TRIBUNA
433
Consiliul Județean Cluj
5 lei
Director fondator: loan Slavici
Revistă de cultură • serie nouă • anul XIX • 16-30 septembrie 2020
Acad. Alexandru Surdu
Relațiile
supercategoriale
complexe
Andrei Marga
Noua interpretare
a lui Heidegger
Mircea Arman
Xenofan din Colophon
și Parmenide din Eleea
Ilustrația numărului: Angela Tomaselli
semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Angela Tomaselli
Înger 1 (2009), acrilic pe hârtie, 29 x 21cm
Pandemia și lecțiile ei
Cu ani în urmă, profesorul Andrei Marga
argumenta un diagnostic dat societăți-
lor actuale (volumul Societatea nesigură,
Editura Niculescu, București, 2016). Acum, într-o
carte neobișnuită și promptă, întitulată Lecțiile
pandemiei (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020,
166 pag.), el desprinde principalele lecții ale pan-
demiei coronavirusului 19, care s-a așternut cu
rapiditate asupra lumii.
De exemplu, un virus poate distruge pe scară
mare economii și instituții. Fiecare loc de pe glob
depinde de celelalte locuri. Viruși au mai fost și
pot fi la orice oră. În cultura actuală, forța natu-
rii a fost neglijată sau subestimată. Ne îndreptăm
spre o nouă normalitate și trebuie să ne întrebăm
cât de normal este ceea ce este socotit normal. O
vastă reorganizare a infrastructurii va trebui să
demareze. Munca la domiciliu recapătă impor-
tanță. Învățarea individualizată, așișderea. Teme
precum dependențele naturale ale vieții sociale,
nesiguranțele din societățile actuale, riscurile ac-
tivităților umane intră în avanscenă. Biopolitica,
incertitudinea, riscurile devin teme prioritare ale
cercetărilor. Nevoia cooperării internaționale ca-
pătă o nouă recunoaștere. Mai mult decât ne-am
așteptat, adversarii democrației caută să profite de
pandemie pentru a limita libertățile și drepturile
umane.
Autorul cărții desprinde asemenea lecții.
Redăm, în cele ce urmează, coperta și prefața
cărții.
„Epidemia coronavirusului 19 a cuprins cu iu-
țeală neobișnuită globul. Societatea cea mai dez-
voltată economic și tehnologic din istoria moder-
nă și cea mai complexă cunoscută de istorie a fost
blocată de un virus biologic. Nimeni nu a antici-
pat o asemenea dependență a societății de natură,
chiar dacă se știau bine condiționările naturale ale
vieții sociale.
Hegel a sesizat că înnoirile profunde ale reflec-
ției, în mod exact ale filosofiei, însoțesc de fapt
„rupturile” din viața societăților. El avea drepta-
te. Teorema lui se confirmă - ori de câte ori au
loc șocuri în istorie apar noile viziuni. El însuși
a cercetat exemplar emergența creștinismului pe
fondul crizei și prăbușirii puternicului Imperiu
Roman.
Confirmările sunt numeroase. Bunăoară, cu-
tremurul devastator de la Lisabona (1755) a pus
capăt convingerii elaborată filosofic a lui Leibniz
că am trăi în cea mai bună dintre lumile posibile.
Nu poți despărți grandioasele viziuni ale idea-
lismului clasic german de ceea ce se petrecea în
Franța și avea să schimbe istoria lumii - reașeza-
rea societății pe temelia libertăților și drepturilor
individuale recunoscute juridic. Viziunea acțio-
nală a pragmatismului american a fost posibilă
abia în condițiile succesului „aventurii” istorice a
Americii, al proiectului ei iudeo-creștin de civili-
zație și al constituționalismului ei. Curentul sen-
sibilității la problemele organizării societății, care
a marcat istoria lumii de aproape două secole, nu
poate fi despărțit de faliile, conflictele și dramele
societății moderne. Curentul actual al pragmaticii
comunicării, care a culminat cu elaborarea „prag-
maticii universale”, este legat, în emergența sa, de
alunecarea la un moment dat a democrațiilor în
dictaturi și autoritarisme.
Astăzi, suntem sub un șoc comparabil cu alte
șocuri din istorie. Trăim într-o lume mai conec-
tată ca oricând. Nicicând conexiunile nu au fost
atât de dense, de rapide, de extinse. Niciodată o
epidemie într-un loc al globului nu s-a răspândit
cu viteza ce a dus la pandemia actuală. Niciodată
nu s-a pus pe butuci economia mondială cu ase-
menea iuțeală și costuri. Niciodată cele mai per-
formante sisteme de sănătate nu au fost mai de-
pășite în vremuri de pace de efectivul de infectați.
S-a crezut, cu bune motive, că războiul, mai ales
cel nuclear, este cel mai periculos pentru umani-
tate. Această periculozitate nu este de negat, dar a
devenit limpede că și un virus poate fi devastator.
Rareori grupurile care urmăresc limitarea liber-
tăților, drepturilor și democrației au profitat mai
prompt de amenințările unei pandemii.
Caut în acest volum să dau seama de lecțiile ce
se degajă din pandemia actuală. Ele schimbă, la
rândul lor, viziuni întregi, sau le obligă la schim-
bare.
Pe calea intervențiilor publice, în scris, găz-
duite mai ales de „Cotidianul”, „Tribuna” și alte
publicații, am articulat un punct de vedere pro-
priu asupra temei, în coordonatele filosofiei mele
generale - cea a pragmatismului reflexiv. Timpul
scurs de la publicare fiind scurt, redau acest punct
de vedere reluând aici textele așa cum au fost pu-
blicate, păstrând, astfel, contextul și naturalețea
exprimărilor.
Nu este vorba de a alătura încă o scriere la mul-
țimea în creștere a celor existente pe o temă acută
a zilelor noastre. Este vorba de a pune în relief idei
și teze noi și o abordare cât mai riguroasă.
Volumul de față conține nu numai examinarea
personală a pandemiei, ci și elaborări conceptua-
le proprii. Exemple sunt reformularea biopoliti-
cii, diagnoza statului actual, circumscrierea noii
schimbări a lumii, lămurirea felului de a acționa
al lui Dumnezeu, într-o teodicee adusă la zi. Se
adaugă, desigur, apărarea unui umanism al atenți-
ei față de ființa celui de aproape, de la care începe
orice grijă pentru om și oameni. Sunt de părere
că, pe fondul creșterii inegalităților din societățile
timpului nostru, al adâncirii decalajelor de dez-
voltare și al extinderii sărăciei și a consecințelor
ei, astfel de grijă devine din nou urgența civilizați-
ei în care trăim”. (Andrei Marga, Lecțiile pandemi-
ei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020, 168 p.).
(Redacția)
■
2
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
editorial
Xenofan din Colophon și Parmenide
din Eleea sau începutul reflecției
asupra imaginativului poietico -
filosofic la vechii greci
■ Mircea Arman
Istoria atribuie fondarea celebrei școli din Eleea
lui Xenofan din Colophon, rapsod, istoric și
filosof contemporan cu Pitagora. Acesta este
considerat ca fiind gînditorul care face trecerea de
la physicalismul ionienilor la concepția de tip ima-
ginativ - re-creativă (în sensul re-creării lumii prin
intermediul subiectivității imaginative) a eleaților.
După cum ne spune Theophrast, Xenofan ar fi
fost discipolul lui Anaximandru, fapt controversat,
întrucît, după alte surse, nu ar fi avut vreun maes-
tru.
Și-a părăsit cetatea de baștină1 și a trăit în orașul
Zancle din Sicilia, luînd apoi parte la întemeierea
coloniei Eleea2, unde a și înființat o școală filoso-
fică.
A scris versuri epice, apoi elegii și iambi cu re-
ferire la Hesiod și Homer, mustrîndu-i pentru pă-
rerile lor în legătură cu zeii. Obișnuia să-și recite
singur producțiile poetice3.
În ce privește concepția sa despre lucruri, el cre-
de că elementele din care sunt alcătuite sunt patru,
că lumile sunt în număr infinit, dar schimbătoa-
re, că natura divinității e sferică, iar divinitatea e
numai inteligență și înțelepciune și că e veșnică. A
mai susținut că tot ceea ce este născut este pieritor
și că sufletul e un abur4.
Tot așa HERAKLIT, B 40 Diels, ne arată că:
„Multă știință de carte nu-l învață pe om să
aibă și minte; astfel i-ar fi învățat pe Hesiod5 și
pe Pythagoras, și tot așa pe Xenophanes și pe
Hekataios6”.
În ce privește învățătura vom cita, după Diels,
un fragment al lui SIMPLICIUS7, Phys., 22, 22 și
urm.: „(1) În mod obligatoriu dar, principiul trebu-
ie să fie ori Unu, ori altfel decît Unu, ceea ce revine
a spune mai multe; iar dacă-i Unu, ori nemișcat ori
în mișcare, și dacă-i nemișcat, ori nemărginit, cum
pare să fi spus Melissos din Samos, ori mărginit,
cum susține Parmenides, fiul lui Pyres, din Eleea,
amîndoi ocupîndu-se nu de elementul primordi-
al, ci de ființa absolută8. (2) Că principiul e Unu și
Una ființa sau Totul (nici mărginită nici nemărgi-
nită, nici în mișcare nici în nemișcare), pare să fi
fost ipoteza lui Xenofanes din Colofon, dascălul lui
Parmenides, după spusa lui Theofrast [Phys. op.,
fr. 5, D, 480], care recunoaște că pomenirea păre-
rii acestuia și-ar avea locul mai curînd într-o altă
cercetare decît într-una de știința naturii. (3) Acest
Unul și Totul este numit de Xenofanes Zeu (ho the-
os); iar dacă e Unu, o dovedește cu argumentul că
e mai presus de toate. Dac-ar fi mai mulți, - zice,
- faptul de a stăpîni ar fi în chip necesar o preroga-
tivă a tuturor: dar Zeul e ceea ce e mai înalt și mai
bun. (4) Că e nenăscut, o dovedea cu argumentul
că orice lucru născut se naște ori din ceva la fel,
ori din ceva deosebit. Dar din două lucruri la fel,
- zice, - nici unul nu exercită vreo înrîurire asupra
celuilalt: nu-i dar cu nimic mai firesc ca unul să dea
naștere altuia, în loc să fie născut de el; iar de s-ar
naște din ceva deosebit, ființa s-ar trage din nefiin-
ță. În felul acesta dovedea că e nenăscut și veșnic.
(5) Mai zice că nu e nici nemărginit nici mărginit,
sub cuvînt că nemărginită e neființa - ca una ce
n-are început, nici mijloc nici sfîrșit - și că măr-
ginirea reciprocă presupune o pluralitate. (6) În
chip analog tăgăduiește și mișcarea și nemișcarea.
Nemișcată e - după el - neființa: căci spre ea nu se
îndreaptă nimic, și nici ea spre altceva. De mișcat
iarăși se mișcă ce e mai mult de Unu, căci Unul spre
altul își schimbă locul. (7) Încît, chiar atunci cînd
zice că rămîne în același loc și că nu se mișcă: „veș-
nic în același loc”, nu înțelege că rămîne în aceeași
nemișcare ce se opune mișcării, ci într-o oprire mai
presus de mișcare și nemișcare. (8) În Despre Zei,
Nicolae din Damasc amintește că, după Xenofanes,
principiul ar fi nemărginit și nemișcat; Alexandros,
că ar fi mărginit și sferic. (9) În realitate, din cele de
mai sus reiese lămurit că umblă să facă dovada că
nu-i nici nemărginit, nici mărginit; limitat și sferic
îl socoate pentru că e pretutindeni la fel. Mai zice
de el că gîndește totul, acolo unde spune: „Ci fără
osteneală, ci fără trudă, cu tăria gîndului, zguduie
totul”.
Ce este nou și remarcabil în concepția lui
Xenofanes, este trecerea de la viziunea ionienilor,
a căror concepție se raporta la o așa - zisă logică a
elementelor, la un prim principiu ordonator fizic,
la o viziune mult mai abstractă, în care metoda nu
mai este aservită scopului, ci își dezvoltă conținutul
din ea însăși, respectiv din capacitatea imaginati-
vă. Tocmai de aceea, Xenofanes este recunoscut a
fi „iconoclastul”culturii antice grecești prin pole-
micile devastatoare pe care le dezvoltă în Silli săi
dar și în concepția sa, care în esență rămîne tot una
poetico-filosofică, și prin care încearcă să desfiin-
țeze cam tot ce s-a realizat în gîndirea religioasă și
„filosofico- fizicalistă” de pînă la el.
Chiar dacă putem observa, în concepția care i
se atribuie și care în multe locuri i se adaugă nuan-
țe teoretice ce par să-i fi fost străine, elemente care
ar justifica părerea după care Xenofanes ar fi un
filosof în adevăratul sens al cuvîntului, chiar dacă
asistăm, odată cu el, la trecerea gîndirii la sine în-
săși, respectiv la imaginativul poietic filosofic, fapt
pe care l-am mai afirmat referitor la pythagoreici
din rîndul cărora Xenophanes ar fi putut face parte
atîta vreme cît a și fost răscumpărat de aceștia, la
exploatarea facultății imaginative, adică la acea fa-
cultate specifică omului de a crea lumi posibile, de a
abstrage, transforma, opune și prelucra datele lumii
sensibile, nu putem vorbi la el de o gîndire siste-
matică și ordonatoare, strict ancorată în concept, ci
mai degrabă de o poetizare a acestuia, de o meta-
forizare a Unului și Neantului, a Ființei și Neființei.
Însăși modalitatea de exprimare aleasă este una
ce ține de arta poetică, o exprimare metaforică și
analogizantă, transpusă în forma Elegiilor, a mai
devreme amintiților Silloi sau ale unor dizertații
Despre natură, expuse, la rîndul lor, în versuri.
Și totuși, în ciuda inconsecvențelor sale, sau ale
doxografilor, de natură logico-teoretică, inerente
unui poet ce tinde să regîndească lumea cu uneltele
Mircea Arman
sale specifice și prin prisma imaginativului poietic
specifc, Xenofanes are meritul de a expune, chiar
dacă încă apoximativ și tributar primului avînt,
metoda specifică școlii eleate și, mai apoi, a întregii
gîndiri filosofice europene, anume aceea de a re-
duce realitatea la unitatea conceptului, de a ordona
lumea physicală prin intermediul celei imaginativ
- subiective.
Primii care vor urma acest joc mirific al cărei
metodă este tocmai reducțiunea lumii la Unu și
Totul, la domnia unității și întregului ca expresie
a cercetării asupra structurii imaginativului poieti-
co-filosofic, vor fi Xenofanes, Parmenide și Zenon
din Eleea, chiar dacă în ceea ce privește concepția
lor de substanță asupra existîndului, aceasta va su-
feri modificări esențiale.
Astfel, Parmenide, fiul lui Pyres din Eleea, a fost,
se pare, unul dintre auditorii lui Xenofanes și că
l-ar fi ascultat și pe Anaximandros.
Se afirmă despre Parmenide că ar fi fost prieten
al lui Ameinias fiul lui Diochaites, un pitagorecian
distins, deși om sărac. El ne transmite informația
conform căreia Parmenide ar fi urmat învățătura
acestui Ameinias, căruia după moarte i-ar fi ridicat
o capelă, și nicidecum pe cea a lui Xenofanes. Cu
toate acestea, istoriile moderne ale filosofiei cît și
marea majoritate a izvoarelor antice îl socotesc pe
Parmenide ca fiind discipolul lui Xenofanes dar și
membru al sectei pitagoreice.
Pe de altă parte, aceeași exegeză modernă con-
sideră, referitor la natura și importanța operei par-
menidiene, că: „...punctul de plecare al gîndirii lui
Parmenide este complet deosebit de cel al predece-
sorilor săi, căci el nu pleacă în general de la lumea
exterioară (subl. ns. M.A.), ci de la gîndirea însăși,
în timp ce o abstrage fundamental și complet ori-
cărei experiențe umane, întrucît el vrea să sesiseze
adevărul în el însuși, (respectiv din numita capa-
citate imaginativă poietică specifică, M.A.) Acest
lucru însă nu este posibil decît pe drumul gîndirii
pure9”.
Este foarte probabil ca intenția eleatului să fi
fost în conformitate cu ceea ce afirmă cercetătorii
moderni ai operei acestuia, însă modul de realiza-
re, calea pe care Parmenide o alege pentru expri-
marea ideilor sale privitoare la existență și adevăr
este totuși aceea a poeziezei și, ca formă, a poieziei.
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
3
o
Or, faptul că poezia nu este nicidecum gîndire dis-
cursivă, dianoetică, o dovedește clar uneltele sale,
metafora, figurile de stil, tropii, etc.
Ca dovadă, cei vechi considerau scrierile lui
Parmenide, și în general ale tuturor presocratici-
lor, poezie, iar atunci cînd se referă la gîndirea fi-
losofică a acestora ei nu fac nici o diferențiere de-
oarece, în vechime, atît cei ce se îndeletniceau cu
poezia dar și cu științele physiologice erau cu toții
denumiți sophoi - înțelepți și, mai apoi, philon to
sophon sau filosofi, adică cei ce se îndeletniceau și
se apropiau cît mai mult de înțelepciune. Vom da,
în acest sens, cîteva exemple grăitoare:
PLUT., Quomodo adul, pot. aud. deb., 2, p.16
C. „Poemele lui Empedocles și Parmenides, ori
Cartea Fiarelor a lui Nicandros10, ori Povețele lui
Theognis sunt compuneri ce împrumută de la
poezie metrul și gravitatea, pentru a evita expri-
marea în proză.”
PROCL., In Parm., I p. 665, 17. „Parmenides
însuși în poemul lui, deși obligat de forma poetică
adoptată să întrebuințeze metafore, figuri de stil și
tropi, și-a ales totuși un mod de expunere neîm-
podobit și pur.”
SIMPL., Phys., 146, 29. Dacă despre ființa
unică zice că e „asemenea massei bine rotunji-
te a sferei”11 nu-i cazul să ne mirăm: forma po-
etică îl face să folosească și cîte o idee mitică. E
poate vreo deosebire între a te exprima astfel sau
a vorbi ca Orfeu [fr. 70 2 Kern] de „oul imacu-
lat”? - MENANDER SAU GENETHLIOS, Rhet.,
12, 2 „(poeme) despre natură, ca cele compuse
de Parmenides, Empedocles și cei din preajma
lor. [cf. Emped., A 23] Ibid., 15, 2 (poeme) de fe-
lul acesta avem atunci cînd, înălțînd un imn lui
Apollo, zicem de el că e Soarele și vorbim de
natura Soarelui; sau despre Hera, că e aerul, sau
Zeus că e dogoarea. Asemenea cînturi țin de ști-
ința naturii. De modul acesta de exprimare se slu-
jesc mai ales Parmenides și Empedocles... Căci
Parmenides și Empedocles răstălmăcesc, Platon
amintește în cîteva cuvinte.”
Spre deosebire de ionieni, Parmenide vede
construcția cosmosului ca fiind redusă la două
din cele cinci elemente clasice, anume la pămînt
și foc, toate celelalte exhalînd din acestea prin fe-
nomenele de contracție și dilatație la rîndul lor
dirijate de necesitate. Prin urmare, deosebirea de
concepție este doar una minoră, iar în ce privește
problemele ce țin de astrologie sau fizică este pe
deplin tributar pythagoreicilor:
AET., II 20, 8 (D. 349) „Parmenides și
Metrodoros zic că soarele ar fi foc.”
AET., II 25, 3 (D. 356) Parmenides zice că
(Luna ar fi) de foc. - 26, 2 (D. 357) Parmenides
zice că (Luna) e egală cu Soarele și luminată de
el12. - 28, 5 (D. 358) Thales cel dintîi a spus că
(Luna) e luminată de Soare. La fel Pythagoras și
Parmenides.”
AET., II 1, 2 (D. 327) „Parmenides și Melissos
pretind că Universul e unul - 4, 11 (D. 332)
Xenofanes, Parmenides, Melissos susțin că
Universul e nenăscut, veșnic și nepieritor.”
AET. II 7, 1 (D. 335; cf. B 12) Parmenides zice
că ar exista coroane (traducerea acestui termen a
suscitat nesfîrșite polemici netranșate pînă în ziua
de azi. n.n. M.A.) concentrice dispuse alternativ,
una de element rar, alta de element des; printre
ele, altele formate dintr-un amestec de lumină și
întuneric. Ceea ce le cuprinde pe toate, în chip
de zid, e solid, avînd dedesupt o coroană de foc.
Dintre cununile făcute din amestec, cea mai din
mijloc e pentru toate „începutul” și „cauza” (con-
jecturi ale lui Diels n.n. M. A.) mișcării și nașterii:
de aceea o și cheamă „divinitate cîrmuitoare” și
„păstrătoare a cheilor”, Dreptate și Necesitate.
Mai spune că aerul ar fi o secreție a Pămîntului,
emanată din pricina unei apăsări mai puternice
decît el, și că Soarele și Calea Laptelui ar fi exha-
lații ale focului. La rîndul ei, Luna e un amestec
al celor două elemente, aerul și focul. Dedesuptul
eterului, care ocupă locul cel mai înalt, e așezată
regiunea de foc căreia i s-a zis „cer”; și sub aceas-
ta, ceea ce împresoară Pămîntul.”
CIC., De natura deorum., I 11, 28 „.ba-
rem Parmenides, ceva pe de-a-ntregul născocit:
un brîu de foc asemenea unei cununi (îi și zice
stephane) și un cerc de lumină ce încinge cerul,
căruia îi dă numele de „zeu”, închipuire în care
nu se poate descoperi nici un chip divin, nici vreo
noimă. Apoi alte multe asemenea ciudățenii, ca
unul pentru care Războiul, Dihonia, Dragostea și
altele de același soi au ceva comun cu divinitatea,
- porniri pe care le șterg fie boala, fie somnul, fie
uitarea, fie vremea.”
Toate aceste constructe imaginative de sorgin-
te cosmogonică ale lui Parmenides își au originea
încă în Hesiod care, și el, spunea despre Univers
că este ținut laolaltă și făurit de Dragoste (Eros)
dar și în doctrina pythagoreicilor care afirmau că
în mijlocul celor patru elemente s-ar găsi, izolat,
un foc de formă cubică și care,la rîndul lor,după
unii, l-ar fi preluat de la Homer.
Părerea unor comentatori (A. Dumitriu,
Calogero, etc.) după care atît la Parmenide, dar
mai ales la Heraclit, focul al fi Logos-ul suscită
multe îndoieli, dacă prin logos avem în vedere
conotația platoniciano - aristotelică a cuvîntului.
Tindem să vedem în acest concept central al
concepției physicaliste dar și ontologice ale lui
Parmenide și Heraclit mai degrabă influențe
ale imaginativului orfico-pythagoreic decît un
concept „bine rotunjit”, și teoretic asumat. Nu
vedem în acest element - foc - decît o noțiune
prea puțin determinată, o metaforă, o intuiție po-
etică, dar prin aceasta nu mai puțin genială. Nici
Parmenide și nici măcar Heraclit nu vor ajunge la
conștiința conținutului conceptual al mecanisme-
lor gîndirii, așa cum o vor face Platon și Aristotel,
adică la analiza mecanismelor gîndirii, la logică
ca organon, la filozofie ca știință13.
În schimb, cît privește concepția asupra ade-
vărului și existenței Parmenide, vădit influențat
Angela Tomaselli
Alergător de cursă lungă (2007) acrilic pe pânză, 70 x 100 cm
de maestrul său Xenofanes, crede că acestea tre-
buiesc judecate făcînd abstracție de senzații prin
prisma imaginativului poietic care e subiectivitate
pură și pe care în poemul său Peri Physeos (Despre
Natură) le asemuiește unor „copile” spre care este
purtat de „iepe” etc14.
Vom reda în cele ce urmează, deoarece acest
proemiu la Despre Natură este cunoscut mai ales
în rîndul specialiștilor, și pentru o mai bună ilus-
trare a tezei noastre privind caracterul poetic al
scrierilor presocraticilor, un fragment al acestuia
păstrat de Simplicius în De caelo, 557, 20: „Iepele
ce mă poartă, pînă unde rîvnește să-mi ajungă su-
fletul, mă duceau, în timp ce pe calea mult lăudată
(calea rațiunii n.n. M.A.) mă călăuzeau zînele (aici
Diels citea daimonos, în timp ce Willamowitz și
Kranz acceptă conjectura daimones, n.n. M.A.),
ce îndrumă pe omul știutor (eidota phota cf. Jager,
Paideia, p. 240 n.n. M.A.) dincolo de orice așezare
omenească. Pe acolo am fost dus, acolo mă tîrau
cumințile iepe (5) înhămate la car, iar copilele-mi
călăuzeau drumul. Strînsă-n buccele, osia scotea
un sunet de fluier (de o parte și alta încinsă de apă-
sarea celor două roți) ori de cîte ori, părăsind lăca-
șurile Nopții, (domata nyctos - Diels face aici trimi-
tere la Hesiod, Theog. 744 și urm.) copilele Soarelui
porneau să mă grăbească (10) spre lumină, în timp
ce cu mîinile își ridicau vălurile de pe creștet.
Acolo sunt porțile ce despart cărările Nopții și
ale Zilei, din două părți prinse între praguri de
piatră: cît sunt de înalte, uși mari le umplu golul,
uși ale căror chei se închid și deschid sunt în mîna
dreptății amarnic pedepsitoare. (Există o mare di-
versitate de opinii referitoare la Dreptatea mențio-
nată aici, este oare ea Dike din fr. 8, 18 și are același
sens cu Anagke și Moira din același fragment? n.n.
M.A.) (15) Pe aceasta, vorbindu-i cu cuvinte bla-
jine, copilele au hotărît-o lesne să tragă în grabă
zăvorul porților; date în lături, porțile și-au căscat
larg golul, făcînd să se rotească în găurile lor bala-
malele de bronz, (20) prinse cu nituri și cuie. Prin
poartă, de-a lungul drumului, copilele au mînat
înainte carul și caii.
Pe mine, zeița m-a primit cu drag, mi-a luat în
mîna-i mîna dreaptă și astfel a grăit: „tinere, care,
întovărășit de călăuze nemuritoare (25), ajungi la
casa noastră cu iepele ce te poartă, bun venit! Căci
n-a fost un ceas rău (care te-a îndemnat să pășești
pe calea aceasta departe de cărările obișnuite ale
4
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
oamenilor), ci Legea și Dreptatea. Cuvine-se să cu-
noști totul, și sufletul neînfricat al bine rotunjitului
adevăr, (30) și părerile muritorilor, în care nu-i cre-
zare adevărată. Dar și aceasta ai s-o înveți, cum că
părerile trebuiau să fie și ele în chip verosimil, de
vreme ce străbat totul în tot chipul...
Nu lăsa nici de-a lungul drumului pomenit de-
prinderea călită în multe încercări să te silească a
recurge la ochiul ce nu vede, la urechea plină de
vuiet ori la limbă, ci judecă cu mintea încîlcita pri-
cină de care ți-am vorbit.”
Ceea ce se poate deduce din fragmentele par-
menidiene, nu doar din cel expus de noi, poate fi
interpretat în variate chipuri, dar cel mai adesea
se socotește că Parmenide face referire la pro-
blema Existentului (on) în sensul lui ceea ce este
(Seiendes) așa cum propune Uvo Holscher.15 Ceea
ce caută acesta, conform părerii specialiștilor, este
acel principiu cu valoare axiomatică prin care orice
enunț se vădește a fi adevărat. Acest principiu nu
poate fi decît principiul logic al noncontradicției:
„Că propozițiile contradictorii nu pot fi deopotrivă
adevărate, o spune (Parmenides) în acele versuri în
care mustră pe cei ce identifică contrariile’(Fr. B. 6.
D.K.).
Prin urmare, singurul lucru care are atributul
existenței este ceea ce este (Seindes), neexistentul
nefiind posibil. Existentul este, astfel, ceea ce este
real, rațional și noncontradictoriu.
Simțurile însă, arată că existentul are ca atri-
but multiplicitatea care, la rîndul ei, este negată de
Parmenide, ea fiind me on ti, adică simplă aparență.
Apare astfel raportul contradictoriu între da-
tele senzoriale și rațiune, între multipicitatea pro-
prie simțurilor și unitatea rațiunii. Eleatul ajunge
la concluzia conform cărei doar rațiunea ajunge
să sesizeze adevărul, simțurile fiind înșelătoare,
iar în acest fel, spunem noi, exercitarea actului de
cunoaștere asupra realității se poate face doar prin
capacitatea imaginativă poietică.
Aceste considerații pe care le putem desprinde
din textul parmenidian (vidi supra) implică, pen-
tru prima dată în gîndirea greacă, germenul unui
soi de gnoseologie, prin urmare, prima afirmare a
subiectivități imaginative ca posibil cîmp al cerce-
tării filosofice.
Spre deosebire de predecesorii săi ionieni, me-
ditația sa asupra existentului nu se exercită asupra
physis-ului ci asupra intelectului însuși și asupra le-
gilor sale de funcționare (la nivelul posibil atunci),
dezvoltarea excursului său fiind una eminamente
logică, fără a conștientiza însă mecanismul logic ca
structură de sine stătătoare.
De aici, pînă la constatarea imobilismului exis-
tentului(on) este un drum logic, mișcarea fiind
prin ea însăși contradictorie. Pentru ca mișcarea să
existe, ar trebui să existe golul care ar putea face
posibil ca un obiect să treacă dintr-un spațiu în al-
tul, ceea ce în concepția parmenidiană era de ne-
conceput deoarece golul era nonexistentul.
Totodată, referitor la relația existent - nonexis-
tent, se semnalează primul text polemic din isto-
ria gîndirii grecești16 Parmenide făcînd trimitere
la unitatea existență - nonexistență dezvoltată de
Herakit: „Trebuie - spune Parmenide adresîndu-se
discipolului său - gîndit și afirmat că existentul
este. Aceasta deoarece existentul este, iar nonexis-
tentul nu este. Îți atrag luarea aminte să nu pășești
pe acest drum al cercetării nonexistentului. Ține-
te departe și de acela pe care rătăcesc muritorii cu
două capete care nu știu nimic. Căci zăpăceala din
piepturile lor mînă gîndul lor șovăitor. Aceștia ră-
tăcesc surzi și orbi în același timp, neghiobi, ca o
turmă nepricepută care socotește că a exista și a nu
exista este același lucru și că totodată nu este același
lucru...”17
Referitor, însă, la celebra sentență to gar auto
noein estin te kai einai, pe care ne vom feri să o co-
mentăm pe larg aici, vom aminti totuși că aceasta
a suscitat, poate, cele mai aprinse dezbateri dintre
toate fragmentele ce ne-au rămas din opera lui
Parmenide.
Astfel, Burnet, Zeler și Capelle nu sunt de acord
cu traducerea acestui aforism prin: „Este același lu-
cru a gîndi și a fi” deoarece, spune Burnet, dacă am
citi textul în felul acesta am avea de a face aici cu
un anacronism gramatical, în sensul că am utiliza
un infinitiv, cu sau fără articol, ca subiect al unei
propoziții, ceea ce nu era în uzul limbii. De aceea,
ei propun următoarea traducere: „căci același lucru
poate fi gîndit și poate fi”, traducere la care subscri-
em și noi, cu atît mai mult cu cît prefigurează însăși
noțiunea de imaginativ poietic aprioric.
Dacă, însă, am lua de bună traducerea lui Diels
care, din păcate, s-a și impus, atunci am putea fi
de acord și cu Friedlander care spune că „pentru
ontologistul Parmenide expresia grecească estin
sau estin, nu poate să însemne „poate” ci „este”.
El traduce această propoziție astfel: „Gîndirea
este și existența este și amîndouă sunt același lu-
cru. [Denken ist und Sein ist und dasselbe beides]”
(Platon, I, ed. a treia, p. 387, Berlin, 1964).
Disputa aceasta este foarte greu de tranșat în
termenii disputei devenite clasice și menționată
anterior, întrucît dacă privim opera lui Parmenide
în contextul mentalității și viziunii asupra științei
filosofice contemporane atunci, cu siguranță, tra-
ducerea lui Diels sau a lui Friedlander se va impune
cu evidență.
Dacă, însă, vom încerca să ne transpunem în
gîndirea și mentalitatea epocii, și vom vedea în
Parmenide, precum și în ceilalți presocratici, doar
„poeți ai unei filosofii in statu nascendi” atunci, cu
siguranță, traducerea Zeler -Burnet - Capelle va
apărea ca fiind cea mai nimerită.
Pe de altă parte, revenind la ideea ce structurează
cercetarea noastră asupra imaginativului poetico-fi-
losofic preplatonic, cert este că, oricîtă silință ne-am
da, nu întrevedem nici o urmă a unei cercetări sis-
tematice în poemul parmenidian, așa cum o vom
regăsi la Platon sau Aristotel, iar concluzia pe care
ne vedem nevoiți să o tragem este aceea că, deși
ca atitudine intuitivă Parmenide simte „drumul
ființei și adevărului”, îl enunță chiar, însă raportat
la ceea ce înțelegem, de la același Platon încoace
prin filozofie, poemul parmenidian este departe de
a se constitui într-un sistem de filozofie articulat.
Și el, la fel ca predecesorii săi și ca toți aceia care îi
vor urma pînă în filosofia lui Platon, vor aproxima
doar, vor deschide drumul adevărului18 și ființei
prin promovarea noului imaginativ poietic in statu
nascendi, însă la modul și cu uneltele poetului, me-
taforic, mistic și oracular.
Note
1	Acest lucru survine în urma cuceririi ei de către
perși, după cum crede H. Frankel, Xenophanesstudien,
Hermes, LXXIX, 1925, p. 175.
2	Întemeiatorii erau foceenii veniți din Alalia
(Sardinia), de unde îi izgoniseră fenicienii și etruscii.
3	În calitatea sa de rapsod ambulant, cum singur lasă
să se înțeleagă, vezi fr. 8, Diel, Op. cit., Xenophanes.
4	Opinii asemănătoare găsim la Anaximandru, fr. A
29 Diels și Anaximene, fr. A 23 Diels. Cf. Aristotel, De
anima, A2, 405 a 21 - 22 .
5	Faptul că Hesiod ar fi fost un învățat este confirmat
și de un vers al lui Hermexianax din Colophon păstrat
de Athenaios, XIII 597 (= Diehl, Anth. Lyr., 2, v. 22), în
care autorul Theogoniei e cinstit cu epitetul: pashen he-
ranos istiries, favorit al tuturor științelor.
6	Hekataios din Milet, autor al unor Genealogii și al
unei Descrieri a pămîntului, primul istoric grec demn de
acest nume (sfîrșitul sec. al VI lea î.e.n.).
7	Pagina pe care o vom reproduce a suscitat nume-
roase controverse în ce privesc izvoarele de unde s-a
inspirat autorul. În afară de Theofrast, de Nicolae din
Damasc și de Alexandu din Afrodisia, citați explicit,
Simplicius pare să mai fi folosit și tratatul De Melliso,
Xenophane, Gorgia, pe care nu-l menționează, dar ale
cărui ecouri se recunosc în paragrafele 3 - 6.
8	Pilo Albertelli în Gli Eleati, Bari, 1939, p. 51 spu-
ne: „Si trata di una interpretazione neoplatonica che
Simplicio sostiene in infiniti luoghi del suo commento;
valore storico, naturalmente, zero.”
9	Wilhelm Capelle, Die Vorsokratiker, Stuttgart, 1938,
p. 123.
10	Poet didactic născut în Colophon în sec III. Poemul
menționat în text trata despre leacurile și modalitatea
vindecării în cazurile de mușcături pricinuite de anima-
lele sălbatice.
11	Diels, Op. cit., B 8, 43.
12	Aceeași descoperire e atribuită și filosofilor ionieni:
Anaximandru, Anaxagora sau Anaximene.
13	Ni se pare absolut penibilă și lipsită de orice înteme-
iere științifică sau măcar logică strădania lui Jose Ortega
Y Gasset de a face, în mod fanatic și ilicit, din Parmenide
și Heraklit întemeietorii a nihilo, ai filosofiei grecești.
Bîjbîielile, „deducțiile logice” și argumentele de-a drep-
tul rizibile ale acestuia pot fi găsite în Originea și epilogul
filosofiei și alte eseuri filosofice (trad. rom., Humanitas,
2004), p.p. 77 - 95.
14	Aceste metafore abundente din proemiu au fost,
încă de la Hegel încoace (Gesch. Der Philosophie, I, P.
217) aprins discutate și această discuție nu s-a încheiat
încă. Unii cercetători (Gilbert, Kranz, Pfeiffer, Capelle)
consideră că este vorba de un parcurs simbolic, de la în-
tunericul senzațiilor la lumina rațiunii, de la ignoranță
la cunoaștere. Pe de altă parte, un Kern sau Rathmann
susțin influențele religioase, de natură orfică, ale aces-
tui proemiu. Cercetătorii recenți, influențați în speță
de formația lor pur raționalistă, științifică, văd în aceste
versuri caracterul raționalist al gîndirii lui Parmenide
(Pfeiffer) ceea ce ni se pare o absurditate. Noi credem,
în acord cu O. Kern, că influențele de natură orfică sînt
mai mult decît evidente, ba mai mult, așa cum arată Ioan
Petru Culianu, aceste influențe ar ține de: „Tradiția grea-
că a extazului apollinic, care prezintă nu puține analogii
cu șamanismul din Asia centrală și septentrională, pune
în joc un tip de personaj: iatromantul, un medicine-man
grec capabil de toate performanțele confraților săi asia-
tici, americani sau australieni, între care călătoria exta-
tică nu e cea de pe urmă (vezi călătoria „Himmelsreise”
lui Parmenide în carul tras de iepe. n.n. M.A.). Urme din
aceste apocalipse sînt prezente în fragmente rămase de
la Empedocle, Parmenide, Aristeas etc.” (I.P. Culianu,
Experiențe ale extezului, p. 27, Iași, 2004).
15	Uvo Holscher, Sein und Seiendes zum Parmenides,
comunicare la al V-lea congres al Societăților de Studii
Clasice (FIEC), Bonn, 1-6 sept. 1969.
16	Cf. I. Banu, Filosofia greacă pînă la Platon, Vol I, par-
tea I, Buc., 1979, p. C.
17	I. Banu, Op. Cit. p. C.
18	Sîntem de acord cu părerea lui Marcel Detienne
conform căreia Parmenide este încă unul dintre acei
„stăpînitori de adevăr” din epoca arhaică grecească,
gîndirea lui structurată în jurul termenului de aletheia
fiind tributară modelului „sapiențial” al acelor înțelepți
(sophoi), nefiind deci gîndire filosofică ajunsă la deplină
maturitate. Cf. M. Detienne, Les Maîtres., Maspero,
1967.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
5
eveniment
Tribuna promovată
în Germania
■ Ani Bradea
n a doua jumătate a lunii august, răspunzând
invitațiilor venite din partea câtorva insti-
tuții și asociații culturale româno-germane,
Tribuna și-a întâlnit cititorii, abonații și simpa-
tizanții din Germania, în cadrul unor activități
menite să promoveze publicația noastră în spa-
țiul germanic, să intensifice legăturile începute
în urmă cu un an cu reprezentanți ai diasporei
românești stabilite aici, să prezinte cele mai noi
apariții ale Editurii Tribuna, precum și unele pro-
iecte ale revistei aflate în derulare.
