aniversare
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Balazs Peter
Orașul nostru (1977), detaliu
ulei pe lemn, 111 x 92 cm
Omagiu lui Hans Bergel
■ Ana Blandiana
Nu e prima oară când scriu despre Hans
Bergel și sunt convinsă că nu e nici ul-
tima oară. E adevărat însă că niciodată
nu mi s-a întâmplat să scriu cu un prilej atât de
solemn ca acesta. Este vorba de apariția unui
volum omagial cu prilejul celei de-a 95-a ani-
versări. Mă refer la volum și nu la vârstă, pen-
tru că, în absența volumului, închinat explicit
aniversării, nu cred că m-aș fi gândit vreodată
la domnul Hans Bergel ca la un personaj de ca-
lendar. Habar nu aveam ce vârstă avea atunci
când l-am auzit pentru prima oară conferen-
țiind la Școala de Vară a Memorialului de la
Sighet, stârnind adolescenților care îl ascultau
un entuziasm aproape patetic și dându-mi sen-
timentul că am reușit, pentru că scopul visat
al acelei școli, și chiar al Memorialului, fusese
chiar realizarea acelei treceri a ideilor dintr-o
generație în alta.
După cum nu-mi trecuse prin minte să mă
întreb ce vârstă are - vreo zece ani mai târziu
- când am participat împreună la Târgul de la
Leipzig, la lansarea unui volum de versuri care
ne înrudise într-un mod straniu. Țin minte
fermecătoarea atmosferă de carnaval a târgu-
lui, cu nenumărați copii și tineri travestiți în
personaje literare (cine era personaj nu plătea
biletul de intrare de 17 euro!) și țin minte stan-
dul românesc, unde, în jurul domnului Bergel
se strânsese un cerc de ascultători fermecați, în
timp ce mie nu-mi venea încă să cred că pro-
zatorul, a cărui cititoare și admiratoare eram,
mi-a tradus din simplă plăcere de cititor poe-
mele. Hotărârea lui de a mă traduce aparținea
unui om tânăr, capabil încă să se lase cucerit de
o lectură până la a-i dărui o versiune în propria
sa limbă, dar eu nu puteam să uit că acel cititor
entuziast era autorul romanului „Când vin vul-
turii”, care mă entuziasmase atât de mult încât,
știind că în germană fusese continuat, îl între-
bam mereu pe Profesorul George Guțu când va
apărea și traducerea continuării. De fapt, dacă
mă gândesc bine - și acest moment cu adevă-
rat solemn mă obligă -, relația mea cu Hans
Bergel nu este una obișnuită și are atâtea laturi
încât pare aproape holografică. Pe de o parte,
suntem doi scriitori care ne-am citit reciproc
(ceea ce nu se întâmplă prea des între scriitorii
contemporani), pe de altă parte, el este pentru
mine un personaj care aparține în egală măsu-
ră literaturii și istoriei, un erou literar (pentru
că „viața lui este un roman”) și un erou pur și
simplu, pentru că acest „roman” este chiar isto-
ria secolului XX. Romancier, povestitor, poet,
eseist, muzician, orator, sportiv de performan-
ță, polemist redutabil, „frontierist”, luptător în
munți, deținut politic, Hans Bergel este o per-
sonalitate poliedrică ale cărei fațete strălucesc
în funcție de felul în care sunt luminate de is-
torie sau de viață.
Nu pot decât să elogiez inițiativa editu-
rii Ecou Transilvan și a domnului Gheorghe
Mușat de a publica crestomația de texte de și
despre această personalitate a Transilvaniei
care reprezintă în cel mai fericit mod legătura
dintre români și sași, dintre amintirile și spe-
ranțele lor comune.
Am scris cândva că Hans Bergel este cel mai
important scriitor al specificului transilvan, al
Transilvaniei ca pământ al mai multor etnii,
culturi și tradiții, privite dintr-o perspectivă
comună, profund umană și integratoare. Iar,
în acest context, personajul aproape mitologic
al ciobanului dansând cu lanțuri la picioare și
mâini este nu numai cea mai puternică ima-
gine artistică a împotrivirii la comunism, ci și
un tulburător omagiu adus poporului român.
Dincolo de această circumscriere teritorială,
însă Hans Bergel este pentru mine în mod sim-
bolic scriitorul est-european care a trăit, după
eliberarea din temnițele comuniste și emigra-
re, descoperirea lumii libere ca pe o dramă în
plus. A descoperit Germania - spre care încer-
case să fugă, trecând frontiera ilegal, și fusese
prins, și făcuse închisoare, și în care ajunsese
în cele din urmă - plină de portretele lui Mao
și Che Guevara și a înțeles că nu a ajuns la li-
man, că nici răul, nici lupta împotriva lui nu
au sfârșit și nevoia de a apăra adevărul nu se
sfârșește o dată cu căderea comunismului, care
a dispărut ca sistem, dar nu ca forță malefică și
manipulatoare.
Asemenea lui Soljenițîn, cel ce a fost numit
„un Soljenițîn german” a avut revelația vulne-
rabilității și degradării libertății în societatea
de consum. În Transilvania sau în Bavaria, în
comunism sau în capitalism, Hans Bergel a fost
întotdeauna o judecată limpede, o privire se-
veră și o inimă plină de un entuziasm în stare
să învăluie lumea prin care a trecut și cu sufe-
rința căreia s-a simțit solidar. Îi urez marelui
scriitor și prietenului - o prietenie de care am
fost întotdeauna mândră - încă mulți ani plini
de sănătate, de pagini scrise și de puterea de a
rămâne neschimbat.
■
2
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
editorial
Aletheia ca ipostază
a imaginativului poetic grecesc
sau despre apseudes, nemertes
și anamnesis (II)
■ Mircea Arman
Legat de termenul anamnesis și de dez-
baterile contradictorii care au avut loc
vom aminti aici cîteva opinii așa cum le
găsim enunțate de către Anton Dumitriu în
celebra sa Aletheia1.
Plecînd de la un studiu semnat de Mary F.
Rousseau2, savantul român arată că, luînd ca
punct de plecare mai multe mituri, între care
cel al ciclurilor sau nemurirea sufletului, s-au
născut o sumedenie de tendințe de interpre-
tare a termenului Aletheia. „Avem astfel: o
interpretare tradițională literară a «mythu-
lui amintirii» și, mai recent, o încercare de
«a demythologiza» această teorie, adică de a
considera mythos-ul ca un «aspect tematizat»
al cunoașterii noastre, ca inferența, formu-
larea definițiilor sau structurarea experienței
sensibile prin structuri psihice înnăscute.3
Divergentă față de aceste modalități de in-
terpretare este concepția lui Schleiermacher,
care a acceptat o strînsă legătură între ergon
(acțiune), mythos și logos, în dialogurile lui
Platon. După părerea lui și a celor care l-au
urmat, aceste scrieri nu sunt decît «psyho-
drame» cu intenția de a provoca pe cititori să
întreprindă o cercetare filosofică.
La rîndul său, Mary F. Rousseau, pentru a
găsi o interpretare a termenului anamnesis în
spiritul marelui filosof, a încercat o «remy-
thologizare» a lui Platon, numind chiar ideea
de anamnesis «mythul reamintirii» - Myth of
Recollection. Mythurile nu pot fi analizate,
după acest autor, prin soluții sistematizate
și finale, ca și cum ar fi un «puzzle logic», ele
pot fi luate numai ca luminînd o problemă, dar
nu ca o explicație finală. Pasajele din dialogurile
platonice care se referă la «reamintire», fiind
considerate toate mythice, nu pot da, după
această concepție, o explicație completă a
ceea ce este anamnesis, dar pot să dea o per-
spectivă pentru cercetare. De altfel, după
acest autor, chiar din textele platonice ar re-
zulta că nu toată cunoașterea este o «ream-
intire». Această concluzie este în opoziție cu
textele, deja citate, din Phaidon și din Menon,
care afirmă clar că întreaga cunoaștere - fie
dianoetică, fie noetică - este o anamnesis ”.
Enumerarea autorilor care contestă uni-
versalitatea anamnesei ca singur mijloc al cu-
noașterii la Platon este continuată de Anton
1 Anton Dumitriu, Eseuri , Ed., Eminescu,
București, 1986, pp. 448-454.
2 Mary F. Rousseau (Marquette University),
Recollection as Realization - Remythologizing Plato
(The Review of Metaphysics, 2, 1981, p. 337 - 348.
3 Despre acest curent tratează John E. Thomas, în
studiul Anamnesis in New Dress (New Scholasticism,
51, 1977, p. 328 - 349), (N.a.).
Dumitriu4 cu exemplul cercetătorului italian
Valerio Meattini5 care consideră că legătura
cu miturile care sunt în legătură cu doctrina
reamintirii este slabă. El arată că, în modul în
care se desfășoară dialogul cu scalvul din Menon,
apare întrebarea dacă dialogul și faptul de
a intra în dialog nu sunt legate de reminis-
cență.
Problema își găsește răspunsul, spune
Dumitriu, în chiar dialogul Menon, unde dia-
logul dintre Socrate și prietenul lui își găsește
următoarea finalitate: „ Este adevărat că le va
ști fără să îl învețe nimeni, numai din între-
bări, regăsind singur, din sine însuși, toată
știința.”6
Sigur că aceste deosebiri de viziune se
datorează, așa cum se întîmplă cu toate tex-
tele transmise din antichitatea greacă, ne-
siguranței textului transmis, iar aceste inter-
pretări variate după care ar exista mai multe
sensuri ale anamnesei a reușit, de multe ori,
să se impună.
Problema legării anamnesei de mit și in-
terpretarea mitologică a doctrinei reminis-
cenței tinde să ducă în eroare. Într-o aseme-
nea greșeală cade și Percival Frutiger care
în cartea sa „Les Mythes de Platon7, crede
că există două căi de abordare a „doctrinei
4 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 449.
5	Valerio Meattini, Temi filosofici nella dottri-
na platonica della conoscenza (Filosofia, 1, Torino,
1979, pp. 113-128.
6	Platon, Menon, 85 d.
7	Percival Frutiger, Op. cit., Alcan, Paris, 1930, p.
76.
Mircea Arman
reamintirii”, una care este dezvoltată de
Platon în Menon și care este de natură mitică
și o alta, dezvoltată în Phaidon, care este di-
alectică.
Nu credem că această interpretare duală
poate sta în picioare. În primul rînd, să ve-
dem ce termeni folosește filosoful grec pen-
tru a reda noțiunea de „reamintire”. Platon
folosește doar cîteodată termenul de mneme
(celălalt nume al zeiței Mnemoyne), deși avea
la dispoziție și alte noțiuni precum hypomne-
sis sau mneia.8 Cuvîntul cel mai folosit este
anamnesis „forjat chiar de el”(Dumitriu).
Întrebarea firească este de ce Platon, care avea
la îndemînă lexemele mai sus amintite, a fost ne-
voit să creeze un nou termen, anamnesis?
Că termenul în discuție are o evidentă
legătură cu cel de memorie nu o poate nega
nimeni, însă înțelesul său mai profund,
spune Hegel, este cel „de a se interioriza, de
a intra în sine”. „În acest sens, putem spune
că cunoașterea generalului nu este altceva
decît o reamintire, o intrare în sine; se poate
spune că din ceea ce se prezintă mai întîi în
chip exterior și este determinant ca diver-
sitate noi facem ceva interior, ceva general
prin faptul că intrăm în noi înșine, prin fap-
tul că în felul acesta devenim conștienți de
interiorul nostru.”9
Prin urmare, anamnesis nu este un simp-
lu proces de reamintire ci, mai degrabă unul
de re-creație, unul în care individul trece
de la potență la act, printr-un mod de cu-
noaștere care se află perpetuu în act (anam-
nesis). Legătura cu modalitatea de a re-crea
lumea specifică „stăpînătorilor de adevăr”
nu poate fi evitată, Aletheia fiind re-creerea
lumii, a existenței, a actului prin intermediul
memoriei. Acest anamnesis nu este decît „ui-
tare fără uitare” adică înstăpînirea perpetuă
a memoriei.
Nimeni nu s-a gîndit, și mulțimea cerce-
tătorilor care spun acest lucru o dovedește
cu prisosință, să spună că anamnesis este
un termen în afara gîndirii mitologice, și
8	Cf., Anton Dumitriu, Op. cit., p. 449.
9	Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, Ed.,
Academiei, București, 1963, pp. 489-490.
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
3
o
totuși el este mult mai mult. Este evident că
Platon nu avea cum să ignore, nici nu o va
face, de altfel, gîndirea filosofico-religioasă a
sectelor mistice. În interiorul acestei gîndiri
s-a păstrat în întregime concepția arhaică a
Aletheiei. De aceea, Memoria (Mnemosyne)
va juca un rol esențial în construcția pla-
toniciană a anamnesei. Ca element funda-
mental al intelectului (sufletului), memoria
re-creează și re-prezentifică lumea superio-
ară a ideilor, dar, în același timp, reconstru-
iește, interior, lumea exterioară a sensibilu-
lui, fenomenalul. Ea este liantul și motorul
reprezentărilor sensibile și a celor noetice, în
același timp. Această anamnesis este tot ceea
ce este opus uitării (lethe), așa cum nu este
neapărat Aletheia opusul Lethei și cum greșit
consideră Anton Dumitriu.10Abia la Platon
putem vorbi de o opoziție anamnesis -lethe și,
implicit, una aletheia - lethe.
Nicăieri în tradiția culturală grecească,
pînă în metafizica platoniciană, nu putem vorbi,
de la primele determinări mitice și pînă la Homer
sau Hesiod, trecînd prin doctrinele sectelor filo-
sofico-mistice ale secolelor VI-V ÎCh., de o opo-
ziție explicită a termenilor de aletheia - lethe, ci,
mai curînd, de o reală complementaritate a aces-
tora.
Această pereche a contrariilor anamnesis - le-
the, vine în istoria grecească a filosofiei ca o nou-
tate, iar la Platon, această stare „fără uitare” este
starea de Aletheia, legată de ideea de memorie
perpetuă. Dar întrucît memoria re-creează con-
tinuu realitatea, Aletheia se leagă de ființă și exis-
tență. Existența (to on) este pentru Platon și pen-
tru întreaga filosofie grecească, Adevărul.
Greșește Heidegger atunci cînd afirmă că ade-
vărul la greci este doar „Unverborgenheit”11, adică
scoatere din ascundere, termen potrivit concep-
ției mitice despre adevăr, dar neconform gîndirii
filosofice, de la primele determinări parmenidie-
ne și, mai ales, în elaborata metafizică platonici-
ană. Adevărul ca anamnesis la Platon înseamnă,
în primul rînd, existență și a gîndi, prin urmare
înseamnă în modul cel mai originar ființă (to on)
și a fi, în sensul pe care noi îl acordăm structurii
imaginativului poietic specific grecului antic.
Avînd în vedere acest fapt, vom trece la al doi-
lea sens al aletheiei în gîndirea grecească, sens pe
care Heidegger, în lucrarea mai devreme citată, îl
ratează, afirmînd, în mod inadmisibil, că sensul
adevărului ca adecvare a intelectului la realitate
își face apariția în gîndirea grecească doar odată
cu metafizica lui Platon.
Nu ne vom referi aici la disputa pe care Paul
Friedlander, probabil unul dintre cei mai avizați
comentatori ai operei platoniciene, a avut-o cu
Martin Heidegger și în care, acesta din urmă, s-a
văzut nevoit să se declare învins.
Noi credem că Heidegger nu a sesizat latura
„profană” a sensului Aletheiei, decelabilă din în-
săși fundamentul poiezei imaginative a realității,
cînd gîndul, latura noetică a sufletului, se pliază
perfect pe realitatea pe care el însuși o creează
prin intermediul intelectului și al logos-ului.
În exercițiul mantic al pitonisei sau în
evocarea plină de har a bătăliei Ilionului se găseș-
te, dincolo de Aletheia ca „scoatere din ascunde-
re” și aletheia ca adecvare a realității la intelect,
așa cum, în actul sacru își află locul întotdeauna
10	Anton Dumitriu, Op. cit., p. 451. Vidi supra.
11	Vidi, Martin Heidegger, Doctrina lui Platon
despre adevăr, trad. rom., în Repere pe drumul gîn-
dirii, București, 1988, passim.
profanul și viceversa. Caracterul profan al ade-
vărului ca Aletheia este unul complementar, așa
cum uitarea (Lethe) este complementară Aletheiei,
adevărului.
Prin urmare, nu putem vorbi, așa cum face
Heidegger12, de o mutație a sensului Aletheiei
care: „de acum încolo [...] nu se mai des-
fășoară ca esență a stării de neascundere
provenind din propria bogăție a esenței, ci
ea se mută către esența acelei ^6Ea. Esența
adevărului abandonează trăsătura ei funda-
mentală: starea de neascundere.”
Sigur că, în sistemul platonician al ideilor,
ideea de Bine ocupă locul central, preluînd,
oarecum, rolul Aletheiei din perioada arha-
ică, însă Aletheia platoniciană, ca expresie a
realității (to on) și ca identic al ei, este tot ceea
ce este „cel mai esențial” pentru ființarea nu-
mită om.
Oricum, o spunem cu riscul de a ne repe-
ta, încă Homer și Hesiod folosesc pentru a
enunța o situație oarecare ca fiind veridică ter-
menul Aletheia, prin urmare, nu poate fi vor-
ba de o deturnare și o schimbare dramatică
a sensului adevărului în filosofia lui Platon.
Identitatea dintre anamnesis și Aletheia în
filosofia lui Platon vădește tocmai un raport
de adecvare și suprapunere. Pentru că, dacă
adverbul ana13 din anamnesis, înseamnă „în
sus”, iar mnesis vine de la mneme, deci mem-
orie, înseamnă că anamnesis este tocmai
„mai sus de memorie”, adică tocmai în sfera
ideilor, unde se găsesc prototipurile, es-
ențele realității, adică în structura apriorică a
imaginativului poietic.
Totuși, noi nu trebuie să cădem în greșea-
la lui Heidegger14, care nu face nici o dif-
erențiere între modul ontologic al adevăru-
lui, pe care tocmai l-am expus, văzut ca
identitate între to on și nous, și adevărul ca
adecvare a lucrului la intelect.
Diferența majoră constă tocmai în faptul
că, dacă în primul caz avem de a face cu
identitatea între gîndire și idee ca esență ul-
timă a lucrului, în cel de al doilea, prezent și
el în aletheia grecească, vom vorbi de adec-
varea intelectului la copiile ideilor, care sunt
lucrurile sensibile, fenomenalul.
Pe de altă parte, nu putem fi de acord
nici cu o altă idee heideggeriană expusă în
Vom Wesen der Wahrheit15, după care „Das
Wesen der Wahrheit ist die Freiheit”, pe
care filosoful german o degajă din cunoscuta
„parabolă a peșterii” expusă în Republica.
Sensul ultim al adevărului, esența lui, nu
este, în filosofia lui Platon, libertatea. Dacă
luăm sensul grecesc al termenului (eleuthe-
ria), adevărul poate fi văzut drept o elibera-
re, așa cum în parabola dezvoltată de Platon,
sclavii (unii dintre ei) se eliberează de lanțu-
rile cu care au fost legați încă din copilărie
și ies la lumină, ajutați de paideia (educația).
În sensul heideggerian, paideia este drumul
spre eliberare. Relația dintre aletheia și paideia
duce spre eliberare, spre relevarea, prin efort
intelectual, a ideilor, a esenței realității, a
adevărului ontologic. Prin urmare sensul
„scoaterii din ascundere” a adevărului nu
12	Martin Heidegger, Op. cit., p. 195.
13	Cf. J. Brun, Socrate, Paris, 1969, p. 89.
14	Martin Heidegger, Op. cit., passim.
15 M. Heidegger, Vom Wesen der Wahrheit, în
vol. Wegmarken, pp. 73-97, Klostermann, Frankfurt
am Mein, 1967.
este libertatea, ca ultim temei, ci eliberarea
(eleutheria) ca proces al educației (paideia).
Astfel trebuie privită și interpretarea pla-
toniciană a Aletheiei drept „alergare divină16”,
întrucît efortul continuu al intelectului de a
se elibera de datele sensibilului, de a se ridi-
ca spre lumina pură a ideilor, este văzută ca
o Ale-theia, adică ca „alergare divină”.
În ceea ce privește esența și temeiul noțiunii
de Aletheia în filosofia lui Platon, aceasta este
ideea de bine, Binele.
Particula ag din agathon devoalează înțele-
suri care pot fi legate de „a conduce” și „de
a fi pur”17. Prin urmare, în însăși esența ter-
menului agathon găsim încriptate sensurile de
„conducere” și „puritate”. Așa cum soarele, care
este derivatul Binelui pentru lumea sensibilă,
este cel care conduce această lume, o face
posibilă prin lumină și căldură și este tot ce
este mai pur în această lume fenomenală, tot
așa, Binele face posibilă lumea ideilor, a re-
alității ultime, ontologice, care este identică
Aletheiei. În acest sens adevărul - Aletheia -
este identic - cu ființa (to on), cu realitatea.
Oprim aici cercetarea noastră asupra fi-
losofiei platoniciene, abținîndu-ne de la a
repovesti la modul exhaustiv dialogurile fi-
losofului grec, asa cum fac istoriile filosofiei
si studiile pe care le-am avut la îndemînă, și
rămînînd fideli ideii noastre de a explicita și
interpreta cele mai importante concepte pla-
toniciene, încercînd prin aceasta o oglindire
mai clara a imaginativului poietic specific
gînditorului grec și nu a diegezei de tip filo-
sofic, urmărind oarecum ideea hegeliana de
a „nu povesti nici o poveste”.
(Din volumul aflat sub tipar Eseu asu-
pra structurii imaginativului uman, Editura
Tribuna, 2020)
16 Platon, Kratylos, 421 b.
17 Vidi, Anatole Bailly, Dictionnaire Grec -
Franțais, Hachette, Paris, 2000.
4
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
cărți în actualitate
Mărturii despre o lume
pierdută. Pagini de album
■ Ani Bradea
Daniela Șontică
Chipuri din satul românesc
Editura TRINITAS, București, 2020
Dacă în anii trecuți ne plângeam de ex-
plozia editorială, de numeroasele volu-
me aruncate, nu pe piață (pentru că se
citește tot mai puțin și se vând și mai puține cărți
în România zilelor noastre) ci în „schimburile”
scriitorilor pe la târguri și lansări de carte, de
a căror existență mărturiseau abundent rețele-
le sociale, iată că pandemia ne-a luat și aceste
„distracții”, iar titlurile apărute în vremurile cele
noi circulă acum precum mărfurile prohibite.
Pentru că librăriile de multă vreme nu mai ac-
ceptă decât produsele a câtorva edituri „agreate”,
dar mai ales pentru că și acestea au avut lacăte pe
uși până nu cu mult timp în urmă, iar de eveni-
mente culturale încă nu prea poate fi vorba, un
colet primit prin poștă cu un volum care a avut
„ghinionul” să vadă lumina tiparului în aceste
vremuri tulburi nu poate provoca decât o rea-
lă bucurie și convingerea că „sfârșitul nu-i aici”,
vorba cântecului nemuritor al lui Bob Dylan,
tradus și interpretat la noi de Moțu Pitiș.
Volumul trimis de Daniela Șontică, redactor
la Ziarul Lumina și realizatoare de emisiuni la
Radio TRINITAS, s-a dovedit a fi cu adevărat
o surpriză. Și asta mai ales pentru că eu am in-
terpretat apariția sa prin prisma evenimentelor
din ultima perioadă, care modifică rapid și, din
păcate, ireversibil societatea noastră contempo-
rană. Și dacă ar fi să mă gândesc doar la școala
online care, sunt toate șansele, se va relua din
toamnă, și pentru care se fac eforturi, în sensul
de a se digitiza toate colțurile țării, e cât se poa-
te de clar că satul românesc, în sensul arhaic al
perceperii sale, va fi cu totul dat uitării. Desigur,
satul și locuitorii săi, așa cum îi știm din operele
literare și artistice, nu mai exisă de multă vre-
me în realitate, dar Chipuri din satul românesc,
cartea Danielei Șontică, avertizează despre peri-
colul acestei dispariției și din memoria noastră.
Volumul tezaurizator adună și arhivează o seamă
de portrete și imagini rurale din vremuri de odi-
nioară, astfel cum se reflectă ele în operele unor
cunoscuți scriitori, sociologi, artiști plastici sau
fotografi renumiți. Tabletele care-l compun au
fost inițial citite de autoare în cadrul unei serii
de emisiuni la Radio TRINITAS, aflăm din prefa-
ța semnată de Christian Crăciun. Și aici i-am gă-
sit o carență, ca să spun așa, volumului, în sensul
că-i lipsește contextualizarea. O notă, un cuvânt
înainte din partea autoarei, în care să fi prezentat
ideea care a stat la baza demersului său, ar fi fost
nu doar o lămurire necesară cititorului ci și un
liant al întregului, care i-ar fi conferit, din punc-
tul meu de vedere, mai multă trăinicie.
Dincolo de această trecătoare impresie, apre-
ciez în mod deosebit valoarea documentară a
cărții. Este evidentă cercetarea minuțioasă, în
ciuda condensării capitolelor „la dimensiunile
unui articol de dicționar, ele oferă o excepțională
imagine a continuității și a universului axiologic
ale spațiului agrest”, după cum spune Christian
Crăciun. Cartea poate fi un instrument util pen-
tru cei interesați de temă, numeroasele trimiteri
spre volume, documente de arhivă, opere de artă
constituindu-se de fapt într-un amplu dicționar
bibliografic pentru viitoare proiecte de cercetare
în acest domeniu.
Sunt „chemați” să zugrăvească tipologii rura-
le de la regine și scriitori clasicizați, până la, așa
cum spuneam, pictori, fotografi, sociologi, dar
și personaje istorice sau figuri sociale. Carmen
Silva, Regina Maria, Eminescu, Creangă,
Coșbuc, Goga, Slavici, Blaga, Marin Preda,
Nicolae Steinhardt, Grigorescu, Octav Băncilă,
Corneliu Baba, Dimitrie Gusti, Iosif Berman,
Badea Cârțan sau Elisabeta Rizea sunt doar câți-
va dintre ei. Dacă unele nume sunt mai mult de-
cât cunoscute publicului larg, altele au fost deja
uitate și nici nu mai sunt aduse în atenția citito-
rului de azi. Cartea are meritul de a salva povești
și portrete celebre în epocă precum: Dumitru
Seceleanu, un moșier coborât dintr-un neam de
oieri; Nicolae Cornățeanu, un ministru pentru
rentabilitatea agriculturii țărănești; Aurelian
Pană, moșierul cu viziune modernă asupra agri-
culturii; sau Aureliu Popescu și ferma model de
la Perieți.
Ceea ce frapează, fără îndoială, la selecția
fragmentelor scoase din textele clasicilor este
(încă!) actualitatea însemnărilor. Iată un scurt
citat din publicistica lui Eminescu: „[...] mul-
țumită nestatorniciei de temperatură ce dom-
nește în valea dintre Carpați, Dunăre și Marea
Neagră, producția noastră atârnă mai mult de
bunăvoința Cerului, de la mila elementelor
lui”1. Se pare că în ciuda revoluției științifice
și a numeroaselor modernizări și mecanizări
ale agriculturii ne aflăm astăzi cam în același
loc. Dar nu doar autenticitatea scrierilor ci
și caracterul profetic este de remarcat în ca-
zul unora dintre fragmentele citate. Avem
astfel observația lui Octavian Goga, în arti-
colul „Țăranul în literatura română” publi-
cat în 1907, anul Răscoalei, în revista Viața
Românească, în care face referire și la poezia
lui George Coșbuc supranumită, într-o pu-
blicație maghiară din Budapesta, „un fel de
Marseillaise-ă română” (după cum citează
autoarea din Gavril Scridon, Viața lui George
Coșbuc): „Poezia Noi vrem pământ va fi un
simbol de îndrumare pentru literatura viitoru-
lui. Artistul de astăzi și artistul de mâine sunt
luptătorii durerilor mari. Vremea noastră cere
cântăreți ai adevărului”.
Cartea nu salvează doar personaje pes-
te care s-a așezat praful amnezic al timpului,
sau tipologii care nu mai există, pentru că,
realmente, azi nu mai întâlnim țărani în acel
spațiu arhetipal conștientizat ca leagăn al va-
lorilor noastre creștine și tradiționale. Ea mai
are și rolul de a „reabilita” autori care nu se
mai citesc deloc în prezent, fie din cauza prea
uzitării lor în manualele generațiilor din pe-
rioada comunistă sau, poate, datorită noilor
„gusturi” în materie de lectură. I-aș numi aici
pe Alexandru Vlahuță, Ion Agârbiceanu sau
Gala Galaction.
Se pare că autoarea și-a dorit să surprindă
oglindirea Chipurilor din satul românesc în cât
mai multe opere artistice și însemnări ale vremii,
motiv pentru care capitolele sunt concentrate, in-
formațiile nefiind dezvoltate sau comentate prea
mult. Cu toate acestea textele sunt gândite în așa
fel încât să evite monotonia alăturării citatelor și
a consemnării datelor din arhive. Fiecărui autor
menționat, care s-a preocupat de soarta satului
românesc și a locuitorilor săi, îi este creionată și
o scurtă prezentare, în unele cazuri cu fațete care
transcend biografiile oficiale, așa cum este cazul
lui Liviu Rebreanu și al personajului Ion, adică al
modelului său real, care și-a revendicat parte din
succesul operei.
Țăranii cu biblioteci din Săliștea Sibiului este
tableta care mi-a adus aminte de romanul lui
Adrian Lesenciuc, Limbile vântului (Ed. Cartea
Românească, 2018). Și în cartea scriitorului bra-
șovean există ciobani care au mici biblioteci la
stână, așa cum „Păstorii sălișteni purtau cu ei în
desagi pe drumurile transhumanței cărți valo-
roase pe care le și citeau, bineînțeles. Fenomenul
este cunoscut cu numele de «bibliotecile călătoa-
re». [.] Ciobanii aveau la stânele lor cel puțin
două cărți fiecare. Spre exemplu, turma de 2.939
de oi a lui Savu Borcea, la trecerea Dunării pe la
Oltenița, la anul 1840, era însoțită de 11 ciobani,
iar la această târlă se găseau în jur de 20 de cărți,
citite succesiv de fiecare dintre ei.”
Colecția de „imagini” scrise din cartea alcă-
tuită de Daniela Șontică este completată și de o
serie de imagini în adevăratul sens al cuvântu-
lui. Este vorba despre mai multe fotografii re-
alizate de Iosif Bergman la sfârșitul anilor '20,
perioadă în care acesta l-a însoțit pe profesorul
Dimitrie Gusti și pe specialiștii Școlii sociologi-
ce de la București pentru actualizarea amplului
proiect de cercetare a satelor României inter-
belice. Fotografiile prezentate aparțin Muzeului
Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Arhiva ști-
ințifică, Fototeca, Fond Bergman și The Library
of Congress, după cum aflăm din pagina de gar-
dă a volumului. „Berman a fotografiat peisaje
bucolice, cu ciobănași pe marginea râului, care
trase de boi, țărănci care își etalează frumosul
port popular, grupuri de femei stând de vorbă
lângă fântână, aflate la muncile casnice sau la
muncile câmpului, la horă sau pe drum, țărani
tineri, chipeși, bătrâni, copii la joacă, la scăldat
sau în tinda unei școli ascultându-și învățătorul.”
Ceea ce m-a frapat pe mine privind chipurile de
copii și adolescenți, băieți și fete în costume po-
pulare, este maturitatea lor, o „bătrânețe” scri-
jelită prematur pe fețele triste, mărturie certă,
dincolo de alte imagini și cuvinte, despre viața
grea pe care au dus-o.
Cu impresia fotografiilor lui Iosif Berman și
cuvintele lui Christian Crăciun din prefață voi
încheia acest text, considerând că nu aș fi putut
găsi o concluzie mai elocventă: „Unii văd în dis-
pariția țărănimii un semn al «progresului». După
citirea unei astfel de cărți, luciditatea te obligă să
accepți că este vorba de un regres, constând în
dispariția rădăcinilor”. Iată de ce este nevoie de
cărțile salvatoare.
Note
1	Din volumul Mihai Eminescu, Opere X,
Publicistică, Editura Academiei, București 1989
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
5
Eseuri despre stil
■ Monica Grosu
n recenta sa carte, Despre stilul de viață al româ-
nilor (Editura Napoca Star, Cluj, 2020), profeso-
rul universitar Vistian Goia încearcă să răspundă
unor întrebări privind conduita și gândirea contem-
poranilor, făcând totodată interesante conexiuni cu
idei sau opinii ale unor personalități culturale și po-
litice din trecut. Astfel, într-un melanj bine cântărit,
moravurile de altădată și opțiunile mai recente ale
românilor reflectă ceea ce s-ar numi destinul nați-
unii, suflul ei geo-politic, după cum îl numește au-
torul. De la marea trăncăneală balcanică sau politica
de vorbe până la competențele omului de stat, și de
la singurătatea elitelor până la deruta noilor genera-
ții, totul intră în vizorul atenției, fiindcă ne definește
identitatea, temperamentul și cultura.
Apropierea de această zonă distinctă a eseului pe
teme morale a făcut-o autorul și în alte volume, pre-
cum Destine parlamentare (2004), Ferestrele Blajului
(2010), Clipe de viață, clipe de meditație (2011),
Labirintul identității (2012), Consemnări critice
(2013), Polemica între vocație și diletantism (2014),
Românii și moralitatea lor (2017) ș.a., în care judecata
de valoare se completează cu evocarea și memoria-
listica. Deschiderea spre istoria literară și cunoaște-
rea temeinică a vieții și activității unor personalități
de marcă ale culturii noastre îmbogățesc demersul
scriptic și oferă termen de comparație pentru gene-
rația actuală. Adeseori rândurile scrise au rol mobi-
lizator, căci autorul răspunde unor probleme strin-
gente privind evoluția societății românești. În acest
context, re-așază idei, înfăptuiri, inițiative la locul lor
în istoria națională, creionând o imagine de ansam-
blu, dominată de claritate și viziune diacronică.
În genere, eseurile pornesc de la anumite discuții
din spațiul public, apoi recurg la definirea concep-
telor vehiculate și la tradiția culturală, pentru a se
încheia cu câteva concluzii ori constatări, adeseori
amare. Schițând portretul politicianului de altădată,
în comparație cu cel de azi, profesorul Vistian Goia
dovedește o judicioasă severitate critică. Observă,
ca și Titu Maiorescu în articolul său Oratori, retori
și limbuți, publicat în 1902, că s-au înmulțit adepții
trăncănelii, că nu am scăpat de această meteahnă a
vorbirii fără rost și fără finalitate practică. Chiar dacă,
încă din perioada interbelică, Nae Ionescu recoman-
da tinerei generații „vorba simplă, clară, concisă și
răspicat spusă”, totuși clasa politică de azi pare să
ignore acest îndemn. Lipsa de cultură a vorbitorilor
și nepăsarea sunt, în opinia autorului, două cauze
majore ale degradării discursului politic, iar, pe lân-
gă exemplele unor oratori iluștri pe care i-a avut țara
(Gheorghe Brătianu, Titu Maiorescu, Take Ionescu,
Barbu Ștefănescu Delavrancea, P.P. Carp și alții), cei
din prezent pălesc. În consecință, exodul spre vest al
tinerilor constituie un răspuns la incapacitatea deci-
zională a politicienilor, definind perpetua așteptare a
unei schimbări ce întârzie mereu.
Dacă în prima parte a volumului găsim articole
gen tabletă pe diverse teme de actualitate, în partea
a doua pretextul discuțiilor despre moralitate este re-
prezentat de unele lecturi ale autorului. De această
dată, dimensiunea evocativ-memorialistică este mai
accentuată, devenind vizibile și calitățile de prozator
ale autorului. Despre stilul de viață al românilor din
perioada interbelică există atente consemnări în jur-
nalul lui Camil Petrescu, la fel cum date importante
furnizează corespondența din exil a publicistului
Pamfil Șeicaru. Când opiniile întâlnite conțin exage-
rări ori nedreptăți (dovedite în timp), istoricul literar
Vistian Goia le corectează cu obiectivitate. Rânduri
frumoase îi sunt dedicate prozatorului și criticului li-
terar Alexandru George, pe care autorul l-a cunoscut
îndeaproape. Scriitor de vastă cultură, fin analist și
polemist incomod, autorul unor studii importante
despre Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Mateiu I.
Caragiale și alții, „Alexandru George a viețuit într-o
perpetuă singurătate, însă scrierile sale, multele pre-
mii căpătate, călătoriile făcute după revoluție - toa-
te au constituit balsamul de care avea atâta nevoie.
Acum, mă întreb cum a fost posibil ca un astfel de
intelectual dotat să-și ducă veacul retras, la marginea
lumii bucureștene, deopotrivă veselă, gălăgioasă și
imprevizibilă în manifestările ei!”
