opinii
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Răzvan Dragoș
Metanarațiuni cinetice 6b (2018)
desen în tuș, 70 x 50 cm
O abducție de
antropologie creștină
■ Iulian Chivu
Cititorii Codului lui Da Vinci au deja unele
opinii asupra operei lui Joslin McDowell
întreținute de fondul creștin-ortodox al re-
ceptării acestei cărți, chiar dacă nu toți au citit și
Vedeți-vă cum vă vede Dumnezeu (1999) sau mă-
car Generația deconectată: salvarea tinereții noas-
tre de autodistrugere (2002) ale aceluiași autor.
McDowell, odată cu Dovada care cere un verdict
(1972), formulează alte cutezanțe de gândire tran-
sdogmatică, expresie a misterelor care, de altfel, au
călăuzit umanitatea celor două milenii de crești-
nism (a se vedea și Ultima generație creștină - 2006;
Dovada pentru Iisusul istoric: un caz convingător
pentru viața sa și revendicările sale - 2011). Autorul
se reia sintetic și în Dovada pentru Înviere (2009),
dar mai ales în Mai mult decât un simplu tâmplar
(1994 și 2009) în care revine asupra unor întrebări
esențiale de antropologie creștină: Ce-l face pe Iisus
atât de diferit; Domn, înșelător sau lunatic; Sunt do-
cumentele biblice vrednice de încredere etc.
McDowell va fi citit, fără îndoială, lucrări fun-
damentale precum cele datorate lui A.v. Harnack
(Das Wesen des Christintum - 1900), lui Joseph
Klausner (Jesus of Nazareth - 1925), lui E. Hirsch
(Das Wesen des Christentums - 1939) sau lui W.
Manson (Jesus the Messias - 1943), de unde străbat
deja întrebări de genul celor de mai sus. Autorul
se ferește totuși să-și asume integral răspunsuri
tranșante, însă evocă abil cercetări și opinii îndrăz-
nețe ale unor nume sonore în literatura teologică
a secolului trecut și mai ales în practicile evan-
ghelice: A.H. Strong (Systematyc Theology -1907),
Lewis Sperry Chafer (Systematic Theology - 1947)
sau așa de bine cunoscuta Judecată nedreaptă a lui
Iisus (The Mis-Trials of Jesus - 1914), semnată de
Charles Edmund Deland. Însă Joslin McDowell ră-
mâne vizibil un dogmatic de tip apologetic, fiindcă
întrebările pe care și le pune au în vedere un câmp
profan din care nu reține interferențe metafizice de
un spectru mai larg, iar când nu poate ocoli con-
tingența, o reduce doar la argumente minimale, la
atributivitatea cvasicunoscută și acceptată ca atare;
nimic însă despre aseitatea lui Dumnezeu, despre
atributele Lui, nimic din perspectiva Adevărului
Primit, ci exclusiv din sensul Realului și al proxi-
mităților lui.
McDowell ne pune, așadar, în fața acestei situații
cu trei chestiuni de antropologie creștină care ac-
ced spre esențial: 1) Iisus trebuia să învieze, pentru
că un Mesia mort nu ar fi fost de folos nimănui; 2)
documentele biblice își sunt suficiente doar pentru
un anumit tip de încredere; 3) Iisus este calea, ade-
vărul, viața în chip exclusiv, în detrimentul oricărei
alte alternative.
Și în cartea la care mă refer (Mai mult decât un
simplu tâmplar), apologetul creștin american își
pune întrebări cu impactul scontat și argumenteză
ca și în Dovada care cere un verdict (1972) în același
registru al contingenței contând cu predilecție pe
speculație. Argumentarea este lipsită de persuasiu-
nea materialității, iar latura ei speculativă este sus-
ceptibilă de unele subtilități logice. Surjectivitatea
este inerentă între mulțimea răspunsului și cea a în-
trebării: Dumnezeu, dumnezeirea, dumnezeiescul
- fatum-ul; ascendență, descendență, intermediere
- reflectare, iar pe de altă parte, argumentarea pro-
fană și cea sacră - terțul exclus al logicii.
Dumnezeu este nonconceptual, deși în reflectare
tinde spre concept prin atribute (deduse prin atri-
buire). Intuire sau contemplație? Presupus și reve-
lat, El este simplu și nedivizibil, este infinit și etern,
este imuabil și independent, este bun și își iubește
creația, însă se relevă antropomorfic - atributele
Lui, în mare parte, se confirmă lumii în persoana
și în lucrarea lui Iisus. Această ultimă teză conduce
spre dubla natură a lui Iisus (Conciliul al IV-lea,
de la Calcedon, combate monofizismul și acceptă
diefizismului lui Christos, ca Fiu al Tatălui).
Judecate din acest unghi, întrebările lui
McDowell sunt discutabile pentru că doar formal
cer un răspuns, însă autorul se va confrunta cu
opoziția celor care nu se pot sprijini decât pe ar-
gumente verificabile și reconfirmabile. Din această
cauză socotim insuficientă surjectivitatea între de-
finit și definitoriu. Or, până la urmă, nici definiția
omului (qui prodest?), prin natura ei intențional și
senzorial viciată, nu este posibilă dincolo de grație
și revelație, omul fiind nevoit să-și trăiască neliniș-
tea metafizică a naturii sale, fiindcă este determinat
din afară (creație a lui Dumnezeu). Acestea fiind
datele sine qua non ale problemei, McDowell pune
trei întrebări fundamentale nu prin răspunsul lor,
ci prin registrul de relevanță. Astfel, nu se confrun-
tă cu ignoranța și nici cu îndoiala auditorului/ co-
locutorului său - luate ca premise, ci cu ordinul ar-
gumentelor: Iisus este calea, adevărul, viața în chip
exclusiv, pentru că, în condițiile date, nu există și
nici nu pare posibilă vreo alternativă.
Prima întrebare esențială se referă la sursă:
Noul Testament a fost scris cu atât de multă vreme
după Cristos, încât nu poate fi exact în ceea ce în-
registrează în legătură cu El1, spun unii cercetători.
McDowell însă argumentează validitatea textelor
evanghelice după testul aplicabil oricăror docu-
mente istorice: testul bibliografic, testul argumen-
telor interne și cel al argumentelor externe (F.F.
Bruce2 amintește că, acolo unde Luca a fost contes-
tat, a fost confirmat ulterior de arheologie).
Este deja o certitudine că Evangheliile nu au par-
venit pe cale orală, ci ele datează din sec. I d. Hr.;
cele circa 20000 de copii afirmă unanim în timp
datele și evenimentele din viața Mântuitorului, iar
lor li se adaugă alte surse istorice ale vremii care
le confirmă autenticitatea. Argumentația autorului
este, deci, strict referențială, comparativă și infe-
rent-abductivă: Istoria lui Tucidide străbate anti-
chitatea numai în opt exemplare, descoperite după
1300 de ani de la redactare; De Bello Gallico a lui
Cezar intră în circuitul universal al culturii după
1000 de ani și numai în 9 copii etc.
Cea de a doua mare problemă ridicată de
McDowell este cea care se referă la Înviere: Iisus
trebuia să învieze, pentru că un Mesia mort nu ar
fi fost de folos nimănui! Pentru argumentare, auto-
rul se confruntă cu cele mai aspre judecăți ale ne-
credinței: Domn, înșelător sau lunatic?; Cine și-ar
da viața pentru o minciună? etc. O retorică altfel
Continuarea în pagina 11
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
editorial
Metafizica și adevărul
ca funcționalitate sau despre
esența malefică a tehnicii
planetare
■ Mircea Arman
ndepărtarea care stă la baza gîndirii
calculatoare ca esență a tehnicii planetare este
cea care face subiectul filosofiei grecești să fie
unul exterior, raportat la o prezumtivă realitate
obiectuală, lucru care a făcut filosofia greacă,
începînd de la Platon, să se despartă de noțiunea
autentică a adevărului cuprinsă în cuvîntul ale-
theia, anume acea de scoatere din ascundere.
Omul nu se mai gîndește pe sine ci se îndreaptă
în afara lui, neînțelegînd faptul că realitatea exis-
tă doar prin re-creația subiectivă, re-creație care
stabilește relația, adică ființa ființării, respectiv
lumea. În afara capacității imaginative re-creati-
ve, lumea nu ar fi decît o îngrămădire haotică de
lucruri. Unde a pierdut deci filosofia grecească și
cea europeană? În lucru. În aplecarea asupra lu-
crului și nu a re-creației imaginative. Acest fapt a
făcut ca aproape 2500 de ani omul să nu înțeleagă
sensul ființei, lumii și adevărului în esențialitatea
lor cea mai esențială.
Încă de la greci știm că există doi factori care
fac posibilă realitatea ca actualitate. Aristotel
subliniază că aceștia sunt: materia și forma, hyle
și morphe. Trecerea materiei din starea de posi-
bilitate în starea de realitate este un act - energe-
ia. Unirea dintre formă și materie dă individul
care este purtător de eide, singurele care conțin
semnificație. Stagiritul face o diferențiere netă
între ființarea ca posibilitate și ființarea în act. În
Metafizica, el arată că: „Văzător se poate spune
despre acela care are putința de a vedea și despre
acela care vede ceva realmente, după cum și ști-
ința, în general, poate să însemne nu numai pu-
tința de a se sluji de știință, ci și întrebuințarea ei
efectivă”.
În ce privește posibilitatea, aceasta nu ridică
nici un fel de întrebare, o posibilitate logică fiind
supratemporală, eternă. Însă în privința deveni-
rii, adică în privința trecerii de la posibilitate la
act, se pune întrebarea: care este mecanismul ce
declanșează lanțul devenirii? Răspunzînd aces-
tei întrebări, Aristotel clamează: anagke stenai.
Lanțul mișcărilor trebuie să aibă un început, de-
finiția trebuie să înceapă cu un nedefinit, concep-
tualizările trebuie să înceapă de la ceea ce nu este
conceptual.
Pe de altă parte, mișcarea este și ea provocată
de un prim motor care este nemijlocit și nemișcat.
Acest prim motor este numit de Aristotel noesis
noeseus noesis, adică gîndirea care gîndește gîndi-
rea dar și act neamestecat, așa cum îl numea încă
Anaxagora, și care nu este altceva decît imagina-
tivul care se gîndește pe sine și pro-iectează o lume.
Lumea mea, lumea individului, a subiectului care
se raportează la lume și îi conferă existență. Acest
imaginativ nu trebuie asemănat sau confundat
cu sinteza apercepției transcendentale de sorgin-
te kantiană, întrucît viziunea noastră diferă sub-
stanțial de aceasta deși, la rigoare, și dacă ținem
neapărat la definiții, viziunea pe care noi o avem
asupra omului și a raportării sale la lume este una
de tip subiectiv, așa-numitul obiectivism nefiind
decît o simplă fabulație, mai mult sau mai puțin
articulată.
Același Stagirit arată că ființarea umană este
dotată cu un intelect poietic, care este inafectabil,
etern și indestructibil. Dar aceste predicamente
implică inerent și calitatea divină a acestuia, ceea
ce noi excludem ab initio. Așadar, gîndirea care
gîndește gîndirea - nous apathetikos, așa cum
aminteam și mai înainte - este numit și intelec-
tul superior, pur. El este singurul care are acces
la intelectul divin, omul ajungînd astfel, din cînd
în cînd, la o stare de noesis noeseus noesis, în care
gîndirea gîndește gîndirea.
„Iar acest intelect este separat, neafectabil și
neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate re-
ală (....). Însă separat fiind, el este numai ceea ce
în realitate este, și numai ca atare este el nemuritor
și veșnic.” Ca mai apoi, vorbind despre obiectul
gîndirii ca noesis, să afirme: „După cum mintea
omenească, care se ocupă uneori cu lucruri
alcătuite din părți, nu-și află deplina mulțumire
în zăbovirea asupra cutărei sau cutărei părți, ci
își găsește suprema satisfacție în contemplarea
întregului, care totuși este deosebit de ea, tot
aceeași atitudine o are și inteligența divină, care
se gîndește pe ea însăși în vecii vecilor”.
Prin urmare, Stagiritul demonstrează că omul,
prin gîndire, poate face posibil ca o posibilitate
să treacă în act, în realitate. Astfel, gîndirea par-
ticipă ea însăși la împlinirea realității. În actul de
noesis se regăsește o situație diferită de orice fel
de gîndire discursivă, dianoia, deoarece, în noe-
sis, gîndirea și realitatea se contopesc. Pentru a
ne confirma alegerea vom cita două fragmente,
unul din Platon și altul din Aristotel. „Oti to men
pantelos on pantelos gnoston - ceea ce există în
mod absolut este cognoscibil în mod absolut”. Pe
de altă parte, Aristotel afirma: „În cele imateriale
este identitate între existență și gîndire - epi men
gar ton aneu hyles to auto esti to nooun kai to no-
oumenon”. Din cele arătate, deducem că existența
în act este doar o formă de ființare, ceea ce face
ca existența să se arate ca sursă esențială pentru
gîndirea care gîndește gîndirea, care, în sine, este
neamestecată, dar în același timp sursă a oricărei
determinații existențiale posibile.
Desigur, există aici o anumită aproximare a
conceptului de imaginativ pe care Aristotel nu îl
poate defini în toată complexitatea sa, de aceea
Stagiritul apelează la un prim motor de origine
divină. Timpul și spațiul, gîndite în filosofia elină
și pînă la Kant, au fost gîndite în element factual,
material. Acest lucru a făcut imposibilă înțelege-
rea re-creerii pur subiective a lumii și a apriorisme-
lor sensibilității pure, respectiv timpul și spațiul
așa cum sunt văzute ele în Critica rațiunii pure.
Mircea Arman
Imaginativul, ca facultate esențială a omului prin
care acesta re-creează lumea din pură transcen-
dentalitate, nu putea fi definit în epocă și însuși
Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens. În
imaginativ este cuprins omul și lumea cu tot ceea
ce a fost este și va fi produs, atît în sensul spiritu-
al, care este primar, dar și în sens material, care
vine ca o consecință a acestei creații imaginative.
Nimicul ca non-obiect dar ca atribut esențial al su-
biectivității pure creează realitatea. Această creație
este rațională, întrucît intelectul uman nu poate
gîndi decît în termenii categoriilor, judecăților și
ai rațiunii.
Kant prin filosofia lui nu pune decît proble-
ma posibilității judecăților sintetice apriori. Însă
această legătură dată de posibilitatea sintezei ju-
decăților care nu sunt legate de experiență sunt
puse pe seama unei capacități de sinteză a simțu-
lui interior care se află în conștiința de sine. Aici
este cheia filosofiei lui Kant care afirmă că gîndi-
rea este un în sine concret aprioric, iar judecățile
nu sunt extrase din percepție. Numai că, ceea ce
lasă neexplicat Kant este tocmai acest în sine care
luat ca atare este un ceva lipsit de conținut și, în
esență, supus oricărui tip de interpretare, fiind, în
fond, o noțiune goală de sens. De aceea, pentru
acest în sine care determină apriorismul și sinte-
za gîndirii noi propunem termenul de imaginativ
poietic apriori. Opoziția transcendental - tran-
scendent, universalitate, cauză și efect nu sunt
pentru noi, așa cum nu erau nici pentru Kant, de-
terminări transcendente, obiectuale. Poieza lumii
vine de la imaginativul aprioric care este funda-
mental transcendental, care nu are nevoie, pentru
a se determina pe sine, de concepte goale de sens
precum ființa-în-sine sau lucrul-în-sine.
Pe de altă parte, spre deosebire de Hegel, noi nu
percepem rațiunea ca fiind o facultate regulatoare
a intelectului, ci ca pe una constitutivă, așa cum
spațiul și timpul nu sunt determinații ale empi-
ricului ci tot o construcție a imaginativului poie-
tic, care el însuși creează lumi posibile raționale.
Faptul că rațiunea este constitutivă și nu regulati-
vă pentru intelect, este faptul că ea face posibilă
existența oricărei lumi inteligibile. Afirmația lui
Hegel că „tot ceea ce este real este și rațional și tot
ceea ce este rațional este real” își poate găsi sen-
sul nesofistic tocmai în acest imaginativ poietic
O
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
3
o
aprioric a cărui rațiune constitutivă face posibilă o
lume. Căci dacă ar fi altfel, așa cum fizica cuantică
nu reușește să demonstreze, a treia dimensiune a
spațiului ar fi obiectiv inexistentă? Răspunsul este
simplu și la îndemînă: modelul imaginativ care stă
la baza acestui sistem al fizicii moderne care este
fizica cuantică nu reușește, în logica umanului, să
demonstreze nici măcar la nivelul abstract, nici-
decum fizic, acest deziderat. Tridimensionalitatea
spațiului și, inerent, a timpului.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție
a lumii, filosofică, științifică sau artistică, are ca
fundament imaginativul poietic rațional, cel care
creează lumi posibile raționale.
Astfel, dacă am determinat că sensibilitatea în
genere, recte timpul și spațiul ca intuiții sensibi-
le pure, sunt doar categorii imaginative poietice
prinse undeva în înseși gîndirea umană și, astfel,
nu aparțin obiectualului transcendent, la fel și in-
telectul, ca fiind diferit de sensibilitate, este suma
unor facultăți mai degrabă psihologice pe care le
dezvoltă Kant, însă necesitatea și cauzalitatea dez-
voltării acestor facultăți intelective lipsește cu de-
săvîrsire. Ca facultate de a gîndi obiectul intuiției
sensibile, intelectul kantian are doar gînduri goa-
le, forme, întrucît intuițiile fără aceste forme sunt
lipsite de orice fel de conținut. Desigur, luînd ca
susținere doar „spontaneitatea gîndirii”, termen
pe care Kant îl preia de la Leibniz, toată teoria in-
telectului este lipsită tocmai de conținutul imagi-
nativului poietic aprioric care conține atît partea
sensibilă, unitatea apercepției transcendentale,
categoriile, cît și judecățile și rațiunea. Aceasta
este deosebirea fundamentală a viziunii noastre
asupra cunoașterii de cea kantiană, iar în cele ce
vor urma vom aplica in concreto această construc-
ție numită imaginativ aprioric rațional.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima
dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat, de
Kant, iar apoi de către existențialiști și a avut ca
punct de plecare, în cazul celor din urmă, arta,
așa cum era și firesc. Analiza lumii nu poate porni
decît de la capacitatea re-creativă, de la imagina-
tiv și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale.
În același fel procedează și filosofia sau știința,
mecanismul de re-creație imaginativă și de anali-
ză rațională nu diferă decît sub aspectul metodei și
nu al esenței în oricare dintre activitățile spirituale
specifice omului. Acest lucru se datorează percep-
ției originare a timpului și spațiului care este co-
mună speciei umane și aparținînd ei și numai ei.
Iar din punctul nostru de vedere, nu imagina-
ția este ceea ce îl face creativ și inovativ sau, dacă
vreți, schimbător, pe om ci capacitatea imagina-
tivă. Acest concept care, repetăm, ne aparține în
exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filoso-
fia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem noi)
implică acea capacitate specifică numai omului
de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibniziană
care sunt de „tip model”). Această creație autenti-
că specific umană este dată de structura intelec-
tului uman așa cum o descrie, la bază, Kant și de
posibilitatea de a percepe cele două așa-numite
intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spa-
țiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire de
schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în
derîdere, oarecum, de către Sf. Augustin, creează
lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu
a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile ști-
ințifice, toate sistemele filosofice, tehnica, infor-
matica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile
sunt rodul acestei capacități imaginative care are
posibilitatea de a crea ex nihilo. Singura ființare
capabilă de această creație și care este clar și de
netăgăduit existentă este omul. Această capacitate
imaginativă creează din nimic așa cum Dumnezeu
a creat din nimic, însă creația sa este una care stă
pe de o parte pe cele două constante constitutive
ale imaginativului poietic aprioric (timpul și spa-
țiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o
consistență materială, o spunem fără să clipim în
ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și
mai ales pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a
se realiza prin această capacitate imaginativă care
este și capacitatea esențială în cercetarea științifi-
că fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic
altceva decît faptul că lumea nu este doar creația
lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și
singular ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o
nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate
fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap
ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, ra-
chetele, lumea paralelă realității care este cea vir-
tuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informati-
cii, pe criterii strict raționale, logico - matematice.
