semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Âgnes Forro
Rădăcinile mele (2012)
pastel, 50 x 35 cm
Viitorul universității
Cu noua sa carte, volumul Viitorul universită-
ții (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca,
2020, 352 pag.), profesorul Andrei Marga
duce mai departe ampla sa examinare a educației
din cultura noastră. Publicăm coperta cărții și un
fragment de Prefața autorului. (Redacția)
„În 1993 am preluat Rectoratul Universității
Babeș-Bolyai, după ce funcționasem ca decan
(1990-1992) și prorector (1992-93). Vremurile erau
de reformă, ceea ce am și gândit imediat și am inițiat
și organizat. Apoi, împreună cu mulți colegi, am și
realizat reforme, în orice răspundere am exercitat.
Preluând Rectoratul am procedat la reforma
universității clujene, după ce, ca decan și, apoi, pro-
rector, angajasem multe inițiative. În fiecare iposta-
ză am venit cu un program elaborat sistematic de
schimbări. Mi-a repugnat totdeauna să ocup funcții
publice fără ca cei din jur să cunoască ce am de gând
să fac. Pregătirea pe parcurs mi-a rămas străină.
În cursul a ceea ce avea să devină cel mai
lung rectorat din istoria universității clujene, am
schimbat Universitatea Babeș-Bolyai sub aproape
toate aspectele. Datele schimbărilor sunt prinse în
volumele mele După cincisprezece ani. Fifteen Years
After. 1993-2004, 2008-2012 (Cluj University Press,
2011) și Anii înnoirii. Reforma Universității clujene
1993-2012 (Tribuna, Cluj-Napoca, 2014), încât cel
interesat le poate examina în detalii.
În toți anii de după 1989 m-am pronunțat, ade-
sea împotriva curentului, în favoarea reformelor
radicale de despărțire de trecut, iar presa timpului
oferă bogate mărturii. Prima aducere în Aula Magna
a liderilor țărăniști, deveniți crești-democrați sub
Corneliu Coposu, după lunga lor reprimare, a fost
la Universitatea clujeană, în 1994. După alegerile
din 1996, am fost invitat de Convenția Democratică
să fac parte din primul ei guvern, dar, fiind într-un
stagiu de cercetare la National Endowement for
Democracy (Washington DC), pentru scrierea unei
cărți, am venit ceva mai târziu în guvern.
Odată devenit ministru al educației naționale,
am lansat programul „Reformă acum!” și l-am pus
în aplicare. Educația din România a făcut prin acest
program tranziția de la socialismul răsăritean la so-
cietatea deschisă a începutului de mileniu. „Educația
și formarea profesională” au format, de altfel, și pri-
mul capitol de negociere a aderării României la
Uniunea Europeană, care s-a putut încheia de țara
noastră (deja în mai 2000).
Datele reformei comprehensive a educației pe
care am condus-o, care a avut privilegiul de a fi fost
dirijată din minister de o echipă excelent calificată,
cea mai calificată de până acum, sunt cuprinse în
volumul meu Anii reformei 1997-2000 (EFES, Cluj-
Napoca, 2006), încât oricine la poate examina. Sunt
sincer recunoscător, cum am mai spus, acestei echi-
pe.
Pe traseul profesurii, al rectoratului și al ministe-
riatului meu la educația națională am căutat și am
avut ocazia întâlnirii cu cei mai mari gânditori ai lu-
mii și a unor discuții fructuoase, extrem de instruc-
tive pentru mine. Am avut prilejul conlucrării cu
rectorii sau președinții celor mai bune universități
din lume. Am avut cooperări îndeaproape cu mi-
niștrii educației ai SUA, Germaniei, Franței, Italiei,
Chinei, Rusiei, Ungariei, Poloniei și ai altor țări.
Am dorit să cunosc experiențele cele mai avan-
sate din lume și m-am străduit să-mi îndeplinesc
dorința. De pe platourile performanțelor înalte abia
începem să înțelegem lumea.
Nu am avut doar succese. Devenind, fără să con-
curez pentru funcție, căci nu era în proiectul meu
de viață, președinte al PNȚCD, nu am putut concilia
divergențele acerbe ale unor lideri care pierduseră
dramatic alegerile din 2000 și am demisionat, cu
toate că sprijinul creștin-democrației internaționa-
le de la acea oră a fost deplin. Situația din România
deteriorându-se, am acceptat, la solicitarea lideri-
lor liberali, să-i sprijin și să mă înrolez din nou. S-a
ajuns la victoria în alegeri din 2004, dar curând s-a
văzut că regimul de atunci ia calea unui autoritarism
incult și penibil, încât m-am dat la o parte, alături de
alți liberali.
Am concurat, la propunerea făcută de rec-
tori francezi, la postul de rector al Universității
Națiunilor Unite de la Tokyo, cu un proiect care m-a
dus în finala de trei candidați (din Elveția, Australia,
România) din birourile Secretarului General al
ONU de la New York. Nu am putut concura contri-
buția financiară a țării câștigătorului.
Regimul de la București s-a răfuit curând cu
cei ale căror opțiuni critice erau pe față adverse,
adoptând, cu mâna unor veleitari avizi și necopți,
legea din 2011. Prin aceasta, pe traseul inițiat de
Mussolini, continuat de legionari și de comuniști în
1948, se trimiteau în pensie, cum declara un minis-
tru ulterior, cam o mie de profesori universitari.
În această situație, am plecat în 2012 la
Universitatea Ebraică din Ierusalim, pentru doi ani,
urmând că continui, pe baza unui contract pe care îl
semnasem, la Universitatea din Toronto. Am men-
ținut legătura cu cei care în țară năzuiau la schim-
barea regimului încât, la formarea guvernului din
mai 2012, a trebuit să iau o decizie dificilă. Cu toate
prevenirile mai multor cunoscători americani, ger-
mani, israelieni, care îmi spuneau „nu te duce cu bă-
ieții aceia!”, am acceptat să preiau ministerul afaceri-
lor externe de la București, cu argumentul „vreau să
servesc țara pentru izbăvirea de regim!”. Mă întreb și
astăzi ce știau și de unde știau acei cunoscători reali-
tatea. Ei au avut dreptate.
Nu mă gândesc la invențiile biografice și mize-
ria ce s-au creat mai ales după ce m-am pronunțat
public, ca ministru de externe, pentru înlocuirea
președintelui țării. O pățiseră și alții și erau de aș-
teptat într-o bătălie cu asemenea miză, chiar dacă
și deciziile parlamentului și referendumul cu peste
douăsprezece milioane de votanți pentru demiterea
președintelui confirmau poziția pe care mă situam.
Mă gândesc la ceea ce a urmat, după vizite oficiale
reușite la Bruxelles, Chicago, Ierusalim, Paris,
Kuweit și în multe alte locuri. Pe de o parte, în mod
neașteptat, în coaliția social-liberală din 2012, au
apărut fisuri - liderul social-democrat vâna miniștri
liberali. Iar liderul liberalilor a fost paralizat când,
după suspendarea președintelui, a ajuns interimar
la Cotroceni, încât, cu toate eforturile pe care le
făceam la minister, nu s-a putut contrabalansa
ofensiva serviciilor secrete, care au distribuit falsuri
la Washington și Berlin, mai ales că la ministerul
justiției se făceau declarații nechibzuite, ce au putut
fi luate ca pretexte.
Totul a culminat cu faptul că am primit invitații
de vizite la Washington, Moscova, Beijing și Seul, în
ultimele două capitale cu primiri programate la cel
mai înalt nivel. Primul ministru de atunci mi-a spus
Continuarea în pagina 10
2
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
editorial
Dialectica hegeliană ca
imaginativ poietic rațional1
al științei contemporane
■ Mircea Arman
Pentru a putea desluși tema studiului asupra
Spiritului la Hegel, privit din perspectiva
imaginativului poietic rațional, va trebui
mai întîi, pe scurt, să definim termenul de imagi-
nativ poietic rațional.
Ceea ce va constitui neobișnuitul excursului
nostru va fi nu atît problematica în sine ci, mai
degrabă, unghiul din care va fi privită problema
filosofiei lui Hegel. Acesta este motivul pentru
care nici măcar nu vom încerca o abordare funda-
mentată în tradiție, adică în cadrele precis statua-
te de istoria filosofiei occidentale, de vastele opere
de interpretare scrise în marginea operei hegelie-
ne. Intenția noastră se rezumă doar la a re-pune
problema, la a deschide perspective care să suscite
gîndirea, pentru a merge mai departe pe drumul
ce călăuzește spre scopul inițial, dar și spre cel fi-
nal, al oricărei voințe de operă: adevărul.
Mulți hegelieni ar fi, de la început, tentați să
conteste o asemenea încercare, măcar din per-
spectiva uneia dintre cele mai adînc inoculate
prejudecăți culturale: filosofia sau știința, ca pro-
dus al cercetării discursive, raționale, așadar ca
analiză și sinteză mai mult sau mai puțin articu-
lată rațional și statuată în observația și cercetarea
naturii omului sau Spiritului își poate permite să
ignore adevărul ca produs al imaginativului poie-
tic rațional.
Noțiunea de imaginar dar și noțiunea de ima-
ginativ au căpătat în timp, odată cu implantarea
fermă a mentalității științifice prost înțelese, o
notă de desuetudine. Și poate că, într-un anumit
fel, dacă dăm noțiunii de imaginativ o valență
halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar așa și
este. Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știința
nu sunt un rezultat al imaginativului ca facultate a
reveriei și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea
ce noi vom numi capacitate imaginativă rațională.
Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o
conține noțiunea comună de imaginativ, imagina-
tivul poietic rațional primește valența de posibili-
tate rațională, de facultate specifică a intelectului
de a crea lumi posibile. De aceea, spunem noi,
doar imaginativul este facultatea umană capabi-
lă de a re-crea lumea ca atare, dintr-o perspectivă
a raționalității implicite. Dar această capacitate
imaginativă este mai mult decît atît. Ea este facul-
tatea specifică omului, și numai lui, de a crea lumi
posibile a căror sens rațional este atît explicit cît
și implicit. Această capacitate este responsabilă
de valorizarea și aducerea la înțelegere a realită-
ții dar și de poieza acesteia. Tot această capacitate
specifică omului și numai lui este responsabilă de
înțelegerea și situarea opozitivă a omului față de
lume, dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată
acesta, de la opera de artă la opera filosofică, la
„descoperirea” științifică și dezvoltarea tehnică2.
Omul schimbă lumea, o făurește, o înțelege, o
organizează în Sistem, îi dă valoare doar datorită
acestei capacități unice imaginative care face po-
sibilă lumea ca lume. Realitatea ca ființare ici-colo
disponibilă, pusă în afara relației stabilite de su-
biect ca eu cunoscător și re-creată în imaginativul
poietic rațional, este lipsită de existență, de relație
unificatoare dătătoare de sens. Omul creează exis-
tența, lumea, arta, și o valorizează. Fără această
valorizare, dată de subiectul cunoscător, obiectua-
litatea este me on ti.
Astfel, ontologia greacă și structura imaginati-
vului poietic filosofic grecesc iau naștere sub auspi-
ciile Rațiunii iar acest fapt i-a determinat pe filo-
sofii greci să afirme întîietatea gîndirii discursive
despre Ființă ca reducere la Unu. Această credință
a lor stă sub semnul postulatului că esența lumii
este rațională iar substanța ei este Logosul, adică
Rațiunea. Așa se explică și faptul că pentru greci
omul este singura ființă păstrătoare a adevărului
întrucît el este și singurul deținător al Rațiunii.
Astfel a fost posibilă afirmarea tezei după care
acordul dintre gîndire și realitate este de esența
adevărului Ființei.
Filosofia lui Hegel este și ea tot o filosofie a
Rațiunii iar la baza sa stă sistemul imaginativului
poietic rațional de tip european, care derivă din
cel pur subiectiv grecesc, și care stă sub semnul
obiectivismului. Numai că ambiția de reformator
al filosofiei îi și reușește lui Hegel, spre deosebire
de gînditorii anteriori care aduceau realitatea la
UNU, considerînd diversitatea și multiciplitatea
doar iluzii ale simțurilor3. Oricum, în ciuda uri-
așei construcții filosofice hegeliene, esența pro-
blemei nu este rezolvată, dialectica hegeliană, ca
și știința, dealtfel, neajungînd la concluzii irefu-
tabile tocmai datorită lipsei unui concept atractor
autentic care să poată stabiliza nefîrșitele contra-
dicții ale fenomenului.
Âgnes Forro
Răstignirea (2012), patel, 50 x 35 cm
Mircea Arman
Valorificînd și recunocînd valoarea întemeia-
toare a gîndirii filosofice kantiene, Hegel nu va
ezita să valorifice gîndirea criticistă. În Știința
Logicii, Hegel surprinde meritele incontestabi-
le ale lui Kant în statuarea criticismului, dar îi și
reproșează acestuia caracterul formal al cercetării
bazate, în fond, pe analiza logică și reproșîndu-i
că nu trece dincolo de obiect ca obiect al cunoaș-
terii, criticismul limitîndu-se la acesta și neavînd
de a face cu obiectul însăși. Datorită acestui fapt,
Hegel va postula superioritatea vechii metafizici
asupra criticismului, întrucît aceasta se raporta
la obiectul însuși, ceea ce în opinia noastră con-
stituie un fals deoarece, ca subiect gînditor, per-
cepînd realitatea mediat prin intermediul conști-
inței, omul nu poate avea înțelegerea nemijlocită
a obiectului, a realității, așa cum spunea undeva
și biologul lakob von Uexull. În schimb, funda-
mentul pe care Hegel își va construi teza după
care obiectul poate fi cunoscut în sine însuși stă
în formula lui Spinoza, după care determinațiile
gîndirii sunt și cele reale și invers: Ordo et conexio
rerum idem est ac ordo et conexio idearum. El va
arăta că Rațiunea este o putere dincolo de puterea
de înțelegere a intelectului și de aceea ei și numai
ei îi este accesibilă cunoașterea absolutului. Mai
mult, Hegel afirmă că Intelectul nu cunoaște ni-
mic în sine4.
Kant arătase, dealtfel, că intuițiile și concepte-
le stau într-un echilibru dialectic, nici unele nici
altele neputînd valoriza singure, prin urmare, cri-
tica lui Hegel la Kant după care gîndirea nu este
doar nemijlocită ci și mijlocită nu stă în picioare
deoarece Kant afirmase deja acest lucru.
Ambiția lui Hegel este însă aceea de a da o
ontologie dialectică, așa cum în vechea metafi-
zică doar Heraklit, la vremea lui, mai încercase.
Această ontologie dialectică are la bază unitatea
diversului, iar conceptul atractor al unei con-
strucții ontologice superioare vechii metafizici
este Spiritul. Pentru Hegel și pentru structura
imaginativ-poietică rațională a Sistemului său,
cunoașterea rațională este sinteza contrariilor ca
esență adevărată a existenței. Iar întrucît existența
este infinită, constructul imaginativ poietic rațio-
nal hegelian va porni de la simplu spre compus, de
la unu la multiplu. Acest fapt este însă discutabil
O
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
3
o
iar, în opinia noastră, Rațiunea ca și cunoaștere
a Absolutului nu poate fi susținută cîtă vreme
Natura depășește Rațiunea și o pune în inferiori-
tate, oricît s-ar strădui aceasta să surprindă infini-
ta contradictorialitate a realului. De aici și eșecul
vădit al filosofiei naturii hegeliene.
Tot sub semnul discutabilului stă și ontologia
dialectică hegeliană, atîta vreme cît analiza și sin-
teza gîndirii ontologice are la bază doar forma-
lismul logic, chiar dacă „cu conținut”, întrucît
formalismul logic nu poate vedea adevărul decît
formaliter. Astfel, logica hegeliană este fundamen-
tul cunoscutei relații individual-particular-gene-
ral, care în relația sa dialectică dezvoltă ontologia
hegeliană. De aceea este Știința logicii atît de dife-
rită de oricare tratat de logică, întrucît ea încearcă
să surprindă și să ordoneze dialectica contradic-
torie a existenței. Totuși, această triadă care ar
constitui ontologia dialectică hegeliană nu este pe
deplin dusă la bun sfîrșit, la acea mult visată uni-
tate a contrariilor, întrucît Hegel va ignora în mod
oneros problema individualului pe care o va sub-
stitui necesității absolute. Astfel, Hegel, care pre-
coniza filosofia ca știință a celei mai reale dintre
realități, respectiv Spiritul, nu va putea „închide”
această construcție imaginativ-poietică rațională
în ecuația propusă: individual-particular-uni-
versal, tocmai datorită limitelor Rațiunii umane
care nu se poate ridica la Rațiunea contradictorie
a naturii. De aceea, Hegel va opta pentru concep-
tul suprem al gîndirii istorice care este Spiritul5.
Istoria lumii este, astfel, istoria Spiritului. Însă și
Spiritul, chiar dacă considerat de Hegel ca fiind
suprema realitate, acest monism nu este realizat
printr-un construct rațional sistematic ci printr-o
conversiune a concretului la Spirit, ceea ce este
un procedeu discutabil. Astfel, dualismele clasi-
ce ale filosofiei, res extensa versus res cogitans sau
subiectiv și obiectiv, Ideal și Real se anulează și se
aglutinează în noțiunea de Spirit.
Din acest motiv, Fenomenologia Spiritului nu
este doar o gnoseologie ci și o ontologie, întrucît
doar Spiritul are caracteristica supremă a reali-
tății. În ontologia hegeliană, Spiritul și relațiile
sale de ființă sunt substanța lumii. În constructul
său imaginativ rațional, Spiritul epuizează com-
plet structurile realității, el însuși fiind realitatea
obiectuală absolută de sine stătătoare. Prin urma-
re, adevărul Rațiunii este chiar realitatea ei și chiar
Spiritul. Astfel, spiritul universal este cel care se va
confunda cu istoria universală în dezvoltarea ei.
Însă în ontologia dialectică hegeliană, Spiritul nu
este doar substanță ci și subiect, unificînd astfel
domeniul cunoașterii și aducîndu-l la sinteza su-
premă. Acest fapt și această frumoasă iluzie l-au
făcut pe Hegel să creadă că filosofia se sfîrșește cu
el, așa cum mai tîrziu „ontologia Dasein-ului” l-a
făcut pe Heidegger să afirme același lucru.
Toată dezvoltarea noțiunii de Spirit, din ale
cărui mișcări contradictorii, dialectice, se naș-
te lumea, dă ontologia hegeliană, dezvoltată în
Fenomenologia Spiritului în toată splendoarea
manifestărilor sale istorice. Și totuși, această
identitate dintre ființă și gîndire, obiectualitate
și idealitate, realitate ici-colo disponibilă și
conștiință, idealism subiectiv și/sau idealism
obiectiv nu va putea rezolva problema
obiectivității deoarece are pretenția, în mod
straniu, de a reduce întregul fenomen la unitatea
Spiritului, ceea ce este o imposibilitate, deoarece
indiferent de structura unui concept atractor,
fie el Spiritul, nu va putea fi surprinsă niciodată
unitatea dialectică a realității, întrucît ea este
într-o continuă devenire și schimbare6, este
Phainomenon și Apophansis. De aceea, obiectivi-
tatea absolută a Spiritului este o falsă obiectivitate.
Și această obiectivitate este înglobată de către ima-
ginativul poietic rațional, care este subiectivitate
pură. Jocul hegelian al autoînstrăinării, ce ține de
obiectivitatea Spiritului sau natura care este esența
înstrăinată a Ideii, nu este decît un construct su-
biectiv ce duce mai mult spre speculațiunea pură
și spre subiectivismul însăși. Este oare Spiritul în
filosofia hegeliană un concept atractor în jurul că-
ruia se poate construi obiectivitatea? Ne îndoim,
cîtă vreme însăși Rațiunea umană este inferioară
Rațiunii contradictorii a naturii. Mai mult, este
pusă în discuție însăși posibilitatea unei ontologii
dialectice legate de principiul devenirii universa-
le. Și cum Filosofia Naturii a lui Hegel este evi-
dent un eșec, ne îndoim de posibilitatea dovedită
a unei metafizici dialectice care să fie lipsită de un
fundament unic, ultim și imuabil și pe care aceas-
ta (metafizica) îl presupune, întrucît ne îndoim
profund de justețea unei logici umane care poate
să nu țină cont de identitatea formală a gîndirii.
Acestă problemă este pusă și în analiza obiec-
tivității științei contemporane și imaginativului
poietic rațional specific acesteia. Iar din punctul
nostru de vedere, nu Rațiunea este ceea ce îl face
creativ și inovativ pe om ci capacitatea imaginati-
vă poietică rațională. Acest concept care ne apar-
ține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în
filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem
noi) implică acea capacitate specifică numai omu-
lui de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibni-
ziană care sunt de „tip model”). Această creație
autentică specific umană este dată de structura
intelectului uman, așa cum o descrie, la bază,
Kant și de posibilitatea de a percepe cele două
așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv tim-
pul și spațiul. Capacitatea imaginativă poietică ra-
țională, spre deosebire de schimbătorul și nesta-
tornicul imaginației luat în derîdere, oarecum, de
către Sf. Augustin, creează lumi care se nasc din
nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din ni-
mic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele
filosofice, tehnica, informatica, robotica, mituri-
le, inclusiv toate religiile sunt rodul acestei capa-
cități imaginative care are posibilitatea de a crea
Âgnes Forro	Rugăciunea de pe zid (2018)
pastel 50 x 35 cm
ex nihilo7. Singura ființare capabilă de această
creație și care este clar și de netăgăduit existentă
este omul. Această capacitate imaginativă creează
din nimic, așa cum Dumnezeu a creat din nimic,
însă creația sa este una care stă, pe de o parte, pe
cele două constante constitutive ale imaginativu-
lui poietic aprioric (timpul și spațiul care nu sunt
nicidecum date fizice și nu au o consistență ma-
terială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii
fizicienilor sau matematicienilor) și, mai ales, pe
Rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza
prin această capacitate imaginativă care este și ca-
pacitatea esențială în cercetarea științifică funda-
mentală și filosofie. Ce implică acest lucru? Nimic
altceva decît faptul că lumea nu este doar creația
lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și
singular, ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o
nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate
fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap
ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, ra-
chetele, lumea paralelă realității care este cea vir-
tuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informati-
cii, pe criterii strict raționale, logico - matematice.
Astfel realitățile pe care le-a creat știința și care,
inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc
realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De
aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică,
informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de
necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul on-
tologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către
metafizica occidentală, inclusiv de către cea hege-
liană8. Ce este însă mai mult decît discutabil este
faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit,
la modul autentic, acestor noi adevăruri ale lu-
milor posibile, în ciuda apariției evidente a unui
alt tip uman, a unui alt tip de raportare la lume,
a unor alte valori și adevăruri, într-o dezvoltare
și dinamică uluitoare și care, încet, încet, tind să
descopere și să se confunde cu o altă realitate și o
altă morală decît cea percepută și acceptată de om
milenii de-a rîndul.
Așadar, problema nu se pune dacă filosofia
sau știința trebuie sau poate să ignore adevărul
ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar,
sensul fiind acela de a considera filosofia, și im-
plicit celelalte domenii ale spiritului, ca produs al
imaginativului și scop al adevărului, ca deschidere
originară. În acest sens, precum filosofii presocra-
tici, poeții, filosofii, dar și cercetătorii naturii, în
speță cei care se ocupă de cercetarea fundamen-
tală, sunt „deținători de adevăr”, în sensul în care
modalitatea lor de accedere spre acesta este unul
originar, iar metoda se găsește în metaforă - în
cazul poeziei - cum, bunăoară, metoda științei
este matematica și a filosofiei Rațiunea. În fond,
pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom
încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al
științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu
numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît
și caracteristica imaginativului poietic rațional
de conținător și păstrător al adevărului, respectiv
vom determina și conținutul factic al imaginati-
vului poietic european și implicit al celui hegelian
care îi stă fundament.
În acest sens, dezbaterea mondială asupra ca-
pacității de a descifra structura biologică a unui
virus pe care îl cunoaște toată lumea dar nu îl poa-
te reproduce nimeni, dată de pandemia coronavi-
rusului, a suscitat și suscită extrem de multe con-
troverse, iar texte, de altfel simpliste, precum cel
al filosofului italian Giorgio Agamben, au reușit
să inflameze spiritele între adepții științei sectare,
ai religiei și cei ai adevărului privit ca operator on-
tologic fundamental, respectiv al metafizicienilor.
4
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Există adevărurile exhibate de organizații mon-
diale care se ocupă de sănătatea publică și care
sunt de fiecare dată contradictorii sau rizibile,
adevărurile contradictorii ale diferitelor labora-
toare științifice, adevărul experimental al medici-
nei clinice și adevărul metafizic al filosofului care
constată că în această sarabandă a adevărurilor,
adevărul se ascunde în ființarea microscopică a
unui virus care nu vrea să iasă din ascunderea sa.
Capacitatea adevărului de a se manifesta ca
adevăr stă tocmai în capacitatea sa de a ieși din
ascundere (aletheia). Acest lucru a fost dezbătut
încă de greci și nu a fost adus în înțelegere com-
pletă nici măcar pînă în contemporaneitate.
Adevărul privit din perspectiva științei, cu
ochelarii de cal ai diverselor metodologii, aparate
și tehnici, se relevă a fi unul extrem de greu de
adus la un numitor comun și de cele mai multe ori
nu ajunge la esența sa de scoatere din ascundere.
Filosofii, de la Hegel și Heidegger încoace, nu mai
sunt „stăpînitori de adevăr”, cu atît mai puțin oa-
menii de știință ajunși subiecte de amuzament al
opiniei publice, iar preoții noii tehnologii a infor-
mației nu trec de stadiul unor idioți cu pretenții.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că euro-
peanul folosește noțiunea de adevăr într-un mod
pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar,
totalitar și unilateral. În timp, definiția tomistă,
adecvatio rei ad intellectus, a prins din ce în ce
mai mult teren, ajungînd să se impună aproape
total. În acest sens, exemplul științelor este mai
mult decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi,
cum arătam, nu mai gîndim adevărul decît for-
maliter, adică ca o adecvare a intelectului la lucru,
la factualitatea și reitatea disponibilă. Ceea ce este
esențial în adevărul științelor are însă de a face cu
tehnica planetară și cu noțiunea de funcționalita-
te. Epoca modernă și știința contemporană gîn-
desc lumea doar în funcție de funcționalitatea sa.
Această mașină funcționează și atunci ea poate
fi asimilată funcțiunii adevărate, care este depla-
sarea de la un punct la altul, acest medicament
funcționează și acest fapt demonstrează capaci-
tatea științei de a rezolva probleme. Adevărul de-
vine funcționalitate și rezolvare. Adevărul trebuie
gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat și
în scoaterea din ascundere a acestui adevăr. Ceea
ce este adevărat nu are nici un fel de afinitate nici
cu funcționalitatea și nici cu rezolvarea unor pro-
bleme ce țin de particularitatea extremă a ființării,
deși Hegel încearcă să o propună în filosofia sa,
dar fără a reuși, cu adevărat, să o determine.
Starea de neascundere a adevărului se manifes-
tă tocmai în ce are ea mai ascuns, respectiv în apa-
riția proprie fenomenului. Virusul pe care îl caută
toată lumea se ascunde în aparițiile multiple date
se simptomele variate ale bolnavului. Sub aceste
aparențe stă adevărul care trebuie determinat de
către omul de știință și de către filosof.
Hegel încearcă să dezvolte dialectica nu neapă-
rat prin analiza contradictorie a realității ci prin
intermediul imaginativului poietic rațional, prin
intermediul căruia creează un sistem de conexi-
uni care nu sunt neapărat cele pe care le-am putea
găsi în structura fenomenului.
Istoriei evenimențiale Hegel îi substituie o isto-
rie a Spiritului, care nu este altceva decît o istorie a
culturii9 re-creată în imaginativul poietic rațional
specific filosofiei și sistemului propus de aceasta.
Putem vorbi astfel de o posibilitate, de o posibilă
ontologie dialectică care rămîne sub semnul con-
diționării atîta timp cît modalitatea speculației
hegeliene este pusă sub semnul întrebării de în-
săși dinamica contradictorie a fenomenului. Sub
Âgnes Forro	Fețe pe zid (2018), pastel 35 x 50 cm
aspectul obiectivității punerii în aspect a adevăru-
lui, autorul Științei Logicii îl poate doar mijloci
prin capacitatea poietică imaginativă de tip rațio-
nal, specific logicii și raportării la lume a omului.
În aceeași situație se află savantul care
urmărește structura enzimatică și proteică a
virusului, care va căuta doar adevărul ascuns
în ARN-ul acestuia sau în capacitatea unei
enzime de a se lega de un receptor uman. Este
un adevăr care se vrea scos dintr-un strat și
mai abscons, cel al realității microscopice. Dar
oare are și acest savant posibilitatea reală de a
scoate la lumină adevărul ascuns în structura
și schimbarea continuă a structurii virusului?
Parțial, vom spune, și doar dacă acest fapt va
funcționa în ciuda caracterului său schimbător.
Acest ceva neschimbător din timpul care face
fenomenul să devină este chiar esența timpului
și ține de supratemporalitate, adică de adevăr.
Numai că, în însăși această cercetare, nu numai
în cea hegeliană, poate apărea fenomenul în-de-
părtării de adevăr, atîta vreme cît cel ce va căuta
adevărul nu va avea în vedere un sens creator al
acestuia. Ce vrem să spunem cu aceasta? Anume
faptul că nimeni nu va găsi ceea ce este stabil în-
tr-o structură temporală, respectiv fenomenală,
atît timp cît el nu va fi capabil să re-creeze aceas-
tă structură la nivelul imaginativului poietic, cel
care dă existență și adevăr. Știința nu descoperă
ci creează, așa cum și filosofia adevărată nu ob-
servă și analizează ci creează. De aceea sistemul
ontologic dialectic hegelian este unul ce ține de lo-
gica creației filosofice și nu de cea a descoperirii.
Ceea ce descoperă, pune în funcțiune și rezolvă,
este tehnica planetară ca modalitate de sinteză
și punere în practică a unor adevăruri suprapu-
se. În acest fel, mersul cu mașina se suprapune
mersului pe jos, lovitura presei pneumatice se
suprapune loviturii date cu ciocanul, iar lumea
virtuală constituită din diverși altgoritmi se va
suprapune realității și, în cele din urmă, o va
substitui. Ceea ce îngrijorează în esența tehni-
cii este tocmai această capacitate de a funcționa,
întrucît funcționarea cheamă funcționarea, iar
compusele tehnicii planetare malefice vor clama
cîndva funcționarea în detrimentul vieții auten-
tice. În gîndirea tehnicii planetare, omul trebuie
să funcționeze în marele angrenaj al funcționa-
lității lucrurilor. Acesta este pericolul suprem
pentru ființarea care este omul, substituirea exis-
tenței trăite cu funcționarea. Rupîndu-se de via-
ță și trăind lumile paralele ale altgoritmilor care
crează virtualitatea, omul este dirijat, manevrat
și subjugat unei funcționalități lipsite de dimen-
siunea existenței reale și a adevărului. Adevărul
este sustituit cu informația reală sau falsă în
funcție de dorința manipulatorie a statelor sau
a diverselor organizații sau chiar indivizi. Nu e
nevoie de nici un fel de distrugere fizică a ființei
umane întrucît această distrugere se manifestă
în chiar raporturile tehnice pe care le creează lu-
mea tehnicii planetare.
Tehnica planetară încearcă să se substituie tra-
diției și formației spirituale pe care patria - școala
limbii și etnicității - a transmis-o omului. Acest
lucru a făcut-o neîntrerupt de la greci la filoso-
fia idealistă germană și pînă în filosofia lui Hegel,
Nietzsche și Heidegger.
Ce are însă de a face imaginativul poietic rațio-
nal de tip științific și știința contemporană cu filo-
sofia lui Hegel? Răspunsul este simplu: o ciudată
adversitate față de prezența statornică, de Ființă,
de fundamentul ultim al metafizicii care este con-
ceptul atractor: UNU.
Singularitate uluitoare a filosofiei lui Hegel stă
tocmai în această ontologie și gîndire dialectică,
care este proprie și gîndirii științifice contempo-
rane10. Toată dialectica spiritului și efortul titanic
de re-construcție subiectivă prin intermediul ima-
ginativului poietic rațional, care înglobează atît in-
tuițiile, conceptele dar și Rațiunea și Spiritul unei
filosofii care stau sub semnul unității contrariilor,
a sintezei unității Spiritului și, în cele din urmă, a
încercării surprinderii adevărului fenomenului, se
află la baza existenței și dezvoltării științei contem-
porane. Dacă știința contemporană s-a încoronat
drept regină a spiritului, atunci regele și îndrumă-
torul ei este filosofia dialectică hegeliană al cărei
adevăr absolut este Spiritul, filosofie căreia îi da-
torează realizările11 dar și eșecurile lamentabile.
Note
1	Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imagi-
nativului uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020.
2	Vidi, Hermann Glokner, Der Begriff in Hegels
Philosophie, în Hegel Sudien, Beiheft 2, 1965, H.
Bouvier &Co, p. 129 și 141.
3	D. D. Roșca, Studii și eseuri filosofice, București, Ed.
Științifică, 1970, pp. 129 - 140.
4	G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I,
p. 5 - 7.
5	Vidi, Karl Lowith, Aktualităt und Inaktualităt
Hegels, în Hegel-Bilanz, hrgs. von R. Heede und J.
Ritter, Frankfurt am Mein, Vittorio Klostermann,
1973. pp 4-6. Aici Spiritul este văzut în sensul dezvoltat
de Lowith.
6	Vidi, C. Noica, Douăzeci și șapte trepte ale realului,
București, Ed. Științifică. 1969, p. 14.
7	Vede, M. Arman, Op. cit., passim.
8	Manfred Riedl, Theorie und Praxis îm Denken
Hegels, Ullstein, Frankfurt am mein-Berlin -Wien,
1965.
9	Vidi, A. Messer, Gesichte der Philosophie von Kant
bis Hegel, 8. Aufl., Leipzig Quelle&Meyer, 1932 p. 124
și 127.
10	Vide, Dieter Henrich, Hegel im Kontext, Frankfurt
am Mein, Suhrkamp, 1967, p.10. Achiesăm la poziția
lui Heinrich după care gîndirea lui Hegel a fost pre-
luată și în alte scopuri decît cele privitoare la analiza
asupra gîndirii sale.
11	Suntem de acord cu Hans Georg Gadamer care
acuza ilicitul oamneilor de știință și încercarea lor de
a minimaliza meritele lui Hegel și care blamează ten-
dința diferiților „savanți” de a-l scoate din actualitatea
teoretică uitînd că de fapt, știința, la fel de exactă sau
inexactă ca și filosofia, îi datorează enorm dialecticii
hegeliene. Vezi în acest sens: H.G. Gadamer, Hegels
Philosophie und ihre Nachwirkungen bis heute, în
Vernunft im Zeitalter des Wissenschaft, Frankfurt am
Mein, Surkamp, 1976, p. 37.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
5
cărți în actualitate
În patul lui Procust,
pe timpuri virale!
■ Magdalena Vaida
Nu-mi amintesc când am mai scris un text,
cu atâtea porniri, reveniri și întreruperi.
Cronică, recenzie, oricum s-ar numi cele
câteva însemnări făcute „pe marginea” cărții lui
Alexandru Petria - „Timpuri virale - Gânduri
pe contrasens” (Alexandria - Publishing House,
2020), au dospit din greu, fără să fiu neapărat
mulțumită de rezultat.
Nu din cauza lui Petria și nu din cauza arti-
colelor de presă sau a fulgurantelor pagini de
jurnal pe care le conține cartea. Nu. Ne știm de
multă vreme, rezonăm la aceleași idei și-i cu-
nosc foarte bine scriitura de jurnalist nealiniat,
așa cum îi cunosc și poezia sau proza, aceasta
din urmă, la fel de nervoasă ca textele gazetă-
rești. Dificultatea a venit din altă parte. Pe măsu-
ră ce scriam, evenimentele se derulau cu o viteză
înspăimântătoare și mergeau dinspre rău spre
mai rău. Realitatea depășea tot ce scrisese Petria,
toate previziunile și avertismentele jurnalistului.
Mă copleșea. Aveam, și am senzația că ceva îi
scapă, ceva ne scapă amândoura. Nouă tuturor.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a de-
clarat pandemia de Covid-19 în martie, erijân-
du-se brusc în singura autoritate îndreptățită
să gestioneze măsurile menite să stopeze boala.
Concomitent, a început emiterea de directive
despre ce trebuie sau nu trebuie să facă statele
lumii pentru a împiedica propagarea virusului.
Doctor Procust își instala patul în Agora pregătit
să taie capete și picioare, pentru propria-i plăce-
re. Să „ajusteze” omenirea după un model verifi-
cat în Asia, dar nu numai acolo.
„Răspunsul umanității la amenințarea
Covid-19 a fost disproporționat, exagerat prin
carantinarea țărilor. În loc să se adopte soluții
punctuale, locale, s-a mers pe blocarea statelor,
Âgnes Forro
Omul de tinichea (2015) pastel, 35 x 50 cm
pe transformarea lor în închisori pentru locui-
tori, cu pagube economice imense. Am folosit
termenul de covido-prostie în legătură cu aceas-
tă stare de fapt: prostie a politicienilor, aflați sub
presiunea presei care s-a debarasat de respon-
sabilitate și a epidemiologilor, ale căror păreri
seamănă, adesea, în seriozitate, cu ale autorilor
de horoscoape” spune Petria, care nu contestă
nici o secundă existența virusului și nu dă apă la
moară teoriilor conspiraționiste, dar avertizează
asupra pericolului reprezentat de monstrul hi-
brid rezultat din încrucișarea politicului cu ști-
ința. Cu medicina, mai exact.
„Pentru un doctor, toți oamenii sînt bolnavi.
Sau pe cale să îmbolnăvească pe altcineva. Dacă
lăsăm societatea să fie guvernată de doctori, mai
ales de epidemiologi, mai bine ne așezăm cu-
minți la coadă la spînzurătoare. Și aducem și fu-
nia și săpunul de acasă. E delirant ce se întîmplă.
Ăștia cred că lumea ar trebui să fie un mare spi-
tal. Dă-i unui copil un ciocan, și toate în jur i se
vor părea cuie. Dă-i unui epidemiolog puterea, și
toate împrejur sînt numai măști și dezinfectant
și interdicții cretine și reguli de zici că te pre-
gătești să intri în operație pe creier. Nu ne mai
facem bine la cap...”
Nu, nu ne facem bine pentru că deja mulți,
foarte mulți au căzut în capcană.
De la „teama de moarte” exacerbată prin
media oficială și „oficializată”, pornește totul,
notează Petria, sugerând asemenenea lui Jean
Delumeau („Frica în Occident”), că frica de
moarte se exprimă prin cele mai intense psi-
hoze colective. Psihoze care astăzi se propagă
mai rapid decât virusul în sine, cu ajutorul no-
ilor tehnologii, iar discursurile politicienilor nu
mai unesc, ci dezbină. Teama, izolarea forțată,
restrângerea unor libertăți atât de greu dobân-
dite au spart tiparele după care funcționează o
societate normală. Închiderea sau punerea în
adormire a reperelor de civilizație, care sunt
bisericile, sinagogile, muzeele, parcurile, grădi-
nile, acele “puncte de meditație profane, unde
umanitatea obișnuiește să-și astîmpere setea
spiritual” nu mai sunt exemple, ci sunt pierderi
incalculabile pentru umanitate, spune Bernard
Levy în eseul său “Virusul care ne înnebuneș-
te”. Dar, mutilarea Agorei a fost doar începutul.
După care, a venit poliția, jandarmeria, armata...
