se ivească. Pentru a
se face pământul, au zis Pământ”, iar acesta s-a înălțat
dintr-odată, „întocmai ca un nor, ca o ceață, ba adu-
nându-se, ba destrămându-se”16.
Ne amintim că în Biblie, Dumnezeu (care era unul
singur, fiind monoteism, spre deosebire de Popol
Vuh unde sunt mai mulți zei, deci avem politeism),
a creat la început cerul și pământul, deci nici acestea
nu existau, și apoi a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lu-
mină. După care, Dumnezeu a zis: „Să fie o tărie prin
mijlocul apelor și să despartă ape de ape!”17.
Revenind la Popol Vuh, munții au fost separați de
apă, munții înalți s-au ridicat „toți odată”, prin singur
geniul zeilor, „prin doar cioplirea colțurilor au dat
la iveală forma muntelui-șes, pe a cărui față au cres-
cut îndată crânguri de cipreși și de pini”18. Întocmai
Dumnezeului din Biblie („Și a văzut Dumnezeu că e
bine”), Șarpele cu Pene era mulțumit de toate aces-
tea: „A fost bine c-ai venit, Inima Cerului, Uragan și
Trăsnet Nounăscut, Trăsnet Neașteptat.19 Înfăptuirea
noastră, planul nostru o să iasă bine, a spus el”, și mai
întâi a fost făcut pământul, podișul de munte, firele
de apă au fost despărțite; brațele apei croindu-și cale
printre munți, apele fiind separate când s-au ridicat
munții cei înalți.20
Astfel s-a creat pământul, așa cum a fost scos la
iveală de Inima Cerului, Inima Pământului, așa cum
sunt numiți, căci ei au fost primii cărora le-a venit
acest gând; Cerul a fost pus deoparte și pământul a
fost pus deoparte în mijlocul apelor.21 Pentru a nu
lăsa pustiu prin munți și prin/ pe ape, zeii au făcut
animalele din munți, toți străjerii pădurilor, viețui-
toarele din munți, cerbi, păsări, pume, jaguari, șerpi,
șerpi cu clopoței chiar, vipere mari, numiți „străjeri
ai tufișurilor”22.
Și totuși, ceva lipsea, era mare plictiseală pe pă-
mânt, animalele nu prea vorbeau cu zeii, fiecare ani-
mal scoțând alt sunet, existând marea nemulțumire
că animalele nu rosteau numele zeilor. Atunci, a ve-
nit din nou încercarea cu facerea omului, cu chibzu-
irea omului de către Făcător, Plăsmuitor, Purtător,
Zămislitor, mai ales că timpul însămânțatului zorilor
se apropia, iar pentru aceasta trebuia făcut „pe cel
care aduce, care hrănește”23.
Zeilor le era foame de un adulator, unul care să
se închine la icoane și ei au purces la „clăditul și plă-
măditul din pământ și nămol, apoi au făcut un trup,
care nu arăta prea bine, dezlânându-se, fărâmițân-
du-se, desfăcându-se, destrămându-se și muindu-se,
de asemenea, capul creaturii nu i se răsucea, iar fața
„monstrului” era cam înclinată și „cam strâmbă”24.
Acest „proto-Frankenstein”, acest „ante-Golem”, care
a vorbit la început, dar fără noimă, se topea repede
în apă, și atunci, zeii, creatorii s-au decis să-l distru-
gă. Aceasta ar fi a doua încercare a zeilor (în prima
creaseră niște viețuitoare lipsite de brațe cu care să
trudească și care puteau doar cârâi, croncăni și urla,
și ale căror urmași sunt animalele de astăzi), aceștia
plămădind un fel de gnom, de homunculus, de poci-
tanie sau de monstru.
Înainte de a trece la a treia încercare - în Biblie a
fost mai simplu, Dumnezeu creându-i într-o singură
zi, a șasea a săptămânii, și dintr-o singură încercare!
-, zeii mayași au decis, în cursul a deja celebrei lor
convorbiri, mese rotunde, să ceară sfatul unui soț și al
unei soții mai vechi, Xpiyacoc, bunicul „stăpânul se-
mințelor de coral” și Xmucane, bunica, „păstrătoarea
zilei, prezicătoare care stă în spatele celorlalți”, primul
fiind un „pețitor divin” și înaintașul tuturor căsători-
ilor, iar Xmucane este o... „moașă divină” și de aceea
premergătoare tuturor nașterilor!25.
De-ndată ce au vorovit, au și fost creați „omuleții,
ciopliturile în lemn”, oameni ca înfățișare și oameni
Z
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
13
o
ca vorbire” și aceasta a fost popularea feței pămân-
tului.26 Dar, „ființele din lemn” se dovedesc că, deși
arată, vorbesc și se înmulțesc cam ca și oamenii, nu
reușesc să-și coordoneze acțiunile în timp și uită să
apeleze la zei prin rugăciune, și, atunci, „omuleții din
lemn” sunt distruși de zei.
Abia la a patra încercare, zeii au reușit să-i creeze
pe primii oameni adevărați, făcuți din „aluat de po-
rumb”, sau din „porumb galben pentru primul nostru
mamă-tată și, porumb alb pentru carne numai hra-
nă pentru picioarele și brațele omenești”, aceștia fiind
în număr de patru și purtând frumoase și pitorești
denumiri mayașe (din care s-a inspirat și actorul și
regizorul american Mel Gibson în realizarea violen-
tului său film Apocalypto): „Jaguar Quitze”, „Jaguar
Noapte”, „Nu Chiar Acum” și „Jaguar Întunecat”27.
Ei sunt primele patru căpetenii pe linie paternă „qui-
che ”; ca și oamenii care ocupă asemenea poziție în
prezent, cei patru sunt numiți, deci, „mamă-tați”, de-
oarece în materie de ritualuri ei servesc ca simbolul
părinților androgini, să spunem, parafrazându-l pe
Mircea Eliade, ai tuturor celor din aceeași seminție.28
De această dată, oamenii modelați de zei au răs-
puns tuturor așteptărilor și speranțelor („Vorbeau și
alcătuiau cuvinte/ Priveau și ascultau/ Umblau, mun-
ceau/ Erau oameni buni, arătoși, cu înfățișare bărbă-
tească”, ba mai mult, nu numai că cei patru oameni se
roagă Creatorilor lor, dar posedă „o vedere desăvâr-
șită” și de aici, spunem noi, o Cunoaștere desăvârșită.
Zeii sunt de-a dreptul alarmați că niște ființe modela-
te de ei au puteri divine („Înțelegeau totul perfect, pri-
veau cele patru părți, cele patru colțuri de pe cer, de pe
pământ, dar aceasta nu le cădea bine ziditorului și cio-
plitorului”), așa că decid să le ia înapoi Cunoașterea,
punându-le o ceață peste ochii omenești (Ochii oa-
menilor au fost vătămați de „Inima Cerului”), fiind
orbiți ca „fața unei oglinzi când sufli peste ea”, apoi
fac patru soții pentru cei patru bărbați și din aceste
perechi descind vițele de conducători quiche.29
Se întemeiază apoi numeroase neamuri, de spițe,
exact ca în Biblie, și toate încep să se înmulțească,
până când formează triburi întregi, evenimentele
acestea timpurii producându-se în întuneric, iar tri-
burile rătăcesc, precum Moise cu evreii săi, și obo-
sesc tot așteptând ca „răsăritul lui Venus” ca luceafăr
de dimineață să fie urmat de soare.
Partea de mit al Creației din Popol Vuh se încheie
astfel, prin cuvintele: „Și așa a fost facerea, plăsmui-
rea primului nostru strămoș, a tatălui nostru, de către
Inima Cerului, Inima Pământului”30.
În Popol Vuh - Cartea maya a zorilor vieții există,
ca și în alte mituri și cărți sacre, din alte culturi și
civilizații, o parte de escatologie, de sfârșit al lumii,
de cataclisme cosmice, care narează cum „lumea a
fost distrusă și omenirea nimicită, cu excepția unui
singur cuplu, sau a câtorva supraviețuitori”. După
Mircea Eliade, miturile referitoare la Potop sunt cele
mai numeroase și aproape universal cunoscute, deși
sunt foarte rare în Africa.31 Pe lângă „miturile dilu-
viene”, și altele povestesc distrugerea umanității prin
cataclisme de proporții cosmice: cutremure, incen-
dii, prăbușiri de munți, epidemii, dar acest sfârșit al
lumii n-a fost totuși radical, fiind mai curând „sfâr-
șitul unei omeniri, urmat de ivirea unei omeniri
noi”32. Scufundarea pământului în ape după potop,
ca în Biblie și Popol Vuh, adăugăm noi, sau distruge-
rea lui prin foc, urmată de apariția unui pământ vir-
gin, semnifică după Eliade, „regresiunea către haos
și către cosmogonie”33.
În numeroase mituri, Potopul se leagă de un
„păcat ritual”, care a provocat mânia lui Dumnezeu,
a zeilor ori a „ființei supreme”, uneori el rezultând
numai din dorința capricioasă a „ființei divine” de a
distruge omenirea.34 Examinând Popol Vuh, în care
se vestește viitorul Potop, constatăm că una din cau-
zele principale stă/ rezidă în păcatele oamenilor, atât
fizice, cât și intelectuale și spirituale.
Astfel, „omuleții din lemn”, zămisliți de zeii din
Popol Vuh, deși au luat ființă, s-au înmulțit, au avut
fiice, fii, dar nu aveau nimic în inima lor și nimic în
mintea lor, „nicio amintire despre făcătorul și zidi-
torul lor”35. Rezultă că omuleții nu-i mai cunoșteau
pe zei, deveniseră orgolioși și egali cu zeii, nu doreau
să se închine la icoane, cum se spune în Biblie, ui-
tând să se roage în fața zeilor. Pe deasupra erau și
amnezici, nu-și mai aminteau deloc de creatorul lor,
de „Inima Cerului” și astfel au căzut. Ei n-au săvâr-
șit nimic în fața Făcătorului, Plăsmuitorului care i-a
făcut să se nască. Și atunci, zeii s-au răzbunat, ur-
mând o umilire a oamenilor, distrugerea, nimicirea;
omuleții, „ciopliturile în lemn”, un fel de Pinocchio
multiplicați din lumea mayașă, au fost uciși când
„Inima Cerului” a pus la cale un potop împotriva
lor. „S-a pregătit un potop mare”, spune Popol Vuh;
s-a năpustit peste capetele omuleților, a ciopliturilor
de lemn”36. Mulți „omuleți” au fost uciși, „luați de
potop” și, în plus, s-a coborât și „o ploaie de rășină
din cer”, deci după apă a urmat focul.37 Sărmanii oa-
meni cei mici au mai fost decapitați, mâncați, sfâr-
tecați, desfăcuți, „striviți până la oase și tendoane”,
le-au fost zdrobite și făcute praf până și oasele; fețe-
le le-au fost zdrobite deoarece n-au știut cum să se
poarte față de mama lor și de tatăl lor (s.m.), „Inima
Cerului”, numit și „Uragan” (nume predestinat).38
Nu numai oamenii sau omuleții au avut de su-
ferit, Pământul a fost pur și simplu înnegrit din
această cauză, au început furtunile negre cu ploaie,
„ploaie toată ziua și ploaie toată noaptea”39. Fețele
omuleților au fost sfărâmate de obiecte din lemn
și piatră și, culmea, toate vorbeau: ulcioarele lor de
apă, „tăvile de copt tortilla”, oalele de gătit, câinii lor,
pietrele lor de râșnit, fiecare din acestea le zdrobea
fața, deci, până și obiectele și animalele s-au răzbu-
nat pe oameni, iar dacă înainte de Potop, oamenii
mâncau animalele, a venit rândul acestora să-i mă-
nânce pe omuleți, în timp ce „pietrele lor de vatră”
care fuseseră chinuite au ieșit direct din foc, țintind
spre capetele lor.40
Oamenii au căutat să se salveze, dar casele lor
s-au năruit, copacii în care se urcaseră i-au scutu-
rat jos, iar peșterile „s-au închis dușmănoase” în fața
lor; astfel, s-a risipit făptuirea omului, „născocirea
omului”41. Gurile și chipurile tuturor au fost „stâlcite
și turtite”, obișnuindu-se să se spună că maimuțe-
le care sunt azi în pădure erau un semn că „a fost
așa”; de aceea maimuțele seamănă cu oamenii, sus-
ține „Popol Vuh” (uimitoare previzionare a teoriilor
lui Darwin!, n.n.): ele sunt un semn rămas de la o
încercare făcută mai înainte de făptuirea omului,
născocirea omului - doar niște „omuleți, doar niște
cioplituri în lemn”42.
Dacă în Biblie, în „Vechiul Testament” rămân
câțiva supraviețuitori dintre oameni, respectiv Noe
și fiii lui, „femeia lui și femeile fiilor lui”, ca să sca-
pe de apele potopului, în Popol Vuh, rămâne „Șapte
Macao”, care se credea „ființă de geniu” și care exis-
tase încă de pe vremea când nu era decât „o urmă de
zori timpurii pe fața pământului, nu era soare”, dar
care reprezenta soarele și lumina oamenilor, „căra-
rea și reazemul” lor, deci avem de-a face, nu cu un
om de genul lui Nou, ci un soare, de fapt tot un zeu.43
Constatăm că zeii din Popol Vuh i-au distrus, nimicit
pe toți (s.m.) oamenii, omuleții, și tot un zeu, un soa-
re, care prevestise căderea oamenilor, dăduse semn
omuleților „peste care venise potopul”, va fi cel care
îi va îndruma pe viitorii oameni.44 Cu toate acestea,
Potopul a deschis deopotrivă calea unei „creări din
nou a lumii”, în Popol Vuh, facerea omului s-a făcut
la a patra încercare, și unei regenerări a omenirii, iar
„noii oameni” din Cartea Sfatului vor corespunde
cerințelor zeilor.
Totuși, în viziunile escatologice iudeo-creștine din
Biblie există un aspect, un factor original. Sfârșitul lu-
mii va fi unic, așa cum cosmogonia a fost unică, iar
Cosmosul care va reapărea după cataclism va fi ace-
lași cosmos creat de Dumnezeu la începutul timpu-
rilor, dar purificat, regenerat și restaurat în gloria sa
primordială.45 Acesta paradis pământesc nu va mai
fi distrus, nu va mai avea sfârșit, iar Timpul nu mai e
„timpul circular al Veșnicei întoarceri, ci un timp li-
near și ireversibil, iar eshatologia reprezintă triumful
unei istorii sfinte, atât prin apariția lui Isus Hristos,
ceea ce în Popol Vuh nu se întâmplă, iar oamenii vor
fi judecați după faptele lor, cei aleși, cei buni vor fi fe-
riciți pentru „eternitate și încă o zi” și mântuiți grație
fidelității lor față de o istorie sfântă.46
Note
1	Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p.
478.
2	Victor Kernbach, op. cit., p. 478.
3	Victor Kernbach, op. cit., p. 478 și Popol Vuh:
Cartea maya a zorilor vieții, tradusă de Dennis
Tedlock, București, Editura Humanitas, 2000, p. 17.
4	Dennis Tedlock, Prefața și Introducerea vol. Popol
Vuh: Cartea maya a zorilor vieții, București, Editura
Humanitas, 2000, p. 17.
5	Dennis Tedlock, op. cit., p. 15.
6	Ibidem, p. 15.
7	Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicționar al
Religiilor, ediția a II-a, București, Editura Humanitas,
1996, p. 34.
8	Henri Lehmann, Civilizațiile precolumbiene,
București, Editura Humanitas, 1995, p. 51.
9	Henri Lehmann, op. cit., p. 52.
10	Victor Kernbach, op. cit., p. 478.
11	Ibidem, p. 478.
12	Popol Vuh: Cartea maya a zorilor vieții, București,
Editura Humanitas, 2000, p. 54.
13	Ibidem, p. 54.
14	Ibidem, p. 55.
15	Ibidem, p. 55.
16	Ibidem, p. 56.
17	Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Societatea
Biblică, 1974, p. 11.
18	Popol Vuh: Cartea maya a zorilor vieții, București,
Editura Humanitas, 2000, p. 56.
19	Popol Vuh, p. 56 și Biblia, p. 12.
20	Popol Vuh, p. 56.
21	Ibidem, p. 56.
22	Ibidem, p. 57
23	Ibidem, pp. 58-59.
24	Ibidem, p. 59.
25	Popol Vuh, pp. 59-60 și Biblia, p. 12.
26	Popol Vuh, p. 61.
27	Ibidem, p. 136.
28	Dennis Tedlock, op. cit., p. 34.
29	Popol Vuh, pp. 137-138.
30	Ibidem, p. 138.
31	Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București,
Editura Univers, 1978, p. 52.
32	Mircea Eliade, op. cit., p. 52.
33	Ibidem, p. 52.
34	Ibidem, p. 53.
35	Popol Vuh, p. 61.
36	Ibidem, p. 61.
37	Ibidem, p. 62.
38	Ibidem, p. 62.
39	Ibidem, p. 62.
40	Ibidem, p. 63.
41	Ibidem, p. 63.
42	Ibidem, p. 63.
43	Popol Vuh, p. 64 și Biblia, p.17.
44	Popol Vuh, p. 64.
45	Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București,
Editura Univers, 1978, p. 62.
46	Mircea Eliade, op. cit., p. 62.
■
14
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
Despre canonul literar
și canonizare (III)
■ Adrian Dinu Rachieru
Canonul politic
Ca fenomen matrițat brutal de cizma sovietică,
literatura noastră devine, după 1948, scria Marian
Popa, „literatura unei ocupații”, în „programare
directă”, respectând modelul sovietic, de „rigo-
rism jdanovist” (Popa 2009 : 674). Sovietizarea
însemna o restructurare totală, sub pavăza unei
ideologii unice. M. Roller era limpede: revoluția
culturală însemna „crearea unei culturi socia-
liste” (v. Lupta de clasă, nr. 2/1949). Oficializată,
metoda realismului socialist era „forma cea mai
înaltă a realismului artistic”. Noul realism anunța
„o revoluție monoculturală” (Popa 2009 : 312), o
bătălie politică „de massă”, „totalizând literatura
prin stat și partid”; implicit, sub fermă comandă
politică, impunând o nouă tematică și reașezarea
valorilor prin antiteze forțate, valorificând ideo-
logic moștenirea culturală, ca sarcină de partid.
Într-adevăr, anul 1948 poate fi considerat anul-
prag, consfințind, prin intervenționism brutal, în
numele corectitudinii ideologice, controlul nou-
lui regim. Noua Academie RPR (12 august 1948),
„curățenia” la Universitate, instaurând, epurato-
riu, noua elită și mitologia proletară se conjugau
cu efortul de a-i atrage pe „drumul cel drept” și
pe cei cu „trecut pătat”. În ianuarie 1949, la o în-
tâlnire cu activiștii de partid, Leonte Răutu cerea
„o atitudine elastică”, recunoscând că până vor fi
create „forțe proprii” va trebui „să lucrăm cu ei”
(Boia 2011 : 304), acceptând că folosirea lor, prin
înrolarea adaptabililor, vădind aliniere și com-
bativitate, devenind „soldați ideologici” poate fi
o soluție provizorie. Pedagogii momentului, ca
„ajutor de ideologi” (cf. Marian Popa) au sprijinit
această sincronizare agresivă și opresivă, glorifi-
când clișeistic ficțiunile ideopolitice, standardele
ideologice, megalomania sovietică. În câțiva ani,
„realismul socialist capătă consistență” (Boia 2011
: 321), „merituoșii” pun umărul la „dezvoltarea li-
teraturii în RPR”, cum sublinia, bilanțier, L. Răutu
(Scânteia, 21 februarie 1954) și astfel, prin sovieti-
zare, societatea românească traversa „cel mai rău
sincronism din Istorie” (Codreanu 2017 : 398).
Nu intenționăm să reluăm aici o discuție oți-
oasă, distingând, prin dezbateri interminabile,
proletcultismul de realismul socialist. Nu credem
că disocierea ar fi „un moft”, cum ne asigură Ion
Simuț, rezolvând dilema prin sintagma literaturii
oportuniste, care, reamintim, ar fi -în accepția
criticului - „răspunsul scriitorului” la directiva
venită de sus (Simuț 2017 : 331). Deși recunoștea
că nu e posibilă o delimitare strictă, M. Nițescu
nota că dogmatismul epocii cunoscuse o primă
etapă teoretică (proletcultismul), urmată de pe-
rioada realismului socialist (critică aplicată). În
pofida denumirii improprii, fără justificare, de
largă circulație însă, și noi acceptăm proletcultis-
mul ca primă fază a realismului socialist (Nițescu
1995 : 128). Chiar dacă Jdanov, în 1934, condam-
nase proletcultismul sovietic (totalmente altceva
acolo), iar Sanda Cordoș propunea pentru pri-
mii ani termenul de jdanovism. Trebuie să recu-
noaștem că M. Nițescu semna „prima încercare
de acest fel”, înscenând procesul unei perioade
(1948-1964), precizând, într-un memoriu adresat
Uniunii Scriitorilor (în 1985), că „nu poate ră-
mâne la nesfârșit albă cea mai dramatică și mai
nefirească pagină din literatura și cultura noastră”
(Nițescu 1995 : 6). Supusă unor nesfârșite amâ-
nări, în pofida unor repetate memorii, considera-
tă „inoportună”, cartea va apărea postum, abia în
1995! Dan C. Mihăilescu va constata o „absență
fatală” (Mihăilescu 2007 : 175), notând că promi-
sul volum doi, Degradarea estetică a literaturii,
lipsește. Dacă M. Nițescu se războise în primul
tom cu doctrina, cartea care urma, inventariind
numele sonore ale proletcultiștilor de ieri, lu-
crând cu materialul („marfa”) clientului, n-a mai
fost scrisă, din păcate.
Să amintim că precoce reacții potrivnice au
fost și la noi, M. Gafița acuzând „manifestările
proletcultiste în literatură” (v. Viața Românească,
nr. 5/1951), după cum M. Beniuc condamna, la
o Plenară a Uniunii Scriitorilor (16-17 februarie
1951), „devierile proletcultiste”. Dar în România,
sesiza C. Pricop, pătrunsese „nu anarhismul pro-
letkultist, ci realismul socialist” (Pricop 2005 : 55).
Încât transferul urechist al sintagmei, deși nejus-
tificat, a făcut carieră. Să menționăm, în treacăt,
că Proletkultul, ca avangardistă „artă de clasă”
se voia independent de mișcarea bolșevică, A.A.
Bogdanov, conducătorul lui recunoscut, fiind în
conflict cu Lenin încă din 1908. Anarhic și nepar-
tinic, Proletkultul își propunea „o cultură proprie
specială”, în timp ce realismul socialist, impus ofici-
al de Stalin, cerea o subordonare totală1. Or, cultura
nouă, „curat proletară” nu putea fi decât partinică,
sub tutela sufocantă a sovietismului; mai ales că se
instala autoritar pe „un teren viran” la noi (Cornea
2013 : 208), cu firave tradiții de stânga, polarizând
condeiele în funcție de exigențele lumii noi. Și
Pavel Țugui constata că literatura noastră, dispre-
țuind „temele mari”, era fără tradiție în înfățișarea
clasei muncitoare (Țugui 2006 : 159), încât sur-
prinzătorul activism al lui G. Călinescu, cerând ca
„arta să coboare în mijlocul vieții” sau angajamen-
tul Ninei Cassian, fost poet „decadent”, dorindu-se
„în casa palmelor aspre”, răspundeau prompt co-
menzilor zilei. Un calup tematic prescris, un con-
trol total odată cu înființarea Direcției Generale
a Tipăriturilor Statului (1949), beneficiind de un
aparat specializat, alinierea scriitorilor și prezența
incisivă a „mentorilor negativi” (cf. Al. Piru) au
asigurat avântul proletarizării literaturii pe tipar
maniheic, pendulând între adoratio și imprecatio
(cf. E. Negrici), criticând virulent societatea bur-
gheză și dușmanul de clasă. Până și G. Călinescu va
fi de acord că lupta ar fi „inima literaturii”.
„Maximalismul ideologic” al primei perioade
(Goldiș 2011 : 41) îngăduia, paradoxal, blamarea
proletcultismului, considerat de M. Beniuc, în
1956, la Congresul scriitorilor, drept „o abatere
de la principiile leninismului”, fără a fi cunoscut
la noi, sublinia raportorul, „forme acute și înte-
meiate organizatoric”. Și în același timp, prin vo-
cea lui Paul Georgescu, era condamnată „grava
întoarcere” către autonomia esteticului. Ofensiva
Gyorgy Jovian
Fata cu unicorn. Gustul (2019)
ulei pe pânză, 170 x 110 cm
proletculistă viza, în cadrul instrumentalizării
literaturii (militantism, schematism, tezism) și
„revalorificarea” moștenirii culturale, cu reconsi-
derări timide, ceva mai permisivă apoi (cu inter-
dicții, reeditări selective, interpretări deformante,
caricaturale). Chiar și în 1964, Al. Piru semnala
„primejdia preluării în bloc”, cerând o editare
critică. Cu „extrageri” din Eminescu, cum reco-
manda însuși G. Călinescu, urmând directiva
Partidului (v. Contemporanul, nr. 23/1959), reți-
nând titluri „mai apropiate de concepția noastră
de viață de azi”. După Catalogul din 1946, anun-
țând Publicații scoase din circulație, după Indexul
din 1948 (cuprinzând peste zece mii de titluri),
potopul documentelor partinice, a articolelor de
îndrumare și a textelor de adeziune, Conferința
USR (25-27 martie 1949) oficializa însușirea me-
todei realismului socialist (importată). Inițial
opțională, deși superioară ca metodă de creație,
ea nu s-a vrut „o formulă de tutelă” (asigura N.
Moraru) și a cauționat, în primul deceniu repu-
blican, „succese nebănuite” (cf. G. Macovescu).
Dacă M. Beniuc cerea „să studiem mai mult re-
alismul socialist”, ferindu-l de denaturări ideo-
logice, Leonte Răutu avertiza: „marota prolet-
cultismului e foarte periculoasă” (Răutu 2006 :
346). Congresul din 1956 îl reneagă, dar „spiritul
proletcultist”, notează I. Simuț, supraviețuiește ca
practică literară (Simuț 2017 : 328). Remaniat, re-
botezat, cumințit, criticat și, în fine, abandonat,
el a urmat îndeaproape sinuozitățile politice, de
la mlădierile discursurilor liderului PMR la con-
junctura internațională, și ea în schimbare. Încât
„ieșirea din proletcultism” s-a dovedit dificilă, dar
a reconfigurat, prin alte epurări (nu doar morale),
istoria noastră literară.
Genul liric a jucat un rol decisiv în acest asalt,
atât prin impunerea poeziei discursive în primii
ani (alături de romanul sociologist și, desigur, de
tezele rudimentare ale criticii marxizante), cât și
în primenirea climatului literar, odată cu valul
șaizecist. E o întrebare dacă realismul socialist
acoperă, prin „estetismul socialist” (cf. Mircea
Martin) și „postmodernismul socialist” (cf. Al.
Mușina) întreaga perioadă totalitară. Modelul
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
15
o
sovietic, oficializat la primul Congres al Uniunii
Scriitorilor sovietici (1934), urmând sarcina le-
ninistă care definea literatura ca „o parte impor-
tantă a cauzei generale proletare”, a trecut prin
„reforma stalinistă”. Iar Raportul lui A.A. Jdanov
(14 august 1946), punând la zid „lepădăturile li-
teraturii” (Zoșcenko, Ahmatova) și condamnând
„orbirea” conducătorilor de reviste (Zvezda și
Leningrad), tradus la noi în anul următor, a deve-
nit document oficial, fixând „reperele normative”
(Cordoș 2012 : 21). Dogmatizând tezele jdanovis-
te, expunerea lui Leonte Răutu, Împotriva cosmo-
politismului și obiectivismul burghez în științele
sociale (Editura PMR, 1949) stabilește „noul ca-
non” (Mitchievici 2016 : 17), implicit statutul ca-
nonic al realismului socialist, condamnând aba-
terile / devierile de la linia Partidului. Iar broșura
din 1951, Pentru realismul socialist în literatură
și artă, consfințește atotputernicia „spiritului de
partid”, îndrumând scriitorimea, aceasta urmând
a se instrui „la școala realismului socialist” (cf.
