TRIBUNA
434
Consiliul Județean Cluj
5 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIX • 1-15 octombrie 2020
Acad. Alexandru Surdu
Schemele
dialectico-
speculative
Gaetano Mollo
Evoluția
conștiinței
Iulian Chivu
Adevăr, poieză și poezie
într-un eseu de Mircea Arman
Ilustrația numărului: Dorel Găină
semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Dorel Găină, No More Campbell's Soup (2020)
fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/
hârtie, 40 x 28 cm
„Amurgul din afara trupului”
■ Alexandru Sfârlea
Acesta este titlul celui de-al șaptelea volum1 de
versuri al brașoveanului bihorenizat Lucian
Scurtu, cel care te întâmpină cu jovialitatea-i
hialuronică, având un aer conciliant și iscoditor, dar
și ceva din condescendența ușor studiată a unui șeic
saudit. Nu-l poți bănui de infatuare sau reacții abra-
cadabrante, cu toate că a avut o polemică savuroasă
cu un number to de la o revistă literară, în urmă cu
ceva ani. Dar, dacă avem în vedere faptul că primul
său volum se intitulează Lucyan mărturisitorul, aten-
ția cititorului va tinde să se dilate și să se profundize-
ze, unde mai pui că volumele care au urmat - înde-
osebi Avatarii faraonului Gregor Samsa, Bestiarul de
fontă și Mâna siameză - au fost dovada peremptorie
a unui talent de largă respirație lirică, fiind bine pri-
mite, în general, de critica literară. Amurgul din afa-
ra trupului e al doilea volum de sonete, după cel din
2008, consecutiv celui în care autorul ne „amenința”
cu Exitus, în urmă cu trei ani. Poetul a simțit nevo-
ia, probabil, a unei adăstări „reflexiv - motivante” în
largul căutării de sine prin forma fixă, dar nu limita-
tiv onticizată. Doar că nu se simte chiar în largul său,
decât sfidând cu o suavă nonșalanță „procustianul”
endecasilab, exhibându-și, poate, și un soi de liberti-
nism falacios, făcându-ne, parcă, malițios și compli-
ce, cu ochiul.
Dincolo de motto- ul din poetul tragic-damnat
Jotie T’Hooft - acesta e trupul, acesta e sufletul - e
amurg între ele - Scurtu „poziționează” amurgul
doar în afara trupului, complinind și energizând
în acest fel o formă de perpetuitate, în vreme ce
antinomicul psyche își trăiește auroral unicitatea.
Polarizarea ființială „trup și suflet” este într-un echi-
libru precar, poetul provocând, cu bună știință, ceea
ce am putea înțelege prin sintagmele „ego-ul aparent
scindat”, sau „transcendența însingurată”. Cartea are,
de altfel, două secvențe intens contrastante : Prânzul
sicofanților și Vlăsiile galante. Așadar, ipostaza de-
concertantă și fantasmagorică a acelui Ianus Byfrons,
de care amintește însuși autorul pe coperta a patra,
este pe deplin justificată.
În prima parte a volumului, poetul invocă, apă-
sat și obsecvios, „declinul trupului”, „peste un timp
sardonic, supus la cazne reci”, ba încă se și lasă oa-
recum sedus de un anume soi de histrionism beha-
vioristic : Îți spui că-i amăgirea - ceva ce n-a mai
fost?/ Dar este! De aceea, un compromis tratează/ Cu
sicofantul june, ce-n tine mai veghează,/ Scorbura
trupului fiindu-i adăpost -(pag. 18), sau : Nevroza
înflorită atârnă de- o enormă/ Frânghie răsucită, că-
zută nebulos/ Din tainica genune - îi dă miraculos ,/
Ciudată-nfățișare, nedefinită formă (...)- pag. 24. Am
deslușit, în unele sonete - nonconformiste, să zic așa,
și-n formă și-n fond - un procedeu (mnemo)tehnic
ce mi-a amintit, intimidant, pe alocuri, de Leonid
Dimov, cu al său imaginar poetic luxuriant : Lumina
curge leneș, ușor pe tâmpla ta,/ Tâmpla o încovoaie
crezând-o efemeră,/ O stinge între pleoape, deși ușor
disperă,/ C-o va ucide toată, o va mumifica/ Pe rugul
exultanței - se lasă vag sedusă/ De un impuls teluric,
robit miraculos/ Plăcerii tutelare de-a arde nemilos,/
Fiindu-i mâinii tale mănușa presupusă; / Să fie oare-a
clipei, chiar ea, iluminarea,/ Mai imperfectă-n formă
decât în conținut ?/ Căci Trupul și-l reneagă, nu însă
și splendoarea/ Colosului uranic pe tâmplă reținut -/
Bătut adânc în cuie, pentru ca viitoarea/ Magie să re-
nască, din boarea ce-a trecut - (pag. 23).
În altă ordine... disjunctivă - între „masca ima-
nenței” și „mina contingenței” autoreferențiale - nu
se putea ca Lucian Scurtu să nu-i închine un sonet
iradiant - în calitate de „amplu visător” de această
dată - și eternei sale muze (Rodica), prezentă, altmin-
teri, („Ea”) în toate volumele sale. Chiar dacă îl mai
certa, uneori, pentru unele întârzieri boemistice,
dar el îi promitea, ca s-o împace, că îi va mai scrie
un poem, încă și mai frumos, la fel ca mănăstirile
lui Manole. Cer scuze pentru aparenta mea intru-
ziune într-un cadru- context mult prea intimist, de
nu chiar, emoțional, intangibil. Dar, de această dată,
la pagina 27, aflăm un text tulburător, privind ceva
răzbătător și evanescent, din acel „regn” minerali-
zat, despre care știam, de altfel, dintr-un alt volum al
„mărturisitorului” (Regnul ascuns). Și nu știu dacă
„moncher”- ul îi pusese vreun ... gând rău lui Omar
Khayyam, dar citindu-l pe Lucian, acum, în Când eu
voi fi ulcică, tu poate o ulcea, mi s-a părut că Omar
„iese” un pic eclipsat : Când eu voi fi ulcică, tu poate o
ulcea,/Și plină cu țărâna ce mie-mi aparține,/ Din ea,
să crească-agale mușcate, ce prin mine/ Vor bate în
fereastră, rupând și din perdea./ Iar eu, ulcica arsă la
focuri purpurii,/ Umplută cu pământul ce ție-ți apar-
ține;/ Captivi în labirintul ceramicii, să-adie/ Ce-am
fost odinioară, ce suntem, vom mai fi - / Opus efe-
meridei, prin liniștea deplină/ A unei lumi deșarte,
eu, amplul visător,/ Că îmi va fi mai bine-n cănuța
caolină,/ Să te frământ într-una, mereu îmi va fi dor:/
Iar de atâta beznă, când, de va fi lumină,/ Nisipul și
țărâna vor deveni Ulcior.
În secvența a doua a cărții, descoperim poltrone-
riile și picanteriile fantasmatice ale acelui „clovn aflat
cândva la masa colocvială a sicofanților”. Cel care
jonglează cu facticitatea și istoricitatea, cu scoaterea
din matca firească a temporalului și plasarea în ipos-
tazieri absurd- ilariante, poetul populând „vlăsiile”
cu personaje din trecutul mai îndepărtat sau mai
apropiat ale acelui areal, care relaționează cu altele,
din stricta actualitate. Asistăm la un adevărat spec-
tacol carnavalesc, funambulesc pe alocuri, dar și cu
pusee de jonglerii riscante, morfo- sintactice, în care
umoarea și umorul coabitează. La un moment dat,
mi s-a părut că zăresc umbra baronului Munchausen
vlăsienizat, care ne atenționa, fără să clipească, senin
și relaxat, că tot ce ne spune este purul adevăr : cum
pedala Ștefan cel Mare pe un pegas cu rotile spre lup-
ta de la Vaslui, cum ceaușista de mătușă Mărioara
plângea lângă un Carrefour mare, ridicat de un
șmenar, cum i-a căzut cu tronc Mitică lampagiul lui
Ghionghi, unguroaica, meșteră-n făcut gulaș, despre
cum, zice „povestașul”, „un critic, Manolescu, mi-a
fost în Istorie naș”, „azi, în Fast- Food și McDonald’s
joc cu cnejii și cu juzii”, despre Ioan Vodă cel Cumplit
la volanul unui Warburg silențios, sau cum l-a nu-
mit Pauker Ana pericol public etc. Dar iată și cel so-
net- sonat din era post-modernistă și proletcultistă,
de-a valma : La Gambrinus, cu Stratan, am băut bere
Azuga,/ Dup-un timp sosi Mușina, cu expresul de
Budila,/ Bombănind că pe la practici, a fost dus me-
reu de-a sila,/ La cules cartofi și roșii, dar că mâine
va da fuga/ La talcioc, în Ferentari, să își cumpere
un blug,/ Cu Neculce și Ureche, cei ce fac letopiseț,/
Să nu știe Cărtărescu, care fiind mai plângăreț,/ Îi va
turna la Bibescu , pentru-a-i pune în belciug./ Pe la
masă mai trecură prea sfințitul Dosoftei,/ Însoțit de
Andrițoiu, Lesnea, Slavici și Utan,/ De-am cântat
cu Agemolu, șlagăre scrise de trei/ Frați de mamă
Grigoriu- și ne-am îmbătat plăvan./ Ne-am trezit
numai în anul când Sandu din Pericei,/ Cu o ceapă
degerată l-a-mpușcat chiar pe tiran - (pag. 108). Este
vorba, așadar, în acest volum de sonete non-con-
formiste, despre două fațete complet antagonice ale
personalității poetice a lui Lucian Scurtu, inubliabi-
lul orfevrier al cuvintelor, cel profund, imprevizibil și
fascinant, pe-alocuri, „mărturisitor”.
Notă
1	Lucian Scurtu, Amurgul din afara trupului, Editura
Brumar, Timișoara, 2020
■
2
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
editorial
Despre indeterminat ca structură
apriorică a imaginativului poietic
rațional la Anaximandru
■ Mircea Arman
n ceea ce-l privește pe Anaximandru, cele mai
multe informații pe care le avem le datorăm lui
Teofrast. Platon nu amintește despre acesta ni-
mic, iar Aristotel îl citează de trei sau patru ori în
Fizica, iar mai tîrziu este amintit de un Simplicius,
Favorinus sau Diogenes Laertios.
Diogenes Laertios1 ne spune că, în gîndirea
phsyologică a lui Anaximandru, originea lumii are
un „principiu” primordial - arhe - acest principiu
fiind Indeterminatul (apeiron).
Nu se știe foarte exact ce însemna, de fapt, acest
Indeterminat, suspiciunea că el ar putea fi concep-
tualizarea și echivalentul haosului hesiodian2 fiind
departe de realitate.
El a fost primul care a folosit expresia arhe pentru
a numi principiul primordial al lumii, după cum ne
spune Simplicius3.
În Fizica,4 Aristotel relatează despre sensul pe
care Anaximandru îl acorda acestui prim atribut al
principiului, anume Indeterminatul (apeiron): „...
spun unii /Anaximandru/ că este /apeiron/ un lucru
în afara elementelor (subl.ns. M.A.) din care sunt ge-
nerate aceste elemente.”.
A fost remarcat, încă din vechime, faptul că
Indeterminatul avea în concepția lui Anaximandru
mai multe atribute dintre care nici unul nu era un
atribut pozitiv: negenerat, neperisabil, inepuizabil,
indestructibil.
Dorel Găină Artist vs. theacher (2017), fotografie, asamblaj, modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 20 x 20 cm
Este foarte greu de determinat, din cauza infor-
mațiilor extrem de puține, ce reprezintă exact ideea
de apeiron în gîndirea lui Anaximandru, în ciuda in-
terpretărilor numeroase din epoca modernă5, care,
însă, ne apar de foarte multe ori fanteziste sau ha-
zardate. Ce este sigur, este că singurul atribut pozitiv
al acestui apeiron este divinitatea, to theion, și pare
ceva plauzibil pentru exprimarea gîndului în acele
vremuri.
Caracterul definitoriu al acestui Indeterminat
(apeiron) pare să fie mișcarea, care determină ele-
mentele asemănătoare să se apropie, iar elementele
contrare să se respingă. În acest fel, asistăm la un
proces de constituire a lumii și de distrugere a ei, în
conformitate cu timpul care se generează la infinit și
dă naștere unei infinități de lumi, o viziune oarecum
apropiată, intuitivă, de ceea ce înțelegem noi prin
imaginativul poietic rațional aprioric dar pe care
Anaximandru nu avea cum să o emită.
Este, probabil, prima viziune abstractă, la baza că-
reia stă un element ce nu are vreo legătură cu un altul
și nu este derivat din nimic, în conformitate cu drept-
atea și timpul, alte două elemente ce țin mai degrabă
de latura abstractă și transcendentală, apriorică, a
naturii imaginativului poietic uman.
Pe de altă parte, încă din antichitate, Simplicius
și Alexandru din Afrodisia, au considerat că apeiron
ar fi tot atît cît o substanță omogenă cu o anumită
Mircea Arman
determinație nesesizabilă pentru noi, diferită de cele
patru elemente, pămînt, apă, aer, foc, și doar în acest
sens indeterminată, prin urmare indeterminată ra-
portat la cele patru elemente.
Așadar, ceea ce se poate deduce de aici este că
apeiron ar fi substanța comună tuturor lucrurilor, din
care ele apar și, mai apoi, în conformitate cu timpul,
pier. Această idee a vertebrat gîndirea europeană, în
variate aspecte și formulări, pînă în contemporanei-
tate, fiind una dintre ideile fundamentale ale metafi-
zicii occidentale, dar care nu pot fi susținute în afara
ideii de substantia sau, în cazul construcției noastre,
de imaginativ poietic aprioric.
Tot de aici, referitor la nașterea și pieirea lucru-
rilor, apare pentru prima oară ideea de necesitate,
chiar dacă nu ca și principiu, așa cum crede Abel
Rey6, ci doar ca intuiție primară, nematerializată
într-un concept bine structurat cum va deveni mai
apoi. La Anaximandru, această necesitate menține
sensurile mitologice ale lui anagke, adică necesitatea
ca fatalitate.
O poziție mai apropiată de modul nostru de a
vedea lucrurile o are W. Nestle7, care vede în necesi-
tatea anaximandriană un melanj de gîndire concep-
tuală și mitologică.
O altă idee, pe care cu oarecare generozitate i-o
putem atribui lui Anaximandru, este cea de mișcare
eternă, ca principiu al mișcării, intrinsecă lui apei-
ron, incluzînd astfel mișcarea din și pentru sine în-
suși ca principiu dialectic al re-construirii lumii în
perspectiva subiectivității imaginative.
Vom aminti, la sfîrșit, teoria inelară a universului,
o mostră foarte frumoasă de inducție imaginativă,
proprie într-adevăr modalității ștințifice primare de
a raționa și care a rămas pînă în zilele noastre un fel
de ciudățenie pentru epoca în care a fost dezvoltată8.
Pentru a extinde informațiile despre activitatea
de gînditor al lui Anaximandru vom aminti aici pe
HIPPOLYTUS9 Refutatio omnium heresium I 6, 1
care ne spune că: „Anaximandru este discipolul lui
Thales. Anaximandru din Milet, fiul lui Praxiades.
El a spus că principiul ființelor este o anumită natu-
ră, cea a Nemărginitului (noi traducem apeiron prin
Indeterminat, considerînd inexacte celelalte tradu-
ceri. n.n. M. A.), din care se ivesc cerurile și lumea
din sînul lor (asemănarea cu producerea lumii din
cosmogonia hesiodică proprie imaginativului mito-
logic dar prin aceasta nu nerațional este izbitoare și
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
3
comentarii
vine să susțină teoria imaginativului poietic rațional
n.n. M. A.). Adaugă că ea ar fi veșnică și lipsită de
bătrînețe / fragm. B 2 /, cuprinzînd deopotrivă toate
lumile. Pe de altă parte vorbește de timp, în sensul
că nașterea, ființarea și pieirea ar fi determinate. (2)
El a enunțat drept principiu și element al realităților
Nemărginitul, folosind cel dintîi numele de „princi-
piu”. A mai spus că mișcarea e veșnică, în sînul ei
petrecîndu-se nașterea cerurilor. (3) Despre pămînt
a spus că e suspendat în văzduh, nefiind sprijinit
de nimic, ci menținîndu-se prin egala distanțare
de toate. În ce privește forma lui, ea ar fi rotunjită
și curbată, ca o coloană de piatră. Dintre suprafe-
țele de bază, pe una pășim noi, alta este de cealaltă
parte. (4) Despre aștri, spune că se ivesc ca un cerc
de foc, desprins din focul cosmic, și că sunt împre-
surați de aer. Există niște deschizături de expirat în
formă de tuburi, prin care se văd aștrii; de aceea se și
produc eclipsele, odată cu astuparea deschizăturilor.
(5) Luna ar apărea uneori ca fiind plină, alteori ca
fiind în scădere, după cum deschizăturile sunt astu-
pate sau nu. Mai spunea că ciclul soarelui este de 27
de ori mai mare [decît al pămîntului și de 18 ori cît
acela al lunii și că ciclul soarelui e cel mai înălțat]
după care vine ciclul lunii, ciclurile stelelor fiind cele
mai scoborîte. (6) Animalele s-ar naște din umezea-
la evaporată de soare. În ce privește omul, el s-ar fi
ivit la început asemănător cu alt viețuitor, în speță cu
peștele. (7) Vînturile s-ar produce din straturile de
aer cele mai ușoare ale văzduhului, ce se desprind și
intră în mișcare atunci cînd se îngrămădesc laolaltă,
ploile în schimb se produc din exhalația de aer ri-
dicată de soare din pămînt. Fulgerele se nasc atunci
cînd vîntul în căderea lui despică norii. Acesta /
Anaximandru/ s-a născut către anul 111 al celei de-a
42-a olimpiade (610)/”.
Demne de remarcat ni se par și alte intuiții de or-
din cosmogonic ale lui Anaximandru, mulți cerce-
tători, printre care Guthrie și Russel, fiind tentați să
acorde o doză de „realism științific” acestor așa-zise
„descoperiri.” Noi credem însă, că aceste fragmente,
de pildă cel referitor la faptul că pămîntul stă suspen-
dat în gol, nu sunt decît fragmente ale unei cosmo-
gonii mai ample, fiind nu atît produse ale observației
științifice și experimentului, cum era și firesc, ci pro-
duse ale imaginativului poietic rațional care crează
o cosmogonie, să-i zicem „filosofică”, spre deosebire
de același tip de creație din perioada mitologică și
pe care o întîlnim la Hesiod sau Homer, metaforică
și analogică.
Note
1 Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor
iluștri, Buc., 1963, II, 1.
2	Vidi, Abel Rey, La jeunesse de la science greque, Paris,
Albin Michel, 1933, p. 60 și urm.
3	Simplicius, Comentarii in octo Aristotelis physicae asculta-
tionis libros (24, 13), după Diels, Op. cit., p. 129.
4	Aristotel, Op. cit., III, 5, 204 b.
5	Vezi în acest sens, M. Heidegger, Der Spruch des
Anaximander, Frankfurt, 1957, în care filosoful german pri-
vește natura (physis) așa cum apare în fragmente, ca fiind ta
onta - existîndele, „ceea ce este prezent și se arată împreună”.
Interpretînd aletheia ca pe o devoalare și situînd-o opozitiv
cu lethe, Heidegger vede în această adeverire a existîndelor
întrarea lor în relație, iar această relație se face prin termenul
comun - apeiron.
6	A. Rey, Op. cit., p. 83, crede că putem vorbi deja de prin-
cipiul necesității dezvoltat încă de Anaximandru, ceea ce ni se
pare prea mult, fiindu-i atribuite milesianului dezvoltări pe
care nu le-a intenționat și pe care, în opinia noastră, încă nu le
putea avea.
7	W. Nestle, Vom Mythos zum Logos, Kroner, Stuttgart, ed.
A II-a, 1942.
8	Pentru a avea o imagine clară a acestei teorii vidi, J.-P.
Vernant, Geometrie et astronomie spherique dans le premiere
cosmologie greque, în “La Pensee”, nr. 109, 1963, p. 84-85.
9	Hypp., Op. cit., I, 6, 1, după Diels, Fragm..., trad. rom., p.
113, fr. 11, A.
■
Adevăr, poieză
și poezie într-un eseu
de Mircea Arman
■ Iulian Chivu
Observ în cronicile unor cărți că rostirea
filosofică este o tentație pentru mulți, or
aceasta rămâne numai o ispită a preți-
ozității lexicale atâta vreme cât nu este însoțită
de determinări, de idei, de interpetări și coe-
rențe logice (in aqua scribere!). De aceea, citind
Eseul asupra structurii imaginativului uman al
lui Mircea Arman (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca,
2020), mă gândeam dacă va fi ocolit de o atare
amenințare. Amatorismul (deocamdată) nu a
atins sensibil cartea de filosofie, fiindcă puțini ci-
tesc astfel de lucrări, dar și mai puțini se grăbesc
să comenteze; si tacunt.
Despre opțiunile filosofice ale lui Mircea
Arman știm încă din Poezia ca adevăr și auten-
ticitate (2002); Despre divin, poetic și filosofic în
gândirea neoplatoniciană (2004); O istorie criti-
că a metafizicii occidentale (2007) și Metafizica
greacă (2013 - încununată cu Premiul Academiei
Române) cărora le-a urmat asumarea unor tra-
duceri din Martin Heidegger, tipărite în mai
multe ediții, astfel Mircea Arman urmându-și și
onorându-și mentorul, Anton Dumitriu, al cărui
elev a fost.
Volumul recent apărut este un metaeseu care
sintetizează succesiunea a opt eseuri relativ auto-
nome, precedate de câteva noțiuni introductive și
argumente despre imaginativ cu care se deschide
perspectiva unor reconsiderări de la temeiuri-
le gândirii filosofice occidentale. Mircea Arman,
asumându-și ideea rediscutării imaginativului,
ca facultate esențială și distinctiv-umană cu care
re-creează lumea din pură transcendentalitate
(p.13), ipostaziază cercetarea filosofiei de la prepla-
tonicieni până în postkantianism și avizează că în
excursul său nu atât problema imaginativului este
noutatea, ci unghiul din care acesta va fi revăzut,
urmând valența raționalității cu care creează lumi
posibile cu predilecție în opera de artă (finalul
cărții tocmai această idee sintetizează și argumen-
tează: Imaginativul poietic între aesthesis, imitativ
și adevăr - o privire asupra operelor lui Holderlin,
Rilke și Dante).
Titlul cărții (Eseu asupra.) asigură și delimi-
tează premisa comentariilor; nu suntem în fața
unui tratat, ci a unui eseu și, ca atare, nu este loc
pentru niciun exces de zel! Și tot prin titlu, suntem
în fața unui spectru larg de probleme ale reflectării
concentrat în special pe adevăr și poieză în lumea
filosofică a vechii Grecii - sursă și resursă inepui-
zabilă a filosofiei occidentale. Proiecțiile lumii, în
arte și filosofie, se întemeiază pe imaginativ în ra-
port cu determinarea spațio-temporală a gândirii
și excursul lui Mircea Arman observă atent actul
re-creației imaginative a lumii în funcție de capaci-
tatea reflectării, ceea ce conduce la ideea că lumea
nu este creația exclusivă a lui Dumnezeu (p.17).
În derularea observațiilor sale, autorul pleacă de
la premise totdeauna incitante, așa cum de altfel a
prevenit asupra lor: o primă premisă vine dinspre
mit prin Georges Dumezil (p.20).
Referitor la civilizația greacă, discontinuitățile
se explică prin premisa prevalenței deosebirilor
în „existența unui fond cultural comun genuin”
(p.63); premisele conceptului de adevăr la Platon
pe care se întemeiază însuși scopul metafizicii
(p.91); premisa primului mișcător nemișcat și
a „ceva care este mișcat de un altul”, la Proclos
(p.136); premisa heideggeriană în recunoașterea
valabilității unui adevăr vis-ă-vis de ce este ade-
vărul ca atare (p.141) etc.
Grecii, prin lipsa dogmelor religioase, deci
și a clerului, vor ajunge „la construcția unui
imaginativ aparte” (p.23) și, în consecință, la
particularitățile raportărilor omului la lume, ea
însăși favorabilă unui alt mod de structurare
spirituală. Mitologia greacă, concepută într-un
sistem complex, altfel structurat decât mitologi-
ile celorlalte civilizații mari ale antichității, prin
Homer, Hesiod și prin marii dramaturgi greci
a avut șansa conservării în mari opere literare,
în theogonii, în misterii și în cosmogeneze ce
au dat deschidere spre idei și simboluri care au
rezistat vremii. Filosofia va interpreta aceeași
substanță mitică avansând și aprofundând idei
ori prefigurând conexiuni nu mai puțin durabile.
Să ne amintim de Banchetul lui Platon, idee care
nu-i scapă eseistului: „Lesne vom observa că în
logica imaginativă a nașterii și devenirii uni-
versului, elementul de tip antropomorf se face
simțit relativ târziu, și doar într-un plan secund,
prin intermediul aceluiași Eros, prin acel ceva ce
face posibilă relația și apariția celorlalte elemen-
te din cele două considerate de greci primordiale
și apărute din nimic: pământul și cerul, Geea și
Uranos”(p.26).
4
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
O interpretare savantă a operelor homerice
vine de la Felix Buffiere, (Les mythes dHomere
et la pensee grecque - 1957) care, ca și Mit și
Gândire în Grecia Antică, a structuralistului J.-
P. Vernant, pe care o citează M. Arman, cuprin-
de cât se poate de bine spiritul lumii elene din
epoca homerică; cea de a doua lucrare fiind mai
apropiată de natura subiectului dezbătut în Eseu.
Zeii poemelor homerice sunt surse de idei
la platonicieni, de la Plutarh la Porphirius și
la Maxim din Tyr (vezi cap. Condiția umană,
§ Sediul rațiunii și pasiunilor), „iar gândirea,
atunci când s-a aplecat asupra religiei, nu a fă-
cut niciodată deosebirea între theos și theoi, în-
tre zeu și zei, între plural și singular” (p.42) din
rațiunea că o putere divină este simultan unică
și multiplă, nedefinită ca atributivitate și de aici
supremația ei; Erwin Rohde (Psihicul. Cultul su-
fletelor și credința în nemurire, 1925) îi explorea-
ză și fața întunecată, legată de cultul funerar în
contextul continuității familiei și a cetății (p.45).
Un capitol important în sumarul Eseului este
cel care trimite la deținătorii de adevăr - între
indeterminatul hesiodic și înțeleptul Homeric.
Odată cu Munci și zile, a lui Hesiod, poezia an-
tică se consolidează nu numai ca expresie lirică,
dar și ca formulă epică: „Poetul relativizează ha-
osul, indeterminatul, putând să explice mai bine
lumea” (p.80), însă mintea iscodește dincolo de
contingențele haosului primordial presimțind o
continuare care scapă: „Este intuit faptul că din-
colo de ceea ce apare în simpla apariție, există un
ceva ce face posibilă apariția acestei apariții - fe-
nomenul” (ibidem), elementul metafizic ulterior
și astfel, prin acesta, Hesiod face pasul de la mi-
ticul exclusiv spre gândirea formală, filosofică,
iar haosul devine deschidere, cum relevă Alice
Ann Bail, într-o cunoscută enciclopedie a filoso-
fiei grecești. Semințiile succesive de oameni, de
sorginte olimpiană, nu exclud existența într-un
eliadesc illo tempore a unor oameni fericiți, lip-
siți de amenințări și griji sub protecția zeilor de
unde mitul vârstelor și al degradării ulterioare
a lumii - argumentele se găsesc de la Homer
până la Platon și Aristotel - teză ilustrată de M.
Arman.
Atracția conceptelor grecești, atât de produc-
țive în filosofia clasică și reconsiderate din rațiu-
nile filosofiei moderne, nu îl ocolește nici pe au-
torul Eseului: Physis, Aletheia, Poieză - în jurul
cărora își derulează discursul fără să se piardă
în divagații sau în lucruri colaterale, de prisos.
Iată, de pildă, când vorbește despre conceptul
de Adevăr la Platon, se oprește la strictul nece-
sar scopului și observă că „puțini au fost cei care
au sesizat o deplasare a sensului conceptului de
Adevăr (Aletheia) de la întâii «stăpânitori»(...)
și vom trece la o expunere succintă a acestuia”
(p.91), ceea ce face în paginile următoare „sco-
țând din ascundere” această paradigmă contiu-
nând ceea ce belgianul Marcel Detienne făcuse
cu mijloacele structuralismului în 1967 în Les
Maîtres de verite dans la Grece archaique, tradusă
la noi sub titlul Stăpânitorii de adevăr în Grecia
antică (Ed. Symposion, Buc., 1996).
În acribia sa, autorul are grijă ca în notele
de subsol să consemneze (notele:19, 30, 44, 73,
146, 186 etc.) acele lucruri care, din nevoi im-
puse de economia textului, nu pot fi dezbătute,
însă trebuie reținute pentru cititorul cunoscă-
tor. Precizările sale cuprind cu exactitate aspec-
te ce nu pot fi trecute în plan secund: „Lauda și
blamul sunt legate de memorie (Mnemosyne),
iar Aletheia se naște atunci când, făcând apel
la memorie, poetul declamă faptele pline de
eroism ale muritorilor sau le blamează pe cele
lipsite de orice onoare” (p.93). Pentru agnosti-
cismul acelor vremuri, lumea greacă recurge la
evocări prin rememorare, iar poetul re-creează
în alegorii evenimentele sub aspectul gloriei ca
fapt istoric (Kleos), dar și ca omagiu adus gra-
ției divine (Kydos) prin eroul scos din uitare
(Lethe). Insistăm asupra acestor observații ale
lui Mircea Arman, fiindcă cititorul se va întâlni
cu ele în ultimul capitol/eseu, cel despre imagi-
nativul poietic între aesthesis, imitatio și adevăr
- o pivire asupra operelor lui Holderlin, Rilke și
Dante, unde se poate urmări tema facticității
sau Dasein-ul în orizontul propriu de prezență,
cum ar spune Martin Heidegger. Astfel, ajungem
la autenticitatea poetului care contemplă și își
scrutează sinele, iar „cuvântul său devine înte-
meietor de adevăr” (p.95). Aletheia se constitu-
ie într-o instituție a spiritului ale cărei trepte ne
amintesc de antroposoful Rudolf Steiner pentru
care treptele adevărului sunt Treptele cunoașterii
superioare (1905).
Mircea Arman găsește însă adevărurile su-
fletului cum altfel decât în cunoscutul dialog
platonian Phaidros când omul a avut șansa de a
trăi în proximitatea zeului și unde a avut „posi-
bilitatea nemijlocită de a vedea ideile” (p.105).
Cunoscător al lui Heidegger, M.Arman va remar-
ca și unele limite ale acetuia tocmai în ce privește
Aletheia; crede că Heidegger nu a sesizat sensul
profan al conceptului, „decelabil din însuși fun-
damentul poiezei imaginative a realității, când
gândul, latura noetică a sufletului, se pliază per-
fect pe realitatea pe care el însuși o creează prin
intermediul intelectului și al logos-ului”(p113).
Conexiunile eseistului sunt din acest punct
de vedere numeroase și demne de toată atenția:
identitatea dintre veridic și Aletheia la Hesiod
(p.114), identitatea dintre anamnesis și Aletheia
la Platon (ibid.); gândire și idee ca esență ultimă
a lucrului, adecvarea intelectului la copiile idei-
lor (p.115) etc. Și dacă trecem peste Metafizica
- filosofia prote în grabă (he prote episteme; he
prokeimene philosophia), nu înseamnă că îi mini-
malizăm importanța (primul principiu, filosofia
primă ca apanaj al lucrurilor divine, sensul fun-
damental al autenticității, relație cauzală etc.),
dar și peste eseul consacrat teoriei henadelor di-
vine la Proclos (cea mai înaltă formă a cunoaște-
rii umane este credința, aceasta fiind superioară
dialecticii prin aceea că presupune înțelegerea
principiilor metafizicii - p.135), o facem pentru
Dorel Găină Toamna târzie (2018), fotografie directă,
modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 30 x 30 cm
Dorel Găină	Modus operandi (2011/2018),
fotografie, asamblaj, modelare digitală, imprimare digita-
lă/hârtie, 75 x 50 cm
a zăbovi ceva mai mult asupra ultimelor două
capitole/eseuri. Expunerea sintetică a noțiunii de
adevăr raportată la structura apriorică a imagi-
nativului este un adevărat compendiu de istorie
a ideii de Adevăr: „Una este să recunoști valabi-
litatea unui adevăr și alta este să știi ce este ade-
vărul” (p.141), după cum se argumentează cu un
citat celebru din Heidegger.
Omul modern este însă obișnuit cu ideea de
Adevăr în sensul de echivalent al realității, ceea
ce concordă cu conținutul gândirii, cu principi-
ile și cu rezultatele cunoașterii obiective. El ad-
mite un adevăr absolut ca sumă a adevărurilor
relative în dialectica lor; un adevăr obiectiv pri-
vind conținutul reprezentărilor lui conforme re-
alității obiective; și un adevăr relativ ca reflectare
justă, dar aproximativă, condiționată istoricește
și susceptibilă transformării. Expunerea sinteti-
că de care vorbim „parcurge, mai întâi la modul
succinct, concepțiile celor mai însemnați filosofi
europeni asupra acestei probleme” (p.142), lucru
căruia antroposoful Rudolf Steiner i-ar adăuga
totuși tectonica culturilor din Orientul în lumi-
na Occidentului, însă Mircea Arman urmărește,
așa cum spuneam, paradigma Aletheei la Platon,
Aristotel, Descartes, Spinoza, Malebranche,
Leibniz, Kant, Hegel și Heidegger pentru spațiul
cultural european și ajunge până la cea de a treia
realitate, cea informațională, „care tinde să ia lo-
cul celei tradiționale” (p.151).
„Structura apriorică imaginativă a europeanu-
lui a inventat o nouă lume posibilă” (p.150), îna-
intea lumii orientale, cu alte deschideri spiritu-
ale dictate de originala sa ordonare a existenței,
căreia i se datorează ritmul, stilul și orizontul
ei. „Asta nu înseamnă nicidecum că există tot
atâtea structuri imaginative câte civilizații sunt,
dimpotrivă, există o singură structură imaginati-
vă, fundamentală, originară și apriorică, iar ceea
ce diferă este percepția timpului, a spațiului, a
lumii și a fenomenelor naturii în diversele epo-
ci ale istoriei” (p.161) - Occam venea în acest
sens cu universalul ca actus intelligendi, orice
universal este un concept al minții și semnifică
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
5
o
univoc mai multe singulare (Despre universalii,
Ed. Polirom, Iași, 2004), iar R.G. Collingwood
(Metodă și metafizică) mărturisea suspiciunea
că toată cunoașterea noastră poate fi incompletă
și părtinitoare, fiindcă „fie realul nu formează o
singură ierarhie, fie cunoaștem doar fragmente
izolate ale acestuia, fie am eșuat în perceperea
strânselor conexiuni care chiar există între păr-
țile pe care le cunoaștem” (Rev. filos., LXII, 5, p.
697-712, București, 2015).
Dezbaterea poate continua în competiția ide-
ilor inclusiv pe teren oriental în legătură cu ima-
ginativul poietic chinez, fie cu cel indian uneori
mai bine reprezentat în istoria culturii univer-
sale de orientaliștii europeni chiar decât cei au-
tohtoni și mă gândesc la Paul Deussen (Elemente
de metafizică - 1877; Sistemul Vedăntei - 1883;
Vedănta și platonismul în filosofia lui Kant -
1917), la Rene Guenon (Introducere generală
în studiul doctrinelor hinduse - 1921; Orient și
Occident - 1924; Metafizica orientală - 1939) sau
Valle Paussin (Budhismul: Opinii privind istoria
dogmei - 1909; Nirvana, 1925; Morala budhistă,
1927) etc.
Filosofia hindusă promova o cunoaștere me-
todică, centrată pe număr (apeksa-buddhi); cu-
noașterea ca rezultat al experienței practice (ar-
tha-kriya-jnana) simultan cu cunoașterea fără
dubii (asandigdha); cunoașterea supranaturală
(avadhi); cercetarea sinelui (Atma-vicara); esen-
ța ca identitate cu sinele (Eka-atma-parayaya-
sara) și o teorie a sinelui (Atma-veda); cu-
noașterea Absolutului (Brahma-jnana); miezul
realității, esența (Dharma-dhatu); o conștiință
atributivă (Dharma-bhuta-jnana); o conștiință
substantivă (Dharmi-jnana) etc. Or, să nu ui-
tăm că autorul și-a propus un eseu, nu un studiu
și a prevenit asupra acestora din titlul lucrării:
Eseu asupra structurii imaginativului uman. Și
fiindcă (finis coronat opus!) ultimul capitol/eseu
face suma ideilor care îl preced cu o aplicată ob-
servare a operele lui Dante, Holderlin și Rilke,
relevă trei modele originale și reprezentative în
arta poeziei. Autorul își asumă aceste trei nume
pentru „o analiză în salturi, care omite mari pe-
rioade istorice ale creației poetice, dar care, din
păcate, se opresc la nivelul meșteșugăresc al artei
poetice...” (p.298).