“Bolile destructurează o anumită stare de fapt,
a organismului uman ori social. Sunt un agent al
dezordinii” ne reamintește Petria.
În mod firesc, oamenii vor dori reinstaurarea
ordinii cunoscute, vor liniște și siguranță pentru
ei și copiii lor. Vor tot ce le oferă baza piramidei
lui Maslow. Nu vor teatre, operă, galerii de artă,
cărți și muzee. Vor casă și masă, un job stabil.
Oamenii, în marea lor majoritate, iubesc stagna-
rea, iar politicienii știu acest lucru. Satisfacerea
minimă a nevoilor primare a fost pârghia de
care s-au folosit mereu vechile și noile autocra-
ții. Dictaturile.
Pe de altă parte, “experții” în psihologia ma-
selor mai știu că oamenii au nevoie, în egală mă-
sură, de un scop, o justificare a obedienței lor,
au nevoie de apartenență și de stimă. Or, dacă ai
dinamitat fundamentele structurilor sociale, tre-
buie să pui ceva în schimb, să-i dai cetățeanului
o rațiune de a exista. Și i s-a dat.
“Individul însingurat de globalism, orice oa-
recare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit
familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-
a redescoperit rădăcinile. Simte că este util ac-
ceptând carantinarea, privarea de libertate. Are
încredințarea că luptă pentru binele colectiv, ind
pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit
de un scop măreț. E o luptă destul de comodă,
de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea
ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagera-
tă, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri,
poartă mândru însemnele „armatei” - masca pe
gură și mănușile pe mâini. Are convingerea că
masca dă un sens vieții sale banale, că îl înno-
bilează. Umilul intră în pielea cavalerului în ar-
mură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere
prin mască - cum tot recită politicienii și pre-
sa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel
mai probabil. Masca reprezintă proclamația de
responsabilitate, este „eroismul supunerii” spu-
ne Petria.
„Covid-19 ne-a transpus într-o viețuire de
lagăr, sub pretextul luptei cu virusul. State cu
regim de lagăr, închise în ele însele de granițe.
Un trai depersonalizant, lipsit de vechile tabie-
turi, unde ruperea relațiilor umane, a apropierii
zilnice a devenit de uz curent - cale de apărare
stabilită de medici. Distanțarea socială e mantră.
Problema e revenirea din lagăr la societatea care
a fost înainte. Nimeni nu are cum să știe ce-o
să fie exact, sunt teorii și teorii. Că o să ne reîn-
toarcem schilodiți sufletește, e una. Alta extrem
de importantă este că politicienilor li s-a deschis
apetitul pentru guvernări discreționare, să porți-
oneze libertatea cum cred ei că e bine. Iar binele
lor se suprapune peste al nostru numai în excep-
ții. Pericolul dictaturilor e după colț” - averti-
zează Petria.
Și pe bună dreptate, pentru că ce se întămplă
acum, în aceste timpuri virale, este cireașa de pe
tort a contrademocrației. Metaforic, patul lui
Procust este un simbol al practicilor abuzive de
încadrare a oamenilor, a gândirii și sentimen-
telor lor, în anumite tipare impuse. Acum însă,
forța brută a lăsat loc mijloacelor tehnocrate de
control. Mană cerească pentru dictatori, cărora
pandemia le-a adus pe tavă pretextul!
Prin convertirea internetului într-un sistem
național și global de supraveghere, de tip Big
Brother, guvernele se pregătesc, sincron, să im-
plementeze „cea mai opresivă și extremă intru-
ziune a statului în viața privată a individului”
adică, exact ce anticipa cu ani în urmă Edward
Snowden.
Nu mai departe de zilele trecute, presa ameri-
cană și britanică semnala că Microsoft urmează
să înlocuiască zeci de ziariști care colaborează
cu site-ul MSN News și să utilizeze algoritmi în
selectarea știrilor, urmând ca în viitor, pe baza
unor cuvinte cheie, scrierea acestora să revină
superinteligențelor artificiale! O știre care mi
s-a părut mai întunecată decât cel mai întunecat
coșmar.
Când pui bandă adezivă pe gura presei, vo-
cea societății nu mai poate fi auzită. Pentru că
societatea, în orice democrație, este formată din
oameni cu idei și concepții diverse, “în contra-
sens” chiar, care trebuie să fie auzite și, eventual,
dezbătute, nu trimise direct la groapa de gunoi
pentru că nu coincid cu ale altora. „Este un pa-
radox că fiecare dictator a ajuns la putere pe o
campanie bazată pe dreptul la liberă exprimare.
Că imediat după ce a ajuns la putere să supri-
me orice drept la liberă exprimare, cu excepția
propriului drept”, spunea în urmă cu aproape un
secol cel de-al 31-lea Președinte al SUA, Herbert
Hoover.
Acest lucru ar trebui să ne preocupe cât se
poate de serios, nu covidul în sine, nu pandemia,
nu infectații și morții. De ceea ce vom face sau
nu vom face acum va depinde în ce fel de lume
vor trăi copiii și nepoții noștri.
Generația noastră, a mea și a lui Petria s-a
născut și a trăit în dictatură. Or, după ce am su-
praviețuit unui regim al abuzurilor de tot felul,
mi se pare ridicol să murim într-o altă dictatu-
ră, mai subtilă, mai perversă, mai periculoasă.
Moștenire “virală” pe care nici o secundă nu
ne-a trecut prin minte că am putea s-o transmi-
tem următoarelor generații.
■
Fluide îngândurări
melancolizate
■ Adrian Țion
n 1978, Aurel Șorobetea scria reportajul
eseu Privire de pe Cetățuie, evocând întâm-
plări din viața Clujului copilăriei și ado-
lescenței sale. În 2020, privind de pe Cetățuie,
Romulus Moldovan scrie un volum de versuri
simțind cum Poezia (metamorfozată în fragil
„zbor de fluturi”) îl înalță „deasupra lucruri-
lor mărunte”. Volumul intitulat Pod de cuvin-
te (apărut la editura Ecou Transilvan) înscrie,
într-adevăr, „un pod de cuvinte” sau un cod
de cuvinte poetice peste apele translucide ale
prezentului cotidian, ale Someșului șerpui-
tor, ale trecerii noastre prin lume. Poetul ur-
mează „taina zborului” în lirice extrapolări,
retrăind senzații din vremea inocenței când
prindea „fluturi pentru insectar” (Zbor de flu-
turi). Mirajul copilăriei tranzitează întâmplă-
tor meditația ancorată în prezentul vorbirii.
Edificii napociste, repere urbane, delicat scri-
jelite, transpar plastic în poezia sa colorând
peisagistica versurilor din primul ciclu De pe
Cetățuie: „Podul Garibaldi, noaptea”, „Pe stra-
da Clinicilor din Cluj-Napoca/ grupuri tumul-
tuoase de studenți”, „rățuștele sălbatice/ care
înoată pe Someș/ sau pe Canalul Morii”. Se
creează astfel un cadru ambiental mirobolant
pentru explicitarea reveriilor și a zborului ima-
ginativ contras în nesecată speranță de ilumi-
nare prin cuvânt.
Celelalte secțiuni ale volumului se deschid
spre un discurs cristalizat genuin, axat prepon-
derent pe sinceritatea mărturisirii de sine, ope-
rând cu un limbaj comprehensibil în ademe-
nirea tropilor activați de fluxul inspirației. Da,
este adevărat, Romulus Moldovan scrie inspi-
rat și firesc, spontan și inventiv, grăbit să sur-
prindă fascinația clipei în sintagme de o caldă
expresivitate imagistică. Ritmul versurilor sale
este înregistrat de „metronomul lăuntric” na-
tiv, subiectiv și sentimental, care însoțește su-
ita reflexivităților pe drumul desemnat drept
loc referențial al poetizării: „cuvintele neros-
tite/ îmi sapă în suflet/ galerii ramificate/ spre
miezul melancoliei” (Miezul melancoliei). Se
configurează din mers, în cadrul unor îngân-
durări melancolizate deliberat, „ființa volatilă”
a poetului arhetipal, rătăcit azi ca și altădată,
prin „întunericul plin de lumină” al existenței
sale abstrase licărului mundan. De remarcat
puterea oximoronului de a străpunge stânca
efemerelor alcătuiri ale realului conjunctural.
Sub taina cuvintelor, poetul dovedește că știe
ascunde realitatea infamă, protejându-și trăiri-
le. Jocul imagistic e adesea derutant, indicând
șovăiri în structurarea ideii, lăsând loc deschis
formulărilor enigmatice, insinuant echivoce:
„Eu sunt întrebarea/ cu un răspuns necon-
vingător” (Răspunsuri). Avem un eu poetic
excesiv reflexiv. „Noi/ am descoperit cuvin-
tele/ care croiesc tunele prin realitate” spune
poetul într-un poem-viziune din ultimul ciclu
Ochii minții. Fără a ajunge la conceptualiza-
rea cuprinzătoare a ideii, nici nu e de aștep-
tat așa ceva pentru un temperament poetic
Âgnes Forro Viața de noapte (2016), pastel, 50 x 35 cm
impetuos, aproape năvalnic, demersul poetic
al lui Romulus Moldovan din acest al doilea
volum al său pare a fi rezultatul unor notații
fugare, pline de prospețime și sclipiri ingenios
împletite în corporalitatea extrem de aerisită a
poemului. Ceea ce, să recunoaștem, facilitează
accesibilitatea și dinamizează fluxul comuni-
cării directe.
Din punct de vedere tematic, poeziile lui
Romulus Moldovan cuprind motive specifice
lirismului dintotdeauna, precum iubirea, me-
ditația, jocul spiritual, melancolizarea trăirilor,
evlavia și uimirea în fața miraculosului exis-
tențial. Pentru poet, frumusețea iubitei e schi-
țată eliptic ca un sumul de adorații infinite: „O,
Doamne,/ cât de frumoasă poți fi!// Răsfăț al
celor șase simțuri./ Curgerea apei./ Licărire./
Un pod./ O lacrimă./ Totul./ Aproape nimic.”
(Frumusețe). Într-un elan de lirism casnic
oblăduitor apar umbrele părinților, lumina fe-
tiței Sahar, „cel mai prețios dar”, virtual „lanț
al miracolelor” complinite afectiv în simbolul
generic al unui Grifon domestic: „Adevărul ne
va veghea/ ca un grifon domestic/ pe care îl
deslușim deodată/ plutind, iluminat,/ în sinea
noastră ca în depărtare.” Cu ecouri stănescie-
ne e resuscitat motivul oaselor în versuri de o
evidentă adâncime a cugetărilor despre moar-
te, prag al trecerii spre neființă: „Se deschide
mereu/ câte o fereastră către cer/ când rând pe
rând/ toate se întorc/ printre pădurile de oase”
(Prin sita gândurilor).
Tonică în substanță și ingenioasă în fibra
scriiturii, poezia lui Romulus Moldovan cuce-
rește prin sinceritatea și căldura mesajului ei.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
7
comentarii
Cerul înstelat al culturii deasupra
noastră și conștiința valorii în noi
■ Adrian Lesenciuc
Marian Nencescu este un critic literar capabil
să privească dincolo de limitele paralelipi-
pedului denumit carte și să identifice pro-
iectului închis în amintitul corp geometric un loc ge-
ometric în spațiul valorilor și un traiect imaterial în
raport cu potențialul de învechire. Este, mai degrabă,
un arhitect al traiectoriilor energetice, al infrastruc-
turii invizibile de rețea, al potențialităților în cultu-
ră. Având dubla vocație de filolog și filosof, Marian
Nencescu privește așezările contemporane în proiect
și le dă adâncime și perspectivă. Dar, pentru a separa
apele, se așază critic în demersul propriei perspec-
tive și afirmă în deschiderea recentei lucrări Delicii
istorico-literare1: „Dușmanul criticului nu este nici
timpul și nici adversarii literari, ci este trădarea pro-
priei conștiințe” (p.8). Cărțile lui Marian Nencescu
vorbesc despre menținerea curată a conștiinței criti-
cului, iar pentru aceasta condiția de îndeplinit este să
identifice corect clasa de valoare sau ordinul iterației
la care un model cuprinzător la nivelul unei litera-
turi/ culturi se reproduce fractal în minor și lipsă de
relevanță.
Deliciile istorico-literare prezintă perspectiva de la
distanță (spațio-temporală și critică) asupra vârfuri-
lor unei culturi în ipostaza aducerii lor într-o actu-
alitate a receptării. Nu lipsesc, firește, trimiterile la
numele clasice ale culturii române - făcând critică
a culturii, Marian Nencescu își revendică/ asumă o
anumită critică de direcție - redescoperite în contex-
tul unor receptări actuale descentrate/ dezechilibrate.
Iată, de pildă, un Blaga - filosoful - situat sub pre-
siunea unei notorii exprimări a veșniciei rurale ro-
mânești, refuzând reeditarea discursului de recepție
la primirea în Academia Română: „[...] nici ulterior,
când împrejurările politice au permis „îmblânzirea”
tonului față de filosofia sa, Lucian Blaga nu și-a pro-
pus reeditarea eseului Elogiul satului românesc, dis-
cursul de recepție cu prilejul alegerii sale ca membru
al Academiei Române” (p.19), iată un Noica al cărui
artificiu metodologic este devoalat de Sorin Lavric și
evidențiat de Marian Nencescu: „Modelul «ontolo-
gic» propus de C. Noica, ce pornește de la individual,
trece prin determinații și ajunge la general, este, ne
atrage atenția Sorin Lavric, îngrijitorul ediției, mai
degrabă «un vicleșug», autorul dând impresia că a
extras modulațiile ideatice din rădăcina verbului «a
fi», «în realitate filosoful având de la început modelul
gata făcut, în funcție de care își va cumpăni pașii dis-
cursivi».” (p.188)
Curajos și direct, Marian Nencescu nu se ascun-
de, așadar, în spatele anvergurii numelui celui co-
mentat. Analiza lui este lucidă și se dezvoltă natural,
în concordanță cu lecturile succesive și recontextua-
lizarea marilor nume. Acolo unde firescul receptării
presupune pași anteriori puțini cunoscuți, se oprește
pentru a lumina traseul: spre exemplu, îl găsim pe
Creangă în ipostaza unei firești așezări grație șansei
de a fi avut în zorii istoriografiei noastre moderne un
excepțional biograf, în persoana aproape necunos-
cutului preot Dumitru Furtună, iar modul în care
Marian Nencescu îi subliniază rolul este remarcabil
prin claritatea pe care o presupune situarea la dis-
tanță: „Cu totul părintele econom Dumitru Furtună
se dovedește cel mai fidel biograf al lui Creangă din
epoca de început a istoriografiei noastre literare mo-
derne. Atent la limbaj, empatic cu gesturile și volutele
politice ori administrative ale eroului său, Dumitru
Furtună iartă și izbăvește «greșelile» omenești, ca un
vrednic părinte de suflete ce este. Opera sa e nu doar
o cruce de lemn la căpătâiul «moșului Creangă», ci
un monument trainic ivit în vremuri tulburi, nu doar
pentru memoria lui Ion Creangă, dar și pentru desti-
nul literaturii românești, în ansamblu.” (p.80-81)
Așadar, de la distanța critică necesară, dar fără a
pierde el însuși empatia de care trebuie să dea dovadă
criticul când „judecă” și alegerile autorului, nu numai
valoarea operei, Marian Nencescu contribuie la re-
poziționarea unui parcurs al receptării într-o lumină
nefiltrată special din rațiuni personale sau ideologice.
Aceeași claritate probează și în cazul receptării operei
unui alt clasic, Hasdeu: „Privită din perspectivă actu-
ală, opera lui Hasdeu admirabil restituită de editori
contemporani, se înscrie în „tradiția enciclopedică”
a culturii noastre, inaugurată de Neagoe Basarab și
de Cantemir” (p.91), dar pe care îl recuperează cri-
tic prin recontextualizarea interpretării și reașezarea
interpretativă a concepției istorice a marelui savant:
„Concepția istorică a lui Hasdeu presupune studiul
fenomenelor naturii, în evoluție «cu modificațiunile
din întru, dar provocate din afară» (Etymologicum
Magnium Romaniae, tom IV, București, 1887, p.72) și
comportă mai multe etape, ce se consolidează treptat,
pe măsură ce istoricul acumulează noi date și docu-
mente revelatoare. Ca interpret al istoriei, savantul de
la Câmpina depășește simpla fază a identificării și în-
șiruirii etapelor istorice mergând pe linia fixării unor
factori obiectivi ce prezidează cursul istoriei. Hasdeu
rămâne consecvent ideii de destin istoric supus acți-
unii factorilor subiectivi. [...] Rezultatul muncii uvri-
erului Hasdeu este Istoria critică a românilor, lucrare
ce nu păcătuiește, după spusele lui Mircea Eliade,
decât prin „monumentalitate” (Despre Eminescu și
Hasdeu, Iași, Junimea, 1987, p.95).” (p.118)
De la distanță privește, așadar, și opera monu-
mentală a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care, din
această perspectivă, se reașază în raport propria-i
viziune, adică în acord cu dinamica interioară a cul-
turii, motivată de factori exteriori.
Marian Nencescu preferă să opereze cu creațiile
integrale ale vârfurilor culturii naționale, nu cu sim-
ple texte decontextualizate. Dar acest fapt nu îl limi-
tează la cei care au o operă completă, în raport cu care
să se fi instituit o distanță de cel puțin câteva decenii
de la publicarea postumelor, dacă este cazul. Marian
Nencescu, intuind dimensiunile și potențialul evolu-
tiv al operei unor filosofi contemporani: Alexandru
Boboc sau Alexandru Surdu, se focalizează și asu-
pra acestora, rezumând un parcurs al unei sondări
în adâncimea operelor: „Aparent aleatorii, temele
abordate creează un anume mod de «cugetare româ-
nească», înscrisă fie pe coordonate neo-aristotelice,
neo-kantiene, sau direct, în perspectiva «gândirii mi-
tice», venită la noi prin modalitatea limbii (limbaje-
lor): «se poate vorbi de o condiționare a mitului prin
limbă», susține profesorul Al. Boboc, referindu-se,
de pildă, la raportul dintre metaforă și mit la Lucian
Blaga și E. Cassirer (pp.28-29); Spirit neoaristotelic,
deschis deopotrivă spre «tezaurul filosofic al limbii
române», dar și spre tainele Cumințeniei pământu-
lui, profesorul Alexandru Surdu închide glorios un
arc de timp de peste un secol și jumătate de cugetare
românească, fiind, neîndoielnic, ultimul maiorescian
de la noi, gânditor de care îl leagă nu doar rigoarea
logicii, dar și ambiția sistemică.” (p.256)
Marian Nencescu se rezumă, în Delicii istorico-li-
terare, la proiectele de gândire sistemică, încheiate
sau în derulare. Deliciile se prezintă pe sine în acord
cu proiecția asupra unei conștiințe critice nesupu-
se concesiilor, drept lucrare despre liniile de forță
ale unor conștiințe creatoare, marcate pe parcursul
lor prin rețele interconectate la aceeași cultură și la
același tip predominant de spirit critic. În constela-
ția culturii, creația celor amintiți, dar și alte creații
reprezentative pe care le tratează Marian Nencescu,
nu sunt apariții întâmplătoare, iar autorul, într-o în-
cercare de mecanică celestă aplicată culturii române,
așază fiecare dintre operele capitale ale culturii în po-
ziția în care, după calcularea rezultantei forțelor ce o
pun în mișcare, i se asigură stabilitatea parcursului în
timp (pentru o receptare adecvată). E ca și cum cerul
înstelat al culturii ar putea vorbi, în această receptare
de început de secol nou, și despre distribuția forțelor,
și despre echilibrul energetic, și despre mișcarea apa-
rentă a marilor opere în fața privirilor celor ce vor să
descopere cultura.
Față de acest volum privitor la așezarea celestă
a constelațiilor de valori autohtone, Artificiile criti-
ce2 sunt, în fapt, refacerea imaginii unor sporadice
apariții luminoase de foarte scurtă durată, într-o
dinamică precis calculată în raport cu cantitatea de
încărcătură de azvârlire a unor edituri, așadar a unor
artificii editoriale. Artificiile editoriale nu aparțin lui
Marian Nencescu, ci doar artificiile critice, adică de
poziționare în raport cu cerul înstelat. Autori cva-
sinecunoscuți, azvârliți spre tării cu sentimentul că
luminiscența lucrărilor sporadice poate acoperi, mă-
car pentru moment, lumina constelațiilor culturii,
trăiesc în cartea lui Marian Nencescu momentul de
glorie al unei fotografii critice. Pe hârtia fotografică
se devoalează distribuția regulată a unor asemenea
artificii, dar Marian Nencescu are inteligența de a
crea, în cazul fiecărui comentariu despre respectivele
lucrări, distanța critică prin evidențierea ordinului de
mărime dintre „luminătorii” cerului culturii și vagile
apariții sporadice, cu pretenția de universalitate.
Cum rămâne, însă, cu premisa conștiinței critice?
Simplu: trasând distanța critică dintre vârfuri sau
dintre contextul performanței culturale și lucrările
comentate și textele comentate - fiecare dintre tex-
tele din Artificii critice conține o parte introductivă
amplă, o contextualizare a tematicii/ problematicii,
exemplelor majore, modelelor -, Marian Nencescu
este pe de o parte categoric în ceea ce privește efec-
tului luminiscenței pe placa fotografică, iar pe de alta
induce ironia subtilă, și ea fundamentată (și extinsă)
cultural: „[...] nouă, celor din Est, nu ne rămâne decât
să ne considerăm moștenitori ai unei culturi a auto/
ironiei și să acceptăm senini, noua ordine literară, un
fel de dezarmare ideologică (vezi Sartre), menită să
transforme realismul socialist într-un soi de realism
fără frontiere” (pp.15-16). Până și în aparent hazar-
data afirmație despre poezia unui autor care „tinde
spre o clasicizare precoce” e o undă de ironie, luând
în considerare sensul denotativ secund al termenului
„a clasiciza”, acela de „a imita pe clasici”, și nu primul
sens, de „a dobândi un caracter clasic”.
Marian Nencescu rămâne fidel, așadar, propriei
proiecții în raportare la oglinda critică a conștiinței,
oferind mai degrabă o perspectivă asupra golului, a
potențialității, a intervalului și distanțelor mari exis-
tente între cele două tipuri de fotografie și obiecte
luminiscente captate pe hârtia fotografică a criticu-
lui: „Cândva, părintele semioticii, Roland Barthes
(1915-1980) ne învăța că în artă, ca și în viață, totul
e să găsești intervalul, cu alte cuvinte să distingi între
ce se poate și ce nu poate fi dezgolit artistic” (p.210),
decât asupra complexului de plinuri. Prin această
distanță pe care o impune, Marian Nencescu devi-
ne mai degrabă comentator al faptei culturale decât
al unor lucrări în sine, cu accent pe contextualizare
(favorabilă autorilor comentați, dar în egală măsură,
copleșitoare pentru aceștia).
Note
1	Marian Nencescu. (2020). Delicii istorico-literare.
București: Editura Detectiv Literar. 358p.
2	Marian Nencescu. (2020). Artificii critice.
București: Editura Detectiv Literar. 250p.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Barochism, luxurianță,
delir (plus... trei sonete)
■ Alexandru Sfârlea
Ediția1, cuprinzând creația regretatului
poet Sergiu Vaida (originar din Săsarm,
Beclean, dispărut prematur, la 40 de
ani, în 1997, după ce activase, un deceniu, la
Oradea) a apărut la comemorarea a 20 de ani
de la călătoria spre Empireu, sub îngrijirea po-
etului și eseistului Alexandru Seres, un apropi-
at al celui comemorat.,,Am petrecut împreună
multe ceasuri, discutând uneori nopți între-
gi despre literatură. (...) Își scria poemele în
transă, strigând în creierul nopții, electrizând
întunericul din jur. Îl chinuia demonul - și nu
putea scăpa din strânsoarea lui grozavă decât
așternându-și chinul pe hârtie.”- își amintește
A.S. în prefățuca la Într-o lumină aurie. Aflăm
și despre,,febra publicisticii de care a fost cu-
prins S.V., ca mai toți intelectualii orădeni,
după 1989”, despre,,cum încerca să se învăluie
într-o aură de mister care să-i sporească statu-
ra de poet”, dar și despre faptul că a debutat în
Luceafărul din 12 noiembrie 1983, cu două po-
eme, „Turlă și triunghi” și,,Frescă 2”, fiind pre-
miat la Festivalul Național de Poezie,,Nicolae
Labiș”; apoi, despre cum Familia, între 1984 și
1990, i-a găzduit aproape în fiecare an câte un
grupaj de poeme, făcând în revistă și cronica
Cenaclului,,Iosif Vulcan”, condus în acea vre-
me de Virgil Podoabă. Mai adaug doar faptul
că, după părerea îngrijitorului ediției, „Sergiu
Vaida a fost o voce singulară în peisajul literar
al anilor ’80, iar versurile sale sunt incantații
dintr-o lume nevăzută, stranie și impalpabilă,
căreia în zadar i-am căuta o cheie în registrul
realului”. Ceea ce nu-i deloc puțin, ba chiar ne
face să întrezărim, prin fantele și cuanticitățile
timpului, un fel de indicibilă și deloc superfe-
tatorie aură poeticească, dar care, din păcate,
apare sub o formă excesiv rarefiată sub ochii
mijiți până la opacizare ai criticii literare. De
altfel, întâmplător sau nu, primul poem din
volum, cel intitulat,,Trapă”, chiar pare - într-o
formă deconcertant - falacioasă - arcuind vo-
lute ale deceptivității în contextualizarea, voit
paradoxală, a referențializării lirice: Și dacă nu
exiști te pot inventa/ deși știu că prima formă
de surghiunire a ochiului e simbolul/ (...) clopo-
tul de sticlă în schimb/ va bate din bibliotecă și
limba mea va cădea/ pe cuvântul eschivă/(...) su-
perb gestul în surghiun al imaginii piatră/ pusă
în ungherul inimii resemnarea/(...) poemul vine
și-mi montează timpane pe trup,/ țeasta mea e
un cuib de năpârci/ ea stă în urma întâmplării
și îi pune o trapă (subl. mea A.S.). Poetul pare
că pune în mâna cititorului un fel de lanternă
magică, ai zice, a cărei lumină ar putea avea
virtuți teleologice, deci fără să relativizeze, în
vreun fel, efortul decriptării și devoalării unor
sensuri restrictive și încifrate. Pentru că,,făcând
genuflexiuni viziunilor grandioase”, poetul este
fachirul și frondeurul, „mergând în vârful pi-
cioarelor pe o linie albă”, cel care jonglează cu
„gândiri și imagini”, chiar dacă ne spune răspi-
cat și teribilist până la un punct, că nici mersul
prin glanda umorală a unui zeu/ nu este mersul
prin catedrală/- nici fluturarea evantaiului în
locul/ aripilor tăiate nu e marea lecție de res-
pirație - /nici deschiderea ușii nu e maieutica
(subl. mea ). Aici, iar am subliniat un vers, toc-
mai pentru a aminti celor mai uituci, poate, ori
somnolenți, că gestul pe care-l face actantul/
executantul numerelor de prestidigitație oniri-
că - de înlesnire a înțelegerii și chiar a demisti-
ficării afectelor- nu mai încape/ permite niscai
discuții ori peripatetizări vecine cu gratuitatea
și nonsensul.
Din proiectatele volume cu tentă megaloma-
nică ale lui Sergiu Vaida, au rămas doar aceste
trei cicluri: Adio domnule Candide, Așteptarea
lui Vineri și Câmp deschis, plus alte câteva poe-
me, inclusiv trei sonete. Dar îl putem însoți pe
infatigabilul deambuleur prin teritorii și spați-
alizări terifiant onirice, ori pur și hilariant- fan-
tasmatice; îi putem pune alteori delirențiozita-
tea, să zic așa, pe solfegiile unor (dez)articulări
care fac aerul, norii și furtunile prin excelență
livrești, dar și dezabuzant- cerebrale, să-i tre-
zească din eventuale pusee cataleptice, până și
pe cei (prea) de tot adânciți într-însele. Pentru
că impresia care ... irupe/ erupe/,,corupe” este
aceea de furibunzenie nestăvilită, de cap-com-
pas al eului (dez)integrat, într-o devălmășie ca
de taifun ontic- celest, care pune barochismul
elementelor să dizloce luxurianța constituenți-
lor lingvistici și sofisticat telurici: Deslușit nu
este ce spun dar să deschidem capacul. Hi hi, un-
ghiile au crescut/ pe acoperișul lor și turnul se -
nalță, se dezleagă limbile în fiertura/ verzuie pe
care plutesc trupuri încete, care e rostul acestui
amețitor/ traseu? Eu care mă prind de trupurile
dinaintea mea nu pot să văd!/ cine duce la piei-
re acest corp și nu vede gușa bufonului perfora-
tă?/ mângâiem nevăstuicile pe botul catifelat și
fluturăm batistuțele/ într-un mare vagon dar
se-aud labele păroase țopăind deasupra lui/ și
pe o banchetă se vede un bătrân mut cum se
Âgnes Forro Un pic de baroc (2010), pastel, 50 x 35 cm
evaporă încet și-n/ locul lui cartilajele cârtiței
fremătând. Nu vă apropiați! nu vedeți/ pânda
acestui schelet dornic de carne? Mica schiță apă-
rând ca vrăbiile/ zgribulite în vânt. O curea de
piele învârtind fără martori bolovanii/ pe cer.
(...) - mică lighioană durdulie cu fundițe și voa-
luri ce ascunzi tu în micile/ tale bile roșcate? șiret
ca o vulpe pusă ca un semn de carte (...) facem
un plan ? luăm pe/ înserat o căruță, o umplem
cu paie și-ajungem la bâlciul înțelepților./ cu
balanțe, cu echere și rigle, desenând triunghiuri
și prisme, iar noi/ vom ajunge acolo făcând la
intrare focul. în care intrăm ca într-un/ calcul
exact. ca un țipăt se văd în lumină orbindu-ne.
(Galeriile).
Aceeași vivacitate insolitând fantasmagorice
și flamboaiante scenarii în care hazardul și
contrarietatea ornamentează prodigios fastul
cu tente suprarealiste sau, uneori, de dicteu
automat, nu de puține ori, întâlnim și în
Această parte a serii, Câmp deschis sau Într-o
lumină aurie; această sintagmă din urmă (care
a fost bine aleasă și ca titlu al volumului)
este,,distribuită” în rolul insinuant-eclatant de
leit-motiv al poemului, fiind obsedant invoca-
tă, de nu mai puțin de șase ori, respectiv: po-
calul maiestuos fierbând într-o lumină aurie,
infiltrându-se prin pereții noștri într-o lumină
aurie, în fața Frumuseții fierbând într-o lumină
aurie, coviltire înșirându-se și fierbând (iar! -
n.m.) molcom într-o lumină aurie, între atâtea
costume scrobite, lampadare și o lumină aurie,
arată-te chiorule, scoate globul/ de care ne fre-
căm noi spinările când dormim și arată-i/ lumi-
na aurie ce joacă pe fața ta scufundată (pag.61).
Același procedeu al repetitivității cu încărcă-
tură de energizare a vehiculului semantic, în-
tâlnim și în poemul Jilț negru, unde sintagma
fluturașii orbi este,,vedeta” imanențelor și subi-
acențelor intertextuale tot de șase ori, această
cifră având, poate, o anume rezonanță, menită
să escamoteze orice umbră a realului ocultat. În
poemele lui Sergiu Vaida pare că plutește - și
nu de puține ori se inoculează în,,porii” cuvin-
telor, cărora le conferă stranietate și un soi de
volumetrie compulsivă - un aer/abur/ ceață,
obnubilant și inhibitor pentru cititorul con-
formist, care amintește de atmosfera textelor
unui E.T.A. Hoffmann, dar și de,,urletul” lui
Ginsberg, sau de,,acuratețea” funambulescă a
scrierilor lui E.A. Poe. Dar, ca un efort de vo-
ință și putirință poeticească, poetul mioritic
ne oferă și trei bijuterii sonetistice, dintre care
am optat pentru Cenușă: - Sunt plin de nopți
curate și livide/ Ce mă-nspăimântă sau mă
trag pe roata/ Bolții pe care stă un pictor gâde,/
Mutându-mă dintr-o culoare-n alta!/ Și temple
ies din mare și m-absorb/ Când stau cu fruntea
pe nisip cu jind,/ M-aseamăn cu un înger fals și
orb/ Într-un vacarm de suflet locuind./ Aș vrea
să-mi fii aproapele, dar unde/ Îți vei deschide-
aripa ta enormă?/ Locașurile mele sunt rotunde/
Și stelele-s clepsidre și nisipuri,/ Eu sunt un tul-
nic, o cuneiformă:/ În jurul meu e un infern de
chipuri!” Aș vrea să rămânem în minte și-n ini-
mă, totuși, cu un vers din Cine stă pe prag (lui
Matei): ... pe cine-ai lăsat/ pe prag să gândească
în locul meu. Știți bine mâna mea/ arde și sfârâie
pe umerii voștri (...)
Nota
1	Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie, Biblioteca revis-
tei Familia, Oradea, 2017
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Theodor Codreanu 75
Amurgul arheilor
■ Horia Bădescu
Trăim într-o lume din ce în ce mai mai entro-
pică, din ce în ce mai lipsită de repere, din
ce în ce mai amnezică în raport de propria
esență și identitate. Aproape am uitat cine suntem ca
specie, necum ce identitate ne-a dăruit spațiul venirii
pe lume și limba pe care cortexul nostru o poartă in-
scripționată cu mult înainte de a vedea lumina zilei și
a cuvântului. Arheii s-au risipit, s-au topit în cenușa
orizontului, mumele rătăcesc pe oarbele drumuri ale
subpământului dimpreună cu cârtițele. O uitare de
sfârșit de lume ne soarbe precum un diabolic mae-
lstrom și ne sloboade într-un spațiu al tuturor și al
nimănui, din care străvechile întrebări „cine suntem,
de unde venim, unde mergem?” au fost expulzate.
Abisul e pe cale să se întoarcă dar nu ca profunzi-
me a adevărurilor, ci ca gheenă a acestora. Trăim în
abis tocmai pentru că ni-l refuzăm ca dimensiune a
ființei.
Iată de ce, existența și lucrarea unui critic și român
exemplar, lucru atât de rar când tocmai exemplarita-
tea, adică paradigma lipsește, pentru care dimensiu-
nea abisală a devenit canonul axiologic al judecăților
estetice nu poate fi decât o bucurie aspiritului și un
festin al lecturii.
Căci Theodor Codreanu este un critic de citit cu
creionul în mână, vreau a zice un spirit pentru care
exercițiul reflecției se consumă în judecăți memora-
bile. El însuși un spirit abisal, un plonjor în genunile
universului literar românesc în căutarea arheilor as-
cunși în fantastica țesătură a expresivității operei.
E canonic nu atât în metodă cât în gândire, struc-
turat pe liniile de forță ale umanității și românității,
adevăruri spirituale arehice care se conțin. Iată de ce,
el judecă și raportează totul, cu magnifică constanță,
la Eminescu, al cărui canon rămâne piatra unghiula-
ră a culturii noastre. Pentru el abisalul e orizontul și
spațiul locuirii ideale, îl poartă în sine precum păsă-
rile văzduhul în oase, e adevărul cel mai adânc, care-l
atrage precum flacăra fluturii.
E „vechi” în gândire, conectat la coduri care con-
stituie deopotrivă arhitectura ADN-ului spiritu-
al național dar și proiecția în universal a acestuia,
Codreanu probând încă o dată evidența faptului că,
în cultura română, personalitățile cele mai accentuat
naționale sunt și cele mai profund universale. Coduri
pe care le validează prin încuscriri și paradoxe onto-
logice a căror evidență o descoperi cu încântare.
Logica strânsă, aproape fără cusur, a hermeneu-
ticii sale e, în același timp, bine slujită de metaforă,
în sensul acelei clarități stilistice pe care el însuși o
deconspira în poetica hiperlitotică a lui Caragiale.
Strălucit prin forță analitică și inteligență, surprinză-
tor prin axele pe care își sprijină arhitectura, scrisul
său are seducția vervei și posesia artistă a limbii ro-
mâne.
Mai înainte să-l fi cunoscut pe autorul ale cărui
cărți le citesc, de fiecare dată, cu același profund inte-
res și nedezmințită plăcere, pe locuitorul unui tărâm
dinspre care adie efluviile ezotericei Zghihara, îi stu-
diasem chipul din fotografia ce-i însoțește constant
Theodor Codreanu
cărțile. Din ea un bărbat de convingeri solide și dem-
nitate, un cărturar, te privește sau, mai de grabă, pri-
vește lumea căutându-i șarturile, cu o tristețe severă,
sublimată de o undă de ironie abia deslușită, precum
aceea care lucește îndărătul ochelarilor abisalului
Caragiale.
Într-o lume în care Zoilii se șterg la gură cu poa-
lele veșmintelor sacerdotale după ce le-au umplut de
scuipat, Theodor Codreanu propune dreapta măsură
a paradigmelor sacre și dimensiunea abisală a ființei.
E vocația spritelor înalte, pentru care viețuire nu e
în primul rând existență, ci ființare. E victoria a trei
sferturi de veac, trăite sub aura acesteia de către unul
dintre cei mai importanți critici al literaturii române.
■
Urmare din pagina 2
Viitorul universității
că vrea să fie el primul în aceste două capitale și mi-a
anulat vizita deja organizată. În aceste condiții, am
plecat din guvern.
Eram decis să închei implicarea în politica
guvernamentală. Fiind în Germania, în căutarea
unei soluții în materie de angajare profesională,
am primit, însă, vestea că Senatul României m-a
ales să conduc ICR. Nu mă interesa jobul, cel pu-
țin din motivul că știam că este un braț al noii
Securități, ceea ce s-a confirmat din plin în con-
textul suspendării președintelui țării.
De altfel, eram de părere că reprezentarea in-
ternațională a culturii române trebuie făcută cu
totul altfel, bazată adică pe valoare, nu corupt și
pe bani. Am explicat aceasta într-o carte ce con-
ține programul meu de schimbări și acțiunile pe
care le-am întreprins (Sincronizarea culturii ro-
mâne, Tribuna, Cluj-Napoca, 2014). Nu am vrut,
însă, să fac rău, liderilor liberali de atunci, mai
existând speranța unei relansări la președinție a
candidatului liberal al momentului, și am accep-
tat. Dar impresiile inițiale s-au confirmat, iar când
am văzut că nu există nici la guvern intenția de a
însănătoși instituția, am demisionat fără nici cel
mai mic regret.
M-am manifestat continuu ca o persoană avidă
să învețe și să caute soluții, ambițioasă să aplice, fie
și în împrejurări ostile, ceea ce duce înainte. Ca cel
mai ales rector din România de pînă acum în orga-
nisme universitare internaționale, am participat la
multe reuniuni decisive pentru evoluția universită-
ților, am învățat și am învățat să pot aduce la rândul
meu contribuții în spațiul internațional.
Fructele învățării și travaliului se pot vedea în
volumele care împreună constituie, la orice com-
parație, ceea ce nu era în intenția mea - cea mai
extinsă operă de analiză a educației din cultura
română. Volumele Universitatea în tranziție, 1996;
Educația în tranziție, 1998; University Reform
Today,2005; Bildung und Modernisierung, 2005;
Challenges, Values and Vision. The University of the
21st Century, 2011; Profilul și reforma universității
clujene. Discursuri rectorale, 2011; Anii înnoirii.
Reforma universității clujene, 2014; Universitatea
veritabilă, 2015: Reforma modernă a educației,
2016; Educația responsabilă, 2019, și altele, împreu-
nă cu numeroase contribuții în volume și publicații
internaționale compun această operă.