Având în vedere faptul că, de la 1 ianuarie
2020, Tribuna este distribuită în Germania, în
prezent având deja mai multe abonamente con-
tractate la Furth, Nurnberg și Munchen, Mircea
Arman, managerul instituției, a insistat, în în-
tâlnirile avute, asupra intenției de a suplimenta
aceste abonamente începând de anul viitor, sub-
liniind, printre altele, într-o conferință susținută
la Nurnberg, „Rolul Tribunei în promovarea
diasporei românești”. Evenimentul, organizat de
Deutsch-Rumanisches Forum Nosa Nurnberg e.V,
a făcut parte din seria de manifestări dedicate re-
vistei noastre pe parcursul mai multor zile, reu-
nite sub titlul „Cultura ne unește”. Mircea Arman
a prezentat publicului prezent și volumul său,
recent apărut la Editura Tribuna, „Eseu asupra
structurii imaginativului uman”, fiindu-i solicitat,
cu acest prilej, un interviu pentru un post de ra-
dio german, cu o emisiune săptămânală în limba
română, de către jurnalista Sabine Eisenburger.
În programul manifestărilor, pe lângă pre-
zentări ale revistei și ale altor recente apariții la
Editura Tribuna, printre care un album de artă
al artistului german născut în România, Bruno
Maria Bradt (Zeichnung/desen, 2020), a fost in-
clusă și o lectură publică din volumul în curs de
apariție în Germania, „Poeme aus der Mauer”,
de Ani Bradea, traducere din limba română în
limba germană de Tunde Lassel. De asemenea, a
fost prezentat proiectul aflat în derulare în pagi-
nile Tribunei, „România și oamenii săi din lume”,
concretizat într-o serie de interviuri realizate în
lumea culturală a diasporei românești și aduna-
te într-un prim volum anul trecut (Ani Bradea,
„Biografii exilate”, Ed., Tribuna 2019), în acest an
fiind în pregătire pentru publicare cel de-al doilea
volum.
Întâlniri cu cititorii revistei au avut loc și la
standurile de presă ale celor două magazine ro-
mânești din Nurberg și Furth, precum și în
Munchen, Tribuna având, așa cum spuneam,
abonați și acolo. Printre cei prezenți la întâlniri
s-a aflat și Brigitte Drodtloff, regizor și scenarist,
membră în conducerea organizației scenariștilor
din Germania, cea care organizează de 16 ani
la Munchen Zilele Culturii Române și de 15 ani
Festivalul Filmului Romanesc la Munchen (cel mai
important festival pentru filmele românești din
afara țării). Arif Tasdelen, deputat în Parlamentul
Bavariei și Olaf Schreglmann, directorul executiv
al Sozialdemokratische Partei Deutschlands, s-au
numărat de asemenea printre cei care au salu-
tat prezența Tribunei în Germania, arătându-și
interesul și deschiderea pentru activități care să
favorizeze în viitor, prin intermediul Revistei
Tribuna, schimburi culturale între cele două țări.
Evenimente similare în această perioadă au avut
loc și la Heidelberg, iar documentarea în vederea
noilor contacte s-a făcut la Stuttgart și Freiburg.
De menționat că Germania nu este singura
destinație din străinătate unde ajunge Tribuna, in-
ternaționalizarea revistei fiind unul dintre obiec-
tivele incluse de Mircea Arman în proiectul său
de management. Astfel, tot începând cu acest an,
Tribuna ajunge și la abonați din Franța și Statele
Unite ale Americii.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
cărți în actualitate
Un melanj istoric,
politic, juridic și literar
■ Alexandru Sfârlea
Balaci Nelu Pașcu
Dosarul Kosovo
Editura Convex, Oradea, 2020
Așa-numitul ,,Dosar Kosovo”, a fost pentru
juristul și scriitorul Pașcu Balaci un deme-
rs oarecum insolit, în sensul de a se focu-
sa pe un areal a cărei pondere în sfera balcanistică
ar fi putut fi minimalizată. Nefiind nici pe departe
așa însă, tocmai din pricina impactului larg avut,
dacă avem în vedere angajamentul instituțional,
implicativ și decizional la nivel european (și nu
numai). În mod cronologic, structural și secven-
țial, se face o adevărată radiografiere a evoluției
stărilor de fapt și evenimențiale, de după abolirea
autonomiei provinciei Kosovo (din 1989) - după
venirea la putere a lui Slobodan Miloșevici - ur-
mată de revolta albanezilor kosovari (din 1990),
de represaliile sârbilor, iar apoi (în iulie 1990) de
declararea în mod unilateral a independenței pro-
vinciei Kosovo, de către liderii albanezi. După ce
scriitorul Ibrahim Rugova este ales președinte al
autodeclaratei Republici Kosovo, urmează o serie
de conflicte și ciocniri sârbo- kosovare, până ce
(abia în 1999), Consiliul de Securitate al O.N.U.
și N.A.T.O. recurg la bombardamentele împotriva
Iugoslaviei (în 24 martie 1999, până în 11 iunie,
același an).
Pașcu N. Balaci face un excurs-periplu istori-
co-geografic în peninsula balcanică, abordează
problematica crizei provinciei Kosovo și încer-
carea de rezolvare a conflictului pe calea arbitra-
jului internațional, aici invocându-se lucrarea lui
Hugo Grotius („părintele dreptului internațio-
nal”), „De jure belli ac pacis”(Despre dreptul răz-
boiului și al păcii) și principalele sale articulații
în structuralitatea facticității. După Conferința
de la Rambouillet (mai 1999), este clar eșecul
Angela Tomaselli	Rupestră II (2006) acrilic pe pânză, 70 x 100 cm
încercării de resorbție a conflictului din Kosovo
prin arbitraj internațional. În textul Declarației
de independență a Republicii Kosovo, se specifică
faptul că aceasta a fost plasată sub administrarea
provizorie a Națiunilor Unite, dar și că Republica
Kosovo „este un caz special apărut din dezmem-
brarea unilaterală a Iugoslaviei și că nu constituie
un precedent pentru oricare altă situație” (subl.
mea), cum ar fi fost tentați să creadă (și să sus-
țină), de pildă, adepții separării de România a
Ținutului Secuiesc. „Reafirmăm în mod clar,
specific și irevocabil, că Republica Kosovo va fi
angajată juridic să respecte prevederile din cele
12 puncte ale Declarației”, se mai afirmă răspicat
și ferm, sub semnătura președintelui Adunării
Naționale din Kosovo, Jakup Krasniqi (18 februa-
rie, Priștina, 2008).
În ce privește aspectul literar de care aminteam
în titlu, acesta se reliefează printr-un studiu de caz
în care, zice autorul, „am stat de vorbă cu un alba-
nez din provincia Kosovo, pe nume Berișa Etem,
fost ofițer al armatei iugoslave și care nu s-a supus
ordinului de recrutare, refuzând să fie trimis pe
front împotriva slovenilor, fugind în străinăta-
te și stabilindu-se în cele din urmă în România,
la Oradea”. Acesta e căsătorit cu o româncă, dar
- probabil pentru că România nu recunoaște in-
dependența noului stat Kosovo, zice el - nu i s-a
acordat cetățenia română, deși a încercat de trei
ori până acum. Pe bulevardul Decebal din Oradea,
la sediul firmei „S.C. Kosova S.R.L.”, Pașcu Balaci
îi ia un interviu lui Berișa Etem, în care acesta,
între altele, povestește despre demonstrațiile
pentru independența Kosovo, din anii 80 ,,când
președintele Iosip Broz Tito a venit la Priștina și
Prizren să domolească spiritele. Croatul Tito, zice
Etem, a încercat mereu să dea albanezilor koso-
vari aproape toate drepturile pretinse; dar apoi,
Angela Tomaselli	Fereastră toamna (2011)
acrilic pe pânză, 140 x 70 cm
după 90, noul președinte, Miloșevici, s-a mani-
festat în contra liberalismului luminat al lui Tito,
desființând autonomia provinciei Kosovo. Așa s-a
ajuns apoi la Alegerile libere din Kosovo, după ce
R.S.F. Iugoslavia fusese făcută țăndări”.
Este adusă în discuție și activitatea lui Vincent
Dudant, reporter de la „Rose des vents”, a cărei
carte intitulată „De la Tiraspol la Zagreb” (via
Afganistan, Algeria, Nepal, Nicaragua, Ruanda) a
fost tradusă în românește chiar de Pașcu Balaci,
cu o prefață de regretatul critic literar clujean
Petru Poantă. Sunt reproduse fragmente deosebit
de captivante, elocvente și incitante din țările în
care V. Dudant a activat ca și corespondent de răz-
boi - inclusiv în Balcani - din viața unor oameni
aflați în suferință sub amenințări și teroare, care
luptau pentru drepturi și libertăți democratice.
Iată ce spunea Heidi, fostă studentă, atunci liber-
cugetătoare, de identitate musulmană: „La 18 ani,
viața mea nu mai are niciun sens. Am trăit vreme
de mai mult de un an îngropată într-o cavernă,
la vreo 30 de metri de tranșeele dușmane. Apoi,
zilele mi le petreceam prin baruri, prietenul meu
fiind mobilizat de doi ani. Pentru mine și cei din
anturajul meu, nimic nu va mai fi ca înainte. Dar
nu este acum momentul să lăsăm garda în jos.”
În concluzie, Dosarul Kosovo - cartea lui Pașcu
Balaci, despre care am glosat succint aici - este
un remarcabil melanj istoric, politic, juridic și
literar, capabilă a stârni interesul (și nu doar de
„nișă”, cum s-ar putea insinua) unei largi categorii
de cititori, pasionați de evoluția onticităților mai
mult sau mai puțin sistemice ale balcanismului și
balcanicității. Pentru că palpită, această lucrare,
de specificități ancorate în informații, evenimen-
te, adevărate entelehii politico-juridice, precum și
iradiante „pepite aurifere” cu caracter eminamen-
te literar.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
7
comentarii
Despre imaginativul
poietic
■ Adrian Lesenciuc
Mircea Arman, discipol al lui Anton
Dumitriu și autor a peste zece lucrări de
filozofie, este unul dintre cei mai con-
secvenți și consistenți filosofi actuali. Dintre re-
perele fundamentale ale unui parcurs de excepție
trebuie amintite monumentala lucrare Metafizica
greacă, apărută în 2013 la Editura Academiei
Române și Editura Tribuna din Cluj-Napoca1,
pentru care i s-a acordat Premiul „Ion Petrovici”
al Academiei Române, la propunerea academici-
anului Gheorghe Vlăduțescu, cel mai mare spe-
cialist în filosofia greacă. În plus, acest studiu,
presupunând o analiză complexă a fenomenului
studiat și a contextului în care s-a dezvoltat -
Mircea Arman notează, în acest sens: „[...] noi
considerăm că un studiu asupra metafizicii gre-
cești nu poate face abstracție de întregul complex
de fapte, situații, determinări istorice, religioase,
sociologice, prin urmare de viață în ansamblul ei,
acesta nefiind doar o înșiruire goală de abstrac-
țiuni, ci gândul așa cum este el trăit, cum este el
posibil a fi apărut și a se fi cristalizat și, în cele
din urmă, influența pe care o are asupra epocii în
care se dezvoltă, dar și a timpului în care va urma”
(p.168) - este unul care propune o interpretare in-
edită a filosofiei grecești și a efectelor acesteia, in-
clusiv în ceea ce privește raporturile cu spațiul și
spiritul european: „[.] spiritul european nu este
continuatorul organic al gândirii și civilizației
grecești, ci numai catalizatorul acesteia” (p.330).
Adăugând la seria de fapte culturale îngrijirea și
traducerea în colaborare cu Dorin Gabriel Tilinca
a cunoscutei lucrări a lui Martin Heidegger, Sein
und Zeit (în românește Fiire și timp, apărută la
Editura Grinta în 2001), publicarea altor lucrări
de autor, printre care Poezia ca adevăr și autenti-
citate. O cercetare fenomenologică (2004), Despre
divin, poetic și filosofic în gândirea preplatonică
(2004) sau O istorie critică a metafizicii occiden-
tale, vol.I (2007) și II (2010), corespondența in-
tensă cu Anton Dumitriu, dar și managementul
publicației Tribuna, devenită una dintre cele mai
consistente și importante reviste culturale din
România, Mircea Arman se relevă a fi (în acord
cu cele afirmate de Nicolae Steinhardt) nu numai
unul dintre cei mai importanți filosofi ai generați-
ei sale, ci și un om cu o mare anvergură culturală.
Recent, filosoful clujean a propus o lucrare in-
edită din multiple puncte de vedere (tematic, sti-
listic, ca organizare a conținuturilor în jurul unor
concepte filosofice ordonatoare), intitulată Eseu
asupra structurii imaginativului uman2. Într-un
spațiu cultural (cel românesc, firește) în care pre-
domină descriptivismul, în care filosofia nu este
caracterizată prin rigoarea unor sisteme filosofi-
ce, despre care însuși Noica se plângea în tinerețe,
excepție făcând un set limitat de autori de refe-
rință a căror operă a fost dusă mai departe prin
reverberații interpretative mai degrabă de profe-
sori de filozofie decât de filosofi, Mircea Arman
are curajul să propună, prin noua lucrare, un
concept ordonator, organizator al conținuturilor,
un construct intelectual care îndeplinește rolul
atractorilor din modelele dinamice ale haosului,
stabilind (prefigurând, conturând) comportarea
unui sistem sau constituind un centru de atracție
pentru respectivul sistem. Într-un spațiu cultural
în care prin termenul filozofie românească se în-
țelege mai degrabă o Weltanschauung românească
- un sistem haotic, dezorganizat, supus diferitelor
tipuri de perturbații din exterior - Mircea Arman
își asumă lansarea unui concept-atractor intitulat
capacitate imaginativă, în măsură să explice func-
țiunile creative pe alte coordonate decât cele ale
imaginației, capabil să dea seama de puterea de a
crea ex nihilo: „Noțiunea de imaginar a căpătat în
timp, odată cu implantarea fermă a mentalității
științifice prost înțelese, o notă de desuetudine.
[.] Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știința,
nu este rezultat al imaginarului ca facultate a re-
veriei și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce
vom numi capacitate imaginativă”, pe care îl pro-
pune conștient de întâietatea lui: „Analiza lumii
nu poate porni decât de la capacitatea re-creativă,
de la imaginativ și de la plăsmuirea lumilor posi-
bile raționale. În același fel procedează și filosofia
sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă
și de analiză rațională nu diferă decât sub aspectul
metodei și nu al esenței în oricare dintre activită-
țile spirituale specifice omului. [.] din punctul
nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce îl
face creativ și inovativ sau, dacă vreți, schimbător
pe om, ci capacitatea imaginativă. Acest concept
care, repetăm, ne aparține în exclusivitate și nu a
mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel pu-
țin atât cât cunoaștem noi) implică acea capacita-
te specifică numai omului de a crea lumi posibile
(nu de tipologie leibniziană, care sunt de „tip mo-
del”).” (p.16)
Capacitatea imaginativă, așadar conceptul or-
ganizator al lucrării recente a filosofului Mircea
Arman, reorganizează în interpretare întreaga ar-
hitectură filosofică a Greciei Antice (plecând de
la analiza imaginativului religios la vechii greci,
parcurgând dosarului imaginativului generativ în
operele antichității), într-un context interpretativ
mai larg, în comparație cu imaginativul societă-
ților primitive, cu imaginativul poietic chinez și
indian, dar și deschiderea spre imaginativul eu-
ropean, cu care de altfel încheie lucrarea. Această
reorganizare presupune, pe de o parte, o înțele-
gere asumată a parcursului spre adevăr a fiecă-
rei forme a cunoașterii (indiferent de metodă și,
după caz, de aparatul critic utilizat), pe de alta
luarea în discuție a procesului generativ în sine,
a poiesis-ului. Or, pentru ca acest demers să aibă
coerență, câteva sublinieri sunt necesare: odată ce
capacitatea imaginativă presupune capacitatea de
a crea lumi ex nihilo, este lesne de înțeles de ce
Mircea Arman a proiectat argumentarea în acord
cu mirabila filosofie greacă (dincolo de apeten-
ța filosofului pentru produsul filosofic al acestui
cronotop), cea care se relevă în propriul proces
autopoietic plecând de la creația ex nihilo: „Este
interesant de arătat că în cazul civilizației grecești,
spre deosebire de alte civilizații vechi, imagina-
tivul poietic privește nașterea lumii ca o naștere
ex nihilo, din Haos, și cu ca un act de voință al
unei ființe supreme cu atribute antropomorfe ca
în cazul marii părți a miturilor creației pe care le
întâlnim la popoarele orientale.” (p.25)
Așadar, în așezarea conștientă de sine a civi-
lizației antice grecești, „inclusiv Zeul este rodul
nimicului” (p.25), o raritate în raport cu imagi-
nativul poietic al altor popoare. În cazul creației
ex nihilo, zeitățile nu se relevă a fi entități antro-
pomorfe sau zoomorfe cărora să li se fi atribuit
anumite trăsături, ci sunt, în acord cu perspec-
tiva lui J.P. Vernant, „Puteri”. Vorbind despre
un astfel de parcurs al autopoiezei ca civilizare/
civilizație, despre un astfel de creuzet metafizic
care să potențeze o capacitate imaginativă parti-
culară, atipică, posibilitatea înțelegerii și asumă-
rii „Unului multiplu” (spre a face transferul către
filosofia noiceană) a devenit firească, explicită
chiar. Mircea Arman notează: „Pentru imagina-
tivul specific grecului antic, faptul dialectic că O
PUTERE DIVINĂ ESTE UNICĂ ȘI TOTODATĂ
MULTIPLĂ nu a reprezentat niciodată o dificul-
tate” (p.42). Pe cale de consecință, constatăm „si
ușurința cu care a pătruns creștinismul în mediul
cultural și religios grecesc” (p.42). Așadar, reve-
nind la Noica, părea improbabil pentru lumea
Occidentului european să înțeleagă modul în care
e posibil Unul multiplu, aplicabil modelului cul-
tural european propriu, după exemplul de la pri-
mul Conciliu de la Niceea din 325 d.Hr., care a
propus înțelegerea dumnezeirii, a Sfintei Treimi
(Tată, Fiu și Duh Sfânt) ca ființă unică. Câtă vre-
me pentru sud-estul european modelat după ma-
tricea imaginativului poietic grecesc Unul multi-
plu și indefinitul sunt posibile, pentru nord-vestul
Europei sinteza Conciliului s-ar reduce la o egali-
tate improbabilă: 1 = 3.
Remarcabil este faptul că în raport cu această
proiecție în raport cu un atractor straniu, capa-
citatea imaginativă, și cu teoria aferentă, a ima-
ginativului poietic, se poate rescrie istoria men-
talităților, istoria culturilor și civilizațiilor, care
scăpase cumva unei asemenea organizări în pla-
nul cunoașterii: „Evoluția unei mentalități, a unei
culturi, nu poate fi surprinsă de vreo formulă,
fie ea filosofică, istorică, sau de altă natură decât
prin teoria imaginativului poietic, cel care creea-
ză, valorizează și întemeiază o lume și o cultură și
o civilizație” (p.68). Aplicând grila interpretativă
a acestei formule în raport cu parcursurile unor
civilizații și cu constanțele în raportarea lor - ade-
vărul (ca neascundere3 sau ca alergare către divi-
nitate), ființa, existența în cazul filosofiei grecești
-, Mircea Arman a putut să rezume și traiectul
autopoietic al gândirii chineze, care în structura
sa imaginară nu utilizează concepte abstracte,
ci embleme evocatoare, și cel al gândirii indiene
(în esență, gândirea orientală/ extrem-orientală,
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
cartea străină
presupunând „lipirea” de concret, inserarea în
concret, în timp ce în Occident se produce o în-
depărtare abstractă cu scopul obținerii unei al-
cătuiri „de tip matematic a lumii”; suntem, com-
parând cele două matrice poietice imaginative, în
imposibilitatea pe care o descrie în lumea fizicii
subcuantice indeterminarea lui Heisenberg: să
optăm pentru detaliile realului și menținerea în
lume a orientalului fără capacitatea de a discrimi-
na categorial, sau să câștigăm concretețea abstrac-
tă a occidentalului, pierzând tocmai esența, „ceea
ce face un lucru să fie el însuși”). Ba, mai mult, te-
oria lui Mircea Arman este ilustrativă și în scopul
decriptării parcursului în înscrierea pe coordona-
tele unei paradigme noi (grăbite de revoluția in-
formațională), care justifică, în mare măsură, un
parcurs poietic imaginativ: „[...] lumea modernă,
culminând cu lumea contemporană, a adus abs-
tracțiunea logică atât de departe încât prin inter-
mediul imaginativului informațional a ajuns la o
grăbire a timpului și o restrângere a spațiului, le-
gate de circulația instantanee a informației, încât
a creat o nouă realitate, realitatea virtuală ca ex-
presie a imaginativului informațional. Aceasta nu
este mai puțin o realitate decât realitatea primiti-
vului, a medievalului sau a savantului contempo-
ran.” (p.161), și, prin urmare, poate fi decriptată
odată ce sunt activate posibilitățile de organizare
ale atractorului numit capacitate imaginativă și
ale teoriei care îl relevă, a imaginativului poietic.
Lucrarea lui Mircea Arman va rămâne, pro-
babil, reper în filosofia românească, propunând
parcurgerea unui complex dosar al cunoașterii
prin prisma structurii imaginative poietice spe-
cifice omului și prin prisma instrumentarului, de
asemenea specific ființei umane, al limbii care se
relevă a fi mai presus de o simplă unealtă, oferind
posibilitatea, în acord cu Heidegger, de situare „în
sânul deschiderii ființării”. Eseul asupra structurii
imaginativului uman este, totodată, o excepționa-
lă deschidere extra-teoretică asupra posibilităților
de cunoaștere și a parcursului spre adevăr prin
poezie, dar pentru aceasta ar trebui să dea seama
criticii literari, mulți dintre ei rămași la culegeri-
le de cronici de întâmpinare, incapabili de viziu-
nea în ansamblu a posibilităților autopoietice ale
limbajului poetic, de așezarea înspre cunoaștere
și adevăr prin poezie, de „alergarea spre divini-
tate”, căci „poeții (.) sunt deținători de adevăr
în sensul în care modalitatea lor de accedere spre
acesta este unul originar, iar metoda se găsește
în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este
matematica” (p.18). M-aș bucura ca această carte
să fie citită cu deschiderea necesară de criticii și
istoricii literari, unde este nevoie poate mai mult
decât oricând și oriunde de o proiecție vectorială
a parcursului (adică de origine, direcție și sens).
Note
1	Mircea Arman. (2013). Metafizica greacă.
București: Editura Academiei Române; Cluj-Napoca:
Editura Tribuna. 519p.
2	Mircea Arman. (2020). Eseu asupra structurii ima-
ginativului uman. Cluj-Napoca: Editura Tribuna. 323p.
3 Mircea Arman nu se sfiește să îl contrazică nici
măcar pe Martin Heidegger în raport cu traducerea
incompletă a termenului Aletheia în Unverborgenheit:
„Noi credem că Heidegger nu a sesizat latura „profană”
a sensului Aletheiei [înțeles ca „Unverborgenheit”, adi-
că scoatere din ascundere], decelabilă prin însușii fun-
damentul poiezei imaginative a realității, când gândul,
latura noetică a sufletului, se pliază perfect pe realitatea
pe care el însușii o creează prin intermediul intelectu-
lui și al logos-ului” (p.113)
■
Dacia Maraini
și vocile tăcerii
■ Irina Petraș
Angela Tomaselli
Zborul păsării măiastre (2008) acrilic pe pânză, 70 x 140 cm
Acum două decenii se lansa la Cluj prima
ediție românească a romanului Lunga via-
ță a Mariannei Ucria în prezența emoți-
ona(n)tă a Daciei Maraini și în fața unei săli pline
de cititori avizi. Lectura mea descoperise o carte
vibrantă care suporta straturi de interpretări, dar și
o carte frumoasă și tulburătoare compusă ca o bo-
gată tapiserie. Îmi vine acum în minte motoul ales
de Rodica Baconsky pentru Postfața sa la De te duci
peste râu, de Genevieve Damas (traducere de Rodica
Baconsky și Alina Pelea): „Cărțile frumoase sunt
scrise într-un fel de limbă străină” (Marcel Proust,
Contra lui Sainte-Beuve). Se potrivește și scrisului
Daciei Maraini. Înrudirea merge chiar un pas mai
departe, aș adăuga, căci e vorba de cărți manifest dis-
cret despre „puterea și mirajul artei de a scrie și de a
da sens trăirii” traducând dorința de „a face auzite
voci pe care de obicei nu le asculți”.
Nu despre parcursul dramatic al biografiei Daciei
Maraini - din care nu lipsesc războiul, exilul, lagăre-
le de concentrare, despărțirea părinților, dar și, apoi,
succese literare (până la a fi candidată pentru pre-
miul Nobel, din 2014), largă recunoaștere din partea
publicului și a criticii literare, premii, întâlniri mi-
rabile, parcurs răsfrânt în opera sa (poezie, proză,
publicistică, teatru, scenarii de film) - voi vorbi aici.
Voi spune câteva cuvinte despre întâlnirea mea cu
această carte extraordinară. Lunga viață a Mariannei
Ucria se bucură acum de o a doua ediție românească
(la Editura Școala Ardeleană), în traducerea acele-
iași Gabriela Lungu. Să spun din nou: hainele româ-
nești pe care le propune ea cărților italienești îmbra-
că perfect originalul, păstrându-i intacte eleganța,
grația și profunzimea. Fiecare dintre cărțile traduse
de ea este un elogiu adus limbii române și mlădieri-
lor la care aceasta se poate deda, dezinvolt și inteli-
gent. Nu întâmplător traducerile ei au fost răsplătite
cu premii importante. De pildă, Lunga viață... a
obținut prestigiosul „Premio internazionale Diego
Valeri” pentru, spune juriul, „o traducere condusă
de pasiune literară și de scrupul filologic, traducere
care a știut să depășească numeroasele dificultăți ale
unui roman complex și subtil”. Subscriu.
În cazul Daciei Maraini, s-a vorbit repetat și
la superlativ despre scriitura magnifică, despre
profunda meditație asupra condiției feminine, dar
și asupra condiției umane în general. Feminismul
ei e unul de adâncime, de substanță și de analiză.
Privește lumea prin ochii unor femei nesupuse,
răzvrătite, curajoase, care se simt/se știu egale și
care reușesc să se impună, în cele din urmă, ca ata-
re. Nu se supun fără crâcnire regulilor din afară,
falocrate și obtuze, fie acestea și milenare. Dar me-
ditația și discursul prozatoarei nu vizează exclusiv
femeia. O interesează toți cei care nu au dreptul la
cuvânt și vorbește în numele acestor dezmoșteniți
și amuțiți ai sorții.
Pentru Dacia Maraini, femeia ca „teritoriu co-
lonizat” care se eliberează nu-i o simplă poveste de
speriat bărbații. Ea scrutează mecanismele mult mai
perverse și mai rezistente care concură la perpetua-
rea nedreptei așezări a lucrurilor. Chiar dacă, spu-
nea Montaigne, „regulile lumii sunt făcute de băr-
bați, femeile au dreptul să le nesocotească”, dreptul
cu pricina se împotmolește adesea din comoditate,
resemnare, apatie. Cărțile Daciei Maraini nu igno-
ră niciuna dintre condițiile istorice ale feminității
pe care le enumera un Gilles Lipovetski (din A treia
femeie): prima femeie, cea satanizată și disprețuită
cu superioritate „tradițională”, în vogă încă în mul-
te părți ale lumii; femeia a doua, adorată și înălțată
pe piedestal, potrivit unor idealuri și nevoi exclusiv
masculine; femeia a treia, stăpână pe sine, îndrăz-
nind să aleagă după criterii personale sau, cum ar
zice Virginia Woolf, să aibă o cameră doar a ei.
Născută în Toscana, ca fiică a unei prințese sicili-
ene și a unui etnolog cu rădăcini amestecate, Dacia
înregistrează de timpuriu nu doar aromele, culori-
le, zvonurile Siciliei din anii petrecuți la bunici, ci și
nedreptățile la care sunt supuse femeile locului. Tot
astfel, viața aventuroasă a părinților o atrage și o mo-
delează, dar descoperă cu nemulțumire și că marile
călătorii din cărțile citite cu nesaț descriu doar călă-
tori, femeilor părând să le fie interzise orizonturile
îndepărtate și marile aventuri. Ochiul său critic și
scrutător e mereu în alertă. De-a lungul vieții sale, va
călători mult și va scrie la fel de mult, căci amândo-
uă, dar mai ales truda scrisului i se par un bun leac
pentru suferințele ei și ale lumii, căci are astfel acces
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
o
la o privire de la distanță care distinge mai bine con-
tururile, eliberată fiind de implicarea prea strânsă.
Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de
prezență (vezi Flatus vocis. Metafizica e antropologia
della voce, 1992, carte tradusă de Gabriela Lungu; ca
și romanul Voci, al Daciei Maraini, o carte care nu
merită să fie ocolită). Ea, vocea, nu e doar instru-
mentul comunicării, ci și proba că Celălalt se află
aproape, te aude și te recunoaște. Singurătatea, dar și
lipsa de însemnătate sunt puse între paranteze de în-
dată ce glasul tău vorbește răspicat despre imaginea
lumii din mintea ta. Dar ce se întâmplă când nu poți
vorbi? Când ești mut sau amuțit, când nu ai dreptul
să-ți spui cuvântul?
În Lunga viață a Mariannei Ucria, ne aflăm la
Palermo, în secolul 18. Pe scurt, Marianna e o co-
pilă surdomută silită să se mărite cu un unchi al ei.
Viața ei tăcută se dovedește în cele din urmă plină de
muzici, , de zvonuri tainice, de cuvinte cu tâlc, căci
va reuși să-și devină propria stăpână, să vadă lumea
și s-o descrie potrivit propriei minți grație scrisului
și cititului.
Dacia Maraini scrie povestea din perspectiva in-
direct liberă și multifațetată a Mariannei, fin secon-
dată de adnotări auctoriale prevestitoare. „Fetița își
urmărește în oglindă tatăl, aplecat să-și ridice cio-
rapii albi. Gura lui se mișcă, dar sunetul nu ajunge
până la ea, dispare înainte de a-i atinge urechile, ca
și cum distanța reală care-i desparte ar fi doar o ilu-
zie a ochiului. Par a fi aproape, dar sunt la mii de
mile depărtare unul de celălalt.” „Într-o bună zi, fără
motiv, a amuțit. Tăcerea a pus stăpânire pe ea ca o
boală sau poate ca o vocație [s.m.]”. Primii ani, încă
sonori, îi mai răsună în minte: „Mai păstrează încă
în scoica urechii, acum tăcută, câteva fragmente de
voci familiale: cea gâlgâitoare și răgușită a doamnei
mame, cea ascuțită a bucătăresei Innocenza, cea so-
noră și blândă a domnului tată, poticnindu-se totuși
din când în când și spărgându-se în mod neplăcut”.
Pagini întregi din această carte frumoasă și picturală
se țes din gesturi, culori, mirosuri pline de înțelesuri
misterioase și de presimțiri. Fetița înregistrează totul
ca într-un film mut și recunoaște semne și semna-
le doar de ea deslușite: mișcarea iritată cu care tatăl
„dă la o parte lucrurile care-l plictisesc. Mâna ace-
ea indolentă și senzuală”; „mirosul de tutun, ames-
tecat cu alte efluvii, care însoțesc trezirea maternă:
ulei de trandafiri, transpirație stătută, urină uscată,
bomboane cu parfum de stânjenel”, „privirea resem-
nată și îndepărtată” și o „leneșă tandrețe”. Știe deja,
vag răzvrătită, că „nu va ajunge niciodată ca ea...,
niciodată, nici moartă”. Simțurile pe care se bizuie
- văzul și mirosul - se acutizează, se încaieră și se
completează, dezvăluindu-i lucruri interzise celor-
lalți: „Tăcerea e o apă moartă în corpul mutilat al fe-
tiței, care a împlinit de curând șapte ani. În apa aceea
nemișcată și limpede [.] fiecare lucru este legat de
celălalt prin fluidul acela care plămădește culorile și
topește formele”; „nările au început să soarbă aerul,
recunoscând și înregistrând cu meticulozitate miro-
surile: cât de puternică este apa de lăptucă cu care
este îmbibată vesta domnului tatăl! Sub ea se simte
parfumul pudrei de orez amestecat cu murdăria sca-
unelor, acreala păduchilor striviți, praful înecăcios al
străzii care intră prin crăpăturile ușilor și ușoara aro-
mă de mentă răspândită de pajiștea casei Palagonia”.
Li se alătură mintea avidă, doldora de amintiri pre-
țioase: „În liniștea minții ei se strecoară imaginile
câmpiei de la Bagheria: arborii de plută, răsuciți, cu
trunchiul gol și roșiatic, măslinii cu ramurile îngreu-
nate de minuscule ouă verzi, rugii de mure, care tind
să invadeze strada, terenurile cultivate, nopalii, smo-
curile de trestie și departe, la orizont, dealurile vân-
toase ale Asprei”. Handicapul poate fi un privilegiu,
căci ceilalți îi acceptă vrând-nevrând diferența, dar și
autonomia situării.
Fetița privește cu inocență gesturi și întâmplări
crude și fără sens. Deocamdată, are încredere în
mintea domnului tată, chiar dacă acesta pare s-o
ducă în infern („iar infernul, dacă este vizitat de fi-
ințe vii, cum făcea domnul Dante, poate fi chiar plă-
cut la vedere: ei acolo suferind, iar noi aici privind”).
Speră să înțeleagă mai târziu motive și rosturi ale
celor mari. Acum asistă la un spectacol, o execuție:
„Și exact ca la teatru, lumea râde, pălăvrăgește, mă-
nâncă, așteptând ciomăgelile”.
Mariannei „nu-i lipsește imaginația și deci nici
dorința de cuvinte”. Pictează amestecând fermecată
culori („Dar de unde să înceapă: de la verdele com-
plet nou și strălucitor al palmierului pitic, de la ver-
dele furnicând de albastru al câmpului de măslini
sau de la verdele striat cu galben al povârnișurilor
muntelui Catalfano?”). Comunică scriind bilețele
și înregistrează în taină observații și învățături pen-
tru mai târziu („Întotdeauna a bănuit că doamna
mamă, într-un trecut îndepărtat, în care era foarte
tânără și plină de fantezie, a ales să devină moartă
ca să nu trebuiască să moară. De acolo trebuie să i
se tragă însușirea atât de specială de a accepta orice
plictiseală cu un maxim de îngăduință și un minim
de efort”). Romanul înaintează adăugând detalii ale
unui tablou de epocă de o uluitoare diversitate a to-
nurilor. Măritată la 13 ani cu un unchi, naște un șir
de fete, tot mai îngrozită că nu-i poate da soțului bă-
iatul așteptat, îndură abuzuri și restricții, dar desco-
peră încet și fisuri ale societății rigide pe care învață
să le exploateze: „Tăcut, solitar, cu capul tras între
umeri, ca o bătrână broască țestoasă, cu o expresie
întotdeauna nemulțumită și severă, unchiul soț era
în fond mai tolerant decât mulți alți soți pe care ea îi
cunoștea”. Când „ducesa doamnă soție” e invitată să
asiste la un autodafe (va fi arsă pe rug o eretică: „Vor
ca moartea ei să fie un spectacol, iar dacă Dumnezeu
o permite, înseamnă că o vrea și el, în felul acela mis-
terios și profund în care Dumnezeu hotărăște lucru-
rile lumii”), decide scurt: „nu va merge”.
Biblioteca devine tot mai mult refugiu predi-
lect, deși plăcerea ei de a citi e privită cu suspiciu-
ne („Sărmana mută, va gândi preotul mai târziu,
Angela Tomaselli
Cuibul păsării măiastre (2003) acrilic pe pânză, 60 x 80 cm
la patruzeci de ani, cu pielea albă și fină... cine știe
ce haos e în capul ei... citește mereu cărți... mereu
cuvinte scrise... e ceva ridicol în încăpățânarea asta
de a înțelege... preferă lectura rugăciunii...”). Lectura
înseamnă pentru con-vorbire cu minți luminate.
Culege fraze și frânturi de fraze, făcând uluitoarea
descoperire că frământările celor care-i sunt aproa-
pe ajung tot mai adesea până la ea. Invadată de gân-
durile altora, scrie în locul lor, cu regretul că „n-a
știut să transforme talentul acesta într-o artă, cum
ar fi sugerat domnul David Hume, l-a lăsat să înflo-
rească la întâmplare, mai mult suportându-l decât
călăuzindu-l, fără să tragă niciun avantaj”. Dar are
doar pentru ea lumea gândului vorbitor. „Privirea
dilatată” soarbe toate detaliile lumii din jur și le pre-
face în cuvinte cu miez. Lunga sa viață traversează
întâmplări nenumărate, trupul ei cunoaște nu doar
nimicnicia vieților omenești, ci și experiențe nebă-
nuite și o senzualitate care iese din „ideea amorului
gen pasăre de pradă: ochești, ataci, sfâșii și devorezi.
După care pleci, lăsând în urmă un stârv, o piele
golită de viață”. Normele vremii și ale rangului, cu
atât mai mult, sunt, pentru femeie, clare și brutale:
„Să te măriți, să faci copii, să-ți măriți fetele, să le
obligi să facă copii și să faci în așa fel încât fiicele să-
și oblige fiicele să facă copii, care, la rândul lor, să se
căsătorească și să facă copii... vorbe din înțelepciu-
nea familială, vorbe dulci și convingătoare, care s-au
rostogolit de-a lungul secolelor, conservând într-un
cuib de puf oul acela prețios, care este descendența
Ucria.”.
În tăcerea ei locuită de cuvinte scrise și citite, a
ruminat tot ce i s-a întâmplat ei sau celor din jur,
ajungând tot mai des la încheieri în contradic-
ție cu legile societății. Căci, va conchide prietenul
Giacomo Camaleo, „Aici domnește nedreptatea cea
mai înțeleaptă. Atât de înțeleaptă și de înrădăcinată
încât pare celor mai mulți drept «naturală»“...
Mă opresc aici. În această invitație la lectură, am
încercat să descriu cartea cu destule detalii pentru
a-i simți complexitatea și frumusețea, dar și fără a
pune în primejdie plăcerea cititorului de a descoperi
pe cont propriu o scriitoare de rangul întâi și o carte
mare.
■
10
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
lecturi
Despre scris
cu Stephen King
■ Gheorghe Glodeanu
Este firesc ca un autor care a umplut singur
o întreagă bibliotecă să își pună și o serie
de probleme teoretice legate de scris. Să în-
cerce să explice succesul neobișnuit de care se bu-
cură, în contextul în care doar foarte puțini autori
au reușit să trăiască din munca lor. Stephen King
face acest lucru în volumul Misterul regelui. Despre
scris (On Writing: A Memoir of the Craft). Tipărită
în 2000, cartea a apărut în limba română în 2007.
Cei care se așteaptă la o lucrare doctă de teorie li-
terară riscă să fie crunt dezamăgiți. Stephen King
nu elaborează un tratat, ci un studiu privind prac-
tica scriiturii. În fruntea lucrării se găsesc două ci-
tate elocvente. Primul îi aparține lui Cervantes și
sună în felul următor: „Sinceritatea e cea mai bună
politică”. Al doilea este împrumutat de la un autor
anonim și ne previne că „Mincinoșii prosperă”.