Argumentul că „așa a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în
seama dogmaticilor și habotnicilor, însă realitățile
pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul
subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică,
sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spa-
țiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică,
robotică, etc.) există alte raporturi de necesitate și
alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum
îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occi-
dentală. Ce este însă mai mult decît discutabil este
faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit
la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumi-
lor posibile, în ciuda apariției evidente al unui alt
tip uman, al unui alt tip de raportare la lume, ale
unor altor valori și adevăruri, într-o dezvoltare
și dinamică uluitoare și care, încet, încet, tind să
descopere și să se confunde cu o altă realitate și o
altă morală decît cea percepută și acceptată de om
milenii de-a rîndul.
Așadar, problema nu se pune dacă poezia, filo-
sofia sau știința trebuie sau pot să ignore adevărul
ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar,
sensul fiind acela de a considera poezia și implicit
celelalte domenii ale spiritului ca produs al imagi-
nativului și scop al adevărului, ca deschidere ori-
ginară. În acest sens, precum filosofii presocratici,
poeții dar și cercetătorii naturii, în speță cei care
se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „stăpî-
nitori de adevăr” în sensul în care modalitatea
lor de accedere spre acesta este unul originar, iar
metoda se găsește în creația imaginativ-poieti-
că chiar dacă metoda științei este structurată de
matematică și de gîndirea calculatoare. În fond,
pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom
încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al
științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu
numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît
și caracteristica imaginativului de conținătoare și
păstrător al adevărului, respectiv vom determina
și conținutul factic al imaginativului poietic eu-
ropean.
Dezbaterea mondială asupra capacității de a
descifra structura biologică a unui virus pe care
îl cunoaște toată lumea dar nu îl poate reprodu-
ce nimeni, dată de pandemia coronavirusului, a
suscitat și suscită extrem de multe controverse iar
texte, dealtfel simpliste, precum cel al filosofului
italian Giorgio Agamben, au reușit să inflameze
spiritele între adepții științei sectare, ai religiei și
cei ai adevărului privit ca operator ontologic fun-
damental, respectiv al metafizicienilor.
Există adevărurile exhibate de organizații
mondiale care se ocupă de sănătatea publică și
care sunt de fiecare dată contradictorii sau rizi-
bile, adevărurile diferitelor laboratoare științifi-
ce, adevărul experimental al medicinei clinice și
adevărul metafizic al filosofului care constată că
în această sarabandă a adevărurilor, adevărul se
ascunde în ființarea microscopică a unui virus
care nu vrea să iasă din ascunderea sa.
Capacitatea adevărului de a se manifesta ca
adevăr stă tocmai în capacitatea sa de a ieși din
ascundere (aletheia). Acest lucru a fost dezbătut
încă de greci și nu a fost adus în înțelegere com-
pletă nici măcar pînă în contemporaneitate.
Adevărul, privit din perspectiva științei, cu
ochelarii de cal ai diverselor metodologii, aparate
și tehnici, se relevă a fi unul extrem de greu de
adus la un numitor comun și de cele mai multe ori
nu ajunge la esența sa de scoatere din ascundere.
Filosofii nu mai sunt de ceva timp „stăpînitori de
adevăr”, cu atît mai puțin oamenii de știință ajunși
subiecte de amuzament a opiniei publice iar preo-
ții noii tehnologii a informației nu trec de stadiul
unor idioți cu pretenții.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că euro-
peanul folosește noțiunea de adevăr într-un mod
pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar,
totalitar și unilateral. În timp, definiția tomistă,
adecvatio rei ad intellectus, a prins din ce în ce mai
mult teren, ajungînd să se impună aproape total.
În acest sens, exemplul științelor este mai mult
decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi nu mai
gîndim adevărul decît formaliter, adică ca o adec-
vare a intelectului la lucru, la factualitatea și reita-
tea disponibilă. Ceea ce este esențial în adevărul
științelor are însă de a face cu tehnica planetară și
cu noțiunea de funcționalitate. Epoca modernă și
știința contemporană gîndesc lumea doar în ra-
port de funcționalitatea sa. Această mașină func-
ționează și atunci ea poate fi asimilată funcțiunii
adevărate care este deplasarea de la un punct la
altul, acest medicament funcționează și acest fapt
demonstrează capacitatea științei de a rezolva
probleme. Adevărul devine funcționalitate și re-
zolvare. Adevărul trebuie gîndit însă în temeiul a
ceea ce este adevărat și în scoaterea din ascundere
a acestui adevăr. Ceea ce este adevărat nu are nici
un fel de afinitate nici cu funcționalitatea și nici cu
rezolvarea unor probleme ce țin de particularitatea
extremă a ființării.
Starea de neascundere a adevărului se manifes-
tă tocmai în ce are ea mai ascuns, respectiv în apa-
riția proprie fenomenului. Virusul pe care îl caută
toată lumea se ascunde în aparițiile multiple date
se simptomele variate ale bolnavului. Sub aceste
aparențe stă adevărul care trebuie determinat de
către omul de știință. Dar stau oare lucrurile așa?
Foarte posibil în cazul clinicianului pentru care
esența muncii sale constă în temperarea, amelio-
rarea sau vindecarea unor simptome care ar putea
duce la vindecarea pacientului și la salvarea lui.
Interesul lui stă în această particularitate.
Savantul care urmărește structura enzimatică
și proteică a virusului va căuta doar adevărul as-
cuns în ARN-ul acestuia sau în capacitatea unei
enzime de a se lega de un receptor uman. Este un
adevăr care se vrea scos dintr-un strat și mai ab-
scons, cel al realității microscopice. Dar oare are
și acest savant posibilitatea reală de a scoate la lu-
mină adevărul ascuns în structura și schimbarea
continuă a structurii virusului? Parțial, vom spu-
ne, și doar dacă acest fapt va funcționa. Ceea ce va
face să funcționeze un posibil vaccin, prin urma-
re, o rezolvare la scară mai largă, niciodată gene-
rală, este tocmai structura stabilă a virusului, ceea
ce nu va fi schimbător în timp și va fi egal cu sine
4
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
însuși. Acest ceva neschimbător din timpul care
face fenomenul să devină este chiar esența timpu-
lui și ține de supratemporalitate, adică de adevăr.
Numai că în însăși această cercetare poate apărea
fenomentul în-depărtării de adevăr, atîta vreme
cît cel ce va căuta adevărul nu va avea în vedere
un sens creator al acestuia. Ce vrem să spunem cu
aceasta? Anume faptul că nimeni nu va găsi ceea
ce este stabil într-o structură temporală atît timp
cît el nu va fi capabil să re-creeze această struc-
tură la nivelul imaginativului poietic cel care dă
existență și adevăr. Știința adevărată nu descoperă
ci creează. Ceea ce descoperă, pune în funcțiune
și rezolvă este tehnica planetară, ca modalitate de
sinteză și punere în practică a unor adevăruri su-
prapuse. În acest fel, mersul cu mașina se supra-
pune mersului pe jos, lovitura presei pneumatice
se suprapune loviturii date cu ciocanul, iar lumea
virtuală constituită din diverși altgoritmi va se va
suprapune realității și, în cele din urmă, o va sub-
stitui. Ceea ce îngrijorează în esența tehnicii este
tocmai această capacitate de a funcționa, întrucît
funcționarea cheamă funcționarea, iar compu-
sele tehnicii planetare malefice vor clama cînd-
va funcționarea în detrimentul vieții autentice.
Răzvan Dragoș
Ars mechanisma 1c (2018) desen în tuș, 70 x 50 cm
În gîndirea tehnicii planetare, omul trebuie să
funcționeze în marele angrenaj al funcționalită-
ții lucrurilor. Acesta este pericolul suprem pentru
ființarea care este omul, substituirea existenței
trăite cu funcționarea. Rupîndu-se de viață și tră-
ind lumile paralele ale altgoritmilor care crează
virtualitatea, omul este dirijat, manevrat și sub-
jugat unei funcționalități lipsite de dismensiunea
existenței reale și a adevărului. Adevărul este sub-
stituit cu informația reală sau falsă în funcție de
dorința manipulatorie a statelor sau a diverselor
organizații. Nu e nevoie de nici un fel de distruge-
re fizică a ființei umane întrucît această distrugere
se manifestă în chiar raporturile tehnice pe care le
creează lumea tehnicii planetare.
Tehnica planetară încearcă să se substituie tra-
diției și formației spirituale pe care patria - școala
limbii și etnicității - a transmis-o omului. Acest
lucru a făcut-o neîntrerupt de la greci la filosofia
idealistă germană și pînă în filosofia lui Nietzsche
și Heidegger.
Pericolul tehnicii planetare stă în funcționali-
tatea, capacitatea de rezolvare și substituirea fiin-
țării cu o copie cît mai fidelă a realității pe care
omul o creează prin imaginativul poietic rațional,
cel care face posibile lumile. Această capacitate de
substituire a tehnicii planetare duce la bulversarea
cercetării autentice, la crearea unor automatisme,
deviații comportamentale, surogate ale valorilor
și situărilor afective care nu au rămas fără efect și
care vor produce disfuncționalități amenințătoa-
re pentru specia umană. Acest fapt devine cu atît
mai periculos cu cît este pus în relație cu ceva care
nu are limită și nici morală: banul care a devenit
Dumnezeul acestei lumi pe care mai degrabă sau
mai tîrziu o va arunca în haos. Omul ca ființă li-
mitată nu poate avea ca principiu fundamental
ceva ce nu are limită, morală sau forță călăuzitoa-
re. Puterea banului nu este una spirituală și nici
nu poate călăuzi lumea, nu o poate fundamenta și
structura. Bunăstarea animalului se face în detri-
mentul spiritului.
Am observat de mult timp că ceea ce este în-
grijorător în esența tehnicii planetare este tocmai
funcționalitatea sa. Funcționalitatea nu are nimic
de a face cu valorile morale, cu adevărul, cu mun-
ca creatoare, cu valorile generale ale umanității.
Funcționalitatea, care este în esența tehnicii, are
cel mai puțin de a face cu acestea. Noi nu mai
suntem stăpînii lucrului pe care îl mînuim în fo-
losul nostru ci sclavii lui. Funcționalitatea creează
dependență iar această dependență este data de
substituirea mișcării și lipsa efortului, al muncii,
pe care chiar grecii îl numeau ponos. Materia tîn-
jește mereu după starea ei primordială care este
posibilitatea și lipsa mișcării. Boala, tehnica, elu-
cubrațiile unor fasciști care se erijează în salvatori
duc toate spre starea de nemișcare: spre moarte.
Esența tehnicii este ascunsă undeva în esența
morții. Acesta este și motivul pentru care știința,
care are ca o consecință a sa tehnica, trebuie su-
pravegheată și îndreptată spre gîndirea creatoare
și autentică, care se află în cercetarea genuină care
este creativitate pură.
Cercetarea, care se aplică acelui ceva care este
stabil în fenomen, nu este substituibil și se cere
scos din ascunderea fenomenului, este adevărul
produs de capacitatea imaginativă poietică și care
călăuzește omul spre cercetarea autentică și bene-
fică existenței sale. Doar în acest fel omul nu se
îndepărtează de esența sa și își poate duce exis-
tența în armonie cu natura și cu rostul său pămîn-
tesc. Doar în acest sens omul este „stăpînitor de
adevăr” și nu sclavul funcționalității, a depravării
morale și fizice care se află ascunsă în chiar esența
tehnicii planetare.
De aceea, noua sarcină a metafizicii este să ara-
te drumul pe care ființarea care este omul trebuie
să pornească. Pentru aceasta, metafizica va trebui
să găsească un nou sens sau să propună o nouă re-
ligie, în care tehnica planetară și falsa știință care
a invadat cercetările contemporane să fie înlătura-
te. Pentru aceasta e nevoie de o nouă gigantoma-
hia peri tes ousias întemeiatoare. Ceea ce rămîne
însă de văzut este dacă omul va mai avea putința
unei adevărate revoluții a spiritului și în credința
renăscută, dacă va exista o disponibilitate pentru
reîntoarcerea la gîndirea originară. Și pentru că
Dumnezeul nietzschean este, din pacate, o reali-
tate, metafizica va trebui să-și asume salvarea fi-
inței umane. Cu condiția existenței unei susțineri
reale în însăși interiorul filosofiei dar și a științei
și tehnicii planetare avide de finanțări și profituri
nelimitate și generatoare de rezultate debile și de-
bilitante, și va mai trebui o voință de salvare care
să depășească interesele imediate și meschine. O
voință și gîndire vizionare.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
5
cărți în actualitate
Mărturisiri despre
identitatea profundă
■ Adrian Lesenciuc
Gabriel Chifu
În drum spre Ikaria
București, Editura ART, 2019
n setea lui Gabriel Chifu de o literatură a pis-
curilor, a marilor teme, de o literatură a înce-
putului de secol XX în care realul și fantasticul
conviețuiesc fără discriminare și fără intruziu-
nea critică, el însuși se oprește să ofere exemple.
Proza lui Gabriel Chifu - enumerând aici, în ul-
timii cinci ani ai creației sale, pe lângă canonicele
Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile,
recentul roman În drum spre Ikaria - e ilustrarea
acestei situări între lumi. Puternica impresie este
cea a înrădăcinării oricărei fapte în contexte ale
realia, date fiind referințele spațio-temporale con-
crete (sfârșitul anului 2017; sudul Mării Egee în
drumul prin Arhipelagul Cicladelor, dintre Atena
și cunoscuta insulă Ikaria din apropierea Asiei
Mici, cu escală în Naxos), deși aceste legături
sunt doar pretextele situării în real. Adevăratele
conexiuni ale textului sunt cu o lume atemporală,
cu un timp într-o altfel de derulare, cu un spațiu
dintre lumi, care se relevă ca punte între realia și
possibilia așezării coerente, pertinente științific,
dar nerealizate. Și probabil că în acest asamblaj al
possibilia ne-am fi situat până la capătul textului,
dacă nu ar fi apărut în final viziunea, turnura care
a dat coloratura particulară a convergerii ireme-
diabile spre ficta, lumea ficțională a personajelor
cu aură arhetipală. Punțile realiei nu se risipesc
nici în pregătirea cadrului care excede posibilită-
țile, nici chiar în timpul ieșirii din possibilia. Ele
rămân solide, sunt posibilități de retragere (ale
cititorului), contribuind la conturarea sugestiei:
„M-am așezat pe nisip. Era foarte cald. M-am mi-
rat. Nu, nu, aceea nu era vreme de iarnă. M-am
gândit că un anotimp de paradis ceresc coborâse
și se amestecase cu iarna, anotimpul știut, ome-
nesc. M-am descălțat, am mers până la mal și a
intrat cu picioarele în apă. Nici apa nu era rece. O
clipă, mi-a trecut prin cap să fac baie. N-ar fi fost
prima oară.” (p.445).
Iată-ne, așadar, în pragul hierofaniei, legați cu
punți consistente de realia. Ba, mai mult, punțile
sunt elastice, iar plonjarea în gol e de fapt susți-
nută de corzi ca în bungee jumping. O derulare
mărturisitoare de sine îl aruncă pe tânărul în cru-
cea vieții prin possibilia - și împreună cu lectorii
cărora, prin puterea sugestiei, această lume face
trecerea spre alte norme, dincolo de granițe - în
ficta. Nu trecerea prin procedee naratologice si-
milare, ba chiar termeni echivalenți în angajare
semantico-lingvistică (termeni ai suspendării, ai
posbilității nu doar ca derulare logică, ci și ficți-
onală) este ceea ce surprinde în traversarea unei
possibilia pentru situarea în ficta, ci puterea for-
ței sugestive cu care cititorul este aruncat dincolo
de realitatea asumată. Iată cadrul în care se pro-
duce hierofania (debutul capitolului ultim, 43.
„Vedenia. Transfigurarea. Nălucire sau adevăr?”):
„Când am deschis ochii, soarele strălucea sus pe
cer, trecut puțin de zenit. Am privit ora pe ecranul
telefonului mobil, era unu și un sfert” (p.447).
Prelungirea senzației de real până în ultima clipă
a ancorării în ceea ce nu poate fi contrazis de legi-
le fizicii (amestecul de realia și possibilia) produce
pe de o parte neliniștea, pe de alta așteptarea unei
soluții. Dar totul se rezumă la forța sugestiei, la
separarea sugerată de concretul spațio-temporal
legic, ba chiar și de spațio-temporalitatea fără ca-
uzalitate a abstractului, pentru o plonjare în gol,
fără plasă, în adâncimile unei alte lumi, care se
relevă a fi propria lume a faptelor (și păcatelor) fi-
ecăruia. Ficta e doar pretextul întoarcerii la noi, în
ciuda existenței sau nu a mirabilei insule Noima
sau Ombilicos.
Dincolo de acest parcurs înregistrat prin mărci
naratologice, există în construcția lui Gabriel
Chifu ceva din plăcerea jocului cultivat de în-
țelepții antichității eline, dar și de cunoscutul
Das Glassperlenspiel al lui Hesse - de care mi-a
amintit din cel puțin două perspective - care
transformă cunoașterea de sine în joc, în timp
ce arta narării poate fi salvatoare. Altă logică a
faptelor este cea care plutește în atmosfera în-
cărcată de mister. Posibilii îngeri judecători din
Comisia Medicală, cu voci de robot și incapabili
să înțeleagă rosturile adânci ale locuirii (cultura
se dovedește așadar protectoare și deschizătoare
de rosturi pe Noima): „Dragă Andrei, sunt unele
cuvinte și expresii în vorbirea doamnei Câmpean
al căror sens nu mi-e tocmai limpede. Ai putea
dumneata să ne ajuți? [...] De pildă, ce înseamnă
socotință, musai, buchisit, a statornici, vâltoarea
vieții... ” (p.445), evaluează după alte norme ceea
ce legea morală ar fi admis la limită (nu întâmplă-
tor, într-un orizont spațial al altor lumi inserat în
Ciclade, Comisia Medicală se întrunește într-un
cadru cultural anume, în Pavilionul Românesc,
sugerând conexiunea cu particularitatea cultura-
lă a admisibilității morale, prin noimă). Andrei
Gotea, eroul romanului, căutătorul de sine în în-
cercarea de a se salva (tema salvării traversează
romanele lui Gabriel Chifu) este traducător al tră-
irii culturale în universalitatea judecății morale.
Chiar dacă nu înțelege de la început acest rol, el
nu se împotrivește, se lasă ușor în voia destinu-
lui, cum o face de altfel pe parcursul întregului
roman, în călătoria mereu deturnată și întârziată
în căutarea Ikariei cu aură de mister (de la înce-
put se angajează, așadar, în jocul misterelor, iar
aceasta poate fi o explicație pertinentă a continuei
acceptări a unor propuneri care-l îndepărtează de
la traiectul proiecției). Ori, în asemenea construc-
ții, este necesar să existe călăuza dintre lumi. În
romanul lui Gabriel Chifu călăuza este bărbatul
de o sută de ani, nemuritorul Stavros îndeplinind
roluri diferite, administrând insula și ademenind
personajul înspre căutările sale profunde. Pe o in-
sulă în care se poate ghici cu ușurință construcția
circulară a arhicunoscutei Santorini din același
arhipelag, în care lumea de la poale se separă de
cea de dincolo de piscuri (amintind de Castelul
lui Kafka sau, mai degrabă, de Labirintul întune-
cat al lui Lawrence Durrell), trecerea nu se poate
face decât în prezența și sub îndrumările călăuzei.