În acord cu stilul autorilor la care face în continu-
are referire (Marin Sorescu și Ioan Groșan), frazele se
contaminează tot mai mult cu o fină ironie sau notă
de umor, punctând farmecul și „caracterul zburdal-
nic al imaginației literare”, așa cum se degajă din une-
le scrieri amintite. Articolul de final îi este dedicat
memorialisticii lui Constantin Argetoianu, una „pli-
nă de învățăminte pentru românii de astăzi și care ne
îndeamnă să prețuim cum se cuvine faptele pozitive
și sacrificiile trăitorilor de altădată. De asemenea, să
fim mai solidari și mai înțelepți în confruntarea cu
problemele europene actuale”.
Eseurile despre stilul de viață al românilor, adu-
nate în acest nou volum, vin într-un moment cât se
poate de potrivit, având în vedere carențele socie-
tății contemporane la capitolul conduitei morale.
Trimiterile repetate la realizările înaintașilor stau ca
exemple pilduitoare pentru cei de azi, pierduți în de-
gringolada năucitoare a globalizării. În arena ideilor,
reputatul profesor de didactică Vistian Goia se pre-
zintă cu bogata-i experiență de lectură, cu subtilita-
tea rostirii și elocința discursului, abordând subiecte
diverse într-o totală libertate de opinie.
Nostalgicul bine temperat
■ loan-Pavel Azap
Costel Simedrea
Plecarea din clepsidră
Caracal, Ed. Hoffman, 2020
Poezia lui Costel Simedrea poate înșela citito-
rul, la o lectură superficială, cum că ar fi una
facilă. Există aici și o „complicitate” a poetu-
lui, care recurge o modalitate tradițională de a scrie,
ușor de acuzat de desuetudine pentru un lector gră-
bit sau în căutarea ultimului „trend”. Dar ar fi simplist
să judecăm astfel poezia lui Costel Simedrea. Lirica
sa este (și) un joc livresc, cu accente când ludice,
când rafinate, totul distilat prin forma poemului în
care ritmul, metrica, fluența frazării poetice au un
rol esențial. Cine are răbdarea de a adăsta asupra
paginilor sale, va avea satisfacția degustătorului care
savurează aromele unui vin bun, aici locul vinului
fiind luat de cuvinte, de metafore.
Plecarea din clepsidră este plecarea din/în timp:
„Plecăm din clepsidră, nisip ireal,/ Spre plaja tăce-
rii, spre-un mal de cenușă./ Din veșnicul zbucium,
în spuma de val/ Spre marele abis deschidem o ușă
/.../ Va fi un moment de cumpănă-n care/ Nici cer,
nici pământ nu mai sunt, ori sunt una./ Plecăm din
clepsidră spre marea uitare,/ Deasupra, uitată, o la-
crimă-i luna!” (Plecarea din clepsidră). De o sensibi-
litate poetică genuină, Costel Simedrea reușește, cel
mai adesea, să fie nostalgic cu măsură, trist cu de-
cență, liric cu discreție: „Bătrâne menestrel, vine o
vreme/ Când strunele s-or umple de rugină,/ Când
vom lăsa cântările boeme/ În crâșma goală și, ori-
cum, străină.// Când nu ne vom mai îneca-n pahare/
Exuberanți, cum o făceam odată./ Toate s-au spart.
Tăiat în cioburi moare/ Un ceas ce ora nu mai vrea
s-o bată” (Bătrâne menestrel) sau „Prieteni, sunt bă-
trân în astă seară,/ Nisipul pleacă din clepsidră clan-
destin,/ Și fiecare fir pare să-mi ceară/ Câte-o buca-
tă impregnată cu destin,// S-o ducă-ntr-o clepsidră
mult mai mare,/ Acolo unde sunt poveștile de ieri,/
Să lase-n loc un semn de întrebare,/ Iar ca răspuns să
lase doar tăceri” (Fire de nisip).
Există multe poezii frumoase, asumat frumoase,
în acest volum al lui Costel Simedrea, câteva anto-
logabile, precum acest poem dedicat mamei care
ne duce cu gândul la poemele mamei ale lui Mircea
Micu: „Să nu lași, mamă, poarta încuiată,/ Sunt fiul
tău și poate o să vin,/ Nu știu de unde și nici când,
vreodată,/ Flămând de pâine și-nsetat de vin.// Când
o să-mi fie dor de-o mângâiere,/ Sătul ca vânt străin
să mă mai bată,/ Mă voi întoarce să prind iar putere./
Să nu lași, mamă, poarta încuiată!// Voi fi bătrân și
gârbov și cărunt,/ Dar să m-aștepți măicuța, fiindcă,
iată,/ De astăzi drumul n-o să-l mai înfrunt!/ Să nu
lași, mamă, poarta încuiată...// Sunt fiul tău și, poate,
o să vin,/ Nu știu de unde și nici când, vreodată,/
Să gust din pâine, să mai beau din vin!/ Să nu lași,
mamă, poarta încuiată...” (Să nu lași, mamă). Costel
Simedrea știe să mânuiască retorica, după cum știe,
în egală măsură, să surprindă esențialul în versuri
epurate de orice artificiu sau „balast” lingvistic, pre-
cum în Ultima dorință, o crepusculară ars poetica:
„Clepsidra s-a spart, nisipul s-a dus/ Și, ca un nisip,
m-oi duce și eu,/ Dar frică îmi e, Doamne, de apus.../
Și ultimul pas va fi cel mai greu...// De-aceea te rog,
preabunule Domn,/ Cu toate că știu ce mult ți-am
greșit,/ Să fie noaptea, să fie în somn/ Și visul va fi,
atunci, nesfârșit”.
Egal cu sine, repetitiv fără a fi monoton, Costel
Simedrea scrie o poezie a firescului, dar nu a ilustră-
rii prozaice a cotidianului, ci a realității afective filtra-
te printr-o sensibilitate lirică îndelung exersată.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
cartea străină
Cartea premonitorie a
unui nou clasic american
■ Ștefan Manasia
Am citit cîteva cărți scrise de americanul
Richard Ford. I-am urmărit interviurile
ocazionate de prezența în România la
ultima ediție a FILIT (Festivalul Internațional
de Literatură și Traducere Iași). Profesionist,
scrupulos, analitic, nu are nimic din stilul
flamboiant al vedetelor literare. Dirty realism
este, în cazul lui, doar un brand comod sub care
sînt vîndute „tablourile” societății americane
din ultimele decenii și viețile eroilor ei (literari).
Clasicizat - dar impresia mea este că mai mult
stimat decît gustat - odată cu publicarea unor ro-
mane ca Ziua independenței (1995) și Cronicarul
sportiv (1986), Ford cîștigă în măiestrie literară de
la o carte la alta.
Dislexic (în copilărie), încet în vorbire și în
scris (inclusiv în romanele și volumele de poves-
tiri), americanul reușește o evoluție spectaculoa-
să în cartea Women with Men: Three Stories din
1992, care are parte (și) de o excelentă ediție ro-
mânească, la Vellant, în 2018. Traducerea semna-
tă de Vali Florescu are prospețime, te cîștigă de la
o pagină la alta, prin surprinzătoarele (și inteli-
gentele) echivalări ale originalului, prin notele de
subsol succinte etc.
Prima și a treia povestire (nuvele sau chiar mi-
croromane), Afemeiatul și Occidentali, scanează
dezagregarea cuplului și ravagiile crizei vîrstei de
mijloc pentru bărbatul american, demoralizat de
o etică (și o cultură) a competiției. Piesa inter-
mediară, Gelozie, mai scurtă ca întindere, aduce
în prim-plan tot epuizarea dragostei, a căsniciei,
a căldurii și instinctelor sociale, privite însă din
unghiul de vedere - inocent și nealterat - al unui
adolescent. Toate cele trei texte funcționează ca
variațiuni pe o temă dată, amintind de celebrele
eseuri despre arta romanului lansate cîndva de
Milan Kundera. Iar scriitura, ironică, polifonică,
o © o
Vizitati site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
inteligentă, rafinată, cu rapide schimbări de per-
spectivă, de voce, de unghi îl evocă nu doar pe
marele ceh, dar și pe Updike cu lumea lui Rabbit
sau pe Philip Roth deconstruind obsesiv-com-
pulsiv (ce a mai rămas din) visul american. Este
evocat, încă din titlu Hemingway, autor al unui
volum intitulat Men without Women, din 1927,
dar și adorator al Parisului efervescent dintre răz-
boaiele mondiale: în Afemeiatul și în Occidentali,
Parisul devine scena pe care viețile adulților se
atomizează.
În Afemeiatul, Martin Austin se dezîndrăgos-
tește de soția sa, Barbara, o blondă statuară, în
studenție - regina balului. Spirituală, vie, feme-
ie de succes, cu reacții necenzurate, Barbara este
părăsită de Martin, captiv al unei erotomanii tot
mai greu de ținut sub control. Acesta traversează
tot mai des oceanul, la Paris, unde (i se pare că)
se îndrăgostește de bruneta, exotica Josephine
Belliard. Numele devin, în aceste trei povestiri, un
fel de mantre muzicale, capătă un halou metafizic,
ca în proza lui Beckett, și autorul pare a se distra
pe cinste folosindu-le, insistînd cînd pe numele
de familie, cînd pe prenumele eroilor masculini,
accentuîndu-le criza identitară. E multă reflecție
inteligentă, multă jocularitate în cele trei poves-
tiri - și asta le leagă cumva, le asamblează într-un
protoroman.
Martin Austin este americanul cu bani și in-
cult (citește numai titlurile ziarelor pariziene, pe
care uneori le înțelege greșit). Umblă prin Paris
ca prin vis, tractat de propriii demoni erotici, ne-
recunoscînd - sau recunoscînd numai pe jumă-
tate - toposul cultural parizian: metoda îi vine
mănușă dislexicului Richard Ford, care nu trebu-
ie să scrie cu harta metropolei pe birou. Prilej de
autoironie (savuroasă) la un moment dat, cînd,
în a treia povestire a volumului, eroul principal
Charley Matthews ne este prezentat (printre al-
tele și) ca autor al unui roman, Impasul, dedicat
geografiei pariziene pe care o aproximează îndu-
ioșător. Austin și Matthews sînt clonele sferto-
docte ale personajelor șampanizante din proza lui
Hemingway, care știau totul (și încă ceva în plus)
despre psihogeografia Bătrînului Continent, des-
pre Franța și Spania, despre Paris și San Sebastian.
Dacă autorul taxează cu umor habarnismul noi-
lor stăpîni ai planetei, el nu se sfiește nici să de-
conspire derapaje xenofobe, ușor rasiste. Eroii lui
parizieni nu suportă turiștii germani și japonezi
(nu apăruse încă turismul de masă chinez, sîntem
la începutul anilor 1990!), o statuetă dintr-un ma-
gazin de suveniruri, reprezentînd un copil african
mușcînd dintr-un pepene, duce la reflecții bizare,
amendate - în Statele Unite - după standardele de
astăzi. De fapt, aici voiam să ajung.
Cartea lui Ford este de o actualitate halucinantă:
multe dintre temele puse în joc zilele acestea sînt
tratate excelent în volumul de povestiri din 1992.
Senzația de eșec, de abandon, de inconsistență
pe care o trăiește adultul american și pe care nu
o poate mărturisi în societate (altfel decît după
multe pahare de alcool). Violența intrinsecă a
culturii americane: în scurta povestire intitulată
Gelozie asistăm la recluziunea autoimpusă a unui
soț părăsit, retras pe Marile Cîmpii, ca să dreseze
cîini ucigași de păsări (pe care îi vinde, fără a-i
lăsa totuși să ucidă), și mai asistăm la execuția
unui nativ american, suspectat de crimă pasio-
nală, execuție operată implacabil de către șerif și
de adjuncții săi, într-un pub, în public, sub ochii
inocenți ai unui adolescent sălbăticit.
Un copil abuzat într-un celebru parc parizian
- scenă de o cruzime maximă, expusă analitic de
eroul criogenizat amoros - din prima povestire,
execuția unui biet indian american în a doua po-
vestire, încercările disperate de a străluci ale unei
femei statuare, al cărei cancer a recidivat sînt in-
flexiunile colosale ale acestei proze care te tortu-
rează și te iluminează constant pe parcursul celor
266 de pagini din Femei cu bărbați, volumul editat
impecabil la Vellant, în 2018.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
7
O estetică a grotescului
■ luliu-Marius Morariu
Svetlana Aleksievici
Rugăciune pentru Cernobîl
trad. Antoaneta Olteanu
București, Editura Litera, 2019
n anul 2015, Svetlana Aleksievici a primit
premiul Nobel pentru literatură, ca semn
de apreciere al „scrierilor ei prolifice, me-
morial al suferinței și curajului în epoca noas-
tră”. Nu știu cât de mult a cântărit Rugăciunea
pentru Cernobîl în acordarea valoroasei dis-
tincții, dar știu că nu am citit niciodată o carte
care să mă marcheze atât de profund.
Departe de a-și propune o argheziană adu-
cere în atenție a esteticii urâtului, lucrarea
reușește totuși să scormonească în tenebrele
unui pasaj dureros al istoriei recente. Aduce în
atenție painfull memories, cum ar zice englezii.
Amintiri a căror vociferare nu pricinuiește eli-
berare, așa cum se întâmplă adesea în terapie.
Dimpotrivă, îl încarcă și pe celălalt, iar când
nu-i întorc stomacul pe dos, realizează acest
proces cu sufletul său. De aceea, aș îndrăzni
să zic că e o lectură hardcore. Cu alte cuvinte,
nu se recomandă celor slabi de înger. E totuși o
lectură necesară, ce contribuie nu doar la asu-
mare, ci slujește drept mijloc de investigație so-
ciologică.
Înarmată cu curiozitatea specifică jurna-
listului, scriitoarea iscă un adevărat proces de
reconstituire. Unul complex, ce alternează măr-
turiile in situ ale supraviețuitorilor rămași încă
în zone infestate cu cele ale soldaților partici-
panți la eveniment, sau ale altor categorii de
supraviețuitori. „Mușterii” ce-și găsesc răgazul
să-i răspundă formează un adevărat mozaic
Balazs Peter
Mecanici (1961), ulei pe pânză, 112 x 92 cm
cultural și social. Sub mina resemnată a unora,
sau sub cearcănele mustind de revoltă ale alto-
ra, se regăsesc totuși dureri la fel de nestinse ca
minereul îngropat în betoane al fostei centrale
atomice.
Soții îndurerate, pompieri, bătrâni sau ti-
neri rămași în satele contaminate sau izgoniți
cu forța de soldați de acolo, răspund, rând pe
rând, unii printre suspine, alții lăsându-și ic-
nitul pentru finalul narațiunii, întrebărilor
iscoditoarei autoare. Liudmila Ignatenko își
amintește scurtul mariaj cu un pompier răpus
de cele întâmplate. Într-o descriere de-o plasti-
citate de-a dreptul înspăimântătoare, reiterează
ultimele clipe petrecute în spital, lângă soțul
ei, și-l aduce parcă aievea, în agonia sfârșitu-
lui, sau chiar fără suflare, alături de cea căreia
îi vorbește:
«Nu m-am dezlipit de el... Am mers cu el
până la sicriu... Deși nu țin minte sicriul, ci un
sac mare de plastic... Sacul acesta... La morgă
m-au întrebat: „Vreți să vă arătăm în ce o să-l
îmbrăcăm?” „Vreau!” L-au îmbrăcat în unifor-
mă de ceremonie, i-au pus cascheta pe piept.
Încălțăminte nu i-au pus, pentru că picioarele
i se umflaseră. Niște bombe în loc de picioare.
Uniforma de ceremonie a fost și ea tăiată, nu au
putut să-l îmbrace cu ea, trupul lui nu mai era
întreg. Totul era o rană sângerândă. La spital,
ultimele două zile... Îi ridicam mâna, iar osul
se mișca, se legăna osul, țesuturile de pe trup se
dezlipiseră de el. Bucățele de plămâni, bucățele
de ficat îi ieșeau pe gură... Se îneca cu propriile
măruntaie...» (p. 31).
Dacă în povestea din care tocmai am ci-
tat speranța se întrepătrunde cu durerea și
cu consecvența în a nu ceda, alte istorisiri se
sfârșesc brusc și trist. Moartea-și pune pecetea
peste multe destine, în vreme ce altele ajung să
se ofilească sub umbre, etichete și prejudicii.
Statutul social al celor aflați în zonele învecina-
te exploziei ajunge să se schimbe. Nu mai sunt
oameni, ci curiozități, după cum subliniază
unul dintre intervievați:
«Trăiești așa... Un om obișnuit. Mic. Așa ca
toți din jur - te duci la muncă și vii de la mun-
că. Primești un salariu mediu. Ai soție. Copii.
Ești un om normal! Și într-o zi te transformi
deodată într-un om de la Cernobîl. Într-o curi-
ozitate! În ceva ce-i interesează pe toți și de care
nu știe nimeni. Vrei să fii ca toți, dar nu se mai
poate. Nu poți, nu te mai poți întoarce în lumea
de dinainte. Ești privit cu alți ochi. Ți se pun
întrebări: „A fost îngrozitor acolo?” „Cum a ars
centrala?” „Ce ai văzut?” „Și, de fapt, poți să ai
copii?” „Soția nu te-a părăsit?” La început ne
transformaserăm în niște exponate rare. „Om
de la Cernobîl!” era ca un semnal auditiv. Toți
întorc capul spre tine... Chiar de acolo!
Acestea erau sentimentele din primele zile. Am
pierdut nu un oraș, ci o întreagă viață» (p. 64).
Cernobîlul nu ridică doar probleme de natu-
ră identitară. E drept, determină oameni să-și
părăsească avutul de o viață, să ajungă să trăias-
că adesea într-o manieră de-a dreptul semi-no-
madă. Să fie priviți mereu cu suspiciune de
alții și, mai rău, să fie excluși, adesea într-un
mod involuntar, din interacțiunile sociale, cu
relevanță de-a dreptul antropologică. Svetlana
Alekseievici e conștientă de toate aceste aspecte
și nu uită să le aducă în atenție. Dă glas tuturor
acestor tare sociale, consecințe ale unui feno-
men ai cărui vinovați nu sunt încă întru totul
cunoscuți, prin gura soldaților ce au curățat lo-
cul, a bătrânilor ce au refuzat să plece, a celor
evacuați, sau a soțiilor care și-au pierdut parte-
nerii de viață în urma contaminării. Lasă însă
spațiu și metaverbalului. Dincolo de memoria
locului, glăsuiește prin ochii nevinovați ai ani-
malelor despre care se vorbește. A câinilor ce
străjuiesc nestingheriți ogrăzile adandonate, a
căprioarelor radioactive, pe care pădurarii sau
militarii sunt chemați să le extermine, a vulpi-
lor a căror blană lucește în noapte sau a anima-
lelor de casă ce s-au trezit brusc fără stăpân.
Nu uită însă să pună punctul pe i și din altă
perspectivă, utilitaristă (după alții, cu accente
spirituale). Un intervievat ce ține să vorbească
despre anumite introspecții pricinuite de feno-
men va spune între oftaturi:
«Țin minte, la Kiev... La gară. Trenurile, unul
după altul, duc mii de copii speriați. Bărbații și
femeile plâng. M-am gândit pentru prima dată:
cine are nevoie de o asemenea fizică? De o ase-
menea știință? Dacă prețul este așa de mare...»
(p. 326).
Într-adevăr, lectura unui astfel de volum, lip-
sit de fasoane literare, de figuri de stil și tehnici
ce să-i dea accente de artificial, culmea, împo-
vărat chiar de un realism apăsător, îl face pe ci-
titorul sincer cu sine să-și pună multe întrebări.
După ce lacrimile i se opresc și angoasa sufle-
tească ajunge la o oarecare acalmie, poate găsi
și răspunsuri. Nu, nu despre catastrofa nucleară
vor fi acestea! Vor fi despre sensul vieții, despre
dragoste în vremea holerei, loialitate, dezrădă-
cinare, insipidul existenței umane și de ce nu,
despre eternitate...
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
memoria literară
Meditativă și evocatoare
(Sânziana Mureșeanu)
■ Constantin Cubleșan
Pasionată de lungi călătorii pe meridianele
mapamondului, Sânziana Mureșeanu ur-
mează îndemnul romanticilor secolului
al optsprezecelea de a-și consemna impresiile
în jurnale de intimitate dar și de comentarii la
nivel intelectual, în marginea celor petrecute pe
parcursul traseelor insolite, unde se aventurea-
ză, cunoscând astfel oameni și ținuturi, loca-
lități memorabile. Numai că, jurnalele sale nu
au nici pe departe caracterul unor reportaje sau
dări de seamă prozaice, totul reverberându-se
într-o poezie de notație, cu accente meditative
evidente. Este cazul recentului volum, intitulat
lapidar Osuar (Editura Avalon, Cluj-Napoca,
2020), continuându-l, într-o anume măsură, pe
cel precedent, inspirat din haloul istoric al unui
pitoresc oraș portughez. De data aceasta, orizon-
turile de cunoaștere sunt mult mai largi, drumu-
rile traverzând ținuturi de cuprindere geografică
dintre cele mai diverse. Dar, nu acest fapt este
cel semnificativ. Trăirile interioare sunt cele care
dau măsura vibrației reflexive a poemelor, stare
provocată de însăși condiția asumării destinale
a clipei în care zăbovește: „Astăzi,/ Am ascultat
cu ochii închiși/ Viața.../ Nu știam dacă plouă/
Sau doar vântul trece/ prin frunzele de cireș./ Nu
știam/ Că Mierla de la fereastră/ Este Inima zi-
lei de azi.// Am închis ochii/ Fiindcă nu vreau
să-mi aduc aminte!/ Am închis ochii/ Fiindcă
nu mai vreau să întreb nimic,/ Fiindcă nu mai
cunosc altă cale/ De-a aștepta Înserarea” (Cu
ochii închiși). Dar și cu locul anume al popasului
se identifică, asumându-și, oarecum biografic,
sensul duhului definitoriu al acestuia: „Parcă
nu eu mi-aș trăi propria viață. parcă un duh
Balazs Peter
Moara veche (1965), ulei pe pânză, 80 x 100 cm
al acestor/ pământuri ar fi luat trupul meu osta-
tic. Mi s-au atenuat amintirile,/ dorul de casă.
Sunt captivă în aceste plantații de/ scorțișoară,
captivă între ocean și ierburile înalte, între cer
și/ nisip.// Duhul acestei insule mi-a luat ostatic
sufletul” (Sri Lanka, 7 ianuarie 2017. Colombo).
De pretutindeni acumulează amintiri, sedi-
mentate într-o decantare afectivă („În Abația
înaltă/ A Memoriei”) de imagini, de trăiri emoți-
onale mai degrabă: „Ne vor prinde zorii/ În por-
tul Pireu,/ Beți de mare,/ Legănându-ne/ Precum
bărcile/ Cu vâsle frânte;/ Fricile noastre întune-
cate/ Albite de insomnie,/ Pescăruși./ Vor cădea
înserările/ În portul Essaouira/ Precum mantiile
purprurii/ Pe urmele Marilor Ucigași;/ Fum de
apă,/ Fum de sfârșit/ Încolăcit,/ Fum sortit să
umple/ Urmele,/ Urmele Îndoielile” (Insomnie).
Rememorările clipelor petrecute în depărtări iri-
zate, sunt discrete, legănări de suavă tandrețe ca
într-o declarație de dragoste, rezonând cu acor-
duri muzicale vătuite, ca într-o compoziție pen-
tru orchestără de cameră: „Orele mele cu tine
sunt numărate;/ Bucuriile mele cu tine/ N-au
fost depline niciodată./ Ne iubim pe furiș,/ Între
sosiri și plecări;/ Port în plete,/ În haine, Mirosul
tău./ Ți-am binecuvântat,/ Ți-am blestemat
străzile,/ Grădinile pline de pisici,/ Copii de su-
flet/ Adunați din lumea întreagă./ Am încălcat
mii de jurăminte/ Ale uitării./ Istambul,/ Oraș
cu o mie de fețe,/ Nu voi ști vreodată/ Dacă m-ai
iubit” (11 martie 2018). Alteori, totul este învă-
luit în misterul legendelor, depănând amintiri
ca dintr-un basm oriental - „«Povestește-mi
despre cel dintâi Emir,/ Despre calul său favo-
rit.»/ Voi adormi lângă tine,/ Iar nopțile se vor
umple/ De păsări negre,/ De capelani rătăciți./
«Povestește-mi despre Visul Emirului.»/ Am
să te ascult fără să clipesc,/ Fără să ridic privirea
la cer./ Nu știi de câtă vreme/ Aștept povestea
aceasta,/ Nu știi că tu ești singurul/ Îngăduit să
și-o amintească./ Emirul a șters orice urmă,/
Orice vers, orice muzică,/ Doar în colțul stâng al
cortului/ Fumegă încă lemn de agar./ Doar pe
tabla de șah, sidefată,/ Au rămas urme de mir./
Ai cearcăne adânci, Povestitorule,/ Voi aștepta
oricât,/ Nu te grăbi,/ Oricum,/ În partea asta de
lume,/ Zorii se vor stinge încet” (Emirate).
Notațiile fugare au ceva din gravurile unui
artist precipitat a surprinde esența tabloului
de viață la care este martor doar pentru o cli-
pă inspirată: „În Stockholm/ Timp pe sfârșite,/
Cărbuni încinși,/ Muzica liturgică/ ne-a înghe-
țat în vine./ Nimeni nu se întoarce,/ Nimeni nu
pleacă,/ În spatele fiecărei Porți/ Întunericul
zâmbește/ Cu brațele deschise” (Stockholm).
Pretutindeni sedimentarea impresiilor se face
într-o tainică intimitate („miezul radioactiv/ al
Singurătății”), sunt momente de reflexivitate pri-
vind însuși sensul existenței lumești: „Nu se cu-
vine/ Să vorbim despre Viață,/ Decât după ablu-
țiunile/ Cu apă de roze./ Decât dacă ținem ochii
închiși/ Iar vântul de sud/ Ni se oprește în căușul
palmei/ Ca în pânzele albe ale Corăbiei.” (Noi
Doi); totul este păstrat cu un soi de smerenie
ritualică „în osuarul șoaptelor” de taină, poeta
mereu aspirând spre lumina diafană a zilelor de
bucurie a cunoașterii: „Respir Lumină,/ Mestec
Lumină,/ Adorm Lumină,/ Strivesc între degete
Lumină,/ Iubesc Lumină,/ Locuiesc în camera/
Cea mai adâncă a Luminii./ Nimic din ceea ce
mi se întâmplă/ Nu e înafara ei” (Graz).
Toate trăirile emoționante din lungile și re-
petatele călătorii de cunoaștere a lumii sunt de-
cantate în sinteza cuvintelor ce dau sens poeziei,
fiind ele însele însemnele unei adevărate profe-
siuni de credință: „A mai rămas ceva de spus,/
Tentacule neîndurătoare/ Caută ultimul cuvânt;/
Fir de aur,/ Fir de praf,/ Ultimul cuvânt” (Tel
Megiddo).
Poezia Sânzianei Mureșeanu este o continuă
căutare de sine în fermentul atâtor peregrinări
ce echivalează, la drept vorbind, pentru ea, cu
o neîncetată plonjare inițiatică în sine, într-un
lăuntru emoțional al descoperirii, în panorama
lumii, propria identitate ființială: „Mă trezesc
dimineața;/ De zilnica uitare/ A cea ce sunt cu
adevărat” (Tema orfică).
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
comentarii
„Duhul” comunismului
care încă mai bântuie
■ Adrian Lesenciuc
Intenționam de multă vreme să scriu despre
ceea ce a rămas activ din comunism, dar acest
subiect care nu-mi dă confortul necesar scrierii
mi-a amânat exprimarea gândurilor. Unii dintre cei
care s-au maturizat în comunism continuă să gân-
dească în limitele ideologiei roșii, fără să conștienti-
zeze neapărat afilierea, dar și fără să fi fost capabili
să abandoneze lentilele. Ei fac parte mai degrabă
dintr-o generație pierdută, care n-a înțeles ideolo-
gia comunistă, apoi nici logica tranziției parcă fără
de sfârșit, dar care continuă să pună în practică ceea
ce ritualic a transmis comunismul și care nu se mai
poate șterge. Printre aceste norme ale adaptării se
numără și raporturile individului cu statul: națiu-
nea suntem noi, statul sunt ei. Pentru egalizarea în
jos (pe care o propune comunismul) statul trebuie să
dea, iar „poporul” trebuie să beneficieze. Guvernarea
este cu atât mai bună cu cât statul dă mai mult, nu
cu cât oferă facilități de dezvoltare personală și ex-
primare liberă într-o lume a concurenței deschise.
Iar acest lucru se resimte peste tot. Statul trebuie să
dea ajutoare sociale cât să descurajeze munca, dacă
se poate, statul trebuie să intervină în agricultură
cât să nu fie nicio problemă lipsa de implicare a in-
vestitorului, statul trebuie să acorde pensii speciale
și condiții de pensionare la o vârstă cât mai redusă,
statul trebuie să ofere bani în cultură (dacă se poate
evenimentelor festiviste, cu mult public - nostalgia
marilor cenacluri și mai ales a Cântării României
încă mai bântuie mințile multora) iar instituțiile de
cultură să nu fie nevoite să se adapteze unor cerințe
ale pieței de profil. Probabil că ar fi rămas să tac des-
pre comunismul remanent dacă nu m-ar fi alarmat
lectura cărții de interviuri intitulate Comunismul de
apoi1, o excelentă provocare pentru a vorbi despre
rămășițele, urmele, rănile, fantoma comunismului
lansată de Cristian Pătrășconiu unor personalități
de la noi: Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu,
Lucian Boia și Dragoș Paul Aligică, respectiv unora
de aiurea: jurnalistul, scriitorul și istoricul francez
Thierry Wolton, autor printre altele al unei incre-
dibile Istorii mondiale a comunismului2, istoricului
francez Stephane Courtois, autor al Cărții negre a co-
munismului3, profesorului britanic Dennis Deletant,
invitat al Catedrei de studii românești „Ion Rațiu” de
la Georgetown University din Washington, DC și
istoricului, eseistului și disidentului polonez Adam
Michnik, autor al cunoscutei lucrări Restaurația de
catifea4. Dacă e să rezum rămășițele comunismu-
lui la o simplă expresie din culegerea lui Cristian
Pătrășconiu, atunci „moralitatea depravată” de care
amintește Adam Michnik ar rămâne referința. Chiar
dacă unora dintre cei ce s-au bucurat de realizările
Epocii de Aur li s-au șters cumva din minte cântece-
le patriotice, salutul pionieresc și altele, sistemul de
pile, cunoștințe și relații (adevăratul PCR al ultimilor
ani de comunism) nu are cum să se șteargă vreodată.
Nevoia de a cunoaște pe cineva în vreo instituție de
stat, care să te ajute în schimbul unei modice atenții,
n-a dispărut din comportamentul firesc al celui in-
struit în spiritul comunismului răspândit ritualic la
noi. Rețeaua de cunoștințe funcționează neatinsă și
astăzi. Promovările la vârf au la bază această rețea de
cunoștințe. Individul care muncește pentru a atinge
o poziție în ierarhia socială nu are nicio șansă în fața
unui sistem al relațiilor care continuă să producă așe-
zări în societate în ciuda principiilor, normelor, siste-
melor de valori. Iar această rămânere în marginalita-
tea unei gândiri deformate se datorează nevoii celor
care beneficiind de capitalul relațional nu-l pot aban-
dona conștient pentru a intra într-o competiție care
să aibă la bază principii. Această înclinație maladivă
spre solidarizarea în rău a rămas, probabil, cea mai
vizibilă formă a unui comunism care n-a fost alungat
de toate încercările (reale sau aparente) de exorcizare
a sa. O spune apăsat profesorul emerit în studii ro-
mânești Dennis Deletant ca răspuns la provocarea
lui Cristian Pătrășconiu: „Avem deci destul de mult
comunism în postcomunismul românesc. E ca un
soft mental, ca un fel de duh, de spirit care a rămas”5.
În raport cu acest duh rău, al așezării societății
după relații și fidelitate (există o fidelitate asumată în
raport cu un presupus „cod de onoare” în solidari-
tatea la rău - evenimentele din 1989 au demonstrat
că există chiar o incredibilă solidaritate la crimă -,
o solidaritate reductibilă la un „cod al tăcerii” de ti-
pul Omertei siciliene care creează fidelități față de
indivizi și de sistemul corupt și nu față de valori sau
față de țară), rămâne o singură soluție, a răspunsului
prin onoare: „(...) onoarea este ultimul bastion, ulti-
mul zid care te apără. Onoarea este (.) o excelentă
busolă. Te ajută să știi ce nu ai voie să faci” (Adam
Michnik)6. Dar această onoare, care dă de regulă
confortul interior în raportarea la propria conștiință,
nu salvează, nu schimbă societatea. În raport cu ma-
laxorul comunist, individul cu onoare continuă să fie
strivit sistematic, iar statul continuă să rateze în a for-
ma cetățeni, continuând să producă cel mai adesea
indivizi predispuși să accepte regulile transmise prin
„duhul” comunismului și, rareori, „eroi”. Prin aceas-
tă ratare, statul eșuează și în a expune modelul „so-
cietății deschise”, în termenii popperieni la care face
constant trimitere Thierry Wolton, în a expune prin-
cipiile democratice firești. La întrebarea inteligentă a
lui Cristian Pătrășconiu, „Dar democrația are nevoie
de eroi?”, Adam Michnik dă un răspuns antologic:
„Nu cred. Doar dictatura are nevoie de eroi, doar
vremurile dictatoriale au nevoie de eroi, de oameni
cu onoare, de oameni care să se opună cu vehemen-
ță. Democrația are nevoie de cetățeni. Brecht spunea
că îi e milă de popoarele care au nevoie de eroi; dacă
este așa, atunci e ceva profund în neregulă cu aceste
popoare.”7
Iată cum, prin apel la termenii lui Michnik, înțe-
legem adevărata cauză a nevoii de vehemență a sta-
tului român în lupta împotriva corupției - principala
vulnerabilitate națională în precedenta strategie nați-
onală de apărare a țării8 - și abandonul complicității
explicite sau implicite a cetățeanului încă needucat
ca cetățean în raport cu amintitul „duh” al comunis-
mului (că, slavă Domnului, sunt încă destui „idioți
utili” comunismului, spre a migra spre termenii lui
Thierry Wolton).
Jurnalistul francez este contagios în optimismul
său privitor la dispariția definitivă a comunismului.
Argumentele sale sunt solide: „Eu sunt convins că nu
există nici un viitor, dar niciunul pentru comunism.
Dar vreau să precizez ceva important: el nu are nici
un viitor în forma în care el a existat plenar, și anume
în sensul marxism-leninismului. Și în această pri-
vință, lucrurile sunt, după părerea mea, cât se poate
de clare: infrastructura - ca să folosesc un termen
marxist - s-a schimbat total. Această ideologie are
la bază realități - unele realități - care au decurs din
revoluția industrială de la începutul secolului al XIX-
lea. Ceea ce trăim acum e cu siguranță o nouă epocă,
inclusiv din unghi de vedere economic.”9
Dar eu continuu să mă tem pe de o parte de trans-
miterea comunismului din generație în generație
(ca și cum o mutație genetică s-ar fi produs odată cu
implantul ideilor roșii), pe de alta de formele poten-
țiale, de mutațiile pe care virusul comunist le poate
îmbrăca spre a da naștere unei noi pandemii ideo-
logice. În fapt, judecând similar totalitarismele seco-
lului trecut, nazismul și comunismul, cum a făcut-o,
de pildă, Hannah Arendt, cum o face în Comunismul
de apoi, Ana Blandiana împreună cu toți ceilalți in-
tervievați, provocați abil de Cristian Pătrășconiu10,
putem observa că lecția istoriei e alta: nici naziștii
în Germania, nici comuniștii în România nu au fost
aleși majoritar. Și atunci, dacă democrației (unui sis-
tem „care își tolerează dușmanii”, după cum observă
Adam Michnik), i se răspunde printr-o formă de asi-
metrie morală, oare comunismul nu are șanse să se
întoarcă? Cine poate afirma cu certitudine că această
maladie totalitară a secolului trecut a murit sau că nu
poate reveni?
La finalizarea studiilor, unul dintre studenții mei
prezenta o teză despre limba de lemn. „Când dispa-
re limba de lemn?” a fost întrebat studentul de unul
dintre cadrele didactice din comisie, aparținând ge-
nerației instruite în comunism. Studentul a răspuns
riguros din punct de vedere științific: „Limba de
lemn dispare odată cu generația care o utilizează”.
Evident, răspunsul studentului, corect din perspec-
tivă epistemică, nu a satisfăcut ideologic profesorul.