Dorel Găină	aREAL 26, (2020), fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 18 x 40 cm
După falsificarea renascentistă a adevărului
în poezie, secolul al XVII-lea adaugă în esteti-
ca poetică ingeniozitatea ca instrument fecund,
de care se detașează cartezianismul prin rațio-
nalism și reflexivitate, cercetarea lingvistică își
asumă și judecăți estetice prin funcțiile limbii
(Gramatica de la Port-Royal), iar apariția pri-
melor studii ale afirmării estetice (Alexander
Baumgarten) vin să afirme poezia „ca pe o is-
torie ideală a spiritului” (p.260), în contradicție
cu Metafizica, de unde observația că „marii po-
eți se nasc nu atât în epocile de reflecție, cât în
cele de imaginație” (p.261).
Și după periplul său în teoriile poetice și
lingvistice, care nu se pretinde o analiză de is-
torie literară (p.264), se trece la Holderlin, poe-
tul Mnemosynei, a cărui viziune poetică rămâne
esențial romantică. Mircea Arman reține o ele-
gie (Pâine și vin), reprezentativă pentru steresi-
sul aristotelic, lipsa conceptualizată, cauzatoare
(„În chip poetic locuiește omul” - Heidegger,
Originea operei de artă): „Dar în colibe locuieș-
te omul și se acoperă cu un pudic veșmânt.”
(p.265), de unde descoperirea sacralității blân-
de (Pâine și vin - trupul și sângele).
Altfel stau lucrurile cu Rilke, „unul din acele
puține «vase fragile» în care se păstrează rosti-
rea și gândirea autentică” (p.285), egocentricul
sensibil crescut în lipsa iubirii părintești, în-
singuratul anxios, nevoit să se schimbe odată
cu lumea, mereu în căutare de sine și consa-
crat meditației poetice concentrate pe destinul
omului. Dante, „primul poet al epocii creștine
care a cântat ființa” (p.263), cu care se încheie
scolasticismul și începe Renașterea, e reținut
la fel de elogios ca fiind „primul poet modern
care, la fel ca și cei din vechime, redescoperă
drumul autentic al poeziei și rolul profetic al
poetului” (p.320). El este „singurul care a văzut
în acea perioadă în poezie altceva decât falsita-
te plăcută sau educație teologico-morală (.) și
tot lui îi datorăm în numele poeziei „cele mai
pertinente considerații teoretice din timpul său
asupra acesteia” (p.253). Mântuirea, eliberarea
spiritului sunt imaginate ca o călătorie iniția-
tică, periplul dantesc în infern dând alegoric o
altă perspectivă a devenirii ființei.
Iată de ce cred că, prin Eseul său, Mircea
Arman, după știința noastră, este primul care
asociază structurile imaginativului în ideea he-
ideggeriană de facticitate și conceptului de om
și, deasupra oricărei digresiuni, el decelează as-
pecte ale reflecției care ar fi rămas fragmentar
în studiile de estetică, în cele de psihologie și
în cele de filosofie, cu puține șanse de a fi fost
puse împreună prea curând.
■
aREAL 30, (2020), fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 18 x 40 cm
Dorel Găină
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
G. Călinescu
și ocultismul
■ Gheorghe Glodeanu
Destul de puțină lume cunoaște faptul că
olimpianul G. Călinescu a resimțit din
plin și fascinația ezoterismului. Începând
cu prima serie a „Jurnalului literar”, cunoscutul is-
toric literar a susținut rubrica intitulată Ocultism,
pe care o semna cu pseudonimul Nostradamus.
Subiect interzis în anii totalitarismului, ezote-
rismul a fost redescoperit după 1989. Ignorate
timp de o jumătate de secol, preocupările auto-
rului Istoriei literaturii române de la origini până
în prezent pentru lumea tainelor au fost relevate
în volumul Oglinda constelată din 1990. Cartea
a apărut la Editura Saeculum din București, sub
îngrijirea lui I. Oprișan. Acesta este și semnatarul
prefeței intitulate G. Călinescu și lumea tainelor,
o veritabilă introducere în ezoterism. Unii dintre
contemporanii reputatului istoric literar au văzut
în aceste preocupări „o simplă concesie făcută
gustului public, spre a trezi interesul unor pături
cât mai largi de cititori față de noua publicație”.
Deși nu exclude o asemenea motivație, I. Oprișan
crede că este vorba de ceva mai mult, inițierea
rubricii având motivații mai adânci. Ea este în
măsură să dezvăluie o fațetă mai puțin cunos-
cută a reputatului om de cultură. Interesul lui G.
Călinescu pentru ocultism se poate observa deja
în romanul Cartea nunții din 1933, denumit în-
tr-o primă variantă Ursitoarele. Unul dintre per-
sonajele secundare ale cărții, profesorul Silivestru
Capitanovici, manifestă vădite înclinații pentru
spiritism, prilej pentru autor de a trece în revis-
tă o serie de autori de referință, precum: conte-
le de Resie, Papus, Leon Denis, Eliphas Levi, De
Rochas, Albert Caillet etc. Erudiția criticului în
materie de ocultism nu rezultă doar din investiga-
țiile de factură documentară realizate în vederea
Dorel Găină Imago mundi 12 (2004), instalație, acțiune, fotografie performativă, imprimare digitală/hârtie, 30 x 45 cm
studierii „unor fenomene literare din Renaștere
și romantism cu raport și la literatura noastră”,
ci trădează niște frământări mult mai profunde.
Chiar dacă s-a definit drept un olimpian, un des-
cendent al clasicismului elen, I. Oprișan identifică
în ființa intimă a istoricului literar „unele elemen-
te care trădează tumultuozități înfrânte și con-
tacte mascate cu spațiul inefabil al misterelor”. În
felul acesta, ceea ce pare un simplu amuzament,
are rădăcini mult mai adânci.
I. Oprișan menționează existența mai multor
„împrejurări de viață” care l-au apropiat pe G.
Călinescu de parapsihologie. O primă familiari-
zare cu practicile divinatorii se realizează prin in-
termediul numeroaselor mătuși ale scriitorului. În
Rememorările de factură autobiografică publicate
în 1947 în „Națiunea”, istoricul literar vorbește de
criza mistică pe care a trăit-o în jurul vârstei de
doisprezece ani. Acum o cunoaște pe Charlotta, o
doamnă foarte inteligentă, care a trăit un timp în
India. Aceasta își consuma misterele în compania
prietenilor. Credea în existența spiritelor și ținea
ședințe de spiritism la care îl invita și pe tânărul
însetat de cunoaștere. Impresionat de cele văzute,
adolescentul începe și el să invoce spiritele și să
își încropească o mică bibliotecă de specialitate,
în care lucrarea Sic cogito a lui B.P. Hasdeu ocu-
pa un loc important. Pe lângă ocultism, tânărul
Călinescu a fost fascinat și de hipnotism, pe care,
la vârsta adolescenței, nu îl înțelegea prea bine.
Ezoterismul este redescoperit mai târziu dato-
rită influenței exercitate de către doamna Alice-
Vera, soția reputatului om de cultură, care a mani-
festat o vădită înclinație înspre ocultism. Datorită
acesteia, în biblioteca familiei s-a constituit în
timp o bogată literatură de specialitate. Cele mai
multe lucrări au fost achiziționate în timpul ex-
cursiilor efectuate de către cei doi în străinătate,
cu predilecție în Franța și în Italia. Nu întâmplă-
tor, unele articole din cadrul rubricii Ocultism se
pare că au fost elaborate chiar de d-na Alice-Vera.
Un alt moment important care îl apropie pe G.
Călinescu de ocultism are loc la începutul anilor
‘30, când istoricul literar are o serioasă cădere psi-
hică, în măsură să îi pericliteze destinul artistic și
profesional. Această perioadă critică din biogra-
fia autorului a fost analizată de către Ion Bălu în
lucrarea intitulată Viața lui G. Călinescu (1981).
Dacă înainte s-a arătat destul de reticent la parap-
sihologie, exegetul începe să își analizeze reacțiile
din perspectiva cărților de ocultism. Mai mult, își
notează și își interpretează visele. Ca să își argu-
menteze opiniile, I. Oprișan menționează straniul
coșmar zugrăvit în articolul Freudism, publicat
în „Adevărul literar și artistic” din 31 decembrie
1933. Descrierea este insolită, constituind o ad-
mirabilă pagină de proză onirică. Este vorba de
un nucleu epic ce ne dezvăluie o fațetă insolită a
spiritului olimpian. Păcat că adeptul romanului
de tip social nu a insistat în această direcție, de-
oarece ar fi putut da niște reușite proze fantastice.
Datorită puternicului zbucium interior pe care îl
trăiește, scriitorul devine superstițios. Talismanul
său benefic - menționează I. Oprișan - devine
soția lui, iar factorul malefic, ziua de vineri. În ul-
timii ani de viață, nu pleca niciodată cu mașina
decât în compania doamnei Alice. În epistolele
adresate lui Al. Rosetti, Călinescu precizează fap-
tul că vinerea constituie pentru el o zi nefastă, în
care nu întreprinde nimic important.
Pornind de la cele semnalate, semnatarul pre-
feței precizează că dezicerea publică a scriitorului
de ocultism și abordarea lui într-o manieră ironică
în operele literare poate să pară curioasă. O ase-
menea atitudine se înscrie însă în logica numeroa-
selor contradicții călinesciene. Afișând seninătatea
olimpiană a valorilor clasice, scriitorul își camufla
eforturile de a depăși traumele resimțite în anii ‘30.
Un portret fidel al istoricului literar nu poate însă
ignora apropierea acestuia de științele oculte, ceea
ce explică elaborarea unor horoscoape și citirea
destinului din palmele colaboratoarelor. Volumul
Oglinda constelată dezvăluie noi fațete ale operei
călinesciene, ignorate de către cititori și mai puțin
comentate de către istoricii literari. Incitanta pre-
față a lui I. Oprișan este urmată de o Notă asupra
ediției, în care se precizează faptul că au fost selec-
tate textele reprezentative, unele dintre ele fiind re-
produse doar fragmentar. Ele sunt în măsură să le
ofere cititorilor o deschidere sugestivă în privința
implicării științelor oculte în substanța operei căli-
nesciene. Editorii au acordat o atenție deosebită ar-
ticolelor dedicate în mod special ocultismului, cum
ar fi studiul intitulat Magie și alchimie. Tot aici intră
subtilele analize consacrate operei eminesciene, ce
dezvăluie familiaritatea scriitorului cu problemati-
ca abordată. De altfel, titlurile textelor se dovedesc
semnificative: Metempsihoză, Palingenezie, Magie,
Ocultism, Dublul, Magnetismul etc. Lucrarea reu-
nește și materialele publicate în paginile „Jurnalului
literar”, pe parcursul anului 1939, în cadrul rubri-
cii Ocultism. Editorii și-au asumat riscul ca unele
texte să nu îi aparțină criticului, ci, după mărturi-
sirile acesteia, doamnei Alice Călinescu. Nu este
vorba însă de studiile de amploare, ci de articole-
le de popularizare publicate în „Jurnalul literar”.
Necesitățile redacționale au făcut ca textele să fie
regrupate în funcție de criteriul tematic, îmbinat
cu cel cronologic.
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
7
o
cartea străină
Deși nu are decât 144 de pagini, volumul
Oglinda constelată reunește patru secțiuni ample,
purtând titluri sugestive. Ele circumscriu princi-
palele direcții ale implicării ocultismului în opera
lui G. Călinescu: Inițiere în ocultism, Analize criti-
ce, Transfigurări artistice și Tatonări ale necunos-
cutului. Extrem de interesant se dovedește primul
capitol, cel mai amplu, care are numeroase sub-
capitole elocvente: Magie și alchimie, Grafologie,
Calendarul perpetuu, Originea Viselor, Originea
cărților de joc, Metode divinatorii, Despre super-
stiții, Despre magie, Numerele, Societățile secrete,
Chiromanție, Descoperiri moderne cunoscute de cei
vechi, Textele ocultistice, Fiziognomie (Introducere
în ocultismul chinez). Deja simpla parcurgere a
titlurilor demonstrează familiarizarea reputatului
om de cultură cu ocultismul, chiar dacă numeroa-
se texte nu depășesc dimensiunile și profunzimea
unor articole de popularizare menite să atragă
atenția cititorilor. La sfârșitul cărții, se găsește și o
succintă bibliografie, ce menționează lucrările de
ocultism aflate în biblioteca profesorului.
Mult mai ample și mai profunde decât artico-
lele publicate în „Jurnalul literar” sunt Analizele
critice reunite în cea de a doua secțiune a cărții.
I. Oprișan se oprește aici la câteva texte elocven-
te aparținând unor lucrări importante, precum:
Opera lui Mihai Eminescu și Aproape de Elada.
Repere pentru o posibilă axiologie. Comentând
lucrările în proză ale autorului Luceafărului, G.
Călinescu investighează o serie de probleme esen-
țiale pentru un autor de literatură fantastică, cum
ar fi: metempsihoza, palingenezia, magia, ocul-
tismul, geocentrismul, astrologia, dublul, mag-
netismul. Principala modificare constă în faptul
că, dacă în primul capitol lucrurile erau aborda-
te la modul ipotetic, în cadrul Analizelor critice,
teoria este substituită cu niște ingenioase anali-
ze de text. Comentariile lui G. Călinescu asupra
operei eminesciene rămân niște referințe majo-
re și azi. Vorbind despre metempsihoză și des-
pre palingenezie, Călinescu trimite la cunoscuta
nuvelă eminesciană Sărmanul Dionis. Exegetul
remarcă faptul că, evocând trecutul și invocând
viitorul, nuvela analizează câteva ipostaze ale
prototipului Zoroastru. Problema reîncarnărilor
succesive și a migrării sufletului revine și în nu-
vela Avatarii faraonului Tla. În comentariul său,
istoricul literar trimite la o serie de autori, pre-
cum: Schopenhauer, Pitagora, Diogene Laerțiu,
Lessing, Goethe și Victor Hugo.
O nouă schimbare de optică aduce secțiunea
intitulată Transfigurări artistice. De data aceasta
nu se mai fac trimiteri la operele criticului și isto-
ricului literar, ci sunt selectate o serie de fragmen-
te reprezentative din romanele lui G. Călinescu,
în care accentul este pus pe problematica ocultis-
mului. Este vorba de Cartea nunții, Bietul Ioanide
și Scrinul negru. Titlurile capitolelor se dovedesc
elocvente: Pitia modernă și căile soartei, Oglinda
constelată, Pretextul „ghicitului în cafea”, Zodiacul
din bazalt și O ședință de spiritism. Aceste nuclee
epice demonstrează faptul că prozatorul nu era
preocupat numai de dimensiunea socială, ci și de
investigarea dimensiunilor ezoterice ale existen-
ței.
Antologia de texte realizată de I. Oprișan are
meritul de a atrage atenția asupra unui aspect mai
puțin cunoscut al operei lui G. Călinescu, intere-
sul acestuia pentru ocultism.
■
Ultimul clasic
contemporan american
■ Ștefan Manasia
Mai întîi m-au atras - am spus și cu
altă ocazie - interviurile cu el, unde
își deplîngea dislexia, greutatea de a
vorbi, de a citi, de a scrie sau unde recunoștea,
franc, lipsa totală de apetit pentru transcenden-
ță, precum și bucuria de a fi aici și acum într-o
existență normală, așa cum ne îngăduie biolo-
gia (și citeam printre rînduri, și aveam să găsesc
confirmarea în sutele de pagini de Richard Ford:
prozatorul forjează antieroul american, „viața
sălbatică”, fără înflorituri). Efectul scriiturii este
sinceritatea sinucigașă, aproape inconștientă,
dar atît de rafinat-relaxat așezată în frază, încît
devine melos, ca la cei mai mari dintre posibilii
antecesori ai lui Ford: Thomas Wolfe și William
Faulkner. Fie că devorăm trilogia avîndu-l în cen-
tru pe Frank Bascombe (Cronicarul sportiv, Ziua
Independenței, The Lay of the Land), cu frazele
somptuoase, exhaustive, panoramice; fie că veri-
ficăm dimensiunea cehoviană a operei lui Ford,
plonjînd în universul autotelic din povestirile
adunate în Women with Men: Three Stories; fie că
alegem pentru răsfăț & lectură scurtul volum de
memorialistică Între ei. Amintiri despre părinții
mei, cu frazare simplă și concisă, ambiționînd să
descopere postura definitivă, revelatoare a mor-
ților dragi - Ford pare să ne captureze, de fiecare
dată, cu bucuria de a re-trăi și de a ne oferi ima-
nența micilor vieți, adevărurile nefiltrate prin
vreun Photoshop. Totul, pe ritmul - propriu res-
pirației de prozator - elegiac, al trecerii și despăr-
țirilor implacabile.
După ce au publicat versiuni românești ale
volumelor Rock Springs și Viața sălbatică, editoa-
rele de la Black Button Books au lansat, în 2019,
memorialul Între ei. Amintiri despre părinții
mei, în traducerea elegantă a Ancăi Dumitrescu.
Anul trecut era, desigur, cel mai nimerit pentru
prospectarea biografiei fordiene sau a autofic-
țiunilor risipite în alte romane și povestiri, pen-
tru că multipremiatul autor american (Pulitzer,
PEN/Faulkner Award) a fost, incontestabil, ve-
deta FILIT - adică a Festivalului Internațional
de Literatură și Traducere de la Iași. Ford, în per-
manență însoțit de frumoasa sa soție Kristina, e
o presență caldă și deloc agasantă, lipsită de ca-
priciile starurilor literare. Omul e opera, ai putea
spune, iar omul transmite o stare de echilibru, de
solaritate reflexivă (în care ți-ar plăcea și ție, nu-i
așa, să trăiești).
Impune subțirimea volumului: în cele două
părți, Ford discută ceea ce promite, adică viețile
(surprinse în episoade memorabile), viețile prea
scurte și deloc miloase ale părinților săi, Parker
și Edna. Cele două părți se numesc, prin urmare,
Absent. Amintindu-mi-l pe tata și Mama în amin-
tirea mea. Textele memorialului capătă o preg-
nanță aparte, fiind separate sau unificate de foto-
grafiile alb-negru ale familiei Ford - transmise,
emise din sordizii ani 1920-1930, pînă spre ceva
mai prosperii ani 1980. Există în paginile acestea
îndrăgostite o limită a discreției peste care auto-
rul nu calcă (îmi dau seama, și în celelalte cărți,
autorul are un fel virtuos de a povesti, prin para-
fraze, elipsă, prin tehnica sugestiei aproape ca la
simboliști). Inițiază fluxul amintirilor și, de la un
anumit moment, ne lasă să dezvoltăm singuri, în
marginea textului, propriile narațiuni interioare,
în care fixăm, diluăm sau amplificăm dimensi-
unea delincvenței adolescentului Richard Ford,
certurile și împăcările celor doi părinți alcoolici,
meschinăria bigotă a bunicii paterne, demonis-
mul și vulgaritatea bunicii materne, tabloul - nu
foarte atrăgător - al Americii profunde unde totul
înseamnă bani și muncă pînă la epuizare... Cele
două texte care compun memorialul au fost scrise
la o distanță de treizeci de ani. Cel de-al doilea,
pentru Edna, mama minionă și strălucitoare, e, de
fapt, primul în ordinea scrierii. Iar primul, pen-
tru tatăl care avea talentul de a se face iubit, co-
mis-voiajor de succes pentru o firmă producătoa-
re de apret, a fost scris mult mai tîrziu, în dorința
disperată de a salva și fixa o dată pentru totdeau-
na amintirea tatălui dispărut cînd viitorul mare
prozator împlinise abia (sau urma să împlinească)
șaisprezece ani. Copil singur la părinți, apărut pe
lume tîrziu, cînd familia se învățase - crezînd că
definitiv - cu plăcerile și libertatea și fantasmele
unei vieți fără urmași. Ford se prezintă chiar așa:
„Un copil singur la părinți absoarbe foarte mult,
poate chiar mai mult dacă părinții sînt în vîrstă.
Imaginația unui copil singur la părinți este caden-
țată de lucrurile pe care aceștia le spun sau nu le
spun. Am spus întotdeauna, și încă sînt convins
de asta, că am avut o copilărie fericită. Dar asta
nu înseamnă că aceea a fost implicit o viață nor-
mală. Vîrsta la care au avut primul copil nu a fost
cea normală. Nici ei nu au crezut asta.” (p.29) Și
continuă, dezvăluind mobilul și ambițiile acestei
cărți, sub deghizarea introspecției autobiografi-
ce: „A existat mereu senzația, nerostită, că ei ar
fi trebuit să fie mai tineri sau că eu ar fi trebuit să
mă nasc cu cincisprezece ani mai devreme, cînd
erau la început. Am crescut simțind că ar trebui
să fiu mai mare sau că eram mai mare. O parte
atît de importantă din viață se petrecuse deja îna-
inte de mine, iar eu nu știam mai nimic despre
ea, și ei nu vorbeau despre ea pentru că nu mă
includea și pe mine. Nu-mi amintesc de nici unul
dintre ei spunînd - cînd eram copil - «Richard, îți
amintești?» sau «Richard, odată eu și tatăl tău»...”
(p.29)
În absența tatălui (în fiecare săptămînă, de luni
pînă vineri), Richard valorifică prezentul subțire
pe care îl au împreună, prospectează cu discreție
trecutul, adolescența și copilăria celor doi, intri-
gile familiale complexe (ca ale oricărei familii de
oriunde). Nu-și permite luxul de a visa ce-ar fi
fost dacă părinții l-ar fi născut la tinerețe, dacă ta-
tăl lui n-ar fi fost cardiac sau dacă ruina mamei nu
ar fi început tot așa, prematur, odată cu apariția
pe atunci intratabilului cancer mamar. Distincție,
sobrietate, o nostalgie luminoasă în detrimentul
efectelor telenovelistice sînt, iată, uneltele la care
apelează memorialistul octogenar.
Și micul, fragilul, explozivul, fermecătorul tri-
unghi familial dăinuie prin puterea omenească a
scriiturii...
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
poezia
■ Ștefan Damian
1.
Îți dau dreptate pe scena de fiecare zi
oamenii de rând recită altfel se întrec
unii cu alții cine-i mai sus
devine o bulă de aer
cei de la mijloc vor să lase Purgatoriul obișnuit
șuieră bârfe prin toate mijloacele
se bulucesc devin inconsistenți
în timp ce jos pe plaja fierbinte
se coc la soare scandaluri
de grupuri mai mari mai mici
mă rog după puterea fiecăruia
dintre cei tatuați care strâng
în palme aplauze
moi ca și ca aerul.
2.
Te duce gândul piciorul vede și știe
fiecare loc unde
se înfundă pasul.
Îl urmezi ca un câine plouat: viața o ia singură
înainte înapoi la dreapta
la stânga se vede mai bine
te supui bolnav unor prescripții
scrise de medici atât de competenți
încât incompetența ta într-ale mersului
e ca a celui care
ia pentru prima dată drajeul amar
al hăului ce se deschide
înaintea piciorului.
3.
S-a vorbit de multe ori cum își bate dimineața în
geam
pasul de pisică
fără cadență. Și viața Ioanei
pulsează fără cadență. Noaptea
de la bară zărește lumea cu capul în jos
rânjete de plăcere sau poftă
și nu vorbește. Mai important este arcul
ei încordat pătrunde în toți ca unul voltaic
o propulsează aplauzele
jucăușă jivină cu părul roșcat
Dorel Găină	Timp de ducă, timp de după (2015), asamblaj, fotografie performativă,
editare digitală, imprimare digitală/cobachrome, 70 x 100 cm
descompusă de ochii ce atârnă
de-o lăcomie aprinsă.
Știe că numai ea
îl poate încorda când e nevoie
să fie ca dimineața
care bate în geam cu întreaga ei
nimicnicie.
4.
Cei de la cinci stăm striviți cu o atenție
binevoitoare.
Viețile se întind pe balcoane
la uscat ca niște piei de oaie. Nu mai mult
decât puțin în fiecare zi
așa încât să nu uite că pot fi pătrunse
de razele ucigașe bacteriile
necesare.
Ni se aruncă
priviri fără rost. Ar fi de dorit
să nu fim priviți. Ni s-ar sfâșia
mai puțin
pielea pe care alții scriu documente
pentru un viitor numai al lor.
5.
Aspirăm cu voluptate mizeriile
zilelor risipite. Ne ucid
sfâșierile cu care au fost umplute.
Sunt ale noastre fie că vrem
fie că nu. Fie.
Dacă tot trebuie să-l cari în spate
pe celălalt îți zici
ai grijă să nu te sufoce. Lasă-l
jos câteodată. Poate își va aduce aminte
cu ce fel de picioare
se poate umbla pe pământ. Când pământul
încă nu e o minge umflată de vânt.
6.
Uneori avem un singur picior
cu care umblăm cu capul în nori
alteori ne trebuie două
să împingem pedalele vieții:
la circ totul este permis
să scoți șerpi veninoși din cămașă
o Cleopatra
să trăiești tăiată bucăți într-o ladă
să îl iubești pe Antonio
să atârni de privirile în care uimirea
de arlechin nu mai respiră
dar nu te face să mori decât în anumite secunde
când îți dai seama că e același lucru
cu a trăi.
7.
Lumea nu se mai miră: e atât de obișnuită
cu cele ce zac în ea
încât când mergi pe o singură roată
are impresia că ai două sau nu ai niciuna.
Oricum
lucrurile de felul acesta nu o mai miră și nici
nu lasă loc la bârfe. Pentru ea
pentru lume filosofi fără teamă inventează trăiri
își închipuie scenarii pe care ea
lumea și le însușește: că nu mai există
durere sau frică de moarte
cât timp e așteptată cu pâine și miere
undeva sus. Jos
nicidecum. Acolo se poate ajunge
chiar fără sforțări. Pur și simplu
căzând.
8.
Îl urmărea fericirea ca o rană veche
când se trezea se uita la ea
în reproducerea de prost gust
a unei seri cu lună înecată în baltă.
Îi umplea sângele
cu neliniștea zilnică (numai fericiții știu
ce e liniștea. Ceilalți
cei comuni ca el tremură
cu gândul la alții). Studia
mersul pe fereastră
al unor imagini ce nu puteau fi prinse.
Nu reușea
să le oprească: duceau
ca pe o trenă numele lui detașat
ca o bucată de piele smulsă
de pe un deget.
9.
Urma de cafea îmi aduce aminte de tine.
Erai ca un râu
ce coboară sfâșiat de pietre din munte
până ajunge-n câmpie.
De mult voiam să îți spun
că te credeam ziua ce cade după coline
cu bufnetul unei ghinde
peste ciupercile otrăvite. Poate
și zâmbetul tău înfipt în minte
era asemenea lor. Nu mai poate
fi extras. S-a încolăcit în fiecare celulă
ce încă te amintește
ca pe un incendiu
din care au rămas scânteile
ce încă mai plutesc peste
turnurile de argint ale anilor.
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
filosofie
Evoluția conștiinței
Viziunea lui Pietro Ubaldi
Gaetano Mollo
Ființarea noastră ca oameni este caracteri-
zată de căutarea sensului vieții. Gândirea,
filosofia, reprezintă o asemenea căutare,
împreună cu cosmologia și teologia. Religiile și
concepțiile morale au întrupat asemenea aspirații.
În Occident o asemenea cercetare s-a con-
densat în gândirea greacă, chiar dacă Pitagora și
Platon au fost influențați de gândirea egipteană
și caldeeană. Căutarea principiului, din partea
grecilor antici, a reprezentat și cercetarea cauzei
prime și a unității. Platon a identificat-o în ideea
de Bine, Aristotel în cea de substanță primă. De
aici a apărut problema devenirii și multiplicității.
Viziunea lui Pietro Ubaldi (1886-1972) expu-
să în 24 de volume, pentru aproximativ 10.000 de
pagini, ne permite să surprindem sensul unității
Totului, din care facem parte, pentru a putea sur-
prinde sensul trecerii noastre prin această lume și
scopul suferinței și al trudei de fiecare zi.
Conștiiința și legea
Conștiința este cea mai profundă formațiune
interoară: se dezvoltă odată cu ajungerea unei
stări de maturizare, de maximă dezvoltare și în-
țelegere a stării de conștiință, care este în același
timp o continuă renaștere. Derivă din transfor-
marea spiritului omenesc, care este în același timp
o solidă construcție interioară. Conștiința nu este
dependentă de creier, ci se servește de el. Mintea
cerebrală este în serviciul minții conștiente, ca
atribut esențial al conștiinței însăși.
Problema care se pune, este că centrul eului
nostru spiritual nu este eul însuși, ci relația eului
cu Totul, adică este Dumnezeu ca gândire, ener-
gie și acțiune. Dacă eul este centrul Totului, el se
poate reduce la un „ego”, adică la egocentrism.
Dorel Găină
Ecce Homo, (2016), fotografie directă, editare digitală, imprimare digitală/hârtie, 30 x 45 cm
Pentru Ubaldi fiecare dintre noi acționează în
mod liber în interiorul legilor Universului, deoa-
rece trebuie să experimenteze pentru a se putea
instrui și progresa:
„Legea reacționează în mod deterministic,
pentru ca ființa să intre în Sistem și în el să se sal-
veze.”
Fiecare dintre noi simte o forță ideală, care ne
atrage spre ceea ce este just și bun. Imboldul aces-
ta ne vine din interior, iar forța provine din înal-
tul cerurilor. Pentru Ubaldi, ne putem sintoniza
pe asemenea lungimi de undă prin intermediul a
ceea ce el definește „superconștiință”.
Superconștiința reprezintă „lumină în embrio-
nul de mâine” și deci „un mâine ce este prezent în
embrion”. De aceea, în lucrarea în care a fost ex-
pusă toată această teorie a sintonizării spirituale,
Marea Sinteză (1937), susține că superconștiința
domină și absoarbe conștiința, așa cum volumul
absoarbe suprafața, mișcându-se în contact direct
cu principiile vieții, pe care le putem simți direct
numai prin maturizare și evoluție.
De aceea devine indispensabilă cunoașterea
principiilor directive ale Legii divine, acea lege
care conduce totul, în așa măsură încât intervi-
ne asupra libertății omenești, atunci când aceasta
se mișcă contra propriei sale manifestări. Aceste
principii sunt cele ale ordinii, ale echilibrului și
ale justiției. Și descoperind regulile care guver-
nează funcționarea Legii, se pot calcula inevitabi-
lele consecințe ale propriilor noastre acțiuni. De
aceea gânditorul din Foligno, susține că suntem
liberi să facem erori, pentru a putea după aceea să
acceptăm reacția corectivă a Legii.
Legea este, de fapt, axa conceptuală în jurul că-
reia se mișcă Universul și este în același timp „o
gândire indicativă și o voință de realizare”. Legea
conduce totul și tinde să se realizeze într-un
univers în devenire, căreia îi suntem cooparti-
cipanți. Astfel, prin cele trei posibile modalități
existențiale pe care Ubaldi ni le prezintă, care sunt
cele ale forței, ale ingeniozității și ale impulsului
de a clarifica lucrurile, care în ultimă instanță este
cel ce deschide calea spre acțiunile viitoare. Este
modalitatea acțiunii sincere, oneste, o acțiune ce
se bazează pe integritatea morală. Viața în acst
sens nu este decât o probă.
Primul mod de viață este atras de lumea mate-
rială, al doilea este atras de energia ce ne încon-
joară, al treilea de către Spirit, menit să ne sinto-
nizeze cu conștiința cosmică.
Sensul evoluției
Procesul evolutiv constituie pentru Ubaldi ca-
lea „reasorbirii erorilor prin durere, a păcatului
prin iertare, a ignoranței prin experiență, a ne-
gativității prin pozitivitate, cu o atenție constan-
tă spre Sistem”. Astfel, același concept al creației
poate fi înțeles și în câmpul valorilor morale și
spirituale, utile și ele societății.
Iubirea reprezintă, în această viziune, instru-
mentul maturizării și al armonizării, tinzând spre
acea unificare prin care prin care se poate ajunge
în centrul ființei, care este constituită de instau-
rarea ordinii și justiției gândirii divine. De ace-
ea iubirea face posibilă reintrarea din ordine în
dreptate, dat fiind faptul că o iubire dezordonată
și injustă nu sepoate înscrie în spirala evolutivă a
conștiinței umane.
Legea vieții este reprezentată de evoluție. Este
vorba de evoluția morală, care în această fază co-
respunde spiritualizării, ce constă în urmărirea
unui ideal de viață, care s-a configurat din punct
de vedere istoric în religii și în concepțiile mo-
rale. Aceasta se poate realiza printr-o înțelegere
reciprocă și o contină căutare a fraternității uni-
versale. Este vorba de o cale ascensională, fruct al
unui efort prin intermediul căruia, pe de o parte
se structurează personalitatea noastră, pe de altă
parte viața colectivă, într-un continuu progres.
Astfel putem înțelege cum fiecare ființă poate
acționa în mod liber, și cum Legea reacționează
de fiecare dată când sunt încălcate regulile sale,
deoarece îndepărtarea de ea atrage o reacție pe
măsură.
Ceea ce trebuie conștientizat, este faptul că
același principiu care se găsește fie în Sistem, fie
în anti-Sistem, așa cum demonstrează Ubaldi, are
o manifestare contrarie, ca de exemplu conceptul
de autoritate, care în Sistem face trimitere la ar-
monie, în anti-Sistem răspunde unui principiu al
antagonismului și al luptei pentru putere. Epoca
noastră este de aceea o epocă a gândirii reflexive,
după aceea a forței, proprie popoarelor antice, și a
iubirii, promovată de Iisus Hristos, menită să ilu-
mineze prin inteligență și iubire ființa umană și să
facă posibilă convergența dintre eforturile științei
și setea de credință. Această forță a conștiinței de
a exista este în același timp factorul determinant
al înțelegerii lumii în care trăim.
Trebuie să fie bineînțeles, de asemenea, faptul
că este nevoie de o deschidere conștientă a fiin-
ței umane spre acțiune, spre dificultățile inerente
pe care trebuie să le întâmpine, spre adversități,
iar aceste fenomene sunt totodată oportunități
pentru o mai bună înțelegere și rezolvare a lor.
Adversitățile, pentru oricine încearcă să facă
progrese în devenirea sa umană, nu sunt altceva
decât un câmp de exercitare a potențialităților ră-
mase până atunci ascunse.
1O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Adversitatea, deci, nu este o negativitate în sine:
în adversitate se pot închide și dezvălui în același
timp un dar pentru creșterea personală, pentru a
se putea ridica deasupra ei. De aceea Ubaldi cla-
rifică modul în care se va dezvolta inteligența în
măsură să ne facă să înțelegem cât de lipsit de sens
este individualismul, care reduce viața socială la
un câmp de lupte interminabile. Azi societatea
noastră a descoperit puterea de organizare, pen-
tru care este necesară cooperarea, care reprezintă
mijlocul cel mai bun pentru a putea propune o
nouă ordine în ce privește organizarea societății și
bunul mers al treburilor obștii. Ubaldi o definește
ca pe un viitor stat organico-unitar al umanității,
astfel că fiecare individ din egocentric-separatist
va deveni organic-unitar. Umanitatea trebuie să
evolueze spre armonia unui unic stat organic,
prin intermediul căruia se va realiza o stare co-
lectiv- unificată, la care trebuie să participe toți și
să contribuie la realizara unei conștiințe unitare,
în sensul participării la bunul mers al treburilor
comunității.
Legile vieții
Pentru Pietro Ubaldi adevărata morală, dinco-
lo de morala ipocrită și fariseică, care este pe cale
de dispariție, există o morala individuală, aparți-
nând indivizilor și modalității lor particulare de
percepție a realității, costituită de-a lungul proce-
sului evolutiv în funcție de mediul specific în care
s-a format. De aceea este nevoie să fie extinsă con-
știința colectivă prin intermediul celor două for-
me evolutive: înțelegerea și cooperarea. Cu aceste
două instrumente ale gândirii noastre putem con-
tribui la tot ceea ce poate rezulta folositor pentru
întreaga colectivitate. Noul model social va fi un
„model cooperațional”, corespunzător exigențelor
actualei societăți.
Arta de a trăi, pentru Ubaldi, constă în înțele-
gerea Legii, pentru a se simți mai bine și a suferi
mai puțin și, deci, scopul este unul practic și uti-
litar.
De aici vine metoda colaborării frățești, cea
altruistă, unitară, care încearcă să pună împreu-
nă interesele tuturor: o metodă care este în ace-
lați timp o cale a iubirii și a justiției, inspirată din
ordinea dumnezeiască a lucrurilor și din legile
vieții, care sunt legi care sunt menite să facă po-
sibilă unitatea colectivă și amortizarea separatis-
melor.
Ubaldi individuează, de aceea, anumite legi
fundamentale.
Prima lege, este Legea meritocrației: putem
vorbi de o valoare reală când merităm ceva cu
adevărat. Cauzele sunt efectele și efectele sunt ca-
zele a tot ce ni se întâmplă din punct de vedere
intelectual și colectiv.
Apoi, este Legea răsplătirii benefice: orice cau-
ză care determină un anumit comportament, ne
este răsplătit în funcție de caracterul acestuia, cu
bine sau cu rău. Când cauzele au de-a face cu un
anumit beneficiu nemeritat pentru noi, punân-
du-se împotriva Legii, ni se-ntoarce într-o formă
răsturnată, împotriva intereselor noastre. Atuci
când s-au petrecut conform Legii, vin să ne răs-
plătească eforturile.
Urmează Legea cunoașterii: cunoașterea ne
vine prin înțelegere și o deplină maturizare a ac-
țiunilor noastre, printr-un cumul de cunoștințe.