Călăuza continuă să producă efecte în parcursul
personajului și atunci când nu este prezentă, iar
personajul devine treptat din simplu martor măr-
turisitor de sine și de ceilalți. Mărturisirile în sine
sunt fațete disparate ale unui întreg, contribuind
la construcția unei realități spațio-temporale de
altundeva, o Românie profundă cu personaje care
o recompun prin fapte în evoluția ultimilor 70-
80 de ani. Această Românie redată polifonic, prin
vocile multiple și intercalate ale celor cu vocația
martiriului: Ana Câmpean, de pildă, sau ale celor
cu vocația trădării: Sanda Dobre, spre exemplu
(amintind de dihotomia caracterială din Punct și
de la capăt), ale celor cu putința izbânzii, dar care
s-au lepădat de haruri și ale celor care au alunecat
în vicii, ale celor cu vocația pătimirii și ale celor
îmbuibați, este un spațiu cultural construit prin
eșantioane de fapte și eroi tragici ai unei lumi pu-
ternic ancorate în realia.
Polifonia romanului, o marcă a prozei lui
Gabriel Chifu, angajat în construcția polie-
drică, multifațetată, îndeplinește și rol estetic.
„Frumusețea parabolei imaginate de Gabriel
Chifu constă, repet, în polifonie, în posibilita-
tea unor interpretări multiple”, notează Răzvan
Voncu într-o cronică a romanului În drum spre
Ikaria1. La această posibilă judecată de apoi la
care e martor Andrei Gotea - o judecată nu atât
a oamenilor, cât a spațiului cultural redat polifo-
nic - nu catalogul păcatelor e important, ci spove-
direa, mărturisirea de sine. România redată prin
eșantioane (cum, de altfel, se relevă și în Ploaia
de trei sute de zile), la o judecată de apoi a istoriei,
este cea care ne poate interesa cel puțin în aceeași
măsură în care ne interesează viciile și excesele
personajelor. În această altfel de judecată, nu bio-
grafiile individuale contează. Nici măcar cele spi-
rituale. Dincolo de timp și de spațiu, suspendat,
martorul (în ipostaza și de mărturisitor) produce
texte care tulbură mai mult decât faptele însele.
Ca în „Scrierile postume ale lui Josef Knecht” din
Das Glassperlenspiel, mai precis în „Duhovnicul”,
povara e luată de cel ce ascultă mărturisirile: „Știi
cum e când un penitent și un duhovnic îmbă-
trânește, după ce a ascultat multe spovedanii ale
păcătoșilor care-l cred un om fără de păcat și un
sfânt și nu știu că el este un păcătos și mai mare
decât ei. Atunci tot ceea ce a făptuit i se arată fără
folos și zadarnic, iar ceea ce i se păruse mai îna-
inte sfânt și de seamă, anume că Dumnezeu l-a
pus în locul său și l-a învrednicit să asculte și să
ușureze sufletele oamenilor, curățindu-le de mur-
dărie și de scârnă, îi apare acum ca o mare, ca o
prea mare povară [.]2.”
Scriitorul însuși e, așadar, duhovnicul pur-
tător al mărturisirilor, prin eșantioane, ale unei
Românii încă nevindecate. Aidoma ca în Ploaia
de trei sute de zile.
Notes
1	Răzvan Voncu. (2020). Epifanie și hierofanie.
România literară nr.5.
2	Hermann Hesse. (1969). Jocul cu mărgele de sticlă.
Traducere de Ion Roman. București: Editura pentru li-
teratura universală. 536p.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
„La fiecare cădere de
stea, se pornește în mine
un clopot”
■ Irina Lazăr
Spiridon Popescu
Diavol cu coarne de melc
Iași, Editura Timpul, 2018
Exemplarul acestei antologii, pe care am bu-
curia să îl dețin, poartă cu sine un autograf
al lui Spiridon Popescu. Motivul pentru
care am vrut neapărat să menționez acest amă-
nunt este acela că scrisul de mână lui Spiridon
Popescu este unul curat, ușor înflorit, având par-
că grijă să nu uite detalii, atent. În autograf, lângă
denumirea orașului unde locuiește, autorul are
grijă să adauge un lucru esențial - etajul 10, „lân-
gă cer”. Scrisul de mână este o expresie a auten-
ticității și mi-a plăcut să analizez această scurtă
introducere, personală, spre poezie. Cartea însăși
este o atent migălită reeditare a unei prime apari-
ții din anul 2003 (Editura Dacia, colecția „Poeții
urbei”, Cluj-Napoca). Reunește versuri, traduceri
ale versurilor în limbile franceză, engleză, italia-
nă, spaniolă și chiar greacă, de parcă autorul ar fi
vrut să-și ia toate precauțiile că va fi citit, în orica-
re dintre limbile prezente. De parcă versurile sale
trebuie cumva înțelese de cineva sau ca și cum ar
fi vrut să se asigure că „sticla” pe care a aruncat-o
în valurile oceanului este bine echipată, astfel că
pe orice mal ar ajunge într-o zi, purtată de o briză
sărată, vor exista ochi și posibilitatea de a o desci-
fra. Din loc în loc, în curprinsul cărții, mai găsim
și câte un desen al unui artist înfățișându-l pe au-
tor, alături de o poezie scrisă de mână în mod sti-
lizat, cu locul, data și ora!!! compunerii poemului.
Poezia lui Spiridon Popescu este expresia
unei continue și apăsate căutări de sine, titlurile
sunt scrise mare, cu majuscule, tonul e de multe
ori ca o sentință. POETUL se ia la întrecere cu
DUMNEZEU, deși știe de la început că va pier-
de. Poemul Artă poetică este evident, definitoriu
în acest sens: „Nu sunt normal, iubito:/ Deși cu-
nosc prea bine,/ Ce riscuri presupune,/ Sportul
acesta dur,/ Tot nu mă pot abține,/ Și-uimind pe
cei din jur,/ Mă urc în Dumnezeu și sar în mine”
(p. 35). Pornind de la această „ars poetica”, una
dintre multele autodefiniri din carte, putem tra-
sa câteva linii prin care se poate analiza sau prin
care ne putem oferi o perspectivă asupra liricii
lui Spiridon Popescu, poetul care scrie conștient,
asumat, mândru de acest rol, dar și de pierderile
pe care le va suporta inevitabil. Înainte de toate,
Spiridon Popescu este un adept al clasicismului.
Cele mai multe poezii sunt scrise în vers clasic,
autorul vădind un acut simț al ritmului și al ri-
mei, chiar și cele mai mărunte „improvizații”
trezind delectare prin asocierile neobișnuite de
imagini și jocurile de cuvinte. Spiridon Popescu
scrie pasteluri, balade, cântece, distihuri, câteo-
dată într-un mod glumeț, alteori într-un registru
grav, dar și psalmi - într-un continuu dialog cu
Dumnezeu. Mi s-a părut edificator un răspuns
pe care Spiridon Popescu l-a dat la un moment
dat într-un interviu. La întrebarea „Aș vrea să știu
ce poezie vă place mai mult, cea rimată sau cea
în vers liber?”, Spiridon Popescu răspunde astfel:
„Poezia bună. Poezia poeților ale căror muze vin
călare pe Pegas. Detest din tot sufletul poezia po-
eților ale căror muze vin cu autobuzul. Mi se pare
prea prăfuită și cu prea multe semne de obosea-
lă” (Interviul este realizat de Adina Andrițoiu și
Mihai Tudor și face parte din anexele antologiei
de față). Este aici și un fel de declarație estetică,
prin care el se desparte de non-conformismul re-
formator, de poezia cu caracter preponderent na-
rativ a optzeciștilor, în generația cărora a fost, dar
numai temporal vorbind, preferând să se rapor-
teze la vechile modele ale literaturii. În același in-
terviu, Spiridon Popescu mai declară că versul de
dragoste este „cea mai pustiitoare armă”. Departe
de a spune că muzele au un mijloc de transport
preferat, (eu cred că pot veni lejer și cu autobu-
zul, totuși, sau chiar cu metroul), este clar pentru
toată lumea că Spiridon Popescu este un adept al
lumii clasice și al valorilor sale, preferând să se ra-
porteze continuu la un etern, la o mitologie și la
un panteon poetic pe care îl aflăm citind poeziile
sale, ca de pildă: Scrisoare către Charles Baudelaire,
Scrisoare către George Bacovia, Eminescu, Arghezi,
Nichita, Dinescu. Citez din poezia Dinescu (care
apare aici ca „un clasic în viață”): „Poetul ăsta/ e
un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt/: cu
fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care apoi/ atâ-
ția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii pe pământ./
Doamne, de mă iubești, fă-mă ca el/ și-o să-ți ridic
biserici/ din Cuvânt!...”.
Alte două coordonate ale poeziei lui Spiridon
Popescu sunt tristețea și autoironia. Tristețea, de
sorginte bacoviană, grea, fără leac, ca un plâns
înăbușit, mustește în toate poeziile, altoindu-se
pe un spirit ludic și autoironic, cu influențe din li-
rica populară. Citez din Aproape sonet: „Ajunsă-n
pragu morții, tristețea mea mi-a spus: «De vrei
să-ți meargă bine-n poezie/ Ferește-te cât poți
de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune nu-s»”,
alteori tristețea doboară pur și simplu orice opre-
liști, ajungând la crearea unor poeme minunate,
cum ar fi Dar să privim: „Dar să privim lumina-n
oceane scufundată,/ Prin ochii de nisip ai peștilor
de humă/ Cum n-or putea ajunge acolo nicioda-
tă/ S-o tulbure copitele de brumă./ Cum nu vor
fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie/ Din trupul
ei să muște, din buza ei să soarbă -/ Lumina din
adâncuri va fi de-a pururi vie,/ Așa cum cea din
stele va fi de-a pururi oarbă” (p. 33). Asistăm aici
la o amețitoare inversare a planurilor, o re-crea-
ție a lumii, în care sunt implicate toate elemen-
tele sale esențiale, o lucrare în care într-adevăr
Spiridon Popescu își vădește cumva dorința sa de
a fi concurent cu Dumnezeu.
Ca să ne întoarcem la versul de dragoste, „cea
mai pustiitoare armă”, cum spune însuși Spiridon
Popescu, poetul se adresează și iubitei, așa cum
se adresează lui Dumnezeu în permanență. Citez
din Scrisoare de dragoste (1): „De ce nu mă iubești,
frumoasă fată,/ De ce nu-mi cazi la piept ca o ne-
bună?/ Ți-aș dărui o inimă cu lună/ Să nu mai știi
ce-i bezna niciodată./ Ți-aș dărui o inimă cu har-
pă,/ Să te înalțe-n sferele divine,/ Să uiți complet
că pân’ la urmă vine/ Și-o clipă care ne dă brânci
sub iarbă” (p. 78). Pe această temă a iubirii trăite
la maximum se brodează astfel diverse nume ale
iubitelor: „Alexia, zăpada mă ninge înspre tine”
sau „Iubita mea-i cea mai frumoasă fată,/ Și are
și un nume sfânt, Maria...” sau „Cristina - nume
divin, nume ceresc, nume cu Crist -/ Oare voi afla
vreodată/ Ce caută sângele tău optimist/ În inima
ta disperată?”. Ca să nu mai spun că la un moment
dat putem citi o Scrisoare către Doamna X, ale că-
rei îmbrățișări pot avea drept consecință stârnirea
unei Apocalipse din partea unui Dumnezeu su-
părat. În această tristețe amestecată cu teroare și
bucurie își trăiește Spiridon Popescu viața cea pli-
nă, condeiul său fiind alimentat de iubirea incan-
descentă pentru o iubită perpetuă. Dumnezeu îi
mai suflă câte un cuvânt, îi mai face câte un semn
sau dimpotrivă îl ceartă. Cert e că Dumnezeul
lui Spiridon Popescu este mai degrabă asemănă-
tori zeilor din mitologia greacă, fiindcă e părti-
nitor, răzbunător, câteodată înduioșat, câteodată
tandru, rar se lasă înduplecat de oameni. Acest
Dumnezeu poate fi perceput însă în modul cel
mai palpabil, în fiecare moment. Închei această
dare de seamă despre Diavolul cu coarne de melc
cu un poem foarte popular, emoționant, puter-
nic pătruns de spiritul folcloric, o chintesență a
liricii lui Spiridon Popescu: „Doamne, dacă-mi
ești prieten,/ Cum te lauzi la toți sfinții,/ Dă-i în
scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu părinții.//
Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți
zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia
calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/
Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă
morții/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, da-
că-mi ești prieten,/ Cum susții în gura mare,/
Moaie-ți tocul în cerneală/ Și-nainte de culcare//
Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți
pumnalul,/ Să-l înfigă în mine, Doamne,/ Și să
lase-n viață calul”.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
7
cartea străină
Amintiri din epoca
lui Pablo Escobar
■ Ștefan Manasia
Despre unul dintre cele două romane ale
columbianului Juan Gabriel Vâsquez
traduse în română am scris: Forma rui-
nelor este un deștept roman-colaj, roman ilustrat,
tributar experimentelor unor Andre Breton sau,
mai aproape de epoca noastră, unui W.G. Sebald.
Postmodern și suprarealist, antimarquezian (cred
că nu există carte publicată de JGV unde să nu fie
amendat, dintr-o ranchiună incontrolabilă, auto-
rul Unui veac de singurătate), Forma ruinelor este
și o frescă politică admirabilă. L-am putea înscrie
lejer în seria romanelor latino-americane cu dic-
tatori, terorism politic, crime și război civil (acolo
unde, pînă la apariția primelor cărți ale autoru-
lui născut în 1974 la Bogota, triumfaseră Ernesto
Sabato, Garda Marquez, Llosa, Roa Bastos sau
Alejo Carpentier).
Un lucru trebuie spus înainte de orice comen-
tariu la operele lui Vasquez: omul are un formdi-
abil instinct pentru titluri, alege sintagme inteli-
gente și condensate ca un koan. Forma ruinelor
sau Zgomotul lucrurilor în cădere (Polirom, 2019)
sînt nu doar titluri excelent alese, ci și laitmoti-
ve, un fel de „motoare de rezervă” ale vehiculului
narativ. Columbianul le acționează doar cînd ac-
țiunea trenează, cînd un episod nu se lipește cu
ușurință de altul etc.
Dacă recomand ambele cărți cititorilor
Tribunei, o fac și pentru virtuțile extraordinarei
traduceri semnate de Marin Mălaicu-Hondrari.
Vasquez are șansa unui traducător-romancier, el
însuși versatil și experimentalist, același pentru
amîndouă romanele apărute pînă astăzi la noi.
Forma ruinelor are amplitudinea și profunzi-
mea unui tratat (de politologie și medicină legală,
de exemplu). Zgomotul lucrurilor în cădere este
un mic roman al terorii care parazitează, mode-
lează și, finalmente, distruge proiectul de viață al
profesorului de drept Antonio. Ghinionul a făcut
ca viața, cariera și mariajul lui să se consume în
capitala Columbiei fix în perioada în care Pablo
Escobar, după ce obținuse primele milioane de
dolari din droguri, își dorea mai multă putere și
impunitate, și, neobținîndu-le, a pornit un val de
atentate și a aruncat țara în război civil. Psihicul
eroilor masculini (dar și Maya, frumoasa ameri-
cano-columbiană din Zgomotul...) e modelat de
anii de atentate, arbitrare și tot mai sîngeroase;
toți experimentează, în ceea ce ar trebui să fie anii
maximei vitalități, un proces degradant de emas-
culare, o melancolie suicidală, o terfelire completă
a stimei de sine. Drama Columbiei contemporane
e dată de bogăția ei absolută: ca biodiversitate, nu-
mai Brazilia o mai întrece pe mapamond. Excesul
de bogăție și frumusețe declanșează hybrisul,
campaniile militare, furia populară, atentatele,
războaiele gherilelor, războaiele lorzilor droguri-
lor. Ceea ce am experimentat - europeni placizi și
îndestulați - pe pielea noastră lunile acestea din
cauza noului coronavirus, tinerii columbieni au
experimentat în anii 1980-1990 din cauza terorii:
cînd politicienii, judecătorii sau procurorii sînt li-
chidați nemilos (Escobar aruncă avioane de linie
în aer, omorînd sute de nevinovați, dacă bănuiește
că unul din adversarii săi a luat acea cursă!), cînd
civilii sar în aer pe stradă sau la mall, adolescenții
interacționează numai în cadrul familial, în sa-
loanele sau patio-urile vilelor și apartamentelor
liniștite din Bogota, supunîndu-se autoizolării
voluntare... Demența, ticăloșia și apetitul incon-
trolabil al acestor bărbați pentru luxurie și pute-
re leamendează fiecare pagină din romanele lui
Juan Gabriel Vasquez. Poate de aici, un indiciu
pentru disprețul său abia camuflat pentru realis-
mul magic promovat de Gabo: comparativ cu el,
Vasquez este un cartezian, un camusian, refuză
florilegiile baroce și măștile fantasticului, pictînd
în manieră realist-viscerală zonele de turbulen-
ță pe care Columbia pare a le traversa încă de
cînd și-a obținut independența. Iar dacă tot am
pomenit realismul visceral, una din marotele lui
Roberto Bolano, să spunem că ambițiile narative
ale junelor columbian par ajustate permanent de
un dialog invizibil cu monstrul sacru al literelor
americane din anii 2000. Și unul, și celălalt expe-
rimentează și injectează furie unor texte politice
tranșante, dar Juan Gabriel Vasquez păstrează, tot
timpul, în scris, o anume rigiditate, a anume pre-
țiozitate, o poziție intelectualistă la manșele avio-
nului de acrobație romanesc - ceea ce pe Roberto
Bolano l-ar fi turbat.
Aura și Antonio și Laetitia, Ricardo și Elaine
și Maya, personajele care traversează 20 de ani de
teroare & splendoare din istoria contemporană a
Columbiei, sînt atașante și îți deschid ochii spre
civilizația urbană și rurală a țării, spre miraculoasa
vale a fluviului Magdalena, spre arhitectură și gas-
tronomie ș.a.m.d. Pasionat de biliard și de sexul
(cam nerușinat) cu studente, profesorul Antonio
Yammara vede metropola astfel: „Bogota, ase-
menea tuturor capitalelor latino-americane, este
Răzvan Dragoș Antropomecanomorphe 5a (2017)
acvaforte, 70 x 50 cm
un oraș mobil, în continuă mișcare, un element
instabil format din șapte sau opt milioane de lo-
cuitori: aici, dacă ții prea mult ochii închiși, cînd
îi deschizi te poți trezi înconjurat de o altă lume
(unde acum se vînd articole de feronerie, ca ieri
se vindeau pălării de fetru, unde sînt jocurile de
noroc era o cizmărie), ca și cum întregul oraș ar fi
fost platoul de filmare al unor emisiuni cu camera
ascunsă” (p.77). Generații de copii și adolescenți
merg cu școala sau fug de acasă (încălcînd inter-
dicția unor părinți morali) ca să vadă grădina zo-
ologică monstruoasă amenajată de Pablo Escobar
pe proprietatea sa. Copii fiind, Antonio și Maya
vizitaseră grădina care adăpostea hipopotami,
girafe, chiar și un delfin amazonian roz. După
20 de ani, investigînd viața secretă a lui Ricardo
(prietenul tîrziu al lui Antonio și tatăl Mayei), cei
doi descoperă sursa și forța de atracție a răului, o
istorie a complicităților dar și reminiscențele ne-
vinovate ale acestei epoci nebune, nebune: „Dar
Maya coborîse deja, în ciuda ploii care continua
să toarne cu găleata și în ciuda faptului că de lo-
cul unde se afla animalul o despărțea un gard de
lemn. Pielea lui era plumburie și lucea stins, sau
cel puțin așa mi s-apărut mie în lumina slabă a
înserării. Picăturile de ploaie se scurgeau pe el ca
pe sticlă.” (p.269) Era poate ultimul hipopotam
supraviețuitor pe fostul domeniu al narcotrafi-
cantului excentric.
Iar despre Garda Marquez, al cărui Un veac de
singurătate Elaine îl primește cadou într-o ediție
columbiană, tînăra voluntară din Peace Corps
le scrie bunicilor, în Florida: „N-am citit nimic
mai plictisitor de foarte multă vreme și are gre-
șeli chiar și pe copertă. Pare minciună, dar asta
e a paisprezecea ediție și încă nu au corectat-o.