Oare comunismul va dispărea odată cu limba
de lemn care l-a consacrat? Sau duhul său va pro-
duce mutații? Cred că lucrarea lui Pătrășconiu, in-
tenționat incompletă, are tocmai această menire de
a ridica semne de întrebare pe marginea unei stări
de fapt. „Dialogurile adunate în acest volum, spune
intervievatorul, dau seama - fatalmente incomplet,
dar onest, și dintr-o perspectivă tranșant-critică (și,
deci, sănătoasă) - de resturile comunismului, ale
comunismelor mai bine spus”11. Citind-o cu aten-
ție, într-un anumit context al interacțiunilor mele
cu realitatea nevindecată de duhul „fericirii cu orice
preț”, cum se vrea comunismul, am temeri. Și poate
că doar aceste temeri ale fiecăruia vor conduce la o
igienă sănătoasă pentru împiedicarea răspândirii în
masă a virusului ideologic roșu.
Note
1 Cristian Pătrășconiu. (2020). Comunismul de apoi.
Interviuri. Timișoara: Editura Universității de Vest. 142p.
2	Thierry Wolton. (2018). O istorie mondială a comunismu-
lui. Vol. I. Călăii. București: Humanitas. 1016p; Thierry Wolton.
(2019). O istorie mondială a comunismului. Vol. II. Încercare de
investigație istorică - Când moare corul Victimele. 928p.
3	Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne,
Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek și Jean-Louis Magnolin.
(1998). Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiu-
ne. București: Humanitas. 795p.
4	Adam Michnik. (2001). Restaurația de catifea. Iași: Polirom.
340p.
5	Cristian Pătrășconiu, op.cit., p.73.
6	Idem, p.85.
7	Ibidem.
8	Administrația Prezidențială. (2015). Strategia națională de
apărare a țării pentru perioada 2015-2019. O Românie puternică
în Europa și în lume. București. 23 p. „Corupția, se subliniază în
strategie, vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei
și afectează potențialul de dezvoltare a țării, buna guvernanță,
decizia în folosul cetățenilor și comunităților, precum și încrede-
rea în actul de justiție și în instituțiile statului” (p.16).
9	Cristian Pătrășconiu, op.cit., p.24..
10	Cristian Pătrășconiu nu ezită să întrebe tranșant: „(.) de
ce astăzi, când știm foarte bine cum au stat lucrurile, când știm
despre comunism și despre comuniști că au fost și ei criminali,
de ce avem această inegalitate de percepție între nazism și comu-
nism?”, v. op.cit., p.50
11	Idem, p.7.
■
10
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
poezia
■ Aurel Udeanu
Are o moară acolo sub pământ,
din alea de pe timpuri, cu pietre cât casa care
strivesc oasele bine de tot și fac din ele cea
mai fină și mai albă făină din lume.
Umblă ziuă și noapte aici, deasupra și ne
culege pe câte unul, pe altul dintre noi, uneori
și cu miile ne culege. Ne duce acolo în întuneric,
ne toarnă în pâlnia aia largă cât cerul, ne macină
cu grijă, îndelung și noi nu ne-mpotrivim deloc,
ne lăsăm măcinați. Așa din milă, plictiseală sau
pur și simplu din voluptate. Fiecare este pe
cont propriu! Cu făina lui!
Neobosită umblă, nu alege pe cine ia. Bătrân
sau copil, monstru sau înger îl târăște dedesubt.
Tot ce contează este ca moara să nu stea
niciodată,
să macine întruna oase. Are acasă o droaie de
plozi,
veșnic flămânzi, transparenți. Trebuie să le pună
mereu și mereu o pâine amară pe masă.
Încărcată de griji ca un pom de fructe toamna,
calcă prin lume desculță, neagră de supărare, nu
o
văd decât cei cu ochi secați. Drepți trebuie să
stăm
dinaintea Ei, barem în ultimele clipe, mai drepți
decât lumina! Are o moară acolo sub pământ
care
face din oasele mele cea mai bună făină. În fond,
nu se știe cine este mai în câștig: Ea că-și poate
crește odraslele sau eu că plec din această groază.
Primul Ochi văd, deja, cum se poartă...
pe deasupra apei!
După ce Și-a îmbăiat copiii
sus în cer,
i-a înfășat, i-a alăptat, le-a făcut
semnul crucii
pe piept
cu degetele 3 ale Ei lungi, tans-
parente,
infinit bune,
după ce i-a sărutat pe frunte și
i-a culcat,
a venit și aici jos, la mine-
Lumina.
A bătut atâta cale nesfârșită
Lumina,
Și-a înțepat tălpile goale, fragede
în spini,
Și-a rănit tuburile subțiri de orgă
ale gambelor,
a flămânzit, a fost însetată. Până
la urmă, a ajuns
la mine nevrednicul
din care curge țărână peste tot. Nu
se mai oprește din curs.
Țărâna!
Am așteptat-O atâta vreme
cu întreagă
nefericirea mea nespusă și de tot
pământească.
Poate de dinainte de-a mă naște
am așteptat
Lumina.
Am presimțit-O cu toți porii,
iar acum
când a sosit în casa mea umilă
de carne,
sânge și oase
nu știu cum să mă port cu Ea.
Mi-e frică
să nu fac vreo greșeală.
Mă mulțumesc s-O întreb ce
mai face
Dumnezeu în cer. Cum o mai
duce.
Lumina tace.
Mă privește doar lung, dureros
și tace.
Iarăși și iarăși tace.
Și, dintr-odată, înțeleg ce face
în cer Dumnezeu.
Tac și eu.
Întunericul nu există decât în i-
nimile negre. Lumina S-a
mutat în mine. Copiii ei mulți, însă,
au rămas singuri. Ai
nimănui. În cer!
Este bine că există ziduri nevăzute
peste tot în jurul nostru. La est, la vest,
la nord și la sud. De netrecut.
Ziduri nevăzute!
Când ne săturăm de prea-mult-binele
din rezervația pentru Adamii căzuți,
începem să ne lovim cu capul de zidurile
imateriale care ne stau în față. Încercăm să
le dărâmăm și să ajungem în zona de
dincolo. Liberă!
Cu putere ne lovim de peretele ascuns
privirii noastre. Colecționăm cucuie care
de care mai mare, mai arătos și mai mândru.
După ce terminăm, ne punem grațioși capul pe
tipsie și mergem cu el dinaintea petuniilor, a
narciselor și a crinilor. Le cerem să delibereze,
să aleagă protuberanța celui care merită
trofeul. Victoria.
Se mai trezește câte unul dintre noi
care începe să strige că zidurile nu există
decât în capul nostru, că niciun zid nu poate
fi dărâmat decât diprețuindu-l. Dar noi nu-l
ascultăm, punem mâna pe el și-l bumbăcim
bine. Ne înmuiem arătătorul în sânge cald de
miel, scriem pe cer „Nevrednic!”. Apoi îl
zvârlim în burta chitului, lângă Iona.
Aurel Udeanu
Este bine că există ziduri nevăzute
peste tot în jurul nostru. Și, la capătul unei
vieți, constatăm că n-am produs în zid nicio
crăpătură. Să privim și noi puțin dincolo în
zona interzisă, fremătând de promisiuni.
Foarte bine este!
În grădina de piatră,
pe bănci de piatră,
în fiecare noapte,
bărbați și femei de piatră
se sărută cu buze de piatră
și fac copii reci de piatră.
Îi fac așa, pur și simplu,
doar sărutându-se lacom, fără să
facă sex. După ce îi fac, femeile de
piatră, îi întorc pe o parte și pe alta
și constată că nu au ce face cu ei aici
pe pământ. Le fac pe piept cu mâna
semnul crucii, apoi îi aruncă în gura
bărbaților de piatră să-i macine cu
măselele lor puternice de piatră. Să
se hrănească cu ei, să prindă puteri
să mai facă și alți copii de piatră.
În vremea asta, sub luna plină,
la pândă, în copacii seculari de piatră,
bufnițele de piatră sfredelesc cu ochii
lor imenși femeile de piatră care-și storc
țâțele mari de piatră ca să scape de laptele
cald care-mi ajunge mie până la glezne,
până la brâu, până la gât, până la...
Iar Alioșa Karamazov curge melancolic
și alb pe alei, se prelinge în sus și în jos
și nu are măcar un ochi și pentru mine
să-mi sară în ajutor!
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
11
Zeul din mașină
■ Christian Crăciun
Expresia cunoscută în forma latină deus ex
machina are un înțeles foarte precis, tehnic
aș spune. Lipsit de aura ambiguităților. Este
dez-nodarea conflictului (deznodământ) printr-o in-
tervenție „de sus”, venită însă mecanic. Este apariția
vizibilă a zeului în acțiune. Un fel de a spune că rezol-
varea stă numai în puterea lui. De aici însă „jocurile
minții” se pot totuși desfășura în voie. Există un zeu
în mașinărie. Sau un zeu adus de mașină. În tragedia
greacă personajul zeului era coborât „din înalturi”
cu ajutorul unui angrenaj cu scripeți. Felul acesta
de a face vizibil invizibilul (zeul grec nu se prevala
însă de această însușire, era, mai degrabă, obositor de
prezent, te loveai de el la tot pasul, totul fiind în fond
o manifestare a unuia dintre prea numeroșii zei) su-
gerează mai degrabă o lume fără transcendență. În
care zeul este un fel de metaforă în sine, un pact la
fel de convențional între spectator și personaj, pre-
cum în formele cele mai îndrăznețe ale regiei ulti-
melor decenii. Convenția aceasta este, poate, cel mai
interesant lucru în descifrarea sintagmei. Libertatea
și firescul cu care este acceptată. Interesant este că
avem o expresie românească parcă venită direct din-
tr-o astfel de scenografie: a se crede cineva coborât cu
hârzobul din cer. În sensul de a se crede grozav, a se
da mare, cum am spune în argoul de azi. Augustin
Scriban definește în dicționarul său așa: „Om scobo-
rât din cer cu hârzobu, om care se crede boier de la
facerea lumii (excepțional! n.m.) de când pretinde
el că l-a scoborât Dumnezeu pe pământ cu hârzo-
bu fără înrudire cu plebea”. A cădea cu hârzobul din
cer înseamnă a veni pe neașteptate. A se realiza de
la sine. Mai înseamnă hârzob lada care servea drept
scenă în spatele căreia păpușarul mânuia păpușile ne
spune DEX-ul. Și alte câteva sensuri care trimit cu
toatele la ideea de coș, împletitură, cutie, nacelă, chiar
atunci când desemnează funia cu care este coborâtă
în adânc o greutate. Că vocabula hârzob provine din
bulgară, adică din slava veche, ne-o spun lingviștii,
straniu este modul în care diversitatea de sensuri ale
uitatului cuvânt se pliază perfect pe sensul cultei sin-
tagme latine din lumea tragediei.
Aici mă intrigă ideea de coborâre a Înaltului
(„taman la pont” zice dramaturgul nostru genial.
Ce-ar fi să spunem, pentru a găsi originea expresiei:
taman la Pont?) pe pământ. În vederea unui dezno-
dământ care trebuie grabnic lămurit. Toată această
scenografie ține de reprezentare. Era un mod de a
sugera invizibilul în cadrul spectacolului. Astăzi, în
vremea hologramelor hiper-realiste, ne este greu să
ne imaginăm care va fi fost efectul acestei coborâri
intempestive a zeului asupra spectatorilor. O fi fost
reacția lor o spaimă asemenea aceleia a primilor
spectatori de cinema care au văzut năpustindu-se
asupra lor o locomotivă? O fi fost coborârea aceas-
ta cu zgomot înspăimântător de fiare scrâșnite (cam
cum intrau vechile trenuri în gară), menit să stâr-
nească teroarea? Acel mysterium tremendum herme-
neutizat de Rudolf Otto își are și aici, cu siguranță,
una dintre surse. Mașinăria asta aparent rudimenta-
ră, tocmai pentru că spunea că personajul purtat în
nacelă nu este zeu câtă vreme nu există decât prin ea,
trebuie să fi fost înspăimântătoare. Era o substituire
metonimică în act. Chiar era un zeu în mașină.
Sau, dimpotrivă, totul se petrecea într-o liniște
de angrenaje bine unse, mărind efectul (tot înspăi-
mântător în fond) surprizei? La urma urmei, această
ambiguitate ține exact de esența katharsisului. Zeul
coboară și punct. Ți se dă, subit, putința de a vedea
zeul și, prin el, nodurile destinului desfăcute. Când
Lucian Blaga analiza transcendentul care coboară,
era în interiorul spațiului în care s-a născut trage-
dia din imaginea zeului descendent. Zeul apare.
Umanizat, paradoxal, de un mecanism. Prizonier
al său. De la zeul coborât din mașinărie ajungem
aproape de la sine la mașinăria-zeu. La substituția pe
care ne-am obișnuit să o numim progresul civiliza-
ției. De la pârghie și scripete la utilizarea forței apei,
a aburului, a electricității, a atomului, a informației.
Fiecare dintre acestea a părut a conține la timpul ei
zeul. De multe secole, prelungirea omului în mași-
nă a mers ascendent. Până la omul-mașină a lui la
Mettrie. Și cu multe momente fascinante. Cum a fost
celebra invenție a automatului de jucat șah de către
Wolfgang Kempelen, guvernatorul Timișoarei, po-
veste cunoscută în amănunte prin literaturizarea ei
de către E.A Poe în Jucătorul de șah al lui Maelzel.
Acel bizar robot, dinainte de inventarea roboților,
numit „Turcul”, și care se pare că era o imensă scama-
torie, bazată pe un pitic ascuns cu mare dibăcie în in-
teriorul mecanismului, a colindat întreaga lume, de
la Schonbrunn-ul vienez din timpul Mariei Terezia,
la Paris sau New York. În epoca de aur a Mecanicii,
sensul demonstrației minuțioase din eseul lui Poe
este că „jucătorul” nu acționează ca un automat, ci
ca o Minte umană (în lumina inteligenței artificiale
de azi epitetul nu mai este pleonastic). Eseul lui Poe
este un detaliat și laborios elogiu adus Minții în epo-
ca mecanismului. În cazul jucătorului de șah al lui
Kempelen/Maelzel îmi pare valabilă o zicere calchi-
ată: homo ex machina. Numai că „omul” acesta nu
trebuie să apară în triumf, ca zeul, dimpotrivă este
obligat să rămână otiosus pururea.
Teza mea este că mecanismul scârțâitor al „de-
ochiatului deus ex machina” (Nietzsche, Nașterea
tragediei...) nu răpea deloc incomprehensibilul zeu-
lui. Nu era deloc un gest similar cu al copilului care
smulge barba lui „Moș Crăciun” și descoperă „adevă-
rul”. Dimpotrivă, tocmai pentru că mecanismul care
cobora „zeul” era deplin vizibil și probabil audibil, el
apela nu la simțurile spectatorului, ci la credința lui.
Peste câteva veacuri, Toma Apostolul cerea să pună
degetul pe rană ca să creadă. „Fericiți cei ce n-au vă-
zut și au crezut” (Ioan 20.29). Aici mișcarea este exact
inversă: spectatorul tragediei credea în pofida buta-
foriei care este doar pentru noi, desacralizații, demis-
tificatoare. Avem aici esența trans-figurării care face
din spectacol un act sacru și din orice act sacru un
spectacol implicit. Ne întâlnim într-adevăr aici cu
nașterea tragediei, căci hârzobul măsoară distanța și
limitele reprezentării. În contemporaneitatea imedi-
ată, acest stereotip al mașinii-om ajunge la derizoriu
ideatic și caricatură cinematografică holywood-iană
din seria Iron Man, Transformer etc. Tocmai asta
arată cât de puternic este acest tipar mental.
Etapa cu care suntem contemporani este a ordi-
natoarelor. Cuvânt care-mi place mai mult decât
computer ori alte sinonime, căci trădează intenția de
totdeauna a omului de a surprinde ordinea ascunsă
a lumii. Putem să ne afundăm în Heiddeger (cu hâr-
zobul?) și al său das Zeug (ustensilul) „Ființarea sub
forma ei de ustensil, ființarea care în ființa ei ne este
astfel mai familiară, ocupă totodată o poziție inter-
mediară specifică - între lucru și operă. /.../Poate că
Balazs Peter	Biserica fortificată din Biertan (1976)
ulei pe carton, 70 x 57 cm
pornind de aici vom înțelege ceva și din caracterul de
lucru al lucrului, precum și din caracterul de operă al
operei. Trebuie numai să evităm greșeala de a mini-
maliza în chip pripit lucrul și opera, reducându-le la
simple variante ale ustensilului...”.1 Ordinatorul este
fabricatul care vrea să depășească simpla condiție
de ustensil. Dar și pe cea de operă. El se situează, ra-
portat la ambele elemente de mai sus, într-un fel de
transcendență, câtă vreme el nu controlează doar un
aspect al realității (biruie gravitația, de exemplu) ci se
substituie realității însăși.
Aici, la acest nivel, zeul nu se mai coboară din ma-
șină, ci devine mașina însăși. Să ne uităm, un singur
exemplu, cum ordinatorul diminuează treptat, până
la insignifianță, una dintre facultățile elementare ale
psihicului: memoria. La ce bun să mai ții minte ceva,
când totul este gravat în memoria globală a netului?
În maximum 2-3 generații n-o să mai memorăm
nici măcar tabla înmulțirii. Zeul din mașină ne-a
parazitat, devorând-o, memoria. Didacticile omului
post-modern cer să îl învățăm pe elev „să gândeas-
că”, nu să memoreze. Ca și cum gândirea ar fi o nucă
goală, fără conținutul istoric al memoriei, un meca-
nism rulând la nesfârșit dar în gol. Ca și cum gândi-
rea ar fi posibilă în vid, într-un spațiu complet lipsit
de acumulări de cunoștințe cât mai bogate. Și când
nu știi, tragi de o sforicică și apare zeul. Zeul memo-
riei artificiale.
Nu, „ex machina” nu mai coboară niciun zeu.
Dispărut din cer, ce să caute în scrânciob? În nacelă
e un biet funambul. Nu mai înspăimântă pe nimeni.
Nu-l mai ține în viață virtutea supremă a uimirii. Nu
se mai aude acel oftat, aliat unui ușor tropăit, al spec-
tatorilor la ineditul bine cunoscut al deznodământu-
lui. Mașina a devenit înspăimântătoare prin ea însăși,
fără nicio transcendență. Și nu rezolvă conflictele
noastre interioare sau exterioare, nu taie niciun nod
gordian. Aparent, ordinatorul și toate mașinăriile pe
care acum le controlează ușurează existența. Adică
este exact opusul tragediei, care înseamnă greul exis-
tenței. Au fost odată niște pescari care scoteau mereu
hârzobul (merge folosit cuvântul!) gol. Până când
a venit Cineva care le-a umplut năvoadele. Celălalt
hârzob, cel coborât din cer, a rămas de atunci gol.
Note
1 Martin Heidegger, Originea operei de artă,
Ed. Humanitas, 1995, p. 54
■
12
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
Formele noetice
ale speculațiunii
■ Acad. Alexandru Surdu
Pare curios, la prima vedere, că tocmai
Speculațiunea, ca facultate (dynamis) a
gândirii, despre care spunea Aristotel că ar
putea fi separată ca eternul de coruptibil (khataper
to aidion tou phthartou), respectiv, ca Divinul sau
Sacrul de profan, n-a fost tratată ca atare, și nu i-au
fost enumerate formele de bază. Dar nu pe Aristotel
îl certăm, căci acesta a făcut, Slavă Domnului, des-
tul pentru logică. Și nici pe cei care au practicat
meditația și pe care, cum este și firesc, nu i-a intere-
sat „expunerea” Revelațiilor, ci trăirea lor efectivă,
ci trebuie să le aducem reproșuri celor care au făcut
sisteme întregi de filosofie dialectico-speculativă,
fără să ne spună cum au procedat și lăsându-ne să
credem că, de fapt, lucrurile s-au petrecut așa de
la sine, ei nefiind decât un fel de „povestitori”. Dar,
chiar dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa, și n-ar fi
existat decât un singur sistem dialectico-speculativ,
și tot ar fi trebuit să se facă ceva mai mult decât o
tablă de materii suspect de triadică.
Cauza acestei situații o constituie însă maniera
în care au fost concepute sistemele dialectico-spe-
culative, și anume aceea de „personificare” a cate-
goriilor filosofice. Originea acestei maniere poate
fi găsită la Kant, dar ea este mult mai veche și apare
în mod evident la Plotin care a fost amintit deja. Și
trebuie spus că tocmai mecanismul speculativ, de
oglindire, i-a prilejuit și justificat maniera personi-
ficării, înainte de toate a Unului, care se reproduce
catoptronic pe Sine. Aristotel n-ar fi acceptat așa
ceva, chiar dacă și el identifica Unul cu Ființa și
vorbea despre o gândire (cea speculativă) care se
gândește pe sine. Dar nici Unul și nici Ființa chiar
dacă ar fi putut să se „oglindească”, nu s-ar fi apucat
să „facă” Lumea, căci Aceasta, aristotelic vorbind,
este eternă, deci era deja „făcută”.
La Plotin, Unul „face” Gândirea și aceasta
Sufletul, ultimele două nemai fiind ale vreunui in-
divid, dar cuprinzându-l și pe acesta. La fel se în-
tâmplă și cu Binele, al cărui „statut” independent
este garantat de conceperea lui, în spirit platonic,
ca fiind în sine și pentru Sine (auto kath hauton),
ceea ce, aristotelic vorbind, este greu de acceptat,
dar și mai greu se poate admite că astfel de entități
ar putea să devină „lucrative”.
Creatorii de sisteme dialectico-speculative au
pornit însă de la Kant, de la Critica rațiunii pure.
Titlul acesta ar fi trebuit să fie șocant, căci Rațiunea
este o facultate a gândirii (a omului). Cum poate
să fie criticată o facultate sau o capacitate a omu-
lui? Cum ar putea fi criticată, de exemplu, vederea,
auzul sau pipăitul? Dar Kant aduce precizări că nu
face o critică a cărților (nicht eine Kritik der Bucher)
despre Rațiune, respectiv a opiniilor sau a concep-
țiilor despre Rațiune, ci chiar a facultății Rațiunii
în genere (des Vernunftvermogens uberhaupt), pe
care înseamnă că o considera, platonic vorbind, în
sine și pentru sine. Și chiar zice că Rațiunea ar avea
o soartă specială (das besonderes Sichieksal) de a fi
copleșită de întrebări pe care nu le poate evita și
care sunt impuse de Natura însăși a Rațiunii (Natur
der Vernunft) ș.a.m.d.
Aceasta înseamnă că Rațiunea este „persona-
lizată”, adică are propria ei soartă, face și drege,
produce idei, de exemplu, ca și Intelectul care
produce concepte. Nu trebuie uitat că Immanuel
Kant îi zice „Rațiunea pură” și „Intelect pur”, iar
conceptele și ideile erau a priori, ca și formele
sensibilității etc.
În cadrul sistemelor dialectico-speculative toa-
te categoriile filosofice sunt personalizate. Adică,
în loc de „oasele moarte”, cum le zice Hegel con-
ceptelor și categoriilor din logica Rațiunii și a
Intelectului, „aruncate la întâmplare unele peste
altele”, cele dialectico-speculative, care sunt de fapt
aceleași, sunt „trezite la viață” și, ca în filmele cu
desene animate, imaginile (eikona) acestora puse,
ce-i drept, într-o anumită ordine și tot repetate cu
mici diferențe unele față de celelalte, lasă impresia
că „se mișcă” și chiar că „se transformă” unele în
altele, iar „mișcarea” aceasta n-ar fi altceva decât
„Mersul Lumii”.
Pornind de la textul lui Aristotel din Metafizica
despre Gândirea care se gândește pe Sine, pe care îl
reproduce în limba greacă la sfârșitul Enciclopediei
sale filosofice, Hegel consideră că Dumnezeu,
care este Gândire (la Aristotel theoria = Gândire
Speculativă), gândindu-se pe Sine, devine Natură,
iar Natura devine Spirit (Das Logische wird zur
Natur, und die Natur zum Geiste). Aceasta în-
seamnă că fiecare categorie filosofică a Logicului,
a Naturii și a Spiritului, în această succesiune pre-
stabilită devine un fel de „organ” logic, natural sau
spiritual, „oglindit” sau „văzut” în trei „oglinzi” di-
ferite, el fiind însă unul și același dar mereu altul.
Strădania lui Hegel și a înaintașilor săi a fost aceea
de a face ca fiecare categorie, oriunde s-ar găsi, să
fie mereu alta, să nu cumva să respecte vreo sche-
mă, căci atunci s-ar repeta pe sine, ar fi același caput
mortum plimbat de ici colo. Or, ceea ce se schim-
bă în permanență este tocmai forma, și aceasta nu
ca simplă înfățișare sau aspect (gr. morphe), ci mai
ales ca structură, ca alcătuire (germ. Gestalt), dar
și ca formă noetică (gr. eidos) și ideală (gr. ideea).
Aceasta ar fi explicația pentru care, principial, cre-
atorii de sisteme dialectico-speculative n-au vorbit
despre formele noetice ale Speculațiunii, fiindcă
acestea ar trebui să fie infinite ca și procesele din
care fac parte „organele” schimbătoare de forme.
Oricum însă „organele” sau „organismele” acestea
care străbat procesul de autoproducere de sine,
care la Hegel, începe cu Ființa, sunt în mod evident
categorii filosofice. Și chiar Hegel le menționează
și pe cele „plasate” (la Fichte și la Schelling) în lo-
cul Ființei: Eul, Indiferența, Identitatea etc., dar și
Adevărul, Absolutul și Dumnezeu. Să ne fie însă cu
iertare, dar toate „acestea” sunt „aruncate la întâm-
plare unele peste altele”, ceea ce n-au făcut-o nici
reprezentanții Intelectului și nici ai Rațiunii.
Justificarea acestei situații, hegelian vorbind,
ar fi aceea că de oriunde s-ar porni se va ajunge
la același rezultat, adică la constatarea că Gândirea
se opune sieși ca Natură și se recunoaște ca Spirit,
iar Gândul acesta, în măsura în care va deveni
Conceptul ca atare, fiind și Liberul însuși, poate
să aleagă orice direcție, toate drumurile ducând la
Idee, la Adevăr, la Absolut, la Dumnezeu, căci, fi-
rește, așa stau lucrurile.
Alexandru Surdu
Dacă însă „gândul”, oricare ar fi el, nu este alt-
ceva decât un produs al gândirii noastre și nu are
libertatea de a se face pe sine, atunci trebuie con-
siderat, în funcție de specificul fiecărei facultăți
a gândirii, ca fiind corespunzător unei anumite
forme noetice intelective, raționale sau speculati-
ve. Fiind vorba aici, în sistemele filosofice dialec-
tico-speculative, de gânduri referitoare, kantian
vorbind, la Lume, la Suflet și la Dumnezeu, he-
gelian, la Gândire, la Natură și la Spirit, cu privi-
re la totalități infinite, la procesualități eterne, la
transcendențe și la transcendentalități, gândite și
exprimate prin enunțuri contradictorii, este evi-
dent că ne găsim în domeniul gândirii specula-
tive, al facultății (Dynamis) gândirii noastre de
reproducere catoptronică a acestor totalități și
procesualități, și anume cu propriile sale forme
noetice pe care le găsim, ce-i drept, și în tabelele
de materii ale sistemelor dialectico-speculative,
dar nu ca simple genuri de categorii, ci ca perso-
naje diferite sau ca întruchipări diferite ale acelu-
iași personaj care se face pe sine, se opune sieși și
se reunește cu sine.
Făcând abstracție de modalitatea „derulării”
categoriilor, mai ales la Hegel, constatăm, dato-
rită metodei dialectico-speculative triadice, apa-
riția triadelor de tip Gândire-Natură-Spirit în
toate domeniile, adică și în Gândire, și în Natură,
și în Spirit. Ceea ce va conduce la curiozitatea
discutării în logică, la partea despre concept, de
exemplu, și despre opusul acestuia obiectual, cu
subdiviziuni referitoare la mecanism, chimism și
teleologie, după care urmează Ideea, cu subdivi-
ziunile: viața, cunoașterea, Ideea absolută. Ceea
ce conduce la numeroase amestecuri, de planuri,
logico-ontice și gnoseologice: esență, existență,
realitate. Dar este ușor de observat că majoritatea
categoriilor utilizate în sistemele dialectico-spe-
culative sunt de fapt concepte obișnuite, specii,
genuri și genuri de categorii (calitate, cantitate),
pe care le găsim în logica Rațiunii, ca și formele
noetice ale acesteia: noțiune (concept), judecată
și silogism, care nu au nimic în comun cu gândi-
rea speculativă. Ele sunt doar „tratate” dialectic,
adică în maniera Rațiunii Speculative, de aplicare
la orice domenii a metodei dialectico-speculative
(triadice).
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
13
opinii
Jurnal pandemic bruiat
■ Laura Poantă
l citam în eseul Frică, anxietate, derută din
numărul trecut pe Mircea Miclea care spunea
că „noi trăim în mare măsură nu într-o lume
săracă în informații, ci într-o lume supra-abun-
dentă în informații. [...] ... ajungem la ceea ce,
printr-o analogie cu mâncarea, este un fel de obe-
zitate informațională: asimilăm mult mai multe
informații decât e cazul și efectul e că ne e tot mai
greu să facem diferența între semnal și zgomot,
adică între informația relevantă și informația ne-
relevantă”.
Iată, mai jos, secvențe dintr-un jurnal pande-
mic bruiat. Textele cu italice din paranteză îmi
aparțin, celelalte sunt luate la întâmplare de pe
net în perioada martie-iunie 2020. În unele lo-
curi, am ales să păstrez textul cu toate greșelile,
pentru „culoare”. Nu are importanță proveniența
exactă și nu cred că sunt protejate de copyright,
plutind ele liber prin stratosferă și cloud. Încerc
să „oglindesc” ceea ce curge fără oprire în spațiul
virtual, media, TV în timpul unei situații speci-
ale. Norul „știrioactiv” care ne împresoară și ne
hărțuiește.
„Poti ajuta fara ati desc poza pe Facebook
dece treb sa, stie lumea pe cne ajuti!! Vre-ti doar
Publicitate?!? Veziti de Viata ta nu purta gindul
pensionarilor roagate lui Dumnezeu sa fie bine
poate ai noroc sa ajungi pensionar! Sute de mii
de pensionari se înghesuie peste tot, fără mască,
fără nimic. Imbecili!” (masca nu este necesară
„decât dacă sunteți bolnavi”! Așa era scris negru
pe alb pe site-ul oficial OMS, așa a fost preluat de
toată lumea, iar experții noștri aveau și explica-
ții, s-au făcut și studii în lume - umezeala, scui-
patul, stropii, respirația, trec/nu trec, zboară/nu
zboară); „Are dreptate! Nu cred că există vreun
român care să nu fi fost vreodată umilit de un
Balazs Peter	Sfatul mamei (1957), ulei pe pânză, 115 x 90 cm
cadru medical! Nu e momentul acum, știu, dar
să nu fim șocați de modul cum demisionează,
există puțini doctori care chiar sunt doctori în
țara asta!” (wow); „Spitalul-dezastru din Suceava
- se aud telefoanele sunând din sacii negri în
care sunt cărați morții” (păcat că nu există mal-
praxis și la jurnaliști; probabil din lipsa convoaie-
lor militare care să care morții undeva, ca în
Italia, am ajuns la sacii negri care sună, ca o știre
de senzație, nedreaptă pentru colegii de acolo);
„Maybe it has something to do with the fact that
Romania is the 4th most corrupt country in the
EU [.]. It’s in your culture, so I dont’t see why
the rest of us should bail you aut” (acest comen-
tariu apărea la un articol în care o revistă germa-
nă spunea că în România va fi un dezastru inco-
mensurabil declanșat de coronavirus pentru că
nu avem spitale, e vai de mama noastră. Și toți
medicii sunt plecați, aici rămânând doar cretinii
și șpăgarii); „Să doneze băncile! Să cerem liste
spitalelor pe ce s-au cheltuit banii, că furtișagul
e în floare! Țăndărei, un focar care mocnește”
(era 3 aprilie, în spitale atunci nu erau echipa-
mente destule, ni se spunea insistent că pe stradă
nu e nevoie de nimic, și reporterul de la Țăndărei
avea echipament complet de ATI - combinezon,
ochelari de cosmonaut, mască N95, el stând în
mijlocul colbului din Țăndărei, cu microfonul în
mână, singur singurel); „și pentru aia care nu au
o constiinta sa platim noi, cei pentru care cre-
dinta si biserica chiar au importanta. Poate o sa
aveti si voi, cei care nu credeti, ocazia sa platiti
pt ceva sau cineva strain de lucrul drag voua,
dar care se foloseste de acesta in mod ipocrit.
Poate asa ati fi mai rezervati in a stabili arogant
ce e bine pt altii, dar doar din punctul vostru de
vedere” (despre sărbătorile pascale, ideea fiind că
Balâzs Peter
ulei pe lemn, 92 x 73 cm
Pictorul și modelul (1979)
pace, ei fiind oricum protejați de credință - no
comment); „Descoperire șocantă a japonezilor
- a treia cale prin care se ia coronavirusul de la
om la om!” (cred că era calea sexuală, nu mai
rețin exact, dar nici nu contează. Nici nu știu
care sunt primele două; dar era șocant!); „Haos
la Cluj! Românii întorși acasă sunt ținuți ca vite-
le în Sala Sporturilor din Cluj, gunoaie peste
tot!” (s-a dovedit că mizeria era făcută tocmai de
cei întorși acasă, dar cine să mai contrazică un
breaking news?); „Încă 5 decese provocate de
COVID-19!!” (poză cu niște sicrie, dar verticale
- levitau în depozitul unei firme de pompe fune-
bre); „Medic rezident dat afară din apartamen-
tul în care locuia cu chirie”; comentariul - „așa
le trebuie, ne aducem și noi aminte cum eram
tratați în spitale! Afară cu ei! Săracii au murit de
o săptămână! Probabil că nici nu au primit tra-
tament de Covid!” (care e acela?); „Asta fac ma-
rii noștri specialiști, să le mai dăm un bonus că
merită! «A văzut cineva om mort de Corona?»
Răspunsul pe care i l-a dat soarta unui român
sceptic” (acesta este un titlu din presă, știrea a
fost preluată de toți, de bloggeri/influenceri și ce
or mai fi; toți cu aceeași concluzie jenantă - bie-
tul om a murit în Franța după ce „și-a permis” să
se îndoiască de existența acestui virus; de fapt,
nici nu venise acasă, anume ca să își protejeze
mama; dar ce contează când avem o astfel de ști-
re? Am văzut titluri similare în presa din toată
lumea; în SUA de exemplu un pastor a murit
după ce a umblat prin statul respectiv ținând
slujbe și afirmând că virusul nu există. Așadar,
au murit toți cei care s-au îndoit? Condiția să
scapi de virusul ucigaș era să crezi în el? Un mare
om de presă scria ceva de genul „Marian a primit
răspunsul. A murit. De coronavirus”); „Pericolul
nu a trecut, stați acasă pentru a nu ajunge pe un
pat de spital! S-a descoperit un nou simptom al
coronavirusului! atenție! Mulți îl au fără să știe
că e ceva foarte grav!” (probabil cei care îl au și
umblă liberi cad secerați prin piețe, fără să știe ce
i-a pocnit). „România intră în scenariul 5! Se va
instaura carantina totală? Raed Arafat, posibil
bilanț negru în pandemia de coronavirus! O ca-
tastrofă ar putea să aibă loc peste 7-14 zile!”
(aici era vorba de catastrofa de după Paște, dar
au mai fost și altele. Acum așteptăm catastrofa de
după relaxare); „Atenție! Îmi spune X care este
14
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
stabilit în UK că voluntarii se lasă infectați cu
coronavirus, contra unei sume de bani!” (Fals!).
„Moisil ne spunea că dacă pui o fesă pe o plită
încinsă și cealaltă pe un bloc de gheață, media e
bună, dar în realitate e vai de c^ tău”. (Cam asta
e statistica și cam așa putem sumariza tot circul
din jumătatea asta de an bizară). „Bine ați reve-
nit în trecut! Prima zi fără restricții în București
- haos în trafic și în parcuri, proteste în Piața
Victoriei” (haos în parcuri? se regretă lipsa re-
stricțiilor, iar întoarcerea la normalitate este de-
monizată; tendință prezentă în presa din toată
lumea). „Organismul nu va mai fi la fel după co-
ronavirus. Schimbarea drastică observată la o
treime din pacienții infectați” (sic!) (Se induce
din nou ideea, anxiogenă, că o treime dintre toți
cei cu testul pozitiv vor fi marcați pe viață; știrea
se referă la acele cheaguri de care vorbește toată
lumea fără să înțeleagă cineva ceva. Și ca și cum
până acuma am fi avut în jurul nostru doar niște
puișori de boli banale, fără complicații, fără dra-
me, fără suferință, fără cheag). „Presa spune că
modelul suedez nu funcționează. Așa o fi. Ei au
20.000 de cazuri iar noi, cu testare minusculă,
avem 12.567 cazuri în conditiile in care se astep-
ta sa busim curba in 14 aprilie. Nici vorba”. (re-
plica e un simbol al păreriștilor care s-au ascuns
sub pat și de acolo au înjurat tot, mai ales ceea ce
se întâmplă la noi prin comparație cu „afară”. PS
Suedia ne-a depășit între timp și la cazuri și la
decese - epidemia este totuși un proces
DINAMIC). „Echipa Mediafax a stat o zi într-un
spital Covid, alături de bolnavi și medici. Iată
prin ce a trecut” (repet, aș invita echipele astea
de jurnaliști fără scrupule și fără jenă în absolut
orice spital, oricând. Ar putea vedea zi de zi prin
ce trec oamenii bolnavi de multe și urâte boli).