Cezar Petrescu), pășind pe „calea de aur a rea-
lismului socialist” (cf. Eusebiu Camilar). Totuși,
„primul text canonic” pare a fi Realismul în lite-
ratură (1948), semnat de N. Moraru (Mitchievici
2016 : 36), precedat de un răsunător studiu de
caz asupra lui Arghezi, sub pana lui Sorin Toma,
veritabil avertisment, găzduit chiar în Scânteia,
oficiosul Partidului. El poate fi considerat un text
fondator, de „igienism ideologic”, pledând pentru
o literatură sănătoasă, vestejind estetica decaden-
tă; un model de critică, trasând „spațiul norma-
tiv” (Mitchievici 2016 : 23), pedepsind, rechizito-
rial, prin „judecăți igienist-politice”, nesupunerea
marelui poet („cu tablete reacționare și poezii
criptate”), ulterior dat pe brazdă. Epoca oferă, din
belșug, astfel de exemple de vigilență, construind
antiteze și opoziții, lansând invective, vădind o
combativitate nedomolită, cu rol curativ, dar și
profilactic, slujind, de fapt, „o estetică imposibilă”
(cf. Regine Robin). Recuperările, câte sunt, se fac
în cheia luptei de clasă, cu grave răstălmăciri. I.
Vitner, eminescolog peste noapte, va lăuda „suflul
fierbinte al urii de clasă” în Împărat și proletar,
subliniind deruta poetului, sub influența nefastă
a cercului junimist. Forțând demonstrația, Paul
Cornea al anilor ’50 împinge atitudinea critică
caragialescă înspre negarea regimului burghe-
zo-moșieresc. Tot în numele „higienei culturale”
se operează rocada Titu Maiorescu / Gherea; abia
în 1963, prin studiul lui Liviu Rusu (Însemnări
despre Titu Maiorescu, în Viața Românească, nr.
5), publicat după un Memoriu la CC, începe o dis-
cuție liberă despre mentorul junimist, anunțând
începutul reabilitării. Care ar marca și „sfârșitul
proletcultismului”, după Florin Manolescu.
Agitata viață literară a deceniului șase stă sub
domnia „mașinăriei dogmatice de fărâmițat gân-
duri”, cum scria Pavel Țugui, artizanul organizării
dublei Conferințe a Uniunii Scriitorilor (13-21 iu-
lie 1955). Dacă M. Beniuc, cu acel prilej, cere „mai
mult ajutor” și recunoaște că „scriitorii se uită în-
spre Scânteia ca spre un far” (Beniuc 2006 : 335),
Eugen Frunză, preocupat și el de nivelul politic,
recomanda „să scoatem untul din scriitori”. A fi
apolitic, consideră A. Baranga, „echivalează cu a
fi dușman” (Baranga 2006 : 98). Crescută pe calc
sovietic, fără tradiție și fără organicitate, literatura
„nouă”, supusă cenzurii ideologice, este pe deplin
aservită. După totala ei politizare, de prin 1958,
odată cu retragerea trupelor sovietice, după atâtea
dovezi de fidelitate, cunoscând fluctuații iscate de
temperatura ideologică, asistăm la „literaturizarea
politicului” (Nițescu 1995 : 142), epoca Dej cu-
noscând dezghețuri provizorii, fisurând doctrina.
Cum ar fi eliberarea poeziei la tiparele realismu-
lui socialist prin momentul Steaua, aplicând „po-
litica pașilor mărunți”, azi aproape de neînțeles
(Cordoș 2012 : 42). Sau „notele ocazionale” ale lui
Preda (Viața Românească, nr. 6/1957), blamând
„mania teoriei despre tipic”. În fond, deși promi-
tea „o varietate de stiluri”, realismul socialist, cu o
evoluție contradictorie, vădea un bagaj sărăcăcios
de idei și, vorba lui M. Nițescu, „fugea de realita-
te”. În prima sa etapă, prescriptivă, de purism ide-
ologic, „nu era cu putință un război fățiș cu nor-
mele realismului socialist” (Goldiș 2011 : 110).
Partizanii incipientei modernizări, în interiorul
doctrinei (precum G. Munteanu sau L. Raicu, ta-
xați drept „revizioniști”) exploatau, sub un libe-
ralism camuflat, o ambiguă relaxare, înmugurită
prin sintagma promițătoare a „unui Babel armo-
nios” (cf. M. Petroveanu), configurând un tablou
impur (Cordoș 2012 : 55), amestecând combatan-
ții. „Cântecul de lebădă” vine, surprinzător, din
partea lui Ovid S. Crohmălniceanu, „cel din urmă
mohican al realismului socialist” (Manolescu
2008 : 997), publicând, în 1960, celebra sa „operă”:
Pentru realismul socialist. Spirit fin, critic infor-
mat, riguros, marxizant, de formație tehnică, „po-
căit” după primul Congres al Scriitorilor din RPR
(18-23 iunie 1956) când întrezărise „o geană de
lumină”, cinicul Crohmălniceanu, în chip de ide-
olog, se bate inerțial, cu o inexplicabilă întârziere,
pentru integritatea realismului socialist, denun-
țând și blocând stratagemele revizioniștilor, acti-
vate sub umbrela realismului „în genere”.
La amintitul Congres, precedat de Congresul
al II-lea al PMR (decembrie 1955), desfășurat în-
tr-un „an de mare densitate” (Cordoș 2012 : 57),
s-au purtat discuții curajoase. Dar și Consfătuirea
tinerilor scriitori, cu intervenții necontrolate în
prealabil de către autorități, prin voci fără „sim-
țul primejdiei” (recunoștea Radu Cosașu, lansând
sintagma adevărului integral în acea „cuvântare
blestemată”, purtând, peste ani, blamul) anunța o
„coexistență complicată” în lupta dintre vechi și
nou, strânsoarea poncifelor ideologice și caprici-
ile cenzoriale strangulând mijindele achiziții ale
modernității. Oferind scriitorilor o altă condiție
socială, prețuire obștească și avantaje materiale,
Partidul cerea o literatură cu un conținut socia-
list, de maximă eficiență socială, provocându-i
la o „întrecere harnică”. Dar îndrumarea, sesi-
za oscilantul Ovid S. Crohmălniceanu, este o
operă inteligentă, „gingașă”, nu „o muștruluire
cazonă”; ea „nu se poate face decât prin critică”
(Crohmălniceanu 1960 : 23), cronica literară do-
bândind o însemnătate socială nemaicunoscută.
Cum nu se poate o artă consecvent realistă fără
perspectiva socialistă și nici o artă socialistă fără
realism, criticul va critica aspru tentativele re-
formiste (păcatul evazionismului, încercările re-
vizioniste) care vizau „eludarea socialismului”
(Crohmălniceanu 1960 : 38). Ciudat, și în 1965,
Matei Călinescu, discutând Sensurile realismului
(v. Gazeta literară, nr. 12 /1965), saluta „treapta
superioară a realismului socialist”. Peste un an,
Ion Vitner se căznea să investigheze formarea
conceptului de „literatură socialistă”, cercetând
publicațiile socialiste și muncitorești (1880-
1900). Iar Marin Preda, lansând teoria hiatusului,
era ferm: literatura revoluționară, în pofida unor
degenerări dogmatice, nu poate fi expediată „în
afara literaturii”. Dar, după Tezele din iulie 1971,
tot el va respinge ferm posibila reintroducere a
realismului socialist.
Notă
1	Sintagma, lansată, pare-se, de Ivan Gronski în
1932, ca președinte al Comitetului organizațional al
noii Uniuni a Scriitorilor a făcut o fulminantă carieră,
deși reprezintă „un caz de schizofrenie modală” (cf.
Katerina Clark).
■
Gyorgy Jovian
Aquarius -Vărsătorul (1985/87), ulei pe pânză, 160 x 420 cm
16
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
diagnoze
Interpretarea Bibliei
■ Andrei Marga
Gyorgy Jovian	Pallium Mariae (2011), ulei pe pânză, 150 x 200 cm. Muzeul Kiscelli, Budapesta
Biblia a rămas, de departe, cea mai citită
carte. Cu inevitabile variații, de aproape
două mii de ani, din generație în generație,
oamenii și-o aproprie și se raportează la ea. De
aceea, orice efort de explicitare, explicare și inter-
pretare a ceea ce conține Biblia capătă importanță
culturală crucială.
Nu este un secret emergența Bibliei din viața
poporului evreu, din istoria și inițiativele fiilor
săi. Cel mai notoriu teolog al anilor noștri, Joseph
Ratzinger-Benedict al XVI-lea, a argumentat me-
reu că a fost alegerea lui Dumnezeu să încredin-
țeze poporului evreu revelația pe care o exprimă
Biblia, iar acest fapt trebuie respectat. A-l respecta
înseamnă inclusiv a ține cont de ceea ce au spus
în materie biblică, de-a lungul timpului, învățații
evrei, aflați prin forța lucrurilor mai aproape de
limbajul originar al Bibliei.
De aceea, atunci când mari rabini procedează
la explicitarea, explicarea și interpretarea Bibliei,
se cuvine să salutăm faptul ca fiind unul de im-
portanță culturală majoră. Așa stau lucrurile și
în cazul cărții marelui rabin Menachen Hacohen,
Tora. Explicații și interpretări (Editura Hasefer,
București, 2020, volumul I, Geneza, 470 p. ),toc-
mai publicată în românește.
Importanța cărții nu se oprește însă aici. Dacă
vrei să ajungi să vorbești la obiect despre Biblie,
este mai mult decât imperativ să cauți să-i cunoști
îndeaproape înțelegerea ei evreiască.
Este elocventă în acest sens împrejurarea că,
așa cum am mai spus și altădată, suficiența le era
cel mai străin dintre lucrurile de pe Pământ fiecă-
ruia dintre cei mai mari teologi creștini ai vremu-
rilor noastre. Ei au considerat că lectura evreiască
a Bibliei rămâne un reper al interpretărilor acestei
capodopere a culturii umanității și, desigur, prin
numeroase implicații, al conștiinței de sine a creș-
tinismului.
De pildă, Rudolf Bultmann s-a pronunțat ener-
gic contra alunecării înțelegerii creștinismului în
afara tradițiilor iudaismului, în care învățătura lui
Isus a luat naștere și fără de care nu poate fi înțeles
la propriu (Glauben und Verstehen, J.C.B.Mohr,
Paul Siebeck, Tubingen, 1980, pp.313-336).
Rudolf Bultmann argumenta că ceea ce este pro-
priu creștinismului a putut să se constituie în re-
lație cu tradiția evreiască.
În discuția radiodifuzată dintre Hans Kung și
Pinhas Lapide, din care a rezultat un volum des-
chizător de orizonturi și de epocă, vestitul rabin a
arătat cât de indispensabile sunt pentru cunoaș-
terea lui Isus cele „cinci legături cu iudaismul”
- mediul înconjurător, limba ebraică, înțelegerea
Bibliei ebraice, gândirea în imagini și parabole,
grija pentru Israel. În replică, Hans Kung nu a
ezitat să remarce cerința traducerii exacte a izvoa-
relor scrise și a înțelegerii propriu-zise a lui Isus.
Cunoscutul teolog încheia cu un apel ce a rămas
actual: „eu cred că voi puteți, ca evrei, să ne aju-
tați încât noi să-l vedem pe Isus în originaritatea
(Ursprunglichkeit) sa și să-l descoperim, ca im-
perativ actual” (Hans Kung, Pinhas Lapide, Jesus
im Wiederstreit. Ein judisch-christlicher Dialog,
Calwer, Stuttgart, 1981, p.10).
Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea a lansat
în creștinism formula lui Isus „veritabil israelit”
(vezi monografia Jesus von Nazareth, Herder,
Freiburg, Basel, Wien, 2006, I, p.87), spre a sub-
linia cât de importantă este înțelegerea lui Isus
înăuntrul iudaismului. Înainte de aceasta, strălu-
citul teolog a scris că în relația dintre creștinism
și iudaism nu este vorba de două religii diferite,
ci de una și aceeași religie, cu două căi ale „mân-
tuirii (redempțiunii)” profilate. Ideea lui Franz
Rosenzweig, din impresionantul său opus de co-
titură în filosofie și religie, Der Stern der Erlosung
(1927), și, în ultimă instanță, metafora apostolu-
lui Pavel, a copacului cu un singur trunchi, dar cu
ramuri diferențiate, sunt istoricește recunoscute
de tot mai mulți teologi dătători de ton în crești-
nismul de astăzi.
Tot mai mulți istorici și teologi aduc în prim
plan ascendența creștinismului în iudaism. Ei
amintesc că Apostolul Pavel punea credința în
legătură cu credința lui Abraham (Romani, 4,
Galateeni, 3) și că discipolul său, evanghelistul
Luca, îl concepea pe Isus plecând de la cano-
nul Vechiului Testament, care era oarecum de
la sine înțeles (Evanghelia după Luca, 24-25-
32). Învățătura lui Isus nu poate fi înțeleasă fără
Vechiul Testament (vezi, de pildă, Hans Walter
Wolff, Gunther Bornkamm, Zugang zur Bibel.
Eine Einfuhrung in die Schrften des Alten und
Neuen Testaments, Kreuz Verlag, Stuttgart, Berlin,
1980).
Cei mai mulți teologi creștini au înaintat în
deceniile recente până la a revendica explicit
Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu al credinței
creștine, ca ducere până la capăt a unui proces
salutar de asumare a înțelegerii istorice profunde
a emergenței creștinismului. Ei au arătat, cu ar-
gumente temeinice și integre, că „Dumnezeu nu
a rupt alianța sa cu Israel, ci păstrează încrederea
sa în poporul său, iar creștinele și creștinii sunt
legați prin Isus Hristos cu acest Dumnezeu al
lui Israel” (Frank Crusemann, Udo Theissmann,
Hrsg., Ich glaube an den Gott Israel. Fragen und
Antworten zu einem Thema, das im christlichen
Glaubenbekenntnis fehlt, Chr. Kaiser, Gutersloh,
1998, p.10). Creștinismul nu are nevoie de des-
considerarea istoriei pentru a fi autentic.
Iar din toate acestea rezultă o anumită poziți-
onare a Bisericii înseși. Nu se mai poate contri-
bui la elaborarea Bibliei, care s-a încheiat demult,
dar se poate înțelege până la capăt istoria (Peter
Wagner, Warum sollen sich Christen mit dem
Judentum beschftigen?, în op. cit., p.94). Nicăieri
în Noul Testament nu s-a scris că Biserica va lua
locul Israelului și nu există nici o probă că „alian-
ța (berit)” dintre Dumnezeu și poporul evreu ar fi
fost vreodată ruptă. Dimpotrivă, „istoria relației
lui Dumnezeu din Vechiul Testament arată clar
că alianța dintre Dumnezeu și poporul său nu se
rupe vreodată și nu poate fi ruptă, căci Dumnezeu
s-a îndatorat să o mențină pentru toate timpuri-
le” (Rolf Rendtorff, Hat das neue Bund den al-
ten ersetzt?, în op.cit., p.101). Nu altcineva decât
evanghelistul Ioan scria că „mântuirea vine de la
evrei” (Evanghelia după Ioan, 4,22).
În deceniile din urmă, religia crește în impor-
tanță pe terenul vieții și în sfera culturii, ca efect al
noilor desfășurări de pe scena istoriei și de pe sce-
na științelor și a filosofiei. Odată cu aceasta, tema
Dumnezeului biblic a revenit în centrul filosofă-
rii. Chiar esteticieni și au arătat cât de dependente
sunt soluțiile la crizele și dificultățile lumii de azi
de religie și de asumarea existenței lui Dumnezeu
al tradiției biblice, în conjuncție cu științele și fi-
losofia de astăzi.
Literatura acestor argumentări - a emergen-
ței creștinismului din iudaism, a condiționării
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
17
o
înțelegerii creștinismului de cunoașterea Vechiului
Testament, a nevoii restabilirii în cultura actuală
a conceptului biblic al lui Dumnezeu - este deja
enormă. Pe fondul ei, cartea de față capătă o sem-
nificație în plus.
Așa cum am arătat în alt loc (Andrei Marga,
Filosofi și teologi, Editura Meteor, București,
2019, pp.70-79), de partea teologilor iudei se
promovează în viața culturală tot mai multe
scrieri consacrate interpretării Bibliei, în mo-
dul cel mai profitabil pentru aceasta. Am citit
nu demult cu nesaț, de exemplu, cartea vesti-
tului Manitou - marele rabin Leon Askenazi
(Lecons sur la Torah, Albin Michel, Paris, 2007)
- o foarte doctă prezentare a Pentateuch-ului,
exponențială pentru „lectura iudaică a Bibliei“,
cum s-a și spus foarte bine.
Avem, odată cu opera de față a marelui rabin
Menachem Hacohen, un nou comentariu auto-
rizat la ceea ce s-a consacrat drept Biblia ebrai-
că sau celebrul corpus Tanah, în limbajul demult
adoptat de evrei. Acest comentariu urmează să fie
secondat de traducerea Bibliei ebraice, făcută de
acum, desigur, din ebraică, și de tipărirea comen-
tariului care a modelat de-a lungul vremurilor
înțelegerea acestei opere - comentariul lui Rași
(Rabinul Șlomo Ițhachi).
Publicarea cărții marelui rabin Menachem
Hacohen este parte a unui mai mult decât lău-
dabil proiect al Editurii Hasefer din București.
Este vorba de proiectul de a face cunoscută, prin
exegeze de înaltă calificare, în coordonarea neo-
bositului și mereu inspiratului Baruch Tercatin,
cartea fondatoare a civilizației și culturii timpului
nostru. Odată cu volumul prezent, cititorul are la
dispoziție exegeza primei părți a Pentateuch-ului
- care este, cum se știe, Geneza.
Nietzsche spunea că nici o literatură a lumii
nu poate pune alături personaje de anvergura
celor din Vechiul Testament. Azi putem spune că
această operă a culturii evreilor a împrumutat cel
mai mult trăsături lumii civilizate. De aceea, este
profitabil să aruncăm din capul locului o privire
cuprinzătoare asupra Bibliei ebraice și să ne facem
o idee despre amploarea acesteia.
Biblia ebraică sau Tanah acoperă mari categorii
de texte sacre ale evreilor. Cu unele dintre aceste
din urmă cărți, iudeul se întâlnește și la sinago-
gă, cu prilejul sărbătorilor principale ale anului.
Cu Cântarea cântărilor, el se întâlnește la Pesah,
cu Cartea lui Rut, la Sivan, cu Lamentațiile sau
Plângerile, la Tișa be-Av, cu Eclesiastul, la Sucot și
cu Cartea Esterei, la Purim.
Conform tradiției, Dumnezeu (Hașem) a dat
poporului lui Israel pe muntele Sinai întreaga
Toră. Aceasta cuprinde atât Tora Scrisă (Șe-bi-
Htav), cât și Tora Orală (Șebe-al-Pe), adică întrea-
ga „învățătură“. Se spune că atunci când oamenii
nu au mai rezistat în ascultarea directă a Vocii
lui Dumnezeu, Moise a devenit intermediarul.
Ulterior, tradiția spune că Moise a înmânat Tora
înțelepților, iar aceștia au dat-o mai departe po-
porului.
Multă vreme, a funcționat tradiția explică-
rii Torei prin grai viu, de la înțelepți la discipoli.
Ulterior, după distrugerea celui de-al doilea
Templu din Ierusalim de către romanii conduși
de Titus (anul 70), și răspândirea evreilor în alte
ținuturi decât Țara Israelului de odinioară, exista
pericolul pierderii acestei tradiții. În acest con-
text, înțelepții iudei au decis să păstreze Tora în-
tr-o formă scrisă. Aceasta a fost destul de repede
asamblată în apropiere de Ierusalim și s-a numit
Mișna.
Potrivit opiniei istoricilor, Mișna a fost editată
în ebraică, de-a lungul anilor, în perioada înțe-
lepților Tanaimi (100 î.e.n - 200 e.n), în Galileea.
După unele date, Isus din Nazaret a fost familia-
rizat tocmai cu acest grup de înțelepți - formarea
lui s-ar fi petrecut la ta năimiți.
Înțelegerea oricărui text este condiționată de
interpretare. În cazul Torei, învățații evrei au deli-
mitat patru feluri de interpretare, care s-au diver-
sificat, la rândul lor, încât ei vorbesc de numeroa-
se (se estimează în jur de 70) chipuri sub care se
prezintă Tora. Cele patru feluri sunt interpretările
“literală sau textuală”, “simbolică”, “omiletică” și
“ezoterică sau mistică”.
Fiecare fel de interpretare are un clasic care a
consacrat-o și multiple versiuni. Învățații evrei
ne spun că “interpretarea literală”, care este pre-
cumpănitor filologică, s-a datorat lui Ibn Ezra,
dar de ea s-au detașat interpretarea dată de Moise
Maimonide sau cea din prezentările mai recen-
te ale Bibliei. “Interpretarea simbolică” a repre-
zentat-o Filon din Alexandria, dar nu a rămas
la alegoriile acestuia, ci a cunoscut schimbări.
“Interpretarea omiletică” au ilustrat-o tot versiuni
diferite, precum cele legate de înțelepții Hazal,
Halaha și Agada, care au satisfăcut exigențe culti-
ce în contexte diferite, cu vederi filosofice și mo-
rale variate. „Interpretarea mistică“ nu a fost nici
ea exceptată de la diversificare.
Volumul Torat Am, datorat marelui rabin
Menachem Hacohen, pe care îl avem acum la dis-
poziție, propune, la rândul său, o interpretare în
cadrul marii tradiții rabinice din iudaism. Care
sunt particularitățile ei?
Gândul de început al marelui rabin Menachem
Hacohen a fost acela de a oferi o “Tora pe înțelesul
tuturor” - o Torat Am, adică “Tora pentru popor”.
Nu se poate decât sublinia ingenioasa folosire a
unei tradiții dintre cele mai impunătoare pentru
a facilita lămuriri pentru oamenii de astăzi, care
suntem fiecare!
În scopul asigurării “unei înțelegeri atotcuprin-
zătoare și captivantă”, marele rabin Menachem
Hacohen aruncă punți între diversele interpretări,
voind să păstreze atuuri ale fiecăreia. Accentul
Gyorgy Jovian	Fata cu unicorn. Auzul (2018)
ulei pe pânză, 170 x 110 cm
interpretării pe care o elaborează cade pe aduce-
rea în relief a moștenirii hasidice și pe valorifica-
rea contribuțiilor înaltelor școli (ieșivoturi) ale
iudaismului în degajarea de consecințe în primul
rând etice.
Temele Bibliei ebraice sunt preluate de marele
rabin Menachem Hacohen pe pericope și versete
cheie, în succesiunea organizării textului biblic ca
urmare a muncii cărturarului Ibn Ezra și a unor
rabini care l-au urmat. Știm bine că, în tradiția
iudaismului, pildele sunt folosite cu măiestrie ca
mod de exprimare a ideilor, iar eminența sa stă-
pânește cu brio acest mod și-l face convingător.
Această linie se conturează deja odată cu ex-
plicitarea termenului central - este vorba de ge-
neza lumii. Marele rabin Menachem Hacohen
observă, tot în impresionanta tradiție a iudais-
mului, că pericopa despre începutul lumii începe
cu “Dumnezeu a creat” și se încheie cu “lucrarea
hotărâtă de Dumnezeu că trebuie făcută”. Așadar,
conchide autorul cărții de față, “două cuvinte che-
ie - <a creat> și <trebuie făcut> - ne arată că sco-
pul creării lumii a fost creația și lucrarea, deoarece
fără creație și acțiune, în lume n-ar fi fost decât
haos și întuneric peste abis”. Crearea de către
Dumnezeu a lumii include astfel din capul locului
acțiunea omului spre desăvârșirea creației înseși.
Natura omului este explicitată, de aseme-
nea, printr-o deschidere spre ceea ce este activ
și deschizător de noi orizonturi în om. Faptul că
„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui” se
explică prin aceea că Dumnezeu l-a vrut pe om
încărcat cu “aspirația” de a se ridica cât mai sus
în ordinea întruchipării valorilor. “Esența omului
e setea lui de a-l cunoaște pe Dumnezeu, de a se
înalța și a ajunge la viață spirituală; el vrea să cer-
ceteze și să se preocupe de știință”. Omul este om
având această “aspirație”, dezvoltându-și “imagi-
nația” și “dând întâietate simțului frumosului față
de simțul gustului”. Căci “nu faptul că omul a fost
creat de Dumnezeu este important, ci faptul că el
știe acest fapt și se comportă ca atare”. Desigur, în
viață se petrec și degradări, încât “omul este doar
om, dar uneori nici chiar atât”.
Marele rabin Menachem Hacohen reperează
actualitatea pericopelor și versetelor Genezei mai
ales pe planul eticii. Eminența sa formulează ma-
xime elocvente în prelungirea sau în marginea
textelor scripturale. De pildă, „neajunsul cel mai
mare al omului este că învață să vorbească înainte
de a ști să tacă”. Sau „există oameni care au mulți
ani, dar zilele lor sunt scurte. Când își fac soco-
teala vieții, ei constată că în viața lor lungă nu au
ajuns la nici un rezultat. Spre deosebire de aceștia,
sunt oameni care nu au beneficiat de bătrânețe,
dar în puținii lor ani au ajuns la rezultate impor-
tante. Noi îi urăm omului să i se lungească atât
zilele cât și anii”. Cartea pe care o comentăm oferă
la fiecare pas astfel de maxime care bat adânc.
Cu volumul Torat Am, al marelui rabin
Menachem Hacohen, avem o înalt calificată in-
troducere în istoria biblică a Israelului. Avem,
totodată, o explicitare a Genezei bine ancorată în
tradiția interpretărilor rabinice și, în același timp,
deschisă spre viața actuală a oamenilor și nevoile
ei de călăuzire. Avem, în același timp, o operă in-
telectuală erudită și reflexivă în cel mai înalt grad.
Din toate aceste rațiuni și, desigur, din multe al-
tele ce țin de competența și viziunea largă puse
în joc de către prestigiosul autor, cartea este un
eveniment major pe scena culturii din România
și din afara ei.
■
18
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
filosofie
Limbajul categorial
al speculațiunii
■ Acad. Alexandru Surdu
n ciuda faptului că Revelațiile se consideră că trec
dincolo, transcend domeniul Intelectului și al
Rațiunii (singurele cunoscute și acceptate) și, ca
atare, sunt și inexprimabile, despre ele s-a tot vorbit,
s-a scris, s-au clădit edificii, s-au înălțat monumente,
s-au cântat imnuri și s-au pictat pereții peșterilor și ai
templelor. Toate acestea sunt mijloace de exprimare
și de comunicare ale Revelațiilor despre entitățile di-
vine în „limbaje” specifice ale Speculațiunii.
Limbajele speculative vizuale se pare că sunt cele
mai vechi, chiar dacă cele auditive, cum este și firesc,
ne-au rămas necunoscute. Prin „limbaj vizual specu-
lativ” înțelegem aici o modalitate de exprimare și de
comunicare a unor entități transcendente sau tran-
scendentale, subsistente sau supersistente, care țin de
domeniile de referință ale Speculațiunii.
Mormintele din cele mai vechi timpuri (din pa-
leolitic), în care trupurile au poziția chircită a nou
născutului, fiind uneori vopsite cu pigmenți naturali,
erau amenajate ca un fel de locuințe, tot mai încăpă-
toare și tot mai bogate, pentru căpetenii și conducă-
tori, dovedesc credința în Reînviere - Supercategorie
religioasă.
Desenele rupestre, datând dinainte de întinderea
deșertului Saharian, alături de reproducerea ca-
toptronică a unor scene din viața de vânător, redau
personaje de mari dimensiuni față de cele umane, cu
înfățișări și posturi deosebite care au fost interpretate
ca reprezentând Supersistențe personificate.
Monumentele megalitice (menhire și dolmene) se
consideră că sunt construcții destinate „adăpostirii”
unor entități transcendente, invocării sau observării
lor (dacă sunt celeste) la anumite date pe care le mar-
chează așezarea blocurilor de piatră față de poziția
Soarelui sau a unor constelații.
Piramidele, care se găsesc în toată lumea, și gorga-
nele sunt morminte tumulare, care adăpostesc une-
ori trupurile decedate ale marilor conducători sau
marchează locuri de cult (cele în trepte), de obser-
vație astronomică sau de ilustrare a unor cunoștințe
geometrice sau fizice, dobândite de la entități tran-
scendente cu care să țină legătura. De genul acesta
este și „cortul mărturiei” (skine marturiou, taberna-
culum conventus) din Vechiul Testament, în care era și
Chivotul Legii prin care vorbea Moise cu Dumnezeu.