Și cînd mă gîndesc că voi citiți ultimul roman
de Graham Greene! Nu e drept.” (p.179) Rămîne
cum am stabilit: dacă zahărul e motorul civiliza-
ției, cum susțin cei din New Orleans, ranchiuna
e motorul literaturii (sau, mă rog, unul din mo-
toarele ei).
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
Păsări în gură
■ Irina-Roxana Georgescu
Samantha Schweblin
Păsări în gură
traducere din limba spaniolă de
Lavinia Similaru
București, Editura Litera, 2019, 248 de pagini
Ca o plimbare pe un drum pe care încă
nu-l cunoști, care ți pare familiar și sur-
prinzător, totodată, de parcă ai fi însoțit
de cineva și ești totuși singur, dar nu părăsit, și
mergi pe drumul acesta de când te știi, dar n-ai
obosit nicio clipă, nu te-ai oprit nici măcar să bei
o gură de apă sau să îți tragi sufletul. Mergi ușor,
neclintit, până la capăt, fără să intuiești unde te va
duce drumul. Cam aceasta este impresia lecturii
volumului de proză al Samanthei Schweblin, scri-
itoare argentiniană de limbă spaniolă. În 2012, a
publicat primul său volum de povestiri, El nucleo
del disturbio, care a fost distins cu un premiu din
partea Fondo Nacional de las Artes din Argentina
și locul întâi la Concursul național Harold Conti.
În 2008, a câștigat premiul Casa de las Americas
pentru volumul de povestiri Pajaros en la boca,
iar în 2015 a publicat cel de-al treilea volum de
povestiri, Siete casas vacias. Primul său roman,
Vis febril (Distancia de rescate), a câștigat Premiul
Tigre Juan 2015 și a fost nominalizat la Premiul
Man Booker International 2017. În 2018, a publi-
cat cel de-al doilea roman, Kentukis. Povestirile
Samanthei Schweblin au fost incluse în mai multe
antologii, iar traducerile unora dintre ele au fost
publicate în revistele The New Yorker și Granta.
În 2010, a fost aleasă de revista Granta printre cei
mai buni 22 de scriitori de limbă spaniolă sub 35
de ani. Scrierile sale au fost traduse în peste 20
de limbi, printre care engleză, germană, italiană,
franceză, portugheză, sârbă și suedeză.
Prozele Samantei Schweblin sunt vibrante,
năucitoare, migălos scrise. Autoarea controlează
narațiunea, combinând frivolul și tragicomedia,
restituind personaje a căror inocență este strivită
de cruzime sau de nebunie, de o dorință atavică
de a comunica, însă tocmai comunicarea le este
interzisă acestor indivizi cărora le este greu să se
pună în pielea celuilalt, facând bariere neconteni-
te între ei și lume.
Călători care se opresc în mijlocul pustietății,
femei în rochii de mireasă, un tată care se luptă
cu o fiică adolescentă care mănâncă păsări vii, un
bărbat care trage după sine cadavrul soției într-o
valiză de piele și care devine artist fără voie -
aceste tipologii de personaj suferă necontenit din
pricina unor neputințe pe care nu le pot defini.
Regăsim în multe proze o realitate alcătuită din
detalii concrete, în care gravitatea unor gesturi
conturează prin tușe suprarealiste și tulburătoare
absurditatea fiecărei acțiuni. Majoritatea eroilor
sunt evidențiați într-un halo întunecat care tul-
bură echilibrul precar al unei umanități agresa-
te. În acest sens, J. M. Coetzee observă că „Frații
Grimm și Franz Kafka fac o vizită în Argentina în
poveștile pline de umor negru scrise de Samantha
Schweblin, despre niște oameni care par să fi căzut
într-o realitate alternativă”. E o lume în care tihna
și-a pierdut valoarea, iar conflictul care mocneș-
te din rămășițele acestor conștiințe distruge orice
șansă de împăcare cu sine. De-a lungul acestui
drum, în care cititorul rămâne conectat la jocurile
simbolice din „pădurea narativă”, încercarea de
a le decoda este amenințată la fiecare pas. Stepa
începe sentențios - „Nu e ușoară viața în stepă;
orice loc se află la distanță de ore și nu e altceva
de văzut în afară de desișul nesfârșit de arbuști us-
cați” - camuflând o stare de tensiune crescândă,
desprinsă din prozele lui Adolfo Bioy Casares sau
Julio Cortazar. Decese subite (Pierzând viteză) sau
cruzime gratuită (ca în Capete strivite de asfalt sau
Să omori un câine), iluzia orașului îndepărtat și
animat (Spre vesela civilizație), la care visează cu
ochii deschiși funcționari versatili devin ecouri
ale unei lumi în continuă metamorfoză. Reveria
orașului spre care tind călătorii este estompată de
deziluzia drumului: „Ușa din spate a vagonului
se deschide, și Gong îl ajută pe Gruner să urce.
Înăuntru, Gill și Cho iau câinele și îl felicită pe
Gruner. Sunt toți patru, toți cinci, și sunt salvați.
Dar [...] la ușa din spate este un geam și de la gea-
mul acela se pot vedea încă urme ale petei ce se
îndepărtează pe câmp. O pată care, ei știu, este o
gară plină de oameni veseli, ticsită cu articole de
birou și probabil plină de bani schimbați. O pată
care a fost pentru ei un loc de amărăciune și de
teamă și care, totuși, acum, își imaginează, seamă-
nă cu civilizația veselă din capitală.”
Personajele Samantei Schweblin sunt mereu pe
drum, într-o stare de expectativă sau nedumeriți
de ceea ce li se întâmplă. Irman, proza cu care se
deschide volumul, este plină de bizarerii; doi dru-
meți poposesc la un soi de han și comandă ceva
de mâncare, însă intră rapid într-un soi de joc de
supraviețuire; chelnerul Irman fusese cândva feri-
cit și iubit. Adevărul despre viitor funcționează pe
Răzvan Dragoș
Metanarațiuni cinetice 8b (2017) desen în tuș, 70 x 50 cm
coincidențe onomastice. Părăsit de soție pentru
un sicilian, în timpul concediului estival, prota-
gonistul nu numai că nu-și va recâștiga vreodată
dragostea, ci acceptă să locuiască pentru o vreme
cu soția și cu noul său amant, fiindcă, mărturiseș-
te el: „dragostea care ne făcea să ne ajutăm ca fra-
ții, și exact de asta avea ea nevoie acum, s-o accept
în casă, s-o accept cu toate lucrurile ei. Și a doua
zi, căci prințesele frumoase nu pot fi refuzate,
Madelaine se întorsese.” Părăsirea devine pandan-
tul neputinței de a refuza iubirea prin procură,
chinuitoare și nesatisfăcătoare. Tot așa în povesti-
rea Conserve, în care Teresita, oricât de mult este
iubită, nu se va naște niciodată, pentru că mama
ei dorește „o mică schimbare în organizarea fap-
telor”. De aceea, profesor Weisman, un soi de șa-
man îi propune un plan care include „schimbări
în alimentație, în igiena somnului, exerciții de
respirație, medicamente”, dar și respingerea ide-
ii că femeia ar fi însărcinată, reprimarea acestui
gând care va conduce, treptat, la eliminarea em-
brionului pe gură, „senzație inconfundabilă, pe
care o păstrez câțiva ani”.
Unele proze amintesc de Grădina potecilor ce
se bifurcă de Jorge Luis Borges, altele de Scrisoare
către orbi de Ernesto Sabato; curios este fiorul ce-
hovian care amplifică angoasa actanților; nevoia
stringentă de comunicare este coroborată cu tea-
ma de a fi expus. Moș Crăciun doarme acasă la
noi schițează, din perspectiva unui copil, aberații
erotice și sociale, în vreme ce Sub pământ, pro-
za care încheie volumul, pune problema regăsirii
unui scop. Suntem călăuziți cu ajutorul unui fir
nevăzut pe zone de rift care ne obligă să pășim cu
prudență. Drumul se îngustează, până ajunge o
potecă năpădită de iarbă, la capătul căreia se scriu
încă povești.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
comentarii
Inelul de aur - tainicul
vis al lui George Enescu
■ Elena Vieru
Inelul de aur poate fi considerat unul dintre cele
mai reușite romane semnate de Ion Topolog,
volum completat cu subtitlul Povestea iubirii
dintre George Enescu și Maria Cantacuzino (Editura
Pastel, Brașov, 2012). Este o carte în care autorul își
valorifică încă o dată pasiunea pentru istorie, pen-
tru valorile umane incontestabile și adesea uitate
ale acesteia, aspect sesizat în multe dintre creații-
le lui, nefăcând excepție nici ultima apariție, Mari
doamne ale Unirii (Editura Pastel, Brașov, 2019).
Bucurându-se de o riguroasă documentare, dezvă-
luind vocația de cercetător a scriitorului, probată
printr-o bibliografie generoasă ce nu epuizează
sursele consultate, universul ficțional din Inelul de
aur, dincolo de adevărul artistic pe care îl promo-
vează, trebuie citit, în primul rând, în cheie realistă,
ca veritabilă frescă socială, iubirea dintre George
Enescu și Maria Cantacuzino, alintată Maruca de
însăși regina Maria, fiind proiectată pe fundalul
istoric al României de la sfârșitul secolului XIX și
început de secol XX. Trecând peste celebritatea
protagoniștilor care conferă scriiturii o aură legen-
dară, această poveste de dragoste este surprinsă cu
luminile și umbrele ei, așa cum reiese din chiar me-
moriile prințesei, care au cântărit greu în decizia
scrierii cărții, după cum însuși autorul mărturiseș-
te: „După lectura amintirilor Marucăi, am știut că
voi scrie cartea.” Prin arta sa, Ion Topolog a reușit
să reconstituie imaginea complexă a celor două
personalități ale epocii, accentuând latura umană
a cunoscutului compozitor și elucidând anumite
controverse legate de Maria Rosetti, prințesa mol-
davă atât de blamată, la un moment dat, inclusiv de
propria familie.
George și Maria s-au întâlnit într-o etapă difici-
lă a vieții tinerei femei, când soțul, chipeșul Mihai
Cantacuzino, o înșela cu sora ei mai mica, Nellie,
Răzvan Dragoș Antropomecanomorphe 7a (2017)
acvaforte, 70 x 50 cm
fapt care a condus la o ruptură ireconciliabilă: au
hotărât amândoi să rămână sub același acoperiș, să
colaboreze, pe cât posibil, în tot ce înseamnă viață
de familie, dar apartenența sufletească și trupeas-
că s-a încheiat pentru totdeauna (p.30). Spre a-și
limpezi sufletul și gândurile, Maruca s-a retras la
Sinaia cu copiii, departe de zgomotul imperturba-
bil al Bucureștiului, presimțind că va trăi ceva ne-
obișnuit care îi va schimba destinul. De altfel, de-a
lungul succesiunii de evenimente, premonițiile ei
s-au dovedit a fi adevărate, fapt care întărește suspi-
ciunea privitoare la așa-numitele preocupări ocul-
te, păstrate în regim de mare taină. Enescu apare la
o serată culturală organizată de ea, nefiind invitat,
și se va îndrăgosti fulgerător și definitiv de prințesă,
în iulie 1907. Sentimentele au fost reciproce și de
durată, chiar dacă, din partea ei, au existat frânturi
de timp, unele cuantificate în ani, când a uitat pro-
misiunile, frumusețea divină a clipelor, în perioada
cât i-a fost iubită lui Nae Ionescu, după dezechili-
brul psihic cauzat de moartea intempestivă a soțu-
lui, într-un teribil accident. Rezistența acestei iubiri
încercate se datorează în mod absolut lui George
Enescu care, atunci când, abandonată în grea de-
presie, Maruca are o tentativă de sinucidere, își
întrerupe toate proiectele, venindu-i alături, spre
a o salva. Astfel, jurământul lui, din primii lor ani
împreună, își relevă temeinicia, faptul că nu fusese
doar vorbă-n vânt: Te voi iubi până la sfârșitul vieții
mele. Nu te voi părăsi niciodată. Ar însemna să mă
reneg pe mine și tot ce fac, și asta nu se poate. Vezi
să nu faci tu acest lucru. Indiferent ce se va întâmpla
în anii ce vin, eu mă duc înainte, n-am alt drum. La
urma urmei, important este să te iubesc eu și să cred
până la moarte în această iubire (p.193). Este mo-
mentul crucial în care Maria Cantacuzino, proas-
păt rămasă fără privilegii, conștientizează cât de
puternică este iubirea omului de lângă ea, la scurtă
vreme, căsătorindu-se cu el, în data de 4 decem-
brie, 1937. Așadar, după 30 de ani de zbucium, de
alergare, de dor. Când viața părea a le fi dat răgaz
să se liniștească, zorii instalării regimului bolșevic
și înțelegerea profundă a ceea ce avea să urmeze,
îi determină să părăsească țara, stabilindu-se în
Franța, patria adoptivă, unde Enescu se va și stinge,
în 1955. Paradoxal, în ciuda labilității psihice pro-
verbiale, Maruca îi va supraviețui încă 13 ani, ur-
mându-l după ce își va fi îngropat ambii copii, du-
rere cumplită care îi va adânci suferința. Revenită
din Elveția, sub aceeași criptă cu soțul ei, pe piatra
de mormânt va fi scris, după dorință, Maria Enesco
Rosetti Tescani, ca o renunțare irevocabilă la titlul
de prințesă, ce i-a adus atâta nefericire.
În afară de evocarea traseului sinuos al acestei
celebre legături, din roman transpare imaginea
României la început de secol XX, o Românie ce
cunoaște strălucirea civilizației regale, momentul
încărcat de sacrificii și entuziasm al Unirii, dar și
frământările declanșate de mișcarea legionară sau
acțiunile violente ce vesteau instaurarea regimului
comunist. Parcursului epic al romanului, de tip do-
ric, am putea spune, în deplin acord cu perioada
istorică zugrăvită, i se poate asocia imaginea-sim-
bol a drumului cu final prestabilit, naratorul știind
Răzvan Dragoș
Antropomecanomorphe 6a (2017)
acvaforte, 70 x 50 cm
exact unde își va conduce „însoțitorii”. Și, tocmai
de aceea, pentru a-i sprijini în a înțelege sensuri-
le, instanța auctorială ține să prezinte cu neobosită
răbdare contextele de ordin social, politic și cultu-
ral care au generat evenimentele, toate declanșând
veritabile combustii interioare la nivelul perso-
najelor. Frământările lor au explodat în gesturi și
hotărâri neașteptate, ce le-a proiectat în propriul
destin, ca într-o cușcă din care n-au mai putut ieși.
Astfel, vocea omniscientă de cavaler medieval, ce
luminează întâmplările, vine cu numeroase detalii,
nuanțează, comentează, trece de la un plan la altul
cu deosebită flexibilitate, spre a articula legătura
dintre ele, încât toate par a fi situate sub umbrela
unor cauze ușor de asimilat, la o mai atentă băga-
re de seamă. De pildă, prosperitatea sub auspiciile
căreia debutează povestea, privită ca înlănțuire de
fapte, se recunoaște ca reușită a lui Carol I, care iz-
butise să realizeze un fericit echilibru economic și
politic, instituția regelui fiind aceea care susținea
adevăratele valori umane, cu precădere, pe acelea
din cultură: În plan cultural și monden, tonul îl dă-
dea Curtea Regală, cu deosebire regina Elisabeta,
care atrage la Peleș - într-un fel de salon al artelor -
elita creatorilor de-atunci, în frunte cu Alecsandri,
Maiorescu, Delavrancea, Nicolae Grigorescu,
Dimitrie Dinicu și alții (p. 12-13). Tot regina va fi
aceea care va aduna în jurul ei tinere și doamne de
onoare, cu o educație rafinată, aparținând unor în-
alte familii boierești și domnitoare (Brâncoveanu,
Mavrocordat, Caragea, Șuțu, Sturdza, Bibescu,
Moruzi, Cantacuzino, Ghica, Lahovary, Rosetti,
etc.), care vor stârni o fabuloasă efervescență inte-
lectuală, capabilă să genereze entuziasmul pentru
așezarea unor temelii, în domenii neexplorate încă.
Este bine evidențiat modul în care fiii și fiicele bo-
ierilor erau trimiși la studii în străinătate, urmând
ca, la întoarcere, să-și pună învățătura în slujba
patriei. Nu toți reveneau cu rezultate notabile, dar
mulți au înregistrat reale succese, în cele mai diver-
se domenii (opere inginerești, științifice, artistice,
sociale și politice), înscrise definitiv în patrimo-
niul național. Asemenea organizare substanțială
a universului uman în care se încadrează materia
anecdotică a cărții, generoasele referințe, legate
de gândirea care o animă, constituie, fără doar și
poate, cheia de boltă a întregii arhitecturi roma-
nești din Inelul de aur. Performanța autorului nu
ar fi fost posibilă fără veritabila erudiție de care a
dat dovadă, context în care nu putem să nu-l cităm
pe E.M. Forster: Nu există triumf mai mare decât
al omului care își alege un subiect demn de atenție
1O
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
și ajunge să-i stăpânească toate datele, ca și datele
principale ale subiectelor adiacente. În cazul de față,
omul este Topolog Popescu.
Pe lângă talentul de cronicar care-i permite au-
torului să reconstruiască atmosfera și imaginarul
unei epoci istorice, acesta este și un excelent por-
tretist, în carte, răsfățându-și culorile o întreagă ga-
lerie de portrete. Personajul focalizat, Enescu, are
parte de o creionare magistrală, un portret atent
alcătuit și finisat cu migală, după îndelungi căutări,
menite a revela ceea ce a ascuns mai bine existența
unui geniu. Este o imagine care se completează o
dată cu scrierea vieții cunoscutului artist. La fel se
întâmplă și în cazul Marucăi. Atunci, în vestitul an
1907, când Maria Cantacuzino și George Enescu
și-au împletit pentru totdeauna privirile, el era un
bărbat înalt, cu plete lungi, cu privirile înnegura-
te, dar lăsând să-i cadă un zâmbet greu din toată
fața (p. 41), în timp ce ea avea umerii căzuți no-
bil, lăsând gâtul subțire să zboare zvelt în sus, sub
pălăria verde ce umbrea chipul de domniță, văzut
prin bisericile vestite ale Moldovei (p. 22). Treptat,
caracterul lor prinde contur, fiindu-le accentuate
liniile de forță ale personalității. Simpatia autorului
pentru marele muzician, dublată de o anume so-
lidaritate masculină, nu este deloc camuflată, deși
nici Maruca nu îi este indiferentă. Dacă lui Enescu
i se confirmă bunătatea și blândețea, generozitatea
extraordinară și compasiunea pentru cei din jur,
Maruca este lăudată pentru rafinamentul și ținuta
intelectuală, rar desăvârșite, la cote atât de înalte,
într-o singură femeie.
Un real merit al cărții lui Ion Topolog este ace-
la de a fi încercat să rezolve, în plan literar, anu-
mite controverse legate de biografia celor doi
protagoniști. Dacă lui Enescu i-a împrospătat
imaginea, până la strălucire, pe Maruca a căutat să
o înțeleagă, să-i descifreze gesturile, sufletul une-
ori rătăcit, din dorința restabilirii unui echilibru.