Am fost invitat, în timp, să predau la univer-
sități ca Ludwig Maximillians din Munchen,
Universitatea din Viena, Universitatea Paul
Valery din Montpellier, Universitatea Ebraică din
Ierusalim, Universitatea din București. Faptul
mi-a sporit substanțial cunoașterea a ceea ce este
de făcut în universități. Nu m-am lăsat niciodată
în seama unei istorii liricoide a universității, sau a
unui tehnicism de circumstanță, atât de răspân-
dite în slăbuța cultură instituțională de astăzi de
la noi, ci am căutat să traduc ideile și trăirile în
concepte și acțiuni.
Toate acestea țin, însă, de trecut. Pe zi ce trece
sporește în acuitate întrebarea: ce este de făcut cu
universitățile în criza în care umanitatea a ajuns?
Care este viitorul universității?
Ca profesor, prin rolurile pe care le-am înde-
plinit, a trebuit să răspund la asemenea întrebări
la începutul anilor nouăzeci și pe parcurs, pe ca-
zul României. Dacă este să detașez reforma pe
care am propus-o ca răspuns la prima întrebare și
configurarea viitorului universității pe care l-am
apărat, atunci aș spune că am înregistrat prin acți-
unile mele, cum arhivele confirmă la orice inves-
tigație, o sincronizare energică a tradiției și, ceea
ce se poate spune cu egală justificare, o fructifica-
re a tradiției viabile pe fondul adus de era libertă-
ților, globalizării și informatizării.
Sincronizarea am privit-o mereu printr-o pris-
mă formată la ideea totalității, cu care Hegel a
familiarizat multe generații, ca modernizare cu-
prinzătoare. Dintr-un anumit punct de vedere,
teoria modernizării este și nucleul concepției și
analizelor mele.
Din teoria modernizării am derivat cel puțin
două consecințe metodologice: receptivitatea la
ceea ce este cel mai recent nivel al dezvoltării și
considerarea unui domeniu - cum este aici cel al
universității - în ceea ce are specific, dar și în co-
relațiile sale cu restul societății. Am aplicat conti-
nuu aceste opțiuni metodologice.
Complexitatea, oportunitățile și debusolarea
din lume sunt astăzi ca rareori în istoria modernă.
Avem în față viitorul, cam tulbure, însă, dar care
deja „provoacă” oamenii mai incisiv ca altădată.
Cum viitorul se construiește inevitabil din si-
tuația dată, în volumul de față lămuresc în bună
măsură această situație pentru a pregăti decola-
jul spre viitor.Pe acesta caut, însă, să-l configurez
prin texte reprezentative pentru concepția mea
despre universitate.
(Din prefața autorului la volumul Viitorul universității,
Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020)
■
10
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
poezia
■ Elena Ailenei
Premiul revistei „Tribuna”
la Festivalul de poezie „Nicolae Labiș”
Elena Ailenei, absolventă a Colegiului Național
„Petru Rareș” din Suceava, este studentă în anul I la
Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca. În ciuda vârstei fragede, a obținut nume-
roase premii la festivaluri naționale de poezie, cel mai
recent fiind Premiul revistei „Tribuna” acordat în ca-
drul Festivalul de poezie „Nicolae Labiș” (ediția a 52-a,
Mălini, 1-4 octombrie 2020). Este prezentă în antolo-
gia Casa de poezie (București, Ed. Vinea, 2018).
un fel de sfârșit
poți să aștepți în locul
unde ți-a luat viața
să dai o șansă efemerului din tine
să treacă puntea dintre rai și iad
pentru a găsi moartea
mâinile oamenilor pipăie tot ce pot
inclusiv o bucată de suflet strivit
sub picioarele lor
moartea vine în orice moment să te ajute
Fake news
un pahar de vin îți dă mai multe șanse decât un
om
o altă seară de poezie uitată
poți să dai restart secolului 21
dar amanta tot te va părăsi
cel mai fake sentiment e iubirea
de un an aceleași cuvinte
durerea nu trece peste noapte
totuși, ne prefacem că trece
rămâi în mocirla de minciuni numită viață
tot ce te scoate din situația aceasta
e factura de la lumină
acum înțelegi de ce nu se aprinde televizorul
mai bine te uiți la mine îmi este
de ajuns
uită-te la mine să te pot privi să mă
pierd între cuvinte cu a și fără a
uită te în ochii mei să te topești
să simți tăcerea din ei
să simți fiorul care trece scurt și definitiv prin
corp
ca un curent de înaltă tensiune
să nu poți să respiri să nu dormi zile întregi
să nu te trezești din vise ori cât de mult ai vrea
când te izbește realitatea
să vrei să mori să nu regreți visele
cazi în circuitele normale
care se învârt în jurul tău nu încerci să ieși din
ele
te retragi așa mult în carapace
părăsești timpul și spațiul
cumva e felul tău de a arunca în aer
casele durerii
fără basme fără unelte în plus
acesta e castelul porțile s-au închis
trebuie să zbori să ajungi la ea
legendarele povești cu prințese nu te ajută
prinții nu există balaurii da
cioburile stau la locul lor pe podeaua plină de
praf
ți-e bine în dezordine
și nu dormi 100 de ani dacă te zgârie un ciob
te ridici te aranjezi
nici prințesele nu există
poate vrăjitori/ vrăjitoare
poveștile iau foc privești tavanul albastru
trebuie să fie alb
visele încă își fac efectul
Elena Ailenei
***
cum poți sa îndeplinești
fiecare măsură de singurătate/siguranța pentru
sufletul tău
să te cutremuri la fiecare atingere străină
în timp ce asculți muzică pentru sănătatea
mintală
încerci să expiri tot dioxidul de carbon odată cu
fiecare obiect scos din casă
și licitat pentru a-ți duce existența în acest oraș
mic și părăsit
nu te mai simți înghesuită în propriul pat de
gânduri
nu te mai simți înghesuită de gânduri în propriul
pat
aștepți să vinzi și ultima bucată din tine
aștepți alte mâini care să te ridice din pat pentru
a putea reveni la dezordinea de dinainte
și să pleci
ca și cum nimic nu s-a întâmplat
***
Âgnes Forro	Bibilici (2014), pastel, 35 x 50 cm
mă usuc la fiecare pas în afara casei
curg petale de flori pe mesele de lemn
din greșeală confundăm pesticidul cu
îngrășământul și rădăcinile încep să putrezească
la fel ca oamenii
poate mă vei uita cândva și atunci voi înțelege
cum să împart
câte o bucată din mine tuturor oamenilor care
mă iubesc
drepturi și libertăți
o să-mi vomit viața după fiecare iaurt expirat
în timp ce alții își vor etala gradele în interecții
o să-ți bagi încărcătorul în fund în speranța că
vei avea energie pentru ziua de mâine
dar ideea de reîncarnare de va curenta mai ușor
decât un fir electric
tragi pe nas orice drept constituțional
și aștepți
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
11
traduceri
■ Elio Pagliarani
Critic literar și teatral, poet aparținând Grupului ‘63, ancorat curajos în social și po-
litic, s-a născut în 1927 la Viserba (Rimini). A debutat editorial în 1954 cu volumul
Cronache e altre poesie. Cunoscut mai ales pentru volumul-poem La ragazza Carla
(1960), autorul a știut să se reinventeze permanent la nivelul expresiei (ca, de ex., în
romanul în versuri La ballata di Rudi - ediție definitivă în 1995), până la ultimele
poeme. A murit la Roma în 2012.
Neliniștea glasului tău alterat frânt de un vânt rece de moarte
Furia pe care mi-o făceai cu exemplul țăranilor din Friuli
că stăteau mai bine înainte, în anii Treizeci/Patruzeci
neliniștea glasului tău
schimbat frânt de un vânt rece de moarte care mi se părea drept efect și m-
am gândit
de ce îmi vorbești de India cu tonalități așa dramatice și agitate, când nu
este public - în piazza del Popolo semi-pustie, când îmi povesteai despre
(prima?) ta călătorie în India, cu tonalități dramatice și agitate
voi putea să te iert fiindcă ai spus adevărul, că bunăstarea aceasta este o
distrugere
prevăzută de tine, că omul cu cât stă mai bine cu atât e mai egoist
o să mă pot ierta vreodată
că strigătul vântul nu ca efect, nu artificial
erau rănile tale
era înlăuntrul tău
îți era consubstanțial.
(Numai după ce am transcris epigrame din Savonarola
Carnea e un abis care atrage în mii de feluri.
Tot așa înțelegi libidinozitatea Statului
mi-am dat seama că încă dialogam cu tine).
Poker cu Adriano
Poker o noapte întreagă de poker în via Margutta și wisky până-n gât
full de opt și de șapte repetat fiindcă ne înfruntam cu full de șapte contra
full de opt la fiecare două trei mâini
așa se întâmpla, așa veneau cărțile cu uimire entuziasm și dezaprobare
soba mare șuierătoare cu cheroxen schimbând excitarea-n emoție, nu
numai a noastră cei doi
a treia era femeia liniștită, a patra roșcata care se gudura, da, era poker în
trei plus roșcata băgăreață,
blândă și distrată femeia dar și ea cu unghii și oricum pregătită contra
atentatelor cum trebuie să fii la poker
și se presimțea ca o trimitere amețitoare la toți cei cu care am jucat în
prezent și în trecut
și la cei mai extraordinari cu care a jucat cine a jucat cu noi
așa prin intermediul lui Jas atunci la New York se putea ajunge la avocat:
toți cavaleri ai mesei rotunde
la masa rotundă de poker, ce frumos! Dar soba a început să facă fâțe pe
neașteptate: la început o pauză
încât se putea auzi roșcata, apoi un tremurat în căldare, ca de animal ce
tropăie
în sfârșit o fugă de flăcări și de vânt într-un șuierat foarte lung ssshziiit-
ssshzz
Adriano precizează: Sunt fortărețele zburătoare
pe care le pot în mine!
Adriano aviateur!
Adriano Adriano
Acrostih
Dragă, caut un acrostih
și mă forțez pentru asta,
scot din sertar
trei gențiane
însetate
așteaptă că n-am terminat
acum îmi rămâne mai mult
acum e mai mult ce-mi rămâne să fac
restituit anotimp favorabilă
vara de San Martino ce nu se termină
dar când iarna ar hiberna
iubirea nu va apune
sau greșea greșeala de a trăi
Walter să meargă-n pensie de la slujbă? Slujbe, slujbe
(Proză scandată)
Nu cred că ți-am mai spus vreodată
că la un moment dat mama a avut capriciul
să se dea cu un an mai mare (sau așa mi s-a părut):
cu un pic mai mult de treizeci de ani în timpul celui de-al doilea război
mondial
uitase că la sfârșitul celuilalt în ’18, orfană de ambii părinți din cauza gripei
spaniole
o trimiseseră în fabrică
la funii, unde trebuiau doisprezece
ani împliniți ca să poată lucra
ea născută în ’7 avea unsprezece
dar unchii, chiar dacă țărani arendași,
au reușit să-și facă rost de acte
ce arătau că anul acela erau mai nevoiași.
Nu puteam să mi-o scot din minte:
cum, altele își mai scad din ani și ea și-i crește? Vrei să îl faci pe tatăl tău
croitor la el acasă?
Nu avea stăpâni, cum nu avea nici al meu,
cărăuș adică vizitiu sau căruțaș cu cal și trăsură.
Proprietățile noastre se învecinau, zici tu, în mod generos. Tatăl meu spu-
nea că niște zile de război
un pic mai frumoase sau mai puțin urâte le-a petrecut în închisoare
la Florența unde era închis cu el un tânăr de lux ce refuza încorporarea atât
de lux
încât ai lui îi trimiteau pachete peste pachete cu de toate inclusiv ciocolată
și domnișorul lacom de orice împărțea liniștit cu tata orice, mai ales cioco-
lata.
Acum fac un salt: cei doi băieți, era în ’16
sau în ’17, tata era din ’97) îmi aduc aminte de alți băieți, din ’44,
printre care eu șaptesprezece ani, și un grup de soldați nemți
care rețineau băieți italieni pe frontul
Liniei Gotice, cu detaliul că acei soldați nemți erau numai niște băieți între
șaisprezece, optsprezece
nouăsprezece care atunci când au încercat să mă prindă, și m-au prins, eu
care mă prefăceam
că nu văd, că nu aud când au mărșăluit strigând spre mie căutând să ajung
la vreme să le închid în față
grilajul de fier cam rupt din fața mici grădini și a intrării în casă
dar ei au dat năvală violent mai înainte de-a încerca să închid grilajul de
fier
o armă de-a lor m-a lovit peste ochelari: o lovitură
nu tare, nu vrută, fără urme, dar eu m-am aplecat și am continuat să mă
prefac, acoperindu-mi
cu mâinile tâmpla și ochelarii
numai când mi-am dat seama că aceia,
cel puțin aceia dintre ei mai aproape de
mine
s-au speriat cu adevărat și erau îngrijorați de cele întâmplate
am încet să mă prefac și am strigat ca un
nebun:
nu e nimic
nu mi-ați făcut nimic, dar oricum
m-au luat și-a început
o nouă mișcare, mișcare de acte:
scoteam declarații și rețete unele semnate de medici ofițeri
nemți și băiețoiul comandantul plutonului le examina
și declara nein,
că nu valorau nimic
și-a spus nein și când mi-am scos proteza oculară și i-am
arătat orbita goală a ochiului (există o referință în „Ragazza Carla”): dar eu
acest nein din urmă l-am luat drept ja-voll și m-am întors
în timp ce plutonul mergea înainte: am mers foarte încet până ce nu am
ajuns
la o scurtătură și atunci da ca un nebun m-am apucat să alerg
În românește de Ștefan Damian
■
12
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
memoria literară
Biblioteca - un mod
de a fi
■ Constantin Cubleșan
Âgnes Forro	Căluț încoronat (2016), pastel, 35 x 50 cm
Osuită de eseuri, centrate pe aceeași
idee tematică, Biblioteca (Biblioteca
și irealul din real. Editura Academiei
Române, București, 2020), este susținută de un
teoretician literar notoriu, Mircea Braga, autor
al unor studii masive în domeniu - Teorie și
metodă. Eseu despre izvoarele aventurii meto-
dologice moderne (2002), Incursiuni în imagi-
nar, vol. I-II (2007-2008), Rătăcind prin canon
(2013), Ecce Nietzsche (2015) ș.a., dezbătând
conținutul conceptului de bibliotecă, în diverse
ipostaze ale evoluției lui, din străvechime până
azi. „În memoria fiecăruia există o bibliotecă
- scrie Mircea Braga în eseul Repetabila poves-
te a începutului - specializată sau nu, comodă
sau pretențioasă, mai săracă sau mai extinsă,
activă ori inactivă, erodată sau conservată prin
timp. Când suntem conștienți de aceasta, bibli-
oteca din noi devine ființă”. Eseistul își asumă
această condiție, în spectrul căreia cometează
și analizează cărți, atitudini, viziuni și mărtu-
rii istorice etc., totul sub imperiului imagina-
rului „la adăpostul cronotopoanalizei literare”,
evident sub înfățișarea „cronotopului-fagure
numit «bibliotecă»” (Așadar - o galaxie care
se stinge). Eseistul cuprinde astfel o arie lar-
gă de ipostaze ale acestui depozitar de cultu-
ră („E un cult, cultul cărților”), din vechime
și până în prezent, cu aplicații referitoare la
modalități și formule diverse de existență ale
acesteia, toate având în fond menirea de a sto-
ca, în primul rând cuvântul în pagini de carte
(sau în suluri de papirus, vezi tipul Bibliotecii
din Alexandria): „unele dintre aceste cărți în-
cercau să cuprindă în cuvinte gânduri demult
rostite referitoare la mersul lumii și al veacuri-
lor, la soarta oamenilor, la ascunsurile și neas-
cunsurile unor credințe de altădată, la practici
și ritualuri de întemeiere, la înțelesuri prinse
în formulări sibilinice ori se deschideau către
magie și oficieri în rituri de invocare” (Puteri
externalizate). Dezvoltând asemenea traiecto-
rii de inițiere, eseurile lui Mircea Braga se do-
vedesc a fi o reală hermeneutică în descifrarea
obiectelor aflate în orice tip de bibliotecă, mai
cu seamă a operelor literare din contempora-
neitate, pe care le analizează încadrându-le
în tipuri (tiopologii?) de biblioteci. Vorbind
despre „boblioteca esențială” cuprinzătoare a
unui „întreg registru intelectual al scriitoru-
lui”, este adus în discuție romanul lui Vintilă
Horia, Salvarea de ortrogoți; într-o „Bibliotecă
Universală” se oprește asupra romanului Harun
și Marea de povești („până la un punct, expre-
sia unei debusolări”) al lui Salman Rushide;
o „bobliotecă extinsă” îi apare în examinarea
cărții lui Andrei Codrescu (Lecția de poezie),
apropiată de Republica Mondială a Literelor,
teoretizată de Pascale Casanova („înainte de
a fi un «scriitor al lumii» el se arată ca unul
îndeosebi al prezentului american, pe care îl
aduce în retortele deconstructivismului pentru
a-i releva anomaliile” ș.a.m.d., fără îndoială,
o tehnică originală de a investiga ideatica di-
verselor cărți, ale diverșilor autori, din diverse
spații culturale, un procedeu comparatist ce
are în vedere ființa polifonică (și poliformică)
a formulei bibliotecii, ca permaneță a spiritu-
lui. „Despre bibliotecă - notează Mircea Braga
- se poate vorbi ca arhivă a istoriei gândirii
și simțirii, ca tezaur al limbilor în peregrina-
rea lor prin timp, ca mecanism de întreținere
și răspândire a puterii imaginative, chiar și ca
muzeu al spiritului, iar inventarul poate conti-
nua - metaforizând încă - până la a o constitui
ca organism de promovare a umilinței în fața
culturii, cum spunea Noica” (Dintr-o galerie
a mistificațiunilor). Detaliind acest organism,
abordează condiția „cititorului avizat” („el apa-
re și se dezvoltă, în siaj de predispoziții, numai
într-un climat cultural, având ca treaptă esen-
țială un sistem educațional pe măsură”); a „co-
mentatorului avizat” („în demersul căruia, la
sfârșitul lecturii, esențial rămâne actul plasării
textului într-un fișier delimitativ”); a colecți-
onarului („Colecționarul, de regulă, nu citește
cărțile pe care le strânge /cele mai multe ex-
cepții le întâlnim doar în antichitate: Euripide,
Cicero etc,/, drept pentru care persoana «care
fură pentru uzul personal», deci pentu a citi o
carte pe care n-o poate cumpăra, nu aparține
domeniului în cauză”); anticarul, librarul, care
în epoca Galaxiei Gutenberg îi plasase pe aceș-
tia „în rândul cărturarilor, al elitei intelectuale;
trăind în universul cărții, ei știau de fapt «to-
tul» /.../ dar mai cu seamă «simțeau» cartea, îi
înțelegeau văzutele și nevăzutele, aveau acces
la puterile ei, dar și la ale locului care le însu-
ma și le intensifica” etc., etc. Toate acestea până
de curând când „era noastră a fost indexată ca
fiind una a impenitenței exploziei informațio-
nale și a vocației înalt tehnologice”.
Demersul cultural, la urma urmelor, pe care
îl întreprinde Mircea Braga în eseurile sale teo-
retice se dezvoltă pe un sentiment al nostalgiei,
al regretului pentru o lume în disoluție - a căr-
ții, a bibliotecii - care își avea farmecul și func-
ționalitatea sa specifică, majoră, iluminând un
univers al culturii tezaurizate sub formă mate-
rială - în carte, cartea care pe zi ce trece este
înlocuită de formele stocărilor cibernetice. „Cu
nu prea mult timp în urmă - notează eseistul,
pronunțându-se asupra ființării bibliotecii / a
bibliotecilor publice sau personale - era văzută
ca integrată universului informațional, dacă nu
ca parte esențială, măcar ca una semnificativă:
avea viață, iradia, iar în multe mitologii de uz
personal primise aura unui pământ al făgădu-
inței. Adică era scoasă din condiția de simplu
obiect și chemată la funcția de scop. Când nu
opera excesul, rămânea, totuși, fie ca punct de
pornire, oarecum autoregenerator, fie ca in-
strument al conservării și al propiei extinderi.
Înpărțită între ideal și lucrativ, își purta des-
tinul ca valoare, ca depozitar al valorilor și ca
sursă de valori. I se atribuiau puteri în ordine
fundamentală, situată ca efigie în planul de ex-
presie al celor ce i-au semnat geneza. Era un
orizont, o cârjă și o poveste: avea, adică, tră-
săturile unui mit!” (Așadar - o galaxie care se
stinge).
Suita de eseuri ale lui Mircea Braga, îm-
plinindu-se ca o preumblare - folosesc acest
cuvânt tocmai pentru că și el a devenit parte
dintr-un lexic vetust - prin lumea cărților, a
tezaurelor culturale consacrate păstrării cu-
vântului, chiar a celui inițial, oferă o lectură
nu atât instructivă (fără îndoială că și este),
cât una a delectării spirituale prin frumoasele
și elegantele excursiuni culturale prin timpi și
prin istorii (prin întâmplări) care au dat cărții,
și locului ei definitoriu în bibliotecă, farmecul
unor „povești” ce au legănat, secole de-a rân-
dul, idealul de învățătură al omenirii.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
13
istorie literară
Enigma George
Brummell sau nașterea
dandysmului
■ Radu Angel Bagdasar
n fenomenologia scrisului universal se mani-
festă două tipuri de regresiune psihanalitică:
cea dintâi și mai frecventă, limitată la exis-
tența scriitorului precum regresiunea în univer-
sul copilăriei, este o regresiune parțială. Iată-l spre
exemplu pe Rebreanu, care se duce la Maieru,
în locurile copilăriei, pentru a reuși, după două-
zeci și cinci de ani de eforturi, Răscoala. Când
însă structura complexului de afabulație include
stări filogenetice, ieșite din ritualurile arhaice ale
umanității și bazate în consecință pe mecanisme
psihice universale avem de-a face cu o regresiune
totală.
Una dintre erupțiile istorice de suprafață ale
acestui fond atavic este dandysmul. De la emer-
gența fenomenului la începutul secolului XIX la
Londra și până în zilele noastre, dandysmul este
încă perceput ca un fenomen de efeminare, mod
de viață al unor cocote masculine, încarnare de-
cadentă a principiului vanitas vanitatum et omnia
vanitas sunt. Balzac însuși, în al său Traite de la
vie elegante, califică dandy-ul de „mobilă de bu-
doar, manechin extrem de ingenios [...] dar ființă
gânditoare, niciodată”. Doar că Balzac se înșeală:
dandysmul are în realitate în spatele lui o filosofie
de viață la care au aspirat mulți dintre adepții lui,
începând cu uimitorul fondator, englezul George
Brummell. Dacă ne oprim câteva momente asu-
pra lui este pentru faptul că un fenomen non-li-
terar - Brummell era un redutabil causeur dar
n-a lăsat decât câteva rânduri scrise pe un album,
adică nimic - a generat un fenomen literar de an-
vergură europeană: caz fără pereche în întreaga
istorie a literelor.
Reacție, în momentul istoric respectiv, la presi-
unea uniformizatoare a industrializării din Anglia
începutului de secol XIX, a plictisului de moarte
Âgnes Forro	Luminile lui 1956, (2016) pastel, 35 x 50 cm
care asfixia straturile superioare ale societății bri-
tanice a epocii, dandysmul exaltă personalitatea
prin semne exterioare de eleganță și printr-un
mod de viață particular. Insularitate personală
înt-o țară insulară, dandysmul nu putea să se nas-
că decât în Anglia. Există însă și o rădăcină mult
mai veche, poate cea mai puternică, cea care se
împlântă în hieratismul ritualurilor arhaice când
momentul sacru al contactului cu divinitatea tre-
buia onorat printr-o vestimentație deosebită. Iar
cum divinitatea se metamorfozase în societate, a
apărea în cercurile înalte devenise un act aproa-
pe cultual. Dacă ne-am opri la vanitatea vesti-
mentației într-o epocă desacralizată, am da însă
o imagine falsă a filosofiei curentului pentru că,
așa cum decretase inițiatorul lui, George Bryan
Brummell, nimic nu este mai puțin van decât va-
nitatea. Tradus în termeni concreți, vanitatea ser-
vește marcajul personalității, se legitimează ca o
formă de socialitate inovantă.
Fenomenul Brummell rămâne o enigmă în is-
toria culturii sau, mai exact, a notorietății, pentru
că el nu îndeplinește nici unul dintre criteriile cla-
sice care dau dreptul la un podium în memoria
colectivă: operă, titlu nobiliar de rang înalt, avere
uriașă. Un alt paradox în ce-l privește consistă în
faptul că Brummell este punctul cel mai înalt și
mai complet al ipostazei dandy-ului, când de obi-
cei fenomenele deschizătoare ale unui curent sunt
timide și slab definite. Dandysmul în versiunea
Brummell nu se rezumă la o simplă aparență fizi-
că ci este asociat unui întreg mod de a exista și în
primul rând unei promptitudini și corozivități de
spirit capabile să pulverizeze prestigiile cele mai
solide. Dar fără să se coboare vreodată până la dis-
curtoazie și conservând tactul ca ultim atu al ele-
ganței. Descendent pe această fațetă al cinismului
grec după unii, după Nietzsche el resuscitează
concepția greacă a vieții ca artă, cea mai desă-
vârșită dintre arte. Indolent, „dotat pentru vid”
(d’Aurevilly), maniac al curățeniei, pasionat de
lux, cu ghearele impertinenței ascuțite la punctul
că atinge condiția unui spiritual killer, dandy-ul
este solitarul interior prin definiție. Nu exterior,
pentru că în societate el este nu numai adorat,
temut, dar stelele sociale ale timpului său sunt
atrase și roiesc în jurul lui ca fluturii de noapte în
jurul luminii: Yarmouth, Byron, Sheridan, ducii
de York și de Cambridge, lord Delamere, fratele
lui William Pitt, Chatham, ducele de Rutland se
numără printre sateliții lui sociali. În impersona-
litatea și nivelarea generală a democrației, dandy-
ul caută să se singularizeze cu orice preț printr-o
diferență oarecare: etnică, culturală, politică, reli-
gioasă, sexuală etc., ne asigură Frederic Schiffter.
Iar singularizarea instituie o distanță conside-
rabilă între individ și restul societății. Brummell
profesa principiul lui machiavellic: „Lumea apar-
ține spiritelor reci”, cu o marcată notă sarcasti-
că care l-a transformat în despotul fashion-ului
londonez și un „autocrat al opiniei” (d’Aurevilly)
timp de aproape două decenii. Cu toate că bărbat
frumos, noțiunea de dragoste îi era străină pentru
că a iubi implică o dependență între el și obiectul
dorinței lui. Femeile, care îl gelozeau pentru că
dandy-ul poseda grația căreia numai ele îi deți-
nuseră monopolul până atunci, Brummell le trata
de sus. Iar situația era fără îndoială pentru mul-
te dintre ele frustrantă, Brummell fiind în aelași
timp un concentrat al tuturor calităților care fac
un bărbat dezirabil. Așa se face că „regele modei”
n-a fost niciodată însurat și nu i se cunoaște vreo
metresă en titre. Liniile logice ale comportamen-
tului lui conduc inexorabil către condiția unui
fel de hermafrodit psihic: „frumosul Brummell”
este un personaj autosuficient lui însuși. Totuși, în
ciuda acestei distanțe sociale voite, vanitosul este
dependent de aprobarea celorlalți ceea ce institu-
ie o forță inversă, de atracție, și explică stilul lui
afectat.
Deși de extracție relativ modestă - tatăl lui nu
era decât un simplu Esq. -, ascensiunea socială a
lui Brummell a fost fulgurantă. După studiile la
Eton și Oxford, abil, s-a înrolat în regimentul 10
de husari comandat de prințul de Galles: fizicul lui
în afară de comun, ținuta altieră, replica promptă,
mușcătoare și colorată ajutând, s-a numărat cu-
rând printre intimii prințului. Din această pozi-
ție privilegiată, cercul cunoștințelor lărgindu-se
rapid, Brummell a ajuns să dea la-ul eleganței la
Curtea Angliei. Într-o frază vărsa în doze egale
simpatia și ironia mușcătoare de tipul celei pe care
criticul William Hazlitt le practica în scrierile sale.
Postura inimitabilă, gestica, sunetul vocii îi confe-
reau o ascendență irezistibilă asupra anturajului
său. Brummell „a fost o putere intelectuală care
a domnit mai degrabă prin aerele sale decât prin
cuvinte”, „fut une puissance si intellectuelle qu’il
regna encore plus par les airs que par les mots”
(d’Aurevilly, 80). Influența lui era atât de copleși-
toare, încât un alt elegant de anvergură al epocii,
Byron însuși, reputat pentru jiletcile sale fantaisie,
era terorizat de ideea că Brummell ar fi putut să-l
înțepe pe această temă într-una dintre epigramele
sale orale care circulau, devastatoare, în Londra
epocii. O asemenea rușine i-ar fi atras excomu-
nicarea din cercurile distinse - cluburile Watier’s
sau White’s - ale elitei tineretului londonez. Felul
în care își înnoda cravata Brummell, tabacherele
sale de argint, vestele și pantofii personajului erau
imitate imediat de tineretul elegant londonez, iar
14
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
replicile lui mortifere puteau distruge orice repu-
tație. D’Aurevilly crede însă că ceea ce făcea pre-
zența lui Brummell inconfundabilă erau maniere-
le lui - „fuziunea mișcărilor spiritului și corpului”
care l-au înălțat la condiția de „prinț al timpului
său”. Ducesa de York, Erskine, lord Townshend,
Sheridan, ducesa de Devonshire, poetă în trei
limbi care săruta măcelarii din Londra pe buze,
făceau parte dintre relațiile lui privilegiate. Dar
nu și Corinne de Stael care, prin inoportunitatea
și lipsa de respect a convențiilor sociale, i-a dis-
plăcut visceral cum îi displăcuse și lui Napoleon.
Situație singulară în istorie pentru că nimeni n-a
reușit performanța de a influența societatea la un
asemenea punct prin simpla sa prezență și verba-
litate laconică. Brummell era considerat unul din-
tre cei mai buni causeuri ai Angliei timpului său:
cel care găsise punctul de intersecție al lui Pascal
între originalitate și excentricitate. El practica ple-
nar principiul cardinal al dandysmului: „În lume,
dacă n-ați produs efect, rămâneți: dacă efectul se
produce, plecați!” Iar pentru el, efectul era aproa-
pe instantaneu. Emanație a unei societăți a plicti-
sului, Brummell prefera să uimească mai degrabă
decât să placă. Dandy-ul a lăsat în spatele lui ca
o trenă, între altele, acele „afectații șarmante” ale
discursului și gesticii care au înlocuit naturalul.
Privirea penetrantă, capabilă de a încremeni în-
tr-o expresie de indiferență sau de dispreț suve-
ran, expresia de finețe și de ironie care se desena
pe figura lui dădeau impresia unui om care poartă
în el ceva superior lumii exterioare. Cu toate că
bea până se îmbăta, dandy-ul rămânea, asemenea
lui Sheridan, campion absolut al bețivilor distinși
din Londra, stăpân pe ironiile, glumele și eleganța
lui. Între 1799 și 1814 criteriul reușitei sau eșe-
cului unui bal sau al unei adunări oarecare - la
Almack, Ascot, pavilionul Brighton sau Carlton-
House1 - era prezența sau absența lui Brummell.
Pentru a rezuma forța influenței primului dandy
din istorie, marea epocă a lui Pitt, Fox, Windham,
Walter Scott, Byron „ar deveni dintr-o dată mică
pentru că era umplută de numele lui Brummell”
(d’Aurevilly 72). Byron declara de altfel că ar fi
vrut să fie mai degrabă Brummell decât împăratul
Napoleon.
Câteva anecdote savuroase ni se par mai
elocvente pentru a da măsura ascendentului lui
Brummell asupra înaltei societăți londoneze a
epocii. La propunerea unui tânăr elegant de a-l
conduce la un bal la care amândoi erau invitați,
Brummell replică: „Imposibil, dragul meu, n-ar fi
convenabil să fim văzuți sosind eu în trăsură, iar
dumneavoastră alergând în spate”. Altuia, care îl
invita la un dineu, îi condiționează venirea: „Cum
doriți, dar în acest caz nimeni nu trebuie să știe
acest lucru”. Dar întâmplarea care marchează vâr-
ful insolențelor lui Brummell este următoarea.
Câțiva ani după admiterea lui Brummell în an-
turajul moștenitorului tronului, prințul de Galles
începuse să capete rotunjimi pe care un dandy
autentic nu le putea tolera. Ca atare, Brummell l-a
poreclit Big-Ben. Porecla ajungând la urechile vii-
torului monarh, cei doi s-au certat. Un timp după
defecțiunea lor, Brummell l-a întâlnit din întâm-
plare în Hyde Parc, în compania unui prieten co-
mun. Fără să-l salute pe prinț, Brummell salută
prietenul comun în termenii următori: „Hello!
Dar cine este grăsanul care vă însoțește?” Nu-i
mai rămânea prințului de Galles decât să urce pe
tron, remarcă Frederic Schiffter, prefațatorul edi-
ției 1997 (2018) al cărții lui Barbey d’Aurevilly2
despre Brummell. Ceea ce prințul a și făcut sub
numele de George IV.
Âgnes Forro	Locuitorii casei 888 (2015), pastel, 35 x 50 cm
Dizgrația lui Brummell n-a antrenat însă căde-
rea lui, pentru că lumea saloanelor i-a răms fidelă.
După o mărturie apocrifă implicând ducele de York,
prințul de Galles i-ar fi păstrat totuși o ranchiună
discretă pentru faptul că Brummell l-ar fi amenințat
de „a-l arunca în neant” și de a-l înlocui în mentalul
public cu vechiul rege George. Iar, culme a superbi-
ei, ar fi adăugat: „Eu l-am făcut ce este, eu pot foarte
bine să-l des-fac”. Rolurile erau inversate prin for-
ța spiritului: Brummell se poziționa în monarh iar
monarhul era decăzut la condiția de supus. Pentru a
explica priza totală a lui Brummell asupra înaltului
public londonez în ciuda acestor replici usturătoa-
re, Bulwer considera în Pelham că „era detestat prea
mult pentru a nu fi căutat de toată lumea”.
Înglodat până peste cap în datorii după ce-și
pierduse averea la jocul de cărți în 1814 și ame-
nințat cu închisoarea în Anglia, Brummell părăsi
precipitat Londra într-o noapte pentru a evita umi-
lința după glorie și se stabili câțiva ani la Calais. Cu
câteva ore înainte întreaga Londră șic îl văzuse la
Operă, mai superb ca niciodată. O pasăre Fenix
pe cărbunii „dizgrației” destinului. La Calais, „azil
al datornicilor englezi” din epocă, Brummell a
fost o vreme obiectul pelerinajelor figurilor ce-
lor mai reprezentative ale fașion-ului englez: du-
cii de Wellington, de Rutland, de Richmond, de
Beaufort, lorzii Sefton, Willoughby, Jersey, Craven,
Ward. Dar cum ochii care nu se văd se uită, puțin
câte puțin Brummell a fost abandonat de admira-
torii lui. Ducesa de York, una dintre admiratoarele
și protectoarele lui constante sub raport financi-
ar, îi obținu de la Foreign Office înființarea unui
post de consul al Angliei la Caen. În acest oraș
normand în care notabilii îl asigurau că englezii
sunt simpli descendenți ai normanzilor, Brummell
a continuat să fie Brummell. Invitat în calitate de
reprezentant al Regatului Unit la o sărbătoare lo-
cală în onoarea regelui Louis-Philippe, Brummell
își trimise valetul, un anume Franțois. La un mo-
ment dat, fără să țină cont nici măcar de propriile
lui interese, Brummell scrise la Foreign Office o
scrisoare în care semnala că postul lui nu servea la
nimic. Consecință firească, lord Palmerston, patro-
nul din epocă al respectivului organism, suprimă
postul, ceea ce a antrenat (de)căderea inexorabi-
lă a dandyului. Trebuie spus apropo de eleganța
morală a lui Brummell că, ruinat, în exil la Calais
iar apoi la Caen, librarii din Londra, ahtiați după
indiscreții și cancanuri piperate, i-au propus să-și
scrie memoriile propunându-i în schimb sume fa-
buloase. Brummell, fidel spiritului dandy, a refuzat
târgul preferând decăderea iar finalmente moartea
în sărăcie la azil. Eleganța fizică și morală, origi-
nalitatea fără pereche în postură constituie o față a
personajului, cea care amorsează social și este vizi-
bilă fără comentarii, spiritul și reactivitatea verbală
ucigătoare cealaltă față. Este ceea ce a făcut evoluția
lui în cercurile superioare londoneze irezistibilă și
a creat un model social-intelectual imitat pe întrea-
ga insulă britanică si pe continent.
Dacă dandysmul își are rădăcinile în natura
umană, după cum pretinde d’Aurevilly (p. 117),
ceea ce explică generalizarea lui ulterioară, feno-
menul dandy-ului absolut Brummell, căruia ni-
meni nu i-a dat o explicație validă, pare a fi unic în
istoria socialităților europene. De extracție modes-
tă, fără operă, fără o avere moștenită, fără un nume
răsunător, Brummell a reușit să urce, să fascineze și
să domine, erijându-se timp de cincisprezece de ani
în veritabil tiran estetic al înaltelor sfere ale socie-
tății engleze și, prin extindere, europene. Scriitori
de prestigiu - Edward Bulwer, Barbey d’Aurevilly,
Baudelaire - scriu despre el fără ca el să fi scris vre-
odată un singur rând. De unde legitimitatea între-
bării: prin ce a hipnotizat Brummell întregul high
life britanic și european? Chestiune inextricabilă la
care nimeni nu a reușit să dea un răspuns convin-
gător până la ora actuală. D’Aurevilly evocă ținuta,
privirea de pe o înălțime intangibilă a mediului
social, intonația, gestul, intenția transparentă, re-
plica încărcată de electricitate, chiar tăcerea plină
de sens, desconsiderarea oricărei ierarhii fără ca
aceasta să-i atragă vreodată neplăceri, conversa-
ția inegalabilă căreia nici un partener - nici mă-
car Byron - nu-i putea ține piept. Hotărât lucru,
Brummell iese din toate schemele intelectuale,
a fascinat și continuă să fascineze. Toată viața lui
n-a fost decât influență, iar impertinența „justesse”,
spune d’Aurevilly. După formula prințului de Ligne
„Il fut roi par la grace de la Grace”.
Note
1 Ultimele două menționate, reședințe ale prințului
de Galles.