De aceea atunci când acționează întru binele ce-
lorlalți, este nevoie să avem încredere în intuițiile
noastre și în încercarea de a ne sintoniza cu Legea
divină.
Există, după aceea, Legea unității colective: în
mod treptat, de la comunitatea în doi se trece la
familie, la micul grup, la comunitatea tribală, la
națiune, până se ajunge prin intermediul dezvol-
tării conștiinței planetare, la comunitatea întregii
umanități, respectând bineînțeles diversitatea.
Viața funcționează prin unități egocentrice.
Fundamentală este Legea evoluției. Evoluția
izvorăște din interiorul ființei umane: este un
impuls îndreptat spre un proces de unificare.
Produce sinteze progresive, prin intermediul ex-
pansiunii spirituale. O evoluție a unei comunități
nu se poate obține decât prin intermediul evoluți-
ei părților sale constitutive. Este vorba de o matu-
rizare intimă și profundă.
Fiecăruia dintre noi, în orice moment, în orice
fază pe scara evoluției Legea îi oferă o oportunita-
te. Nu putem, în mod sigur, s-o definim ca un dat
sau ca un obiect: nu este problema a „ceea ce tre-
buie să facem”, ci „cum” putem și trebuie să facem.
De aceea sarcina noastră nu este totdeauna defini-
tă și clară, ci se clarifică prin străduințele noastre
și prin percepția a ceea ce trebuie să clarificăm și
să construim, în propriul nostru eu și în sufletul
fiecăruia. În acest sens, uneori ni se pare că sun-
tem la înălțimea misiunii care ne-a fost încredin-
țată, alteori deloc: în orice caz, simțim și înțele-
gem că trebuie să mergem înainte.
În orice caz, scopul nostru rămâne, chiar dacă
suntem disperați sau greutățile pe care le întâmpi-
năm ne descurajează. Mai mult, chiar atunci când
suntem disperați și îndurerați, găsim acolo scopul
acțiunii noastre, acela de a rezista și a continua
să sperăm și să mergem înainte, în ciuda tuturor
opreliștilor. Rămâne necesitatea de a continua pe
calea noastră.
Aceasta este puterea noastră, ne spune Ubaldi:
puterea spiritului de a se înălța, puterea sufletului
de a se edifica, puterea minții de a se sintoniza,
deoarece cunoștința noastră trebuie să se trans-
forme în înțelegere și viața în înțelepciune, trăin-
du-ne viața ca pe o continuă expansiune a propri-
ei conștiințe.
Acesta este sensul unei “revoluții mai evolua-
te”, sănătoase, folositoare, constructivă în ordinea
însăși. Alternativa nu este decât o mioapă, dacă
nu oarbă, involuție. Este vorba, în schimb, de a
trăi evoluând, trăind continuu, cu pasiune, iu-
bind, suferind, rezistând și imaginând, spiritua-
lizându-ne: a trăi evoluând. Nu există alte căi pe
calea adevărului: decât a trăi evoluând și a evolua
trăind.
(traducere de Viorel Igna)
Bibliografie referențială
Ubaldi Pietro, La Grande	Sintesi,	Edizioni
Mediterranee, Roma 1980.
Id., La nuova civilta del terzo millennio, Edizioni
Mediterranee,Roma 1988.
Id. La tecnica funzionale della legge di Dio, Edizioni
del Centro Studi italiano di parapsicologia, Recco (Ge)
2009
Mollo Gaetano, Pietro Ubaldi biosofo dell’evoluzione
umana, Ed. Mediterranee,Roma 2006.
Id., La formazione dell’uomo evoluto nel pensiero di
Pietro Ubaldi, in Pedagogia e Vita, n. 4, 2005, pp. 23-36
■
Dorel Găină
aREAL 28, (2020), fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 18 x 40 cm
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
11
Schemele
dialectico-speculative
■ Acad. Alexandru Surdu
Schemele acestea reprezintă structuri for-
male, analoge figurilor și modurilor si-
logistice din teoria formelor noetice ale
Rațiunii. Aristotel le numea „scheme” (schemata).
Immanuel Kant folosea termenul de „schemă” ca
un fel de intermediar între concepte și sensibili-
tate în vederea aplicării conceptelor la fenomene.
„Schematismul” la Kant era al Intelectului, aici
este vorba despre „schematismul” Speculațiunii,
despre schemele dialectico-speculative de apli-
care a Supercategoriilor la toate domeniile de
referință ale Speculațiunii, și anume la cele opo-
zițional-antitetice, contradicțional-dialectice și
contraro-antiologice. Aceasta, deoarece orice
schemă speculativă trebuie să aibă cel puțin două
componente opuse, contradictorii sau contrare.
Aici mai intervine un aspect care va fi discutat
în mod special și care a mai fost amintit, acela re-
feritor la aplicațiile sofistice ale formelor gândirii
speculative, ceea ce necesită câteva considerațiuni
despre semnificația aplicării corecte a schemelor
dialectico-speculative.
Prin „aplicare” în genere, logico-clasic și aris-
totelic vorbind, se înțelege, la nivelul diferitelor
forme noetice ale Rațiunii, concretizarea acesto-
ra. Ele sunt prezentate de regulă schematic, re-
spectiv structural, în lucrările de logică, judeca-
ta, de exemplu, prin schema (S-P), de la (S este
P) și respectiv (Subiectul este Predicat). Schema
(S-P) poate fi concretizată sau aplicată în dome-
niul astronomic, de exemplu, adică înlocuindu-l
pe „S” cu Soarele, să zicem, sau cu Pământul, iar
pe celălalt component al schemei, respectiv „P”
cu „astru” sau „planetă”, și obținând astfel jude-
cățile concrete (propozițiile) adevărate: „Soarele
este astru” și „Pământul este planetă”. În genere,
termenul de Organon sau „instrument” al logicii
tradiționale se referă tocmai la utilizarea sau apli-
carea ei în diferite domenii, de regulă științifice.
Lucrările de logică tradițională erau împărțite în
teoria elementelor și metodologia sau logica pură
și logica aplicată.
Datorită faptului că formele noetice ale
Speculațiunii nu au fost tratate în cadrul unei
teorii (unei logici) pure nu se poate face nicio
distincție între teoria Speculațiunii sau logica
speculativă și aplicațiile ei. Cauza principală, per-
sonificarea formelor noetice speculative, să zicem
Conceptul în accepțiunea lui Hegel, ca fiind „libe-
rul” (das Freie) și ca putere substanțială (substan-
tiale Macht), face și produce totul, producându-se
pe Sine. Și, mai mult, „face” toate acestea așa cum
vrea El. Prin „El” înțelegându-se, firește, auto-
rul cărții, adică Hegel. Faptul că ceea ce „face”
Conceptul seamănă uneori cu ceea ce există deja,
reprezintă aspectul speculativ al gândirii lui Hegel
care încerca o reproducere catoptronică a celor
existente. Faptul că reproducerea nu semăna de
cele mai multe ori cu originalul se datora „oglin-
zii”, adică schemei dialectico-speculative pe care
o aplica Hegel în toate cazurile. Corect ar fi fost să
aibă câte o „oglindă” specială pentru fiecare caz.
Făcând abstracție de ceea ce marxiștii nu-
meau „hipostazierea” și „fetișizarea” (vide Radu
Stoichiță, Natura conceptului în Logica lui Hegel,
Edit. Științifică, București, 1972) Conceptului,
adică personificarea lui și, cum s-ar zice, „pune-
rea lui la treabă”, a fost apreciată și mai este încă,
în mod special, „metoda” lui Hegel, și anume „di-
alectica” (spre deosebire de „sistemul” acestuia
„viciat” de „hipostaziere”).
Problema „dialecticii” a fost abordată chiar de
la începutul Filosofiei Pentadice, ca însemnând și
antitetică și antiologie, de care însă trebuie sepa-
rată, cu toate că termenul de „dialectică” le presu-
pune implicit și pe celelalte două.
Hegel vorbea numai despre dialectică și la fel
au făcut și marxiștii, cu toate că Marx, chiar în
Capitalul vorbește, în domeniul economic al for-
țelor de producție și al relațiilor de producție, des-
pre opoziții (Gegenzatze) nu despre contradicții
(Widerspruche).
Schemele dialectico-speculative sunt ale
Supercategoriilor între care nu există decât rela-
ții de contrarietate și, ca atare, ne găsim în do-
meniul antiologiei. Le-am spus totuși „scheme
dialectico-speculative”, deoarece aplicarea lor la
domeniile corespunzătoare produce, prin expri-
marea lor lingvistică în cadrul comunicării scrise
pe care am adoptat-o aici, enunțuri contradictorii
(kantian vorbind, antinomice, paradoxale). Ele
sunt totuși scheme „dialectico-speculative” și nu
numai „dialectice”. Acesta este și motivul pentru
care marxiștii, preluând de la Hegel numai „di-
alectica”, au pierdut tocmai „speculativul”, prin
care Hegel reproducea catoptronic (oglindea)
câteodată, ce-i drept, la fel ca Schelling în dome-
niul fizicii, fenomene naturale sau sociale. Dar
nu prin dialectică, ci prin meditație speculativă.
Căci Conceptul absolutizat, ca „persoană absolu-
tă”, cum îi zicea Marx, care „face și drege”, era de
fapt Hegel însuși. Hegel care, așa cum îi plăcea să
spună, se dăruia „obiectului”, identificându-se cu
acesta, cum „se face” fachirul pasăre și apoi po-
vestește cum zboară aceasta, deși vede oricine că
el meditează încremenit cu picioarele încrucișate
și cu ochii închiși. Hegel medita la „obiectele” fi-
losofiei, care sunt categoriile și Supercategoriile,
despre care el citise aproape tot și știa, mai bine
decât oricine din vremea sa, cum „zboară” și pe
unde „zboară” acestea, de la presocratici și până
la Kant. Și nu este de mirare că reușea, uneori, să
ne ofere câte o Revelație pe care putea să o pună,
nesuferind de prea multă modestie, chiar pe sea-
ma lui Dumnezeu, nu numai a Conceptului, căci
oricum Hegel se considera „un trimis al Cerului”.
Schemele dialectico-speculative nu sunt altce-
va decât structuri mentale ale gândirii speculative
a omului, firește, a filosofului speculator, cu aju-
torul cărora poate să ajungă la Revelații specula-
tive, fie în domeniile antitetice, fie dialectice sau
antiologice, dar nu prin simpla înlocuire a unor
„variabile” și nu prin „aplicarea” lor la întâmplare
în orice domeniu sau fără suportul de pregătire
prealabilă a meditației filosofice speculative.
Marxiștii obișnuiți, care au reținut de la Hegel
doar „dialectica”, încearcă să recolteze de pe ori-
ce teren, fertilizat, cum zicea Georg Lukâcs, cu
Alexandru Surdu
„îngrășământul contradicțiilor”, aceleași rezulta-
te, care pe plan social-politic duc la lupta de cla-
să, la revoluție și, în cele din urmă, la dictatura
care să-i liniștească pe toți. Excepție au făcut chiar
clasicii marxismului, cu Revelația economică din
Capitalul lui Karl Marx care, o spune singur, a lu-
crat acolo cu schemele dialectico-speculative ale
lui Hegel, dar a și cercetat toate scrierile economi-
ce din toate timpurile. A avut într-adevăr Revelații
deosebite, dar nu le-a pus, ca Hegel, nici pe seama
Conceptului, nici pe seama lui Dumnezeu.
Schemele dialectico-speculative binare opozi-
ționale pot fi de mai multe tipuri. Cele evident
speculative sunt aplicabile la entități infinite sau
eterne: numerice, de exemplu șirul numerelor
pare - șirul numerelor impare (nepare), în care
opoziția nu presupune o componentă negativă.
Opusele de genul acesta presupun și unitatea opu-
șilor (coincidentia oppositorum), în cazul de față,
șirul numerelor naturale, care este compus din
numere pare și impare.
Alteori, cum este cazul polilor magnetici, opo-
ziția este ca de la „pozitiv” la „negativ”, prin exclu-
dere reciprocă, dar și prin presupunere reciprocă,
respectiv dedublare catoptronică, inversare etc.
Pe plan cosmic, teluric etc., se vorbește frecvent
despre inversarea opușilor, adică cel considerat
pozitiv (de atracție, de exemplu) se face negativ și
invers, dar și despre apariția unui al treilea neutru
(fără atracție sau respingere) - de fapt o „zonă”,
toate trei fiind încadrate într-un al patrulea care
le reunește. Planetar (teluric) am avea de a face cu
doi poli magnetici (de Nord și de Sud) ale căror
acțiuni n-au fost încă bine determinate. În plus,
se constată pe restul suprafeței planetare că ac-
ționează numai atracția (gravitația). Immanuel
Kant, care gândea speculativ în tinerețe, vorbea
și despre forța „repulsivă”, de respingere, ale cărei
zone ar trebui depistate sau evidențiate (și chiar
utilizate ca mijloc de propulsie), prin combi-
națiile posibile dintre cei doi poli magnetici. Pe
două bile magnetice pot fi depistate ușor cele trei
zone; de atracție, de respingere și de „indiferență”.
Aspectele speculative se referă la extensiunile spre
Transcendența cosmică a zonelor polare magne-
tice și, firește, la amplificarea și utilizarea lor ca
mijloace eventuale de propulsie cosmică.
Opozițiile binare care presupun pozitivul,
12
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
negativul și neutrul, cu intervenția sau nu a po-
lilor magnetici, au condus și mai pot să conducă
încă la rezultate tehnice (de tipul celor inspirate
de către Schelling) în domeniul electricității și al
luminii, prin reproduceri catoptronice în mic ale
fenomenelor cosmice sau, invers, prin miniaturi-
zarea sau captarea celor cosmice și, cum se zice,
„domesticirea” lor.
Meditația speculativă tehnică, vecină cu cea
științifică, presupune exerciții speciale de dezvol-
tare a capacității de imaginație, în special vizuală
(dar și pentru celelalte simțuri) și, firește, de re-
producere catoptronică după asemănare (kath’-
homoiosis).
Se observă însă faptul evident că multe din-
tre „aplicațiile” schemelor dialectico-speculative,
când sunt corecte, sunt mai degrabă descope-
riri ale acestora în diferite domenii, în care sunt
ilustrate de însăși desfășurarea fenomenelor din
Existența Nemijlocită, sunt un fel de „proiecții”,
de oglindiri ale acestora, adică de reproduceri ca-
toptronice (speculative). Le putem numi „aplica-
ții proiective”. Se observă însă că aproape fiecare
aplicație proiectivă diferă de celelalte. Aceasta în
măsura în care sunt corecte.
Aplicațiile neproiective ale schemelor dialec-
tico-speculative ar putea fi numite „constructi-
ve”. Kant le zicea „constitutive”, deoarece se re-
fereau la Idei și erau aplicate de către Rațiunea
Speculativă. Când le aplică însă Speculațiunea,
ele devin „constructive” nu de „obiecte ide-
ale”, ci de fenomene propriu-zise. Numai că
Speculațiunea nepersonalizată nu lucrează sin-
gură, ci este o facultate noetică a oamenilor în
genere, dar poate fi utilizată prin aplicare con-
structivă numai de către persoanele care au o
pregătire temeinică științifică și tehnică în vede-
rea unei meditații speculative cu Revelații sem-
nificative. Căci, în aceste cazuri, Revelația este
anterioară producerii unor fenomene care să
reproducă catoptronic schemele dialectico-spe-
culative. Rezultatul însă ține de Existența Reală.
Ne putem referi și la schemele dialectico-spe-
culative binare aplicate proiectiv (sau cel puțin
cu pretenție proiectivă) de către Karl Marx, în
lucrarea Capitalul, la fenomenele economice.
Cea mai simplă este schema Marfă-Bani-Marfă
Dorel Găină	Complice la murmurul lumii (2018)
instalație, acțiune, fotografie performativă, imprimare digitală/hârtie, 45 x 30 cm
a circulației mărfurilor, care amintește de o
schemă hegeliană obișnuită prin care ceva se
transformă în opusul său și apoi revine la sine
ca altul. Schema poate fi continuată cu Bani-
Marfă-Bani, respectiv Bani-Marfă-Mai mulți
Bani, din care se vede mai bine că al doilea ter-
men Bani, obținut prin transformarea Banilor
în Marfă și a Mărfii în Bani poate să aducă ceva
în plus. Marx recunoaște că a „cochetat aici cu
modul de exprimare specific lui Hegel” și chiar
adaugă un paragraf despre „caracterul de fetiș al
mărfii și misterul său”, pe care îl elucidează prin
alte două categorii economice: valoarea de între-
buințare și valoarea de schimb. Facem abstrac-
ție aici de pretinsele „opoziții” dintre acestea și
de faptul că, tot „dialectic” vorbind, în șirurile
acestea de „transformări” ale Banilor în Mărfuri
și invers, prin încălcarea „identității abstracte” a
Intelectului și a Rațiunii: Bani ^ Bani și Marfă ^
Marfă se pot obține Mai mulți Bani, dar și Mai
puțini Bani (ceea ce este valabil și cu Marfa), căci
nimeni nu se apucă să vândă o marfă și, pe ba-
nii obținuți, să cumpere aceeași marfă. Din per-
spectiva Intelectului și a Rațiunii se petrece ceva
„misterios”, dar trebuie adăugat că și „modul de
exprimare”, cu personificarea categoriilor, este de
vină. Căci „fetișizarea” este făcută de către auto-
rul economist speculator (hegelian sau marxist),
înaintea cititorului inteligent sau rațional care,
pe bună dreptate, se miră și, dacă va încerca și el
să aplice această schemă dialectico-speculativă
binară, este sigur că va pierde tot așa cum se zice
că pierdea și Marx la bursă (banii lui Engels) și
se tot mira că nu-i reușește nicio schemă.
■
Dorel Găină
aREAL 23, (2020), fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 18 x 40 cm
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
13
juridic
Despre violență
■ Ioana Maria Mureșan
ncheierea actului juridic presupune expri-
marea unui consimțământ liber și în deplină
cunoștință de cauză, respectiv o persoană
este ținută să exprime o voință informată și asu-
mându-și consecințele decurgând din perfectarea
respectivului contract.
Manifestarea de voință poate fi viciată în ca-
racterul conștient al acesteia, cum este ipoteza
erorii și al dolului, când o parte încheie un act ju-
ridic având o falsă reprezentare a realității (Ionel
Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu,
Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu,
București, 2017, p. 510).
Spre deosebire de eroare și dol, violența sub-
minează caracterul liber al manifestării de voință.
Astfel, partea al cărei consimțământ a fost viciat
are o reprezentare clară al actului juridic proiec-
tat, precum și a efectelor acestuia, însă nu își asu-
mă în mod liber consecințele încheierii acestuia,
fiind constrânsă prin violență.
Astfel, consimțământul exprimat în vederea
încheierii contractului poate fi viciat nu doar prin
eroarea survenită spontan sau ca urmare a mane-
vrelor dolosive ale celeilalte părți contractante ci
și prin violență, definită ca fiind temerea justifica-
tă indusă, fără drept, de cealaltă parte contractan-
tă sau de un terț.
Ceea ce viciază consimțământul nu este violen-
ța, ci teama insuflată de aceasta, un element psi-
hologic indus prin exercitarea violenței, aceasta
Dorel Găină
Călătorirea (2014), fotografie directă, modelare digitală, imprimare digitală/pânză, 70 x 70 cm
din urmă nefiind decât un mijloc întrebuințat
pentru a induce o stare de temere care determină
persoana asupra căreia se exercită să acționeze în
sensul dorit de autorul actelor violente.
Violența poate fi morală, caracterizată prin
acte susceptibile de a produce un disconfort mo-
ral, cum ar fi amenințarea cu divulgarea unor
informații susceptibile de a afecta reputația unei
părți sau fizică, caracterizată prin acte care vizea-
ză integritatea fizică a persoanei sau integritatea
bunurilor sale. În ambele cazuri, nu este nevoie
ca actele care formează obiectul amenințării să se
producă efectiv, respectiv informațiile compro-
mițătoare să fie divulgate sau să se aducă atinge-
re integrității fizice a persoanei, fiind suficient ca
aceste acte să aibă aptitudinea reală de a induce
o temere, determinând persoana să acționeze în
sensul dorit de autorul acestora.
Violența fizică poate depăși sfera viciilor de
consimțământ, în ipoteza în care persoana asupra
căreia se exercită actele de violență fizică este re-
dusă la o stare pur pasivă, fiind folosită ca un sim-
plu instrument. Astfel, dacă un vânzător este silit
să semneze un contract de vânzare, în modalitatea
în care terțe persoane îi țin și îi conduc mâna pe
hârtie este limpede că vânzătorul nu este cel care
a semnat, mâna lui fiind redusă la un simplu in-
strument (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, Volumul
I, Editura All Beck, București, 2002, p. 85). În
exemplul prezentat, violența fizică exercitată nu
constituie doar un viciu de consimțământ, căci
vânzătorul nu și-a exprimat voința de a încheia
contractul de vânzare, iar neexistând o manifesta-
re de voință nu se pune problema vicierii acesteia,
fiind chiar o ipoteză în care voința de a încheia
contractul nu a fost exprimată, lipsind o condiție
esențială de valabilitate a actului juridic, sancțiu-
nea incidentă fiind nulitatea acestuia.
Pentru ca violența fizică să constituie viciu de
consimțământ este necesar ca aceasta să lase vic-
timei o oarecare libertate de voință, aceasta fiind
ținută să încheie actul juridic impus de autorul vi-
olenței sau să suporte o durere fizică. Spre deose-
bire de ipoteza prezentată în paragraful anterior,
în care victima este redusă la un simplu instru-
ment, în acest caz, aceasta poate să delibereze și
să aleagă între două căi: fie încheie actul juridic,
fie suportă consecințele refuzului, astfel cum au
fost descrise de autorul violenței. În această ipote-
ză există o manifestare de voință, însă aceasta nu
este liberă, fiind făcută sub presiunea unei con-
strângeri (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, Volumul I,
Editura All Beck, București, 2002, p. 86).
Însă nu orice amenințare sau orice stare de
temere care se vrea a fi indusă de cealaltă parte
contractantă întrunește condițiile violenței ca vi-
ciu de consimțământ, impunându-se ca temerea
insuflată să fie de așa natură încât partea amenin-
țată putea să creadă, după împrejurări că, în lipsa
consimțământului său, viața persoana, onoarea
sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și
iminent. Astfel, poate atrage anularea contractu-
lui doar temerea de o anumită gravitate.
În aprecierea gravității criteriile folosite nu
sunt legate de actele de violență exercitate, căci
ceea ce viciază consimțământul este temerea,
element psihologic care determină o persoană să
acționeze în maniera dictată de autorul violenței.
Existența acestei temeri este un element subiectiv,
fiind resimțit în mod distinct de fiecare persoană
în parte, în funcție de vârstă, experiență de viață
și caracterul acesteia. Acestea din urmă sunt cri-
teriile avute în vedere de legiuitor, care a statuat că
existența violenței se apreciază ținând seama de
vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui
asupra căruia se exercită violența, precum și orice
altă împrejurare ce a putut influența starea acestu-
ia la momentul încheierii contractului.
De asemenea, se impune ca violența să insu-
fle temerea unui pericol grav și iminent, a unui
pericol de o importanță suficientă și care este pe
punctul de a se produce sau care este foarte pro-
babil să se producă în viitor. Presiunea exercitată
sub amenințarea unui pericol care este posibil să
se producă în viitorul îndepărtat nu este în măsu-
ră să întrunească elementele violenței ca viciu de
consimțământ întrucât fiind situat într-un viitor
relativ îndepărtat nu este în măsură să insufle o
temere reală și serioasă, fiind păstrată o largă li-
bertate de apreciere.
Deși violența poate fi fizică sau morală, exis-
tența acesteia nu se rezumă la ipoteza în care este
amenințată doar persoana partenerului contrac-
tual, ci și în ipoteza în care sunt amenințate averea
sau onoarea acestuia. De asemenea, sunt întrunite
condițiile violenței și în cazul în care amenințarea
este îndreptată împotriva unei persoane apropiate
părții al cărui consimțământ a fost viciat, precum
soțul, soția, ascendenții ori descendenții acestuia,
căci dată fiind legătura de afecțiune temerea in-
suflată în această modalitate poate fi resimțită ca
fiind mult mai puternică.
14
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Dorel Găină	Pădurea de rezervă (2018)
fotografie și editare digitală, imprimare digitală/hârtie,
50 x 75 cm
Nu orice temere este în măsură să întrunească
condițiile violenței. De exemplu, nu sunt întruni-
te condițiile viciului de consimțământ în ipoteza
în care un creditor care îi spune debitorului său,
că în cazul în care nu va restitui împrumutul se
va adresa instanței de judecată. În exemplul dat,
chiar dacă amenințarea cu introducerea unei ce-
reri de chemare în judecată este susceptibilă să
inducă debitorului o stare de temere, aceasta este
justificată, fiind o aplicația practică a dreptului
creditorului de a apela la forța coercitivă a statu-
lui în vederea obținerii restituirii împrumutului
acordat debitorului.
De regulă, amenințarea cu exercițiul unui
drept, chiar dacă poate crea o stare de temere,
de tulburare, în reprezentarea celeilalte părți, nu
întrunește condițiile violenței, nefiind susceptibi-
lă să atragă anularea contractului astfel încheiat.
Astfel, dacă Primus și Secundus încheie o promi-
siune sinalagmatică de vânzare, prin care ambii
se obligă să încheie într-un termen de două luni
un contract de vânzare, având ca obiect un teren,
faptul că după împlinirea termenului de două luni
stabilit de părți, Secundus îl amenință pe Primus
că se va adresa instanțelor de judecată dacă re-
fuză încheierea contractului de vânzare, iar sub
imperiul acestei amenințări, Primus consimte la
încheierea contractului, acesta din urmă nu va
putea invoca vicierea consimțământului prin vio-
lență pentru a obține desființarea contractului de
vânzare astfel încheiat. Dreptul de a apela la forța
coercitivă a statului este corelativ obligației de a
încheia contractul de vânzare asumate de Primus,
în lipsa acestei obligații, contractul încheiat ră-
mânând fără utilitate practică, fiecare parte fiind
liberă să neglijeze prevederile acestuia.
Însă, pentru a nu fi întrunite condițiile violenței,
se impune ca exercițiul dreptului să nu fie deturnat
de la scopul pentru care a fost recunoscut, respec-
tiv să nu fie exercitat în scopul de a obține avantaje
injuste. Astfel, vor fi întrunite condițiile violenței
dacă același creditor amenință debitorul că va so-
licita în instanță restituirea împrumutului dacă nu
îi înstrăinează imobilul aparținând acestuia din
urmă la un preț mult mai mic decât cel practicat
pe piața liberă, respectiv dacă Secundus îl amenin-
ță pe Primus că se va adresa instanței de judecată
dacă nu înstrăinează și un alt imobil pentru același
preț, în temeiul înțelegerii anterioare. În ambele
ipoteze, contractul de vânzare astfel încheiat va fi
anulabil, fiind întrunite condițiile violenței.
Nu orice temere insuflată în contextul înche-
ierii contractului este susceptibilă să atragă anu-
larea acestuia, fiind necesar ca aceasta să aibă un
caracter justificat, o anumită gravitate. În acest
sens, temerea de a nu mâhni sau de a nu jigni o
persoană căruia autorul îi poartă respect și afec-
țiune, precum și temerea că în lipsa încheierii
contractului ar fi afectată relația de prietenie sau
profesională, nu sunt în măsură să atragă anularea
contractului.
Încheierea contractului presupune, de regulă,
crearea unei legături între două persoane, astfel,
eventuale elemente care pot duce la vicierea con-
simțământului sunt analizate în persoana celor
două părți contractante. Dar, în cazul violenței
este acceptat că aceasta nu poate proveni doar de
la cealaltă parte contractantă ci și de la un terț, de
la o persoană care nu este parte la actul încheiat,
de exemplu, C îl amenință pe A că va dezvălui in-
formații susceptibile să îi afecteze reputația dacă
nu cumpără un imobil de la B.
Și în această ipoteză consimțământul exprimat
de A la încheierea contractului de vânzare, prin
care achiziționează un imobil de la B, este viciat,
căci voința exprimată de A la încheierea contrac-
tului nu este liberă, fiind dictată de temerea insu-
flată de presiunile exercitate de C.
Pentru a putea obține anularea contractului de
vânzare se impune ca B, parte a contractului de
vânzare al cărui consimțământ nu a fost viciat să
cunoască, sau să fi trebuit să cunoască, violența
exercitată de C.
În ipoteza în care B nu cunoștea faptul că vio-
lența exercitată de C a determinat încheierea con-
tractului, acesta din urmă rămâne valabil, părțile
fiind ținut să își execute obligațiile asumate.
Însă actele exercitate de C, amenințarea cu dez-
văluirea unor informații susceptibile să afecteze
reputația lui A, întrunesc caracterele faptei ilicite,
A putând solicita acestuia repararea prejudiciului
rezultat din încheierea contractului sub imperiul
temerii insuflate prin amenințare.
În practică au existat situații în care o parte a
fost constrânsă să consimtă la încheierea unui
contract nu de cealaltă parte contractantă sau de
un terț ci de circumstanțe exterioare, de un eve-
niment exterior, dezavantajos pentru aceasta, care
plasează partea într-o poziție de inferioritate sau
chiar de dependență față de partenerul contractu-
al, care poate folosi această împrejurare in avan-
tajul său.
Aceste împrejurări pot fi grupate sub denumi-
rea generică de stare de necesitate înțeleasă ca un
pericol grav și iminent, care provine de la un fac-
tor străin de părțile actului juridic (Ionel Reghini,
Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în
dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2017,
p. 512).
De exemplu, cazul căpitanului unei nave aflate
în dificultate pe mare, silit să accepte o remunera-
ție disproporționată pentru salvatorul său (Cass.
Req., 27 ap. 1887, citată în Dan Chirică, Tratat
de drept civil. Contracte speciale. Vol. 1. Vânzarea
și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită, Editura
Hamangiu, București, 2017, p. 312) sau medicul
care, profitând de starea foarte gravă a pacientului
său, a pretins acestuia din urmă un onorariu foar-
te mare pentru a-l salva (B. Petit, J-Cl. Civ. Art.
1111-1115, citat în Dan Chirică, Tratat de drept
civil. Contracte speciale. Vol. 1. Vânzarea și schim-
bul. Ediția a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu,
București, 2017, p. 312).
Însă nu orice contract încheiat în astfel de
circumstanțe care întrunesc condițiile stării de
necesitate se impun a fi anulate pentru vicierea
consimțământului prin violență, fiind necesar
ca partea contractantă să profite de această îm-
prejurare, căci anulabilitatea vine să sancționeze
profitul adus de starea de necesitate unui con-
tractant (Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul
Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura
Hamangiu, București, 2017, p. 512).
Astfel, va fi anulabil contractul de împrumut
încheiat în condițiile în care A a stipulat o dobân-
dă excesiv de oneroasă în schimbul împrumutului
acordat lui B, știind că acesta din urmă va folosi
suma pentru a acoperi costurile unei operații ur-
gente.
În schimb, nu va fi anulabil contractul de îm-
prumut încheiat între A și B, chiar dacă ambele
părți știau că suma împrumutată va fi folosită
pentru a acoperi costurile unei operații urgente,
în măsura în care creditorul A nu a profitat de
contextul generat de starea de sănătate a parte-
nerului contractual și care impunea luarea unor
măsuri urgente.
■
Dorel Găină
Trompe l oeil (2018), fotografie directă, asamblaj digitală, imprimare digitală/cobachrome , 50 x 150 cm
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
15
Re-locuirea culturală
a Cetății
■ Irina Petraș
ncercând să provoc amplasarea unui
Lucian Blaga turnat în bronz, așezat pe o
bancă, destins, cu Poemele luminii pe ge-
nunchi, am argumentat prin simplitatea sim-
patică a modului în care astfel de statui, pre-
zente în marile orașe ale lumii, aduc cumva
cultura mare printre oameni. Argumentul și
mai puternic era acela că statuia cu pricina s-ar
fi înscris firesc în fenomenul pe care îl urmă-
resc de mai bine de un deceniu în Cluj, mai
ales, dar știu că se întâmplă la fel în nenumă-
rate localități ale țării. L-am numit re-locuire
culturală a Cetății.
Startul l-au dat, cred, Zilele Clujului.
Inaugurând Promenada cărților, spuneam
atunci că, împânzit cu toate marile și mai mă-
runtele sale Biblioteci, cu Universități și Școli
de tot soiul, cu Librării, Edituri și Redacții de
reviste, toate cu nume și renume, Clujul putea
fi lesne imaginat ca o vastă Sală de lectură. Cu
„aripa” sa coborâtă acum în stradă, le dăruia
cititorilor clujeni un prilej de a privi în față, nu
pieziș, părțile întregului care sunt. În anii care
au urmat, toate instituțiile culturale s-au între-
cut în proiectul transformării piețelor, străzi-
lor, parcurilor, grădinilor în locuri de încărcare
a bateriilor culturale, alături, împreună. Verile
pustii ale Cetății au rămas o amintire. Până nu
de mult, rețeaua de străzi și parcuri era doar
un loc de trecere, important și el, desigur, mai
ales din perspectiva a ceea ce s-a numit locu-
irea pe traiectorie a omului de azi (Augustin
loan) - locuirea în camere de hotel, în locuințe
de serviciu, în „locuri” aflate pe drumuri. În
cetate, spațiul public e consolidat de înaintările
oamenilor spre locurile lor de consumat timp
existențial. Mersul lor însuși construiește un
spațiu de enunțare (De Certeau), căci locuito-
rii „țes locurile laolaltă prin viermuiala lor”. Și
cel mai mărunt dintre cătune păstrează această
țesătură a pașilor oamenilor gospodari, cum ar
spune Creangă, țesătură care definește orice
loc locuit de o comunitate omenească.
Dar, în această stare de câmp, avem în con-
tinuare nevoie de un loc anume, identifica-
bil, pentru a vorbi despre locuire. Traiectoria
nu exclude dorința de a reveni acasă. Ei bine,
Cultura a invadat aceste locuri de trecere, ano-
nime, grăbite și solitare, și a prefăcut cetatea
într-o casă-acasă a tuturor la care revii, căci
te re-descoperi aparținător ei prin cultură.
Spectacolele de teatru și operă în Piața Unirii,
un spectacol de balet în Parcul Mare, Jazz-ul
pe străzi și în parc, teatru de păpuși, proiecții
de film, festivaluri de toate mărimile, gastro-
nomie și flori, modă și dans popular, meșteșu-
guri și măiestrie au deprins locuitorii Clujului
cu împărtășirea repetată, coerentă, mereu sur-
prinzătoare, grație entuziasmului și imaginați-
ei organizatorilor, dintr-o zestre comună uria-
șă și ignorată în prelunga tranziție. Ea însăși,
tranziția, ruinătoare de identitate și suspendat
loc de trecere. Chiar dacă scriitorul nu e, prin
firea lucrurilor, „spectaculos” - cărțile nu doar
se scriu., dar se și citesc în singurătatea unghe-
rului fericit - Festivalurile de carte și de litera-
tură, ba chiar lansările de carte și recitalurile
au reușit să atragă lume ca niciodată înainte.
Cea mai importantă urmare a acestei revăr-
sări în stradă a tuturor formelor de cultură a
fost că sălile de spectacol s-au umplut și ele de
lume. Gustul fusese deprins. Agenda clujenilor
de toate vârstele conținea tot mai multe ase-
menea prezențe, umăr la umăr, în fața unor
manifestări culturale alese. Pe sute de scaune
scoase în stradă ori în piețe, în fața unor mari
scene impunătoare și bogate, deși temporare,
am urmărit fețele clujenilor tineri și mai puțin
tineri - atente, luminoase, cu un zâmbet dis-
cret pe buze, aruncând priviri de recunoaștere
celor din jur, străini deveniți de-acum membri
ai aceleiași comunități avide de cultură.
Re-locuirea prin cultură se construia pas cu
pas. Cu efort, desigur, cu zbateri pentru găsirea
de fonduri, cu emoții și poticniri. Se pusese în
mișcare și părea că nu mai poate fi oprit un
mecanism uriaș, divers, coerent, tot mai atent
gândit, căci construia tradiție și propunea un
veritabil modus vivendi. O locuire armonică,
o con-viețuire cu ingrediente culturale care să
promită perpetuarea situării firești în centrul
lumii. Doborând greutățile, artiștii din toate
domeniile dimpreună cu locuitorii Cetății au
suit încet panta, gata să ajungă la firescul de-
plin al manifestărilor culturale în Cetate. În
curând, se putea atinge platoul - așezat, sigur,
echilibrat, gata de noi provocări. Lumea își
redobândise Capul legitim: Cultura. Oamenii
îi recunoșteau forța de coeziune și progres.
Învățau deschiderea spre Celălalt. Își redesco-
pereau locurile memoriei (Pierre Nora), căci
marea scenă urbană e mărginită de vestigii is-
torice așteptând să fie reincluse durabil în pre-
zent. Karsten Harries (citată de Jean-Jacques
Wunenburger, Viața imaginilor) crede că ar-
hitectura e un zid de apărare împotriva terorii
timpului: „Limbajul frumuseții este limbajul
unei realități eterne”. Circumstanțială - spațial,
temporal, modal -, viața e definită de situările
ce o înconjoară, o pun în cerc. Locuirea se în-
tâmplă mereu în spațiu (locul-cel-larg, gândit,
inevitabil, cu o jumătate de gând, căci simțurile
ne înșală de îndată ce privim dincolo de lungi-
mea brațului nostru întins, un dincolo totuna
cu lumea și universul) și în loc (lumea-cea-mi-
că a prejmei și împrejurului, a casei, a curții
și grădinii, a străzii) (vezi Fernand Braudel,
Grammmaire des civilisations). Starea și miș-
carea au nevoie de loc, gândul are nevoie de
spațiu. De unde s-ar putea deduce că locurile
fizice/corporale sunt materializări ale spațiu-
lui mental pe care ești în stare să-l concrești.