„După ce îi consulta, tinerii făceau stop car-
dio-respirator și mureau” (titlu de roman SF -
mureau toți tinerii consultați de colega de la
Suceava? Imediat cum îi consulta? Sau după pu-
țin timp? O tânără de vârsta colegei a făcut stop
cardio-respirator imediat, în fața ei, restul veni-
seră cu atacuri de panică. Atunci a înțeles că boa-
la e serioasă; acest interviu merită premiul
Pulitzer). „Și a mai văzut la computer tomograf
cum plămânul dispărea, atunci a plâns și și-a su-
nat familia”. (No comment). „Când a lovit coro-
navirus, de fapt, România? Streinu Cercel arun-
că bomba!” (exact ca și furtunile, a lovit în iarnă,
dar nu l-a simțit nimeni). „Cutremur global! O
altă boală va face prăpăd. Milioane de oameni se
vor îmbolnăvi!” (este vorba de TBC, de care deja
se moare). „Criminalii de suedezi nu și-au pro-
tejat vârstnicii! Au murit cu miile” (la fel a fost
în toată UE - carantina pentru sănătoși, cei vul-
nerabili lăsați fără protecție, urmarea fiind mii
de morți în azile; dar nu comentez partea medi-
cală). „Numărul morților a crescut în România”
(oare cum ar putea să scadă!?!). „România se
apropie de 1000 de morți! Încă un val de dece-
se!” (chiar am avut senzația că jurnaliștii noștri
au fost dezamăgiți de scorurile astea penibile, 30
de decese pe zi?, cum să ieșim în fața oamenilor
cu așa cifre? Penibil. Uite Italia ce bine o duce,
sute și mii, dar nu-i bai că mai apare, din fericire,
câte un cadru medical sau unul nu chiar așa de
bătrân și aparent sănătos și îl întoarcem pe toate
părțile). „Bilanțul morților crește la 991,
România la doar 9 cazuri de pragul de 1000 de
decese!” (parcă suntem la cursele de cai). „În
condițiile în care imunitatea lui era la pământ și
în fața lui s-au împărtășit de nenumărate ori
unii care sufereau de tot felul de răceli, ei bine,
Balazs Peter	Castelul Bran (1979)
ulei pe pânză, 90 x 70 cm
puștiul nu s-a îmbolnăvit nici măcar o dată în
urma Sfintei Impartasanii”. (No comment).
„New York Times a publicat numele și o scurtă
descriere a persoanelor decedate din cauza nou-
lui coronavirus: numerele singure nu pot măsu-
ra impactul” (o telenovelă americană; evident că
orice moarte e tristă pentru cei apropiați, dar
murim cu miile zi de zi; de ce să nu facem asta de
acum înainte, peste tot, în fiecare țară? Rubrica
decese să fie oficială, absolut toți morții să apară
zilnic, în presă și la știri, și cei care au murit de
moarte violentă sau de boli grele, în chinuri, să
fie descriși în detaliu. Toți). „Doi metri nu e sufi-
cient pentru distanțarea socială! În condiții de
vânt ușor, picăturile de salivă care conțin coro-
navirus pot călători 6 m!” (nu știu dacă și cele
care nu conțin coronavirus tot atâta călătoresc,
că nu reiese din studiu). „Medicii chinezi au
Balazs Peter
Peisaj cu bivoli din Vlaha (1977), ulei pe carton, 75 x 86 cm
rămas perplecși. Virusul s-a strecurat în cel mai
neașteptat loc” (s-a strecurat în spermă săracul,
dar știrea asta a tot revenit din două în două săp-
tămâni. Oricum, Boris Johnson a spus că nu e
bine să facem sex cu cineva care nu are aceeași
adresă cu a noastră. E bine de știut). „1/3 din
absolvenții de medicina plec din tara.
Majoritatea lor din cei care sint f buni. Dacă eli-
ta pleaca normal ca strainul vede Ro altfel. Doar
ca ce ramine nu e splendid” (ce să zic, mulțumim
de aprecierii). „Ambiția celor care termină o
facultate la noi e să prindă un loc la stat” (asta
am auzit-o de foarte multe ori și înțeleg pe unde-
va ce vrea să spună duduia, dar să ne gândim,
totuși, că acești bugetari inutili sunt medicii, po-
liția, pompierii, jandarmii, dascălii)...
Am transcris aici o picătură din potopul sub
care ne ducem zilele în aceste luni. „Dictatura
Facebook” funcționează foarte bine - o persoa-
nă nervoasă postează o avalanșă de injurii și vul-
garități la adresa tuturor doctorilor. Se activează
imediat presa locală și centrală, curg comentariile
complementare, deși nu e prea clar ce a supărat-o,
parlamentarii sunt pe fază (an electoral!), scanda-
lul dă în clocot. Nimeni nu se interesează să afle
adevărul. Deci un comentariu care „înjură” ceva
sau pe cineva poate genera un tsunami mediatic.
Mai adaug un singur exemplu - titlu CNC - Study
confirms new version of coronavirus spreads faster,
but doesn’t make people sicker; traducere în presa
din România: Oamenii de știință anunță o nouă
versiune a coronavirusului, care se răspândește
mai repede, dar care este până la de 9 ori mai infec-
țioasă. Ceva de genul „nu-i frumoasă, da-i bătrâ-
nă”. O dovadă în plus că Umberto Eco avea drep-
tate: în era comunicării frenetice doar de dragul
comunicării, „e liber fiecare ins să-și arate public
nimicnicia”. Și „Poate că nu e atât vina mojiciei
din media, cât a faptului că lumea vorbește deja
cu gândul doar la cum va fi comentată de media”
(Cronicile unei societăți lichide).
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
15
filosofie
Memoria inteligibililor
■ Viorel Igna
n geografia plotiniană a funcțiilor psihice,
memoria este o facultate proprie sufletului
individual care reflectă natura amfibiană a
sufletului. Aceasta este ultima dintre realitățile
care sunt în inteligibil, a scris Plotin, și prima
dintre realitățile care sunt în universul sensi-
bil1. Așa cum scrie Vincenzo Vitiello2, ne apro-
piem de problemă plecând de departe. De la o
obiecție eristică la posibilitatea cunoașterii și
așa cum ne spune Platon în dialogul Menon (80
e)3 : „ nefiindu-i dat omului nici să caute ceea
ce știe, nici ceea ce nu știe. Nu caută de fapt
ceea ce știe întrucât știe și n-are nevoie să caute
nici ceea ce nu știe, deoarece nu știe să caute.
Replica lui Platon este clasică: „căutarea și în-
vățătura nu sunt altceva decât amintire.” (81 d).
Bazându-se pe vechea înțelepciune poetică
(Pindar), Platon ne explică posibilitatea cu-
noașterii prin nemurirea sufletului. Un trecut
imemorabil, imemorabil în întregul lui, este
presupoziția conștiinței noastre, memoria. O
vreme ciclul infinit, care transcende și cuprin-
de timpul linear al existenței noastre finite, face
posibilă cercetarea noastră și învățătura noasră.
Într-un anumit fel, scrie V. Vitiello, învățătura
noastră trebuie să se modeleze pe timpul ciclic,
trebuie să repete (wiederholen) figura cercu-
lui. Cunoaștem prin intermediul anamnezei,
ceea ce știam, și care azi s-a uitat. Se cunoaște
rememorând trecutul, asupra a ceea ce dintot-
deauna este. Începutul reînvie cercul. Existența
finită care se mișcă în linia timpului cuprinde
un scurt arc al cercului cu indefinitele sale în-
trupări.4:
„Deoarece Persefone reînvie altfel Soarele, în
al nouălea an, și sufletele celor care au săvârșit
pedeapsa unei vechi culpe...”
Dar vechea înțelepciune poetică nu-i este de
ajuns filosofului ca motivație pentru un ase-
menea argument. Platon o aduce pe aceea a
contrariilor. Ca de la starea de veghe la somn,
comentează V. Vitiello, și de la somn la starea
de veghe, la fel ca de la viață la moarte și de la
moarte la viață. În logica lineară, conform căre-
ia viața se generează din moarte, dar nu este va-
labil și contrariul, cum ar fi dacă totul n-ar că-
dea absorbit și condamnat de moarte Phaidon
(2 c-e ).Numai mișcarea în cerc salvează lumea,
ne spune V. Vitiello, după Platon, ființarea în
totalitatea ei, de la non ființă la ființă. Cu ade-
vărat, recursul la mersul ciclic viață-moar-
te-viață se bazează pe ceva care este dincolo
de cerc. Se naște viața din moarte numai de-
oarece exstă ceva ce nu cunoaște moartea: su-
fletul. Acesta este adevăratul, absolutul început.
Principiul din care și pentru care totul se naște
și pentru care totul moare. Sufletul traversează
ciclul numeroaselor existențe, a numeroaselor
vieți și întrupări, și cărora, după aceea, li se
substrage. Intrucât nemuritor, el este dincolo
de orice succcesiune ce apare în mod regulat
(dincolo de orice ciclu cosmic).Așa cum există
ceva dincolo de orice linie de existență finită.
Întrucât sufletul este nemuritor, el n-are exten-
siune. Este punctul prezent în orice extensiune
liniară sau ciclică. Este punctul din care orice
extensiune liniară sau ciclică își trage originea.
Ciclul succesivelor întrupări explică conținutul
cunoașterii. Nu principiul. Principiul cunoaște-
rii este dincolo de logica cercului.5
Dincolo de aceste considerații introductive,
doi autori reprezentativi ne-au atras atenția în
ce privește ipotezele de lectură privind reminis-
cența și parcursul anagogic propriu metafisicii
discursului plotinian: Daniela P. Taormina și
Luc Brisson.
În mod analogic memoria, scrie Daniela P.
Taormina, este o facultate unică, care prezin-
tă două aspecte diferite. Caracterul său unitar
constă în a fi o forță, sau o putere determinată
cf. Tr. 41 IV 6 3.55, care se califică ca un proces
activ, un dinamism interior sufletului. Această
putere se specifică prin raportul față de obiec-
tele cărora li se aplică și în baza cărora se di-
ferențiază: în raportul cu lucrurile sensibile,
memoria are de-a face cu obiectele dobândite
în timpul unirii sufletului cu corpul, cu obiec-
tele derivate din experiență și din cunoaștere,
și se petrece în timpul și după această unire.
Raportându-se la inteligibili, însă, ea face tri-
mitere la cunoșterea directă pe care sufletul a
dobândit-o vis a vis de o asemenea realitate,
înaintea unirii sale cu corpul, cunoaștere la
care are acces independent de prezența sa în
lumea devenirii. Numită și reminiscență sau
anamneză, este o experiență a sufletului întru-
pat, dar nu presupune o dimensiune tempora-
lă.6 Pe de altă parte, sufletul nostru intelectiv,
necoborât, este deja în contact cu cu intelectul
și nu încetează niciodată să contemple inteli-
gibilii. Îi vede deci, nu a posteriori, scoși din
sensibili, ci în mod imediat și în conformitate
cu cunoașterea proprie de la nivelul inteligi-
bil. Cunoscându-i, comentează D. P. Taormina,
devin o unică și identică lucrare cu ei și cu
activitatea neîncetată a intelectului, își desco-
peră propria origine intelectivă/inteligibilă și
devin conștienți de adevărata lor identitate.
D. P. Taormina, într-un definit registru ploti-
nian, își pune întrebările fundamentale asupra
Balazs Peter
ulei pe lemn, 100 x 80 cm
Jucători de șah (1963),
memoriei inteligibililor: dacă partea superioară
a sufletului nostru contemplă totdeauna inteli-
gibilii, ce funcție are memoria și cum poate fi
o cale de accces la ei ? Și mai ales cum se poate
ca o stare a sufletului întrupat, care este el, să-i
permită accesul la cunoaștere fără intermedie-
rile proprii inteligibililor? Întrucât este condiția
însăși a sufletului întrupat, cum se relaționează
memoria cu celelalte facultăți ce izvorăsc din
sufletul unit cu corpul? Ele, și în primul rând
senzația se raportează la lumea fenomenică, și
nu la inteligibili. Deci, ce rol ar fi avut în re-
miniscență? Sunt toate întrebări care în tradiția
plotiniană și-au avut mai târziu răspunsurile în
psihanaliza freudiană și junghiană.
„Studii recente, scrie Daniela P. Taormina, au
pus accentul pe un asemenea tip de probleme și
au condus la anumite punctualizări fundamentale:
s-a subliniat că reminiscența nu desemnează un
proces univoc, ci operații distincte care implică
activități diferite ale sufletului”7 Cea fundamentală
se identifică cu momentul „trezirii”, adică momen-
tul conștientizării părții superioare a sufletului,
(cea rațională), necoborâtă , datorită căreia avem
acces direct la formele inteligibile, operație de care
se leagă procesul de „alăturare” al sufletului cor-
pului, lumii sensibile în general, și reluării activi-
tăților sale cu caracter de substanță inteligibilă și
inteligentă.”8 Din contră s-a subliniat, de aseme-
nea, o poziție asemănătoare în epistemologia plo-
tiniană, care este mai curând una limitată.
Pentru a putea înțelege complexitatea pro-
blemei trebuie să ne întoarcem la Aristotel, care
conferă nous-lui două semnificații. Semnificația
psihologică din lucrarea Sufletul, la care adaugă
un nou element. El explică cunoașterea prin in-
termediul unei duble inteligențe: pe de o parte,
intelectul pasiv, (panthetikos) numit uneori, da-
torită semnificației latine „intelect tolerant”, care
este ca o tăbliță de scris pe care nimic n-a mai fost
scris (Sufletul, III, 4) ; de cealaltă parte, „intelectul
activ” (poietikos) numit uneori „agent”, ca princi-
piu cauzal , care produce cunoașterea, care scrie
pe tăbliță. Acum, în timp ce intelectul pasiv este
coruptibil, asociat decăderii corpului, intelectul
activ este „separat”, dezlegat de corp; este fără ni-
ciun amestec, impasibil și este astfel „nemuritor
și etern” (Sufletul,III, 5). Semnificația metafisică
apare in Metafizica:
Dumnezeu este Inteligența însăși; este deci
Spiritul/Duhul, partea sa rațională am putea spune
noi, realitatea primă și perfectă; Nous-ul ne apare
ca cea mai divină dintre realități; este actul însuși
al gândirii (Metafizica, A, 9). Aristotel opune, de
asemenea, intelectul speculativ (nous dianoetikos)
sau (noetikos) , care se aplică obiectelor mintale,
intelectului practic (nous praktikos) , care se apli-
că realităților sensibile (Sufletul, III,7). Plotin l-a
urmat și pe Aristotel. Din punct de vedere psiho-
logic scrie Aristotel: „Există pe de o parte intelec-
tul ce gândește (logizomenos) și pe de altă parte
acela care posedă principiile raționale. Aceste
atribute ce privesc gândirea rațională nu necesită
un organ corporal (...) ea este separată și nu este
amestecată cu corpul (Sufletul V, I,10) De altă
parte din punct de vedere metafisic, locul Nous-
ului este destul de relativ: ea este cea de-a doua
ipostază care constituie realitatea primă. Prima
ipostază, Principiul absolut și prim, este Unu
(hen) sau Binele (agathon); a doua este Intelectul,
sau Nous-ul, care procede în mod necesar din
Eternitate; deși al doilea, acest Nous posedă un
cumul de atribute care fac din el însuși Absolutul:
el este locul esențelor platonice, Inteligența în act
16
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
a lui Aristotel, Frumusețea eternă, Ființa, Puterea
creatoare. Omul, prin intermediul propriului inte-
ligibil (noeta), care-i permite omului să ajungă la
adevăr (Sufletul V, I, 11; III, 3, 5-8)” 9 Putem con-
tinua discursul, mergând dincolo de aceste premi-
se generale. În textul plotinian, de fapt, chiar de
la primele tratate găsim anumite lucruri evidente
care ne permit să îmbogățim problematica de la
care am plecat. Atunci când Plotin indică posibili-
tatea de a se elibera de legăturile cu corpul, ca un
act de convertire la înțelepciune și cu o trimitere la
inteligibili, pare să considere reminiscența nu nu-
mai ca o conștientizare a existenței inteligibililor
și a lor ca intelect, și în același timp ca un mijloc
care ne conduce la conștientizarea însăși. Cu alți
termeni, reminiscența ar avea o funcție substațial
anagogică. Ca exemplu al acestei aprofundări teo-
retice putem cita pasajul din Tr. 6 (IV 8) 4. 25-31,
în care Plotin identifică în anamneză punctul de
plecare în vederea contemplării ființelor.10
Daniela P. Taormina pleacă în analiza sa și de
la textul lui Luc Brisson11 confirmând faptul că
această dimensiune anagogică a procesului mne-
stic, de reamintire, nu presupune o anulare a nive-
lului sensibilității, ci mai degrabă o depășire a lui.
Ca o probă a acestei ipoteze cercetătoarea italiană
se bazează în principal pe experiența frumosului
descrisă de Plotin în capitolul 6 al Tr. 33 (II 9 ), iar
în partea finală Plotin analizează disprețul mani-
festat de gnostici, ca o consecință a doctrinei lor
față de lume și de lucrurile care se gșsesc în ea. În
capitolul 16, scrie D.P. Taormina, critica unei ase-
menea concepții conduce la faptul imposibilității
onorării chiar a inteligibililor (16. 13 )și că limi-
tarea acțiunii Providenței la nivelul inteligibililor
și la o elită de aleși este în măsură să facă posibilă
căderea în profan și este în aceeași măsură contra-
dictorie din momentul în care lumea nu este aban-
donată inteligibilului, pe care de altfel o depășește
și o generează. (16.13-36) și că cel ce se pune în
postura aceluia care manifestă dispreț față de sen-
sibil în cadrul unei limite a acțiunii providențiale
nu este deloc un înțelept, ci mai degrabă orb, (tup-
hlou), total lipsit de sensibilitate și de inteligență
(pantapsin oute aisthesin oute noun ekhontos), și
departe de capacitatea de a contempla lumea inte-
ligibilă, deoarece nu reușește să privească nici mă-
car părțile sensibile ale lucrurilor. Pentru a încheia
aceste considerații sumare credem că este utilă o
reîntoarcere la Platon și la semnificația metafisică
a participării, methexis (he) și la faptul că lumea
sensibilă participă la lumea inteligibilă întru-
cât este rezultatul și copia ei. Esențele (eide) care
sunt realitățile perfecte, absolute și eterne sunt de
fapt, cauza aitia) și modelul (paradeigma) a ceea
ce este sensibil, imperfect, relativ și temporal. De
aceea izvorul existenței ființelor temporale, pentru
Platon, este conceptul de (methexis). Nu cunosc
alte modalități de a ajunge la ființă, pentru orice
ființă, dacă nu participă la orice Esență proprie
aceleia date de ideea de participare.”(Phaidon, 101
c). Lumea inteligibilă, fundamentul întregii reali-
tăți, a servit ca model Demiurgului pentru a crea
lumea și care să aibă în ea aceeași esență (Timaios,
28 a-b). Plotin a reluat acest termen cu aceeași
semnificație rămânându-i fidel lui Platon. Trebuie
să fim atenți la semnificația termenilor, în sensul
că se participă la ceva aducându-ne propria con-
tribuție și se participă în funcție de ceva primind
propria parte. Este nevoie să spunem, de aceea, că
lumea sensibilă participă la lumea inteligibilă. De
aceea, ne reamintește Aristotel, că memoria nu
este altceva decât capacitatea de a învăța. Memoria
de-a lungul peregrinărilor sufletului omenesc
depinde, ne spune Luc Brisson, de calitatea exis-
tenței sale anterioare pe care sufletul întrupat o are
ca ființă vie. Dar cum își poate păstra el atributele
existenței anterioare, dacă el n-are nicio amintire?
În această perspectivă, scrie Luc Brisson, dacă este
purificat și își pierde identitatea pentru a ajunge să
se fundamenteze în principiul său constitutiv. Atât
timp cât este separat de corp, sufletul își păstrează
amintirile din viața anterioară.
Ajuns la inteligibili el nu mai are nicio memo-
rie din viețile trecute, pur și simplu pentru că nu
poate avea o memorie în inteligibil. Dar după ce
sufletul se separă de inteligibil, atunci renasc în
el toate amintirile și mai ales acelea proprii, ca
ființe distincte de inteligibil, amintiri ale inteligi-
bililor cărora le lipsește viziunea, care sunt amin-
tirile vieții pământene sau cerești de care el este
cel mai apropiat. Memoria se întoarce ca un fel
de decădere a sufletului, care n-a mai continuat
să contemple inteligibilii, și care a fost reluată cu
ajutorul întrupării. Plotin a remarcat, conclude
Luc Brisson, că amintirile care-și au sediul în in-
conștient, care pentru el sunt acelea care apar în
absența unei ființe conștiente. Sufletului îi apar din
nou aceste amintiri, deoarece le avea deja în inteli-
gibil, în forța sa interioară. Memoria inteligibililor
îl împiedică să ajungă într-o stare inferioară, ast-
fel că memoria evenimentelor care s-au produs în
această lume îi face posibilă căderea. Datorită tim-
pului, îi vine mai ușor să-și amintească anumite
evenimente din viețile anterioare. Plotin a revenit
după aceea la tema pe care inițial n-a dezvoltat-o
suficient , aceea a excluderii memoriei din dome-
niile gândirii discursive și a intelectului. Memoria
nu aparține deci nici corpurilor, nici intelectului,
ci sufletului. Și sufletul poate fi consubstanțial
memoriei pe de o parte deoarece, diferită față de
intelect, ea este asociată timpului, care are pre-
zent, viitor sau trecut; pe de altă parte, diferită de
corpuri, care sunt într-o continuă schimbare, iar
sufletul prezintă o stabilitate vădită. Memoria nu
poate aparține, continuă Plotin, decât sufletului
uman coborât(...) Sufletul coborât constituie „eul”
nostru, a cărui excelență relativă determină desti-
nul nostru: acestea sunt de fapt dispozițiile morale
ale sufletului, care fixează locul pe care îl primește
într-un sistem de răspunsuri foarte strict. Date fi-
ind acestea, nu se poate, fiind vorba de memorie,
să se separe aspectele epistemologice de aspectele
etice(...) Sufletul divin este deci mult mai apropi-
at atât de intelect decât de corpurile vii. Atât timp
cât este legat de un corp viu, ne spune Plotin, el
poate încerca sentimente de plăcere, de durere, și
de mânie, el încearcă senzațiile, reprezentările și
mai ales capacitățile sale discursive. Ori memoria
intervine la fiecare dintre aceste nivele. Ce concu-
zie am putea trage din tot acest discurs metafisic?
Una cunoscută de când există lumea, importanța
covârșitoare a exercitării memoriei, care pare azi
un lux.
Note
1	Plotin, Tr. 41 IV 6 3, 57 în Plotino, Enneadi,
Rusconi, Milano 1996.
2	Vitiello Vincenzo, Linia și cercul: început și pre-
judecată, în La tradizione critica della filosofia, Studi
in memoria di Raffaello Franchi, Loffredo Editore,
Napoli 1994, p. 195 ,trad. ns.
3	Platone, Menone, Ed. La Scuola, Brescia 1962, trad.
ns.
4	Vitiello V. , op. cit., p. 195
5	Ibid.p. 196
6	Cf. Plotin, Tr.27(IV 3) 25.33-34, în Daniela
P. Taormina, Coloro che guardano e provano un
Balazs Peter	Băiat de la sat (1943)
ulei pe lemn, 65 x 50 cm
turbamento. Memoria degli intelligibili e percorso
anagogico, Rivista di storia della Filosofia, 3/2015,
Francoarcangeli, p.496
7 Asupra acestei probleme, a se vedea Philips John,
Stoic, Common Notions,in Plotinus, Dyonisius,XI
1987,pp. 33-52 , in Taormina Daniela P., p.497 și recen-
ta și importanta analiză a lui Nikulin Dimitri, Memory
and Recolection in Plotinus, Archiv fur Geschte der
Philosophie ,2014 ,pp. 189-201. care a subliniat că re-
miniscența indică tripla mișcare a sufletului față de in-
teligibil: coborârea plecând de la El, starea de repaus în
El și reîntoarcerea la El.
8 Cf. Chiaradonna Riccardo , Plotin, La memoire
et la connaissance des intelligibles, Philosophie an-
tique, IX, 2009, pp. 5-3, Tornau Christian , Augustinus,
Plotin und die neuplatonische, De anima, -Exegese
in Daniela P. Taormina ( ed. îngrijită de ), L’essere del
pensiero.Saggi sulla filosofia di Plotino, Bibliopolis,
Napoli, 2010, pp. 267-328
9	Cf. Vocabolario greco della filosofia, Bruno
Mondadori, Milano 2004, pp. 147-148
10	Cf. Plotino, op. cit.
11	Brisson Luc, La place de la memoire dans la psyc-
hologie plotinienne, “ Etudes sur l’ame, III 2006 L’ame
amphibie. Etudes sur l’ame selon Plotin, pp. 13-27
■
Balazs Peter Biserica fortificată de la Biertan (1976)
ulei pe pânză, 95 x 77 cm
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
17
Eclectismul inițiatic
alexandrin
■ Vasile Zecheru
n urmă cu mai bine de două milenii, Alexandria
elenismului era un oraș dinamic și cosmopolit
aflat într-o continuă efervescență creatoare
sub toate aspectele. Infuzia de știință și filozofie
într-un mediu spiritual aflat pe traiectoria sa cre-
pusculară a produs, atunci și acolo, o resurecție de
proporții impresionante. Nu doar grecii și egiptenii
au participat la tot acel teribil sincretism din epocă;
fenicienii, asirienii, persanii, romanii și evreii au
fost și ei prezenți în tumultul prefacerilor și astfel,
din tot acest imens proces de metamorfozare, fie-
care neam a ieșit mai clarificat în ceea ce s-ar putea
denumi generic tradiția inițiatică edificată în jurul
unei cosmologii cvasi-unanim recunoscute.
În acele timpuri, Alexandria Egiptului era inima
lumii așa cum, mai târziu, aceasta a pulsat la Roma,
Constantinopol, Veneția sau Londra. Faraonii eleni
care s-au perindat la tron după decesul lui Alexandru
cel Mare au adus din Athena și din cetățile grecești
numeroși învățați și profesori eminenți care, în
marea lor majoritatea, erau pithagoreici sau neo-
platonicieni. Așa se face că Euclid preda geometria
la Mouseion - cea mai prestigioasă instituție de în-
vățământ din lumea elenistică, de pildă; alături de
el, celebrul Arhimede din Siracuza - marele fizician
-, Hiparchos și Ptolomeu - doi iluștri astromomi -,
istoricul Eratostene și mulți alții care au contribuit
la edificarea și consolidarea prestigiului Alexandriei
și la răspândirea concepției elene despre ordinea
matematică din univers; în plus, în apropiere de
Mouseion poza maiestuos renumita Bibliotecă
unde, la vremea respectivă, se acumulaseră tot ce
era mai prețios și mai reprezentativ în întreaga cu-
noaștere umană.
1.1.	Considerații preliminare
În vorbirea curentă, cei doi termeni utilizați mai
sus - eclectism și sincretism - desemnează, de re-
gulă, o contopire de elemente eterogene, lipsită de
consistență și originalitate, o agregare vag nefireas-
că sau chiar improprie și nocivă, pe alocuri. Cu toa-
te acestea, filozofia alexandrină1 rezultată la finalul
perioadei, este cotată, chiar și în prezent, ca fiind
valoroasă și unitară în raport cu izvoarele sale și
aceasta mai ales pentru că esența ei absolută decur-
ge din credința că Sinele subzistă misterios și tainic
în conștiința individuală. Alexandrinii sunt filozofi
eclectici în înțelesul mai bun al cuvântului; sau mai
degrabă termenul eclectic este în general de prisos
pentru caracterizarea lor. Dar, în sens mai înalt,
cuvântul acesta indică o poziție mai avansată a ideii,
constând în unirea principiilor anterioare, care
izolate sunt unilaterale și conțin numai momente
ale ideii, - în faptul că o idee mai concretă și mai pro-
fundă îmbină acele momente într-o unitate. (Hegel,
vol II, pp. 160-163)
În mod similar ne vom reprezenta și noi, în
cele ce urmează, sinteza hermetistă născută din
conlucrarea unor spiritualități diferite, dar și vizibil
complementare, în multe privințe. Înțelepții din ep-
ocă dau semne că au intuit cu necesitate teza uni-
versalității sufletului uman, precum și faptul că zeii
din diferite spiritualități aveau numeroase funcțiuni
asemănătoare și, uneori, chiar identice. Și apoi, de
parcă zeii n-ar fi fost decât personificări ale unor
calități divine decurgând dintr-un izvor unic, ten-
dința generală ce se înfiripa în acele vremuri, mai
mult sau mai puțin conceptualizată ca teologie, era
o aspirație către un singur zeu reprezentativ pen-
tru întreaga umanitate, aceasta anticipând, în fapt,
nașterea hermetismului din epocă și, mai târziu, a
creștinismului ca religie comună a întregii lumi ro-
mane.
Cu toate sinuozitățile și voltele sale, vechea spir-
itualitate elenă poate fi imaginată ca o construcție
pe trei niveluri distincte unde, fiecare dintre acestea
decurge firesc din cel precedent în care, de altfel, își
avea adânc înfipte rădăcinile sale. Primul etaj, cel
bazal și profund intim cu vârsta ignoranței nea-
mului omenesc, se va fi constituit ca etapă de în-
ceput, în mare parte primitivă și grosieră, în care
năzuința spre cele subtile îmbraca o gamă largă de
manifestări, de la inocența sublimă, până la cele mai
stupide și mai abominabile abordări născute din-
tr-un imaginar nebulos. Peste tot acest haos naiv și
ancestral, se va fi edificat apoi, maiestos, un al doi-
lea nivel spiritual, cel care ni se prezintă mult mai
bine configurat dată fiind celebra mitologie elenă
cu centrul său în Olimpul binecuvântat, populat
de spiritele antropomorfe ce ascultau de atotputer-
nicul Zeus. Drept urmare, întreaga producție artis-
tică și metafizică provenită din această perioadă, de
la poemele homerice până la Dialogurile lui Platon,
este vizibil dominată de zeii olimpieni care, deși au
inspirat fecund imaginația colectivă, nu au reușit
să producă, finalmente, un efect pe măsură în plan
etic și religios. Așa se face că, în cele din urmă, eșec-
ul polis-ului ca mod de organizare socio-umană și
cel al teologiei olimpiene, deopotrivă, au condus la
apariția celui de-al treilea palier - hermetismul al-
exandrin care, sub aspect spiritual, a dominat multă
vreme lumea mediteraneană, a stimulat apariția
curentelor gnostice, a influiențat iudaismul, a în-
râurit nașterea creștinismului ca religie dominantă
în Imperiul roman și, nu în ultimul rând, a consti-
tuit una din temeliile tradiției inițiatice europene de
mai târziu.
Ca ultim nivel al spiritualității antice grecești,
hermetismul a marcat decisiv perioada istorică
intitulată epoca elenistică,2 cea receptată, în isto-
riografia modernă, ca având un specific aparte,
imprimat de amestecul cultural și spiritual ce s-a
născut din conviețuirea grecilor aflați în fruntea
statului egiptean cu preoțimea autohtonă, la care
se va fi adaugat, rând pe rând, numeroasele con-
tribuții ale popoarelor vecine și, cu deosebire,
cele ale evreilor rezidenți în Alexandria. De notat
că influența iudaică și unele accente ale creștinis-
mului timpuriu se fac simțite în hermetism abia
în cea de-a doua jumătate a perioadei istorice cu-
prinsă între secolul al III-lea î.e.n. și secolul al V-lea
e.n. Acest vast proces de devenire socio-istorică
a generat un sincretism deosebit de fecund, în
multe privințe, pentru tot ce a însemnat religie și
ezoterism în veacurile ce au urmat. (Messadie pp.
103-110; Faivre - 2007, pp. 51-52)
1.2.	Nunta alchimică alexandrină
În acea perioadă, întinsă pe parcursul mai multor
veacuri și denumită de către istorici epoca elenistică
se naște în plan subtil și eteric, hermetismul prim3
ca o fuziune aproape imposibilă între Foc (Micile
misterii)4 și Apă (Marile misterii)5 dacă e să vorbim
după canoanele uzitate de către cei inițiați. Faraonii
Egiptului erau selecționați din clasa preoților sau
cea a războinicilor. Când alegerea cădea pe câte un
războinic, degrabă era făcut și sacerdot și era inițiat
atunci în acea filozofie în care erau ascunse atâtea lu-
cruri, sub formule și mituri ce învăluiau adevărul în-
tr-o aparență obscură, lăsându-l doar să se întrevadă.
(Plutarh, p. 35) De remarcat aici că, sub aspect cos-
mologic și metafizic, o formă autentic tradițională
nu poate completă și regulară decât dacă are inițiere
efectivă atât în Micile cât și în Marile misterii, în îm-
preunarea lor firească și pe deplin funcțională întru
transcenderea nivelurilor de conștiință. (Guenon /
IRS, pp. 166-169; SPAI, pp. 275-280)
Din această mirifică împletire între Foc și Apă,
se întregește o formă tradițională distinctă căci, ...
orice tradiție, pentru a fi regulară și completă, trebuie
să cuprindă concomitent, în aspectul său ezoteric, cele
două inițieri sau mai exact cele două trepte ale iniție-
rii, adică marile misterii și micile misterii, a doua
fiind, de al fel, esențialmente subordonată primei...
(Guenon / SPAI, p. 276) Cu alte cuvinte, este necesar
.ca întreaga natură să fie împodobită și desăvârșită
de ceea ce este deasupra ei (Cerul, n.n.), căci această
Ordine nu poate porni de Jos în Sus. Supremația
marilor misterii asupra celor mici este imperativă.
Ordinea celestă (cunoaștere, n.n.) domnește asupra
Ordinii terestre (acțiunea) fiind determinată în mod
absolut și inaccesibilă ideii de moarte. (Corpus her-
meticum, p. 133)
Dualismul Foc-Apă, rezultat în urma eclectismu-
lui alexandrin prinde consistență, cumva, după ce
sacerdoțiul egiptean - autoritatea spirituală venită
din negura istoriei - intră în consorțiu cu puterea
temporală elenă - clasa conducătoare în stat, la acea
vreme, preponderant pithagoreico-platoniciană ca
formație intelectiv-sapiențială. Astfel se va fi con-
turat, într-o primă etapă, ceea ce vom putea denu-
mi de aici înainte tradiția inițiatică europeană, o
impozantă construcție pe care o vedem parcurgând
eonii istorici, mereu prezentă ca izvor viu și prolific
pentru toate clarificările și inițiativele spirituale ce
au urmat acelui moment. Chiar dacă, în starea sa
actuală, inițierea ni se prezintă ca fiind decăzută și
deteriorată în raport cu exigențele dintru începuturi,
ea încă mai are puterea de a fascina, de a suscita in-
teres și de a transmite o minimă influență spirituală.
La rândul său, pithagorismul inițial fondat de
către maestrul din Samos căpătaseră, între timp, ex-
presia strălucitoare pe care Platon, cu geniul său, a
știut să o atribuie unui ansamblu unitar și coerent
de concepte sapiențiale, dominat de un raționalism
auster și de o credință neclintită într-o ordine uni-
versală despre care se credea, îndeobște, că poate
fi demonstrată cu ajutorul geometriei. Dincolo de
toate acestea, pithagoreico-platonicienii intuiau,
totuși, dimensiunea irațională a existenței (cha-
os-ul) asupra căreia, însă, nu insistau prea mult în
a-i conferi importanță întrucât o considerau der-
izorie și subsidiară în raport cu kosmos-ul ce de-
clanșa mirarea regală - fecundă sub aspect filozo-
fic și ecstatică în plan strict sufletesc. În treacăt fie
spus, pot fi remarcate în istorie trei mari curente
pithagoreice: primul dintre acestea, cel care exista în
sudul peninsulei italice și care va continua spiritul
inițiatic impus de către întemeietorul său, cel de-al
doilea curent va deveni, treptat, neoplatonicismul
18
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
și va funcționa neîntrerupt până în anul 529 e.n.
pe lângă Academia din Athena și, în fine, cel de-al
treilea - hermetismul ca rezultat din împletirea doc-
trinei pithagoreico-platoniciene cu legenda lui Thot,
zeul egiptean omniscient și omnipotent. Cele trei
curente inițiatice au o istorie de sine stătătoare dar,
cu siguranță, vor fi existat și numeroși adepți care
trecând dintr-unul în celălalt vor fi determinat astfel
efecte semnificative în planul cunoașterii, al elevării
spirituale și al construcțiilor statale.