Temple și Biserici au existat la toate popoarele civi-
lizate. Sanctuarele și Altarele reprezintă locurile sacre
destinate Divinității și slujirii Acesteia. Nu intrăm în
amănunte, dar putem să amintim aici câteva tipuri
de limbaje religioase (unele creștine) cu semnifica-
ții simbolice speculative: 1) vizuale (statuare, idoli
și scene de cult; icoane, tablouri, desene murale;
crucifixe, cruci, troițe, mudre, geisturi cu mâinile și
degetele; prapori, stindarde, sceptre, cârje; lumânări,
făclii, artificii); 2) auditive (sunete de clopot, de toacă,
de clopoțel, de surlă, de trompetă, de tobă; orgă, cor,
solist sau cantor); 4) Olfactive (tămâie, rășină, miro-
denii, mir, flori); 5) gustative (anafură, lipie, azimă;
vin, apă sfințită).
Prin simplificarea unor desene s-a ajuns la scrie-
rea pictografică, în care obiectele, animale, persoane
sunt reproduse catoptronic prin câteva linii. Unele
dintre aceste pictograme, referitoare în special la
Divinități ocrotitoare au devenit rune, simboluri
zugrăvite sau scrijelite pe arme, vehicule, corăbii, clă-
diri etc., considerate că au puteri magice.
Toate acestea sunt simboluri speculative prin
care sunt reproduse catoptronic: entități divine
transcendente, acte sacramentale referitoare la
Supercategoriile diferitelor culte: Mântuire, Salvare,
Pocăință, Închinăciune, Rugăciune, Victorie.
Există însă și simboluri fără caracter religios, na-
ționale, militare, profesionale, nobiliare, politice,
oculte, dar și științifice, ele pot semnifica și entități
speculative de tipul Dreptății, Libertății, Infinității,
care sunt evident supercategoriale.
S-a vorbit adesea și despre „puterea” simbolurilor
speculative, despre „forța” lor benefică sau malefică,
aceasta datorită caracterului catoptronic al reprodu-
cerii care poate fi atât de bine făcută, încât poate să
determine identificarea reproducerii cu originalul.
Așa se explică închinarea la idoli și la icoane, iar prin
puterea credinței și a rugăciunii se explică și „forța”
lor benefică sau malefică.
Este evident că o perioadă îndelungată din isto-
ria omenirii, cel puțin în zona europeană și a bazi-
nului mediteranean, gândirea predominantă a fost
teologico-speculativă. Ridicarea marilor temple și a
construcțiilor, dintre care unele n-ar putea fi reali-
zate nici în zilele noastre, în ciuda tehnicii avansate,
ocupau majoritatea timpului de care mai dispuneau
populațiile primitive, după confruntările armate la
care participau și după activitatea depusă pentru asi-
gurarea mijloacelor de subzistență. Chiar dacă ar fi
avut mai mult timp la dispoziție, primitivismul gân-
dirii lor nu le-ar fi permis elaborarea vreunei teorii a
gândirii speculative.
Începuturile gândirii filosofice în cetățile grecești
din preajma Mării Egee au fost determinate de pro-
gresul acestor populații pe linie agricolă și meșteșugă-
rească, cu utilizarea sclavilor, care îi scuteau de efor-
turile fizice, cu răgazul câtorva secole de stabilitate a
populațiilor învecinate și, mai ales, cu renunțarea la
ridicarea de construcții ciclopice, ceea ce dovedește o
schimbare a tipurilor de credințe, dar și a modalități-
lor de gândire. Este vorba despre perioada pitagorei-
co-eleată, în care predomina teologico-speculativul
direcționat spre transcendență, pe care grecii antici,
începând cu Socrate, au reușit s-o depășească, orien-
tându-și interesul către cunoașterea de sine și a lumii
înconjurătoare.
Este o perioadă, spre deosebire de cea homerică,
în care filosofii greci, cel puțin după lucrările lor,
parcă uitaseră de zei, chiar și de cei apropiați de pe
înălțimile accesibile ale Olimpului. Și aceasta, tocmai
când, vorba lui Aristotel, istoria le permitea răgazul
de filosofare, căci „Somnul și odihna l-au făcut pe
om înțelept”.
Așa se face că, în locul Speculațiunii, care i-ar fi
condus pe greci dincolo de Lume, ei s-au apucat să
studieze Rațiunea, și au făcut-o, cum se zice, cu min-
tea odihnită, ajungând la performanțe care ne par
și astăzi miraculoase. Oricum, după câteva secole,
după ce a tăcut până și Oracolul de la Delphi, tocmai
când era să uite lumea că prin Grecia au trăit cândva
filosofii, s-au trezit la viață neoplatonicienii, despre
care am mai amintit câte ceva, căci, vorba lui Marx,
prin Lumea mediterano-europeană, începuse să
Alexandru Surdu
umble deja „fantoma” Creștinismului, cea mai eleva-
tă religie a tuturor timpurilor. Dar Lumea s-a dovedit
că nu era pregătită s-o întâmpine așa cum se cuvine,
și nu este pregătită nici astăzi, după două milenii, de-
oarece îi lipsește artileria grea a filosofiei, logica sau
teoria gândirii speculative, căci logica Intelectului și a
Rațiunii nu se pot ridica la o asemenea elevanță, care
conduce dincolo și deasupra Lumii și dincoace, în
străfundurile Sale, spre Supersistența care este Unul,
Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul.
S-ar putea spune, totuși, că neoplatonicienii dis-
puneau deja de un limbaj, moștenit de la Platon și
de la Aristotel, care le permitea să exprime și să co-
munice Revelațiile pe care le aveau ei, după Meditații
îndelungate, asupra Transcendenței Divine, asupra
Unului (to hen), care era și Primul (to proton), cât și
asupra Începutului (arche) și a Sfârșitului (telos) în-
tregii Lumi (cosmos). Aveau, cum s-ar zice, punctele
de reper pentru a depăna „povestea cea mare a lu-
mii”, cum îi spunea Noica. Și au făcut-o în felul lor.
Numai că au încercat, de cele mai multe ori, s-o po-
vestească în limbajul de „lemn” (horribile dictu!) al
Rațiunii, pe care o identificau cu gândirea în genere
(nous), pe care latinii și apoi modernii au numit-o
(greșit) intellectus.
Tot de la Platon au moștenit o modalitate lingvis-
tică specială pentru a distinge ceea ce subsistă în sine
și pentru sine (auto kath'hauton) de ceea ce exprimă
un obiect oarecare. Din perspectivă lingvistică, dacă
se pornește de la un cuvânt simplu, să zicem „masa”
(trapeza), și se urmărește exprimarea elevației sale
ideale, de a fi în sine și pentru sine, i se adaugă ter-
minația „-teta” (trapezoteta). În mod curios, în ro-
mânește, în loc de „-teta” se zice, prin inversarea si-
labelor „-tate”: liber, Libertate; drept, Dreptate; etern,
Eternitate. Noi scriem expresiile supercategoriale cu
prima literă majuscul. În limba latină terminația co-
respunzătoare este „-tas”: verus, veritas; liber, libertas.
Dar nu este o regulă generală, căci uneori „-tate”,
ca în cazul „Infinitate”, cu pluralul „infinități”, poa-
te să „degradeze” cuvântul la care se adaugă (vide și
în loc de „Unul” „unitate”; „Absolut” „absoluitate”;
„Totul” „totalitate”). În aceste cazuri am optat pen-
tru cuvintele fără terminația „-tate” (Unul, Totul,
Infinitul, Absolutul), dar totuși „Eternitate”. Aceasta
înseamnă că generalizarea utilizării terminațiilor
specifice Supercategoriilor și respectiv genurilor de
categorii: Cantitate; Calitate; Modalitate, nu poate fi
instituită, din cauza „decăderii” în timp, și ca ata-
re: Relație, în loc de Relaționalitate; Timp, în loc de
Temporalitate și Spațiu, în loc de Spațialitate.
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
19
Proclos sau cântecul de
lebădă al ezoterismului cult
■ Vasile Zecheru
Ținând seama că a fost vârful școlii
atheniene, pot afirma că ceea ce l-a
precedat se găsește adunat în el și că el
ar putea fi socotit drept unicul interpret
al întregii filozofii a grecilor. Voi spu-
ne deci, ca pe ceva hotărât, că nimic
măreț nu a fost gândit de lamblichos,
Porphirios, Plotin în etică, metafizică
și fizică, care să nu fi fost exprimat
mult mai clar și mai metodic de către
Proclos. Victor Cousin
Asemenea unui fluviu maiestuos, tradiția
inițiatică perenă pătrunde viguros în ve-
chea Eladă dinspre nord, prin Orpheus
din Tracia și, dinspre sud, prin misteriile egiptene
aduse de Pithagora; tradiția cunoaște o înflorire
remarcabilă prin contribuția lui Platon la Athena
și prin hermetismul alexandrin pentru ca, apoi, să
atingă un apogeu prin Plotin și școala sa romană.
În această mirifică predanie, ce durează peste un
mileniu, se regăsește, spre final, sub forma unui
concentrat de philosophia perennis impozanta
operă lăsată umanității de către Proclos (410/12-
485) întru luminarea veacurilor ce vor urma.
Posteritatea îi datorează lui Marinos1 biografia
acestui ultim mare maestru spiritual al antichității
greco-romane, filozoful care, în continuarea iluș-
tilor săi antemergătorii săi, poate fi considerat, pe
bună dreptate, ... cel mai original gânditor, precum
și cel mai abil sistematizator al școlii..., așadar, al
celebrei Academii atheniene, instituția care va fi
conferit noblețe și strălucire ezoterismului cult,
ridicându-l la rangul de filozofie nemuritoare.
(Whittaker, p. 188 și pp. 171-194) Prin adeziunea
sa fără rezerve la tezele platoniene, Proclos îm-
părtășea, de fapt, cu deplină și de neclintit con-
vingere, doctrina pithagoreică, tehnicile de ele-
vare spirituală aferente și subtila credință într-o
ordine universală atotcuprinzătoare și în voința
divină revelată omului prin geometrie.
Proclos provenea dintr-o distinsă familie, ori-
ginară din Lycia Bizanțului; tatăl său, avocat de
profesie, își va îndeamna fiul să învețe retorica
și științele juridice la Alexandria și la Roma dar,
cu toate acestea, ascultându-și îndemnul interior,
tânărul aspirant se va stabili definitiv la Athena
pentru a studia metafizica și astfel, va deveni un
elev remarcabil la Academia platoniană unde,
după terminarea studiilor, va activa ca profesor
și, apoi, ca administrator general. La începutu-
rile sale, pentru o vreme, Proclos îl va avea aici,
ca îndrumător, pe Syrianos cel mai reputat din-
tre dascălii athenieni din acea perioadă.2 (Hegel,
pp. 190-206) Predispoziția pentru spiritualitate și
extraordinara inteligență a tânărului l-au impresi-
onat atât de mult pe Syrianos, încât, la retragerea
maestrului, survenită șase ani mai târziu, aces-
ta l-a numit pe Proclos succesorul său... și astfel,
la vârsta de douăzeci și cinci de ani, Proclos va
deveni cel mai tânăr conducător al Academiei;
la nici treizeci de ani, protagonistul nostru avea
deja în spate o operă academică impresionantă
alcătuită, în cea mai mare parte, din comentarii la
Dialogurile lui Platon. (Jehnsen, p. 218)
În paralel, una dintre cele mai rafinate și
mai distinse preotese orfice din acele timpuri,
Asclepigenia, pe numele său, l-a inițiat pe tână-
rul profesor în vechile misterii tradiționale. De
aici înainte, Proclos va trăi ca un fervent aspirant
întru elevare spirituală autentică; viață sa de zi cu
zi - ascetică, generoasă și dedicată muncii în fo-
losul tuturor - era un exemplu de rodnică dăruire
și aceasta vorbește de la sine despre adânca înțele-
gere a preceptelor doctrinale și despre străduința
celui care era, pe atunci, un veritabil spiritus rector
al comunității academice atheniene, succesorul
(diadohos) lui Platon.
Ca orice maestru spiritual veritabil, Proclos
evidenția unele capacități misterioase și excepți-
onale: dormea extrem de puțin, avea o putere de
muncă ieșită din comun, găsea soluții ingenioase
la problemele curente și răspândea în juru-i un
aer de cumpătare și de bună dispoziție. În plus, el
era vegetarian convins, respecta un program ferm
de retragere în solitudine, meditație și de purifica-
re prin practici și ritualuri consacrate. Deși câști-
ga enorm pentru acele timpuri, aloca o parte im-
portantă din banii săi întreținerii școlii și nevoilor
generale ale comunității de profesori și cursanți
de pe lângă Academia atheniană.
Dar, mai presus de orice, ca unul ce înțeleseseră
profund că nu poate ajunge la înțelepciune decât
dacă va cultiva cu asiduitate virtuțile3, în viața sa
de zi cu zi, Proclos se manifestă ca atare; l-a ajutat
mult în acest sens predispoziția sa naturală, felul
său de a fi ponderat și echilibrat, aplecat către stu-
diu și elevare spirituală, deopotrivă. Referințele
bio-bibliografice spun că Proclos era un om pru-
dent peste măsură însă, atunci când era cazul, se
avânta cu mult curaj în vâltoarea evenimentelor
arătându-se deosebit de determinat în ceea ce
privește atingerea unor scopuri nobile, înălțătoa-
re; dădea dovadă, totodată, de o tărie de caracter
remarcabilă și de un spirit al dreptății fără cusur;
evita compromisurile sau concesii care puteau
să-i afecteze pace lăuntrică și starea lui naturală
de seninătate. (Johnson în Cuvânt introductiv la
Proclos, pp. 7-8)
Convins că rezervorul de înțelepciune al uma-
nității nu se reducea doar la ceea ce știa el, Proclos
va studia cu un imens interes spiritualități dife-
rite prefigurând ceea ce mai târziu se va numi
atlernativa nomadă.4 Au rămas consemnări, în
acest sens, despre perseverență lui întru descifra-
rea Oracolelelor caldeene,5 înțelegerea astrologiei
egiptene și a numerologiei iudaice. Proclos se ara-
tă interesat, totodată, în ceea ce privește cunoște-
rea hermetismului și a practicilor oculte provenite
din acest curent spiritual, practici vizând obține-
rea unor rezultate concrete și palpabile în viața
cotidiană; în cartea sa Despre arta hieratică, el
menționează, ca temei al raționamentului magic
ancestral, teoria corespondențelor existente între
cele două universuri polare - Cerul și Pământul.
(Faivre, pp. 65-67)
Proclos introduce în circulație expresia as-
troeides oschema - corp astral - desemnând
prin aceasta o entitate subtilă6 de aceiași natură
cu esența stelară - Cerul generic. Altfel spus, el
susținea că omul este o alcătuire la care partici-
pă trei module distincte și anume: (i) corpul fizic;
(ii) mintea senzorială - sinele inferior - gânduri-
le cu care se identifică omul în mod curent; (iii)
Sinele superior - corp astral - componenta noas-
tră rațională și intuitivă. (Jehnsen, p. 219) Pentru
toate acestea, Proclos a fost considerat, de către
contemporanii săi nu doar un simplu învățat, în
rând cu ceilalți, ci și un teurg de inspitație divi-
nă și un sophos (înțelept) purtător de Lumină și
Adevăr. Ca și Iamblichos, Proclos va încerca să
conceptualizeze, pe cât posibil, lumea iluzorie a
magiei și, în acest sens, el va lasa o teorie despre
corpul spiritual subtil (oklema). În esență, credin-
ța sa se baza pe convingerea că în universul teluric
există numeroase entități insesizabile (asemenea
îngerilor din creștinism) care, ocazional, interac-
ționează cu ființele umane inspirându-le acesto-
ra, în mod miraculos, deciziile și acțiunile.7 Acest
credo poate fi întâlnit și la Thales din Milet dar, în
cazul de față, el pare să fi intrat în arsenalul spiri-
tual proclosian în urma studierii și aprofundării
Oracolelor.
Prefigurând o abordare modernă, ca un veri-
tabil mediator ecumenic, Proclos va considera
că un om maturizat spiritual nu poate avea decât
respect nemărginit și înțelegere evlavioasă față de
religia altcuiva cinstind, avant la lettre, toate cre-
dințele lumii și astfel manifestându-se ca un veri-
tabil sacerdot universal. (Jehnsen, p. 224) Și astfel,
Proclos pledează și se manifestă, prin aceasta, ca
un precursor al ideii generoase și integratoare
privind unitatea transcendentală a credințelor și
tradițiilor religioase. Tocmai de aceea, el ia atitu-
dine fățișă împotriva celor pe care-i numește în
derâdere purtătorii de tirs8 - pseudoinițiații exce-
sivi care-și etalau podoabele exterioare dobândi-
te, în mod nemeritat, de la obscure organizații de
ordin spiritual din epocă. Prin gestul său, Proclos
subliniază constatarea că orice însemn exterior
indicând o anumită treaptă a înălțării sprirituale
este întrutotul golit de conținut dacă, în realitate,
adeptul nu a atins, la propriu, starea de conștiin-
ță distinctă care să-i justifice pe deplin dreptul de
a purta acel toiag - semn al rangului - indicând
atingerea unui anumit nivel al elevării spirituale.
(Johnson în Cuvânt introductiv la Proclos, p. 8)
La o primă citire întreaga operă proclosiană
pare a fi un îndelung șlefuit comentariu la Platon
și Aristotel la care se va fi agăugat o valoroasă re-
ceptare a cărții lui Euclid - Elemente de geometrie,
rămasă de referință ca piatră de temelie a științei
moderne. Și totuși, opera marelui filozof este mult
mai mult decât atât căci ea prelucrează superior
inclusiv lucrările neoplatonicilor, pe cele ale sto-
icilor, precum și unele cărți gnostice din epocă,
rezolvă numeroase contradicții persistente în
timp și reformulează anumite pasaje neclare sau
insuficient dezvoltate, realizând astfel, în final, o
strălucită sinteză a întregii metafizici așa cum s-a
acumulat aceasta, firesc și natural, în antichitatea
elenă.
Cele mai cunoscute și mai reprezentative cărți
filozofice proclosiene sunt: Elemente de teologie9,
Teologia platoniciană, comentariile la Timaios,
Republica, Parmenide și Cratylos; au rămas, de
asemenea, de la acest autor, numeroase lucrări
științifice și literare.10 Pentru toate acestea Proclos
este considerat a fi ultimul mare dascăl erudit
produs de Academia atheniană dar și un gânditor
excepțional de la care ne-a pervenit cea mai im-
portantă sinteză a filozofiei antice elene. Proclos
20
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
este, în același timp, un remarcabil factor de be-
nefică înrâurire pentru gândire medievală și cea
renascentistă, în egală măsură; cu deosebire prin
intermediul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul care
îl citează și îl parafrazează copios, Proclos va fi
exercitat influența sa asupra generațiilor urmă-
toare de cărturari preocupați să distingă înțele-
surile subtile ale spiritualității antice de sorginte
platonico-pithagoreică. (Flew, p. 281) Odată cu
trecerea timpului, influența lui Proclos asupra
mediilor intelectuale preocupate de metafizică s-a
dovedit a fi una fabuloasă și covârșitoare; nu doar
învățații Evului mediu și cei ai Renașterii ce vor
arăta interesați de studierea operelor proclosiene;
Spinoza, Blaise Pascal și chiar Hegel vor aprofun-
da cu pasiune acest tezaur sapiențial și vor arăta
o nedisimulată prețuire pentru claritate mesajului
și eleganța demostrațiilor.
Deși contemporan cu creștinismul triumfător
care, pentru a-și impune supremația în Imperiul
roman a înfăptuit, în epocă, atâtea sacrilegii abo-
minabile, Proclos nu se raliază spiritului polemic
manifestat de către Porphirios ci, afișează o în-
țelegere calmă, superioară și acceptă vremurile
cu toate nedreptățile lor, chiar dacă, în forul său
superior, și-a dat seama că se apropia sfârșitul
epocii sale și că, inevitabil, cunoașterea de Sine
ca trăire lăuntrică, așa cum era aceasta promovată
de ezoterismul neoplatonician, avea să fie bloca-
tă iremediabil, în mod intenționat. Există o dife-
rență imensă între radicalismul lui Porphirios și
protoecumenismul promovat cu eleganță de către
Proclos. În fața religiei agresive, aflată pe atunci
în ascensiune, Proclos va lua apărarea tradițiilor
antice etichetate pe nedrept ca fiind păgâne și po-
liteiste și va sublinia idea protrivit căreia ezote-
rismul creștin nu este cu nimic superior, pe fond,
celorlalte ezoterisme care subzistau în epocă;
această constatare cu iz de axiomă decurge firesc
din teza privind universalitatea sufletului uman -
o lege omnivalabilă, unanim aplicabilă și atunci,
ca și acum.
Proclos și-a conceput cartea sa de căpătâi -
Elemente de teologie - ca pe o colecție de axio-
me (propoziții), două sute unsprezece la număr,
urmate, fiecare dintre acestea, de scurte și edifi-
catoare demonstrații. Acele enunțuri esențiale
alcătuiesc un corpus doctrinal compact născut,
cumva, în prelungirea tratatului lui Plotin intitu-
lat Despre cele trei ipostaze primare ale lucrurilor.11
La rândul său, lucrarea plotiniană menționată își
va fi tras seva din chiar Dialogurile lui Platon și,
astfel, se conturează pregnant o succesiune ideati-
că distinctă ce străbate tot acest ezoterism filozo-
fic conferindu-i coerență și continuitate evidentă.
De altfel, acesta pare să fi fost și scopul lui Proclos,
anume de a dezvolta, comenta și argumenta te-
meinic doctrina platonico-pithagoreică. (Cuvânt
introductiv la Proclos, pp. 13-14)
În demonstrația sa ce se vrea a fi una geome-
trică, asemenea celei utilizate cu eleganță și sub-
tilitate de către Euclid, autorul Elementelor de
teologie va introduce un termen ingenios menit
a desemna unitatea generică - henada12 - cuvânt
ce apare frecvent în textul lucrării; Proclos prefi-
gurează, prin aceasta, teoria generală a sistemelor
de mai târziu potrivit căreia universul poate fi re-
prezentat ca un sistem ierarhizat de sisteme din ce
în ce mai mici care sunt cuprinse unele în altele,
logica de a fi a sistemului inferior fiind aceea de
a sluji sistemul care-l include. Unul este infinit,
etern și incognoscibil dar contemplând derivarea
realității (a lucrurilor) din această Entitate supre-
mă găsim că Unul este identic cu Binele.13 Unul /
Gyorgy Jovian
ulei pe pânză, 150 x 200 cm
Demolare IV (2010)
Binele este Zeul cu majusculă, tatăl tuturor zeilor
și unitatea tuturor henadelor.
Despre Intelect, Proclos introduce un enunț
esențial: Orice intelect este perfect și are caracterul
unității; acesta este Intelectul prim și le produce pe
celelalte din propria ființă. (Proclos, p. 141) Mai
apoi, referindu-se la intelectul individual, derivat
din Intelectul prim, Proclos va formula următoa-
rea axiomă: Toate acele henade care iluminează fi-
ința adevărată sunt ascunse și inteligibile; ascunse
prin faptul că sunt unite cu Unu, inteligibile prin
faptul că participă la ființă. Aceasta este așadar,
temelia credinței potrivit căreia toți oamenii
sunt frați din moment ce ei provin din același
Tată - Intelectul prim - și, împreună, alcătuiesc o
Entitate supremă, unică și indivizibilă. (Proclos,
pp. 142-143)
În fine, despre Suflet, Proclos susține că acesta
este .fie divin, fie supus schimbării de la intelect
la non-intelect, fie intermediar, între aceste ordine
bucurându-se de intelecție perpetuă dar fiind in-
ferior sufletelor divine...; astfel, introducând voit
o nuanță personală pe care, apoi, o va explica și
delalia în argumentația ulterioară, el identifică
o treaptă mediană și adaugă o nuanță la ceea ce
îndeobște a fost denumită doctrina sufletului bi-
nar. Autorul Elementelor de teologie își reprezin-
tă, așadar, Sufletul ca pe o câtime necorporală ce
poate să se separe de trup (materie), o esență vie,
indestructibilă, și nepieritoare (eternă) care este,
concomitent, și un principiu al vieții, animând
Totul, misterios și inexplicabil, din interiorul său.
(Proclos, pp. 158-163)
Bibliografie
Black, Jonathan - Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira,
2008;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
vol. 1, Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony - Dicționar de filozofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Gibbon, Edward - Istoria declinului și a prăbușirii
Imperiului Roman, Ed. Humanitas, 2018;
Guthrie, W.K.C. - O istorie a filo sofiei grecești, Ed.
Teora, 1999;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh - Prelegeri de isto-
rie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, 1963;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Cartea veche,
2018;
Messadie, Gerard - Patruzeci de secole de esoterism, Ed.
Nemira, 2008;
Nixey, Catherine - Epoca întunecării, Ed. Humanitas,
2019;
Proclos - Elemente de teologie, Ed. Herald, 2007;
Roșca, Dumitru, D - Prelegeri de istoria filosofiei antice
și medievale, Ed. Dacia, 1986;
Vlăduțescu, Gheorghe - O enciclopedie a filoscfiei gre-
cești, Ed. Paideia, 2001;
Whittaker, Thomas - Neoplatonism, Ed. Herald, 2007.
Note
1	Marinos din Neapolis / Samaria este un important
filozof și matematician neoplatonician, succesorul lui
Proclos la conducerea Academiei atheniene; cartea sa
intitulată Proclos sau despre fericire a fost dedicată cin-
stirii memoriei celui care i-a fost profesor și îndrumă-
tor spiritual.
2	Împreună cu mentorul său, Proclos va aprofun-
da cu ardoare operele lui Platon și Aristotel; ca rod
al acestor studii îi apare acel Comentariu la Timaios,
foarte apreciat pentru argumentația subtilă și erudiția
selectă ce emana din text.
3	În ezoterismul autentic, virtuțile au rolul de a șter-
ge viciile; un inițiat pătruns de canoanele doctrinale,
va înțelege prin virtutea forța sufletească de a face ceea
ce este bine în orice împrejurare; în opoziție cu virtu-
tea, viciul reprezintă înclinația de a face rău, în cunoș-
tință de cauză.
4	În situația că aspirantul nu găsește în tradiția de
care aparține o metoda autentică de elevare spiritua-
lă, în scopul identificării acelei tehnici consacrate prin
care să poată accesa stări de conștiință non-ordinară,
el va vizita alte tradiții spirituale vii pentru ca astfel să
ajungă la cunoașterea Sinelui ca trăire lăuntrică, ființi-
ală.
5	La un moment dat, Proclos spune că dacă, prin
absurd, ar trebui să aleagă două cărți dintre toate cele
existente, el ar opri Oracolele caldeene și Timaios - lu-
crarea sacră lăsată omenirii de către marele Platon.
Oracolele alcătuiesc cea mai reprezentativă lucrarea a
caldeenilor - o sinteză interesantă care, așa cum s-a
spus mai târziu, cumula elemente din hinduism, zo-
toastrismul și iudaism.
6	La moartea ființei umane, entitatea subtilă se des-
prinde de trupul care se descompune (...materia se re-
întoare la materie.) și se ridică la Cer, revenind astfel
la matca sa primară.
7	Thales spunea: Totul e plin de zei, încât până și pie-
trele conțin o viață sau o virtute purificatoare! (Faivre,
p. 66)
8	Tyrsus, toiag; Hermes purta un toiag iar, mai târ-
ziu, companionii din Tour se distingeau prin toiagul
lor stilizat care avea în juru-i un șnur ce-l încolăcea spi-
ralatat, intersectându-se din loc în loc; la final de secol
XIX, francmasonii încă mai purtau formal un baston
special ca semn al distincției în ceea ce privește înăl-
țimea spirituală. Cârja patriarhală este, in nuce, tot un
tyrsus.
9	Cartea este considerată a fi esența metafizicii neo-
platonice și există ca traducere în limba română; vezi
biografia.
10	A se vedea lista de lucrări proclosiene consemnată
de către Johnson în Cuvânt introductiv la Proclos, pp.
17-20
11	Cele trei ipostaze primare, (cauze prime) - Unul /
Binele, Intelectul și Sufletul - sunt diferite în esență căci
Unul / Binele este transcendent, Intelectul este imuabil
și nedivizibil, în timp ce Sufletul apare ca o esență ce
mediază între Intelect și celelalte corpuri naturale exis-
tente în realitatea înconjurătoare.