Locul acceptă, aparent supus, „gândirea naran-
tă” (Giampiero Comolli), cea care controlează
prin poveste; ori își dă iluzia că se întâmplă așa.
Sâmbătă, 7 martie 2020, lumea se bulucise
la Librăria Humanitas din Cluj, revărsându-se
până pe trotuar. Ana Blandiana își lansa
Integrala poemelor. Cititorii au ascultat-o, au
intrat în vorbă cu ea, apoi au stat la rând cu-
minți, minute în șir, pentru un autograf. Deja
se auzise un huruit subteran anunțând spaime,
dar aici nu răzbise încă.
A doua zi, a căzut ca o ghilotină Pandemia.
A retezat brusc totul, în plin avânt. A oprit
toate motoarele, chiar și pe cele care au nevoie
de foc continuu pentru a supraviețui. Cât de
necesară și cât de eficientă a fost închiderea
teatrelor, muzeelor, cinematografelor, librării-
lor, bibliotecilor, școlilor nu știu. Nici nu știu
cum am putea afla vreodată. Dar știu că ori-
ce organism întrerupt brutal din mișcarea sa
ascendentă se dezechilibrează, cade, se sparge.
O vreme, păruse totul un experiment atipic,
un spectacol inedit numit izolare, carantină,
restricție. Am vorbit deja despre asta în Gara
planetară (România literară, nr. 36).
Acum, după luni de derivă, prăbușire, deru-
tă, se încearcă redresări. Unele dintre părțile
organismului cultural - dar și economic și so-
cial - nu se vor mai putea redresa, oprirea prea
lungă provoacă moarte cerebrală. Cum toate se
refac acum cu accent pe distanțare și mască, au
dispărut apropierea, împărtășirea, zâmbetul.
Ești atent mai ales la respectarea normelor. Ai
un sentiment de ireal și neînchegat. Ba, și mai
grav, de facultativ. Lumea fără cap a lui Canetti
își alătură Capul fără Lume, al Culturii exila-
te într-o paranteză. Ți se sugerează că se poate
trăi și fără Cultură, și fără Școală. Simulacrele
online sunt paliative, nu vindecătoare. Sunt
forme stângaci instituționalizate ale absenței.
Ale pustiirii. Ale sălbăticirii noastre.
Izolarea nu poate intra în definiția Culturii.
Se zice că biografia începe când te (re)cunoaște
celălalt. Poți avea o viață foarte bogată și, pen-
tru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biogra-
fie nu ai. De aici - zice C. Noica - dorința de
comunicare. Biografia se naște dintr-o dorință
de deschidere spre celălalt. Iar Cultura oferă
formele cele mai profunde și mai ziditoare de
comunicare. Ea, a dovedit-o, asigură locuirea
cu stil a Cetății. Te învață să numeri locuri ale
memoriei culturale, să înregistrezi semne ale
recunoștinței postume și detalii legate de fru-
musețea ignorată a locurilor prin care trecem
în goana îndatoririlor de zi cu zi. Toate aces-
tea înmagazinează un stil. Să reconstitui ori să
întreții o atmosferă e o datorie care ar trebui
să ne fie de la sine înțeleasă. Țesătura comuni-
tară poate fi șubrezită de orice gest nesocotit/
nepăsător, care nu-l include în gândul tău pe
Celălalt. Locuirea culturală autentică e de-limi-
tată, nu închisă. Ea scoate din deschiderea goa-
lă a nemărginirii, oricum inaccesibilă omului,
și situează într-o deschidere limitată, luată în
stăpânire, chivernisită cu migală și luciditate și
capabilă să țină locul totului.
Dintr-o aproape uimitoare înfăptuire, re-lo-
cuirea culturală a Cetății a devenit acum o
provocare gravă și anevoioasă. Un proiect de
luat în seamă serios și responsabil pentru a
recupera punctele câștigate pe drumul re-gă-
sirii de sine a ființei. Tot ce s-a câștigat într-un
deceniu de re-locuire culturală are nevoie ur-
gentă de o exigență actuală care să reînvie și să
consolideze ceva ce a fost silit să devină, brusc,
dintr-un prezent efervescent, un trecut la care
te referi cu nostalgie.
■
16
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
diagnoze
Hegel, Carl Schmitt,
Heidegger
■ Andrei Marga
Statul de drept este o magnifică achiziție isto-
rică. Dar atunci când este îmbrățișat cu ca-
rențe de cultură și cu reflexivitate redusă, ca
un fel de final al istoriei, nici el nu rezolvă chesti-
unea formei de stat. Ne dăm seama observându-i
alternativele de astăzi.
Prima alternativă a statului de drept actual este
să se ia în brațe pe sine ignorând ceea ce se sem-
nalează din multe țări. De pildă, că, în numele in-
dependenței justiției, unii judecători dau sentințe
politice, că unii procurori vor să facă legi, iar îm-
preună sunt sub controlul unor persoane mai cu-
rând decât al legilor. Ceea ce atrage reacții la fel de
inacceptabile, precum schimbarea procurorilor și
judecătorilor de către puterea executivă, încălcarea
Constituției și, peste toate, slăbirea Parlamentului
ca întruchipare a suveranității statului.
A doua alternativă este ca statul de drept să ac-
cepte propria relativizare, care înseamnă trecerea
funcționării lui în subordinea unui decident, care
se preocupă de aranjarea de grupuri care nici nu
știu ce este legitimarea și nu ar putea să o practice.
Cum s-a văzut și în timpul pandemiei, iar Apelul
Vigano a semnalat la timp, adepți ai unei aseme-
nea relativizări există.
A treia alternativă este ca statul de drept să-și
însușească democratizarea și să treacă în forma
statului de drept democratic, care este, de altfel,
și prevăzut în multe constituții de astăzi. În unele
țări statul de drept democratic este prevăzut în le-
gea fundamentală, dar încălcat continuu.
Alternativele acestea ne permit să vorbim de o
trilemă - ceea ce înseamnă că sunt trei alternati-
ve care dau cam același rezultat pentru statul de
drept. Fiecare dintre alternative duce dincoace de
statul de drept așa cum este practicat în destule
țări. Alternativele prima și a doua dau ceva care
nu mai poate fi socotit fără rezerve stat de drept,
a treia alternativă dă în fapt altceva decât statul de
drept actual - un stat de drept democratic, cum
spun juriștii.
Examinarea alternativelor readuce în fapt dis-
cuția în jurul unei abordări a dreptului care se do-
vedește a fi departe de a-și fi epuizat potențialul.
Este vorba de cea a lui Hegel, din cartea Principiile
filosofiei dreptului (1821), care împlinește în cu-
rând două secole de la apariție. Este, foarte proba-
bil, cartea care a inspirat cele mai multe inițiative
juridice în materie de organizare a statului de la
apariția ei încoace.
Ce este, însă, la drept vorbind, statul de drept?
Cel care a consacrat termenul, Kant, scria în
Metafizica moravurilor (1785) că “un stat (civitas)
este reunirea unei multiplicități de oameni sub
legi juridice și conține în sine trei puteri, adică
voința universală unificată într-o persoană triplă
(trias politica): puterea suverană (suveranitatea)
în persoana legislatorului, puterea executivă în
persoana guvernului (în conformitate cu legea)
și puterea judiciară (în calitate de capacitate de a
atribui fiecăruia ceea ce este al său conform legii)
în persoana judecătorului (potestas legislatoria,
rectoria et judiciaria)” (Atila Ozer, L’Etat, Textes
choisis, Flammarion, Paris, 1998, p. 179-180). În
Spre pacea perpetuă (1795), Kant a detaliat această
conotație: “Constituția instituită, în primul rând,
conform principiilor libertății membrilor unei so-
cietăți ca ființe umane), în al doilea rând, conform
principiilor dependenței tuturor de o unică legis-
lație comună (ca subiecți); și, în al treilea rând,
conform legilor egalității lor (ca cetățeni), este
constituția republicană: este singura care rezul-
tă din ideea unui contract original, ideea pe care
este fondată orice legislație legitimă” (Kant, Vers la
paix perpetuelle, Hatier, Paris, 2007, p. 23). Această
conotație a statului de drept a rămas valabilă până
astăzi.
Nu altcineva decât Carl Schmitt, care a luptat
continuu pentru a suprima dependența statu-
lui de valori și norme, a absorbit-o în caracteri-
zarea “statului de drept cetățenesc (burgerliche
Rechtsstaat)”. Acest stat presupune: “legalitate” -
orice măsură a statului se bazează pe lege; “con-
stituționalitate” - puterile statului și alți agenți
operează pe baza Constituției; “independența
magistraților” - controlul a posteriori al actelor
puterilor publice și actorilor, și două principii:
“principiul distincției public-privat” și “prin-
cipiul organizării” sau separarea puterilor în
stat. “Drepturile fundamentale și separarea pu-
terilor sunt conținutul esențial” (Carl Schmitt,
Vefassungslehre, Duncker & Humblot, 1928, p.
127) al statului de drept.
Kant a apărat conceptul statului de drept, pe
care îl ferea de orice culoare care ar putea să ducă
la “aplicarea arbitrară a legilor pe care un stat și
le-a dat singur” (p. 20). Dimpotrivă, Carl Schmitt
a insistat că acest concept al statului de drept nu
poate funcționa și s-ar bloca singur.
Dorel Găină Modus vivendi vs. Modus operandi (2018)
fotografie directă, editare digitală, imprimare digitală/
hârtie, 75 x 50 cm
Pe de o parte, statul de drept nu ar putea func-
ționa câtă vreme operează nelimitat cu “drepturile
omului”. Carl Schmitt își asumă că, pe de o parte,
din doctrina drepturilor omului rezultă că fiecare
persoană își poate da un status pe care îl vrea, nu-
mai că acest status nu poate fi decât în interiorul
unui stat, a cărui constituție prevede ineluctabil
limitări. Drepturile omului și statul ar intra astfel
în conflict.
Pe de altă parte, acest stat de drept nu ar pu-
tea funcționa. Aceasta pentru că, deși are caracter
juridic, legea rămâne rezultat al unui act politic.
“Legea (în sensul conceptului politic al legii) este
voință concretă, comandament, act de suveranita-
te” (p. 146). Statul de drept nu constă în aceea că
legile ar pica de undeva din cer; legile sunt impla-
cabil deciziile cuiva.
Cu cele două argumente, Carl Schmitt spune
că statul de drept este un “concept ideal” (p. 40),
ce nu are de a face cu realitatea, și că un stat efec-
tiv arată altfel. Nici nu s-ar putea pretinde justi-
ficat că statul de drept ar fi mai bun decât altele.
I s-ar putea prefera, de altfel, statul ca unitate a
poporului în jurul decidentului (conducătorului).
În mod interesant, Carl Schmitt l-a folosit pe
Hegel oarecum împotriva lui Kant. Într-adevăr,
în Jenaer Rechtsphilosophie. Die Vorlesungen von
1805-1806, Philosophie des Geistes, atunci când
ajunge să trateze rolul personalității în istorie,
Hegel scrie că „prealabilul marilor bărbați este de
a ști să exprime voința absolută.[...] Așa a înteme-
iat Teseu statul Atenei; astfel în Revoluția france-
ză statul a primit o putere înfricoșătoare, întregul
în general. Această putere nu este despotism, ci
tiranie, dominație oribilă; dar ea este necesară și
îndreptățită în măsura în care ea constituie și men-
ține statul ca acest individ real. [...] În acest sens
major este scris Principele lui Machiavelli, anume
că, în constituirea statului în general, ceea ce se
numește crimă, înșelăciune, cruzime etc. nu au
semnificația răului, ci pe cea a împăcării cu sine.
S-a luat scrierea chiar ca ironie, dar ce sentiment
adânc al mizeriei patriei sale, ce entuziasm al pa-
triotismului stă la baza învățăturii sale gândită la
rece, el le spune în Prefață și în încheiere“ (Hegel,
Fruhe politische Systeme, Ullstein, Frankfurt am
Main, Berlin, Wien, 1974, p. 264). Astfel, Hegel
vedea în argumentarea lui Machiavelli un răspuns
rațional la situația în care patria acestuia era risi-
pită sub controlul diferiților nobili, comandanți,
conducători provinciali și nu se putea ridica la
rangul unui stat. De aceea el apăra teza după care
„puterea de stat, care știe ce este, trebuie să aibă
curajul ca, în orice caz de necesitate, acolo unde
existența întregului este compromisă, să procedeze
deplin tiranic“ (p. 265).
Carl Schmitt l-a elogiat fără rezerve pe Hegel
pentru că l-a scos din discredit pe Machiavelli,
care „a gândit în contextul în care Italia, patria
sa, era expusă în secolul al XVI-lea, invaziilor
alemanilor, francezilor, spaniolilor și turcilor.
Această situație de defensivă ideologică a reapă-
rut la începutul secolului al XIX-lea în Germania,
în momentul invaziilor franceze, revoluționare
și napoleoniene. Fichte și Hegel l-au reabilitat
pe Machiavelli atunci când era important pen-
tru poporul german să se apere contra unui ina-
mic care răspândea o ideologie umanitară” (Carl
Schmitt, La notion de politique. Theorie du par-
tisan, Flammarion, Paris, 1992, p. 110). Fie și în
orizontul unei filosofii condusă de ideea conci-
lierii (Versohnung), faptul că Hegel îl privește cu
înțelegere pe gânditorul care a justificat mijloace
ce depășesc cadrul moralei este un merit. ^
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
17
o
În cartea sa Conceptul de politic, Carl Schmitt
dă o interpretare și mai pretențioasă. El vorbește
de „teorii politice veritabile”, datorate unor gândi-
tori ca Machiavelli, Hobbes, Bossuet, Fichte (fără
„idealismul său umanitar”), de Maistre, Donoso
Cortes, Taine și Hegel (p. 105). Hegel ar rămâne
„un spirit politic în sensul cel mai înalt”. Probe ar
fi scrierile de tinerețe, dar mai ales „opera genială
a tinereții sale, Die Verfassung Deutschlands”. În
ele nu se recurge la artificii intelectualiste „într-o
pretinsă puritate apolitică sau în apolitismul pur”.
Chiar dialectica lui Hegel are un „caracter speci-
fic politic”(p. 106). Dintre urmași, Georg Lukacs,
cu Geschichte und Klassenbewusstsein (1923), ar
fi captat cel mai bine acest sens activ al opticii lui
Hegel.
Pentru Carl Schmitt, Hegel a contat însă mai
mult ca premisă a „statului total”. La Hegel legisla-
ția este numai o parte a întregului națiune, societa-
te, epocă. Carl Schmitt spune că în această optică
ar fi înrădăcinat conceptul de „stat total”, în care
„toate lucrurile sunt politice, cel puțin potențial”
(p. 60). În „statul total” „domeniile anterior neutre
(religia, cultura, educația, economia) încetează de
a fi neutre în sensul în care acest cuvânt înseamnă
că ele sunt fără legătură cu statul și cu politica” (p.
59). Statul preia acum în sfera sa de acțiune dome-
nii care aparțineau odinioară societății.
Carl Schmitt pune fără ezitare această evoluție a
statului în seama concepției hegeliene. „Doctrina
germană a statului, rămasă sub influența filosofiei
hegeliene a statului, nu a renunțat la ideea că sta-
tul este, în privința societății, o realitate calitativ
alta și de un rang superior” (p. 61).De aici s-ar ali-
menta de fapt năzuințele la identificarea statului
cu societatea.
Neîndoielnic, Carl Schmitt știa că destul de de-
vreme după dispariția lui Hegel era de bon ton să
se identifice divergențe, chiar contradicții în gân-
direa acestuia. Rudolf Haym (cu Hegel und seine
Zeit, 1857) a lansat teza după care sistemul era
“revoluționar” ca logică și “conservator” pe partea
practică. Engels (Ludwig Feuerbach și sfârșitul fi-
losofiei clasice germane, 1888) de fapt a reluat pre-
judecata în formula “contradicției dintre metodă
și sistem” la Hegel.
Carl Schmitt recunoaște că la Hegel, în dome-
niul reflecțiilor despre stat, sunt „două fețe dife-
rite” (p. 105). Una este cea a “realismului politic”,
care îl face să refuze să pună comportamentul
concret al statelor sub criterii morale, alta este op-
tica condusă de ideea „reconcilierii (Versohnung)”.
Dar a continuat să-l invoce pe Hegel ca pe un pre-
cursor pe linia „realismului politic”, contra inte-
lectualismului și normativismului.
Doar că din Hegel Carl Schmitt a luat doar
ceea ce îi convenea în lupta lui contra normati-
vismului juridic. Până și Friedrich Meinecke (Die
Idee des Staatsreason in der neueren Geschichte,
1924), cunoscutul promotor al naționalismului, a
arătat că identificarea lui Hegel cu „realismul po-
litic” nu ține seama de ceva fundamental - filoso-
fia, în mod exact filosofia speculativă a lui Hegel.
În fapt, „realismul politicii la Hegel este de cu to-
tul altă natură” decât crede Carl Schmitt. „Pentru
Schmitt, ordinea juridică, deoarece se bazează pe
o decizie pe care situația excepțională o mani-
festă în stare pură, este esențialmente irațională.
Dimpotrivă, pentru Hegel, doar convingerea ra-
ționalității necondiționate a ordinii etico-politice
conferă sens pozitiv afirmării momentului nega-
tiv, care este, cu privire la această ordine, excepția
în ea însăși irațională” (Jean-Francois Kervegan,
Hegel, Carl Schmitt. Le politique entre speculation
et positivite, 1992, p. 139). Hegel nu ajunge să jus-
tifice ceva imoral, căci organizarea pe care o dis-
cută este rațională.
Că abordarea lui Hegel nu este asimilabilă cu
„realismul politic” s-a argumentat concludent deja
în context: „pentru Hegel faptele nu posedă în ele
nici o autoritate...; orice dat trebuie să se justifice
în fața rațiunii, care nu este altceva decât totalita-
tea resurselor naturii și omului” (Herbert Marcuse,
Vernunft und Revolution, 1941, Luchterhand,
Darmstadt und Neuwied, 1972, p. 368). La Hegel
individul este liber numai ca esență politică - ni-
meni și nimic nu are justificare să treacă peste ea.
În conceptul hegelian al rațiunii sunt absorbite
temele majore ale filosofiei moderne și ideile re-
voluției franceze (pentru detalii, Andrei Marga,
Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”, Ecou
Transilvan, 2014, pp. 110-117). Hegel a dat un pro-
iect cuprinzător, juridic și statal, în care rațiunea,
în fapt libertatea persoanelor, separarea puterilor
în stat și conducerea luminată sunt reperul.
Că așa stau lucrurile, se observă ușor chiar
în Jenaer Rechtsphilosophie. Hegel pur și simplu
exaltă democrația polisului - „libertatea fru-
moasă fericită a grecilor”, în care „poporul este
dizolvat în cetățeni și în același timp formează o
individualitate, guvernarea. Poporul stă doar în
interacțiune cu sine. Aceeași voință este a indivi-
dului și a generalului. Înstrăinarea individualității
voinței este nemijlocită păstrare a aceleiași” (op.
cit., p.267). De asemenea, filosofia istoriei se în-
cheia la Hegel, logic, cu anticiparea „noii aurore”,
care o reprezenta pentru el America.
Acest proiect al lui Hegel este prea puțin consi-
derat astăzi. Dieter Henrich, care a cercetat ca ni-
meni altul în vremea noastră filosofia clasică ger-
mană și a dat o interpretare ea însăși deja clasică,
a și scris: „Cine vrea să îl înțeleagă pe Hegel este
și acum, mereu, singur cu sine. Nu va găsi vreun
comentariu care să-l ajute la citit, în loc să vrea
să-l înlocuiască” (Hegel im Kontext, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1975, p. 7).
Lucrurile stau astfel încât o cuprindere a între-
gii materii a dreptului și conexiunilor sale rele-
vante, precum realizase Hegel, a devenit rară. În
anii șaptezeci s-a încercat ieșirea din îngustimile
Dorel Găină Aproprierea, (2014) fotografie performativă,
editare și imprimare digitală/hârtie, 45 x 30 cm
juridice printr-o reformă a studiilor de drept pe
trei axe: integrarea teoriei și praxisului juridic,
includerea științelor sociale în formarea juridi-
că și actualizarea metodelor juridice. Unii autori
au și tratat, de pildă, metodele juridice, privite
din unghiuri separate - al istoriei doctrinelor,
al explicațiilor cauzale, al explicațiilor funcțio-
nale, al urmărilor sociale - preferându-se, ca de
obicei, tratarea a ceea ce juriștii întâlnesc în in-
stanțe (Hans-Joachim Koch, Hrsg., Die juristis-
che Methode im Staatsrecht. Uber Grenzen von
Verfassungs- und Gesetzesbindung, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1977, p. 15-20), pentru ca
apoi să aplice procedee din filosofii la îndemână.
Se înțelege că nu este nimic rău în faptul că
analiza merge oricât de departe, cu disocierile de
rigoare. Numai că pe calea analizei nu se ajunge
suficient de departe încât să captezi o realitate
precum dreptul, și nici condiționările sale. Nu
este deloc indiferentă filosofia în care te plasezi
pentru capacitatea de care vrei să dispui.
Unul dintre cei mai eminenți juriști ai anilor
noștri a simțit nevoia să lămurească condiționa-
rea culturală a democrațiilor actuale. El a scris:
„Hegel a fost ultimul dintre marii gânditori ai
statului care au preluat această problemă și a tra-
tat-o în cadrele unei teorii a întemeierii statului și
a statului. Iar el a făcut aceasta nu la modul abs-
tract-general, pentru relația ordinii politice și re-
ligiei în general, ci concret-general, pentru relația
statului modern-european al timpului său cu reli-
gia creștină. Aceasta ridică de la început conside-
rațiile sale deasupra unei simple contribuții isto-
rice la problemă” (Ernst-Wolfgang Bockenforde,
Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 2006, p. 117). Filosofia dreptului a lui Hegel
are capacitatea de a lămuri și astăzi chestiuni cru-
ciale ale dreptului și statului.
În mod frecvent, se delimitează filosofii ale
dreptului din „aria ontologică”, preocupate de
dreptul așa cum este, altele din „aria deontologi-
că”, concentrate asupra a ceea ce dreptul ar trebui
să fie și altele din „aria fenomenologică”, care abo-
dează dreptul ca fenomen social (vezi, de exem-
plu, Filosofia del diritto, a cura di Paolo Di Lucia,
Rafello Cortina, Milano, 2002). Privirea dreptu-
lui, în intenția captării sensului și evoluției sale,
este evident cel mult marginală.
O analiză mai nouă consideră că opoziția din-
tre doctrinele dreptului natural și pozitivismul
juridic durează și azi, pare chiar de neînlăturat
(Winfried Brugger, Ulfrid Neumann, Stephen
Kirste, Rechtsphilosophien im 21.Jahrhundert,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008). Lucrarea
de căpătâi a pozitivismului juridic (H.L.A. Hart,
The Concept of Law, 1961) reduce dreptul la eve-
nimente reperabile de descrieri empirice, fără a
angaja criterii morale. În replică, moralismul ju-
ridic (Lon. L. Fuller, The Morality of Law, 1969)
privește dreptul ca ordine normativă legată de
cerințe morale. „Fiecare dintre cele două direc-
ții își stabilește astfel de la început un concept al
dreptului care îi sprijină optica proprie și o exclu-
de pe cealaltă” (Peter Koller, Der Begriff des Rechts
und seine Konzeptionen, în Winfried Brugger....,
op. cit., p. 159). Se întreprind încercări de a scoate
discuția din limitările celor două concepții, pozi-
tivismul juridic și moralismul juridic, dar ele nu
au căpătat încă anvergură.
Din rând a ieșit, însă, Jurgen Habermas. El și
recunoștea că este astăzi temerar să se reia filoso-
fia dreptului, deoarece Hegel a pus în fața discipli-
nei standarde foarte ridicate. „Ceea ce se putea, la
timpul respectiv, să se preia în conceptele filosofiei
18
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
hegeliene pretinde astăzi o abordare metodică plu-
rală, din perspectivele teoriei dreptului, sociologiei
și istoriei dreptului, ale teoriei moralei și ale teori-
ei societății” (Faktizitat und Geltung, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1992). Habermas încearcă
asemenea abordare. El aplică teoria acțiunii comu-
nicative în abordarea diferitelor „universuri ale dis-
cursului”, ce sunt necesare pentru a putea continua,
în noi condiții, tradiția filosofiei dreptului pe care
Hegel a reprezentat-o la vârf.
Asupra posibilității de a-l pune în valoare pe
Hegel la nivelul său propriu-zis, cu idei noi, s-a
atras atenția, în mod neașteptat, și din altă direc-
ție. Am în vedere Caietele negre, uimitoarea scriere
de curând făcută cunoscută, din care s-au tipărit
până azi șapte volume (Gesamtausgabe 94, 95, 96,
97, 98, 99, 100, Vittorio Klostermann, Frankfurt
am Main, 2014-2019), încă peste o mie de pagini
așteptând tiparul. După ce își delimitează propria
gândire, cum face în raport cu oricine în această
scriere, Heidegger îl ridică aici pe Hegel la înălți-
mea la care este de fapt în istoria gândirii.
Heidegger ne spune direct că Hegel are pon-
derea aparte unui nou început, împreună cu
Schelling. “Filosofia naturii a lui Schelling și filoso-
fia spiritului a lui Hegel“ sunt cele care “au realizat
recuperarea a ceea ce este la început”, adică natura,
rațiunea și logosul. Fapt de enormă importanță pe
fondul kantismului și creștinismului epocii lor, ce
l-au pus pe om în rândul ființelor raționale și l-au
destinat stăruinței în metafizică! Multe fiind încă
de explorat, această recuperare abia trebuie dez-
văluită în cultura umanității! “Idealismul german
este pentru germani și, cu aceasta, pentru istoria
Occidentului o istorie care nu a avut loc încă, în al
cărei domeniu erudiția istorică nu a avut de căutat
ceva, căci ea niciodată nu a avut de găsit ceva” (GA
96, p. 11). Altfel spus, nu s-a ajuns unde trebuie,
căci nici nu s-a știut ce să se caute!
Suntem, cu alte cuvinte, în fața, nu în urma
profundei înțelegeri a idealismului clasic german.
Ceea ce ne spune, uimitor, și Robert B. Brandom:
“idealismul german nu este în urma noastră, ci în
fața noastră. Cu aceasta vrem să spunem că felul
și modul în care idealismul german a dezvoltat
și articulat conceptele și ideile sale fudamenta-
le, înainte de toate conceptele libertății, rațiunii
și autodeterminării, rămân conștiinței filosofice
de astăzi în multe privințe necunoscute și ajus-
tate” (Wiedererrinerter Idealismus, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 2015, p. 10). Ele au fost pre-
luate prescurtat și fără suficiente noi interogații.
Referirile lui Heidegger la Hegel încep în
Caietele negre cu meditația în jurul unei formulări
din Știința logicii - “este ciudat când un popor își
pierde metafizica“. Heidegger agravează discuția
spunând că este de fapt mai mult decât „ciudat”.
Este, de fapt, o întrebare - a avut acel popor meta-
fizică? Care se prelungește cu altă întrebare - dacă
acel popor nu este cumva pe direcția „depășirii
metafizicii”? Dar „pierderea metafizicii o găsește
ciudată doar cel care socotește recuperarea ca de
la sine înțeleasă, iar metafizica însăși o consideră
drept cea mai înaltă cunoaștere a ființei” (GA 95,
p. 170). În relația cu metafizica se ascund astfel
lucruri complicate.
Ar trebui pătruns, în orice caz, în “neîntreba-
tul acestor întrebări (Ungefragte dieser Fragen)”
relative la metafizică. Filosofia lui Hegel este, îm-
preună cu cea a lui Nietzsche, “deplina configu-
rare a formei moderne a metafizicii”. Mai exact,
Hegel este “platonismul modern absolut subiec-
tiv-obiectiv, care a încorporat dogmatica creștină”
(GA, 95, p. 310). Și aici “existentul (Seiende)” este
luat în “existența” sa drept “obiect al gândirii” și se
oprește aici. Și Hegel a contribuit la “a face din îm-
plinirea metafizicii occidentale o necesitate ger-
mană” când a conceput “realitatea (Wirklichkeit)
ca ființă (Sein)”. Or, chestiunea este a unei treceri
dincoace, la captarea “ființei (Sein)”, punând sub
semnul întrebării “existentul”.
Și la Hegel este prezentă năzuința la “filosofie
științifică”. El vrea să ne dea “sistemul științei” (GA
97, p. 495). Aceasta îl face să aspire la acel “sistem”
în care fiecare concept este la locul său anume, dar
acest aspect este “numai o transpunere în filosofie
a procedeului «mathematic» al științei moderne”
(GA 96, p. 33). Oarecum din acest motiv, și Hegel,
ca de altfel și Nietzsche, care, ambii, stăpâneau se-
cretele limbii ca puțini alții în “metafizica moder-
nă”, au rămas la o concepere ce nu sesizează esența
limbii. El au lăsat limba în prizonieratul logicii,
după ce și-au însușit “o concepere instrumentală a
cuvântului și a limbii” (GA 96, p. 50). Or, de aici ar
putea pleca însăși ieșirea din “metafizica moder-
nă“, ca și din metafizică în general.
O sondă în adâncime, în raport cu Hegel, este
de făcut și din motivul general că la Hegel se ma-
nifestă tendința de a înlocui obiectul cu gândirea
despre obiect. De pildă, “când, totuși, Hegel spune
contradicția aparține realității ca atare, el rămâ-
ne în gândirea logicii, adică a ontologicii. Prin
faptul că recunoaște contradicția el nu gândește
simplul și nu ajunge la a experimenta felul de a fi
și originea gândirii simple. El doar ridică la nivel
de principiu recunoașterea simplului” (GA 97, p.
195-196). Faptul ține de o realitate mai profundă
- aceea că Hegel aduce la unitate, în termenii săi,
Dorel Găină Joc de copil (2018), fotografie directă,
asamblaj digital, imprimare digitală/hârtie, 130 x 50 cm
realul, logicul și fenonemenologicul fără a duce
la capăt întrebarea cu privire la originea acestui
fel de a gândi. Această realitate nu a sesizat-o nici
Kierkegaard, care ne-a propus “o interpretare gre-
șită (Missdeutung) a lui Hegel” (GA 97, p. 239).
În general, este de luat în seamă împrejurarea că
“gândirea țintește să dezvăluie ne-gânditul” (GA
97, p. 455), inclusiv atunci când este vorba de ve-
derile celor mai mari gânditori.
Cu puțini gânditori a simțit Heidegger nevo-
ia să se confrunte pentru a-și profila filosofia.
Platon, Aristotel, Descartes, Kant sunt interlocu-
torii săi frecvenți. Hegel este printre aceia în ra-
port cu care a ținut să-și formuleze vederile din
Caietele negre. Iată două exemple.
Heidegger face distincția dintre “operă a for-
ței (Kraftwerk)” și “operă a artei (Kunstwerk)” și
o aplică pe cazul Filosofiei dreptului a lui Hegel.
Teza din prefața celebrei cărți - “ceea ce este rați-
onal este real și ceea ce este real este rațional” - el
o interpretează cu accent pe “rațional” în prima
propoziție și pe “este” în a doua. Ideea sa este că
“realul” este luat aici ca “obiectivitate absolută în
subiectivitate”, în vreme ce “raționalul” este luat
“din esența tehnicii, ca Gestell”, altfel spus “din
voința ca voință” (GA 98, p. 53). La Hegel nu am
putea despărți “raționalul” și “realul” de “voință”,
de “puterea” acesteia.
Mai mult, Heidegger contrapune “aparența
(Offenbarkeit)” din idealismul hegelian și “deschi-
derea (Offenheit)” din “gândirea istoriei ființei”.
Observația lui este că în Fenomenologia spiritu-
lui “apariția” și “prezența” se petrec continuu în
dimensiunea “reprezentării”. El se întreabă: cum
este “apariția” însăși? “Răspunsul: prezența este
peste tot prezență a reprezentării conștiinței de
sine necondiționate, dialectice; aparența aparține
cu totul și tocmai reprezentării ce se reprezintă pe
sine a obiectualității. Prezența aparține reprezen-
tării lui ego cogito al lui res cogitans în sensul cel
mai larg” (GA 99, p. 44). Or, în “gândirea istoriei
ființei” “apariția” și “prezența” nu sunt relative la
“reprezentare”, ci țin de ceea ce se petrece în lume,
care și pune în mișcare felul “perceperii” și al “re-
prezentării”.
Heidegger a fost de părere că Heidegger și
Schelling au contat de fapt și vor conta împreu-
nă. “Numai din prietenia tainică, rămasă lor în-
șile învăluită, a gândirilor lor aflăm o filosofie, în
comuniune, abia cu care metafizica absolută urcă
în limbă” (GA 98, p. 158). Nu este vorba de a-i
“identifica” pe cei doi, și nici de “grija originali-
tății proprii”, ci de ceva mai profund - de “pura
conformitate în același (reine Fugsamkeit in das
Selbe)” (GA 98, p. 177). Altfel spus, cei doi au în-
treprins o operă a gândirii. Împreună, de fapt, “au
gândit cu adevărat să salveze gândirea și să o pună
în seama ființei (Seyn)” (GA 98, p. 199). Hegel și
Schelling au lăsat în urmă un început al gândirii
ca gândire a ființei (Seyn).
Evaluarea lui Hegel rămâne în Caietele negre
mereu superlativă. De altfel, Heidegger consem-
nează, polemic, că o Fenomenologie a spiritului
nu au dat alte culturi (GA 98, p. 52). Aceasta ar
trebui spus nu ca chestiune de mândrie națională,
ci ca performanță a gândirii. Am putea adăuga:
ca menținere a gândirii în căutarea mai departe,
neîncetată a libertății. Cu implicațiile - credita-
rea rațiunii, crearea de șanse ale autodeterminării
vieții, chiar în statul care întruchipează rațiunea.
(Din volumul Andrei Marga, Heidegger, în
curs de publicare)
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
19
ezoterism
Iudaism elenizat sau
elenism iudaizat?
■ Vasile Zecheru
Importanța istorică a esenienilor a crescut
considerabil [...] când a devenit clar că
Iisus aparținuse comunității lor, așa cum
o arată Evanghelia după Ioan. Aceasta
descrie [...] botezarea lui lisus (inițierea,
n.n.) de către Ioan Botezătorul pe care totul
îl indică a fi esenian. Gerald Messadie
Philon este primul autor la care constatăm
apariția acestei cotituri a conștiinței uni-
versale, în calitate de conștiință filozofică.
Hegel
Cel dintâi care a luat calea nouă1 sau cel
puțin care a mers mai cu stăruință și până
la capăt cu ea a fost Philon Evreul din
Alexandria. P. P. Negulescu
Alături de hermetism și gnoză, găsim la
sorgintea tradiției inițiatice o contribuție
iudaică semnificativă pe care încercăm
să o evidențiem, în continuare, printr-o succin-
tă expunere despre fraternitatea esenienilor2 și,
apoi, despre intervenția semnată de Philon din
Alexandria (cca. 25 î.e.n. - cca. 40 e.n.) care, prin
viziunea sa, a marcat un punct de inflexiune în
relansarea conștiinței inițiatice și filozofice, deo-
potrivă. După mai bine de un mileniu de la eve-
nimentele pe care le evocăm, iudaismul intervine
din nou asupra tradiției inițiatice și astfel, prin
kaballah, va facilita o nouă actualizare a corpus-ul
doctrinal propriu acesteia. (Hegel, pp. 149-157)
Despre esenieni și despre modul lor de a fi au
rămas două mărturii antice remarcabile și dem-
ne de încredere, ambele consemnate de scriitori
evrei. Philon, primul dintre aceștia, va dedica trei
dintre lucrările sale3 misterioșilor proto-monahi;
el lasă să se înțeleagă că a primit, de la esenieni,
inițierea în misteriile sacerdotale și, cu venerație,
sugerează că trebuie să le fie recunoscute merite-
le spirituale incontestabile întrucât aceștia sunt
extreme de rezervați față de plăcerile vieții și pre-
ocupați doar de atingerea stării de aphateea (ne-
pătimire, echilibru sufletesc). Esenienii (terapeu-
ții, sau asceții virtuții cum îi menționează Philon
în scrierile sale) își duceau viața într-o modestă
comunitate situată pe malul lacului Mareotis din
apropierea Alexandriei, se îndeletniceau cu acti-
vități rutiniere care să le asigure cele necesare tra-
iului și practicau cu asiduitate o susținută asceză
contemplativă, punctată de purificări repetate și
diverse exerciții fizice / spirituale specifice.