În prefața lucrării, romancierul explică de
unde i-a venit ideea să elaboreze o carte despre
arta scrisului. I se pare normal ca un autor care
a vândut atât de multe cărți de ficțiune să aibă
ceva demn de spus despre maniera în care le-a
elaborat. Stephen King face distincție între autorii
de talia lui Don DeLillo, John Updike și William
Styron, pe de o parte, și „romancierii cu lipici la
publicul larg”, în rândul cărora se încadrează și el,
pe de altă parte. Adică între literatura artistică și
cea accesibilă, comercială, care mizează mai puțin
pe valorile estetice. Chiar dacă nu prea sunt abor-
dați de către criticii literari sub acest aspect, și pe
„proletarii” scrisului îi interesează problemele le-
gate de stil și de „meșteșugul așternerii de povești
pe hârtie”. Scriitorul ne introduce în laboratorul
său de creație, relevând cum a ajuns să practice
această îndeletnicire, ce știe despre ea și cum anu-
me trebuie profesată. Merită să reținem ideea că
scrisul nu este considerat atât o artă, cât un mește-
șug, o meserie ce trebuie exersată, cu multă trudă,
în fiecare zi. În mod paradoxal, King nu vorbește
despre har, despre rolul inspirației divine în apari-
ția operei, ci despre travaliul îndelungat exercitat
asupra cuvintelor.
În prefața a doua a cărții, romancierul dezvălu-
ie faptul că lucrarea de față este mai scurtă decât
romanele sale, deoarece „majoritatea cărților des-
pre scris sunt pline de porcării”. Mai mult, șochea-
ză afirmând că cei mai mulți autori de ficțiune nu
înțeleg foarte multe despre ceea ce fac. Ei nu știu
de ce funcționează ceva atunci când e bine, nici
de ce nu funcționează atunci când e rău. Drept
consecință, cu cât o carte este mai scurtă, cu atât
mai puține „porcării” încap în ea. Pe cine ar putea
interesa, însă, o carte despre pretinsele „porcă-
rii”? Din multitudinea lucrărilor dedicate scrisu-
lui, King reține The Elements of Style de William
Strunk Jr. și E. B. White. Regula de aur enunțată de
către aceștia în capitolul intitulat Principiile com-
punerii sună în felul următor: „Omite cuvintele
inutile”. Este ceea ce încearcă să facă și Stephen
King. Dar autorul Cimitirului animalelor nu este
un teoretician, ci un practician al literaturii. Nu
întâmplător, el își povestește viața pe o sută de pa-
gini, în timp ce secțiunea care ar trebui să conțină
esența lucrării, Ce este scrisul, nu are decât cinci!
Cam puțin pentru un autor cu pretenții. Este ade-
vărat, se revine asupra problemei mai târziu, în
capitolul intitulat Despre scris. Încercând să răs-
pundă la întrebarea Ce este scrisul?, Stephen King
afirmă că acesta este, înainte de toate, telepatie,
adică o misterioasă transmitere la mare distanță a
gândurilor autorului prin intermediul cuvintelor.
El vorbește despre mesajele telepatice ale cărților,
adevărate „magii portabile”. Prozatorul recunoaș-
te că, înainte de toate, este un lector împătimit.
Citește cu plăcere oriunde, dar are locul său pre-
ferat, în care senzațiile i se par mai puternice. Prin
intermediul mesajului telepatic al cărților, citito-
rul intră în intimitatea autorului, depășind bari-
erele spațiului și ale timpului. O altă idee demnă
de reținut vizează seriozitatea muncii scriitorului.
Scrisul este o activitate care poate fi asumată din-
tr-o multitudine de perspective, dar care trebuie
luată întotdeauna în serios. King refuză ludicul,
ideea ca cineva să se apropie cu lejeritate de pa-
gina albă. Important de reținut, romancierul nu
se adresează teoreticienilor, ci practicienilor, celor
care doresc să scrie, iar sfaturile sale pot fi extrem
de utile celor aflați la început de drum.
Vorbind Despre scris, autorul Turnului întune-
cat se vede obligat să recunoască existența scriito-
rilor lipsiți de har. Imaginea pe care o oferă asupra
breslei este una piramidală. La baza piramidei se
găsesc autorii lipsiți de valoare. Urmează grupul
mai limitat al scriitorilor competenți. Urcând,
dăm de secțiunea mult mai restrânsă a autorilor
cu adevărat buni. În sfârșit, în vârful piramidei se
găsesc geniile precum Shakespeare, Yeats, Shaw
și Eudora Welty. În viziunea lui King, o scriitură
bună presupune stăpânirea unor elemente funda-
mentale precum vocabularul și problemele legate
de stil. Prozatorul nutrește convingerea că, prin-
tr-o muncă asiduă, prin dedicare și prin ajutor
din partea altora, un scriitor competent se poate
transforma într-unul bun. Din păcate, observația
nu este valabilă și pentru autorii lipsiți de talent.
Drept consecință, în ciuda eforturilor depuse, un
scriitor fară har nu poate deveni unul bun.
Dând dovadă de un pragmatism tipic pentru
un american, prozatorul ne avertizează că nu
există un Depozit de Idei, o Centrală cu Povești
sau o Insulă a Bestsellerurilor Îngropate. Ideile
care stau la baza poveștilor bune par să apară din
senin. Datoria scriitorului nu este aceea să gă-
sească aceste idei, ci să le recunoască atunci când
ele se arată. Pornind de la propria sa experiență
de creație, Stephen King nu ezită să dezvăluie
tot ceea ce știe despre cum să scrii o ficțiune de
calitate, fiindcă este conștient de faptul că miste-
rul esențial este munca asiduă. Încearcă să fie cât
mai concis, deoarece a vorbi despre scris nu este
același lucru cu a scrie. Recunoaște că își iubește
foarte mult meseria, motiv pentru care se decla-
ră destul de optimist. Vrea să îi încurajeze pe ti-
nerii creatori, dar îi previne asupra dificultăților
care îi așteaptă. Autorul de succes menționează
că, dacă cineva dorește să devină scriitor, trebuie
să realizeze două lucruri majore: să citească mult
și să scrie mult. Opinie discutabilă, deoarece nu
Angela Tomaselli Țurțudan “încodeiat” a la Mira (2015)
acrilic pe pânză, 30 x 24 cm
întotdeauna cantitatea aduce după sine și visata
calitate. Dar, conceput ca meșteșug, scrisul poa-
te fi învățat, iar învățătura presupune exercițiul.
Romancierul nu crede în scurtături, în soluțiile
miraculoase și în căile ocolitoare. Stephen King se
declară un cititor lent, ceea ce nu îl împiedică să
parcurgă vreo șaptezeci sau optzeci de cărți pe an.
Mai ales romane. Nu citește cu gândul să învețe
meserie, ci pentru că îi place lectura. Nu a devenit
un lector de romane pentru a studia arta romanu-
lui, ci pentru că îl fascinează poveștile. Cu toate
acestea, fiecare lucrare parcursă oferă ceva. De
multe ori, din cărțile proaste se poate învăța mai
mult decât din cele bune, pentru că ele arată ce tre-
buie evitat. Pe de altă parte, scriitura de calitate îi
dezvăluie artistului în devenire „stilul, narațiunea
elegantă, dezvoltarea intrigii, crearea personajelor
credibile și sinceritatea narativă”. Citim - spune
King - pentru a ne măsura puterile cu cei buni și
foarte buni, pentru a ne forma o idee despre ceea
ce se poate scrie și pentru a experimenta stiluri
diferite. Nu întâmplător, lectura este considerată
„centrul creativ al vieții unui scriitor”. În plus, ea
creează o dispoziție mentală ce favorizează scri-
sul, facilitează metamorfoza lectorului în creator.
Oferă o imagine despre ceea ce s-a făcut și ceea ce
încă nu s-a făcut în literatură.
Vorbind Despre scris, Stephen King oferă nu-
meroase exemple despre ceea ce înseamnă creația
pentru diverși prozatori. Se oprește la autorii care
nu au reușit să dea decât o singură carte și la cei
care au scris mai puțin de cinci. Se întreabă cât
de mult le-a luat să elaboreze cărțile pe care le-au
scris efectiv și ce au făcut în restul timpului. Autor
prolific, nu înțelege de ce aceștia nu s-au folosit
din plin de darul pe care îl au.
Introducându-ne în propriul său laborator de
creație, Stephen King își dezvăluie propriul său
program de lucru. De-a lungul timpului, scriito-
rul și-a pus la punct o metodă riguroasă de cre-
ație, pe care încearcă să o respecte cu strictețe.
Dimineața, lucrează la textul pe care îl elaborează,
iar după-amiezile sunt pentru odihnă și scrisori.
Serile și le petrece citind, stând în compania fa-
miliei sau vizionând diferite meciuri. Uneori, se
ocupă și de reviziile care nu suferă amânare. De
îndată ce lucrează la un proiect, nu se oprește și
nu scade ritmul decât atunci când este nevoit să
o facă. Vorbește despre importanța continuității
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
11
o
proza
muncii. Dacă nu scrie zilnic, eroii întâmplărilor
își pierd consistența, i se șterg din memorie. Cu
alte cuvinte, în loc de oameni adevărați, seamănă
cu niște personaje. Firul narativ al poveștii începe
să ruginească și el, prozatorul pierzând contactul
cu intriga și cu ritmul poveștii. Mai rău, începe
să se estompeze emoția dezvoltării unui lucru
nou. Scrisul iese cel mai bine atunci când devine
un fel de joc inspirat. Obsedat de muncă, proza-
torul scrie zi de zi. Simte plăcerea scrisului și nu
se simte bine atunci când nu se găsește la masa
de scris. Beneficiază de o formidabilă rapiditate
a scrisului, astfel încât au existat perioade în care
a elaborat un roman în numai două săptămâni!
Spre deosebire de alții, nu simte dificultatea mun-
cii. Dimpotrivă, totul i se pare un joc. Este de pă-
rere că prima ciornă a unei cărți nu ar trebui să ia
mai mult de trei luni, atâta cât ține un anotimp.
Dacă scrie zece pagini pe zi, se simte mulțumit.
Uneori, trece prin scurte momente de criză, dar
le depășește ușor. Ingredientul principal pentru o
producție constantă este identificat într-o atmo-
sferă tihnită. De aici rolul benefic jucat de familie.
Recunoaște că până și pentru cel mai prolific scri-
itor e dificil să lucreze într-un mediu ostil. Vede
secretul succesului său în faptul că a reușit să își
păstreze sănătatea (afirmația a fost făcută înainte
de teribilul său accident) și că a rămas căsătorit.
Dacă omul poate citi oriunde, în schimb, scri-
sul presupune existența unui spațiu familiar, care
îți aparține. Locul poate fi umil, dar trebuie să
aibă o ușă ce se poate închide, producându-se,
astfel, ruptura de lumea de afară. În felul acesta,
se poate elimina orice sursă ce distrage atenția.
Camera de lucru reprezintă un loc intim în care
mergi să visezi, în care scriitorul își creează lumile
imaginare. Stephen King este de părere că e bine
ca autorul să își stabilească o normă zilnică de lu-
cru. Programul riguros creează obișnuință, te pre-
gătește să visezi. Prozatorul este de părere că îți
poți obișnui mintea să dezvolte vise cu ochii des-
chiși, vise ce se transformă în ficțiune. Sfatul lui
este acela să nu așteptăm muza, deoarece aceasta
se dovedește extrem de capricioasă și nu se lasă
emoționată de tergiversările creative. Totuși, ea se
manifestă tot mai des dacă omul are un program
de lucru bine stabilit. Nu acceptă întreruperile,
deoarece astfel se pierde contactul intim cu po-
vestirea. A abordat genul horror, deoarece s-a năs-
cut cu dragostea pentru noapte și pentru neliniș-
tea odihnei veșnice în suflet. Chiar dacă a vândut
un număr impresionant de cărți, recunoaște că nu
deține o formulă magică în măsură să îi asigure
succesul. Știe, însă, că cititorii doresc întotdeauna
o poveste bună, în măsură să îi fascineze.
Sfaturile pe care maestrul le dă mai tinerilor săi
confrați vizează numeroase probleme, precum:
alegerea subiectului, rolul descrierii, al dialogului
și al narațiunii, construirea personajelor, atenția
acordată temei, revizuirea textului, ritmul nara-
țiunii, rolul documentării, importanța cursurilor
sau a seminariilor de creație literară, găsirea unui
agent și a unei edituri etc. De fiecare dată, ideile
exprimate sunt urmate de exemple elocvente din
lucrări de referință.
Oferind numeroase informații utile tinerilor
săi confrați și vorbind despre geneza creațiilor lui
Stephen King, Misterul regelui. Despre scris este o
carte utilă, în măsură să explice câte ceva din ră-
sunătorul succes de public al scriitorului.
■
Bunica mea, Soljenițîn
■ Ștefan Manasia
Aici noaptea coboară cu norișori roz, cu
învolburări siropoase ultramarin. Ca în
frescele primitivilor italieni sau pe ziduri-
le Bisericuței Domnești, dărăpănate, de la Curtea
de Argeș. Cînd am intrat în clarobscurul ei, m-am
îndrăgostit feroce de pictura murală, naivă, peri-
ferică pînă și în arta est-europeană, dar hipnotică
prin preștiința de a capta o luminozitate nebuloa-
să din care te aștepți să apară - ca să te suprave-
gheze și să te pedepsească - Marii Transparenți.
Aici vezi stelele neverosimil de mari cum pulsea-
ză adunate în faguri de viespi. În noaptea avan-
sînd ca o maree letală, auzi nucii și gardurile de
plasă țiuind și, pe urmă, greierii: mai asurzitori
decît cicadele. Pentru că aici liniștea țiuie pe frec-
vențe neștiute, ascuțit, cristalin. Liniștea îți înfun-
dă și îți distruge, ca un zbor transatlantic, timpa-
nele. În camera unde doarme bunica, pe ecranul
prăfuit al vechiului Samsung, apare Soljenițîn și
spune „autodesăvîrșire”, și spune „tot ce a rămas
din religii sînt predicile”, și mai spune „ne naștem
cu calități bune și calități rele, important e, în tim-
pul vieții, să sporim numărul acelora bune”, și-și
îngustează extatic ochii frumoși, albastru-cenușii,
asiatici. După aceea, persoana nevăzută care-l in-
tervievează: „frumusețea e lumina adevărului fil-
trată prin materie”, sau „spuneați undeva, frumu-
sețea e lumina adevărului filtrată prin densitatea
materiei”, iar Soljenițîn: „de la iluminiști încoace,
progresul ne îndepărtează de profunzimea spiri-
tuală. Se pare că secolul XXI va fi chiar mai rău
decît secolul XX din punctul acesta de vedere.” În
curtea stăpînită acum de raidurile fluturilor cap-
de-mort - despre care rubricile știați că?... rea-
mintesc constant, prin reviste, că sînt biete molii
și-atît -, în curtea pe care o colonizează pentagra-
mele fosforescente de regina nopții, luna bate în
găleata de doisprezece litri roșie, ca soarele prin-
tr-un nor de păcură, ca spotul (cît degetul al) lan-
ternei prin cuvertura de culoare închisă, sub care
mă ascund, acum nu prea mulți ani, să citesc. E o
Angela Tomaselli	Arhitecturi din Vâlcea (2013)
acrilic pe hârtie, 40 x 30 cm
lumină atît de puternică încît mi se văd literele de
pe tricou. Aș putea, dacă regresia la vîrsta aceea
mai este posibilă, pentru mine și pentru ceilalți,
pentru the happy few, să zic da și să continui, așa
cum o tot făceam, meciul de fotbal nocturn, per-
fecționîndu-mi tehnica și intuiția. Aveam orga-
nele proaspete, vederea perfectă. Sub lună, conti-
nuam să lovim mingea tot mai dezumflată, parcă
mai energici și mai atenți, cînd satelitul și umbra
și ceea ce ar fi trebuit să fie mai mult întuneric
stîrneau, în cîte unii (defecți), psihopatologii de
cotonogar. Păstrez și astăzi în creier harta terenu-
lui de fotbal din vara aceea, cu toate denivelările și
toți bolovanii și toate cioturile: dacă m-ați conec-
ta la o imprimantă 3D, l-am putea turna în plastic
și vi l-aș arăta. Sînt la fîntînă. Am ajuns. E pentru
mine o nimica toată să golesc ciutura fără să pierd
nici un strop, să ridic mînerele găleților pline
ochi. Să urmez poteca, ocolind balegile, pînă aca-
să, ținîndu-mă departe de gardurile cam neîngri-
jite din care ies cuie și țepi. Sub lumina lunii aces-
teia primitive. În camera bunicii, după clipe de
imobilitate felină, pentru că leul în iarnă practică
un elaborat exercițiu de strabism mental, și parcă
în tot timpul acesta m-ar fi așteptat să plec grăbit
și isterizat ca să mă-ntorc rapid cu gălețile pline
ochi, Soljenițîn spune: „doar creștinismul ne dă
speranța că totul e reversibil, că răutatea și chiar
crima pot fi ispășite prin căință. Și, chiar dacă,
ateu fiind, nu mai ai credință, îți rămîne smere-
nia...” Și mai spune: „suferința este un dar, n-ați
văzut că aceia care au suferit în copilărie - boli
ale membrelor, de pildă - dezvoltă o profunzime
extraordinară?”, cînd încăperea, tot mai mică de
la o moarte la alta, restrînsă alveolar, surpată în
sine ca trupul cu osteoporoză al bunicii, se um-
ple de glasuri și umblete: „ai mai pomenit matale,
mamaie, nenorocitul pleacă, cu toți banii, să își
serbeze ziua la cabană. Fără nevastă, fără copii.
Ia mașina și parașutele și, țuști la cabană, fără
Adela, fără copii!”, și „eu nu cred că te poți auto-
desăvîrși singur, îți mai trebuie ceva”, și „vrei ceai
de cimbrișor, sau ce? Vino odată, să-ți iei ceaiul!”.
Soljenițîn își întinde palma de Gandalf, marmo-
reană, cumva pufoasă, ca și cum n-ar fi strîns-o
niciodată pumn sau (după cum știm) pe coada
de hîrleț în crivățul siberian, ca și cum omul ăsta
n-ar fi încarnat, la un moment dat, Nemesisul im-
periului. Se regenerează, leul în iarnă. Seducția-i
este activă nu atît în paginile pe care le descopăr,
uneori, numai ciorne nereușite după literatura
hardcore (Șalamov și Babel), cît pe micul ecran.
Are unghii luuungi sidefii, Soljenițîn, și unghiile
încununează degete de pianist. Palma se apropie
ușor, atinge suprafața biroului pe marginea căruia
stau înrămate fotografii de familie. Aceeași mînă,
sau alta, închide o carte cu litere chirilice pe co-
perți. Cartea rămîne în cadru un minut. Cei care
mi-au adus asta - noaptea, luna, fîntîna, ceaiul de
cimbrișor - curg rapid pe generic, reflexii vineții
pe ecranul prăfos.
(fragment din romanul Cronovizorul în curs de apariție
la editura Polirom)
■
12
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
poezia
■ Crina Popescu
Crina Popescu s-a născut la 7 august 1992 în satul Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova.
Autoare a volumelor de poezie: Gânduri din gânduri (2009), Glontele de aur (2011), Sângele cuvântu-
lui (2015), tânăra poetă este susținătoarea tezei de masterat Eminescu sau Novalis: confluențe poetice
și filosofice, prezentată în Franța, la Universitatea din Nisa, Sophia Antipolis, Facultatea de Litere, Arte și
Științe Umane, Departamentul Filosofie. Crina Popescu este traducătoarea din italiană în română a roma-
nului Hotel Tropical de Gaetano Longo, dar și a plachetei de versuri Poeme pentru Natașa de Ion Deaconescu,
din română în italiană.
Laureată a numeroase premii naționale și internaționale: Marele Premiu al Festivalului de Poezie Patriotică
(Republica Moldova, 2013), Premiul Național pentru Tineret, secțiunea „Literatură și Artă” (2016), Premiul
„Miglior testo di un giovane autore straniero” (Italia, 2016), Premiul I la Concursul „Sulle ali della farfalla”
(Cuneo, Italia, 2016), Diploma Excelenței Academice pentru Moldova, secțiunea „Masterat” (2017), Laureată
a Premiului Internațional Montefiore (Italia, 2020), ș.a.
În primăvara anului 2020, poeziile Crinei Popescu au fost incluse în prestigioasa Antologie Poeti del
Nuovo Milennio a Confronto cu o introducere semnată de patru mari personalități literare din Italia: G. Aletti,
Alfredo R.Mogol, A. Quasimodo și F. Gazze.
Din 2016 este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și unul dintre cei mai tineri membri
ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Pe lângă scris, Crina Popescu este și actriță. În 2010 a fost aleasă pentru rolul Veronicăi Micle din piesa
Eminescu și Veronica în mrejele iubirii de Dumitru Mircea, prezentată în cadrul Teatrului pentru Tineret
„Maestro” În același an, sonorizează vocea Mariei Răzeșu din romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija,
în cadrul emisiunii radiofonice „Cărți sonore”, Radio Moldova. În 2013 Crina Popescu a interpretat ro-
lul Fecioarei Maria din Medjugorje, în filmul de lungmetraj Veritatis Splendor, semnat de regizorul Nino
Cramarossa și realizat de Producția italiană Naif Film.
Plânsul cu aripi de foc
Ce bucurie că ne-am uitat
în această zi când plouă cu soare.
Ce bucurie că ne iubim fără să ne fi văzut
vreodată.
Ne zâmbim când ieșim din casă pe uși diferite
ca și cum tu ai fi eu dintr-o viață anterioară.
Aceasta este ziua în care
din cărți erup vulcanii
și lava fierbinte se-așază pe iarbă,
ca un șarpe îndrăgostit
care,
plânge cu aripi de foc
și-l roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatul cel
mare.
Iubiți omul ce-a fost cândva șarpe,
acel care odată voia să ne convingă
că spinii bradului au dulceața florilor de tei.
Astfel veți iubi și fratele care nu vă face dreptate.
Amintiți femeia din inima omului
cu orice Adevăr simțit cu gândul, gândit cu
inima,
ca aerul să devină o grădină cu ochi
în privirile căreia să rodească neîncetat
faptele dragostei,
ca-n ziua Sfântului Semănat.
„... Fără clipa aceea n-aveam
culoarea gri.”
R.P.
Părea că dimineața își căuta zorii în amiază.
Era ziua când florile se deschideau în cărți.
Pe afară străinii se sărutau pe buze
Ca niște prieteni vechi.
Era prea târziu ca o lume nouă să înceapă.
În loc de pești se pescuia pene de scris.
Iar luna, de sus,
amesteca sângele femeii cu pâinea din mare
Ca într-un Potir.
Pe-atunci Adevărul nu avea somn,
C-un poem închinat dragostei aprindeai
felinarele.
Iar cu puterea lui creatoare
Străzile păreau niște fire din Giulgiu
Strânse într-un ghem.
Totuși era amiază și nimeni pe țărm.
Doar umbre albe pășeau peste valuri
Chemându-te să răscumperi cântăreții Iubirii
Cu răstignirea într-un poem.
Să învii fără să mori. Să renaști fiind viu
În noaptea când cerul părea un sicriu
Din care să evadezi ca supus să rămâi
Veșniciei?
Un altfel de colind
Uite cum respirația e vântul din care descinde
lumina!
În spațiul ei orizontul devine mai larg
Până când grâul risipește neghina
Iar Sufletul ca un dac reînviat
Seamănă printre oftările lumii nemurirea.
Ce pământ însetat de divin!
Când munții sunt în slujba câmpiei,
Iar sarea își caută dulceața în Lumină,
Trupurile ca niște vene de frunze evadează din
inimi,
Ce Sfântă Libertate!
În care ceasul bate ca să rămână pe loc,
Aidoma gândului încolăcit în străine cuvinte,
Din care clipa țese neantul
Ca o broderie pe Masa Tăcerii.
O altă definiție a poetului
Mă iubesc doar oamenii care mă recunosc
pentru ceilalți sunt un străin visător
care știe c-ar putea să readucă
printr-o poezie îndumnezeită
vederea unui orb.
Crina Popescu
Divinul paradox
Când oamenii nu-ți dau dreptul să-i placi
e bine să-i iubești.
Sunt aici ca să fiu acolo,
Sunt mic, dar mare,
Sunt slab, dar tare,
Sunt departe ca să fiu aproape,
Sunt visător, dar realist,
Sunt trist, dar fericit,
Sunt totul, dar nimeni,
Sunt acolo ca să fiu pretutindeni.
Pene de îngeri
Dacă scopul înțelepciunii nu este Veșnicia,
atunci refuz să gândesc.
Pe drumul lui Nietzsche
Cresc pene de îngeri.
Cu grijă filosoful le adună
În cântecul poemului neterminat.
Oare cuvântului nu i s-au tăiat aripile
Pentru că vântul a devenit un rebel?
În loc să bată spre valuri
El alintă calul alb
Prin care Nietzsche a văzut omul.
Omul nerecunoscut de teatrul cu măști
Pe care-l întâlnesc prin livada cu măslini
Și încă nu-l văd.
Ninsori dumnezeiești
Și cât de tainic ninge peste tine, Doamne,
Într-o zi încap și veri,
și primăveri,
și toamne!
Când fulgii se desprind din cer
ca sfintele firimituri de pâine,
eu Doamne, mă gândesc la tine și mă-ntreb
cât ești de trist,
de flămând
și de singur.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
13
diagnoze
Noua interpretare
a lui Heidegger
■ Andrei Marga
Am examinat în alt loc (Andrei Marga,
Introducere în filosofia contemporană,
Compania, București, 2014) fenomenolo-
gia existențială a lui Heidegger și reacțiile la opi-
niile și acțiunile filosofului - mai cu seamă la cele
care l-au implicat în politica anilor treizeci. Astăzi
este clar că cele două praguri, cele mai noi, ale
înaintării spre cititori a operei sale - publicarea
prelegerilor și textelor de seminar ale anilor 1933-
34, mai ales a volumului Beitrăge zur Philosophie
(scris în 1936-38 și pus în circulație abia în 1989),
care a reorganizat viziunea lui Heidegger, și tipă-
rirea în Gesamtausgabe (începând cu 2014) a ne-
obișnuit de amplei scrieri Caietele negre - nu au
fost cunoscute comentatorilor lui Heidegger de
până la aceste date. Generații întregi, și de adepți
și de critici, nu au putut vorbi de Heidegger fără
omisiuni fatale, dacă nu cumva s-au înșelat pur și
simplu.
Și astăzi apar comentarii heideggeriene igno-
rând cele două praguri sau cel puțin unul dintre
ele. Este de la sine înțeles că procedeul nu este
acceptabil, iar rezultatele rămân cu handicapuri
chiar și atunci când se pune în lucru cultură te-
oretică și talent. În definitiv, nu poți reconstitui
substanța unei opere fără a o cunoaște în între-
gimea ei.
Cu siguranță, Heidegger avea o bună intuiție
în această privință când a contractat cu editura
Vittorio Klostermann din Frankfurt am Main
tipărirea scrierilor sale ca ediție cuprinzătoare
(care avea să devină Gesamtausgabe, aflată acum
la baza comentariilor calificate). Și, când a prevă-
zut în contractul de editare, să nu fie intervenții,
nici măcar din partea unor prefețe, fiind admise
doar postfețe, volumele fiind încredințate unor
editori care au dovedit cunoașterea operei și pu-
teau fi creditați că nu poartă lentile din afara stric-
tei editări!
Pe de altă parte, este fapt că, oricât s-a încercat,
nu s-a reușit separarea discuției despre gândirea
lui Heidegger și manifestările sale în viața publică
a lumii anilor vieții sale. Un Heidegger „purificat”
de contingențele istoriei nu este practic posibil!
Ar fi doar ceva confecționat!
Se poate oricând purta o discuție despre con-
ceptele „ființă (Sein)”, „existent (Seiend)”, „fi-
ințare umană (Dasein)”, „diferență ontologică”,
„timp (Zeit)”, „temporalitate (Zeitlichkeit)”,
„anonim (Man)”, „eveniment (Ereignis)”, „decizie
(Entscheidung)”, „ depășirea metafizicii”, „gândi-
re (Denken)” și ceilalți termeni atât de specifici
lui Heidegger. Se și poartă astfel de discuție. Cei
interesați de existențialitate, de asumarea timpu-
lui, de soarta metafizicii, de fundamentele știin-
țelor vor găsi totdeauna un partener extraordinar
de stimulativ în opera filosofului. Discuția despre
concepte se poate duce cu profit sigur în cazul lui
Heidegger, căci conceptualizarea sa a lăsat urme
durabile în istoria cugetării.
Deplin edificat în ceea ce a tratat, Heidegger a
confirmat că despre termenii ultimi ai cunoașterii
pot exista și în epoci mai noi competență maximă
și creativitate și le-a ilustrat. El a dovedit lumii că
nu a secat deloc albia marilor gânditori! Cum s-a
și spus, „Heidegger nu gândea niciodată <asupra>
a ceva, el gândea acel ceva” (Hannah Arendt, Vies
politiques, Gallimard, Paris, 1974, p.310), iar acea
gândire a răscolit certitudini și a devenit referință
universală.Discuția în jurul ei poate fi profitabilă
rămânând oricât de filosofică - adică, în acest în-
țeles restrâns, detașată de contextele materiale ale
vieții. Unii mai înțeleg și astăzi filosofia ca un fel
de abstragere aerată din aceste contexte pline de
neajunsuri.
Dar, pentru cine urmărește o înțelegere până
la capăt a operei, termenii heideggerieni nu pot
fi complet desprinși de conotații contextuale și,
în fond, de evenimențialitatea istorică cu care fi-
losoful s-a confruntat. Ei nu se pot înțelege fără
acestea. Unii comentatori au și recunoscut că la
Heidegger avem de a face cu o „gândire istoria-
lă” - adică orientată spre captarea istoriei trăite,
dar și a istoriei lungi, chiar a istoriei absolute, în
termeni, inclusiv în termenii pretențioși ai meta-
fizicii. Un Heidegger extras din istorie nu mai este
nici el Heidegger, cum nici Platon sau Kant sau
Hegel sau Nietzsche sau Dewey nu erau ei înșiși!
Explicația este la îndemână: Heidegger este
un filosof care a gândit în profunzime, ca pu-
țin alții, materialul istoric și a dat termenii unei
noi abordări filosofice a epocii sale și, ca proiect
Angela Tomaselli
Copac cu amintiri de iarnă (2003) acrilic pe pânză, 50 x 50 cm
măcar, a epocilor ce vin. Invers este la fel de ade-
vărat. Heidegger s-a apropiat de materialul istoric
cu interogații și cu termenii filosofiei sale, încât
nici analizele sale factuale nu pot fi înțelese fără
cunoașterea viziunii sale. El a semnificat fapte pe
care și alții le-au semnificat, dar a făcut-o în ter-
meni proprii, din perspective noi și în mod aparte.
Teza pe care o apăr este aceea că - după cele
două praguri pe care le-am menționat, ce au în
volumul Contribuții la filosofie și în seria de volu-
me Caietele negre expresia deplină - suntem obli-
gați la a verifica aproape tot ceea ce s-a generalizat
despre Heidegger. Accentuez, ceea ce s-a genera-
lizat, doar! Altfel spus, a sosit timpul să abordăm
din nou, dar în coordonate mai largi opera sa,
chiar dacă analize să le spunem „zonale”, circum-
scrise, rămân definitive.
„Ochelarii” cu care exegeza heideggeriană ne-a
obișnuit este privirea acestei opere fie ca dezvol-
tare a fenomenologiei transcendentale pe direcția
surprinderii și mai adânci a subiectivității ineren-
te cunoașterii, fie ca „ontologie fundamentală” a
ființării specific umane (Dasein), așadar oarecum
kierkegaardian, fie ca „introducere a nazismului
în filosofie”, cum susțin unii comentatori, fie ca
nouă justificare a antisemitismului. Dat fiind con-
ținutul primelor patru volume (Gesamtausgabe
94-97),publicarea Caietelor negre a alimentat ime-
diat, cum era de așteptat, ultima interpretare.
Acum este vorba de a trece, în raport cu toate
aceste interpretări, la o nouă interpretare a ope-
rei. Obligă la ea scrierile lui Heidegger puse mai
nou în circulație și, înainte de orice, anvergura lor
neobișnuită.
În fapt, peste toate, Heidegger este filoso-
ful „întrebării privind ființa (Frage der Sein)”.
Reunoașterea vine, de altfel, și din partea sa.
„Problema mea: numai încercarea de a întemeia
ființarea umană (Da-sein) ca temei al adevăru-
lui ființei (Seyns). Dar rămâne doar o indicare
14
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
a necesității și căilor unei asemenea întemeieri”
(GA 94, p.292). Această problemă unește scrierile
operei lui Heidegger din momentul în care auto-
rul a ajuns la poziția proprie, originală, care este
mai dezvoltat expusă în Sein und Zeit, și până la
capăt. Problema trece evident cele două praguri
pe care le-am menționat.
Această problemă Heidegger și-o pune în-
tr-un moment al „culturii occidentale”, denumi-
rea sa favorită, în care a crezut că poate acuza
o „dezrădăcinare (Entwurzelung)”, ce ar sta la
originea dificultăților și crizelor. „Noi nu putem
ști ce se întâmplă în fond cu noi; o astfel de cu-
noștință nu a fost accesibilă nici unei epoci a is-
toriei. Ceea ce fiecare crede a ști este totdeauna
altceva decât ceea ce a survenit. Dar trebuie să
știm două lucruri și să concepem legătura lor:
mai întâi să opunem o rezistență la derădăci-
narea Occidentului și totodată să pregătim cele
mai înalte decizii ale ființării umane istorice”
(GA 94, p.292-293). Heidegger își asumă am-
bele scopuri - „rezistența” la „dezrădăcinare” și
„pregătirea” deciziilor - în vederea articulării și
apropierii unui „alt început” al culturii occiden-
tale, „al doilea început”, după „primul început”,
pe care l-am datora doar grecilor.
Dincoace de anii de formare și consacrare,
scrierile lui Heidegger se dispun pe gama „rezis-
tenței” la „dezrădăcinare” și a „pregătirii” deci-
ziilor pentru „al doilea început”. Pe acest traseu
în aria interesului său a intrat în anii treizeci na-
țional-socialismul lui Adolf Hitler, pe care l-a și
susținut, crezând că este o mișcare de înnoire sa-
lutară a societății germane și europene. Probele
atestă că Heidegger a aspirat să poată influența
și orienta mișcarea din poziția de „Fuhrer al
Fuhrer-ului (der Fuhrer des Fuhrers)”, cum îi
propuneau unii din jurul său.
Din optica apropiată de național-socialism și
apoi dinăuntrul național-socialismului, ca un fel
de militant, unul care opera la nivelul viziunii,
el a și tratat rolul evreilor în cultura germană și
a lumii. Hannah Arendt a fost încredințată până
la capăt că Heidegger nu a citit Mein Kampf, no-
toria scriere a lui Adolf Hitler. Dar în corespon-
dența tipărită ulterior (Marion Heinz, Geheimen
Briefe, în „Hohe Luft”, 3, 2015), se observă că
Heidegger i-a recomandat și fratelui său să ci-
tească această carte. Mărturiile atestă, de aseme-
nea, că soția sa, Elfriede, o recomanda studen-
ților.
Plasând însă de la început cultura occiden-
tală pe umerii exclusivi ai grecilor, Heidegger
și-a îngustat, în mod vizibil, din capul locului,
perspectiva. În comparație cu Nietzsche, care
a sesizat primul multiplele rădăcini ale culturii
europene (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării
europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005), Heidegger
a făcut un pas de la început discutabil. Sub im-
pactul Mein Kampf-ului el a și trecut la atacarea
evreilor. Scrierile sale conțin acest atac de neîn-
țeles pentru un filosof atât de capabil să judece
pe contul său și să ajungă la adevăruri proprii,
cum era Heidegger.
Atacul începe, propriu-zis, cu acuzarea „iu-
daizării (Verjudung)” universităților germane,
după ce în Mein Kampf (1925) se lansase tema.
Într-o scrisoare din 1929 (ce se poate citi acum
în „Les temps modernes”, nr.523, 1990) adresată
șefului departamentului universităților din mi-
nisterul de land al învățământului, Heidegger
scrie: „nu este vorba de nimic mai puțin decât
să luăm urgent la cunoștință că suntem plasați în
fața alternativei următoare: sau dotăm din nou
viața noastră spirituală germană cu forțe și edu-
catori autentici, emanând din pământul nostru,
sau o predăm definitiv evreizării crescânde, în
sens larg și în sens restrâns al termenului”.
Evident că aici este vorba de mai mult decât
de o reacție la creșterea prezenței intelectualilor
evrei în universități. Pe aceasta a avrut, de altfel,
la timpul său, să o prevină, în numele comuni-
tății evreiești, spre a nu stârni sensibilități, și lu-
cidul ministru de externe de mai târziu, Walter
Rathenau. Este cu mult mai mult și decât o reac-
ție tradiționalistă a mediului cultural, pe care și
Hannah Arendt o lua mai curând ca mentalitate
provincială, ce a supraviețuit modernizării și ră-
mâne sortită oricum dispariției.
Este mai mult, căci venea deja în urma che-
mărilor din Mein Kampf și în linia acestei cărți.
De aceea, acest atac doar s-a lărgit, în continuare,
la Heidegger, inclusiv în Caietele negre, care s-au
scris din 1930 încoace, vreme de cam patruzeci
de ani.
Nu sunt probe că Heidegger a vrut să facă se-
cret din atitudinea sa față de evrei și de iudaism
sau să o țină în sfera exprimărilor private. Este
peste orice îndoială - dovadă șirul de exprimări,
în scrisori, în discuții, în conferințe, în scrieri - că
a avut un punct de vedere pe care îl voia cunos-
cut de contemporani. La rândul său, ca și Ernst
Junger și Carl Schmitt, nu a retractat cele scrise în
anii treizeci, nu a anulat ceva și a refuzat să modi-
fice formulările când și-a reeditat, după al doilea
război mondial, scrierile.
Așa stând lucrurile, chiar dacă la orice au-
tor găsim afirmații de diferite ordine de impor-
tanță, nu dau rezultate încercările de a separa la
Heidegger ceea ce ar fi fost privat de ceea ce s-a
publicat imediat și ceea ce ar fi fost în anii treizeci
de ceea ce a a intervenit ulterior. Heidegger nu ar
fi încurajat asemenea separare, căci, în concepția
lui, ea nu ține de cel care gândește cu adevărat.
Gândirea veritabilă exclude asemenea fragmen-
tări. Heidegger se lasă înțeles luând în seamă
întregul scrierilor sale, care este, desigur, neobiș-
nuit de întins (ne aflăm abia la volumul 100 din
Gesamtausgabe!) și încă nu tocmai ordonat pen-
tru o examinare rapidă.
Oricum, atitudinea față de iudaism și de
evrei este deocamdată tema principală a discu-
ției internaționale în umbra Caietelor negre. Va
veni, desigur, timpul altor teme - de pildă, criza
Europei, reconfigurarea postbelică a lumii, învă-
țăturile vechii Chine, poziția față de democrație,
reconstrucția umană a realităților sociale, viitorul
metafizicii, relansarea gândirii - asupra cărora
Heidegger a reflectat, iar opiniile sale incită la
reflecție. Deocamdată, însă, este de lămurit tema
amintită.
Antisemitismul are forme variate. De pildă,
știm din istoria Noului Testament, că evangheliile
lui Marcu și Ioan redau momentul sciziunii dintre
adepții lui Isus din Nazaret și iudei, cu polemica
și tensiunea respectivă, și au putut fi ușor inter-
pretate împotriva evreilor. Știm că accente antie-
vreiești, chiar antisemite, sunt la Părinții Bisericii,
începând cu Tertulian, din motive eminamente
confesionale. Se poate evoca rapid o istorie de va-
riante de antisemitism - acesta fiind, din neferi-
cire și păgubos pentru toate părțile, tragic pentru
evrei, însoțitorul istoriei europene.