2 Barbey d’Aurevilly 2018 (1997), Du Dandysme et
de George Brummell, Paris: Editions Payot & Rivages.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
15
Note despre trilogia
lui Richard Ford:
al doilea roman,
Ziua Independenței
■ Ștefan Manasia
1Sursele nu tocmai obscure. „Not to be
rich, not to be famous, not to be mighty, not
. even to be happy, but to be civilized - that
was the dream of his life.” Incipitul din When She
Was Good, scandalosul roman al lui Philip Roth,
ar reprezenta un epitaf excelent pentru Frank
Bascombe, personaj urmărit de Richard Ford pe
parcursul unei multipremiate trilogii romanești,
sau chiar și în „evadări” prin colecții (colaterale) de
povestiri. Și poate că prozatorul rezident în Maine
sau în New Orleans îl va resuscita într-unul dintre
proiectele viitoare. Am (mai) punctat în Tribuna
despre ascendența updikeian-rothiană a prozei lui
Ford. Harry Angstrom, iubitul erou din tetralogia
lui John Updike, împarte, cu Bascombe, aureola
de filosof al suburbiilor & scriptor al frumuseții
- etern ultragiate, asediate, amenințate - a orășe-
lelor, autostrăzilor și zonelor rurale; filtrînd bom-
bardamentul mediatic și oferta consumeristă prin
plasa unui common sense înnăscut, atît „Rabbit”
Angstrom, cît și Bascombe structurează modul de
viață american, așa cum mai poate fi el generat as-
tăzi din zațul lui American Dream. Și în tetralogia
„Rabbit”, și în trilogia „Bascombe” mocnesc pînă
la limita exploziei nedreptăți rasiale, abuzuri po-
lițienești, spectrul decăderii și crizei economice,
șomajul - ficțiunile astea spectaculoase precedă și
prevăd - înainte cu trei sau patru sau cinci dece-
nii deja - declinul Statelor Unite. Pe de altă parte,
calineria linotipistului Harry Angstrom, recon-
vertit în samsar auto, nu explică șarjele de umor
negru, autoanaliza și demențialele rememorări
ale eșecului erotic din Cronicarul sportiv și Ziua
Independenței (traduse la noi impecabil de Irina
Negrea, respectiv Iulia Gorzo pentru Humanitas),
sau din The Lay of the Land, neapărut în româ-
nă, așteptat cu inima la gură de fordienii (puțini
și bravi) drept ceea ce și este: „a magnificent ex-
pansion of one of the most celebrated chronicle of
our time.” Pentru că excelența intelectuală, cinis-
mul erudit, autoironia îi „vin” lui Frank din galeria
eroilor inventați de Philip Roth, simulați pentru a
înregistra cele mai rafinate speculații academice și
mutații din psihologia intelectualului yankeu. Sînt
coridoare secrete, în subterana diegetică, unde
Nathaniel Zuckerman și Frank Bascombe se întîl-
nesc la un moment dat. Iar existența supereroului
camuflat din suburbii e slăvită, la Richard Ford,
imnic, epifanic, pe tonalitățile unei muzici polifo-
nice - a voicestra, ar spune Bobby McFerrin - și în
toată splendoarea cromatică a dimineților, amie-
zelor, serilor și nopților americane: tonul înecat de
emoție în fața miracolului cotidian vine, probabil,
din William Faulkner, Thomas Wolfe și din alții
de (aceeași) sorginte luxuriant-, aristocratic-nara-
tivă. O anume tristețe paradisiacă, o ajustare per-
manentă a mizelor și limitelor fericirii guvernează
epopeea lui Bascombe.
2	.„Vertijul” listei infinite. N-am subliniat în-
deajuns funcția gnoseologică și enciclopedismul
unor romane ca Pastorala americană și Teatrul
lui Sabbath, Aleargă, Rabbit și Rabbit se odihneș-
te, Cronicarul sportiv și Ziua Independenței. Acolo
informația e diseminată subtil și eficace, încît de-
venim - o dată cu personajele acestor cărți mari
(și poate că mai ales de asta sînt ele cărți atît de
mari) - cunoscători, dacă nu specialiști, în ma-
rochinărie, în teatru de păpuși, tipografie, vînzări
auto, în cronică și reportaj sportiv sau în sectorul
afurisit al imobiliarelor. Fiecare dintre cele șase
romane amintite mai sus își lasă amprenta, acel
ceva care îți destabilizează cunoașterea de citi-
tor profesionist. Fiecare, insolitîndu-te, îți oferă
o lecție de seducție și măiestrie literară. În Ziua
Independenței, bunăoară, Frank îl duce pe fiul ră-
mas în viață, Paul, în ceea ce s-ar vrea o călătorie
inițiatică prin America triumfală. Tatăl și băiatul
ajung, în schimb, la pensiunea numită pompos
și idilic „Vînătorul de cerbi” (da, face desigur cu
ochiul acelui film regizat de Michael Cimino!).
Bucătăria are servire militarizată și meschină,
iar clienții te asaltează fonic peste tot. În living
dai - așa cum i se întîmplă lui Bascombe - peste
biblioteca improvizată bizar, pe principiul „iei o
carte de pe raft, pui alta în loc”. Biblioteca pen-
siunii pune pe tavă, naratorului, prilejul unei re-
confortante șarje (auto)demolatoare. Titlurile de
pe coperte și cotoare îți dau vertigo, propunînd o
caricatură de listă infinită (da, îl omagiem subtil
pe Umberto Eco aici). Să descoperim împreună
cu Frank Bascombe (agent imobiliar, ex cronicar
sportiv, ex autor de proză scurtă): „Trec în revis-
tă diferitele măsuțe, luînd la mînă materialele de
citit - teancuri de broșuri imobiliare vechi pentru
clienții a căror idee de vacanță e să se gîndească
să prindă rădăcini într-un decor străin [...]. O
mulțime de numere vechi din People, American
Heritage și National Geographic sînt îngrămădite
pe măsuța lungă de birou de lîngă fereastra din
spate. Parcurg raftul cu ediții legate în carton
din New York History, Times din Otsego, The
Encyclopedia of Collectibles, revista American
Cage Bird, Mechanix Illustrated, Hiroshima lui
Hersey în trei ediții diferite, doi metri în cap de
Fenimore Cooper de toate felurile, un exemplar
din Comori de poezie memorabilă, două volume
din Căile ferate ale lumii, încă unul, surprinză-
tor, din Lovituri clasice golf, un teanc de gazete
recente din Hartford - ca și cum cineva tocmai
s-ar fi mutat aici din Hartford și ar fi vrut să
păstreze legătura.” Abia acum urmează, pour les
connaisseurs, descoperirea care permite un joc
genial de oglinzi și ancadramente ekfrastice din
care savurăm autoironia lui Frank Bascombe (și
a păpușarului surîzînd, Richard Ford), vizavi de
angoasele și extazul autorlîcului. Să dăm cuvîntul:
Richard Ford
„Și, spre uluirea mea și fără nici o explicație, prin-
tre cărțile răzlețite și necategorizate, iată un unic
exemplar al propriei mele cărți deja vechi de po-
vestiri, Toamnă albastră, cu supracoperta ei origi-
nală, pe care se vede un portret șters al unui tînăr
sensibil în varianta anului 1968, tuns periuță, cu o
cămașă albă deschisă la gît, blugi și o jumătate de
zîmbet nesigur, care stă singur, simbolic, în parca-
rea unei benzinării de țară, cu o camionetă verde
anonimă (poate a lui) vizibilă în spate. O imagi-
ne plină de tîlcuri ascunse.” Ce tîlcuri ascunse?
Aflăm ceva mai încolo despre speranțele puse în
acest prim titlu al unei biobibliografii netermi-
nate, despre speranțe zădărnicite într-o asumare
frustă și sălbatică a vieții (pentru că Ford a scris
totuși romanul Viața sălbatică), așa încît realizea-
ză Frank: „nici scîrbă nu simt în golul stomacului
meu nemîncat, unde-și găsește într-un final odih-
na cea de pe urmă mare parte din viața-care-ar-fi-
putut-fi. Am purtat în mine un timp, prin 1970,
șmirghelul ăsta al regretului, apoi pur și simplu
l-am făcut uitat așa cum l-aș pune pe Paul să facă
uitate coșmarurile și spaimele vieții lui de copil
furate de ghinion și de niște adulți fără scrupule.
Uită, uită, uită.” Reflecția sofisticată, fals narcisistă
se întoarce de la bibliotecă, autor, marșandizare
și (supra)copertă la copilul dificil, rănit și împins
către autoagresiune. Frank Bascombe își descope-
ră propriul volum de debut în livingul meschin al
pensiunii: ar încerca să seducă bucătăreasa și să-și
astîmpere foamea; renunță însă la timp, înainte de
a fi și mai umilit după ce ea îi va spune că propri-
etarul cumpără fleacurile astea la metru cub, de
la un centru de reciclat hîrtie (upercutul în pro-
pria bărbie e procedeul narativ privilegiat în dirty
realism-ul brevetat de Ford, în road-novel-ul dur,
sufocant). Așa că Bascombe abandonează promi-
siunea unui sandviș ilicit și e gata să pornească
pe urmele băiatului care hoinărește, se pare, prin
periferia asta de basm.
3	. Child in Time. Paul, împreună cu sora lui
mai mică și echilibrată, Clarissa, este ceea ce îi
mai leagă pe Frank și pe Ann - acum divorțați. El
e copilul alături de care Frank visează să petrea-
că Ziua Independenței - în urma unui accident
stupid la un muzeu local închinat baseballului, nu
mai ajunge s-o facă. Frank a traversat, cu destul
succes, criza vîrstei de mijloc, iar acum surfează
„Perioada existenței”: numește chiar așa cei mai
buni, mai calmi și prosperi ani ai maturității.
Buni, calmi, prosperi - mă rog, atît cît îi îngăduie
conștiința eșecului matrimonial (Ann s-a recăsă-
torit cu potentul arhitect Charley, copiii au rămas
la ea etc.) și durerea - mereu revizitată - a pier-
derii primului copil, Ralph, ucis cu mulți ani în
16
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
urmă de un sindrom incurabil. Ralph a fost un
copil-minune, seducător prin comicăriile, calam-
bururile și performance-urile cu care a reușit să-i
facă să rîdă pe adulți chiar și cînd era spitalizat;
chiar și cînd știa (bănuia) că o să moară. Paginile
despre neputința, durerea mereu renăscută din
sufletul tatălui au o intensitate rară, marca prozei
înalte. Durerea lui Frank și durerea lui Ann sînt
teme & variațiuni pentru trecerea & descompu-
nerea bietelor noastre vieți - așa cum le înregis-
trăm pînă și în perioada îmbelșugată a existenței.
În timp ce adulții sînt fisurați și îndepărtați unul
de celălalt de ireparabil, de accidentul genetic,
băiatul rămas în viață suferă enorm: și-a pierdut
frățiorul, pe urmă cîinele, domnul Tobbey, de o
blîndețe nemaivăzută, îi este călcat de o mașină
practic în fața ochilor, iar părinții nu reușesc să
spargă bula tristeții ca să ajungă la el... Paul devi-
ne închis și inconsistent, calambururile lui pînă
atunci strălucitoare sînt, dintr-odată, abrazive, în-
tunecate, înspăimîntătoare. Trece prin modifică-
rile tipice adolescenței, prin dezechilibre hormo-
nale puternice, parcă și mai puternice pe măsură
ce suferă după fratele mort și după cîine (la fel de
mult, dacă nu și mai mult). Se suspectează de dis-
lexie și de alte afecțiuni psihice. Cochetează cu in-
fracționalitatea juvenilă. Dialogurile Frank-Paul,
fragmentele despre rebelul născut în Haddam,
New Jersey, au o spontaneitate și prospețime
fără cusur. Richard Ford nu are copii și, potrivit
mărturiilor sale, nu și-a dorit niciodată. Dar, ci-
tind volumul lui de memorialistică, impecabilul,
sobrul, concisul Între ei: amintiri despre părinții
mei descoperim imediat „cheia” acestei priviri
de insider în cavoul cleios și sumbru al adoles-
cenței, cu delincvența, cu afecțiunile psihiatrice
(aproape că de neocolit în minunata brave new
world modelată pe tiparul conservatorismului
american). Mult din biografia lui Ford pare să se
fi topit și turnat în matricea lui Paul Bascombe.
În fine, jonglînd cu identitățile multiple cum ar
permuta matrioști pe o masă, Ford creează un
trib, o microistorie, o psihogeografie elementară,
extrem de vitală din estul american. Procedeul nu
este, bineînțeles, nou - de la În căutarea timpului
pierdut încoace -, dar păstrează tot farmecul ino-
vației tehnologice eficiente.
■
Âgnes Forro
Trezirea (2016), pastel, 50 x 35 cm
Despre canonul literar
și canonizare (II)
■ Adrian Dinu Rachieru
Să nu uităm că autoritatea canonică, gestul
canonizator - prin „fixare” - au, totuși, un
caracter resimțit ca opresiv și stimulează
avântul contestatar. Dar atacul anticanonic ce va
să însemne? Distrugerea canonului (cum ar dori
numita „Școală a resentimentului”, prin atitudine
decanonizatoare) sau doar înlocuirea lui (cu re-
petate „divorțuri canonice”, impunerea canonului
generaționist, altă listă de „supraviețuitori”)? Adică
un alt canon. Observăm că sub flamura revizuirilor
(cerând, imperativ, reașezarea valorilor), gestul ca-
nonizator se deschide ambivalent. Canonul, preciza
H. Bloom, este un etalon de vitalitate (selecționând
„oameni reprezentativi”, asigurându-și „nemuri-
rea”) și, în același timp, poate fi mesagerul Morții,
expediind în neant scriitori considerați cândva
reprezentativi. Cu atât mai riscante sunt profeți-
ile canonice. Canonicizarea are nevoie de timp, ar
trebui să treacă două generații pentru a spera că
nu greșim. Graba unora de a se considera scriitori
canonici, forțând intrarea în manuale e pe deplin
ridicolă. Soarta unui scriitor (în pofida gloriei con-
juncturale și a abilităților relaționale) nu se decide
în timpul vieții; iar posteritatea e nemiloasă și ca-
pricioasă. Febra canonizării (ne) joacă feste, unele
nume se vor evapora, cei care vin întocmesc, cu fe-
brilitate, alte liste.
Evident că scriitorul român trăiește anxietatea
consacrării canonice. Reamintim că istoria mano-
lesciană a fost așteptată cu înfrigurare; indiscutabil,
o carte-eveniment, bucurându-se de o receptare
zgomotoasă, pasională, ea a provocat și mari dezi-
luzii. De ecou bloomian (și nu ne referim doar la
„nostalgia esteticului”), impozantul tom aparține
unui cronicar - „direcționist”, deghizat în istoric
literar, funcționând, să recunoaștem, ca brand cul-
tural. Sub un subtitlu inexact (5 secole de literatu-
ră), amestecând vârstele manolesciene (repere,
mize, stil - cum observa, într-o altă „eră”, un alt
Daniel Cristea-Enache), jurând pe „procustianis-
mul estetic” (cercetat capricios), expediind nume
grele pe lista „dicționarizaților”, operând inexpli-
cabile excluderi, Istoria critică s-a vrut canonică.
Este Manolescu un „mare canonizator”, alături de
Maiorescu, Lovinescu și Călinescu (careul de ași,
după S. Alexandrescu, instituind ordinea literară
românească) sau „doar” un contributor (zice Doris
Mironescu), lucrând, ca „benedictin cartograf”, -
prin acest opus magnum - la „lărgirea” canonului?
În sensul (paradoxal) că numărul autorilor, implicit
al operelor valide sporește, cantitatea de literatură
devine copleșitoare, dar spațiul locativ oferit nu
poate fi la fel de generos! Lista canonică, găzduind
autori „inoxidabili”, nicidecum cărți ridate este,
se înțelege, restrictivă. Luptele (generații, grupări,
direcții) s-ar vrea și câștigătoare în instituirea ca-
nonului (acele râvnite și definitive „lovituri cano-
nice”). Iluzorii, finalmente. Totuși, ce ne facem cu
intervalul-tampon cerut de H. Bloom, un argument
de bun-simț la urma-urmei, acele „două genera-
ții” care vin după moartea scriitorului? În cazanul
vanităților (care e chiar viața literară), renegocie-
rea canonului literar / reformarea lui se rezumă,
de regulă, la un lobby generaționist. Or, statutul
canonic are în vedere opera, dar și influența ei (mis-
terioasă), nicidecum traficul de influență. Iar bătă-
liile canonice au nevoie de două tabere (firește, în
conflict). Altă întrebare ar privi putința sustragerii.
Bloomiana „anxietate a influențelor”, interanimarea
lui Steiner sau interglosarea infinită a lui Manolescu
numesc marele adevăr al influenței literare, insti-
tuind „o anxietate irezistibilă”. Dar dacă H. Bloom
se împărtășește „anxios” din Shakespeare (cel care
a scris „textul vieții moderne”), lanțul de receptări
invocat de un Jauss este „liber” oare de orice influ-
ență? Evită receptarea capcanele impresionismului?
Sau, altfel spus, ne putem sustrage presiunii contex-
tului, rămânând numai pe teren estetic? Greu de cre-
zut și imposibil de înfăptuit. Iar dilemele canonice
ne asediază. Și dacă Fowler are dreptate (susținând
că fiecare epocă are genuri canonice), atunci reeva-
luarea e chiar presantă. Acel catalog de autori (su-
praviețuitori), construit pe „retorica imortalității”
se vede confruntat cu „repertoriul activ” al epocii /
epocilor, suportând răsturnări în „topul” genurilor
literare.
Canonul, oricum, se instituie prin consens. E
drept, la noi mentalitatea curentă cere ca un cri-
tic de oarecare autoritate să-și scrie propria istorie
literară ca un apoteotic „discurs de legitimare”. În
afara obișnuitelor cârteli, a unor execuții de cafenea
și a prizei emoționale, lipsesc, regretabil, discuțiile
aplicate. A propus cineva un canon alternativ (ca
demonstrație temeinică, nu fluturând liste încropi-
te „de azi pe mâine”)? În deghizament postmodern,
Istoria manolesciană se vrea, desigur, cartea vieții,
adăpostind - s-a observat - „mai mulți Manolescu”.
Ea impresionează, dincolo de recepția foiletonisti-
că, prin forța de absorbție, dar, în mare, se pliază
pe ierarhiile consacrate. Vom accepta apoi că orice
canon (laic) este o creație a conștiinței ordonatoare a
criticilor. Autorii canonici, ne prevenea Coleridge,
sunt veșnic vii, exercită - prin „demnitate estetică” -
o supra-influență, postfigurând (zicea H. Bloom) ca-
nonul. Reamintim (alte) câteva adevăruri: canonul
e alcătuit din singularități (stânjenitor de puternice)
iar intrarea în canon, prin individuație, înseamnă
fixarea în memoria colectivă. Ceea ce nu presupune
și o venerație somnolentă, pietrificată. Astăzi, publi-
cultura, prin forță mediatică, penetrând zgomotos
piața și falsificând relația valoare / succes tulbură și
listele canonice. Ce să mai vorbim despre culturile
mici, închise în propriile granițe lingvistice, inca-
pabile să gestioneze acel hulit management al vizi-
bilității. Or, în absența lui, societatea mediatică te
condamnă la inexistență. Să mai adăugăm, sub pre-
siunea globalizării, soarta grea a canonului națio-
nal, supus din interior deconstrucției. G. Călinescu
a impus, descurajant, o viziune (ca narațiune iden-
titară) și a împlinit dezideratul canonic, afirma tăios
M. Mincu. Să înțelegem de aici că alte Istorii literare
ar fi „inutile”? Mai ales că epoca istoriilor integrale,
„de autor”, a apus. Generaliștii au cam dispărut, iz-
voriștii și istoriștii pun în circulație, de regulă, bana-
lități didactice, ies la rampă criticiștii condamnând
vehement „efervescența mitologică” și punând la
zid teza evoluției organice. Iar ambițioasele Istorii,
z
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
17
o
tratate ca obiect de cult, pot invoca alibiul subiec-
tivității câtă vreme folosesc un operator empiric:
„gustul” (departe de a fi infailibil!). Deși nu conce-
pem o Istorie literară în absența unei percepții con-
textuale (culturală, istorică, politică), inventariind
școli, curente, reviste, ideologii etc., deși nu credem
că rostul ei ar fi canonizarea, până la urmă, să recu-
noaștem, o istorie literară instituie / poate institui
canonul. Dar poate fi ea un laborator aseptic, apă-
rând purismul estetic?
Evident, nu orice autor poate penetra canonul.
Valoarea, în sine, nu ajunge. Mari scriitori pot ră-
mâne necunoscuți, ilustrând doar canonul națio-
nal; sau stimulând asaltul contestatarilor, deran-
jați de centralitatea unui nume (să exemplificăm:
Eminescu). Și căutându-se, cu înfrigurare, alter-
native (să exemplificăm: Cărtărescu sau Gabriel
Chifu, mai nou). Adică o centralitate canonică adu-
să la zi, îmbrățișând, hegelian, „ethosul modernist
al progresului” (Codreanu 2009 : 94), mizând pe
metaliteratură. Iar recuperarea celor din exil, „în-
toarcerea proscrișilor”, îmbogățind - astfel - litera-
tura noastră, cultura, în sens larg (și nu doar ane-
xionist, strict cumulativ, prin extensie geografică) e
necesară. Șansele de a intra în canon sunt, însă, mici
dacă ne cramponăm (cum altfel?) de conceptul de
influență. S-ar putea, însă, ca pe termen lung, acel
„afară” al literaturii române, adus acasă, în matca
(corpusul) literaturii-mamă, metabolizat, să pene-
treze, prin anumite voci, canonul. Chiar dacă N.
Manolescu, într-un interviu, mărturisea că „litera-
tura exilului nu este interesantă” (v. Scrisul româ-
nesc, nr. 2/2009). Categoric, romstrăinii (vorba lui
Sorin Alexandrescu) contează.
Deschidem aici o paranteză, reamintind că mo-
nografia dedicată lui Faulkner (E.L.U., 1969), cro-
ită pe tipar structuralist, impunând, cu moderație,
o metodă ca „aplicație concretă”, stabilind „câteva
drumuri de acces”, îl legitima pe Sorin Alexandrescu,
în pofida reticențelor teoretizante ale momentului,
ca „cel mai modern critic” de la noi (Goldiș 2011 :
261). Și Nicolae Manolescu, în Istoria critică, chiar
dacă nu agrea noul scientism, nu ezita a recunoaște
că Sorin Alexandrescu este „cu un pas înainte față
de critica momentului” (Manolescu 2008 : 1245);
dar pledoaria lui Alexandrescu, oarecum somati-
vă, recomandând abandonarea canonului estetic
(părere împărtășită, printre alții, de Cărtărescu și
Lefter, în numele ideologiei postmoderniste), a tre-
zit o reacție promptă, Manolescu precizând ferm că
„în literatură, canonul, fie ori nu pluralist, nu poate
fi decât estetic” (Manolescu 2008 : 1451).
Adevărul e că un purism estetic nu există. Ca
adept al discursului socio-cultural, deconstructi-
vist, presărând tușe originale, Sorin Alexandrescu
s-a bătut de lungă vreme (alături de Toma Pavel sau
Virgil Nemoianu) pentru înnoirea instrumentaru-
lui critic, semnând adevărate „rechizitorii la adresa
sistemului critic românesc” (Goldiș 2011 : 264), ne-
împăcat cu autonomia esteticului și atemporalitatea
valorilor. Paradoxul e că lăudând radarul manoles-
cian și crezul său estetizant, recunoscând rolul cri-
ticului în stabilirea „ordinii literare” în acel „cvartet
de aur”, după Maiorescu, Lovinescu și Călinescu,
de „însemnătate enormă” (Alexandrescu 1999
:149), hermeneutul repudiază critica estetică și in-
evitabila „încorsetare estetică a valorii culturale”
(Alexandrescu 1999 : 152), cerând „o discuție reală
despre canon”. Adică, punând în dezbatere, ca su-
biect central, într-o societate în curs de democra-
tizare, „valorile civice, nu estetice”; și împingând
raționamentul până la a cere „abandonarea orică-
rui canon”! (Alexandrescu 1999 : 154). Și Adrian
Marino era rezervat, notând că „ideea de canon
este tot mai respinsă” (Marino 1996 : 222), dorind
inițiative și sinteze personale, fără alinieri servile, cu
riscul - asumat - de a nu fi încă înțelese „în con-
dițiile canonico-metodologice actuale”. Altfel spus,
ceea ce refuză Marino ar fi „problema canoanelor
literare, codurilor, criteriilor, ierarhiilor, valorilor și
metodelor proclamate drept canonice”, obligatorii,
făcând „autoritate”, doar ele contând în orizontul
de receptare. Chiar dacă nu suporta „proza critică
impresionistă”, Marino accepta însă, „în interiorul
strict al culturii române”, astfel de inițiative, rea-
mintind acid că suntem „o cultură a fragmentului”
(Marino 1996 : 220).
O altă chestiune stârnește, și ea, nedumeriri;
canonul contabilizează opere sau scriitori? În
bună tradiție postmodernistă, vom răspunde și-și.
Dilema, însă, rămâne. Dacă acceptăm că funda-
mentul estetic contează decisiv, canonul ar trebui
să includă opere. Niciun scriitor nu produce doar
capodopere. Dar aura canonului se răsfrânge asu-
pra autorului în cauză și, pe bună dreptate, vorbim
de scriitori canonici. Iar în vremurile noastre, trăind
în publicultură, ecuația se tulbură, convertind frau-
dulos succesul comercial în valoare (prestigiu). Se
înțelege că astfel de „victorii” (mincinoase) au viață
scurtă. Totuși, viermuiala literaților e întreținută de
o obsesie: „ajustarea” canonului. Plus opintirile re-
vizioniste, parcă molcomite acum.
Iar literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi,
supralicitări și, evident, sincronizări în regimul
urgențelor e definită încă de „învechitul” canon
călinescian. Suspectată de megalomanie identita-
ră, impunând și vehiculând etichete hiperbolizate,
clișee de uz didactic etc., această hartă canonică
suportă asaltul deconstructiviștilor, lansând exer-
ciții de demistificare, implicit de relativizare. Febra
deconstrucțiilor identitare, vizează - în numele ne-
cesarelor primeniri critice - dislocarea canonului,
lansând pe piață „teribilisme”. Într-adevăr, periodic,
discuțiile despre canon „revin la suprafață”, suge-
rând reconfirmarea sau, dimpotrivă, „abdicarea”
lui. Mizând pe o inevitabilă „revoluție” a canonului,
N. Manolescu nu uita să precizeze că, totuși, „nu
economia de piață guvernează canonul, ci spiritul
critic” (Manolescu 2013 : 3). Eminescu, devenit
simbol identitar, reprezintă, neîndoielnic, o țintă
„privilegiată” în această cruciadă. Acuzele curg: in-
stituția criticii literare e condamnată, failibilitatea
unor Istorii e de ordinul evidenței, clasicii ar prac-
tica (postmortem, firește) terorismul cultural. Iar
sinusoida politică își vâră coada. După o revoluție
canonică cu miză politică în anii proletcultismului
(eșuată, din fericire), a urmat refugiul în „epoca es-
tetică” (sub bruiaj ideologic, cultivând esopismul),
canonul perceptiv al postmodernismului și apoi,
imediat după ,89, ofensiva revizuirilor pe suport
moral, sub flamura est-eticii (concept împrumu-
tat de Monica Lovinescu de la Timothy G. Ash).
Pentru ca, spășiți, să ne întoarcem - deocamdată -
în „seraiul estetic”, în pofida ofensivei revizioniste.
Plus alte belele: fibra morală s-a anemiat, critica de
primă instanță are un rol publicitar și ierarhiile lite-
rare, observa Al. Dobrescu, „au luat-o razna”.
Obsesiva temă a revizuirilor, stârnind polemici
purtate cu îndârjire viscerală, corelată - inevitabil
- cu discuțiile, și ele înverșunate, despre canon, au
inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, ime-
diat după prăbușirea regimului comunist. În pofida
alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida
prezenteismului agresiv (refuzând trufaș-beligerant
continuitatea), a controverselor imunde care au ră-
vășit și polarizat viața culturală postdecembristă,
„abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuși. Mai
mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moștenit”,
cu inevitabile prefaceri, rezistă; și pare a îndreptă-
ți, întrucâtva, concluzia lui N. Manolescu, criticul
considerând că „niciodată, canonul n-a părut a fi
impresionat direct de politic” (Manolescu 2013 : 3).
Totuși, recunoscând condiționările multiple ale ca-
nonului, Mihai Zamfir sublinia intruziunea politi-
cului, notând că „politicul s-a amestecat întotdeau-
na în fixarea canonului literar” (Zamfir 2019 : 4).
Mărturisim că subscriem părerii din urmă.
Cum lipsesc criteriile restrictive și cuantificări-
le riguroase, cum însuși „autoritatea” critică e în
suferință și declină, măcinată de rivalitatea unor
grupuscule rivale, în agitație, până la urmă, tinzând
spre obiectivare, acea râvnită impersonalitate (în
limbaj maiorescian), canonul este rezultanta unor
subiectivități în convergență, având ca argument
suprem „trăirea” estetică. Placată, desigur, pe o sen-
sibilitate culturală educată. Dacă furiile revizioniste,
observăm, s-au mai domolit, putem zice că începe,
cu adevărat, vremea revizuirilor calme, proces na-
tural al metabolismului literaturii.
Bibliografie
Alexandrescu (1999) : Sorin Alexandrescu, Privind
înapoi, modernitatea. Traduceri de: Mirela Adăscăliței,
Șerban Anghelescu, Mara Chirițescu și Ramona
Jugureanu, Editura Univers, București.
Alexandrescu (2000) : Sorin Alexandrescu, Identitate
în ruptură. Mentalități românești postbelice. Traduceri
de Mirela Adăscăliței, Sorin Alexandrescu și Șerban
Anghelescu, Editura Univers, București.
Bloom (2007) : Harold Bloom, Canonul Occidental
(Cărțile și Școala Epocilor), ediția a II-a, într-o nouă
versiune. Traducere: Delia Ungureanu. Prefață de
Mircea Martin, Grupul Editorial Art, București.
Cărtărescu (1999)	: Mircea Cărtărescu,
Postmodernismul românesc. Postfață de Paul Cornea,
Editura Humanitas, București.
Codreanu (2009) : Theodor Codreanu, Istoria „cano-
nică” a literaturii române, Editura Princeps Edit, Iași.
Lesenciuc (2019) : Adrian Lesenciuc, Simple întrebări
depsre canon, în România literară, nr. 47-48 / 8 noiem-
brie 2019.
Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria criti-
că a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura
Paralela 45, Pitești.
Manolescu (2013) : Nicolae Manolescu, Despre cano-
nul literar, în România literară, nr. 24/14 iunie 2013.
Marino (1996) : Adrian Marino, Politică și cultură.
Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași.
Martin (1998) : Mircea Martin, Du canon a une epoque
post-canonique, în Euresis, nr. 1997-1998, Editura
Univers, București.
Martin (2000) : Mircea Martin, Despre canonul estetic,
în România literară, nr. 5/2000.
Mincu (2003) : Marin Mincu (coord.), Canon și cano-
nizare, Editura Pontica, Constanța.
Mincu (2011) : Marin Mincu, Canon și axiologie, în
Polemos: duelul cu / în idei; ediție îngrijită, prefață, note
și comentarii de Bogdan Crețu, Editura Compania,
București.
Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura română sub
comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura
Polirom, Iași.
Nemoianu (2019): Virgil Nemoianu, Să știm că nu știm
totul, în Convorbiri literare, nr. 5(281) / 2019.
Pricop (2005) : Constantin Pricop, Literatura româ-
nă postbelică. vol 1, Preliminarii. Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
Simuț (2017) : Ion Simuț, Canonul și revizuiri-
le, în Literaturile române postbelice, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca.
Zamfir (2019) : Mihai Zamfir, Eternitatea canonului, în
România literară, nr. 20/10 mai 2019.
Zamfir (2019) : Mihai Zamfir, Canonul și politica, în
România literară, nr. 31/12 iulie 2019.
■
18
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Bonsaiul și libertatea
■ Christian Crăciun
Nu există, probabil, altă plantă care să fie
mai îngrijită decât bonsaiul. Formarea
coroanei și a trunchiului, adevărată sculp-
tură miniaturală în vegetal, găsirea dozajului strict
potrivit în compoziția apei, solului, luminii, hrăni-
rea cu substanțele nutritive atent calculate, fac din
acest haiku vegetal, pentru mine, o expresie a fra-
gilității absolute. Și, la fel, a nefericirii. Nefericirea
de a fi ocrotit în exces. Ceea ce echivalează cu o
mutilare dureroasă. Ați văzut vreodată fotografii,
apropo de bonsai, cum arată picioarele unei ghei-
șe? Deformarea care trebuie să permită pasul bi-
ne-cunoscut presupune suferințe atroce. Imaginile
sunt șocante. Cam de aceeași natură trebuie să fie
și pătimirile minunatului bonsai. Sau ale ursului
dresat, cu belciugul în nas. Să fie libertatea opusul
acestei dureri? Se știe, libertatea este unul dintre
conceptele cel mai greu de definit. Vorbim de o li-
bertate interioară și una exterioară, una individua-
lă și una socială, o libertate pozitivă și una negativă,
raporturi delicate avem între libertate și constrân-
gere, între putere și libertate, și așa la nesfârșit. Ne
rătăcim rapid în această „grădină cu poteci bifur-
cate”. Este cu atât mai greu să o înțelegi, cu cât a
devenit unul dintre idola theatri ai vremii noastre.
Toată lumea de azi consideră libertatea drept o va-
loare „de-la-sine-înțeleasă”. Modernitatea însăși, ca
și urmașa ei cu ADN identic, postmodernitatea,
s-a construit în jurul acestei idei întemeietoare. Și
totuși, nu putem ocoli întrebarea: când și în ce mod
devine libertatea o valoare ce tinde să și le subor-
doneze (într-un mod foarte ne-liber, în paranteză
fie spus, negându-se pe sine) pe toate celelalte? Este
citată adesea, de obicei fără amintirea autorului,
fraza lui John Stuart Mill: libertatea mea se termi-
nă acolo unde începe libertatea celuilalt. Splendidă
afirmație prin simetria și simplitatea construcției,
numai că dificil paradoxală. Libertatea este, până
la urmă, o chestiune de granițe. Cine trasează deci
linia (Doamne, cât de subțire!) unde „se termină” o
libertate și de unde „începe” alta? Și care este exact
momentul în care se insinuează în întrebare acest
cine? Adepții libertății absolute intră în încurcătură
în fața acestor chestionări inevitabile. Pentru că: fie
granița este stabilită vertical, „ontologic”, de cineva
Âgnes Forro
Gemenii (2012), pastel, 35 x 50 cm
„de sus”, și atunci nu mai ești liber decât în interi-
orul unui anume perimetru care ți-a fost fixat des-
tinal, fie este fluctuantă, dată de jocurile orizontale
de putere între tine și celălalt, și atunci libertatea
devine un lung șir de ciocniri pentru a o spori pe a
ta în dauna celuilalt. Isaiah Berlin îl citează aproba-
tiv într-o notă pe Bentam: „Fiecare lege este o încăl-
care a libertății”, aporie fundamentală, în măsura în
care fiecare lege delimitează, restrânge, precizează,
fixează, ordonează. Cum să dai legi prin care să
interzici restrângerea libertăților? - iată o întreba-
re la care corectitudinile politice nu se obosesc să
răspundă. Dar, revenind la cartea clasică a filozo-
fului utilitarist englez, ea spune, firește, o mulțime
de lucruri mult mai profunde. De exemplu: „Un
om nu poate fi constrâns în mod legitim să facă un
anumit lucru sau să abțină a-l face pentru că ar fi
mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că
acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că,
în opinia altora, este înțelept sau este drept ca el să
se comporte astfel. Toate acestea sunt bune teme-
iuri pentru a discuta cu el, pentru a-l mustra sau
a-l implora, dar nu și pentru a-l constrânge sau a-i
face rău dacă se comportă altfel”. Adevărul este că
niciodată nu s-a vorbit mai mult despre libertate și
nu s-au făcut mai multe excese în numele ei decât
în ultimele decenii. Libertatea a ajuns un fel de su-
perstiție generalizată, un stereotip. Ca o consecință
(?), parcă omul este din ce mai puțin liber. Și din
ce în ce mai mult bonsai. „nature and limits of the
power that can legitimately be exercised by society
over the individual”, (natura și limitele puterii care
poate fi exercitată în mod legitim de către societa-
te asupra individului), cum spune același înțelept
utilitarist, nu a fost parcă niciodată o apăsare mai
acută. Inclusiv pandemia a ridicat la putere această
dilemă a opțiunii imposibile între supraveghere și
autonomie. „Drumul spre servitute”, după formula
lui Hayek, a devenit în contextul de azi autostradă
cu 12 benzi.
Isaiah Berlin analiza acel înțeles care vede în
libertate doar absența obstacolelor în realizarea
dorințelor. În acest sens, libertatea se confundă cu
jubilația și cu o anume practică a fericirii. „Euforia
perpetuă”, după formula lui Pascal Bruckner
devine un fel de supremă obligație existențială.
Fericire obligatorie. Problema lumii de azi este că,
pe măsură ce ne impune acest alt imperativ cate-
goric, al fericirii obligatorii, „datoria de a fi fericit”
(Pascal Bruckner), acest imperativ sporește simul-
tan, și încă într-un procent considerabil mai mare,
circumstanțele anxietății. Oferta crește halucinant,
de la o zi la alta, și, neputând avea tot, nu putem
fi tot. Capacitatea de a consuma rămâne înspăi-
mântător de mult în urma capacității de a produce.
Și acest proces construiește verigile unui lanț cu
care suntem ineluctabil legați. Când Marx spunea
că proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile,
se referea la o realitate bi-dimensională, lesne de
cuprins cu privirea și de înțeles în logica binară
a secolului mecanicii. Astăzi, atât lanțurile, cât și
viața cotidiană nu mai pot fi înțelese decât într-un
pluri-univers și printr-o logică modală. Definițiile
clasice ale libertății devin astfel insuficiente.
„Sclavii fericiți” (expresia am găsit-o în eseul Idei
politice în secolul al douăzecilea al lui Isaiah Berlin,
dar a fost încetățenită la noi de o carte apărută în
2009 a lui Ovidiu Hurduzeu) își pot face conce-
diul în Caraibe și pot deține cele mai noi modele
de automobile. Spre deosebire de „proletarul” din
secolul 19, sclavul fericit din secolul 21 are doar
lanțuri virtuale. Și paradoxale: ele se arată, când
se arată, mai degrabă sub forma unei fascinații sau
a unei hiper-protecții din partea unor entități su-
pra-individuale. Să luăm doar exemplul suprave-
gherii continue și permanente, făcute sub pretextul
ocrotirii siguranței individuale. Care supraveghere
se vădește de cele mai multe ori inutilă, incapabilă
să-i împiedice pe teroriști de exemplu să-și pună la
cale atentatele. Fericirea aceasta paradoxală, creată
de societatea de hiperconsum (ambele sintagme
sunt ale lui Gilles Lipovetsky) se confundă pentru
omul postmodern sau recent cu libertatea. Când,
de fapt, tocmai această ilicită suprapunere îi răpeș-
te acestuia complet orice umbră de independență.
„Nemulțumită de a fi intrat în programul general al
Statului-Providență și al consumatorismului, feri-
cirea a devenit de asemenea un sistem prin care fi-
ecare îi poate intimida pe toți, sistem căruia îi sun-
tem în același timp, victime și complici. Terorism
consubstanțial acelora care îl suportă fiindcă nu au
decât o ieșire pentru a-i para atacurile: a-i rușina
la rândul lor pe ceilalți pentru lacunele, fragilita-
tea lor” (Pascal Bruckner) Sănătatea și sexualitatea,
spune mai departe scriitorul francez, sunt dome-
niile privilegiate ale datoriei de a fi fericit, deci -
adaug - ale anxietății consumului fără limite, deci
ale prizonieratului nostru moral. Observ doar în
trecere că ambele domenii au căpătat dimensiuni
nebănuite sub pandemie, prin corolarul ei: izo-
larea. Până acum ne izola Puterea, ca represiune.
Acum ne izolăm singuri. Ca măsură de siguranță.
Iar medicalizarea fanatică a existenței a devenit,
parcă fără opoziție, principalul (singurul?) subiect
de dezbatere publică. Cum observa tot eseistul
francez într-un interviu din primăvară, „prezentul
și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa”1.
Ni se cere, printr-o mutație etică, să fim solitari, nu
solidari pentru a face binele celuilalt.
Libertatea este definită complet de posibilitatea
de a alege. Sclavul nu are niciuna. Dar și excesul de
opțiuni echivalează cu a nu putea realmente alege.