12	Fiecare zeu este o henadă sau o unitate desăvârșită
prin sine iar fiecare henadă desăvârșită prin sine este un
zeu. (Proclos, p. 108)
13	Orice bine tinde să se unească cu ceea ce participă la
el și orice unire este bună iar Binele este același cu Unul.
(Proclos, p. 35)
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
21
Convertirea la creștinism a lui
Marius Victorinus și generarea lui
Dumnezeu în Sfânta Treime (I)
■ Viorel Igna
Apariția unei noi traduceri în Italia a
Scrierilor creștine aparținând lui Marius
Victorinus1, o editie realizată de Giuseppe
Balido a însemnat un eveniment cultural remar-
cabil. Pentru ediția italiană s-a avut în vedere tex-
tul latin, stabilit de către Paul Henry, profesor la
Institutul catolic din Paris. Traducerea Tratatului
teologic asupra Trinității a aparținut lui Pierre
Hadot, „Source chretiennes”, Les Editions du Cerf,
Paris 1960, Tome I, pp. 106-653. Este a doua tra-
ducere italiană după ce a realizată de Claudio
Moreschini, Operele teologice ale lui Marius
Victorinus, UTET, Torino 2007, p. 103, Editură de
mare prestigiu, despre care am aflat azi, cu mare
părere de rău că-și încetează activitatea.
Faptul că Marius Victorinus, scrie Giuseppe
Balido, în cursul unei lungi tradiții critico- literare,
a fost în mare măsură cunoscut pentru o dificilă
apropiere de lectura Operei sale teologice și nu
pentru importanța de a fi fost printre primii oc-
cidentali care au aplicat un sistem filosofic întru o
mai bună înțelegere a dogmei creștine 2, situție cu
adevărat paradoxală. Marius Victorinus, în redac-
tarea operei sale împotriva arienilor, adaugă o con-
tribuție foarte importantă, aceea de a fi stabilit pen-
tru cultura occidentală noi termeni pentru a putea
exprima concepte metafisice cum a fost folosirea
termenului de ens pentru a indica ființa. Chiar
dacă a avut o contribuție esențială în lupta împo-
triva ereziei ariene, convertindu-se la bătrânețe la
creștinism, in extrema senectute, așa cum a scris
Sfântul Ieronim3 va fi ținta de-a lungul timpului a
unor severe și nejustificate critici. Același Părinte
al Bisericii, în De viris illustribus, va numi „obscu-
re” scrierile lui Victorinus, așa cum mult înainte au
fost numite numite scrierile lui Heraclit din Efes,
datorită unei lucrări cu caracter esoteric. În opere-
le sale, Sfântul Ieronim ne amintește că în Sfintele
Scripturi fiecare cuvânt, silabă, semn, punct, este
plin de semnificații.4, iar unul din textele de refe-
rință ale Sfântului Ieronim este acela despre care
în Confesiuni, Sfântul Augustin a scris : „Bătrânul,
înțeleptul și expertul în toate doctrinele liberale,
Marius Victorinus, care i-a citit și analizat pe mulți
filosofi, acest om ajuns la bătrânețe, nu s-a rușinat
să fie servitorul lui Iisus Hristos,( ...)și-a aplecat ca-
pul cu umilință în fața crucii lui Hristos.”5
Prezentarea schimbului de epistole cu Candid
arianul, un bun cunoscător al logicii stoico-aris-
totelice a vremii sale, ale cărui argumente pot fi
abordate numai pe baza unor riguroase analize lo-
gice, pe care Marius Victorinus le-a pus în valoare,
asociindu-le, pe baza unor date lingvistice și semi-
ologice. Vechiul Retor6 al Romei le va folosi în toa-
te lucrările sale, ca modalitate nouă de abordare a
textelor cu un grad înalt de dificultate. Dacă dintr-o
perspectivă pur filologică, P. Hadot a oferit comu-
nității științifice posibilitatea de a elimina, pentru o
mai bună înțelegere a textului dificultățile datorate
unei identificări nesigure a izvoarelor neoplatonice
utilizate de Victorinus, iar multe pasaje din tex-
tele sale, reținute obscure pentru mulți comenta-
tori, pot fi abordate, ne spune G. Balido, folosind
formalismul logic contemporan, ca instrumentare
complementară a cercetării filologice. Dubla in-
tenție alui Balido de a clarifica sensul discursului
victorian pentru a-i putea controla rigoarea cu care
a fost elaborat a fost aplicată și unui alt text, Despre
nemurirea sufletelor a Sfântului Augustin, operă
reținută, după cuvintele autorului, printre cele mai
dificile din întreaga creație augustiniană, prin care
a putut constata că diferite pasaje ale discursului
Sfântului Augustin capătă o nouă lumină, în mă-
sură să evite neînțelegerile, care să ne ducă pe căi
greșite, metodă menită să ne facă mai accesibil un
text. Această nouă ediție poate fi folositoare mai
ales acelora, care abordează Opera teologică a lui
Victorinus, folosind și instrumentele logico-for-
male, așa cum se poate constata din studiile pe care
G. Balido le enumeră, pentru a pune în evidență,
mai mult ca oricând, importanța unor demersuri
filosofico-teologice, pe care Marius Victorinus le-a
pus în slujba credinței creștine.
În ce privește mediul politico-teologic în care
și-a desfășurat activitatea Marius Victorinus, vom
face apel în continuare la informațiile pe care ni le
furnizează G. Balido, în ce privește producția sa
literară după convertirea sa. Noua profesiune de
credință, îmbrățișată de bătrânul Maestru, de ori-
gine africană, născut cu aproximație în anul 275 d.
Hr. se întărește într-o perioadă foarte tumultoasă și
dificilă, în care chestiunile politice se amestecau cu
cele religioase. Ne găsim, scrie Balido, la începutul
celei de-a doua jumătăți a celui de-al IV-lea secol
d.Hr. În 353 d. Hr. când Roma nu mai este capita-
la Imperiului, iar Flavius Iulius Constantinus, fiul
Împaratului Constantin, moare și el în 337d. Hr.,
mor și frații săi, Constantin al II-lea și Constante.
Constantinus, după înfrângerea lui Marcus
Aurelius Valerius (Maxentius), rămâne unicul
stăpân al Imperiului. Împăratul Constantinus era
foarte interesat de problemele teologice, și în ace-
lași timp era favorabil arianismului, fiind de ace-
ea împotriva „catolicismului ortodox”, mai ales
împotriva lui Atanasius, Episcopul Alexandriei, și
apărător al credinței de la Niceea. În această peri-
oadă, marelui Retor, încă de credință păgână, i s-a
făcut onoarea de a i se ridica, încă în viață, în Forul
roman, o statuie care-l reprezenta.7 Complexa și
foarte controversata chestiune religioasă, ne infor-
mează G. Balido, care însoțește o perioadă cuprin-
să între (350 d.Hr.-361 d. Hr.) s-a dezvoltat în jurul
a trei nuclee de gândire: acela apărat de Atanasius,
susținătorul doctrinei consubstanțialismului sau al
lui homoousios: conform acestei doctrine, Fiul a
fost generat și este consubstațial cu Tatăl, adică Fiul
este de aceeași substață cu Tatăl ; la această profe-
siune de credință aderă, în convertirea sa Marius
Victorinus; cea de-a doua, este cea susținută de
Sfântul Vasile din Ancira, cu doctrina lui homoi-
ousios, după care, Fiul este asemănător Tatălui, ce
a fost generat nu de substanța Tatălui, ci de voin-
ța Tatălui; cea de-a treia, era credința ariană, pro-
fesată de Aetius di Celesiria și de Eunomius din
Cyzicus, prin intermediul doctrinei lui anomoios,
conform căreia Fiul nu este asemănător Tatălui. Cei
doi exponenți ai arianismului pleacă de la faptul că
Tatăl este negenerat, fapt pentru care Fiul nu poa-
te fi considerat consubstanțial Tatălui, deoarece ar
trebui să admitem pentru Fiul însuși condiția con-
tradictorie conform căreia poate fi în același timp
Negenerat/Generat. Fiul, neputând fi de aceeași
substanță cu Tatăl, nu poate fi decât produsul vo-
inței dumnezeiești.
Perioadei imediat următoare Conciliilor din
Sirmium (351 d. Hr.-357 d. Hr.), aparține Epistola
trimisă de Candidus arianul, lui Victorinus, despre
generarea dumnezeiască, care l-a determinat pe
bătrânul Retor, să elaboreze prima sa operă crești-
nă, împotriva lui Candidus.8
Știm că în perioada așa-zisă profană a vieții
sale, Marius Victorinus a fost autorul unor ope-
re de gramatică (Ars grammatica), de retorică
(Explanationes in Ciceronis Rahetoricam), de logică
(Isagoge Porphyrii translata; Aristotelis Categoriae
translatae), de filosofie (In dialogos Ciceronis com-
mentaria)9
Planul operei expusă aici, ne revelează influen-
ța ciceroniană și neoplatonică exercitată asupra lui
Victorinus. Totodată, pentru urmași n-ar fi fost
decât un comentator și un traducător apreciat, ne
spune G. Balido, dacă n-ar fi îmbrățișat credința
creștină și n-ar fi apărat-o de atacul arienilor, cu o
pasiune intensă, formulată în Crezul de la Niceea.
Plecând de la perioada cuprinsă între anii (357
d. Hr.-358 d. Hr.) el începe să scrie operele sale
creștin-ortodoxe, pe care le enumerăm aici: Opus
ad Candidum, epistolele dintre Candidi Arriani
și Victorinus; Adversus Arium liber primus, și
Adversus Arium liber secundus, tertius, quartus; De
omoosio recipiendo, Imnele închinate Sfintei Treimi
I, II, III10
Aceste opere sunt o apărare puternică a credin-
ței de la Niceea; în ea se poate vedea ardoarea cu
care un nou împătimit de credința creștină, care în
discursul său argumentativ se bazează pe Sfintele
Scripturi, în apărarea adevărului credinței, cu o ar-
gumentare logică care se alătură acelui ratiocinatio
legalis al Retorului, dusă până la rangul de metodă
teologică, nemaivăzută până atunci de învățătura
creștină. Învățătura ortodoxă are nevoie și azi de
asemenea exemple întru exprimarea ei pe înțele-
sul acelora care încă n-au priceput cât este de im-
portantă structura logico-discursivă a învățăturii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Îndemnurile
mesianice ale Profetului Isaia 7, 9: „Nisi credideritis
non intellegetis”11și în reformulările doctrinale ale
lui Filon din Alexandria, care a ales primatul în-
țelepciunii, înțeleasă ca revelație biblico-mozaică,
asupra înțelepciunii filosofice, care oricum n-a fost
respinsă, ci acceptată ca fundament practic al înțe-
lepciunii.”
Cu reîntoarcerea din exil a lui Atanasius, în
primăvara anului 362 d. Hr., la Conciliul din
Alexandria la care iau parte mulți Episcopi de cre-
dință niceană, ca Lucifer din Cagliari, Paulus din
Antiohia, și Apollinaris din Laodiceea. Punctele
doctrinare, scrie G. Balido,sunt sintetizate astfel:
sunt legitime expresiile mia ousia și treis ipostazeis
pentru a desemna unitatea substanței și trinitatea
Persoanelor; este condamnată doctrina conform
căreia Spiritul/Duhul Sfânt este o creatură. și este
separat de substanța lui Hristos; se afirmă, în opo-
ziție cu apolinarismul în momentul afirmării sale,
că Mântuitorul nostru, n-a avut un corp fără suflet,
fără sentiment și fără rațiune.12 Acestea sunt cele
trei puncte doctrinare fundamentale, pentru noua
evoluție a teologiei care s-a dezvoltat în secolul al
IV-lea d. Hr., dincolo de distincția dintre ousia și
ipostazis, și discuția asupra divinității Spiritului/
22
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
istorie
Duhului Sfânt, punct de plecare al începutului
controverselor cristologice care anlizează pre-
zența sufletului omenesc în Hristos. Puțin după
Conciliu, ne spune G. Balido, o nouă orientare
pare să caracterizeze politica Împaratului Flavius
Claudius Iulianus (360 d Hr.-363 d Hr.) Împăratul
a considerat retorii creștini, învățați, care nu spun
adevărul, și prin Edictul din 362 d. Hr a stabilit
că retorii pot preda numai dacă jură că renunță la
creștinism. Marius Victorinus își va da demisia,
preferînd să abandoneze propria școală unde nu
mai putea preda, pentru a nu trăda Cuvântul lui
Dumnezeu făcut trup. Își va continua activitatea de
scriitor creștin. Astfel în 363 d. Hr. va scrie ope-
rele De homoousio recipiendo și Imnele. În ultima
sa operă, Commentarii in epistolas Pauli, primul
comentariu în latină la Epistolele Sfântului Pavel,
Victorinus aderă într-o manieră atât de puterni-
că la textul biblic, că avem impresia că el dorește
să explice Epistolele cu aceleași cuvinte folosite de
Sfântul Pavel.”13 Este o mărturie din partea unui
creștin modest și liniștit care așteaptă o recunoaș-
tere necesară din partea Bisericii.
M. Simonetti afirmă în lucrarea de referință des-
pre criza ariană14, că sinteza privind Sfânta Treime
este una din cele mai profunde și care a fost exprima-
tă și poetic în faimoasele sale Imne, în care Victorinus
propune pasaje întregi de teologie negativă, întucât
Dumnezeu este o realitate imposibil de înțeles, des-
pre care se poate spune că este o formă fără formă,
pentru noi. În Imnul III, 232-240 forma pentru Tatăl
devine cunoștință întrucât este Logos, Fiul generat.
În Imnul III, 242- 246 Spiritul/Duhul Sfânt este o
uniune care unește Două realități, formând cu doi
Unu. Analiza pe care o face G. Balido este exemplară:
„Tatăl trimite Logos-ul care creează și rânduiește toa-
te lucrurile și trimite un alter ego, pentru a ne mântui;
Hristos este dintotdeauna viața, și altul care a fost ge-
nerat ca Dumnezeu, din eternitate. Hristos, Cel care
a coborât din ceruri și care s-a înălțat la ceruri, nu
este de la om, ci este dintotdeauna în om. Acesta este
Dumnezeul nostru, pe care noi toți îl rugăm, în uni-
tatea Tatălui, a Fiului, și a Spiritului/Duhului Sfânt,
căruia îi cerem să ne acorde iertarea păcatelor, și să
ne dea pacea și gloria unei vieți eterne, a mântuirii,
eliberării și justificării.15
Note
1	Gaio Mario Vittorino, Scritti cristiani, Editrice
Domenicana, (ediție îngrijită de Giuseppe Balido),
Napoli 2018, pp.463
2	Cf. lui B. Citerio, C. M. Vittorino, La Scuola ,
Brescia 1948, p. 6.
3	Sofronius Eusebius Hieronymus, un călugăr biblist
roman, care a tradus o parte a Vechiului Testament,
prima traducere a Bibliei în limba latină, Vulgata după
versiunea celor Șaptezeci de înțelepți.
4	Cf. Basnage, în Fracois Secret, I cabbalisti cristiani
del Rinascimento, p. 32
5	Augustin, Confesiuni , VIII, 2, 3
6	Retor (Retore în it ), cu înțelesul de Maestru al unei
școli de gândire politeistă, care i-a avut ca discipoli pe
mulți dintre Senatorii romani.
7	După informațiile rămase de la Sfântul Ieronim,
diferite de cele rămase de la Sfântul Augustin, sta-
tuia lui Marius Victorinus a fost ridicată în Forul
Împăratului Traian. ; cf. P. Hadot (ed îngrijită de) ,
Marius Victorinus, Traites..., p. 9
8	Cf. lui P.Hadot, Marius Victorinus, Traites..., pp.21-
23
9	Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 2,3, Libri plato-
nicorum translati, în M. Victorinus , Traites...,p. 11
10 Cf. lui P. Hadot, M. Victorinus, Traites...p. 69
11	Isaia, în La Bibbia di Gerusalemme, Ed. Dehoniane,
Bologna 1971, p.1566
12	Cf. lui P. Gori, (ed. îngrijită), Marius Victorinus,
Commentari alle Epistole di Paolo agli Efesini, ai Galati,
ai Filipesi, SEI, Torino, 1981, p. 5
13	ibid. p. 6
14	Simonetti M., La crisi ariana nel IV secolo,
Institutum Patristicum Augustinianum, Roma 1975, p.
298
15	Balido Giuseppe, Introduzione, la Marius Victorinus,
Scritti cristiani, EDI, Napoli 2018, p. 76
■
Unificarea culturală a
României după 1918 (I)
■ Traian D. Lazăr
Unitatea culturală a românilor a fost o reali-
tate moștenită din evul mediu amprentată
de conștiința de neam. În epoca moder-
nă, asupra ei și-a pus pecetea conștiința naționa-
lă. După înfăptuirea unității politice s-a acționat
printr-o largă varietate de căi și mijloace pentru
consolidarea unității culturale a românilor.
Învățământul a reprezentat un domeniu im-
portant al acțiunii de unificare culturală.
În primii ani după deciziile de unire de la
Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia s-au întreprins
acțiuni pe plan provincial pentru organizarea și
desfășurarea învățământului în limba română în
teritoriile unite la Vechiul Regat.
Istoriografia română a acordat puțină atenție
cercetării și publicării unor materiale privind si-
tuația învățământului din provinciile unite între
anii 1918-1924, între deciziile de unire la România
și adoptarea primei legi a învățământului primar
din România Mare. Din informații disparate ne
putem face următoarea imagine.
În intervalul decembrie 1919-aprilie 1920,
conducerea adminstrativă în provinciile uni-
te o aveau Consiliul Dirigent în Transilvania,
Consiliul Directorilor generali în Basarabia și
Consiliul Secretarilor șefi de serviciu în Bucovina.
Aceste organe nu aveau dreptul de a schimba le-
gile existente date de organele legiuitoare din
imperiile rus și austro-ungar. Deducem acest
fapt din situația existentă în Bucovina. Conform
Decretului Lege 3715 din 18/31 decembrie 1918,
Serviciul administrativ local, prezidat de minis-
trul delegat al Bucovinei cu reședința la Cernăuți
avea puterea de a schimba ordonanțele austriece
în vigoare și a emite ordonanțe privitoare la ad-
ministrarea Bucovinei în cadrul legilor austriece
(date de austrieci) existente. Schimbarea legilor
austriece se putea realiza prin decrete-legi date
de la București1. În consecință trebuie să accep-
tăm faptul că, după decembrie 1918, în provin-
ciile unite la România au continuat să se aplice
legile învățământului de pe vremea când făceau
parte din imperiile rus și austro-ungar. Anumite
schimbări se vor fi produs și ele ar putea fi cu-
noscute prin studierea decretelor legi din Codul
Hamangiu.
În aprilie 1920, organele administrative locale
autonome din Basarabia, Bucovina și Transilvania
au fost desființate, teritoriile respective intrând
sub administrarea guvernului central de la
București. Acest fapt a făcut posibilă adoptarea
unor măsuri de românizare a învățământului din
provinciile respective. Cunoaștem că în Bucovina,
în timpul guvernului Averescu (martie 1920-de-
cembrie 1921) limba germană a fost scoasă cu
desăvârșire din învățământul public. Germana
a rămas ca limbă de predare doar în școlile co-
loniștilor germani. Ucrainenii aveau dreptul de
a-și folosi limba maternă în școală. Germanilor,
ucrainenilor și celorlalte minorități li s-a impus să
deprindă limba română. Școala normală de băieți
și fete din Cernăuți a fost românizată2.
Situația de facto impunea adoptarea unei
legi unice a învățământului în România Mare.
Filosoful Ion Petrovici, argumenta că reforma
învățământului se impunea prin: 1) „experien-
ța care a pus cu vremea în lumină lipsurile legii
vechi”; 2) „împrejurarea că de la 1918 avem o țară
de două ori mai mare, rezultată din alipirea la
Vechiul Regat al României, a unor provincii, care,
deși românești au trăit sub legiuiri străine vreme
îndelungată și au venit astfel cu o altă organizație
școlară... Unificarea sufletească cere imperios,
și-n primul rând în materie culturală, legi uni-
forme, ceea ce nu se putea suficient obține prin
extinderea legilor din Vechiul Regat asupra noi-
lor teritorii, ținând mai ales seama de faptul că în
România nouă se pun probleme necunoscute în
țara veche. Această schimbare a determinat luarea
unor măsuri fragmentare și dispoziții ad hoc. E
nevoie ca ele să fie încorporate într-o lege nouă”3.
Adoptarea Constituției din 28/29 martie 1923
a creat baza legală pentru unificarea culturală,
pentru organizarea unitară a sistemului de învă-
țământ din România Mare.
După adoptarea Constituției, guvernul liberal
a reluat preocuparea din 1918 de organizare uni-
tară a învățământului la nivelul României Mari.
„În 1918, Ministrul (Instrucțiunii și Cultelor n.n.)
de atunci (Constantin Angelescu) a căutat să in-
formeze pe toți membrii corpului didactic despre
vederile sale. Cu mai multe luni înainte ca pro-
iectele să fi ajuns în dezbaterile Camerei au fost
chemați, rând pe rând, la minister, învățătorii și
institutori, apoi profesorii secundari și universi-
tari. Cum Iașii cuprindea atunci pribegi din toate
colțurilor pământului românesc (chiar și profe-
sori din Ardeal, cărora ministrul le făcuse loc în
învățământul din regat), reforma anunțată a fost
discutată pe toate fețele. Iar în timpul redactării
definitive, după ce s-au făcut alegerile pentru par-
lament (noiembrie 1919, n.n.), discuția s-a urmat
la seminarul Veniamin, de față cu toți cei care se
interesau de problemele școlare. Se poate afirma
că, atâta cât au îngăduit împrejurările grele de
atunci, reforma (învățământului, n.n.) a fost su-
pusă celor mai largi dezbateri”4.
Pe baza acestei documentări actualizate
după revenirea la guvernare în 1922, ministrul
Instrucțiunii și Cultelor C Angelescu a întocmit
proiectul legii învățământului primar adoptată de
parlament la 30 iunie 1924 și promulgată prin de-
cretul nr 237 publicat în Monitorul Oficial din 26
iulie 19245.
Legea stabilea (art.1) că învățământul primar al
Statului cuprindea: școala de copii mici (grădini-
țele de copii); școala primară; școlile și cursurile
de adulți; școlile și clasele speciale pentru copii
debili și anormali educabili.
Învățământul primar se preda/desfășura în
școlile publice și în școlile sau institutele particu-
lare autorizate de stat și în familie (aici conform
legii învățământului particular). (Art 2)
Școlile publice pentru învățământul pri-
mar erau înființate de către stat sau de către co-
mune sau județe cu autorizarea Ministerului
Instrucțiunii. (Art 3) „În localitățile cu populații
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
23
o
minoritare în care se vor găsi un număr apreciabil
de copii de origină română, în vârstă de școală,
se va putea înființa o școală cu limba de predare
română”. (Art.65)
Îndrumarea și supravegherea generală a învă-
țământului primar era exercitată prin Ministerul
Instrucțiunii. Acesta întocmea regulamentele și
programele de învățământ ale școlilor primare
publice, cerceta și aproba regulamentele de con-
ducere și funcționare, precum și programele șco-
lilor particulare. (Art.4)
Legea prevedea că: „învățământul primar este
unitar în tot cuprinsul țării” (art 5); „este obliga-
toriu și gratuit” (art 6); „la școalele Statului se pre-
dă în limba română” (art.7).
Dispozițiile generale asupra obligativității în-
vățământului primar incluse în lege statuau că
cetățenii români, în calitate de părinți, tutori și cei
ce aveau sub îngrijire ori autoritate copii orfani,
erau obligați să-i trimită la școala primară de stat.
Copiii de 5-7 ani erau trimiși la grădiniță, cei de
7-16 ani la școala primară, iar cei de 16-18 ani la
școlile sau cursurile de adulți.
În fiecare an, între 15 aprilie și 15 mai, pri-
măriile, prin oficiile stării civile și birourile pen-
tru mișcarea populației, erau obligate să trimi-
tă școlilor primare tabele cu copiii în vârstă de
5-16 ani din circumscripțiile școlare respective.
Direcțiunile școlilor verificau tabelele primite și
alcătuiau tabele definitive ale recensământului
copiilor de vârstă școlară. Între 15 iunie și 15 iu-
lie, comunicau părinților că copilul figurează pe
tabelul școlii respective, invitându-i să se prezinte
la 1-10 septembrie pentru a-l înscrie. Cei ce nu se
prezentau pentru înscriere erau dați în urmărire,
amendați cu amendă între 100-300 lei, iar copi-
ii erau înscriși din oficiu. Părinții ce voiau să dea
copiilor instrucțiune în familie sau în școlile par-
ticulare recunoscute de stat dădeau o declarație
scrisă în acest sens.
Cursurile școlilor primare și ale grădinițelor
începeau la 15 septembrie și durau până la 10
iulie. (Art 22, 62). Legea obliga la ținerea unei
evidențe stricte a absențelor și prevedea amenzi
ce se puteau transforma în închisoare în caz de
evidentă rea voință din partea părinților, tu-
torilor etc, ce nu-și trimiteau copiii la școală.
Pe lângă părinți, și „membrii corpului didactic
primar, care prin neglijența sau reaua lor vo-
ință, nu vor îndeplini obligațiunile de mai sus,
pe lângă amenzile la care vor fi impuși, vor fi
trimiși și în judecata comisiilor disciplinare in-
stituite prin lege”. (Art 37)
Legea prevedea scopul și durata învățămân-
tului primar. În școlile primare „se dau copiilor
cultura elementară indispensabilă oricărui ce-
tățean și cunoștințe cu caracter practic, utilitar,
variind după necesitățile vieții locale, felul de
ocupație a locuitorilor și înclinările elevilor”. (Art
55) „Școala primară cuprinde șapte clase, de câte
un an fiecare”, (Art 56) împărțite în două secțiuni
(trepte), curs inferior cuprinzând primele patru
clase (clasele I-IV) și curs superior, clasele V-VII,
numit în lege Școală primară superioară.
În cursul inferior al școlii primare „se dau ele-
mentele de cultură generală, indispensabile ele-
vilor care voiesc să urmeze școli de un grad mai
înalt”. „Programul analitic ... va fi același pentrun
toate scolile” cuprinzând următoarele materii:
instrucțiunea religioasă și morală; limba româ-
nă (citirea, scrierea, exerciții gramaticale); arit-
metica practică și noțiuni elementare de geome-
trie; noțiuni de Istoria Românilor, de geografie
și drept civic; noțiuni de științe naturale și fizice
cu aplicațiuni practice; noțiuni de igienă; desen,
cânt, educație fizică; lucrul manual și lucrări prac-
tice agricole (la sate) cu băieții și lucrul de mână și
gospodăria cu fetele.
În cursul superior al școlii primare (cls V-VII)
„se întărește și se completează cultura generală din
cele dintâi patru clase, dându-se în același timp o
deosebită dezvoltare învățământului practic, utili-
tar” prin predarea acelorași materii din cursul in-
ferior, „cu dezvoltările necesare, corespunzătoare
vârstei”. “În aceste trei clase, se stabilește legătura
strânsă dintre școală și viață, stimulând interesul
și dând îndrumări pentru una din ramurile de ac-
tivitate practică: agricultură și anexele ei; meserie
și comerț, ținând seama de cerințele regionale; se
dă elevilor o cultură socială și națională, cuprin-
zând educație cetățenească, chestiuni de morală,
igienă individuală și socială și educație fizică „.
Programa analitică a școlii primare superioare
varia după natura localității, după felul de ocu-
pațiune a locuitorilor și după înclinările școlari-
lor. Existau patru programe analitice: cu caracter
agricol, industrial, comercial, cu caracter profesi-
onal și gospodărie pentru fete. “ În aplicarea lor,
fiecare din aceste programe pot suferi însă varia-
țiuni și pot fi adaptate la toate împrejurările locale
și trebuințele practice ale locuitorilor, după pro-
punerile făcute de regiunile școlare și aprobate de
Minister”. (Art 56)
„Școlile (primare) complete cu 7 clase se vor
înființa pe măsură ce se vor forma elementele di-
dactice necesare; în tot cazul, până în termen de
5 ani de la promulgarea acestei legi, toate școlile
(primare) vor trebui să aibă 7 clase” (deci anul
1929, n.n.). (Art 57)
Absolvenții cursului inferior al școlii prima-
re (4 clase, n.n.), puteau urma cursurile Școlii
primare superioare ori ale unei școli secundare
curs inferior cu caracter teoretic sau practic. (Art
59,60)
Legea contribuia la unificarea culturală nu doar
sub aspectul lingvistic/limbii de predare-învățare,
care era limba română, ci și sub aspectul conți-
nutului, științific și al concepției de viață formate.