Este un adevăr pe care autorul îl mărturisește fără
ocolișuri într-un interviu, prilej cu care afirmă că
Maruca a avut rolul ei în evoluția lui Enescu, fără o
anume luciditate de tip pragmatic ce o caracteriza,
viitorul lui, chiar posteritatea n-ar mai fi fost ace-
leași. Desigur, i se recunosc și minusurile, în bună
măsură cauzate de un fond ereditar nefavorabil, ce
o transformă, din păcate, într-un caz patologic. Un
alt plus al romanului este acela că rețeaua narativă
ne-a ținut aproape de evenimentele vremii, de ma-
rii oameni care au scris istoria acestei țări, parte din
istoria Europei. Memorabile sunt evocările reginei
Maria (Missy), o femeie frumoasă, cu cap politic
și foarte energică, farul din bezna atâtor îndoieli
și trădări, care nu poate însă rezista slăbiciunii
pentru prințul Barbu Știrbey. Funeraliile ei ocupă
câteva pagini și impresionează prin dragostea cu
care românii o conduc pe ultimul drum. De ase-
menea, deosebit de emoționant este momentul în
care, după înmormântarea reginei, Maruca, înso-
țită de Enescu, poposește la schitul Cornet, pentru
o slujbă de pomenire a fostului soț. Sufletul femeii
cunoaște acum o minunată metamorfoză, simțin-
du-se, în sfârșit, eliberată de umbrele trecutului, în
timp ce Enescu se bucură de aprecierea sinceră,
plină de candoare a viețuitorilor binecuvântatu-
lui așezământ, petrecând în cântec și poveste, cu
desăvârșire liniștit. Episodul se încheie cu imagi-
nea celor doi, într-o împăcare deplină, fond so-
nor fiindu-le frumoasa rugăciune pe care Enescu
o îndreaptă către Preaînalt: Mărire Ție, celui ce ai
Răzvan Dragoș Antropomecanomorphe 3a (2017)
acvaforte, 70 x 50 cm
zămislit lumea, și-ți mulțumesc, Părinte, pentru tot
ce mi se întâmplă minunat și pentru puterea ce mi-o
dai în lucrul meu. Marire Ție, maică a lui Iisus, mă-
rire Ție, Dumnezeul meu! (p. 379). Este mulțumi-
rea copilului-minune, născut în nordul îndepărtat
al Moldovei, pentru împlinirea celui mai drag vis:
Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La ma-
turitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur.
Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, pri-
etenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt
jucării - toate de formă rotundă - dar jucării! Nu
mi-am dorit decât inelul de aur. ..
■
Urmare din pagina 2
O abducție de
antropologie creștină
cunoscută predicatorilor conduce discursul lui
McDowell spre reorientarea atitudinilor după me-
toda brainstorming, ajunsă până și în uzul didacti-
cilor moderne - prilej de a argumenta după mo-
delul funcțiilor matematice prin surjectivitatea sau
injectivitatea antecedentelor. O astfel de metodă a
persuadării era folosită și în retorica lui Cicero, de
pildă.
Iisus, aspru contestat de evrei (în învățătura lor,
Mesia va trebui să fie implicit un conducător poli-
tic victorios), mai ales în vremea în care ei aștep-
tau un Eliberator puternic care să-i scape de sub
asuprirea romanilor, va fi judecat și condamnat,
fiindcă pretindea a fi însuși Fiul lui Dumnezeu,
ceea ce socotiseră a fi o contradicție de termeni3,
o blasfemie. Înșiși ucenicii săi, care îl simțiseră a fi
diferit de epoca sa, se arată dezamăgiți la judecata
și răstignirea Lui, deși fuseseră avertizați de Iisus
în legătură cu asta. În consecință, îl vor părăsi, ca
numai după Înviere să-I recunoască dumnezeirea
și să-și asume misionarismul cunoscut în urma că-
ruia vor fi martiri ai propriilor convingeri (Cine și-
ar da viața pentru o minciună? - p.58). Momentul
Învierii zdruncină însă toate îndoielile: Dacă nu voi
vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi
pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede - zice
Toma (Ioan, 20.25). Apostrofarea este pe măsură:
Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu
mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredin-
cios, ci credincios! (Ioan, 20.27).
Vorbim așadar de argumentul simțurilor de
care are nevoie Toma, nici măcar de cel al rațiunii.
Iisus trimite însă nemijlocit la credință: Pentru că
M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au
crezut! (Ioan,20.29). Să ne amintim că și lui Petru
i s-a cerut că creadă - credință fără îndoieli - și
să se îndrepte spre El pe valurile mării. Să nu vi se
tulbure inima. Manifestați credință în Dumnezeu,
manifestați credință și în mine” (loan 13:36; 14:1)
și apoi adaugă: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
mine” (loan 14:6), fiindcă Eu sunt calea, adevărul și
viața - sensul și finalitatea; restul e deșertăciune,
zădărnicie, rătăcire.
McDowell are știința retoricii și își adaptează
discursul auditorului/ colocutorului mediu, iar
pentru asta preferă o schemă simplă a argumentă-
rii, deși subiectul mergea la fel de bine în modelul
kantian al metodei transcendentale; el nu țintește
obiectele, ci apriorismul cunoașterii lor. Modelul
teză/antiteză presupune omogenitatea intelectivă
a auditorului/ colocutorului, adesea incertă și, în
consecință, preferă abducția (anaywyp) în accepția
Organonului aristotelic valorificată ulterior de C.S.
Peirce: argumentarea aceasta mizează pe termenul
mediu care pleacă de la certitudinea primului ter-
men spre incertitudinea celui de al treilea.
McDowell strecoară între minoră și concluzie
mulți termeni intermediari (ex.: văzând teza chris-
tică Eu sunt calea, adevărul și viața, rămân răzvrăti-
rile sau iscodirile neputinței: Nu mai există nicio altă
cale? - p105). Trimiterile exclusive la credință sunt
consecvente (Pentru ce căutați între cei morți pe Cel
ce este viu? - p.85). Toate acestea conduc spre teza
identității Fiului în Tatăl: Iisus nu numai că a pretins
a fi egal cu Dumnezeu ca Tatăl Său, dar a susținut de
asemenea a fi una cu Tatăl4 - aici intră în discuție
atribute de genul imutabilității dumnezeiești, auto-
suficiența, neprihănirea, desăvârșirea etc.
Revenind la cele trei teze esențiale (1.Iisus tre-
buia să învieze, pentru că un Mesia mort nu ar fi
fost de folos nimănui; 2. documentele biblice își sunt
suficiente doar pentru un anumit tip de încredere;
3. Iisus este calea, adevărul, viața în chip exclusiv,
în detrimentul oricărei îndoieli), argumentarea lui
McDowell se realizează pe temeiul surjectivității,
ca în modelul lui Peirce. Astfel, omul, determinat
din afară, este definibil decât în grația și revelația
naturii sale cu care își trăiește neliniștea metafizică5
și atunci abducția (după Peirce6) relevă că argu-
mentul nu este necesar, ci e probabil sau plauzibil,
fiindcă psihologic nu cunoaștem decât credință și
îndoială. Astfel, argumentația lui McDowell trece
și ea rectiliniu, frecvent surjectiv, de la inducția so-
cratică la abducția aristotelică: Iisus rămâne calea,
adevărul, viața în temeiul Învierii Lui din morți, iar
textul evanghelic nu face decât să consemnezese
evenimentele cu onestitate istorică - numai natura
lor le face diferite.
Note
1	Josh McDowell; Mai mult decât un simplu tâmplar,
Minsk, 1994, p. 39.
2	F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They
Reliable?, 1964, p.33.
3	A.B. Bruce, The Training of the Twelve, 1971, p.177.
4	Josh McDoell, op cit., p.15.
5	Petre Țuțea, Omul. Tratat de antropologie creștină I,
Ed. Timpul, Iași, 1992, p.116
6	Fixarea convingerii, 1877; Deducție, inducție și ipo-
teză, 1878; Un argument neglijat pentru realitatea lui
Dumnezeu, 1908.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
11
memoria literară
Epopeea duhului mitologic al
țăranului (Ion Gheorghe)
■ Constantin Cubleșan
Ion Gheorghe
Prezență oarecum solitară în poezia noas-
tră actuală, Ion Gheorghe și-a alcătuit în
timp un statut de „poeta vates modern”,
cum l-a numit Marin Mincu în „Prefața” (re-
luând textul din volumul Poezie și generație,
1975) la masiva antologie O sută și una de po-
ezii (Editura Academiei Române, București,
2016), urmând chemarea propriei vocații de a
compune vizionar o veritabilă epopee a duhu-
lui mitologiei țăranului român. Toate volumele
sale, de la Zoosophia (1967), la Cavalerul trac
(1969), Megalitice (1972) ș.a., până la Sutrele
țăranului Arsene Iancu (2009), nu sunt altceva
decât segmente dintr-un vast edificiu poetic
menit a recompune o mitologie dinamică a is-
toriei seminției sale, ivită în lume din străfun-
durile unei arhaități nebuloase („gândindu-mă
că voi alcătui o Saga”), având ca prezență axio-
logică figura (existența) țăranului și locul său
acolo „unde se plămădește mierea acestei țări
multe veacuri agrare”.
Prima carte (Zoosophia) închidea între co-
pertele sale sugestia programului vizionar, mo-
dalitatea pe care o propunea, discursul de amplă
respirație lirică, cu depănări de sugestie epică,
evocator în stil baladesc, având personaje/eroi
naționali, marcate istoric de un dramatism cu
rezonanțe biblice: „Păsările nu-și găseau leacul/
sau Avram Iancul?//C-o ramură de măslin/tre-
cea-n lume pe asin;/vânturile crunte/îi ardeau
steaua din frunte.//Aruncă, stăpâne, cheia/între
noi și lumea morților,/să se-nchidă munții-ace-
ia/ la buciumul moților” (Asinul), dar mai îna-
inte: „Sfântul Apostol Cantemir”, cu „sfântul
Apostol Costin” și „sfântul Apostol Grigore”,
firește apostoli ai neamului, pe care îi plânge
„la râul Vavilonului” într-un cântec-bocet de
închinare: „Plânsul sfântului Dositei/ridica va-
luri nalte, marea făcea să se salte/a duririle ei:/
torna, fratre, torna/i pace ție, oame -/urlam ca
fiara licorna/scuturând coame” (Formica). Un
trecut istoric ce decurge din Logosul primordi-
al: „cuvântul de izvor al cuvintelor;/cel ce poate
opri apele; ce vorbește/pietrelor/și face pietrele
și apele să vorbească;/cel ce poate învia copacii
și poate scula/din morți oasele muriților [...]
Logosalvia -,/buruiana cuvântului/cuvintelor,/
al cuvântului tainic și-al zodiei/Capricornului
și-al tuturor, tuturor, tuturor zodiilor//Cântară
cocoșii pământurilor trace/de trei ori; de trei
ori înflori/Iarba Logosului” (Iarba Logosului).
Modalitatea de tratare poetică a temelor și
motivelor ce alcătuiesc această „saga” e aceeași
pe care o întâlnim la iconarii ce zugrăveau pe
sticlă segmente de viață ale sfinților mitologiei
creștine. E o artă naivă ce nu ține cont de re-
gulile stricte ale esteticii consacrate în arta cul-
tă. Realismul lor e unul mai degrabă fantastic
iar stângăcia liniilor de contur din portrete și
peisaje impune farmecul imaginației fruste și
sincere a meșterilor. Ion Gheorghe apelează și
el la o viziune marcată de arhaitatea rudimen-
tară, magică, din care își trage seva inspirației,
poetizând în cheia artei naive istorii de demult,
chipuri de eroi legendari, momente ale deveni-
rii în ființialitate, prin epoci revolute, a unuia
și aceluiași personaj definitoriu pentru afirma-
rea neamului - țăranul: „O, zeii mei vechi, cu
fețele jupuite, o sfinți/Martirizați de-un nou și
nesătul Bizanț,/Icoana legii mele de-a pururea
rămâne/Țăranul jupuit: umblă el pe lume/cu
propria-i blană de om viu/Dar soarele făptura
nu i-o strică, vântul/Nu-l pustiește, nu-l împute
pământul,/Nici apele nu-l destramă” (Cu Tudor
Vladimirescu).
Un asemenea elogiu al țăranului român din
totdeauna, al țărânei natale, al satului cu în-
treaga sa lume de fapte și meșteșuguri, de în-
deletniciri tradiționale, face și Ioan Alexandru.
Deosebirea însă dintre cei doi poeți e una de
profunzime în tocmai înțelegerea ritualizării
acestui univers. Dacă la aedul ardelean avem
incantații imnice, adevărate ode înălțătoare,
de un patetism ardent, la Ion Gheorghe coar-
da dominantă a discursului este una dramatică
prin excelență, tragică, mizând pe o implicare
destinală în ritmurile curente ale vieții: „Stau
țăranii și-ascultă cu auzul mare/gâlgâitul izvo-
rului de cristal/peste freamătul propriului sân-
ge otrăvit de-așteptare,/ într-un demult uitat ri-
tual [.] Țăranii la povarnă - discipoli obscuri/
ai unor preoți ce-au pierit demult -/ părăsiți
pe-acest pământ cu frați dioscuri,/se dedau și
ei, de spaimă, unui joc periculos și ocult” (La
povarnă). Sunt evocate/înviate în imagini fa-
buloase personaje din mitologia autohtonă
(Muma Pădurii, Zâna Mamă, Marea Mumă dar
și Șarpele de casă, Lupul figurând pe drapelele
de luptă de odinioară, Kaloianul etc.) sau din
factologia sacră universală (erotismul Mitrei,
ritualul dionisiac - „Ce-ai tu taure, că flușturi
din cap și miroși,/că te uiți în lume cu silă /./
au nu ești tu bărbatul tuturor vacilor de prăsi-
lă,/ și mirele și ginerele și părintele totodată;/
au nu ești însuți semănătorul și sămânța cura-
tă” - Descântec), percepute specific pe aceste
tărâmuri ca eroi fertilizatori, liberatori, precum
Sfîntul Gheroghe, bunăoară, cel zugrăvit în
icoanele sfinte: „de peste gârlă/ se izvodi Marea
Șopârlă;/ de trei ori avea coada-nnodată/sfâr-
șită-n săgeată -/dealul solzosului trup/se spri-
jinea-n patru labe de lup;/la umerii dinainte/
avea aripi suflătoare de aer hierbinte [.] Iată,
măre, un flăcău mai turmac,/au smuls un bulu-
mac/și-au intrat în gârlă/către Marea Șopârlă;/
strigă, fluieră, ca și cum ar fi ieșit să se plimbe/
și-nfipse țărușul în miezul ostrovnicei limbe”
(Sfântul Gheorghe).
Imaginea țăranului, fie el numit Manimazos,
„cavalerul trac”, fie unul din oamenii cei de
rând, se înfățișează urmând o existență rituali-
că în șirul zodiacal: „Tăcut țăranul Luni, țăranul
Marți, cuminte,/și tot la fel țăranul Miercuri, și
tot ca ei, țăranul Joi -/pe focul mare puși, pe
rugul ținerii de minte,/și-n apa morții aruncați,
și-mpinși de-acolo înapoi./Vineri și Sâmbătă,
progeniturile suflării din zori,/și-ale vântului
de la amiază -/oameni întemeietori;/dintre cei
ce se supără când e nevoie și surpă lumea și ia-
răși o așază” (Noima cu șapte).
Icoanele bucolice ale țăranului trecutului își
schimbă înțelesul de cum modernitatea soci-
etăților contemporane îl marginalizează, așa
încât atitudinea poetului devine una polemi-
că, sarcastică (țăranul orășenizat își duce via-
ța după altă rânduială: „La mine se termină
merele, ceapa, ridichile,/Roșiile, fasolea sănă-
toasă și mazărea; toate/Ajung din belșug până
la mine; în fața mea/Se trage oblonul, se pune
scaun în ușă,/Se-ntoarce cartonul orar cu in-
scripția lapidară:/Închis. Și cu toate acestea eu
nu flămânzesc,/Un geniu bun stă-n preajma
mea, îndrumându-mă/La ceea ce mi se cuvine”
- Partidul lui Decebal), preponderent satiri-
că: „Revoluționarii de profesie ne-au învățat/
Că România din vremea lor este-o alcătuire/
La-ntâmplare și pe seama altora, hrăpăreață,/
Instigându-ne să ne desprindem ținutul/De
baștină, să trecem pe altă hartă,/Când nu ne
place guvernul și ne-am supărat/pe cârmuire”
(România Carului-Mare), detașându-se de rea-
litățile unei patrii înstrăinate: „Iartă-mă, Patrie,
că nu mai vin/ La aniversările tale cu flori și
eșarfe, nici/Nu-ți mai fac semn cu mâna când
treci/În mașinile-ți negre, cu motocicliști îna-
inte [.] Iartă-mă, țara mea, de-acum și de
mâine,/Poimâine și din vecii vecilor” (Patrie
de-o porție).
Poezia lui Ion Gheorghe trebuie citită și în-
țeleasă (receptată) în întregul ei dialectic, ea
urmând, într-o ilustrare ce traversează epoci,
devenirea mitologică a duhului țăranului ro-
mân, într-o viziune sacralizată a ființării sale
(„Țăranul are matca din care nu l-a scos nimeni”
- Plantații). E o poezie bolovănoasă, dacă vreți,
dar e o poezie originală, izvodită din dragoste
și ură, din admirație și lamentație, pentru se-
minția sa de lucrători cu devoțiune ai acestui
pământ, locuit și înstăpânit din străvechime de
oameni simpli, curați, având acută conștiința
menirii lor istorice.
■
12
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
poezia
■ Mioara Rîșnoveanu
S-a născut la 28 august 1968, la Tulcea. A absolvit Liceul Pedagogic din Cosntanța “Constantin Brătescu”. Între anii 1986
și 2004 a fost învățătoare, în cea mai mare parte, în municipiul Tulcea.
Din anul 2004 s-a stabilit în Spania, în orașul Parla, comunitatea Madrid.
Pentru o perioadă de timp și-a desfășurat activitatea în cadrul proiectului Institutului Limbii Române, ca profesoară
de “Limbă, Cultură și Civilizație Românească”.
Este membru fondator al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania / ASARS Iberica și membru al
Cenaclului Literar ASARS.
A făcut parte din conducerea mai multor asociații cu caracter cultural, implicându-se activ în organizarea de eveni-
mente cultural-artistice pentru a face cunoscute valorile poporului român.
Este președinta Asociației de Intervenție Socio-Educativă și Mediere Interculturală “SurDisuena” și coordonatoarea
Grupului Vocal “Lira”.
A publicat versuri în Revista “Luceafărul de dimineață”, numărul 3, 2017, la secția “Debut” și în Mișcarea Literară,
Revista de literatură, numărul 1, 2018.
A participat la întâlniri poetice în spațiul iberic amintind aici, a patra ediție a „Întâlnirii Internaționale de Artă din
Guillena” (Sevilla) din aprilie 2015, o întâlnire la care România a fost invitat special, alături de alte 20 de țări. Țara
noastră fiind reprezentată de către ASARS Iberica. Mioara Rîșnoveanu a făcut parte din această echipă.
Face parte din Cenaclul Literar de la Cluj din anul 2018. Debutul editorial a avut loc în același an, în volumul colectiv
“Cercul Poeților - Antologie de Poezie. Vol.2”.
La începutul anului 2020, a publicat volumul de debut „Aproape urban”, la Editura Colorama din Cluj.
Sacrificiu
E noaptea sacrificiului,
nu vreau să-ți văd ruga ochilor
întunecați,
refuz să mușc inima încă vie.
Acopăr umilă
albul colbului
până când
țipătul dintre coaste
se va domoli.
Mă voi boteza
în apa păcatului:
știi că pot iubi și în iad?
își imaginează o lume fără norme,
fără obligații,
cu jucării lăsate în toate casele
prin care au trecut.
Inima o aruncă la sânul mamelor,
creierul este folosit ca sigiliu
pentru organizații false.
Restul atârnă de guri nesincere.
Doar sufletul mi-a rămas în genunchi
lângă o biserică veche.
I-au smuls crucea
și au făcut din ea,
un lacăt.
limba mă doare de atâta tăcere.
Am încercat să recit un psalm
din aduceri aminte,
dar am mormăit ceva despre un blestem.
Între pereții negri, speranța în mâine
se va micșora
precum flacăra din opaițul ochilor.
Vinovat
În piața orașului
eșafodul așteaptă moartea mireasă,
mulțimea râde, urlă.
Pașii agață vinovății
și pietre,
de brațele tale atârnă
ultima rugăciune.
Cu urme de melc pe buze
zâmbetul tău s-a frânt:
ești vinovat de iubire.
Taci!
În liniștea dureroasă
bocancii tăi sună cu ecou.
Te-ai gândit vreodată
să calci desculț
pe verdele tăcerii
din noi?
La schimb
Piciorul e strâmb,
mâna întinsă,
cuvintele aceleași...