Din capul locului, trebuie însă spus, Heidegger
nu intră în categoria antisemiților obișnuiți - el
nu are de a face nici cu Richard Wagner, cu Eugen
Duhring sau cu cel pe care Goebbels îl socotea
campionul antisemitismului modern, A.C.Cuza.
Heidegger nu este nicidecum din speța lui Alfred
Rosenberg sau Julius Streicher.
Sunt de părere că refuzul lui Heidegger de a re-
tracta sau modifica formulări din anii treizeci este
legat de multe lucruri - convingeri intime, voin-
ța de a nu părea oportunist, orgoliul etc. Refuzul
acesta este legat și de faptul că antisemitismul său
se încadra într-o concepție pe coordonate mai
largi, cu mult mai ambițioasă, pe care o voia re-
prezentativă pentru el. Antisemitismul era doar o
consecință și, până la urmă, o parte a acesteia.
Mai exact, în tentativa sa de a croi calea spre
un „un nou început” al „culturii occidentale”, dar
rămânând în linie cu grecii antici, ai perioadei
presocratice, Heidegger a vrut să ajungă la dis-
locarea și chiar la înlocuirea cărții fondatoare a
Occidentului, a Europei în întregime, care este
Biblia și care este, se știe bine, evreiască. Atacarea
evreilor și a iudaismului este dusă la Heidegger
de fapt de pe acest fundal, cu asemenea proiect.
Foarte probabil, Heidegger reprezintă în cultura
modernă cel mai clar năzuința creării alternativei
la Biblie.
Cum atestă numeroase exprimări, la Heidegger
este antisemitism. Cine îl contestă bate pasul pe
loc, în pofida evidențelor. Este, însă, un antisemi-
tism învăluit în proiectul unei alternative la Biblie.
Numai din perspectiva acestui proiect se pot inte-
gra toate scrierile lui Heidegger și, desigur, reflec-
țiile lui, incluzând cele polemice, ca și, de altfel,
manifestările vieții lui.
Imediat după tipărirea Caietelor negre, pe sce-
na filosofiei s-a produs, cum am spus în alt loc
(Andrei Marga, Un cutremur în filosofie: „Caietele
negre” ale lui Heidegger, Editura Revers, Craiova,
2019), un cutremur. Unii au acuzat un antise-
mitism mai virulent decât cel care era cunoscut
din scrieri anterioare. Ei au argumentat invocând
faptul că Heidegger a criticat metafizica, a respins
esențialismul, dar le-a aplicat pe ambele atunci
când a discutat despre evrei. Ca urmare, el nu a
ajuns să discute despre evrei în carne și oase, ci a
rămas la o construcție proprie - la „evreul meta-
fizic” (Donatella di Cesare, Heidegger e gli ebrei. I
Quaderni neri, Bollati Boringhieri, Torino, 2014,
p.210). Antisemitismul nu este la Heidegger bio-
logic, rasial, ci a devenit astfel „metafizic”.
Editorul german al Caietelor negre a observat,
la rândul său, că nu există la Heidegger o abor-
dare a evreilor care să poată fi socotită antisemi-
tism elaborat. Există, însă, o prelucrare a unor
perorații ale antisemitismului din jur, din punct
de vedere filosofic - în mod exact din punctul de
vedere inaugurat de Contribuțiile la filosofie, al
„istoriei ființei”. Ca urmare, la Heidegger găsim
„antisemitismul înscris în istoria ființei”(Peter
Trawny, Heidegger und der Mythos der judischen
Weltverschworung, p.157-178), care nu poate fi
eludat, fiind literal. Caietele negre nu fac secret din
el și îl etalează.
Cum era de așteptat, imediat a intervenit apă-
rarea lui Heidegger. Ea s-a organizat în jurul fa-
miliei și al celui din urmă asistent privat al lui
Heidegger. Care sunt argumentele apărării re-
lative la susținerile despre evrei și iudaism din
Caietele negre?
Fiul lui Heidegger amintește că a fost în antura-
jul filosofului în anii național-socialismului și in-
vocă faptul că de a lungul vieții acesta a întreținut
relații de amiciție cu evrei. Cel puțin trei aman-
te ale filosofului au fost evreice. Familia Husserl
ar fi fost cea care a rupt relațiile cu Heidegger,
nu invers. „Caietele negre conțin critici severe
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
15
o
în privința americanismului și bolșevismului, a
creștinismului și Bisericii catolice. Ele vizează, de
asemenea, englezii, tehnica, știința, universita-
tea și național-socialismul, pe care Heidegger l-a
aprobat la început. Prin contrast, rarele și scur-
tele observații privind iudaismul nu joacă decât
un rol secundar. Martin Heidegger însuși nu le
atribuia nici o importanță” (Hermann Heidegger,
Martin Heidegger n’etait pas antisemite, în
Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco
Alfieri, Martin Heidegger. La verite sur ses Cahiers
noirs, Gallimard, Paris, 2018, p.444-445). Așadar,
nu ar trebui cedat tendinței de politizare exage-
rând ponderea unor însemnări din moștenirea lui
Heidegger.
Argumentul relațiilor strânse nu mai este con-
vingător din moment ce relații bune cu evrei au
avut și destui antisemiți. Nici astăzi nu este altfel.
Dar la Heidegger nu ai cum să eludezi îmbrăți-
șarea unor teze severe, de pildă cele cu privire la
„calculație”, la „mașinație” și la „conjurația mon-
dială a evreilor”, care erau, ori pe ce față se întorc
lucrurile, din arsenalul de prejudecăți ale antise-
mitismului.
Fostul asistent al lui Heidegger, von Hermann,
insistă pe faptul că în Caietele negre sunt opinii
„private sau personale”, care nu ar fi nicidecum
„pura gândire a lui Heidegger” (Von Hermann,
Clarifications necessaires sur les Cahiers noirs, în
Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco
Alfieri, Martin Heidegger. La verite sur ses Cahiers
noirs, p.37) și nu ar face parte din „ansamblul
ontologico-istorial” al moștenirii lui Heidegger”
(p.41). Cei care vorbesc de antisemitism în aces
caz nu ar face decât să „instrumentalizeze poli-
tic” scrierea heideggeriană și nu ar proceda „fi-
losofic” (p.43). Există, desigur, în Caietele negre,
paisprezece pagini referitoare la evrei, de care
și von Hermann se desolidarizeaă explicit, dar
afirmațiile vădit politice ale lui Heidegger nu ar
putea fi bază pentru „interpretarea operei istori-
ale în întregime” (p.45). Ar fi reflecții „la nivelul
cotidianității”, care ar ține de altceva decât de an-
tisemitism (p.46). Von Hermann scrie că „nimic
nu permite să se stabilească cea mai mică legătură
între pasajele litigioase ale carnetelor și gândirea
lui Heidegger ținând de istoria ființei” (p.59). El
insistă continuu asupra separației dintre ceea ce
scrie în privat un autor și gândirea lui propriu-zi-
să.
Pledoaria lui van Hermann este de așteptat, dar
nu reduce greutatea Caietelor negre și nu înlătu-
ră evaluarea lui Peter Trawny. Nu se poate separa
gândirea lui Heidegger de ceea ce se prezintă în
Caietele negre din motivul simplu că Heidegger
însuși a pregătit pentru tipar aceste „carnete”, cu
toată meticulozitatea, și a cerut includerea lor în
opera sa, în Gesamtausgabe. Cezura între opinii
private și personale și gândirea sistematică este
plauzibilă, dar în acest caz nu funcționează, căci
Heidegger vorbește în Caietele negre în sensul
gândirii sale sistematice, nu în alt sens. La drept
vorbind, sunt rare pe lume scrierile atât de îngrijit
organizate și pregătite de vreun autor pentru tipar
și, de fapt, pentru posteritate și istorie, precum
sunt Caietele negre!
Fostul asistent al lui von Hermann, acum pro-
fesor la universitatea Latran, din Roma, a rafinat
strategia apărării lui Heidegger în fața evaluării
de „antisemitism al istoriei ființei”, dată de edito-
rul Caietelor negre. Pe bună dreptate, Francesco
Alfieri propune ca în Caietele negre, pe care și el le
socotește, cam minimalizant, „carnete”, să se evi-
te alunecarea în teme colaterale și să se rămână
la „mișcarea proprie gândirii lui Heidegger” (Les
Cahiers noirs. Analyse hitorico-critique se passant
de toute commentaire, în Friedrich-Wilhelm von
Hermann, Francesco Alfieri, Martin Heidegger.
La verite sur ses Cahiers noirs, p.73). Numai că
„mișcarea” el o reconstituie astfel încât să iasă
din discuție de la început anumite fragmente.
Argumentul său este că „referința la <Occidentul
creștin> ca și menționarea <evreității> și a ceea ce
este evreiesc nu comportă nici o reflecție explicită
sau implicită care ne-ar permite să presupunem
- atât cât s-ar putea emite o asemenea ipoteză -
că Heidegger a vrut să se refere la Volk (poporul)
evreu ca atare...(p.356)”. Neexistând asemenea
reflecție, nu ar fi cazul să se piardă timpul cu ipo-
teze.
Argumentul mi se pare straniu. Desigur,
Heidegger nu se referă la evrei ca „popor (Volk)”,
dar se referă la „Judentum” și „Weltjudentum”,
care sunt chiar mai mult decât „Volk”!
Și eu consider că trebuie urmărită „mișcarea
proprie gândirii lui Heidegger”. Adică, așa cum
înțeleg eu lucrurile, trebuie stabilite cu precizie
problema, rădăcinile ei contextuale, proiectul fi-
losofului și ceea ce el a întâlnit în cursul vieții
sale. Numai că acestea nu țin doar de tematica
filosofică. Heidegger s-a și opus considerării a
ceea ce el face drept filosofie. El scrie că „drumul
gândirii mele nu duce la o filosofie, nici nu are
intenția să întemeieze încă și mai radical filoso-
fia de până acum. Revenirea la temeiul metafi-
zicii semnifică cu totul altceva, dacă devine clar
că metafizica a desfășurat adevărul existentului
caatare, uitând de fapt adevărul esenței ființei.
Drumul gândirii mele este un drum în domeniul
adevărului ființei înseși, din care abia se deci-
de ce devine filosofia - dacă nu cumva ea este
tocmai la sfârșit și fiecare încercare de filosofare
antrenează cu sine o negare a gândirii” (GA 98,
p.269-270). Filosof de cea mai mare anvergură,
Heidegger a gândit în raport cu curentele majore
ale gândirii universale. În definitiv, el a urcat de
la „analitica ființării umane” și „ontologia fun-
damentală”din Sein und Zeit, care l-au și înscris
definitiv în istoria cugetării, la „istoria ființei”. El
s-a confruntat în contextele vieții sale nu doar
cu o viziune, să spunem așa, ci cu toate viziunile
ființiale.
În „istoria ființei” confruntarea cu gândirea
rezultată din „primul început”, la grecii preso-
cratici, apărarea ei și deslușirea „noului început”
formează miezul. Peste toate, nu „introducerea
nazismului în filosofie” (cum scrie Emmanuel
Faye, Heidegger, l’introduction du nazisme dans la
philosophie, Albin Michel, Paris, 2005), nu anti-
semitismul sunt țintele, să spunem așa, „ultime”
ale lui Heidegger. El nu a lucrat astfel, căci a vrut
altceva. Heidegger a vrut să lămurească destinul
„culturii occidentale” și să imprime un nou curs
acesteia, într-o situație pe care el o califică de
„dezrădăcinare”. El înfruntă ca „rezistență” toate
componentele pe care le vedea la originea „dez-
rădăcinării”: iudaismul, creștinismul, democra-
tismul, americanismul, comunismul, tehnicismul
modern. Nici cu unul nu este împăcat, iar viziu-
nea sa vizează înlocuirea la rădăcină a acestora -
iar rădăcina este Biblia.
Așadar, au dreptate cei care caută reconsti-
tuirea „mișcării proprii gândirii lui Heidegger”,
precum Francesco Alfieri. Dar „mișcarea” are de
luat în seamă toate datele - în fapt toate scrierile și
fragmentele. Dacă se iau toate acestea, evaluarea
de „antisemitism al istoriei ființei” emisă de edi-
torul Peter Trawny nu o poți ocoli.
Doar că lucrurile nu se opresc nici aici.
Heidegger nu vizează în atacurile sale persoane
evrei. De aceea a și avut relații amicale cu evrei,
iar Hannei Arendt, căreia îi dedica poezii și la
aproape șaptezeci de ani, i-a scris deja în anii
treizeci că relația lor nu este în vreun fel atinsă de
opiniile sale. Heidegger nu a considerat că relația
este atinsă nici cu Elisabeth Blochmann, Masha
Kaleko, Nelly Szilasi, evreice care au intrat în isto-
ria sentimentală drept parte din viața sa. Faptele
sunt indicii că nu proceda conform maximei an-
tisemite „te accept ca evreu, căci nu ești ca evreii”.
Heidegger era mai presus de asemenea penibili-
tăți.
Heidegger vizează, însă, ceea ce ar putea fi, in-
clusiv din punct de vedere filosofic, grav în urmări.
Este vorba de lunga tradiție a vieții evreilor baza-
tă pe Biblie. Aici nu putem să nu-i dăm dreptate
lui David Patterson (Nazi, Philosophers, and the
Response to the Scandal Heidegger, în J.K.Roth,ed.,
Ethics after Holocaust. Perspectives, Critiques and
Responses, Paragon House, St.Paul, Minnesota,
1999, p.151), care l-a plasat pe Heidegger printre
gânditorii care au vrut denunțarea Dumnezeului
lui Abraham. În zilele noastre, Michael Chigel
merge mai departe și are, cu siguranță, dreptate.
Tânărul cercetător scrie că nu este vorba de
antisemitism la Heidegger, ci de cu totul altceva,
de un anti- mai adânc. Este un „anti-adamism”
sinonim cu „păgânismul” (Michael Chigel,
Kabale. Hebraischer Humanismus im Lichte
von Heideggers Denken, Vittorio Klostermann,
Frankfurt am Main, 2020, p.280). A spus-o, în-
tr-un fel, chiar Heidegger când, în Caietele negre,
a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul
care, păgân (Heide), întâlnește un câmp neculti-
vat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă
înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin
câmpuri de piatră“ (GA 97, 62). Caietele negre ofe-
ră diverse probe ale „păgânismului” heideggerian.
Doar că opera lui Heidegger are un strat și
mai adânc, căci gânditorul a mers mai departe.
Problema sa, ce vine la suprafața filosofiei din
multe direcții, este, cum am mai spus, „problema
ființei”. Ea este, în gândirea sa, sinonimă cu des-
tinul „culturii occidentale”. Acesta este orizontul
cel mai larg ale cărui coordonate au fost asumate
de Heidegger în - foarte probabil - cea mai amplă
operă a temei.
De aici a venit atacul său. Nu este, însă, la
Heidegger un singur atac. Numeroase fragmente
probează că este vorba de un atac multiplu direc-
ționat: la evrei, la creștinism, la democrațiile mo-
derne, la comunism, la tehnică, la publicitate, la
multe isme ce umplu modernitatea târzie. Destul
să observi, de pildă, severitatea detașării critice a
lui Heidegger de creștinism pentru a-ți da seama
că atacurile sale bat departe. „Eu nu sunt creștin,
și numai de aceea că nu pot fi. Eu nu pot fi căci,
vorbind în termeni creștini, nu am grația. Eu nu
o voi avea niciodată câtă vreme drumul meu este
epuizat de gândire (zugemutet bleibt). Gândirea
însăși este prăpastia pentru credință. Prăpastia nu
este abia între gândire și credință, undeva în inde-
terminat. Poate exista <filosofie creștină>, dar ră-
mâne întrebarea în ce măsură asemenea filosofie
gândește. Putem presupune că numai atâta timp
cât ea crede; adică ea gândește doar în aparență.
Dar nu există gândire creștină care să fie gândire”
(GA97, p.199).
Prezența orizontului menționat explică îm-
prejurarea că este proprie lui Heidegger, cum
am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofi și
teologi actuali, Meteor Press, București, 2019),
16
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
aducerea la același numitor a curentelor polare.
La el creștinismul și rasismul, romantismul slă-
bit și „făcătorii de afaceri” cu produse spirituale
(GA 94, p.371), recursul la istorie și invocarea
tehnicii (GA 95 p.100), istorismul lui Hegel și fi-
losofia „voinței de putere” a lui Nietsche (p.310),
liberalismul și comunismul (p.154), bolșevismul
și nazismul și fascismului italian (GA 96, p.109),
jonglerii financiari din Republica de la Weimar
și propagandiștii național-socialismului (p.234)
sunt în aceeași barcă deoarece trăiesc din resturile
aceleiași metafizici epuizate.
Că Heidegger i-a atacat pe evrei ține de de îm-
prejurarea că i-a socotit sursa ismelor modernită-
ții. Spre a percepe ce s-a petrecut o scurtă compa-
rație este edificatoare.
Ne amintim că Nietzsche a elogiat superlativ
Vechiul Testament. Aici, scrie el, sunt „oameni,
fapte și vorbiri într-un asemenea stil grandios
încât scripturile grecești și indiene nu pot pune
ceva comparabil alături” (Jenseits von Gut und
Bose, fragmentul 26). Nietzsche nu și-a ascuns
admirația pentru capacitatea evreilor de a în-
frunta dificultățile lumii. Este sigur că evreii, „nu
doresc supremația asupra Europei; este la fel de
sigur că ei nu lucrează și nu planifică un aseme-
nea scop. Între timp, ei doresc și aspiră mai cu-
rând la ceva oarecum important, să fie insorbiți
și absorbiți de Europa; ei năzuiesc să fie în cele
din urmă stabiliți, autorizați și respectați undeva
și vor să pună capăt vieții nomade, evreului rătă-
citor...” (Jenseits von Gut und Bose, fr. 26).Evreilor
diasporei, Nietzsche le recunoaște un rol unic. În
virtutea educației mai temeinice și a experienței
care i-a consolidat, evreii au devenit cea mai pu-
ternică și mai stabilă populație (race) din Europa.
În optica lui Nietzsche, evreii vor fi „binecuvânta-
rea Europei” (Aurore, fr. 205), nu pericolul.
Heidegger a fost, să recunoaștem, tributar în-
gustării inițiale a opticii sale asupra Europei și,
desigur, anilor treizeci. Mai puțin vizionar, el a
trecut la atacarea a ceea ce Nietzsche, cu o privi-
re complexă, dar și cu integritate caracteristică a
elogiat.
Azi gândim diferit, căci cunoaștem mult
mai bine lucrurile. Europa și ceea ce Heidegger
numește „cultura occidentală”, stă, cum deja
Nietzsche a observat, pe multiple filoane - de fapt
pe un triunghi - Jerusalim-Atena-Roma (Andrei
Marga, Die Wiederherstellung des Dreiecks,
Jerusalem, Athen, Rom, în Klaus Dethloff,
Ludwig Nagl, Friedrich Wolfram, Hrsgs., <Die
Grenze des Menschen ist gottlich>. Beitrăge zur
Religionsphilosophie, Parerga, Berlin, 2007, pp.69-
105).Heidegger a exploatat un filon și un unghi,
împotriva celorlalte. Aceasta îl particularizează, îl
duce în bună măsură la optica proprie și îl face
radical.
Din această optică nu se poate ieși, însă, fără o
critică cunoscătoare, într-o convorbire cultivată și
argumentativă, cu toate datele pe masă. A trebuit,
însă, din nefericire, ca în Europa să se ajungă la o
„unilateralizare”, ca să folosesc un termen heideg-
gerian, cu urmări tragice, ca să ajungem la adevăr.
Noile constelații ale lumii, în care deja s-a in-
trat, destinul Europei, al „culturii occidentale”,
cu implicațiile lor, sunt din nou pe agenda gân-
dirii. De aceea, a gândi problema ființări umane
(Dasein) și a ființei (Sein), profilată de Heidegger,
dar a fi gata să ieși din eroarea sa luând în seamă
date vechi, pe care el le-a ocolit, și date noi, pe
care istoria le-a ivit, este actual.
■
Nodurile
■ Christian Crăciun
Angela Tomaselli	Deal cu amintiri (2010) acrilic pe pânză, 60 x 100 cm
Moto: „ Toată mărturia e de față,”
Anatomia, fiziologia și spiritul
Interpretarea mea este de tip „oriental” o în-
șurubare în text, o înaintare odată cu textul
spre un adânc pe care el îl conține, o încre-
dere talmudică în pluralitatea lumilor și a ermi-
niilor aferente, posibile. Poemul de citit azi este
Anatomia, fiziologia și spiritul din volumul Epica
Magna. Dar, ca uvertură, avem nevoie de o rapidă
privire peste alte vreo două texte.
Ochiul este legat poetic de lacrimă. Până acolo
încât devine propriul lui fruct. În Nod 3 poetul
spune: „Ochii mei nu mai plângeau cu lacrimi/
ci cu ochi,-/orbitele mele nășteau întruna ochi,-/
ca să mă liniștesc, de-aș putea să mă liniștesc”.
Vom regăsi, anticipez, metafora liniștirii în ul-
tima parte a Anatomiei... Ochiul este un nod de
sens. Pentru că ochiul trebuie să vadă invizibilul.
Iar nodurile... nodurile sunt semne, limbaj se-
cret, legături între lucruri despărțite, între viață
și moarte în cazul acestui volum1. Iar volumul
Epica Magna începe tocmai cu Descrierea lui A.
În „zeama gânditoare a creierului” A ancorează
ca gând („Gând cu ancoră A,/În zeama gânditoa-
re a creierului...”). A este „templu al cuvântului”,
„rugarea trupurilor noastre fumegânde”. A este
Învierea: „Gândire devenită strigăt,/înzdrăvenind
un mormânt”. A este legat de trup, deci de moar-
te. Peste care trece prin gândire. „A, te-am făcut
trup/ca să rămână din trupul meu, după spulbe-
rare/A”. „Înmormântându-mă,-/A,/trup îmi ră-
mâi, al gândirii”. Este o obsesie a începutului în
poezia lui Nichita Stănescu și Alpha/Aleph sim-
bolizează perfect acest început absolut al lumii.
„Aleph este la fel de misterios precum, prin ana-
logie, este punctul în geometrie sau numărul 1 în
aritmetică. Născut din „Nimic”, fără tată și mamă,
depășind orice origine, și el însuși originea totul,
el se autofecundează și se autogenerează în 2”.2 „Îl
opun pe A lui 1/Nori peste semne”, spune Nichita.
„Îl opun pe A, mie,/Sufletului meu îl opun pe A./
Luptă care naște înțeles./Cort al amintirii mele”.
Dar, pentru a înțelege în ce mod corpul se află
în strânsă legătură cu A (absolutul, abstractul, în-
ceputul și sfârșitul) trebuie să ne aplecăm mai ales
asupra acestui poem dedicat expresis verbis acestei
teme: Anatomia, fiziologia și spiritul, din volumul
Epica Magna. Citindu-l pe Nichita Stănescu, se
cade să ai permanent în minte această luptă care
naște sens. Vălmășia unora dintre textele sale din
această permanentă luptă purcede. Nu totdeauna
se ajunge la Sens, dar lupta pentru el, mărturia e
mereu de față. „Semnul este, nu-l vedem” sună
altă axiomă din acest poem emblematic. Nichita
are, înainte de a avea o poetică, o strategie poeti-
că, o căutare nepreocupată de capodoperă, ci de
predare. Acesta este unul dintre cele mai coerente
imaginar și ideatic poeme nichitiene, de strin-
gența Elegiilor. Rostirea este pseudo-gnomică, în
stilul „inventat” de poet, enunțiativă: „trupul este
făcut să fie mic”, „Semnul este, nu-l vedem”, „pri-
ma mărime peste zero este infinitul „, „Moartea
este prima amintire”, „Strig:/Nu ochiul trebuie
deschis/ci vederea...” etc.
Poemul Anatomia, fiziologia și spiritul este un
poem despre zeu. Despre imposibilitatea lui de a
avea trup. Și voința trupului de a fi zeu. Zeu sieși.
„Trupul este făcut să fie mic”. Iată axioma de por-
nire. „Dar, vai, nu există mic...” se spune puțin mai
departe. Marcând construcția zig-zagată specifică
acestui poem. Atunci când trupul trece în cifră, în
abstract, el devine „mic”, adică trece în invizibil.
De aici jocul permanent între cifră, trup și zeu.
„Ia-mi creierul/în mâinile tale moi/și înveleș-
te-mi-l/cu osul luminii”, prima strofă, este o an-
tropogeneză sub formă de rugăciune. Imperativul
verbului exprimă dorința de naștere, de întrupare
în „tarele” osului. Și imediat se trece (alternanță
ce va fi practicată în tot poemul) la enunțul de
abstractă uscăciune: „Prima mărime peste zero
este infinitul/peste nimic, -/totul”. Jocul poetic
stă în relativitatea perspectivelor, aproape ludică
în clișeele perspectivelor. Furnica pe capul unui
zeu este o imagine comică. Dar perfect coerentă
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
17
o
cu intenția gnomică a poemului. Urmărim un șir
nesfârșit de zei, care, ca niște Matrioște, se conțin
unul altul, ies unul din altul, și asta duce la o „re-
lativizare absolută” a perspectivei. „Cifra e făcută
să fie /lipită de micime, pe neființă./Dar, vai, nu
există mic,...”. Ca și în Elegii, poemul tinde să re-
constituie „un punct de vedere absolut”. Imposibil
de obținut în plan mundan. „Acolo, în locul de
unde,/deodată, se vede totul,/când/a vedea nici
nu mai înseamnă/ a vedea”. „Ar trebui nu ochi
rotund,/ci vederea ca oul” observă cu poetică
subtilitate Nichita. Adică o vedere care să nască
obiectul, să se confunde cu obiectul. Nu ochiul fi-
zic, rotund, ci o(chi)ul increat. Cunoașterea prin
co-naștere. Dar „sarcina ochiului e să vadă linia”.
Anatomia este „literă scrisă de jur împrejur”.
Laitmotivul: „Toată mărturia e de față” lumi-
nează sensul integrativ al poemului. tautologia
fundamentală a lui este ceea ce este. Se vede ceea
ce se vede. Poemul aduce în prezență, este o măr-
turie, indiferent de cele două lumi între care el se
plimbă fulgerător. Între trup și cifră, A capătă o
anatomie care este „imaginea întregului”. Sortită
să rămână „necitită”. „dar necitită, ea /imaginea
întregului//ar putea fi o falie în stâncă,-/.../ea ră-
mâne doar prilejul,/trist,/al ruperii copitei unui
cal,/scăpată în ea”. Avem aici o imagine recurentă
la poetul nostru: aceea a capcanei în care ființa
este prinsă. Limbajul acesta oracular, („mâncăm
legea timpului”), induce în eroare numai pe cine
nu este pregătit pentru noutatea arhetipală pe
care o caută ars poetica nichitiană. Poate că po-
etul mimează, cum s-a spus, cu reproș, acest stil
oracular. Dar Nichita caută și obține o densitate
a textului printr-astfel de construcții sintacti-
co-semantice, densitate care îți cere să o străbați.
Te provoacă. Enunțurile sale sunt rareori liniare,
mai ales în volumele din a doua perioadă de cre-
ație, de aceea ele trezesc chiar și azi nedumeriri și
neînțelegeri. „E literă scrisă de jur împrejur,/cum
aerul de jur împrejurul globului,/cum carnea de
zeamă a piersicii/de jur împrejurul sâmburelui
creieros”. Imaginea aceasta este cel puțin la fel de
puternică precum mallarmeanul „Tout, au mon-
de, existe pour aboutir a un livre”. Numai că mult
mai poetică. Literă scrisă înseamnă aici, în fond,
poezia ca prezență totală, consubstanțială cu lu-
mea. Cea spre care tinde mereu, bâiguind, poetul.
Litera doar înconjoară sâmburele tare, dar tocmai
acesta este „creierul”. Adjectivat, creieros, căci este
un atribut. Al cui? La asta răspunde poemul.
Cuvântul este, în acest context, un „organ” în
plus al trupului cosmic. „Între mine și tine/numai
cuvântul, acest organ fioros/și comun amânduro-
ra,/ este”. Atenție la acest verb final, așezat cuminte
ca o ghilotină la sfârșitul unei descrieri prin situare
a cuvântului. Poezia lui Nichita, neavând aproape
niciodată alt subiect decât pe sine însăși, fulge-
ră mereu între aceste limite: cuvântul-litera-cifra
și trupul (dez-membrat, metaforă mereu reluată.
Pentru poet acțiunea pe care o exercită asupra tru-
pului, descompunerea lui în părțile alcătuitoare,
este strict similară aceleia asupra cuvântului: le tra-
tează ca pe o materie plastică, căreia îi poate schim-
ba la nesfârșit formele). Cuvântul este corporalitate
în poezia lui Nichita Stănescu.
Este invocat și aici același organ inexistent
pe care-l va căuta poetul în a zecea Elegie. „Nu
ochiul trebuie deschis,/ci vederea/.../nu urechea
trebuie ciulită,-/muzica lumii folosește urechile/
cum cel care a băut/zidul sau trunchiul copacului”.
Îndrăzneala fiziologică a imaginii din urmă trebuie
să fi scăpat cenzorilor vremii. Dar e foarte puter-
nică pentru a sugera ruptura, sciziunea originară
Angela Tomaselli	Deal cu amintiri (2008) acrilic pe pânză, 50 x 40 cm
a poeziei nichitiene între mundan și abstract. La
nivelul construcției textului, o astfel de ruptură se
petrece odată cu strofa „Mă ridic și spun”. Tonul
poemului se schimbă radical. Recuzita de ima-
gini devine abstractă: a uita, a-și aduce aminte, a
se mira, a părăsi, întâmplare, început. Sfârșind
cu moartea, enunțată firește printr-un paradox:
„Moartea este prima amintire, /și cea mai veche.”.
Conexiunea cu prima parte a poemului se face
prin legarea morții de A, de „trupul mic”, redus la
zero: „Amintirea lui nimic/amintirea lui nimeni/
amintirea lui zero”. Jocul de balans între A și anato-
mie nu este, însă, abandonat nicio clipă: „Ea e me-
moria,/Dar se șterge, se acoperă/cu sânge/cu miros
de carne arsă/cu mirarea sângelui, numită groază/
cu sunetul de nisip de clepsidră/al ruperii osului”.
Memoria este aici numele uitării corpului muritor
și suferitor. „...urlă de durere,/Cine strigă și cine
zbiară, cine urlă/și cine se vaită,/cine se-ngroapă în
miros și în putoare și în/dampf, în miazmă,/cine
plânge/și cine se sărează,/cine se amărăște/și cine
se zguduie și se hohotește și se zbate,/cine se jupoa-
ie, se rupe, se smulge/acela nu-și aduce aminte de
nimic/acela nu are memorie,/e ocolit de lege/este”.
Aceste versuri sunt precedate de același imperativ
„profetic”: „Atât îți zic, miră-te,/atât îți zic, urlă de
durere”. Ce salt poetic de la mult mai romanticul
și direct accesibilul și banal poeticul „ce mirare că
ești...” la acest imperativ absolut: miră-te! Memoria
ca memorie a morții, poate unul dintre cele mai
profunde gânduri poetice nichitiene.
Dar de ce trebuie rupt cuvântul? „Să-l rupem
pentru liniște/să-l rupem pentru liniște”. Rupt,
pentru că este un simplu „organ”. Și organele-s
sfărmate. Este eliberarea de cuvânt, un nivel su-
prem al poeziei. Al „Sinei”. Trecerea în necuvânt.
Cuvântul este un „organ fioros” și spaima aceasta
a lui nu trebuie uitată când îl citim pe poet. Și ce
se ivește în această ruptură „dintre noi doi”, care
este evident ruptura sinelui și a sinei? Cât de adân-
că este această ruptură? „Cât să treacă o pasăre
printre noi doi”. Într-o tăcere în care se aud cifrele.
Adică neființa, increatul. Modul de citire pe care
îl propun scoate în evidență o coerență internă a
poeziei pe care lectura liniară riscă să nu o observe.
„E liniște, trece o pasăre”. Pasărea este aici Duhul,
cel prezent în fisura din ființă. Acum și titlul poate
fi înțeles pe deplin: anatomia (organele), fiziologia
(metamorfozele) și duhul. Și de aici o pornesc cu
erminia mea înapoi, venind dinspre finalul po-
emului, pentru a reîntâlni acest „zbor invers”. „E
liniște, trece o pasăre”. Să-l rupem pentru liniște
spunea mai înainte despre cuvântul care tulbură
liniștea... Acum e liniște... odată cu apariția păsării.
A duhului plutitor peste lume. A fost rupt osul tare,
de legătură, al cuvântului. Trecerea păsării-duh
deschide prin asta o lume. Deschide vederea, feres-
trele. Se vede prin aripi, pentru că aripile ei sunt
ferestre. „Mâl transparent”. Teribilă definiție a du-
hului! „Să treacă o pasăre printre noi doi./Ba nu,
trece o pasăre deasupra mea.” E o situare fermă sub
aripa duhului. Aripile păsării se sprijină pe stâlpii
cerului. Formează Cortul lumii. „Acoperământul
meu este Sfântul Duh” spune o rugăciune. Și iar se
schimbă perspectiva, în acest carusel, prin vehe-
mentul „ba nu”, rapid repetat de vreo cinci ori, ca o
serie de fleșuri: 1. „eu mă clatin”, atârnat de propria
privire venită din cer ca un spânzurat de frânghie.
2. Trecerea păsării atât de mare încât e statică. 3.
Se deschid ferestrele spre dincolo, mișcate de zbo-
rul păsării 4. 5. Nu rămân decât ferestrele și aripa
într-un vârtej, un sorb care duce la liniștea despre
care este scrisa poemului.
Mai rămâne un element însă, poate cel mai
surprinzător și cel mai greu de explicat al poemu-
lui. Acel DA final. Apărut brusc, neanunțat de ni-
mic. Proclamație. Recunoaștere. Întărire, pecete a
tot ce a fost enunțat până acum. Un fel de Amin.
Note
1	Vezi analiza în Ioana M. Petrescu, Eminescu și mu-
tațiile poeziei românești, ed. Viitorul Românesc, 1998,
cap. 3x11 feluri de a tăia nodul gordian pp. 282 ș.u.
2	Annick de Souzenelle, La Lettre, chemin de vie,
Approche du symbolisme de lecriture hebraique, le
Courrier du Livre, Paris, 1978, p. 31;
■
18
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
filosofie
Relațiile supercategoriale
complexe
■ Acad. Alexandru Surdu
S-ar putea stabili și anumite „relații” între per-
soanele divine, de precedență, de exemplu,
între Dumnezeu Tatăl și Fiul lui Dumnezeu,
și invers, de succedență și respectiv de „proveni-
ență” a Duhului Sfânt din Tatăl (ek tou Patros). În
privința provenienței și din Fiul (Filioque) s-au ivit
contraargumente. În cadrul Crezului Creștin, Fiul
lui Dumnezeu s-a întrupat „de la Duhul Sfânt” (ek
Pneumatos agiou), căruia îi era succedent.
Dar toate aceste relații sunt discutabile între en-
tități de puterea Infinitului și a Eternității, care, în
plus, sunt și identice. S-a considerat totuși că ele ar
fi de aceeași substanță (homousia) sau ființă care
diferă numai prin hipostaze.
Considerațiunile acestea sunt inacceptabile nu
numai pentru Intelect care nu admite că (1=3),
ci și pentru Rațiune care ajunge la contradicții de
genul: „Dumnezeu Tatăl este identic cu Fiul lui
Dumnezeu” și „Dumnezeu Tatăl este diferit de
Fiul lui Dumnezeu”. Această identitate și diferen-
ță i-a sugerat lui Serapion Mașkin, urmat de Pavel
Florenski (în lucrarea Stâlpul și Temelia Adevărului,
Polirom, Iași, 1999) rezolvarea situației prin accep-
tarea unei legi a identității diferită de A=A. Dar,
dacă (A=NonA), chiar dacă l-am nota pe non-A
cu B (A=B), formula nu este acceptabilă în cadrul
Sfintei Treimi, căci Fiul lui Dumnezeu nu este nu-
mai diferit (B față de A), ci și identic cu A și atunci
formula ar fi (A= și ^ B).
Sfânta Treime reprezintă o treime specială cu
relații supercategoriale specifice de identitate și di-
ferență în cadrul Unului ca Supercategorie autolo-
gică. Taina Sfintei Treimi sau Misterul (mysterion),
cum îi zice Hegel în Prelegeri de filosofie a religiei,
apare numai în raport cu percepția senzorială, cu
tratarea intelectivă și rațională a enunțurilor anti-
nomice pe care le presupune exprimarea relațiilor
dialectico-speculative dintre entități de „puterea”
Supercategoriilor.
Pentru percepția senzorială, de exemplu, nu
poate fi imaginată situația de precedență a efectului
față de auză, căci se observă întotdeauna mai întâi
cauza care precede efectul. Cu toate acestea, sunt
cazuri frecvente în care relația dintre cauză și efect
este de simultaneitate. Fulgerul (lumina) și tune-
tul (sunetul) percepute de la distanță par în relație
de precedență și succedență. De aproape însă, par
simultane. În cazuri artificiale însă fenomenele se
produc în vederea obținerii unor efecte preconce-
pute, care sunt gândite, proiectate și executate in-
tenționat. Oarecum Demiurgic. Dumnezeu a zis:
Să se facă lumină! (Fiat lux!), adică să se facă, să se
producă efectul.
Din perspectiva relativității, apropierea de vite-
za luminii poate produce (intelectiv, adică pe baza
unor calcule) fenomenul contracției trimpului sau,
prin depășirea vitezei luminii să se accepte (tot in-
telectiv) ca un vehicul să ajungă la destinație înain-
te de a porni, ceea ce este intolerabil din perspecti-
va percepției senzoriale.
Cu atât mai intolerabile sunt situațiile dialecti-
co-speculative, în care entitățile speculative sunt
identice și totodată diferite simultan, ca Fiul lui
Dumnezeu care este și Fiul omului, sau Fiul lui
Dumnezeu care este „de o Ființă (homoousios)
cu Tatăl prin care toate s-au făcut (di'ou ta panta
egeneto). Și aceasta „mai înainte de toți vecii” (pro
panton ton aionon), dar s-a întrupat totuși din
Fecioara Maria și a fost răstignit în zilele lui Pilat
din Pont. Ceea ce este, într-adevăr, intolerabil nu
numai pentru percepția senzorială sau pentru
Intelect, și pentru Rațiune. Și este bine să fie așa,
căci entitățile speculative, sunt în afara și deasupra
Rațiunii. Ele nu pot fi nici percepute și nici înțelese.
Și nu sunt nici raționale, ci supra-raționale, adică
speculative; și numai în felul acesta pot fi gândi-
te, ca separate, cum zicea Aristotel, ca Divinul și
Eternul față de profanul și perisabilul perceptibil,
inteligibil sau raționabil.
Relațiile supercategoriale tetradice, având în vede-
re și semnificațiile de tradiție pitagoreică ale pătra-
tului, ale proporțiilor perfecte numerice (tetractis)
și astronomice, s-ar părea că au mai mult aplicații
transcendente cosmologice în lumea circularități-
lor astrale și planetare. Dar circularitatea și cercul,
considera Constantin Noica, deci purtătorul tetra-
dicității, are aplicații și în „tabla categoriilor”.
Spre deosebire de circularitățile tetradice obiș-
nuite, cu respectarea celor patru componente, ca
în cazul anotimpurilor: 1) primăvară, 2) vară, 3)
toamnă, 4) iarnă și din nou: 1) primăvară..., Noica
acceptă trei termeni de tip categorial: 1) Ființa, 2)
Devenirea și 3) Devenirea întru Ființă, al patrulea
fiind tot Ființa (regăsită). Circularitatea pare aici
chiar „vicioasă”, dacă n-am ține cont de semnifica-
ția gnoseologică deosebită a „regăsirii” Ființei față
de Ființa „inițială”. Dealtfel, nici primăvara, la care
se revine în fiecare an, nu este aceeași.