“Învățământul religios și moral este obligatoriu.
Materia de studiu va fi stabilită de autoritățile
superioare religioase în înțelegere cu Ministerul
Instrucțiunii. Ea se predă, în localul școlii, două
ore pe săptămână de învățător, dacă este de aceeaș
confesiune cu elevii, dar poate fi predată și de pre-
ot. „Dacă elevii aparțineau mai multor culte re-
ligioase, ecleziasticii cultelor respective îngrijeau,
în mod gratuit, de instrucțiunea și educația reli-
gioasă a elevilor respectivi, cursurile desfășurân-
du-se în școală. (art.61) „Dumineca și sărbătorile,
învățătorii vor duce la biserică elevii de aceeași
confesiune cu ei, spre a asista la serviciul divin și
a forma coruri bisericești”. (Art. 64)
Capitolul al V-lea al legii se referea la Școlile
și cursurile de adulți a căror existență era impu-
să de necesitatea restrângerii analfabetismului,
dar și de imperativul lichidării efectelor politi-
cii de deznaționalizare din Basarabia, Bucovina,
Transilvania. Frecventarea acestor școli și cursuri
era obligatorie pentru tinerii în vărstă de 12-18
ani (art.89). Predarea-învățarea se făcea în limba
română (art 81).
Personalul didactic al școlilor primare era
recrutat din rândul cetățenilor români, care se
bucurau de drepturile cetățenești, aveau o bună
reputație și posedau titlul de capacitate (art 113).
Pentru perfecționarea, completarea și redobân-
direa cunoștințelor profesionale se organizau
cursuri speciale, cursuri de repetiție, cercuri
culturale, conferințe didactice pentru membrii
corpului didactic primar (art 155).
„Conform legii, comunele sunt obligate să-și
construiască, să-și completeze sau să-și trans-
forme localurile școlare în termen de 5 ani de la
promulgarea acestei legi, potrivit nevoilor învăță-
mântului, prevăzute prin această lege, și conform
planurilor-tip, regulamentelor și instrucțiunilor
date de Minister”. (Art 171)
În timpul mandatului ministerial al lui C.
Angelescu a fost adoptată încă o lege, care a con-
tribuit la crearea sistemului de învățământ unitar
în România Mare, legea asupra învățământu-
lui particular. Legea a fost votată de Adunarea
Deputaților și de Senat la 17 și 18 decembrie 1925
și promulgată prin Decretul nr 3793 publicat în
Monitorul Oficial nr 283 din 22 decembrie 19256.
Se numea școală particulară „orice școală înfiin-
țată, condusă și întreținută din inițiativă particu-
lară cu scopul de a da instrucție și educație la cel
puțin 10 copii în mijlocie pe clasă ... Aceste școli
se pot înființa numai de cetățeni români”. (Art
2,3) Școlile particulare puteau fi: „ale confesiuni-
lor, ale comunităților, ale particularilor sau în fa-
milie”. (Art. 1) Se puteau înființa grădinițe și școli
primare, care funcționau cu programa Statului și
școli secundare cu programe proprii. (Art 7, 9).
Nu se puteau înființa școli normale și superioare
cu caracter universitar. (Art 8) Personalul didac-
tic al școlilor particulare trebuia să aibă cetățenia
română și să cunoască limba română. (Art 10)
„Limba de predare în școlile particulare frecventa-
te de elevi ai căror părinți sunt de origină română
este limba Statului”. (Art 34) „În școlile particu-
lare evreești limba de predare este limba română
sau limba evreească„. (Art 36) Existau prevederi
care împiedicau accesul elevilor ai căror părinți
erau de origine română în școlile particulare cu
elevi a căror limbă maternă era alta decât limba
Statului (română). (Art 35, 38) Școlile particulare
se aflau sub controlul Ministerului Instrucțiunii.
(Art 81) Elevii pregătiți în familie erau admiși să
treacă examenele pentru cursul primar și secun-
dar după programele școlilor publice. (Art 94)
C	. Angelescu a contribuit la crearea sistemu-
lui de învățământ unitar în România Mare și prin
legea pentru modificarea legii asupra învățămân-
tului secundar și superior votată de corpurile le-
giuitoare la 21 și 28 februarie 1925 și promulgată
prin Decretul nr 688/19257. Se modificau doar
prevederile referitoare la examene și bacalaureat
ale legii învățământului secundar și superior din
1898 completată la 25 august 1901. Se realiza ast-
fel o unificare parțială și a învățământului secun-
dar și superior din statul național unitar român
creat în 1918.
Existența unui sistem unitar de învățământ în
România Mare asigura un instrument eficient de
unificare culturală și consolidare a statului.
Note
1	Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas,
București, 1981, p.405
2	Ibidem, p. 409,410
3	I. Petrovici, Filosofie și politică, Editura Aius, 2006,
p.129
4	Convorbiri literare, ianuarie-februarie 1924, p.158
5	C. Hamangiu, Codul general al României, vol XI-
XII, pp. 525 și urm.
6	Codul Hamangiu. Legi Noi 1922-1926, vol XI-XII,
p.582 și urm.
7	Ibidem, p.567 și urm.
■
24
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
însemnări din
Mancha
Despre imaginativ
■ Mircea Moț
n urmă cu aproape trei decenii, Editura Jurnalul
Literar ne oferea așteptata carte a lui Martin
Heidegger, Ființă și timp, tradusă din germană
de Dorin Tilinca și Mircea Arman, Cuvântul înainte
îi aparține lui Octavian Vuia, discipol al lui Martin
Heidegger, după cum bine se știe, care sublinia, pe
bună dreptate importanța apariției cărții, mențio-
nând că Heidegger rămâne un gânditor exemplar,
ce îndeamnă permanent spre căutarea „noilor posi-
bilități ale gândirii filosofice”.
Nu știam atunci nimic despre Dorin Tilinca și
nici despre Mircea Arman, bătrânul Google nu
ființa pe vremea aceea, dar prin textul traduce-
rii și prin note i-am descoperit pe cont propriu.
Lectura lui Heidegger( culoarea hârtiei pe care s-a
tipărit cartea nu o făcea prea comodă) mi-a adus
aminte că în anii mei de filologie clujeană un asis-
tent de la seminarul de filosofie mi-a împrumu-
tat o traducere în franceză a filosofului, din care
am citit pe nerăsuflate( cum nu se citește de altfel
Heidegger!) cele scrise despre Holderlin și despre
limba în poem. În treacăt fie spus, voi citi în ro-
mânește celebrele texte ceva mai târziu, odată cu
apariția volumului Originea operei de artă .
La Editura Tribuna, consultantul științific și
traducătorul lui Heidegger, avizatul cunoscător
al operei acestuia, Mircea Arman, publică volu-
mul Eseu asupra structurii imaginativului uman,
care, după menționează autorul, „își propune (...)
o viziune mai puțin obișnuită asupra unor aspec-
te ce țin de natura însăși a culturii și a raportă-
rii omului față de lume”, abordare ce nu se face
însă din perspectiva unei anumite școli filosofice.
Filosofia, poezia, arta, morala, religia și chiar ști-
ința sunt abordate de autor dintr-o altă perspecti-
vă, aceea a capacității imaginative care legitimea-
ză domeniile menționate.
Mircea Arman optează pentru capacitatea
imaginativă, cu atât mai mult cu cât noțiunea de
imaginar conteazăt prin nota de desuetitudine
pe care o presupune, și, mai ales, printr-o „valen-
ță halucinatorie, delirantă sau chiar fantezistă”.
Autorul afirmă, tocmai de aceea, cu fermitate, că
imaginativul „primește valența de posibilitate ra-
țională, de facultate specifică intelectului de a crea
lumi posibile”. Dicționarul explicativ al limbii ro-
mâne nu înlesnește înțelegerea opțiunii autorului.
În dicționar, pentru imaginativ se consemnează
sensuri cum ar fi „dotat cu o imaginație vie”, „care
posedă aptitudinea de a-și imagina lucrurile cu
mare ușurință” sau „dotat cu o imaginație fecun-
dă” ceea ce nu este cazul în formularea autorului.
Chiar dacă Dasein are sensul de existență inclusiv
în filosofia lui Hegel, dar cu totul altul în cea a lui
Heidegger, la fel și noțiunea de imaginativ are un
cu totul alt sens în viziunea novatoare a lui Mircea
Arman. În felul acesta, prin imaginativ, Mircea
Arman se plasează în imediata vecinătate a actu-
lui creator și, într-un fel, în punctul de geneză a
acestuia. În ultimă instanță, Mircea Arman alege
conceptul de imaginativ fiindcă acesta motivează
crearea unor „lumi posibile al căror sens rațional
este atât explicit cât și implicit”, mai mult, această
facultate umană devine „responsabilă de valori-
zarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de
poieza acesteia”. Autorul își dezvoltă argumentele
cu siguranță, ușor și decent polemic uneori, face
trimiteri la texte filosofice de referință și la filosofi
ce-i sunt familiari, concluzia că „orice proiecție a
lumii, filosofică, poetică, științifică are ca funda-
ment imaginativul poetic rațional” fiind rezulta-
tul unui demers care determină atât „conceptul
de adevăr al religiei, mentalității, cunoașterii, al
poeziei și nu numai, de creatoare de lumi posibile
raționale, cât și caracteristica imaginativului de
conținător și păstrător al adevărului”. Fiindcă, în
ultimă instanță, imaginativul, așa cum îl propune
Mircea Arman, este sinonim cu o perspectivă ine-
rent subiectivă asupra realului, cu un adevăr al ei,
pe care îl legitimează prin limbaje specifice.
Un capitol cum este Imaginativul religios al ve-
chilor greci concentrează atenția asupra autonomi-
ei imaginativului, în special la greci. Dacă la po-
poarele indo-europene amintește Mircea Arman,
făcând trimitere la un Dumezil, religia se struc-
turează în funcție de o dezvoltare socială tripar-
tită (apărare, agresiune , producție economică) la
greci situația este cu totul alta. Aici se poate vorbi
de un adevăr al imaginativului( și Mircea Arman
o face la modul convingător), de un univers pa-
ralel, care este departe de a fi reflexul adevărului
din plan social sau uman. Imaginativul grec este
mai degrabă cel care structurează planul real: „Ce
vrea să spună însă termenul de antropomorfism
relativ la imaginativul poietic grecesc privind re-
prezentarea zeilor? Nici într-un caz faptul că zeii
erau concepuți și reprezentați după imaginea oa-
menilor. Dimpotrivă, lucrurile stau invers, corpul
uman având vigoarea și prospețimea tinereții le
apărea ca o imagine a divinității”. Mai mult, sub-
liniază în acest sens autorul, chiar și jocurile „au
un dublu caracter: acela de reprezentație și săr-
bătoare religioasă”. În această situație, Mircea
Arman este pe deplin îndreptățit să considere că
diferențele „dintre funcția sacerdotală și cea pu-
blică aproape că nu există, ele sunt mai degrabă
reciproce decât contradictorii. Între zei și cetate
nu există nici un fel de tensiune sau acțiune di-
vergentă”. Cum era absolut firesc, Mircea Arman
acordă atenție raporturilor dintre om și universul
creat prin capacitatea imaginativă, acestea se în-
scriu „într-un cadru care elimină apriori dimen-
siunea persoanei”. Relația individului cu divinita-
tea este atent subliniată de autor prin referire la
miturile și legendele eroice ale Greciei; individul
este în fond posedat de divin, fiind exclusă o rela-
ție de comercium, câtă vreme relația cu zeul și cu
universul autarhic creat de facultatea imaginativă
poietică rațională nu are absolut nimic din ceea
ce se înțelege prin conceptul de persoană. Mircea
Arman demonstrează fără grabă, avansează atent,
prudent chiar, trimițând la narațiuni exemplare,
la lucrări de referință și la autori de prestigiu, pen-
tru a formula concluzia finală a capitolului: „Ca
peste tot și ca regulă generală, atât gândirea filo-
sofică, cât și organizarea socială, corpul de legi,
organizarea militară, economică, și cam tot ce
ține de existența umană își au, ca și în cazul vechi-
lor greci, originea și continuitatea în imaginativul
unui popor sau grupuri de popoare”.
În structurarea imaginativului poietic rațional
al vechilor greci este abordat conceptul de psysis
a cărui natură face de altfel obiectul unui capitol
motivat integrat in unitatea cărții.
Pornind de la perspectivele heideggeriene re-
feritoare la ființă și la timp, Mircea Arman ,con-
stant, abordează conceptul din perspectiva ace-
lui întreg, al unui tot structurat în imaginativul
poietic specific grecesc”, din unghiul căruia sen-
sul existenței nu poate fi unul fizic și concret, ci
„unul al conștiinței pure, al intelectului activ, al
imaginativului poietic”. Cu alte cuvinte - și Mircea
Arman trimite nu întîmplător la celebra inscrip-
ție de la Delphi- contează „nu fenomenul exterior,
realitatea ici-colo contingentă, ci fenomenul pur
reconstruit la nivelul subiectivității” care, în ulti-
mă instanță, din perspectiva autorului, este toc-
mai „imaginativul poietic”.
Așteptat de cititorul atent al cărții ca definito-
riu pentru imaginativul uman, conceptul de ade-
văr permite delimitarea planului realității imedia-
te de universurile create de imaginativ.
Un capitol cum este Deținătorii de Adevăr- de la
indeterminatul lui Hesiod la înțeleptul lui Homer,
bazat pe lecturi literare și filosofice, întărește ide-
ea autorului că perioada homerică și hesiodică
marchează „trecerea gândirii grecești de la etapa
mythologică spre determinarea de tip filosofic”.
Esențial pentru corecta înțelegere a volumului
este capitolul Conceptul de adevăr la Platon , în
care, urmărind adevărul la filosoful grec, Mircea
Arman fixează ideea de adevăr al imaginativu-
lui poietic rațional, un adevăr ce este un motiv
permanent al autorului ca element constitutiv al
capacității imaginative. De altfel, întreaga car-
te își dezvoltă semnificațiile în jurul adevărului
ce structurează și legitimează în ultimă instanță
universurile create de imaginativ ca posibile per-
spective asupra lumii : „Conceptul de adevăr este
cel care va vertebra întreaga cercetare pe care o
întreprindem asupra imaginativului poietic gre-
cesc și european, iar o repoziționare a acestei no-
țiuni în arealul mentalității și culturii europene
pe parcursul întregii ei desfășurări și în chiar cea
mai apropiată contemporaneitate este însuși sco-
pul metafizicii”. Mircea Arman face o distincție
necesară între două tipuri de adevăr. Un adevăr
este acela al poetului, cel care „recreează lumea
și apelează la cuvântul „întemeietor de adevăr”. O
altă înțelegere a adevărului este legată de sensurile
juridicului, politicului și ale suveranului. Autorul
subliniază însă că „Aletheia mantico-juridică pre-
cum și cea politică nu are nimic de a face cu un
tip de adevăr statuat istoric, cu repunerea lucrului
în situația lui trecută și judecarea sa în funcție de
diverse circumstanțe”. Dacă aceste trei funcții ale
Aletheiei(poetică, mantică și de justiție) se deo-
sebesc, elementul lor comun este clarviziunea (ca
altă perspectivă asupra fenomenalului) și, mai
ales, modalitatea de exprimare, care este în ultimă
instanță logosul întemeietor.
Adevărul face obiectul unui capitol substanțial
și necesar, Expunere sintetică a noțiunii de adevăr
raportată la structura apriorică a imaginativului.
Reiterând ideea că de noțiune de adevăr nu sunt
legate doar literatura, arta sau filosofia, ci și cer-
cetarea științifică contemporană, Mircea Arman
urmărește concepțiile unor filosofi europeni deo-
sebit de importanți. Aristotel, Descartes, Spinoza,
Leibniz sau Hegel(mai ales) sunt invocați pentru
concluzia că ideea de adevăr( în spiritul cărții)
este determinată de raportarea individului la
lume, la realitate, dar și la imaginativul colectiv,
care acționează mai mult sau mai puțin conști-
ent. Autorul insistă în mod deosebit asupra ideii
că există forme ale adevărului, după cum există
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
25
o
forme ale raportării individului la univers, care
nu se confundă, două elemente structurante în
fond pentru perspectiva lui Mircea Arman asupra
imaginativului și pentru înțelegerea imaginativu-
lui ca generator de universuri specifice. Autorul
urmărește imaginativul societăților primitive(
„pentru omul primitiv realitatea este, prin exce-
lență, mistică, în sensul în care obiectele, lumea
înconjurătoare au proprietățile lor obiective și
proprietăți oculte, invizibile”), trece dezinvolt la
imaginativul poetic chinez și insistă în mod deo-
sebit asupra imaginarului filosofic( de data aceas-
ta) grec și european, determinat de o altă vârstă a
individului. Bazat pe cultură și pe cunoaștere a fi-
losofiei, cu un traseu impregnat de cultură și de fi-
nețe a comentariului, demersul lui Mircea Arman
se finalizează prin afirmarea ideii că imaginativul,
indiferent de primitivi sau de moderni, dincolo
de forme de manifestare și dincolo de atitudini
existențiale diferențiatoare, rămâne o permanen-
ță a spiritului uman: „Aceasta este și interpretarea
compatibilă cu sensul la care aderăm și noi relativ
la aletheia, aceea de non-uitare ce ține de regiu-
nea superioară a intelectului și care se află într-un
prezent etern, continuu”.
Îmi rezerv în mod cu totul deosebit plăce-
rea de a comenta ultimul capitol al volumului,
Imaginativul poietic între aisthesis, imitațio și ade-
văr - o privire asupra operelor lui HoIderlin, Rilke
și Dante, care, cred, poate constitui o carte inde-
pendentă, în care demersul lui Mircea Arman,
fără a renunța la perspectiva filosofului, capătă
evidente accente eseistice. Și motivez aceasta prin
faptul că întregul capitol concentrează ideile lui
Mircea Arman referitoare la imaginativ, dove-
dind, o dată în plus, disponibilitatea de analiză și
sinteză a autorului.
Deși mărturisește de la început că în aborda-
rea lui Holderlin nu-și propune „nici o privire
în perspectiva istoricismului literar și nici una a
unei critici literare aplicate”, Mircea Arman, este
conștient de faptul că imaginarul scriitorului este
legitimat în exclusivitate de limbaj și nu poate face
abstracție de acesta. Heidegger este însă mereu pe
aproape („a cărui analiză asupra lui Holderlin ne
apare și astăzi de nedepășit”), cu al său Holderlin
und das Wesen der Dichtung, un autentic reper în
înțelegerea marelui poet german. Autorul își con-
centrează însă atenția asupra adevărului ca defi-
nitoriu pentru imaginativ, în relație semnificativă
cu autenticitatea condiției umane.
„Demonstrația” lui Mircea Arman nu are ni-
mic ostentativ, câtă vreme aceasta se insinuează în
atenta descifrare a semnificațiilor poetice, bazată
pe un convingător comentariu pe textul literar. În
căutatea „esenței poeziei holderliniene”, autorul
vorbește dezinvolt de „analiza noastră” și se ba-
zează pe fragmente corect selectate și comentate
fără a trăda spiritul marelui poet. În acest sens
menționez cunoscutul poem ale cărui semnifica-
ții gravitează în jurul versului „la ce bun poeții în
vremuri sărace”, fiind reținut un timp în care sără-
cia înseamnă în ultimă instanță absența dureroa-
să a zeului: „Zeul a fugit iar ceea ce rămâne sunt
doar palide urme ale prezenței sale”. Urmărind
semnificativul motiv al absenței în imaginarul
holderlinian, autorul comentează la fel de con-
vingător o altă celebră poezie, Pâine și vin, fără
ca propriul punct de vedere asupra ideii centrale
a volumului său, imaginativul, să deformeze uni-
versul sensibil al poetului german.
Procedând sistematic și având în vedere ab-
sența zeului și forța limbii, Mircea Arman are în
atenție un alt vers la fel de semnificativ: „Plin de
Gyorgy Jovian Fata cu unicorn. A mon seul desir (2017)
ulei pe pânză, 170 x 110 cm
merite, și totuși, în chip poetic locuiește omul pe
acest pământ”. Locuirea poetică nu poate fi deli-
mitată de vocația imaginativă a omului, realizată
prin limbaj, limba fiind într-adevăr lucrul cel mai
periculos, după marele poet. Ajuns în acest punct,
autorul își formulează cu siguranță concluzia.
„Poezia este în acest chip numire în-temeietoare
a zeilor, este însăși esența lucrurilor, este temeiul
lor-adevărul”.
Citindu-l pe Rainer Maria Rilke, Mircea Arman
reține ideea absenței din poezia lui Holderlin, for-
mulată altfel, în altă ipostază, dar ca un îndemn la
creație în primul rând. O poezie cum este Poetul,
insistă asupra ideii că în lume poetul este lipsit de
un loc, în mod special de o casă( să ne amintim că
într-o cunoscută poezie, Zi de toamnă, lipsa ca-
sei este încărcată de profunde semnificații:„Cine
acum nu are casă, nu-și mai face./Cine acum e
singur,va rămânea-ndelung/O să vegheze, va ceti,
scrisori va scrie lungi/și pe alei va rătăci acolo și
încoace/pierdut, când frunzele se-ndungă și cad
foșnind prelung”.).Foarte bine este selectată o altă
poezie, Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?, unde
poetul/omul capătă o importanță deosebită prin
faptul că-l cuprinde pe Dumnezeu, într-o sublimă
reflectare, în propria ființă și în propria conștiință
. Fiindcă pentru Rilke, cel puțin aici, în amintitul
poem, umanul devine o oglindă în care divinul se
cunoște/se recunoaște: „Ce-ai să te faci, Doamne,
dacă mor?/Dacă mă sfarm( îți sunt ulcior)/Dacă
mă stric?(și băutură-ți sunt)/Sunt meșteșugul tău
și-al tău veșmânt,/Cu mine rostul tău dispare”.
Concluzia lui Mircea Arman vizează aceeași con-
diție a creației sub semnul forței imaginativului,
capabil să genereze universuri compensatoare:
sesizarea absenței/absențelor îl face pe poet con-
știent de rolul său „creator al esenței, de construc-
tor al adevărului într-o lume a sărăciei extreme
și a deplinei nopți”(s.n.). Cu alte cuvinte, prin
imaginativ, la Rilke omul redimensionează realul,
orientându-l spre sine și spre disponibilitatea sa
creatoare. Mai mult, el îi împrumută realului ceva
din sine, subliniază Mircea Arman, până când
acest real capătă consistența ființei. Acea ființă al
cărei traseu esențial este orientat de fapt spre un
timp al originarului și al semnificativei deschideri
spre adevăr.
Dante este citit de Mircea Arman din perspecti-
va poeziei ca modalitate de cunoaștere, fără ca lec-
tura sa, ca și în situația lui Holderlin sau Rilke, să
denatureze condiția estetică a creației. Comentariul
propriu-zis are ca punct de plecare fragmentul
semnificativ pentru experiența revelatoare, con-
sumat într-un moment de echilibru existențial,
nel mezzo del cammin di nostra vita, pădurea, acea
selva oscura, fiind percepută ca un spațiu simbolic
obscur, al iluziilor și al aparențelor, poetul urmând
de fapt un drum inițiatic, dinspre iluzie spre lumi-
nă și „de la aparență la fenomenul pur, la ființă”.
Acordând toată atenția textului( literar), ale că-
rui sensuri sunt descifrate atent și pornind de la
realitatea acestuia, de la limbaj, Mircea Arman nu
face abstracție de punctul de vedere al scriitorului
însuși. Dante se referă la sensul polisemantic al
operei sale( „istius operis non est simplex sensus
immo dici potest polysemnum”) și, de aici plecând,
autorul clujean urmărește sensul literar, sensul ale-
goric, sensul moral și sensul anagogic al operei lui
Dante.
Fragmentul rămâne de fiecare dată atractiv
pentru tentațiile hermeneutice si vocația eseistică
a autorului. Detaliile nu sunt deloc ocolite,, dim-
potrivă, ele sunt scrutate cu un ochi avid de sem-
nificații. Se știe, Dante a fost călăuzit în Infern de
Vergiliu, pe care îl părăsește la porțile Paradisului,
de unde va fi călăuzit de Beatrice. De ce o feme-
ie? Bine informat, Mircea Arman prezintă puncte
de vedere diferite, cu onestitatea unui cercetător
serios, pentru ca apoi să-și exprime, fără intenții
polemice, propria părere, în spiritul ideii centrale
a volumului său. Amintindu-l pe un Francesco de
Sanctis care în a sa Storia de la letteratura italiana
considera că Dante este sufletul, Virgiliu, rațiunea
iar Beatrice Grația Divină, Mircea Arman vede în
Beatrice simbolul iubirii pure și un autentic ghid
celest și spiritual. Interpretând original și convin-
gător alte fragmente ori „expresii” ale operei( „bu-
nul intelectului” sau „lumea pierdută”), autorul
ajunge la semnificațiile de profunzime ale călăto-
riei inițiatice, integrate motivat în coerența între-
gului volum :„toată această călătorie inițiatică este
cuprinsă în drumul dintre cele două mari concep-
te dihotomice: întunericul și lumina”. Lectura lui
Dante accentuează de fapt ideea unui imaginativ
cu o funcție creatoare directă, realizată cu ajutorul
metaforei, un fel de noesis noeseus noesis, și recu-
peratoare, autorul Divinei Comedii fiind „primul
poet modern care, la fel ca și cei din vechime, re-
descoperă drumul autentic al poeziei și rolul poe-
tului”. De aici, ideea că poezia „nu este străină de
ontologic, câtă vreme poetul însuși, în ipostaza sa
privilegiată, „accede spre realitatea ultimă, unică și
divină, spre adevăr”.
Abordarea mentalității și a culturii europene se
realizează la Mircea Arman din imediata vecină-
tate a actului creator, a creației, fie că e vorba de
filosofie, fie că autorul are în atenție religia sau, mai
ales, poezia. În toate situațiile este vorba de creații
de-limitate de real prin viziunea creatorului, cu sau
fără intenție creatoare, în numele unui adevăr care,
până la urmă, contează exclusiv ca interioritate în
lumea creată de capacitatea imaginativă specifică
omului.Temperându-și tentațiile de eseist(vocație
ce contează indiscutabil ca punct de plecare al de-
mersului), Mircea Arman trece cu finețe prin co-
mentariul pe text, în pagini în care filosoful nu se
delimitează de estetician.
■
21
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
social
România și oamenii săi
din lume (XXIX)
■ Ani Bradea
Gyorgy Jovian	foto: Czimbal Gyula
n interviul care urmează am din nou un in-
terlocutor din lumea artelor plastice și, după
cum am procedat și în alte dialoguri similare,
paginile revistei care găzduiesc discuția noastră
sunt ilustrate cu reproduceri după picturile ar-
tistului invitat. În peste doi ani de când lucrez la
interviurile din această serie, am „colindat” lumea
largă, din țările Europei până dincolo de Ocean,
în Canada și Statele Unite, însă pentru prima dată
mă opresc într-o țară vecină. Am descoperit în
Ungaria un fost absolvent al Institutului de Arte
Plastice „N. Grigorescu” din București, în prezent
membru al Academiei Maghiare de Artă, care
păstrează legătura cu lumea artistică românească,
expunând, de-a lungul timpului, destul de frec-
vent în România. Corespondența noastră s-a în-
cheiat de curând, dar tulburătoarele vremuri pe
care le trăim (de la pandemia de coronavirus la
recentul atentat terorist de la Viena) au „modelat”,
inevitabil, textul rezultat, conferindu-i un drama-
tism care, în vremuri de normalitate, probabil că
ar fi lipsit. Cu toate acestea, lumea artistului, te-
mele din care se inspiră lucrările sale ne duc în-
tr-o zonă a dramatismului, a tragicului, după cum
se poate vedea în imaginile din paginile revistei și
după cum se poate afla din răspunsurile oferite la
întrebările de mai jos.
„A picta pentru
mine înseamnă din
ce în ce mai mult un
refugiu într-o zonă
de «ordre et beaute,
luxe, calme et
volupte»”
Gyorgy Jovian
Ungaria
Ca să avem un punct de plecare al discuției
noastre, am să vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte
despre dumneavoastră.
Numele meu este Gyorgy Jovian și sunt artist
pictor, membru al Academiei Maghiare de Artă
din anul 2007.