Aud plânsul anemic,
măsor metalul în buzunar,
adun și scad,
găsesc doar nevoile mele.
O monedă
crește în palma întinsă...
Ultimii pași
Mă împiedic de strigăte,
deghizate în victorie,
mâini nemuncite
mă poartă către rug,
răzbunare pentru uși închise.
Copiii stau în primul rând,
se miră, strigă,
învață că drumul către împlinire
se străbate într-o limbă necunoscută,
Delir
Cântecul ruginii
mi-a devenit prieten,
fierul sapă subțire în coaste,
iată patul
unde cântau greierii
când zburătorii mă purtau pe brațe.
Corbi se ridică spre fereastra
prin care niciun anotimp nu mai pătrunde -
de aici se vede răsăritul.
Trec zilele printr-un ciob murdar,
Răzvan Dragoș	Metanarațiuni cinetice 3b (2017) serigrafie, 70 x 50 cm
Dor
Miroase a doliu,
a salcie, a mentă
și a inimă de tată.
Simt vii mâinile-i pricepute,
vâsle în gândul abătut.
O lebădă tulbură un nufăr,
își amintește o copilă,
apele nu se mai întorc!
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
13
Elegia absenței (II)
■ Christian Crăciun
(continuare din numărul 425/16 mai 2020)
i aici ajungem în centrul poemului, acel citat
eminescian ivit, cum spuneam, prin surprin-
dere; intertextualitate care ne aduce în aten-
ție o imagine puternică, preluată pentru a-i da o cu
totul altă turnură temei plânsului propriu. Ca un
geamăt al lui Iov, dar rostit de altcineva („o străi-
nă gură”). Schimbarea joacă aici pe omofonie: or-
gan ca instrument muzical (la Eminescu), organ
anatomic-metafizic (la Nichita). Schimbă, astfel,
radical, sensul versului. La Eminescu percepem
ultimele acorduri ale unei simfonii patetice în
care interpretul în delir zdrobește clapele pentru
a obține intensitatea supraumană a sunetului apo-
teotic al suferinței (paranteză bacoviană unde, în
nota minor simbolistă, iubita este cea care cântă
la clavir „Ea plânge și-a căzut pe clape,/Și geme
greu ca în delir.../În dezacord clavirul moare...”).
Plânsul (folosesc cuvântul ca singular al plânsuri-
lor lui Efrem Sirianul) nichitian este despre insu-
ficiența organelor, simțurilor omenești. Asta este
„nebunia”, dorința de a depăși această sfărâmare
a totului în simțuri discontinui. Un dor nebun
de reconstituire a Întregului. Vocea care răsu-
nă elegiac este a dorului după vindecarea Rănii,
după reîntregirea organelor de carne în organul
suprem de (re)cunoaștere absolută. Elegia a zecea
este un poem despre absență și numele ei mul-
tiple. Absența (care apare în poem sub numele
maladivității ontologice) este a organului gnostic.
Atenție trebuie să acordăm și exclamației („vai”)
care ocupă locul central al frazei, o rupe oarecum
în două aripi, scoțându-l pe „e nebun” în eviden-
ță, subliniind ruptura. Și imediat explicația: „căci
el suferă de-ntreg universul”. Un fel de concluzie.
Acest tip de râvnită cunoaștere nu este posibil
decât prin identificare a organului care cunoaște
cu organul cunoscut. Și despre această similari-
tate este vorba mai departe. În acest moment al
poemului, pentru a sublinia această identitate
dintre organe, se face o discretă tranziție de la
persoana întâi la a treia. „El suferă”. Inexplicabilă
schimbare. Un fel de translatare a crucii pe umerii
unui Iosif metafizic, „el suferă”. Care numai așa
poate explica schimbarea de persoane. Ce doare
acum este „firescul”. Poezia lui Nichita Stănescu
are funcția de exercițiu spiritual, a demonstrat
perfect Corin Braga, și Elegia a zecea este un
exemplu strălucitor. Un alt corp ne apare acum,
în recapitularea finală, având două caracteristici:
dezarticularea și incongruența. „Organul numit
iarbă” sau „organul numit taur” „organul nor” nu
mai au nicio relație directă cu corpul senzorial
prezentat până acum. E un crescendo aici, iarba
îmi pare iarba de pe mormânt, și acesta la rândul
lui „topit” în invizibilul naturii, „păscut” de tau-
rul, la rândul lui fulgerat mitic de zei. Avem aici
actul mitic al îngurgitării, și el cu mare frecvență
în poezia lui Nichita Stănescu. Digerarea este cu-
noaștere. „Înhămat sunt/la un car abstract./Scade
trupul meu pe măsură ce /se umflă în mine/mă-
știle râzând și plângând ale cuvintelor//Cad în
noțiunea de genunchi/și mă rog de voi: /nu mă
lăsați singur și pradă/gurii care în loc de dinți/are
statui,/gurii imense pe a cărei limbă de piatră/mă
aflu.//Sunt mâncat. Simt./Foamea și-a făcut patul/
în existența mea./Nu mă lăsați singur./Se arată în-
truchipările și apariția/sferei. Nașterea, apogeul/și
moartea.//Ca și cum eu aș fi fost ele” scria poetul
în antropogenetica Căderea oamenilor pe pământ,
practic din aceeași epocă de creație cu Elegiile,
din volumul Obiecte cosmice (Alfa). Ne mișcăm
evident în același spațiu imaginar ca și în Elegii.
Regăsim fără dificultate aceleași însemne poeti-
ce: abstractul, trupul, plânsul, sfera. Gura care în
loc de dinți are statui este o imagine catastrofică
de o teribilă forță. Aici organul iarbă păscut de
cai este o imagine a asimilării, a lui altceva care
este eu însumi. Organul numit, în lipsă de orice
alt nume posibil, „sunt”. Topit în nume, în „ideea
de genunchi”. Trupul este direct opus cuvântului:
unul scade pentru a crește celălalt.
În această secvență a poemului aveam de-a
face cu un „corp” alcătuit evident aleatoriu prin
alegerea numelor: iarbă, taur, nor, iarnă... n-au
referențial. Sunt „cuvinte”. Și chiar în această libe-
ră desfășurare a hazardului (ce va deveni tot mai
mult o marcă a poeticii nichitiene) stă un semn.
Gestul liric este aici deposedarea de organe. Ne
supune unui șoc această bruscă schimbare de di-
recție, nu inexistența organului ca în prima parte a
poeziei, ci altfeldeința lui, proiectarea lui în natură
din care dispare ca orice element natural. Absența
nu poate avea nume, de unde descompunerea ca-
davrului cuvântului, cu sensul banal, de dicționar,
și necesitatea necuvântului. Se petrece o inversiu-
ne de identitate, mai bine zis o contopire între in-
divid și univers. Se ajunge la acea unio mistica în
care totul este tot. „Mă doare că mărul e măr” sau
Răzvan Dragoș
acvaforte, 70 x 50 cm
Antropomecanomorphe 1a (2017)
„sunt bolnav de sâmburi și pietre” descriu meta-
foric, simbolic durerea de real. Este ceea ce este și
ceea ce este doare. Regăsim aceeași tehnică a con-
tiguității, prin asocierea de elemente cât mai in-
congruente se obține sens: ploaie, pietre, corturi,
pete, meteoriți. Sâmburele, ca și piatra, încolțesc.
Poetul vede aici o similitudine de profunzime, viul
pietrei este scos în evidență printr-un paralelism
aparent aleatoriu. Sâmburele din piatră, sâmbure-
le piatră, piatra sâmbure. Patru roți este vehiculul
de transport al împăratului. Numele generic, în
vechile înțelepciuni, al omului perfect. Adică toc-
mai acela pe care-l (de)construiește poetul, omul
contopit cu absolutul. Este un personaj liric frec-
vent al epopeii gnostice care este opera lui Nichita
Stănescu. Omul închipuit în strigarea de durere
din elegia de față. Epopee a cunoașterii, Elegia a
zecea, este un strigăt în pustiul cosmic, strigătul de
a fi singur și strigătul de a fi limitat. Dez-membrat
de „organele” universului omul-poet cade ca un
taur înjunghiat. „Organele” maestrului nebun
sunt într-o perpetuă metamorfoză. Este o tehnică
a enumerării de nume situate sub centrul gravi-
tațional al verbului „mă doare”: diavolul, verbul,
cuprul, aliorul, decorul, copacul, scândura, câi-
nele, iepurele, cerbul. Într-adevăr, „zigurată”, prin
viteză și distanță, această amețitoare asociere de
elemente neasociabile. Elegia aceasta este una
despre limită. Limita corpului ca limită a ființei
și a cunoașterii. Care graniță se mută brusc de la
lista de obiecte la „centrul atomului”. Care, firește,
doare. Saltul de la ființări obișnuite la ceva atât de
abstract - totuși - precum centrul atomului este
saltul în „cealaltă lume”, a supra (sau non) - sen-
sibilului. „Locuiesc într-un punct” (Fel de sfârșit)
înseamnă tocmai această locuire în centrul sufe-
rind al atomului. Locuire veșnică. Diavolul este în
paralel cu verbul, și verbul aici nu este elementul
morfologic. Este Verbul. Dinspre anatomia misti-
că vine și coasta. Nu ca organ ascuns din care se
naște dublul Omului, ci ca organ al limitei. Este o
întreagă tragedie a limitei înaintea căreia se plân-
ge în această elegie. Trupul la Nichita Stănescu
este divin, o spune aici expresis verbis. Ceea ce
râvnește el este un fel de Trup confundându-se
la limită cu însuși Cosmosul. Iar coasta simboli-
zează limita, discontinuitatea omului. Închiderea
lui în moarte. „Încreierarea îngustă,/scheletică a
insului meu...”, cum va spune poetul mai departe.
Schelet cu creier, forma inventată a substantivului
- infinitiv lung „încreierare” dă indicația de pro-
ces, scheletul există pentru „a ajunge să fie” creier,
a-i da adăpost. Și tocmai aici se ivește in-dividu-
alitatea, insul, însul, ceea ce nu se mai poate divi-
de, cum vom vedea în finalul poemului. Osul este
tarele ființei („moalele stâncii”, spunea într-un
poem), obstacolul, limita dintre subiect și univers.
Despre lumină Nichita Stănescu a scris, în proză,
lucruri de o poezie implicită. A fost, mai ales, fas-
cinat de raportul continuitate - discontinuitate,
acea celebră (și poetică!) ambiguitate a luminii.
Citez „dintr-un abecedar marțian”: omul nu are
„organe de cunoaștere continuă și totală, cum au
marțienii”. „Din punct de vedere al organelor de
cunoaștere, ca și celelalte specii de pe Pământ,
omul este o ființă discontinuă”. „Organele de cu-
noaștere ale omului sunt adaptate la analizarea în
mod discontinuu a degradării vitezei luminii. Ele
sunt: organul vederii, care percepe, în mod în-
gust, un mic fragment din vibrația lumini; pentru
o lumină mult încetinită apare organul gustului,
pentru una încă și mai încetinită cel al mirosului,
în fine, pentru frecvențele foarte joase ale luminii,
organul auzului și pentru oprirea aproape totală,
14
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
adică pentru ondula întinsă, organul pipăitului.”
Creierul, „organul parazitar” este inutil tocmai ca
semn al limitelor cunoașterii. Ca într-un Solaris
personal, poetul vede totalitatea ființărilor de pe
pământ ca formând acel unic organ al cunoașterii
continue, absolute.
Imaginea rănii ca triumf în moarte trimite la
dansul mortal al Salomeei. Care este aici însuși
poetul, într-o imagine iconografică de mare forță.
„Mă doare o rană pe care mi-o port pe tavă ca
pe sfârșitul Sfântului Ioan”. Cel ce-și poartă pro-
priul cap (metafora craniului adesea prezentă în
opera poetului „numai craniile sunt adevărate
oase”) pe tipsie identifică la fel totul: pe cel care
primește ofranda, cel care a purtat fascinația, cel
care a ordonat crima, cel care a executat-o și, fi-
rește, victima. Este poetul ce își poartă el însuși
tigva hamletiană pe tavă, într-o finală ridicare în
slavă. Vizualizăm, de fapt, actul poetic de cunoaș-
tere într-o sinteză imaginară excepțională. Poetul
este mereu silit la exteriorizare, la ex-punere. Să
iasă din sine este cel mai greu lucru, „pus la ve-
derile lumii cei simple”. Ambiguu, greu de inter-
pretat este acel „nu sufăr ceea ce nu se vede”. Ce
înseamnă „nu sufăr”? Să fie un „nu mă doare...”,
care ar contrazice seria lui „sunt bolnav”? Sau
un „nu pot să sufăr”, în sensul de „nu-mi place”?
Pentru că tot ceea ce nu încape în „încreierarea
îngustă” (id est limitată) a insului este chiar din-
colo de „morțile cele simple”. Aici poemul pare a
intra doar aparent într-o închidere. Dar nu este o
încheiere. Ar părea un cadru cinematografic, dra-
matic, această depășire a „simțualului” printr-un
straniu ritual al dedublării. Ca în icoana canonică
a Sf. Ioan Botezătorul, purtându-și capul pe tipsie.
Pentru că sub semnul acesta al lui doi stă finalul
elegiei, după ce toată a fost sub obsesia lui unu.
Și momentul este o spulberare, o explozie: „Sunt
bolnav nu de cântece, ci de ferestre sparte”. Abia
acest vers deschide finalul poemului. Pulverizarea
ferestrei, această graniță transparentă care uneș-
te-desparte lăuntrul de exterior este „ultima fron-
tieră”. La urma urmei, orice poet este un boteză-
tor. Un om care sparge sticla dintre lumi. Aruncă
în ea cu piatra cuvintelor pentru a sfărâma limita.
„...simțim durerea ca pe o îndepărtare de este: -
ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie
în obiecte, în murind. Ne reprezentăm durerea ca
pe orice alt număr în afara lui unu”. Unu (aleph)
este absolutul, divinul, innomabilul. Față de care
nu există altă poziție decât rugăciunea elegiacă.
Întreg ciclul Elegiilor ar putea fi recitit din această
perspectivă. „Numărul unu” nu are trup, nu este
divizibil nici în ordine fizică, dar nici în ordine
morală. Recapitularea rapidă din final este una a
corpului. Strugurele și leul sunt, la fel, simboluri
cristice. Pentru că rugurile, două, care sunt ulti-
mul cuvânt al poemului trimit cu evidență la cei
doi tâlhari de pe Golgota. Și, astfel, vocea care ră-
sună în poem se precizează. „Sunt” din motto este
acum limpezit prin referința finală la moarte și la
întrupare. Vocea care vorbește în acest poem este
a celui care își împarte trupul. Cel căruia-i sânge-
rau rănile pe crucea din mijloc. Ale cărui picioare
se opriseră din alergare, bătute într-un piron. Cel
care „și-a asumat” trupul, adică imperfecțiunea,
suferința, lumea. Cel care este.
■
Contribuții wojtyliene la Vatican II
sau
Pași pentru reînnoirea Bisericii
Universale (I)
■ Nicolae Mareș
„Tot așa credința, dacă n-are fapte, este moartă.“
/Iacov 2, 17/
Fostul Episcop al Cracoviei, Jozef Karol
Wcjtyla, născut la 20 mai 1920, dotat de
Pronia cerească cu o minte sclipitoare, cu o
pregătire filosofică și teologică solidă, cu o capaci-
tate intelectuală și de analiză rare, cu un caracter
vertical, încercat de toate greutățile și vicisitudinile
vieții, pe măsură ce le-a cunoscut, a devenit și mai
încrezător în Dumnezeu, s-a pus cu dăruire în sluj-
ba omului și a Bisericii Universale.
Colegul de bancă al elevului de la Liceul din
Wadowice, Jerzy Kugler, emigrant în America din
tinerețe, evreu de orgine, își amintea, după alege-
rea în scaunul petrin a cardinalului K. Wojtyla:
tânărul Karol era primul în toate: la învățătură,
la biserică, pe scenă, în a-și ajuta colegii, în mani-
festarea sa de zi cu zi. Angajat la Ford, sigur ar fi
devenit președinte.
Tot la fel de bine, se știe că, încă din copilă-
rie, Karol Wojtyla și-a pierdut mama, tinerețea i-a
fost și ea extrem de grea, identică cu cea a tuturor
compatrioților din generația sa, prinsă în cleștii
nimicitori de pârjolul celui de al Doilea Război
Mondial, exact în perioada cea mai propice de
manifestare a lor. Tânărul Wojtyla, student la
Universitatea Jagiellonă din Cracovia, a fost obli-
gat de hitleriștii cotropitori în septembrie 1939 să
renunțe la studii, să se angajeze ca artificier într-o
carieră de piatră, apoi la un combinat chimic,
aceasta pentru a-și câștiga existența. Altfel ar fi
ajuns într-un lagăr de concentrare. Va studia clan-
destin teologia, muncind ca preparator universi-
tar. Ajunge preot, episcop, conferențiar universi-
tar, cardinal. Studiile postuniversitare efectuate la
Roma, în perioada 1946-1948, au jucat un rol ho-
tărâtor în formarea sa intelectuală și teologică, în
cunoașterea și din afară a evenimentelor politice
și spirituale din acele timpuri.
A parcurs pas cu pas toate treptele ierarhice, im-
punându-se prin muncă, tenacitate, dăruire față
de apropiați și semenii săi de pretutindeni. A avut
capacitatea necesară să urmărească și să cunoască
evoluția Bisericii Universale de la sfârșitul anilor
50 ai secolului trecut, când la inițiativa Papei Ioan
al XXIII-lea, în plin război rece Sfântului Scaun
a dorit reînnoirea Bisericii Universale și adaptă-
rea ei urgentă la cerințele contemporaneității,
simțind fără îndoială dezghețul poststalinist. În
condițiile date, Episcopul Romei a decis să caute
calea de a-i uni pe creștini, de a iniția un dialog
mai intens cu lumea, în sensul larg al cuvântului.
Așadar, la sfârșitul deceniului al VI-lea din se-
colul trecut Suveranul Pontif Ioan al XXIII-lea a
decis Convocarea unei întruniri globale a Înalților
ierarhi catolici, într-un Conciliu, denumit Vatican
II. Cunoscut era că o reuniune similară n-a mai
avut loc din 1869.
Puțini au fost cei care au bănuit profunzimea și
amploarea schimbărilor pe care Conciliul amintit
le va aduce în Biserica Universală, dar care, acum,
din perspectiva timpului scurt la scara istoriei,
pot fi comparate, în termeni laici, cu o revoluție.
Voi încerca să recapitulez filmul evenimentelor
pe care laicii și noile generații l-au dat uitării. La
început a fost enciclica Ad Petri Cathedram /iulie
1959/ care a stabilit caracterul viitoarei reuniuni,
instituindu-se mai întâi o Comisie - cu scopul de
a-i consulta pe toți episcopii și superiorii ordine-
lor monastice, precum și decanatele facultăților
teologice din lume, cu privire la oportunitatea și
mai ales la conținutul Conciliului.
Pe baza răspunsurilor primite de la cei con-
sultați, cuprinse în 15 volume, totalizând circa 9
000 de propuneri, grupate tematic în mai multe
scheme pentru studii și dezbateri în cadrul reuni-
unii, s-a convocat deschiderea Conciliului, la 11
octombrie 1962.
Ioan al XXIII-lea
Papa Ioan al XXIII-lea, pe atunci în vârstă de
77 de ani, credea că lucrările se vor încheia după
o sigură sesiune. Până la urmă a fost nevoie de
patru sesiuni de lucru intens, care s-au desfășurat
pe parcursul a patru ani, fără ca inițiatorul eve-
nimentului să mai asiste la finalul Conciliului,
stingându-se din viață în 1963. A fost încheiat de
urmașul ales, Paul al VI-lea.
Conciliul Vatican II - evenimentul care l-a pro-
pulsat pe arena internațională și în plan spiritual
pe Karol Wojtyla
Conciliul Vatican II /al XXI-lea Conciliu din
istoria Bisericii Universale/ a avut un rol deose-
bit în viața episcopului Cracoviei, Karol Wojtyla.