Procesul de proliferare are la un capăt pe Măgarul
lui Buridan, cu cele numai două opțiuni, și se în-
cheie în spațiul, practic infinit, al rețelelor sociale
virtuale. Măgarul născocit de scolasticul francez
moare pentru că nu știe să aleagă, deși are de unde.
Măgarii prizonieri ai Rețelelor mor socialmente
Continuarea în pagina 35
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
19
filosofie
Schemele dialectico-
speculative pentadice
■ Acad. Alexandru Surdu
Sistemele dialectico-speculative pentadice pot
fi de mai mare sau de mai mică amploare.
Trebuie menționat că și în cazul Sistemelor
pentadice, și mai ales în cazul acestora, datorită com-
plexității Schemelor pentadice nu se mai produce
repetarea lor.
Pentateuhul, de exemplu, cu cele cinci Cărți ale
lui Moise, după cum observase filosoful Constantin
Noica, poate fi prezentat ca o Schemă pentadică di-
alectico-speculativă, ca o „structură a oricărei legen-
de”, zice Noica, a „oricărui epos”, căci Pentateuhul
este „povestea cea mare a lumii”. Schema este: 1)
Geneza; 2) Exodul; 3) Leviticul; 4) Numerii și 5)
Deuteronomul.
Noica se referă la Complexul de monumente ale
lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, monumente
ridicate în cinstea Eroilor Români din Primul Război
Mondial, căzuți pentru apărarea orașului împotriva
trupelor germane și austro-ungare, pe Podul de peste
Jiu. Complexul este format din cinci monumente: 1)
o masă rotundă de piatră înconjurată cu scaune tot
de piatră; 2) o poartă de piatră în forma unui arc de
triumf; 3) o Biserică ortodoxă; 4) o coloană de piatră
alcătuită din elemente romboidale; 5) o a doua masă
rotundă de piatră dar fără scaune. Asemănarea cu
Schema Pentateuhului este frapantă și reprezintă o
reproducere catoptronică sculpturală. A doua masă
(deutera thrapeza) este o reproducere a celei de a
doua legi (Deuteronomos), dar și a primei mese de
piatră și conferă, prin interpretare, caracterul dialec-
tic al Schemei pentadice: Coincidența începutului cu
sfârșitul (coincidentia oppositorum), a închiderii unui
ciclu și a deschiderii pentru altul, cu alte scaune (per-
sonaje).
Ceva asemănător încearcă și Alexandru Bogza în
lucrarea Realismul critic. El pornește de la o interpre-
tare a Tablei kantiene a categoriilor, căreia îi adaugă
a cincea grupare de categorii, și anume „categoria
muzicii”. Dar face și o interpretare pentadică a gru-
purilor triadice de categorii. „Categoria relațiunii”,
de exemplu, este prezentată astfel: 1) nonopoziția;
2) opoziția progresivă; 3) opoziția maximă; 4) regre-
sia opoziției și 5) negația opoziției care este egală cu
nonopoziția (5=1). Schema aceasta poate fi aplicată
la ordonarea sunetelor muzicale prin tonalitate (dia
tonon). În gama do, de exemplu, ordinea este urmă-
toarea: 1) tonica (primul sunet) do; 2) subdominanta
(fa); 3) dominanta (sol); 4) sensibila (si) și se ajunge
din nou la 5) tonica (do) prin (5=1). În cadrul aces-
tei ordonări, spre deosebire de înșirarea sunetelor
pe bază de vibrații acustice pe secundă (do, re, mi,
fa...), tonica tinde spre dominantă, iar sensibila spre
tonică, ceea ce descrie ordinea ascendentă și descen-
dentă din schema pentadică a „relațiunii” aplicată la
sunete. Or, aceste „tendințe” sunt reperele armoniei
în gama heptatonică, în care nu este permisă orice
ordine a sunetelor, spre deosebire de muzica atonală.
În lucrarea noastră Pentamorfoza artei, Edit.
Academiei Române, București, 1993 și ed. a II-a
2018, am prezentat Scheme dialectico-speculative
pentru toate artele clasice: muzică, arhitectură, sculp-
tură, pictură și literatură (teatru, poezie și proză) care
pot fi considerate ca Sisteme dialectico-speculative
„constructive”, în măsura în care sunt ilustrate prin
opere de artă. Schemele au caracteristici evident dia-
lectice, întrucât cele mai multe presupun forțe opuse
și entități contrare, chiar conflicte și contradicții, și,
pe de altă parte, sunt speculative, adică reproduceri
catoptronice mimetice ale unor aspecte perceptibile
senzorial sau conceptibile ale Existenței Nemijlocite
sau ale Existenței Reale.
Unele Scheme dialectico-speculative aplicate ca
Sisteme în anumite domenii, cum este cel tetradic
amintit al lui Constantin Noica, pe care îl numea el
însuși „circular” sau „Cerc dialectic”, au particula-
ritatea identității, într-o formă sau alta, a ultimului
element cu primul, în Schemele pentadice (5=1), ca
și la Alexandru Bogza. Astfel de Scheme pentadice
circulare a aplicat Daniel Danielopolu în medicină:
1) starea normală; 2) starea de excitație; 3) starea de
amplificare a excitației; 4) starea de inhibiție; 5) reve-
nirea la 1) starea normală. Nerevenirea la (5=1) este
caracteristică stării patologice. La fel a procedat Paul
Postelnicu în domeniul telefoniei, (starea 3) fiind
de „ambalare”, și Ștefan Odobleja în domeniul psi-
hologiei, (starea 3) fiind determinată de „principiul
reversibilității” prin care a descris aferentația inversă,
numită și feedback.
Sistemul Filosofiei Pentadice are o structură prin-
cipial asemănătoare schemei (5=1) din perspectiva
funcției asemănătoare pe care o reprezintă (5), dar
nu față de (1), ci față de (4). Structura (1) Subsistentă;
(2) Existența Nemijlocită; (3) Ființa; (4) Realitatea și
(5) Existența Reală, conține o repetare în (2) și (5)
a Supercategoriei „Existență”, dar fără ca acestea să
fie identice. Existența Nemijlocită este manifestarea
Subsistenței, pe când Existența Reală este sinteza din-
tre Existența Nemijlocită și Realitate. Cu toate acestea
Existența Reală (5) devine, mai ales în zilele noastre,
Existența înconjurătoare, care asemenea Existenței
Nemijlocite (2) ne stă în față și pe care o investigăm,
cum s-a făcut în vechime cu Existența Nemijlocită,
adică îi căutăm Ființa corespunzătoare, cu deosebi-
rea că, în cazul Existenței Reale, ca la Hegel, poate
să apară iluzia că Ființa în genere precede Existența,
căci Ființa a stat la baza Realității în conformitate cu
Aceasta fiind și Existența Reală, spre deosebire de
cea Nemijlocită, mai mult sau mai puțin, frumoa-
să, adevărată, bună, dreaptă sau liberă, în funcție
de domeniile Realității noastre umane (Frumosul,
Adevărul, Binele, Dreptatea și Libertatea), întruchi-
pate, ca să zicem așa, în componentele Existenței
Reale din care face parte orice produs: al (1) Artei, al
(2) Științei și tehnicii, al (3) Moralității, al (4) Justiției
sau al (5) Politicii. Ceea ce înseamnă că în Filosofia
Pentadică, în măsura în care Existența Reală pre-
supune Realitatea, raportarea ulterioară la Această
Existență presupune o metaFiință, adică o Ființă
de gradul al II-lea, ca și o Realitate corespunzătoare.
Hegelian, evoluționist vorbind, am putea să-i spunem
nu „de gradul al II-lea”, ci „superioară”, cum se petrec
lucrurile în domeniul tehnico-științific, de exemplu, al
televizoarelor, al telefoanelor etc., dacă n-ar exista câ-
teva impedimente.
Existența Reală este o Supercategorie de dată re-
centă, cu toate că Omul, de la începuturile sale (cu-
noscute nouă) a fost, cum i s-a și spus, homo jaber,
adică făuritor, spre deosebire de celelalte viețuitoare,
care au fost și au rămas doar consumatoare. El a făcut
din obiectele înconjurătoare (antetoni, în terminolo-
gia noastră) lucruri, adică obiecte lucrate, prelucrate
și chiar făcute ca atare, dar abia spre zilele noastre
Alexandru Surdu
a reușit să prelucreze întreaga Existență înconjură-
toare. Pe vremea lui Hegel oamenii mai trăiau încă
închiși între zidurile cetăților în care se considerau
apărați. Abia tunurile lui Napoleon Bonaparte, care
erau „vestitorii tunători” ai civilizației contemporane
tehnico-științifice le-au risipit această iluzie. Astăzi
tot ce ne înconjoară este „bântuit” de intervenția
Omului, până și aerul pe care îl mai respirăm prin
„botnițele”, pe care suntem obligați să le purtăm, pen-
tru „binele” nostru, firește!
Dar aceasta nu înseamnă că în ultimele două se-
cole de mare avânt al tehnicii ar fi avut loc și trans-
formări corespunzătoare, anatomo-fiziologice ale
persoanelor umane sau ale capacităților de gândire
ale acestora. Dimpotrivă, se vorbește despre o „tem-
belizare” progresivă, în special datorită carențelor
educative și a specializărilor excesive. Un mare spe-
cialist într-un domeniu tehnico-științific este la fel
de ignorant într-un alt domeniu ca orice persoană
neinstruită.
Pe de altă parte, în propriul său domeniu de spe-
cializare, tehnicianul operează cu aceleași forme no-
etice, de regulă intelective, supuse unor amplificări și
extensiuni, dar nu ale capacităților sale intelective, ci
ale aparatelor utilizate (calculatoare și computere).
„Gândirea artificială”, despre care se vorbește, nu este
a Omului, ci a „mașinilor” sale, ca și performanțe-
le auditive ale telefoanelor mobile, de exemplu, care
ne produc, în schimb, carențe ale auzului și afecțiuni
neurologice. Un exemplu elocvent îl constituie apa-
riția limbajelor și a metalimbajelor simbolice fără de
care nu se mai poate opera în domeniul supertehnicii
actuale, care n-au însă nici o altă utilitate și nu cores-
pund nici unei formațiuni noetice.
Se petrece însă și cazul frecvent al obținerii, une-
ori chiar din copilărie, a unor performanțe intelecti-
ve la persoane familiarizate cu tehnica cibernetică, la
care se constată carențe serioase în domeniile de apli-
cație a Rațiunii și ale Speculațiunii. Cu ajutorul cu-
noștințelor tehnico-științifice moderne s-au produs
și se mai produc încă dezastre telurice și climaterice,
războaie, crime, boală și moarte.
Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care
acele reveniri, de tipul (5=1), în cazul sistemelor di-
alectico-speculatrive pentadice, care presupun grade
diferite ale Existenței Reale, bazate pe forme noeti-
ce aparent superioare la nivelul Ființei, ne conduc
și la grade diferite de Realitate, ale căror consecințe
dezastruoase, de tipul galemic la nivelul Inteligenței
dezlănțuite, cu toate progresele incontestabile ale ci-
vilizației, ne îndeamnă la prudență în utilizarea ter-
menului de „superioritate”.
■
20
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Jacob Boehme
și iudaismul (II)
■ Viorel Igna
Termenul pe care l-a creat Boehme pentru a
indica profunzimea abisală a lui Dumnezeu
este Ungrund, care nu trebuie confundat
cu Urgrund. „Lui Dumnezeu singurul nume care
i se poate da este cel de Absolut, abis fără fund și
fără temei, abis în care nu numai că nu se poate
găsi temeiul sau rațiunea a ceva, dar în care nici
Dumnezeu nu își află propriul temei. Ungrund-ul
nu este nici cauza ultimă, nici cauza primordială
a lumii, așa cum nu-și are nici propria cauză. Este
Absolutul și nimic mai mult; este Dumnezeul „în
sine”, în măsura în care se află în afara naturii și
creaturii, în măsura în care nu se revelează și nu
se manifestă; în măsura în care se află, cum arată
și termenul Ungrund, în afară de orice, este altceva
decât orice și separat de orice.”1 Urgrund înseamnă:
fundament fără fundament, principiu care nu este
nici măcar un principiu: Nimicul (Nulla). Urgrund
înseamnă și principiu originar, adică ceea ce a fă-
cut posibilă ieșirea lui Dumnezeu din sine însuși,
într-un anumit fel explozia, satisfacerea dorinței
sale de viață „Das nichts hungert nach dem etwas.”2.
„Nimicul însetat de ceva”. Urgrund-ul este de aceea
dorința de viață. Divinitatea este Nimicul plin de
viață. Boehme afirmă că Dumnezeu nu creează din
Nimic. În adevăr, Dumnezeu ceează toate lucrurile
din Sine însuși, în mod necontenit, conform acelei
dorințe care este prima formă de diminuire a voin-
ței. Și cum Dumnezeu trăiește, nu putem, noi oa-
menii, să vedem o finalitate a acțiunii sale: înainte
de toate există dorința și deci acel „ceva”. Se naște
asfel prima formă de generare, în care Dumnezeu
se vede, se simte, se cunoaște. În sine și pentru sine
Dumnezeu nu este nici Tată, nici Fiu, nici Spirit/
Duh sfânt. Acești termeni se nasc numai din ra-
porturil dintre Nimic (Nulla) și creația sa. Așa cum
lumina strălucește, trăiește, se rflectează în oglindă
și splendoarea sa este retrimisă Divinității din care
a izvorât, la fel trăiește Tatăl, se reflectă în Fiul și
iubirea pentru Fiul și de la Fiul îmbrățișează toate
creaturile în Dumnezeu. Numai prin intermediul
Fiului, Dumnezeu poate fi văzut, simțit, iubit.3
Prima generare este extrem de fluidă, aproape
o succesiune neîntreruptă de imagini necorporale
(ideile platonice), care nu cad niciodată în corpo-
ralitatea celei de-a treia generații, deoarece în ea
nu există o predominare și o izolare a diferitelor
calități, ci o succesiune a unei calități, a uneia în
cealaltă, a uneia după alta, până a constitui o lu-
minozitate compactă de substanțe vitale diafane.
În prima generare, chiar dacă sunt prezente sub-
stanțe care pot da naștere unei căderi. Văzută în
această perspectivă alchemică, căderea omului
este o izolare într-o singură calitate, fără să po-
sede acea pulsație a vieții universale, deoarece s-a
detașat de armonia dinamică, care o ținea unită
celorlalte calități.
Renașterea, noua viață a omului, pentru
Boehme se poate realiza prin intermediul con-
ceptului de Gelassenheit. Este necesar să „murim”
în fața lucrurilor pentru a le domina cu adevărat,
este necesar să facem acel gol în sinele individual,
prin detașearea de sine.4 Este necesar să ne elibe-
răm de Vernuft, dar mai ales de ceea ce este viciul
originar al lui Vernuft-ului, adică Selbheit, orgoliul
și prezumția. Suma unită, Demut, devine astfel o
sumă de puteri. În sfârșit pentru Boehme, credin-
ța este virtutea cea mai înaltă, deoarece ea, în om,
este cea mai înaltă expresie a Indeterminatului
însăși; deoarece ea, la nivelul individualului este
într-un anumit sens, unicul mod de a trăi și sim-
ți și de a se reprezenta în mod condiționat; este
o întoarcere la acea lumină divină pură, lumina
Credinței a lui Paracelsus, la acel Ungrund, care
este totdeauna prezent în fondul esențial al reali-
tății, pentu ca omul să-l poată regăsi.
În toate exageratele idealizări ale lui Boehme,
ca „Philosophus Teutonicus” sau a așa numitului
„Hans Sachs al filosofiei germane”, care a dat un
impuls benefic romanticilor sau filosofilor ide-
aliști germani, iar prin aceste concepte cu rezo-
nanță cabalistică s-a putut vedea influența pe care
cabala a avut-o asupra lui: „cum este logic, nu le-a
fugit vechilor săi adversari, dar faptul că a fost
dată uitării de cea mai veche critică boehmiană
nu era întâmplător.5
Același G.Scholem în textul său asupra Cabalei
creștine pe care l-am citat, sublinia: În secolul
al XVII-lea Cabala creștină la rândul ei a primit
două mari impulsuri, primul i-a fost dat de scri-
erile filosofice aparținând lui J. Boehme, al doi-
lea de vastul compendiu cabalistic creștin al lui
Knorr von Rosenroth, Cabala descoperită6, care
pentru prima dată a făcut accesibilă cititorilor
creștini, mulți dintre ei înclinați spre mistică, nu
numai importante părți din Zohar, ci și texte fă-
când parte, din Cabala Lurianică. În această lu-
crare și în alte scrieri ale doctrinei cabalistice a
lui Adam Kadmon vedem analiza conceptului de
Iisus ca om primordial în teologia creștină.
„Doctrina întrupării lui Hristos sau, ca
să spunem cu alte cuvinte, trezirea germenului
autoconștientizării divine în om, prin intreme-
diul intrării în el a unei raze a adevăratei Vieți,
este atât de sublimă că este imposibil să se forme-
ze un concept atât timp cât menținem un punct de
vedere restrâns, personal sau sectar. Dacă dorim
să simțim în inima noastră puterea Mântuitorului
nostru, trebuie să lăsăm ca mintea noastră să se
răspândească și să îmbrățișeze prin iubirea noas-
tră tot ceea ce este dumnezeiesc, nobil și ideal în
umanitate.”7
Eseul intitulat Adumbratio Cabbalae Christianae
care a fost inclus la sfârșitul Cabalei descoperite
(în tr. fr., Paris 1899) și de la care adevărata sem-
nificație a Cabalei creștine este folosită de mulți
scriitori, autorul său, de fapt, era cunoscutul te-
osof german Franciscus Mercurius van Helmont,
al cărui lucrări respirau idei cabalistice. A fost van
Helmont cel care va face legătura între Cabală
și platonicii de la Cambridge, ghidați de Henry
More și Ralph Cudworth, care au folosit motivele
cabalistice pentru propriile scopuri speculative.
Puțin timp înainte, studioșii la fel ca opozitorii
lui Jacob Boehme au descoperit profunda afini-
tate între sistemul său filosofic și cel al Cabalei,
atât timp cât nu părea să fie o legătură istorică
între aceștia, și în anumite cercuri, mai ales în
Germania, Olanda și Anglia, Cabala creștină a
dobândit o semnificație de tip boehmian.
„Pentru Boehme Divinitatea, Ungrund Fără
Fiul, este o imagine lipsită de conținut; numai în
Hristos tenebrele originare devin Dumnezeu.”8
Citit în cheie ermetico-cabalistică sistemul lui
Boehme se prezintă cum urmează:”cercul din ex-
terior este marele mister al Abgrund-ului (abisul ),
deoarece Ființa divină s-a autogenerat în profun-
zimea (Bysss) ce se reflectă în oglinda înțelepciu-
nii (Sophia)”9
Numele dumnezeiesc ADONAI (Sfera Superioara)
„face trimitere la mișcarea spontană a Unității
eterne”10 Conține șapte forțe seminale în pute-
re. În litera „S” situată în centru se ascude mis-
terul androginiei divine, dar ea simbolizează și
Înțelepciunea și Fiul Fecioarei.
La fel ca precursorul său, pastorul luteran Valentin
Weigel (1533-1588), Boehme se inspiră dintr-o tradi-
ție vizionară, care s-a dezvoltat de la Sfântul Augustin
la Boethius până la San Vittore (1096-1141). Acesta
din urmă face distincție între trei planuri de viziu-
ne: în ordinea importanței, „ochiul corporal”, acela al
rațiunii, și acela al contemplației mistice. Cu „ochiul
corporal” ne spune Boehme, nicio cunoaștere nu
este posibilă; este posibilă, în schimb, „cu ochiul care
generează în mine viața.”11
Boehme vorbește „de a străpunge cu privirea
până în profunzime, deasupra și dincolo de na-
tură.”12
Puternica influență exercitată de Boehme în
multe direcții a făcut în așa fel că el ar fi furnizat
argumente adepților viziunii newtoniane a lumii,
ca Goethe și W. Blake, și împreună o inspirație ce
i-a dat posibilitatea lui Newton să formuleze teo-
ria sa a gravitației și a aceleia despre caracteristi-
cile luminii.
În opera lui Boehme se găsesc, chiar înaintea
lui Kepler, viziunea intuiției orbitelor eliptice a
planetelor, rezultate din polaritatea a două focuri
sau Centre .
Pentru această pasională ipersensibilitate care
se putea manifesta numai în domenii cu caracter
vitalistic, am putea spune că, dacă termenul este
înțeles în sensul său just, Boehme este un mistic
mai ales „naturalist”: în sensul grecesc de fysis:
natura este plină de forțe fără sfârșit și fără limită.
Dotat în același timp de o luciditate mintală ex-
cepțională, Boehme nu pierde din vedere sensul
concret, dinamic al elementelor contradictorii și
disparate, care prin modalitatea lor de a se pune și
opune, prin afirmațiile și negațiile lor, în trecerea
lor, constituie substratul esențial al celei mai pro-
funde armonii, proprii Vieții. Iată fraza care con-
stituie cu adevărat nucleul original al viziunii sale:
„Toată realitatea stă în Binele și în Răul din lucruri,
iar unul își are originea în celălalt lucru, fapt care
nu numai că m-a uimit, ci mai ales m-a bucurat
nespus.”13 Boehme, poate mai mult ca orice mis-
tic, a știut să evite echivocul dualistic, al numelui
și al definiției. El, din punct de vedere psihofizic,
simte și trăiește divinul numai ca stare sufleteas-
că. Și atunci când vorbește despre Nimic (Nulla),
despre care în mod natural nu este posibil să fie
dată o definiție, el trebie în orice caz să-i atribuie
o plenitudine pasională și trebuie chiar să spuna
că acest Nimic (Nulla) este plin de o „teribilă sufe-
rință”, care este ca un „deșert tăcut”, plin de o arză-
toare dorință de viață. Poate numai Heraclit, poate
numai Pascal, scrie Fraccari, au simțit sau au trăit
divinul într-un mod atât de violent și de pasional.
Totodată nu trebuie să credem că a fost un spi-
rit haotic sau „barbar”, cum a încercat să ne facă
să credem Hegel. El a avut un profund sens al ar-
moniei. Dumnezeu pentru el este fundamental
O
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
21
o
Gott der Ordung (Dumnezeu al armoniei), răul
(păcatul lui Lucifer), este din contră, haosul și lip-
sa de armonie.
Boehme a cunoscut bine mediul cultural al
vremii sale, în care Cabala creștină, își avea deja
un loc bine definit. Înainte chiar de începutul spe-
culației esotericilor asupra limbajului, în cadrul
iudaismului, numele lui Dumnezeu ocupă un loc
central în cercetările lor. Începând din secolul al
doilea după Hr., Tetragrama, care așa cum știm
a devenit imposibil de pronunțat, este desemna-
tă cu un termen care închide în sine posibilitatea
interpretărilor contradictorii, privind semnifica-
ția și funcțiunea sa. Numele lui Dumnezeu nu mai
este un cuvânt magic, dacă a fost cândva, ci este
cuvântul mirabil al speranței mesianice. Numele
însuși este menit ca într-o zi să ateste unicitatea
lui Dumnezeu, care să-i aducă mărturie în toate
limbile Pământului, de toate popoarele: „Într-o
zi eu voi converti toate popoarele într-o limbă mai
pură, astfel că toți împreună vor invoca Numele lui
Dumnezeu. Acesta este originalul sens mesianic al
Numelui lui Dumnezeu.”14
Teosofia lui Boehme constituie în mediul
Pământul de sub noi (2012), pastel, 50 x 35 cm
Forro
Cabalei creștine o mistică care, în momentul
descoperirii sale de către oamenii Renașterii, pă-
trunsese deja în mod profund în viața religioasă a
iudaismului. Bogăția simbolismului Cabalei, care
aducea cu sine multe elemente diferite, nu pu-
tea să lipsească, îndepărtându-se de propriul său
context, prin depășirea mediului religios.
De la această Cabală creștină, ce a devenit cum
bine știm o modă, Boehme a împrumutat spiritul
de intuiție, care a dus la o mișcare de reînnoire a
studiilor ebraice și biblice, la un dialog mai apro-
fundat între iudaism și creștinism, un pod care
i-a permis să se apropie tot mai mult de secretele
religiei iudaice și s-o înțeleagă întru progresul și
devenirea spiritului omenesc.
După aceste remarci legate de influența iudais-
mului asupra gândirii mistice a lui Boehme, pu-
tem relua analiza Absolutului, al Ungrund-ului,
de care am vorbit înainte, urmărind dialectic dez-
voltarea germenului divin în contrarium-ul ființei
spirituale, făcută de Alexandre Koyre15.
“Am văzut că înlăuntrul Absolutului, al
Ungrund-ului, se formează prin opoziție două
centre: cel al voinței (libertatea), a cărei dezvoltare
dialectică am urmărit-o, adică al transparenței
care vizează lumina și conștiința de sine, și cel al
dorinței, deocamdată informă și nedeterminată”.
16
După Boehme, dorința se opune voinței în
două moduri. Voința este în esență mișcare de
expansiune, tendință de comunicare și de dăru-
ire; voința este generoasă și „darnică” (gebende).
Or dorința, scrie Koyre, este foame și sete, este
expresia deficienței și indigenței, este foamea
care caută să se sature, setea care caută să se po-
tolească, vidul care caută să se umple. Voința se
destinde sau mai curând se concentrează pentru
a se destinde. Dimpotrivă, dorința este atracție și
aspirație. Voința este centrifugă; dimpotrivă, do-
rința este centripetă. Ea nu se destinde, ci își în-
tinde tentaculele până departe, pentru a le reduce
la sine și pentru a înghiți tot ce întâlnește în cale.
Maniera aceasta pur metafisică de a se exprima a
lui Boehme nu putea fi înțeleasă de contempora-
nii săi și cea ce este incredibil nu este înțeles nici
azi decât de specialiști, cu aplecare spre textele
sincretice, care au o lungă familiariate cu textele
ermetice și magico-simbolice.
„Voința tinde să creeze ființe pentru a li se dă-
rui și pentru a se întrupa în ele. Dimpotrivă cau-
tă să acapareze ființele pentru a le întrupa și a se
hrăni cu ele(pentru a le încorpora) .În pofida fap-
tului că în doctrina lui Boehme voința nu poate
crea ființa: funcția creatoare va reveni dorinței și
naturii produse de ea. Acest lucru este de înțeles:
natura este ansamblul forțelor organice; am văzut
că natura este viață. Este fecunditate; prin urmare,
natura este cea care generează și produce ființele.
Boehme nu își poate reprezenta creația decât în
termeni de viață și magie.”17
Este evident, cel puțin pentru Boehme, că na-
tura nu este Dumnezeu, deoarece Dumnezeu îi
este infinit superior. Pe de altă parte este evident
că natura purcede din Dumnezeu, care îi este
sursă creatoare, care a generat-o și a creat-o; prin
urmare, pornind de la natură și de la creatură, pu-
tem să ne înălțăm la Dumnezeu, întrucât tot ce
se află în natură și în creatură trebuie să se afle în
Dumnezeu.
Nimic nu provine din nimic, totul provine de la
Dumnezeu. Dar în felul acesta nu vom ajunge să-l
cunoaștem pe Dumnezeu decât în măsura în care
se manifestă în natură și prin creatură. Evident,
ființa lui nu se epuizează în funcția naturantă și
creatoare. Dumnezeu este ceva în sine, ceva în
afară și independent de natură și de creatură.
Pe de altă parte, ne spune Boehme, este evident
că tocmai natura creată este cea care ne face să ne
înălțăm la Dumnezeu, creatorul și întemeietorul
ei. Dacă nu ar exista natura creată - presupunând
că am mai exista pentru a ne putea pune întrebarea
- nu am ști nimic despre Dumnezeu. Este perfect
adevărat, răspunde Boehme. Dacă Dumnezeu nu
s-ar exprima prin natură, dacă nu ar crea, dacă ar
rămâne veșnic în sine fără a se manifesta, nu am
ști absolut nimic despre el. Răspunsul pe care vi
l-am dat este perfect adevărat, ne spune Boehme:
dacă nu sunteți capabili să faceți acest efort de
gândire, cu atât mai rău pentru voi! Dar dacă dăm
la o parte natura și creatura, nu mai rămâne abso-
lut nimic: Dumnezeu va rămâne în veci un mister.
Și asta este adevărat, răspunde Boehme. În raport
cu creatura, Dumnezeu în sine este un „Nimic”,
iar în afara naturii și a creaturii, el este un un mis-
ter veșnic, etern inaccesibil și de nepătruns pen-
tru rațiunea naturală.
Dumnezeu este un Mister, Marele Mister,
Mysterium Magnum18. Iată o definiție a lui
22
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Dumnezeu, scrie A. Koyre, care la prima vede-
re pare destul de descurajantă. Dar este absolut
exactă ; evident, Dumnezeu, așa cum este în sine
(an sich selbst), rămâne veșnic inaccesibil rațiu-
nii, iar aceasta din mai multe puncte de vedere.
Dumnezeu în sine, „adică în afara creaturii și a
naturii”, este Dumnezeu, dar nu în măsura în care
se revelează, ci în măsura în care nu se revelează și
nu se manifestă. Este Dumnezeul nerelevat. Oare
dorința de a-l cunoaște nu este un fapt contradic-
toriu? Oare, pe de altă parte, nu este firesc faptul
că rațiunea naturală este incapabilă să îl perceapă
și să-l înțeleagă pe Dumnezeu?19 Oare a-l înțelege
(comprehendere, begreifen) pe Dumnezeu nu în-
seamnă, în acord cu sensul propriu-zis al terme-
nului, a cunoaște, a limita, a defini, ceea ce prin
definiție nu poate avea nici sfârșit, nici scadență,
nici limită? Oare cum să vrei să „să cuprinzi” și „să
percepi” ceea ce prin definiție nu poate fi înțeles
cuprins perceput decât prin sine? Desigur, rațiu-
nea naturală nu poate pretinde să cunoască ceva
care, fiind infinit, este superior naturii. Dar dacă îl
poate cunoaște pe Dumnezeu în măsura în care se
manifestă în natură, ea nu îl poate cunoaște în mă-
sura în care nu se manifestă.(Mysterium Magnum,
XLIII,3).
Oare trebuie să încheiem această scurtă intro-
ducere la sistemul marelui teosof mistic Boehme
cu ideea că cunoașterea lui Dumnezeu sau, cel
puțin, orice cunoaștere a lui Dumnezeu în esența
lui, ne-ar fi în veci interzisă? Răspunsul lui Koyre,
este el însuși o întrebare: Oare trebuie să adoptăm
atitudinea luteranilor rigizi care interzic orice spe-
culație asupra esenței divine, considerând-o inu-
tilă și periculoasă, și să ne mărginim strict la litera
textului revelației din Sfânta Scriptură, cum o de-
monstrează luteranii înșiși, care nu îi înțeleg sen-
sul ascuns, sensul spiritual și profund. Rațiunea
naturală nu înțelege mai mult din Scriptură decât
din Dumnezeu. În general, rațiunea naturală nu
înțelege mare lucru; însă omul posedă o facultate
mai înaltă, inteligența, care îi poate permite să nu
suprime și să nu elimine misterul, ceea ce ar fi o
utopie, ci să-l pătrundă.”20
Esența divină (Dumnezeu în sine) însăși, fiin-
ța și viața sa sunt un mister; dar nu este singurul
Mysterium care stă în fața rațiunii.De fapt, suntem
înconjurați din toate părțile de mister; în el ne
afundăm rădăcinile; viața, spiritul, gândirea noas-
tră sunt cufundate în mister și scăldate de mister.
Fie, viața divină este misterioasă. Dar oare viața
naturii veșnice nu este în egală măsură un mister?
Și viața naturii vremelnice, a naturii și a lumii
noastre, nu este oare misterioasă în esența ei ?
Crearea și generarea lumii este un Mysterium; oare
cum ar putea înțelege rațiunea că a existat ceva
acolo unde nu era nimic? Dar pe de altă parte, acest
mister nu este numai un eveniment care a avut loc
cândva, el se împlinește și se înnoiește în fiecare zi
și în fiecare clipă în fața noastră și în noi. Trecerea
de la unul la altul, faptul că unul se divide și se
dedublează rămânând totuși unul, că unul devine
altul diferit de sine, rămânând totuși el însuși, este
evident un Mysterium; dar îl vedem realizându-se
în fiecare zi, în fața noastră și în noi înșine. Pentru
ca Dumnezeu să se cunoască în multiplicitatea sa,
ne spune Boehme, în structura sa interioară, el tre-
buie să se reflecte încă o dată, să-și proiecteze ima-
ginea într-o oglindă care să nu mai fie el însuși, ci
să-i fie într-un fel exterioară, Sfânta Treime pretin-
de imperios al patrulea termen. Evoluția imanentă
nu se poate efectua fără participarea unei emanații,
a unei expresii ad extra.
Această oglindă, acest al patrulea termen pe
Âgnes Forro Lună verde cu pantofi albaștrii, (2015)
pastel, 50 x 35 cm
care Dumnezeu și-l opune pentru a se putea re-
flecta și vedea, pentru a deveni astfel pe deplin
conștient de sine și, prin urmare, pentru a se pu-
tea realiza, poartă la Boehme nume foarte venera-
bile precum Sophia, Înțelepciunea divină, Fecioara
eternă, Slava și Măreția lui Dumnezeu.21
Creația, ritul, tradiția se regăsesc la Boehme la
fel ca în mistica ebraică, dar mai ales termenul sefi-
rah, care exprimă o bogăție semantică, greu de gă-
sit în alte idiomuri, și care manifestă o profunzime
simbolică aparte. Ideea existenței unei legături în-
tre sefirah și conceptul metafisic grecesc de sphaira
„sferă”, o legătură, care i se părea pur speculativă
lui Scholem22, dar care este atestată în mod explicit
în literatura ebraică începând cu secolele al V-lea
și al VI-lea d. Hr.: într-un pasaj din Pesiqta rabbati,
scrie Giulio Busi23, sefirah, este sinonim cu sfero.
„Un lucru rotund, un număr de lumină.” în-
seamnă înainte de toate „cerul”. Cerul, sfera ce-
rească este albastră ca un zefir sau ca lapis lazuli,
care în vechea simbologie iudaică în care sappir
este însăși piatra care reprezintă bolta cerească.
Așa cum am văzut mai înainte, ceea ce cabaliștii
numesc Chokhmah(înțelepciunea sau ideea pri-
mordială a lui Dumnezeu), este fără îndoială Sfera
inteligibilă la Parmenide și Sophia, Înțelepciunea
divină la Jacob Boehme. Este paradoxal cum mulți
gănditori au neglijat influența iudaismului asupra
unui gănditor de talia lui Boehme. Efortul in-
terpretativ al unei întregi tradiții de găndire, s-a
îmbogățit și întărit prin raportarea la misticismul
ebraic. Conform conceptelor elaborate, ce sunt
proprii unui dinamism intern al cosmosului, ce
reprezintă conceptul de armonie care structurează
realitatea, în aceeași masură cele elaborate de teo-
soful german, pe baza intuiției sale extraordinare,
au constituit alimentul vieții și al timpului însuși
întru descoperirea misterului cunoașterii. Azi, be-
neficiarii acestei formidabile revoluții științifice, la
care au contribuit gânditori de talia lui Boehme,
nu realizează efortul imens care a fost depus pen-
tru a ajunge la asemenea rezultate; sunt benefici-
ari inconștienți ai unei realitatăți științifice, fără a
avea cele mai mici îndoieli în ce privește propria
lor ignoranță. Așa cum sefiroth-urile n-au epuizat
misterele lui Dumezeu, ci fac posibilă cunoașterea
unei părți foarte mici din ele, singura posibilitate
pentru omenire este aceea a folosirii inteligente a
resurselor umane și materiale și conștientizarea
necesității instrucției cognitive, nu neaparat știin-
țifice, ci și umaniste (a nu mai avea falsa impresie
că putem fi benificiarii unui progres infinit, fără
nici cel mai mic efort cognitiv) pentru a deveni
„evoluați” după un mileniu de obscuritate. Este
pariul omului, nu cu istoria, ci cu sine însuși.
Încheiem aceste scurte reflexii cu un text din
Darururile harului dumnezeiesc,XIII, 21: „N-ar
trebui să ne urâm unii pe alții, ci datorită daru-
rilor pe care le-am primit de la Dumnezeu, să ne
bucurăm de o iubire reciprocă, văzând cum înțe-
lepciunea lui Dumnezeu este nesfârșită, gândin-
du-ne la viitor, la ceea ce am putea deveni, dacă
toată cunoașterea s-ar transforma în ceva viu, ca
într-un singur suflet.”24
Note
1	Koyre Alexandre, Filosofia lui Boehme, Humanitas,
Buc., 2000, p. 339
2	Fraccari Gerardo, op. cit p. 1547
3	Ibid., p. 1548
4	Putem vedea aici atitudinea filosofului german în
perfectă concordanță cu aceea a Sfântului Francisc.
5	Gershom Scholem, Zur Kabbala und ihrer symbo-
lic, ed. Francoforte, 1989, in Alexander Roob,Il Museo
Ermetico, Alchimia e Mistica, Taschen Verlag, Bonn,
1997, p. 252
6 Cabbala Denudata (1677-1684)
7	Hartmann Franz, Întruparea. Fecioara cerească, în
Il mondo magico di Jacob Boehme, Ed. Mediterranee,
Roma 2005, p. 219
8	Despre Cabala luriană, cea mai bună expunere ră-
mâne accea a lui Scholem G.,
9	Rob Alexander, op. cit. p. 254
10	ibid., p. 254
11	D.A.Freher, Works of J. Brehmen, ed. Law, 1764,
in Alexander Roob, Il Museo Ermetico, Alchimia e
Mistica, Taschen, Bonn 1927, pp. 254-255.
12	Roob A., op. cit. p. 253
13	Fraccari G., op. cit..p. 1547
14	Cohen Herman, Judiche Schriften, vol. I, Berlin
1924, p. 63, in Gershom Scholem, Il Nome di Dio e la
teoria cabbalistica del linguaggio, Adelphi 1998, p.22
15	Koyre Alexandre, Filozofia lui Bohme, Humanitas,
Buc., 2000
16	ibid., p. 367
17	ibid. op cit. p. 366
18	Boehme J., Misterium magnum con commentaire
explicatif du I-ere livre de Moise, 2 vol. (Bibliotheque
scientifique) Paris, Aubier, 1946, pp. 1108
19 Rațiunea naturală (Vernuft) aparține acestei lumi,
comentează Koyre, și provine din astrul sau spiritul
acestei lumi, sau măcar din cel deal treilea principiu;
ea este un fragment al inteligenței (Verstand ) și nu își
poate depăși domeniul natural, domeniul ființei finite,
fragmentate. De signatura rerum, XIII, 5, in Koyre, op.
cit., p. 452
20 Koyre A. op cit. p. 333
21 Cf. lui Koyre, op cit. p. 352
22 Este contradictoriu să presupui, cum face Scholem,
că în spatele unor termeni cheie cum ar fi Sefer yesi-
rah, s-ar ascunde cuvinte grecești și să negi în același
timp complexul substrat semantic al lui sephirah, este
semnificativă însă asemănarea cu conceptul grecesc de
sphaira. Diferitele semnificații ale conceptului ebraic
depășesc rigidele legături etimologice, și oferă o preți-
oasă posibilitate expresivă: nu putem să ne gândim că
autorul lui Sefer yesirah, din interiorul tradiției lingvis-
tice Koine, al Palestinei antice, n-a fost conștientă de
această putere evocativă și că n-a ținut cont de alegerea
sa.
23 Busi Giulio, Introduzione la Mistica ebraica,
Einaudi, Torino 1995, p. LIV.