Și nici Fiul risipitor, din pilda care îi plăcea lui
Constantin Noica, cel care se reîntoarce, după ce a
colindat lumea și a risipit averea, nu mai este același
cu nesăbuitul care a plecat din casa părintească. Și
tocmai de aceea se deosebește el și de fratele său care,
neplecând nicăieri, a rămas la fel ca Fiul risipitor di-
naintea plecării.
Raportul dintre Ființă (1) și Ființa regăsită (4)
presupune o reproducere catoptronică, dacă tre-
cerea de la (1) la (4) este gândită de către un spe-
culator care s-o transforme cu mijloacele noetice
ale Speculațiunii, mai întâi în Devenire (2), adică
în contrara Ființei, și apoi, prin Devenirea întru
Ființă (3), în Ființa regăsită (4), adică speculativată,
reprodusă catoptronic.
La Constantin Noica însă, prin personalizare
categorială, Ființa însăși se transformă în Devenire
și devine apoi întru Sine. Ceea ce s-ar petrece in-
dependent de orice gândire, deci și de gândirea
speculativă. Este însă evident că aici Ființa nu mai
are semnificația rațională de Esență, cu sediul in
mente, ci semnificația existențială de entitate onti-
că, dar nu supusă devenirii, ci capabilă de a deveni
întru Sine și pentru Sine, asemenea Conceptului
din logica lui Hegel.
Relațiile supercategoriale pentadice, cum o
dovedește și lucrarea de față, vor fi considera-
te maximale, în orice domeniu supercategorial
ar fi, cum s-a dovedit până la acest moment: I)
al Supercategoriilor autologice ale Subsistenței;
Alexandru Surdu
II) al Supercategoriilor Existenței (de exemplu:
1) Eon; 2) Esteton; 3) Percepton; 4) Anteton și
5) Reprezentare); III) al Ființei (de exemplu: 1)
Intelectul; 2) Rațiunea; 3) Intelectul Rațional; 4)
Speculațiunea și 5) Rațiunea Speculativă), după
care vor fi prezentate, după Schema generală a
Sistemului Filosofiei Pentadice, și domeniul IV) al
Realității și V) al Existenței Reale.
Poate că este momentul să reamintim aici
Pentada de Aur a Realității: 1) Frumosul; 2)
Adevărul; 3) Binele; 4) Dreptatea și 5) Libertatea.
Fiecare pentamer al Realității, în măsura în
care aceasta este Ființa Existenței sau Gândirea
Existenței cu toate cele cinci facultăți noetice, adi-
că 1) Intelectul; 2) Rațiunea; 3) Speculațiunea; 4)
Intelectul Rațional și 5) Rațiunea Speculativă, re-
prezintă, într-o mai mică sau mai mare măsură,
reproducerea catoptronică a Existenței Nemijlocite
în conformitate cu formalitățile (formalitatis) care
le impune facultățile noetice ale gândirii.
Frumosul este provenit etimologic din lat.for-
mosus, de la verbul formo, a forma, de unde pro-
vine și „forma”, care înseamnă „aspect”, „înfățișa-
re” (gr.morphe). Frumosul reprezintă Cumestele
Existenței Nemijlocite, adică este o aplicație a
formalităților pe care le implică, mai cu seamă
Intelectul, cu sprijinul însă al Rațiunii, cu formali-
tățile sale de exprimare și al Speculațiunii, cu per-
spectivele sale de expansiune spre Transcendență și
Transcendentalitate.
Adevărul în genere este obiectivul principal al
Rațiunii, cu referință la Ceeaceestele Existenței
Nemijlocite, care se realizează prin surprinde-
rea Esenței, ca principala componentă a Ființei.
Aceasta se manifestă în diferite modalități, după
criteriile Inteligenței și se desfășoară procesual pe
Calea mai mult sau mai puțin Divină (ale-theia) a
Speculațiunii. Căci Adevărul nu există ca atare ci
trebuie gândit ca să fie într-un fel sau altul.
Binele este Temeiul, obiectivul și motivul pentru
care Existența Nemijlocită trebuie să fie frumoasă
și adevărată. Adică să fie Bună pentru viețuitoarea
privilegiată de către Divinitate sau Destin drept
Cauză finală sau Scop al Lumii în conformitate cu
formalitățile Speculațiunii, cu criteriile după care
din Ceeaceafost și din Ceeaceeste se poate stabili
Ceeacevafi (de la to ti en einai și de la to ti esti la to
ti estai einai), adică ceea ce ar trebui să fie.
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
19
o
Dreptatea, de la ceeace este drept sau îndreptă-
țit să fie, presupune o confruntare între ceeaceeste
și ceeace ar trebui să fie într-un fel sau altul, care
sugerează o aplicație a Intelectului Rațional, adică
a unei modalități de menținere a Ceeaceeste Bine,
chiar cu mijloace restrictive. Aceasta, pentru a nu
permite să fie Ceeacenueste Bine, adică Răul.
Libertatea însă este garanția posibilității de insti-
tuire a Rațiunii de a fi Bine și de a trăi cu Dreptate,
dacă nu pentru toți, pentru cât mai mulți oameni.
Dar toate acestea sunt numai gânduri despre o
Existență care ar putea să fie frumoasă, adevărată,
bună, dreaptă și liberă, o Existență pe care ome-
nirea se tot străduiește să o facă tot mai reală, cel
puțin în ultimele secole, în care se poate vorbi des-
pre o Existență făcută de oameni prin reproducere
catoptronică tot mai apropiată de Pentada de aur a
Realității. O existență Rațională prin crearea de in-
stituții speciale destinate reproducerii Frumosului
natural și producerii Frumosului artificial și artis-
tic; instituții ale Științei referitoare la toate dome-
niile Adevărului și la tehnicizarea lui; instituții ju-
ridice care să apere Dreptatea și drepturile fiecărui
om, pentru Binele lui, și instituții politice care să-i
garanteze Libertatea.
Privind în jurul nostru, observăm cât de mult se
face în anumite domenii ale Existenței Reale, ale ști-
inței și ale tehnicii, de exemplu. Constantin Noica
ne povestea că, în tinerețea lui, prin București mai
circulau tramvaie trase de cai, în care puteai să te
urci și să cobori din mers. Pe de altă parte, obser-
văm anumite regrese în domeniul Binelui, ano-
malii ale Justiției și aberații politice. Reproducerea
catoptronică, speculativă a Realității nu se face uni-
form și nici facultățile noetice ale gândirii nu sunt
folosite proporțional cu importanța lor.
Încă de la începuturile Renașterii s-a dat mai
multă importanță Intelectului sau Inteligenței în
dauna Rațiunii. Ad essentiam renuntiando vinci-
mus, ziceau modernii, și au reușit, în multe privin-
țe, să învingă Natura și s-o facă ostilă omului.
Din perspectiva Filosofiei Pentadice se poate
încerca, cel puțin în domeniul Realității, să fie re-
stabilit echilibrul între facultățile noetice ale gân-
dirii, pe baza cunoașterii domeniilor de referință
ale fiecăruia, a proceselor psihice prin care pot fi
exercitate, a limbajelor caracteristice prin care se
exprimă și a semnificațiilor gnoseologice pe care
le presupune în cadrul Teoriei generale a Ființei.
■
Angela Tomaselli	Medievale (2009)
acrilic pe pânză, 60 x 50 cm
Coborârea și ascensiunea
sufletelor în operele
medioplatonicilor
Plutarh și Porfir
■ Viorel Igna
Preot în Templul din Delphi, Plutarh (46-
127 d.Hr.) a fost discipolul platonicia-
nului Ammonius, acestui maestru îi da-
torează inițierea sa în matematică, în filosofia
și religia egipteană. Activitatea sa de profesor
s-a desfășurat la Cheroneea, într-un cerc re-
strâns de discipoli. Plutarh a scris foarte mult.
Un vechi catalog, așa numitul Catalog de la
Lampria, ne spune Giovanni Reale, vorbește de
227 opere, din care ne-au rămas 81, catalog la
rândul său incomplet, deoarece au ajuns până
la noi alte 18 opere, care nu erau menționate
în acel Catalog. „Plutarh, scrie M. Zambon,
este autorul în care se realizează modalitatea
cea mai strălucitoare și mai solid documenta-
tă a idealului de erudiție (polimatia), care a
influențat în același timp și opera lui Porfir.”1
Dar dacă nu putem neglija valoarea teoretică
a anumitor poziții filosofice ale lui Plutarh co-
mentează M. Zambon, interesul unei compara-
ții a acestui autor cu Porfir ține înainte de toate
de faptul că ei au în comun o concepție enci-
clopedică asupra cunoașterii: la fel ca Plutarh,
Porfir încearcă să reinterpreteze, mai mult sau
mai puțin potențial, dintr-o perspectivă teolo-
gică și în cadrul platonicismului și al tradiției
grecești, totalitatea cunoașterii și experienței
religioase a umanității.2 Porfir are în comun cu
Plutarh o concepție filosofică care insistă îna-
inte de toate pe funcția purificatoare a proce-
sului de ascensiune a sufletelor la Dumnezeu,
o poziție care nu neglijează deloc chestiunile
doctrinare, deoarece purificarea sufletului este
un proces inseparabil de dobândire a cunoști-
inței, dar care subordonează exaustivitatea și
coerența sistemului eficacității sale etico-reli-
gioase.3 Întrun pasaj din De abstinentia, Porfir
inspirându-se dintro sursă medioplatonică,
face distincție între demonii buni, care sunt su-
flete derivate din Sufletul universal și cărora le
este încredințată guvernarea regiunilor sublu-
nare, dotate de pneuma(spiritul transcendent
al omului), dar capabile să domine prin logos
și demonii cei răi, care n-au nicio îndeletnicire
rațională în zona lor pneumatică4
Într-o mărturie rămasă de la Sfântul
Augustin, care se referă la De regressu animae,
tema distribuirii topografice a puterilor divine
este în aceeași măsură alăturată, ca în mitul lui
Plutarh, diferitelor nivele de elevație ale sufle-
tului omesc. Despre Timarh din Cheroneea,
despre al cărui mit este vorba, a scris și Ioan
Petru Culianu5, „care era un personaj născocit
de Plutarh, care manifesta un interes profund
pentru natura demonului socratic și, încercând
s-o înțeleagă, recurge la o catabază în grota de
la Lebadeea. Informațiile pe care le dă Plutarh,
ne spune I. P. Culianu, despre acest renumit
loc de incubație se potrivesc cu acelea ale lui
Pausanias IX 39, 514 și cu acelea, mai suma-
re ale lui Filostrat6. La 14 km de Cheroneea,
pe drumul către Delphi, se afla Oracolul de
la Lebadeea consacrat personajului mitic
Trophonius, pe socoteala căruia circulau nu-
meroase legende. Oracolul, continuă Culianu,
era consultat din secolul al VI-lea î Hr., iar
Plutarh trebuie să fi fost la curent cu tradiți-
ile locale, pe care le expunea de altfel într-un
tratat ce n-a ajuns pînă la noi. O aluzie din De
defectu oraculorum pare să indice că fratele său
Lamprias era însărcinat cu o funcție sacerdota-
lă în Lebadeea.”
Modestia actului de cunoaștere este rele-
vată de Culianu prin reamintirea spuselor
lui Euripide:”Lucrul înțelept nu este înțelep-
ciunea, nu este să ai gânduri supraomenești.”
Comportamentul cel mai irațional și credințele
aparent cele mai absurde din popor ascund pe-
semne vreun adevăr ultim. E de la sine înțeles
că pitagorismul s-a nutrit și el din aceste cre-
dințe. Dar nimic nu l-a împiedicat pe Plutarh
să o facă și el în direct, fără a recurge la tradiția
pitagoreică. Căci el , conclude Culianu, are tot
ce-i trebuie să înainteze singur cu pași siguri:
glasul Maestrului și spiritul Timpului său.7
Este cazul îngerilor și demonilor, care re-
prezintă două condiții diferite ale sufletului.
M. Zambon ne spune, după Plutarh, că ei sunt
plasați în poziții astrale diferite, conform unor
procese distincte: teurgia sau practica filosofi-
că. Unul operează numai la nivelul învelișului
exterior al sufletului, un înveliș pneumatic, care
nu produce nicio purificare profundă a irațio-
nalității; singură purificarea filosofică îi redă
sufletului libertatea sa, deoarece ea a eliberat
partea intelectuală de întreaga contaminare
cu materia și de pasiunile de care este legată.
Aceasta este tematica pe care Porfir o dezvol-
tă în termenii proprii limbajului lui Platon, în
Sentențe vorbind de așa numita dublă moarte.8
În textul De facie, atunci când intelectul s-a
separat, sufletul rămâne singur, se dizolvă, cu
rezerva că el nu are în sine o amprentă mai pu-
ternică decât inteligența, din cauza viciilor și
pasiunilor care l-au hrănit atâta timp cât era
în viață; în acest caz el a rămas într-o stare de
somnolență, capabil să-și revadă viața sa pă-
mânteană, existând posibilitatea de a recădea
din nou în corpul lipsit de intelect și pradă pa-
siunilor.9 Se găsește în mitul lui Timarh, din de
De genio Socratis, o topografie mai complexă.
Personajele de aici văd planetele în felul unor
insule strălucitoare a căror culoare este schim-
bătoare, de formă rotundă, și care se mișcă în
20
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
eter, producând un sunet specific, probabil de
aici este muzica sferelor. Marea în care se miș-
că insulele prezintă o deschidere, prin care trec
fluviile de foc și care-și schimbă în alb culoarea
lor albastră; este vorba probabil de două păr-
ți ale Cerului, de care vorbește Porfir, și care
sunt plasate acolo unde eliptica încrucișează
Calea Lactee, adică între semnele zodiacale ale
Racului și ale Berbecului. Prezentarea ascensi-
unii sufletului, prin mitul lui Timarh făcută de
I. P. Culianu în lucarea amintită mai sus este
exemplară:”Chiar dacă localizarea sufletului în
cap nu era generală în Grecia, credința aceasta
exista fără doar și poate din epoca homerică.
Plutarh nu face decât să-i adauge amănuntul
„șamanic” al desfacerii craniului.
Sufletul lui Timarh, eliberat din trup:”...avu
mai întâi impresia că respiră din nou după ce
fusese până atunci îndelung comprimat și că
devenea mai mare ca înainte, precum o velă
care se umflă în vânt.”10
Ei ascultă armonia sferelor și contemplă aș-
trii sub formă de insule plutitoare în cer. În mij-
locul insulelor se află un lac, care corespunde
probabil cu sfera cerească. Un curent mai rapid
reprezintă ecuatorul celest, în timp ce zodiacul
este situat pe centura tropicală. Sub acoperirea
limbajului poetic, Plutarh introduce și alte no-
țiuni astronomice, ca aceea de înclinare a elip-
ticii. Comportamentul insulelor este diferit:
cele mai multe, reprezentând stelele fixe, sunt
antrenate în mișcarea sferei, pe când celelalte,
adică planetele, descriu un itinerar, capricios
în aparență, care decurge din combinarea pro-
priei lor mișcări cu aceea a sferei celeste. Două
fluvii de foc se aruncă în mare, aluzie probabi-
lă la peisajul eschatologic din Phaidon 111d,
dar corespunzând aici celor două brațe ale Căii
Lactee. Privind în jos, Timarh vede
„... o mare prăpastie... rotunjită, asemă-
nătoare cu o sferă tăiată, înspăimântătoare și
adâncă, plină de tenebre groase ce nu stăteau
locului, fiind adesea agitate ca niște valuri.”11
Culianu comentând textul lui Cumont scrie:
„De acolo se înalță gemete de animale, plânse-
te de bărbați și de femei însoțite de un zgomot
confuz. Cuvântul care indică agitația tenebre-
lor, ektaratomenou, este ales cu cu bună știință
pentru Tartar așa cum explică F. Cumont, căci
derivarea lui Tartaros din taratto era curentă.
Aici însă Plutarh ia distanță nu numai față de
Hesiod, ci față de Platon, pentru care Tartarul
era un spațiu subteran. Explicația cea mai con-
venabilă, ne spune Culianu este că e vorba în
acest pasaj de Pământul nostru.”12
Așa cum am văzut, Plutarh a descris ierar-
hia astrală care corespunde facultăților sufle-
tului: intelectul provine de la Soare și sufletul
de la Lună; el admite astfel că diverselor grade
de purificare, le corespund situații diferite de
„moarte”, dar Plutarh, ne spune M. Zambon,
ține cont în mod explicit de posibilitate pe
care o are sufletul de a se ridica până la zei. La
Porfir se găsește în aceeași măsură o ierarhie a
spiritelor care corespunde diferitelor grade de
purificare (cf. De regressu, Filosofia oracolelor
), el n-a afirmat niciodată în mod explicit că o
poziție bine stabilită ar fi atribuită sufletului,
dincolo de care acesta din urmă, n-ar mai avea
dreptul de a se înălța; mai mult, aceasta pare
să contrazică affirmația de omogeneitate a su-
fletului cu principiul divin de la care provine.
Informația pe care ne-a dat-o Iamblichos nu
ne aduce decât puține informații, cu excepția
aluziilor la poziția lui Plotin în ce privește su-
fletul, poziție originală față de tradiția platoni-
ciană în vigoare în acea vreme.13
Porfir, adoptând, așa cum am văzut, doc-
trina lui Plutarh, descrie Luna ca ca un loc
al Elizeelor, identică lui Hecate și asociată a
Demetrei și Persefonei. Ea era locuită de sufle-
te ca o Cetate. Sufletele sunt sădite pe Lună , în
particular, deoarece luna este asociată Athenei,
sufletele ca apropiate războielor și înțelepciu-
nii.14
În Psihanodia15, I.P. Culianu, ne prezintă
varianta lui Numenius, potrivit căreia „plane-
telor le erau atribuite calități eficiente, necesa-
re pentru completarea ființei umane trupești și
sufletești născute pe Pământ. De fapt mărtu-
riile, scrie Culianu, indică explicit, numai că,
după Numenius și Cronius, sufletul coboa-
ră pe Pământ prin poarta cerească a Racului
(Cancerului) și urcă după moarte la cer prin
poarta cerească a Berbecului (Capricornului).
Macrobius, ne spune Culianu, dă o descriere
amănunțită a pogorârii sufletului prin planete
în ordinea chaldeană , de la care sufletul îm-
prumută următoarele însușiri: rațiunea și inte-
ligența de la Saturn, imboldul la acțiune de la
Jupiter, voința de a lupta de la Marte, sensibili-
tatea de la Soare, dorința de la Venus, capacita-
tea interpretativă și expresivă de la Mercur, iar
nașterea și dezvoltarea trupească de la Lună.”
Asocierea lunii cu generația și destinul
eschatologic al sufletului este elaborat cu mai
multe detalii în lucrarea De antro. Referindu-
se la exegeza numeniană, Porfir a povestit că
Anticii o numeau pe Chore, Melitode și Luna,
Melissa, deoarece ea era cea care conduce
generația făcând implicit asocierea Lunii-
Persefona-Generația, deja observată în lucra-
rea De facie. Luna este cea care supervizează
procesul de coborâre a sufletelor în procesul
de generație în măsura în care în casa sa, a
Racului, care este pe bună dreptate Poarta prin
care sufletele trec pentru a coborî pe pamânt,
în același fel Soarele este Poarta prin care el
urcă în cer.16
Mitul din De facie, reprezintă, prin descrie-
rea ascensiunii de la o planetă la alta, un par-
curs în sens invers, al sufletului spre originea
sa: de la Pământ la Lună, de la Lună la Soare
adică un proces de purificare a intelectului eli-
berat de legăturile care-l îngreunau și-l întu-
necau. Acest proces, ne relatează M. Zambon,
realizat de către filosofie, este identificat cu
moartea într-un celebru pasaj din Phaidon,
unde filosofia care avea ca scop să separe su-
fletul de corp, are prin definiție obligația „să se
îngrijească de moarte ca atare.” După Plutarh,
faptul că Osiris, după Egipteni, ar fi fost în-
suși suveranul morților, face și el trimitere la
această moarte filosofică. Această doctrină
nu trebuia înțeleasă în sens trivial, după care
„Dumnezeu cel sacru și sfânt”, ar fi locuit sub
pământ cu morții; el este de fapt separat de
întreaga contaminare a ceea ce este subiect al
corupției corpului. Atât timp cât sufletul, prin
intermediul filosofiei, s-a eliberat de corpuri și
de pasiunile lor, atunci Dumnezeu devine ghi-
dul său și Domnul său, și-i satisface dorințele
sale. Lipsită de imaginile mitului, tema dublei
morți, adică a unei morți naturale și a unei
morți filosofice, apărea și în Sentența 9:
„Așadar, moartea este de două feluri: cea
care este îndeobște recunoscută, când corpul
se separă de suflet, și cea a filosofilor, când
sufletul se separă de corp. Iar una nu-i urmea-
ză deloc celeilalte.”17
Fraza lui Porfir face distincție între moartea
înțeleasă în mod banal, ca separare a sufletu-
lui de corp, de moartea filosofică, care are loc
atunci când sufletul se eliberează de legături-
le sale cu corpul. Aceasta deoarece conținutul
Sentenței 9 este puternic asociată cu aceleia
din Sentența 8, care face trimitere la capacita-
tea sufletului de a se separa de corpul de care
este unit, care la rândul său nu este fundamen-
tal diferită de de cea din Sentența 29: în toate
cazurile, el face trimitere la la un proces vo-
luntar de ascensiune a corporalului spre inteli-
gibil. Tema morții filosofice este prezentă și la
Plotin, care este de fapt sursa Sentenței 9, dar
care nu mai dezvoltă ideea unei duble morți.
Faptul că moartea care-l interesează pe filosof,
ar fi extincția înclinației sufletului spre pasiuni
ne explică de ce sinuciderea este totamente ex-
clusă ca mijloc pentru a elibera corpul: aceasta
n-ar aduce niciun progres, deoarece ea menți-
ne sufletul în legătură cu pasiunile violente.18
Această temă face trimitere la Platon
(Phaed. 61c), dar are o anumită greutate, în
același timp și biografică, la fel pentru Plotin
cât și pentru Porfir, dacă credem în informația
din Viața lui Plotin, după care Porfir ar fi fost
decurajat să se sinucidă datorită intervenției
maestrului său.19 Rațiunea pentru care sinuci-
derea este inandmisibilă este explicată de că-
tre Porfir, în concluzia lucrării sale De antro,
atunci când citează interpretarea numeniană
a destinului lui Ulisse: acesta avea impresia că
poate elimina pasiunile prin violență, adică
orbindu-l pe Polifem, metaforă a sinuciderii,
dar el nu obține victoria decât după o lungă și
dureroasă succesiune de evenimente, o trans-
formare și o încercare completă a capacităților
sale, care l-au trimis pe pământul celor necu-
noscători ai mării, adică a materiei cu toate
cele bune și rele pe care le presupune confrun-
tarea dechisă cu ea. Imposibilitatea de a eli-
bera sufletul, conclude M.Zambon, acționând
numai la nivelul corporalului explică limitele
întregii practici ascetice, religioase și culturale:
atât cât ele acționează asupra corpurilor, ele nu
pot avea decât o valoare propedeutică și auxili-
ară, dar care nu va constitui mijlocul principal
pentru eliberarea sufletului.20
Analiza raportului pe care îl avea Porfir
cu Plutarh, conclude M. Zambon21, oferă po-
sibilitatea de a verifica diferitele modalități
prin care se afirmă tradiția medioplatoniciană
în opera lui Porfir. Putem remarca înainte de
toate prezența unei concepții comune a rolu-
lui filosofiei și a poziției filosofului în comu-
nitatea umană. Porfir și Plutarh împărtășesc
ideea unei puternice apropieri între exercițiul
filosofic și practica religioasă, fără a renunța
totuși la formele tradiționale ale cultului, care
sunt reinterpretate filosofic, și fără să renunțe,
dacă mai era necesar să ia poziții în plan poli-
tic. Unul și celălalt își dezvoltă propria lor în-
vățătură filosofică într-un context de studiu și
cultivat în același timp(...)Amândoi erau erau
purtătorii unui platonism care se prezintă ca
filosofie prin excelență, integrată foarte bine
tradițiilor mitico-religioase a popoarelor stră-
ine, a căror contribuții doctrinare provin din
tradiția greacă, a poeților, a pitagoreismului, a
școlilor peripateticiene și, într-o mai mică mă-
sură a stoicilor și epicurienilor.
o
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
21
ezoterism
Note
1	Cf. Augustin, De Civ. XIX 22: doctissimus phi-
losophorum; oracolul Pythiei pomenit de către
David, Isagoge, p. 92 26 Porfir, Fragm. 6T Sm la fel
în Simpl., In Phys, 153, 23, în Zambon M., Porphyre
et Le Moyen-platonisme , Librairie Philosophique J.
Vrin, Paris 2002, p. 47
2	Plutarh gândea că Grecii sunt „poporul cel mai
bun și cel mai iubit de divinități”. Aceasta datorită
faptului că în mitul final din lucrarea De sera, pe-
deapsa lui Hero este ușurată datorită meritelor pe
care le-au dobândit redând Greciei libertatea De
sera, 32, 567f .Această idee s-a exprimat și prin pre-
tenția de a face posibilă derivarea din limba greacă
a numelor zeilor cunoscuți de popoarele străine; nu
era vorba de onomata barbara, dar cuvintele ce-și
au originea în Grecia în același timp cu perioada
migrațiilor De Iside 61, 375 ef , Plutarh vorbește de
filosofia egipteană de ex. De genio 7, 578 f, și le
atribuie șederi în Egipt a lui Solon, Tales, Platon,
Eudoxiu, Pitagora, Lycurg, și face dependente de
Egipteni doctrinele expuse de către Homer și Tales,
îi citează alături de filosofii greci pe Zoroastru și
în același timp pe perși și pe caldeeni, în Zambon
M.,op. cit p. 47
3	Ibid., pp. 47-48
4	Porfir, De abstinentia II, 38, 2-4; putem citi ace-
eași distincție în Porfir, In Tim., fr. 84, p. 79, 27-80,
20 Calc. In Tim. 135 ,p. 175,16-176, 14
5	Culianu I. P., Ascensiunea sufletului în mis-
terele din Spatantike în Antichitatea târzie, în
Experiențe ale extazului, ed. Nemira, Buc. 1998, pp.
8397
6	Viața lui Apollonios din Tiana a fost compusă
de de căttre sofistul de curte Philostratos la porunca
Iuliei Domna, soția Împăratului Severus, mama lui
Caracalla.
7	Culianu I.P., op. cit. p. 108
8	Zambon M. op. cit. p.70
9	Plutarh, De facie, 30, 945ac; la fel și în Amat.
20,766b: luna este locul reîncarnării
10	Cf. Corlu A., 590c, pp. 159-61, Metaforele plu-
tarhiene referitoare la navigație au fost recent ana-
lizate de Marie-Henriette Quet , Rethorique , cul-
ture et politique , în Dialogues d’histoire ancienne,
4/1978.pp. 51-117, în special p. 65 ,în Culianu I.P.
op. cit., p. 111
11	ibid. Corlu, 590f, p.161
12	Cumont F., Recherches sur le symbolisme fu-
neraire des Romains, Paris, 1942, p. 136, n.3 și p.
55, n.3; Corlu, p. 64 ; Verniere , p. 182; cf. H. Lewy,
Chaldaean Oracles, p.378 și urm.
13	Zambon M., op cit., p. 71
14	Porfir, In Tim, fr. 16 Procl. In Tim. I, , p. 147,
624 : sufletele create de Dumnezeu și care participă
la intelectul demiurgic, sunt sădite pe Lună (numite
de Egipteni “pământuri ale eterului” ; aceste corpuri
sunt o emanație a corpurilor eterate.
15	Culianu I.P., Psihanodia, Editura Nemira,
Buc.1997, p.103
16	Porfir, De antro 22, p. 22,14-18; și 29, p.28,16-26
17 Porfir, Sentențe, Editura Herald, Buc.2008, p. 26
(trad. Alexandru Anghel)
18	Zambon M., op.cit. p. 73
19	Porfir, V.Plot. 11, 1115, de as. Plotin, Enneade, I,
9 Porfir De abst. I, 38, 2.
20	Zambon M., op.cit. p. 73
21	ibid., p.127
■
Gnoza și conștiința
luminică
■ Vasile Zecheru
Ca semn al democratizării misticii, din mi-
raculoasa plămădire hermetistă se va naș-
te încă un fenomen inițiatic remarcabil
și anume, venerabila doctrină a gnozei centrată
în jurul iluminării - cunoașterea nemijlocită a
Sinelui ca trăire ființială. Din vremuri imemoriale
exista convingerea că tulburătoarea experiență a
vederii luminii lăuntrice este de natură a-l călăuzi
pe trăitor în viața sa ulterioară, determinându-i
calea de urmat și relațiile cu semenii. Pentru un
aspirant din epoca elenistică, iluminarea era simi-
lară cu o (re)găsire a Sinelui și a sensului vieții,
aceasta însemnând totodată, o subită revelare a
divinității din om și a nemurirea spiritului. Există
numeroase dovezi care atestă că acest tip de expe-
riență sau de cunoaștere este esențial în toate ma-
rile religii ale lumii [...];prin urmare,putem vorbi,
pe bună dreptate, despre o unitate transcendentă
a religiilor și de caracterul unanim al adevărului
primordial. (Wilber, p. 16)
Dintr-o altă perspectivă, întreaga tradiție iniți-
atică pare a fi străbătută de un filon mistico-sapi-
ențial marcat de gnoza propriu-zisă și, de aceea,
pentru a desemna acest spirit nu ne vom referi
aici la un episod istoric singular, ci vom avea în
vedere un șir lung de tradiții și sisteme gnosti-
ce care au trecut subtil din unele în altele și au
avut ca reper central și fondator trăirea subiecti-
vă a unei experiențe iluminatorii greu de definit
atunci când aceasta este relatată unui om care nu
s-a bucurat de o asemenea cunoaștere.
Preliminarii
În exprimarea elenă originară există o distinc-
ție netă între cunoașterea veritabilă / imediată
(gnosis) și cea iluzorie, părelnică, aproximativă
/ mediată (doxa). Ca atare, utilizarea corectă a
celor două înțelesuri presupune, cu stringentă
acuitate, un accent de ordin spiritual prin care
se re-cunoaște (dia-gnosis) adevărul și, astfel, se
re-activează în mental o mai mare limpezime și
o mai fermă atitudine vizavi de relativitatea ori-
cărui enunț emanat de gândirea analitică, secven-
țială. Cu necesitate, termenul gnosis reclamă un
genitiv cu rol în a desemna mai precis obiectul
cunoașterii. Pentru simplificare, să precizăm aici
că în cele mai explicite dintre textele pithagorei-
ce, platoniciene, hermetiste sau gnostice genitivul
gnozei este mereu același - Entitatea supremă1
ce se reflectă în sufletul uman ca într-o mirifică
oglindă. Alteori, se vorbește doar aluziv și meta-
foric despre obiectul gnozei, acesta fiind o ema-
nație divină, denumită generic Lumina, Bucuria,
Numele inefabil, Nous-ul, Logos-ul sau, mai gene-
ral spus, ...adâncimile și misterele lui Dumnezeu
etc. (Puech, p. 271; Evanghelii gnostice, pp. 6-8 și
p. 21)
Cultul lui Thot în care, grație contextului isto-
ric, s-au inserat reprezentările pithagoreico-pla-
toniciene privind ordinea universală, a constituit
esența hermetismului2; similar, inima sistemelor
gnostice a fost dintotdeauna trăirea vie și autentică
a iluminării, indiferent unde și în ce spiritualitate
își vor fi găsit acestea factualitatea lor concretă. Și
pentru că are capacitatea de a răspunde întrebări-
lor fundamentale, gnoza nu poate fi un simplu act
în sine căci ea guvernează cu autoritate și înțelep-
ciune toate articulațiile unui sistem de credințe,
îl ordonează lăuntric și-i dă un sens. A avea gno-
za înseamnă a ști cine suntem, de unde venim, și
unde suntem, lucrurile prin care suntem mântuiți,
care este nașterea și care este renașterea noastră.
(Peuch, pp. 273-274)
Gnoza a fost un derivat natural și firesc al her-
metismului tot așa cum acesta din urmă își trăgea
seva profundă din înalta spiritualitate egipteană
care, in nuce, era o religie a Luminii revelate cu
ajutorul inițierii. Țelul pus în fața neofitului era
iluminarea, iar întregul cult, întreaga disciplină
și toate doctrinele insistau asupra acestei căi că-
tre înțelepciune. (Mead, p. 30) Dacă în lumea ele-
nistică va fi existat un centru tainic interesat de
procesul elevării mentalului colectiv, cu siguran-
ță, acesta ar fi trebuit să impună, cumva, și o mai
pregnantă conștientizare a faptului că iluminarea
constituie o punte inefabilă între două lumi, cea
iluzorie a umbrelor și cea supra-sensibilă a lumi-
nii și nemuririi. Privind retrospectiv și utilizând
instrumentele prezentului, pare că în acele tim-
puri s-a înțeles cu o mai mare acuitate, că dinco-
lo starea de luciditate, a existat dintotdeauna un
palier superior al conștiinței; s-a înțeles pe de-
plin, totodată, că această stare este în măsură să
capaciteze o mai adâncă comprehensiune asupra
realității și astfel să determine decisiv clarificarea
mentalului și dezvoltarea ulterioară a umanității.
(Gardiner, pp. 54-89)
Urmând calea gnostică aspiranții, mai mult sau
mai puțin inițiați, au căutat cu înfrigurare maeștri
calificați, tehnici de iluminare și, mai ales, trăirea
în sine ca tărâm inefabil și incert de lansare a spi-
ritului într-un survol voluntar spre lumea diafană
a zeilor. În paranteză fie spus: cu toate minusurile
sale, masoneria speculativă este și ea tot o gno-
ză căci, cel puțin formal și la nivel de intenție, își
propune să-l trezească pe adept și să-l facă să par-
curgă la propriu scara elicoidală a devenirii ini-
țiatice. Poate tocmai de aceea, Albert Pike - un
fin cunoscător în materie - va sublinia imensul
potențial gnoseologic, etic și formativ al ritualu-
rilor masonice și va afirma, la un moment dat, că
...gnoza reprezintă esența și măduva francmasone-
riei. (Guenon, p. 83)
Prin extensie, în forma sa actuală, gnoseologia
reprezintă o ramură distinctă a filozofiei vizând,
cu deosebire, capacitatea omului de a cunoaște
realitatea și de a decela adevărul, în calitatea sa
de criteriu suprem. Așadar, gnoseologia - expu-
să în categorii filozofice menite să determine un
cadru conceptual bine definit - este o teorie a
cunoașterii umane așa cum a rezultat aceasta în
urma parcursului istoric, evidențiind legitățile,
izvoarele, formele și particularitățile procesului
cunoașterii, precum și o metodologie consacra-
tă. La baza acestei științe găsim concluzia inevi-
tabilă potrivit căreia în afara ființei umane și in-
dependent de aceasta, există o realitate alcătuită
22
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
din obiecte, fenomene, procese, relații etc. și că
percepția individuală nu poate fi altceva decât o
oglindire subiectivă și limitată a acestei exteriori-
orități obiective.
Pe de altă parte, este de subliniat aici opoziția
certă dintre ceea ce numim cunoaștere inițiatică
autentică și credința vie care, pentru marea majo-
ritate a oamenilor, presupune o acceptare fără rest
a convingerilor proclamate de altcineva. Credința
s-a transmis, în sufletul colectiv, prin intermediul
unor convingeri obținute indirect căci, în lipsa
experienței iluminării, marea majoritate a adep-
ților își vor fi format convingerile în mod inter-
mediat și impersonal. (James, pp. 27-54) Pe cale
de consecință, o religie populară este predestinată
să constituie exoterismul - un acoperământ pen-
tru miezului ezoteric; o religie comună nu poate
fi decât diferită de gnoză care, în esență, este de
natură pur inițiatică. Totuși, o anumită credin-
ță (pistis3) este valabilă și în sistemele gnostice,
aceasta fiind însă o convingere consolidată, sta-
tornică, ce decurge firesc din experiența lăuntrică
pe care trăitorul a perceput-o cu întreaga sa ființă.
Prezentarea gnozei în profan
Gnoza este un fapt mistic ce nu poate fi de-
scris în cuvinte și, de aceea, orice încercare de
prezentare a experienței va fi, din capul locului,
insuficientă și sortită eșecului. Pe de altă parte, o
perspectivă științifică, amplă și completă asupra
cunoașterii eului interior nu există decât sub for-
ma unor reprezentări pur ipotetice și / sau sta-
tistice. O investigație care-și propune un astfel
de obiect va intra, inevitabil, intra într-un punct
mort unde luminile și umbrele psihismului colec-
tiv și ale istoriei se vor amesteca cu presupuneri,
interpretări, critici și prejudecăți fanteziste, pri-
cinuite fie de lipsa probelor și de limbajul meta-
foric, fie de subiectivismul relatărilor.
Chiar și în aceste condiții însă, nu poate fi ne-
gat faptul că, după o primă întâlnire a intelectului
cu Lumina cea mare, acesta rămâne cu o aspira-
ție mistuitoare vizând unirea ego-ului limitat cu
Sinele traspersonal pe care tocmai l-a cunoscut
prin iluminare. Întrucât cel care a trăit experiența
este dominat de această sete profundă de întregi-
re, iluminarea va aduce o schimbare crucială în
viața sa. Acesta este, pe scurt, rezultatul gnozei - o
conversie radicală a ego-ului defocalizat (îndrep-
tat către exterior) într-un decident compatibil cu
ideea de ordine universală, mister și unio mistica.
Întoarcerea către Sine este revenirea Fiului rătăci-
tor la Tatăl iubitor din centrul Ființei, iluminarea
fiind, în acest caz, identic egală cu acea cunoaște-
re mistică a lui Dumnezeu, a întreg universului și
a devenirii ca stare omniprezentă și atotcuprin-
zătoare.
În linii mari, iluminarea rămâne o epifanie, o
trăire vie, lipsită de sistem referențial, o ecstază4
misterioasă ce face diferența dintre sacru și pro-
fan, o experiență a vederii lui Dumnezeu ca lu-
mină lăuntrică; cuvintele utilizate în descrierea
acestei stări de conștiință s-au dovedit, cel mai
adesea, incapabile să transmită un mesaj atât de
copleșitor. De aceea, o analiză - fie chiar și suma-
ră a fenomenului - presupune inclusiv o discuție
despre limbajul straniu (metaforic, contradic-
toriu, oximoronic...) utilizat de trăitor pentru a
relata ceea ce i s-a întâmplat căci, în încercarea
sa de a descrie iluminarea, exprimarea trăito-
rului este similară cu cea a savantului din fizica
cuantică, și unul și celălalt fiind puși în situația
de a relata aspecte și trăiri pentru care nu există
Angela Tomaselli
acrilic pe pânză, 140 x 50 cm
Zodia peștilor (2013)
cuvinte în dicționar. Pentru un om cu mintea des-
chisă, străvechea doctrină a gnozei încă mai tri-
mite semnale puternice și incitante iar pentru
cel privilegiat care a trăit experiența, aceasta va
reprezenta momentul conștientizării faptului că
universul este viu, etern și infinit, sub toate as-
pectele, având o ordine inerentă pusă în mișcare
de către Principiul absolut și transcendent.5 Subit
și fără niciun avertisment prealabil, cel care a ex-
perimentat o asemenea stare va realiza că spiritul
este nemuritor și că iubirea aproapelui reprezintă
unicul resort fundamental și esențial.