Pentru tânărul ierarh polonez, călit în bătălia pe
care o dădea pentru libertăți democratice cât mai
largi în țară, după înăbușirea mișcărilor munci-
torești din iunie 1956 de la Poznan, cele care au
precedat evenimentele din Ungaria, se impunea
democratizarea vieții sociale și spirituale în țară,
profitând de promisiunile făcute de Hrușciov li-
derului polonez, Wladyslaw Gomulka, cât și celui
spiritual, Stefan Wyszynski, eliberați de curând
din detenție.
A fost momentul fericit pentru ieșirea înal-
tului prelat polonez în apele largi ale Bisericii
Universale, cadru propice folosit pentru a se im-
pune, încet-încet, în rândul episcopilor și apoi al
Z
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
15
o
cardinalilor catolici de pretutindeni. Aceasta da-
torită contribuției sale la elaborarea documente-
lor Conciliului. Conciliul, în sine, a însemnat un
mare efort de gândire și o proiectare imaginati-
vă, pragmatică a dogmelor creștine; s-a realizat o
desprăfuire curajoasă și necesară a ceea ce însem-
na vechi, depășit. Din această cauză a și necesitat
atâta timp pentru săvârșirea unei lucrări dintre
cele mai trainice, a unui edificiu măreț, după cum
s-a spus.
Cunoaștere, curaj și hotărâre
Viața și calea preotului și cărturarului polo-
nez, în ascensiunea sa spre tronul papal, poate fi
înțeleasă numai în contextul acestei mari reuni-
uni. Amintim că, înainte de a pleca spre Roma,
în predica rostită la 5 octombrie 1962, Episcopul
Cracoviei s-a referit la legăturile Bisericii catolice
poloneze cu cea universală, la raporturile directe
dintre Cracovia și Sfântul Scaun, la preocupările
sale față de ceea ce se petrecea în acele momente,
atât la mormântul Patronului spiritual al Poloniei,
Sfântului Stanislaw din vechea capitală a țării, cât
și la mormântul Sfântului Petru la Roma. Și ce se
petrecea?
În vechea capitală a Poloniei aveau loc, în pri-
mul rând, puternice dispute între autoritățile co-
muniste și Episcopatul polonez pe toate planurile.
O seamă de răspunsuri pe care societatea le aștep-
ta de mai mult timp la demersurile de reglemen-
tare a raporturilor statului polonez cu Vaticanul
întârziau inexplicabil de mult în viziunea Bisericii
de pe Odra și Vistula, aflată în pragul Mileniului
creștinării. La Roma se pregătea ținerea celei mai
importante reuniuni a catolicilor din lumea în-
treagă.
În condițiile date, catolicii polonezi s-au pre-
gătit serios pentru acest Conciliu, iar numeroasa
delegație, condusă de Primatul Stefan Wyszynski,
va fi cordial salutată de conaționali pe tot trase-
ul străbătut de trenul, care îi ducea pe cardinali
și episcopi de la Katowice la Roma. Dovadă că și
credincioșii polonezi își puneau mari speranțe în
Conciliul ce se inaugura.
La Viena, cardinalul Franz Konig a întâmpinat
delegația poloneză, prilej pentru Karol Wojtyla
de a-l revedea pe acesta, legând mai târziu cu el
o strânsă prietenie; cine știe dacă nu chiar hotărâ-
toare în timpul Conclavului din octombrie 1978,
când a fost ales Papă.
La Roma, fostul doctorand de la Angelicum,
din perioada 1946-1948, Karol Wojtyla, va avea
prilejul să-l reîntâlnească pe promotorul lucrării
sale de doctorat, Garrigou-Lagrange, participant
și el, în calitate de consultant, al Conciliului.
Cu trei zile înaintea inaugurării înaltului
Formum, Ioan al XXIII-lea va primi în audiență
pe episcopii polonezi, ocazie pentru aceștia de a
pune în evidență relațiile strânse dintre cultura
italiană și cea poloneză, dintre Vatican și Polonia,
în plan istoric și mai ales spiritual. Dezvelirea unui
monument al lui Francesco Nullo la Wroclaw,
oraș redobândit după secole de Polonia, a dat o
mare satisfacție nu numai celor prezenți, dar și
statului polonez, dornic să impună ca fiind po-
loneze teritoriile din vest recâștigate după 1945.
Va fi înălțat și un alt monument la Varșovia, nu
departe de Seimul polonez, cunoscută fiind parti-
ciparea colaboratorului revoluționarului italian al
lui Garibaldi la insurecția antirusească din 1863.
Cu participarea a 2 500 de Părinți ai Conciliului,
lucrările s-au deschis printr-o slujbă oficia-
tă de cardinalul Tisserant, decanul Colegiului
Cardinalilor. Papa va primi omagiul cardinalilor
și a câte doi arhiepiscopi, doi episcopi și doi supe-
riori generali călugări, care au depus, cu prilejul
respectiv, jurământ de credință.
Cuvântarea Papei Ioan al XXIII-lea a repre-
zentat un mesaj de frăție, concordie și pace.
Chemările Conciliului, desfășurate sub patrona-
jul Sfântului Iosif, au avut ca mesaj evanghelic,
printre altele: „Noi suntem frați“ (Mt 23, 8); „Cu
toții să fim una“ (In 17, 11).
Din cauza bolii incurabile de care suferea, Papa
Ioan al XXIII-lea a urmărit lucrările din aparta-
mentele sale, pe canalul intern de televiziune din
cadrul Vaticanului, având „valizele făcute pentru
ultima călătorie“ — cum afirmase medicul său
curant.
Vatican II - Procesiune
Prezență wojtyliană pe sensibilul, greu accesibi-
lul teren al dogmelor
La prima sesiune plenară, episcopul Karol
Wojtyla a luat de două ori cuvântul în cadrul
schemei despre liturghie, precum și în cea despre
revelația divină. S-a remarcat caracterul puternic
controversat al discuțiilor, mai ales atunci când se
intra „pe terenul interzis“ până atunci, cel al dog-
melor. Trebuia să dovedești curaj și hotărâre, pre-
cum și o bună cunoaștere a subiectelor discutate,
dar și a limbii latine, pentru a te putea face cât de
cât ascultat, dar mai ales pentru a-ți impune des-
tul de nuanțat punctul de vedere. De mare ajutor
i-a fost și cunoașterea a numeroase limbi străine.
Lucrările au fost tulburate de cunoscutul „con-
flict cubanez“, care a adus omenirea în fața celei
de a treia conflagrații mondiale. Apelul Sfântului
Părinte către URSS și SUA, precum și demersurile
diplomatice ale Vaticanului au fost de bun augur,
dovedindu-se încă o dată rolul de placă turnantă
pe care îl joacă diplomația Sfântului Scaun și al
Bisericii în lume. La 3 iunie 1963 s-a stins din via-
ță chiar inițiatorul Conciliului.
Noul Papă, Paul al VI-lea, fostul arhiepiscop de
Milano, va continua cu aceeași hotărâre, în anii
care vor urma, lucrările începute, el având cinstea
să își pună semnătura, ca slujitor al slujitorilor
lui Dumnezeu, împreună cu Părinții Sfântului
Conciliu, spre amintire perpetuă, pe toate docu-
mentele Conciliului. A fost un moment realmen-
te istoric din perioada războiului rece. România,
diplomația românească la Vatican, de fapt cea din
Italia, a trecut peste acest eveniment cu o ușurin-
ță condamnabilă pentru o țară care se respectă,
chiar dacă se declara atee. Sau poate cu atât mai
mult.
Pentru un model colegial, și nu de monarhie
ecleziastică
Încă de la de-a doua sesiune, episcopul craco-
vian a intervenit cu observații, în cadrul discuții-
lor privind constituția dogmatică despre Biserică,
despre ecumenism, despre apostolatul laicilor,
dar și pe tema Bisericii în lumea contemporană, a
libertății religioase, uneori de câte două ori, pre-
zentând și numeroase propuneri sau observații în
scris. La fel se va întâmpla și la sesiunea din 1964.
În cadrul sesiuni respective, Karol Wojtyla se
va pronunța împotriva modelului „monarhic“ de
conducere a autorității bisericești, subliniind că
cel colegial ar fi indispensabil instituției respec-
tive, fapt ce dărâma o tradiție milenară. Tot în
timpul celei de-a doua sesiuni, mai exact la 16 oc-
tombrie 1963, noul Suveran Pontif, Paul al VI-lea,
i-a primit în audiență pe episcopii polonezi. De
remarcat că aceștia au aprins în timpul desfășu-
rării Congregației Conciliului o lumânare groasă
adusă de la Czșstochowa, pentru a aminti celor
prezenți că în curând Polonia va sărbători un mi-
leniu de creștinism pe teritoriul ei. Delegații au
folosit prilejul pentru a-I prezenta Papei dorința
de a fi beatificați și canonizați o seamă de figuri
remarcante ale creștinismului polonez, printre
care: Fratele Albert, Maximilian Maria Kolbe,
Wincenty Kadlubek, Jan din Dukla, Simon din
Lipnica, Wladyslaw din Gielniow, regina Jadwiga,
fondatoarea Universității Jagiellone din Cracovia;
se cunoaște că în 1964 se sărbătoreau 600 de ani de
la întemeierea renumitei instituții de învățământ
superior în Polonia, una dintre primele școli su-
perioare din Europa, cea care a dat omenirii atâția
intelectuali de seamă, printre ei și pe Kopernic.
Episcopii polonezi s-au bucurat, cu certitu-
dine, atunci când au auzit asigurările Papei că
Sfântul Scaun va construi la Roma un lăcaș pen-
tru a comemora Mileniul creștinării Poloniei.
Proiectul respectiv se va realiza ceva mai târziu,
încât primului Papă polonez îi va fi dat să inau-
gureze biserica respectivă. La fel se va întâmpla și
cu beatificarea și canonizarea unora dintre sfinții
propuși. Aceștia vor fi aduși în lumina altarelor de
Papa Wojtyla.
În creația poetică a viitorului Suveran Pontif va
rămâne, ca o trainică mărturie a prezenței sale la
acest important Conciliu, ciclul Biserica: Păstori
și izvoare, datat decembrie 1962, cu poeme consa-
crate Bazilicii Sfântului Petru, Hăului etc.
Pe zidul acesta nu apasă bolta
nu apasă nici oamenii vii
care trăiesc departe
în încăperile inimilor obosite.
N-apasă nici hăul,
care înconjoară pământul
— atâta timp cât omul se naște
pentru a se hrăni ca prunc
la sânul mamei.
(Karol Wojtyla, Poeme, pp. 124-125)1
Tu ești Fratele Meu Scump ce-n tine simt
pământul imens
în care râurile se pierd brusc...
Vai, ce bucurie să constați,
că gândurile noastre sunt puse
în aceeași balanță,
strălucind altfel în ochii mei și-ai tăi,
dar conținând aceeași substanță.
(Karol Wojtyla, Poeme, p. 127)
■
16
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
Tribalizarea cunoașterii
fără Metafizică în cultura
contemporană
■ Nicolae luga
1.	Fracturare culturală și
tribalizare
În mod normal, spiritul culturii în general și a
oricărei culturi naționale în parte are (sau ar tre-
bui să aibă) unele paradigme cu caracter cuprin-
zător, o anumită unitate, o anumită conștiință de
sine, comunicare și comuniune între componen-
tele sale, atât în sine, cât și în manifestările exte-
rioare. Ca un Templu altfel bogat împodobit, dar
care trebuie să aibă și altar, după vorba celebră a
lui Hegel.
Potrivit întemeietorului fenomenologiei con-
temporane Edmund Husserl (1859-1938), științe-
le spiritului nu trebuie să se cantoneze într-o em-
pirie mărginită de intuiție. Teoreticianul care nu
poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a spi-
ritului rămâne înlănțuit în realități finite, de or-
din intuitiv. Nu putem gândi o știință a Spiritului
ca pe un analogon al științei naturii, pentru că
Spiritul are ceva comun în toate științele ca mani-
festări ale sale, ceva propriu și ireductibil, anume
structurarea pe bază de intenții. Cercetătorul, in-
diferent de domeniu, este ghidat de intenționali-
tate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va
porni la drum înarmat, ca intenționalitate, cu un
set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe
tot atâtea „pre” - judecăți. Iar rostul unei meto-
de fenomenologice este acela de a fundamenta o
știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor
matematice. Sensul metodei, al gândirii critice, al
filosofiei în general este acela de a ne reduce pre-
judecățile la un minimum necesar.
Pe de altă parte, este absurd să considerăm na-
tura doar în ea însăși, străină de spirit. Conceptul
de „știință a naturii” și în genere orice știință de-
semnează de fapt o activitate spirituală, aceea a
omului de știință, deci și științele naturii trebuie
să fie explicate prin știința spiritului. Criza uma-
nității europene a secolului XX constă - după
Husserl - într-un raționalism care și-a pierdut
drumul adevărat, diferit de idealul din perioada
clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o
raționalitate unilaterală, care poate deveni un rău.
De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a
ajuns la un tip de raționalism naiv și obiectivist.
În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spi-
ritual apare ca suprapus peste corporalitatea fizi-
că. Or, este absurd să conferim spiritului o realita-
te ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor.
Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea nu-
mește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea
creatoare nu își află locul. Criza umanității euro-
pene este o criză a metafizicii, a viziunii europene
asupra lumii, dominată de un materialism vulgar,
iar știința fundamentală a spiritului este o psiho-
logie cu pretenții de exactitate naturalist-științi-
fică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în
sens științific, este un produs al spiritului omului
de știință care o cercetează, o construcție a spiri-
tului, care presupune deci o știință despre spirit.
Numai dacă se reîntoarce la sine din orientarea
sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spi-
ritul poate să își fie suficient sieși. Spiritul nu este
spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, ci el
conține natura, pentru că natura însăși se mișcă
în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură”
este o plăsmuire spirituală a științei.
Noi vorbim aici de tribalism, pentru că situația
spirituală a timpului nostru (Die geistige Situation
der Zeit, cum spunea K. Jaspers) este departe de
a avea o configurație a unității și comunicării
interioare. Azi spiritul culturii este fracturat în
profunzime, rezultatul fiind o sumă de mani-
festări tribale, performate de tot atâtea triburi și
secte culturale, fără legături de substanță între ele,
fără canale de comunicare intrinseci, fără unita-
te în profunzime și coerență la suprafață. După
cum este îndeobște admis, tribalismul presupune
credințe comune și o limbă comună. Dacă prin
credință religioasă înțelegem, între altele, cadre
de orientare axiologică și un obiect de devoțiune,
putem spune că epoca noastră este una profund
religioasă în sens tribal, animist, fetișist, pentru
că Dumnezeul epocii noastre este banul, iar limba
comună o constituie limbajul analogic, percepția
imaginilor pe care o avem în comun cu animalele,
formă de cunoaștere care nu mai cere un efort de
decodificare din partea conștiinței.
2.	Tribul consumatorilor
televizuali
Au existat niște salturi semnificative în istoria
comunicării în general. Pe la jumătatea secolului
al XV-lea se inventează tiparul și cu acesta - vorba
lui M. McLuhan - intrăm în „Galaxia Gutenberg”:
apare presa scrisă. Spre sfârșitul secolului al XIX-
lea se inventează telegraful și telefonul și, ceva mai
târziu, radioul. Posibilitățile de comunicare cresc
exponențial, dar comunicarea rămâne totuși una
prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mij-
loc de comunicare, ci și un instrument al gândirii.
Omul primește informații prin cuvânt și tot prin
cuvânt este nevoit să gândească asupra lor, altfel
nu poate să înțeleagă nimic.
Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea
gândirii, așa cum arată Giovanni Sartori, se pro-
duce odată cu apariția televiziunii, în a doua ju-
mătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea
se face preponderent prin imagine în mișcare, nu
prin cuvânt, vocea care însoțește imaginea trece
în plan secundar și imaginea în cel principal, cu-
vântul devine o anexă contingentă a imaginii, iar
imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai
un mijloc de comunicare, fără a fi și un instru-
ment al gândirii. Omul se transformă, treptat,
dintr-un animal care și gândește, într-un animal
care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să
trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă și
clarvăzători, adică unii care să vadă cu ochii min-
ții prospectiv, dincolo de imaginile timpului pre-
zent. Simplificând, omul posedă două forme de
cunoaștere, cunoașterea sensibilă și cunoașterea
inteligibilă. Și timp de mii de ani, progresul cu-
noașterii la scara întregii umanități a fost de la
sensibil la inteligibil. Asta până la apariția tele-
viziunii, care a inversat această tendiță istorică
fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la
inteligibil la sensibil.
După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poa-
te fi tratat prin analogie, pentru că televiziunea nu
are termen de comparație și nici nu este o simplă
extindere a instrumentelor de comunicare care au
precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul din-
tre a înțelege și a vedea în favoarea verbului din
urmă. În televiziune, de regulă explicațiile ver-
bale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai
în funcție de imaginile derulate pe ecran. Invers,
imaginile derulate pe ecran pot fi reținute invo-
luntar în memorie și fără explicațiile verbale afe-
rente. Homo videns poate să vadă, fără a mai simți
nevoia de a înțelege. Televiziunea vine să creeze
un ceva ce nu au reușit nici creștinismul primi-
tiv și nici dictaturile secolului XX, anume „omul
nou”.
Partea mai gravă a problemei este alta. Copilul
format într-un univers centrat pe vizual nu devi-
ne niciodată matur cu adevărat, la maturitate și de
aici până le senectute va fi un individ uman care
nu va avea nici exercițiul efortului singular înde-
lungat al lecturii, nici obișnuința și nici plăcerea
de a citi, ci pe aceea a jocurilor video. El nu va citi,
fie și pentru motivul că e mai comod să te uiți la
televizor, atunci poți bea cola și mânca pop-corn,
lucruri pe care nu le poți face atunci când trebuie
să ții o carte în mână. Bineînțeles, diferența dintre
vârsta mintală și cea cronologică va crește conti-
nuu, în sensul că vârsta mintală va evolua mai lent
decât cea cronologică. El va rămâne toată viața un
video-copil, incapabil de gândire critică pe cont
propriu și de raționamente abstracte. Cultura
„omului nou” înseamnă declasificare la sub-cul-
tură. Acest om nou, infantilizat prin imagine și
atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare
parte a culturii universale, a literaturii universale,
depozitată în cartea tipărită.
3.	Tribul consumatorilor
de social-media
După Umberto Eco, rețelele de socializare sunt
nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spațiul
public unor imbecili, care înainte vorbeau numai
la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăune-
ze unor colectivități mai extinse, în timp ce acu-
ma au același drept de cuvânt ca și un laureat al
Premiului Nobel. La această remarcă a lui Eco ar
mai fi încă multe de adăugat.
S-ar putea face bunăoară o comparație utilă
cu Televiziunea, în sensul că apariția rețelelor de
socializare și a obiceiului ca foarte mulți indivizi
să-și deschidă pagini aici, nu au făcut decât să
agraveze psihopatologia vieții cotidiene declanșa-
tă de imaginarul televiziual, să cronicizeze ceea ce
anterior se afla doar în fază acută. Atât la televizi-
une cât și pe internet poate să apară în principiu
oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este
că apare în calitate de pretins purtător al adevăru-
lui. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct
de vedere intelectual, la televiziune sau pe rețelele
de socializare poate să aibă un adevăr al său pe
care să îl enunțe și la care să aibă adepții proprii.
Televiziunile promovează indivizi care plătesc sau
despre care se crede că atrag audiență, indiferent
de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă și
mai grav, oricine se poate promova pur și simplu
pe sine fără să îl coste nimic, își poate deschide o
pagină, în anumite condiții, unde poate să posteze
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
17
o
în principiu orice și să aibă adepți proprii, care
să-i dea like-uri.
Bineînțeles că aici predomină aspectele vieții
personale, numai în mică măsură sunt abordate
probleme mediatice de interes general. Oricine
poate reacționa la postări, arătând că-i place sau
nu și, eventual, postând la rândul său comentarii.