Cel de-al doilea autor, Flavius Josephus (37-100
e.n.) spune, cu referire la esenieni: Ei cred cu pu-
tere că [...] sufletele, emanând de la eterul cel mai
pur, sunt într-un fel prinse în închisoarea trupului
unde sunt duse de un fel de vrajă naturală, însă
când ele sunt libere de legăturile cărnii, se bucură și
se ridică de parcă ar fi eliberate dintr-o lungă ser-
vitute. (Messadie, p. 130) În altă parte, Josephus
arată că existau comunități eseniene în mai multe
cetăți unde funcționau tabere sau așezări în care
adepții parcurgeau probele ritualice4 și participau
la mesele comune (agape). Josephus ne mai spune
că esenienii .refuzau (sistematic, n.n.) plăcerea
ca fiind răul însuși, socotind însă abstinența și
înfrânarea de la patimi ca fiind însăși virtutea.
(Introducere la Manuscrisele. p. 54; Introducere
la Comentariu alegoric, p. 19)
Istoria esenienilor pare să fi început la sfârșitul
secolului al III-lea î.e.n. ca o reacție la procesul de
elenizare sau ca efect al îndepărtării tot mai ac-
centuate a clerului oficial de la preceptele iudais-
mului tradițional; alți cercetători, însă, au consi-
derat că, dimpotrivă, doctrina esenienilor nu este
altceva decât un pithagorism adaptat la condițiile
tradiției iudaice. Cert este că oficialitățile clerica-
le de la Ierusalim nu menționează nimic despre
existența esenienilor ca și cum, în mod voit, ori-
ce informație cu privire la acel grup spiritual ar
fi fost cenzurată printr-o decizie a Sinedriului;5 și
astfel uitarea se va fi adaugat, strat peste strat, aco-
perind fără drept de replică un fapt istoric rele-
vant nu doar pentru tradiția inițiatică europeană,
ci și pentru biserica creștină aflată, pe atunci, la
începuturile sale.
Printr-un adevărat miracol, subiectul revine
totuși, în actualitate, odată cu descoperirea din
anul 1947 a manuscriselor eseniene de la Marea
moartă, datate între secolul al III-lea î.e.n. și seco-
lul I e.n.6 Prin simpla lor existență fizică, acestea
repun în discuție tema și fac posibilă o nouă in-
terpretare privind cursul evenimentelor, nașterea
creștinismului și relația esenienilor cu reprezen-
tanții oficiali ai iudaismului din acea vreme. Din
analiza manuscriselor găsite la Qumran rezultă
că, la origine, acțiunea esenienilor a fost întrutotul
conformă cu iudaismul preelenic, după care, trep-
tat, aceasta a evoluat autonom în trei direcții ma-
jore marcate de: (i) prevalența Deuteronomului
asupra celorlalte patru cărți din Pentateuh; (ii)
căutarea sistematică a iluminării lăuntrice; (iii)
așteptarea unui Mesia izbăvitor ce urma să apară
după un sfârșitul apoteotic al lumii căzute în pă-
cat și suferință. (Messadie, p. 129)
Din cercetarea scrierilor qumraniene a rezultat
că esenienii se constituieseră într-o organizație
(ebr. hibbur) inițiatică stabilă care avea în centrul
preocupărilor sale un proces intern specific de
elevare a conștiinței. Într-o primă etapă, adeptul
era direcționat către iluminarea lăuntrică, pentru
ca apoi, după atingerea acestui prag, să fie fami-
liarizat cu o retorică mai angajantă presupunând
un război pe care fiii / copiii luminii (aleșii), îl vor
purta cu fiii întunericului. Chiar dacă limbajul
utilizat în manuscrise este unul metaforic și în-
cifrat, în mare parte, cele două scopuri - unul su-
gerând o lucrare individuală, celălalt, o acțiune în
plan social ce se putea înfăptui numai prin efortul
cumulat al tuturor membrilor -, pot fi considerate
jaloanele pe termen lung privind menirea de a fi a
organizației. (M, S, R)
Esenienii se autointitulau Comunitatea lui
Dumnezeu sau Oastea Domnului, organizația lor
având inclusiv o desfășurare teritorială semnifica-
tivă; celula locală era denumită tabără / capitul /
comună / cenobit, funcționa autonom și participa,
prin reprezentanți, la o întâlnire anuală (convent)
care urmărea o direcționare unitară și o armoni-
zare a efortului comun. Aceste întâlniri anuale se
desfășurau la Qumran și, de aceea, s-a tras con-
cluzia că aici funcționa sediul administrativ al
frației eseniene; tot aici exista și un depozit cen-
tral având rol de bibliotecă și de arhivă, în ace-
lași timp. Comunitatea era condusă de Consiliu
alcătuit din doisprezece neprihăniți (bărbați ai
sfințeniei); dintre aceștia, trei aveau puteri sporite
în comparație cu ceilalți și, astfel, erau venerați ca
atare. (M) În vederea obținerii unor decizii irevo-
cabile, conforme cu Legea, la Qumran funcționa
un tribunal esenian alcătuit din zece judecători.7
În prelungirea Consiliului existau (supra)ve-
ghetorii (ebr. mebaqqerîm - echivalent al ter-
menului elen episkopoi) care ordonau procesul
inițiatic urmărind o serie de principii și reguli
clare. (Introducere la Manuscrisele. pp. 54-55)
Așadar, scopul suprem al întregului efort iniția-
tic era cunoașterea lui Dumnezeu prin vederea
lăuntrică, aceasta nefiind posibilă decât sub în-
drumarea unui învățător. (R) Între administra-
torii treburilor interne ale frăției, manuscrisele
mai menționează câteva funcții importante, și
anume: inspectorul (ebr. paquid) și interpretul /
tălmăcitorul (ebr. doresh) etc.; nu există suficien-
te date și informații privind atribuțiile concrete
circumscrise acestor funcții dar se poate susține
că deținătorii competențelor respective aveau
responsabilități de îndrumare și control în terito-
riu. (Manuscrisele. pp. 66-67) Ca o încoronare a
efortului asumat, esenienii pretindeau realizarea
unei iluminări speciale și, de aceea ei se autointi-
tulau generic fiii luminii. Iluminarea presupunea
inclusiv o strălucire deosebită a feței (chipului)
celui care a trăit la propriu întâlnirea cu Lumina
lăuntrică (a avut vedenia cunoașterii);8 regimul pe
care adeptul aflat în tabără îl urma cu perseveren-
ță, purificările și cercetările morale la care era su-
pus, precum și exercițiile spirituale (rugăciunea,
invocarea numelor sacre etc.), toate acestea erau
subordonate scopului general - iluminarea. (M)
În plan social, menirea de a fi a esenienilor era
aceea de a revendica legământul străvechi și de a
elibera Tradiția (Legea, Torah) de apăsarea întu-
nericului în care fuseseră aruncată din ignoranță
și rea voință. În scrierile lor, esenienii au procla-
mat în mod repetat că Torah fuseseră pervertită
de către falșii profeți / tălmăcitori și că scopul lor
era acela de a promova adevărata interpretare,
cea care era în spiritul sucesiunii tradiționale și al
Adevărului nealterat de intervenția fiilor întune-
ricului. Potrivit textelor qumraniene, programul
esenian prevedea un război necruțător pe care
pe care fiii luminii, îl vor purta cu fiii lui Satana
/ Gog, copiii / oamenii nelegiuirii / fățărniciei, pro-
feții / predicatorii minciunii etc. (R, S) La aceas-
tă confruntare finală vor participa toți esenienii
indiferent de înălțimea spirituală pe care o vor
avea în momentul respectiv; îndemnurile la luptă,
sunetul trâmbiței, defilarea corturilor / taberelor /
steagurilor, toate vorbesc despre o înfruntare fără
precedent în istorie, care inevitabil, se va finali-
za cu o victorie a forțelor Luminii / Adevărului9;
după acest eveniment începea o nouă construcție
societală în cadrul căreia Frăția însăși urma să fie
restaurată, în acord cu noile sale responsabilități
și obiective. (R)
Cât despre Philon - celebru și influent în epo-
că, dar și deosebit de discret - se poate spune că
nu a lăsat prea multe detalii despre viața sa parti-
culară; penuria de date este stânjenitoare pentru
exegeții săi care, în multe privințe, au fost puși în
situația de a compensa această carență cu ipoteze
20
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
și reprezentări mai mult sau mai puțin plauzibile.
Totuși, sunt bine cunoscute unele episoade din
epocă și, astfel, poate fi schițat un minim portret
caracterial cât de cât realist și rezonabil al marelui
erudit antic.10 Așadar, Philon s-a născut și a trăit
în Alexandria, ca evreu elenizat11 într-o comunitate
puternică și bine ancorată economic în viața me-
tropolei; era recunoscut ca cetățean al Imperiului
roman și, în calitate de rabin, era un reprezentat de
seamă al diasporei iudaice din marele oraș situat în
delta Nilului. Fratele său, Caius Iulius Alexander,
însărcinatul Romei pentru strângerea impozitelor
din Egipt, cultiva o strânsă relație de prietenie cu
împăratul roman Claudius și se bucura de protecția
specială a mamei acestuia, Antonia. (Introducere
la Comentariu alegoric, p. 21)
În tot acel mirific athanor din epoca elenistică,
poporul ales l-a avut ca reprezentant de seamă pe
Philon, un important filozof al timpului care a în-
cercat și în cea mai mare parte a și reușit să adap-
teze și să reformuleze dogmele binecunoscute lui
din educația primară în acord cu sincretismul ce-i
era contemporan. Efortul său lăudabil a dat naș-
tere unei teologii de excepție ce marchează deci-
siv hermetismul, neo-pithagorismul și gnosticis-
mul primar. Multe din reprezentările philoniene
au fost preluate ad integrum în doctrina creștină
care tocmai se contura în acele vremuri împru-
mutând masiv, cum se știe, din misteriile anti-
chității. (Steiner, 1993) În toiul nunții hermetiste,
prilejuită de întâlnirea tradiției egipteane cu cea
elenă, contribuția evreilor, în genere, și cea a lui
Philon, în particular, ar putea fi asimilată cu acți-
unea Aerului care, ca intermediar al elementelor
principale, are menirea de a produce o interfață
neutră și ameliorativă între atributele active (ex-
pansive) ale Focului și cele pasive (retractile) ale
Apei, preluând astfel din căldura / uscăciunea pri-
mului element și din răceala / umiditatea celui de-
al doilea și fâcând posibilă conlucrarea acestora.
Sursele erudiției philoniene sunt: un proces
educațional de excepție, accesul nemijlocit la
spiritualitatea iudaică și atmosfera elenistică des-
chisă și favorabilă dialogului. Apetitul pentru te-
ologie și filozofie nutrește interesul lui Philon față
de metafizică și inițierea autentică. Contemporan
cu apogeul elenismului și cu pătimirile lui Iisus,
Philon rămâne în istorie ca un distins leader al
comunității evreiești din Alexandria dedicat, în
egală măsură, tradiției spirituale din care prove-
nea, dar și filozofiei elene cu care era în perma-
nent contact dat fiind contextul socio-istoric. Ca
și Spinoza, mai târziu, Philon nu pare să fi fost
agreat de către reprezentanții oficiali ai iudais-
mului și aceasta deoarece interpretările lui nu se
încadrau în tipicul impus de dogmatica rabinică.
Nu sunt dovezi temeinice care să susțină această
teză, există însă informații indirecte și deducții
logice ce o pot acredita; cei care afirmă că Philon
ar fi fost esenian se bazează pe câteva referiri ful-
gurante și pe faptul că reprezentanții oficiali ai
iudaismului nu-l menționează, defel, în scriptele
oficiale. Philon însuși lasă o mărturie edificatoa-
re în acest sens: Și eu, alături de Moise cel iubit
de Dumnezeu am fost inițiat în tainele cele mari.
(Introducere la Comentariu alegoric, p. 19)
În remarcabila lui călătorie inițiatică, Philon va
fi pornit de la fundamentele pe care și le însușise-
ră temeinic în adolescență și tinerețe: monoteis-
mul sever moștenit de la Abrahaam12, Torah dată
de Moise13 și, în cele din urmă, învățătura exilului
ca temă recurentă, dureroasă și mereu actuală în
istoria poporului evreu.14 Philon știa că nu prin
speculații mistico-ezoterice sau filozofice îl poate
cunoaște omul pe Dumnezeu, ci îndeosebi prin
studierea cuvântului său, prin rugăciunea neînce-
tată și prin rafinarea caracterului. (Lancaster, p. 7)
Pe de altă parte, aflat constant pe calea Adevărului,
Philon descoperă cu plăcută surprindere intelec-
tuală, gândirea elenă - pithagorismul și, mai ales,
strălucitorul raționalism maieutic proclamat prin
mituri și ezoterism, de către Platon și prin metodă
laborioasă și concept filozofic, de către Aristotel.
În fine, pentru a împăca cele două abordări cva-
si-ireconciliabile și pentru a defini, pe cât posibil,
suprema unitate cosmică, Philon se vede nevoit
să argumenteaze antitetic și să emită judecăți pe
care astăzi le-am categorisi ca fiind dogmatice,
cum vom vedea în continuare. (Stan, p. 55)
Din aceste considerente, abordarea lui Philon
nu poate fi omologată ca și cum ar fi un simplu
eclectism vizeazând o sinteză mai mult sau mai
puțin relevantă sub aspect categorial: Fapta lui
Philon echivalează cu o invenție spirituală [...]
căreia îi atribuim meritul de primă manifestare a
unui nou fel de a gândi, fundamental deosebit de
metodele de gândire precedente. (Blaga, p. 22) Ca
atare, nu fără just temei, Philon va fi considerat
drept întemeietorul metodei dogmatice de care
se vor folosi, în continuare, nu doar gnosticii și
teologii creștini, ci și ezotericii din toate timpurile
aflați și ei în căutare de explicații pentru a defini
stările de conștiință non-ordinară. Pe cale de con-
secință, dogma enunțată de Philon este o axiomă
intelectuală care, în dezacord cu cele ce decurg
din înțelegerea curentă a realității, afirmă o tran-
scendere a logicii firești și, astfel, pune bazele unui
nou sistem de credințe și reprezentări.
Pentru a demonstra că Dumnezeu este inco-
gnoscibil intelectului uman și, în același timp,
cunoscut acestuia prin experiența iluminării,
Philon introduce ingenios ideea de emanație15 în
sensul că: .din substanța primară derivă existen-
țe secundare, fără ca prin acest proces substanța
primară să sufere vreo scădere. Prin urmare, por-
nind de la conceptul iudaic privind unicitatea lui
Dumnezeu, pentru care ideea inalterabilității di-
vinității era o piatră unghiulară, Philon a ignorat
parțial preceptele logice și a introdus o soluție
antinomică / oximoronică prin care, pe de o par-
te, afirma inalterabilitatea divinității și, pe de altă
parte, susținea că emanarea unor existențe ce par
a fi secundare nu produce o diminuare a esenței
divine. (Blaga, pp. 16-18)
B i b l i o g r a f i e
Bălăceanu-Stolnici, Constantin - Gândirea magică.
Geneză și evoluție, Ed. Nemira, 2009;
Blaga, Lucian - Eonul dogmatic, Ed. Humanitas, 2003;
Durant, Will - Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh - Prelegeri de isto-
rie a filozofiei, vol. I și II Ed. Academiei, 1963;
Lancaster, Brian - Elemente de iudaism, Ed. Ethos,
1995;
Messadie, Gerard - Patruzeci de secole de esoterism, Ed.
Nemira, 2008;
Philon din Alexandria - Comentariu alegoric, Ed.
Herald, 2006;
Stan, Gheorghe - Paradox, antinomie, adevăr, Ed.
Edition S. Scribul, 2008;
Steiner, Rudolf - Creștinismul ca fapt mistic și misteriile
antichității, Ed. Humanitas, 1993;
Wigoder, Geoffrey - Enciclopedia iudaismului, Ed.
Hasefer, 2006;
* Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Herald, 2017.
Note
1	Cotitura pe care o vede Hegel și calea nouă la care
se referă P. P. Negulescu fac trimitere la trecerea de la
simpla prezentare a revelațiilor metafizice primitive
(fără un înțeles distinct dat fiind că mesajul lor era
strict simbolic, metaforic) la o reconsiderare a rolului
filozofiei care, potrivit noului canon, încearcă să rele-
ve înțelesul profund al miturilor și să-l explice în mod
rațional.
2	Congregație ascetică având o ideologie apocalip-
tică și fiind preocupată de conformitatea fiecărui act
al vieții cu voința (planul) lui Dumnezeu, precum și
de creșterea constantă a nivelului de puritate morală
a membrilor săi.
3	De vita contemplativa, Quod omnis probus liber
sit și Apologia iudaeorum; lucrările au fost păstra-
te în limba latină de către Eusebiu din Cesareea în
Preparatio evanghelica. (Introducere la Comentariu
alegoric, p. 19)
4	Urmate de o consacrare în erarhia treptelor și de
acordarea (recunoașterea) gradelor de puritate spiri-
tuală și etică.
5	Consiliul suprem al sacerdoțiului iudaic din pe-
rioada contemporană lui Iisus, având competența
formală de a interpreta Legea, de a judeca pricinile
semnificative și de a delibera asupra unor chestiuni
publice.
6	Cele mai importante dintre masuscrisele qumra-
niene sunt: Manualul de sisciplină (M), Documentul
sadochit (S) și Războiul fiilor luminii împotriva fiilor
întunericului (R).
7	Ca semn al continuității tradiției, în Ritul sco-
țian antic și acceptat (RSAA), titulatura 31° este
aceea de judecător (inspector inchizitor) cu trimi-
tere la un Tribunal suprem ce decide sub semnul
Atotputernicului și Divinului Adevăr.
8	Sintagma schimbarea la față desemna tocmai o
astfel de transformare vizibilă pe care trăitorul o evi-
denția în momentul iluminării sale interioare.
9	Principalul simbol al 32° al RSAA se intitulează
Tabăra și face trimitere la o importantă concentra-
re de forțe în vederea unei confruntări finale; nouă
corturi (fiecare cu un steag specific), marcând laturile
unui poligon, alcătuiesc un perimetru în jurul unui
Centru anume dimensionat și simbolizat prin ele-
mente geometrice.
10	În această materie, sursele cunoașterii sunt scrie-
rile lui Josephus, cele patristice și unele referi ale unor
istoricilor.
11	Toate lucrările lui Philon sunt scrise în limba
greacă; probabil, cunoștea ebraica din familie însă, nu
întratât de bine încât sa-și redacteze textele în aceas-
tă limbă; numeroasele, interpretări inedite pe care le
introduce în mediul elenistic privind scrierile sacre
iudaice susțin ipoteza că Philon avea, totuși, acces la
textul original.
12	Esența iudaismului este conceptul monoteist. [.]
universul e condus de o Ființă absolută și atotputer-
nică. Dumnezeu este Unul, orice este parte din
Întreg și realitate este unificată prin Ființa supremă
(Lancaster, pp. 3-7)
13	Porunca Să nu-ți faci chip cioplit și ...identifica-
rea Torei cu Dumnezeu devine nota cheie în căutarea
uniunii cu divinul. Pătrunderea în misterele Torei este
prin ea însăși sensul acestei uniuni. (Lancaster, pp.
3-29)
14	Centrul istoriei sacre a iudaismului este noțiunea
de exil. Tema de a fi străin într-o țară străină și de a fi
neîncetat persecutat a fost mereu repetată de-a lungul
timpului. (Lancaster, p. 3)
15	Energia increată, cum va spune mai târziu
Grigorie Palama.
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
21
însemnări din
Mancha
Elogiu scrisului de mână
■ Mircea Moț
„urăsc doctrinele și detest abstracțiunile”
(Sorin Lavric)
n urmă cu câțiva ani citeam cu mare plăcere
volumul de debut al lui Sorin Lavric, Cartea
de Crăciun (Humanitas, 2017) și scriam în-
tr-un eseu din păcate nepublicat că gestul auto-
rului echivalează cu o subtilă încercare, aproape
magică, de a îmblânzi Cartea și trecerea (un debut
este în ultimă instanță o semnificativă trecere) în
universul acesteia, sub semnul sărbătorii. Am citit
de asemenea, cu „plăcerea textului”, cele Zece ese-
uri (Humanitas, 2010) care trădau în mod indis-
cutabil autentica vocație a scriitorului.
În Defazarea sufletească și alte eseuri (Ideea
Europeană, 2020) o Notă lămuritoare conține
câteva opinii asupra textului, absolut semnifica-
tive pentru scrisul lui Sorin Lavric. Filosoful are
în vedere un text „care se definește prin dispo-
ziția pe care a avut-o scriitorul”, mai exact prin
„emoția inițială care te-a împins să-l pui pe hâr-
tie”. Vorbind de „emoția de la început”, mult mai
importantă decât „tehnica scrisului”, adică acea
„îndemânare lexicală grație căreia poți așeza cu-
vintele după reguli prozodice”, Sorin Lavric are în
atenție un text ce transcrie cât se poate de fidel
un moment „revelator”, de început sau de ple-
care, ca o semnificativă reacție în fața realității,
când ființa, prin emoție, proiectează deja o per-
spectivă asupra lumii și are conștiința propriei
individualități. De aceea, pentru Sorin Lavric o
precizare este absolut necesară: „Eseurile de aici
au sens numai dacă emoția din care s-au născut
persistă în ele”. Doar în măsura în care sunt „pur-
tătoare de condiție afectivă” eseurile pot intra în
deplină rezonanță cu cititorul: „scrisul care nu
provoacă ecouri recurente în mintea cititorului
e inutil”. Ideea este accentuată în Unghiul mort:
„Scopul unui text este transmiterea unei emoții.
La început a fost emoția generatoare a textului”,
subliniază Sorin Lavric, restul nu reprezintă de-
cât „verigi secundare, adesea oțioase, ale unui lanț
de elemente ce au o singură țintă: emoția”. Mai
mult, și afirmația poate surprinde, „sentimentul
ce răzbate din litera unui text e criteriul unic al
împlinirii lui”. Pentru Sorin Lavric, textul presu-
pune prezența unui cititor, care stabilește o relație
esențială cu autorul prin aceeași imagine, care nu
este imaginea artistică, ci o prezență sensibilă din
moment ce a fost modelată de emoție: „dacă voi
reuși să-l fac să vadă cu ochii minții o imagine
asemănătoare celei pe care o am eu când scriu
aceste cuvinte, atunci îmi voi atinge scopul: îl voi
face să înțeleagă ce vreau să spun. Și chiar asta
va fi demonstrația”. Nu doar demonstrația, ci și
arta pe care o presupune textul: „În plus, valoarea
unui text se măsoară după arta cu care autorul,
legând cuvintele, îl poate face pe cititor să aibă o
reprezentare clară asupra temei despre care vor-
bește”. Sorin Lavric revine la imagine: „neputința
sugerării unei imagini îl împinge pe autor în lotul
deplorabil al mânuitorilor de mărgele abstracte”.
Vorbind despre text, Sorin Lavric pledează în ul-
timă instanță pentru eseu, ca perspectivă emotivă
(să nu spun subiectivă) asupra realității: „Un text
ireproșabil de o exactitate indubitabilă poate avea
același efect ca un bon fiscal ce constată vânzarea
unui set de farfurii. O banală consemnare telegra-
fică a unei întâmplări anodine. În schimb, un text
plin de greșeli, mustind de imprudențe ideologice
și plesnind de gafe psihologice poate fi răscolitor”
(s.n.). În egală măsură textul presupune o „căl-
dură stranie”, o „radiație calorică” ce-i permit să
depășească vizibilitatea literei lui. Firește, eseul la
care mă refer conține alte consemnări referitoare
la condiția textului, dar esențială mi se pare ideea
„colaborării” cititorului cu textul în primul rând.
Dacă valoarea unui text „se măsoară după gra-
dul de sugestie pe care îl poate exercita”, esențial
este că „orice text ia naștere sub ochii cititoru-
lui”. Această complicitate trimite la ceea ce Sorin
Lavric consideră semnele unui „text bun”, în pri-
mul rând „complicitatea instantanee cu cititorul”,
apoi cuplarea dintre „intuițiile cititorului și aluzi-
ile autorului”, al treilea semn fiind „reverberația
în amintire”, amplificarea textului prin fantezia
cititorului.
Un sugestiv text cu valoare programatică pen-
tru demersul lui Sorin Lavric rămâne Scrisul de
mână. Find „cu precădere scriitor de mână”, au-
torul desfășoară un adevărat ceremonial al scri-
sului. Dar scrisul de mână înseamnă mult mai
mult. El trădează personalitatea și ritmurile inte-
rioare ale autorului, acea emoție ca atitudine în
fața lumii. Toate piedicile puse în calea scrisului
(calitatea hârtiei și a stiloului, lumina etc.) „sunt
cele pe seama cărora se naște ritualul. Scrisul de
mână e ritual, iar cel care nu știe asta nu e scriitor.
Numesc ritual acel set de gesturi ce par la prima
vedere insignifiante, dar fără de care niciun rând
n-ar ajunge să fie pus pe hârtie”. Și, foarte semni-
ficativ: „Ritualul e mănunchiul de tabieturi create
în timp, a căror oficiere îți dă putința de a pune
ordine în starea de agitație lăuntrică în care te afli
când stai la masa de scris”. Scrisul de mână, dacă
mai trebuie adăugat, este, ca ritual, cel care orga-
nizează și oferă o ordine unei explicabile agitații
interioare, asigurând accesul textului la condiția
de creație.
Defazarea sufletească și alte eseuri este în ega-
lă măsură cartea unui fin cititor, care face subtile
și convingătoare comentarii pe text (literar), și
când spun aceasta am în vedere eseul Femeile lui
Hogaș, în care Sorin Lavric propune o interesantă
re-lectură a scriitorului intrat astăzi într-un con
de umbră. Dincolo de gustul estetic al lui Hogaș,
pus cu finețe la îndoială, Sorin Lavric descoperă
la scriitorul moldovean „fler de ordin religios, na-
tura fiind pentru el obiectul unei adorații misti-
ce”. Și, în același timp, o prezență compensatoare:
„Nefiind dus la biserică (de aici răutatea cu care
îi judecă pe clerici), profesorul din Piatra are o
veritabilă evlavie față de natură, în al cărei altar
își săvârșește oficiul venerației”. Lectura foarte
atentă, din acest unghi, reține detalii cărora le
descoperă semnificații seducătoare. Sorin Lavric
are încredere în textul care legitimează univer-
sul ficțional. De aici pornind, reține la Hogaș
„trecerea vămilor”, dar nu numai: „Primul deta-
liu care te izbește e trecerea vămilor. Hogaș are
mereu de trecut ceva, un râu, o pădure, un po-
deț, o culme, un prag de casă. La trecerea unui
pod, vameșul îi cere să plătească «brudina», taxa
pentru poduri. De fiecare dată când trece pragul
Dorel Găină	The sound/Sunetul, (2013)
fotografie directă, colaj digital, imprimare digitală/hârtie,
35 x 30 cm
unei case, profesorul din Piatra își răsplătește gaz-
dele, dar rareori cu bani, cel mai adesea cu tutun
și rachiu. Bărbații «beau tutun» și «dau de duș-
că până la fund» rachiul, primit drept brudină în
schimbul găzduirii”. Detaliile sunt interpretate cu
finețea eseistului: „Cele două acte, departe de a
fi simple gesturi hedoniste, ascund o filosofie de
viață. Fumul mahorcii este sorbit în plămâni ca
un elixir, iar datul de dușcă până la fund trădează
o intenție exhaustivă, de inși hotărâți a merge la
esențe. A înlătura aparențele căutând miezul lor
spiritual înseamnă a le da de dușcă”. Pornind de
la dicționarul lui Lazăr Șăineanu, în care „duș-
că” este consemnat cu sensurile de „suflare” și
„vânt”, sinonime pentru „suflet”, Sorin Lavric
adâncește interpretarea: „A sorbi dintr-odată e
un gest emblematic de avânt cognitiv: cobori la
temeiuri sorbindu-le sufletul. Dezvălui esența lu-
mii dând-o de dușcă, și nu oricum, ci mergând
până în străfunduri. Orice cunoaștere făcută prin
depășirea aparențelor este «dare de dușcă»”. Din
perspectiva unei profunzimi a operei sunt privite
și femeile din opera lui Hogaș. Ele nu „beau tu-
tun” și nici nu „sorb rachiu”, cu alte cuvinte, tra-
ge autorul concluzia, lor le lipsește acel imbold al
cunoașterii specific bărbaților, în schimb fac ochi
dulci, în special scriitorului profesor tobă de car-
te. La femei, „imboldul cunoașterii e înlocuit cu
impulsul oficiului drăgăstos”, ele sunt, într-un fel
„date naibii”, în sensul etimologic al cuvântului
(după același Lazăr Șăineanu, cuvântul „naiba”
este rezultat prin contragere din expresia „să n’ai-
bă parte”). Mai mult, femeile sunt asociate naturii,
ele nu sunt atât persoane „ci spectre în față cărora
te înfiori”, niște „elemente arhaice, forțe telurice
în al căror câmp de atracție cine intră nu scapă”.
Tipologia feminină alcătuită din „șapte stihii” sta-
bilită de Sorin Lavric este de reținut. Există o mu-
lier sacra, femeia sfântă „în care de altfel Hogaș
nu crede”, o mulier ludica, dar și femeia ascunsă,
mulier arcana, apoi mulier fornicata, care ademe-
nește bărbații. Acestora li se adaugă mulier domi-
na, mulier rixosa, arțăgoasa, și, în sfârșit, femeia
sfioasă, mulier placida. Femeile unui Hogaș dotat
cu „privire mistică” sunt „esențe descinse din sti-
hia naturii, dar niște esențe la care bărbații nu știu
să ajungă”.
Elogiu scrisului de mână și textului cu atribu-
tele creației, Defazarea sufletească și alte eseuri
este cartea unui important eseist.
■
22
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
social
România și oamenii săi
din lume (XXV)
■ Ani Bradea
Am fost mereu uimită, realizând aceste
interviuri, de puterea de dăruire a unor
oameni. De capacitatea lor de a dezvolta
atașamente față de țară, față de locurile de baști-
nă, cu atât mai puternice și mai dureroase, cu cât
distanța în kilometri față de aceste repere crește
mai mult. Am întâlnit, în aceste „călătorii” fasci-
nante, oameni care au pus mai presus de cariera
lor, de realizările profesionale ori de altă natură
(ca parte esențială a visului emigrantului dintot-
deauna), promovarea României, a tradițiilor și a
culturii noastre în lume. Ca o datorie de suflet,
dar și prilej de mândrie, scut în fața atitudinii in-
timidante, uneori, a societăților adoptatoare.
La Alicante, în Spania, am găsit o inimoasă
profesoară cu o poveste bogată, ca o toamnă plină
de roade. Și ce frumoase roade! Printre altele, a
reușit să impună româna, în urmă cu 15 ani, ca
a treia limbă studiată la Universitatea Alicante, la
departamentul în cadrul căruia predă. Harul de
povestitor, generozitatea de a face loc în răspun-
surile sale altor personaje, prin intermediul căro-
ra se realizează o incizie într-o comunitate româ-
nească din Spania, dezvăluind o imagine diferită
de ceea ce am găsit în cadrul altor discuții de până
acum, sunt doar câteva din ingredientele care dau
farmec dialogului de mai jos.
«Există o diasporă
foarte apropiată,
nu cu trupul, ci cu
sufletul de „acasă”,
care trăiește nu
într-o altă limbă,
ci bilingv, nu într-o
altă cultură, ci
bicultural și care
face și va face
lobbying de peste
graniță pentru
România oricând.»
Cătălina Iliescu Gheorghiu
Spania
După cum este obiceiul, „împământenit” deja,
în cadrul acestor interviuri, am să vă rog să vă pre-
zentați în câteva fraze, la care să adăugați și pre-
cizarea privind domiciliul dumneavoastră actual,
referințe despre locul în care vă aflați la momentul
debutului discuției noastre.
Numele meu este Cătălina Iliescu Gheorghiu.
Al doilea nume nu este al soțului (în Spania fe-
meile nu iau numele bărbaților, ci fiecare om are
primul nume de familie de la tată și al doilea de la
mamă). Așadar, eu am plecat din România Iliescu
și am devenit în Spania Iliescu Gheorghiu, recu-
perând numele mamei, lucru care a bucurat-o
enorm, deoarece ea îl pierduse la căsătorie.
Am studiat Filologie Spaniolă și Engleză la
Universitatea București, studii pe care le-am absol-
vit în 1989. În prezent locuiesc în orașul Alicante,
în Provincia Alicante, din Regiunea Autonomă
Valenciană, sau „Comunitatea”, cum spun ei, în
Spania. Pe malul Mediteranei sau pe malul celă-
lalt al Pontului Euxin. Adică tot acasă. Sunt conf.
dr. la Universitatea Alicante, Departamentul de
Traductologie (linia: engleză, iar din 2005, când
am reușit să introduc româna ca limba a treia, și
română). Sunt, de asemenea, și interpret de con-
ferințe, traducător legalizat, traducător literar.
Terminând facultatea în 1989, înțeleg că hotă-
rârea de a pleca din țară a venit după Revoluție.
Când s-a întâmplat de fapt acest lucru și care au
fost motivele?
L-am cunoscut pe Gabriel al meu în toamna lui
88, ne-am îndrăgostit fulminant, iremediabil și
ireversibil, ne-am „depus actele”, după care urma
o luuuuungă așteptare, precum se știe, deoarece
căsătoria cu un străin trebuia aprobată de însuși
Ceaușescu. Deci eram resemnați în fața unei re-
lații epistolare de ani și ani... Dar a căzut regimul
și ne-am căsătorit (civil) în martie 90, printre mi-
neriade, cu multe garoafe și pricomigdale, cu o
sumedenie de oameni apropiați mie, Gabriel sin-
gur, din pricina convulsiei politice. Eu am plecat
în august 90, înarmată cu diplome, foi matricole
traduse, legalizate, ștampilate pe la vreo patru in-
stanțe, fiecare cu timpul ei de așteptare... cu tot
trecutul în două valize și un pașaport Republica
Socialistă România (cuvântul „socialistă” tăiat cu
pixul de funcționarul de la Pașapoarte) pe care
scria „plecare definitiva”.
Pare un început de roman, răspunsul dumnea-
voastră. Bănuiesc că sentimentele pe care le aveați
pentru soț, la care se adăuga vârsta propice planu-
rile îndrăznețe, v-au dat curaj să plecați fără tea-
mă spre o lume necunoscută. Era prima dată când
călătoreați în străinătate? Cei apropiați, cei dragi
lăsați acasă, cum au primit decizia dumneavoastră
de a pleca definitiv din țară?
Hahaha... Un roman nescris. Care mă așteaptă
să ies la pensie. Ca tata. Pe toate urma să le facă
la pensie...
Eram tânără și plină de elan. Mai sunt și acum.
Doar partea a doua. Știți cum e cu curajul și doza
lui de temeritate. Trăisem în teamă practic de la
începutul vieții mele conștiente, de când am aflat
că „avem un trecut” și „rude în străinătate”. Așa
că, curaj... strictul necesar. Tocmai trecuserăm
cu toții printr-o răsturnare teribilă, traumatică
și violentă. Dar care promitea românilor, estului,
o viață liberă și îmbelșugată, două adjective care
lipsiseră timp îndelungat. Pentru mine, însă, ea
aducea cu sine un miracol. Nu mai trebuia să mă
despart de Gabriel, plângând la aeroport când îmi
făcea cu mâna din spatele milițienilor, plângând
la Palatul Telefoanelor duminica după masă când
reușeam să vorbesc cu el, doar cinci minute, după
două trei ceasuri de așteptare. Planuri îndrăzne-
țe da, totdeauna am fost bună la asta. Cât despre
curaj... scădea pe măsură ce se apropia momen-
tul plecării „definitive”. Cuvântul ăsta era înspăi-
mântător. Da, ieșeam pentru prima oară din țară.
Singură. Aveam tot felul de temeri: întâi, că nu voi
ști să ajung la destinație. Avion până la Barcelona,
tren până la Alicante, taxi până la adresa pe care
o cunoșteam doar de pe dosul plicurilor volumi-
noase, căci Gabriel scria scrisori de zece pagini.
Voiam să-i fac o surpriză și să sun direct la ușă,
deci el nu știa că m-am pus la drum. Își cumpă-
rase un costum, împrumutase un aparat de fil-
mat pentru momentul sosirii mele în aeroport.
Habar n-aveam. Decisesem să fiu originală. Apoi,
teama că n-o să mă acomodez niciodată, că n-o
să-mi placă locul, lumea, mâncarea, obiceiurile,
că n-o să am prieteni, că n-o să găsesc de lucru...
Că n-o să știm să conviețuim, la urma urmelor,
câte cinci-șase zile odată la patru luni era perioa-
da noastră maximă de probă. Iar vacanța nu se
compară cu frecușul zilnic când banii nu ajung
pentru plata luminii sau ți se strică frigiderul. Ai
mei, dragii de ei, cu adâncă tristețe și cu bucurie
pentru bucuria mea, ca orice părinte. Îl iubeau
pe Gabriel pentru că el le iubea imens copilul și
nu avea altceva în minte decât să mă facă ferici-
tă. Spaima celor trei mii de kilometri, distanța la
vremea aia (cu vize și bilete de avion scumpe) era
miezul amar al poveștii pe care ei nu o aleseseră,
dar pe care o împărtășeau, ca niște părinți gene-
roși și deschiși la minte ce erau. Acum că am o
fată care a trecut de vârsta la care eu am plecat,
înțeleg cât de greu le-a fost.
Da, neapărat să-l scrieți. Romanul, zic. Prea po-
vestiți frumos!