În prime două veacuri ale creștinismului, se
utiliza frecvent termenul gnosis pentru a se de-
semna cunoașterea prin experiere personală.
Sfântul Pavel, însuși, referindu-se la caracterul
vizual al gnosis-ului, spune la un moment dat:
Dumnezeu... a strălucit în inimele noastre ca să ne
dea lumina cunoșterii (gnosis) slavei lui Dumnezeu
prin chipul lui Christos. (Cor. 4.6.) Tot astfel, Ioan
evanghelistul afirma că l-a văzut pe Dumnezeu,
apocalipsa lui fiind o scriptură fundamental
gnostică, ce diferă frapant de celelalte trei evan-
ghelii canonice. La Ioan, accentul cade asupra
gnosis-ului, aceasta constituind o importantă dis-
tincție pe care atât misticii creștini (trăitori ai ilu-
minării), cât și cei gnosticii au conferit-o lucrării
respective.
Mai târziu, teologii, cercetătorii și erudiții au
introdus nuanțe între ceea ce ei au considerat a
fi starea vizionară, pe de o parte, și unio mistica,6
pe de altă parte; desigur, gnosticii din elenism
cunoșteau ambele variante, prima fiind un înce-
put pe calea ascensiunii iar cea de-a doua, însăși
desăvârșirea spirituală. De reținut că, la gnostici,
starea vizionară presupunea o inefabilă senzație
de plutire extatică (zbor), de părăsire a corpului
și a mundanului și de înălțare în sferele din ce în
ce mai rarefiate ale existenței, acolo unde erau
posibile inclusiv acele mirifice întâlniri cu ființele
angelice. Gnosticii credeau cu convingere că astfel
de stări le puteau aduce un plus de cunoaștere și,
de aceea, ei le acordau acestora o atenție cu totul
deosebită.
În esența, experiența gnosis-ului determină o
mai mare claritate și acuitate a mentalului și, ast-
fel, produce câteva revelații semnificative, după
cum urmează: (i) senzația de transcendere a con-
trariilor și perceperea realității ca fiind non-dua-
lă;7 (ii) vizualizarea șerpilor gemeni reprezentați,
în secolele II-III e.n., prin Abraxas;8 (iii) aspira-
ția (sete de întregire) către o contopire în Unul
suprem, gnosticul având convingerea că este
profund consubstanțial cu Ființa supremă;9 (iv)
sentimentul nemuririi;10 (v) întrezărirea sensului
vieții.11 În toate cazurile, trăitorii unor asemenea
experiențe au mărturisit o modificare notabilă a
neuro-fiziologiei, aceasta facând posibil chiar și
acel survol fără precedent, dincolo de granițele
cunoașterii personale și ale tuturor condiționări-
lor mundane.
Gnosticul (gnostikos)
În primele secole ale erei noastre, cei mai mulți
gnostici își spuneau creștini, cu toate că hermetis-
mul funcționa, în acel timp, ca o școală recunos-
cută de gnosis, necreștină pe fondul său. Totuși,
este îndeobște acceptată ideea că adepții unor ast-
fel de grupări gnostice împărtășeau o experiență
comună care le facilitaseră întâlnirea eliberatoare
cu Lumina cea mare. Nu știm astăzi ce mijloace
utilizau inițiații pentru a intra în astfel de stări
dar scripturile gnostice depun mărturie despre
impresionanta experiență numită gnosis care,
fără îndoială, era o trăire psihologică vie și plină
de consecințe în ceea ce privește viața ulterioară
adeptului.
Gnosticul este trăitorul iluminării, cel care a
experimentat direct acea stare inefabilă; el nu-
și poate împărtăși experiența decât altor trăitori
care, asemenea lui, au văzut și ei Lumina lăuntri-
că și au trăit imensa bucurie indicibilă. Pe cale de
consecință, se naștea treptat și natural o comuni-
tate restrânsă care deține un secret incomunicabil
și avea o cunoaștere comună (con-știință, con-ști-
ire) despre un fenomen teribil și inexplicabil. În
cărțile vechi, gnosticul12 este prezentat deseori ca
fiind o persoană care-și caută salvarea (mântui-
rea) nu doar prin simpla acumulare de cunoștere
teologică ci, îndeosebi, printr-un mod de viață ce
diferă substanțial de cel obișnuit. În același timp,
cunoșterea gnostică pe care o căuta atunci aspi-
rantul trezit prin ritual, pilde și simbolostică nu
era, întotdeauna, logică, analitică, rațională și nu
putea fi o banală acumulare de informații și cu-
noștințe similară erudiției ca proces strict canti-
tativ.
Așadar, în mod direct și nemediat, trăitorul ve-
dea la propriu astrul interior poziționat în plexul
solar și îl asimila pe acesta cu o emanație miste-
rioasă a divinității. El vedea, totodată, energia in-
creată din sufletul său ca pe ceva distinct, de natu-
ră non-umană, înțelegea astfel sensul vieții și, de
aici înainte, aspira să se identifice cu unitatea-to-
talitate tot așa cum un strop din roua dimineții
tânjește organic după contopirea sa în veșnicia și
imensitatea oceanului primordial.
Gnosticul nu apare din senin, în epoca elenisti-
că. El a fost precedat de un alt personaj misterios
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
23
o
pe care contemporanii săi din antichitate l-au
imortalizat sub denumirea de sophos (purtător de
lumină); tot astfel, în latină, de la lux, lucis - lumi-
nă și fer - a purta, a ține, se alcătuiește Lucifer,13
nume ce-l deseamna pe cunoscătorul de Sine care,
prin urmare, putea accesa fără vreo altă mijlocire,
adevărul și înțelepciunea. În termenii filozofiei
antice elene, cuvântul sophos desemna pe înțe-
leptul care avea puterea să vadă adevărul. Calea
sophos-ului era deschisă de cunoașterea Sinelui.
În cel mai autentic sens pithagoreic, sophos este
cel care a cunoscut Sinele, a trăit, la propriu, ilu-
minarea.
În fine, gnosticul nu a dispărut din istorie oda-
tă cu reprimarea sa de către creștinismul triumfă-
tor, devenit religie dominantă în Imperiul roman;
îl vom regăsi ca monacos, trăind smerit în obștile
de călugări care se răspândeau în întreg arealul
mediteranean, ducând cu el meșteșugul liniștirii
mentalului (isihia) și al iluminării, în egală măsu-
ră. Așadar, ca o minunată perlă născută din dure-
re și oprimare va fi luat ființă ezoterismul creștin
și tot așa a mers mai departe tradiția inițiatică,
mereu ascunzându-se de prea-puternicii zilei, fie
că proveneau aceștia din stirpea regală sau din
mantia sacerdotală.
Bibliografie
Gardiner, Philip - Gnoza. Enigma templului lui
Solomon, Ed. Nemira, 2010;
Guenon, Rene - Francmasonerie și companionaj, Ed.
Herald, 2016;
James, William - Tipurile experienței religioase, Ed.
Dacia, 1998;
Mead, George, Robert - Hermes Trismegistos. Gnoza și
originile scrierilor trismegiste, Ed. Herald, 2007;
Messadie, Gerard - Patruzeci de secole de esoterism, Ed.
Nemira, 2008;
Narby, Jeremy - Șarpele cosmic, Ed. Dao Psi, 2005;
Angela Tomaselli
Aripi și flori (2010) tehnică mixtă, 30 x 31 cm
Novak, Peter - Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Peuch, Henri-Charles - Despre gnoză și Gnosticism,
Ed. Herald, 2018;
Wilber, Ken - Fără granițe, Ed. Elena Francisc
Publishing, 2005;
* Corpus hermeticum, Ed. Herald, 2020:
* Evanghelii gnostice, Ed. Herald, 2008:
* Evanghelia după Toma, Ed. Herald, 2008.
Note
1	Soarele interior, Arche, Principiul - o entitate mis-
terioasă și incognoscibilă ce se manifestă ca o lumină
vie, oricine ar fi cunoscătorul și oriunde / orcând se va
fi produs gnosis-ul ca experiență ființială.
2	Hermes este arhetipul gnosticului; în epoca elenis-
tică, el oferă un prim exemplu concludent de mântuire
/ izbăvire prin cunoaștere. (Peuch, p. 206)
3	Pistis (Credința) este o versiune deifică feminină a
Paracletus-ului; ea este statornică pentru că, indiferent
de contradicții, râmâne fidelă viziunii sale privind tră-
irea lăuntrică a iluminării. (Evanghelii gnostice, p. 11)
4 O ieșirea neobișnuită din starea normală de lucidi-
tate.
5 Dumnezeu (Principiul, Unul) este: (i) Arhitectul
(cel care concepe și cunoaște ordinea, planul de deru-
lare a evenimentelor; (ii) Constructorul (cel care tras-
pune planul în operă; (iii) cel care, concomitent, joacă
ambele roluri (decident / proiectant și executant, dar și
construcția în sine - universul materializat). Din filo-
zofie reținem că El ar putea fi: natura (Spinoza), spiri-
tul absolut (Hegel), devenirea (Whitehead), interpreta-
rea existențialistă a Ființei (Tillich) etc. După Vechiul
Testament, El este Ființa (Tatăl nostru, Domnul...);
după Noului Testament, Dumnezeu este Duh / Lumină
/ Logos / Iubire. (Evanghelia după Ioan, 1:1; 4:24; 4:8;
8:12).
6	Intelectul uman percepea o asemenea stare de
conștiință ca pe o intensă contopire într-o realitatea
superioară.
Fereastră vara (2011)
Angela Tomaselli
acrilic pe pânză, 140 x 70 cm
7	Oceanul contrariilor capătă o altă configurație față
de cea relevată prin cunoașterea obișnuită: ...aceasta
este taina: faceți din cele două, una! - spune Iisus ca
un veritabil gnostic. Și când veți face din bărbat și din
femeie o singură ființă, [.], și ceea ce este sus să fie și
jos, [.] atunci veți intra în Împărăție. (Evanghelia după
Toma)
8	Cea mai revoluționară dintre interpretările atri-
buite șerpilor gemeni vine din asemănarea acestora cu
dubla elicea a ADN-ului uman; potrivit interpretării,
coexistă în om două conștiințe, cea individuală care
se dezvoltă ca produs al intelectului și cea cosmică -
Sinele care lucrează la nivel celular. (Narby, p. 131)
9	Sentimentul apartenenței la Întreg devine o certi-
tudine pentru gnostic, aceasta ne mai putând fi răstur-
nată prin raționamente pendinte de gândire comună;
trăitorul vede cum Principiul se reflectă fractal în sufle-
tul său, ca o Lumină vie și ocrotitoare.
10	Esența omului este câtimea deifică dar aceasta nu
garantează, prin simpla sa existență, reușita în ceea ce
privește viața veșnică; doctrina gnostică prefigurează o
soluție - unificarea sufletului binar, înțelegerea corectă
a demersului fiind chiar marea miză a întregului joc
inițiatic. (Novak, p. 14; pp. 320-322)
11	Tematica sensului vieții presupune un opus minor
(iluminarea) și un opus magnum (realizarea spiritua-
lă), primă fază finalizându-se prin cunoașterea Sinelui
iar cea de-a doua prin unio mistica (desăvârșirea); pro-
blematica devine semnificativă doar dacă e privită din
perspectiva relației cu Entitatea supremă.
12	Prin contrast, antonimul agnostic indică un ins
care pretinde că nu nu știe (nu crede) nimic despre re-
alitățile, principiile și țelurile ultime.
13	Mitologia distinge între: Eosphoros (Lucifer) -
Feciorul dimineții și Hesperos (Vesper) - Luceafărul de
seară.
■
24
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
social
România și oamenii săi
din lume (XXIV)
■ Ani Bradea
n al doilea număr de iunie al Tribunei, se
publica primul dialog din această serie care
a fost purtat peste ocean. Călătoria în Statele
Unite continuă cu un nou interviu, doar că în
cazul de față visul american este trăit cu o haltă
precedentă, de mai mulți ani, în Canada. O incur-
siune fascinantă în istoria noastră, a românilor,
în tradiții și obiceiuri, povestea iilor românești
purtate prin lume cu mândrie și dor nesfârșit de
țara natală, despre toate acestea și multe alte dez-
văluiri emoționante este vorba în rândurile care
urmează.
„Atâta Românie se află în
afara României, în arhive,
în muzee, în comunități,
încât nu ai cum să te
îndepărtezi sau să te pierzi
de țară.”
Simona Laiu
S.U.A.
Din discuțiile noastre, preliminare acestui inter-
viu, știu deja că povestea emigrării dumneavoastră
v-a adus, paradoxal, mai aproape de România decât
dacă, probabil, ați locui încă în țară. Dar pentru în-
ceput v-aș ruga să povestiți puțin despre viața dvs.
din România, înainte de plecarea definitivă.
Voi începe firul poveștii despre mine cu câteva
date generale. Sunt o combinație curioasă de mol-
doveancă, ardeleancă și olteancă. Tata e de la Piatra
Neamț, unde, de altfel, m-am născut și eu. Mama
e din județul Botoșani, dar cu tată oltean și mamă
moldoveancă. Tatăl mamei, însă, era jumătate sârb
și jumătate român ardelean. Străbunicul meu,
administratorul moșiilor Brâncoveanu din zona
Cezieni, Olt, provenea din Orăștie, iar mama sa era
sârboaică din Banat. Până recent am crezut că știu,
cât de cât, cine sunt strămoșii mei, dar un test ge-
netic mi-a dezvăluit unele secrete surprinzătoare...
Am, în codul meu genetic, niște procente semni-
ficative provenind din nordul nordului Moldovei,
teritorii care astăzi sunt la ucraineni. Apoi din
Neamț, urmat de Bihor, Năsăud, Cluj, Alba-Iulia și
puțin din Prahova. Povestea genetică spune mul-
te despre migrația românilor dinspre Ardeal spre
Moldova și invers, în secolele trecute, și mă face o
fiică a României Mari.
M-am născut la Piatra Neamț, unde am și co-
pilărit. Am locuit acolo până în clasa a VI-a, când
m-am mutat în Ardeal, la Hunedoara, împreună
cu tata și a doua lui soție, o farmacistă de loc din
județul Bistrița-Năsăud. Tata lucra pentru o firmă
care monta rafinării de petrol în Orientul Mijlociu,
Vulcan București. A muncit ani de zile în țări cum
ar fi Iordania și Irak. În 1988, s-a hotărât să nu se
mai întoarcă acasă și a ajuns în Italia, de unde a
plecat spre Canada, în 1990. El visa să ajungă în
Australia, însă procesul de emigrare australian era
mult mai greoi decât cel canadian. Primind tata ac-
ceptul din partea Statelor Unite și de la canadieni,
ne-a întrebat (pe mama vitrega și pe mine, sora
mea după tată având doar patru ani) unde vrem
să trăim. Am ales Canada, în baza unui album fo-
tografic în care țara se arăta curată, liniștită și cu
o vastă zonă francofonă. S.U.A. - după vizionarea
seriei de filme Străzile din San Francisco - părea o
țară violentă și încărcată de probleme sociale. Alte
criterii de judecată nu prea aveam atunci, iar deci-
zia trebuia luată grabnic.
Pe vremea în care a trebuit să plec din țară, în
februarie 1991, eram o adolescentă absolut îndră-
gostită de țara mea. Ieșisem în Italia, în 1990, într-o
scurtă vizită la tata, și îmi plăcuse tare. Dar ce bine
a fost când am ajuns acasă! Nimic nu se compara
cu România, cu sentimentul că aparțin ei, că o știu
și că ea mă știe!
În mod obișnuit ar fi urmat o întrebare referitoare
la motivele emigrării. În cazul dumneavoastră e cât
se poate de clar că ați urmat decizia tatălui dum-
neavoastră. Ce vă amintiți legat de călătoria aceea,
spre o lume nouă care trebuia să devină casa dum-
neavoastră?
Pe data de 21 februarie 1991, am pornit din ini-
ma Ardealului spre București, într-o călătorie fără
întoarcere. Iarna era deosebit de grea, am străbă-
tut țara cu lanțuri la roțile mașinii, ghemuită pe
bancheta din spate a unei Dacii. Cu inima în gât
mă uitam pe geam la țara mea, pe care o lăsam în
urmă și care, prin fiecare peisaj, începea să doară
în memoria imediată. Ținând cont de restricțiile
de bagaje impuse de liniile aeriene, tot ce am pu-
tut lua cu noi în noua viață au fost trei geamantane
pentru întreaga familie. Ce alegi dintr-o casă, din-
tr-o viață, dintr-o țară, să iei cu tine undeva unde
nu ai nimic decât numele și amintirile? În rucsacul
de școală am strecurat câteva lucrușoare persona-
le, geamantanul fiind rezervat nevoilor de familie.
Ce credeți că mi-am luat? Câteva fotografii, câteva
cărți (Eminescu, Blaga, Ana Karenina, romanul
lui Tolstoi), scrisorile de dragoste de la băiatul ca-
re-mi era drag, un flaconaș de mir de la Mănăstirea
Bistrița (Neamț) și un săculeț cu pământ de la Piatra
Neamț, pe care bunica Natalia, mama tatii, mi l-a
dat udat de lacrimile ei. Am zburat cu TAROM-ul
pana la New York (nu existau curse TAROM înspre
Toronto) unde tata ne aștepta cu mașina să ne duca
în Canada. Peste noapte, în drum spre noua țară,
am dormit la un motel. La baie, am dat drumul la
robinetul de apă în cadă și am țipat bătând din pal-
me: apa era cu adevărat caldă!
De ce am plecat? Tata decisese să plecăm în
lume în 1988, deoarece condițiile de trai în țara
noastră erau din ce în ce mai grele. De câte ori re-
venea acasă din Orient era nemulțumit de ce ve-
dea. Când l-am rugat să se întoarcă acasă, după ’89,
din Italia, intrase deja pe traiectoria Canadei. Eu
eram elevă în clasa a XI-a când s-au depus actele de
emigrare și nu aveam cum rămâne singură în țară.
Pentru mine, plecatul din țară a fost ca o moarte
sau, mai bine zis, un fel de katabasis.
E mult dramatism în ceea ce spuneți, sentimente
pe care le înțeleg, în primul rând, prin prisma vâr-
stei fragede pe care o aveați, a adolescenței. Rareori
un copil la această vârstă poate înțelege întru totul și
poate fi de acord întotdeauna cu deciziile părinților.
Cum ați reușit să vă acomodați, totuși, cum a fost
începutul în Canada?
Ajunși în plină recesiune într-o țară unde totul
- de la climă, la apă, aer, mâncare, până la cultură
- era străin, diferit de ce-mi era drag și familiar, am
trecut prin doi ani cumpliți. Strânsesem piese de
mobilier aruncate de alții în stradă, ca să ne mo-
bilam cumva apartamentul închiriat, în timp ce
învățam engleza și părinții căutau să-și echivaleze
studiile, să caute locuri de muncă. Hăinuțele le
culegeam de la cutia milei. Cămăși cu mâneci bu-
fante din anii ‘80, blugi conici... Acasă avusesem
tot ce ne doream, mai puțin libertate. În noua țară,
eram liberi și ai nimănui. Jucam tenis și ne plim-
bam cu bicicletele luate de la „Garage Sales”. Ne mi-
nunam cum „au ăștia de toate și totuși nimic bun.”
Mâncarea nu avea gustul care trebuie, totul era
exagerat - de la căldura din apartament, care îmi
usca pielea, la dimensiunea fructelor și legumelor
- mari, dar serbede. Ca să nu mai vorbesc de gustul
mâncării, înțesată de condimente, cu multe sosuri
și conservanți, care îmi dădea peste cap sistemul
digestiv, de am început să fac alergii alimentare.
Am prins a merge săptămânal la biserica română
pentru că abia acolo, întâlnind și alți români, mai
câștigam puțină încredere, puțin avânt. Această
primă fază a emigrării, stereotipică deja, cred, a fost
atât de dură încât a produs o ruptură ireparabilă
față de țară a părinților mei. Cale de întors nu era -
ar fi însemnat să admită că nu au reușit, să se decla-
re înfrânți, ori la tata aceasta nu era o alegere. Toți
cunoscuții, plecați în Canada sau în Statele Unite
înaintea tatii, trăiau la fel de precar și de îndârjiți,
într-un soi de confrerie a emigranților în care nu
te plângi orice ar fi. Așadar, cum cale de întors nu
mai era, ne-am întărit și am coborât mai adânc în
katabasisul emigrării: adulții și-au reluat activitatea
profesională după ce au trecut prin furcile caudine
ale re-licențierii și ale lucratului pe nimic pentru a
face „experiența canadiana”, iar noi copiii am tre-
cut prin echivalările școlare. Eu lucram după școa-
lă și puneam toți banii deoparte pentru un bilet de
avion spre România. Mi-a luat doi ani să strâng toți
banii necesari, dar acest fapt mă ajuta să simt că
pot face ceva pentru a-mi potoli dorul, pentru ca
astfel să pot rezista sufletește acestei mari și bruta-
le rupturi. Lumea poate nu realizează cât de dra-
matică era această situație, pentru că astăzi există
multe informații și o anume aclimatizare culturală,
însă în epoca pre-internet, imediat după lovitura
de stat din ‘89, o copilă visătoare dintr-un orășel de
provincie găsea până și trecerea străzii în centrul
orașului Toronto intimidantă!
În seria aceasta de interviuri, peste douăzeci rea-
lizate până în momentul de față, am aflat tot atâtea
povești despre experiența exilului, fiecare cu dra-
matismul și emoțiile aferente. Dar niciodată nu am
discutat cu cineva care a plecat din România la o
vârstă la care dezrădăcinarea poate să doară într-o
asemenea manieră. Vă mulțumesc pentru dezvălui-
rile emoționante!
Cum a fost când ați reușit să reveniți, în vizită, în
România? Cum ați perceput țara atunci?
O
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
25
o
Cred că nu exista moment mai puțin propice
emigrării decât sfârșitul clasei a XII-a. Doream să
dau la IATC, să scriu, să văd unde duce povestea
de dragoste cu băiatul din Bistrița-Năsăud... A tre-
buit să renunț rând pe rând la toate planurile și la
toate visele de până atunci și să-mi făuresc altele
după chipul și întorsăturile noii vieți. Am fost o
adolescentă care adora să se cuibărească într-un
culcuș cu DEX-ul în brațe și să respire frumusețea
limbii române. Ori acum trebuia să suprim gândi-
tul în română ca să asimilez cât mai bine engleza,
însă nu pentru plăcerea de a învăța, ci din nevoia
de a supraviețui. Iar bistrițeanul meu s-a consolat
cu altă fată... Prima venire în țară a fost cea mai
emoționantă. Mă întorceam după doi ani acasă și
prima stare pe care am trăit-o a fost una de „euforie
contradictorie”. Din autobuzul care mă ducea de la
Otopeni la Gara de Nord, mă uitam la străzile și
la clădirile capitalei cu uimire: toate păreau cum-
va mici, gri și strâmbe. Oamenii, cu trăsăturile și
graiul lor, forfotind în jurul meu, îmi erau familiari
și nespus de dragi. Cam după o săptămână m-am
reaclimatizat, iar clădirile au revenit la forma și
dimensiunile amintirilor. Paradoxal însă, în timp,
pe măsură ce veneam mai des în țară, toate clădi-
rile copilăriei au prins a se schimba sau a dispărea,
iar oamenii au început să arate și să vorbească tot
mai mult ca aceia din Lumea Nouă. În consecin-
ță, reaclimatizarea mea românească devenea tot
mai anevoioasă! Mai mult, cum prietenii copilăriei
creșteau și o apucau care încotro, în lumea mare,
iar cei dragi se împuținau, urmele copilăriei mele
au devenit din ce în ce mai estompate, până au dis-
părut aproape de tot, o dată cu geografia urbană
re-amestecată și, mai ales, cu dispariția celor foar-
te apropiați... Am înțeles de ce Thomas Mann în
Căderea Familiei Usher (The Fall of the House of
Usher) spune că odată rupt, plecat dintr-o comu-
nitate, omul nu se mai poate întoarce cu adevărat
acolo niciodată. Aceste schimbări inevitabile, atât
în cel ce pleacă, cât și în comunitatea rămasă, fac
imposibilă întoarcerea adevărată, împiedicându-te
să mai simți - fără urmă de îndoială - că aparții
cu totul locului, așa cum aparțineai cândva...
România mea, cu lumea ei chinuită de ultima zba-
tere a comunismului, nu mai exista. O altă societa-
te se clădea în România și eu nu eram parte din ea.
Un lucru, însă, a rămas constant. De câte ori in-
tru în țară și vameșii la Otopeni îmi spun: „Bine ați
venit acasă!”, îmi dau lacrimile. De fapt, încep să
mă tulbur încă din momentul în care ne anunță că-
pitanul avionului că zburăm deasupra teritoriului
țării. Mă uit cu nesaț la peisajele ce se aștern, ca un
covor fermecat, sub noi: Dunărea, munții, câmpiile
și ogoarele...
Care a fost, apoi, parcursul dumneavoastră (edu-
cațional, profesional și personal) în Canada?
După un an de studiu intens al limbii engleze, în
clasele de engleză ca limbă secundară specială pen-
tru imigranți, limba lui Shakespeare a devenit lim-
ba mea de studiu și de ceartă (când am o dispută cu
soțul, o dau pe englezește). Româna, însă, a fost și
rămâne limba în care iubesc. Am terminat liceul în
Toronto, unde în anii ‘90 cei ce doreau să meargă la
facultate făceau treisprezece clase. Am mers apoi la
Universitatea York, din Toronto, unde am terminat
secția de istorie și psihologie, după care am plecat
în Amsterdam, la Reinwardt Academy, sa fac un
master în Museum Studies. A fost o alegere grea,
deoarece fusesem primită la University of London
School of Slavonic and Eastern European Studies,
dar nu avusesem suficienți bani pentru internat
Angela Tomaselli	Sub acoperământul Maicii
Domnului (2005), acrilic pe pânză, 140 x 100 cm
(îmi mai trebuiau cinci mii de dolari) și atunci a
trebuit să aleg versiunea mai ieftină, cu muzeolo-
gia, la Amsterdam. După Amsterdam, am lucrat în
muzee și fundații istorice canadiene, iar în 2003 am
intrat în colegiul profesorilor de la Universitatea
Toronto și am schimbat macazul profesional.
Devenită profesoară de științe sociale, am predat
în licee legislația, istoria, științele civice, psihologia,
antropologia și sociologia. În 1995 m-am căsătorit
cu un băiat frumos și bun ca o zi de vară - tot din
Piatra Neamț - Adrian Corduneanu, câștigător al
medaliilor de aur și argint la mai multe olimpia-
de internaționale de matematică. Ne-am cunos-
cut în clubul studențesc românesc al Universității
Toronto, unde am organizat un eveniment cultural
dedicat vieții și operei poetului Nichita Stănescu.
Avem și un puiuț împreuna, Nichita, care s-a năs-
cut în Canada, dar vorbește o limbă română curată
și poate povesti cu amănunte despre urmele lăsate
de regina Maria în America sau despre iile tradiți-
onale românești.
Ajungem și la povestea iilor, la pasiunea dumnea-
voastră pentru straiele tradiționale românești, dar
înainte aș vrea să vă întreb: când ați ajuns în Statele
Unite, și cum s-a întâmplat să vă mutați din nou,
după ce vă construiserăți deja o viață în Canada?
După mai bine de douăzeci și doi de ani trăiți în
Canada, iată că m-am lăsat convinsă de soțul meu
să emigrez din nou, în 2013, din Canada în Statele
Unite, la Palo Alto, un mic orășel universitar din
Silicon Valley. Adrian își făcuse masteratul și doc-
toratul la Massachusetts Institute of Technology
(MIT) în Cambridge (Boston) și lucra pentru
Google de câțiva ani. S-ar putea crede că de data
aceasta emigrarea nu a fost dificilă, Statele Unite
și Canada fiind, cultural vorbind, surori. Totuși, o
rupere rămâne rupere, iar experiența strămutării, a
destrămării unui mod de viață și începerea altuia,
rămân în esență aceleași. Culmea, de data aceasta,
după ruperea de Canada și după transplantarea în
Statele Unite, mi-a venit buluc în minte și în su-
flet un mare, mare dor de România, nu de Canada!
Crescută cu zâmbetul pe buze de bunica Natalia,
care era o mare optimistă, am înfruntat întotdeau-
na greutățile vieții cu un soi de umor „de Neamț”,
a la Creangă, însă de data aceasta am simțit că m-a
ajuns dorul de casă, iar traiul pe coasta de vest a
Americii mi-a devenit insuportabil, deoarece eram
și mai departe de România. Cu cât căutam să-mi
astâmpăr dorul, cu atât îmi era mai „sete”. O simplă
vacanță de una-două săptămâni în țară nu îmi mai
aducea starea de liniște necesară, ci dimpotrivă.
Abia pe coclauri, prin munți, prin sate, îmi regă-
seam țara din suflet, în sclipiri de moment. Unde
era să caut și să regăsesc țara ce numai în mine, în
amintirile mele, părea că mai există? Suntem toți
precum frunzele unui mare copac, pe care vântul
le smulge și le duce departe, în lume. Furtuna le
duce, dar, uneori, când vântul își trage suflul, la re-
flux, le readuce de unde au plecat. M-am aplecat
cu îndârjire asupra patriei din mine și, odată in-
trată la Stanford University, pentru un master, mi-
am propus ca fiecare curs, fiecare efort pe care îl
depun, să fie făcut pentru a mă reapropia de țara
mea, de aici de unde mă aflu. Ciudat, dar adevărat:
atâta Românie se află în afara României, în arhive,
în muzee, în comunități, încât nu ai cum să te în-
depărtezi sau să te pierzi de țară. Prin acest cordon
ombilical, istoric și cultural, lăsat de românii ce au
trudit înaintea noastră aici (de la fiul marelui prin
ministru interbelic I.G. Duca, până la fiica Reginei
Maria, principesa Ileana), am reușit să mă reco-
nectez la seva țării, să mă adun din plutirea aceasta
între lumi și să fac ceva și pentru mine. De mică am
iubit textilele, am avut o atracție puternică pentru
culori, fibre, motive stilizate. Ca muzeolog, această
aplecare s-a adâncit, dar ca româncă, pasiunea mea
pentru istorie și textile a catalizat direct studiul tex-
tilelor românești, cu precădere a costumului națio-
nal. Iată deci că după un katabasis de peste 20 de
ani, trăiesc un extraordinar anabasis, ce mă poartă
- pe aripi textile - până în inima țării, în istorie, în
cultură, acolo unde nimic nu s-a schimbat, deoare-
ce valorile sunt absolute.
Povestiți-ne puțin cum s-a întâmplat această „re-
apropiere de țară”. Concret, ce ați studiat la Stanford
University și cum ați ajuns să purtați, să promo-
vați iile noastre, costumele tradiționale românești
prin toată lumea? (O serie de fotografii grăitoare în
acest sens pot fi văzute pe pagina web a National
Geographic Channel.)
La Stanford am intrat cu propunerea de a studia
și de a scrie despre cruciați și Bizanț. Însă la orice
curs asistam și mi se dădea să fac o lucrare de cer-
cetare, ceream permisiune specială de a îndrepta
subiectul către România. De exemplu, dacă acel
curs era despre apă, am putut scrie despre rolul hi-
drocentralei Porțile de Fier, dacă era despre arhive,
am luat-o pe Regina Maria ca reper de studiu, dacă
a fost vorba de Veneția, am scris despre relațiile lui
Brâncoveanu cu Serenissima Republică. Cum am
prins a mă îmbrăca în straie românești țărănești
pe stradă, la școală, la piață, am primit de la socrii
mei niște fotografii cu mine îmbrăcată în port de
Muscel, plimbându-mă prin Palo Alto, găsite de ei
pe Facebook, despre a căror existență eu nu știam.
Am descoperit apoi că pozele erau făcute de niște
români necunoscuți, care, pricepând ce straie port,
m-au pozat și au publicat fotografiile pe Facebook,
pe niște site-uri populate de iubitorii de port nați-
onal. Încercând să dau de sursa acestor poze, spre
uimirea mea, am descoperit o întreagă comunitate
de români iubitori de port românesc, care m-a aca-
parat instantaneu! Și așa, iată-mă intrată într-un
iureș, într-un vârtej de nedescris: samsari escroci,
colecționari de tot soiul, etnografi și cercetători de
mare clasă, țărani, oameni buimaci care vindeau
„cămașa veche din lada de zestre”. Toți, de-a valma,
21
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
m-au prins cu atâta energie și pasiune în joc, încât
am ajuns să nu mai dorm nopțile ca să comunic cu
România. Aveam de învățat de la toți câte ceva și
nu întotdeauna despre textile, ci mai ales despre
țară, despre pulsul vieții ei, cules de la toți acești
oameni.
Inevitabil, pe măsură ce mă adânceam în cerce-
tare, am început să scriu despre rolul costumelor
naționale românești în realizarea României Mari.
În timp, mi-am învins jena și discreția care mi-au
interzis ani de zile să dau poze cu mine până și ru-
delor și am deschis pe Facebook o pagina publică,
pe care am numit-o „Grădina Hestiei”. Acolo public
unele dintre fotografiile costumelor țărănești regi-
onale sau ale celor naționale, însoțite de versuri sau
sentințe scânteietoare culese din literatura română.
Pe mine această căutare m-a vindecat și fizic pentru
că, în primul an trăit în Statele Unite, m-a încercat
o boală a tiroidei numita Hashimoto’s thyroiditis,
care a dispărut odată cu regăsirea drumului celui
nou, pentru că emoțional m-am reechilibrat când
am înțeles că aparțin țării mele oriunde m-aș afla.
Francezii aduc termenul de terroir în discuție când
definesc ceva ce crește din pământul lor, vinul stors
din strugurii francezi sau brânza făcută din lapte-
le animalelor lor, ca fiind speciale și unice tocmai
datorită pământului din care cresc. Dar oamenii?
Tot din pământ venim și noi, de ce nu am avea și
noi un terroir specific, definit de cultura, de trecu-
tul și de idealurile strămoșilor, de destinul fast sau
nefast al viitorului comun, care pe toți ne afectează,
indiferent unde ne aflăm? Pentru mine, țara nu e
suma GDP-ului, nu e politica de moment ci este
acest terroir. Pot identifica o cămașă românească în
orice țară, oricât de greșit ar fi clasificată, tocmai
pentru că îmi vorbește la un nivel celular. Până să
înțeleagă mintea că mă uit la o cămașă româneas-
că, o simt în sânge. Și nu exagerez. Emigrarea de-
numește nu atât o acțiune (plecatul din țara de naș-
tere spre altă țară) cât începutul descoperirii unui
ritual încrustat în chiar ADN-ul uman. Povestea
mea este povestea generică a spiritului uman, ce de
mii și mii de ani cutreieră pământul, și, cine știe,
poate universul, într-o mare căutare. Mânați de ne-
voi și de vise, oamenii ies din matca lor, din peștera
protectoare în care s-au născut, și purced spre ne-
cunoscut, înfășurați ca într-o mantie în acel aliaj
extraordinar, specific vieții, care ne definește, forjat
din curaj, optimism și inconștiență.
Ați definit atât de frumos motivația oamenilor,
dintotdeauna, pentru emigrare, încât mi-ați „topit”,
prin răspunsul oferit, alte posibile întrebări pe acest
subiect. De aceea am să mă întorc la o afirmație a
dvs. dintr-un răspuns anterior, în care spuneți că în
istorie, în cultură, nu s-a schimbat nimic „deoarece
valorile sunt absolute”. Într-o lume în care se vorbeș-
te tot mai frecvent de o răsturnare a valorilor, chiar
de o dispariție a celor în care credem și am fost edu-
cați, considerați că încă ne mai putem fixa aseme-
nea repere, că sunt ele suficient de rezistente în fața
valului uriaș de schimbări care ne afectează viețile
cu multă rapiditate?
„Inima lumii e-n viul de vânt” spune poetul clu-
jean Ion Istrate, prietenul meu drag. Ca istoric, nu
pot decât să cred și să susțin că adevăratele valori
ale omenirii sunt, cu certitudine, cele care se aleg
la suprafață ca untdelemnul din apă, care rămân
neclintite de viului vântului. Din punctul de ve-
dere al naturii umane, nimic nu s-a schimbat: ne
conducem de mii de ani după aceleași legi, supuși
acelorași nevoi omenești și ale firii, ce dictează ca
binele, frumosul și adevărul să triumfe la capătul
Angela Tomaselli	Poetul (2010)
acrilic pe pânză, 70 x 70 cm
evenimentelor, al întâmplărilor fericite și neferici-
te, al buimăcelii de zi cu zi sau al uneltirilor de orice
fel. Viața fiecărui secol, într-un fel metaforic, poa-
te fi comparată cu aceea a unui om. Astfel, secolul
XXI, în 2020, este încă un adolescent hormonal, cu
coșuri pe față lipsit de răbdare, de experiență sau
de minte, de unde și nevoia de revoltă și de schim-
bare socială radicală. Secolul trecut, dominat de
două războaie cumplite, a fost caracterizat de apa-
riția nazismului și de proliferarea comunismului
născut în secolul al XIX-lea și a fost zdruncinat de
zeci de revoluții, lăsând harta politică și economică
a lumii de nerecunoscut! Totuși, zimții schimbări-
lor - oricât de dure sau radicale - sfârșesc prin a
se toci, balanța se restabilește. Într-un final, adoles-
cenții îmbătrânesc și vor siguranță, tihnă... E ceva
ciclic. Datorită tehnologiei, schimbările, pe care le
vedem debutând acum, ne forțează să înțelegem
noua paradigmă plecând de la macro la micro,
de la general la particular, de la global spre local.
Ceea ce vrea să însemne și că pe tot ce știm cu cer-
titudine ne putem baza, ca să nu ne ia valul. Îmi
amintesc de povestea unei femei care a supraviețuit
tsunami-ului din 2004 pentru că și-a înfășurat bra-
țele în jurul unui pomișor flexibil, dar cu rădăcini
puternice în pământul din care creștea. Ce știm,
oare, cu certitudine? Ca români știm că suntem
creștini și avem, așadar, pe Isus Hristos ca model
absolut al valorilor umane. Acelea care transcend
secolele, lumile, pentru că se bazează pe sacrificiul
de sine, pe bunătate, pe iubire și speranță. Aceleași
valori propovăduite și de vechii greci, de romani,
pe care le regăsim și în învățămintele lui Buddha...
Aceste valori sunt acel pomișor de care trebuie să
ne legăm strâns atunci când se face frig și întuneric,
când vin valurile mari ale zavistiei.
Interesant răspunsul dvs., ca amestec între isto-
rie și poezie. Privit din unghiul pe care tocmai l-ați
arătat, momentul (lumea în care trăim) se vede
altfel. V-aș întreba acum despre românii care trăiesc
în străinătate, cei care viețuiesc ceva mai departe de
rădăcini, dar fără să fie rupți de ele (ca să mă folo-
sesc și eu de metafora copacului). În America, unde
locuiți în prezent, există comunități sudate de ro-
mâni, se întâlnesc cu prilejul diferitelor evenimente,
se ajută între ei? Cunoașteți asemenea comunități? E
o diferență, în acest sens, al păstrării legăturilor, în-
tre românii care trăiesc în Canada și cei care trăiesc
în America?