Desigur, doctrina pithagoreică n-a venit la
Alexandria pe un teren necunoscut; date fiind eve-
nimentele precedente și afinitățile spirituale mai
mult decât evidente, s-ar putea spune că, într-un
fel, ea s-a întors acasă, acolo unde-i era locul, de
fapt, căci, cum se știe, Pithagora parcurseseră, în
Egipt, drumul său inițiatic și aici se încărcaseră el
cu înalta cunoaștere. Chiar dacă, în multe privințe,
accentele erau diferite, învățătura lui Pithagora și cea
a lui Thot s-au dovedit a fi perfect complementare și
compatibile pentru că, în realitate, ele proveneau din
aceeași rădăcină și erau, organic, una în prelungirea
celeilalte. După relansarea pithagorismului în cadrul
Academiei din Athena la care se vor mai fi adăugat și
sistematizările aristoteliene, filozofia lui Platon era,
desigur, în mare vogă în epoca elenistică. Numeroși
căutători de lumină, fie că erau aceștia intelectuali
de marcă, inițiați sau simpli aspiranți, luau cu asalt
atelierele constituite în mod natural în jurul unor
maeștri care, și ei ca și înaintașii lor, lucrau în două
registre distincte, unul exoteric la care aveau acces
toți cursanții iar celălalt, ezoteric, anume destinat
aleșilor spre a le fi de folos în ascensiunea scării
melcate a îndumnezeirii omului.
Înveșmântat în mantia sa magică, sacerdoțiul
egiptean venea la întâlnirea astrală cu pithagorismul
fiind dominat de credința că iluminarea lăuntrică
și unificarea sufletului scindat6 puteau fi realizate
încă din timpul vieții terestre. Întreg demersul pre-
supunea însă, accesarea de către aspirant, a unei o
cunoașteri diferite de cea comună, obișnuită, aceasta
obținându-se doar printr-o inițiere autentică, o în-
drumare calificată și multă asiduitate în parcurgerea
devenirii la care, într-un fel sau altul, face referire
întreaga mitologia trislogistă.7
Cu toate meandrele istoriei, cultul lui Hermes s-a
răspândit treptat, în Imperiul roman, Bizanț și în
cultura arabă, pentru ca, mai târziu, în perioada re-
nascentistă, să se stabilească definitiv în Europa oc-
cidentală unde a prins rădăcini și a rodit. Principala
credință a hermetismului constă în aceea că intelect-
ul și rațiunea nu sunt capabile să-l conducă pe om la
etajele superioare ale cunoașterii și că aceste niveluri
din ce în ce mai subtile pot fi accesate doar prin ex-
perimentare nemijlocită. În multe privințe, doctrina
hermetismului este foarte apropiată de gnosticis-
mele de tot felul pe care, de altfel, le-a prefigurat și
le-a nutrit în toată perioada de început a creștinis-
mului. (Messadie - 2008, pp. 103-110)
Dintotdeauna, a existat în cadrul hermetismului,
un ezoterism cult, o variantă austeră și rezervată ce-
și propunea să-l conecteze pe adept la o cunoaștere
directă și ființială a realității. În viață fiind, iniția-
tul era ajutat să moară ritualic și, apoi, să renască,
pentru că astfel, prin revelație nemediată, să poată
avea acces la stări inefabile de conștiință non-ordin-
are. Hermetismul a funcționat, așadar, ca o inițiere
în misteriile antice tradiționale, aceasta fiind versi-
unea, nobilă și superioară, dar și ca o preocupare
obstinantă pentru obținerea de efecte cu orice preț
- versiunea vulgar și umbra celei dintâi.
Ca variantă exoterică, hermetismul popular s-a
manifestat prin diverse superstiții, ritualuri și in-
vocări magice, precum și prin numeroase practici
oculte vizând ghicirea viitorului, influențarea cur-
sului evenimentelor etc. Hermetismul vulgar a fost
dominat copios de credințe primitive, utilizarea sub-
stanțelor halucinogene, practici fanzeziste și ritualu-
ri de magie preluate sincretic, fără discernământ și
fără noimă care, în genere, nu pot fi decât inefici-
ente și iluzorii din perspectiva unei realizări spiri-
tuale autentice. În această cea de-a doua versiune a
sa, hermetismul nu urmărea decât rezultate minore,
banale, cum ar fi: o reușită financiară, însănătoșirea
miraculoasă a unui bonlav, seducerea iubitului
devenit indiferent, obținerea unei moșteniri etc.
1.3.	Treptele elevării
Cele trei grade ale misteriilor egiptene erau: (i)
Muritorul - neofitul parcurgând probele inițiatice și
aflat într-un stagiu pregătitor ce presupunea o instru-
ire, îndeosebi, teoretică și un mod de viață controlat,
care să-i aducă aspirantului o mai bună capacitate
de a recepta revelația; (ii) Omul inteligent (conștient)
- inițiatul confirmat prin ritual care a primit min-
tea și, la finele stagiului său, trebuia să facă dovada
că a atins statutul de om perfect, om întreg, întregit;
(iii) Fiul Luminii sau Ființa de Lumină - adeptul pe
deplin consacrat care a atins deja un nivel superior
de conștiință și se află pe cale, întru desăvârșire și
împărtășire a măiestriei inițiatice. (Mead, p. 13)
În plan categorial și, oarecum, schițând o scalare
a demersului de înălțare spirituală, înțelepții din
epocă au lasat să se întrevadă viziunea lor privind
conștiința luminică - o stare de conștiință non-or-
dinară. Mai presus de acest platou transcendental al
iluminării lăuntrice ei vedeau încă o treaptă pe care
aspirantul o putea atinge dedicându-se contemplării
ordinii universale; vom numi această stare conștiința
cosmică, regală, ea nefiind altceva decât eudaimonia
pithagoreică marcând limita superioară a micilor
misterii. Și încă, mai mult decât atât, înțelepții ve-
deau deasupra nivelului precedent, rezervat cumva,
clasei conducătoare în stat, o conștiință a sfințeniei,
o stare specială în care trăitorul autentic producea,
în juru-i, miracole și fapte de neînțeles în logica
obișnuită.8 În fine, ultima stare de conștiință, cea
mai de sus și mai inaccesibilă, ar fi starea de conști-
ință a unității, integrarea în Absolut, caracterizată
genial de un memorabil dictonul christic - Eu și
Tatăl una suntem!
Desigur, nu există documente antice din care să
rezulte cu claritate o astfel de categorisire a stărilor
de conștiință precum cea pe care am schițat-o mai
sus.9 Din textele hermetiste care ne-au rămas răzbat,
însă, mărturii despre modalitatea tradițională prin
care școala inițiatică alexandrină acționa în mod
calificat asupra aspirantului anume selectat spre
a-i facilita acestuia urcarea muntele îndumnezeirii.
Constatăm, de asemenea, în acele texte, numeroase
alegorii, trimiteri și interpretări de o înălțime de-a
dreptul amețitoare, ele fiind, nimic altceva decât
indicii temeinice ale unei măiestrii menite să de-
termine ascensiunea alesului spre a parcurge calea
regală sau calea sacerdotală, după caz. Răzbat până
la noi, totodată, ecourile asiduității fervente a elitei
conducătoare grecești în a-și însuși temeinic pre-
ceptele cognitive și ritualice aflate în patrimoniul
preoțimii egiptene vizând, prin aceasta, completarea
arsenalului său de instrumente spiritual-regale cu
cele provenind din ars sacerdotalis.
Pentru toate acestea, eclectismul alexandrin a
rămas în istorie ca un sistem de credințe, reprez-
entări și ritualuri de inițiere provenite din înțelepci-
unea antică egipteană și adoptate tacit de către grecii
din epoca elenistică. Specificul procesului inițiatic
hermetist a fost dat de identificarea zeului egiptean
Thoth cu cel elen, Hermes. Din acest sincretism fab-
ulos s-a plămădit, treptat, un ansamblu coerent de
ritualuri și practici oculte pe care biserica creștină
în formare le-a oprimat sistematic. În cele din urmă,
prigoana a rodit nefast și, astfel, hermetismul a
dispărut din istorie pentru o bună bucată de timp;
a supraviețuit totuși, sub forma unor rudimente de
teologie, în Bizanț și în lumea islamică. Târziu, în
perioada renascentistă, după aproape un mileniu
de uitare, ezoterismul alexandrin este redescoperit
și reanimat grație, în mare parte, traducerii lucră-
rii Corpus hermeticum. Cu toate aceste vicisitudini,
împreună cu neopithagorismul renovat în perioada
renașterii și a reformei și cu kabbalah actualizată
de către diaspora iudaică europeană, hermetismul
constituie temelia fenomenului inițiatic occidental
din care, în final, se va naște, la începutul secolului
al XVIII-lea, doctrina masonică speculativă, cea cre-
ditată că încă mai dă semne palpabile privind trans-
miterea vie a unei influențe spirituale.
Bibliografie
Bălăceanu-Stolnici, Constantin - Gândirea magică.
Geneză și evoluție, Ed. Nemira, 2009
Bonardel, Franțoise - Hermetismul, Ed. de Vest, 1992;
Faivre, Antoine - Căi de acces la esoterismul occidental,
Ed. Nemira, 2007;
Guenon, Rene - Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald,
2008/SPAI;
Inițiere și realizare spirituală, Ed. Herald, 2008/IRS;
Hegel, Georg, Wilhelm, Friederikh - Prelegeri de istorie a
filozofiei, vol. I și II Ed. Academiei, 1963;
Messadie, Gerard - Patruzeci de secole de esoterism, Ed.
Nemira, 2008;
Novak, Peter - Dincolo de moarte, Ed. Nemira, 2010;
Plutarh - Despre Isis și Osiris, Ed. Herald, 2019;
* Corpus hermeticum, Ed. Herald, 2020.
Note
1	Cei mai de seamă exponenți sunt: Philon iudeul
(cca 25 î.e.n.-cca 40 e.n.), Ammonius Saccas (175-
242 e.n.), Plotin (205-270 e.n.), Prophirios (233-305/6
e.n.), Iamblicos (245-325 e.n.), Hypatia (360-415 e.n.)
și Proclus (412-485 e.n.).
2	Stricto senso, elenismul începe odată cu instaura-
rea dinastiei ptolomeice în Egipt (323 î.e.n.) și ia sfârșit
după anexarea regatului de către Imperiul roman (30
î.e.n.); unii istorici consideră însă că acestă perioadă
durează de la Platon până la Plotin sau chiar și mai
mult, până în secolul al V-lea e.n.
3	Introducem aici această distincție pentru a putea
vorbi mai târziu despre un hermetism secund, alchi-
mia europeană care a marcat timp de mai multe secole
istoria căutărilor spirituale și care, prin acțiunile sale,
a conferit consistență, îndeosebi, laturii aplicative și
utilitare, fără însă a neglija dimensiunea pur spirituală,
tainică, transformatoare.
4	Pithagorismul devenit neo-platonicism, ars regis.
5	Spiritualitatea egipteană, ars sacerdotalis.
6	Prin lucrare consacrată, aspirantul unea cele două
module ale sufletului binar (Ba și Ka) obținând Ank-
ul și astfel realiza nemurirea multrâvnită în varianta sa
veritabilă și definitivă. (Novak, pp. 45-47, pp. 76-79)
7	Cărțile originale din epoca elenistică referitoare la
Hermes Trismegistus. (Bonardel, pp. 11-16)
8	Profeții uimitoare, tămăduiri inexplicabile și nu-
meroase alte fenomene asemănătoare ce țin de dome-
niul marilor misterii.
9	Totuși, potrivit doctrinei vedice, stările de con-
știință non-ordinară sunt: conștiința transcenden-
tală (Turiya Chetana), conștiința cosmică (Turiyatit
Chetana), conștiința divina, (Bhagavad Chetana) și
conștiința unității (Brahmi Chetana).
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
19
traduceri
Poezie italiană
contemporană
■ Antonio Scialpi
S-a născut la Gallipoli, în 1998, și locuiește în Pisa,
unde studiază Științele Comunicării. În 2019 a fost
selecționat printre finaliștii pentru premiul Bologna in
Lettere, secțiunea dedicată operelor inedite. Carne in-
cognita este primul său volum de poezii.
Carnea este un blestem părintesc
se scurge prin sângele cui deja a spus;
nu voi risipi cuvinte pentru asta.
Casa, în schimb era în capătul aleii
o stradă îngustă cu două sensuri
doar cine locuiește acolo are permis.
Dintre toate himerele cele mai vii suntem eu
și mama mea.
Full stop.
Este un demisol: n-a fost proiectat
ca să întâmpine, constrâns să conțină
nenorocirea noastră.
Celelalte rude sunt fotografii înrămate
îndeosebi amintiri orale: povestim despre ei
printr-o lălăială de jale ca să amintim cum să nu
murim.
Nu am cunoscut niciunul, îi știu pe toți.
De multă vreme ne-am izolat
bântuite de o umbră
care vine să ne viziteze.
eu o numesc tata.
și noroi.
Fu o alegere dacă asta sau cealaltă
dacă jos sau ars, dacă prăbușit
sau mâncat.
Dacă nu păstrat, avortat cu întârziere, în viață
plâns sau iubit.
”Nimic nu îndrăznește să treacă dincolo de liniștea
de lavă”.
*
Mătușa se plângea
cu detestata reflecție:
depășea spațiul
de greutate
volum
Femeia este despuiată
acolo în față
prima de spălare
Își perie deasa adunătură
de lână neagră
și peria schilodită
își lasă dinții pe cap
Rămân prinși
ca ghimpi sârmoși
de plastic
ce trag smulgând părul
n-o urmează
reflecția rămâne acolo
imprimată
o privește cum se îndepărtează
și râde complăcută
piezișă
Avea șaisprezece ani
când s-a spânzurat
folosindu-și părul
*
Povestea se sfârșea
când începea ora de sosire:
Când bate la ușa mea dar nu spune cine este
(eu alerg în cameră, aceea din capătul
holului)
găsește cheile sub preș;
așteaptă mai multe minute înainte de a intra
pentru că știe că mai întâi mă ascund.
Este un obicei de-o viață:
ne ținem izolate, eu și mama mea
și umbra vine să ne viziteze.
Trecut pragul
(aud cu urechea
sprijinită ca să ascult
plutește până la masă
și lasă acolo carnea pe ascuns.
Număr până la patru
și ies: el a dispărut
ca și cum nici n-a ajuns;
lăsat cadoul său:
un terci ce gâfâie pe masă.
O minge de piele, unghie și păr:
amintirea cui dintr-un coșmar
își duce în veghe
semnele de monstru
care-l mușcă din cap.
Și aceasta este mâncarea.
Drumul nu exista, nu de-a binelea.
Erau vârtejuri, încâlceli de supărări
erau joase și până la glezne
oprirea mișcării. De aici nu poți să fugi.
Casa era un păianjen, o mamă clocitoare
o adăpostire de mizeria străzii.
Era un altar monument, era opt labe
și nimeni care să locuiască acolo.
Poate doar o pânză lipicioasă.
Fiul era născut, așa precum tatăl;
două luni și e doar plâns și vacarm.
Nu era un cântec de leagăn, nu era amabil
nici măcar o îmbrățișare.
Copilul era deranj, era al doilea
și nu era băiat. Copilul era de lepădat.
Patul nu exista, nu de-a binelea.
Era doar o saltea; sub o gură de canalizare
deschisă.
Patul era culcuș, dâmb, sfântă
ascunzătoare. Canalul era albie, bârlog
marin murdar ce strânge în jur, dinții
înghit.
Camera era mormânt, copilul căzut
pierdut, dispărut. Digerat de către mocirlă
Femeia intră la duș
se îndepărtează de oglindă
Înăuntru cealaltă
Balazs Peter	Mangalia veche (1972)
ulei pe carton, 80 x 64 cm
*
(Pe atunci eram larve de pământ
goale carapace de cicadă
conștiente că există un sfârșit
conștiente de moarte)
Și coborî în flăcări prometeu
coborî pe pământ
și pământul era o durere
așa o durere încât înălțarea
păru o catavasie
și în mână avea negrul
avea întunericul în mână și îl numi
speranța: uitarea, cadoul său:
stinse omului vederea morții
-fiecare se închipui nesfârșit
orb de speranța care nu vede.
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție text de Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
20
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
diagnoze
Ontologia „realistă”
a lui Markus Gabriel
■ Andrei Marga
Tema realității a revenit în avanscena reflecți-
ilor pe fondul creat de trei procese: diversi-
ficarea științelor, expansiunea sferei virtuale
și cercetarea condiționărilor cunoașterii. Prin fie-
care, ceea ce este real a devenit problematic.
Ne aflăm, totodată, ca ulterior născuți, după o
seamă de praguri în conceperea realității. Ele ne
despart ireversibil de concepția lui Aristotel, deve-
nită bun comun al culturii în care trăim, potrivit
căreia realitatea se suprapune cu referințele cuvân-
tului “este”. Suntem acum departe de această su-
prapunere. Suntem departe și de Maimonide sau
Toma, Ockham sau Duns Scotus, Descartes sau
Locke, Hegel sau Kant.
Pentru cei care trăim acum, totul a început
când Franz Brentano (Despre multipla semnificație
a existentului la Aristotel, 1862) a deschis întreba-
rea privind existentul în sens propriu. Pentru a lă-
muri posibilitatea „înțelepciunii”, el a procedat la
elucidarea semnificației existentului (în aserțiuni
ca „o plantă este”, „un om este”, „nu există pătrat
rotund” etc.). Charles S. Peirce (Probleme nucleu
ale pragmaticismului, 1905) a mutat accentul dis-
cuției de pe factual pe ceea ce este condițional și a
lărgit conceperea realității: aceasta este rezultatul
inferențelor ipotetice operate de comunitatea neli-
mitată a oamenilor. Gottlob Frege (Fundamentele
aritmeticii, 1879) a distins între raportatea la
obiecte și raportarea la concepte - numărul fiind
exemplu al raportării la concepte. El a distins apoi
între semnificație și sens și a inaugurat abordarea
conceptelor ca funcții propoziționale. Discuția
despre realitate nu s-a mai putut despărți de ma-
tematică. Edmund Husserl (Cercetări logice, 1900-
1901) a argumentat că acea componentă tran-
scendentală a cunoașterii lumii, indicată de Kant,
trebuie aprofundată. Numărul însuși este o “sinte-
ză”, un act unificator, de ego cogito pur, care proce-
dează intențional. Bertrand Russell (Paradoxurile
logice, 1905) a atras atenția asupra erorilor de
natură logică strecurate chiar în matematică și a
observat limita posibilităților de asertare cu sens:
un întreg nu poate conține elemente ce se definesc
prin el însuși. Martin Heidegger (Ființă și timp,
1927) a arătat că problema Ființei nu se poate elu-
cida înainte de a elucida felul de a ființa al celui
care își pune întrebarea. Cuvântul “este” rămâne
astfel afectat de existența celui ce se întreabă. Max
Horkheimer și Theodor W. Adorno (Dialectica
iluminismului, 1947) au deschis întrebarea asu-
pra statutului raționalității pe care ontologia o
îmbrățișează. Aceasta nu mai poate fi indiferentă
la asumpțiile adoptate și la consecințele pe care le
antrenează. Ludwig Wittgenstein (Cercetări filoso-
fice, 1953) a arătat că tabloul realității se formează
înăuntrul “jocurilor de limbaj (Sprachspiele)” ale
celor care comunică. Realitatea este redată inevi-
tabil prin ele, căci limba mijlocește accesul la rea-
litate. Hans Georg Gadamer (Adevărul și metoda,
1960) a atras atenția asupra învăluirii inexorabile
a cunoașterii în limbajul creat de tradiție. Nu ne
putem sustrage limbii când vorbim de realita-
te. Michel Foucault (Ordinea discursului, 1971)
a “citit” în aserțiunile despre realitate urmele
“tehnologiilor” controlului “puterii” asupra oame-
nilor. David Lewis (Contrafactuali, 1973) a inter-
pretat condiționalii limbajului în termeni de lumi
posibile, construite în funcție de asumpții modale.
Ceva este necesar când este adevăr în toate lumile
posibile. Jurgen Habermas (Teorii ale adevărului,
1973) a delimitat condițiile - inteligibilitatea pro-
poziției, veracitatea vorbitorului, justețea interac-
țiunii, adevărul conținutului propozițional - sub
care stă inevitabil stabilirea adevărului. La reali-
tate se ajunge prin propoziții ce satisfac condiții-
le puse adevărului de pragmatică. Richard Rorty
(Solidaritate sau obiectivitate?, 1985) a găsit anu-
mite “proceduri familiare de justificare” pe care o
cultură le folosește și care îi condiționează vorbi-
rea despre ceea ce este. Realitatea este în funcție
de “procedurile de justificare” adoptate. Robert B.
Brandom (Rațiunea în filosofie, 2009) a recuperat
ideea lui Hegel după care realitatea obiectivă o
preluăm prin concepte, care “capătă sens din înțe-
legerea noastră a activității raționale a subiectului
cunoscător”. El a reconstruit idealismul cu mijloa-
cele pragmaticii vorbirii.
Se poate proceda naiv în stabilirea realită-
ții, punând pragurile amintite în paranteză, și se
poate reflecta parțial, luându-le în seamă în mod
selectiv. Se și procedează adesea astfel. Numai că
proceduri naive dau concluzii fragile, după cum
proceduri parțiale dau cultură fragmentată. Este
clar că despre realitate se poate vorbi doar cu mul-
te precauții.
Sunt astăzi încercări de a prelua aceste praguri și
de a înzestra cultura timpului nostru cu ontologia
a cărei nevoie o resimte tot mai acut. Sub povara
precauțiilor, cea mai nouă dintre acestea (Markus
Gabriel, Sinn und Existenz, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 2016) scindează realitatea în “câmpuri
(Felder)” nenumărate, fiecare având încorporate
criterii proprii de adevăr și de sens. Încercarea este
de salutat, reușita este discutabilă.
În Critica rațiunii pure (1783) se formulase,
într-adevăr, argumentul după care modalitățile
cu care operăm (realitate, posibilitate, necesitate
etc.) nu au relație cu obiectele, ci sunt modalități
subiective de a asambla cunoașterea. O totalitate a
obiectelor din lume nu ne este accesibilă - aceasta
din rațiuni de teoria cunoașterii.
Sub aspect istorico-filosofic, Markus Gabriel își
asumă din nou restricția formulată de Kant de a
nu mai discuta realitatea cuprinzătoare. El agra-
vează însă argumentul considerând că ceea ce nu-
mim “conceptul lumii are o origine mitologică și
se bazează pe reprezentarea după care ar fi un în-
treg atotcuprinzător, o reprezentare care metaforic
a fost raportată la scena dintre cer și pământ” (p.
277). Markus Gabriel acuză în “metafizica actua-
lă” o operare de fapt cu “metafore” atunci când își
asumă un univers ca totalitate, iar în fizica actuală
acuză asumarea naturii sau universului ca ansam-
blu al obiectelor cercetare de științele naturii. Se
asumă o “teorie ideală” de care de fapt nu se dispu-
ne, dar nu se spune cum am putea atribui existență
la ceea ce se susține. Și ontoteologia - recursul la
Dumnezeu pentru a depăși lacunele metafizicii și
fizicii - nu ar duce departe, căci se pune și în fața
ei întrebarea: cum putem atribui existență “atot-
cuprinzătorului”? Acesta s-ar aborda doar dintr-o
nevoie subiectivă, ce rămâne fără suport din par-
tea unei necesități obiective.
Markus Gabriel cere să se renunțe la concep-
tele de “totalitate”, de “atotcuprinzător”, căci nu
s-ar putea indica, în cazul lor, existența. Întrucât
o anumită interpretare a modalităților - real, posi-
bil, necesar - a alimentat convingerea că se poate
vorbi de cele două concepte, soluția pe care o pro-
pune constă în a reinterpreta ontologic conceptele
modale, după ce le-a scos din prizonieratul față
de teoria “lumilor posibile”. Argumentul său pre-
cis este că trebuie renunțat la a defini modalitățile
în termeni de adevăr în “lumile posibile” deoare-
ce asemenea definiție este circulară - se defineș-
te modalitatea “posibil” după ce se asumă că este
vorba de adevăr într-o “lume posibilă” (cum spu-
nea nu de mult și Michael della Rocca) - și întrucât
nu s-a lămurit ce este “lumea” în acest limbaj. Ar fi
nevoie de o teorie a modalităților care nu presupu-
ne “totalitatea”, “atotcuprinzătorul”.
Ca alternativă la definirea modalităților în rela-
ție cu adevărul în “lumile posibile”, pe care o și des-
califică drept “metafizică... cel mult o interpretare
metafizică bizară a unui anumit sistem formal”,
Markus Gabriel elaborează “ontologia câmpurilor
de sens (Sinnfeldontologie)”. În cadrul acesteia re-
alitatea este existență, adică apariția într-un câmp
al sensului (Faust este Faust în opera Faust, eu
sunt eu în camera mea de lucru etc.), “posibilul”
este definit de o regulă a unui “câmp al sensului”
în raport cu ceea ce este existent (este posibil să-
mi ridic mâna, este posibil ca Hans să devină ce-
tățean spaniol etc.), “necesarul” este proprietatea
relațiilor dintre obiecte existente de a nu putea fi
altfel (2+2=4). Modalitățile sunt aduse astfel pe te-
renul accesibil simțurilor, al realității nemijlocite,
fără a mai recurge la metafora “lumilor”. “În locul
multelor lumi posibile, care ar trebui să fie cumva,
fiecare, aidoma lumii noastre reale. intră indefi-
nit de multe câmpuri ale sensului reale, care se su-
prapun, desigur, parțial și parțial în nici un fel nu
intră «în atingere», fără ca aceste câmpuri ale sen-
sului să fie, din acest motiv, lumi in abstracto sau
chiar universuri in concreto” (p. 285). “Câmpurile
sensului” înlocuiesc de acum “lumile posibile”.
“Câmp al sensului” este evident mai mult decât
indivizii care apar de fapt și altceva decât obiectele
care se individualizează în sânul lui. “Sensul unui
zar nu este el însuși un zar, sensul atomilor nu este
vreun atom. Spre deosebire, conceptul unui zar și
conceptul unui atom sunt concepte și ambele apar
în câmpul de sens al conceptelor (care poate fi con-
siderat un concept). Una dintre deosebirile dintre
zaruri și concepte constă în aceea că cele care sunt
concepte cad (dargestalt fallen) sub conceptul con-
ceptelor, că sensul câmpului său al sensului apare
în el însuși. Unele câmpuri ale sensului sunt, de
aceea - fiecare în felul său - autoreferențiale” (p.
304). Avem, așadar, obiecte, concepte, sensul fie-
căruia și “câmpul de sens” în care facem atribuiri
prin propoziții și atribuim, de pildă, existența sau
nonexistența.
Ce este “câmp al sensului” ne dăm seama ob-
servând structurile funcționale ce străbat realita-
tea. Se știe că Hegel a abordat continuu realitățile
la care s-a referit din perspectiva “totalității”. În
raport cu aceasta a și elaborat teoria sa a “abso-
lutului”, dar întreaga sa abordare a realității stă pe
o discuție privind “conceptul conceptelor”. Numai
că nici în Știința logicii Hegel nu ne poate dovedi
Z
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
21
o
că tot ceea ce există poate fi exprimat conceptual
și că ceva, de pildă o floare, intră sub conceptul
de floare chiar fără să fie cineva care să foloseas-
că expresia floare (p. 310-311). ”Câmpul sensului”
este acea intervenție în realitate care ne permite
să aducem obiecte sub concepte și să le atribuim
însușiri funcționale, începând cu cea a existenței.
„Câmpurile sensului” au fundament funcțional.
Care este statutul „obiectelor”? Markus
Gabriel dă răspunsul pe care îl numește “de-
scriptivismul pachetului ontologic (ontologi-
schen Bundeldeskriptivismus)“. Acesta își asumă
că „obiectele sunt pachete de sensuri, respectiv
de feluri obiective de a fi date, ceea ce înseamnă
că obiectele sunt identice cu totalitatea celor care
pot fi exprimate conform adevărului despre ele,
această totalitate putând, desigur, să constea din-
tr-o mulțime nesfârșită de informații” (p. 321).
Obiectele ne sunt accesibile doar prin „descrieri” -
ceea ce nu împiedică cunoașterea, căci a fi descris
nu înseamnă deloc că nu ajungem să cunoaștem
obiectul în sine. „Descrierea” asigură cunoașterii
obiectivitate. „Stările epistemice (precum convin-
geri, cunoaștere, cunoștințe și referințe) sunt pline
de succes în măsura în care includ obiecte așa cum
sunt acestea în sine, chiar dacă aceste obiecte pot
să ne apară în general numai sub anumite descri-
eri date” (p. 321). Iar „descrierile” sunt mereu sub
condiția sensurilor ce se constituie în „câmpurile
sensurilor” luate în considerare.
Printre sensuri se poate delimita totdeauna un
„sens conducător (Leitsinn)”, care leagă diversele
descrieri despre un obiect. Ține nu de altceva de-
cât de obiectul însuși care este sensul său deter-
minant.
„Descrierile” sunt eminamente obiective, căci
atunci când ne raportăm la ceva angajăm o for-
mă logică, nu doar o formulare lingvistică. Este
altceva dacă „descrierea” este adevărată sau falsă.
Este adevărată atunci când ne redă felul în care lu-
crurile sunt în sine, este falsă când ține de iluzii și
halucinații. „În orice caz, faptele nu pot fi expri-
mate fără descrieri, ceea ce înseamnă că unele de-
scrieri trebuie să fie obiectiv adevărate în privința
Balazs Peter	Bărci ancorate. Borcea (1972), ulei pe carton, 50 x 65 cm
obiectului pe care îl descriu, căci altfel nu s-ar mai
putea lega vreun sens cu conceptul faptului” (p.
325). Adevărurile „descrierilor” sunt astfel că nu
depind de existența cuiva care să le constate.
Câte “câmpuri ale sensului” există? Markus
Gabriel este de părere că “pluralitatea câmpurilor
de sens nu este în general chestiune de număr. ...
Câmpurile de sens sunt precum formele logice la
Wittgenstein, de nenumărat, încât nu există vreo
regulă care delimitează și unește în mod sistematic
toate câmpurile de sens. Altfel spus: câmpurile de
sens sunt efectiv contingent individualizate, adică
fără recurs la un principiu de individualizare sau la
un set general de reguli de individualizare, oricât
de complex sau abstract poate să se prezinte aces-
ta” (p. 349). Nu se pot limita “câmpurile de sens”.
Markus Gabriel apără explicit un “empirism
netranscendental”, conform căruia “nu există vre-
un fel, și mod general, de a individualiza faptele
informativ (niciodată și nicicum) prin aceea că
toate faptele sunt fapte sau că toate obiectele sunt
inculcate în fapte. «Fapt», «obiect», «existență», ca
și alte concepte, care sunt definite prin ontologia
câmpurilor de sens, au o plasticitate funcțională
constitutivă: semnificația le vine din aceea că ele
se raportează la fapte, obiecte și câmpuri de sens
date, care determină ce semnifică exact că un
anumit fapt, obiect sau câmp de sens există. Ceea
ce este determină totodată semnificația existen-
ței, căci «existența» nu este un concept care are o
semnificație în general, fără ca ceva să existe” (p.
354). Iese astfel din discuție existența a ceva în afa-
ra “câmpului de sens”. Iese din discuție și “lumea”,
căci acest termen nu poate fi subiect al unui enunț
de existență, și se evită astfel cu totul “supragene-
ralizările metafizicii” (p. 354) sau deducțiile “on-
toteologiei”.
Se pot face intuitive vederile lui Markus Gabriel
observând câteva dintre interpretările sale. De pil-
dă, propozițiile negative de felul “un pătrat rotund
nu există”. Cum se înțelege o asemenea propoziție?
Dacă admitem că această propoziție este adevăra-
tă, atunci - cel puțin așa sună interpretarea tradi-
țională - ea se înțelege ca asertare a imposibilității
de a exista ca pătrat rotund, ceea ce angajează o
ontologie a obiectelor imposibile și o “lume” a
acestora.
Markus Gabriel dă o altă interpretare. “Un
pătrat rotund este imposibil în sensul că rotund
și pătrat sunt combinate cu un anumit sens con-
ducător. Sensul conducător ar putea fi stabilit, de
pildă, printr-o simplă geometrie euclidiană. De
îndată ce sensul conducător este stabilit, pătratele
rotunde sunt imposibile. Dimpotrivă, un pătrat
pe o suprafață rotundă ar putea fi numit și pătrat
rotund sau curbat. Semnificația lui «rotund» și
«pătrat» trebuie să fie stabilită în prealabil, ceea
ce înseamnă că trebuie să existe un câmp al sen-
sului în care pătratele rotunde sunt imposibile,
adică în care nu pot să apară. Sensul în care pă-
tratele rotunde sunt imposibile nu este aplicabil
peste tot” (p. 328). Unul este sensul în care un
pătrat rotund nu poate fi trasat pe o tablă cu cre-
ta, altul este sensul în care o geometrie, cum este
cea euclidiană, îl consideră imposibil.
Geometria euclidiană nu deduce că pătratul
rotund nu este posibil din aceea că nu poate fi
trasat pe o tablă cu creta. După cum din impo-
sibilitatea pătratelor rotunde în geometria eu-
clidiană nu rezultă că în general nu sunt posi-
bile pătrate rotunde. “Nu există modalități de re
(în sensul distincției, din logica modală, dintre
propoziții de dicto și propoziții de re - n.n.)
nerestrânse, căci modalități nerestrânse nu sunt
în general adecvate informativ cu privire la ceva.
De aceea, a spune despre ceva că ar fi imposibil
nu înseamnă că trebuie să-l socotim tout court
imposibil, ci numai că nu poate să apară într-un
câmp al sensului sau în anumite câmpuri ale sen-
sului” (p. 329). Pe scurt, “nu există vreun câmp al
sensului singular în care să apară toate obiectele
imposibile” (p. 330). Așa-numitul “câmp singular
al sensului” constă în realitate dintr-o mulțime
de “câmpuri ale sensului”, dirijate de “modalități-
le restrânse (restringierte Modalitaten)”, singurele
modalități existente, care se și aplică.
Dacă modalitățile capătă accepțiunea de “mo-
dalități restrânse (restringierte Modalitaten)”,
adică de modalități cu valabilitate circumscrisă,
atunci tabloul realității se schimbă până la capăt.
Gabriel Markus nu ezită să tragă consecințele.
Prima este reducerea obiectelor la “pachete de
descrieri”, la “pluralități de descrieri”, prin de-
montarea până la capăt a “substanței” lor, chiar
dacă lasă poarta deschisă pentru un “esențialism”
(p. 336). A doua este scoaterea de pe scenă a “de-
terminismului”, în general a “necesitarismului”,
în numele “pluralismului modal” (p. 336) rezul-
tat din ceea ce am putea numi “contextualizarea
modalităților”.
Până să ajungă la “ontologia câmpurilor de
sens” și la scoaterea din discuție a “lumii”, “uni-
versului” și a altor concepte totalizante, Markus
Gabriel caută să deconstruiască distincțiile fi-
losofiei, inclusiv ale celei recente. De exemplu,
“dualismului metafizic”, de la Platon la Descartes,
care a construit pe diferența dintre gândire și re-
ferința gândirii, îi opune distincția dintre obiecte
intenționale (fotografii, de pildă) și obiecte ne-
intenționale (precum pietrele sau cutremurele),
între subiecți intenționali (care sunt conștienți
de intenționalitatea lor) și obiecte neintenționale
(precum urmele pașilor). Teoriei subiectivității,
care vine de la Kant până în actuala philosophy
of mind, el îi opune separarea “sinelui (Selbst)”
de “conștiința de sine (Selbstbewusstsein)”.
Distincției datorată lui Frege între “obiecte” și
“concepte” îi opune observația că și conceptele
22
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
pot fi obiecte, diferența fiind aici doar “funcțio-
nală”. Ea poate fi preluată de “diferența ontolo-
gică funcțională” dintre “obiecte” și “câmpuri
ale sensului”. Căutărilor lui Husserl în direcția
lămuririi statutului abstracțiunilor prin filosofia
transcendentală, cu consecința opririi cunoaște-
rii în cadrele “lumii trăite a vieții (Lebenswelt)” și
a inaccesului la lucrul în sine, le opune observația
că ceea ce este considerat adevărat nu este doar
uman adevărat, ci poate fi adevărat în sine.