Printre temerile avute, pomeniți și gândul la un
loc de muncă. A fost justificată îngrijorarea? Ați
putut să vă echivalați studiile din România, sau a
fost nevoie de cursuri suplimentare?
Ei, chiar ușor n-a fost. E o vorbă spaniolească
din străbuni care zice cam așa: nu vii tu ultimul
și mergi direct să săruți icoana! Deși plecasem de
acasă blindată de diplome, ba chiar îmi luasem
cu mine și un certificat de la cursul de cosmeti-
ciană în caz că n-aș fi făcut mare brânză cu filo-
logia, drumul a fost anevoios și plin de hopuri.
Demersul era complicat, începea la Alicante (care,
aparținând unei autonomii, are delegate la nivel
local competențele în privința educației), apoi
continua la Madrid, unde simpla detectare a lip-
sei unei hârtii de la dosar a durat o jumătate de an.
Tot procesul a ținut vreo trei ani. Nu a trebuit să
mai dau examene fiindcă profilul meu era dublu
(spaniolă și engleză) și depășeam numărul de ore,
însă am fost obligată să aleg echivalarea uneia sau
alteia. Pe amândouă nu mi le recunoșteau. Am
ales engleza, pentru că spaniola, oricum, urma
să facă parte din lanțul de ADN. Vestea proastă
este că echivalarea se făcea cu nota cinci, când eu
terminasem cu 9,13 și avusesem 10 la lucrarea de
diplomă, condusă cu harul și strălucirea ce o ca-
racterizau pe mentora mea, Cristina Hăulică. Am
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
23
o
înghițit gălușca și m-am înscris la cursurile de
doctorat la Universitatea Alicante, unde am dat
peste alți dascăli extraordinari. Doi ani, 16 ma-
terii, cu prezență, referate, colocvii și eseu final
la fiecare. Deși eram extenuată, căci totul îmi era
necunoscut (stilul profesorilor, bibliografia, noile
paradigme), mi-a prins extrem de bine acea in-
tensă perioadă de formare. Când am terminat cei
doi ani, am primit „venia” pentru cercetare (spa-
niolii păstrează terminologia latină care conferă
aplomb vieții academice) și m-am apucat de cer-
cetat pentru teză. Era anul 1995. Iar mie îmi plă-
cea teatrul, traducerea și teoria relevanței. A treia
țeapă a lui Sorescu părea să îndeplinească triada.
La începutul discuției noastre îmi spuneați că
în anul 2005 ați reușit să introduceți româna, ca
fiind a treia limbă studiată la Universitatea din
Alicante. E o realizare importantă și aș vrea să-mi
povestiți puțin despre ea.
Am introdus româna la Universitatea din
Alicante în anul 2005. Avem deja 15 ani de ac-
tivitate și câteva generații bune de foști studenți
care, fie că o folosesc în munca lor zilnică de in-
stituții, bănci, comerț internațional, interpretariat
sau ca project managers pe la multinaționale, fie că
cochetează cu traducerea literară din română sau
subtitrarea de filme secundând alte activități cu
venituri mai previzibile, fie că au reușit să prindă
burse prin Europa datorită cunoștințelor de ro-
mână care dădeau o notă de distincție dosarului
lor academic alcătuit din limbi de largă circulație
și, hop, și o limbă (nu-mi place termenul, dar e
împământenit aici) „exotică”. În timpul verii, ab-
solvenți fiind, mulți au fost la cursul de vară de la
Brașov, câțiva la Cluj, unii chiar la Mogoșoaia la
cursul pentru tineri traducători în urma selecției.
Anul trecut o fostă studentă a mers la Memorialul
Ipotești, într-o tabără de traducere organizată
împreună cu Muzeul Literaturii din Iași. Licența
în Traducere și Interpretariat a luat ființă la
Universitatea din Alicante la începutul decadei
90, când Traductologia modernă începea să-și
reclame locul cuvenit în universitățile europene.
Nu că n-ar fi fost ea materie de studiu de când
lumea și pământul, (cum altfel s-ar fi tradus până
azi?), dar ca domeniu separat de Filologie, cu pro-
fesorat specializat, departament de sine stătător și
multilingv, cu studii postuniversitare proprii și
un nomenclator de profesii pentru care pot opta
absolvenții, însemna totuși o mică revoluție. Eu
am început să predau (ca asistent) în 1997 și tot
de atunci am început să organizez activități cul-
turale cu România: cicluri de conferințe cu invi-
tați români, proiecții de film, spectacole de teatru
în colaborare cu UNITERul, recitalul d-lui Ion
Caramitru în Anul Eminescu, expoziție de icoane
pe sticlă, turneu al corului Facultății de Teologie
de la Cluj, schimb de filarmonici, expoziții de pic-
tură și sculptură la Muzeul din campus... au fost
ani de mare efervescență culturală româno-spa-
niolă la Alicante. Apoi am impulsionat semna-
rea de acorduri Socrates/Erasmus cu universi-
tăți românești. La Oradea i s-a decernat titlul de
Doctor Honoris Causa Rectorului de la Alicante.
Și în cele din urmă, când autoritățile universitare
erau sensibilizate, am profitat de momentul pri-
mei lărgiri UE (2004) când se discuta intrarea
polonei ca limbă optativă la Traductologie și am
propus să intre și româna. Am făcut două studii
atunci: o anchetă cu studenții din anul I (in jur
de 200) întrebându-i despre afinități și curiozități,
și un experiment cu studenții de anul IV care au
tra-dedus un text din română (cam70% din el co-
rect) fără niciun contact prealabil cu limba. Cu re-
zultatele în dinți m-am dus la decanat. S-a intro-
dus româna nu ca opțiune, ci ca limbă de profil - a
treia limbă străină la Traducere și Interpretariat
(între alte opțiuni cum ar fi araba, italiana, chine-
za) aprobată de Ministerul Educației din Spania.
În era pre-Bologna erau patru materii anuale,
acum sunt șase semestriale, trei de limbă și alte
trei de limbă și traducere. În medie, în cei 15 ani
s-au înscris câte 20-25 de studenți pe an, dar au
fost ani în care am avut și 50 de înscriși. În majo-
ritate sunt spanioli, dar se înscriu și tineri români,
din a doua generație a migrației, care doresc să-
și completeze registrul familial cu unul academic
sau pur și simplu să-și îmbunătățească gramati-
ca sau scrierea. Uneori aleg româna și studenții
internaționali care se află în campus. Predarea
am început-o eu, după care mi s-au alăturat co-
legele Delia Prodan și, mai de curând, Ana Maria
Caramangiu.
Foarte interesant! Sunt eforturi prea puțin știute
în România (spre deloc!), pe care oameni ca dum-
neavoastră le fac pentru promovarea limbii și a cul-
turii noastre în lume. De aceea îmi place să cred că
aceste interviuri, publicate în Tribuna și adunate
ulterior într-o carte, vor ajuta la redarea unei ima-
gini corecte a diasporei românești, judecată în ul-
timii ani mai ales în baza unor „modele” preferate
de mass media. Și dacă tot am atins acest subiect,
dumneavoastră, prin activitățile în care sunteți
implicată, cunoașteți comunitatea românească și
dincolo de mediul universitar. Cum se comportă
românii ca minoritate? Mă interesează în special
în ceea ce privește solidaritatea, dacă există, dacă
se manifestă acest sentiment printre români, dar și
capacitatea lor de a se adapta la regulile și cerințele
unei societăți diferite, față de ceea ce au lăsat în
urmă atunci când au hotărât să emigreze.
Vă felicit pentru inițiativa asta! Interviul este
un gen viu care poate la un moment dat să radio-
grafieze o stare de lucruri, evident, cu condiția să
știi ce cauți, iar formula dvs. și modus-ul operandi
mi se par cele mai viabile. Ideea unui volum este
binevenită, căci el poate fi o capsulă cu mărturii și
pentru o generație viitoare (în caz că mai intere-
sează pe cineva) despre cum trăiam noi ăștia din
preajma schimbării mileniului.
Ar fi pretențios din partea mea să spun că
cunosc comunitatea. Aș zice că îi cunosc pe oa-
menii din asociația pe care o conduc din 2005,
ARIPI (Amigos de Rumania para la Inicitativa y
Promocion de Intercambios Culturales), cu care
am trecut prin mai bune și mai rele, constituind
o familie românească lărgită, aici, la Alicante.
Foștii membri ai asociației, care, fie că au pără-
sit Spania, întorcându-se acasă sau căutând o altă
țară unde să-și desăvârșească visul migrantului,
(definit, sub o optică reducționistă, ca fiind că-
utarea unei vieți mai bune pentru copiii lor), fie
că au rămas pe meleaguri spaniole, dar dintr-un
motiv sau altul nu au mai putut activa în asocia-
ție, rămân totuși legați de ARIPI irevocabil. De pe
unde i-a purtat viața, țin legătura cu noi, ca niște
fii emancipați care nu-și uită familia. Cei care am
rămas, nu pe loc, căci avansăm zilnic, ne străduim
să menținem un dialog real cu societatea în care
trăim și să creăm un spațiu identitar, un spațiu în
care să ne recunoaștem cu toții și să ne identifi-
căm cu definiția pe care a dat-o unei jurnaliste, cu
toată naturalitatea, un copil al comunității. Când
a fost întrebat „Tu ce ești, român sau spaniol?”,
băiatul a răspuns: „eu sunt român din Spania”.
Nu am găsit o definiție mai bună de-a lungul ani-
lor. Numele ARIPI părea un bun augur. Ca logo,
Roxana și Dan Pavelescu au găsit pasărea ale cărei
aripi se răsfiră într-un gest optimist, larg, plin de
speranță.
Au urmat perioade incerte, grele, ca toate în-
ceputurile. Am debutat timid, prin a organiza un
stand cu produse de artizanat și o mostră gastro-
nomică, apoi un atelier de ouă încondeiate condus
de tânăra pictoriță Iuliana Leonte. Cu sprijinul
universității, dar și al instituțiilor din România,
am făcut schimburi de orchestre, de spectacole de
teatru, recitaluri, întâlniri literare, cicluri de con-
ferințe, concerte rock și jazz, festivaluri de film.
La puțin timp după ce ne-am luat zborul, ARIPI a
început să crească. Dumitru Catarig obișnuia să-i
abordeze pe români pe la supermarketuri sau pe
plajă, invitându-i să se înscrie în ARIPI... Uneori
era primit cu dezinteres, alteori cu curiozitate, ori
cu suspiciune, și, deși punea tot sufletul, metoda
nu s-a dovedit a fi eficace. Ceea ce ne-a făcut cu
adevărat să creștem și să devenim o familie a fost
grupul folcloric CODRIȘORUL și ȘCOALA de
ROMÂNĂ. CODRIȘORUL s-a născut datorită
Mariei Brudan, dansatoare și coregrafă, ale cărei
fiice Maria și Lia, ambele violoniste, erau repere-
le pentru restul ansamblului, iar astăzi continuă
să creadă în folclor ca formulă de cunoaștere și
creștere în cadrul „Școlii de Română pentru a
doua generație a migrației”, un proiect finanțat
de Guvernul României care se află la a 14-a edi-
ție. La temelia școlii noastre se află munca Dianei
Almași, doctor în chimie, și a Mariei Marc, pri-
ma noastră învățătoare. În urmă cu mai bine de
cinci ani, învățătoarea Luminița Mihai a preluat
această mare răspundere, de a le transmite lim-
bă și valori celor mai mici membri ai comunității
din Alicante. De-a lungul existenței sale, Asociația
ARIPI a derulat proiecte ambițioase, precum
TRAUTOROM, primul motor de traducere auto-
mată română-spaniolă din lume la care au lucrat
profesorii Mikel Forcada și Delia Prodan. Un alt
proiect singular a fost documentarul ZMEUL LUI
ANDREI / LA COMETA DE ANDREI, opera ci-
neastului Vicente Pascual, finalist la importante
festivaluri internaționale. Ne-au vizitat perso-
nalități precum Acad. Marius Sala, Petre Roman
și scriitorii: Dan Lungu, Denisa Comănescu,
Dinu Flămând, Domnica Rădulescu, Gianina
Cărbunariu, Gabriel Chifu, Traian Dobrinescu,
Turnirul de poezie al USR (2019).
Despre solidaritate, ce să vă spun... Eu cam fug
de generalizări pe cât pot. Dacă e să judec după
microcosmosul ARIPI, aș spune că procentul este
de sută la sută. Ne cunoaștem greutățile și bucu-
riile, ne ajutăm și punem umărul când e de pus,
adică mai tot timpul. Dar, e drept că am întâlnit
și oameni care au răspuns la invitația noastră de
a-și înscrie copiii la școala de română (ale cărei
ore se țin sâmbăta dimineața, gratuit, la sediul
universității din centrul orașului), cu un „Da’ la
ce-i trebuie româna? Spaniolă trebuie să știe, că
aia îi dă o pâine!” Alteori, când am încercat să-i
atragem în asociație pe unii oameni de afaceri, am
primit răspunsuri de genul: „eu în țară nu aveam
acest tip de anturaj... de ce l-aș avea aici?”, refe-
rindu-se, nu știu bine la ce, probabil la profesiile
de zidar sau agricultor pe care mulți dintre mem-
brii comunității le-au îmbrățișat cu voie sau de
nevoie, altfel, la fel de onorabile, sau cu mult mai
onorabile decât unele „afaceri” care proliferează,
miliardizându-i pe titulari.
Sunt românii integrați în Spania ca minoritate?
24
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Eu aș zice că da, într-o mare măsură. Am cunos-
cut de-a lungul anilor o sumedenie de oameni
care mi-au vorbit extrem de elogios despre com-
patrioții mei. De la profesori universitari, la pa-
troni de restaurante, directori de licee, bancheri,
transportatori, IT-isti, toți au cunoscut o româncă
sau un român care lucrează extraordinar, are ini-
țiativă, învață incredibil de bine și de repede, se
integrează, ajută, empatizează etc., etc. S-a văzut
și cu ocazia Covid-ului cum românii au colabo-
rat cu Crucea Roșie, cu ONG-uri, fiecare cum a
putut, noi, de exemplu, am făcut traduceri. Acești
români anonimi nu prea apar la știri. Apar însă
ceilalți: cei care fură, sparg, violează sau își mal-
tratează, sau chiar omoară partenera de viață.
Totuși, aceștia reprezintă o minoritate a minorită-
ții românești din Spania. De aceea ARIPI încearcă
din răsputeri să îi vizibilizeze pe cei dintâi.
Este cu adevărat lăudabilă activitatea dum-
neavoastră și vă mulțumesc pentru că ați expus-o
pe larg în discuția noastră. Aveți dreptate, este o
preferință pentru violență și șoc în mass media in-
comensurabilă, iar imaginea diasporei românești
suferă și ea din acest motiv. Și nu doar din acesta,
aș spune. Pentru că tot ați pomenit de COVID-19,
și de pandemia care ține captivă lumea: a fost in-
vocată, ca principală cauză a îmbolnăvirilor din
România, întoarcerea românilor din străinătate.
Dintre românii pe care-i cunoașteți dumneavoas-
tră în Alicante, dintre membrii asociației pe care o
conduceți, aveți cunoștință despre asemenea valuri
de conaționali care s-au întors acasă de frica bolii,
având în vedere faptul că Spania a fost, și este încă,
o țară puternic afectată de infecția cu noul coro-
navirus?
Nu. Din rândurile asociației ARIPI nu a ple-
cat nimeni în țară de când s-a declanșat pande-
mia. E drept că s-au închis granițele, iar Spania
și România au luat cam aceleași măsuri în același
timp, cu deosebirea că, în România erau mult mai
puține cazuri declanșate sau declarate decât aici.
Deci, bravo pentru România că nu a așteptat să se
împânzească de virus ca să reacționeze. Spania a
fost lovită groaznic. Personalul medical nu numai
că nu mai apuca să se odihnească fiindcă lucra
non-stop, nu numai că nu aveau cele de trebuin-
ță spre a evita contagierea (măști, echipament de
protecție), dar cu tot sacrificiul lor uman, vedeau
cum le mor oamenii cu sutele pe zi, fiindcă do-
tarea spitalelor nu făcea față la o asemenea ava-
lanșă de cazuri cu simptome variate, imposibil de
introdus într-un tipar spre a stabili un tratament
valabil pentru toți bolnavii. Rezultatul? O cifră
imensă de îmbolnăviri și de morți printre perso-
nalul medico-sanitar! Într-o primă fază s-a simțit
lipsa de material, lipsa de aparatură, de exemplu,
aparate de respirat și multe altele. Nici nu vreau
să mă gândesc ce simte un medic când trebuie
să decidă cui îi pune aparatul de respirat, fiind-
că nu are pentru toți cei care se sufocă. În ultima
decadă, serviciul public de sănătate a avut mult
de suferit de pe urma încercărilor de privatizare.
Degeaba au ieșit în strada medicii, personalul sa-
nitar, sindicatele și populația... Spitalele publice
intraseră într-un con de umbră. Politicienii (mai
ales în Comunitatea Autonomă Madrid) redu-
ceau fondurile la serviciul public de sănătate și
rezultatul s-a văzut la pandemie, când zona a în-
registrat cele mai multe victime din Spania. Într-o
a doua fază s-a simțit lipsa de personal medical.
Ca și în România, medici și asistenți medicali
bine pregătiți (ambele facultăți au un sistem de
Dorel Găină	Poetul va tace o vreme (2014)
fotografie directă, editare digitală, imprimare digitală/
cobachrome, 100 x 70 cm
selecție extrem de dur, stagii la care se accede pe
bază de examene naționale foarte exigente) pără-
sesc Spania spre a-și căuta de lucru în alte țări,
unde cadrele medico-sanitare se bucură de mai
multă atenție din partea guvernelor. Într-o a treia
fază a escaladării covid-ului, toată lumea și-a dat
seama că lipsesc oameni de știință (mult creier a
plecat din Spania spre tărâmuri cu finanțare mai
puțin precară decât aici), că lipsesc laboratoare și
mai ales programe de cercetare, dezamorsate în
aceeași linie a captării de fonduri private care să
înlocuiască o politică serioasă, statală de R+D,
fără de care nicio țară din lume nu poate subzista
în prezent. Revenind la întrebarea dumneavoas-
tră, nici din rândurile comunității românești din
zona noastră nu cunosc pe nimeni care să se fi
pus la drum. Știu de un caz în care era vorba de
un deces, dar fiind în carantină ambele țări, omul
nu a putut merge în România să își înmormânte-
ze mama. Este sfâșietor. Tragedia personală, care
pentru tine are dimensiuni universale, față de cea
globală care nici nu se sinchisește de o moarte
între sutele de mii. Studenta mea Erasmus de la
București, Luiza Gospodaru, a rămas închisă în
casă la Alicante, timp de trei luni. Când s-a de-
clanșat pandemia a avut de ales. Ce o împingea
inima era să zboare acasă, lângă ai ei. Ce a făcut
ea, gândindu-se că poate fi un pericol? A rămas
aici, singură. Decizie grea să nu te pui pe tine în
centrul acțiunilor tale, dar cu mult spirit civic. Or
fi și români care să se fi grăbit să meargă acasă
într-un prim moment, gândindu-se că situația
de maxim pericol e mai bine să te prindă lângă ai
tăi și dacă e să pieri, să pieri pe limba ta. Dar eu
n-am auzit. Am auzit însă de români care au sărit
să dea o mână de ajutor. Un român din Castellon
a adus camioane din țară să-i ajute pe spanioli să
transporte piesele și să monteze spitalele de cam-
panie când nu mai pridideau. Alți români au îm-
părțit mâncare pe la domicilii, alții au colaborat
cu autoritățile, îngrijitoarele de oameni în vârstă
au rămas permanent cu ei fiindcă familia lor era
în izolare, transformându-se în singurul contact
cu lumea exterioară a acestor bătrâni. Alții nu au
fost la fel de norocoși prin cămine, unde boala a
făcut ravagii. În satul de lângă Valencia unde ne
petrecem vacanțele, un cuplu de români a pus
pe picioare un „cuptor de aur” și pe toată durata
pandemiei au făcut pâine zi și noapte pentru satul
lor și pentru cele din împrejurimi, unde absolut
totul era închis. Fata lor este asistentă medicală
și salvează vieți. Satul, cu cei 500 de locuitori ai
săi, este unul din puținele localități spaniole care
au avut zero contagiați. Câtă pâine au frământat
Alexandru și Cristina începându-și ziua de lucru
la ora două noaptea, ca să-și aprovizioneze vecinii
timp de trei luni? Și câți alții ca ei, anonimi, au
decis să stea pe loc, să nu-i pună în pericol pe cei
de acasă? Iubirea are o nouă axiomă în vremurile
covidului: îndepărtează-te de cei apropiați.
Vă mulțumesc pentru toate aceste povești despre
români care nu doar că nu au alergat spre granițe-
le României în plină pandemie, dar s-au implicat
în problemele comunităților adoptatoare, oferind
o mână de ajutor, remarcându-se ca adevărate
exemple de civism. Nu auzim nicăieri despre ei,
deși ar trebui promovați. Ne plângem mereu că tră-
im într-o societate care duce lipsă acută de modele,
în schimb arătăm doar exemplele negative, fața în-
tunecată a unei lumi lipsită de repere.
Se împlinesc 30 de ani de când ați plecat din
România, o perioadă îndelungată, chiar dacă le-
găturile dumneavoastră cu țara sunt, incontestabil,
foarte strânse. Sunteți un adevărat ambasador cul-
tural al nostru în Spania. La Alicante, Asociația pe
care o conduceți vă menține permanent în contact
cu românii. Cu toate acestea, vă lipsește ceva de
acasă, din acel loc pe care-l numeați înainte „aca-
să”?
Este clar că ziaristica trebuie să fie critică și is-
coditoare, fiindcă una dintre menirile ei este să
scoată la iveală racilele unei societăți, sau, mai
nou și mai global, ale societății: lacunele etice,
corupția, laxitatea, lipsa de acribie, de probitate,
delăsarea, malpraxis-ul... fie chiar și când apar
izolat, ca să nu apuce să se generalizeze. De-a
lungul istoriei presa a scos la iveală crime ori acte
delicte dând o mână de ajutor sau punând bețe
în roate justiției. De multe ori s-au creat cortine
de fum: am văzut numai ceea ce s-a dorit să ve-
dem. În multe colțuri ale lumii o altfel de presă
încă nici nu se concepe ori cunoaște. Peste rela-
ția asta complicată de dragoste-ură, au mai venit,
colac peste pupăză, și rețelele de socializare, care
fac mai mult rău decât bine. Mama are 86 de ani.
Rețelele i-au oferit un univers paralel extraordi-
nar. O prelungire a vieții active. Și-a recuperat
tot felul de prieteni din tinerețe. Află ce mai este
nou în lumea culturală. Când nu poate merge
la un concert la Ateneu, sau la o piesă de teatru
la Bulandra, rețelele îi dau senzația că ia parte,
este băgată în seamă, postează un comentariu și
astfel pare că opinia ei contează. Existența ei so-
cio-emoțională, cu o mobilitate din ce în ce mai
redusă, sau, în ultimele patru luni, carantinizată
în casă, singură, a depins enorm de aceste rețele.
Și pentru asta le sunt recunoscătoare! Dar, pe de
altă parte, eu le-aș interzice total în cazul mino-
rilor. De câțiva ani încoace, studenții mei nu mai
reușesc să se concentreze, nu mai au simț critic,
nu mai discern între realitate și fake news, nu
mai separă grâul de neghină. Generația mea cău-
ta mesajul în spatele limbii de lemn. De cele mai
multe ori nu era. Dar și când îl găseai, ce satisfac-
ție cognitivă! Ce admirație pentru cel care reușise
să strecoare „șopârlița”. Tinerii pe care îi privesc
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
25
o
în aulă, sau, recent, pe ecranul computerului, nu
caută, cu puține și lăudabile excepții, nimic. Ca să
închid enorma paranteză, poate că nu presa, ci o
altă pârghie ar trebui să se ocupe de imaginarul
colectiv și de vizibilizarea modelelor. Cred că ceea
ce urmăriți cu aceste interviuri este un astfel de
demers și vă felicit.
Și acum, ca să-l parafrazez pe Profesorul Jose
Lambert (Univ. Leuven), pe care l-am avut în co-
misia de susținere a doctoratului: „there was no
need to go back to Jesus Christ” a propos de stu-
foasele mele preambuluri, să răspund totuși la
întrebare. Îmi lipsește ceva din ceea ce numeam
înainte „acasă”? Din „acasă”, îmi lipsește acasă!
Adică totul. Răspunsul lung ar fi: orașul unde
am crescut până la cinci ani cu veranda unde mă
jucam, casa unde îmi petreceam verile mărgini-
tă de un mic lan de porumb, cu mirosul de iod
al nucilor verzi, excursiile la munte cu mama și
sunetul apei între Peleș și Pelișor, sejurul la mare
cu ai mei și mirosul de vacanță care invada com-
partimentul când ajungeam pe la Cernavodă.
Mi-e dor de bunici, care s-au dus pe rând odată
îndeplinită misiunea de a mă civiliza, mi-e dor
de tata, care a plecat îngândurat... Mi-e dor de
prietena mea nedespărțită, și ea tot pe coclauri,
mi-e dor de doamna învățătoare și mirosul flo-
rilor de câmp din coronița premianților, mi-e
dor de colegele de liceu, de anii de facultate, de
minunații mei profesori, mi-e dor de mirosurile
copilăriei, de emoțiile adolescenței, de elanurile
tinereții. Bănuiesc că răspunsul meu nu este de-
loc original. Și mă tem că nu are prea mult de a
face cu plecarea din țară. Sau poate da. În sensul
că pentru noi, cei suspendați într-o altă cultu-
ră, cu alte obiceiuri, cu altă istorie și alte repere,
noțiunea de „acasă” este spațio-temporală, ea
se extinde peste toate vârstele și locurile ființei
noastre și când ne lipsește „acasă”, ne lipsește de
fapt tot ce am trăit până la momentul despărțirii.
În „Cinema Paradiso”, Alfredo îi spune lui Toto
să nu se întoarcă la Giancaldo decât după 30 de
ani, nicidecum înainte.
Răspunsul scurt ar fi: îmi lipsește enorm efer-
vescența culturală bucureșteană, teatrul, mai
presus de orice! Și îmi lipsește sentimentul de
prietenie sinceră, dezinteresată, netranzacționa-
lă pe care nu l-am mai recuperat din „atunci” și
„acolo”.
Și acum o ultimă întrebare, sau, mai exact, o
succesiune de întrebări ca „variațiuni pe aceeași
temă”: Veniți des în România? Când ați fost ultima
oară și cum ați găsit țara cu această ocazie? Credeți
că „visul migrantului”, despre care mi-ați vorbit
într-un răspuns anterior își mai are justificare în
România de acum, care are o acută nevoie de forță
de muncă? Ce credeți că-i lipsește României pentru
a se putea compara cu alte state mai dezvoltate ale
Europei?
Nu atât de des cât mi-aș dori. Cam de două ori
pe an. Cred că ar putea intra, cam pe muchie, la
categoria „des”, ținând cont de faptul că în gene-
ral, nu merg cu treabă, ci de drag. Sau ca să fiu
mai exactă: îmi caut de treabă. Și eu și Alexandra
și Gabriel începem să ne foim, ne apucă un soi de
mâncărime dacă trece un anumit timp fără să re-
ușim să punem piciorul „în prag” la București.
Acolo ne încărcăm de energie, precum oamenii
lungi și albaștri din „Avatar” în relația lor ombi-
licală cu mediul (amniotic) înconjurător. Ultima
oară am fost în decembrie 2019, am ținut niște
cursuri în universitatea care mi-a deschis ochii și
ușa către ceea ce am putea numi o izbândă, dacă
n-ar fi cu mult mai mult decât atât. Cum am găsit
țara? Sunt tentată să răspund: mulțumesc, bine.
Am găsit-o la fel. Adică cum mi-o aminteam. Sau,
mai bine zis, cum mă așteptam să o găsesc. E semn
rău? Nu. Sau nu neapărat. Cred că trebuie să fim
foarte critici, chiar cusurgii, cu lucrurile mărunte,
cu substantivele și verbele cotidiene, însă foarte
cumpătați cu observațiile și concluziile de ansam-
blu. În ce mă privește, România nu se schimbă de
la o dată la alta în tabloul mare, hipnotic, trepi-
dant. Se schimbă însă de la o zi la alta în micile
gesturi ale oamenilor care compun tabloul, dacă
te apropii suficient și ai timp să stai de vorbă. Cât
despre visul migrantului, ca orice vis, nu cred că
va dispărea vreodată. Spaniolul Calderon, mai
puțin cunoscut decât Shakespeare, a definit baroc
și genial neastâmpărul nostru oniric:
iQue es la vida? Una ilusion,
una sombra, una ficcion,
y el mayor bien es pequeno;
que toda la vida es sueno,
y los suenos, suenos son.
N-ar trebui, însă, să ne cramponăm și să căutam
în acest țap ispășitor originea insuccesului nostru
sau a moderatului nostru succes pe anumite pla-
nuri. Ar fi poate mai de folos o privire autocritică
sinceră (nu cea de la ședințele de partid) evitând
tentația de a da vina pe istorie, pe conjunctură, pe
balcanism și pe alte imponderabilități, urmată de
un catalog de soluții reale și realiste, apoi partea
cea mai grea: punerea lor în practică. O parte a
populației va migra mereu pentru că oamenii se
strămută dacă nu sunt încătușați într-un sistem
totalitar, sau chiar și atunci o fac, cu mai multe
riscuri. Diaspora ajută la economia țării prin re-
miteri (în 2017 s-au trimis cinci miliarde de do-
lari, spun statisticile). E drept că exodul forței de
muncă calificate, creierului în care s-a investit,
antreprenoriatului bine temperat duc la defrișa-
rea unor paliere, dar buna guvernare, legislare și
transpunere a politicilor, la timp de răstriște se
vede! Revenind la visul migrantului, cred că se
poate „valorifica” (cum ar spune Sorescu, „aceas-
tă cădere de speranțe, construind pe ea ceva ca o
hidrocentrală...”) în folosul țării, căci nu strică să
ai capete de pod pe întreg mapamondul. Există o
diasporă foarte apropiată, nu cu trupul, ci cu su-
fletul de „acasă”, care trăiește nu într-o altă lim-
bă, ci bilingv, nu într-o altă cultură, ci bicultural
și care face și va face lobbying de peste graniță
pentru România oricând. Rămâne ca și „țara din
raniță”, cum ar spune Ada Milea, să-și facă lecțiile.
Mă tem că la întrebarea „ce-ți lipsește ție, dulce
Românie” nu știu să răspund. Nu mă pricep deloc
la țări dezvoltate. Și dacă dezvoltarea înseamnă
putere, pierdere de valori, insolidaritate, indivi-
dualism, neosclavagism și subjugarea altor nea-
muri mai puțin norocoase la împărțeala inițială,
nici nu-mi doresc să mă pricep.
Alicante, 27 iulie 2020
■
Dorel Găină
aREAL 17 (2020), fotografie directă, asamblaj și modelare digitală, imprimare digitală/hârtie, 18 x 40 cm
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Toamna în care s-a cerut
numărătoarea paralelă
a bobocilor
■ Adrian Lesenciuc
n această toamnă vom avea o numărătoa-
re paralelă a bobocilor, cum probabil vom
avea multiple alte numărători, dar electora-
le. Importantă e, în spiritul temei noastre, doar
numărătoarea din școli, fie prin simpla strigare a
catalogului în interacțiunea față în față, fie prin-
tr-o raportare online a participanților. Indiferent
de opțiunea la nivel național, în funcție de numă-
rul de cazuri de îmbolnăvire cu noul coronavirus
din școală sau din proximitatea ei, interacțiunea
dintre elevi sau profesori se va produce direct sau
mediat. Adică, pentru prima dată vom vorbi des-
pre o descentralizare reală a învățământului, dar
în raport cu o problemă care nu ține de actul di-
dactic în sine.
Începând cu luna martie, învățământul onli-
ne a devenit alternativă la cel clasic. Despre be-
neficiile învățământului online s-a scris mult - e
adevărat că la noi destul de puțin, dar odată cu
numărătoarea bobocilor va urma și o numărare a
ghidurilor pentru diferitele categorii de cadre di-
dactice, în funcție de nivelul de școlaritate -, însă
o analiză de la distanță e necesară. Fără a înclina
balanța către vreuna dintre formele de interacțiu-
ne, putem lesne constata că, începând din semes-
trul trecut, s-a produs o întoarcere la conținuturi
în detrimentul competențelor, implementate ma-
siv începând cu anii ‘90 în proiecțiile curriculare
oficiale (nu neapărat și la clasă). Prin revenirea la
conținuturi, cadrele didactice (multe formate în
perioada în care educația era eminamente baza-
tă pe obiective și conținuturi) au înțeles că una
dintre modalitățile propice de livrare de pachete
informaționale reprezintă tocmai învățământul la
distanță. În plus, în beneficiul lor, învățământul
online s-a dovedit a fi ușor de evaluat (cantitativ
vorbind), cum este ușor de verificat prezența ele-
vilor și de raportat birocratic și descărcat activi-
tatea în comisii sau catedre. Mai complicat a fost
de evaluat formarea deprinderilor sau competen-
țelor, în înțelesul clasic de pachete transferabile
de cunoștințe și abilități, dublate de atitudinile
necesare, astfel încât reușita reală să se constate în
afara școlii (prin inserție profesională, care pre-
supune și incluziune socială), nu în rezultate șco-
lare la diferite forme de evaluare. Învățământul
online s-a dovedit a fi insuficient în formarea de
deprinderi și competențe, continuând să rămână,
pe parcursul semestrului doi al anului școlar/ uni-
versitar încheiat, forma substitut pentru livrarea
de pachete de conținuturi informaționale într-un
ocean nestructurat de informații: Internetul. În
afara acestor aspecte vizibile direct, întâlnirile din
clasele online au mai avut de suferit și din lipsa
controlului asupra activității propriu-zise a elevu-
lui sau studentului în timpul prelegerilor. Evident
că una dintre marile probleme ale desfășurării
efective a activității didactice a fost chiar capta-
rea atenției și menținerea ei pe parcursul între-
gului modul, în condițiile în care studiile media
arată că atenția la un conținut nou se măsoară în
secunde, nu în minute. Dacă adăugăm, pe de altă
parte, bombardarea elevilor și studenților cu teme
care să compenseze interacțiunea de calitate, sau
dacă, într-o banală analiză, constatăm că dimen-
siunea interactivă aproape lipsește în această for-
mă de învățământ, vom putea lesne conchide că
învățământul online nu permite centrarea pe elev.
Totuși, ghidurile adresate cadrelor didactice vor-
besc despre această centrare realizată prin inter-
mediul învățământului online, singurul panaceu
în vremuri pandemice (m-am oprit în acest sens
asupra unui titlu concludent al tinerei cercetă-
toare Shivangi Dhawan de la Universitatea din
Dehli: „Online Learning: A Panacea in the Time
of COVID-19 Crisis”1).
În fapt, pandemia a dislocat un sistem de în-
vățământ bazat pe vechi metode și forme de in-
teracțiune, aducându-l în realitatea zilelor în
care se produce învățarea. Despre schimbarea
de paradigmă la nivelul societății - neanunțată
sau, și mai grav, nedublată de schimbarea para-
digmatică la nivelul sistemului educațional - am
vorbit în numeroase articole, inclusiv în paginile
Tribunei. Într-un articol publicat în 2018, scriam:
„În ultimii ani de viață, academicianul Solomon
Marcus, o voce emblematică a elitei intelectuale
românești, a început o campanie de conștientiza-
re a «rănilor deschise» ale educației românești. Și,
chiar dacă acest diagnostic începea invariabil cu
ignorarea nevoilor educaționale ale copilului sau
adolescentului, tot invariabil pe poziția a doua se
situa «ignorarea imperativelor societății globa-
lizate actuale». [...] Este adevărat că acolo unde
educația formală nu a reușit să se adapteze realită-
ților societății s-au dezvoltat diferite modalități de
compensare, dar tocmai această posibilitate a fost
exploatată de cei care, înțelegând nevoia firească
a omului de căutare a mijloacelor de comunica-
re de masă, în ultima perioadă a new media, au
intervenit prin căi îndepărtate de etica educației
formale.”2
Acum vremurile pandemice au pus sistemul
de învățământ în ipostaza luării în considerare a
singurei alternative posibile, a interacțiunii în re-
țea, prin new media. Ar trebui menționat din start
faptul că acest învățământ online nu este (sau nu
ar trebui să fie) substitutul a ceea ce literatura de
specialitate a consacrat prin formula in-person
teaching; interacțiunea față în față nu este calea
greșită în învățământul actual (cum, din păca-
te, uneori subliniază tocmai cadrele didactice),
ci doar formula prin care, la numărul mult prea
mare de elevi dintr-o clasă, așa numita distanța-
re socială (în fapt, distanțarea fizică) nu se poa-
te asigura. Din păcate, chiar izvorâtă din nevoia
de transpunere în noua paradigmă educațională,
interacțiunea online s-a dovedit a fi alternativa
impusă de pandemie, nu calea naturală în ceea
ce privește opțiunea cadrelor didactice. În fond,
accesibilitatea și flexibilitatea rețelelor, pentru a
aminti doar două dintre multiplele avantaje pe
Dorel Găină	Plecarea bunicilor (1979-2010)
fotografie directă, editare digitală, imprimare digitală/
hârtie, 30 x 30 cm
care le oferă învățământul online, nu au același
înțeles și pentru elevi, și pentru profesori. La mo-
dul general, corpul profesoral, în mai mică mă-
sură dispus să se transfere în noua paradigmă,
dar obligat să își desfășoare activitatea de preda-
re online, nu a găsit în interacțiunea în rețea nici
accesibilitate, nici flexibilitate. Acest semestru de
învățământ online a fost o provocare nu atât pen-
tru elevi și studenți, cât pentru profesori, iar în-
tr-un sistem sănătos de învățământ, nu evaluarea
elevilor de către profesori ar fi fost importantă,
ci invers, evaluarea profesorilor de către elevi, în
scopul obținerii notei de trecere pentru adapta-
rea la noua paradigmă. Totuși, o schimbare im-
portantă s-a produs și pentru profesori. În lipsa
unor examene sau instrumente care să evalueze
cadrele didactice, în lipsa unor politici reale de
reciclare și perfecționare a personalului didactic
(cursurile cu credite transferabile girate sau or-
ganizate de casele corpurilor didactice sau de in-
spectoratele județene fiind forme de compromis),
pandemia a obligat profesorii să se adapteze la cel
mai important val de actualizare a cunoștințelor
și de ancorare în realitățile vieții cotidiene, digita-
lizate. Pandemia a obligat profesorii să navigheze
în plină furtună în oceanul de informații numit
Internet. Prin aceasta s-a produs, practic, dislo-
carea. În plus, au căpătat sens formule precum
e-learning, distance education, web-based learning
și altele, termeni utilizați pentru a proba deschi-
derea aparentă a corpului profesoral către realita-
tea virtuală, către rețele, în timp ce învățământul
online era în fapt o opțiune rar accesată în inter-
acțiunea profesor-elev.