24 Hartmann Franz, op. cit, p. 219
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
23
Scurtă introducere privind
(neo)platonismul ezoteric
■ Vasile Zecheru
De la Plotin la Damascius [...], neoplatonismul cunoaș-
te perioada sa de glorie, urmând o cvadruplă direcție pe
care istoricul Jean Trouillard o rezuma astfel: a) reluarea
marilor doctrine elenistice în lumina platonismului; b)
interesul deosebit pentru înțelepciune și religiile orien-
tale; c) căutarea mântuirii ca și a adevărului; d) tendin-
ța de a impune o procesiune integrală, o trascendență
intransigentă aliată cu o imanență mistică. Antoine
Faivre
Pentru o bună orientare, putem conveni,
de la bun început, asupra unei minime
distincții între platonism și neoplatonism.
Știm din dicționare că, generic, primul termenul
desemnează doctrina filozofică idealistă formula-
tă de Platon și comentată pe larg de discipolii săi
apropiați. Potrivit acestei concepții și foarte suc-
cint spus, lumea ideilor ar fi unica realitate obiecti-
vă, în timp ce lumea materială, cea percepută prin
simțuri, nu ar reprezinta decât o palidă oglindire
imperfectă, perisabilă și veșnic schimbătoare a
celei dintâi, asemenea umbrelor ce se perindă ilu-
zoriu și efemer pe ecranul mentalului.1 Mai știm,
de asemenea că platonismul este, în mare parte,
doctrina pithagoreică explicitată, completată și
argumentată genial în Dialogurile platoniene; în
epocă se considera că această predanie nu poate fi
însușită doar printr-un simplu efort intelectual și
că era nevoie, potrivit preceptelor tradiționale, de
un anumit stil de viață și de o îndrumare ezoterică
vie care să dubleze învățătura propriu zisă pentru
ca astfel aspirantul să primească mesajul inițiatic
în mod ființial, prin trăire directă și memijloci-
tă. Stricto sensu, platonismul s-ar putea rezuma la
fenomenul creat de opera lui Platon așa cum era
aceasta transmisă în Academia atheniană aflată la
începuturile sale căci, cum se știe, enunțurile și
comentariile ce au urmat au fost mult nuanțate și
îmbogățite, mai târziu, cu noi și valoroase susți-
neri, explicații și concepte semnificative.
În prelungirea firească a platonismului, spre fi-
nalul acestei grandioase manifestări, se întinde pe
mai multe secole ceea ce astăzi este desemnat în
filozofie ca fiind curentul neoplatonist - ultimul
mare sistem de gândire al antichității reunind în
corpus-ul său cosmologia lui Platon, o parte din
tezele lui Aristotel, precum și elemente preluate
din stoicism2 și din gândirea gnostică. Anterior
apariției acestui curent ezoterico-filozofic, au
existat trei secole intermediare de comentarii și
speculații filozofice privind opera platoniană;
acestea însă, nu au condus la coagularea unei linii
metafizice distincte și, sub aspect formal și princi-
pial, vor constitui ceea ce, peste timp, a fost clasat
sub denumirea de platonism mediu. (Flew, p. 237)
Vreme de aproape un mileniu, (circa 387
î.e.n.-529 e.n.), Academia lui Platon - cea mai
importantă școală filozofică și misteriosofică a
antichității - a reprezentat principalul vector de
promovare a platonismului și, apoi, a neoplato-
nismului în întreg arealulul mediteranean chiar
dacă, începând din epoca elenistică, Alexandria,
Roma și, mai târziu, mândra cetate fondată de
către Constantin cel mare devin, rând pe rând,
inimi pulsatorii ale lumii și asta nu doar sub
aspect politico-social ci și din perspectiva cu-
noașterii ezoterico-filozofice. În fapt, Academia
cunoaște trei stagii existențiale: (i) Academia
primă, cea întemeiată de Platon și slujită timp de
două-trei generații de către discipolii acestuia; (ii)
Academia mijlocie formată de către Arcesilaos și
întărită de ucenicii săi; (iii) Noua Academie, înte-
meiată de Carneade, Cleitomachos etc. Mai apoi,
Sextus Empiricus menționează că, de fapt, ar fi
existat cinci Academii în continuitatea lor cro-
nologică iar Plutarh lasă pentru generațiile ce vor
urma o interesantă și utilă istoria a succesiunilor
academice atheniene. (Diogene Laerțiu citat de
Dumitriu, pp. 241-242) În tot acest răstimp isto-
ric menționat mai sus, reprezentanți de seamă ai
platonismului și neoplatonismului au luat lumină
din lumina Academiei atheniene fie direct, prin
faptul că au învățat și s-au format aici, fie indirect,
prin intermediul marilor magiștrii care, treptat,
s-au răspândit în lume și au dus cu ei învățătura
în sine ca simplă transmitere de cunoștințe și, în
egală măsură, măiestria inițiatică prin care aspi-
rantul era îndrumat sistematic, treaptă cu treap-
tă, pe calea iluminării lăuntrice și a cultivării în-
țelepciunii ca stare supremă de armonie a ființei
umane în raport cu Unul / Binele - întregul a toate
cuprinzător. (Negulescu, pp. 75-171)
Academia platoniană avea să exercite o influ-
ență fără egal asupra vieții spirituale a antichității
târzii, ea funcționând încă de la începuturile sale
ca o școală filozofică destinată să producă elita
conducătoare a societății; se predau aici cunoștin-
țe de filozofie și matematica, dar și logica, retorica,
istoria etc. Cursanții care frecventau Academia,
de regulă aristocrați și oameni cu stare, erau nu
doar tineri aflați la început de drum în viață ci, de
cele mai multe ori, bărbați maturi, atrași de me-
tafizica platoniano-pithagoreică și preocupați de
idealul desăvârșirii profesionale și spirituale. Pe
vremea lui Platon, cursurile erau preponderent
orale și multă vreme s-a păstrat obiceiul prele-
gerilor peripatetice, în cadrul cărora, fondul dis-
cuțiilor îl reprezentau conversațiile libere care se
derulau după un scenariu bine orchestrat de către
magister; cu timpul, au început să se organizeze
în Academie inclusiv o serie de aplicații practice
mai riguroase pe care cursanții trebuiau să le ducă
la bun sfârșit în decursul curriculei școlare, aces-
tea vizând unele cercetări aprofundate în diferite
domenii.
Începând cu anul 347 î.e.n, conducerea
Academiei i-a revenit lui Speusip3 care va fi suc-
cedat de Xenocrate din Calcedon (339 î.e.n); sunt
enumerați în diverse istoriografii numeroși oa-
meni importanți4, greci și romani, care au urmat
cursurile Academiei, cu deosebire pithagoreici
preocupați nu doar de simpla lor erudiție, cât mai
ales de fortificarea caracterului din perspectivă
etică și spirituală. (Dumitriu, pp. 115-116)
După întemeierea imperiului macedonean,
Academia atheniană intră treptat într-un con de
umbră; ea își continuă firesc activitatea dar ochii
întregii lumi erau îndreptați, pe atunci, către
Alexandria Egiptului cu Museion-ul său celebru
și cu profesorii săi renumiți pentru cunoașterea
și metodica lor. Cel puțin la început, mulți dintre
acești mari dascăli alexandrini urmaseră cursuri-
le Academiei lui Platon; se pare că chiar și marele
Euclid - părintele geometriei și, evident, adept al
doctrinei pithagoreice - s-ar fi format la Athena,
cândva în perioada de după Aristotel, sub îndru-
marea unui discipol al acestuia.
Cu referire strictă la Aristotel (384-322 î.e.n.),
cel mai strălucit discipol al marelui Platon, exege-
ții au arătat că, în mare parte, contribuția sa este,
pe alocuri, neconcordantă cu cea a magistrului
său. Erudit de vastă cuprindere, Aristotel conferă
o structură științifică rațională și un plus de coe-
rență filozofiei; el acordă mai puțină atenție laturii
mitice și ezoterice și se preocupă îndeosebi de șle-
fuirea raționamentului ca instrument specializat
în decelarea adevărului. Concomitent, Aristotel
se impune ca un gigant al logicii formale - gân-
direa gândirii, actul de autoreflexie a rațiunii asu-
pra ei însăși, treapta cea mai de sus a inteligenței
umane care, odată atinsă, face posibilă vederea
esenței, a Principiului (Arche), cauza primă a tot
ceea ce este, cum se spunea pe atunci. (Dumitriu,
pp. 130-186; Arman, 2007, pp. 107-160)
Aristotel avea un respect deosebit față de
Platon căruia, în semn de prețuire, i-ar fi dedicat
chiar și o poezie omagială, la un moment dat; cu
toate că, în unele scrieri, el critică indirect teoria
și cosmologia magistrului său și, în mod deose-
bit, reprezentarea acestuia despre lumea ideilor
ca fundament al realității, Aristotel va rămâne la
Academie timp de două decenii fiind aureolat de
către însuși Platon cu titluri dintre cele mai mă-
gulitoare. În anii ce au urmat după decesul lui
Platon, Aristotel se va îndepărta de Academie și
se va dedica educării lui Alexandru, fiul lui Filip al
II-lea, regele Macedoniei; s-a spus că, sub aspect
filozofic, acest tânăr care va cuceri lumea a fost un
produs aristotelian, sută la sută.
Aristotel își alegea cu grijă ucenicii urmărind
ca aceștia să dețină calitățile necesare pentru a pu-
tea recepționa învățătura tradițională. După ce-și
cunoștea mai bine cursanții, el introducea încă o
selecție și astfel, din masa mare a acestora unii,
puțini la număr, erau aleși pentru a-i fi discipoli.
Există o referire5 originară și edificatoare privind
noțiunea de ezoterism. Astfel, ni se transmite că
într-o epistolă expediată maestrului său de către
Alexandru Macedon, era subliniată o diferențiere
certă între învățătura ezoterică (lecțiile acroatice
sau acromatice) și cea exoterică - învățătura pre-
dată tuturor cursanților. Trebuie spus că, aseme-
nea înaintașilor săi, Aristotel preda două tipuri de
științe / arte: unele exoterice6 și altele ezoterice.7
Primele discipline erau predate dimineața în ca-
drul unor lecții publice, iar celelalte, seara, în for-
mă strict orală, pe timpul așa-ziselor plimbări pe-
ripatetice și se adresau doar celor aleși și inițiați.
Obiectul transmiterii de cunoștințe ezoterice
era unul tainic, rezervat și de o cu totul altă natu-
ră comparativ cu cel al lecțiilor predate la comun.
Întrucât nu avem suficiente date și informații
pentru a ne pronunța putem conchide sumar că
metafizica transmisă selectiv era rezervată doar
celor care evidențiau anumite capacități probând,
astfel, o putere de înțelegere pe măsură și, prin
aceasta, dovedindu-se a fi pe deplin inițiabili. Mai
mult ca sigur că anterior acceptării la lecțiile acro-
atice, Aristotel își supunea ucenicii unui ritual
pithagoreic, le cerea o doză mai mare de asculta-
re și, probabil, efectuarea unor exerciții spirituale
care să le amplifice intuiția intelectivă. Ca ucenic
24
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
platonian, Aristotel fuseseră inițiat și el, desigur,
în cunoașterea de Sine prin trăirea ființială a ilu-
minării, precum și în aceea subtilă măiestrie de a
moși Adevărul. (Dumitriu, pp. 131-132)
Și totuși, în timp, Stagiritul pare să se fi înde-
părtat de linia ezoterică a fenomenului așa cum
era aceasta promovată de către Platon; cu toate
acestea există numeroși cercetători care susțin că,
pe fond, nu există contradicții majore între cei
doi. Iată ce apreciere ne-a rămas de la Aristotel,
în acest sens: Inițiații, mai degrabă, trăiesc anume
emoții și sunt aruncați într-o stare de spirit specia-
lă decât să învețe ceva anume. (Gardiner, p. 134)
Altfel spus, trasmiterea cunoașterii inițiatice (re-
velate) se efectua accesându-se direct și nemijlocit
subliminalul neofitului, ocolindu-se ceea ce înde-
obște numim intelect sau rațiune; așadar, prin toți
porii ființei sale primea aspirantul, pe timpul ritu-
alului inițiatic, informația germinatoare, fiindu-i
stimulate ca atare anumite trăiri și emoții care-l
determinau să înțeleagă cine este el cu adevărat și
ce înseamnă gnosis-ul vizavi de cunoașterea co-
mună - analitică și secvențială.
Din perspectivă istorică, perioada primelor
veacuri ale erei noastre se caracterizează prin trei
fenomene sociale semnificative: (i) perpetuarea
și acutizarea crizei Imperiului roman, începând
cu cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea,
culminând cu apogeul din perioada următoa-
re și încheindu-se odată cu decesul împăratului
Iustinian din anul 565 e.n.; (ii) înlocuirea treptată
a politeismului generalizat cu monoteismul de tip
iudaic; (iii) lupta acerbă pentru supremație religi-
oasă care se finalizează cu instalarea definitivă a
creștinismului ca religie de stat în întreg teritoriul
stâpânit de Imperiul roman și chiar în unele re-
giuni limotrofe acestuia. Cele trei dominante ale
climatului de la începutul mileniului se impun a
fi prezentate succint, în continuare, pentru o mai
bună înțelegere a contextului socio-istoric în care
s-a născut și s-a dezvoltat neoplatonismul ca sin-
teză filozofică și curent ezoterico-misteriozofic de
sorginte platonico-pithagoreică.
Prelungitul declin al Imperiului roman, urmat
de prăbușirea efectivă a acestui colos socio-politic
și de dispariția puternicei sale armatei a marcat
profund începutul de mileniu și a deschis, ine-
vitabil, o perspectivă nouă construcției socio-u-
mane ulterioare. Un reputat istoric care a cerce-
tat perioada respectivă, menționează trei cauze
principale care au condus sistematic la căderea
imperiului: instalarea creștinismului triumfător
ca religie dominantă, atacurile tot mai insistente
ale barbarilor care ocupau teritoriile frontaliere și,
în fine, decadența internă devastatoare. Din aces-
te cauze fundamentale decurg altele, secundare,
cum ar fi: inerția / apatia generalizată, slăbirea
educației / instrucției militare, degradarea aris-
tocrației romane, diminuarea spiritului civic etc.
(Gibbon, p. 15)
Înlocuirea politeismului cu monoteismul a
durat o perioadă lungă de timp. Practic, aces-
ta a început încă de pe vremea lui Pithagora ca
urmare a unei maturizări spirituale a omenirii și
s-a perpetuat până la edictul de la Milano (313
e.n.) când Constantin cel mare a recunoscut ofi-
cial creștinismul ca religie de stat a imperiului.
În arealul mediteranean, politeismul a însemnat
o multitudine de religii și spiritualități născute
în vremuri imemoriale din simțul solidarității de
clan; după apariția marilor imperii antice, la în-
ceput, cel macedonean și apoi cel roman, proble-
matica devine mai complexă iar legăturile de ru-
denie cad, treptat, în plan secund; pentru că toți
oamenii erau considerați frați, în locul solidarită-
ții primare se instalează, firesc, iubirea aproapelui
ca trăire integratoare din punct de vedere social.
Tot asfel, Dumnezeu devine Tatăl tuturor ființelor
umane, în sensul cel mai extins cu putință și, pe
cale de consecință, sufletului uman ce oglindeș-
te lăuntric Lumina divină i se recunoaște carac-
terul de universalitate exclusivă și atotcuprinză-
toare. (Cornfort în postfața la Iamblichos, p. 156;
Whittaker, pp. 184-186)
Controversele teologice dintre creștinismul
în formare, pe de o parte, și vechile spiritualități
care subzistau pe teritoriul Imperiului roman, pe
de altă parte, au degenerat în lupte acerbe pen-
tru supremație. Inițial, împotriva creștinilor a fost
dezlănțuită o persecuție susținută dar, începând
cu secolul al IV-lea când creștinismului i s-a con-
ferit statut de religia licita, creștinii vor fi cei care,
la rândul lor, au dezlănțuit o teroare abominabilă
împotriva celor de altă credință; numeroase tem-
ple, statui (idoli) și biblioteci au fost distruse, cărți
importante ale antichității au fost arse, oameni
nevinovați au fost asupriți, torturați sau uciși etc.
(Gibbon, pp. 282-327; Nixey) Pe acest fond mar-
cat de numeroase turbulențe sociale și conștienți
că vechea spiritualitate și îngăduința religioasă
generalizată constituiau, totuși, pivotul central
din care emana forța Romei, reprezentanții neo-
platonismului vor încearca să propună o soluție
doctrinală menită să salveze statu qvo-ul imperial
- reîntoarcerea la înțelepciunea pithagoreico-pla-
tonică de odinioară. În paralel însă, creștinismul
primar ... cu dogmatismul și intoleranța sa, a con-
tribuit decisiv, [...], la distrugerea climatului de
armonie și toleranță în care trăiau religiile păgâ-
ne ale vremii. (Pîrvuloiu, D. C. în Introducere la
Gibbon, pp. 16-17)
Față de toate cele arătate pentru a zugrăvi un
tablou al climatului socio-politic existent în peri-
oada Imperiului roman și pentru a puncta prin-
cipalele aspecte care defineau fenomenul iniți-
atico-ezoteric din epocă, se impune a se insista
mai mult, în continuare, asupra a patru medali-
oane bio-bibliografice reprezentând pe Plotin,
Porphirios, Iamblicos și Proclos - figuri alese ale
ezoterismului cult de tip neoplatonist. Apariția
neoplatonismului ca sistem filozofic de sine stră-
tător este un mister; cei mai mulți dintre cerce-
tători îl nominalizează pe Ammonios Sakkas
alexandrinul8 - maestrul lui Plotin - ca fiind înte-
meietorul acestui curent sapiențial care, la vremea
sa, a luminat lumea.
Plotin - primul dintre cei menționați -, se do-
vedește a fi un adept pithagoreic autentic și, indu-
bitabil, poate fi considerat o verigă din lanțul de
aur al tradiției inițiatice; sub aspect metafizic, el
a combinat genial doctrina pithagoreico-platoni-
ciană cu elemente reprezentative din cosmologia
aristoteliană, cu aspecte din filozofia stoică și une-
le elemente gnostice elaborând, astfel, un sistem
propriu în corelație cu frământările mistico-reli-
gioase ale vremii sale. (Whittaker, pp. 62-133)
Tot astfel, cei doi importanți discipoli plotini-
eni - Porphirios și Iamblichos - vor fi probat cu
supra-măsură apartenența lor la Ordinul pitha-
goreic; ei s-au angajat frontral în lupta împotriva
întunericului dogmatic și au încercat să producă,
în replică la reprezentarea creștină, o metafizi-
că bazată pe doctrina pithagoreico-platoniciană
adăugând acesteia elemente de teurgie și magie
ritualică prin care să se contrabalanseze, cumva,
simpla contemplația intelectuală, speculativă.
(Whittaker, pp. 136-184)
În fine, Proclos - un remarcabil și bine
cunoscut spiritus roctor al Academiei atheniene,
aflată la vârstă ei crepusculară - va fi menționat
nu doar pentru sistemul său filozofic (o strălucită
sintetiză a metafizicii elene) ci și pentru dimen-
siunea ezoterică a personalității sale. În acord cu
toate acestea, Proclos a fost și este considerat a fi
puntea de legătură dintre gândirea antică și cea
medievală și renascentistă; în fapt, însă, influența
sa se face simțită până către finele secolul al XIX-
lea inclusiv. (Whittaker, pp. 185-218)
Bibliografie
Arman, Mircea - O istorie critică a metafizicii occiden-
tale, vol. II, Ed. Grinta, 2007;
-	Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed.
Tribuna, 2020
Black, Jonathan - Istoria secretă a lumii, Ed. Nemira,
2008;
Cornford, Francis - De la religie la filosofie, Ed. Herald,
2009;
Dumitriu, Anton - Istoria logicii, Ed. didactică și pe-
dagogică, 1969
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Flew, Anthony - Dicționar de filozofie și logică, Ed.
Humanitas, 1996;
Gardiner, Philip - Societăți secrete, Ed. Nemira, 2010;
Gibbon, Edward - Istoria declinului și a prăbușirii
Imperiului roman, Ed. Humanitas, 2018;
Guthrie, W.K.C. - O istorie a filo sofiei grecești, Ed.
Teora, 1999;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh - Prelegeri de isto-
rie a filozofiei, vol. II, Ed. Academiei, 1963;
Johnsen, Linda - Maeștrii pierduți, Ed. Curtea veche,
2016;
Messadie, Gerard - Patruzeci de secole de esoterism, Ed.
Nemira, 2008;
Murray, Gilbert - Gândirea religioasă greacă, Ed.
Herald, 2012;
Negulescu, P.P. - Scrieri inedite. I. Problema cunoaște-
rii, Ed. Academiei, 1969;
Nixey, Catherine - Epoca întunecării, Ed. Humanitas,
2019;
Whittaker, Thomas - Neoplatonism, Ed. Herald, 2007.
Note
1	Esența platonismului constă în faptul că ... obiec-
tele despre care e vorba în enunțurile matematice - nu-
merele - sunt entități abstracte și că, dacă sunt adevăra-
te, aceste enunțuri descriu relații între astfel de enunțuri.
Entitățile abstracte sunt atemporale, nu există în spațiul
fizic și nu interacționează cauzal cu lumea fizică. (Flew,
p. 222)
2	Învățătură filozofică preponderant morală în ca-
drul căreia teza centrală se referea la necesitatea ca cei
aflați la conducerea treburilor publice să fie guvernați
de rațiune și de buna credință în exercitarea funcției.
Stoicii vedeau virtutea ca pe o atitudine corectă față de
dificultăți la aceasta adăugându-se iubirea pentru tot
ceea ce este viață astfel încât, prin cultivarea armoniei
sociale și concilierea extremelor, să se poată compensa
suferința inerentă ființei.
3	Nepotul lui Platon.
4	Heracleide din Herakleia, Philippos din Opus,
Hestiaeos din Perinth, Manedemos din Pireu, Cantor
din Soloi etc.
5	Vezi Aulus Gellius (120-175 e.n.) - autor al lucrării
Noctes atticae care consemnează, în limba latină, im-
presii de lectură și referiri la oameni importanți din
acea epocă. (Dumitriu, pp. 252-253, Arman, 2007, p.
191)
6	Având ca obiect de studiu retorica, politica, arta
argumentației etc.
7	Referitoare la metafizică, o cunoaștere preponde-
rent revelată - analogică și holistică - menită să dea re-
alității o subtilă interpretare în consonanță cu credința
platonico-pithagoreică.
8	În semn de prețuire, Ammonios era denumit une-
ori - cel învățat de Zeu (theodidakticos), cel ce are acces
la cunoașterea revelată.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
25
diagnoze
O nouă reformă a educației
■ Andrei Marga
Vreau să-i felicit de la început pe organiza-
torii reuniunii la care am, la rândul meu,
onoarea să particip, pentru excelenta și
oportuna idee! Școala încotro? este un subiect mai
mult decât actual din cel puțin patru motive.
Periodic, orice țară reinteroghează direcția
propriei educații. Azi reinterogarea în însăși țările
de referință pleacă de la o diagnoză sumbră.
În România de mulți ani se trăiește o criză a
educației. Reparațiile nu mai ajung - a devenit
necesară o nouă reformă și o altă legislație. În
1997-2000 a trebuit făcută reforma de despărțire
de socialismul răsăritean. Acum este necesară o
reformă de despărțire de superficialitățile create
între timp. În 2000 țara noastră conta printre ță-
rile reformatoare din lume, acum este considerată
în urma țărilor europene.
În timpul pandemiei autoritățile autohtone au
adoptat măsuri eronate, care vor agrava criza. Ele
vor adăuga o segregare socială prin educație de
proporții rare, care face și mai presantă nevoia
reformei.
Este timpul unei reflecții informate a intelectu-
alilor din România asupra propriei țări. Mai ales
că în România actuală se degradează tot mai mult
și împreună economia, statul de drept, adminis-
trația și cultura.
Dați-mi voie ca în cuvântul meu să detaliez
succint aceste motive și să configurez ieșirea (I).
Pentru ca apoi să conturez ideea noii reforme a
educației (II).
(I)	În țările de referință se discută de ani buni,
acut, starea educației. În Statele Unite, cel mai pre-
stigios secretar al educației din ultimele decenii,
scria: „Națiunea în care trăim azi este mai violentă
și vulgară, mai trivială și cinică, mai ignorantă și
fără remușcări, mai deviantă și deprimată, decât
cea în care am trăit odinioară”(William J.Bennett,
The Index of Leading Cultural Indicators. American
Society at the End of the Twentieth Century, 1999).
Âgnes Forro	Poarta speriată (2018), 35 x 50 cm
Evident, sumbra diagnoză nu era valabilă doar în
America. Iar realitățile îngrijorătoare au rămas.
Președintele SUA preconiza renunțarea la ac-
tualul sistem cantitativist de evaluare, oprirea
“politicii standardelor unitare”, trecerea învăță-
mântului în inițiativă locală și încurajarea com-
petiției în educație (Donald Trump, Great Again!
Wie ich Amerika retten werde, Borsen Medien,
Kulmbach, 2016, p.69). Copiii trebuie “educați,
nu îndoctrinați”!
În Germania foști miniștri susțin că „tendința
actuală duce într-o nouă catastrofă” (Julian Nida-
Rumelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue
deutsche Bildungskatastrophe. Zwof unangeneh-
me Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau,
2015, p.147). O seamă de competențe cruciale în
viața oamenilor, „competența puterii de judecată”,
„competența deciziei”, „competența cooperării”,
sunt sacrificate de educație.
În Franța actualul ministru al educației spu-
ne că trebuie lăsate în muzeu experiențele de
sub presiunea globalizării, care au generat ve-
ritabile “catastrofe pedagogice” (Jean-Michel
Blanquer L’Ecole de demain. Propositions pour une
Education nationale renovee, Odile Jacob, Paris,
2016, p.11). Școala însăși se cuvine să-și asume
explicit idealul unei națiuni avansate.
Iar dacă SUA, Germania, Franța, care dau to-
nul în educația lumii, semnalează ceva mai mult
decât o criză, veritabile „catastrofe”, atunci ne
dăm seama cât de gravă este situația în țări în care
mimetismul este în floare.
Se observă lesne că în România anevoie se
schimbă ceva, că administrarea nu are eficiență,
că nu se știe justifica fără erori de logică o sentin-
ță, că nu se pot relata evenimente fără măsluire, că
nu se poate scrie istoria contemporană a țării, că
nu se înțelege lumea din jur, că decidenții actuali
sunt absolvenți de nivel oarecare.
Unele statistici sunt și mai concrete: a) România
de azi nu numai că are cea mai mare emigra-
ție dintr-o țară în timp de pace - dar sunt peste
90000 de copii rămași acasă, cu părinții la lucru
în afara țării. b) a scăzut dramatic înscrierea ce-
tățenilor români la biblioteci, iar rețeaua acestora
este prăbușită; c) recent, unele publicații au sem-
nalat că cetățenii români vorbesc a doua limbă
mai puțini, procentual, decât oriunde în Europa
(vezi Mathieu Duchatel, ..., Le monde vue d Asie,
Philippe Picquier, Mas de Vert, 2013); d) genera-
țiile mai noi ajung să încalce frecvent regulile de
gramatică, este excesivă prezența sofismelor la cei
care decid, iar erorile de pragmatică covârșesc: se
confundă fapte cu evaluări, la constatări se reac-
ționează cu retorică, la întrebări cu amenințări
etc.; e) multe firme arată cu degetul spre “calitatea
slabă a forței de muncă”, iar Comisia Europeană
a remarcat în 2019 “persistentă lipsă de compe-
tențe” în România; f) în clasamentul Shanghai se
ajunsese, în 2011, să se candideze pentru prime-
le 500, acum se socotește victorie că se mai in-
tră în discuție de pe la 1500 încolo!; g) la Jocurile
Olimpice România a ajuns în 2016 la cele mai sla-
be rezultate olimpice din ultimii cincizeci de ani,
iar perspectiva nu este grozavă.
Atunci când se discută pregătirea la noi nu se
fac distincții între amintire și înțelegerea de cu-
noștințe, apoi între înțelegere și abilitatea de a face
ceva cu cunoștințele, și între abilitate și dorința de
a face ceva și între acțiune personală și schimbare
în jur. O ideologie a suficienței sufocă activitățile.
În vreme ce alte țări își integrează cu parcimo-
nie valorile, în România s-a ajuns, cum spunea
cineva, ca notele mici să lovească oameni meri-
tuoși. Este elocvent că la aniversare, maestrul care
a fost Marin Moraru a spus: “nu îmi doresc ni-
mic, nici măcar sănătate!”. Iar deunăzi venerabilul
Constantin Bălăceanu-Stolnici spunea că regretă
că a atins o vârstă încât vede ce inși fără valoare și
vulgari au ajuns să decidă în țară.
Gândirea este marcată în România de ce se
scrie de către istorici. Dar, cum observa un isto-
ric american (Tony Judt with Timothy Snyder,
Thinking Twentieth Century, Vintage Books,
London, 2013), istoriografia din România se face
cu deosebire vulnerabilă prin „combinația de for-
mă nondemocratică cu conținut popular” (p.265).
De aceea, scrierile profesionalizate de istorie, ce
dau tonul în privința scrierii istoriei de la Carpați,
se elaborează în altă parte.
În educația din România s-au îngroșat feno-
mene grave. Doctoratele s-au compromis durabil
prin expansiunea plagiatului, care nici nu este
încă dezvăluit în toată grozăvia sa. Nivelul pro-
fesurilor universitare este jos - ca urmare a selec-
ției eronate și a criteriilor greșite. Pe scară mare
conducerile școlare și universitare, urmare a sis-
temului greșit de selecție, sunt inculte și sterile.
Prezența serviciilor secrete în universități - cum
au arătat cazurile Universitatea din Timișoara,
Babeș-Bolyai, SNSPA - a atins o amploare fără
precedent. Corupția este mai mare ca oricând în
istorie. De ani buni nu mai urcă pe scenă oameni
în stare să conceapă educația ca întreg.
Relativ la pandemia din 2020, prima mea
observație a fost, încă la începutul acesteia în
România (vezi Andrei Marga, Lecțiile pandemiei,
Tribuna, Cluj-Napoca, 2020), că școlile și univer-
sitățile nu trebuiau închise. Se putea analiza si-
tuația concretă din zona și localitatea respectivă,
chiar din instituția respectivă, încât să nu se com-
promită anul de învățământ 2019-2020.
A doua mea observație este că trebuia profitat
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
de oprirea activităților din semestrul al doilea al
anului de învățământ măcar pentru a gândi o re-
formă. În mod vizibil, însă, nu există printre de-
cidenți nici un cap în stare să gândească cuprin-
zător educația și să o pună pe noi șine. Dincolo
de gălăgia pe sofismul„ceilalți au fost răi, deci noi
suntem buni”, anul de învățământ 2020-2021 în-
cepe cu neajunsuri vechi, acutizate acum de ne-
pricepere și lipsa viziunii.
Vom avea drept consecință și mai mulți tineri,
studenți și încă elevi, dornici să plece din învăță-
mântul public și din țară. Fenomenul nou al „fu-
gii din sistemul școlar și universitar din România”
se va accentua, simultan cu adâncirea segregării
sociale prin educație.
A treia mea observație este accea că, datori-
tă erorilor de abordare a pandemiei, România
a ajuns - cu toate că nu este sugativă turistică și
nu este decât modest circulată - campioană în
Europa la infectări și decese. Este o situație care
face dificil anul de învățământ. Se înțelege că mă-
surile sanitare trebuie adecvate și duse mai de-
parte. Este nevoie de opinia și acțiunea medici-
lor de bună calificare, ale celor de la fața locului.
Rămâne, în orice caz, inevitabilă tratarea diferen-
țiată a zonelor, localităților și școlilor, sub condi-
ția apărării unui învățământ serios, în fiecare loc
și pentru toți elevii.
Recursul la predarea online este un pas opor-
tun. Numai că predarea online trebuie acompa-
niată în același timp de dotare cu softuri care
permit evidența activităților elevului sau studen-
tului, dirijarea ei și, mai ales, verificarea de cu-
noștințe.
Oricât de avansată ar fi, tehnologic vorbind,
predarea online, ea nu poate reprezenta întreaga
educație. Sunt motive care se opun reducerii edu-
cației la predarea online: a) educația nu este doar
transmitere de informații, ci și de evaluări, de ati-
tudini, de motivații, etc.; b) educația presupune
verificări de cunoștințe, întrebări nenumărate și
rezolvări tentative; c) educația are nevoie de con-
fruntarea cu alternative de rezolvare de proble-
me. Altfel, nu era nevoie de educație, ci se putea
rămâne la citire de cărți, la formare de dexterități,
la informare. Educația este, în miezul ei, dialog
argumentativ.
Știm bine, din istoria educației, că nici „învă-
țământul fără frecvență” și nici” învățământul la
distanță”, atunci când s-au practicat, nu au fost
„pure” - fiecare a presupus, la un moment dat,
„educație față în față”. Așa cum este „organizată”
acum în România educația online este sub nive-
lul „învățământului fără frecvență” și a „învăță-
mântului la distanță” de odinioară. Nu mai insist
asupra faptului că accesul online nu este la ora
actuală la noi nici pentru toți studenții. De elevi,
să nu vorbim!
Nu se înțelege nici acum că predarea online
poate fi riguroasă la Harvard, Yale, Cambridge,
Ierusalim, Munchen, dar la noi, terenul fiind ne-
pregătit, nivelul scade. Să ne ferească Dumnezeu
să trebuiască să mergem la medici pregătiți on-
line, să depindem de economiști sau de ingineri
pregătiți online! Digitalizarea este vitală, firește,
dar ea nu este decât un instrument. La miezul
educației se ajunge cu totul altfel.
Eu sunt de părere că educația trebuie acum
reorganizată. Patru postulate văd la baza reorga-
nizării: a) nici o măsură să nu renunțe la formula
paideică- adică, la formarea prin dialog față în
față; b) fiecare elev să se poată bucura de educa-
ția cea mai bună posibilă care se dă în sistemul
de educație, încât să se lichideze discriminarea;
c) clasa tradițională și formațiunea tradițională
de curs și seminar nu mai rămân singurele for-
me organizate de educație - ele se scindează în
unități mai mici, mobile, un fel de focus-grupuri;
d) formele tradiționale de pregătire și autopregă-
tire (acasă, în bibliotecă, în laborator, în grupuri
mici etc.), dar asistată de învățător sau profesor,
se reevaluează și se cultivă. Educația va trebui să
ia și forma unor unități mobile ale învățătorilor și
profesorilor. Oricum, reorganizarea rețelei școla-
re și, de ce nu?, a celei universitare, dar și relansa-
rea bibliotecilor, sunt la orizont.
Apăr axioma „fiecare elev să fie adus la învățare
organizată, ca oricare altul, tocmai pentru a com-
bate discriminările și pentru a preveni altele noi”.
După multe chinuri, se acceptă oarecum descen-
tralizarea în educație, numai că lipsește competen-
ța abordării. Descentralizarea fără soluții sociale,
pedagogice, metodice inteligente nu dă rezultate.
(II)	În 1997, când am lansat reforma compre-
hensivă a educației, ne-am bazat pe o acurată de-
scriere de stare, realizată în scrieri ce pot fi găsite
în biblioteci. Apoi am conceput o „reformă acum”
și, împreună cu specialiști din institute și cu cei cu
care am preluat Ministerul Educației Naționale de
atunci, am argumentat-o și am distribuit-o pe șase
capitole de măsuri. Era vorba de: „reforma curri-
culară (plan de învățământ, programe, manuale)
și compatibilizarea europeană a curriculumului
național; trecerea de la învățarea reproductivă la
problem-solving și relansarea cercetării științifice
în universități; o nouă conexiune între școli, licee
și universități, pe de o parte, și mediul lor încon-
jurător economic, administrativ și cultural, pe de
altă parte; ameliorarea infrastructurii și conecta-
rea la comunicațiile electronice ale lumii de as-
tăzi; reforma managementului școlar și academic
prin descentralizare și crearea autonomiei institu-
ționale a unităților de învățământ; forme avansate
de cooperare internațională” (Andrei Marga, Anii
reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007,
p.24). Nu s-a mai elaborat după 2001 o abordare
alternativă.
Măsurile efective au fost prezentate în diferi-
te intervenții. Expunerea cea mai sintetică am
făcut-o în deschiderea reuniunii anuale a Băncii
Mondiale, la Washington DC, la invitația aces-
teia, în martie 1999. Rezultatele au fost con-
semnate în publicații europene (Andrei Marga,
Reform of Education in Romania in the 1990s: A
Retrospective”, în „Higher Education in Europe”,
Vol. XXVII, Nos. 1-2, 2002, pp. 123-135).
Capitolul „Educația și formarea profesională”
a fost primul capitol încheiat, deja în mai 2000,
în negocierile de aderare a României la Uniunea
Europeană, și a devenit premisă a celorlalte nego-
cieri în care România a intrat atunci.
Sunt de părere că după douăzeci de ani în
România este nevoie de o nouă reformă a educați-
ei. Pot indica și în cazul ei capitolele de măsuri. Mă
rezum, însă, aici să evoc câteva opțiuni generale.
Prima ar consta în înlăturarea lacunelor create
în anii de după reforma din 1997-2000. A doua
ar însemna înaintarea cu măsuri noi de mărire a
valorii educației.
Pentru a lichida lacunele create în educația din
România în ultimii douăzeci de ani sunt necesare,
ca preambul, nu mai puțin de șase reveniri.
Prima revenirea este la pregătirea generală.
Teorema simplă este că o pregătire prea devreme
specializată a unui tânăr - prin reduceri curricu-
lare - are rezultatul paradoxal al slăbirii pregătirii
sale specializate. O pregătire cu fond cultural larg
este mai aptă să genereze specializări competitive.
Âgnes Forro	Sus și jos, pastel (2012), 50 x 35 cm
A doua revenire este la bibliotecă. Teorema
aici este că cititul cărților pe suportul tradițional
(hârtie) și frecventarea bibliotecilor este mai aptă
să formeze cultura profundă a unui tânăr decât
accesul la posibilitățile desigur infinite practic al
computerului. Altfel spus, fără bibliotecă nu ajun-
gem la formarea persoanei.
A treia revenire este la psihologia naturală a ce-
lui care învață. Se mizează în continuare pe “efici-
ența educației” plecând, așa cum se vede și în legea
educației din 2011, de la o psihologie sumar însu-
șită. Să ne amintim că Ulrich Neisser (Cognitive
Psychology, 1967) a conturat psihologia cognitivă,
iar John R. Anderson (Cognitive Psychology and
Its Implications, W.H. Freeman and Company,
New York, 1995) i-a dat o formulare ce a făcut
carieră în lume. Nici unul nu a spus vreodată că
psihologia este epuizată de cognitivism.
În ultimel decenii teoria “inteligențelor mul-
tiple” a creat, cum se știe, o breșă în așteptările
ca din cogniție să rezulte întreaga configurație a
persoanei. Alții au trecut la reinterogarea naturii
umane sub aspectul relației dintre conservarea de
sine și empatie. Între timp, cercetările consacrate
învățării au arătat că aceasta depinde de factori
multipli, cognitivi și extracognitivi. Recent, s-a
propus proiectarea asupra educației a fenomenu-
lui “autopoiezei”.
A patra revenire este la educația în mediul de
viață. Cercetarea cel mai departe dusă, care a avut
loc la Berlin, a dovedit concludent că cel care în-
vață, începând cu elevul, are a atinge învățarea nu
în medii artificiale, ci în mediul de viață. „A învă-
ța să acționezi”, „A învăța cum să dobândești cu-
noștințe”și „A învăța să trăiești împreună cu alții”
sunt acum axiomele unei învățări de înalt randa-
ment. Învățarea devine astfel, într-un fel, parte a
unei autopregătiri.