M-am născut la 27 decembrie 1951 în locali-
tatea Șimleul Silvaniei, provenind dintr-o familie
transilvăneană oarecum amestecată. Bărbații fa-
miliei - bunicul, unchiul și tatăl - au fost juriști,
eu sunt singurul care a ales arta ca preocupare.
Limba maternă mi-e limba maghiară, numele are
proveniență armenească. Am crescut la Oradea,
unde mi-am făcut și primele studii. În 1970 am
reușit la examenul de admitere la Facultatea
de pictură a Institutului de Arte Plastice „N.
Grigorescu” din București, unde am absolvit în
1974, după care a urmat un an de specializare
postuniversitară (masterat). Cu diploma summa
cum laude proaspătă m-am reîntors la Oradea,
unde am devenit angajat al Întreprinderii de Mase
Plastice „Viitorul”, ca proiectant de ambalaje. În
același timp, am făcut scenografii și afișe pentru
Teatrul de Stat din Oradea și am ținut cursuri la
Liceul de Artă. În anii 1979-1981 am executat un
mozaic de marmură de 330 m/2 pe fațada fostului
Cinematograf „Patria”. Am făcut parte din gene-
rația de artiști stabiliți la Oradea la sfârșitul anilor
’70 (din care a derivat ulterior faimoasa grupă a
„optzeciștilor” orădeni), împreună cu Nicolae
Onucsan, loan Bunus, Zoltan Zsako, Laszlo
Ujvarossy, Dorel Găină și alții. .
Când ați plecat din România? Care a fost con-
textul ce a determinat luarea acestei decizii?
În 1977 am cunoscut-o pe cea care avea să fie
soția mea, și care pe atunci studia la Universitatea
din Budapesta limba și literatura germană, hun-
garologie și limbi scandinave. Ne-am căsătorit la
Oradea, în februarie 1982, și încă de la sfârșitul
acelui an m-am mutat la Budapesta, unde trăiesc
și în prezent, pe motiv de întregirea familiei.
Sigur că, având în vedere limba dumneavoas-
tră maternă, nu ați avut o problemă de integra-
re, cel puțin din acest punct de vedere. Dar, din
câte îmi spuneți, aveați la acel moment o carieră
deschisă în România, precum și un parcurs ar-
tistic inițiat. Cum a fost adaptarea profesională
după emigrare, au existat greutăți în a vă găsi un
loc de muncă, precum și de a vă ralia comunită-
ții artistice de acolo?
Ca să vă pot ilustra integrarea mea în noul an-
turaj, va trebui să încep cu aspecte autobiografice
dintr-o vreme cu mult înainte de mutarea mea la
Budapesta, și anume din perioada examenului de
admitere la - pe atunci, în 1970 - Institutul de Arte
Plastice.
Înainte de bacalaureat am călătorit foarte rar
- fiind unic copil, am fost, chiar poate mult prea
mult, ocrotit de părinții mei. Așa că escapade-
le mele din casa părintească au fost doar în pe-
rioadele practicii de vară ale Liceului de Muzică
și Arte Plastice, care au însemnat două săptă-
mâni de tabără de creație la terminarea anului
școlar în diferite zone ale țării, din Moldova și
până la Constanța, de la Sighișoara până la Vadu
Crișului... Cu ocazia examenului de admitere am
ajuns pentru prima oară în viața mea la București.
În acea vreme, pentru un tânăr care nu împlinise
încă 19 ani, și obișnuit fiind cu atmosfera famili-
ară a unui oraș modest de provincie, unde toată
lumea se cunoștea, Bucureștiul s-a dovedit a fi o
lume stranie și ostilă... Cei cinci ani și jumătate
petrecuți în capitală mi-au servit o lecție de via-
ță extrem de dură, atât din punctul de vedere al
profesiei, cât și moral și psihic... o adevărată ma-
turizare. Nici o clipa nu mi-a trecut prin minte
să încerc să rămân la București, cum aproape toți
colegii de clasă s-au străduit din toate puterile să o
facă. După diplomă eu m-am reîntors la Oradea,
unde am găsit o slujbă într-o fabrică (de mase
plastice, după cum aminteam) cu program sever,
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
27
o
de la ora 7 dimineața până la ora 15, în fiecare zi,
inclusiv sâmbăta... (cei 7 ani însă mi-au rămas ca
amintire plăcută datorită colegilor - Dorel Găină,
reputatul profesor universitar clujean, de pildă).
La sfârșitul anilor ’70 am încercat să profesez și
ca artist, participând la expozițiile județene și
uneori naționale (în acea vreme toate expozițiile
importante - județene, regionale și naționale - au
fost organizate în cadrul Cântării României). În
1979 am câștigat prin concurs un proiect de artă
monumentală pe fațada - de atunci - a noului
Cinematograf „Patria”, la care am lucrat 3 ani în
șir, ceea ce n-a fost deloc ușor, având în același
timp și o slujbă.
Viitoarea mea soție, care trăia la Budapesta,
nu-și putea închipui viața altundeva decât la
Budapesta (mai târziu, când începusem să călă-
torim împreună mai peste tot în Europa, acest
sentiment s-a dovedit a fi durabil - am fi avut
multe prilejuri, încă din anii ’80, să ne stabilim
în Occident, dar nici prin gând nu ne-a trecut).
Posedând rădăcini socio-culturale asemănătoare,
am decis să o urmez tocmai pentru că eu avu-
sesem limba ca avantaj, aveam adică șanse mai
evidente de integrare. Decizia însă nu a fost de-
loc ușoară, a urmat un proces lung și anevoios de
așteptare, până ce am ajuns să ne putem căsători
și să primesc un pașaport de expatriere.
La 1 ianuarie 1983 m-am trezit la Budapesta.
Schimbarea în sine nu a fost atât de șocantă, pe
cât mă așteptasem, deoarece am ajuns „de acasă -
acasă”, adică în sânul unei alte familii ocrotitoare.
Mult timp însă circulam ca un turist care încearcă
să descopere frumusețile unei lumi necunoscu-
te... M-am angajat, pentru început, la un teatru
ca grafician de publicitate, și am găsit de lucru la
câteva edituri ca ilustrator. În anul următor, am
câștigat bursa Derkovits, în acea vreme ceea mai
importantă bursă pentru tineri artiști, din care se
putea trăi onest timp de trei ani. Iar în 1985 am
câștigat o bursă de patru luni la Accademia d’Un-
gheria la Roma, astfel am ajuns și în mult visa-
ta Italie. În concluzie, pot să afirm că integrarea
mea în scena artistică budapestană s-a petrecut
mult mai lin decât mi-am putut închipui vreoda-
tă. Rememorând însă întâmplările de acum 37 de
ani, mi se întărește din ce în ce mai tare convin-
gerea că timpul petrecut la București mi-a fost de
mare folos în ce privește capacitatea mea de adap-
tare la dificultățile vieții de metropolă...
Care a fost, apoi, parcursul dumneavoastră ar-
tistic. Care sunt realizările cele mai importante pe
care le identificați acum, privind retrospectiv?
Anii optzeci, ultimul deceniu al socialismului,
au fost dificili din toate punctele de vedere, deoa-
rece au fost anii unei crize permanente - mora-
lă, politică, economică - ca urmare a procesului
iminent al dezintegrării sistemului. În Ungaria,
această dezintegrare s-a derulat fățiș și spectacu-
lar, mai ales în scena culturală. În a doua jumă-
tate a deceniului, când circulația informațiilor a
devenit mult mai intensă ca înainte, au apărut mai
toate fenomenele și stilurile la modă ale artei con-
temporane din acei ani: de la „Transavanguardia”
până la „Mulheimer Freiheit”, de la „Informei” și
până la „conceptualism”. Pentru mine a fost o pe-
rioadă a căutării „propriei voci”, a încercării de a
rezista puternicelor tentații care duceau iminent
la imitarea marilor personalități ale sfârșitului de
secol XX, de la Antoni Tapies și Anselm Kiefer și
până la Francis Bacon și Lucian Freud...
În 1986, participând la Art’Basel, am fost
„descoperit” de o galerie belgiană, La Galerie
d’Art Actuel din Liege, capitala Valloniei, unde am
fost invitat să expun lucrări, pe care urma să le
realizez în atelierul pe care mi l-au pus la dispo-
ziție la fața locului... A fost o experiență extrem
de interesantă și promițătoare. În acea vreme, la
Budapesta, trăiam destul de greu, de la o zi la alta,
din salariul - modest - de profesoară al soției mele,
fără perspectiva ca pictura mea să ajungă vreoda-
tă comercializabilă... „Escapada” din Belgia a pro-
mis o adevărată șansă pentru o carieră internați-
onală. (Pe atunci o viză de ședere în Belgia avea
o durată de trei luni. De fiecare dată, la expirarea
vizei, trebuia să mă reîntorc la Budapesta pentru
obținerea unei vize noi. Cu toate aceste întreru-
peri, am reușit să petrec în Belgia aproape un an și
jumătate, am avut mai multe expoziții personale
și de grup cu artiștii de acolo, și totul ar fi fost
frumos și bine, dacă, după aproape cinci ani de
colaborare, mult iubita galeristă n-ar fi decedat pe
neașteptate la vârsta de 55 ani...)
După schimbările din ’89, a trăi din artă a con-
tinuat să fie dificil... Abia în 1999 mi s-a acordat
Premiul „Munkâcsy” - cel mai prestigios premiu
profesional - și în același an am fost angajat la
Muzeul Literaturii „Petofi” (de unde am ieșit la
pensie în 2012). Tot în 1999, ca urmare a unei
burse, am ajuns pentru prima oară la Lisabona,
unde am legat prietenii profesionale cu artiști ai
grupului „Movimento de Arte Contemporanea
- MAC”, cu care țin legătura și acum. În Galeria
MAC am avut o expoziție de succes în 2016, cu
ocazia căreia mi s-a oferit „Premiul pentru cea
mai bună expoziție a anului”. În 2007 am fost invi-
tat să fiu membru al Academiei Maghiare de Artă,
al cărei membru deplin am devenit în 2011.
Anul 2008 mi-a adus șansa să petrec două luni
la Cite des Arts, la Paris, cea ce s-a repetat în anii
următori încă de două ori, unde imensul șantier
al halelor demolate tocmai atunci m-a impresio-
nat într-atât, încât am făcut sute de fotografii care
au servit drept schițe de pornire pentru viitoarea
mea serie a „Demolițiilor” (două piese pictate
la Paris, actualmente făcând parte din colecția
Muzeului Țării Crișurilor, sunt expuse la Oradea
în cadrul expoziției „Pentru cine bat clopotele”,
care are loc chiar în aceste zile). Dacă mă gândesc
bine, „vocea proprie”, după care am tânjit atâta,
mi-am găsit-o abia în această perioadă pariziană
- de atunci, potrivit părerii unora, lucrările mele
sunt lesne de identificat.
Care sunt temele la care faceți cel mai adesea tri-
mitere în lucrările dumneavoastră? Ce vă inspiră
atunci când aveți în față o pânză nouă?
Pentru mine, a picta e o necesitate zilnică fără
de care nu se poate trăi - ca respirația... indiferent
dacă e o zi obișnuită sau de sărbătoare. A picta
înseamnă o activitate care te acaparează total, ne-
cesitând o concentrație desăvârșită și sacrificarea
resurselor de energie... La sfârșitul unei zile de lu-
cru intens, ajung epuizat acasă. Evident, e vorba
de oboseala fericită a lucrului bine dus la capăt...
Temele mele de la început vehiculează în jurul
efortului propriu de a dezlega secretul echilibrului
în dialectica atotcuprinzătoare a ceea ce e de fapt
existența umană. Figurile pe care le pictez repre-
zintă, de obicei, indivizi vulnerabili, care sunt su-
puși condiției lor de efemeritate în univers. Sunt
într-o permanentă așteptare... De asemenea, tot
ceea ce construiește omul, în nesăbuința lui agre-
sivă cu care încearcă să învingă natura, mediul,
care devine astfel din ce în mai periclitat - este
perisabil... De mai bine de 12 ani lucrez la seria
„Demoliția”. Pe atunci am început să-mi dau sea-
ma că aproape tot ce a fost construit în copilăria
mea - anii ’50 și ’60 ai secolului trecut - fabrici,
„caserne”, clădiri publice - se demolează încetul
cu încetul, ca să facă loc „minunilor” de oțel și sti-
clă ale timpurilor noi... Procesul de demolare, pe
lângă nostalgia iminentă pe care mi-o stârnește,
are pentru mine și un aspect pitoresc atroce - un
adevărat tur de forță pentru pictorul meseriaș -
o delectare în a descoperi sute de detalii de fel și
chip... În acest sens, fac eforturi ca o imagine cât
se poate de nesemnificativă - molozul adunat la
marginea trotuarului pe care l-am fotografiat în-
tâmplător la Paris în lumina apusului de soare - să
devină, prin modul detailat de execuție, un deal
magic, o adevărată „natură moartă” compusă din
mici elemente incognoscibile.
Sunt în căutarea formulelor compoziționale,
a ordinii în haosul aparent al dezastrului, al de-
molării, fie că e vorba de ruine, clădiri sau ruine
umane. Le privesc cu empatie, cu un soi de atitu-
dine nostalgică, „cu un simțământ teribil al ne-
putinței față de trecerea implacabilă a timpului...”
(Maria Zintz)
Există, într-adevăr, o plasticitate a ruinelor, o
poezie a imaginilor care ilustrează decăderea, urme
ale trecerii timpului observate fie pe clădiri, sau pe
chipuri umane. Dar este un tip de mesaj care se
adresează doar „cunoscătorilor”, dacă pot să mă
exprim astfel. Cum primește publicul larg acest gen
de lucrări?
Pot afirma, cu toată sinceritatea, că pictura mea
ține cu tot dinadinsul să fie „frumoasă”, un obiect
„frumos”, atractiv în sine, în ciuda subiectelor pe
care le vehiculez. Fac tot posibilul ca privitorul să
se simtă „subjugat” de spectaculozitatea compozi-
ției, de culori și forme, să fie „acaparat” de ceea ce
vede. Aș vrea să-l oblig, pe cât se poate, să încerce
să dezlege mesajul - mai mult sau mai puțin - tai-
nic ce emană din figura unui tânăr culcat pe niște
trepte, spre exemplu. Îmi este indiferent dacă pri-
vitorul este un intelectual fin, cu o vastă cultură
vizuală, sau un om simplu, dar cu sufletul sensibil,
care intră doar întâmplător într-o sală de expozi-
ție. A expune pentru mine înseamnă a încerca să
culeg aprecierea tuturora, să produc experiențe
vizuale și intelectuale puternice, care să se impri-
me în lăuntrul celui care se oprește în fata picturii
mele, și se lasă absorbit...
Pe ruinele unei lumi se construiește, întotdeau-
na, o nouă lume. Și fie că suntem sau nu de acord
cu propunerea viitorului, trecerea este inevitabilă.
Cum vedeți rolul artei în acest context: de punte în-
tre lumi sau, dimpotrivă, de capsulă a timpului în
care se salvează ce poate fi salvat?
Îmi vine greu să formulez un răspuns la
această întrebare. Dacă m-ați fi întrebat acum
un an, v-aș fi putut vorbi de tot felul de proiecte
pentru viitor... Aș fi avut poate câte ceva de spus
și pentru generația următoare... Dar tot ce am
pus la cale pentru viitorul apropiat s-a spulbe-
rat într-o clipă cu nenorocita de pandemie care
s-a pogorât asupra noastră. Ceea ce se petrece în
jur în acest moment este un coșmar din care nu
prea văd cum am putea să ne trezim. Viața co-
tidiană mi s-a dat peste cap (acum șase luni nu
puteam să-mi închipui, de pildă, că participând
la o expoziție colectivă de prestigiu la Oradea să
nu fiu de față la vernisaj! )
21
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
Cum înaintezi în vârstă, cum ți se pare că trece-
rea timpului începe să capete un ritm din ce în ce
mai turbat, și schimbări de tot soiul apar aproape
zilnic... Fiind copilul teribilului secol XX, și de pe
acum ajuns în zona de declin a vârstei, viziunea
mea artistică apare iminent conservatoare - noți-
unea de frumusețe ideală care-mi este aproape de
suflet pare să planeze în afara timpului prezent și
să se distanțeze din ce în ce de ceea ce se întâmplă
în zilele noastre în arta contemporană... Cu toate
că, invadat de miile de informații - în care mă scu-
fund zilnic - încerc să umblu cu ochii deschiși și
să fiu sensibil la fenomenele care ne influențează
viața de toate zilele. În ciuda a tot ceea ce se în-
tâmplă, a picta pentru mine înseamnă din ce în
ce mai mult un refugiu într-o zonă de „ordre et
beaute, luxe, calme et volupte”, cum visa odinioară
Baudelaire...
Mă întristează și mă înspăimântă în același
timp cât de perisabilă este existența, cât de vulne-
rabil este omul și civilizația lui arhisofisticată, cum
se risipesc visurile despre viitorul fericit spre care
tindeam în tinerețe...
S-a spus despre dumneavoastră că forțați realita-
tea în lucrările pe care le realizați și în care redați o
lume a degradării, a decăderii, sau că forțați privi-
torul să vadă, să-și închipuie o altă realitate. Acum
eu forțez, în contextul răspunsului precedent, starea
care transpare printre rânduri și vă întreb: Oare nu
este această pandemie ilustrarea clară a decăderii,
a demolării unei lumi? Fragilitatea, vulnerabilita-
tea noastră în fața unui dușman pe care nici măcar
nu-l putem identifica, perisabilitatea existenței des-
pre care vorbiți nu se pot constitui într-o sursă de
inspirație pentru un artist preocupat, și până acum,
de subiecte din această zonă?
(În aceste momente, când am început să for-
mulez răspunsul la această întrebare, au început
să năvălească știrile despre atentatul de la Viena...)
Când am început să mă ocup cu dispariția a
ceea ce s-a construit în copilăria mea, am crezut
că am găsit doar un motiv pitoresc, care ar pu-
tea servi drept tur de forță pentru meseriașul ce
se ascunde în mine. N-aș fi dorit niciodată să-mi
revendic rolul profetic al vizionarului care a pre-
simțit prăbușirea civilizației europene, ca urmare
a ravagiilor pandemiei și a migrației... Iar figurile
culcate nu-mi închipuiam că se vor găsi în postura
de așteptare a tragicului destin ce pândește cultura
europeană, ce părea sfântă și veșnică...
În prefața catalogului expoziției mele de la Sf.
Gheorghe, autorul textului mă definește drept ar-
tistul „esteticii vulnerabilității”- creația mea din
ultimii 20 de ani emană un soi de neputință față de
această vulnerabilitate a omului cuprins în vârtejul
procesului de autodistrugere. Această scufundare,
nicidecum lentă ci mai degrabă înfricoșător de
rapidă, a culturii și a bunăstării europene atât de
mult visată și invidiată decenii în șir, care se vola-
tilizează în fața ochilor noștri. În plus, pandemia
a mai adus și mutarea evenimentelor: expoziții,
concerte, spectacole de teatru, etc., în spațiul vir-
tual. Adică în viitor nu se va mai realiza momentul
cathartic al întâlnirii față în față cu o capodopera,
decât pe ecranul computerului... ceea ce va produ-
ce o schimbare radicală în bunăstarea culturală în
care am trăit până acum. Pentru mine, în mod si-
gur, această „frumoasă lume nouă” nu va constitui
sursă de inspirație - dimpotrivă, în timpul pe care
soarta mi-l va mai rezerva, voi încerca din răspu-
teri să salvez firimituri a ceea ce înainte însemna
arta și „consumul” producțiilor artistice...
Gyorgy Jovian	Doua figuri dormind (2019), ulei pe pânză, 170 x 200 cm
Ați pomenit despre participarea la o expoziție de
grup care are loc în Oradea chiar în perioada în care
purtăm noi acest dialog. De asemenea, de-a lungul
timpului, ați expus de multe ori nu doar în Oradea
ci și în alte orașe din România. Cât de important
este pentru dumneavoastră să expuneți aici, ce vă
mai leagă acum de țara natală?
Consider că este firesc să expun, ori de câte ori
sunt invitat. La sfârșitul anului 2015 am participat
la o expoziție de grup în Galeria „Korunk” de la
Cluj, în 2016 la Sf. Gheorghe, în Centrul de Artă
Transilvăneană, am avut o mare expoziție perso-
nală. La invitația președintei UAP Bihor, artista
Vioara Bara (dumneaei mi-a fost din întâmplare
elevă la Liceul de Muzica și Arte Plastice, în scurta
perioadă în care am ținut cursuri), am participat
împreuna cu prietenul meu, sculptorul Ingo Glass,
la expoziția de succes Oglinzi oglindite, îngrijită de
curatorul bucureștean Erwin Kessler, expoziție
prezentată și în Muzeul de Artă din Craiova. Tot
cu Ingo Glass am expus la Mogosoaia, în Palatul
Brancovenesc, în cadrul unei expoziții cu titlul
Constructiv/distructiv, în anul 2018. Iar în acest
an am participat la o altă expoziție importantă or-
ganizată de Vioara Bara, intitulată Pentru cine bat
clopotele” îngrijită de dl. Ami Barak, reputat cura-
tor internațional de la Paris.
Am lăsat la urmă expoziția mea retrospecti-
vă de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, din
toamna anului trecut, care, datorită domnului di-
rector Aurel Chiriac, dincolo de împlinirea unui
vis vechi, s-a dovedit a fi o adevărată reușită. Pot
afirma că ne-am regăsit - cu orașul care m-a cres-
cut, cu vechii prieteni - care mai trăiesc Eu per-
sonal am trăit un moment de adevărat triumf, un
sentiment de satisfacție și de mulțumire greu de
descris...
Nu pot să vă reproșez tonul pesimist în care vă
raportați la viitor. O lume întreagă trăiește sub aus-
picii întunecate în această perioadă, și prea puțini
mai au curajul să planifice, cu o oarecare siguranță,
acțiuni în viitor. Și totuși, cred că este important
să nu renunțăm, au fost, deseori, în istoria omeni-
rii, momente de cumpănă. Rezistența prin cultură
(ceea ce cred că trebuie să încercăm, cu tot dinadin-
sul, și în momentul de față) a fost, de fiecare dată,
una dintre pârghiile care au împins lumea mai de-
parte, asigurând acea continuitate spirituală fără de
care popoarele nu pot exista. Consider că virtualul
nu reușește, și nu va reuși niciodată, să suplinească
integral realitatea. O vizită într-o galerie de artă,
sau în sălile unui muzeu, nu va putea fi înlocuită cu
un tur virtual, din fața unui ecran care poate schim-
ba chiar și cromatica lucrărilor. De aceea, nu cred
că vom renunța la lucrurile reale, palpabile, la emo-
ția pe care numai întâlnirea față în față cu opera, cu
actul artistic o poate provoca.
Acestea fiind spuse, vă invit, în finalul discuți-
ei noastre, să încercăm un exercițiu de optimism
și vă întreb despre planurile dumneavoastră (afla-
te sau nu în așteptare). Unde ați dori să expuneți
în anii următori? Vă gândiți, în acest context, și la
România?
Anul ce vine va aduce ceva cu totul deosebit
pentru mine - și anume aniversarea vârstei de șap-
tezeci de ani... pragul senectuții... Sper să pot face
față, încă în posesia puterii de creație și a sănătă-
ții - pe cât se poate... Va apărea un mare album
monografic despre activitatea mea artistică de mai
bine de o jumătate de secol (autorul este un tânăr
filosof și estet orădean, Deodath Zuh), la Editura
Academiei, iar la sfârșitul anului voi fi sărbătorit
de către aceeași Academie de Artă cu o amplă
expoziție retrospectivă pe simezele Redoute-lui -
(Pesti Vigado, altminteri sediul Academiei, cel mai
prestigios spațiu expozițional al Budapestei).
În ce privește expozițiile din România, cum
am mai afirmat deja, nu refuz nici o invitație... De
pildă mi-ar face plăcere să expun la Cluj - dar aș
răspunde afirmativ și altor invitații.
Budapesta, 6 noiembrie 2020
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
Timpul și vremurile în
pandemie
■ Laura Poantă
De la începuturile pandemiei, am avut, de
multe ori, intenția să mai scriu câte ceva
pe această temă, poate chiar și pe ideea
conspirației. M-am tot răzgândit nu doar din lip-
să de timp și dintr-un tot mai acut sentiment al
zădărniciei, dar și din conștientizarea faptului că
totul se schimbă cu viteză amețitoare și ceea ce
părea logic sau important într-o zi, a doua zi devi-
ne deja desuet. O combinație de lipsă de viitor, de
imposibilitate de a face planuri, pe de o parte, și
continua modificare a unei situații mondiale ciu-
date, pe de altă parte.
Ideea că oamenii nu își dau seama că schim-
barea este singura constantă în viața noastră m-a
frapat dintotdeauna: „Nu poți intra de două ori în
același râu” (Heraclit). Tot ceea ce ne înconjoară
este supus timpului, nu are cum să fie mereu la fel
chiar dacă noi refuzăm să vedem asta. Oamenii
se cataloghează unii pe alții pe negânditelea, în
special în funcție de vârstă, dar nu numai - moșul
ăla (de pe FB - „azi am văzut în piață genul de
bătrâni comuniști fără mască”) sau mucosul, ca
și cum mucosul de azi nu va fi moșul de mâine
(dacă va avea noroc!).
Nu altfel stau lucrurile în presă, dar și în social
media din aceste zile, într-o vâltoare de comentarii
și analize inutile care foarte des au pierdut din ve-
dere tocmai ideea de schimbare; mult mai rapidă,
parcă, acum. Nu o dată am citit câte un titlu pom-
pos - „cum au reușit italienii să învingă pande-
mia, să ajungă la mai puține cazuri decât noi care
avem o populație cu de atâtea ori mai mică...” - și
nu treceau nici trei zile și Italia era lovită de un
val mult mai puternic, mai ucigător și mai sinistru
decât primul. Sau celebrele cifre de zi cu zi, toate
fiind, evident, recorduri, pentru că fiecare nouă
adunare dă o sumă mai mare decât precedenta.
Dacă tot nu avem record pe nicio linie, căutăm
până găsim ceva - un procent ciudat de mare, un
județ unde toate s-au dublat sau triplat, paturi de
ATI care dau pe dinafară încă din martie, cazuri
care devin tot mai ciudate și tot mai grave, tot din
martie. Nu am citit, de când a început pandemia,
nicio analiză decentă, o punere în perspectivă a
celor derulate de presa semidoctă în fața publicu-
lui avid de senzațional. Chiar și celebrele articole
de investigație sunt pline de erori sau adevăruri
spuse pe jumătate, cu sau fără intenție, dar musai
cu clickbait („Riscul ca Trump să moară din cau-
za COVID19, calculat de un expert australian”).
Combaterea fake news-urilor cu articole de mâna
a doua, cu informații pseudo-științifice culese de
jurnaliști care folosesc google translate nu este o
soluție. De pildă: digi world - „persoanele care
suferă de long covid pot avea până la 172 de simp-
tome. de la convulsii violente, tremor accen-
tuat, senzație de frică, piele iritată, vânătăi, piele
uscate (sic!), palpitații cardiace, țiuituri neplăcute
experimentate in timpul nopții, umbre în colțul
ochilor” - ca medic, citind aceste rânduri, am cu
siguranță țiuituri în cap; mediafax - „urmăritorii
de contact au putut ulterior să stabilească că le-a
transmis virusul celor 12 colegi de pasageri din
clasa business împreună cu alți doi în economie”.