Markus Gabriel ilustrează ideea că ceea ce este
poate fi adevărat în sine cu ajutorul alegoriei za-
rului folosită de Hilary Putnam (Realism with a
Human Face, Cambridge, Mass., 1990). Să pre-
supunem că punem pe masa din fața noastră trei
zaruri - unul roșu, altul albastru, altul alb - și
întrebăm pe cineva: câte obiecte se află pe masă?
Acela putea răspunde: “trei”, dar se putea gândi
fie la trei obiecte, după ce a aplicat numărarea po-
trivit regulilor de numărare, fie la cele trei culori,
aplicând aceleași reguli. Hilary Putnam nu face
deosebire între cele două situații. Markus Gabriel
propune să se ia în seamă faptul că este vorba de
două “descrieri” diferite ale aceleiași situații și
actualizează o idee a lui Frege: putem „descrie”
diferit același obiect, în acest caz putem spune
că pe masă sunt trei piese sau un grup de zaruri.
Totul depinde de “regulile de ordonare” pe care
le adoptăm, care sunt, la rândul lor, în funcție de
conceptele pe care le angajăm, care au, fiecare,
“sensul” lor. “Regulile de ordonare”, în acest caz
“regulile de numărare”, sunt cele ce constituie
“sensul situației (Situationssinne)”. “Un sens al si-
tuației asigură posibilitatea unui răspuns adevărat
la întrebarea: «Ce se află pe masă?» sau «Ce se află
aici?». Sensul situației individualizează un câmp
de sens asupra căruia se pot exprima apoi adevă-
ruri într-un anumit efectiv” (p. 301). Este de ob-
servat că “sensurile” nu aparțin cu aceasta numai
cadrelor noastre conceptuale, în măsura în care
le considerăm construcții teoretice adoptate din
puncte de vedere pragmatice. Ele sunt obiective,
nicidecum dependente de conștiința cunoscătoa-
re și de produsele ei (de pildă, limbajele).
Știm din argumentarea lui Aristotel față de
folosirea de către Platon a matematicii ca suport
pentru teze ale ontologiei că realitatea este - în
virtutea complexității obiectelor și evenimentelor,
a intervenției contingenței și nedeterminării, a
imposibilității uneori a descrierilor precise - mai
mult decât poate fi captat matematic. Markus
Gabriel reia argumentarea și consideră că
formalismele matematice nu sunt o bază suficientă
pentru generalizări în ontologie. Ele împrumută
inevitabil o semantică din limbile naturale. Ele
explicitează mai bine cum stau lucrurile decât
acestea, dar nu aduc ceva substanțial în plus (p.
141). Și formalismul matematic este de fapt ceva
condiționat.
Ținta lui Markus Gabriel este și aici să disloce
încercările ce s-au făcut pe baza teoriei mulțimilor
de a introduce conceptul de “transfinit” în
ontologie. Din punctul său de vedere se poate
vorbi de “indefinit” de multe “câmpuri de sens”,
dar nu de vreo realitate a „transfinitului”. Replica
lui directă îl vizează pe Alain Badiou (L’Etre et
L’Evenement, 1988) care a renunțat la ideea unei
„mulțimi nerestrânse”, și, cu aceasta, la „realita-
tea atotcuprinzătoare”, în fapt la platonism, dar
a vrut să salveze ceea ce nu este finit, de genul
„transfinitului”, pe baza „mulțimii tuturor mul-
țimilor”.
Cum deja Georg Cantor a observat, există me-
reu posibilitatea de a mai adăuga un număr la o
Balazs Peter
Pe malul Borcei (1972), ulei pe carton, 49 x 59 cm
mulțime a numerelor sau, altfel formulat, mulți-
mea tuturor submulțimilor este mereu mai mare
decât mulțimea de la care s-a plecat. Alain Badiou
ancorează aici cu teza sa, după care, într-adevăr,
cum Georg Cantor și Betrand Russell au arătat,
nu putem opera fără restricții cu „mulțimea tu-
turor mulțimilor”, dar putem socoti trecerea la
mulțimea tuturor mulțimilor mereu ca o „ope-
rație”, nu ca ceva real. În acest fel nu ne expunem
cunoscutelor paradoxe logico-matematice.
Markus Gabriel socotește că nu este suficient.
El propune soluția mai radicală constând în a
observa că teoriile matematicii, incluzând teoria
mulțimilor, sunt în funcție de axiomele ce se ad-
optă, iar acestea pot fi interpretate ca reguli de or-
donare subsumate unui „sens”, în funcție de care
se constituie un „câmp al sensului”, cu anumite
criterii de existență. Nu este tenabilă supoziția
că tot ce se lasă abordat matematic este existent,
dar putem folosi teoriile matematicii pentru a
discuta „existența” stabilind în prealabil „câmpul
de sens” al respectivei teorii. Conceptul „sensu-
lui” este central în stabilirea existenței, fără ca de
aici să se derive, precum Gilles Deleuze (Logique
du sens, 1969), că orice sens este creator de rea-
litate. „Sensul este o condiție de individualizare
a câmpurilor... Nu există vreo mulțime dincolo
de fapte și nici un fapt dincolo de diferențierea
lor într-o mulțime de câmpuri. De aceea, mulți-
mile și câmpurile nu sunt coextensive. Mulțimile
sunt inculcate în câmpurile de sens, în care există
(precum teoria mulțimilor), ceea ce nu înseam-
nă că toate aceste câmpuri de sens sunt la rândul
lor mulțimi deoarece caracterizează o mulțime,
că elementele lor sunt rezultate ale abstracțiilor.
Nu toate obiectele se prezintă deja ca elemente
ale unei mulțimi” (p. 155). „Existența” este astfel
o categorie ce desemnează ceea ce este într-un
„câmp de sens”.
Avem în față, cu scrierile lui Markus Gabriel,
o filosofie aparte - una, în propria caracterizare,
a “ontologiei câmpurilor de sens”, un “descripti-
vism al pachetului ontologic”, un “empirism ne-
transcendental” - o filosofie, în orice caz, care
pune în față “funcționalitatea” obiectelor în ex-
periențele umane. Ținta ei polemică sunt meta-
fizica, ce operează cu “totalitatea”, cu “lumea”, și
ontoteologia, care îl aduce în ecuația realității pe
Dumnezeu. Reproșul pe care îl adresează acesto-
ra este că cedează mitologiei și unor argumente
vulnerabile. Lor le opune o desfacere a lumii în
nenumărate entități funcționale, mereu variabi-
le, înăuntrul cărora obiectele se constituie pentru
noi, ca oameni, pe calea descrierilor, păstrân-
du-și însă riguros natura obiectivă. Ele nu depind
de cel care le percepe și conceptualizează.
“Ontologia câmpurilor de sens” are, însă, vul-
nerabilitățile ei. După părerea mea, scindarea re-
alității în entități ce nu permit generalizări decât
restrânse se expune la două contraargumente de
netrecut.
Primul este acela că nu putem determina nici
un obiect fără să-l delimităm pe harta lumii.
Strawson are dreptate: nu pot aplica nici măcar
un nume unui obiect fără a-l delimita, prin de-
scriere, desigur, în raport cu restul lumii. Altfel
spus, angajez lumea prin cea mai simplă operație,
cu care începe, de altfel, cunoașterea - nomina-
lizarea.
Al doilea este acela că viața umană, ca viață
conștientă, se configurează inevitabil în raport
cu întregul lumii. Totalitatea poate rămâne necu-
noscută, insuficient cunoscută, dar este asumată.
Este chiar misiunea filosofiei să fie acea cunoaș-
tere mereu mai departe, fie și a unei lumi rămasă
fatal insuficient cunoscută.
Sunt de părere că oricât ar părea de învechită,
discuția despre “întregul” realității rămâne opor-
tună și trebuie reluată. Adevărul și sensul unui
adevăr sau altul pot fi specifice unora dintre “câm-
puri”. Dar nu putem face față nevoii de a elucida
sensul până la capăt fără raportarea la “întreg”.
Nici sensul propozițiilor, nici sensul sistemelor
conceptuale, nici sensul vieții, nici sensul istoriei
și nici sensul lumii nu ne sunt accesibile altfel. În
plus, din momentul în care Markus Gabriel ad-
mite că descrierile obiectelor nu anulează natura
obiectivă a acestora, se pune întrebarea: de ce nu
s-ar construi filosofic pe această obiectivitate? În
orice caz, destinul ontologiei celei mai pretențio-
se, al metafizicii, nu este deloc încheiat.
(Din volumul Andrei Marga, Sensul, în pregătire)
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
23
juridic
Formarea contractului
■ Ioana Dragoste
n materie contractuală este aplicabil princi-
piul consensualismului, potrivit căruia con-
tractul se încheie prin simplul acord de vo-
ință al părților.
Astfel, pentru încheierea valabilă a unui con-
tract este suficientă întâlnirea acordului de voință,
consimțirea fiecărei părți la angajarea într-un ra-
port juridic determinat.
Un rol important revine astfel consimțămân-
tului, condiție esențială de validitate a oricărui
contract, impunându-se ca părțile să exprime un
consimțământ serios, liber și în cunoștință de ca-
uză.
Înainte de a analiza condițiile consimțământu-
lui și eventualele cauze care îl pot vicia, se impune
a prezenta formele și dinamica exprimării con-
simțământului, precum și mecanismul de forma-
re al contractului.
Contractul se încheie prin acceptarea fără re-
zerve a ofertei de a contracta. Astfel, luând exem-
plul unui contract de vânzare, având ca obiect un
autoturism, acesta este încheiat în mod valabil la
momentul și locul în care oferta de a vinde au-
toturismul, identificat prin marcă și alte elemen-
te de identificare, cum ar fi serie motor, la prețul
de 4.000 euro este acceptată de cumpărător fără
a aduce alte observații privind prețul sau bunul
vândut.
Formarea acordului de voință se poate rea-
liza spontan sau poate fi rezultatul negocierilor
mai ample sau mai restrânse purtate de părți.
Revenind la exemplul dat, cumpărătorul poa-
te propune vânzătorului prețul de 3800 euro.
Această din urmă propunere are natura unei ofer-
te, care pentru a conduce la încheiere contractului
trebuie să fie acceptată de vânzător. Dacă acesta
din urmă propune prețul de 3900 euro, revine
din nou cumpărătorului rolul de a accepta sau nu
prețul oferit. Presupunând că acest din urmă preț
este acceptat de cumpărător, contractul se consi-
deră încheiat în momentul în care răspunsul aces-
tuia ajunge la vânzător. Doar din acest din urmă
moment între părți există un contract valabil în-
cheiat, acestea fiind ținute să își execute obligațiile
asumate.
Oferta de a contracta trebuie delimitată de sim-
pla propunere, căci nu orice inițiativă privind în-
cheierea unui contract produce consecințele juri-
dice ale ofertei, întrucât aceasta din urmă trebuie
să conțină suficiente elemente care să determine
clauzele contractului care urmează a fi încheiat.
De exemplu, oferta privind încheierea unui con-
tract de vânzare trebuie să conțină suficiente ele-
mente de determinare a bunului vândut și prețul
solicitat. De asemenea, oferta trebuie să cuprindă
intenția ofertantului de a se obliga în cazul în care
oferta întâlnește acceptarea destinatarului. Astfel,
o propunere constituie ofertă dacă are toate ele-
mentele necesare pentru încheierea contractului,
precum nu vor fi întrunite condițiile ofertei în
toate ipotezele în care propunerea nu conține su-
ficiente elemente privind bunul vândut sau prețul
solicitat ori când din modul în care este formulată
reiese că pentru încheierea contractului este nece-
sar un nou acord de voință al ofertantului.
Dacă A, care deține un parc auto, propune des-
tinatarului B vânzarea unui autoturism la un preț
cuprins între 4.000 euro și 6.000 euro, propune-
rea acestuia nu va constitui ofertă întrucât nu este
identificat bunul vândut, putând fi oricare dintre
autoturismele din parcul ofertantului, precum
nu este identificat nici prețul solicitat. În această
ipoteză, chiar dacă destinatarul ar accepta propu-
nerea formulată de A, nu ar exista un contract în-
cheiat în mod valabil, nefiind determinat cu sufi-
cientă precizie ce anume se vinde și ce se cumpără,
întrucât A, prin propunerea formulată, poate avea
reprezentarea vânzării unui autoturism fabricat
în anul 2008, în schimb destinatarul poate avea
credința că urmează să cumpere un autoturism
fabricat în anul 2015, neexistând practic un acord
de voință, un consimțământ exprimat de ambele
părți, fiecare având reprezentarea încheierii unui
alt contract având ca obiect un bun și un preț di-
ferit. Determinarea bunului vândut și a prețului,
presupune un nou acord de voință.
Astfel, o propunere constituie ofertă în ipoteza
în care, întâlnind acceptarea destinatarului poate
conduce la încheierea contractului, fără a fi nece-
sari pași intermediari.
Negocierile privind încheierea unui contract
pot fi purtate în cadrul unei discuții, între păr-
țile prezente, prin intermediul unor mijloace de
comunicare la distanță care asigură transmiterea
mesajului în timp real, cum ar fi o convorbire te-
lefonică, ori pot fi purtate prin intermediul unor
mijloace de comunicare la distanță care presupun
un timp necesar transmiterii și receptării mesa-
jului.
De asemenea, prin inițierea negocierilor pri-
vind încheierea unui contract, părțile nu sunt ți-
nute să ajungă la rezultatul preconizat, respectiv
încheierea contractului. Părțile au libertatea de
a iniția, desfășura și de a rupe negocierile, fără a
fi ținute răspunzătoare de eșecul acestora, având
însă obligația de a acționa cu bun credință, re-
spectiv de a nu iniția sau continua negocierile fără
intenția de a încheia contractul.
În acest context, în care, pe de o parte oferta
conduce la încheierea contractului prin simpla
Balazs Peter
ulei pe lemn, 63 x 52 cm
Bivoli în apă (1974)
acceptare a destinatarului, iar pe de altă parte,
părțile au libertatea de a renunța în orice moment
la continuarea negocierilor, se impune a cerceta
care e forța juridică a ofertei și în ce condiții poate
fi modificată, retrasă sau revocată.
Reîntorcându-ne la exemplul dat, dacă ofer-
tantul A propune lui B vânzarea unui autoturism,
identificat prin marcă, model și serie motor, pen-
tru prețul de 4.000 euro, se impune a vedea cât
timp este obligat A să mențină oferta, așteptând
răspunsul destinatarul, precum și care sunt con-
secințele dacă A vinde autoturismul lui C, de la
care a primit un preț mai bun.
Conturarea unui răspuns diferă după cum
oferta este cu sau fără termen, respectiv dacă este
adresată unei persoane prezente sau unui desti-
natar absent.
Dacă ofertantul se obligă să mențină oferta un
anumit termen, oferta este irevocabilă, orice de-
clarație ulterioară referitoare la revocarea ofertei
nu va produce niciun efect.
Astfel, dacă de exemplu, ofertantul se obligă să
obligă să mențină oferta adresată destinatarului
timp de o lună, acesta din urmă are la dispoziție
acest interval de timp în care să analizeze ofer-
ta și să decidă dacă încheie sau nu contractul în
condițiile stipulate în cuprinsul acesteia. În acest
interval, vânzătorul nu poate modifica conținu-
tul ofertei și nu poate încheia contractul cu o altă
persoană, nici în aceleași condiții și nici în condi-
ții mai avantajoase, decât cele stipulate în ofertă.
În schimb, dacă ofertantul nu s-a obligat să
mențină oferta un anumit termen, se impune a
distinge după cum aceasta este adresată unui des-
tinatar prezent sau unuia absent.
În prima ipoteză, destinatarul trebuie să accep-
te oferta de îndată. Această regulă fiind aplicabilă
și în ipoteza în care negocierile privind încheierea
contractului se poartă prin telefon sau alte mijloa-
ce de comunicare la distanță care asigură transmi-
terea mesajului în timp real.
Dacă destinatarul nu accepta oferta de îndată,
ofertantul este liber să se adreseze altor posibili
parteneri contractuali, fiind liber să încheie cu
aceștia contractul proiectat sau chiar să modifice
condițiile ofertei. Destinatarul care nu a acceptat
oferta de îndată și care după un timp de reflecție a
decis să accepte oferta nu are la dispoziție niciun
mijloc juridic bazat pe acest mecanism prin care
să solicită și să obțină desființarea contractului
având ca obiect bunul ofertat.
În cea de a doua ipoteză, în care oferta este
adresată unui destinatar absent, ofertantul este
obligat să mențină oferta un termen rezonabil
stabilit prin raportare la intervalul de timp nece-
sar pentru ca oferta să ajungă la destinatar, să fie
analizată de acesta și să transmită răspunsul său
autorului. Astfel, autorul trebuie să mențină ofer-
ta un anumit interval de timp, în care destinatarul
poate analiza oferta primită, fiind ținut să comu-
nice răspunsul său ofertantului.
Spre deosebire de oferta cu termen, în care
autorul stabilește intervalul de timp în care se
obligă să mențină oferta, în ipoteza ofertei adre-
sate unui destinatar absent, intervalul de timp nu
este determinat de ofertant fiind stabilit potrivit
împrejurărilor. În acest interval, autorul ofertei
poate revoca oferta transmisă, însă pentru ca re-
vocarea să producă efecte, se impune ca aceasta să
fie transmisă destinatarului înainte ca acesta din
urmă să transmită răspunsul său privind accep-
tarea ofertei.
Astfel, spre deosebire de ipoteza în care auto-
rul se obligă să mențină oferta un anumit termen,
24
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
religia
interval de timp în care oferta nu poate fi revo-
cată, oferta adresată unui destinatar absent, chiar
dacă presupune ca autorul ofertei să aștepte răs-
punsul destinatarului un anumit timp, nu îngră-
dește posibilitatea autorului de a revoca oferta.
Desigur, în toate ipotezele analizate, indiferent
dacă oferta este sau nu afectată de un termen sau
este adresată unui destinatar prezent sau absent,
autorul poate retrage oferta înainte ca aceasta să
ajungă la destinatar sau cel mai târziu concomi-
tent cu ajungerea ofertei la destinatar. Retragerea
ofertei nu se confundă cu revocarea acesteia.
Astfel, dacă A adresează lui B oferta de a vinde
autoturismul său în schimbul prețului de 4.000
euro și transmite acestuia oferta prin poștă la data
de 20 iulie 2020, iar oferta ajunge la destinatar
la data de 25 iulie 2020, ofertantul poate retrage
oferta dacă declarația acestuia ajunge la destinatar
cel mai târziu la data de 25 iulie 2020. După acest
din urmă moment sunt incidente regulile privind
revocarea ofertei.
Oferta de a contracta, prin ea însăși, nu condu-
ce la încheierea contractului, în acest sens, fiind
necesar și acordul de voință al destinatarului ma-
nifestat prin acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi expresă, exprima-
tă verbal sau în scris, precum poate fi exprimată
și printr-un fapt din care să reiasă fără echivoc
intenția de a încheia contractul, cum ar fi plata
prețului sau efectuarea unui alt act de executare
a contractului. De regulă, tăcerea sau inacțiunea
destinatarului nu valorează acceptare. Astfel, nu
se consideră că a acceptat oferta destinatarul care
rămâne inactiv și nu formulează un răspuns, până
la expirarea termenului prevăzut în cuprinsul
acesteia.
De asemenea, acceptarea ofertei nu poate cu-
prinde modificări sau completări privind oferta.
De exemplu nu constituie acceptare ci o contra-
ofertă, dacă destinatarul propune ofertantului un
alt preț sau ca alături de bunul vândut, în același
preț, să ofere și anumite accesorii ale bunului.
Există însă cazuri când legea impune condi-
ția formei scrise sau autentice pentru încheierea
valabilă a unui contract, cum ar fi vânzarea unui
imobil când legea impune forma autentică pentru
încheierea valabilă, contractul de arendă pentru a
cărei încheiere valabilă este impusă condiția for-
mei scrise. În aceste ipoteze, atât oferta cât și ac-
ceptarea trebuie să îmbrace forma cerută pentru
încheierea valabilă a contractului, nefiind sufici-
entă acceptarea verbală a ofertei.
Prin întâlnirea ofertei cu acceptare se formează
contractul, act juridic bilateral, de prevederile că-
ruia părțile sunt ținute cu puterea unei dispoziții
legale.
Distincția dintre etapa negocierilor, caracteri-
zată prin schimbul de propuneri, ofertei și înche-
iată prin acceptarea ofertei, și încheierea contrac-
tului își găsește justificare nu doar în acuratețea
raționamentului juridic ci și în rațiuni de ordin
practic. În etapa negocierilor, nefiind încheiat
contractul proiectat de părți, raportul dintre aces-
tea va fi guvernat de regulile răspunderii delictu-
ale, orice prejudiciu cauzat partenerului de ne-
gocieri obligând la reparații, potrivit principiilor
aplicabile acestei forme de răspundere, aplicabile
în cazul producerii oricărei fapte ilicite, cum ar fi
un accident auto. În schimb, odată cu încheierea
contractului, vor fi aplicabile regulile răspunderii
contractuale.
■
Fidelitatea gândirii teologice
■ Nicolae Turcan
Pentru teologie, rațiunea autonomă nu se situ-
ează pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei no-
etice. Prin contrast și în mod complementar,
teologia desfășoară o gândire fidelă, ceea ce poate
pune sub semnul întrebării libertatea de a raționa
și, prin aceasta, gândirea însăși. Imperativul ilumi-
nist și kantian al ieșirii din minorat ar putea sta ca
argument împotriva oricărei devoțiuni care ar limita
dinamica liberă a rațiunii. Ivite în urma unei alegeri,
constrângerile fidelității nu provin din gândirea în-
săși - așa cum sunt constrângerile logice, de pildă -,
ci dintr-o realitate exterioară, de ordinul valorii, care
poate impune limite, Dumnezeu. Fidelitate, con-
strângere exterioară, limită: oare nu descalifică toate
acestea gândirea teologică? În continuare voi încerca
să răspund negativ la această întrebare.
Mai întâi de toate, domeniul religiosului nu
este și nu poate fi produsul speculației pure - altfel
Dumnezeu nu ar fi decât creația omului, Dumnezeul
lui Feuerbach, iar secretul teologiei ar fi, după cum
afirma el, antropologia.1 E nevoie de o donație preli-
minară a sacrului, de o Revelație care să nu fie pro-
dusă de niciun exercițiu filosofic uman, de niciun
instinct, de nicio dorință transfigurată, de niciun
transcendental, de nicio proiecție a umanului ca
transcendență.
În al doilea rând, în raport cu această donație pri-
mordială, fidelitatea gândirii religioase este intenți-
onală. Absolutul nu doar că își găsește locul pentru
intenționalitatea umană, ci îl creează ori îl provoacă,
pentru că îi premerge. O fidelitate față de, așa ara-
tă această mișcare dependentă de o Alteritate care
o cheamă, prin dragoste și promisiune a eternității,
sau îi cere ascultare, formulând comandamente și
porunci. Este o fidelitate față de vizibil, să spunem,
mai întâi, față de o proximitate suficient de clară
pentru a se impune - icoană, carte sfântă, loc sacru.
Fidelitatea pare a aduce cu sine un minorat sinonim
cu absența libertății și, totodată, o inautenticitate ega-
lă cu o pierdere de destin. Dar ceea ce se evidenția-
ză în existențialitatea lui a-rămâne-fidel este tocmai
Alteritatea divină care provoacă adeziunea definitivă,
care cheamă la un „prizonierat” și la o „captivitate”
fascinante și absolute. Revenim la acest cuvânt, abso-
lutul, fiindcă orice fidelitate angajează, în intenționa-
litatea ei, cântecul lui.
Pe lângă fidelitatea față de vizibil, absolutul religios
deschide și o altă intenționalitate - cea către invizibil.
În orice vizibil se donează și un invizibil care-l depă-
șește - un principiu cu atât mai evident când în cauză
este Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu poate să nu
apară niciodată în maniera lucrurilor lumii, El se ofe-
ră totuși prin simbol, analogie, paradox, Întrupare,
cu condiția ca invizibilul să copleșească vizibilul - o
posibilă definiție a Revelației. Manifestările în istorie
ale lui Dumnezeu, fenomenalizările niciodată atât de
empirice încât să anuleze posibilitatea credinței, che-
mările absolute pentru o nevoie absolută pe care o
întâlnim în noi - toate creează realități fenomenolo-
gice suficiente pentru a justifica în conștiința omului
religios nașterea unei intenționalități absolute către
un invizibil a cărui manifestare nu este neapărat una
de putere, după cum ne stă înainte exemplul iubirii
care apare nu ca putere, ci ca slăbiciune față de cel iu-
bit.2 Există o alegere implicată în aceste fenomene ale
conștiinței religioase, create nu de apariții ale unor
fenomene obiectuale, ci de sensuri, semnificații, epi-
fanii; o alegere atât de importantă pentru viață, încât
nicio gândire teologică nu mai poate fi considerată
obiectivantă, de vreme ce ne vizează, ne convoacă, ne
implică pe noi înșine în ceea ce avem mai profund.
Ca alegere de credință, ea dă măsura libertății noas-
tre și, totodată, a fidelității față de Dumnezeu.
Pe de o parte, fidelitatea față de invizibil poate
avansa, prin structurile imaginarului, conceptelor
limită și reprezentărilor analoage, până în punctul
depășirii apofatice: intenționalitatea fidelității neagă
rând pe rând realitățile conștiinței, pe care nu le ani-
hilează și nu le abandonează, ci le depășește, într-o
sinteză fără termen ultim exprimabil, de vreme ce
orizontul rămâne întotdeauna într-o necunoaștere
care pentru cei mai desăvârșiți, este egală cu tainica
prezență a lui Dumnezeu, așadar cu o mistică.
Pe de altă parte, fidelitatea față de absolutul religi-
os și, în special, față de Dumnezeul personal al cre-
dinței creștine devine o fidelitate față de sine. Polul
uman face exercițiul fidelității nu doar în numele
vizibilului care este - un trup viu într-o lume a vie-
ții -, ci, mai mult, în numele unui invizibil care, ca
o arsură, îl locuiește: o nevoie insațiabilă de absolut,
o căutare de sine și o regăsire care uneori îmbracă
duritatea ascezei și a suferinței asumate. Atunci când
sensul se retrage într-o transcendență ireductibilă,
răspunsul lui Dumnezeu se oferă într-un alt registru,
al experienței de viață: „Adânc pe adânc cheamă, în
glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).
Această fidelitate ultimă, deopotrivă intențională
și contra-intențională, se dezvăluie ca raport ce pune
în valoare persoana. Fără a-și pierde libertatea și fără
a cădea în minorat, gândirea își primește anvergu-
ra cea mai înaltă de la propria ei depășire către un
Celălalt divin.
În această perspectivă, a gândi nu înseamnă a că-
dea pradă morții, ci întotdeauna a viza viața: a gândi
și a fi sunt totuna, după cum spunea Parmenide, însă
tocmai în contextul în care cele două se întâlnesc în-
tr-o aventură în vederea Absolutului care a spus des-
pre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,
6). Fidelitatea gândirii este o fidelitate față de propria
viață ca față de adevărata viață - viața în Dumnezeu.
Și pentru a păstra structura intențională a fidelității,
putem spune că alteritatea care o cheamă rămâne
o alteritate vie, manifestă prin harul Duhului Sfânt,
prin lucrarea lui Dumnezeu însuși.
Nu există cu adevărat fidelitate în afara iubirii. Prin
urmare, a vorbi despre fidelitatea gândirii înseamnă
a aduce jocul gândirii la întâlnirea cu viața și iubirea
lui Dumnezeu, ca ultimă completare față de ceea ce
gândirea poate deja de una singură. Fidelitatea gân-
dirii este fidelitate a dragostei pe care nu o vrei pier-
dută. În teologie, mișcarea gândirii devine una dintre
mișcările iubirii.
Note
1	Ludwig Feuerbach, Esența creștinismului, Ed.
Științifică, București, 1961, p. 26.
2	Opinia lui Gianni Vattimo trebuie criticată, fiind-
că în iubirea kenotică a lui Hristos nu avem de-a face
nici cu o slăbiciune în fața răului, nici cu o renunțare
la adevăr. A se vedea Gianni Vattimo, A crede că mai
credem: e cu putință să fim creștini în afara Bisericii
(Biblioteca italiană), Pontica, Constanța, 2005.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
25
însemnări din
Mancha
Tipologii cioraniene
■ Mircea Moț
„Sunt cel mai inactiv om din
întregul Paris.” (Cioran)
n imaginarul „celuilalt” Cioran (al scriso-
rilor și al mărturisirilor), ce contează ca o
biografie subiectivă rezultând din interpre-
tarea unor momente existențiale de referință
și din supralicitarea semnificațiilor acestora,
revine motivul scrisului ca expresie a relației
esențiale a autorului cu universul. A scrie în-
seamnă pentru gânditorul din rue de l‘Odeon a
ponegri universul, ceea ce duce, până la urmă,
la o mărturisită sațietate: „dacă nu mai vreau să
scriu, e din cauză că m-am săturat să tot pone-
gresc universul”1. I-o mărturisește și lui Gabriel
Liiceanu: „În ce mă privește...Pur și simplu
m-am plictisit să calomniez universul. Nu mă
mai interesează!”2 (s.n.). Între autor și lume
există un conflict asupra căruia gânditorul in-
sistă de altfel. Cioran nu crede cu adevărat în
ceva, o spune de altfel cu nereținută plăcere, nu
crede niciodată la modul grav (specific oame-
nilor de acțiune), câtă vreme pentru el contează
în primul rând acest conflict cu lumea: „nu am
crezut niciodată cu adevărat în ceva. (...). Nu
am crezut niciodată cum trebuie în ceva (.......).
Nu am luat nimic în serios. Singurul lucru pe
care l-am luat în serios a fost conflictul meu cu
lumea. Tot restul pentru mine a fost un pretex-
t”3.
Pentru Cioran, plictiseala contează ca o re-
velație care-i oferă soluția inactivității și a ac-
ceptării condiției marginale: „Este revelația
insignifianței universale, e certituduinea dusă
până la stupoare sau până la suprema clarvizi-
une a faptului că nu poți, că nu trebuie să faci
nimica nici în lumea de-aici, nici în cealaltă,
că nu există nicio lume care să ne poată con-
veni și satisface. Din cauza acestei experiențe
(...) nu am putut face nimic serios în viață. la
drept vorbind, am trăit intens, fără a mă putea
însă integra în existență. Marginalitatea mea nu
e accidentală, ci esențială (...). Totdeauna visul
meu a fost să fiu inutil și inutilizabil. Ei bine,
mulțumită plictiselii, mi-am realizat visul”4.
Scriitorul se consideră un om inactiv: „Dacă aș
fi fost un om activ, m-aș fi sinucis. Sunt un om
pasiv, incapabil să intervină, sunt neresponsa-
bil, mi-e teamă de orice responsabilitate. Însăși
ideea de responsanbilitate mă îmbolnăvește”5.
Cioran refuză acțiunea câtă vreme aceasta
conduce la pierderea condiției ideale a indivi-
dului: „0mul era condamnat încă de la început.
În acțiune, el uită plenitudinea primordială ca-
re-l ferea și de timp, și de moarte. Din propria
sa voință, el s-a pus în slujba ruinei”6. Mai mult,
acțiunea este sinonimă distrugerii echilibrului
lumii, al creației din momentul absolut al în-
ceputului: „Tot ceea ce omul întreprinde se în-
toarce împotriva lui. Orice acțiune este izvor de
nefericire pentru că acțiunea e contrară echili-
brului lumii, înseamnă să-ți propui un scop și
să te proiectezi în devenire. Cea mai mică miș-
care este nefastă. Declanșează forțe care până la
urmă te strivesc. A trăi cu adevărat înseamnă a
trăi fără scop (...). Orice forță pe care o declan-
șează îi dăunează. E un animal care a trădat:
istoria e pedeapsa lui”7.
În imaginarul ce se conturează din scrisori,
mărturii ori caietele cioraniene reține atenția în
mod deosebit parazitul, omul care nu a făcut
nimic, omul care a rămas marginal, asigurân-
du-și distanța necesară față de o lume căzută în
orizontul istoriei și al devenirii. Cioran, după
cum bine se cunoaște, are experiența perioadei
în care a fost, aproape un an, profesor la Brașov,
trebuind să se adapteze în mod simbolic unui
orar pe care îl simțea deformator. Probabil,
aceasta i-a întărit convingerea că el nu trebuie
să lucreze și trebuie să evite „mecanismul” ca-
re-i amenință autenticitatea ființării: „Nu poți
avea o meserie dacă te gândești la moarte. Poți
trăi numai așa cum am trăit eu. La periferia a
tot și toate, ca un parazit. Sentimentul pe care
l-am avut mereu a fost cel al inutilității, al lipsei
oricărui țel”8. Ca un autentic și simbolic parazit
a trăit Cioran la Paris, bucurându-se multă vre-
me, deși depășise vârsta, de serviciile unei can-
tine studențești. Cel care nu a făcut nimic, cel
care nu s-a implicat în realitate, păstrându-și
amintita „plenitudine primordială”, este până la
urmă cel care a înțeles (și Cioran subliniază cu-
vântul): „Am frecventat oameni de toată mâna,
oameni care au înțeles. Pentru mine, omenirea
e compusă din două categorii: cei care nu au
înțeles (ceea ce în realitate reprezintă aproape
întreaga omenire) și cei care au înțeles, câțiva
doar. Ei bine, ce vrea să însemne că «ai înțeles»?
Am cunoscut la Paris un cerșetor care cânta la
flaut pe terasele cafenelelor. Cugeta tot timpul.
Într-o zi, a venit la mine acasă complet disperat.
Credeam că murise, deoarece nu-l mai văzusem
ani de-a rândul și nu avea domiciliu stabil, nu
locuia la nicio adresă cunoscută. Uneori, dor-
mea pe sub poduri, alteori în marile hoteluri,
căci obișnuia să câștige de obicei mulți bani, ri-
sipind însă totul. Când l-am văzut de astă dată
aici, i-am spus: «Ascultă, tu ești cel mai mare
filozof din Paris, unicul mare filozof contempo-
ran». El mi-a răspuns: «mă iei în râs, îți bați joc
de mine». I-am răspuns: «Nu, nici gând. Ți-am
spus asta pentru că tu trăiești, cugeți tot timpul;
tu experimentezi problemele, și problemele tale
sunt amestecate cu propria ta viață». Existența
lui mi-o amintea pe cea a filozofilor greci care
stăteau de vorbă pe străzi și în piețe. Vorbele lor
se confundau cu viața însăși”8.
A nu participa la evenimente și la lume este
dreptul pe care și-l rezervă un individ lucid,
care aceptă convenția și spectacolul lumii, fără
nicio implicare: „Toată viața am avut pretenția
extraordinară de a fi omul cel mai lucid pe care
l-am cunoscut (...). Am avut convingerea asta
profundă că nimeni n-a priceput nimic. Însă
nu era o formă de dispreț, ci doar o constata-
re: toată lumea se înșală, toată lumea e naivă.
Iar eu îmi acordam șansa - sau neșansa, cum
vreți - de a nu mă înșela și, ca urmare, de a nu
participa în fond la nimic, jucând doar o co-
medie pentru alții, fără să particip la ea”9. Cel
care are o asemenea perspectivă față de reali-
tate este parazitul, condiție pe care Cioran și-o
impune în biografia creată prin supralicitarea
semnificațiilor: „Am preferat să duc o viață de
de parazit, decât să mă distrug lucrând. Asta a
fost o dogmă pentru mine. Când am venit în
străinătate, mi-am dat seama imediat de lucrul
ăsta. Am acceptat o mizerie oarecare, ca să-mi
păstrez libertatea. Viața paradiziacă de parazit,
adică de proiecte pe care nu le respecți, mi s-a
părut suportabilă”10.
În altă categorie se înscriu marii ratați, ad-
mirați de Cioran pentru faptul că nu s-au im-
plicat in realitate, sustrăgându-se astfel forței
distructive a acesteia: „În București am cunos-
cut o grămadă de lume, și mulți oameni inte-
resanți, în special ratați, tipi care veneau la ca-
fenea, perorau și nu făceau nimic. Trebuie să
mărturisesc că pentru mine aceștia erau oame-
nii cei mai interesanți din București. Tipi care
n-au făcut nimic în viață, dar care erau foc de
inteligenți”11. Mai mult, „cei care au înțeles sunt
în general cei care au eșuat în viață”12.
Nu în ultimul rând, contează bețivul, care
își anulează luciditatea și individuația pentru a
trăi în consubstanțialitate cu întregul, integrân-
du-se acestuia la modul aproape vegetativ. De
aici admirația nereținută pentru bețivii exem-
plari sau, după cum îi numește, bețivii clasici.