Pe acest fond, al unor limitări majore ale în-
vățământului online, dar și al unei importante
dislocări în mentalul cadrelor didactice, rămân
deocamdată o serie de întrebări fără răspuns:
Care sunt criteriile de selecție a tehnologiilor al-
ternative disponibile pentru învățământul online?
Cine stabilește aceste criterii? Cum? Sunt pregătiți
profesorii să aleagă? Sunt pregătite inspectoratele
școlare? După „semestrul zero” al învățământu-
lui online (luând în calcul conținuturile și com-
petențele de format de care nu s-a ținut cont în
evaluările naționale) - în sistemele de învățământ
ale unor state, cum ar Pakistanul, de pildă, „se-
mestrul zero” este unul de adaptare a studenților
provizoriu admiși la cerințele universității - este
necesară o analiză lucidă a ceea ce a produs aceas-
tă dislocare a sistemului educațional național. Pe
de o parte, s-a produs o fractură în dialogul firesc
dintre profesor și elev, a fost întârziat și diminuat
O
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
27
o
genul epistolar
feed-back-ul, a fost afectat spiritul fiecărei școli în
parte, au avut de suferit comunitățile de elevi și
studenți. Apoi, din aceeași perspectivă privind, au
fost abordate diferențiat problemele marginalită-
ții, etnice, religioase sau chiar economice și soci-
ale (în cazul multor asemenea elevi sau studenți
fiindu-le imposibilă conectarea în rețea din lipsa
computerelor personale, laptopurilor, tablete-
lor sau telefoanelor performante). Comunitățile
locale nu au putut răspunde în mod echitabil la
necesitatea echipării minime a elevilor pentru
desfășurarea învățământului online, iar în ceea ce
privește echiparea profesorilor (în special a celor
debutanți, slab remunerați) nimeni nu își asumă
nimic. Revenind la actul educațional în sine (în
precedentul semestru realizat prin transmiterea
de conținuturi, fără a putea fi probate posibilită-
țile de dezvoltare a creativității, a abilităților inte-
lectuale sau a gândirii critice, dar mai ales menți-
nând distanțate fizic persoanele care au la vârsta
școlarității cea mai mare nevoie de interacțiunea
socială pentru viitoarea integrare socio-profesio-
nală), izolarea nu este o soluție. Pe de altă parte,
totuși, învățământul online a produs o serie de
schimbări pozitive în societate, în special în ceea
ce privește corpul profesoral. Cred că cea mai im-
portantă schimbare i-a vizat pe elevi și studenți,
învățământul online contribuind la dezvoltarea
abilităților de învățare independentă.
Ce rămâne de făcut dacă școala începe în for-
mule mixte, stabilite în baza unor scenarii, diferi-
te în aplicare de la județ la județ și de la localitate
la localitate? Indiferent de opțiune, învățământul
online nu trebuie menținut în limitele „semestru-
lui zero” anterior pomenit. Este necesară, odată
dislocată masa de profesori nealfabetizați în noua
paradigmă digitalizată, păstrarea învățământului
online cel puțin ca adjuvant în ceea ce privește
procesul amplu pe care s-a înscris sistemul națio-
nal de învățământ, obligat de impunerile generate
de pandemie. Dar, odată cu utilizarea noilor teh-
nologii în învățare, nu este important doar apelul
la instrumentarul actualizat, ci importantă devine
și actualizarea conținuturilor. De pildă, e necesar
să se transmită, prin conținuturi școlare, că au
existat descoperiri în matematică și după sfârșitul
secolului al XIX-lea, și că acestea au aplicații reale
și sunt utile în dezvoltarea elevilor și în pregăti-
rea lor pentru inserția profesională, că în fizică au
existat descoperiri și după începutul secolului al
XX-lea, importante pentru dezvoltarea lor inte-
lectuală și pentru înțelegerea lumii și adaptarea la
noile realități, cum ar fi important să afle toți ele-
vii că încă mai există scriitori vii. Îmi pun speran-
ța în învățământul online că elevii, mai indepen-
denți în procesul de învățare, vor obliga profesorii
(și, mai ales, pe cei ce proiectează conținuturi și
programe la nivel național) să continue să se an-
coreze în realitățile lumii globalizate, vor fi mai
insistenți în a cere alfabetizarea deplină a profeso-
rilor în lumea digitală și actualizarea conținuturi-
lor. Cât despre numărătoarea paralelă a bobocilor,
sunt sceptic. Probabil că vor fi diferențe.
Brașov, 25 august 2020
Note
1 Shivangi Dhawan. (2020). Online Learning: A
Panacea in the Time of COVID-19 Crisis. Journal of
Educational Technology Systems. Vol.49. pp.5-22.
2 Adrian Lesenciuc. (2018). „Analfabetismul funcți-
onal” al sistemului de învățământ. Tribuna. nr.389.
■
Cartolina „Șase
personaje în căutarea
unui autor”
■ Cristina Struțeanu
Dorel Găină Imago mundi 7 (2004), instalație, acțiune, fotografie performativă, imprimare digitală/hârtie, 30 x 45 cm
Dragii mei „Cei șase”,
Mărturisesc că m-am simțit onorată, dar
și stânjenită, că acei cărora le-am trimis
Cartolina de Lumină (desigur prieteni și nu de
ici, de colo) m-au luat în serios și chiar mi-au
răspuns la întrebarea, oarecum retorică, „Voi
ce-ați face?”. Oricum, nu era textul finit, ci încă
aburind, ca să zic așa. Proaspăt, cald, la botul ca-
lului. Reacția lor promptă m-ar putea conduce
să-mi țin în frâu, de-acum, tentația ludică? Greu.
E cam târziu pentru retușuri de personalitate.
Dar măcar atentă pot fi. Voi încerca. Promit.
Mesajele lor mă obligă. Să pun nasul în jos, să-
mi cresc răbdarea, să nu mă reped să aștern pe
hârtie/laptop... tot ce-mi trăsnește (e cam mare
turbulența atmosferică?)
Oricum, n-au fost neapărat replici la întreba-
re, ci mai mult comentarii. Fie și așa...
Când am dat întâi, demult, de piesa lui
Pirandello „Șase personaje în căutarea unui au-
tor”, am simțit că e acolo un clenci grozav. Tare
mă mai atrăgea. Mamăă, ce de lucruri se pot
broda pe ideea asta, îmi zisesem. Dar mi-am
văzut de treabă, de treburi adică. Trebăluind nu
cu mare aplomb și spor, dar fără scăpare. În ni-
ciun fel nu se întrevedea că mă voi apuca de scris
vreodată. Acum, c-am ajuns apucată, mă sfiesc
totuși grozav.
S-ar cuveni să iau acele mesaje ale prieteni-
lor (culmea,... șase!, fără nicio intenție, din pură
potriveală) pe rând, cu intonația lor interioară
și cu punctuația lor, ceea ce spune adesea atât
de mult. Totdeauna spune. N-o s-o fac chiar așa.
Mai mult, aș păstra doar ecoul. De fapt, m-a topit
chiar prima scrisoare. O amică, mai de curând
apropiată de mine, mi-a scris c-a înghețat și au
trecut-o fierbințelile în același timp. Și că se re-
zumă la reacția asta, atât de subiectivă. Din scri-
soarea CARTOLINEI către Irina, înțelesese că și
ea are aceeași traumă. Că fiica și fiul ei, pentru că
nu le-a declarat pe șleau și pe față acel magic „vă
iubesc”, crezând ea că se simte, că-i în aer, că-i
limpede prezența dragostei, copiii ei, bineînțeles,
au rămas cu impresia că „mami-i bună, dar cam
rece”. Și au acum, mari, un fel de rezerve. Se țin
de-o parte. O bântuie așadar un soi de nereali-
zare. Și, absolut culmea, e o persoană de mare
sensibilitate, specială, rară, fină poetă.
În fond, nu e caz particular, ci al generațiilor
care preluaseră o tradiție de acest fel. Ca pe un
sac la spinare. „Copilul se sărută doar în somn”,
îmi spunea și mie bunica, draga de ea. Altminteri
ți se urcă-n cap. Iar eu săream în sus: „Dacă nici
bucuria de a-l pupăci pe bebeluș n-o poți avea,
totul devine absurd. Un chin. Nu simți cum mi-
roase ceafa lor a lapte acru cu vanilie? Cum po-
ponețele lor sunt mai mătăsoase decât un obraz
de gheișă? Cum să te abții? Ce tâmpenie mai e și
asta?!” Chiar ea spunea că, dacă n-ar fi fost atât
de dulci pruncii, ar fi câmpul plin de ei, că i-ai
arunca, doar scot din tine și sufletul. Cât colo
i-ai arunca. Mai târziu am văzut în documenta-
re, spre confirmarea mea, cum maimuțele femele
fură câte un nou născut ca să-l giugiulească, să
se joace cu el, spre disperarea mamei protegui-
toare. Deci toate primatele adoră asta. Se înscrie
21
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
într-un firesc. Mama mea însă era indignată
zdravăn că-mi tratez fiii ca pe egalii mei, ca pe
niște camarazi. Îmi menea lucruri abominabile
în viitor, din această pricină. „Păi, sunt subal-
terni?”, mă miram eu. „Sigur, trebuie să execute
ce le ceri, fără comentarii, să mănânce ce le dai,
să-mbrace ce le pui, fără crâcneală”, îmi zicea
ferm. Iar ea, uimitor, fusese o rebelă... Nu, n-aș
intra în interminabila discuție. Atât doar că nici
ce-am făcut eu nu era bine. Trebuiau îmbărbă-
tați și lăudați, da. Zeflemelele și glumele nu i-au
întărit când erau mici. Prea mici. Pe urmă, trea-
că-meargă, când se înfipseseră bine pe piciorușe.
Au preluat însă luarea peste picior, ca metodă
de educație, și m-o aplică ei mie acum. Cu haz.
Aferim.
Prietena mea cea mai bună - iată, fac apreci-
eri, dau note, nepermis! - m-a luat la refec, cu
asprime. Că ea nu și-ar dona nimănui inima,
cum făcusem eu în acel vis, dar ar căuta un do-
nator pentru femeia cu probleme, n-ar sta cu
mâinile-n sân. Și cum de compar situația aceea
când dădusem o corijență în locul alteia, cu mo-
mentul în care rusoaica s-a dus la gazare în locul
evreicei... Plus că-s fragmente de povești diferite.
Epic vorbind. Visu-i vis, cu ambiguitatea lui, cu
halou. Scrisoarea postumă, către necunoscuta
cu nume, e altceva, nu se susține, nu se leagă. E
lipitură, balast. Și problemele înșirate acolo sunt
false. Pe unele le-a și scuturat. Oare de ce trag
de mână cititorul? De ce-i spun că scrisoarea
aia nu-i literatură? Și-l fac să mustăcească, doar
mai știe și el câte ceva despre convenții. Iar de-ar
fi... serioasă scrisoarea, n-ar fi confidențială? E
ceva de zis la asemenea lucidă analiză, când se
pun pe tarabă, ca peștii în piață, toate cele? Și
se dovedește că n-au fost bine curățați de mațe?
Analiză cu ascuțime de brici, de iatagan, sabie de
Toledo, katană de samurai? Îmi scrisese numai
cu majuscule, pentru că nu-și permitea să piardă
timpul cu farafastâcuri ortografice, încât cuvân-
tul îi era fără drept de apel. De plumb. Și totuși
a găsit energie pentru a-mi scrie... M-a copleșit.
În final adăugase că, da, sunt patetică. Conțin
asta, dar e de calitate și dă bine, chestie de stil.
Numai să nu se descarce în discurs... Ca pârâul
în râu, în fluviu, chiar în deltă sau estuar, mi-am
zis apoi și m-am trezit exclamând, într-un fel de
Evrika: patetica Maria Callas! Callas făcătoare de
cartoline. Nu tu cântăreață, nici poetă, prozatoa-
re, ci epistolară, autoare de cărți poștale, depeșe,
scrisorele, gen de-a dreptul dispărut precum di-
nozaurii, nici măcar pe cale de... Așa și e. Dar ce
de loc e sub soare, cât o mai fi! Chiar așa, cât o
mai fi?
Fac o pauză de respirație. Luungă. Nu mă pot
agăța de alt răspuns imediat. Una-două...
Biine, să vorbesc și despre altă bună prietenă.
Din Franța dumisale, mi-a trimis un mesaj cu
fraze scurte, întretăiate de multe, multe puncte
de suspensie. Cum că i-ar fi clar că eu îmi consi-
der viața încheiată, copiii mari, cu ale lor, drept
care mi-am pus inima în vârf de băț. Precum jal-
ba în proțap sau steagul fluturător: Am o inimă
de oferit, o vrea cineva? Cum că aș mai putea
iubi și nu prea am pe cine. Nici o ofertă nu ră-
sare. Asta-i la baza întregii tărășenii cu trans-
plantul de inimă. Hm... Iar alăturarea istorioarei
mele adolescentine, cea cu corijența, n-are cum
să stea alături de povestea tragică a rusoaicei. E
aproape blasfemic gestul. Într-un fel, da. A adă-
ugat apoi că, de fapt, e o lămurire a mea cu mine,
despre mine, pornind de la un vis. Am de dat
inima de pomană, că nu-mi mai e de folos. Iar
scrisoarea e aiurea, n-are niciun rost, ce caută
acolo?
De tot hazul este că Parisul pare a induce un
numitor comun. Fiindcă altă prietenă, regăsită
la modul intens, după jdă ani de neștiință, face
cumva un comentariu asemănător. Tot de acolo,
din Franța. Mă numește „fată măiastră”, deh, și
socotește CARTOLINA aceea plină de fragilitate
și noblețe. Dar și un semn clar că am nevoie de
„un amor”, cu mister, cu forță, chiar primejdi-
os. Declară că simte asta, fiindcă-i „arsă”. Nu-i
notat cu punctișoare ca în celălalt răspuns, ci cu
ghilimele destule. Și de va fi să fie iubirea ace-
ea menită, va fi, de nu, să continui să scriu. Na,
ce poveste! M-au cam lăsat cu gura căscată. Văd
ele ceva de care eu n-am habar? Sau se citesc pe
sine? Încă nu știu. Am să mai rumeg. Oricum,
amândouă sunt actrițe și cred c-ar face suprema
nebunie de a-și dona inima, atunci când și dacă
și cum... Într-o clipă de foc. Mă întreb însă ce va
fi la ieșirea din scenă, vor avea de gând s-o ia îna-
poi, ca pe un pardesiu de la garderobă? Bănui că
nu. Și acum eu sunt cea care nu dezleagă simplu
de ce-ul, cea care s-a încâlcit în taina histrionis-
mului, acela care te seacă și te renaște în egală
măsură...
În sfârșit, un prieten, cu obiectivitate ceva mai
mare. De felul său, din profesie, din cauza deta-
șării și depărtării. Scrie din Americhia și mă tri-
mite la dicționar, pentru cuvântul „absenteism”,
pe care-l folosesc des, chiar cu drag. Fie, am of-
tat și l-am schimbat, numai și numai ca să-i fac
hatârul. Deși nu-mi aparținea ideea de a renunța
la el și aș fi vrut să mă opun de fapt. Aveam ar-
gumente, dar le-am pus în cui. Am înghițit cu
noduri. Nu chiar cu scrâșnet de dinți. Mi-a mai
marcat unele cuvinte cu roșu! Am ținut cont
și n-am ținut. Când îmi place un cuvânt, ăla e,
chiar dacă nu se-ncadrează în norme, nu? De al-
tfel, în funcție de umorile personale cred, m-a
mai blagoslovit și altă dată cu termeni ca „nere-
ușită”, o... rușine literară, ș.a., ș.a.
Spre deosebire de prietena cea mult capabilă
în a face cronică literară și de film, el găsea că în-
tâmplările adevărate, de tip memorialistic, sunt
binevenite, vârâte în ficțiune sau în povestirea
unui vis, adicătălea chestia cu corijența. Că fac
oarecum sarea și piperul, dau viață. Totdeauna
atrag. O fi? Mă rog, n-a zis chiar așa. Dimpotrivă,
că scriu mitraliat (corect) și că bâhlele(?) mele
de ortografie l-au surprins totdeauna (corect).
Iar acum, ce să fac, nu mă pot abține să nu ci-
tez de-a dreptul, prea e cu haz. Zice Dumnealui:
„De unde poți tu să scoți niște chestii (că nu pot
să le zic nici cuvinte, nici expresii, nici, nici) ca
bâc, bâc sau tic, tic?... Din ce sertar prăfuit, care
ar trebui să stea închis cu lacăt pe veci? Și pentru
cine le scrii, pentru autiști? Că în niciun caz pen-
tru cetitori normali. Și mai scoți din sertar mi-
traliera ta iubită și tragi în betul cetitor, în salve,
una după alta. Bâc, bâc, poc, poc, tic, tic... Arde-l
pă țăran c-a mâncat fasole. M-apucă bâțul de le
mai pomenesc odată. Sorry.”
Genial. M-a-ncântat cât de diferit putea fi de
mine. Și ce iritat! Om „normal”... Ce ciudată e
receptarea. N-o să-nșir acum povestea cum că
frumusețea cărții e în cititor, a tabloului în cel
ce-l privește, ș.a.m.d. Până și clipa, da, are rolul
ei, cum nu? Altfel citești când... și altfel altăda-
tă și altfel peste ani buni. Și dă-i comentarii ale
afirmației.
Când te gândești că, la Pirandello, precursor
al teatrului absurdului, când întreabă Directorul:
„UNDE E TEXTUL?”, cele șase personaje
răspund: „E în noi, domnule. Drama e în noi;
noi suntem drama; și suntem nerăbdători să o
reprezentăm, așa cum ne împinge pasiunea din
noi!”...
Iată, iată, iată. Iar în „Henric al IV-lea”, e un-
deva o tiradă care sună cam așa: „Ar mai trebui
văzut și ce li se pare adevărat celor ce nu pot fi
socotiți nebuni. Mie, când eram copil, mi se pă-
rea adevărată luna din fântână! Și câte alte lu-
cruri nu mi se păreau adevărate! Pentru că vai,
vai de voi, dacă nu vă agățați de cea ce vi se pare
adevărat azi și de cea ce vi se va părea adevărat
mâine, chiar dacă e contrariul a cea ce vi se părea
adevărat ieri.” Și așa, îmi amintesc cât de rebel și
aiuritor nebun era în juneță acest prieten al meu,
bărbat „împins” apoi de viață, nu de pasiunea
din el, spre o normalitate zdrobitoare și rămân
năucă. E alegerea lui. E „azi”-ul lui.
Nu mă pot opri să nu mai adaug și o altă re-
plică dintr-o piesă a lui Pirandello: „Dragă dom-
nule, faptele sunt așa cum le iei; și atunci, în spi-
rit, nu mai sunt fapte, ci viață care apare așa sau
altminteri. Faptele sunt trecutul, când sufletul
cedează și viața le părăsește. De asta nu cred în
fapte.” Îmi vine să continui: Ci mai mult cred în
vise... Le iau drept reale. Și le duc înainte.
Cică ar exista o boală(!) datorită căreia cei
atinși de ea nu sunt în stare să înțeleagă limba-
jul figurat, metafora, mitul, simbolul, alegoria.
Aceștia nu pricep decât realitatea pur „deno-
minativă” (ce cuvânt mort, fără sevă... Iată dar
că și eu pot fi fascistă în ale lexicului!). Cam
așa ceva îmi scria în răspunsul său cel de-al
șaselea prieten/personaj. Vag sobru și cărtură-
rește. Încadrându-se aici, firește exprimental,
respingea ideea donării, luată ca sinucidere, de
condamnat filosofic. „Nu, nu aș ceda inima”. Se
referea și el la un exemplu, preotul Maximilian
Kolbe, care s-a dus la moarte în locul altui de-
ținut. La Auschvitz. Bineînțeles, acest al șaselea
personaj se-ntreba cum a trăit apoi, cu povara
asta, supraviețuitorul, când a scăpat din lagăr.
Adăuga însă, frumos, de-a dreptul frumos, că to-
tuși, atunci când „se plasează în cadru etico-mi-
tic, atunci, da, inima există pentru a fi dăruită”.
Și că, mă rog, povestea scrisă de mine e tulbură-
toare și are impresia că ceva-i scapă din sensul
ei. Ce să zic, mă bucur că ceva-i scapă... Poate
tuturor și e bine așa.
În sfârșit, pare înfăptuită și ambiguitatea...
Acum am glumit. Dar fiecare poate lua de-ade-
văratelea totul, până și visul, precum s-a și dove-
dit că e cu putință.
„Și s-a făcut dezbinare în popor”... Oare unde
scrie asta?
Să îndrăznesc să mă numesc „Autorul”? Să
semnez astfel Cartolina? Ce spuneți voi, drage-
le mele personaje/prieteni? Cei adevărați. Iată,
n-am îndrăzneala s-o fac. Nici vorbă. Asta-i si-
tuațiunea cu mine, nu mă iau în serios și bine
fac, vă asigur, nu vă-ndoiți. Și cum aș putea s-o
fac? Ar fi și stupid.
Oare nu suntem cu toții, n-ar trebui să fim - mai
bine zis - personaje? În căutarea AUTORULUI?
A celui adevărat? Mai ales acum, când se pare că
am intrat pe ultima sută de metri...
O căutătoare a Autorului
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
showmustgoon
Farmecul discret al unei
seri florentine
■ Oana Pughineanu
După ce treci de cele 20, 30, 100 „top thin-
gs to see in Florence” și ieși puțin din
amețeala turistului aruncat în centrul
Renașterii, fie el turist de grup, fie aventuros, co-
mandând o cafea în fața Domului fără să știe cât
costă masa (faptul de a sta jos, de fapt) la care se
așează nevinovat, rămâi cu trei opțiuni: fie cauți
cărți-ghid alternative despre Florența (poți găsi
tomuri întregi, deoarece fiecare clădire, fiecare
colț de stradă și chiar fiecare local, au istorii de
secole și prin fiecare loc cineva măreț sau bogat a
spus sau a făcut ceva anecdotic). A doua opțiune
este să transformi Florența în orașul din care ai
venit (în caz că e unul mijlociu sau măricel). Ca
orice alt oraș turistic și Florența are capacitatea,
asemeni cartolinelor vechi (”3D”), cu fetele care
fac cu ochiul, de a trece într-o secundă de la cen-
trul Renașterii la un centru comercial. În funcție
de cum miști cartolina, poți să te afli în fața unui
Pontormo intrând în biserica Santa Felicita sau în
fața rafturilor HM, în fața frescelor lui Masaccio
din Capela Brancacci sau printre coridoarele pa-
latelor Zara. Dacă ai gustul inaccesibilului poți în-
cerca la nesfârșit să intri în biserica Orsanmichele
închisă din motive necunoscute publicului care
poate totuși să o admire strâmb din ușă, la fel
cum ai face cu produsele Louis Vuitton, Gucci,
Prada and co. Al treilea lucru pe care poți să îl
faci este să răsfoiești electronic pagina cu eveni-
mentele florentine, unde te întâmpină cultura de
secol 21 (adică food festivaluri, sau cosplay, piețe
de vechituri, expoziții, lansări de carte și perfor-
manceuri gen Centrul de Interes). Dacă alegi bine
evenimentele sau pesudoevenimentele culturale
la care dorești să participi, ai ocazia să pătrunzi în
clădiri și grădini inaccesibile publicului turist. Și
Dorel Găină	Diafan-ispită (2014), fotografie directă, editare digitală, imprimare digitală/hârtie, 30 x 45 cm
mai ales, ai ocazia să vezi o parte mică a locuito-
rilor orașului Florența care trăiesc într-o cu totul
altă cartolină „3D” decât tine. Una în care și-ar
dori să dispară toți turiștii, dar să rămână cumva
toți banii pe care orașul îi rulează datorită lor. O
tendință nestăvilită către „bello” și către „gândi-
rea pozitivă” (care înlocuiește vertiginos mai ve-
chiul dolce far niente, făcându-i pe bieții doritori
de frumos să se extenueze mental între diferite
cauze de susținut, gen #metoo, eco sau antifas-
cism de fotoliu și munca de eliberare spa a minții
și trupului). Acești florentini fac parte din ceea ce
am putea numi pătura de mijloc sau chiar de jos
a clasei superioare. Ei nu fac parte nici din cei 1%
cei mai cei, dar orbitează undeva prin partea bună
a restului de 99%. Nu fac parte nici dintre cei care
au reușit să-și mențină averea în ultimii 600 de
ani (conform unui studiu realizat de economiș-
tii Guglielmo Barone și Sauro Mocetti, cine a fost
bogat în 1427 este bogat și acum. Mobilitatea
economică este practic aproape de zero la nive-
lul înalt), dar sunt echivalentul unui clujean care
a moștenit câteva case sau apartamente. În prin-
cipiu, duc o viață care nu necesită angajarea în
altceva decât evenimente sau pseudoevenimente
culturale. Dacă cei 1% nu se arată niciodată privi-
rii muritorilor, aceștia din urmă, purtători ai unui
farmec discret al burgheziei, dar adus la zi, prin
atenția față de modele culturale, pot fi întâlniți în
grădini, vile și spații horeca doar de ei știute, care
găzduiesc varii evenimente. Spre exemplu, poți
participa la o lansare de carte despre valul New
Wave în muzica anilor 70-80. Nu-ți poți imagina
nimic mai îndepărtat decât o muzică post-pun-
k-rock de frumusețea clasică a Serelor Torrigiani,
născute în 1716 ca loc al primei Societăți botani-
ce italiene și reintroduse cu stil în circuitul eve-
nimentelor culturale spa, găzduind evenimente
„publice” sau private și amuzând deținătorii de
capital cu frumoase cursuri de grădinărit ur-
ban, pictură sau bucătărie. Descrierea Serelor
Torrigiani este o mostră perfectă de limbaj de
lemn cu specific italian (adică nelipsite de repe-
tiția constantă a cuvântului „bello”, devenit un fel
de sindrom Tourette al vorbitorilor care copleșiți
de atâta minunăție nu reușesc nicicum să exprime
altfel preaplinul de bunăstare): „Serre Torrigiani
e lessenza della cura e dell’amore per il bello, per
l’arte e per la storia. E’ uno spazio oltre il luogo
in cui sinergie creative tracciano nuovi percorsi
disegnati dalla natura e ispirati dall’arte” (”Serele
Torrigiani sunt esența grijii și dragostei pentru
frumusețe, artă și istorie. Este un spațiu dincolo
de care sinergiile creative trasează noi căi conce-
pute de natură și inspirate de artă”). Dacă ar fi să
traducem neaoș acest pasaj am spune brutal că
este un loc minunat în care o cola costă mai mult
decât plata pentru două zile de muncă depusă
în India pentru industria textilă. Ascultând cele
cuvântate la unica lansare de carte pe care mi-a
fost dat să o văd, în care autorul era mai plictisit
decât publicul, înțelegi pe viu vorbele dadaiștilor
care simțeau cum devin un obiect de amuzament
pentru burghezul imposibil de uimit. Acum, de-
sigur, nu se mai aruncă cu roșii sau ouă pe scenă,
ci totul are aerul unui garden party, mai mult sau
mai puțin rafinat, în care fiecare așteaptă finalul
reprezentației pentru a ajunge la conversațiile in-
formale, în general ocupate de problemele vieții,
majoritatea niște probleme de „catering”. Ceva în
atmosferă, în formele mereu geometrizate de o
lumină sălbatică, canibală te sâcâie. Nu poți iden-
tifica exact stimulul perturbator, dar încet-încet,
ca după efectul unei picături chinezești începi să
înțelegi că nuca în perete ești tu. Nu e vorba doar
de faptul că ai greșit hainele, sandalele, bijuteriile.
Nici că nu te îmbie paharele de prosecco. Ai putea
să-ți spui că nu ai înțeles bine tipul de eveniment
la care participi. E altceva, mai evident decât sem-
nele bogăției afișate ostentativ precum în țările în
curs de dezvoltare, ca a noastră, dar mai greu de
perceput. Sau poate e invers. E mai ușor de perce-
put, dar mai puțin evident. Nu e vorba de mașini
sau haine de firmă purtate cu logourile pe piept.
Ci de scintilații ușoare ale bijuteriilor discrete și
mai ales ale pielii. Exact ca în stripteasul descris
de Baudrillard, dar dezvăluind puțină carne, pu-
ține promisiuni, emanând însă o prospețime care
iese prin toți porii. O odihnă care nu e nici măcar
obținută, pentru că nu e nimic obositor. Un glow.
Și detaliile. Desigur, detaliile. Acele detalii și aro-
me pe care, fie spus în paranteză, se construiește
magistral filmul Parazit. Croiala, unghiile, pielea
feței, coatelor și călcâielor, coafurile și machiajele
„naturale”, nimic strident, dar plin de indicii ale
unui stil de viață aerisit precum dealurile tosca-
ne pe înserat. De altfel, aceste evenimente au loc
doar după ce arșița zilei se domolește. Se încheie
după ce se termină programul transportului în
comun, când aerul devine, în sfârșit, respirabil.
Mergând pe jos spre casă, încerci să metabolizezi
toată această non-stridență (nu aș putea-o numi
delicatețe) și numai când dintr-o mașină cu bo-
xele date la maxim pe Via Canova se aude „do-
uășpatru de karate au inelele mele” începi să te
trezești, să te reîntorci în corp, să te simți... liber?
■
30
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
muzica
SAMFEST - jazz de
succes la Satu Mare
^^yîrgll Mihaiu
Blazzaj
Inițial, ediția pe anul în curs a tradiționalu-
lui Festival de Jazz Samfest de la Satu Mare
păruse condamnată a împărtăși soarta ne-
număratelor manifestări culturale sacrificate
datorită pandemiei covidiene. Totuși, curajoasa
echipă organizatorică a Centrului Cultural G.M.
Zamfirescu - Gigi Molnar, director, însoțit de
Maria Magdalena Matei, Tatiana Vaida, Ciprian
Munteanu, Ionel Bledea, Cserey Csaba, Radu Lup,
Robbie Costea - a reușit să depășească toate im-
pedimentele și să ne ofere trei gale memorabile.
Performanță cu atât mai remarcabilă, cu cât toți
interpreții reprezentau școala autohtonă de jazz.
În pofida circumstanțelor constrângătoare, ma-
nifestarea sătmăreană a pus în valoare un adevăr
oarecum ocultat de festivalurile de jazz ținute în
România după 1989: întrucât din program absen-
tau numele unor vedete străine, publicul s’a putut
concentra cu mai multă atenție asupra a ceea ce
aveau de oferit muzicienii români. Și cred că ma-
joritatea spectatorilor ar fi de acord cu afirmația
mea că nivelul valoric al formațiilor din festival
era pe deplin compatibil cu standardele actuale de
calitate ale jazzului mondial.
Deschiderea evenimentului a aparținut gru-
pului Nadia Trohin & Friends. Protagonista și-a
asigurat deja un loc printre valoroasele noastre
soliste de jazz, după ce se afirmase de foarte tână-
ră pe scena ultraconcurențială din Chișinău (mai
persistă încă ecourile succeselor sale ca membră a
formației Millenium). Actualmente, Nadia Trohin
este o prezență scenică spectaculoasă, versatilă, ce
știe să evite excesele ostentativ-gratuite (de care
suferă prea multe cântărețe avide de aclamații
mai mult sau mai puțin meritate). O vocalistă in-
teligentă, combinând abil influențe parvenite pe
filiera Aura Urziceanu - Dee Dee Bridgewater -
Anca Parghel, cu swing-ul și parafrazele onoma-
topeice de rigoare, cărora le conferă o pasionali-
tate proprie; totul filtrat printr’un înnăscut simț
al spectacolului, specific basarabean. Am remar-
cat progresele pianistului Albert Tajti pe direcția
unei pianistici dense, într’o neliniștită căutare a
esențelor, conformă marilor modele Thelonious
Monk, sau Ahmad Jamal. Secția ritmică, alcătu-
ită din Gabi Matei (baterist sensibil, cooperant,
coerent și totodată liber în exprimare - născut în
1995!) și contrabasistul Răzvan Cojanu, manifes-
tă o precoce abilitate în evidențierea antemențio-
natului tandem din prim-planul cvartetului.
Bega Blues Band din Timișoara și-a reconfir-
mat bunul renume, bazat pe colaborarea de lungă
durată dintre membrii săi (cărora, după decesul
regretatului baterist Lică Dolga, li s’a alăturat Fe-
renc Szekeres, percuționist trecut prin rigorile
Conservatorului). În anii din urmă, liderul tru-
pei - basistul/violonistul/vocalistul Johnny Bota
- a imprimat un curs repertorial tot mai exigent,
atât în planul diversității componistice, cât și prin
textele ironic-combative, concepute de el însuși.
Grupul dispune de un „tonus” valoric unitar, din
care se desprind scânteietoarele solo-uri ale vete-
ranului Toni Kuhn (în special pe orgă, dar și pe
alte claviaturi - de la pian până la melodica, dar
și la ghitară), precum și cele ale imparabilului
poliinstrumentist Lucian Nagy. Unele dintre pa-
sajele de sax tenor ale acestuia din urmă consună
cu ceea ce propun actualmente saxofoniștii ame-
ricani de prim rang. Savuroase sunt și interven-
țiile vocale ale Mariei Chioran și cele ghitaristice
ale lui Mircea Bunea. Din variatul program, am
reținut ca o culminație valorică piesa Coma lui
Kamo (dedicată fondatorului BBB, Bela Kamoc-
sa), compusă de Kuhn, în care Lucian se distin-
ge prin ingenioase intervenții la flaut, ca și prin
vocalizările de tip konnakol (specifice artei silabe-
lor percusive ale muzicii carnatice din sudul In-
diei), integrate într’o structură melorico-ritmică
amintind de You Know, You Know a celebrisimei
Mahavishnu Orchestra. Un frumos gest colegial a
fost invitarea percuționistului sătmărean Cserey
Csaba de a participa la interpretarea a două dintre
piesele grupului BBB.
Trio-ul Essential Notes s’a constituit pe baza
colaborării dintre keyboardistul Simion Bărnuțiu
(originar din Carei, al doilea municipiu al jude-
țului Satu Mare) și bateristul sătmărean Robert
Kanyadi. Intențiile inițiale ale celor doi nu păreau
să aspire dincolo de o onestă reduplicare a fuziu-
nii electroacustice cultivate de jazzmanul norve-
gian Bugge Wesseltoft. Din fericire, începând din
2018, tandemului i s’a alăturat saxofonistul brașo-
vean Alex Munte, unul dintre cei mai promițători
reedsmeni ai noii generații de improvizatori din
țara noastră. Indubitabil, liniile melodice plăsmu-
ite de Bărnuțiu - cu contururile lor sculpturale,
neted șlefuite - au devenit mai persuasive, mai
maleabile, prin dublarea claviaturilor electronice
de către saxofonul tenor. Temele - în general evo-
cative, în limite quasi-minimaliste - oferă spații
unor surprinzătoare divagații pianistice. Într’o
piesă pe tipar ostinato, evocând Bolero-ul raveli-
an, se distinge un solo „cumulativ” de sax, urmat
de o înălțătoare codă (torpilată doar de unele, ne-
justificate, lungimi). Ca întotdeauna, reascultarea
unui muzician de calitatea lui Alex Munte e dătă-
toare de mari speranțe, cu atât mai mult cu cât a
știut să reziste facilelor tentații ale emigrației, ră-
mânând fidel unei culturi de imens potențial cum
este cea română. Evidență verificată încă o dată
la acest festival strictamente autohton (prin forța
împrejurărilor).