„Anti-vacciniștii” au prins mai mult avânt ca ni-
ciodată, pentru că părerile oficiale (experții) s-au
contrazis constant de la început pe probleme care
ar fi trebuit să fie deja cunoscute după zeci de ani
de cercetări și epidemii/pandemii, în special de
gripă, dar nu numai. Avem un virus respirator,
nou, dar totuși respirator, dintr-o familie de vi-
rusuri care au mai dat pandemii, și noi nu știm să
spunem clar dacă și la ce e bună masca - în mar-
tie nu e bună, dar in mai devine vitală (cu cinica
explicație că de fapt în martie nu se găseau măști,
deci erau morale clipurile publicitare cu „poartă
mască doar dacă ești bolnav”). Avem studii cu su-
tele din anii premergători, legate de gripă, răceli
comune sau alte boli cu transmitere similară, nu
putem să bâjbâim în asemenea hal în secolul 21
Năucitoare această avalanșă de informații contra-
dictorii venită tocmai dinspre experții care trebu-
iau să ne lumineze. Explicațiile sunt numeroase,
de la implicarea, în toată această nebunie, a politi-
cului și mai ales a banilor, la preluarea trunchiată
a datelor științifice de către presă, dar și, culmea,
de către colegi (medici) care par că nu mai știu
ce vorbesc. O distinsă specialistă care a apărut
foarte des la TV (între timp are și o condamnare
pentru luare de mită) afirma cu seninătate încă
din aprilie că „boala are un nou profil, devine tot
mai agresivă”. A reluat periodic, tot la două săptă-
mâni, această informație, cu mici variațiuni, du-
blată obligatoriu de aceea că „mor și tinerii fără
alte boli” sau că „nu a crezut că există și a murit”
(foarte întristătoare, imorale și lipsite de etică re-
plicile extrem de agresive pe FB ale unor medici
care le doreau celor-care-nu-cred „să ajungă cu
țeava în gât”). În fine, „a ajuns prea târziu la spital,
de aceea a murit” - la această afirmație confuzia
„omului de rând” devine totală, de vreme ce în
acest moment cazurile ușoare nu se internează (în
majoritatea țărilor din UE așa a fost de la înce-
put), deci când e prea târziu? Și când e „la timp”
dacă boala nu are tratament specific? „Intubarea
pacienților e mortală - spun unii medici -, nu
prea salvăm pe nimeni dintre cei intubați”. Dar,
pe de altă parte, „numai dacă aveți noroc ajungeți
la oxigen, pentru că nu prea avem, sau dacă avem
nu funcționează”. Sunt afirmații ale unor medici,
cu funcții de conducere, care ar trebui să apară în
fața oamenilor explicând ce e de făcut în nebunia
pe care o traversăm, nu lansând zi de zi informații
contradictorii izvorâte din neștiință, interese sau
panică.
O nouă modă - jurnalele vedetelor, sau nu ne-
apărat, de pe patul de suferință, adesea pline de
dezinformări și dramatizări cu tentă de telenove-
lă, care fac mai mult rău decât bine, chiar dacă
scopul este conștientizarea pericolului. Dacă ci-
tesc „am avut două zile febră, apoi am trecut în-
tr-o noapte prin furtuna de citokine, am crezut că
mor, dar a doua zi la spital radiografia și analizele
erau normale” nu pot decât să zâmbesc. Ferice de
cel care trece într-o noapte, acasă, prin furtuna
de citokine, ca Făt-Frumos printre balauri. Toată
această harababură constituie cel mai fertil teren
posibil pentru știrile false. O publicație combătea
Gyorgy Jovian	Demolare XI (2013/14 )
ulei pe pânză, 150 x 200 cm
cu elan fake news-ul cum că vitamina C ajută în
lupta cu „noul virus” și arăta poze cu „proștii”
de români care stau la cozi la farmacii; dar chiar
există studii legate de vitamina C administrată in-
travenos. O alta ne explică foarte doct faptul că
autopsiile nu sunt interzise, dar nu sunt necesare
pentru că tomografia arată clar la plămâni ceva
ce nu mai apare în nici o altă boală, decât în fai-
mosul COVID19. Fals! Modificarea imagistică
din COVID apare și în alte boli, de aceea există
în medicină diagnosticul diferențial; iar autopsiile
nu se fac prea des din cauza panicii induse inițial
tot de OMS. Articolele științifice au dintotdeauna
la final rubrica „limitele studiului”, dar și un con-
flict of interest legat de finanțare sau alte interese -
acum sunt prezentate la fel ca scorurile de fotbal,
strigate pe posturi sub formă de breaking news din
care nimeni nu pricepe o iotă. OMS însăși trece
de la agonie la extaz cu știrile sale contradicto-
rii despre Remdesivir, aerosoli, asimptomatici,
Suedia, carantină severă pe model chinezesc sau
dimpotrivă, mutații letale, dar nepericuloase etc.
Este uimitor cum, în era informației și a progre-
sului absolut, când tocmai vrem să populăm pla-
neta Marte, nu putem comunica nimic credibil și
nu reușim să gândim mai departe de ziua de azi.
E aproape tragi-comic modul în care se discută
azi despre „infectați”, „pozitivi”, exact la fel cum
spunem „moșul ăla ce mai vrea?” - „sigur cel in-
fectat a făcut el ceva greșit, a lins vreo clanță, un
fraier, ăla de a murit precis avea trei boli ascunse
sau nu credea sau era păcătos. Pe mine cu siguran-
ță nu mă atinge nimic”. Vestea proastă e că într-o
pandemie nu există grupuri, nu există infectați și
ne-infectați, nu există nicio baricadă. Lucrurile se
pot schimba într-o clipită, fără nicio culpă, fără
nicio greșeală, fără niciun stigmat aruncat aiurea
asupra „nesimțitului” care îngroașă cifrele știri-
lor de la ora 13. Și zău că nu aș vrea să mai văd/
aud replici de genul „sunt XX și sunt izolată” - nu
suntem, totuși, la Alcoolicii anonimi, nu avem ni-
cio vină, dar nici vreo aură specială de erou dacă
ne infectăm și ne izolăm.
În ce mă privește, acum mă simt bine, dar mâi-
ne s-ar putea să mă scol fără miros, fără aer, dar
și cu o durere imensă în piept pentru că am făcut
infarct, și cu un nodul la sân sau cu vreo hemora-
gie de rău augur, sau fără job. S-ar putea să mă lo-
vească o mașină sau să cad într-o gură de canal.
Toată planeta este panicată pentru că a realizat
brusc că este muritoare, iar tabloul este trist.
Disclosure - declar că sunt medic, nu am ni-
ciun interes ascuns, deci ai grijă de tine! Nu sunt
anti-vaccinistă și cred cu tărie că Pământul e
rotund.
■
30
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
genul epistolar
Cartolina cartolinelor
de tren
■ Cristina Struțeanu
Heei, drăguțelor, da, chiar despre voi e
vorba...
Bunăoară, acum. Care acum? Păi în clipa
asta, când tocmai mi se strânge ușor inima, n-am
ce face, așa mi se-ntâmplă mereu când șuieră un
tren. Și se află pe firul văii, de-a lungul râului
de munte, între doi masivi - Baiului și piciorul
Furnicii, cel dintre Piatra Arsă și Vârful cu Dor
al Bucegilor, pe care se răsfiră-n sus, dar și de-a
latul, Sinaia, unde m-am văzut copilă, vară de
vară, până ce m-am îndrăgostit, așadar copilăria-
mi trecuse, aici-acolo trenul se ia de toartă cu
Prahova. Poate unde șerpuiește sub oraș, strâm-
torat de munți, învelit ades în pâcle, că peste râuri
- se știe - se așază cețuri și umezeli, brr, te taie un
vânticel când ai de așteptat pe peron, fie înghe-
țat, fie însorit, totdeauna în gară ți-e frig... Poate
de aceea, te strânge puțin, precum ziceam, nu de
emoție că vii, că pleci. Doar fior de frig, nu? Atât.
Numai țipătul, întâi de locomotivă cu aburi, apoi
diesel, apoi electrică, al naibii ce-ți scormonește
în suflet. Și azi ca odinioară... Ecoul e de vină, tre-
nul e de vină, valea e de vină, eu sunt? Un dor de
ceva anume. De ducă? Acu’ un’ să mă mai duc,
Acolooo... ?, că dragul de cimitir e chiar deasupra
căii ferate. În Valea Largă. Așa se-ntinde orașul,
între Valea Rea și Valea Largă. Pare perfect. Și e
de gândit la numele astea. Îmi trecuse dar copilă-
ria ca vărsatul de vânt, însă am rămas cu sechele
grave și nu pe obraz, fir-ar să fie... Sinaia însăși e
pitită-n mine.
Iar când eram la București și mă primea mama
în patul părintesc, cât un vapor, așa-mi venea să-i
zic, prin geamurile deschise cât cuprindea, răzbă-
teau fluierele alea de neconfundat, ca niște vaiere,
când gâtuit, când prelung și totuși altfel decât în
Sinaia, că, hotărât, le deosebeam. Reverbera și se
repeta și mă răscolea tren după tren, de acolo, de-
părtișor, din Gara de Nord, despre care nu aveam
mare habar. Decât că, la un moment dat, venea
clipa să plec la Sinaia, la bunici. Cât așteptam...
Așteptam să schimb așteptarea. Fiindcă țiuiturile
locomotivelor ce trec, tot trec prin Sinaia, erau și
sunt neapărat diferite...
Și apoi, de pe lungile trepte ale orașului de
deasupra gării, coborând până la ea, vedeai ades
șiruri de vagoane în mers, trase pe ață, sau oprite,
adăstând și pufăind. Țipându-și țipătul de pasăre
ce-i musai să-și ia zborul și-și cheamă perechea.
De obicei, nu e, nu vine... Și țipăăă. Așa încât de
la distanța aia și de sus, ferestrele lor, ale trenuri-
lor, păreau, par și acum, convoaie de... ilustrate, de
vederi, de cărți poștale, de cartoline. Niște omizi
uriașe cu textură de cartoline. Una după alta, pe
alese. Cu oameni mărunți la geam, ca marionetele,
sau fără personaje, ferestre închise. Și atunci gea-
murile reflectau copacii, casele, norii... Cartoline.
Ce mai! Ale mele către mine. Și către Depărtări?
De ținut minte că, totuși, nu ăsta a fost dru-
mul dintâi: București - Sinaia. Pe la trei ani, m-a
dus la Panciu unchiul meu și naș, că urma să apa-
ră pe lume o surioară. Să-i las loc larg. Acolo, la
vie, aveam să aflu că îndată faci bube dulci. Dacă
te pitești sub tăblia pe care se răsfiră și se usucă
stafidele. Te pitești și te pupi. Te pupi cu un țigă-
nuș, tot puradel, dar mai isteț... Și-or să râdă toți
de tine, când le vei povesti. Până la bube însă, am
scos capul pe geamul vagonului într-o veselie și
mi-a intrat în ochișor zgură fierbinte, scuipată
de locomotiva numită „calul de foc”. Tâșniseră
pe coșul ei aburi mărunți și soarele se juca-n ei
curcubeind... Potop zburător de culori, bomboa-
ne poleite de Crăciun. Din fericire, n-am pierdut
ochiul, cum se temeau ai mei, dar am fost operată
și m-a duruuut și-am umblat cu bandaj și nu-nțe-
legeam de ce mătușa, Tanti Lala, Lavinia, nevas-
ta fostului primar, mă striga când Nelson, când
Amiralul. Iar când m-a ciupit de limbă o viespe
de pe o pară zemoasă, mi s-a făcut asemenea go-
goașă-n gură de abia mai respiram. A durat cât nu
m-am sufocat de tot... O veșnicie?
Așa că m-am simțit legată zdravăn de Panciu
ăla și când am rămas un fel de ultima strănepoa-
tă a lui Slavici, și au dat pe mine patrioții locali
din Șiria, să-i sprijin contra patrioților locali din
Panciu, eu nu prea știam ce s-aleg. În cimitirul
de aici e mormântul străbunicului, care a pen-
dulat, se vede, între podgoria Aradului și podgo-
ria Panciului. Despre el scria mătușii, în depeșe,
turcul Ali de la vie: „Veniți, Duduia, veniți iute,
că Domnu’ Mare vorbește singur prin grădină și
am frică mare...” Dar scriitorul bătrân n-o luase
razna, ci-și rostea tare, neșoptit, frazele dintr-o
povestire, să vadă cum sună mai bine, de. Numai
că era singur. Nu scria de felul lui, ci doar când
îl apuca neastâmpărul. Cam des. Îi venea din
copilărie, că fusese șturlubatic tare. Altminteri se
dorea și chiar era dascăl de copii. Pedagog cu har,
cam plicticos, greoi, și prea moralist, după cum
ni se pare nouă astăzi. Se pare că gena a rămas...
Așa că, la Panciu, i se pusese ferm în gând mă-
tușii, Lavinia Slavici, fiica cea mare, sora bunicii,
să contribuie hotărâtor la educațiunea mea. Așa
zicea. Și nu-mi dădea voie în casă, pe-nserat,
frântă de joacă, până nu mă spăl singurea pe
verandă, într-un lighean așezat ordonat în lavoar,
cu prosop și săpun alături. Las’că nici nu ajungeam
bine la el, ci doar pe vârfuri. Mă încuia afară, nu-
mai cu afurisitul de lighean, până se-nnopta de
tot și-mi pica nasul de somn, și foșneau pomii, și
zburătăceau liliecii. Intrau și ieșeau printre uluci și
mie-mi ieșeau ochii de spaimă. Atunci, de nevoie,
m-am șmecherit și plimbam săpunul bine-binișor
prin apă, până o înălbeam și flenduream un pic și
prosopul. Gata, eram îngăduită să intru. Aha! Îmi
zburase mie gândul la trenul cu care am venit, că
adică mergea și înapoi, însă am rămas toată vara
și bube n-am mai făcut. Mă șmecherisem de tot și
nu mă mai lăsam pupată.
Fetițele mele, cartolinelor de tren, sunteți de
fapt, iată-vă, amintiri târzii care vin spre mine,
ca norii purtați de vânt. Așa le numesc oamenii
- amintiri. Dar sunt jerbe de lumină și informații,
felii de câmp cuantic din conștiință, zic savanții
moderni... Asta se-ntâmpla atunci când adeseori,
chiar așa, rămâneam trântită la pământ, cu ochii
spre cer și, deodată, se făcea că eu plutesc și ei
stau. Norii. Nu știu cum, dar în clipe de acest fel,
ești mai mult energie, undă, decât materie, hm.
Bineînțeles, totul era ca-n tren, dar de-a-ndoa-
selea, când copacii și stâlpii de telegraf aleargă, se
bulucesc pe la geamuri și tu stai, stai, stai și șezi
minunată de pripeala și năvala lor. Aia de-a-ndă-
ratelea cu mersul. De parcă s-ar fi dat ceva gratis
la coada trenului. Și se dădea, se dă, se tot dă. Se
perindă stații de prin viață, prin care au trecut
bezmetic mocănița sau săgeata, trinu sau TGV-ul,
țugu sau „caru de foc”, ghezășu. E un fel de ghici-
toare despre... memorie, care sună așa: „Când îi
vede ghezășu, nu-țî mai usca sufletu...” Și un soi
de Anna Karenina de-a noastră: „Mulți sub ghe-
zăș s-or aruncat, de jale și de bănat”.
Dacă e să mă-ntrebați, cel mai tare mi-a plăcut
cu mocănița, na... Numai că n-o să mă-ntrebe ni-
meni, știu eu, știu multe de-acu. Și iar, dacă vreți
să aflați, poate, de ce nu? cine știe, n-o să ascund
că am călătorit și cu... mărfarul. Nu mult, dar da.
Și nici n-avea geamuri-cartoline. M-am gândit
mereu, uf, fără să vreau, la urgisiții deportați și nu
m-am putut bucura de aventura mea. Niciun pic.
Și când zic stâlpi, musai mă văd în drumul de
la Târgu Neamț mai la vale, dimpreună cu o prie-
tenă. Și, în compartiment cu noi, o tânără mamă
cu un băiet tuns chilug, cu o zdravănă potecă albă
pe frunte, de-a lungul pleatei ce-o fi fost. În rest,
obraz ars de soare. Cu un cap ghiulea, rootund,
încoțopenit pe un gât îndesat. Cu o ceafă albă,
albă. Ea-l dondănea că e oră de somn acum, să
pună capul în poala ei și să doarmă.
- Da’ șini să vadă frumușățile aieste de io oi
dormi, mămucă?! Niș’ cu bișicleata nu izbuteam
așa goană...
Vai, văleu la rândul meu, limba lui Creangă,
Nic’a lui Ștefan a Petrei cu noi în tren. Iară „fru-
mușățile” erau numai și numai stâlpi demenți,
care goneau pe-o câmpie stearpă. Atât.
- Te spun lu’ tată-tu.
- Da’ io nu te-oi spune pi mata că te-o șiupit di
cur Cristi?
Mama, roșie gotcă, a sărit să ne explice că era la
o nuntă, că acela îi era văr și tot așa.
- Doamnelor, să vedeți, copilu’ e crescut de bu-
nici, în... Pipirig, și-l duc în capitală, că tatăl lui e
polițai. Mai bine spune cum te cheamă, măi.
- Ciprian.
Pauză. Mai spune o dată. Iar. Priviri mândre,
semețe ca la premiu, tăcere și ținută de aștepta-
re... Clar, cereau ceva, dar ce? Ah, Doamne, zise-
se „Ciprian”, nu Șiprian. Câte exerciții n-or fi fost
la mijloc. Și noi, orășence blege. Nu ne-am ui-
mit, n-am admirat, n-am felicitat pentru triumf.
Eram... capitală pe roți. O fi însurat acum, cu și-
prienuți, de ce nu? Și uite că nu l-am uitat cum
se... uita pe geam și ce vedea și cu ce poftă privea.
Mânca stâlpii ăia aiuriți. Repetitivi și stupizi, „fru-
mușățile”.
Dar cândva, a fost să nu fie. Un tren, bivol ne-
gru, dând năvală. Ca prin urechile acului, ne-a
cotit. Mică eu și mai mică surioara, de abia se
descurca să facă pașii. În Slănic-Prahova, vara.
Linia ferată tăia satul, acum urbe, pe un taluz,
ce ne părea deal. Copiii locului stăpâneau un joc
strașnic. Știau orele și trenurile. Urcau din timp și
puneau pe șină o monedă. O luau apoi plată, apla-
tizată, o feliuță. Cu chiuituri și concurs, a cui e
mai mare. Hop și Ionicuța mea cu un bănuț, de-a
bușilea, tocmai când balaurul bălăurea cu vuiet,
venind. Cu țipăt înfricoșat, o femeie a alergat, a
urcat, a luat-o în brațe și s-a rostogolit cu ea la
vale, cu trenul trecând, zdrumicând chiar deasu-
pra capetelor lor. Țac-țac, țac-țac...
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
31
o
Și, Doamne, cum mai fugeam după tren pe
peron, să-l prind, să nu-l scap, să-l iau. Făceam
navetă. Mai bine n-aș fi scăpat trenurile vieții, dar
știam?
Până n-am mai alergat. Într-o bună zi.
Hotărâsem să-l dau naibei, c-am văzut un om
tăiat pe șine. Am văzut și oi, o turmă surprinsă
pe linii, că era iarbă mai fragedă sau grăunțe de
siloz căzute din vreun mărfar. Probabil grâu în-
colțit. Oricum, mi-au ieșit ochii melc. Masacru.
Căsăpire. Și, printre blăni și cărnuri, câteva mi-
oare pășteau înainte liniștit. Fabulos. Mult m-am
mai gândit apoi la oi, metaforă biblică, și la ce
mi-a fost dat să văd... Că dat mi-a fost și să am
parte eu însămi de un spectacol cu sânge oferit
privirilor. Dar am scris despre asta în cărțulia
Clepsi. Clepsidra. Acolo să rămână, nu reiau defel
povestea acum.
Da, de atunci, de eram în întârziere, priveam
în liniște luminița roșie de pe ultimul vagon, cum
se-ndepărtează și piere. Basta-i. Straniu, a fost și-
un vis așa. Se făcea că stăteam la coada trenului și
mă uitam cum fug în urmă, cu disperare, șinele și
traversele. Sigur, știți că-i fascinant. Numai ce mă
trezesc lângă mine cu o bătrână, care, spre uluirea
mea, se silea să mă împingă jos din tren. M-am
cutremurat.
- N-ai de cât, Mamaie, să te duci un’ te-o duce
trenu ăsta, n-am habar, dar nu mă las îmbrâncită,
așa să știi. Aleg să sar singură, la vrerea mea. Cale
bătută.
Chiar am sărit și am privit lumina cea roșie din
spatele trenului pân-a dispărut.
Ei bine, peste o zi, două, m-am trezit cu un me-
saj de la un prieten de care nu mă putea lega nimic,
nici măcar un tren, că oricum era peste ocean și
peste măsură de... „A murit mama-soacră”, mi-a
scris. La asta chiar că m-am gândit luuung, mai
lung decât la oi. Am socotit că femeia aia, în prag
de plecare Dincolo, simțise încărcătura emoționa-
lă, vibrația specială și hotărâse să acționeze, după
cum o tăia capul. Iată! Mă-ntreb acum ce-aș face?
Aș rămâne în trenul ăla? Păi nu?
Hodoronc-tronc, mi-am amintit că-n Ardeal
fierului de călcat i se zice „tren țâclăzău”. Mă
rog, ideea e că te calcă. Nu-i fain și ca sunet și
ca sens? Noroc că, de n-ai bilet, vine controlo-
rul și face el treaba, scutindu-te de drama de-
ciziei. Opțională, hm. Cobori? Mergi înainte?
Gyorgy Jovian	Calea I-II (2006), ulei pe pânză, 2x 240 x 180 cm
„Făr de țâdulă, te scoboară nașu din trin”. Eu
fără. Mereu fără.
Voi, fetelor mele, cartolinelor de tren, știți cât de
grozave sunteți cu ale voastre duble fețe? Ilustrate,
cărți poștale, vederi ce vedeți și realitatea fățișă și
ce-i în dosul ei, pe dinăuntru. M-oți fi zărit și călă-
torind pe tampoane? Când era aglomerație cum-
plită, de părea miting de tren. Studentă, în vizită
de 1 Mai tot la unchiul acela, nașul, doctor în...
Fierbinți. Directorul spitalului, pur și simplu în
Fierbinți, ca-n serialul lung degustat.
Sau am călătorit în compartimente amărâte,
de clasa a III-a, cu bănci strâmte, de lemn, când
săreau cu pocnet dopurile, cele din știuleți de
porumb, de pe la damigenele cu tulburel. Și-mi
curgea vinul roș în cap. Sau după Reveillon când,
spre a putea încăpea în vagon, plecând din Sinaia,
a fost nevoie ca un zdravăn de nepot să ne îm-
pingă cu genunchii și pumnii înăuntru. Unde
am călătorit, bineînțeles strâmtorați ca sardelele,
în picioare, și-n damf de respirații grele, cu bă-
utură multă la bord. Aș fi coborât, dar cum s-o
mai fac? Curat Caragiale, „Tren de plăcere”. Eram,
firește, „gramama”. Am tot avut pățanii. Cu duiu-
mul. Mai cu seamă în drumurile singură, fie de
zi, fie de noapte, în compartimente goale-goluțe,
unde mă-nchideam în zadar, că „nașu” avea che-
ie, deschidea și avansa. Arătam, supărată, veri-
gheta. „Nu-i bai și io-s însurat”... S-a făcut c-am
avut darul de-a ieși mereu basma curată. Măcar
p-ăsta. Dar de plăcut, mult îmi mai plăcea să stau
singură la geam și să privesc, să tot privesc goana
dealurilor și-a văilor, a pădurilor și a norilor, mai
cu seamă a norilor. Nu m-am dezbărat.
Erau bineînțeles și călătorii cu ceata când, co-
borând din munții Rodnei de pildă, ajungeam
chiauni, cu cearcăne și ochii roșii, cu genunchii
tremurați ca la mânji, după o noapte în picioare,
pe culoarul trenului. Toți, în afara Lucicăi, prie-
tenă vajnică și supraviețuitoare de clasă, care se
lungea pe culoar și dormea dusă până acasă. Cei
care treceau înghesuindu-se, cum o vedeau pe
jos, se țineau în mâini de pereți și săreau peste.
Nimeni n-a stâlcit-o. Se mai încovriga și-n cușeta
de bagaje de era, ar fi dormit și... Cât o admiram!
Tot cu Sinaia a fost și-o nostimadă întreagă. De
data asta eram în vacanță de liceeană și-am venit
cu Angela și cu Mișa, doi colegi. Însă nu ne-n-
demnam s-o luăm înapoi spre București și școala
începuse. Până ce bunicul nu m-a luat de-o aripă
și nu ne-a dus la gară. Ne-a suit în tren și și-a vă-
zut de treabă. Eu le-am făcut cu ochiul și, până să
plece ambarcațiunea de pe șine, am țâșnit rapid
pe celaltă ușă, jos, pe celălalt peron. Am așteptat
un pic, să fim siguri că bunicul dispăruse. Foarte
țanțoși, ne plimbam pe bulevard, când am dat
nas în nas cu Liviu Tudoran, un prieten sinăian,
ceva mai mare, tare bun și serios, ba chiar înalt
și frumos, „o minune de băiat”, cum a zis Cineva,
hm. S-a crucit. Că tocmai se-ntâlnise cu bunicul
și aflase c-am plecat. Liviu al meu n-a pactizat cu
ideea năstrușnică, deși-i eram dragă, ne-a luat de
cealaltă aripă și ne-a urcat în următorul tren. Uf,
ce de trenuri nu mai vâjâiau... Ba, ca să fie sigur,
Liviu a venit și el, până la prima haltă... Rămași
apoi singuri, tăceam cu nasurile-n jos. Dar la
Câmpina, strigăt mobilizator: Hai!! Am țâșnit și
ne-am întors la Sinaia cu un tren invers, dar acum
ne feream, umblam pâș-pâș, pândind. S-a-nserat
bine de tot și, atunci, am abuzat de ospitalitatea
unui alt prieten mai mare, îngăduitor și amuzat.
De fapt, nici n-a avut încotro, c-a dat peste noi
la el acasă, ospătați de mama lui și pregătindu-ne
să-i atacăm patul. De o persoană, firește. Am dor-
mit toți patru de-a latul, cu picioarele pe scaune
cred. Nu-mi amintesc decât că, dimineața, s-a
pornit să uruie un ceas deșteptător pus într-o
cratiță, pentru amplificare de zgomot, și că asta
declanșa și răsturnarea unui vas cu apă. În cape-
tele noastre. De veselie, n-am ținut minte ce-a
mai urmat. Mișa e acum în Elveția, gazda noastră
în America, iar eu și Angela am rămas prietene.
Aici. Dintre noi, doar Liviu e deja Dincolo...
Bănui însă, cartolinelor de tren, că, oricât de
minunate veți fi fiind, nu vă pică bine deloc și de-
fel să fiți mai totdeauna murdare, mânjite, stropite
cu tot felul de mizerii, precum vi se întâmplă. Mă
rog, la garniturile particulare de azi, parcă ceva
mai puțin. Dar v-ați obișnuit sau împăcat cu soar-
ta, nu? Marea teorie a acceptării. Asta este. Păcat.
„Ata ete.” Cel mai mult vă place, poate, jocul co-
piilor „De-a trenu, UuuUuuUu...” Iar eu, deși-s
pusă pe visat nori, iar și iar, întruna, mi-s și tare
jucăușă, cred că s-a văzut asta. Mare oximoră, ar
zice prietena mea Ada. De aia, nimic nu ne-o des-
părți... Vă veți perinda, veți defila pe alături cât
s-o putea, nu-i așa? Cu norii oglindiți în apa gea-
murilor, străvezie au ba... Doar eu mă voi bucura,
și-oi tresări. Că... urșilor nu le va păsa. De tren,
de nimeni. Urșii care vin când și când, noaptea,
în ograda aia mare. Coboară din pădure să bea
uleiul din candele. Cotrobăie, vânzolesc coroa-
nele. Poate le pică și-un rest de colivă uitat pe-o
piatră. După ce-a odihnit mama acolo, la trei zile,
am găsit pe pământul reavăn urma grea a unei
labe. Și m-am gândit că ei nu prea i-o fi plăcut, dar
mie, da, nu mă va supăra. Niciun pic, am mare
simpatie. Bunicul din Sinaia chema ursarul țigan,
să pună fiara să-i joace pe spinare, c-avea călcă-
tura apăsată, însă moale, și-i trecea durerea de
șale. Obiceiul s-a duus, dar urșii bântuie des și...
Inspectoratul pentru Situații de Urgență Prahova
ne miruie cu atenționări, că li „s-a semnalat pre-
zența pe strada” cutare sau cutare, și cu sfatul nea-
oș de a lua măsuri de „autoprotecție” sau măcar
„evitați zona”. Umor de calitate, deh.
Așa că îi voi aștepta. Aproape ca pe șuieratul
trenurilor. Și-o să-mi zic că-s cartoline cu urși. Cu
nori și cu urși. Ce frumoase! Ce frumoși!