A cincea este revenirea la formare. Instruirea
tinerilor pentru încadrarea în joburi este o latură
importantă a formării. Numai că training-ul nu
epuizează educația. Formarea de absolvenți capa-
bili să ia decizii profesionale, având cultură a spe-
cializării și, de asemenea, cultură civică și morală,
este scopul formării.
A șasea revenire este la centralitatea profesoru-
lui. Formarea elevului, respectiv studentului este
O
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
27
o
însuși scopul educației. Dar în centrul educației
rămâne profesorul, nu altcineva. Relativizarea
importanței dascălului, la care asistăm sub parola
înșelătoare a „centralității elevului și studentului”,
care devine insidios centralitatea birocrației, nu a
dus deloc la o educație mai bună.
Aceste reveniri se cer urmate de pași deciși de
reorganizare a educației. I-am detaliat într-un vo-
lum recent (Andrei Marga, Educația responsabilă,
Niculescu, București, 2019), încât fac doar câteva
mențiuni.
Nu se poate lămuri ce este de făcut în educație
după pandemie fără o nouă pedagogie și o nouă
metodică. România are acum anagajați numai în
universități și liceele pedagogice peste 500 de pe-
dagogi și metodicieni, care ar putea să dea peda-
gogia și metodica de care este nevoie.
Nu se ajunge la educație de calitate, oricare ar fi
eforturile instituțiilor - școli, licee, facultăți - fără
o democrație meritocratică în societate. Cum să
învețe elevii și studenții când văd cum se fac la noi
carierele publice - nepotism, furt, activism ieftin
etc.? Cum să ia dascălii educația în serios când le
vorbesc inși care nu au are gradele didactice în
regulă? Convingerea că meritul profesional con-
tează în societate și în viață este din vechime cea
mai mare sursă motivatoare a educației.
În consecința acestei configurări a reformei, în
școli și licee sunt multe de schimbat. Mă opresc
aici doar la două aspecte - curriculumul și noua
segregare socială a tinerilor.
Eu propun reluarea Curriculumului Național
din 1998. Nu pentru că îl știu bine sau pentru că
am dispus ca ministru implementarea lui, ci din
rațiuni obiective!
A fost cel mai sistematic elaborat în România de
după 1989 și a rămas neântrecut profesional sub
toate aspectele.Mai mult, Curriculum-ul Național
din 1998 a fost elaborat de cadre didactice care
știau despre ce este vorba într-un astfel de docu-
ment de bază al organizării educației. Sute de pro-
fesori au luat parte la elaborare într-o organizare
bine gândită. Acest curriculum nu a fost elaborat
partinic, cum au fost măsurile de mai târziu. El nu
a conținut ingerințe subiective. A fost elaborat pe
bază de analize, nu după ureche. A fost elaborat
în mod metodic, după cele mai bune experiențe
în materie. Acest curriculum nu a eliminat disci-
pline, ci a integrat întregul spectru al disciplinelor
indispensabile formării.
Se pot discuta amendamente, ca la orice operă
istorică, dar discuția este fructuoasă pornind din
cadrul său. Curriculumul Național din 1998 a ră-
mas una dintre principalele opere intelectuale ale
României ultimelor decenii și a fost luat ca refe-
rință internațională.
Reforma în școli și licee nu are cum să dea re-
zultate în România dacă nu rezolvă chestiunea
segregării sociale, aflată pe cale de agravare. Or,
așa cum se observă din nou, se vrea onliniarizarea
când mai mult de treizeci procente dintre elevi nu
au acces la online, iar metodica nici nu este pre-
gătită. Din nefericire, așa cum se lucrează astăzi,
în România actuală se pregătește nu o societate
democratică a cetățenilor egali în drepturi și me-
ritocratică, ci una profund discriminatorie.
Și în învățământul universitar este vorba de a
trage consecințe din revenirile amintite și din mă-
surile pe care le-am rezumat adineaori. Mai ales
că, în consecința pandemiei, mai multe țări vor
căuta tineri capabili, universitățile vor reduce cos-
turile, încât, din ambele cauze, mai mulți tineri
din România vor părăsi sistemul de învățământ
din țară.
Viitorul universităților din România este de-
pendent de o reformă cuprinzătoare, pe care o
putem discuta oricând. Indic aici doar câteva de-
pendențe stricte.
Este vorba în primul rând de înțelegerea
Declarației de la Bologna (1999) și de trecerea în
formula universității postBologna. În fond este
vorba de a uni cele două ținte ale declarației de la
Bologna - compatibilizarea universităților euro-
pene și mărirea competitivității lor - sub cupola
prevederii sporirii contribuției universităților la
dezvoltarea propriei societăți.
Este vorba în al doilea rând de revizitarea conți-
nuturilor profesionale ale universităților. Concret
am în vedere scoaterea din decapitare a discipli-
nelor, revizuirea listei specializărilor, introduce-
rea de noi pachete disciplinare (biopolitica, teoria
riscurilor etc.), restabilirea culturii profesionale și
a culturii în înțeles larg a studentului.
Este vorba în al treilea rând de luarea în serios
a titlurilor ce se pregătesc. În România masteratul
nu este nici acum înțeles, ci confundat cu o pre-
lungire a studiilor. Doctoratul este luat adesea ca
asamblare de cunoștințe pentru a trece exemene,
nu ca ocazie de creație sau descoperire.
Este vorba în al patrulea rând de a smulge sis-
temul universitar din compromisurile actuale:
plagiat și fraude la doctorat, corupție și favori-
tisme la acordarea titlurilor de profesor univer-
sitar. Spiru Haret se plângea că așa concurusuri
universitare ca în România nu sunt nicăieri. Ce ar
spune acum, când Legea din 2011 a scos din ecu-
ație practic Senatul universității, când a instituit
„acreditări”, „atestări” și „evaluări” care se dau în
reciprocitate?
Nu se mai poate ieși din nivelul slab al doctora-
telor și profesurilor fără a institui un titlu superior
de doctor - eventual „doctor de stat” - și a unui
nou titlu de profesor universitar - eventual „pro-
fesor universitar docent” - și a trece formal acor-
darea acestor titluri sub semnătura unei autorități
naționale.
Este vorba în al cincilea rând de a elibera siste-
mul universitar de birocrația încărcată de corup-
ție de astăzi. Nu este nevoie de CNATCU pentru
a proteja titlurile, căci chiar în condițiile acestei
instituții s-a produs cea mai mare cedare către ne-
pregătiți, la titluri. Nu este nevoie nici de ARACIS
pentru a proteja calitatea, căci chiar sub acesta s-a
ajuns la slăbirea fără precedent a universităților.
Debarasarea de instituții parazit și simplificarea
sistemului ar fi în favoarea întăririi titlurilor și
calității.
Este vorba în al șaselea rând de revenirea la
sistemul propriu universității de a fi conduse de
senate și de a stabili rectorii. La propriu, universi-
tatea nu este unitate comercială, nu este asociație
civică, nu este întreprindere, ci o unitate corpora-
tivă consacrată cercetării, formării de specialiști,
distribuirii de cunoștințe, sprijinirii societății,
apărării pluralismului, democrației, civismului.
Pe cale de consecință, rectorul se stabilește de că-
tre Senat, această instituție având și răspunderea
selectării de profesori.
Este vorba în al șaptelea rând de a cultiva o altă
conștiință a ceea ce înseamnă universitate. Cum
știm, Humboldt o socotea, instituția culminantă
a culturii unei națiuni. Aduc în discuție doar trei
aspecte.
În 1998, cum arhivele confirmă, am încercat
desfiiințarea fostei Comisii Superioare de diplo-
me - o creație a anilor șaptezeci. Nu s-a reușit,
datorită intereselor unor universitari la a fi șefi
peste avansări și a încasa beneficiile cunoscute.
Âgnes Forro	Jos și sus (2012), pastel, 50 x 35 cm
Ca rector, m-am opus pe față, cum arhivele ates-
tă, la ARACIS, mai ales că recrutarea celor din
Consiliul acestei false instituții nu are nici o le-
gătură cu valoarea și nici cu capacitatea de a slu-
ji interesul public. Nu s-a câștigat nimic nici cu
CNATCU nici cu ARACIS - două instituții para-
zite ce nu se cultivă în nici o altă țară.
Acum, în pandemie, guvernul nu acceptă să se
deschidă bibliotecile. Acestea sunt tratate precum
restaurantele și mai rău decât terasele. În alte țări,
studenții parcurg bibliografie, căci numai biblio-
grafia amplă familiarizează cu abordări alterna-
tive, iar bibliotecile universitare sunt deschise și
noaptea, căci numai unde studenții și profesorii
se dedică continuu gândirii este universitate. Or,
fără bibliotecă, câtă vreme nu se mai citește bibli-
ografie, ci se învață cursul, universitățile se reduc
pe față, formal, la „Fachhochschule”. În fapt, mul-
te facultăți frizează nivelul de școli postliceale.
Închei cu o reflecție asupra rolului intelectua-
lilor. Mai ales că la noi prevalează o idee lansată
acum treizeci de ani - apolitismul intelectualilor-
ca o mare descoperire. Luarea ei în serios de către
mulți naivi a contribuit la criza României actuale
- inclusiv la criza din educație.
Să o spunem direct, nu există apolitism din
motivul simplu că și abținerea este un gest poli-
tic. Nimeni nu se poate sustrage câmpului politic.
Poate adopta apartidismul, care este altceva.
Să o mai spunem tot direct. La noi apolitismul
s-a unit cu o evaluare conform căreia ne-am afla
tot în „războiul social” de la începutul secolului al
douăzecilea. Poate nu se știe, dar Ernst Nolte are
acum cea mai mare trecere în România, nu altun-
deva! De aici rezultă o întoarcere a feței multor
ziși intelectuali spre trecut, mai mult decât spre
prezent și viitor.
Sunt de părere că nesiguranțele vieții sunt mai
mari astăzi decât altădată și cresc, în continua-
re (Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura
Niculescu, București, 2016). Dar este timpul ca
intelectualii demni de nume să gândească no-
ile realități. Sincronizarea de care vorbea Eugen
Lovinescu este din nou deviza oportună și ră-
mâne datoria intelectualilor să o îmbrățișeze.
(Andrei Marga, Cuvânt la reuniunea Școala înco-
tro?, București, 26 septembrie 2020)
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
social
România și oamenii săi
din lume (XXVIII)
■ Ani Bradea
Interviul care urmează diferă destul de mult
de celelalte realizate în această serie, și asta
mai ales datorită faptului că am interacționat,
în majoritatea cazurilor, cu persoane implicate cu
preponderență în domeniul cultural, fără să am,
până acum, ocazia de a discuta cu cineva pentru
care integrarea socio-profesională a românilor
care au ales să emigreze este, în același timp, o
profesie și un țel. Despre situațiile dificile în care
s-au aflat românii plecați să muncească în fermele
agricole și în abatoarele din Germania, au relatat
mass media din cele două țări săptămâni bune în
primăvara acestui an, fiecare cu subiectivitatea
specifică, desigur. Despre cum au stat lucrurile cu
adevărat acolo, putem afla doar discutând cu ci-
neva care s-a implicat direct în medierea conflic-
telor. Acest gen de activitate și multe altele sunt pe
agenda zilnică a celei care a acceptat să răspundă
întrebărilor mele din textul de mai jos. Un exem-
plu de dăruire și dragoste de oameni, după cum
am ajuns să descopăr tot mai des în interviurile
mele. Și pentru a căror dezvăluire sunt recunos-
cătoare.
„Adaptarea
într-o societate
nouă începe prin
a o cunoaște și a
o accepta”
Sevghin Mayr
Germania
În 2019, Asociația pe care o conduceți (SGRIM
e.V - Societatea Germano-Română pentru
Integrare și Migrație) a găzduit o întâlnire a
Tribunei cu cititori din Germania, oameni de cul-
tură români stabiliți la Munchen, ocazie cu care
ne-am cunoscut. Încă de atunci am apreciat activi-
tatea dumneavoastră, despre care vom vorbi pe larg
în dialogul nostru, însă, înainte de toate, vă invit să
vă prezentați.
Mă numesc Sevghin Mayr, mi se spune Sevi,
iar numele de fată era Celebi. Am 50 de ani și
m-am născut în România, într-un sat dobrogean
de pe malul Mării Negre. Părinții mei erau amân-
doi tătari și am crescut bilingv, vorbind atât româ-
na cât și tătara, ceea ce mi-a dezvoltat ușurința de
a învăța limba turcă, dar și alte limbi. Când m-am
hotărât să vin în Germania, nu prea știam ce mă
aștepta aici, dar m-am pregătit cu acribie pentru
asta, am învățat limba germană și am aplicat la un
program de recrutare de asistente medicale. Pe
vremea aceea, ca și acum, Germania ducea o lipsă
acută de asistente medicale. Asta se întâmpla prin
'96.
Să înțeleg că acesta a fost motivul pentru care ați
plecat din România: spre a munci în străinătate în
domeniul medical?
Motivul principal care m-a determinat să plec a
fost dorința de a cunoaște lumea și de a trăi expe-
riențe noi, dar nici sistemul medical românesc nu
mă mai satisfăcea, din diferite motive. Avusesem
ocazia să merg în excursie în Germania și să văd
un spital german. Din clipa în care am văzut ce
e acolo, am vrut să lucrez și eu în acele condiții.
Însă nu voiam să plec oricum, trebuia să pregătesc
bine plecarea.
Unde ați reușit să vă angajați mai întâi? Care a
fost primul loc de muncă în Germania?
Am primit un post în anestezie, la Clinica
Universitară „Ludwig Maximilian” din Munchen,
spre bucuria mea, și am lucrat acolo vreo doi ani.
La început am locuit la căminul de asistente îm-
preună cu alte românce care începuseră odată
cu mine și mi-am făcut și o prietenă nemțoaică,
Tanja - cu origini maghiare - cu care îmi puteam
exersa germana, dar și să vorbesc despre serviciu,
pentru că lucram amândouă în anestezie. Încă
mai păstrăm legătura. În acest timp m-am și căsă-
torit. Împreună cu soțul meu, care este de origine
germană, am două fetițe minunate și mergem în
fiecare an în România. L-am „românizat”, adică
s-a apucat să învețe limba română din proprie ini-
țiativă, ca să poată să se înțeleagă cu familia mea
din România. Toți iubim România și ne gândim
cu drag la ea. Ne gândim chiar să ne retragem la
bătrânețe, undeva lângă mare.
Spuneți că în copilărie ați „crescut bilingv”,
în limba maternă și în limba oficială a țării în
care v-ați născut, România. Odată stabilită în
Germania, în ce măsură a rămas să facă parte din
viața dumneavoastră limba română?
Limba română face parte din mine, la fel ca și
tătara, pe care, din fericire, o mai știu și care este
limba în care iubesc. Soțul meu a învățat și câteva
cuvinte tătărești. La fel și fiicele mele. După căsă-
torie m-am apucat să studiez Romanistica la sec-
ția română-franceză și Comunicare interculturală
la Universitatea LMU din Munchen. Toată lumea
mă întreba de ce am ales româna. De dragul lim-
bii române, spuneam. Am studiat cu o pasiune
și cu o dăruire exagerate chiar. Pentru că făceam
ceea ce îmi plăcea, profesorii mă motivau și îmi
dădeau libertatea de a alege temele în funcție de
interesele mele. Însă dragostea pentru lingvistică
și formarea mea ulterioară se datorează Sandei
Șora, care deținea, la vremea aceea, catedra de ro-
mână. Între noi s-a închegat o prietenie care încă
mai dăinuie. Si soțul meu s-a dus la Sanda Șora,
s-a înscris la facultate și a făcut cursuri de lim-
ba română. Deși era foarte severă cu mine când
era vorba de gramatica limbii române, mi-a spus
odată că nu m-a auzit făcând greșeli gramatica-
le. Ceea ce e mare lucru! Noi și acum analizăm
construcții gramaticale și ne enervăm când auzim
sintagme precum „ca [și] profesoară”. Sau mă co-
rectează dacă fac construcții sintactice după mo-
delul german. Că se mai întâmplă. Interferențele
lingvistice sunt inevitabile. Deci, da, limba româ-
nă este în viața mea în fiecare zi, în paralel cu lim-
ba germană, și fac eforturi să nu-i uit finețurile.
Tătara o port în suflet chiar dacă nu am ocazia s-o
vorbesc des.
Dacă m-aș fi apucat în țară de filologie, m-ar fi
întrebat ai mei ce o să fac mai târziu cu acest pro-
fil. De aceea am devenit mai întâi asistentă medi-
cală. Și experiența asta mi-a prins foarte bine în
viață. Ei, bine, eu cu limba română îmi câștig pâi-
nea în Germania! După absolvirea facultății, pri-
mul job a fost chiar în facultate, am predat limba
română timp de patru semestre. Acum lucrez la
un centru sindical de consiliere pentru muncitori
veniți din țările de sud-est, unde ofer consiliere
juridică în dreptul muncii în limba română. Am
învățat și asta, deși nu era domeniul meu favorit.
Însă eu cred că în viață e bine să încercăm mereu
lucruri noi. Dacă nu încercăm, nu știm ce putem.
Și, acum, eu știu că pot.
Așa cum promiteam în debutul discuției noas-
tre, vă întreb despre SGRIM: când și cum s-a năs-
cut această asociație, în ce context?
În 2016 am înființat SGRIM, o asociație pen-
tru românii de la Munchen. Doream să facem
ceva pentru comunitatea românească, să venim
în sprijinul românilor nou-veniți, ne confruntam
atunci, ca și acum, cu o imigrație masivă. Primăria
Munchen a aprobat, la momentul respectiv, un
centru de consiliere special pentru români și bul-
gari, acesta mai există încă și acolo am început eu
să lucrez după facultate. Lipsea un lobby. Românii
erau numiți în presă ca fiind săracii Europei, mi-
grația sărăciei dădea năvală în Germania și o
dobora (!). Sloganuri urâte. Acum e, poate, mai
bine, însă, încet-încet, discursul s-a mai schim-
bat, poate și datorită nouă, tuturor asociațiilor ro-
mâno-germane. Am început cu un proiect pentru
copiii români nou-veniți, care se numește Piticot,
și am cerut finanțare de la primăria Munchen.
Asociația nici nu exista încă formal, dar m-am
dus cu schița de proiect la Departamentul Social
al Primăriei Munchen și am întrebat dacă mă aju-
tă. Erau foarte multe familii românești cu copii
care nu primeau loc la grădiniță și stăteau acasă,
în izolarea condiționată de necunoașterea limbii
germane. Proiectul a fost aprobat și a trecut cu
brio prin toate comisiile.
Ce alte activități mai desfășurați în cadrul
Asociației? Cât de interesați sunt românii din
Munchen pe proiectele propuse de SGRIM?
Noi facem proiecte de integrare sau sociale,
de cultură și de educație. Ar trebui să le enumăr
cu liniuță, pentru că sunt multe între timp. Și ele
cresc datorită oamenilor care ni se alătură nouă în
asociație. Alocăm foarte mult timp consilierii ro-
mânilor aflați la nevoie, care vin cu diverse între-
bări, au probleme mari și nu o mai scot la capăt.
Consilierea pentru integrare și în dreptul muncii
sunt unele din punctele noastre forte, pentru că
asta facem și profesional. Pentru noi este impor-
tant să păstrăm un nivel înalt de profesionalism și
O
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
o
să nu lucrăm cu improvizații. Soluțiile oferite de
noi sunt gândite pe termen lung și se încadrează,
evident, în litera legii. Când vine cineva la noi cu
probleme majore, adică „arde”, suntem mai întâi
„pompieri”, apoi le luăm pe toate la rând și creăm
un plan de integrare, dăm idei, facem legăturile
necesare.
Cu Școala Românească dorim să transmitem
dragostea pentru limba română, pentru tradiții
și mai ales pentru cultura română, pe care ne
dorim să o facem cunoscută societății germane,
nu să fie doar în sufletele noastre. Facem parte
din grupa de lucru pentru promovarea limbilor
materne în orașul Munchen, alături de bulgară,
greacă, mongolă, vietnameză, turcă, italiană, po-
loneză, somaleză, chineză, sârbo-croată și multe
altele. Pe afișul orașului Munchen, realizat de bi-
roul intercultural, scrie Bine ați venit! în 43 de
limbi, printre care și în română. Acum câțiva ani
nu scria și în română! La unul dintre evenimen-
tele din cadrul Primăriei, am prins momentul
și i-am spus șefei de atunci că nu-mi explic de
ce limba uneia dintre cele mai mari comuni-
tăți de imigranți, româna, nu apare pe afiș. La
Munchen, trăiesc imigranți din peste 180 de țări
și nu e loc pentru toate limbile lor pe afiș, mi-a
spus. Și după ce criterii ați ales? - am întrebat-o.
Anul trecut, am fost invitată să fac parte din con-
siliul care urma să reevalueze criteriile folosite
la raportul de integrare al Primăriei Munchen,
raport care apare la patru ani și care reflectă ni-
velul de integrare al imigranților la Munchen
privind accesul la educație, la piața muncii și în
societate. Aceasta a fost dovada că suntem bine
situați. Și suntem și pe afiș acum.
Cu SeniorClub oferim un loc de socializare
persoanelor vârstnice. Cu Piticot ne adresăm co-
piilor preșcolari și familiilor. Organizăm regulat
diverse seminarii precum cele de comunicare efi-
cientă sau non-violentă, de comunicare intercul-
turală, de educație, de povești și multe altele. Anul
acesta realizăm, în premieră, un atelier de educa-
ție artistică vizuală pentru copii, care are ca scop
sensibilizarea copiilor și promovarea unei educa-
ții estetice bazată pe multiculturalitate. Pe lângă
acestea, avem o trupa de teatru și una de dansuri,
care acum nu prea pot sa funcționeze din cauza
restricțiilor impuse de pandemie. Anul acesta, la
început de pandemie, am organizat prima ediție a
Balului Mărțișorului la Munchen în cooperare cu
Asociația Șvabilor Bănățeni de la Munchen. Dacă
munca aceasta se vede, oarecum, imediat, deci
este ca o carte de vizită a SGRIM, munca „din spa-
te” nu este așa vizibilă. Ore întregi de lucru seara,
duminicile. Asta pentru că dorim să fim aproape
de români, să le oferim șanse la o integrare ușoa-
ră, dar și să poziționăm comunitatea românească
în mijlocul societății germane.
Asociația are un rol de liant între societatea
germană și cea românească de la Munchen, de
aceea ne adresăm amândurora. Nu putem fi ro-
mâni dacă stăm numai între români. Știm bine că
identitatea crește numai dacă interacționăm cu
alte grupuri și suntem dispuși să acceptăm că nu
suntem numai noi centrul universului. Adaptarea
într-o societate nouă începe prin a o cunoaște și a
o accepta. Între timp, suntem cunoscuți și suntem
invitați la diverse consilii și mese rotunde care
dezbat teme ce privesc comunitatea românească.
În noiembrie voi participa la o dezbatere online
despre România. M-a surprins că am fost întreba-
tă ce mesaje despre România doresc să transmit.
Vă dați seama cât m-am bucurat!
Âgnes Forro Luna ne va ierta (2014), pastel, 50 x 35 cm
Există un parteneriat între statul român și aces-
te asociații românești din străinătate? Sunteți spri-
jiniți în anumite proiecte care vizează integrarea
românilor, drepturile lor, ori, de pildă, promovarea
culturii române în străinătate? Știu că în legislatu-
ra trecută a existat și un Minister al românilor de
pretutindeni.
Da, avem o colaborare strânsă cu Consulatul
General din Munchen și cu Departamentul pen-
tru Românii de Pretutindeni. Dorim să interacți-
onăm cu aceste instituții pentru că așa ni se pare
firesc, ei ca reprezentanți ai țării, noi ca reprezen-
tanți ai societății civile românești din Germania.
Am întâmpinat însă multe probleme de comu-
nicare în trecut, pentru că reprezentanții acelui
fost Minister pentru Românii de Pretutindeni se
schimbau parcă după anotimp și de fiecare dată
o luam de la capăt. Asta pentru că nu exista o
amprentă instituțională. Am criticat public des-
ființarea ministerului de către guvernul Orban,
pentru că a tăiat, cu această acțiune, posibilitățile
de a păstra legătura cu diaspora, care, numeric,
creștea și încă crește pe zi ce trece. Din păcate nu
prea am avut miniștri cu viziune, dar speranța nu
mi-am pierdut-o nici când unul dintre miniștri
mi-a spus că nu ne finanțează dacă cântăm în
germană!! Pe vremea aceea, fără Coronavirus, ie-
șeam pe scene germane să reprezentăm România
și cântam sau jucam piese de teatru în ambele
limbi, cum era și firesc. Cât privește promovarea
culturii române, asta s-a făcut, da, însă nu au exis-
tat, și nici acum nu există, proiecte de integrare a
românilor. Efortul colectiv al guvernului se în-
dreaptă spre aducerea lor înapoi, în România, nu
să se ocupe și de problemele cu care se confruntă
ei. Singurul exemplu, e adevărat că datorită eco-
ului mediatic, a fost intervenția ministrei muncii
române cu omologul german când a venit criza
muncitorilor români din abatoare și agricultură.
Și Spania se confruntă, spre exemplu, cu o
emigrație masivă, dar la consulatul spaniol din
Munchen există un birou de consiliere pen-
tru cetățenii spanioli care doresc să lucreze în
Germania. Le oferă consiliere privind dreptul la
libera circulație, îi pun în legătură cu centre loca-
le de consiliere pentru recunoașterea diplomelor,
găsirea unui loc de muncă șamd. și, dacă doresc
să se reîntoarcă în Spania, îi ajută. La noi, con-
sulatul din Munchen face asta printre procuri și
pașapoarte, dar și-a creat o rețea socială româ-
nească activă în diverse domenii, din care facem
și noi parte, și unde se transmit cazurile. Iar am-
basada se ocupă doar de elitele românești din
Germania.
Spuneți că prin munca dvs. de la centrul sindi-
cal oferiți consultanță în materie de dreptul mun-
cii pentru muncitorii veniți din țările de sud-est
ale Europei. În acest an, în contextul pandemiei
globale de coronavirus, am asistat la un întreg
scandal mediatic legat de cursele speciale care au
transportat muncitori români la fermele agricole
din Germania, iar apoi în legătură cu valul de in-
fectări de acolo și de la abatoarele în care mun-
citorii erau, în marea majoritate, români. Ați
participat la întâlniri cu români aflați în aceste
situații, ați oferit consiliere unora dintre ei? Cum
s-au văzut lucrurile de acolo, de la fața locului, fi-
indcă aici, în țară, au apărut multe știri legate de
declarații ale oficialilor germani care au afirmat că
românii au fost acasă, în România, să-și viziteze
familiile, unde s-au contaminat, și apoi au dus vi-
rusul în Germania, la locurile lor de muncă?
Probleme de muncă aveau românii mai
demult, însă pandemia le-a accentuat și le-a
scos la suprafață. Este urât cum au fost tra-
tați, presa vuia de știri despre români explo-
atați ba în agricultură, ba în abatoare, nevo-
iți să trăiască claie peste grămadă, infectați
cu covid. Jurnaliștii, atât din Germania cât
și din România, ne asaltau pe toate canalele.
Împreună cu Asociația Integro-Mittelfranken
din Nurnberg și Uniunea Româno-Germană
din Baden-Wurttemberg, RDVBW Karlsruhe,
cu care eram în contact mai demult, am decis
să înființăm o rețea de ajutor pentru munci-
torii români, să influențăm oarecum agende-
le politice și chiar să intervenim în discursul
politic dacă este nevoie. Am numit-o Rețeaua
de Sud și am început să lucrăm mai intens îm-
preună. Volumul de muncă a fost enorm, asta
pe lângă familie și joburile noastre. Am făcut
un flyer cu numerele de telefon ale noastre și
ale consulatelor din Munchen și Stuttgart și
am ieșit în întâmpinarea sezonierilor la aero-
porturile unde soseau. Eu eram implicată atât
voluntar cât și profesional. Era greu sa mai fac
o delimitare. Am muncit câte 10-12 ore pe zi
uneori. În paralel, am înființat grupurile de
FB „Dreptul muncii în Germania de la A la
Z” și „Drepturilor muncitorilor sezonieri în
Germania”, unde sunt implicați și alți volun-
tari care răspund la întrebările membrilor.
Este un prim-ajutor, o clarificare a situației,
urmând ca apoi sa fie redirecționați sau pre-
luați de noi.
Când a izbucnit focarul de infecție la
acel abator din Renania de Nordvestfalia și
prim-ministrul a spus că românii ar fi adus vi-
rusul, am izbucnit și noi. Așa ceva nu trebuia
să tolerăm! Cum să aducă românii virusul când
granițele erau aproape închise și România nu
e la o aruncătura de băț? Aceste afirmații nu
ies așa spontan dacă nu-și au rădăcina în pre-
judecăți adânci. Am scris atunci acea luare de
poziție cu privire la afirmațiile politicianului
și am contactat toate asociațiile românești din
Germania ca să o semneze. Apoi am trimis-o
la organizațiile pentru imigranți și la agențiile
30
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
de presă, ziare locale din Germania și chiar
din România. Ecoul mediatic nu a fost mare,
însă mulți au început să ne perceapă, să ne
vadă și cu alți „ochelari”. Activismul ăsta este
bine văzut și nu se așteptau la asta de la ro-
mâni sau, mai bine spus, așa au descoperit unii
că existăm.
Rețeaua de Sud am lansat-o oficial în 23 oc-
tombrie 2020 la consulat, cu prilejul unei sesiuni
de informare pe tema traficului de persoane, și
trebuie să mulțumesc doamnei consul general
Chiriac și pe această cale pentru organizarea aces-
tei sesiuni. Spun asta aici, pentru că, la Munchen,
avem o colaborare foarte bună și un schimb pro-
fesional de valoare. Apreciez aceste sesiuni de
informare, pentru că avem ocazia să intrăm în
contact cu instituții abilitate din România, cum
a fost de data asta Agenția Națională împotriva
Traficului de Persoane din București, Centrul de
consiliere pentru femeile victime ale traficului de
persoane Jadwiga și Organizația Internațională
pentru Migrație din Germania.
Vă felicit pentru eforturile pe care le faceți spre a
schimba prejudecăți și stereotipuri legate de imagi-
nea românilor în lume, o lume care, de altfel, mili-
tează pentru toleranță și tratamente egale aplica-
bile tuturor locuitorilor săi, mai ales în Uniunea
Europeană.
Sigur că, așa cum spuneați și dumneavoastră în-
tr-un răspuns, integrarea presupune și eforturi din
partea minorității de a stabili legături cu majorita-
tea. Cât de interesați sunt românii din Germania
de a stabili asemenea contacte? Cu alte cuvinte: se
pot integra românii în noua societate în care ajung
să trăiască, sau rămân mereu într-o oază a lor, de-
pendenți de ajutorul unor instituții sau organizații,
cum este asociația pe care o conduceți?
Vă mulțumesc pentru apreciere! Comunitatea
românească și românofilă din Germania este
foarte heterogenă și este greu să o cuprindem pe
toată, dar nu asta ne-am propus. O să mă refer
doar la migrația românească recentă. Între timp,
cine vine la noi nu caută neapărat o oază româ-
nească, ci experiențe și cunoștințe noi, sau are
nevoie de ajutor în chestiuni de integrare. Asta
înseamnă, pentru mine, că sunt dornici să in-
teracționeze, să cunoască și caută să-și facă un
plan pentru noua viață de aici. Noi îi susținem
și îi promovăm pe cei care doresc să lucreze vo-
luntar la noi, le arătăm oportunitățile și le dăm
referințe după aceea. În Germania, implicarea
voluntară în asociații este foarte bine văzută și
se menționează în CV. Dorim ca toți cei care vin
la noi să plece cu ceva, să se îmbogățească sufle-
tește sau să învețe ceva folositor pentru viața din
Germania. De aceea, oferim seminarii și prele-
geri pe diverse teme, și, de asemenea, prin com-
petențele noastre, le oferim un mediu propice de
dezvoltare.
Mai există o categorie de români care, da, ră-
mâne, din păcate, într-o „oază”, pentru că ei nu
au un plan de viitor în Germania. Este vorba
despre muncitorii migranți, sezonieri. Ei repre-
zintă categoria cea mai vulnerabilă la exploata-
re și discriminare. Pentru a veni în ajutorul lor,
împreună cu Asociația Integro Mittelfranken
din Nurnberg și alți voluntari am înființat un
grup de FB „Dreptul muncii în Germania de la
A la Z”, unde răspundem la întrebări și postăm
informații relevante. Guvernul României nu are
încă un plan concret pentru ei. A realizat plat-
forma Diaspora Hub, care să vină în sprijinul
cetățenilor români din afara țării activând asoci-
ațiile și grupurile de sprijin de peste hotare, însă
aceasta nu funcționează, deși s-au înscris multe
asociații, printre care și noi.
Într-adevăr, s-a văzut această vulnerabilitate
despre care vorbiți și cu ocazia mediatizărilor din
primăvară ale problemelor imigranților de origine
română, sezonieri în Germania, despre care discu-
tam mai devreme. Dar nu doar la categoria mână
de lucru ieftină (și în orice condiții, aș spune) sun-
tem premianții Europei. Recent am aflat despre un
studiu care pune în fruntea unui top rușinos, al tra-
ficului de persoane, România. Ce știți despre acest
fenomen, ați întâlnit asemenea cazuri, provenite
din țara noastră, în activitatea dumneavoastră?
Da, am avut de-a face cu cazuri de exploata-
re în muncă, chiar trafic de persoane pentru ex-
ploatare în muncă. Nu știam că suntem chiar pe
primul loc la acest capitol, am aflat și eu la sesiu-
nea de informare de la consulat. De curând, am
trimis un caz la Centrul de consiliere Jadwiga,
și, un timp, am lucrat împreună. Atunci mi-am
dat seama ce muncă folositoare fac acolo și cât
de important este să recunoști un caz de trafic de
persoane și să acorzi primul ajutor din timp.
Ați înregistrat rezultate bune, îmi spuneți, în
acțiunile pe care le întreprindeți pentru recunoaș-
terea comunități românești ca fiind una dintre cele
mai importante categorii de imigranți care trăiesc
în Munchen. A ți reușit să mișcați lucrurile, să
captați atenția autorităților. Considerați că so-
lidaritatea etnică este o caracteristică de bază în
atingerea unor țeluri de acest fel? Sunt românii, în
condiții de minoritate, uniți?
Comunitatea românească din Munchen este o
comunitate mare și bine integrată și asta se vede
deja în relația cu autoritățile. Nu aș face o clasifica-
re, din care să rezulte care este cea mai importantă,
dar aș spune, mai degrabă, că este una dintre cele
mai mari. Faptul că avem drept de vot la alegeri-
le locale și, unii dintre noi, având cetățenie dublă,
la toate alegerile germane, este, între timp, conști-
entizat de mulți politicieni și, prin urmare, nu ne
mai pot ignora. Am avut câțiva candidați români
la Primăria Munchen, fără sorți de izbândă însă.
Puțini candidați imigranți au fost aleși în Consiliul
Local. În condițiile în care 43% din populația ora-
șului a trăit o migrație, acest lucru nu este demn de
o primărie care se vrea modernă și aproape de toți
cetățenii ei. Aici mai trebuie să lucrăm.
Dar recunoașterea comunității românești nu
este numai rezultatul muncii noastre. Noi suntem
de puțin timp activi, însă există asociații vechi ca
Societatea Literară Apoziția, care a împlinit anul
trecut 50 de ani de activitate, ai cărei membri au
activat la Europa Liberă, cărora le aduc tot res-
pectul. Atunci erau alte vremuri! Apoi, mai avem
Ge-fo-rum care organizează de peste 20 de ani
Zilele Culturii Românești la Munchen, mereu cu
sălile pline de români, germani și alte nații. Ei
sunt ambasadori ai României, cultura fiind stâl-
pul de bază al unei societăți și (re)cunoașterea ei
este primul pas spre conciliere și pace. Între timp
s-au înființat și alte asociații de integrare a româ-
nilor peste tot în Germania și mă bucur de asta.
Este nevoie de ele și, mai ales, de implicarea ci-
vică a românilor. Dar, înainte de toate, avem ne-
voie de solidaritate și unitate. Mă întrebați dacă
românii sunt uniți și vă răspund imediat. Nu. Mi-
au trebuit câțiva ani să înțeleg și să accept asta.
Uitați-vă la organizare. Suntem foarte departe,
spre exemplu, de sistemul de organizare al sașilor
sau al șvabilor în Germania. Veți spune că ei au
avut un alt punct de plecare. Da, dar nu am putea
să avem și noi o ligă care sa cuprindă toate asoci-
ațiile românești și care să ne promoveze la toate
nivelurile? Am încercat să caut un răspuns și am
observat că există o voință în direcția asta, însă
abordarea este greșită. În locul acestui patriotism
debordant, pe care îl vedem exprimat pe toate
rețelele de socializare, prost înțeles, de altfel, ar
putea să ne preocupe ce ne leagă unii de alții, nu
ce ne deosebește și ne dezbină, și pornind de la
asta să ne fixăm un țel comun. Toți ne iubim țara
și avem un trecut comun, dar hai să și lucrăm îm-
preună la un proiect comun, România.
Am ajuns în mod sigur la cifra de un milion
de români în Germania, dar suntem încă invizi-
bili, cu mici excepții, evident. Este timpul să ne
suflecăm mânecile și să ne apucăm de treabă îm-
preună. Este foarte obositor să fiu româncă! Cu
identitatea tătară sau germană nu am atâta bătaie
de cap (zâmbesc, desigur). Și ca să revin la între-
barea dvs., solidaritatea etnică este foarte impor-
tantă, pentru a ne aduna laolaltă, dar nu asta ne
duce mai departe, ci acel țel comun.
Ați copilărit în România și ați trăit primii ani
ai tinereții aici. În Germania sunteți permanent în
contact cu români, cu limba română, promovați
cultura și tradițiile românești. Cu alte cuvinte, le-
găturile dumneavoastră cu țara natală sunt puter-
nice și neîncetate, prin meseria pe care v-ați ales-o
și destinul social pe care l-ați îmbrățișat. Sunteți
o persoană perfect integrată în societatea adopta-
toare și îi ajutați și pe alții să reușească acest lucru.
Și totuși, în aceste condiții, există ceva ce vă lipseș-
te din România? Ceva într-atât de specific româ-
nesc încât să nu puteți să-l „transplantați” în viața
dumneavoastră din Germania? Care este imagi-
nea primului gând care vă vine în minte atunci
când pronunțați: România?
Nu știu cum sunt alții, dar pentru mine con-
diția de imigrantă este foarte apăsătoare. Nu simt
că ăsta e locul meu, nu mă văd îmbătrânind aici,
deși sunt foarte bine integrată, știu chiar și ba-
vareză. Iubesc locurile astea și oamenii ei, cultu-
ra, modul de viață, am mulți prieteni, o familie
bavareză care mă iubește. Material, nu-mi lip-
sește nimic și am trecut demult și de faza când
căram castraveți murați din România încercând
să înlocuiesc dorul de casă cu gustul lor cunos-
cut. Acum, casa mea este aici, dar patria mea
(„Heimat”) este România. Și când spun patrie,
mă refer la încărcătura emoțională a acestui cu-
vânt, de altfel, mult mai expresiv în germană, mi
se pare mie.
Pe lângă familie și prieteni îmi lipsește foarte
mult Marea Neagră, și, o să râdeți, fără ea nu mă
pot orienta în spațiu. O știam eu acolo, în est, și
era de ajuns, ca să știu în ce direcție mă aflu. De
când trăiesc în Germania, mă rătăcesc mereu...
Noroc că există GPS... Când spun România, îmi
dau seama cât sunt de „impregnată” de ea și cât de
adânc o port în mine. Ca să închei, o să vă spun
o strofă dintr-o poezie, pe care am scrijelit-o în
jurnal, în primul an aici și care mă definește încă
în viața mea de migrantă. „Cobor în mine zi de
zi./Acolo este o scară,/Pe care demnitatea mea /O
ține pe verticală.”