Atunci când Gabriel Liiceanu îl întreabă cum
de nu a devenit alcoolic ca variantă a uitării de
sine, Cioran mărturisește că se îmbăta „foarte
des”, în tinerețe: „Credeam chiar că o să devin
bețiv, pentru că îmi plăceau starea de inconști-
ență și orgoliul dement al bețivului. La Rășinari,
unde reveneam în vacanțe, admiram enorm be-
țivii clasici, care erau beți în fiecare zi. Era mai
ales unul, care umbla însoțit de un violonist și
care fluiera și cânta tot timpul. Ăsta e singurul
tip interesant din tot satul, gândeam eu, singu-
rul tip care a priceput, care și-a dat seama”13.
Cioran sugerează că refuzând acțiunea și im-
plicarea în lume prin acțiune, omul refuză în
ultimă instanță să tulbure armonia configura-
ției întregului, stabilită în momentul creației.
Cel puțin din această perspectivă renunțarea la
realitatea imediată și la ceea ce-i oferă aceas-
ta devine modalitatea de a găsi divinul. Cioran
menționează deloc întâmplător situația unui
individ care a pierdut totul și care „se mulțu-
mea să trăiască într-o mansardă”, îi este recu-
noscător regimului comunist, fiindcă, după ce
a pierdut totul, l-a găsit pe Dumnezeu.
Note
1	Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993,
p. 210.
2	Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M.
Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran, București,
Humanitas, p. 68.
3	Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993,
p. 169.
4	Ibidem, pp. 31-32.
5	Ibidem, p. 164.
6	. <?>	Ibidem, p. 199.
7	Ibidem, p.199.
8	. Ibidem, p. 38.
9	. Ibidem, p. 50.
10	Gabriel Liiceanu, Op. Cit., p. 70.
11	Ibidem, p. 91.
12	Ibidem, p. 82.
13	Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993,
p. 50.
■
21
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
showmustgoon
Adevărul-secvență (II)
■ Oana Pughineanu
Cu siguranță nu doar știința va fi cea care
va avea de „învățat” de la google, și nu
doar oamenii de știință se vor simți de-
pășiți de fantastica putere de predictibilitate a
„adevărului-secvență”. Școala însăși, felul în
care se învață începe să depindă dacă nu direct
de divinul Google, atunci de noi instrumen-
te despre care nu se știe încă cum vor afec-
ta mintea umană. Pesimiștii vorbesc despre o
„demență digitală”. Spre deosebire de big data,
despre care vorbeam în prima parte, mintea
umană se descurcă greu fără corelație sau mo-
dele. Analfabetismul funcțional înseamnă inca-
pacitatea de a realiza corelații. Un autor precum
Manfred Spitzer consideră că utilizarea noilor
tehnologii în special în primii ani de viață și
de școală produc daune mentale majore. Noile
tehnologii funcționează prin excluderea cor-
pului celuluialt și chiar a propriului corp din
procesul învățării. Este greu să ne imaginăm
Balazs Peter
Portretul lui Kâs Kâroly (1993), ulei pe pânză, 90 x 70 cm
felul de a gândi, simți, comunica și relaționa cu
ceilalți după un parcurs educațional care exclu-
de vocea/prezența părintelui/educatorului în
favoarea unor proiecții virtuale care înlocuiesc
chiar și imaginea de sine (descurajarea învă-
țării numerelor și numărării cu ajutorul dege-
telor). Spitzer dă exemplu celebrului caz Baby
Einstein, o serie de DVD-uri produse începând
cu 2003 de compania Disney. Lor li s-au adău-
gat tot felul de programe baby-Tv și alte DVD-
uri pe care părinții le-au cumpărat încrezători.
Cercetările asupra învîțării limbii de către be-
beluși nu au fost însă favorabile acestei industii
care se adresează copiilor mici și foarte mici.
Copiii care au contact direct cu educatorul pot
învăța să recunoască sunte extrem de variate.
În schimb, „s-a observat că mediile electronice
nu au dus la niciun fel de învățare”. De fapt, ne
spune autorul Demenței digitale, „dacă în fazele
relativ rare în care [bebelușii] sunt treji, atenți
și capabili să absoarbă cunoștințe sunt puși în
fața unui ecran este în principiu același lucru
cu a-i duce într-o pivniță”. Disney a retras de pe
piață DVD-urile Baby Einstein, returnând inte-
gral costurile, nu fără a fi încercat pe perioada
a doi ani să conteste rezultatele unui studiu pu-
blicat în revista Science în 2007.
Desigur, nu doar timpul petrecut cu părin-
ții (sau cu televizorul) este invadat de modele
pieței libere ale tehnologiei și a gadgeturilor.
S-a observat de curând cum învățământul ro-
mânesc a încercat să se adapteze unor proble-
me de „lumea întâi”, încercând să folosească
tehnologiile de predare on line cu puținii elevi
„privilegiați” care se pot conecta. Încercările
de digitalizare ale învățământului nu sunt noi.
Proiecte mai vechi cu efecte la fel de rizibile
s-au dorit a fi implementate în lumea a treia.
Proiectul Un laptop pentru fiecare din 2007 a
eșuat din motive lesne de înțeles în țările în
curs de dezvoltare. Nu ajunge să trimiți un cal-
culator într-un ambient în care lipsește tot ce
ține de cultuta rețelei și chiar rețeaua însăși. În
plus, „eforturile de a sprijini școlile primare din
Abuja au eșuat după ce elevii au accesat diferite
site-uri cu conținut pornografic”. Dar pe lângă
faptul că tehnologia se dovedește a fi un mod
de a îndepărta elevii de la învățătură, ea afec-
tează chiar învățarea (atunci când ea are loc),
memoria și profunzimea elaborării unui conți-
nut. Interesante experimente în ceea ce privește
memoria există încă din anii 70. Unul dintre
ele ni se pare în special semnificativ: „Subiecții
erau lăsați să privească câte două secunde cu-
vinte pe ecranul calculatorului. După o pauză
scurtă, apărea următorul cuvânt. Înaintea înce-
perii experimentului, subiecții au fost împărțiți
aleatoriu în trei grupuri. Primul grup trebuia să
spună dacă cuvintele sunt scrise cu majuscule
sau minuscule, al doilea grup trebuia să spună
dacă e vorba despre substantive sau verbe, iar
al treilea grup trebuia să spună dacă cuvinte-
le desemnează ceva însuflețit sau neînsuflețit.
La sfârșitul experimentului, după câteva zile,
participanții la test erau întrebați ce cuvinte își
amintesc. S-a dovedit că memorarea depindea
de ce făceau subiecții cu acele cuvinte «în cap».
Cu cât se gândeau mai intens la ele, cu atât mai
bine și le aminteau”. Învățarea scrierii cu ajuto-
rul laptopului, unde copiii nu mai copiază cu
mâna ceea ce este scris pe tablă ci ating cu de-
getul pe un ecran cuvinte sau bucăți de cuvinte
presupune un grad extrem de mic de profunzi-
me a elaborării.
În plus memoria este afectată prin dezac-
tivarea pârghiei motivației de către toate teh-
nologiile de stocare (de la carduri la cloud sau
nebuloasa online care ar fi depozitara tuturor
informațiilor). Psihologii numesc acest lucru
„efectul Zeigarnik” și „efectul cliffhanger”.
Primul se referă la faptul că activitățile neter-
minate „sunt memorate în medie mai bine de-
cât cele terminate”. Cel din urmă „se referă la
tehnica narativă de a întrerupe povestea într-un
moment tensionat”. Se pare că acest efect este
mai mare la copii: „Caracteristic pentru copii
este că țin minte doar acțiunile neterminate, iar
pe cele terminate le uită complet sau aproape
complet”. Mai târziu, în viața adultă internetul
va „ajuta” tot mai mult individul să considere
că munca sau problemele depozitate pe supor-
turi digitale sunt puse la „loc sigur” și nu mai
trebuie să se ocupe de ele.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
27
genul epistolar
Cartoli-NA NO-rilor
■ Cristina Struțeanu
Așadar, mult dragii mei nano, nino, sau cum
veți fi fiind, ăsta-i numele ce vi l-am dat -
m-am trezit că n-am încotro - doar vă pri-
vesc și vă vorbesc întruna, în prostie. Am aerul că
mă oglindesc, mă răsfrâng în voi. Bineînțeles, și voi
în mine. În ce chip o fi asta, Doamne, iartă-mă?!
Uneori vă alint. Alteori, mă prefac și vă mint. Că
nu-mi pasă de voi. M-am trezit că vă simt, culmea,
ai mei! Puișori! Da, sunt carevasăzică ființă cu ca-
pul în nori, nicidecum cu picioarele pe pământ.
Cum și când s-a născut starea mea, nu știu. (Tot
astfel, ca mine acum, a răspuns un premier din
Republica Moldova, la o conferință de presă: „Iacă,
io asta nu mai știu”... Păi, dacă nu știa omul?)
Când am aflat că unora dintre voi, norii mei,
vi se zice „mammatus”, de la mamma din latină,
pentru că păreați, uneori, a avea sâni, m-am supă-
rat! Ce să fac? Da, sunt forme rare, o apariție, cu
guguloaie ce umplu bolta și oamenii se năpustesc
să-i pozeze. Pare-se că-n Timișoara, prin 2015, și-
au dezvăluit unii natura spectaculară peste urbe.
Și-n destule alte locuri prin lume. Ce-i cu asta?
Oricum, nu prea vă pricepe nimeni seducția. Auzi,
mammatus. Bănui că nici vouă, norilor, nu vă place
numele. Printre altele, atunci când vă simt ai mei,
îmi vine să fac curățenie, să mătur ograda cerului.
Firește cu un târn, ca pe bătătură. Și se face că ră-
mân dâre lungi alburii, un fel de țărână. Sunt nori
numiți „stratus”. O amică itinerantă, pe care-am
botezat-o Pistolara, și de la genul e-pistolar și de la
vâlvâtaia din ea - că tot nu știam cum i se zicea cu
adevărat - avea alte idei. Vedea în norii ăștia sche-
lete de păsări dispărute, fie fosile, fie decimate de
bravii oameni. Marinari ce poposiseră pe malurile
unde țopăiau ele, acele păsări, fără să zboare. Că
nu era... nevoie, nu erau prada niciunui animal,
n-aveau rivali. Va să zică... zborul cel maiestuos, la
origini, are frica?!... Hm.
Balazs Peter
Malul lacului (1981), ulei pe lemn, 54 x 76 cm
Deci mătur sau dau zăpada. O clădesc în caze-
mate și castele, o bulucesc, o rotunjesc, mă joc cu
ea și ce de chipuri nu deslușesc... Vorbim, vorbim.
Așa cum, spre afund de ape, ai beția adâncurilor,
de ce n-ar fi și beția norilor? Când te uiți prea mult
la cer. Care naște, din păcate au ba, beția de cuvin-
te. Ți-e greu să te oprești, să te mulțumești doar să-i
numești. Ți-e greu...
Na-no, ni-no... Nu așa fac sau făceau puradeii?
Când mână cu... mâna vreo mașinuță? Înainte de
cele teleghidate sau jocurile pe tablete? Pe toți, pe
toți îi fascinează alarma poliției, salvării, pompi-
erilor și ce-o mai fi sunând strident și fluierător.
Ritmul acestui zgomot - na-no, ni-no - e cotropi-
tor, captivant, se cere luat în stăpânire. Nu lăsat de
capul lui. E printre primele mimetisme ale micii
copilării. Și-i vezi, îi vedeai umblând de-a bușilea,
cu acel auto miculuț, cântându-și mantra inocen-
ței: Ni-no,ni-no... Viitori camionagii de tiruri? Aș!
Norii dară. Mă apropiasem demult de voi, di-
nainte de a citi cartea singulară a lui Petru Creția. De
nici nu știu ce sunt notațiile lui. Eseuri? Meditații?
Jurnal poetic? Nu-s fulgurante, nu. Ci elegante, dis-
tinse, așezate cu o tihnă suverană, așternute peste
lumea de zi cu zi, precum întâiul omăt. Cel pur.
Venit liniștit, tăcut, nu învârtejit. Nimic haotic.
Zice: „Vei fi fost cândva o pasăre sau însuși vântul,
așa îți vine să crezi, pentru că vine un ceas când
îți rămâne, printr-o singură fereastră, o singură
priveliște, oricare ar fi ea.” Da, mă aflu în ceasul
acela, domnule Creția, profesor al meu. Petrule, că
putem fi per tu, doar am trecut de vârsta vârstelor.
„Ce dulce mor și fără suferință zăpada, norii, zile-
le și umbrele”. Nu deseori, ci doar uneori, rareori,
domnule profesor. Altminteri, ce zbateri nu sunt...
Dar râvnesc la pacea asta. Domnia ta, Petrule, ai
atins-o? Așa pare. „Prin ce minune se desface, albă,
înstelată și ușoară neaua din asuprirea bolții de
cenușă sură.” Nu, nici mie nu-mi place cerul opac,
dar nici... senin. Voi stârni indignare desigur, dar
cine se va opri să afle ce gândesc? Iată, norii lui:
„Stânele sălbatice ale cerului, sălașul străvechii
lumini, răsadnița viselor mari”. Ei da, ce imagine.
Sublimă. Nici nu amintește de turmele norilor, oițe
ce pasc cerul. Ar fi fost loc comun, banal, spune
doar „stâne” și încă - sălbatice. Atinge ceva-ul de
neatins. Voi, norilor, vă veți fi simțit puși în valoare
de cartea asta, înnobilați, nu mă-ndoiesc... Și toate
acele citiri ale imaginii voastre, în cheie culturală,
v-au făcut să dați din codițe, gâdilați? E vorba des-
pre glorie. Vă interesează? Mă mai gândesc.
Dar eu, că-s mai frustă, mai frugală, gust poa-
te mai la iuțeală o simplă pastorală. Bucolică. Vag
idilică. Totuși, nu pășunistă. Șt.O. Iosif, celebra lui
Doină: „Se tânguiesc /tălăngi pe căi/Și neguri cresc/
din negre văi./Plutind pe munți. (.....) Și neguri
cresc/S-anină-n crengi/Sus peste plai/Tăcutul crai/
Al nopții reci/Umbrind poteci/Se-nalță-n zări...”
Negurile sunt numite de meteorologi - nefologi (!)
îi cheamă pe cei ce se ocupă de asta - nori joși, cei
mai de jos, nicidecum înalți, ceață. Binecunoscuta
ceață. Poate fi lăptoasă, vineție, plumburie, întune-
cată. Neguri. Tot nino-nino oare? Nori ce-ați cobo-
rât printre noi. Înfrigurând. Umezind. Vârând fior
de teamă. Pentru cine nu-i obișnuit. Pentru dragii
de orășeni, oamenii de asfalt. Dar „La făgădău,/La
Vadul-Rău/Sus, la răscruci,/Vin trei haiduci/Pe cai
mărunți./Grăiesc încet”... Firește, se simt în largul
lor îmbăiați în neguri, și acuși, acuși, or să dea „Un
chiot lung/Din mii de guri...” Îți vine să zici: „Mai
suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine vreodată?”
Nuu?
Nu-i așa astăzi. Nu mai e. Ba, și muieri fără tro-
tuare se trezesc cutremurate de spaimă. Am întâl-
nit. Când am venit într-o vară la căscioara mea din
Piatra Craiului, se făcea că era la mine o femeie,
o săteancă. Numai ce-o văd punând mâinile-n
cap cu țipăt mare - Aaaaau!! Mă răsucesc și, din
spate, duum-duum, se apropia o oaste de nori, de
negură, la firul ierbii. Dușmănește. Cu foșnet surd.
Vuiet înăbușit. Compactă, nu cu fuioare, pe care
le botezasem cândva - fetele ceții. Un zid de an-
tracit. Niciodată nu s-a mai repetat și nu l-am mai
întâlnit pe aiuri. S-a lăsat întuneric total. Și-a fâșâ-
it înfricoșător. Am intrat într-un tunel. A cuprins
casa negura... Ni s-a părut un veac. Am ieșit iute și-
am văzut-o cum își continua înaintarea spre vale.
Părea un calup de noapte umblător. Rău vestitor.
Purtător de blesteme. O piază rea. Eu am râs, n-am
zis nimica, dar vecina a zbughit-o la ea acasă și-n
vara aia m-a ocolit.
Eh, femeile, femeile, femei singure... Într-un sat
din Siberia, afund, Svetlaia, nume ce va fi însem-
nând luminoasa, că Luminița se zice Svetlana, ce
argument pe mine, acolo, pe râul Olei, ce se varsă
în niciun altul decât în fluviul Amur, acolo, unde și
Baikalul e prin apropiere, câteva femei petreceau
ele înde ele. Bătrâne, cu votcă îndoită cu sirop de
afine. Sărbătoreau ziua aniversării Marii Revoluții,
precum americanii, hm, Ziua Recunoștinței, cât o
mai fi și aia. „Trăiască Revoluția!” „În ciuda râurilor
ei de sânge, a dat naștere acestui scurt moment de
fericire...”, zice Andrei Makine. Iar ele, una alteia:
„Să nu ne mai gândim la altceva! E prea dureros, să
nu ne mai gândim! În seara asta, cel puțin. Nimic
nu-i aduce înapoi pe cei dragi, nici sărutările miro-
sind ca zăpada dintâi, ori ca ultima, cine mai știe...
Nici ochii în care se vedeau norii ce lunecau spre
Baikal, spre Urali, spre Moscova asediată. Ei au
plecat după norii aceia și i-au ajuns din urmă sub
zidurile Moscovei, pe câmpurile înghețate scur-
mate de tancuri. Și norii au încremenit în ochii lor
21
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
larg deschiși, opriți pe vecie din ușoara alunecare
spre Vest. Culcați într-un șanț înghețat, cu fața răs-
turnată în cerul negru.” Da, norii mei iubiți, da. În
câte filme și-n câte romane, nu v-ați scăldat pentru
totdeauna în ochi de ostași. N-ați mai scăpat, ați
rămas captivi în apele ochilor. Parcă, cel mai de ne-
uitat e prințul Andrei Bolkonski și norii lui. Parcă,
„Război și pace” îi cuprinde de-a valma pe toți, fie
sărmani ori nobili, sub o uriașă umbrelă sau cupo-
lă. Pravoslavnica biserică, bolta Cerului.
Am văzut că nor se zice oblako, pe rusește.
Fiindcă țin minte doar atât din „Norul cu panta-
loni” al lui Maiakovski. Și nici măcar nu mi-e cla-
ră metafora poetului. Pare a fi o persiflare la adre-
sa pămpălăilor, din partea lui, vijelios futurist,
năvalnic și viril. „În sufletul meu bătrânețea loc
n-are (...) Topesc geamul cu fruntea fierbinte pe
geam”. Se-nțelege că-i un geam cu flori de ghea-
ță, împietrit de ger, ce imagine! „Sunt calm cum e
pulsul unui răposat/Văzut-ați ceva mai îngrozitor
decât fața mea când e calmă?!” Oare cum poate
descrie norii asemenea prearevoluționar bărbat?
Nu-i așa că-ncercați să vă închipuiți? „Dar iată/
vântoase/și nori/pe cer/ridicară o furtună barba-
ră,/de parcă muncitori albi/se-mprăștie-n zori/și
cerului grevă declară” Fulminant. Norii - munci-
tori. Retrăim clipe ce le voiam uitate, deși cumva
bat iar la uși. „Iată-/stelele decapitate,/iată cerul,
un abator/Cerule!/Scoate/Pălăria ta veche!/Vin
eu!/Nu se aude nimic/ Nici o silabă/ Iar univer-
sul doarme pe-o labă/ cu căpușele stelelor în
imensa-i ureche”. Phii, mi-amintesc, versurile
astea au făcut carieră la vremea lor. Bine că vre-
mea a trecut... Zău? Dar trebuie să ne rămână ca
imagine. Nu atât controversa - oare a fost ajutat
Maiakovski, de către soviete, să se sinucidă? „Alo?
mama?/ Fiul dumitale e suav de bolnav!/ I-a luat
inima foc/ Mamă, nu-s glume/Spune surorilor,/
Liudei și Oliei/că-i grav, că nu-i grav/Dar el nu
mai are ce face pe lume.”
Cel mai clasic oblako, „Norul”, e-n grădina lui
Pușkin: „Din toată furtuna, o!, nour stingher,/
Doar tu ai rămas pe limpede cer;/Doar tu mai
arunci un fior de-ntristare/În aerul plin de mi-
reasmă și soare.//Mult nu e de când, pe tot cerul
stăpân,/Pluteai fioros și cu fulgere-n sân;/Făceai
să răsune de tunete vântul/Cu ploaie adăpai, ars
de sete pământul.” Par ciudat de pașnice, cu toată
furtuna, vremurile și versurile, aproape nelalocul
lor. A fost vreodată astfel? Hm.
Poate, fiindcă sunt zodie de apă. Poate, fiindcă
am iubit lacurile de munte. Și-n munte, sus, nu
mai pot urca. Poate, fiindcă ochii mi-i pot încă
înălța, de aceea stau întruna cu capul pe spate,
privind în zări, până departe. Și ce văd e nease-
muit. Nu l-aș da pe nimic, cerul meu. Se deschid
portaluri, aerul vibrează, o lume de nori valsea-
ză, se-ntărâtă, se asmute, se liniștește, plutește,
plutește. Schimbă-ntre ei culori și forme, în zori
și în amurg te înnebunesc, se văluresc, rostogo-
lesc, răstoarnă ploi peste noi. Se lasă străpunși de
fulgere, pocnesc biciuri de foc, cern fulgi, toarnă
grindini, fărâmă grădini... Iar puhoiul de apă,
ehei, apa, de aici încolo poate începe povestea
vieții. Și a gândurilor noastre. A felului în care o
încărcăm. Pe apă, pe viață... Doar Masaru Emoto
ne-a dezvăluit lucruri uluitoare, despre care fost-a
vorba altă dată. Acum, norii, norii ne petrec... Și
când ești în avion, ce beție! Parcă abia te ții să nu
vrei să ieși prin hublou, pe geam. Și să umbli pe ei,
cu pași largi, rari, înceți. Să te pătrunzi de mersul
ăsta. Ca Iisus pe ape. Pășești cu un soi de catali-
ge, picioroange, să bați cu ochii cât mai departe-n
zare. Pasăre de apă, pasăre de nori. Cei mai tineri
Balazs Peter	Acasă la mama (1946), ulei pe lemn, 75 x 86 cm
dintre călători ar vrea să sară-n ei, ca pe-o saltea.
Din vată de zahăr. Să se giumbușlucească, sigur.
Nu-i dor de miracol, de miraj, de magie, pare fi-
resc, de ce n-ar fi?! Te simți în lumea ta. Și, cul-
mea, e adevărat.
Niște oblako dintr-ăștia - mă urmărește filo-
nul rus - am mai întâlnit, fără să-mi trezească
însă admirație, într-o carte de vâlvă. „Plânsul
lui Nietzsche”. Ficțiune romanesco-științifică. A
unui vestit modern psiholog, sau psihiatru, nu
mai știu, Irvin Yalom, născut la Washington din
părinți ruși-evrei. Lesne de imaginat care-i „plân-
sul” și-n jurul cui se încheagă. Lou Salome, psiha-
nalista, rusoaica lipsită de sentimentul vinei, pe
care au iubit-o Nietzsche și Rilke, parcă și Jung și
Freud. Tare personalitate, de. Doar norii, doar voi
m-ați interesat din toată tărășenia, fiindcă vi s-a
atribuit un rol, mare rol, și nu-i prima oară. Zice
autorul cum că celebrul pacient, în sfârșit, s-a pus
pe povestit. A verbalizat, ce cuvânt oribil: „Lângă
Lacul Orta - tonul lui Nietzsche deveni și mai
blând, ca pentru a-și împiedica vorbele să-i calce
în picioare gândurile delicate - am urcat odată cu
ea pe vârful Sacro Monte (ce nume!) pentru a pri-
vi un apus auriu. Doi nori luminoși, tiviți cu roșu,
care păreau două fețe unite, au trecut pe deasupra
noastră. Ne-am atins încet.” Iar ea, EA nu ținea
minte dacă l-a sărutat...
Pistolara mea însă da, fata zănatecă aflată-n
tren, ce de mai ținea minte. Și nume și feluri de
nori pe deasupra. Cirrus, cumulus, nimbus, al-
tus, de stratus deja am pomenit. Mi-am amintit
că vorbea și de unii lenticulari, taborici. I-am că-
utat și eu și i-am aflat, în fotografii din Scoția și
Irlanda. Par a se rostui când vântul, vânt puternic,
suflă frontal spre un munte. Împinge cu forță no-
rii. Care nu se sparg de peretele de piatră, ci se
învârt în jurul lor ca fusul și formează o pălărie
uriașă. Sau mai multe, puse una peste alta ca papa
cu-ale lui coroane. Minunăție. Și absorb și-o lu-
mină stranie, străvezie, și-o răsfrâng, oh.
„Închide ochii - fii în nori. Lasă-te iubit.” Asta
n-am citit-o în scrieri literare, curios, nu? Ci în
cărțile doctorului Joe Dispenza, pare-mi-se itali-
an, trăitor în America, autor al cărui ecou crește
și-mi doresc să fie din ce în ce mai mare. Știți ce
spune, dragilor mei nori? Ceva despre câmpul in-
vizibil cuantic de informație, câmp de inteligență
personală și universală, aflat atât în interiorul, cât
și în jurul nostru. „De aici, provine viața, infor-
mația, energia, conștiința și conștiența tuturor.
Asta e iubirea! Ni se oferă totul din iubire. Din
ea se nasc și supernovele și buburuzele, fluxul
și... O conștiență universală responsabilă pentru
tot. Când faci conexiunea ta cu ea, când treci de
la egoism la altruism, devii și tu conștiență pură,
în afara timpului. De spațiu nici nu mai vorbim.
Închide ochii - fii în nori. Lasă-te iubit.”
Păi, drăguților mei nino, nano-nino, norilor,
e mai de-a serioaselea decât părea. E un fel de...
„pe viață și pe moarte”! Și eu care-o pornisem în
joacă. Cu viermișorul ludic din mărul meu. Chiar
mă temeam un pic c-o să vă puneți pe râs. Pe sea-
ma capului în nori. Nu degeaba însă eram magne-
tizată de voi. Habar n-am cum s-a pornit. Și când?
Un paradox. N-a fost afară, sub boltă, senină au
ba. În copilărie, când am început să merg la ci-
nema, asta se petrecea la cinematograful „Volga”
(tot nume rusesc). Și ecranul albicios, colbuit, îmi
părea un cer cam urât. Mare și sus. Pâclos. Cu
nori opaci, înalți, nu neapărat apăsători, dar terni.
Tern. Greu de suportat mult timp. Părea că nici
nu-i aer în sală. Doar praf. Și-o să-mi cadă pe cap.
Cerul cel sufocant. Până... începea. Filmul - cava-
lcadă de nori. Așa că am rămas, până târziu, cu
sentimentul că-n nori sunt filme. Le văd. Se joacă
mereu ceva. Sau altceva. Niciodată n-a fost să nu
fie nimic...
Cum să nu vă iubesc?! Orișice mărețe simboluri
sau dimpotrivă, nimicuri, apă chioară, evaporată,
ați cuprinde în voi. Ar fi posibil să nu vă iubesc?
Cea care ar vrea, cu orice chip, să fie în nori...
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
social
Distanțarea
care ne-a apropiat
■ Marius Stan
Balazs Peter
Stradă între ape (1970), ulei pe lemn, 86 x 68 cm
Nu-mi plăcea câinele vecinei. Scund și
îndesat, mă lătra și sărea pe pantalonii
mei călcați impecabil. De două ori am
vrut să deschid ușa blocului nostru din Chicago
și să îi redau libertatea. Dar acum patru zile,
când duceam gunoiul - cu mască, mănuși și
tot ce trebuie - câinele s-a repezit la mine cu
o bucurie pe care credeam că numai oamenii
o pot arăta. Era fericit să mă vadă. Câinele. Pe
mine, cel care îl împingea cu piciorul în lift. Cel
care îl privea dezgustat și îl repezea din priviri.
Tocmai pe mine, vecinul de palier care atunci
când îl vedea pe hol îi striga: „Marș, javră!” în
Română și uneori în Engleză. Pe mine, cel care
zâmbea malițios când îl auzea schelălăind în
spatele ușii. După săptămâni de izolare, cine-
va era fericit să mă vadă. Și dintre toate ființele
care sălășluiesc pe Terra, s-a găsit un câine. E
clar că nu îmi plac câinii. Degeaba propovă-
duiesc eu pe la conferințe că: „Animalele de
companie aduc liniște sufletească” sau că: „Tot
ce mișcă e viu!”. Adevărul e că nu îmi plac ani-
malele de companie. Nu îmi plac animalele în
general pentru că lasă păr. Mă face asta un om
rău? Poate că da. Îmi plac însă oamenii. Îmi
place să îi descopăr, să înțeleg bucuriile și sufe-
rințele lor, să mă pun în locul lor, să mă strecor
în viața lor și să le zic: „Îmi sunteți dragi!” Mă
face asta un om bun? Poate că nu. Probabil că
nu. Sigur că nu. A fi bun sau rău nu depinde de
predispoziții sau înclinații. Depinde de decizii.
Niciodată n-am dat atenție colegului meu
John. Chiar îl cheamă John, nu glumesc și nu-i
nimic rău în asta. Suntem colegi la un institut
de cercetări în Chicago. John nu iese niciodată
în evidență. El stă doar acolo, pe scaun, ascul-
tând liniștit în timpul ședințelor, pregătind cu
grijă rapoarte, dispărând încetișor în fundal.
John nu participă la discuții. Uneori mi se pare
că seamănă cu un tapet. Creează o anume am-
bianță dar nu sare în ochi. Mi-a zis odată că
discuțiile nu folosesc la nimic. „Toți plecăm cu
ideile cu care am venit” - a legiferat el. L-am
contrazis și am dat ca exemplu un proiect re-
cent, pe care chiar el l-a susținut. „Vezi, ți-ai
impus opinia și până la urmă toți am fost de
acord” - i-am șoptit, triumfător. „Am fost de
acord de la început” - a zis el - „A fost idea ta”.
O zi și o noapte m-am gândit la asta. Poate că
e mereu idea mea, poate că nu dau nimănui o
șansă să propună ceva nou, valoros. E greu să fii
prieten cu John și cu soția lui. Am fost împre-
ună la câteva concerte în aer liber, inclusiv la
Bob Dylan, am mâncat și am băut și am cântat
împreună dar niciodată nu i-am simțit aproa-
pe. Am păstrat mereu distanța necesară unei
prietenii convenabile, fără complicații. Numai
că acum trei zile, în timpul unei teleconferin-
țe, John m-a întrebat ce-mi face familia. Ba
chiar a pronunțat corect numele soției mele:
Liliana. Fără accent și fără sunete lipsă. Liliana.
Rușinat, m-am străduit să-mi găsesc cuvintele.
Cum naiba o cheamă pe soția lui John? S-a pre-
zentat de nenumărate ori, ca să nu mai vorbim
că el o menționează în fiecare conversație te-
lefonică. Cumva Tamara? Sau poate Teodora?
Sau Tereza? Ceva cu T. Poate Tatiana sau Tania?
Cred că așa ceva. Nu, nu sună bine. Într-un
sfârșit, am zis: „Noi suntem bine. Ce face ... so-
ția ta?” Ca răspuns, John a zâmbit. I-am văzut
zâmbetul pe ecranul calculatorului. Un zâmbet
simplu, sincer, îngăduitor. Și, după mulți ani
de lucrat împreună, l-am simțit aproape. Prin
internet, prin cabluri și unde electromagnetice.
L-am simțit nu ca pe un coleg, ci ca pe un prie-
ten. OK, gata cu povestea asta.
Un văr de-al meu a murit acum câteva zile.
Avea o „afecțiune pre-existentă” și probabil a
căpătat virusul COVID-19 în spital. Ultima
dată când ne-am văzut, la o întâlnire de familie,
arăta bine, fermecător, energetic, plin de via-
ță. Ne-a prezentat soția și copilul, ne-a poves-
tit despre afacerea lui prosperă cu sisteme de
securitate și ne-a promis că vine să ne vadă în
America. Mi-a fost drag de el. L-am admirat că
a reușit să facă atât de multe în ciuda „afecțiu-
nii pre-existente”. Le-am zis copiilor mei: „Uite
un om curajos, neînfricat. E sânge din sângele
vostru. Să fiți tari și îndrăzneți ca el!” Înainte
de a muri, am vorbit cu vărul meu prin telefon,
peste Atlantic. Mi-a zis: „Marius, ești un om
bun. Mă mândresc cu tine.” Am pus palmele
peste ochi și am plâns, am plâns înlăuntru, să
nu mă vadă nimeni. M-am întrebat dacă am fă-
cut tot ce se putea, dacă puteam să fac mai mult,
dacă viața lui putea fi salvată. Vărul meu a fost
îngropat într-un cavou modest, lângă părinți.
Conform legislației în vigoare la acel timp în
România, la ceremonie au participat mai puțin
de opt persoane.
Într-o după-masă am trecut pe la farmacia
din colț să-mi iau medicamentele. Imediat ce
am intrat, o fată, probabil stagiară, m-a întâm-
pinat cu: „Bine ați venit la farmacia noastră!”
I-am răspuns cu: „Bine v-am găsit!” Am zis așa
cumva pentru a o face să simtă că slujba ei este
importantă și că noi, clienții, apreciem rolul ei
în acest angrenaj complex și uneori obscur al
industriei farmaceutice. Mi-a zâmbit fals, așa
cum e normal după cinci sute de zâmbete pe
zi. Uitându-mă în jur, am văzut flori în vasul
din colț, zambile și trandafiri. Frumos. M-am
gândit la nunți și aniversări. Au trecut treizeci
și șase de ani, lungi și grei din căsătoria noastră.
Și fermecători și uneori fericiți. La ghișeu, far-
macista șefă m-a întâmpinat cu obișnuitul: „Ce
mai faceți, domnu’ Stan?”, la care am răspuns
cu obișnuitul: „Mersi, bine”. Ne despărțea un
ecran transparent, din plastic, pus acolo pentru
protecția ei și a mea. Am așteptat câteva minute
să pregătească medicamentele. Unele erau deja
în pungi de hârtie cu numele meu imprimat
rece, în litere Times New Roman, mărimea 12.
Într-un târziu s-a apropiat de ecranul transpa-
rent și m-a privit cu blândețe. Din instinct, am
făcut un pas înapoi ca să mențin distanța de doi
metri. La fel a făcut și ea, crezând că o să stră-
nut sau poate o să tușesc. O mască albăstruie îi
acoperea fața, cu excepția ochilor. Ochi strălu-
citori, inteligenți, vindecători. Pe ecuson scria
„Kim”. Prima dată când am observat asta. Am
ezitat o clipă și pe urmă am zis: „Mulțumesc,
Kim!” Poate că a zâmbit în spatele măștii. Poate
că s-a mirat și s-a gândit la cine i-a ales acest
nume, Kim. Nu o să știu niciodată. N-o să știm
niciodată. Ce știm însă, ce vreau ca toată lumea
să știe, este că pe farmacista mea o cheamă Kim.
La ieșirea din farmacie am dat peste o mani-
festație de protest. Lume multă, pancarte, ma-
șini claxonând, părinți cu copii în brațe, copii
cu părinți în gând, polițiști grași, împănați cu
veste de protecție și pistoale și canistre cu gaz
lacrimogen, trecători impasibili, bicicliști tre-
când pe roșu, pietoni pe mijlocul străzii, gâze
30
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
și fluturi și păsări rotindu-se deasupra intersec-
ției, o mare de oameni veniți să ceară ca lucru-
rile să fie schimbate în bine, ca omenirea să fie
mai bună, mai tolerantă, un vârtej de cuvinte și
strigăte și țipete disperate. „Destul!” scria pe un
panou purtat de o fată cocoțată într-o mașină
decapotabilă pe o căldură insuportabilă ames-
tecată cu ură și dorință de răzbunare pentru o
moarte pe caldarâm, cu genunchiul unui poli-
țist pe gât, o moarte prin sufocare, filmată cu
telefonul celular. „Nu pot să respir!” a zis omul
acela înainte de a muri. Am respirat adânc și
m-am uitat în jur la tinerii aceștia revoltați și
frumoși și naivi. Desigur, vor o lume mai bună,
mai dreaptă. Așa am vrut și noi, cândva. Numai
că lumile bune și drepte nu apar peste noap-
te. Uneori nu apar deloc. Am intrat în vorbă
cu unul dintre ei și m-a frapat sinceritatea lui.