Persistă o legendă despre românii din diaspora
care spune că aceștia nu se ajută între ei. În aproape
treizeci de ani de trăit în afara țării, am întâlnit doar
un român care și-a schimbat numele din dorința de
a-si pierde urmele românești. În rest, toți romanii
cu care am venit în contact au fost buni români,
inclusiv aceia născuți în Canada sau în America
din părinți aparținând altor etnii din România.
Există comunități vechi, puternice, formate în se-
colul al XIX-lea - începutul secolului XX, în pree-
riile Canadei sau în marile centre industriale ale
Americii, dar, în genere, suntem o comunitate nu-
meric mică în comparație cu cele ale altor neamuri.
De-a lungul anilor, am întâlnit români care făceau
împrumuturi bancare pentru alți romani, pe care
nu îi știau personal, doar pentru a-i ajuta să facă
studii, să se pună pe picioare; alții ajutau românii
noi veniți să se mute de colo-colo. În fiecare wee-
kend ei își puneau mașinile și spinările la bătaie. Pe
mine m-au ajutat și mă ajută foarte mulți români,
atât din diaspora cât și din România. În diaspora,
romanii-români, maghiarii-români, evreii-români
sunt toți copiii aceleiași țări frumoase și generoase:
România. La festivalul românesc din Sacramento,
organizatoarea cea mai inimoasă, cea care de ani
de zile promovează neobosită interesele comunită-
ții, este o doamnă româncă de etnie secuiască. De
la Montreal la Toronto, la Chicago, la Denver, la
Sydney, inima țării bate în piepturile unor oameni
de mare valoare, de care România poate fi mandră.
Atât în Canada, cât și în America, Australia sau
orice alt stat din Europa, românii se grupează prin
intermediul internetului în valoroase cercuri lite-
rare și artistice, organizează concerte, pun în scenă
spectacole de teatru, publică reviste, cărți, ziare, au
emisiuni de radio și televiziune, fac lobby politic
și economic pentru țară și promovează cultura și
tradițiile românești prin intermediul multor festi-
valuri, de cele mai multe ori grupate în jurul bise-
ricilor locale.
Ați plecat foarte devreme din țară, în anii ado-
lescenței, așa cum ați povestit. Cu toate că ați des-
coperit România din afara României și ați devenit o
neobosită ambasadoare a ei în lume, țara, așa cum o
știați, așa cum ați lăsat-o, nu mai există în realitate,
după cum ați precizat și dumneavoastră. Acea ima-
gine e doar în amintirile pe care le păstrați. În aceste
condiții, vă gândiți că ați putea, la un moment dat,
să vă întoarceți, că ați putea să vă adaptați să trăiți
în România zilelor noastre?
Iubesc poveștile nemuritoare românești deoare-
ce găsesc în ele un gen de înțelepciune care rezo-
nează cu mine la nivelul celor mai adânci structuri
din forul meu interior. Cea mai dragă mi-e poves-
tea Tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte.
De țara mi-e sete și îmi va fi sete cât voi trai. Nu
pot să îmi închipui că voi lasă lumea asta fără sa
mă întorc în pământul din care am ieșit, din văile
și munții Moldovei, cu pădurile ei de argint și cerul
cu luceferi. Însă, mă tem să nu pățesc precum eroul
poveștii mele favorite care, întorcându-se acasă, nu
a mai găsit nimic din ce știa că lăsase înainte de a
purcede în marea aventură a vieții. Mă aplec, așa-
dar, cu grijă și dor asupra României fără granițe,
cea din literatură, istorie, tradiții, cea din sânul cre-
dinței ortodoxe, pentru că acolo încăpem cu toții
- și cei de acasă, dar și noi, cei ce gravităm într-un
univers românesc paralel, cu nimic mai puțin au-
tentic sau mai puțin inimos decât cel delimitat de
granițele țării...
Palo Alto, 20 august 2020
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
27
genul epistolar
Cartolină de lumină
■ Cristina Struțeanu
Se făcea că eram într-un spațiu închis și alb.
Obositor de luminos, fără geam, dar cu multe
uși. Albe. Aproape de neobservat, dacă nu erai
atent. Acum aș zice - spațiu kafkian, dar atunci, nu.
Nu realizam. Părea un spațiu intermediar, pregăti-
tor, de așteptare, o antecameră și, adevărat, uneori
intrau-ieșeau, într-un fel aproape mecanic, siluete în
alb. Destule. Preocupate, nu umblând brambura. Își
urmăreau niște trasee. Grave, importante, precise?
Nu știu, dar aveau un aer de responsabilitate. Era
ceva spăimos în trecerile alea. De fapt, abia așa băgai
de seamă existența ușilor, altminteri ba. Iar lumina
aia orbitoare nici nu se vedea de unde izvora. Din
pereți pur și simplu? Avea ceva strivitor. Dac-ai fi
stat mult acolo, te-ar fi nimicit ca pe-o gânganie.
O ușă, cea din stânga, s-a întredeschis și o mână
mi-a fluturat un soi de rămas bun vesel. Silueta nu
părea aidoma celorlalte, ci mai... omenească, mai
vie, fără automatisme. O vreme a plutit un zâmbet
în aer. Și nu s-a destrămat lung timp. M-a pătruns
și îmbucurat, până ce m-am trezit că încep să tre-
mur mărunt. Furam cu ochiul ușa din dreapta. N-o
puteam privi fățiș. De parcă se apropia clipa unui
examen. Care mă înfricoșa. Nu eram destul de pre-
gătită, desigur... Știam însă că, odată intrată, va dis-
pare emoția-teamă. Așa era mereu. Așa fusese prin
viață. Nu altfel, nu era ceva special, dar da, furam cu
ochiul ușa din dreapta, nu izbuteam să mă opresc
și încet-încet totul devenea special. Altfel. Îi perce-
peam Pragul. Poate de aceea mă dusesem cu gândul
la Kafka. Cu un fel de ascuțime. Ceva începuse să
țiuie înăuntrul meu. Subțire, luuung. Aveam „inima
ca un purice”.
În timp ce încercam să lupt cu mine, a apărut o
femeie. Bineînțeles, în alb. Dar nu medic, nici măcar
asistentă, mai curând cu mopul. Și nu cu aer absent
ca celalți, ci cu prezență mare, ba chiar vindicativă.
S-a proțăpit în fața mea și mi-a spus de la obraz:
„Ce faci dumneata aici, doamnă?! Cine crezi că
ești? Ce crezi că ești? I-ai dat speranțe prietenei du-
mitale, pe care nici nu știi bine cum o cheamă. Că
v-ați cunoscut abia aici, în spital. De ce? Fiindcă e
mai tânără și are copii mai mici și ai dumitale sunt
mari de-acu? Ai văzut că așteaptă un transplant de
inimă și-i e din zi în zi mai rău, iar donator nu se gă-
sește? Ce ți-ai zis - ia să mă duc eu să semnez că fac...
donația! Ai? Erai așa sigură că n-o să afle? Nu știi că
se poate afla tooot cu bani? Ooorice? Oare nu e clar
că va vrea să știe, mai târziu? Nu e limpede? De la
cine anume, ce fel de inimă poartă?? Și atunci ce va fi
pe ea? Ce POVARĂ i-ai plasat pe viață? Dacă va vrea
să se sinucidă? Dacă totul va fi fost DEGEABA?! Mai
ai timp să te răzgândești. O fi ceasu’ 13, nu tocmai
12, da’ tot mai poți cere să se rupă acordurile alea
semnate. Cât încă sunt calde. Și șterge-o mai iute de
aici. Haide, afară cu dumneata!!... Auzi, transplant!
Ce, ești în Bulgakov? Cățelul Șurik?”
*
M-am trezit în plină criză de inimă, cu fibrilație
și dureri. Dar am reușit să-mi iau nitroglicerina și,
încet, să mă liniștesc. Ce paradoxal, eram cumva și
donatoarea și primitoarea?! Aflasem că a dărui și a
primi sunt unul și același lucru... Mă simțeam per-
fect eu însămi, dar și străină mie. O singură biată ini-
mă se pendula între noi. Noi, femeile celor două uși.
Stânga, dreapta. Sosii? Alter-egouri? Reduplicări?
Clone? Bâc-bâc... Tic-tic... Mă gândeam, amuza-
tă un strop, la caracatițe. Au trei inimi, deci cu ele
n-ar fi vreo problemă. Dar asta „a noastră”, biata, la
care să facă popas? Unde să rămână? Până ce tru-
pul, în care eram fără-ndoială doar chiriașe o vre-
me, să se-ntoarcă, să se răstoarne în pământ. Se va
sparge oglinda asta? Auzisem că, în Tao, pericardul
e socotit Sfătuitorul de taină al inimii. Îl învață... pe
împărat ce să execute. Că inimii așa i se spune -
„Împăratul”. Așa că pricina e la Sfătuitor. De acolo
pornesc lucrurile.
M-am gândit că făceam, în vis - doar e clar că
fusese VIS, nu? - precum rusoaica aia care s-a dus
la gazare, în locul unei evreice tinere. La strigarea
numelui, se ridicase iute și ieșise, așa încât nimeni
nu suflase nimic, de uluire. Mi-am amintit că, la vre-
mea în care citisem cartea cu povestea ei cea reală,
mă-ndoisem c-a făcut bine. Viața chiar a dovedit că
fiul și fiica rusoaicei au trecut prin clipe în care le-ar
fi prins teribil de bine să aibă o mamă alături. N-au
mai avut-o.
Pe deasupra și oarecum pe dos, draga mea de ho-
meopată mă tot bombăne. Aha, m-am prins, pare
a semăna cu femeia aspră din vis. Mi-a tot răsărit
pe drum, când și când, o gardiană lucidă. Așa se
pare. Numai că nu mi-a servit la nimic. Că, spune
ea cu aplomb, problema mea cardiacă se datorează
supărărilor, nu e de natură clincă. M-am îmbolnăvit
singură, fiindcă „pun la inimă” încercările copiilor,
care, cică, au destinul lor, karma lor, și să fac bine să
văd doar de mine, să nu particip, să nu preiau, să nu
mă amestec, să nu sufăr mai ales. Etete! Ce ieftin e de
zis. Plus că nu cred o iotă.
De fapt, făcusem cândva ca rusoaica din lagăr! Mă
rog, mutatis mutandis. Dacă e permis ca ceva grav,
existențial, să poată fi comparat cu un act gratuit,
copilăresc. Ceea ce este aidoma e acel zvâc al clipei.
M-am dus la o corijență (de biologie), în locul unei
colege, pe care am văzut-o devenind verde la față și
alunecând moale, de-a lungul peretului. Venisem
s-o susțin, repetasem cu ea... S-a întins pe culoar, cât
Angela Tomaselli
acrilic pe pânză, 40 x 35 cm
Black Cat Blue (2001)
era de lungă. Și era. Nu ne chitisem înainte, nici eu,
nici ea. Am pus mâna pe clanță, am pătruns în sală
și am zis „prezent” la numele ei, arătând... pumnul
spre ceilalți, cei din bănci, cu ochii căscați de uimire.
Eu dădusem deja bacalaureatul și-mi putea fi anulat.
Plus că era delict, substituire de persoană... Aș, doar
teribilism de juneță. Deși, de nu-mi era prietenă acea
Nelly, nu știu zău, nu știu... Nu ne-a pârât nimeni, fi-
indcă profesoara, una străină, care nu ne cunoștea,
i-a trecut pe toți. Scăpaseră și aveau „inima ușoară”...
Mi-am amintit brusc. Și bine am făcut. Că mi-e mai
simplu acum să încerc să ies din criza de conștiință.
Pricepusem că e chestie de temperament, nici măcar
de caracter sau de concepție de viață. Îți vine, hm...
Mi-au trebuit o zi, ba chiar două, să știu ce aveam
de făcut. Să dau răspunsul. Cum să fi... dezlegat apă-
sătoarea dilemă. De parcă era reală. O simțeam rea-
lă, deci... era! Adevărul e că o hotărâre pe loc, impul-
sivă, se ia atât de ușor, pe când dezbaterea interioară
te macină, până te face praf. Și mai niciodată nu poți
să fii sigur că e ceea ce trebuia... Rămăsesem așadar
cu problema, chiar dacă starea de rău aproape îmi
trecuse. De atunci, când cu spitalul. Adică de acum,
ce „atunci”? Când cu visul de alaltăieri.
Îmi iau nasul la purtare și întreb, ca infirmie-
ra din antecamera aia blestemată, aia cu o lumină
orbitoare, rece, ca la un interogatoriu, ca de sală de
operații. Antecameră a vieții / morții.
Întreb: voi ce-ați fi făcut?
Ei bine, eu m-am pus pe scris, ca de obicei. Cui?
Ei. Femeii ieșite pe ușa din stânga. Uite.
Draga mea Irina,
Iată, știu care ți-e numele, deși muierea aia făcă-
toare de dreptate, justițiara, materialnica, cea care se
ocupa de curățenia sălii, mă suspecta. Ce chestie, cât
de superficială credea că sunt. Și poate sunt, chiar
ușuratică, dar în același timp, nu, nu... Așa că i-am
cerut o coală și un pix. Că vreau să scriu o cartolină.
Ție, precum vezi. Și am rugat-o să reducă puțin din
lumina aia. Care mă terifia prin forța ei. Nenaturală,
o lumină artificială și dură. Strepezitoare, stâlcitoare
de minte. Deh! N-a vrut sau s-a făcut că nu știe cum,
de unde. Fie, voi scrie așa. Ai să vezi că pot. Ce de
lucruri nu pot eu, cea nevolnică.
Să nu cumva s-o iei ca pe o scrisoare de Dincolo.
Încă sunt Aici. Clar. Cumva e de rămas bun. De
Acolo, încă nu știu ce aș dori să-ți spun...
Am intrat iar, de bunăvoie, în vis, ca să-l pot în-
cheia. Trează-n vis. Să nu-l las în vânt, cu o intero-
gație. În alt fel de clipă, ar fi mers așa. Ambiguu. Cu
final deschis, întrebător spre toate cele patru zări.
Putea fi chiar bine, hm, literar vorbind. Dar nu e
nicio literatură aici. Acum nu, nu-mi arde de asta.
Nu-mi permit, o expresie tâmpită și actuală. Iată-
mă „serioasă”, fără zeflemele și autoironii, care „dau
bine”.
Ce ciudat, cum mă mai năpădesc amintiri, ca la o
comandă. Și e, sigur că e. Un ordin neauzit, un mag-
netism care cheamă toate cele care... Care ce? Ei bine,
mi-a venit din nou în minte un coleg de școală. Iar. Îl
socoteam cu toții cam bizar. Ne vorbea de Samsara
și Kundalini, de Kaliyuga, hăt-hăăt, acum mulți ani.
Când dădea ceva unui cerșetor, se-nclina mult și-i
șoptea un „mulțumesc” din adânc. Omul nu-l per-
cepea. Dar eu, da. „Ce faci tu?!”, am întrebat cu stu-
poare. „Îmi manifest recunoștința”. Recunoștința!...
Poftim? El, ăluia? Păi, de ce, fir-ar să fie... Că pri-
mise darul? Se pare că de aia. Sunt zeci, zeci de ani
de atunci. Și abia acum mi s-a deschis mintea.
Draga mea Irină, mulțumesc din... inimă. Aia
care va fi a ta.
E deja a ta, acum când citești. Sunt recunoscă-
toare până la Dumnezeu, că mă prelungești, că îmi
21
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
continui cumva viața. C-ai primit inima mea, chiar
fără s-o fi știut. Că vei trăi lung timp înainte. Și sper
s-o faci cu mai mare înțelepciune decât mine. Să ți
se spele zăpăceala, de-o vei fi avut, orice neliniști sau
complexe, și să știi mai ales să-ți arăți dragostea față
de copiii tăi. Să poți să-i valorizezi ca lumea.
Vei înțelege dar că eu am păreri de rău. Regrete
multe. Nu le-am arătat alor mei atâta căldură cât ar fi
vrut. Nu i-am lăudat pe cât meritau. Nu-mi amintesc
să-i fi încurajat. Cât așteptau pe atunci, când erau
mici... Mi se păruse firesc să fie grozavi. Și nu era de
pur și simplu. Era meritul lor. Abia privind prin alte
curți, am văzut c-au fost mame mult mai pricepute,
mai atente. Pline de bunătate și intuire a ceea ce se
petrece într-un suflet pirpiriu, începător în ale vie-
ții. Și fiii lor s-au ales cu o încredere în ei mai mare,
cu o stimă de sine mai zdravănă. Cu reușite. Lesne,
nu căznite. Și totuși fără aroganță sau infatuare. E o
întreagă artă aici. În fond, nici mama mea, mititica,
nu s-a priceput deloc să mă facă să fiu puternică și,
de aceea, aveam izbucniri de rebelă. Și am tot dat cu
capul, nu numai de sus... Am dat, dacă-i vorba de
verbul ăsta, cu oiștea-n gard. Și, bineînțeles, cu bățul
în baltă. Adesea. Iar ea, la rândul ei, va fi fost oare
pusă în valoare de mama sa? Nu prea cred.
De la o vreme, să știi, m-am apropiat de taoism,
și am aflat că există între cei doi rinichi o... perlă.
Energia Sheng Qi. Destinul sau Poarta strămoșilor.
Rădăcina ființei noastre. Doi dragoni, unul albastru,
altul roșu, rinichii, protejează mica sferă... Eu cam
am probleme cu rinichii. Hm. Se știe de demult că
din zona asta vine axietatea, toate fricile pe care le
tot perpetuăm, dacă n-am fost în stare să preluăm,
să păstrăm Shengul dintâi pur.
Îți țin pumnii din... inimă. Tu trebuie să reu-
șești. Vei reuși. Iată, energia recunoștinței mele
te va sprijini. Ca un arac pe vița de vie. Plină de
struguri. Recunoștința cea mare o am însă față de
Dumnezeu sau... Tao. Poate tu o să găsești și ci-
tești cartea unui anume ieromonah Damaschin.
Un danez-american, Christensen, ucenic al acelui
vestit preot ortodox din Alaska Americii, Serafim
Rose. Și, pe deasupra, mare cunoscător de sinolo-
gie, de cultură chineză adică. Cartea este despre
Tao și ... Iisus. Mi-am dorit-o, m-a fascinat ide-
ea, dar n-am aflat-o. Da, poate tu, Irina mea, o
să ajungi s-o ai. Ce mi-a venit să-ți torn toate as-
tea? Pentru că e vorba despre Dumnezeu-Iubire,
altfel decât o luăm noi, banal, edulcorat, confuz,
Angela Tomaselli
Circul lumii (2001) acrilic pe hârtie, 21 x 29 cm
panteist. Vorbește danezul și despre Pr. Dumitru
Stăniloae din România. Asta m-a făcut praf.
Despre Treime, existentă și în taoism. Despre
Iubirea între Persoane. A Fiului pentru Tată, a
Tatălui pentru Fiu. Și absoluta nevoie de a exista
un martor al iubirii - Duhul Sfânt. Căruia fiecare
i-l laudă pe cel iubit. Asta a susținut-o Părintele
Stăniloae și nu știu să se fi băgat la cap frumuse-
țea ideeii lui, teoria Persoanei. Gata, că e mult. Și
pare absurd. Noi două avem de împărtășit ceva
real. Dar, Irina mea, ce poate fi mai adânc, mai
real, ca Iubirea? Nu una căldicică. La asta să vrei
să răspunzi. Să-ți lauzi neapărat copiii. Să-i îm-
bărbătezi. Nu prostește, cu vanitate, cu posesie.
Ca tot muieretul. Ci, cu iubire. Înțelegi oare? Pare
complicat?
Recunoștință am mai ales față de Îngerul meu.
Să-i zic înger-pericard? Cred că El, bietul, cu aripi
atât de zdrelite din... cauza mea, m-a împins să
sar acum în ajutorul tău. Cheia adevărată, da, au
dat-o copiii. Poate, de nu aveai copii mici, nu știu,
nu știu... Înțelegi egoismul meu? Ți-l mărturisesc.
Limpede. Și sper să nu te simți obligată cu nimic...
Dimpotrivă, să fii puternică, nebâjbâită ca mine.
Să ai în față calea lină. Limpede. Luminoasă.
Dumnezeule mare, lumina aia... Uite ce se-n-
tâmplă cu lumina! Lumina cea ireală din sala de
așteptare se topește încet... Se scurge într-una fi-
rească. În clipa asta. În fața mea. Aici, acum. Nu
mai e strivitor-strălucitoare, de gheață, nu te mai
face să clipești întruna, să mijești ochii, să nu-i
poți ține deschiși. Nu te mai apasă. A ajuns ușoo-
or să fie gălbuie, mai curând aurie, caldă, plină de
soare. Dulce. Ușile cele albe, metalice, compacte,
au devenit ferestre. Incredibil. Ferestre spre afară.
Spre viața simplă, adevărată. Uiuiuu, ce minune.
Se vede și vântul prin ramuri de copaci. Ce dar!
Nu ne mai rămâne, și mie și ție, decât să sperăm
că vom putea vedea și... lumina Luminii. Lumina
curcubeu. Șșșt, nu spun mai mult. Ajunge atâta.
Trăiește, Irina mea. Cu drag, cu bucurie. Și,
de-s patetică fără măsură, mă iartă. Abia asta e de
iertat. Și cât de cât de înțeles. O fi? O să poți?
EU
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com f*
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
2!
însemnări din
Mancha
Dar apa?
■ Mircea Moț
După cum se poate reține la o simplă lec-
tură a nuvelei, în Hanu Ancuței mâncarea
este abundentă, dar, mai ales, este pregă-
tită de „oameni încercați și meșteri”. Călătorii au
preferință pentru anumite bucate: „Și la focuri,
oameni încercați și meșteri frigeau hartane de
berbeci și de viței, ori părpăleau clean și mreană
din Moldova”. Călătorii preferă „pui în țiglă” ori
„miel fript tâlhărește și tăvălit în mujdei”, „sarma-
le”, „borș” ori „crap la proțap”. Străinii mănâncă
în schimb „carne fiartă de porc sau de vită”, nici-
decum carnea trecută prin flacăra cu toate cono-
tațiile ei. În nuvela lui Sadoveanu carnea de porc
lipsește, nu fiindcă în trupul porcului s-ar ascun-
de necuratul, după cum scrie Cornel Ungureanu
într-o carte despre Ioan Slavici publicată acum
câțiva ani la editura brașoveană Aula Magna, ci
fiindcă sunt preferate mâncărurile ușoare, care
nu oboseasc trupul și mintea, pentru ca fiecare
povestire spusă după un anumit ritual să poată fi
urmărită cu voluptate. Lița Salomia din Orb sărac
nu refuză plăcinta: „Pot gusta ș-o plăcintă dintre
acelea, -care-i mai molcuță, cinstite comise, căci
nu mai am dinți ca de demult-și ca în vremea ti-
nereții nu mai pot mușca. Bună plăcintă, n-am ce
zice; așa le fac și eu”.
Scriam că de la hanul Ancuței nu lipsește bă-
utura (Convorbiri literare, nr 8, 2020), vinul fiind
rezervat în egală măsură povestitorilor și ascultă-
torilor, doar Lița Salomia, cea care îl ține din scurt
pe Zaharia Fantanarul pentru a respecta condiția
povestirii, bea rachiu. Berea este amintită cu mult
dispreț de cei care au călătorit pe alte meleaguri.
Dar apa? La asemenea mese îmbelșugate lipseș-
te tocmai apa: călătorii își astâmpără setea cu vin,
fiindcă au nevoie de un stimulent pentru a putea
recepta universul imaginar al fiecărei povestiri.
În textul sadovenian apa este prezentă în ipos-
taza ei de ploaie, pârâu ori este legată de simbo-
lul fântânii și al fântânarului. Vremea poveștilor
este asociată unor „ploi năprasnice”, când un ba-
laur neagru s-ar fi arătat „deasupra puhoaielor
Moldovei”. Toamna aurie deschide o perspectivă
generoasă: „puteai vedea valea Moldovei cât bă-
tea ochiul”, iar în vale „sticlea Moldova printre
zăvoaie”.
„Buiac și ticălos”, nestatornic, neliniștit, „nelu-
mit”, personajul Neculai Isac trăiește un moment
de revelație, asupra căruia naratorul insistă de al-
tfel. El ascultă clopotele bisericilor din sate și sim-
te că acestea au o adâncă rezonanță în sufletul său:
„Și mi-aduc aminte că după ce au stat clopotele
acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - și
picurau depărtate și stinse: parcă băteau în inima
mea.” Descoperindu-se pe sine și conștientizând
apartenența sa la întreg, Neculai Isac se dezvăluie
aici ca un ins mult mai profund decât pare, pro-
funzimea personajului nefiind pusă sub semnul
întrebării de condiția sa de aventurier. Narațiunea
îl surprinde pregătit pentru momentul, decisiv în
povestire, in care personajului i se oferă prilejul să
se cunoască pe sine, prin oglindire într-o semnifi-
cativă revărsare de apă: „M-am trezit într-un târ-
ziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca într-o
oglindă și m-am spăriat de mine, de o vedenie.
„Oglinda (apei) nu-și refuză aici funcția magică;
ea nu reproduce doar cu fidelitate înfățișarea per-
sonajului, ci dezvăluie întreaga lipsă de substanță
a acestuia, în special trăirea lui inautentică, idee
pusă în valoare și printr-o comparație deloc în-
tâmplătoare, „ca de o vedenie”.
Din momentul acestei descoperiri de sine,
Neculai Isac va „evolua” în special în prezența
acvaticului (mai ales în ipostaza lui de oglindă/
oglindire), dar și a terestrului, într-un spectaculos
joc al semnificațiilor simbolice ale textului.
În același timp, și personajul feminin al nara-
țiunii este încă de la început surprins în relație cu
universul apei, balta. Marga lasă impresia că ea
însăși se naște din mediul acvatic. Neculai Isac o
descoperă în acest univers și prin oglindirea pe
care i-o prilejuiește apa: „Era o fetișcană de opt-
sprezece ani. Îi văzusem în apă trupul curat și fru-
mos rotunjit.” În fața posibilei amenințări venite
dinspre terestru, fata se retrage firesc în lumea ac-
vaticului, întărind în acest fel convingerea că uni-
versul acvatic rămâne pentru ea un spațiu protec-
tor: „Hasanache o ajungea cu brațul ridicat. Ea feri
în lături, mă ocoli în fugă și trecu iar spre baltă. La
malul apei se opri și începu iar să mă privească.”
În prezentarea fetei, scriitorul nu poate neglija
o serie de semnificații simbolice ale vestimentației.
La prima sa apariție apariție, Marga poartă
o fustă roșie, sugestie a vitalității debordante, ce
trădează perfecta ei integrare în ritmurile naturii
înseși.
Cea de-a doua apariție suprinde un personaj
feminin vizibil metamorfozat, ca expresie a con-
cesiei pe care Marga se străduiește să i-o facă lui
Neculai Isac, dar nu numai lui, ci în primul rând
civilizației. De data aceasta ea „s-a gătit”, s-a împo-
dobit, mascându-și simplitatea esențială ce o defi-
nește. Naratorul constată aceasta și o mărturisește
fetei („Te-ai gătit de duminică”), reținând detalii
ale vestimentației care se motivează convingător
din unghiul coerenței semnificațiilor textului: „era
îmbrăcată cu fusta ei roșă și cu polca albastră. La
cap își pusese o batistă ca sângele, gâtul îi era plin
de hurmuzuri. În picioare avea încălțări nouă.”
Angela Tomaselli	Concurs de frumusețe (1990)
acrilic pe pânză, 40 x 35 cm
Roșului i se adaugă acum culoarea albastră
a polcii, culoare despre care se știe că, aplicată
„pe un obiect, despovărează formele, le deschi-
de, le desface (...). Lipsit de materialitate în sine,
albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el.
Albastrul este un semn al infinitului în care realul
se transformă în imaginar” (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Dicționar de simboluri). Pe de altă
parte, reține atenția îmbinarea albastrului cu ro-
șul, îmbinare ce trimite, după menționatul dicțio-
nar, spre hierogamia ce pune în lumină ipostazele
simbolice ale relației care se stabilește între teres-
trul Neculai Isac și lipsita de consistență, apariția
iluzorie care este Marga.
Contează de asemenea „hurmuzurile” ce îm-
podobesc gâtul tinerei, mărgele de sticlă imitând
mărgăritarul. Or, dacă avem în vedere faptul că
mărgăritarul trimite spre acvatic, imitația nu face
decât să accentueze, în ultimă instanță, tocmai
nostalgia acvaticului, dar și imposibilitatea fetei
de a se desprinde de el și de a-l uita.
Mai mult, dacă traiectoria Margăi are la extre-
mități două forme ale acvaticului, balta și fântâna,
vestimentației (și metamorfozei pe care o implică
aceasta) i se adaugă un alt important detaliu.La
prima întâlnire, Neculai Isac îi dăruise tinerei un
ban, cu care ea își cumpără încălțăminte: „Aseară
abia am așteptat să iasă jidovul din sâmbătă și
m-am dus la el cu carboava dumitale. Mi-am ales
ciuboțele!” În acest caz, încălțămintea plasează
personajul în alt univers, acela al pământului, la
care ea încearcă să se adapteze. Dintr-un anumit
unghi privită, încălțămintea devine un „simbol de
afirmare socială” (traducând ceea ce am conside-
rat a fi concesia pe care ea o face socialului si civi-
lizatiei) dar, mai ales, concretizare a legăturii, „de
contact dintre trup și pământ, altfel spus, simbol
al principiului realității.” (Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, op.cit.).
Metamorfoza sesizabilă în îmbrăcămintea per-
sonajului este subliniată și mai mult, lăsând im-
presia că Marga ar fi trecut definitiv de acum sub
semnul altui element, al pământului și al viețui-
toarelor acestuia: „Cu înfățișarea ei neliniștită de
căpriță neagră, parcă ieșise din pământ” (s.n.).
Drumul Margăi și al lui Neculai Isac duce însă
spre acvatic, de data aceasta spre fântâna ce-și evi-
dențiază vizibil câteva atribute semnificative: „O
fântâniță cu colac de piatră, între patru plopi. Era
un loc tainic și singuratic. Apa neclintită, aproape
de ghizdele, avea în ea ceva viu: mișcarea măruntă
și necontenită a frunzișurilor.”
Sugestie a izvorului în primul rând, cu toa-
te semnificațiile acestuia, fântâna contează însă
în textul sadovenian și în ipostaza ei de oglindă
reflectând universul: „Avea în ea ceva viu: miș-
carea măruntă și necontenită a frunzișurilor.”
Reflectând întregul, fântâna concentrează univer-
sul într-un punct străjuit de patru plopi, cu trimi-
terile lor spre reperele cardinale ale lumii, copaci
încărcați de semnificații thanatice, dacă avem în
vedere faptul că în Antichitate plopul era un ar-
bore de doliu.
Fântâna devine pentru Marga mormânt, con-
tând însă, poate mult mai mult, cu totul altceva:
aparținând acvaticului, dar făcând niște concesii
terestrului, pământului (trădând acvaticul care
îi este un univers definitoriu), fata redobândește
în final condiția pierdută, același univers al apei,
prin moarte ea având însă acces la izvorul ce tri-
mite spre ideea de regenerare.
■
30
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
showmustgoon
Catastrofa ca ambient (II)
■ Oana Pughineanu
Frederic Neyrat (urmând analizele lui Beck)
consideră că trăsăturile societății riscului,
sunt următoarele: 1. întregul glob este sce-
na lor (spre exemplu, explozia de la Cernobîl sau
cea de la Fukushima). 2. Un fenomen precum „ex-
propierea ecologică” poate afecta pe oricine, dar în
timp ce riscurile tradiționale se bazau pe activitatea
unor persoane, acum riscurile globale țin, mai ales,
de pasivitatea unor mari populații. Există marea
industrie și marile jocuri politice care se preocupă
de propria lor conservare și miliardele de indivizi
care se preocupă tot de propria conservare sau su-
praviețuire, în condițiile date, fără a contesta aces-
te condiții în mod fundamental, adică depășind
în amploare, activitatea câtorva grupuri activiste.
3. Noile riscuri sunt distructive la scară largă. 4.
Riscul contemporan este efectul primar al tehno-
logiei, nu este doar un efect secundar controlabil.
El face parte din sistem. Riscurile, de fapt, ar spu-
ne Virilio, sunt contemporane cu producția. Spre
exemplu, deținătorii de mașină știu că se expun ris-
cului unui accident (care s-ar putea sau nu produ-
ce în viitor), dar emisiile poluante sunt un produs
imediat al folosirii mașinii. 5. O altă caracteristică
a riscurilor moderne este „invizibilitatea” lor. La fel
cum nu se pot observa particulele emise de mașini
sau coloranții și pesticidele din mâncare, nu se pot
observa nici radiațiile sau efectele lente ale schim-
bării climei. Chiar dacă suntem informați mereu
despre aceste riscuri, lipsa lor de „vizibilitate” ne
face să le interiorizăm într-un mod neproblema-
tic sau, cel puțin, unul care nu necesită răspunsuri
urgente. Cazul noului coronavirus se înscrie și el
într-o astfel de percepție a unei catastrofe „natu-
ralizate”. Între descrierile „șoc și groază” ale presei
și imaginile seci cu paturi ATI și personal medical
blindat cu costume de protecție, virusul rămâne
„invizibil”. Primul val al gripei spaniole a fost per-
ceput, și el, ca o simplă gripă, dar al doilea val, a fost
macabru de „vizibil”. „Pacienții aveau în scurt timp
probleme de respirație și pe obraji le apăreau două
pete maronii, culoare care în câteva ore le acope-
rea fața de la o ureche la alta, - «până când devine
greu», scria un doctor din armata americană, «să-i
distingi pe albi de negri» [...] Câtă vreme culoarea
dominantă era roșu, mai era loc de optimism, dar
când era vorba de «o combinație între purpuriu,
mov deschis și albastru-violaceu», perspectiva era
sumbră” (Laura Spinney, Gripa spaniolă din 1918.
Pandemia care a schimbat lumea, ed. Corint, 2019).
În locul culorii violacee, astăzi avem statistici și
campanii de informare produse de instituții care
și-au pierdut credibilitatea, sau, după cum ar spune
Beck, sunt ele însele o parte a problemei, agravând
problema. Făcând o paranteză, timpurile pande-
mic-electorale, continuă cu prezentarea unor pro-
grame și proiecte de viitor ce orbitează într-o bulă
„iluministă” a progresului, hrănind imaginarul ști-
ințifico-fantastic al alegătorului. Totul se învârte în
jurul hub-urilor, al străzilor și orașelor smart (de
fapt eterne pavări și repavări, amenajări mic-bur-
gheze de straturi cu flori), a fluidizării traficului, al
parcurilor industriale pline ochi ide investitori care
mișcă economia, a prezentărilor șic de săli de sport,
sau planuri de noi cartiere-dormitoare rezidenția-
le date pe mâna mafiei dezvoltatorilor. Cetățeanul
pare să fi dispărut complet de pe harta politicieni-
lor. Nimeni nu se mai aventurează în bula-violacee
a „nevoii de locuire, de îngrijire medicală, educație
și salarii decente”. În privința riscurilor, privind flu-
turașii electorali, am putea spune că trăim în lumea
„primei modernități”, lipsită de reflexivitate, fără
nicio capacitate de a chestiona mitul „progresului”,
mitul „acumulării”. Chiar și într-un oraș de 5 stele
precum al nostru opțiunile alegătorului se rezumă
la două (aparent două): între legiunile creșterii și
cele ale apărării nației, credinței și tradiției.
Dacă Beck era optimist în privința modernită-
ții reflexive (a doua modernitate), sperând că va
produce o societate cosmopolită care va colabora
pentru a face față riscurilor globale, se poate ob-
serva în timpurile pandemice că suntem departe
de un astfel de model. Dacă există o „cooperare”,
ea nu face decât să continue drumul unei raționa-
lități instrumentale păguboase. Multe voci (prin-
tre care și Bruno Latour) au considerat că măsurile
luate pe timpul pandemiei au fost în stilul statelor
și biopoliticilor de secol XIX: „Dar acest stat nu
este cel al secolului XXI și al schimbării ecologice;
este statul secolului XIX și al așa-numitei biopu-
teri. În cuvintele regretatului Alain Desrosieres,
este statul pe bună dreptate numit al statisticilor:
managementul populației bazat pe o grilă teritori-
ală văzută de sus și condus de puterea experților”
(„But this state is not the state of the twenty-first
century and ecological change; it is the state of
the nineteenth century and so-called biopower.
In the words of the late Alain Desrosieres, it is the
state of what is rightly called statistics: populati-
on management on a territorial grid seen from
above and led by the power of experts”, Bruno
Latour, Is This a Dress Rehearsal?, https://critinq.
wordpress.com/2020/03/26/is-this-a-dress-re-
hearsal/ ). Diferența, spune Latour, este că acum
vedem acest model copiat de către toate națiunile.
Impunerea unei carantine a însemnat nu doar să-i
protejezi de oameni de moarte, ci și de „binele”
lor (de muncă, de stilul de viață, de posibilitatea
de a se întreține). În plus, „este o prăpastie uri-
așă între statul care e capabil să spună «Te pro-
tejez de viață și moarte», adică de infecția cu un
virus al cărui urmă este cunoscută doar de către
oamenii de știință și ale cărui efecte pot fi înțele-
se prin colectarea de date statistice și statul care
are îndrăzneala să spună «Te protejez de viață și
moarte pentru că eu mențin condițiile de trai ale
tuturor oamenilor de care tu depinzi» („There is
a huge gulf between the state that is able to say
“I protect you from life and death,” that is to say
from infection by a virus whose trace is known
only to scientists and whose effects can only be
understood by collecting statistics, and the state
that would dare to say “I protect you from life and
death, because I maintain the conditions of habi-
tability of all the living people on whom you de-
pend”). Latour consideră că perioada pandemiei
ar putea fi considerată o „repetiție” pentru criza
ecologică în fața cărora statele de secol XIX sunt
total nepregătite.
Fața brutală a conducerii biopolitice este evi-
dentă când ne apropiem de criza medicală, unde
lipsa de resurse se traduce în luarea de decizii ra-
pide, de viață și de moarte. Programe și ideolo-
gii eugenice ies în plină lumină: Statul Alabama
a specificat că oamenii cu dizabilități intelectuale
vor fi puțin probabil candidați la tratamentul cu
ventilație („are unlikely candidates for ventilator
support”), iar în Tennessee au fost excluse de la
îngrijirea în terapia intensivă persoanele care
suferă de atrofie musculară spinală și au nevoie
de asistență pentru activitățile zilnice. În data de
27 mai un articol din The Guardian, anunța că,
în Anglia, „persoanele cu cancer, boli de ficat sau
astm bronșic sever au fost eliminate din lista gu-
vernamentală de protecție coronavirus printr-un
mesaj textual înainte ca medicii lor să poată vorbi
cu ei („People with cancer, liver disease or seve-
re asthma have been dropped from the govern-
ment’s coronavirus shielding list by text message
before their doctors have been able to speak to
them”). Tendința de a selecta pacienții în funcție
de costuri și beneficii pentru sistem, nu pentru
sănătatea individului sau pentru îmbunătățirea
sănătății publice nu este nouă. Noi sunt însă, tot
felul de formule și sisteme metrice folosite pen-
tru luarea deciziilor „corecte”. Unul dintre aceste
instrumente (folosit și în timpul coronavirusu-
lui) se numește DALY (Disability-Adjusted Life
Years). În ciuda faptului că a fost mereu contestat,
sistemul DALY este în continuare folosit pentru
a ajuta medicii sa decidă viața cui merită să fie
salvată, din perspectiva costurilor și a anilor pe
care oricum pacientul i-ar fi pierdut datorită boli-
lor preexistente: „Acest instrument măsoară anii
pierduți din cauza dizabilității și compară acești
ani cu cei ai unei persoane cu o sănătate «ideală».