Ariditatea vieții concertistice a anului 2020 n’a
constituit un impediment pentru afirmarea în
continuare a grupului constănțean Balcanamera
(inițiat de Corneliu Stroe, mult-regretatul percu-
ționist decedat în 2017). Aparițiile de la Gărâna,
Sibiu și Satu Mare au consolidat prestigiul forma-
ției. Actualmente, coordonarea muzicală îi revine
în principal lui Liviu Mărculescu, cel mai impor-
tant reprezentant al trombonului din jazzul român
al ultimelor decenii. El valorizează plenar resur-
sele expresive ale acestui instrument, prea adese-
ori neglijat față de rolul major pe care l-a jucat în
istoria jazzului. Pe lângă recursul la caracteristice
sinuozități, glissando-uri, trucaje de surdină etc.,
sonoritățile trombonului sunt îmbogățite de către
Mărculescu și prin agila integrare a electronisme-
lor intermediată de pedale. De asemenea, muzi-
cianul apelează la efectele multifonice (acorduri
ce îngemănează respirația și, simultan, intonația
vocală a instrumentistului, sau suprapunerile ace-
luiași sunet la octave diferite - ca în pasajele in-
terpretate la bass-flugelhorn). Pianista/vocalista
Elena Gatcin aduce cu dânsa același serios bagaj
muzical însușit la înaltele școli de muzică basara-
bene (de la care se revendicase și Nadia Trohin),
altoit cu propria-i vocație improvizatorică și chiar
componistică. Elena excelează în comping-uri
suple și în solo-uri concise, directe, funkystoide.
Păcat doar că admirabilul ei aport la reușita reci-
talului a fost subminat de supraamplificarea vocii
(ceea ce nu se întâmplase la precedenta evoluție a
formației, pe care o aplaudasem la Gărâna). Apre-
cieri elogioase se cuvin și celorlalți componenți ai
cvintetului: Eugen Amarandei/bas, Eugen Toboș/
ghitară și Constantin Stavrat/baterie.
Pianistul Sorin Zlat (n. 1985, absolvent de
clarinet la Conservatorul din Iași) are deja un
palmares invidiabil, incluzând marile premii ale
faimoaselor Competiții de Jazz de la Montreux
și, respectiv, Jacksonville-Florida, ambele din
anul 2015. Dincolo de tehnica sa imbatabilă - în
Z
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
31
o
teatru
tradiția consacrată de Oscar Peterson - el de-
monstrează vaste capacități combinatorii în plan
stilistic, componistic, al stimulării interacțiunii
cu partenerii de scenă. Claritatea ideilor sale mu-
zicale se materializează prin epatante decolaje
improvizatorice, nu doar pe claviatura clasică, ci
și pe sintetizatoare. Ceilalți membri ai cvartetu-
lui condus de Zlat sunt tineri de o înaltă ținută
artistică: saxofonistul Cătălin Milea s’a înfățișat
în deplina înflorire a talentului său, complemen-
tată și prin utilizarea unui elegant saxofon tenor
alb-auriu, recent achiziționat. La Satu Mare în
2020, am recunoscut același muzician sensibil,
cultivat, inventiv, pe care îl apreciasem încă din
anii debutului său (pe la începutul secolului XXI),
însă care și-a autodepășit o anume timiditate nati-
vă ce-l împiedicase să strălucească pe măsura în-
zestrării sale muzicale. Binevenita metamorfoză
îi permite lui Milea să se evidențieze în solo-uri
profunde - impregnate de swing, sau de visătoa-
re tonalități baladești - subsumate unei concepții
jazzistice „neoclasice”, pe măsura actualelor acu-
mulări estetice ale acestui gen muzical. La fel de
îmbucurător este și progresul continuu marcat
de junele baterist Iulian Nicolau. Și în cazul său,
avusesem dintru început impresia că se manifes-
ta, încă din adolescență, ca un jazzman încreză-
tor că poate să-și constituie un profil personal; ei
bine, cu tenacitate și consecvență, această proces
de autoedificare dă rezultate tot mai apreciabile.
Pare-se că și fratele său, basistul Florian Nicolau,
se află pe aceeași cale. Să sperăm că excelentele
premise ale Cvartetului Sorin Zlat vor fi valorifi-
cate în continuare, în beneficiul jazzului (nu doar
autohton).
Marea revelație a Festivalului Samfest 2020 a
fost grupul timișorean Blazzaj. Îi urmărisem ca-
riera, încă de pe la finele anilor 1990, când îi avea
în componență pe ghitaristul Horea Silvio Cri-
șovan și pe saxofonistul Edi Neumann. Dar ceea
ce realizează actuala formulă de octet depășește
orice așteptări. Lungii ani de coabitare creativă
s’au convertit într’o versiune muzicală totalmen-
te inedită, cel puțin în peisajul nostru muzical.
Spectacolul este epustuflant și-i cucerește pe
spectatori nu doar muzicalmente, cu orchestrații
frizzante, imparabile, flamboiante, ci și prin plus-
valoarea adusă de Octavian Horvath: argint viu,
vocalist-poet-coreograf narându-și sardonicele
texte într’un permanent deferlaj energetic. Există
o multitudine de elemente spontane - chiar și la
nivelul enunțurilor verbale - ce amintesc de acți-
unea „amestecării cuvintelor” practicată de geni-
alul muzician brazilian Hermeto Pascoal. Presta-
ția instrumentiștilor mixează abilitățile asimilate
din sferele jazzului de filieră post-funk cu acțiu-
nea sinergetică a brianților suflători Petre Ionu-
țescu/trompetă, cornet, keyboards, Lucian Nagy/
saxofoane, flaut, caval, fluiere etc., Vlad Faur/tro-
mbon, dimpreună cu ingenioșii lor aliați din sec-
ția ritmică - Gabriel Almasi/ghitară, Alexandru
(Uțu) Pascu/bas, Sergiu Cătană/percuție și Va-
lentin Potra/baterie. Deși savuroasele texte sunt
rostite aproape exclusiv în limba română, energia
formației Blazzaj reprezintă un tezaur demn de
recunoaștere internațională, deși încă prea puțin
cunoscut chiar în propria sa țară.
Pe lângă memorabilele recitaluri comentate mai
sus, Samfest ne-a oferit încă un punct de referință:
comperajul - întotdeauna doct, charismatic și jovial
- asigurat de Întâistătătorul jazzologiei române, in-
substituibilul Florian Lungu. Avui un sentiment de
împlinire constatând coincidența opiniilor noastre
laudative referitoare la festival.
Fotoliul și oglinda
■ Alexandru Jurcan
ntotdeauna l-am invidiat pe spectatorul li-
ber, care empatizează sau nu cu spectacolul
propus, apoi își continuă viața și proiectele.
Personal, eu sunt... virusat, musai să scot un car-
nețel, să notez detalii, ba chiar să-mi spun păre-
rea, să fac comparații, să mă documentez cât mai
mult. Mereu l-am admirat pe regizorul de teatru,
care trebuie să creeze un univers veridic, pornind
de la un text. Mi se pare a fi un pariu ludic de
anduranță, de risc, de decriptare asezonată cu în-
doieli, neliniști, extaz și decepții.
M-am bucurat să scap de teatrul online și am
alergat la Reactor de creație și experiment din Cluj,
acolo la poarta galbenă, strada Petofi Sandor, 4.
Cu mască, desigur. Doar 15 spectatori, asta e dis-
poziția. Luarea temperaturii, dezinfectante, tăcere
emoționantă și bucuria scăpării din. lesă, deoa-
rece teatrul înseamnă confruntarea pe viu, sala și
aplauzele, șoaptele și magia. Recunosc cu mâna
pe inimă că am avut dubii referitoare la calitatea
textului. Vorbesc despre piesa lui Cosmin Stănilă
- Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois. Stănilă
e actor la Teatrul Național Cluj. Ce m-a determi-
nat să am idei preconcepute, penibile? Că adică
un actor n-ar putea scrie teatru? Iată că textul său
despre o actriță invadată de Alzheimer m-a con-
vins. E limpede că s-a documentat asupra bolii,
marcând nuanțe, evitând melodramaticul, mâ-
nuind dialogul fără stridențe sofisticate. Ce i-aș
reproșa? Exact ceea ce abundă și în multe filme
românești: înjurăturile. Nu sunt pudibond, nu
despre asta e vorba, însă Fiul din piesă nu poate
comunica fără avalanșa de obscenități, fără justi-
ficare textuală?
Regizorul Andrei Măjeri, cunoscut deja în țară
pentru atâtea spectacole incitante, a construit un
spectacol legat, ritmat, gradat, servindu-se de doi
actori cu renume. E vorba de Emoke Kato, de la
Teatrul Maghiar din Cluj, și de Lucian Teodor Rus
de la București, pe care l-am văzut în filmul Inimi
cicatrizate de Radu Jude, după opera lui Blecher.
Curios cum la teatrul Reactor de. experiment
s-a instalat clasicul, ca o nostalgie acută, contra-
carând inteligent atâtea proiecte compozite. Două
foto: Bogdan-Botaș
personaje: actrița la apus de carieră și fiul său venit
în vizită. Scenografie sugestivă - interiorul casei -
cu oglinda imensă, necesară unei actrițe; parcă e
și cabina de la teatru, dar și ochiul necruțător al
unui prezent toxic. De la exuberanța luminoasă
a întâlnirii, cu puloverul roșu și trandafirii roșii,
alunecăm gradat spre primele semne ale bolii, pe
care ea, mama, o numește Alois. Începând de aici,
asistăm la un carusel al schimbării vestimentației,
la degringolada cronică, punctată cu haine negre.
Andrei Măjeri nu lasă la întâmplare niciun deta-
liu, evitând pauzele, imprimând fluență și ritm,
ajutat de accente de metronom și de muzica an-
goasantă, premonitorie, implacabilă. Camera se
va schimba subtil, obiectele vor fi deplasate, ca
o revoltă a mamei-actrițe, tot mai neputincioa-
să în fața bolii ostile. Da, e și condiția tragică a
artistului, a glisării în uitare. Mi-a plăcut fotoliul
cu.. clopoței, așa vreau eu să-l numesc. Cel din
fața oglinzii, care subliniază prezența umană, dar
și vitalitatea obiectelor, care se degradează mai
greu. Mama e cuprinsă de spaima de a uita cuvin-
tele, fiul rămâne cu ea, refuzând s-o ducă la azil.
Lucian Teodor Rus trece prin stări diverse, de la
calm la agitație, jucând corect în umbra unei mari
actrițe - Emoke Kato - din stirpea marilor vedete,
precum Olga Tudorache (parc-o văd și acum în
rolul actriței alcoolice din Premiera).
Pendulând între forță și fragilitate, spre infle-
xiunile ingenioase, Emoke urcă vertiginos pe cul-
mile artistice ale profesionalismului desăvârșit.
Să revenim la regie. Spre final, spectacolul e
previzibil, emoția se diminuează. Interesant dan-
sul mamei, învăluită în folia sclipitoare. Proiecțiile
aduc în prim-plan legătura afectivă a personaje-
lor, prin detalii surprinzătoare. Nu am înțeles de
ce se dezbracă atât de des fiul acolo pe scenă, ca
să dispară apoi în culise. Iar tabloul din cameră.
vă las să-i descoperiți semnificația sau inutilitatea.
Nu trebuie să văd petele din soare, orice spectacol
e perfectibil. În orice caz, am asistat la un specta-
col calibrat, elegant, care face cinste lumii teatrale.
■
32
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Gala Artelier - Petroșani
■ Adrian Țion
A douăsprezecea noapte
Primul spectacol văzut în decada Galei
Artelier a Teatrului Ion D. Sîrbu din
Petroșani s-a întâmplat să fie A două-
sprezecean noapte în regia tânărului Constantin
Radu Tudosie. Producție recentă, nominalizată
la Premiile UNITER pentru debut, considerată
pe drept cuvânt și cel mai puternic spectacol din
șirul reprezentațiilor în aer liber din stagiunea es-
tival-pandemică desfășurată, firește, la Petroșani,
între 21 și 31 august 2020, unde pronia divină a
ținut cu actorii binecuvântându-i cu o vreme su-
perbă, propice manifestărilor artistice de acest fel.
În spațiul generos din Parcul Brădet, feeric lumi-
nat de o lună blândă ce surâdea galeș printre pini,
actorii și-au dovedit măiestria într-un spectacol
vivant, compact, unitar conceput ca interferență
simbolică între poetizare discretă și imbroglio
marca Shakespeare. Pentru această osmoză va-
lorizantă a subtilităților textului regizorul a ales
o variantă originală de spațializare a scenei. El a
apelat la o complicată schelărie metalică de po-
dețe etajate, punți ridicate deasupra perimetrului
scenei, sugerând distanțarea și delimitarea pla-
nurilor acțiunii. Funcția acestor subansambluri
scenografice transversale cu verticala scenei, rea-
lizate de Irina Chirilă, este de a separa și de a uni,
de a ascunde și a dezvălui secretele personajelor
aflate în mișcare browniană fără oprire. Viziunea
regizorală este una moderat sintetică și sincretică,
refuzând regionalizarea sau clasicizarea desuetă
printr-un decor realist cu trimitere la sugestia
unei țări cu numele Ilyria. Intenția a fost de apro-
piere de metafora esențializării conflictului prin
adecvarea limbajului textual la extrapolarea vizu-
ală, apropiere și la nivelul unor inserturi de rock,
hip-hop sau piese originale compuse de Petru
Damșa. Componenta stilistică e întregită de core-
grafia lui Raul Hotcaș, adaptată la ritmuri moder-
ne, ceea ce imprimă un tempo antrenant ansam-
blului. Mirajul vizual al acestei lumi miraculoase
în care se învârtesc personajele este întreținut ex-
clusiv prin fascinația costumelor (prevăzute cu
paiete multicolore, aduse de pe un tărâm al bas-
mului inocent) și prin video-design-ul asigurat de
Sergiu Fîrte. În rest, nimic altceva decât jocul pur
al actorilor care construiesc din replici și gestică
întregul eșafodaj baroc al expresivității scenice. Pe
scurt: totul; sau, mai exact, miezul acestui amba-
laj străveziu, potrivit contextualizat, inspirat, sur-
prinzător și convingător în multe privințe.
Un miez perceput așadar ca revărsare de ener-
gii artistice explozive, mânuite cu dibăcie și mult
curaj de tânărul regizor, s-o recunoaștem. Căci
cine i-ar fi pus pe actori să-și rupă picioarele pe
acea schelărie nu tocmai ușor pentru ei s-o simtă
sub picioare, numai de dragul unor efecte vizuale
aparte? Dar nu numai că nu-și rup picioarele, ac-
torii evoluează cu mult firesc, par perfect adaptați
cerințelor regizorale, se vânzolesc, se bat, se răsu-
cesc riscant și șarmant pe tabla lucioasă a podețe-
lor, spre satisfacția spectatorilor.
Într-o țară/insulă imaginară (anistorică în in-
tenție), cu nume insinuant ilar, Ilyria, rolul bufo-
nului este esențial. Nebunul Feste joacă feste celor
prinși în triunghiul „dragostei și al întâmplării”
ca un Puck pus pe șotii, dirijând cu fler de ma-
gician improvizat firele acțiunii. Impozant și do-
minator, șiret și flecar în egală măsură se arată
Alexandru Cazan în postura de bufon, postură
dublată, triplată de aceea de solist sau de preot. El
se transpune cu ușurință în ipostazele încredin-
țate, acoperind cu fermitate secvențe remarcabile
din spectacol.
Deși au trecut 12 zile și mai ales 12 nopți de
la sărbătorile de iarnă care au început în Ajunul
Crăciunului, chefliii piesei nu contenesc să petrea-
că, asemenea lui sir Toby, sir Andrew, zis Moacă
sau al lui Fabian. De-a dreptul fermecător și foar-
te convingător este Raul Hotcaș în rolul bețivului
Toby, supraveghetorul contesei Olivia. Mișcările
lui spiralate pe muchia îngustă a punților pla-
ne ajung să fie riscante acrobații comice. Mihai
Alexandru este într-adevăr o „moacă” irezistibilă
ce știe să exploateze inteligent valențele carica-
turale ale personajului Andrew. Mihai Sima în
Fabian contribuie eficient la închegarea unui trio
poznaș, dedat la numeroase și savuroase năzbâtii.
O părticică din boema actorilor de la elisabetanul
Globe Theatre (1602 - data premierei absolute)
răzbate aici în scenele de beție sau în cântecul
repetat al celor treziți din matoleală: „Decât o
mahmureală/ Mai bine o pileală”. Limbajul e pli-
at pe sintagme ilare, actualizate sau improvizații
de moment vizând chiar locația Brădet, ceea ce
surprinde plăcut publicul. Limba înțeleaptă și co-
lorată, meșteșugit îmbârligată a Marelui Will, se
scurge literalmente în peisajul înconjurător și în
mentalul publicului cu rezonanțe și nuanțe din-
tre cele mai picante. O foarte bună impresie face
Sergiu Fîrte în majordomul Malvolio, într-un joc
relaxat, agrementat cu giumbușlucuri pline de
haz, cu bretele încrucișate ilar. El reușește să fie un
caraghios desăvârșit, personajul cel mai comic al
piesei. Intriganții fac să se creadă că Olivia, conte-
sa, s-a îndrăgostit de Malvolio. Scena e savuroasă
în întregime. Corina Vișinescu sclipește în ținuta
sa majestuoasă în rolul contesei Olivia, e rigidă
întrucât e în doliu, se înțelege, dar rigiditatea e
numai parțial abandonată când își mărturisește
iubirea față de Cesario/ Viola. Travestiul Ameliei
Toaxen e bine dus până la sfârșit, conturând un
cinstit sevitor al lui Orsio, cel îndrăgostit de con-
tesa Olivia. Încurcăturile în sine, tratate ca qui-
proquo-uri surprinzătoare, sunt surse ale umoru-
lui exploatate chiar cu asupra de măsură uneori.
Regizorul ne invită să fim părtași la o comicărie
fără opreliști. De un comic speculativ sunt inter-
vențiile lui Laurențiu Vlad în piratul Antonio și
intrigile cameristei Maria în susținerea vocală a
Deliei Tărcăoanu. Dorin Ceagăreanu (în Orsio,
ducele Ilyriei), Viktor Hegheduș (fratele gea-
măn al Violei), Daniel Cergă (Curio), Gheorghe
Stoica (Valentino) se integrează fericit în pulsați-
ile nostimadei puse la punct de Constantin Radu
Tudosie. De aceea scena pedepsirii lui Malvovio
mi se pare ruptă din context, cu extensie în maso-
chism gratuit. Cum, în plină pandemie, mi s-au
părut excesive secvențele cu furtunul sau paiul de
sorbit băutură plimbat din gură în gură. Puțină
atenție la imperativele momentului nu strică.
După ce am vizitat Centrul Minier Petrila
transformat în Centrul Cultural Planeta Petrila (la
2 kilometri de Petroșani) cu toate înscrisurile pe
pereții clădirilor extrase din cărțile lui I.D. Sîrbu,
patron spiritual al teatrului și al locului, mi-am
aprofundat convingerea că în zona aceasta, pe-
depsită pe nedrept de vremuri nefaste, se respiră
artă adevărată. Vorba lui I.D. Sîrbu: „... și teatrul
e o uzină”. Montarea lui Constantin Radu Tudosie
cu A douăsprezecea noapte e numai un exemplu
din ciclul oferit în cadrul Galei Artelier (com-
pus literal ce cuprinde noțiunea de artă și atelier
experimental). Oare întâmplător a fost nomina-
lizat spectacolul lui Constantin Radu Tudosie la
Premiile UNITER pentru debut? Eu cred că nu.
Aici există tradiție, preocupare persistentă pentru
arta teatrală exercitată la cote valorice compati-
bile cu alte instituții similare din țară. Pentru a
sublinia continuitatea artei actoricești pe aceste
meleaguri, regizorul a dedicat creația sa memo-
riei actorului Florin Plaur, unul din „greii” scenei
petroșenene, trecut în neființă. În aceste circum-
stanțe, viitorul Teatrului din Petroșani se află pe
mâini bune.
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
33
conexiuni
Joshua Reynolds vs.
Thomas Gainsborough (I)
■ Silvia Suciu
nflorirea artei engleze în sec al. XVIII-lea a
dus la dezvoltatea portretisticii, mai ales că
aristocrația și burghezia doreau să fie repre-
zentate în pictură, asemeni membrilor casei rega-
le. Sir Joshua Reynolds și Thomas Gainsborough
și-au disputat primul loc în rândul celor mai buni
portretiști englezi. Diferendele lor artistice au dus
la una dintre cele mai aprige rivalități din epocă.
Istoria potretisticii pleacă din Egiptul antic,
unde portretele erau efigii în encaustică pe pano-
uri. Aceste efigii extrem de apreciate în urmă cu
5000 de ani, erau atârnate pe pereții încăperilor,
iar la moartea celui reprezentat erau prinse cu fâ-
șiile care înveleau mumia.1 Evoluția istoriei artei a
făcut din portretistică unul dintre cele mai apreci-
ate genuri. Un bun portretist trebuia să-i confere
personajului său numeroare calități, pentru a-l
flata: putere, frumusețe, virtute, bogație, eleganță.
Sir Joshua Reynolds (1723-1792) a deprins
bazele picturii la Londra, și-a desăvârșit teh-
nica picturală în timpul unui sejur de trei ani
în Italia (1743-1746), unde a studiat operele lui
Michelangelo, Rafael, Veronese, Tintoretto și
Tițian2, dar și pe cele ale lui Rubens și van Dyck
întâlnite în colecțiile italiene. Și-a format un stil
personal, dublat de subtilitățile unui bun psi-
holog, care i-a adus succesul la întoarcearea în
Anglia: „în portretele sale bărbații au caracter,
Joshua Reynolds, Hercules sugrumând șerpii trimiși de Hera (1788), ulei pe pânză, 303 x 297 cm, Hermitage. St. Petersburg
femeile sunt încântătoare, elegante și nobile (...),
iar copiii sunt inocenți.”3
Clienții lui erau persoane cu un înalt sta-
tut social care doreau să fie reprezentați cu stil
și grandoare, iar Reynolds s-a dovedit sensibil
la interesele lor artistice și sociale.4 În portrete,
Reynolds a dezvotat un stil formal, cu accentul
pus pe personaj și pe ținuta acestuia. Lucra mult,
după un program bine stabilit: în unele zile pri-
mea chiar și sașe persoane care îi pozau pentru
portrete și ținea un carnețel cu pretendenții care
urmau să pozeze. Atelierul lui era plin de cei care
voiau să vadă cum evoluează pictarea portrete-
lor lor. Oameni de stat, duci, conți, familliile și
amantele lor, toată protipendada engleză a tre-
cut prin atelierul lui Reynolds: familia lui Henry
Herbert, Conte de Pembroke, Ducele și Ducesa de
Devonshire, Horace Walpole, Conte de Orford,
Archibald Montgomerie, Conte de Eglinton,
Contele de Mount Edgcumbe (i-a adus numeroa-
se comenzi din partea aristocrației engleze), John
Stuart, Conte de Bute, Vicontele Augustus Keppel
(a fost unul dintre cei mai mari comanditari ai
artistului5), Ducii de Grafton și de Marlborough,
curteazanele Kitty Fisher și Nelly O’Brien.6
Din toată această suită, lipsește perechea regală;
George al III-lea nu era un admirator al lucrărilor
lui Joshua Reynolds, ci îi prefera pe Allan Ramsay
(1713-1784) și pe Thomas Gainsborough. Când
Archibald Montgomerie, Conte de Eglinton, i-a
propus regelui să pozeze pentru un portret, acesta
i-a răspuns: „Dl. Ramsay este pictorul meu, my
Lord.”7 Deși Reynolds a fost numit prim pictor al
regelui în 1784 (după moartea lui Allan Ramsay),
regele nu i-a cerut niciodată să-i facă portretul.
A pictat doar o pereche de portrete oficiale (din
proprie inițiativă) al lui George al III-lea și al regi-
nei Charlotte așezați pe tron, expuse la Expoziția
anuală din 1780, cu ocazia instalării Academiei
Regale la Somerset House.8
Deși pictura istorică a fost genul preferat al
lui Joshua Reynolds, el a realizat puține lucrări
de acest gen, din cauza comenzilor mari pe care
le avea pentru portrete. În 1786, Ecaterina a II-a
a Rusiei i-a comandat lui Reynolds o lucrare cu
temă istorico-alegorică.
Reynolds era un mare iubitor de teatru (era
prieten apropiat cu David Garrick, scriitor, actor
și managerul unui teatru londonez) și deținea o
garderobă impunătoare de costume cu care își îm-
brăca clienții pentru a fi portretizați. Pe Ducesa de
Rutland a pus-o să schimbe 12 rochii până să se
hotărască asupra ținutei în care să o portretizeze.
După ce alegea ținuta, artistul se concentra asupra
poziției și gesticii personajului, acționând ca un re-
gizor.9
Pe măsură ce faima sa creștea, creșteau și pre-
țurile portretelor. Dacă la începutul anilor 1750,
cerea pentru pictarea unui chip trei guinee, în 1764
taxa ajunsese la 30 de guinee; portretele în picioa-
re au crescut de la 48 la 100 de guinee, iar bustu-
rile de la 24 la 70 de guinee. Acestă situație a dus
la bunăstarea artistului, care și-a cumpărat o casă
în cartierul cel mai la modă din Londra, Leicester
Fields.10 Artistul era adesea invitatul clienților săi la
masă, la operă sau la evenimene sociale. Societatea
înaltă care frecventa casa sa a făcut ca Reynolds să
fie foarte atent la felul în care își amenaja interiorul;
cabinetele, biroul și oglinda din atelier erau făcute
la comandă, argintăria purta emblema sa, sfeșni-
cele aveau gravat numele lui (o parte dintre aceste
obiecte le proiectase chiar el) și deținea o colecție
impresionantă de naturalia.11
Cu siguranță că acet fast se potrivea cu statutul
artistului, care a fost înnobilat în 1769, iar distinc-
ția i-a adus un număr și mai mare de comenzi.
Întrebat de Lordul Holland cât îi ia să picteze un
portret, Reynold i-a răspuns, ofensat de această în-
trebare:„Toată viața, my Lord!”12
Joshua Reynolds a fost primul președinte al
Academiei Regale de Artă (înființată în 1768),
iar Thomas Gainsborough a fost unul dintre cei
mai marcanți membrii ai acesteia. În 1784, pozi-
ția de Prim pictor al regelui („Principal Painter
in Ordinary”) a rămas vacantă, după moartea lui
Allan Ramsay. Datorită numeroaselor comenzi din
partea familiei regale, candidatul preferat la acesa-
tă poziție era Thomas Gainsborough. Însă Joshua
Reynolds considera că această funcție trebuia ocu-
pată de președintele Academiei și a amenințat că
dacă nu este numit pictorul curții demisionează de
la conducerea Academiei. Alegerea pictorului cur-
ții a făcut obiectul a numeroase dezbateri publice,
inclusiv în presa vremii. În toamna anului 1784,
Reynolds a fost numit prim pictor. Concurența
dintre cei doi s-a accentuat datorită unui incident
care a avut loc în primăvara aceluiași an.
Deși Joshua Reynolds era atent la locul unde îi
plasa lucrările în expoziție, nemulțumit de locul
de expunere al lucrărilor lui în cadrul Expoziției
din anul precedent, în 1784 Gainsborough a ce-
rut ca acestea să fie expuse mai jos pentru a avea
34
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
Urmare din pagina 36
luminozitatea dorită de artist. Artiștii erau adesea
sfătuiți de conducătorii Academiei să-și acordeze
tonurile în funcție de linia de expunere stabili-
tă.13 Cererea lui Gainsborough a fost respinsă; în
conscință, Gainsborough și-a retras lucrările și
le-a expus în atelierul său de la Londra; nu a mai
expus niciodată la vreo expoziție a Academiei.14
Cum în epocă se obișnuia ca lucrările să fie am-
plasate mai sus decât centrul vizual al privitorului,
pe mai multe rânduri și chiar deasupra tocurilor
de ușă (lucru care stârnea nemulțumirea artiștilor),
Gainsborough cerea de fiecare dată ca lucrările să-i
fie amplasate mai jos, pentru o mai bună lumină și
vizibilitate.
Rivalitatea dintre cei doi artiști a durat până cu
puțin înainte de moartea lui Thomas Gainsborough.
Note
1	Germain Bazin, op.cit., p. 24.
2	Fitzgerald Molly, Sir Joshua Reynolds and his circle,
vol. 1, Hutchinson & Co., Londra, 1906, Hathi Trust
Digital Library, p.42, https://babel.hathitrust.org/cgi/
pt?id=nyp.33433065983763, accesat la 30 iunie 2020.
3	Max Rooses, op. cit., p. 355-356.
4	Julian Bell, op.cit., p. 282.
5	Richard Wendorf, Sir Joshua R eynolds. The Painter
in Society, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1996, pp. 160-161, https://books.go-
ogle.ro/books?id=rqfj-puvRToC&pg=PA161&lp-
g=PA161&dq=duke+commodore+reynolds&so-
urce=bl&ots=apkqXqLEz0&sig=ACfU3U27vy-
VwrHqsQh05iE5dEBv4Vac3Jw&hl=ro&sa=X&-
ved=2ahUKEwjwmaDXzanqAhULx4UKHUnfC-
țYQ6AEwCnoECAoQAQ#v=onepage&q=duke%20
commodore%20reynolds&f=false, accesat la 1 iulie
2020.
6	Fitzgerald Molly, op.cit.,, vol. 1, pp. 63-67.
7	Royal Collection Trust, https://www.rct.uk/collec-
tion/404353/the-marriage-of-george-iii, accesat la 1
iulie 2020.
8	Richard Wendorf, op.cit., pp. 263-265.
9	Ibidem, p. 131.
10	Fitzgerald Molly, op.cit., vol. 1, pp. 74-77.
11	Richard Wendorf, op.cit., pp. 107-108.
12	Ibidem, p. 108.
13	William T. Whitley, op.cit., p. 218.
14	Royal Academy, https://www.royalacademy.org.
uk/arț-arțișțș/name/țhomaș-gainșborough-ra, accesat
la 30 iunie 2020.
■
Joshua Reynolds, George al III-lea (1780), ulei pe pânză,
239 x 148,6 cm, Royal Collection Trust. Londra
Dorel Găină	Conserva de memorie 37 (2014), fotografie directă, colaj digital, imprimare digitală/hârtie, 30 x 30 cm
O hartă a timpului
neremarcată de ochiul și creierul uman preocu-
pat sau lipsit de capacitatea de a observa detalii
semnificative ale universului. Aceste detalii, de
multe ori, ne marchează, ne schimbă sau pur
și simplu ne impresionează ori prin simplitatea
prezentării nevăzutului ori prin complexitatea
narațiunii prezentate de o imagine. Fotografia
și arta fotografică la Dorel Găină sunt adevăra-
te instrumente de disecare și analiză a timpului
și a vieții umane, o culoare într-o poveste care
surprinde fericirea sau drama, culoarea sau
umbra, sau pur și simplu ne arată frumosul sau
urâtul în haina lui reală.
Ca absolvent al Institutului de Arte Plastice
Ion Andreescu (1973-1977) și mai apoi în cali-
tate de cadru didactic, Dorel Găină a demon-
strat nu numai talent, dar și profesionalism, de-
venind un maestru pentru generații de studenți
și amatori ai artei fotografice. Fotografiile lui
sunt prezentate în cadrul unor expoziții loca-
le, naționale sau internaționale, unde critica
pozitivă le este un companion fidel. Desigur,
acest lucru nu ar fi posibil dacă artistul nu ar
stăpâni arta fotografiei în paralel cu un set de
cunoștințe solide privind dimensiunile vieții și
dinamica lumii în care trăiește. Ne putem pune
întrebarea dacă ceea ce ne prezintă Dorel Găină
este o fațetă a realității sau este o realitate în
sine, sau este pur și simplu o iluzie creată în
jurul unei imagini preluate și prelucrate cu di-
băcie. Balanța vizuală și cea de conținut se află
tot timpul într-un echilibru, iar rezultatul final
este nu doar un colaj de culori, ci și un mesaj
și o încercare de a transmite o părticică a uni-
versului vizibil, blindat de un substrat subtil al
universului invizibil ochiului uman.
O întâlnire cu fotografiile lui Dorel Găină
este tot timpul o incursiune în ceva nou, ceva
special, unde mereu îți pui întrebarea perti-
nentă: oare această lume chiar există sau este
doar o fantezie și un joc al culorilor și formelor.
Misterul și misteriosul devin elemente ale fo-
tografiei, spectatorul este provocat să pășească
într-o lume unde de multe ori ceea ce vedem
este doar vârful unui aisberg, care în realitatea
ascunde mai mult decât ar părea la prima vede-
re. Suntem atrași de o imagine și suntem invi-
tați să absorbim vizual și sentimental tot ceea
ce vedem și simțim, deoarece acestea sunt atât
de aproape de viața noastră încât practic le re-
cunoaștem și ne contopim cu ele.
Dorel Găină este un formator și transforma-
tor al artei fotografice, este un dascăl și dincolo
de zidurile instituției de învățământ. Un mem-
bru activ al vieții culturale și clujene, care s-a
remarcat și a participat la formarea culturală a
Clujului din ultimele decenii. Desigur, dincolo
de om avem mărturia fotografiilor și momen-
telor imortalizare, avem lungul șir de tineri
artiști fotografi pregătiți de el și nu în ultimul
rând, admirația unui tânăr student de istorie
care probabil percepea doar o frântură din ce
îi era prezentat de o fotografie semnată Dorel
Găină.
■
TRIBUNA • NR. 434 • 1-15 octombrie 2020
35
sumar
	
semnal	
Alexandru Sfârlea „Amurgul din afara trupului”	2
editorial Mircea Arman Despre indeterminat ca structură apriorică a imaginativului poietic rațional la Anaximandru	3
comentarii Iulian Chivu Adevăr, poieză și poezie într-un eseu de Mircea Arman	4
Gheorghe Glodeanu G. Călinescu și ocultismul	7
cartea străină Ștefan Manasia Ultimul clasic contemporan american	8
poezia Ștefan Damian	9
filosofie Gaetano Mollo Evoluția conștiinței Viziunea lui Pietro Ubaldi Acad. Alexandru Surdu	10
Schemele dialectico-speculative	12
juridic Ioana Maria Mureșan Despre violență	14
eseu	
Irina Petraș Re-locuirea culturală a Cetății	16
diagnoze Andrei Marga Hegel, Carl Schmitt, Heidegger	17
ezoterism	
Vasile Zecheru	
Iudaism elenizat sau elenism iudaizat?	20
însemnări din La Mancha Mircea Moț Elogiu scrisului de mână	22
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (XXV) Adrian Lesenciuc Toamna în care s-a cerut numărătoarea	23
paralelă a bobocilor	27
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolina „Șase personaje în căutarea unui autor”	28
showmustgoon Oana Pughineanu Farmecul discret al unei seri florentine	30
muzica	
Virgil Mihaiu SAMFEST - jazz de succes la Satu Mare	31
teatru Alexandru Jurcan Fotoliul și oglinda Adrian Țion	32
Gala Artelier - Petroșani	33
conexiuni	
Silvia Suciu	
Joshua Reynolds vs. Thomas Gainsborough (I)	34
plastica Attila lakob O hartă a timpului	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
O hartă a timpului
Attila Iakob
Dorel Găină	4M-My Magic Marlyn Monroe, (2008-2016), asamblaj acționist, fotografie directă,
colaj digital, imprimare digitală/hârtie, 0 30 cm
Un moment, o perspectivă, o umbră și o
rază de lumină. Timpul efemer devine
sclavul pentru eternitate al celui care
reușește să îl surprindă și să îl imortalizeze.
Fotografia, ca obiect fizic sau mai nou digital,
este un produs al evoluției tehnologice, este o
stea printre miliarde, un corp ceresc în vastul
univers, care la prima vedere se pierde în tu-
multul de obiecte similare din jurul lui. Este o
captură a unui moment care în cele mai multe
cazuri reflectă banalitatea spațiului înconjură-
tor și a creației umane universale, dar fragile.
Prin fotografie putem vedea trecutul, dar și
viitorul, putem vedea sentimentul și goliciu-
nea spirituală, putem observa și putem con-
serva aproape tot ce este vizibil cu ochiul liber.
Totuși, există rar o perspectivă, un moment
care să devină iconic și să transforme obiectul
evoluției tehnologice într-un narator care să
ne spună o poveste ascunsă sau invizibilă la o
privire superficială. Artistul fotograf, în această
ipostază, devine spiritul agil și critic care, în-
tr-un moment mânat de instinct sau de impuls,
reușește să surprindă o parte a unei narațiuni
vizuale care în sine ne transmite o poveste a
omului, a naturii sau a universului înconjură-
tor. Fotograful își insuflă spiritul în imagine,
crează o dimensiune nouă a înțelegerii, care
este marcată de elementele specifice ale reali-
tății impregnate de esență invizibilă fizic, dar
perceptibilă mental și sentimental.
Dorel Găină este o emblemă nu doar a
Clujului, ci și a mediului artistic. El trece prin
această lume cum puțini reușesc să o facă, la
fiecare pas, la fiecare ridicare de obiectiv aca-
parează realitatea vieții umane și dinamica
mediului înconjurător, oferind sens și încăr-
cătură sentimentală unor momente și ipostaze
care fără el ar deveni parte a unui trecut uitat
și pierdut. Devine o interfață între istoria vie
și forma fizică o vieții cotidiene, devine omul
artist care ne oferă aceea perspectivă care ne
scapă, aceea perspectivă care trece pe lângă noi
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
111111111104114
642341 100434