„scrietoarea” de cartoline
■
32
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
teatru
98% Decizia corectă - un
spectacol de inclus în
programa școlară
■ Andreea Lupu
Afost odată ca întotdeauna” - iată cum
începe povestea îngrijorătoare a fete-
lor minore din România care ajung
să aibă copii. În 2018, la noi în țară au avut loc
391 de nașteri cu mame de vârstă cuprinsă în-
tre 10 și 14 ani, respectiv 12.278 de nașteri în
cazul cărora mamele împliniseră între 15 și 19
ani, conform Eurostat. Cel mai mare număr de
mame minore din Europa. Și, cu toate acestea,
educația sexuală în școli este doar un vis fru-
mos. Norocul face că, deși trăim în vremuri de
restriște, arta continuă să pună degetul pe rană
atunci când trebuie, iar mediul online face totul
mult mai accesibil pentru publicul țintă.
În 13, 14, 15 noiembrie a avut loc premiera
digitală a spectacolului 98% Decizia corectă de
la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, creat
în cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT,
co-finanțat de Administrația Fondului Cultural
Național. Scopul proiectului, început în martie
2019, este să producă spectacole de teatru edu-
cațional care să provoace dezbateri în rândul ti-
nerilor pe teme precum toleranța și diversitatea.
98% Decizia corectă de Andreea Tănase, în re-
gia Elenei Morar, ne spune povestea Izei: o fată
obișnuită de 17 ani, cu o familie okay și o via-
ță okay, care a rămas însărcinată în urma unei
nopți petrecute cu băiatul de care-i plăcea. Deși
s-au protejat și totul a fost consensual, acel 2%
și-a lăsat definitiv amprenta asupra tinerei. De-a
lungul spectacolului, o vedem pe Iza confrun-
tându-se cu o decizie imposibilă, în timp ce în
jurul ei ies la suprafață probleme familiale și so-
ciale aflate până atunci în stare latentă. Ne întâl-
nim cu așteptările nerealiste și contradictorii ale
părinților, cu fragilitatea prieteniilor de liceu,
cu un sistem medical depășit și o societate ro-
mânească în care dezinformarea, stigmatizarea,
hărțuirea și, cel mai brutal, cyberbullying-ul se
simt ca acasă, toate acestea în contextul prezen-
tat subtil, aproape imperceptibil, al pandemiei.
Inițial, spectacolul 98% Decizia corectă, ui-
mitor de fidel realității trăite de adolescenții
zilelor noastre, trebuia să fie vizionat în premi-
eră de elevii de la Colegiul Național „Gheorghe
Asachi” (Piatra-Neamț), Colegiul Național de
Informatică (Piatra-Neamț), Liceul de Artă
“Victor Brauner” (Piatra-Neamț), Colegiul
Național “Roman Vodă” (Roman) și Colegiul
Național “Ștefan cel Mare” (Târgu-Neamț) -
parteneri în proiect. Din nefericire, inițiativa
a fost zădărnicită, iar difuzarea în cadrul lice-
elor (care ar fi suscitat dezbateri educaționale
utile în rândul tinerilor și al cadrelor didacti-
ce) a fost anulată. Motivul? În data de 11 no-
iembrie, ziarul Vestea.net a publicat un articol
care deplângea limbajul “de canal porno” regăsit
într-una dintre scenele piesei (cea în care Iza
este hărțuită de colegii ei din cauza sarcinii),
cu 2 zile înainte de premieră. La scurt timp,
Asociația Alianța Părinților (din București)
a adresat o scrisoare deschisă “Conducerii
Teatrului Tineretului Piatra Neamț, Primăriei
Piatra Neamț, Consiliului Județean Neamț,
Inspectoratului Școlar Județean Neamț și între-
gii societăți civile” prin care cerea anularea di-
fuzării spectacolului în cadrul școlilor respecti-
ve și protesta împotriva “promovării limbajului
pornografic și a obscenității, în spațiul public”,
temându-se că Teatrul Tineretului, condus de
Gianina Cărbunariu, va fi transformat într-o
“fabrică de mutilare a sufletelor și minților”. Cu
toate că 98% Decizia corectă nu s-a mai bucurat
de atenția meritată a publicului său țintă într-un
cadru educațional (aparent) favorabil dezbateri-
lor, spectacolul a fost disponibil online timp de
trei zile, în mod gratuit, cuvintele obscene de-
plânse fiind cenzurate.
Această reacție violentă și, în mod aproape
surprinzător, eficientă dovedește faptul că ma-
joritatea părinților nu au mai călcat de foar-
te, foarte multă vreme într-un liceu, că sunt
complet debranșați de lumea adolescenților ală-
turi de care trăiesc și că nu înțeleg prea bine de
ce există teatrul. Eu le-aș adresa următoarele în-
trebări: De ce vă e frică, dragi părinți, ca fiicele
voastre și fiii voștri să urmărească un spectacol
de teatru în care apar aceleași cuvinte care se
aruncă și se încasează pe holuri în fiecare pa-
uză? De ce vă e teamă ca adolescenții să vadă
spectacole care le oglindesc fidel și critic univer-
sul? Și, cel mai important, de ce nu vă informați
înainte să acuzați?
Cuvintele “obscene” folosite, perfect justifi-
cate dramaturgic și regizoral, fac parte dintr-o
scenă în care personajul principal, Iza, este agre-
sată și hărțuită violent de colegii ei de liceu care
tocmai au aflat că este însărcinată. Înlocuirea
injuriilor vulgare cu expresii “decente” care să
nu supere pretențiile desuete de “cultură înaltă”
ale unora ar fi fost egală cu o insultă la adresa
tuturor fetelor și băieților care au trăit o astfel
de experiență. Rolul teatrului este să reflecte
societatea înconjurătoare, să aleagă temele și
subiectele ardente, relevante, importante și să
expună critic pe scenă toate aspectele necesare
propoziției dramatice. Cum ar fi arătat Othello
sau Măsură pentru măsură cu replicile rasiste și
antisemite îndulcite?
Revenind, însă, la spectacol, în calitate de
tânăr teatrolog de sex feminin nu demult ieșită
din perioada adolescenței, vă recomand cu căl-
dură 98% Decizia corectă, mai ales dacă vârsta
voastră este cuprinsă între 15 și 19 ani, sau în
cazul în care aveți copii/nepoți/veri/prieteni/
cunoștințe care se află în această perioadă a vie-
ții. Haideți să vă spun și de ce.
Spectacolul a reușit să dea șah mat restricți-
ilor impuse de pandemie, dovedind că expre-
sivitatea poate depăși fără probleme cele două
bariere care paralizează teatrul în momentul de
față: masca și ecranul. 98% Decizia corectă este
filmat pe scena teatrului, în scenografia simplă,
eficientă și plăcută ochiului semnată de Diana
Miroșu. Obiectele de decor se transformă cu
ușurință de la un episod la altul, jonglând cu
semnificații și aducând la viață o colecție largă
de spații: apartamentul Izei, școala, cabinetul de
obstetrică și ginecologie, clubul, majoritatea în-
scrise în tema de culori roz-verde-alb, o alege-
re fresh, armonizată perfect cu îmbrăcămintea
sugestivă și potrivită a personajelor, creată de
Ileana Zirra.
Din costumul scenic face parte și masca.
Bineînțeles, actorii poartă măști mereu (in-
teligent asortate costumului), chiar și în mo-
mentele în care situația dramatică nu o impu-
ne, cum ar fi atunci când Iza și familia ei sunt
acasă. Nu putem decât să acceptăm convenția
și să ne imaginăm că măștile apar și dispar în
funcție de firul narativ, în pofida faptului că
sunt tot timpul prezente. Ceea ce m-a surprins
imediat este faptul că interpretarea actorilor nu
pare defel îngrădită de acoperirea parțială a fe-
ței. Lavalierele îi ajută din punctul de vedere al
sonorității, iar în rest, vocea, frazarea, intona-
ția, mimica (sau atât cât putem vedea din ea),
limbajul corporal și energia generală adusă pe
scenă și în fața camerei, sunt suficient de bine
utilizate pentru a transmite emoțiile, ideile și
acțiunile necesare înțelegerii și savurării spec-
tacolului. Interpretarea expresivă și precisă a
Cătălinei Bălălău, în rolul Izei, ne permite să
descoperim atât puterea, cât și vulnerabilita-
tea protagonistei, umplând scena cu o energie
O
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
33
showmustgoon
o
captivantă. Paul Ovidiu Cosovanu îl aduce la
viață pe prietenul Izei, sau partenerul ei, sau
băiatul de care-i place și cu care s-a culcat o
dată, dar căruia nu i-a mai scris până nu a aflat
că e însărcinată. Ați înțeles voi ideea. Spre deo-
sebire de fermitatea reținută a Izei, tânărul spu-
ne tot ce gândește, iar actorul interpretează cu
o deosebită carismă și umor combinația de na-
ivitate, exuberanță și responsabilitate pe care o
emană personajul. Nora Covali o întruchipea-
ză pe mama adolescentei, unul dintre cele mai
complexe apariții ale piesei. Actrița reușește să
redea convingător, intens și lipsit de patetism
cumpăna la care se află mama: pe de o parte,
este condusă de dragostea maternă, dar pe de
alta, se lasă dominată de teama ca fiica ei să-i
repete greșelile. Energia ei explozivă este echi-
librată scenic de jovialitatea și calmul tatălui,
jucat de Dragoș Ionescu. Întreaga distribuție, la
care se adaugă Aida Avieriței, Cătălina Eșanu,
Corina Grigoraș, Emanuel Becheru și Florin
Hrițcu, funcționează ca un mecanism bine uns,
reușind să țină publicul în priză de la cap la
coadă.
Dincolo de jocul actorilor bine pus la punct,
nu pot ignora faptul că am văzut în sfârșit la tea-
tru personaje adolescente care se comportă con-
form realității, și nu conform impresiei adulți-
lor despre realitatea adolescenților. Echipa a
făcut o treabă excelentă în această privință. Mai
mult decât atât, dimensiunea digitală a existen-
ței noastre a fost inclusă natural în spectacol
prin sound design și video (video design: Ana
Cârlan), cu bune și cu rele. Regăsim atât bine-
facerile comunicării instantanee, cât și experi-
ențele negative de ghosting și cyberbullying. Nu
în ultimul rând, este o gură de aer proaspăt să
aud pe scenă ritmurile de pop, dance, electro și
hip-hop care ne acompaniază viețile de zi cu zi.
Dar 98% Decizia corectă nu este un spectacol
bun doar pentru că a reușit să depășească niște
provocări și să rămână fidel experiențelor unui
public deseori reprezentat inexact pe scenă. 98%
Decizia corectă este un spectacol bun și pentru
că te prinde. Povestea este captivantă, conflictul
- bine dozat, dialogul - credibil, relațiile dintre
personaje - complexe și argumentate logic, iar
textul dramatic adună suficiente perspective
pentru o explorare în profunzime a subiectu-
lui. Și, cel mai important, e haios, emoționant,
proaspăt și so relatable!
Cu toate că abordează un subiect sensibil și
puternic politizat în societatea românească,
spectacolul reușește să evite dogmatismul. Pe
scurt, nu îți spune ce să faci, ce e bine și ce e rău.
(SPOILER ALERT!) 98% Decizia corectă propu-
ne multiple finaluri posibile, subliniind faptul
că, în fiecare dintre ele, Iza este o femeie reali-
zată. Astfel, accentul cade pe caracterul profund
personal al unei situații de acest gen, încurajând
reflecția, dezbaterea, informarea și gândirea
critică. De asemenea, pe fondul variantelor de
“happy end”, avem ocazia să citim un mini do-
sar informativ despre neajunsurile grave din
sistemul medical când vine vorba de nașteri sau
întreruperi de sarcină, probleme aprofundate de
pandemie. Această contextualizare dură vine să
sublinieze că povestea Izei este doar una dintre
zecile de mii.
Spectacolul propus de Teatrul Tineretului din
Piatra Neamț este un succes, cu atât mai mult în
astfel de vremuri, iar reacția publicistică violentă
nu face altceva decât să-i confirme necesitatea.
■
Linia 45
■ Oana Pughineanu
Vai săraca vecina mea! A ajuns să-și dea
garsoniera în chirie cu 180 de euro.
Păi cine mai vine la Cluj? Nimeni. Dar
eu sunt băiat deștept. Și pe pandemie tot cu 300
am dat-o”. Sunt câteva dintre vorbele de duh pe
care le-am auzit pe linia 45 care, ca orice linie de
transport în comun, beneficiază din când în când
de apariția unui personaj exploziv. În funcție de
preferințe și de „zona culturală” a fiecărui călător
el ar putea fi încadrat la categoria „unul care le
știe pe toate”, „mitic”, „jupân” sau „antreprenor”.
Nu există vreun domeniu care să-i fie străin și nici
vreo pățanie pe care să nu o fi pățit-o. Astfel îl auzi,
desigur, emițând vorbe de duh și despre coronavi-
rus și despre sistemul medical. „Și nepoții mei au
corona. Toți. Și soacra. Nu simte gustul și mirosul
dar aude, aude toate prostiile. Nici corona nu o...
Se vede că-i chinezărie”. „Mi-a spus mie prietenul
din orașul X: la noi corona nu bate streptococul
auriu. Ce crezi că dezinfectează cineva ca lumea
tuburile alea la ATI?”. Între amuzament și groază,
continui călătoria, de parcă ai aluneca pe o pagină
de facebook. Îți pare rău că ai uitat căștile acasă.
În lumea modernă nu poți scăpa de un zgomot
decât acoperindu-l cu altul. Liniștea pare un ani-
mal preistoric care și-a dat duhul în caverne încă
nedescoperite. Călătoria cu autobusul, mai ales pe
timp de pandemie, devine un proces biologic care
provoacă rapide reacții viscerale: ești pro sau con-
tra, ți se face rău când o vezi pe doamna care-și
dă jos masca când strănută și o pune la loc după
sau crezi că e normal, că o face inconștient nefiind
încă obișnuită cu „noua normalitate”. Pe linia 45
nu-i timp de înțeles ci de râs, plâns sau urât, dacă
ar fi să ne jucăm cu vorbele filosofului. De oricâ-
tă înțelepciune ai da dovadă în forul interior (pe
propriile pagini de socializare) ea se spulberă ca o
pojghiță subțire de gheață la contactul cu alte în-
țelepciuni. Uneori mintea reușește să regurgiteze
rapid lucruri de care este saturată. În cazul meu
a fost vorba de corona și sistemul medical. Am
rămas agățată de cei 300 de euro și gândul la gar-
soniera pe care încercam să mi-o imaginez: „mo-
dernă”, cu mobilă minimal sau teleportată din
anii ,80, cu molii cu tot? Un exercițiu care mi-a
provocat un lung moment de retrăire proustiană,
sau mai degrabă, un near death experience, când
îți vezi viața trecând prin fața ochilor în câteva
secunde, cam cât faci de la lidl bună ziua la elec-
trogrup calea turzii. Și cele 15 mutări, schimbări
de gazde și chirii intră în acest film, din care unii
au făcut subiect de roman. Pentru că experiența
mutatului ocupă un loc special, pentru oricine s-a
strămutat din orașul de baștină în orașe de 1-5
stele. Cel puțin pentru mulți din generația mea
(care au început să vină la Cluj în 1995) succe-
sivele mutări se condensează într-un bildungsro-
man și fie că vrei, fie că nu, ești obligat să treci
prin celebra școală a vieții, să „cunoști lumea” în
timp ce-ți strecori geamantanele și plasele de ra-
fie printre atâtea tipuri de personalitate, toate ie-
șite din comoda normalitate. Îl scutim pe cititor,
în prag de sărbătoare, de scenele tragicomice cu
gazde care construiesc deasupra cocinei de porci
o „cameră” din carton (foarte asemănătoare cu
improvizațiile de tip Costinești, luate de primul
val) și te roagă să nu folosești baia pentru că nu
Gyorgy Jovian
ulei pe pânză, 150 x 200 cm
Tokyo transit (2011)
sunt puse încă toate țevile. Gazdele care au aran-
jate de o parte a fotoliului ziarele locale, iar de alta
colecția Playboy în ordinea apariției prezentân-
du-ți mândru camera ta compusă din 4 pereți și
o saltea. Trecem și peste gazda care moare fix pe
timpul licenței sau gazda care te urmărește în fie-
care duminică cum aspiri totă casa în timp ce mă-
nâncă pufuleți și îți indică ce colțuri ai ratat. De
dragul magiei sărbătorilor mă opresc la o doamnă
obsedată de filme de familie, filme de Crăciun, așa
cum sunt acum pe diva. Pe vremea aceea se nu-
mea altfel. Hallmark, cred. Pur și simplu când se
așeza, pe la 5 după-masa în fotoliul din sufrageria
enormă, să privească 2,3,4 filme, câte putea, avea
fața unui bebeluș liniștit, gata să adoarmă. Nu
cred că am mai văzut vreodată o față atât de mul-
țumită. Îmi tot spunea „așa-i că-s drăguțe? Așa-i
că-ți plac? Sunt singurele filme la care ma pot
uita. Vino și stai cu mine, sa ne uitam împreună”.
Îmi închipui cu câtă încântare va privi filmele de
peste un an, doi la Diva. Cu el și ea blocați într-un
peisaj feeric, în cea mai drăguță și cozy cabană de
munte (fără gazde în jur). Făcând slalom prin atâ-
tea momente sweet și amuzante în timpul celor 14
zile de carantină autoimpusă, înainte să-și declare
dragostea eternă. Pentru că ea e o mamă respon-
sabilă, deținătoarea celei mai drăguțe cafenele de
la poalele muntelui, iar el e un antreprenor la fel
de responsabil care descoperă bucuriile simple
când pică netul. El nu îi va putea duce cafeaua de
dimineața și nici ea nu-l va putea uimi cu turta
ei dulce (deși s-ar putea, dacă gătește cu mască),
dar el va plăti un ren să o surprindă la fereastră
cu niște luminițe, iar ea îi va povesti de după un
plexiglas improvizat cum s-a destrămat fosta re-
lație și cum are frică de commitement. Cred ca
nu mai trebuie sa spun ce el este deținătorul unei
averi uriașe. Alte fete și doamne vor savura poves-
tea lor de dragoste, dar acum sub protecția unui
„contract” de închiriere care garantează plata în
avans pe trei luni și o garanție depusă în contul
doamnei. Probabil și un dram de intimitate în
plus pentru tânăra strămutată cu 300 de euro în
buzunar, de cheltuit pe școala vieții și alte inepții
firești ale cursului natural al vieții. Nu pot decât să
le urez vizionare plăcută și sper că doamna nu o
va da afară, ca pe vremuri, pentru că a stropit fața
de masă cu cerneală. Un lucru aproape imposibil.
Cerneala online nu pătează.
■
34
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
Urmare din pagina 36
Vremea antimetaforei
își spună propria poveste, a decăderii dar și a
fostei măreții, de fapt a frumosului pe care îl
presupune orice sălbăticie, a normalității care
stă în umbra oricărui cataclism.
Partitura neputințelor noastre, fragilități-
le, vulnerabilitățile, precaritățile ființei umane
sunt „planul secund” pe care Gyorgy Jovian
spuneam că ni-l propune - izvorând dintr-o
viziune esențialmente tragică, apropiată idea-
tic de drama elină. Două cicluri, care se întind
pe ani buni, conțin cuvântul demolare. Unul
se numește chiar așa, Demolare, iar celălalt -
Studiu pentru demolare. Demolarea e un act
pur uman, cu totul altceva decât distrugerile
suferite odată cu trecerea implacabilă a timpu-
lui. Doar omul demolează, doar el are în sine
o infinită disponibilitate spre catastrofă, spre
pustiire. Infinită și inexplicabilă, acestei dispo-
nibilități Jovian îi oferă un statut privilegiat în
lucrările sale. E o liniște oarecum nefirească în
felul în care artistul acceptă, fără a fi nici mo-
ralizator și nici acuzator, această dimensiune
distructivă a ființei umane. Îl privește mai de-
grabă ca pe o victimă, admițându-i tentația de
a fi „mai păcătos decât păcatul”.
Tot haosul apocaliptic din opera lui Jovian ră-
mâne de neînțeles dacă nu ne apropiem și de lu-
crările în care apar personaje. Ele sunt cele care
se confruntă cu limita și tot ele sunt cele care
pot să o depășească. Trebuie spus clar un lucru:
nici o clipă artistul nu cade pradă tentației gro-
tescului, cu toate că hotarele între care se mișcă
l-ar fi putut ademeni către grotesc. Nimic nu
amintește de celebra expresie o frumusețe de-
formată rămâne totuși o diformitate frumoasă.
Cel puțin când e vorba de ființa umană. Scara,
din 2008, Parcul, din 2013, Flacăra II (2015)
sunt lucrări care, aparent, nu au nimic de a face
cu cele din ciclurile Demolare sau Studii pentru
Gyorgy Jovian	Flacăra I (2009), ulei pe pânză, 170 x 200 cm. Proprietate privată
Gyorgy Jovian
Demolare II (2009), ulei pe pânză, 150 x 200 cm
demolare. Fiecare conține câte un personaj care
pare că doarme. Cu toate astea, dacă am scoate
nudul feminin din Flacăra am rămâne cu o lu-
crare care ar putea intra în ciclul Demolărilor.
Toate cele trei personaje sunt în aceeași pozi-
ție: ghemuite, cu picioarele aduse către piept,
cu mâinile strânse. Și îmbrățișare de sine dar și
fugă de lume, căutarea propriei identități însă
și separarea de ceilalți. Dar înainte de toate o
nostalgie a originilor. Cele trei personaje sunt
în pozitie fetală, poziția unei fragilități emoți-
onale, a lipsei de siguranță dar, din punct de
vedere metafizic, este poziția din care umanul
poate să renască permanent, se poate în-ființa
de-a pururi în pofida propriului apetit pentru
distrugere și haos. E o dimensiune creștină evi-
dentă în opera lui Gyorgy Jovian care dăruiește
această bipolaritate a dezastrului și a renașterii.
Faptul că nu avem personaje colective pare să
sublinieze credința existențialistă a pictorului
că fiecare dintre noi suntem unici și doar noi
înșine ne putem bate cu propriile limite.
Sunt lucrări în care plasticianul pare un ro-
mantic postindustrial. Prin tonalitate, punere
în scenă dar mai ales prin nostalgia lor „pei-
sajele” lui Gyorgy Jovian amintesc - împin-
gem la extrem comparația - de atmosfera din
peisajele lui Caspar David Friedrich, să zicem.
„Nostalgia este un fenomen intim legat de
un fenomen de memorie”, crede Starobinski.
Haosul, debandada, învălmășeala din unele lu-
crări ale lui Jovian nu sunt, în acel plan secund
de care vorbeam, decât memoria lucrurilor care
au fost odată. Amintirea a ceea ce reprezentau
înainte de a fi distruse, făcute țăndări, devenind
o civilizație a gunoiului și inutilității. Jovian e
un nostalgic și un optimist reținut. Griurile lu-
crărilor lui, temele, repetitivitatea obsesivă, lă-
sarea în suspensie a unui răspuns final nu ar da
de bănuit asta. Privită însă în întregime, în tot
acest interval de ani, opera sa, tocmai pentru că
nu oferă răspunsuri definitive ci se constituie
într-o căutare febrilă a acestora lasă să se între-
vadă acest optimism. Câtă vreme artistul caută
răspunsuri, căutare sprijinită pe câteva certitu-
dini intime, înseamnă că speră și să le găsească.
Iar acest optimism poate fi parte a soluției ieși-
rii din labirint.
Indiscutabil, Gyorgy Jovian este unul dintre
cei mai importanți artiști plastici contempo-
rani. Privindu-i lucrările, nu știu dacă privim
fragmente de realitate sau de hiperrealitate,
dacă intrăm în sfera imaginarului sau a idea-
ticului, dar e limpede că pătrundem în zone
ale interiorității artistului la care nu am ajun-
ge altfel. Pentru că, așa cum se întâmplă la toți
marii artiști, fiecare pată de culoare, ori linie îl
determină să ni se destăinuie, fiecare lucrare îi
convoacă ființa intreagă.
■
TRIBUNA • NR. 438 • 1-15 decembrie 2020
35
sumar
plastica	
Vremea antimetaforei
I Aurel Chiriac
semnal
Irina Lazăr
Inocența marelui oraș	2
editorial
Mircea Arman
Metafizica - forma supremă a imaginativului poietic
rațional în filosofia lui Aristotel	3
cărți în actualitate Adrian Lesenciuc Cuminecarea artistică	5
Alexandru Sfârlea „ca să simt realitatea/ pe care altfel n-o simt mai deloc” ...	6
comentarii Ștefan Manasia Mimosa pudica	7
poezia Claudia Albu-Gelli	8
memoria literară Constantin Cubleșan Poezia cu formă fixă	9
eseu Radu Bagdasar University Wits - un statut paradoxal între cenaclu și bandă (I)	10
Iulian Cătălui Viziuni comparatiste între mitul de origine și mitul eshatologic din Popol Vuh și Biblie	13
Adrian Dinu Rachieru Despre canonul literar și canonizare (III)	15
diagnoze Andrei Marga Interpretarea Bibliei	17
filosofie Acad. Alexandru Surdu Limbajul categorial al speculațiunii	19
Vasile Zecheru Proclos sau cântecul de lebădă al ezoterismului cult	20
Viorel Igna Convertirea la creștinism a lui Marius Victorinus și generarea lui Dumnezeu în Sfânta Treime (I)	22
istorie Traian D. Lazăr Unificarea culturală a României după 1918 (I)	23
însemnări din La Mancha Mircea Moț Despre imaginativ	25
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (XXIX)	27
Laura Poantă Timpul și vremurile în pandemie	30
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolina cartolinelor de tren	31
teatru Andreea Lupu 98% Decizia corectă - un spectacol de inclus în programa școlară	33
showmustgoon Oana Pughineanu Linia 45	34
plastica Aurel Chiriac Vremea antimetaforei	36
Gyorgy Jovian
Parcul (2013), ulei pe pânză, 170 x 200 cm
Dezastru, catastrofă, sinistru, tragic, con-
fuz, ravagiu, distonanță, conflict, dez-
nădejde, exasperare, limită, exces, fi-
nal: de la oricare dintre aceste cuvinte am putea
porni un text despre arta lui Gyorgy Jovian. E
drept că toate se înscriu într-un soi de registru
negativ al percepției, într-un limbaj al apocalip-
ticului și al disperării. Chiar artistul propune
această aparentă negativitate. E până la urmă
limbajul pe care l-a folosit în lucrările sale încă
din anii ’80, căutând de atunci răspuns la câteva
întrebări care l-au urmărit obsesiv de-a lungul
întregii activități: e ființa umană dependentă
de tragic?; pricepem tragismul contemporanei-
tății sau îl căutăm, scormonim după el ca după
un imperativ existențial?; era industrială pre-
gătește apocalipsa sau este apocalipsa însăși?;
la ce se reduce rostul și putința ființei umane
într-o lume pe care ea însăși o pregătește de un
final inevitabil?; de unde impulsul patologic pe
care îl avem pentru „a demola”, a distruge, a ne
auto-distruge?; trăim cu conștiința vinovăției
sau suntem doar niște barbari moderni?
Din acest punct de vedere, Gyorgy Jovian re-
prezintă unul dintre plasticienii binecuvântați
de propria viziune artistică. Dacă îi privim lu-
crările din urmă cu ani și pe cele de acum ne
dăm seama că nu a fost nevoie să bâjbâie, să
tălmăcească - în timp - preluând în propria
operă tendințe, mode, stiluri, teme care nu îi
erau proprii, că nu are, în acești zeci de ani,
modificări de epigon și spectaculozități de imi-
tator. A păstrat o corespondență cu sine însuși,
cu propria lume vizuală, cu propriile motivații
plastice, cu propria interpretare a lumii specifi-
că doar marilor artiști.
Picturile sale în ulei pe pânză au, în ciuda
(uneori) a hiperrealismului lor, o capacitate
aparte: te forțează întotdeauna să vezi, să îți în-
chipui o altă realitate, un plan secund ascuns
vederii dar totodată mereu propus imaginației:
e răscucea în care Gyorgy Jovian, din punct de
vedere artistic, se întâlnește cu un suprarealism
mascat, iar din perspectivă umană cu catastro-
fele faptului de a fi. Lucrările care nu conțin
prezențe umane explicite au în ele, totuși, per-
vertirea adusă de ființa umană, distorisionarea,
macularea, frângerea lumii până la apocalip-
sele trăite cotidian. Detaliile precise, tușele de
culoare aproape microscopice experimentează
finitudinea unui proiect existențial distrus, dar
meticulozitatea, chiar o „pedanterie cromatică”
conferă spațiului pictural o dinamică specifică
lucrărilor lui Jovian. Artistul forțează de fieca-
re dată lumea devastată pe care o pictează să
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
llllllllll
642341 100438