„Voi trebuie să dispăreți”, a zis el. Se referea,
bineînțeles, la generația mea, cei peste cinci-
zeci de ani. Poate chiar la faptul că sunt alb, mă
rog, aproximativ alb. În mintea lui și poate că
în mintea multor manifestanți din ziua aceea,
dacă noi am dispărea peste noapte, lumea ar fi
mai bună, mai dreaptă. Cumva, așa a fost me-
reu de-a lungul istoriei: cei tineri încearcă să ia
locul celor vârstnici. Nu pentru că îi urăsc sau îi
disprețuiesc, ci pentru că vor o societate nouă,
Balazs Peter	Autoportret cu biserica Sf. Mihail (1999), ulei pe lemn, 81 x 65 cm
care să îi avantajeze. Înainte de a porni spre casă
i-am zis: „Ai grijă!” S-a uitat la mine și a plecat
fără să-mi răspundă. Apoi au continuat mani-
festația până noaptea târziu. Către dimineață,
grupuri venite cu mașini și cu sacoșe pregătite
au devastat câteva magazine, inclusiv farmacia
din colț. Au rămas doar trandafirii și zambilele.
Aici, în Chicago, purtăm mască de câteva
luni, din martie 2020. Nu e ușor dar trăim, su-
praviețuim. COVID-19 este o boală a sistemu-
lui respirator, cauzată de virusul SAR-CoV-2.
Virusul e tras în piept din tusea, strănutul și
vorbirea altuia. Masca nu trebuie purtată tot
timpul. Doar atunci când e posibil să respiri ae-
rul altcuiva, când cineva din apropiere tușește,
strănută, vorbește tare sau cântă. Ce ironie, poți
muri de la un cântec. Am ieșit de curând în parc
împreună cu patru familii, toți prieteni. Toată
lume a venit cu masca pe față. Scaunele pliante
au fost așezate cu grijă pe iarbă, păstrând dis-
tanța regulamentară de doi metri. Încet-încet
însă, pe măsură ce vorbeam, măștile au început
să cadă spre bărbie, apoi sub bărbie. Da, știu la
ce vă gândiți, toate măștile cad în cele din urmă.
În cazul acesta însă, au căzut mai repede decât
credeam, pe neobservate. Treptat, scaunele s-au
apropiat și oamenii au început să vorbească din
ce în ce mai tare pentru a acoperi zgomotul
străzii, zumzăitul ideilor care roiau prin creie-
rele încinse, foșnetul frunzelor, țiuitul urechi-
lor și - important - fundalul sonor al amintiri-
lor din țările natale. O vecină dintr-o țară sud
americană - unde n-am fost niciodată și nici nu
cred că apuc să mă duc - ne-a surprins cu de-
clarația că Statele Unite sunt în pragul unei re-
voluții. Ca urmare, din precauție, ea s-a ocupat
și și-a recuperat cetățenia țării natale pentru
ca, la o adică, să poată zbura acolo. Bineînțeles
că asta a stârnit și zâmbete și comentarii iro-
nice, inclusiv ale soțului ei European care a zis
că umorul nu are limite și că pentru a fi amu-
zant nu trebuie pașaport. Probabil toți ne-am
întrebat dacă Statele Unite al Americii vor trece
printr-o revoluție și dacă vor înceta să fie așa
de unite. Cred că răspunsul instantaneu a fost:
Nu! Societatea americană este robustă și inclu-
de mecanisme de reglaj, de re-balansare, care
s-au dovedit funcționale în trecut. America se
clatină, dar nu se prăbușește. Este ceva profund
în cultura cestor oameni veniți de pretutindeni
care îi face să revină la echilibru. Ceva puternic,
un pic arogant dar înălțător care le amintește că
S.U.A. este, cum zice imnul: „the land of the free
and the home of the brave”. Adevărat, „pămân-
tul celor liberi și casa celor viteji”. Nu mă tem
pentru Statele Unite așa cum nu mă tem pentru
România. Sunt țări puternice, încăpățânate, cu
oameni talentați și muncitori. Deosebirea apare
în caracterul pragmatic al americanilor, în con-
trast cu firea visătoare a românilor. Îmi place să
cred că ambele caracteristici sunt importante și
că au farmecul lor.
Într-o dimineață, în timp ce exersam în su-
fragerie, am trecut într-un univers paralel. Ca
fizician, știu că probabilitatea unui asemenea
eveniment este mică, mai ales într-un aparta-
ment cu patru camere. E posibil totuși ca exis-
tența noastră să parcurgă o traiectorie com-
plexă, multidimensională, pe care nu o putem
accesa decât prin proiecții 3-D. În proiecția din
dimineața aceea, făcută pe ecranul televizoru-
lui din camera de zi a apartamentului nostru,
un instructor de fitness dădea ordine în stânga
și în dreapta pe un fond muzical animat. Eu și
soția urmam instrucțiunile cum numai cei că-
sătoriți de mult timp o pot face. În timp ce miș-
cam alternativ brațele, menținând un echilibru
precar, m-am gândit cu bucurie la faptul că am
vorbit cu fiul și cu fiica mea și că sunt bine, pe
la casele lor, ocupați cu profesiile lor super-
tehnologizate și cu ideile lor de neînțeles. Am
vorbit și cu părinții mei și cu sora mea. Sunt
bine și ei, sănătoși, bucuroși să ne vadă și să ne
audă din depărtare. Soția se deplasa în dreap-
ta și în stânga ridicând genunchii în ritmul
muzicii, respirând sacadat și fluturând brațele
deasupra capului precum Nadia Comăneci la
finalul exercițiului de nota 10. Mi-a trecut prin
cap că, prins cu toată curățenia și dezinfecta-
rea și altele, nu i-am spus destul că e frumoasă,
că sunt mândru de copiii pe care i-a proiectat
și i-a executat, că viața mea depinde de ea în
multe feluri, nu toate culinare. Simțind ceva,
s-a întors spre mine și a zis: „Ce-i?!” Muzica
era dată tare așa că am strigat: „Mulțumesc!” în
vreme ce ea exersa pe „Simply the Best” al Tinei
Turner, sărind în sus și-n jos lângă mine. Mereu
lângă mine.
Chicago, 29 iunie, 2020
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
31
teatru
Ofensiva asiatică
la FITS 2020
■ Adrian Țion
Perseverent în acțiunile sale organizato-
rice, directorul Teatrului „Radu Stanca”
din Sibiu, actorul Constantin Chiriac,
s-a adaptat rapid conjuncturii actuale pande-
mice și n-a renunțat la Festivalul Internațional
de Teatru, organizat de 27 de ani la Sibiu. Astfel
că ediția din acest an s-a desfășurat online, fi-
ind „primul mare festival din Europa Centrală
și de Est” care a adoptat această formulă de
supraviețuire în anul marilor încercări viruso-
logice 2020. Și rezultatele n-au fost câtuși de
puțin neglijabile, în ciuda restricționărilor de-
ranjante. De pildă, că în aceste condiții - tea-
tru filmat - actorul nu simte pulsul publicului
și spectatorul pierde contactul cu actorul în
carne și oase de pe scenă. Magia apare vădit
diminuată, transmiterea mesajului e ocultată
print-o perdea de pixeli.
Spectacole din 30 de țări de pe 5 continente
au fost incluse în programul de 10 zile (între
12-21 iunie). Un bilanț făcut la repezeală ne
spune că 12 producții dintre cele prezentate ne-
au adus în prim-plan universul asiatic tradițio-
nal, cu stilul și specificitățile extrem orientale.
Interesant este că majoritatea acestora au fost
surprinzătoare îmbinări între tradiția niponă
sau chineză și cultura europeană. Un spec-
tacol lectură s-a axat pe o problemă politică:
Reunificarea celor două Corei, temă acutizată a
prezentului trecută prin filtru artistic. Teatrul
Metropolitan din Tokio a fost prezent cu două
spectacole: Richard al III-lea și Caractere.
Creatorul spectacolului Caractere, regizorul
Hideki Noda, spre a sublinia forța și trăinicia
artei scenice, citează din marele dramaturg
japonez Minoru Betsuyakus: Poate că teatrul
nu este un leac pentru societate la un anumit
moment în timp, dar cu siguranță este un leac
ce va avea efect mult timp de aici încolo. India
a participat cu un spectacol-dans, Inter-ruper.
Povestea prințesei deocheate
Povestea hamalului Gary Gay din Omul e om
de Brecht e spusă de Matsumoto Performing
Arts Centre. Un minunat actor din Taiwan, Wu
Hsing-kuo, a susținut un fabulos one man show
pe suportul textual extras din Metamorfoza
lui Kafka, ingenioasă suprapunere a formu-
lei Peking opera peste problematica nuvelei.
Producții în care Japonia și China tradiționale
sunt puse în oglindă cu literatura europeană se
regăsesc și în alte spectacole precum Coriolan
și Du Liniang, prezentat de Yue Opera Troupe
of China și Visul unei nopți de vară, produc-
ție National Centre for the Performing Arts.
Pentru a întregi lista acestor intersectări cultu-
rale remarcabile și pentru a cunoaște mai bine
arta extrem-asiatică, amintesc spectacolul dans
R.O.O.M. - Random. Organ. Oriented. Monster
aparținând Companiei Noism (Japonia) și În
mrejele nopții de Yamoto Noh Theater, exem-
plară punere în valoare de artă No.
Între aceste proeminente corespondențe cul-
turale, axate pe căutările teatrului de azi, care-și
probează astfel importanța și reușește să-și afir-
me valoarea în strânsă legătură cu tradiția se
înscrie și copleșitoarea înscenare a basmului
Prințesei deocheate în regia inegalabilului Silviu
Purcărete. Producție 2018 a Teatrului „Radu
Stanca” din Sibiu, Povestea prințesei deocheate
este o debordantă descătușare a energiilor ex-
presivității actoricești ieșită de sub bagheta unui
cunoscut magician al scenei. Scenariul original
al lui Silviu Purcărete e inspirat din modelul
clasic kabuki „Sakura Hime Azuma Bunsho”
de Tsuruya Nanboku al IV-lea, ofertant suport
pentru o montare liberă, zglobie, ce îmbracă în
sclipiri aurii ludice tendințe imaginative, reu-
nite într-un limbaj unitar, tainic alcătuit, de o
corporalitate scenică vivantă, îmbinând stilul
tradițional kabuki cu fascinanta coloratură a
barocului impregnat în mistere asiatice.
Scenograful Dragoș Buhagiar a marșat ener-
gic pe reconstituirea, în linii mari, a amplasa-
mentelor specifice scenei No. Fără a fi „casă
în casă”, decorul e cât se poate de simplu. O
draperie imensă acoperă și dezvăluie păr-
ți esențiale dintr-o lume a misterelor. Scena
asimetrică se divide în principală și auxiliară.
În stânga e „podul” pe care intră actorii și tot
acolo, mai jos, se află „camera oglinzilor” care
face legătura cu cabina actorilor. În spectaco-
lul lui Purcărete, „scena posterioară” de după
draperie, e rotativă. În dreapta e „corul” for-
mat din câteva persoane, plus instrumentiștii.
Podul-platformă, ridicat deasupra nivelului
spectatorilor, amintește de o împărțire a sălii
în manieră Eugenio Barba. Tradiția creatoare
a stilului kabuki are un spațiu adecvat de des-
fășurare, un melanj simptomatic între cântec,
dans și artă vizuală. Purcărete realizează o sin-
teză între stilurile asiatice străvechi și tratarea
subiectului în manieră ludic-europeană.
Lumea miraculoasă a basmului inundă spa-
țiul de joc cu personaje fabuloase, înveșmânta-
te ca femei în mătăsuri viu colorate, orientale,
sau în costume moderne europene, bărbați cu
pălărie și cravată, japoneze cu evantai, zeități
pe catalige etc. Filonul epic e bogat ornamen-
tat, derutant prin divagații și plin de bizarerii
redate cu emfază ironică. Mișcarea amplificată
prin muzica originală compusă de Vasile Șirli
ritmează acțiunea, punctează momentele dra-
matice. Rolurile de femei sunt interpretate de
bărbați (respectând tradiția teatrului kabuki)
și invers (în recul ironic). Din desișul de per-
sonaje-umbre se detașează două duble roluri:
prințesa Sakura și tânărul Shiragiku, interpre-
tate de Iustinian Turcu și starețul Seigen, în-
drăgostit de amândoi și samuraiul Shinnobu
Sota în interpretarea Ofeliei Popii. Sunt roluri
grele, încărcate de complexitate și subtilita-
te actoricească, dobândite de artiștii japonezi
tradiționali prin practici și eforturi îndelun-
gate de asimilare a bogăției caracterologice,
promovate la cotele cerute de măiestrie în arta
interpretării. Iubirea interzisă dintre Seigen,
starețul unui templu și tânărul său discipol
Shiragiku sfârșește tragic. Tânărul moare și se
reîntrupează în prințesa Sakura („floare de ci-
reș”), cea care are pumnul drept încleștat din
cauza blestemului. Ieșirea de sub vrajă echi-
valează cu debutul pasiunilor. Când prințesa
(reîncarnare a tânărului Shiragitu) vine la mă-
năstire să se predea în brațele lui Budha, după
17 ani, starețul Seigen se îndrăgostește de ea.
Dar ea se îndrăgostește de un hoț frumos care
i-a furat inima. Se configurează imaginea unei
lumi răsturnate cu capul în jos: „Au ajuns prin-
țesele să se îndrăgostească de gropari”. Drept
care va fi pedepsită de zei să devină o „prințesă
vagaboandă”. Lanțul întâmplărilor o aduce pe
Sakura în situația de a se prostitua și apoi de
a se răzbuna. Crime, acte de violență extremă
se împletesc cu scene de grup ale participan-
ților la destinul „prințesei deocheate” până la
căderea în derizoriu și chiar parodierea fină a
încleștărilor dintre personaje.
Silviu Purcărete recreează o pagină seducă-
toare, în modul său foarte personal de a nara,
din suita reprezentărilor teatrului tradițional
japonez, uimindu-i chiar pe reprezentanții
permanenți ai acestui teatru.
■
32
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
film
Adu: refugiat la șase ani
■ Andreea Lupu
Ai șase ani, locuiești în Mbouma, Camerun
și mama ta a fost de curând ucisă. Nu cu
mult timp înainte de tragedie, ai văzut un
elefant omorât de braconieri, pentru fildeș. Ți-ai
uitat bicicleta la locul faptei. Împreună cu sora
ta mai mare, trebuie să ajungeți în Maroc și apoi
în Spania, la tatăl vostru. Dar contrabandistul
care se ocupă de transport vă lasă în aeroport și
vă spune că planurile s-au schimbat: vă veți urca
în cala unui avion, pe sub roți, și veți zbura spre
Paris. Sora ta, Alika, moare degerată la cine știe
câte mii de metri înălțime, iar când roțile sunt
coborâte, alunecă în gol. Aterizezi în Dakar, capi-
tala Senegalului. La secția de poliție te întâlnești
cu un adolescent refugiat din Somalia, Massar, și
vă continuați împreună drumul spre Spania. Te
cheamă Adu și ai șase ani.
În data de 31 ianuarie 2020, are loc premi-
era filmului spaniol Adu, regizat de Salvador
Calvo, cu un scenariu de Alejandro Hernândez.
Pelicula bifează atât succesul de box-office, cât
și evaluări critice pozitive. Născut în 1970, în
Madrid, Salvador Calvo este un regizor de film
și televiziune înclinat spre subiecte care tratează
fenomene sociale acute. Printre serialele și fil-
mele realizate de el se numără: 1898: los ultimos
de Filipinas (2016), El padre de Cam (2016), Los
nuestros (2015), Ninos robados (2013). În ultimul
său film, Adu, povestea băiatului se împletește cu
alte două fire narative. Primul se referă la decesul
unui refugiat politic congolez, mort într-o încer-
care de traversare a graniței spre Europa a unui
grup masiv de imigranți, prin orașul autonom
spaniol Melilla, aflat pe coasta africană. Posibila
culpă a celor doi gardieni civili care încercau să
oprească trecerea, Mateo (Alvaro Cervantes) și
Javi (Jesus Carroza), declanșează atât vâlvă în me-
dia, cât și un proces controversat. Cel de-al doilea
Balâzs Peter
Copil ceangău (1991), ulei pe lemn, 60 x 75 cm
fir narativ debutează tot în localitatea-rezervație
Mbouma, unde Gonzalo (Luis Tosar), un consi-
lier extern pentru protecția elefanților, este deter-
minat să afle cine a ucis elefantul văzut de Adu
(Moustapha Oumarou) și cine a lăsat bicicleta în
pădure, dar abuzul de putere în funcție îi asigură
demiterea. Pe deasupra, activistul de mediu, cu o
etică ambiguă și fără job, se trezește pe cap cu fiica
lui adolescentă Sandra (Anna Castillo), din fosta
căsnicie, care ajunge în posesia bicicletei.
Călătoria lui Adu te poartă prin Camerun,
Senegal, Mauritania, Maroc, Spania, prin aer,
apă, deșert, prin peisaje naturale spectaculoase,
tablouri urbane sau rurale calde, vibrante, pline
de forfotă și praf, dar mai ales prin emoții inten-
se - compasiune, șoc, suspans, teamă, speranță.
Vedem prietenia strânsă dintre Adu și Massar
(Adam Nourou), o prietenie care trece dincolo de
granițele lingvistice, vedem cum adulții se spală
pe mâini de orice responsabilitate față de copiii
din jurul lor, vedem o soră și un frate care sunt
atât de preocupați de supraviețuire încât nu își
permit să se gândească la moartea mamei lor, ve-
dem cum Adu e la un ac distanță să cadă pradă
traficului sexual de minori, vedem cum Massar
face rost de bani și mâncare ca prin magie, vedem
cum se traversează marea într-un cauciuc, vedem
evadări peste evadări și o luptă oarbă pentru via-
ță - luptă în timpul căreia mai este timp de dans,
iubire și promisiunea unui viitor mai bun.
Pe celelalte două fronturi, luăm contact cu per-
spective alternative asupra migrației, însoțite de
dileme etice semnificative, suficient de nuanțate
ca să ne dăm seama că lucrurile nu sunt atât de
facile cum par în dezbaterile de zi cu zi. Gonzalo
își dorește sincer să protejeze elefanții, dar ignoră
complet interesele localnicilor pe al căror pământ
operează. Își convinge fiica să doneze cincizeci
de dolari pentru organizația pentru care lucrea-
ză, dar avem indicii cum că investește în aceas-
tă cauză mult mai puțin decât ar putea. Povestea
țesută în jurul lui Gonzalo și a Sandrei tratează
punctul de vedere al imigrantului european venit
în Africa, încă stăpânit de sentimentul superio-
rității și de complexul salvatorului, împreună cu
tensiunea relațiilor dintre locuitorii celor două
continente când rănile postcoloniale sunt încă vii
și deschise.
Firul narativ al gardienilor civili prezintă per-
spectiva celor care trebuie să oprească fluxul co-
vârșitor de refugiați. Pe de o parte, Mateo are o
dilemă morală: să recunoască sau nu faptul că
Javi este vinovat de moartea imigrantului congo-
lez? Pe de altă parte, Javi îi oferă o viziune com-
plet diferită asupra problemei: ceea e fac ei este
nobil, susține gardianul, pentru că singurul mod
în care țările africane subdezvoltate își pot reveni
este prin contribuția elitelor rămase în țară. “Să
rămână acolo și să își rezolve problemele!”, susține
Javi. Dar putem oare forța un om să stea într-o
țară unde este în pericol de moarte ca să repare un
întreg sistem corupt?
Dincolo de povestea echilibrată, amploarea
ideatică și actoria lucrată în detaliu, ceea ce fas-
cinează la Adu este imaginea. Cadrele fotografice
alcătuiesc un bufet vizual ce delectează ochiul în
fiecare moment al filmului, creând ceva asemănă-
tor cu un poem cromatic. Pe un astfel de fond,
emoțiile se perindă cu ușurință, iar privitorul este
cu atât mai capabil să citească viața interioară a
personajelor de pe chipurile expresive ale acto-
rilor. Se remarcă mai ales performanța tinerilor
Moustapha Oumarou (Adu), Zayiddiya Dissou
(în rolul Alikăi, sora lui Adu), Adam Nourou
(Massar) și Anna Castillo (Sandra) a căror natu-
ralețe și inocență contrastează dureros complexi-
tatea nedreptăților pe care trebuie să le înfrunte.
Adu este un film tulburător, care ne deschide
ochii în ceea ce privește miile de tragedii indivi-
duale petrecute dincolo de știrile tabloidelor.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
33
simeze
Gest și culoare în arta
contemporană
■ Elena Abrudan
Mircea Popițiu
Dialog între pensulă și daltă este titlul primei
expoziții vernisate la Muzeul de Artă din
Cluj-Napoca (17.06.2020) după perioada
de restricții impuse de grija pentru starea de sănătate
a concetățenilor noștri, în ultimele trei luni. Pictorul
Mircea Popițiu și sculptorul Ioan Șeu au venit la Cluj
încărcați cu lucrări noi, în cea mai mare parte, lu-
crări ce demonstrează modernitatea demersului lor
artistic. Este meritul directorului Muzeului de artă
Cluj, Lucian Nastasă Kovacs, și a curatorului Florin
Gherasim că au reușit să selecteze și să expună pe
simeze acele lucrări prin care artiștii dialoghează,
realizând împreună o meditație asupra actului cre-
ator și asupra condiției artistului într-o lume al că-
rei prezent pare din ce în ce mai marcat de vizual;
o lume în care indivizii năzuiesc spre posibilitatea
de a se exprima într-o modalitate creatoare. Lucian
Nastasă Kovacs și Florin Gherasim au subliniat în
cuvântul lor la vernisaj etapele de creație parcurse
de cei doi artiști din Deva, înainte de a fi invitați să
expună la Cluj; sensibilitatea față de natură și mediul
social, trăirile sufletești intense au concurat la reali-
zarea unor lucrări viguroase și/sau delicate, care au
forța de a surprinde și provoca publicul iubitor de
artă contemporană.
De altfel, titlul comentariului meu poate sugera
o meditație asupra tehnicii folosirii culorii și impor-
tanței gestului în arta contemporană. Și nu se poate
discuta despre artă la ora actuală fără să amintim câ-
teva repere ale artei gestuale spontane și fără să sub-
liniem rolul pe care îl are culoarea în transmiterea
Vernisajul expoziției Dialog între pensulă și daltă
Mircea Popițiu, Lucian Nastasă Kovacs și loan Șeu
trăirilor artistului și în exprimarea libertății regăsite
după secole de căutări în sensul instituirii unui di-
alog cu publicul. Mai putem aminti că artistul con-
temporan nu demonstrează și nu arată, ci propune
prin arta sa o meditație asupra spațiului și timpului și
oferă deschiderea necesară pentru a descoperi starea
de spirit a vremurilor și a artistului. Acesta nu mai
este preocupat să reproducă realitatea, nici să urmeze
moda sau o anumită tehnică de desen sau de folo-
sire a culorii. Mai importantă pare acum transmi-
terea trăirlor și dialogul cu publicul care este invitat
la reflecție, la imersiune în lumea artistului pentru a
construi semnificația operei. Aceste considerații pot
fi aplicate și lucrărilor care se regăsesc în expoziția re-
cent vernisată la Muzeul de Artă din Cluj.
Ancorat în realitatea contemporană, sculptorul
Ioan Șeu demonstrează o tendință spre esențializare,
spre reducerea concretului la idee, prin supunerea
volumetriei la exigențele pretinse de conceptul asu-
mat de artist în opera sa. Șlefuirea atentă a lemnului
combinată cu expunerea materialului neprelucrat și
culoare oferă uneori publicului posibilitatea de a ve-
dea, a înțelege și a contribui la semnificația expona-
telor din orice unghi ar privi sculpturile lui Ioan Șeu.
Artistul Mircea Popițiu mărturisea recent că pre-
ocuparea sa principală a fost aceea de a transmite
propriile trăiri relativ la anumite obiecte, fenomene,
experiențe, de interacțiunea cu semenii și provocă-
rile vieții. Iar ceea ce te izbește la primul contact cu
lucrările expuse este forța acestor trăiri exprimată
prin gest, culoare și forme.
Tabloul Nocturnă în portul Tomis, de pildă, este
acoperit în cea mai mare parte de un roșu stacojiu
care aproape îneacă silueta abia sugerată de tușele
negre care creionează conturul unei ambarcațiuni
trase pe malul mării incendiate de apusul soarelui.
Forța copleșitoare a compoziției și a culorii direcți-
onează interpretarea în sensul înțelegerii și asumării
puterii pe care o degajă spațiul nemărginit al mării.
Cuvintele sunt sărace pentru a descrie atmosfera
acestei înserări. Prezentă în toate pânzele expuse,
privirea subiectivă diversifică subiectele și tehnicile
folosite de artist, al cărui scop pare să fie exprimarea
simbolismului enigmatic al realității interioare sau
chiar concentrarea minuțioasă, creatoare de atmo-
sferă.
În aproape toate lucrările expuse, spațiul surprin-
de prin profunzimi create de relațiile dintre culori,
loan Șeu
fie ele violent contrastante sau de o armonie subtilă.
Curajul culorii, energia gestului sunt atent contra-
balansate de pânze care surprind prin armonia co-
loristică, atenta așzare a liniilor și figurilor pentru a
utiliza cu maximă eficiență secțiunea de aur a spa-
țiului picturii.
După contemplarea numeroaselor picturi abs-
tracte, de mari dimensiuni, din expoziție, merită
menționat atașamentul artistului față de figurativ.
Schițate cu negru pe pânza saturată de o singură
culoare, seria de nuduri feminine creează o senza-
ție temporală în acord cu intenția sugerată de ar-
tist prin titlurile tablourilor. Trei dintre acestea su-
gerează cele trei momente principale ale unei zile.
Primul pare neterminat, asemeni unei magme care
abia prinde formă în nuanțe de verde și sugerează
trezirea și devenirea formelor in timpul dimineții.
Cel de-al doilea se detașează pe fondul portocaliu
pal în nuanțe mai închise și marchează deschiderea
spre lume și soare din timpul amiezii. Nudul galben
lămâi se adună în sine protector și se detașează pe
fondul verde care se închide treptat, odată cu ve-
nirea serii. Celelalte trei nuduri vorbesc la propriu
despre principalele momente din viața unei femei.
Tinerețea este marcată de dinamismul figurilor, de
bucuria comunicării, de căldura apropierii de se-
meni, de satisfacția comuniunii. Roșu stacojiu este
culoarea aleasă de artist pentru a transmite eferves-
cența acestei perioade faste din viața unei femei.
O altă etapă a vieții este delicat configurată prin
conturul corpului feminin pe un fond galben pig-
mentat cu ușoare nuanțe de verde sau roșu deschis.
Neputința este cea care determină poziția corpului
femeii, așezată cu intenția vădită de a se odihni și
înclinarea capului pe umărul drept a resemnare.
Ultimul nud al seriei este greu de încadrat intr-o
anume perioadă a vieții. Figura feminină este așeza-
tă pe un scaun cu spătar înalt pe care își pune brațele
și își sprijină capul îngândurată, abandonându-se
așteptării a ceva ce nu poate fi definit, dar care se
poate deschide spre nenumărate posibilități de-a
lungul unei vieți. În opinia mea, seria de nuduri re-
prezintă o excelentă meditație asupra vieții femeii
prin gest și culoare.
Prin lucrările sale, construite cu o intenționali-
tate reflexivă, artistul ne propune o lectură deschi-
să a operei sale și provoacă stări meditative care să
ne apropie de opera sa prin angajare în construirea
semnificației operei contemplate. Mai menționez
că lucrările expuse reprezintă rodul activității crea-
toare a pictorului Mircea Popițiu din ultimii doi ani:
2019, 2020. Așteptăm cu nerăbdare următoarea ieși-
re la rampă a artistului.
■
34
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
Urmare din pagina 36
Balăzs Peter. Spirit și
moștenire artistică.
să îl recomande pe tânăr maeștrilor din cadrul
Școlii de pictură de la Baia Mare. Aici, sub tu-
tela lui Krizsân Jânos și Ziffer Sândor, tânărul
discipol își continuă studiile și intră în legătură
cu lumea artistică a vremii.
Chiar dacă la sfârșitul deceniului patru,
școala de pictură decade, Balâzs Peter devine
cunoscut mediului artistic, iar interacțiunea cu
artiști de talia lui Raoul Șorban, Gy. Szabo Bela,
Aurel Ciupe, Ioan Vlasiu sau Berde Amâl îi va
permite continuarea extinderii cunoștințelor și
a modelării viitorului său ca artist. Stagiile de
creație și studiu de la Baia Mare, din perioada
1938-1939, îi permit artistului să se apropie de
grupul pictorilor, graficienilor și sculptorilor
din jurul Breslei Barabâs Miklos, o apropiere
care se va consolida în anii celui de-al Doilea
Război Mondial. Pe durata conflagrației mon-
diale, Balâzs Peter rămâne conectat la via-
ța artistică din Cluj, chiar dacă încorporarea
în armata maghiară îi limitează libertatea de
mișcare, această perioadă marcându-i semni-
ficativ viziunea artistică. În acești ani, tânărul
artist participă la mai multe expoziții de grup
organizate de Breaslă și devine cunoscut publi-
cului clujean ca un artist talentat.
Moștenirea artistică a lui Balâzs Peter este un
adevărat testament al unui suflet aflat la răscrucea
dintre drumuri, dintre lumi și vieți. Este o epopee
cu o ancoră puternică în meleagurile natale, unde
fiecare clădire, fiecare formă geografică este expre-
sia unui sentiment profund. Suprafața pânzei, în
acest cadru, devine instrumentul memoriei și al
imortalizării unei lumi, care reprezintă pentru ar-
tist nu numai un element fizic al vieții, ci și un reper
spiritual la care se poate relaționa oricând, oriunde
și în orice ipostază. O lume în care nu doar a trăit și
cu care a interacționat, ci o lume a cărei semnifica-
ție întrece forma palpabilă și se transformă într-un
element care a contribuie la consolidarea nu doar a
spiritului uman, ci și a expresiei artistice.
În lucrările lui, putem vedea un joc al ima-
ginilor, al memoriei, al atașamentului față de
spațiul natal, unde pictura în sine nu este doar
rezultatul unei îndeletniciri oarecare, ci este in-
strumentul prin care repere cheie ale vieții sunt
imortalizate și prezentate posterității. Imaginea
devine un testament al trecutului, o incursiu-
ne în călătoria omului pe pământ, o adevărată
epopee de viață, care ne duce de la meleaguri-
le natale până pe malul apelor Dobrogei, tre-
când prin urbanul transilvănean atât de drag
Balâzs Peter	Autoportret cu turn (1965-1967)
ulei pe lemn, 88 x 67 cm
artistului. Fiecare lucrare are o poveste, un
simbol ascuns sau o corelare cu trecutul trăit.
Totalitatea creațiilor și a moștenirii artistice ne
oferă un bilet la o călătorie care ne permite să
vedem creația umană sau natura prin ochii su-
biectivi ai unui om care, în ciuda vicisitudinilor
istorice, a reușit să-și păstreze intact sufletul
creator și să ofere, până la sfârșitul vieții, lucrări
a căror valoare spirituală o întrece cu mult pe
cea a valorii fizice.
Satul și orașul, cele două lumi complementa-
re, devin elemente definitorii în efortul artistic
al lui Balâzs Peter. Tradiționalul portret al sa-
tului Vlaha (1977, „Peisaj din Vlaha”), imagi-
nea orașului Cluj (1977, „Orașul nostru”) sau
aproape diformul portret al Călanului (1962,
„Combinatul Călan”) ascund o narațiune nu
numai a unei vieți, ci și a transformării unei
societăți în care artistul s-a născut, a trăit și a
murit. Creația artistică devine o filă a unei en-
ciclopedii a istoriei vizuale, unde imaginea spa-
țiului înconjurător este imortalizată și trans-
misă posterității dintr-o perspectivă de multe
ori fascinantă și marcată de un subiectivism
vizibil, dar comprehensibil. Imaginea castelului
din Bran (1979), biserica fortificată din Biertan
(1974, 1976), cetatea Devei (1971), imaginea
Sighișoarei (1974), biserica din Aiud (1969)
sau cea din Mănăstireni (1974) sunt doar câte-
va dintre acele repere din spațiul geografic na-
tal, care ne arată nu doar atașamentul lui Balâzs
Peter față de spațiul transilvănean, ci și dorința
sa de a prezenta acest spațiu pe suprafața pân-
zei, dintr-o perspectivă care să ofere nu doar un
sentiment real de incursiune în peisaj, ci și o
dezvelire a unei bucăți din propriul suflet. Pe
de altă parte, aceste creații sunt și rezultatul
unor procese ample, în care culorile curajoase
si expresive oferă o forță vizuală semnificati-
vă picturilor în sine. Acest curaj și dorință de
evidențiere nu sunt întâmplătoare, deoarece,
pe parcursul anilor, artistul a demonstrat ver-
satilitate și adaptabilitate la nou și provocator.
În acest sens, cele mai elocvente sunt schițele
și picturile dedicate Dobrogei și a peisajului
dobrogean care, în mare măsură, ies din tipa-
rul lucrărilor dedicate peisajului urban și rural
transilvănean.
■
TRIBUNA • NR. 429 • 16-31 iulie 2020
35
sumar
aniversare Ana Blandiana Omagiu lui Hans Bergel	2
editorial Mircea Arman Aletheia ca ipostază a imaginativului poetic grecesc sau despre apseudes, nemertes și anamnesis (I)	3
cărți în actualitate Ani Bradea Mărturii despre o lume pierdută. Pagini de album	5
Monica Grosu Eseuri despre stil	6
loan-Pavel Azap Nostalgicul bine temperat	6
cartea străină Ștefan Manasia Cartea premonitorie a unui nou clasic american	7
Iuliu-Marius Morariu O estetică a grotescului	8
memoria literară Constantin Cubleșan Meditativă și evocatoare (Sânziana Mureșeanu)	9
comentarii Adrian Lesenciuc „Duhul” comunismului care încă mai bântuie	10
poezia Aurel Udeanu	11
eseu Christian Crăciun Zeul din mașină	12
Acad. Alexandru Surdu Formele noetice ale speculațiunii	13
opinii Laura Poantă Jurnal pandemic bruiat	14
filosofie Viorel Igna Memoria inteligibililor	16
Vasile Zecheru Eclectismul inițiatic alexandrin	18
traduceri Antonio Scialpi Poezie italiană contemporană	20
diagnoze Andrei Marga Ontologia „realistă” a lui Markus Gabriel	21
juridic Ioana Dragoste Formarea contractului	24
religia Nicolae Turcan Fidelitatea gândirii teologice	25
însemnări din La Mancha Mircea Moț Tipologii cioraniene	26
showmustgoon Oana Pughineanu Adevărul-secvență (II)	27
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartoli-NA NO-rilor	28
social Marius Stan Distanțarea care ne-a apropiat	30
teatru Adrian Țion Ofensiva asiatică la FITS 2020	32
film Andreea Lupu Adu: refugiat la șase ani	33
simeze Elena Abrudan Gest și culoare în arta contemporană	34
plastica
lakob Attila
Balazs Peter. Spirit și moștenire artistică	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Balazs Peter
Spirit și moștenire artistică
Iakob Attila
Balazs Peter
Lada mamei mele (1973), ulei pe carton, 80 x 66 cm
Balazs Peter este un artist transilvănean
și clujean care nu s-a rezumat doar să
trăiască în spațiul intracarpatic, ci a ex-
ploatat cu dibăcie valorile culturale ale acestui
spațiu și le-a transpus în lucrările sale, creând
nu doar simple lucrări de artă, ci și testamente
ale valorilor mobile și imobile transilvănene.
Creațiile lui sunt reflexia unei legături strânse
dintre artist și meleagurile natale. Elementele
geografice și simbolice se contopesc astfel în-
tr-un cadru care depășește banalul, ele fiind în
realitate o poveste a unei vieți redate pe pânză
prin lucrări care ne introduc în lumea și spiri-
tul artistului într-o măsură mai mare decât ne-
am închipui.
Născut în Vlaha, în tumultosul an 1919,
Balazs Peter va trebui să facă față schimbărilor
din cele două decenii interbelice, care îi vor
marca copilăria și îi vor deschide calea spre
consacrarea artistică. Înzestrat cu un talent na-
tural, tânărul devine atras de artă și creație ar-
tistică, iar o conjunctură favorabilă îi permite,
deși în condiții grele, să exploateze acest talent
și să devină un artist semnificativ al perioadei
postbelice. Drumul lui a fost modelat încă din
școala primară de persoane care au recunoscut
nu numai harul său, dar au realizat și necesita-
tea promovării unor artiști tineri, care să de-
vină promotorii și creatorii artei în deceniile
următoare. În acest context, Balazs Peter intră
în contact cu Szolnay Sandor și Szervatiusz
Jeno, cei doi ocupându-se de educația acestuia
în atelierul lor de pe strada Brassai, ca mai apoi
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).