Se poate calcula diferența dintre DALY-ul tău și
al meu și se poate vedea, de fapt, a cărui viață are
mai multă valoare” („This [tool] measures years
lost to disability and compares those years to tho-
se of someone in “ideal” health. One can calculate
the difference between your and my DALY and
see, in effect, whose life has more value”, Lennard
Davis, In the Time of Pandemic, the Deep Structure
of Biopower Is Laid Bare). De exemplu: „o dizabi-
litate cu valoarea 0.043 pentru astm implică faptul
că greutatea de a trăi cu astm pentru un an este
echivalentă cu pierderea a 16 zile de viață datorită
morții premature. Pentru febra hemoragică vira-
lă, valoarea medie a dizabilității este de 0.545, care
este echivalentul pierderii a mai mult de 28 de
săptămâni pe an datorită mortalității premature”
(„a disability weight of 0.043 for asthma implies
that the burden of living with asthma for one year
is equivalent to losing approximately 16 days due
to premature mortality. For dengue haemorrhagic
fever, the average disability weight is 0.545, whi-
ch is equivalent to losing more than 28 weeks per
year due to premature mortality”, Interpretation of
metrics: DALYs and damage to human health pe
siteul https://pre-sustainability.com/). DALY este
criticat mai ales pentru faptul că nu ține cont de
„context”, adică de resursele diferite de care oa-
menii dispun ca să se mențină în starea de sănăta-
te „ideală”. Dar, în mod ciudat, ține cont de mul-
ți factori de poluare, de exemplu. „Dezvoltarea
sustenabilă” și „principiul precauției” fac deja
parte din noul limbaj de lemn am mai vechilor
biopolitici care dispun acum de tehnologia care
lipsea acum două secole. După cum avertizează
Vincanne Adams rolul metricii în noile politici
globale de sănătate este sumbru și ineficient. În
primul rând pentru că nu poate servi ca standard
universal, și în al doilea rând pentru că va crea
un nou tip de suveranitate biomedicală justificată
economic.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
31
teatru
Un thriller pandemic
■ Claudiu Groza
Probabil că orice istoric al teatrului făcut în
perioada „pandemiei”, cum va fi ea denu-
mită peste ani, va trebui să înregistreze - ca
picanterie sau element relevant - o parte din soluți-
ile artistice/tehnice găsite de artiști pentru creațiile
lor. O varietate surprinzătoare, cum vom constata
foarte curând.
Pentru montarea sa cu Șarpele în iarbă de
Alan Ayckbourn de la Teatrul „Regina Maria” din
Oradea, Sebastian Lupu a apelat la o marcare a con-
venției sanitare: spectacolul este jucat cu respecta-
rea strictă a distanței sociale. Cele trei actrițe joacă
la trei metri una de alta, cu un menuet discret dar
vizibil de permanentă reconfigurare spațială, dar
iluzia/senzația apropierii lor până la atingere este
creată printr-un abil montaj video (Ovi D. Pop).
Spectacolul s-a transmis pe youtube de mai multe
ori de la premiera sa, fiind jucat cu sala goală, evi-
dent. Convenția mai este prezentă și ca semn sce-
nic precis, prin cordonul circular central, cu benzi
galbene pe care scrie codul noului virus gripal, cam
ca în anchetele din filmele polițiste.
Un referent vizual extratextual, dar care se po-
trivește cumva cu atmosfera de thriller psihologic
al piesei. Ayckbourn este un autor prolific, cu pes-
te 70 de texte de toate genurile; la noi i se joacă la
Nottara comedia bulevardieră Totul e relativ (1965).
Șarpele în iarbă este un text destul de recent, din
2002, care sondează, într-o manieră cvasi-polițistă,
Teatrul moare, dar nu se predă!
■ Adrian Țion
Cât de promițător începea stagiunea trecu-
tă, anormal încheiată, a Teatrului Național
„Aureliu Manea” din Turda! Premiere inte-
resante, perspective minunate, proiecte curajoase,
poftă de joc la temperaturi înalte a tinerilor actori și,
la orizont, spre vară, un festival internațional aflat
la a IV-a ediție. Așa începea toamna teatrală 2019
la Turda. Dar a dat buzna peste proiecte, ambiții
și speranțe monstrul invizibil numit COVID-19 și
totul a luat o altă turnură. Virusul hidos și perfid
a îmbrăcat teatrul în doliu și nimic nu a mai fost
așa cum fusese programat și structurat. Spectacole
suspendate, activitate artistică înghețată, atinsă de
colaps, sala constant goală, actori triști, dezamăgiți
că nu-și pot exercita profesia.
Și totuși, după câteva luni, în plin proces de
dezmeticire, managerul instituției, actorul Cătălin
Grigoraș, sprijinit de primarul Cristian Matei, a
reușit să păcălească virusul insidios, dovedindu-se
mai viclean ca el. Respectând cu strictețe restricți-
ile impuse de lege, el a demarat festivalul, ca Tudor
Giurgiu TIFF-ul clujean, și spectacolele au avut loc
în aer liber, sub cerul binevoitor al unui iunie senin
și mângâios, consolator pentru actori și spectatori
deopotrivă. Stagiunea pulverizată astfel a fost re-
constituită din fărâme în iulie și august, atât cât s-a
putut în condițiile date și cât cerul senin a ținut cu
artiștii. Dar după caniculă s-au instalat ploile. Vreți
să știți ce s-a întâmplat după ce apa din nori s-a re-
vărsat peste oraș? Ei bine, spectacolele au continuat
revederea a două surori cu copilăria chinuită de
un tată tiranic și abuziv. La moartea părintelui lor,
ele se revăd pentru a împărți moștenirea. Dar o re-
conciliere afectivă, cum ar presupune poveștile de
genul ăsta, nu are loc. Se derulează, în schimb, un
neașteptat amestec de pseudo-comploturi, șantaje
și manipulări, cu un final rizibil și surprinzător.
Ca regizor, Sebastian Lupu a știut să mizeze pe și
să accentueze anumite note ale intrigii, prin inter-
mediul celor trei protagoniste. Caracterele acestora
sunt denotate de atitudini sau comportamente spe-
cifice, dar parțial înșelătoare. Annabel, sora plecată
de mult de acasă, are în Angela Tanko o interpretă
ce redă nuanțat schizofrenia intimă a personajului,
aparent detașat de trecutul traumatic, încercând să
păstreze alura unei rafinate femei de lume, dar to-
tuși senzitiv la orice stimul al memoriei. Annabel e
bolnavă de inimă și această slăbiciune o face acum
cu atât mai vulnerabilă. Alice, infirmiera tatălui,
este jucată de Anda Tămășanu ca o persoană ima-
tură emoțional, dezechilibrat-entuziastă dar artiza-
nă a unui șantaj (fals, vom afla) pe care-l conduce
cu un fel de isterie fericită. Se va dovedi la final
că tocmai acest fel de a fi o transformă în victima
naivă a celeilalte surori, Miriam. Mirela Lupu face
din Miriam o eroină cu o gamă impresionantă de
stări psiho-emoționale, de la cea de personaj ne-
vrotic/psihotic la cea de femeie matură, cinică, ca-
re-și recunoaște sec crima („- L-ai împins pe scări?
și în aceste condiții, cu acest risc meteorologic adi-
că, semn că nimic nu poate pune frâu poftei de joc
a actorilor și plăcerii spectatorilor de a se împăr-
tăși, ritualic aproape, din arta sustrasă de un virus
meschin, suspect, care a inflamat exagerat spiritele
și guvernul ipocrit.
Am asistat la un spectacol pe ploaie în aceste
zile, susținut chiar în curtea îngustă a teatrului tur-
dean în timp ce sala era goală. Un spectacol pluvial
aș zice, ornat cu umbrele deschise, printre care se
derulau scene din Gelozie, mon amour, comedia lui
Tudor Popescu după care Radu Botar a construit
un întreg eșafodaj de situații amuzante. Un produs
teatral generator de bună dispoziție, atât de nece-
sar în aceste timpuri sumbre. Atât de bine realizat
încât nimeni nu s-a ridicat de pe scaun nemaisu-
portând ploaia. E și ăsta un test al calității neîndo-
ielnice pentru acest gen de comedie bufă, comer-
cială, care satirizează defecte și cutume omenești.
Din păcate, scenografia lui Dan Felecan n-a putut
fi pusă în adevărata ei valoare din cauza condițiilor
neprielnice. În schimb actorii, cu umbrele sau fără,
s-au străduit din răsputeri să depășească inconve-
nientele de moment, făcând aluzii hazlii, directe la
neîndurătoarea ploaie căzută din cer. Învârtit ca
un titirez cu evidente disponibilități comice, Ioan
Alexandru Savu e motorul care activează sfera
nostimadelor hazlii ale unui spărgător naiv și ge-
los nevoie mare, fără scrupule, pe nume Veve. El
leagă firele acțiunii cu mult farmec spontan, firesc,
- Numai un pic...”) și la cea de entitate dependen-
tă de mediul familial/familiar, unicul ce-i poate
conserva confortul emoțional. Trei actrițe cu trei
personalități distincte, controlându-și bine parti-
turile. Mi-aș fi dorit, poate, ca nuanțare, un tip de
reacție mai divers la tensiunile intrigii - toate trei
au mers, sub influența regiei, poate, pe un registru
foarte acut, extravertit. Tot ca o mică scădere am
remarcat, pe alocuri, un exces de joc realist, adică
redundant, care ar fi trebuit cenzurat regizoral, nu
încurajat.
Dincolo de aceste observații de detaliu, trebuie
să remarc buna articulare a spațiului scenic a Oanei
Cernea, cu elemente de decor simple și un fundal
pictat foarte potrivit pentru ansamblu - elementul
central rămânând cercul pandemic, care a figurat
cumva și distanța simbolică dintre personaje, și
muzica originală a lui Romeo Rîmbu, care glisează
organic dinspre compoziție simfonică spre coloană
sonoră broadwayană, cu un leitmotiv excelent pen-
tru un thriller psihologic.
Mai notez reușita secvență a dialogului dintre
cele două surori, cu o diversitate de stări, dispoziții,
regresii atudinale, confruntări și afecțiune recipro-
că, care îmbracă de fapt miezul dur al relației, cel al
înstrăinării neutralizate doar prin trauma comună,
și finalul tăios - chiar la modul propriu - care dă
un contrapunct de umor negru spectacolului.
Șarpele în iarbă e un demers teatral onest și bine
realizat, relevant mai ales prin felul în care se poate
construi un spectacol ce presupune apropiere și in-
teracțiune prin chiar lipsa acestora (repetițiile s-au
făcut pe zoom). Sunt curios de impactul său cu un
public în sala de teatru.
■
derutant. Mai recent introdusă în distribuție este
apetisanta apariție Anca Markos în rolul Didinei,
partenera de viață a mereu ponegritului Veve, o
ambițioasă veroasă și senzuală. Ea face o bună im-
presie printr-un joc alert, adaptat ritmului acțiunii
care nu lasă loc de respiro până la final. La susține-
rea acestui ritm participă, cu diferite nuanțări de
limbaj și intonație Raluca Eremei-Bîrză în rivala
Didinei, Dora, Cornel Miron în Maestrul spărgă-
torilor profesioniști și Ginuc Crișan în Pelin, băr-
batul găsit întâmplător în apartament de spărgăto-
rul Veve. Departe de a fi amar, Pelin al lui Ginuc
Crișan e esențialmente ilar, marcând un punct
forte al desfășurării comediei intens îndesată cu
apă pluvială stilistică și reală. Și cât de frumoși sunt
actorii, acești copii adulți ce încearcă să învingă vi-
tregia timpului și a timpurilor pe care le trăim!
Nu credeam că așa ceva e posibil! Nu credeam că
arta poate fi umilită în acest fel, că actorii pot juca
în asemenea condiții, că spectatorii pot sta nedezli-
piți de scaune cu umbrele în mână pe toată durata
reprezentației. Guvernul actual ne-a arătat că și așa
ceva e posibil: să te îndobitocești la păcănele, căci
sălile de jocuri electronice aduc bani proprietarilor
și să scoți din sală pe iubitorii de teatru (chiar dacă
distanțarea fizică între persoane ar fi fost respectată
cum se cuvine). Teatrul absurd este aici, a penetrat
în realitatea zilelor noastre sub formă de pandemie
endemică. Luând măsuri de protejare a cetățenilor,
politicienii au pus cătușe florilor... dar nu le-a reu-
șit. Umilit și marginalizat, teatrul nu se predă, așa
cum nu poți renunța la frumusețea florilor. Trebuie
să fii politician român ca să gândești și să acționezi
așa, atunci când în lume restricționările impuse de
COVID n-au ajuns să fie atât de severe!
■
32
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
Festivalul de teatru
GALA ARTElier - Petroșani
■ Eugen Cojocaru
V-am obișnuit în ultimul timp cu subiectul
Teatrul Dramatic I. D. Sârbu petroșenean
nu cunoaște odihna nici în „pandemonie”:
de data asta, un inedit-reușit maraton „spectacu-
lar” (21 și 31 august) al inimosului și talentatului
colectiv în frunte cu directorul Cosmin Rădescu,
într-o locație de excepție, Brădet, la marginea pă-
durii! Spectacolele s-au adresat atât copiilor, cât și
adulților, iar „sălile” au fost mereu „pline”, atât cât
permite situația. Echipa teatrală a transformat lo-
cul într-un „luminiș” cultural: conceptul central
heidegger-ian Lichtung (luminiș!), referindu-se
la „iluminarea” ideilor în mijlocul întunericului
„pădurii”! Câtă nevoie este... Festivalul a durat 10
zile, așa „decalogul” fluturașilor înmânați zilnic,
de exemplu Arta e un sacrificiu printr-un fel de
nobilă automutilare /
Am avut șansa să văd două premiere de ex-
cepție: ALTER MIND și Niciodată toamna nu fu
mai grețoasă (22 și 23 august). Prima e un intere-
sant spectacol video despre nașterea Universului,
a omului, miturile sale, de la Adam și Eva, „po-
vestite” până în actualitate, pe o „cosmic music”
originală, totul imaginat de scenaristul, regizorul
și video-designer-ul Andrei Cozlac. Închipuiți-vă
un uriaș ecran de 6x9m pe care se în- și dezlănțu-
ie, timp de peste 60 de minute, o feerie cromatică
debordând de imaginație, sincronizată perfect de
un talentat „jeanmicheljarr” autohton: compozi-
torul și sound-designer-ul Călin Țopa.
Interesantă ideea de a „marca”, permanent pe
tot lungul ecranului, o platoniciană „rațiune-ma-
trice” sub forma unui creier stilizat (un cerc în
mijlocul unor poliedere și triunghiuri), de la care
„pornește” Totul. Crearea Universului, apoi a
oamenilor, Istoria lor cu „bune & rele”... Doi po-
vestitori - Mihai Alexandru și Corina Vișinescu
- prezintă, cu farmec, toată această „evoluție
/ involuție” (depinde de „unghiul de vedere”),
„deghizați” el în Soare - ea Lună, plimbându-ne
prin Rai, apoi copiii, certuri, despărțire... ajun-
gând la gravele probleme actuale cu lăcomia uno-
ra împotriva celor mulți, distrugerea naturii etc.
Așa e povestea tânărului și a profesorului pensi-
onat, în stilul unei parabole biblice, unde primul,
avid, aplică metode științific-raționale pentru o
recoltă imensă spre a face mulți bani. O furtună
îi distruge bogata recoltă, pe când cea modestă a
rezistat fiindcă a fost „doar ajutată” să se dezvolte
prin propriile forțe, devenind astfel mai puterni-
că. De aceea ne sunt date cele 10 porunci esenți-
ale, însă, fiind nesocotite, Creierul / Mastermind-
ul „ia înapoi” ceea ce a creat și vom ajunge la
Zero-ul Inițial! Prețul e extincția Umanității... Au
mai interpretat: Alexandru Cazan, Sergiu Fărte,
Marian Politic, Amalia Toaxen, Radu Tudosie și
Laurențiu Vlad. Finalul apoteotic nu poate lăsa
„rece” nici un spectator, afirmând (dovedit aici)
că „Toți suntem pământ și praf de stele”!, în același
timp. Ne duce cu gândul la imnul sublimei gene-
rații care ne-a dăruit democrația și libertatea lup-
tând (cu sute de victime în rândul lor!) cu diabo-
lica epocă mc-carthystă din SUA: We are Stardust
(Suntem praf de stele) cu Joni Mitchell! „billion
year old carbon, caught in the devil’s bargain and
we got to get ourselves back to the garden / carbon
de miliarde de ani, prinși în afacerea diavolului și
trebuie să ne întoarcem în Grădină”. Chapeau ge-
nerația Fower Power și... acum: Andrei Cozlac și
Călin Țopa!
Seara următoare e Niciodată toamna nu fu
mai grețoasă: din nou, acest inovativ colectiv
(ne obligă la rime!) ne surprinde cu o „piesă” în
tradiția Marii Comedii Mute, care s-a „înfiripat”
(veți vedea de ce acest cuvânt) sub bagheta sce-
nartistului și regizorului Ion Barbu. El a creat cele
18 personaje din îndrăgitele și cunoscutele sale
caricaturi răspândite prin multe ziare și reviste
emblematice ale Tranziției: Bețivul, Politicianul,
Primarul, Polițistul, Parpanghel și Piranda,
Evreul, Prezentatoarea, Popa, Țăranul și Țăranca,
Judecătorul, Doctorul... chiar și Isus! Conceput ca
o înșiruire de 16 sketch-uri / scenete tip caragi-
alean cu subtile legături de acțiune și personaje
între ele, Ion Barbu a reușit cu brio să ne „vizu-
alizeze” pantomimic o pertinentă „radiografie”
a societății românești contemporane, în tușele
groase ale unei ironii sarcastice susținute de co-
micul debordant al tuturor actorilor. Începutul
e programatic pentru epoca actuală: scena goală
are un soclu ceși așteaptă „statuia / idolul” pre-
zentului: vine un „cetățean turmentat”, se suie pe
ea și adoarme. Aapare o Struțo-Cămilă cu pan-
taloni negri, cămeșă și căciulă țărărănești, cu di-
plomatul plin de „slană, pâne & ceapă” (ia micul
dejun), apoi „masele” să-l inaugureze - se înlătură
pânza și pe soclul impunător e Bețivul - sună sar-
castic melodia Power to the people... „Ăștia” sunt
idolii pe care-i avem azi! Prezentatoarea Amelia
Toaxen anunță rundele ca la box (epoca fiind fă-
cută k. o. la sfârșitul fiecăreia) cu mult umor și
mereu „altfel”, o latură a ei ascunsă până acum:
are mănuși de box, se agită „fioros”, iar pe hala-
tul e scris Bestia din Carpați! Totul pe melodia
emblematică a E, L. & P: Cest la vie (who knows
who cares for me!) - Asta ne e viața... Altă rundă:
Primarul vine cu steagul tricolor, dar nimeni nu-l
urmează, ia altul pe care sunt desenate „un câr-
naț mare și steaua roșie”: acum vin toți, așteptând
să li se dea „obolul” pentru sprijin. Singur Isus
umblă cu drapelul României, iar restul i se ală-
tură numai pentru a „țopăi” („pupat și dansat toți
Piața independenții”!) celebrul dans Pinguinul.
Mai menționăm „runda” cu perechea de țărani ce
vând de toate, să aibă și ei bani, fiecare ia ce poate,
Piranda și Parpanghel încearcă să fure, Polițistul
își încasează șpaga, Primarul ia ce vrea pe gratis,
iar la urmă Evreul „umflă” tot ce găsește. În alta,
Popa își face datoria numai pentru bani și tot așa
ni se prezintă o frescă fidelă a societății noastre...
Finalul, după acest antrenant meci de box „profe-
sionist” (16 runde) spune multe, fiind pe renumi-
tele versuri ale lui Gil Dobrică: Viața noastră unde
e, viața noastră ce-ați făcut cu ea...?!” Ca să nu se
mai zică: Înainte de 1990 nu era rezistență și, iată,
chiar artă îndrăzneață!
Au interpetat cu mult talent și debordan-
tă putere imaginativă folosind toate „trucurile”
comediei mute: Izabela Badovics, Irina Bodea-
Radu, Alexandru Cazan, Dorin Ceagoreanu,
Daniel Cergă, Oana Crișan, Sergiu Fîrte, Oana
Liciu-Gogu, Nicoleta Niculescu, Marian Politic,
Alessia Rădescu, Cosmin Rădescu, Mihai Sima,
Gheorghe Stoica, Amelia Toaxen, Radu Tudosie,
Corina Vișinescu, Alexandru Vlad. Regizorul
mi-a mărturisit, după bucuria succesului, că i-a
lăsat liberi în „crearea” personajului și a momen-
telor comice. Iar această „fermentare” creativă a
oferit publicului încântat multe momente antolo-
gice, răsplătite cu aplauze la scenă deschisă. Nici
un moment redundant sau de repetiție a „trucu-
rilor” comice, mișcarea scenică și sincronizarea
perfectă a partenerilor de joc, în ciuda prezenței,
uneori, a tuturor pe scenă au fost o încântare ce
a durat 70 de minute răsplătite cu ovații și mai
multe chemări, în ropotul aplauzelor. „Runda”
viitoare e a voastră: o vizită la spectacolele din
Petroșani (dar și pentru împrejurimile pitorești)
- merită din plin!
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
33
conexiuni
Denis Diderot, Cabinetul
Crozat și Ecaterina a II-a
■ Silvia Suciu
Denis Diderot a activat ca intermediar pentru
Ecaterina a II-a (1729-1796) încă din anii
1760; mare amatoare de artă, Împărăteasa și-a
împuternicit apropiații, printre care și pe Diderot, să
cumpere opere de artă din Europa.1 Reprezentanții ei
erau împuterniciți să achiziționeze lucrări la licitațiile
organizate în Vestul Europei. În 1779, cu ocazia licita-
ției bunurilor lui Robert Walpole, fost prim ministru
britanic, a achiziționat bunuri în valoare de 40.555 de
lire sterline, acestea fiind trimise la St. Petersburg (în
prezent, acestea se află în Muzeul Hermitage).2
În 1772, Diderot a fost însărcinat de Ecaterina a II-a
cu negocierea „Cabinetului Crozat”, care îi aparținu-
se lui Pierre Crozat (1665-1740), unul dintre cei mai
bogați negustori și antreprenori din Franța; averea lui
Crozat se ridica la 8 milioane de arginți (echivalentul a
64 de milioane de dolari, în 2017).
În 1714, Crozat a fost trimis de Filip al II-lea,
Duce de Orleans, la Roma, pentru a negocia colecția
Prințului Livio Odescalchi, care, la rândul lui, o moș-
tenise de la Regina Cristina a Suediei (1626-1689).
Călătoria în Italia a constituit momentul definitoriu
pentru constituirea „Cabinetului Crozat”: a început o
activitate asiduă de colecționariat și a fost inspirat de
modelul lui Lorenzo de’ Medici (Palatul Crozat a fost
construit după modelul Tribunei Medici de la Uffizi).
Prin apartenența sa la o altă clasă socială (burghez co-
mercinat), Pierre Crozat a transformat idealul moral
de grandoare, specific membrilor Curții franceze din
vremea lui, „într-o virtute, într-un discurs al cunoscă-
torului de artă (connoisseur d’art) caracterizat prin gust,
erudiție, discernământ și rafinament.”3
Colecționând obiecte de artă, Crozat a apelat la o
formă de emancipare care până în acel moment fuse-
se destinată doar claselor nobiliare. El a strâns cea mai
mare colecție de artă din sec. al XVIII-lea (picturi și de-
sene ale marilor maeștri și ale artiștilor contemporani
cu el), după cea a regelui și a regentului: 500 de picturi,
350 de sculpturi, 19.000 de desene (160 de Rafael),
1400 de geme încrustate, porțelanuri chinezești și japo-
neze, ceramică italiană, tapiserii, argintărie și o pereche
de mumii egiptene.4 Crozat a fost unul dintre protecto-
rii lui Antoine Watteau.5
O contribuție însemnată la inventarierea colecției
lui Crozat a avut-o Pierre-Jean Mariette, care l-a aju-
tat pe Diderot la realizarea volumului I din „Recueil
Crozat” (1729, volumul II - 1742). În 1728, Mariette
scria în „Mercure de France” despre colecția lui Crozat
și despre rolul acesteia în educație: „Această colecție
(amas) de lucrări de la diferiți Maeștri, cu subiecte di-
verse, devine interesantă prin oferirea de divertisment
și instruire, în același timp.”6 Astfel, Mariette este unul
dintre primii care scoate în evidență funcția de educare
a operei de artă.
La Paris, Crozat a impus moda galeriei de artă, ca
„spațiu de dispunere a valorilor și obiectelor prețioase,
picturi și sculpturi; galeria definea în mod explicit ran-
gul, puterea și resursele celui care o deținea”7. Diferența
dintre galerie și cabinetul de curiozități consta în faptul
că obiectele din cabinet (bronzuri, statuete, porțelanuri,
desene, gravuri etc.) erau destinate studiului și, deci,
puteau fi atinse.
Prin testamentul redactat în 1740, Crozat a lăsat o
parte din colecția de desene, gravuri, picturi și pietre
încrustate lui Ludovic al XV-lea pentru „Collection
Royale”. O mare parte din desenele vechilor maeștri au
fost vândute prin licitație, în 1741, eveniment conside-
rat „cea mai mare vânzare de desene din sec. al. XVIII-
lea”8 care a deschis apetitul colecționarilor pentru achi-
ziția desenelor și a gravurilor.
Restul colecției a rămas în posesia nepoților de frate
ai lui Crozat, care și-au adus contribuția prin noi achi-
ziții. După moartea lui Louis Antoine Crozat, Baron de
Thiers, în 1771, cele trei fiice ale acestuia ar fi dorit să
vândă colecția la licitație. Prin manevre dibace, Denis
Diderot și Franțois Tronchin au reușit să le convingă
că cea mai bună opțiune era să-și vândă colecția en gros
Ecaterinei a II-a. În 1772, după aproape un an de nego-
cieri, s-a semnat contractul de vânzare: pentru 500 de
opere de artă au fost plătite 460.000 de arginți, fapt care
a plasat-o pe Ecaterina a II-a în rândul celor mai mari
colecționari ai vremii.9
Două treimi din colecție erau formate din ar-
tiști italieni (Michelangelo, Rafael, Giorgione, Titian,
Veronese, Tintoretto); urmau olandezii, flamanzii,
germanii (Rembrandt van Rijn, Antoon van Dyck,
Peter Paul Rubens, Albrecht Durer) și francezii (Jean-
Simeon Chardin, Franțois Boucher, Nicolas Poussin
sau Antoine Watteau al cărui patron fusese Pierre
Crozat).
Achiziția făcută de Ecaterina a II-a a stârnit multe
nemulțimiri; Sir Joshua Reynolds aștepta cu interes
licitația colecției pentru a achiziționa 5 eboșe în ulei
de Rubens. Cum acest lucru nu s-a mai întâmplat, el
a considerat că prețul plătit de Împărăteasă pentru
acestea (de 18.000 de lire sterline) era sub valoarea la
care s-ar fi ajuns prin vânzare publică. S-a pus proble-
ma dreptului de preempțiune al lui Ludovic al XV-lea
în achiziționarea „Cabinetului Crozat”, însă acesta l-a
refuzat (Ludovic al XV-lea cunoștea colecția dintr-o
vizită pe care o făcuse Baronului de Thiers). Existau
chiar îndoieli cu privire la obținerea autorizației pentru
exportul lucrărilor în Rusia.
În final, colecția a ajuns în Rusia, iar Denis Diderot
și Franțois Tronchin au fost răsplătiți „regește” Cu toate
acestea, Diderot a ieșit din această „afacere” cu reputa-
ția ușor „șifonată”; după încheierea tranzacției, Diderot
îi scria Ecaterinei a II-a: „Am trezit cea mai cumplită
ură publică, și știți de ce? Pentru că v-am trimis picturi.
Cunoscătorii țipă, artiștii țipă, bogații țipă. Dar, în ciu-
da scandalului,eu rămân același.”10 Efortul și insistența
lui Denis Diderot au făcut ca, în ciuda protestelor con-
temporanilor săi, o mare parte din colecția Crozat să
rămână în posesia aceluiași colecționar și să facă parte,
în prezent, din patrimoniul Muzeului Ermitaj.
Muzeul Ermitaj, Sankt-Petersburg
Nicolas Lancret (1690-1743) Concert în Salonul oval
al lui Pierre Crozat (cca. 1720-1724)
Dallas Museum of Art. USA
Relația lui Denis Diderot cu Împărăteasa Rusiei
data deja din 1762, când Diderot s-a decis să-și vândă
biblioteca pentru a-i lăsa o dotă considerabilă fiicei
sale. Ecaterina a II-a a cumpărat biblioteca, lăsându-i
lui Diderot dreptul de folosință până la moarte și de-
semnându-l bibliotecarul fondului de carte. Gestul
Ecaterinei II i-a permis filosofului să lucreze la opera
sa fără a avea griji materiale. Începând cu anul 1783,
Diderot a devenit din ce în ce mai preocupat de post-
eritatea scrierilor sale și a realizat trei copii ale aces-
teia: una pentru el, una pentru fiica sa și una pentru
Ecaterina a II-a. La doi ani după moartea sa, în 1786,
biblioteca și arhivele lui au fost transferate la Sankt-
Petersburg.11
Este interesantă poziția lui Denis Diderot în ce pri-
vește relația dintre artist și câștigul bănesc. Cu prilejul
Salonului din 1776, el scria: „În momentul în care artis-
tul se gândește la bani, își pierde orice sentiment față de
frumos.”12 Această afirmație se va contura în secolul ur-
mător în sloganul „L’art pour l’art” lansat de Theophile
Gauthier și aplicabil găndirii și curentelor artistice care
erau pe cale să apară.
Note
1	„La Vie de Denis Diderot”, în Hautemarne Archive, p.
4	, http://www.hautemarne-archive.com/hommes/La%20
vie%20de%20Denis%20Diderot.pdf, accesat la 15 aprilie
2019.
2	Shireen Huda, Pedegree and Panache, ANU E Press
The Australian National University, 2008, pp. 11-12.
3	Juan Sebastian de Vivo, Display of Art/ Display of Self:
Pierre Crozat and the Transformation of Magnificence,
Stanford University, f.a., p. 6.
4	Susan Jacques, the EMPRESS of ART. Catherine the
Great and the Transformation of Russia, partea a 3-a War
and Love, capitolul IV Crozat the Poor, Pegasus Books,
New York, 2017, https://books.google.ro/books?id=BA
CCw AAQBAT&pg P'l'112&lpg PA112&dq	calvine
t+crozat&sourceEbl&otsHhAZâEMlKue&sig^^ACfUlU
1HCrressf7Cim0D3dvFsGiD6gBQg&hl=ro&sa=X&ved
=2ahUKEwi2xqqDi9DhAhWF-ioKHb0TBtMQ6AEwCn
o£CAcQAQ#v=onepage&q=cabineț%20crozat&f=false,
accesat la 30 mai 2019.
5	Georges Bernier, Arta și comerțul, Editura Meridiane,
București, 1979, p. 238.
6	Tuan Sebastian de Vivo, op.cit., p. 36.
7	Ibidem, p. 23.
8	Michael Taffe, „Two Rediscovered Antwerp Drawings
from Crozat’s Collection”, în Master Drawings, 32.1, 1994,
p. 54.
9	Susan Tacques, op. cit.
10	Susan Tacques, op. cit.
11	„La Vie de Denis Diderot”, în Hautemarne Archive,
p. 4, http://www.hautemarne-archive.com/ hommes/
La%20vie%20de% 20Denis%20Diderot.pdf, accesat la 15
aprilie 2019, p. 6.
12	Michele Vessillier-Ressi, La condition dartiste: regards
sur lart, Imgent et la societe, Maxima, 1997, p. 77.
■
34
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
Urmare din pagina 36
Energia pozitivă a
Angelei Tomaselli
ori sentimente cât se poate de concrete, pe
care le suprapune sau le interpretează liber.
Cunoscând îndeaproape lucrurile, persona-
jele sau elementele reprezentate, dacă nu îm-
prumută în mod direct de la acestea atribute
picturale, cel puțin le atașează linii, culori și
procedee. Ceea ce rezultă este în fapt un salt
metafizic de la particular la general, prin in-
tervenție artistică. Faptul de a observa devine
echivalent cu a înțelege și a transcende. În fine,
am plasat în aceeași categorie temele și subiec-
tele pentru că în cazul nostru, acestea se între-
pătrund până la contopire.
Abordarea pe care am adus-o în discuție re-
clamă cu certitudine o doză corespunzătoare
de umor, una potrivită; nici prea mică, pentru
a nu crea impresia că artista și privitorii se iau
mai în serios decât ar fi cazul, nici prea mare,
pentru a nu cădea în banal prin bagatelizare.
În cazul nostru, umorul este dat de o inspira-
tă combinație dintre detașare și spirit pozitiv.
Chiar când atacă subiecte de critică politică și
socială, Angela Tomaselli o face cu personaje
împrumutate din fabule, adică într-o aură de
fantastic și de poveste, totul sub semnul benig-
nului. Apropierea deliberată de mari artiști
precum Picasso sau Miro reprezintă de ase-
menea o formă de umor, cu atât mai mult cu
cât distanțarea de aceștia este cel puțin la fel de
Angela Tomaselli
Primăvară pe munte (2015) acrilic pe pânză, 30 x 30 cm
Angela Tomaselli
puternică. Interesant este că nu avem de-a face
cu parodieri.
Familia tematică a artistei este una extinsă,
fapt care totuși nu transpare, datorită unității
stilistice. Peisajele naturale sau urbane, repre-
zentările animaliere, portretele, amintirile,
Fabulă (2008) acrilic pe pânză, 50 x 70 cm
fabulele sau muzica sunt câteva dintre cele
mai importante direcții. Dintre toate acestea,
citadinele Angelei Tomaselli par a se desprin-
de însă, în sensul că majoritatea celor care îi
cunosc munca artistică, o asociază cu acestea.
Prima observație este că orașele, respectiv clă-
dirile sale, sunt înclinate. Atrage atenția, în
continuare, gama cromatică, extrem de vie, ba-
zată pe culori calde. Nimic morbid, misterios
sau straniu. Totul este comprimat, radios, so-
lar, clar, concis, la vedere. Încadrările sprijină
aceste din urmă aspecte. Lipsesc în principiu
oamenii și elementele care indică locuirea, fără
a fi vorba despre reprezentarea de ruine. Este
ca și cum clădirile ar avea propria lor viață, in-
dependentă de cea a creatorilor sau locuitori-
lor lor.
Seriile fabulelor și ale amintirilor îmbracă,
așa cum de altfel era și firesc, în cea mai pu-
ternică măsură forme alegorice. Aici epicul
se constituie în principalul pretext al unor lu-
crări, altfel non narative. Contează mai puțin
care este povestea și mai mult cum sunt organi-
zate compozițiile și cum sunt reprezentate per-
sonajele. Transpare bucuria de a picta, dincolo
de orice alte motivații. Mitologiile subiective
și călătoriile imaginare sunt, din punctul meu
de vedere, subteme ale categoriilor enumerate
anterior.
Florile, aripile, rupestrele și desenele, toa-
te acestea constituite în lucrări independen-
te, însumează aceleași caracteristici precum
omoloagele lor din compozițiile mai ample.
Individual sau grupate, ele sunt încărcate cu
energie pozitivă, în spiritul bucuriei de a trăi
și picta.
Conchid prin a afirma că pictura Angelei
Tomaselli reprezintă prezentul etern.
■
TRIBUNA • NR. 433 • 16-30 septembrie 2020
35
sumar
plastica	
semnal Pandemia și lecțiile ei	2
editorial Mircea Arman Xenofan din Colophon și Parmenide din Eleea sau începutul reflecției asupra imaginativului poietico - filosofic la vechii greci	3
eveniment Ani Bradea Tribuna promovată în Germania	6
cărți în actualitate Alexandru Sfârlea Un melanj istoric, politic, juridic și literar	7
comentarii Adrian Lesenciuc Despre imaginativul poietic	8
cartea străină Irina Petraș Dacia Maraini și vocile tăcerii	9
lecturi Gheorghe Glodeanu Despre scris cu Stephen King	11
proza Ștefan Manasia Bunica mea, Soljenițîn	12
poezia Crina Popescu	13
diagnoze Andrei Marga Noua interpretare a lui Heidegger	14
eseu Christian Crăciun Nodurile	17
filosofie Acad. Alexandru Surdu Relațiile supercategoriale complexe	19
Viorel Igna Coborârea și ascensiunea sufletelor în operele medioplatonicilor Plutarh și Porfir	20
ezoterism Vasile Zecheru Gnoza și conștiința luminică	22
social Ani Bradea România și oamenii săi din lume (XXIV)	25
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolină de lumină	28
însemnări din La Mancha Mircea Moț Dar apa?	30
showmustgoon Oana Pughineanu Catastrofa ca ambient (II)	31
teatru Claudiu Groza Un thriller pandemic	32
Adrian Țion Teatrul moare, dar nu se predă!	32
Eugen Cojocaru Festivalul de teatru GALA ARTElier - Petroșani	33
conexiuni Silvia Suciu Denis Diderot, Cabinetul Crozat și Ecaterina a Il-a	34
plastica Mihai Plămădeală Energia pozitivă a Angelei Tomaselli	36
Energia pozitivă
a Angelei Tomaselli
Mihai Plămădeală
Angela Tomaselli	În vacanță (2006) acrilic pe pânză, 50 x 70 cm
Acesta este, consider eu, punctul în care
se produce joncțiunea polară dintre
grafică și pictură, echivalentă cu câști-
garea pariului cu maniera de lucru. Dacă am fi
avut de-a face cu desene colorate sau cu fon-
duri inscripționate, cu siguranță, pictorița ar
fi trecut pe lângă niște lucrări fantastice, reali-
Angela Tomaselli
acrilic pe pânză, 80 x 60 cm
Ritmuri în Italia (2010)
zând doar serii de pânze constant foarte bune.
În schimb, putem medita asupra unor compo-
ziții organice complexe, dar nu și prolixe.
Până la un punct cubistă, până la altul su-
prarealistă, artista renunță deliberat la per-
spectivă și trucuri iluzionistice, transpunând
tot ceea ce reprezintă într-un plan bidimensi-
onal pe care nu îl părăsește niciodată, nici mă-
car prin dispunerea unor elemente pe straturi
paralele sau prin intervenții asumat ulterioare.
Așadar, desaturarea și adâncimea (frecvențelor
pe care o au culorile) au doar rol estetic, fără a
fi puse în slujba unor cerințe și rezolvări teh-
nice. Variația lor are exclusiv funcție ritmică.
Remarc, dincolo de forța ritmurilor, faptul
că Angela Tomaselli își asumă în totalitate elu-
darea dimensiunii decorative, în special prin
recursul la gestualism, acesta ținând de o a
doua natură, în ordinea ponderii pe care o are
respectiva direcție în activitatea sa.
O altă caracteristică a muncii artistice pe
care o întreprinde este dată de temele și su-
biectele alese. Acestea par a sta la baza actului
de creație, inclusiv prin oferirea soluțiilor de
finalizare, uneori chiar a etapelor intermedi-
are. Artista nu reprezintă vârfuri de munte,
cu un (anume) vârf, nu reprezintă muzica, ci
niște muzicieni (existenți, la modul concret
și prozaic) și nu încearcă să dea definiții prin
semne vizual, ci accesează amintiri, emoții
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
IIIIIIIII)
642341 100189