Munchen, 8 noiembrie 2020
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
31
genul epistolar
Cartolina visării
■ Cristina Struțeanu
Vine vremea și acum este. Vremea să visez
Visul cel Mare. Cel mic, viața, pare a se
găta, se apropie de gata... Trece-va un vis
într-altul ca prin... transsubstanțiere... Mă înfior
de idee și mă duce gândul, n-am încotro, la cu-
minecare și la mânecare. Cel din urmă cuvânt în-
seamnă... începătură, a porni din zori, a mâneca,
iar primul, nu? - euharistie, împărtășire cu sa-
crul... Oo. Cum de am ajuns la asta? Îmi explic eu
mie, ca, repetând, grăind anume vorbele, pe înce-
tul, să le și pricep. Fiindcă mi-au răsărit singure,
pe necăutate.
Dar să nu mă avânt sofisticat și elevat, ci să-
mi văd lungul nasului, să rămân terre-ă-tere,
„trans” ăsta ar trebui luat, pur și simplu, ca... tran-
shumanță, tot am păstorit prin veacuri noi ăștia.
Adică de deasupra, înlăuntru de humus. Dragul
de pământ, nu?
Mă întrebam cui să-mi adresez cartolina asta și
mi-ai răspuns. Tu ai fost cea care mi-a ieșit înainte,
venită pe mătură au ba, agățată de... sincronicitate
(ce cuvânt urât, rebarbativ, cum l-aș mai scuipa de
pe limbă, dar, ce să fac, lumea-l pricepe al naibii
acum...). Te-ai înfiripat precum vălătucii fumului
de țigară, atunci când se deschide un geam și se
învolburează hăbăuc spre altundeva, sorbiți, ab-
sorbiți. Deh, dacă ești fumătoare... Mi-ai scris sau
mai bine zis mi-ai trimis o mică scriere: „Visul în
stare de urgență”. Vasăzică mi te-ai ales singură, ai
răspuns magnetismului meu, rezonanței, apelului
nevăzut, nici de mine știut. Te-ai agățat în cui... Și
iar, zicând cui, mi-au apărut cârligele goale pe care
le petreceam cândva cu ochii. Îmi defila privirea
peste ele. Din magazinul pe firma căruia scria
„Carne” și înăuntru era doar măcelarul. În tine-
rețe, da, atunci, în comunism. Un perete întreg cu
cârlige, pe faianța albă. În vânt. Iar omul avea șorț,
tot alb, peste burtoi și alături pe butuc, cuțitoaie și
satâr. Ghilotinare la cerere, îmi ziceam.
Âgnes Forro
Obiecte de prisos (2016), 35 x 50 cm
Da, Maleola maleea, draga mea, (ha ha, acum
vei afla și ce nume îți dau în taină, iar cei care te
știu sau ți-au citit cărțile, semnate MMS, te vor
ghici, iar restul contează?, ce contează?) Numele
ăsta m-a atras de când am avut fractură de glez-
nă, de maleolă adică. Vine din franceză și acolo
din latină și înseamnă „ciocănel”. Sugestiv, nu?
Gândește-te la mișcarea piciorului, a tibiei, când
pui piciorul să faci pașii... Maleolo, ciocănitoarea
mea isteață.
Așadar, înșiri tu... „Se făcea că școala începea.
...Iar curtea școlii, imensă și însorită, se umplu-
se de adolescenți fără măști, care, de neoprit, se
îmbrățișau, se sărutau, își strângeau mâinile în
salut, țopăiau în grup cu veselie, se hârjoneau, se
strigau unii pe alții, într-o explozie de euforie a
revederii pe viu, după atâta distanțare și izolare.
De peste tot se auzeau râsete și chiote de bucurie.
Bucuria putinței de a te apropia de celălalt. Lecuiți
de smart-uri, de prietenii virtuale, de sms-uri, de
video-chat-uri și, mai cu seamă, eliberați de ori-
ce urmă de frică...” Păi, să nu te uluiești că ceva
atât de real, de palpabil, de normal, a ajuns să fie
substanța unui vis? În momentele pe care le tră-
im? Astea, false, artificiale. Visul unei profesoare
ce și-a iubit elevii fără rest. Și, ce să zic, mi-ai fă-
cut-o. Vorbești de măști și iar mi-a zburat gândul.
Ce volatil a devenit în ultima vreme; parcă nu era
chiar așa, se mai stăvilea, mai cobora din nori... Să
vezi... Mi s-a pus odată o mască de cloroform. Și
când mi s-a scos, m-am opus și am strigat - Nu,
nu, să nu se termine! Cât pe ce să iau și palme de
la medic care, mă rog, îmi era rudă. Și am visat
ca-n filme. Vasăzică s-au documentat filmagiii și
eu care-i firitiseam că au imaginație suavă. Aș, e...
real, hm. Se făcea, da, Maleola, da, se făcea că...
eram în leagăn de flori și picioarele-mi alunecau
înceeet, înainte și înapoi, prin spice de grâu - le
simțeam, zău așa - spice de grâu și valuri de maci,
roșii, roșii sânge, cu ciripit cu tot. Ce mai, clasic,
standard, pentru aflare sub drog, cică. Bieții, cum
să vrea să se lipsească după ce au păpat dulceața
narcozei? De-ar fi măștile pentru virusul cu co-
roană astfel, și-ar găsi nașul, nu le-ar mai scoate
oamenii cu una, cu două. Doar... amendați!
Și mi s-a făcut odată, altădată, o injecție în...
nas, pentru o puncție de sinuzită, injecție cu no-
vocaină, cea mai banală anesteziere. Numai că eu
m-am dus la geam, eram sus, la un etaj al policli-
nicii, și am exclamat: Heei, ia te uită!/ Ce vedeți?
S-a interesat doctorița și s-a speriat. Data viitoa-
re, m-a somat ea, trebuie s-o anunț să nu-mi mai
facă injecția. Am tăcut mâlc, mucles, doar nu era
să mă las căsăpită pe viu și așa auzeam pârâind
osul septului. Ce vedeam pe geam? Relantiuri.
Totul cu încetinitorul. Ca-n „reluare”, cum zicea o
puștoaică. Oamenii își săltau pașii mergând, ca-n
dans, doamnelor li se ondulau și ridicau poalele
rochiilor, ca la vals, iar mașinile aveau eșapamen-
tul în culori, ca un curcubeu îmbătător.
Până la pubertate altminteri, mă vedeam în
somn ades, de sus, eu pe mine mă, în pat... Sau
„umblam” peste blocuri ca o dronă. Aș fi putut re-
lata corect în ce jghiab a crescut un pui de plop, ce
acoperiș are tabla ruginită mai rău decât celălalt,
ce horn e mai hârbuit, crăpat și gata să se desfa-
că-n bucăți, ce burlan e înfundat cu ghemotoace
de frunziș, ce mâțe se războiesc urât, ce... Tare îmi
mai plăceau acoperișurile și viața lor secretă, c-o
simțeam, zău. Îmi părea c-aud șoapte, incuri de
râs și eram sigură că sporovăiau despre viețile ce-
lor cărora le stăteau pe cap capac. Nu trăgeam cu
urechea. Curios, nu ajungeam în spații mirifice,
stelare, ci cu totul...reale. Păcat.
Grozav însă era că, de mă temeam de oameni
străini, neplăcuți, pe care îi simțeam sau bănuiam
nevrându-mi binele, împingeam cu piciorul un
pic în podele sau în pavele, că străduța mea nu era
asfaltată, ci doar pietruită, strada Crăciun, nu? Un
fel de mișcare de... ciocănel. Și zvâc, zvââr în sus,
mă săltam deasupra lor, uneori atât de înalt, că-mi
trebuia mult să revin. Mă purta vântul păpădie și
uneori mi-era greu, că rătăceam, bântuiam... Dar
plutirea biruia spaima, deși mă cam lua cu friguri,
văzându-mă departe, departe. Numai că era atât
de interesant să cunoști locuri neștiute. Am ajuns
pe sus și la lac, Lacul Herăstrău, deh, și-n păduri...
Și, să vezi, eram conștientă în somn de această ie-
șire a mea din „mine”, aceea care făcea cuminte
nani acasă, în pătucul cuvenit. Așa c-am hotărât
să nu cumva să cobor în locuri necunoscute, ci
să continui să zbor - până mă pot orienta ca pe o
hartă, îmi ziceam - și să mă întorc în chip cumse-
cade, nu haotic. Apoi, am văzut că trebușoara asta
începe să mă consume, că-mi cere energie, din ce
în ce mai multă, și se pare că era pe sfârșite stocul
meu și forța zborului, odată ce intrasem în lumea
materialnică a pubertății. Mă mai ridicam eu, dar
nu cu țâșnire ca înainte, ci cu un soi de caznă. Și
nu mai ajungeam suuus, așa încât, de s-ar fi că-
țărat vreun urmăritor pe vreo scară din acelea
duble, mai, mai că m-ar fi putut trage de picior
în jos. Am înțeles și am oftaaat și m-am silit să
uit puterea mea din copilărie. La ce bun? Trebuia
să-mi alcătuiesc alte resurse, deși pe vis mă pu-
team baza aproape mereu. Păcăleala (sau nu?) a
fost aceea că visele îmi erau atât de bogate, c-aș fi
putut să dăruiesc și altora, dintre cei cu năluciri
mai searbe, mai seci. Pe deasupra, cam știu când
s-a ivit stavila zborului. Curios, tot în vis. Se făcea
c-a năvălit spre mine furibund, fornăind, un cal
alb. Ceea ce se și petrecuse la Sinaia, când a țâșnit
din grajdurile militarilor, de pe deal, un armăsar
32
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
și m-a atacat. O muiere i-a zis mamei să mă afume
cu păr de cal, să ceară la garnizoană... Iar eu am
lovit c-o piatră calul din vis, l-am lovit drept în
frunte și s-a răsucit amețit, a plecat clătinat. Altă
muiere, târziu, s-a văietat: Vai, Maică, era desti-
nul tău. Și nu oricare. La cine mai vine Cal Alb?
Ce i-ai făcut? Ce ți-ai făcut?!... Eu am râs, n-am
zis nimica /... și-am ieșit în câmp râzând. Că n-oi
pune ghilimele, plus că sar ca iepurele printre ver-
suri, Maleola mea. Și rău ce mi-a părut apoi de
cal, văzându-l cum se-ndepărtează abătut. De ce
nu l-am luat oare de gât, așa cum mi-a venit?!
Strașnic a fost lung timp și faptul că-mi pu-
team modifica visul, dacă simțeam că se îngreu-
nează cu ape tulburi. Am aflat că se zice ”vis în
vis” acestei lucidități, dar mi-a trecut și abilitatea
asta. Păcat, eram meșteră. Îmi conduceam cum-
va drumul, îmi descurcam blocajele. M-a cople-
șit viața de zi cu zi, pricepi, da? Și au început să
apară imagini noptatice de trudă și sufocare, de-
rută și însingurare. Un soi de vise repetitive cu
leit-motivul tencuielii căzute, al grămezilor de
moloz, al mobilelor desperecheate, deteriorate,
ce trebuiau așezate, târâte cumva, cum?, în ce
chip?, într-o cameră goală, pustie, cu ideea că nu
știu de unde să-ncep, cu privire dezorientată, ră-
vășită, cu trezirea aia din zori, plină de oboseală,
de parc-aș fi venit din mină sau de la ocnă. Câh.
Atâta doar că și atunci găseam un fel de soluție, o
supapă psihică, o ușurare, zicându-mi - ce bine
că apartamentul ăsta de bloc e cu linoleum pe
jos, chit că-i oribil și...verde, oh, c-au să alunece
scrinurile și dulapurile de la bunica...
„Un sultan........La pământ dormea ținându-și
căpătâi mâna cea dreaptă/ Dară ochiu-nchis afa-
ră, înăuntru se deșteaptă/ Vede cum din ceruri
luna lunecă și se coboară...” Tu, Maleola maleea,
știi vreun vis mai mortal decât ăsta? Nici n-ai pu-
tea numi altul și de-ai ști. „Visul său se-nfiripea-
ză și-ntinde vulturește”... Iar noi, acum, vei vrea
să-ntindem de vise ca de-un elastic fantastic și
fără sfârșit?
De ce să te mint, mă simt tentată să-ți poves-
tesc unele dintre visele mele fabuloase, dar nu asta
mi-a fost intenția, că, îți vine să crezi?, am avut un
punct de pornire cu totul altul. Atunci când am
gândit „Vis” și, pac, mi-a venit la comandă textul
tău. Așa că nu „narativizez” nimic. Și pe cuvântul
ăsta am parapon, dar, mă rog, l-a folosit diriginte-
le Oficiului poștal, drăguțu diriguțu, așa că-s mai
blândă, deși n-ar merita-o vorba cea prețioasă,
pretențiosă, hibă de critic literar.
Îți dai seama?, era-n 1635, când un drama-
turg care a făcut valuri (... ideea de teatru),
Calderon de la Barca, a scris piesa „La vida
es sueno”, viața e vis. Alegorie despre condiția
umană, misterul viețuirii, predestinare, liberta-
te, ba chiar morala libertății și libertatea mora-
lei, destin, iluzii. Iluzii? Doar și Schopenhauer,
cel ce l-a vrăjit pe Poet și sultanul său, în lucra-
rea lui de nedepășit „Lumea ca voință și repre-
zentare”, socotește că „lumea este reprezentarea
propriului meu vis”. Hai să-l punem aici și pe
Miguel de Unamuno: „Dacă viața e vis, de ce să
ne încăpățânăm să tăgăduim că visele sunt via-
ță? Ceea ce numim viață e oare mai mult decât
o nălucire?” Și din nou hai, așa, în stilul meu
eliptic și de șotron, sărind de la una la alta și
fiind greu de urmărit în arcurile ce le fac, îl vâr
aici și pe Gaston Bachelard. Mi-a plăcut desigur
ce zice și am fost foarte în gând cu el, fiindcă...
înțelegi tu de ce. Și zice: „Visul este cosmogonia
unei seri. În fiecare noapte, cel ce visează reîn-
cepe lumea.”
Âgnes Forro	Pe roți (2012), pastel 35 x 50 cm
Buun, Maleola mea, abia acum vine rândul să
vorbim despre gândiri actuale zăpăcitoare, unde
voiam de fapt să ajung. Și, de ce nu, să aștept pă-
rerea ta.
Iată. Se vorbește despre viață ca vis sau ca
film, o poveste, o proiecție. Și aici, brr, dăm
de Matrix. Până și Iisus e socotit o hologramă.
Holograma Infinitului. Toate ar fi proiecții ho-
lofractalice, o recombinare a radiației împrăști-
ate-n univers, multivers. Tot ce e primprejur e
proiectat. Și îngerii și demonii, precum tulpasu-
rile tibetane, acei ucenici creați spre a fi de aju-
tor o vreme călugărilor izolați și care, după ce-și
fac treaba se destramă, se disipează-n aer ca un
fum, ca djinii din lampă. Au doar o vreme ma-
terialitate. Noi suntem cei care creem totul, prin
rezonanța noastră, atragem din diferite sertare
ale cosmosului tot ceea ce ni se potrivește, tot ce
corespunde frecvenței noastre de unde. Ce e cre-
ierul dară? Un generator de frecvențe. Realitatea
se structurează la nivel cuantic. Oare putem
interacționa? Ca la „visul în vis”? Da, dacă am
înțelege și accesa această tehnologie. Devenim
co-creatori cu Dumnezeu. Când ne concentrăm
asupra unei situații, ea apare, vine... Dacă sun-
tem echilibrați, dacă avem amândouă emisferele
celebrale în armonie. Când nu suntem în alini-
ere însă și când nu-l avem pe Hristos în centru,
realitatea „noastră” ajunge să fie distorsionată...
Doar atunci când renunțăm să deținem noi con-
trolul, Iisus ne luminează.
Vezi tu, așa cum termenul „panică”, de care
avem acum parte din belșug, vine de la zeul Pan,
cel ce-i îngrozea pe păstori prin apariții grotești
nesăbuite, tot așa, Pan, ființă stranie a naturii săl-
batice, îi inspiră pe creatori, pe artiști, în operele
lor. Unii au parte de spaimă, alții de imaginație...
Și toți de pandemie, din pricina conștiinței co-
lective... Simplu?
Și, dacă e să aleg un nume, de care să mă
agăț ca până acum, mă voi opri la don Miguel
Ruiz, chirurg din Ciudad de Mexico. Vine însă
dintr-o familie de vindecători populari, de lecu-
itori tolteci, din zona piramidelor străvechi de
la Teotihuacan, neam socotit „popor al cunoaș-
terii”. Toltec înseamnă „artist al spiritului”. Iar
Teotihuacanul, loc în care „oamenii deveneau
una cu Dumnezeu”. Mama sa era curandera,
tămăduitoare, iar bunicul nagual, șaman din li-
nia Cavalerilor Vulturului. A avut parte și de-o
experiență de moarte clinică, într-un accident,
și a plecat în deșertul mexican, să ucenicească
pe lângă un vestit șaman puternic. Ceea ce scrie
și spune, în cuvântările lui itinerante, este de o
simplitate cuceritoare. Deși vorbește despre spi-
rit, îl descrie ca o cale a vieții, a fericirii și a iubi-
rii. „Doar iubirea este reală. Ea este expresia su-
premă a vieții”. Restul, nu. Sunt proiecții. Și zice
don Miguel Ruiz: „De îndată ce încep să calific,
să interpretez sau să judec ceea ce percep, per-
cepția mea nu mai este reală: ea devine o lume
virtuală. Acesta este procesul pe care toltecii îl
numesc vis. Visul este o lume iluzorie alcătuită
din imagini ale luminii, iar mintea visează indi-
ferent dacă creierul este adormit sau în stare de
veghe. Atunci când ochii spirituali se deschid,
omul își poate vedea visul vieții. În realitate, noi
nu suntem una cu trupul nostru, nici cu poves-
tea pe care am inventat-o despre noi, nici despre
ceilalți, personaje din visul nostru, create de noi,
cărora le punem în cârcă una, alta. De aceea, nu
trebuie să luăm nimic personal din ce ni se spu-
ne. E doar visul aceluia. Atât...”
Să mai caut? „Fiți atenți, aplecați spre a sim-
ți cum aerul vă umple plămânii. Legătura care
există între aer și plămâni este o legătură de iubi-
re. Simpla respirație ne poate face fericiți...”
Și „Părinte al Universului, ajută-ne să deve-
nim conștienți. De puterea noastră de a ne crea
visul vieții, încât să trăim fără teamă, fără re-
voltă, fără ranchiune, fără invidie, fără mânie,
fără gelozie, să ne acceptăm cum suntem, fără
să ne mai judecăm, să ne iubim pe noi înșine,
fără egoism. Purifică mințile noastre de otrava
emoțională, de acuzații și de autoacuzații, încât
să putem ierta ușor. Fie ca ziua de astăzi să fie
un început. Când îi respingem pe alții, pe noi ne
respingem. Când ne respingem pe noi, pe Tine
te respingem... Să punem la temelia visului vieții
noastre iubirea de sine, de ceilalți, de Tine...”
Visătoarea
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
33
însemnări din
Mancha
Drumurile
humuleșteanului
■ Mircea Moț
Personajul principal al Amintirilor din copi-
lărie este surprins într-o permanentă miș-
care prin Humulești, ceea ce presupune un
efort cu totul deosebit, greu explicabil la un om
leneș, cum este feciorul lui Ștefan a Petrei.
Să precizăm de la început însă că în universul
Humuleștiului nu se poate vorbi practic de niș-
te drumuri, care să impună ideea de ordine și de
geometrie, total străină naturii satului. În situația
lui Nică, putem vorbi cel mult de poteci, ca semne
ale traiectoriei individuale. Fiindcă atunci când
este prezent în roman, drumul implică de fiecare
dată ieșirea din lumea Humuleștiului. Mai mult,
apariția unui drum este echivalentul unei morți
simbolice, altfel spus, al plecării și al iremediabilei
rupturi de întreg.
La începutul Amintirilor din copilărie este pre-
zent un drum care trebuie reparat (care trebuie
smuls așadar naturii ce l-a recucerit, încercând
să-l anuleze, asimilându-și-l) fiindcă ar trece prin
sat domnitorul. În realitate, drumul aduce cu sine
nenorocirea, mai exact plecarea din sat a lui bădi-
ța Vasile. În finalul romanului apoi, drumul (asu-
pra căruia autorul insistă acum în mod deosebit)
este evident asociat „expulzării“ lui Nică și „arun-
cării“ definitive a acestuia în lume.
Traseul lui Nică este întotdeauna determinat
de instinct, personajul fiind mânat pur și simplu
de simțurile care se cer satisfăcute.
Atunci când se duce la casa lui moș Vasile, Nică
este ademenit, nici mai mult, nici mai puțin, de-
cât de cireșele coapte, ele însele, prin culoarea și
carnația lor, o emblemă a senzualității care meri-
tă un „efort“ altfel greu de explicat la omul leneș
din Humulești: Nică nici nu se sfiește măcar să-
și considere propriul gest furt, fiindcă simțurile
sunt pentru el deasupra interdicțiilor și a legilor.
De aceea totul este transcris cu o sinceritate de-
zarmantă, evidențiindu-se încă o dată viclenia
instinctual animalică, de vulpe, a personajului:
„Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din
casă și mă duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile,
fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci
numai la dânsul și încă la vro două locuri din sat
era câteun cireș varatic, care se cocea-pălea de
Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine, cum
s-o dau, ca să nu mă prindă“.
Un alt drum, de data aceasta spre teiul în
care își avea cuibul pupăza, este determinat și el
în mare măsură de aceeași nevoie de satisfacere
a cerințelor trupului smuls din somn cu destulă
brutalitate de către Smaranda Creangă. Nică plea-
că spre țarină cu întreaga lui ființă tânjind după
acel somn care, pentru o perioadă, l-a redat în
întregime naturii. Intenția de a prinde cu orice
preț pupăza nu trebuie asociată neapărat faptu-
lui că aceasta îl spurcă, ci, mai ales, pentru că din
cauza ei este sculat de fiecare dată cu noaptea în
cap. Păstrând proporțiile, pupăza pare să joace în
secvența respectivă, (doar Nică este omul leneș)
rolul sătenilor hotărâți să-l pedepsească pe acela
care se sustrage aproape ostentativ regulilor se-
vere unanim acceptate. Așadar, pe lângă faptul că
transportă mâncarea (sau aceasta îl „transportă“
pe el!), Nică are ca punct final (ceea ce ne inte-
resează în primul rând pe noi aici), teiul, de care
este atras irezistibil datorită mirosului florii, cea
care produce exact somnul din care fusese smuls
fără de milă spre a fi încredințat utilului, imedi-
atului. Nică însuși mărturisește de altfel că: „mă
suiu încetișor în teiu care te adormea de mirosul...
floarei.“ (s.n.) Mișcarea copilului devine așadar
semnificativă pentru întreaga lui traiectorie: deș-
teptat din somn, copilul tinde aproape inconști-
ent spre somnolența care-l ține departe tocmai
de acel gând ce-l va separa brutal pe individ de
unitatea întregului.
Dar să nu uităm că pupăza este încă de la în-
ceput denumită metaforic „ceasornicul satului“,
neologismul, în contrast cu „limba“ operei lui
Creangă, sugerându-ne și în acest fel că pasă-
rea este o invenție târzie în universul natural al
Humuleștiului. Ea este cea care tinde să organi-
zeze acest univers, impunând fără îndoială reguli,
și-i stabilește până la urmă existenței un ritm me-
canic și nemilos, total diferit de starea semnifica-
tiv somnolentă, închisă în sine, a naturii. În acest
caz pupăza trebuie anulată, însă nu oricum! Căci
tot efortul lui Nică are ca punct final degradarea
simbolului, umilirea păsării, fără nici o remuș-
care, și asta contează în primul rând, scoaterea
ei din condiția ce i-a fost unanim recunoscută
(de ceilalți, niște săteni raționali, printre ei tata,
mama, frații și surorile care, dacă nu-l pot îndrep-
ta pe leneș, recurg la o spânzurătoare simbolică).
Mai trebuie amintit un alt drum al lui
Nică, de toată lumea cunoscut, de altfel pasajul
fiind citit și recitit, propus de multe ori (chiar prin
titlul La scăldat) ca text autonom în opera lui Ion
Creangă.
Drumul la scăldat este și el determinat de ace-
eași pornire instinctuală, natura din el căutând
apa și plăcerile simțurilor, mai ales că Nică este
atras de răcoarea Ozanei tocmai atunci când simte
că va fi pus la lucru. Personajul știe să se sustragă
cu deosebită subtilitate utilului în general, aspect
sesizat de altfel chiar de către Ștefan a Petrei: „toa-
tă ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să
pască cei cârlani și să-mi deie ajutor la trebi, după
cât îl ajută puterea.“ (s.n.) Mai semnificativ rămâ-
ne însă faptul că tatăl este convins că fiul său nu
aparține deloc acelei lumi practice, a faptei, a uti-
lului și a „folosului“, căreia i se sustrăgea de altfel
și omul leneș: „n-am să am folos de el niciodată.“
Fără a avea în el ceva ritualic, scăldatul se impune
ca o modalitate de a face concesii trupului, simțu-
rilor în general, dar nu numai atât, căci plăcerea
este asociată inevitabil bucuriei de a se simți încă
o dată aparținând întregului, fără limite, fără de
rețineri, fără de acea barieră convențională a îm-
brăcămintei chiar. Într-un fel, scăldatul asociază
personajul vietăților inferioare, fiindule comună
aceeași voluptate excluzând gândul și rațiunea.
Teluric și acvatic se unesc uneori prin acest scăl-
dat devenit emblematic pentru ideea contopirii
cu elementarul: „era un senin pe ceriu, și așa de
frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe
uscat, ca găinile“. Copilul trăiește cu întreaga lui
Agnes Forro
Autoportret (2018), 35 x 50 cm
ființă bucuria contactului nemijlocit cu universul,
contact propus ca o adevărată sărbătoare, ce me-
rită de altfel să fie consemnată cu toată atenția:
„Apoi, mă trăgeam încetișor peo coastă, la mar-
ginea bălții, cât mi ții moronul, și mă uitam pe
furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mân-
dre ale unor fete ce ghileau pânză din susul meu.
Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!“
Dincolo de ușorul senzualism al secvenței și de
„jocul“ care asociază la modul inocent elementele
întregului, nu este deloc întâmplătoare raportarea
personajului la „moron“ (scalda era, să nu uităm,
și a găinilor, pe uscat), sugerându-se prezența in-
dividului în lume în ipostaza de parte prea puțin
definită prin gând, ce i se integrează universului
exclusiv prin simțuri.
Drumul la Broșteni, drumul spre școală și spre
carte, este un drum semnificativ spre o altă condi-
ție a personajului. Bunicul David din Pipirig, om
al cărții și al lecturii, este cel care intenționează
să-l inițiez pe copil în această nouă conditie, ce
presupune, inevitabil, distanță față de natural și
receptarea lumii prin semne. Nu mi se pare deloc
întâmplător că natura încearcă să-l rețină pe Nică.
El cade in apa rece și este transportat pur și sim-
plu, ca un simplu obiect.
Admirabilul roman care este Amintiri din copi-
lărie își dezvoltă profundele semnificații în jurul
unui metaforic drum(despre care s-a scris de al-
tfel) spre un departe ce accentuează desprinderea
definitivă a personajului de natural(vârsta aurora-
lă) și de întreg. În ultimă instanță, drumul acesta
primește conotațiile izgonirii din universul para-
disiac, din moment ce personajul are conștiința
unui păcat pe care simte nevoia să-l mărturiseas-
că. În sfârșit, finalul romanului surprinde
pierderea identității individului, eul narațiunii
este înlocuit prin persoana întâi plural („am
ajuns“, „am tras“ etc.), căci individul se pierde în
anonimatul unei colectivități lipsite de omogeni-
tate, un amestec de tineri și bătrâni, de generații,
dar și de sacru și profan, toți sub semnul păcatu-
lui mărturisit de altfel în speranța unei așteptate
izbăviri: „am tras cu căruța sub un plop mare,
unde-am găsit o mulțime de dăscălime adunată
de pe la catiheți, din toate județele Moldovei: unia
mai tineri, iar cei mai mulți cu niște târsoage de
barbe cât badanalele de mari, șezând pe iarbă, îm-
preună cu părinții lor, și preuți și mireni, și măr-
turisindu-și unul altuia păcatele!“ (s.n.)
Romanul lui Creangă se încheie așadar cu ima-
ginea unui personaj dezorientat în târziul ultimei
nopți de veghe, după care, se gândește probabil
Nică, ar urma dimineața, marcând inițierea întru
altă condiție, aceea de preot și, implicit, de cititor
ideal, receptând lumea prin mijlocirea literei.
■
34
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
Urmare din pagina 19
Urmare din pagina 36
Bonsaiul și libertatea
pentru că nu există criteriu de alegere valid pen-
tru un număr nelimitat de variante. Așa că te în-
chizi singur, din instinct de conservare elementar,
în „bula” care-ți oferă iluzia maximei siguranțe.
Prizonieratul este, de astă dată, perfect. Pentru că
bonsaiul care dă clik este foarte bine îngrijit, i se
dă exact ceea ce are nevoie, în secunda în care are
nevoie. Omul din fața ecranului nu realizează că
se află în fața unui zid inexpugnabil, a unei închi-
sori absolute, din care nu există evadare posibilă.
„Civilizația ecranului” este una lipsită, la propriu
și la figurat, de lumină autentică, ecranul nu este
nici fereastră, nici oglindă. De aici puterea lui per-
versă și forța lui deformatoare. De la Hobbes, care
susținea că oamenii nu caută nici libertatea, nici
fericirea, nici dreptatea, ci securitatea, la Marele
Inchizitor care-l acuză pe Iisus că, în loc să le dea
oamenilor pâine, le-a pus pe umeri povara insu-
portabilă a responsabilității și libertății, drumul
este direct. „Și atunci se vor dumiri pe deplin ce
înseamnă să te supui pe veci. Atât timp însă cât
oamenii nu vor înțelege lucrul acesta, vor fi neferi-
ciți./.../Turma se va aduna însă la loc și se va supune
iarăși, de astă dată pentru totdeauna. Și atunci noi
vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită și umilă, o
fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, așa cum
au fost plămădiți...” spune Marele Inchizitor. Cât de
premonitorii ne par vorbele sale și din perspectiva
„pâinii informatice”!
Un alt idol de aur al postmodernității noastre
este toleranța. Din perspectiva omului de azi, asta ar
însemna să acorzi același grad de libertate tuturor.
„Să acorzi”? Din nou, limbajul, viclean ne duce spre
o transcendență inevitabilă, ca și, mai devreme, la
definiția lui J.S.Mill. Fenomenologic, libertatea nu se
poate întemeia decât prin prezența, fie și ocultată, a
celui de-al treilea. Există astăzi un fundamentalism
al toleranței care eșuează, logic, în cea mai strictă
intoleranță. „«Toleranța represivă» de tip iacobin
distruge libertatea individuală în aceeași măsură în
care despotismul (cel mai tolerant) distruge liber-
tatea pozitivă și degradează condiția supușilor săi”
(Isaiah Berlin). La urma urmei, mai multă toleranță
nu duce automat la mai multă libertate, cum ne în-
vață gândirea șablonardă. Bonsaiul este cu atât mai
frumos și mai îngrijit, cu cât este mai torturat. Iar
animalul de la zoo nu are grija hranei. Aici stă ma-
rea greutate morală a libertății. Unul din nenumă-
ratele ei sensuri este desprinderea de determinații:
„Independența”, „Eliberarea”. (Alexandru Dragomir
observa că, de fapt, de cele mai multe ori când gân-
dim libertatea gândim de fapt la eliberare). Omul de
azi trăiește în nebunia negării determinărilor, ceea
ce transformă libertatea în idol. Până și limitele bio-
logice native sunt transgresate. Se cheamă aceasta li-
berate? Sau dimpotrivă? Și, pe de altă parte, negarea
determinărilor în numele unei false idei de libertate
se traduce printr-o infantilizare socială care are un
singur nume: servitute. Marele Inchizitor ne privește
aspru, pentru că ne cunoaște până în adâncul sufle-
telor nevolnice și al timpului mărunt ce ni s-a dat.
Rațional, e tot mai greu să apropii libertatea de
fericire. L-aș parafraza ca încheiere pe cel care a de-
scris ca nimeni altul Ciuma: nu-mi pot închipui un
bonsai fericit!
Notă
1 https://republica.ro/in-spatele-usilor-inchise
■
Imaginea unei alte lumi.
Ăgnes Forro la Muzeul
de Artă din Cluj-Napoca
atrag atenția, te acaparează și exclud din raza
vizuală lumea exterioară ștearsă și marcată de
drame sau sentimente negative, te introduc în-
tr-o poveste autentică, unde profunzimea spi-
ritului uman primează în fața efemerului în-
conjurător. Succesul unui astfel de demers se
datorează și expresivității personale ale artis-
tei, care în ultimele decenii și-a petrecut tim-
pul nu doar cu finisarea unui stil personal, ci și
cu formarea unui spirit personal bazat pe do-
rința de a oferi o creație artistică care să devină
mai mult decât pare a fi. Arta a devenit pentru
ea nu doar o formă de expresie, ci și o formă
de terapie pentru suflet și pentru trup. Această
metamorfoză din artistă simplă în vindecătoa-
re de suflete a fost un pas semnificativ, un pas
care a transformat un artist ceramist în ceva
mai mult, într-o creatoare interesată nu doar
de calitatea vizuală a creației, ci și de utilitatea
acesteia dincolo de dimensiunile obișnuite ale
acestei lumi. Pe parcursul deceniilor, a deve-
nit clar că această menire, această haină este
cea mai potrivită să reflecte spiritul artistic al
lui Forro Âgnes, care prin seriile ei de lucrări
reușește de fiecare dată să creeze nu numai un
complex de imagini și povești, ci și narațiuni
vizuale individuale, dar profunde. Așa se face
că o expoziție sau o lucrare a artistei devine
mai ușor recognoscibilă și mai atrăgătoare cu
fiecare expoziție individuală sau de grup la
care ea participă. Motivele mai mult sau mai
puțin descifrabile devin marca ei, o scot în evi-
dență și atrag privirile nu doar prin vitalitatea
lor, dar și prin forma de exprimare autentică.
Onestitatea, candoarea și sentimentul plăcu-
tului marchează aceste expresii artistice, care
astfel devin pete de culoare în peisajul sumbru
al vieții cotidiene care ne înconjoară. Pe de altă
parte, demersul artistic al lui Forro Âgnes este
Âgnes Forro	Madonă din Baia de Sus (2018), pastel, 35 x 50 cm
și unul care sfidează timpul și spațiul. Lucrările
ei nu au vechime și nu au nici un cămin tem-
porar clar, ele sunt narațiuni plasabile pe ori-
ce punct al axei timpului, sunt o punte între
trecutul privitorului și viitorul său. Desigur,
aceasta este și esența poveștilor în sine și esen-
ța lucrărilor artistei, care încearcă să le ofere o
reprezentare fizică universal plasabilă, nu doar
una efemeră, marcată de viziunea și lumea per-
sonală a artistei sau, de ce nu, a celui care pri-
vește aceste lucrări. Este clar că acest demers
este unul de succes în cazul artistei, care prin
măiestria și spiritul activ reușește să navigheze
în apele tulburi ale expresiei vizuale, lăsând în
urmă nu doar o serie de lucrări, ci și o stare de
spirit și un sentiment care, prin îmbinarea lor,
devin marca definitorie a artistei clujene.
■
TRIBUNA • NR. 437 • 16-30 noiembrie 2020
35
sumar
plastica	
editorial
Mircea Arman
Dialectica hegeliană ca imaginativ poietic rațional
al științei contemporane	3
cărți în actualitate
Magdalena Vaida
În patul lui Procust, pe timpuri virale!	6
Adrian Țion
Fluide îngândurări melancolizate	7
comentarii
Adrian Lesenciuc
Cerul înstelat al culturii deasupra noastră
și conștiința valorii în noi	8
Alexandru Sfârlea
Barochism, luxurianță, delir (plus... trei sonete)	9
Theodor Codreanu 75
Horia Bădescu
Amurgul arheilor	10
poezia
Elena Ailenei	11
traduceri
Elio Pagliarani	12
memoria literară
Constantin Cubleșan
Biblioteca - un mod de a fi	13
istorie literară
Radu Angel Bagdasar
Enigma George Brummell sau nașterea dandysmului 14
eseu
Ștefan Manasia
Note despre trilogia lui Richard Ford: al doilea roman,
Ziua Independenței	16
Adrian Dinu Rachieru
Despre canonul literar și canonizare (II)	17
Christian Crăciun
Bonsaiul și libertatea	19
filosofie
Acad. Alexandru Surdu
Schemele dialectico-speculative pentadice	20
Viorel Igna
Jacob Boehme și iudaismul (II)	21
Vasile Zecheru
Scurtă introducere privind (neo)platonismul
ezoteric	24
diagnoze
Andrei Marga
O nouă reformă a educației	26
social
Ani Bradea
România și oamenii săi din lume (XXVIII)	29
genul epistolar
Cristina Struțeanu
Cartolina visării	32
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Drumurile humuleșteanului	34
plastica
Iakob Attila
Imaginea unei alte lumi
Âgnes Forro la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca 36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Imaginea unei alte lumi
Ăgnes Forro la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
	Iakob Attila
Când privești creațiile artistice ale lui
Forro Âgnes, devii parte nu doar a unei
povești profunde, ci ești absorbit într-o
lume a culorilor și a formelor care, prin famili-
arul lor, îți stimulează nu numai simțul vizual.
Intri într-o lume a poveștilor, o lume povestită
prin imagini, unde de multe ori elementele și
formele de pe suprafața de lucru îți par famili-
are și recunoști existența nu numai a unei na-
rațiuni, ci și a unui spirit narativ care te pune
pe gânduri și îți oferă confort și îngrijorare în
același timp. Te regăsești într-o lume în care, la
fiecare pas, găsești ancore simbolice, paralele
cu viața și forme care, prin expresivitatea lor,
crează cadrul pentru sentimente mixte și pro-
funde. Forro Âgnes este în mare măsură artista
care inspiră și exprimă nu doar siguranță vizu-
ală, dar crează și o lume virtuală în care me-
sajul sublim, forma jucăușă și culoarea se îm-
bină și oferă un cadru complex și profund. De
multe ori lucrările artistei sunt reflexia unui
univers misterios, dar familiar, a unei povești
pe care ai mai auzit-o, dar care trece dincolo
de dimensiunile comprehensibile ale simțuri-
lor primare. Lucrările ei sunt o invitație într-o
nouă dimensiune, unde memoria și imaginea
îți joacă feste dacă accepți analiza simplă, unde
lipsa dorinței de a face o incursiune în ceva
mai profund va marca nu doar aprecierea cali-
tativă a lucrărilor, dar îți va crea și iluzia falsă
a unei banalități. Âgnes te invită în lumea ei, în
universal narativ al posibilului și imposibilu-
lui, în lumea narațiunii pure, dar complexe. În
Continuarea în pagina 35 |
Âgnes Forro	Lume subacvatică (2012), pastel, 35 x 50 cm
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Âgnes Forro Perete labirint (2012), pastel, 50 x 35 cm
această lume, regulile sunt suspendate, mintea
devine subiectul capriciilor și expresia artistică
ghidează privitorul prin labirintul misterios al
sentimentului artistic exprimat prin culori vii
și forme, care de multe ori sunt avataruri com-
portamentale sau sentimentale. Culorile vii îți
(6UI1I0II3II
642341 100437