Când ating limitele proprii ale (in)suficienței de
limbaj, membrii rețelei pot utiliza mașinalmente
expresii stereotipe, precum „frumoșilor” sau „su-
per” și pot posta așa-zise „emoticoane”, imagini
prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a co-
piilor, fără să mai fie nevoiți să facă eforturi men-
tale de a elabora expresii verbale proprii.
S-a spus că, prin utilizarea limbajului univer-
sal al imaginii, respectiv al emoticoanelor noi
ne-am reîntoarce de fapt la formele străvechi ale
alfabetelor iconice, la hieroglife, dar afirmația este
foarte departe de adevăr. Desigur, unele dintre
scrierile vechi, scrierea hieroglifică egipteană de
exemeplu, erau „iconice”, în sensul că erau alcă-
tuite cu ajutorul imaginilor. Dar aserțiunea că
noi astăzi ne-am întoarce cumva la iconicitate,
prin abundența de semne care reproduc imagini
stilizate cu o semnificație univocă și că, prin uti-
lizarea acestora în comunicarea pe internet, ne-
am întoarce la limbajul iconic al antichității, fără
ca prin aceasta să suferim vreun regres - această
Răzvan Dragoș
Ars mechanisma 2c (2018) desen în tuș, 70 x 50 cm
afirmație nu se poate susține. În spatele iconicită-
ții scrierii egiptenilor din vechime, spre deosebire
de lumea noastră, se afla un întreg univers de sim-
boluri, respectiv cu totul altceva decât se află în
spatele „iconicității” contemporane. Hieroglifele
conduceau la cele mai adânci înțelesuri religioase
și metafizice ale vieții, a căror degajare presupu-
neau un efort consacrat pe măsură. Figura unei
anumite păsări de exemplu, așezată într-un anu-
mit fel, semnifica sufletul omului care trebuie să
meargă după moarte la judecata lui Osiris. Să ne
reamintim că vechii egipteni aveau două feluri de
scriere, una demotică, adică pentru toată lumea
(așa cum îi spune și numele) și o alta hieroglifică
(etimologic: limbă sfântă), care - paradoxal - deși
iconică prin excelență era accesibilă numai iniția-
ților. Pentru descifrarea ei era nevoie de o școa-
lă îndelungată și de o hermeneutică complicată.
Hieroglifele trimiteau la entități metafizice, pe
când limbajele iconice ale lumii noastre comuni-
că informații de ordin sernzorial, ca pentru ființe
golite de conținut mental metafizic și care trăiesc
în orizontul imediat al animalității.
S-a mai spus că facebookul ar prezenta pericolul
divulgării către terți (servicii secrete etc.) a unor
informații care țin de viața privată a utilizatorilor.
Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor
și mai ales a utilizatoarelor de facebook profită
de oportunitate ca să-și etaleze de bunăvoie via-
ța intimă și să-și pună poalele în cap. Pe rețelele
de socializare utilizatorii își prezintă propria via-
ță cotidiană pas cu pas, fără să-și pună problema
dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă
tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în
literatura propriu-zisă, de ficțiune, ar fi imposibil.
Dacă într-un weekend a ieșit să servească masa la
un local cu o anumită persoană, fotografiază cu
telefonul tot, cu cine au fost și ce au mâncat, și
pun pozele pe facebook. Oamenii nu mai au viață
personală și nici enigme sufletești. Se produce o
nivelare și o uniformizare devastatoare.
Totodată, trebuie să admitem că izolarea indi-
vizilor impusă de pandemie a destrămat și deteri-
orat grav țesutul social al relațiile interpersonale,
și că în parte acest țesut a fost salvat de la necroză
de existența a ceea ce se numește social-media.
Prin aceasta, oamenii au comunicat între ei mai
mult decât în condiții obișnuite. Au fost fabricate
șabloane ad-hoc, imagini, caricaturi, scurte filme,
dar sclipirile de inteligență din unele texte erau
repede acoperite de un mare număr de glumițe
îndoielnice, de o vulgaritate și obscenitate destul
de comună.
4.	Tribul scriitorilor
Nivelarea vieții personale și beția de cuvinte ar
rămâne în definitiv probleme personale ale celor
care consumă excesiv social-media, dacă nu ar
conduce și la o confuzie gravă în ceea ce privește
Adevărul în genere, la ștergerea diferențelor între
adevăr și fals. Pe de o parte, utilizarea rețelelor
de socializare devine obligatorie și pentru omul
creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie
izolat și eliminat din cursa pentru comunicarea
Adevărului. Cărțile, tipăriturile în general, aproa-
pe că nu mai sunt citite de către nimeni. Dar pe de
altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia
cumplită a internetului, își pierde mesajul, forța,
unicitatea și relieful, riscă la modul cel mai seri-
os să treacă total neobservat, să fie acoperit și su-
focat de o sumă mare de mici nimicuri. Mai ales
că omul format la școala unei culturi televizuale,
acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă
o majoritate tot mai mare și mai covârșitoare în
lumea de azi, evident nu va putea face diferența
între mesajele importante și cele neimportante,
între adevăr și fals în sens larg, ci dimpotrivă,
va prefera să pună lucrurile nesemnificative dar
mai apropiate de înțelegerea sa, mai presus decât
acelea cu adevărat semnificative. Va fi incapabil
să recunoască pe creatorul autentic și Adevărul
profesat de acesta, potrivit cu vorba de duh a lui
Hegel, referitoare la raportul între erou și lacheu.
Pentru lacheu nu există erou - a zis Hegel -, dar
nu întrucât eroul nu este erou, ci întrucât lacheul
este lacheu. De aceea omul cotidian mediu va fi
mai curând complice cu neadevărul, se va mani-
festa solidar cu neadevărul, nu cu Adevărul, care
este prea dificil pentru înțelegerea sa. La o adică,
acesta va lupta de partea neadevărului și împotri-
va Adevărului. În atari condiții, scriitorul auten-
tic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se
simte descurajat și demobilizat. Vede cu claritate
că scriitura sa este inutilă.
De altfel și breasla scriitorilor și-a mo-
dificat mult statutul social și mentalul propriu în
ultimele decenii. În regimurile dictatoriale, scri-
itorii - așa cum erau ei: puțini, dezbinați și cen-
zurați - aveau o notorietate reală și o influență
social-politică foarte puternică. Nu erau încă la
așa mare concurență cu vedetismul gol de azi.
De aceea, pentru a-i ține sub control ideologic,
18
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
reprezentanții puterii combinau la adresa lor bă-
țul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea, ame-
nințările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar
ca scriitorii să fie marginalizați sau cumpărați de
către putere. Într-o lume a confuziei totale, in-
fluența lor socio-politică este aproape nulă. Cred
că sunt foarte puțini acei scriitori care își mai fac
iluzii că ar avea o influență care nu ar trebui să-i
lase indiferenți pe politicieni. Mai degrabă cu fa-
cebookul se poate realiza o mobilizare electorală
sau protestatară eficientă. Unele țări din nordul
continentului african au fost destabilizate prin
manifestații convocate pe rețele de socializare, în
cursul așa-zisei „primăveri arabe”, ba chiar și pe
la noi s-au petrecut lucruri asemănătoare. Totuși,
tendința este că numărul scriitorilor aparenți
crește în continuu, în raport invers cu numărul
cititorilor lor. S-a ajuns la punctul critic, ca scrii-
torii să se citească și să se asculte numai între ei,
sau nici măcar între ei.
5.	Tribul savanților și filosofilor
Despre o situație similară se poate vorbi și în
ceea ce privește tribalizarea lumii filosofilor și a
oamenilor de știință. În general, în secolul XX
cunoașterea a evoluat pe două planuri relativ dis-
tincte: o cunoaștere cu caracter general și o alta
de tip instrumental. O cunoaștere fără o utilitate
imediată și o alta care ne formează imediat anu-
mite abilități și deprinderi practice. În alți ter-
meni, în cercetare se distingea între cercetarea
fundamentală și cercetarea aplicată. Se înțelegea
cumva de la sine că cercetarea aplicată nu se poate
dezvolta normal, decât numai dacă este dublată și
anticipată de o cercetare fundamentală corespun-
zătoare. Faptul este valabil inclusiv pentru speci-
alitățile cu un grad înalt de aplicabilitate, cum ar
fi medicina de exemplu. Fără o solidă pregătire
teoretică fundamentală, o facultate de Medicină
va putea scoate foarte bune asistente și infirmiere,
dar nu și medici buni. Cele două tipuri de cerce-
tare sunt practic complementare și inseparabile.
Parafrazându-l pe Kant, am putea spune că cer-
cetarea fundamentală fără cea aplicată este sterilă,
iar cercetarea aplicată fără cea fundamentală este
oarbă. Cercetarea aplicată singură, fără metafizică
este oarbă, în sensul că este exclusiv empirică, lip-
sită de concepție și de viziune, este non-exhausti-
vă, euristică, aleatorie. Și fără unele asumpții teo-
retice generale comune, diferitele specialități ale
științeilor rămân ca niște vase non-comunicante,
expuse tribalizării epistemologice.
În prezent, în Europa, ca urmare a reorganiză-
rii învățământului superior și a aplicării principii-
lor cuprinse în Declarația de la Bologna din 1999,
cercetarea fundamentală este pe cale de dispariție.
În cursurile universitare nu mai există decât disci-
pline cu caracter aplicativ. De exemplu în dome-
niul Științelor Umaniste, cu excepția specializării
Filosofie, nu se mai predă nicăieri Filosofie siste-
matică (Filosofie generală) și nici Istoria filosofiei,
ci numai filosofii așa-zis aplicate: filosofie politică,
filosofia culturii, filosofia dreptului etc. Este ceva
comic să se predea filosofie politică fără Filosofie
la politicieni care numai de filosofie nu au nevoie,
filosofia culturii fără Filosofie la oameni lipsiți de
cultură, filosofia dreptului sau deontologie fără
Etică la oameni profund amorali. Transformarea
învățământului superior în învățământ de masă,
combinată cu predarea exclusiv a cunoștințelor
aplicate, a coborât nivelul universităților cu apro-
ximație la nivelul la care se aflau școlile medii teh-
nice cu trei-patru decenii în urmă. Universităților
li se cere să formeze competențe, nu personalități.
Răzvan Dragoș
Ars mechanisma 6c (2018) desen în tuș, 70 x 50 cm


O pierderea însemnată în ordinea cunoașterii ști-
ințifice, totul sub promisiunea destul de nesigură
că în acest fel învățământul superior va deveni
mai eficient din punct de vedere economic. Ceea
ce se va pierde pe termen lung, nu se va compen-
sa printr-un eventual câștig mercantil pe termen
scurt.
Se finanțează proiecte de anvergură, care
nu pot să fie duse la bun sfârșit decât de o echi-
pă relativ numeroasă. Mărimea și complexitatea
echipei devin criteriu de evaluare în vederea fi-
nanțării. Se insinuează astfel anonimatul ani-
malului de tracțiune și un anume gen de spirit
de turmă la cel mai înalt nivel de performanță a
cunoașterii, adică exact acolo unde ar trebui să
se manifeste individualitățile creatoare cele mai
pregnante. Este posibil ca în unele domenii ale ști-
inței să nu se poată obține rezultate notabile decât
numai prin munca în echipă, dar ideea de proiect
la care trebuie să se lucreze în echipă s-a extins și
acolo unde nu este cazul, în Științele umaniste, în
filosofie de exemplu, unde concepția nu poate fi
decât personală, individuală și individualizatoare,
la fel ca și stilul. Să pretinzi ca la o temă de cerce-
tare în filosofie să se lucreze neapărat în echipă
este ca și cum ai cere mai multor poeți să scrie o
poezie în echipă.
Comanditarii cunoașterii sunt reviste sau
centre de cercetare delocate, cu ramificații globa-
le, care vor ignora complet valorificarea potenția-
lului cultural local, respectiv ceea ce ține de speci-
ficul național. Nici măcar limba națională nu mai
contează deloc, cercetarea efectivă și diseminarea
rezultatelor se derulează într-o engleză dez-et-
nicizată, standardizată, prin care se comunică
universal la fel ca prin emoticoane.
Filosofia este în chip mai evident dominată de o
falsă cercetare și de proliferarea unor pseudopro-
bleme. Aici se imită în mod necritic, tocmai aici,
într-o disciplină care ar trebui să fie eminamente
critică. Se crede bunăoară că obiectul filosofiei ar
trebui restrâns la analiza logică a limbajului, iar
logica ar trebui restrânsă la limbajul formalizat,
simbolic. Că filosofia ar trebui să fie centrată pe
epistemologie, adică să studieze modul în care
se constituie teoriile științifice, deși nu se poate
invoca nici un exemplu în care epistemologia să
fi fost vreodată utilă vreunui domeniu al științei.
Orientarea este, pe suprafețe mari, un soi de ale-
xandrinism cultural, o sofisticare care ascunde
tocmai abundența de false profundități.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
19
filosofie
Procesele psihice de bază
ale Speculațiunii
■ Alexandru Surdu
Faptul că Speculațiunea se referă la totalități
și procesualități infinite în spațiu și timp, cu
depășiri ale limitelor oricărei experiențe po-
sibile, determină procese psihice deosebite prin care
se realizează și mental „depășiri” ale gândirii obiș-
nuite. Este vorba despre ceea ce s-a numit „medita-
ție”, proces psihic de bază al Speculațiunii, diferit și
de percepția intelectivă și de contemplația rațională,
având ca finalitate revelația speculativă, față de intu-
iția intelectivă și față de reflecția rațională.
Despre meditație s-a vorbit mai mult în legătură
cu religiile, deci din perspectivă mistică. Termenul
„mistic” provine din gr. myo care înseamnă a în-
chide ochii, a-ți întoarce privirea respectiv gândirea
spre interior (gnoti se auton). Închiderea ochilor a
devenit simbol al meditației. Avea legătură cu mis-
terele (mystes) de la Eleusis, cu ritualurile de inițiere,
care erau secrete, misterioase (mystereon). Ele pre-
supuneau purificarea (katharsis) și pregătirea pen-
tru moartea (melete thanatou) și renașterea rituale
ale inițiatului, melete însemnând și exercitarea aces-
tor ritualuri într-o stare deosebită de conștiință (de
concentrare și meditație). Melete are și semnificația
generală de meditație, care originar de la gr. melo, în-
seamnă a se pregăti, a îngriji, a exersa un ceremoni-
al, un ritual de inițiere, de divinație (la oracole), mai
nou, a-și călăuzi gândirea spre ceva, a se concentra.
Termenul „meditație” (lat. meditatio) provine
din rădăcina indo-europeană med-, care înseamnă
„înapoi”. Ea presupune întoarcerea gândirii (germ.
Nachdenken) spre sine. O gândire „îndărătnică” s-ar
putea zice, cu semnificația speculativă de reprodu-
cere catoptronică.
Meditația speculativă, spre deosebire de percep-
ția intelectivă și de contemplația rațională este o ac-
tivitate psihică deosebit de complexă și nu se reduce
la 1) meditația mistică, ci există și 2) meditație artis-
tică; 3) meditație științifică; 4) meditație social-poli-
tică și 5) meditație filosofică. Și fiecare dintre acestea
presupun tipuri de meditație subordonate.
Ce-i drept, au fost studiate ca atare mai mult
meditațiile mistice, împărțite în două clase: tran-
scendente și transcendentale. Cele transcendente
occidentale sunt de tipul isihasmului, cu numeroa-
se variante. Cele transcendentale orientale sunt în
genere de tip ebraic, islamic, indian, budist, taoist,
tibetan și zen.
Fiecare tip de meditație se bazează pe tehnici spe-
ciale de procedură (melete) și de exersare, dar au fost
acceptate totuși câteva elemente caracteristice, în ge-
nere comune fiecărei meditații, „elemente” numite
și „faze” sau „etape” ale meditației speculative, con-
siderată ca un fel de „proces” al cărui obiectiv ar fi re-
velația. Fazele meditației pot fi reduse la următoarele
cinci: 1) Pregătirea; 2) Claustrarea; 3) Relaxarea; 4)
Extazul și 5) Revelația.
Contrar accepțiunilor New Age-ste, procesul me-
ditațiilor speculative este de lungă durată, nu poate fi
considerat un simplu „experiment”, care ar putea fi
făcut de către oricine și oricând.
1)	Pregătirea meditației speculative în orice ac-
cepție durează mai mulți ani; la anumite populații
toată perioada copilăriei și adolescenței, căci mem-
bri unei comunități tradiționale își educă copiii în
spiritul credințelor în divinități transcendente la oc-
cidentali sau transcendentale la orientali. Finalitatea
acestora, în măsura în care sunt religii autentice și
urmăresc legătura (religio, de la religo, religare=a
lega) cu Divinitatea este realizarea unității mistice
(unio mistica) a credinciosului cu Divinitatea. De
fapt, reunirea cu aceasta (în urma unei despărțiri,
păcat originar, alungare din Rai, viață iluzorie, bles-
temul existenței etc.,) sau, în terminologia noastră,
reproducerea catoptronică a reunirii prin Revelația
Speculativă.
O parte dintre adolescenții selectați și supuși unor
probe, urmează calea inițierii în doctrina mistică. În
acest timp sunt supuși la exerciții fizice și spiritua-
le, corespunzătoare „tehnicii” (melete) de meditație
tradițională. Au un regim special de alimentație, de
igienă (corporală și spirituală), de comportament.
Au, de regulă, câte un învățător, inițiator sau călăuzi-
tor pe căile meditației spre desăvârșire sau perfecțio-
nare în vederea obiectivului meditației.
2)	Claustrarea este retragerea, însingurarea, des-
părțirea de colectivitatea, în care și-a făcut pregă-
tirea. Aceasta, cu îngăduința inițiatorului, care nu
acceptă claustrarea decât în urma unor probe și ri-
tualuri, numite, de regulă, „ritualuri de trecere”, ca
cele de la adolescență la maturitate.
Claustrarea este extrem de complicată, datorită
faptului că presupune organizarea traiului pe o peri-
oadă îndelungată în singurătate. Presupune „apăra-
rea” singurătății, posibilitatea procurării de hrană și
de apă, asigurarea curățeniei locului și a igienei cor-
porale, a rezistenței în fața intemperiilor etc. Sunt,
firește, multe cazuri de abandon și renunțare până
la obținerea calității de „sihastru”, cum se spune în
limbaj popular, „locația” acestuia fiind numită „si-
hăstrie”. Sihăstriile autentice sunt rare.
3)	Relaxarea este activitatea propriu-zisă de
Meditație Speculativă, care nu se confundă cu tehni-
cile obișnuite de relaxare relativă prin: controlul res-
pirației, prin concentrare vizuală (cu mandale) sau
auditivă (cu mantre sau muzică), prin introspecții
corporale, percepții la distanță, levitații etc.
Relaxarea autentică presupune automatizarea
oricăror mișcări corporale care să nu mai presupu-
nă executarea lor conștientă (un fel de somnambu-
lism) și controlul organelor de simț care, simultan
sau succesiv, să transmită sau să nu mai transmită
informații de la orice distanță sau din orice moment.
Se obține astfel Relaxarea propriu-zisă, liniștirea to-
tală (hesychia) a simțurilor și a facultăților gândirii
referitoare la obiectele exterioare și la simțurile in-
terne, fiind pregătită astfel posibilitatea Gândirii
Speculative de a se reproduce catoptronic pe Sine
însăși.
4)	Extazul este un fel de raptus mentis, de ieșire din
sine (proodon) a Gândirii și de reîntoarcere (episto-
phe) la sine în vederea „emanației” (aporroia) de Sine
care ar trebui să fie reproducerea catoptronică finală
a obiectivului pe care l-a urmărit meditația. Extazul
este faza cea mai avansată a întregului proces la care
ajung foarte puțini meditatori, chiar dacă obțin în
faza Relaxării rezultate spectaculare (cazul fachiri-
lor care ne uimesc prin forțele lor paranormale) și
capacități terapeutice deosebite. Tocmai practicarea
Alexandru Surdu
acestora dovedește că ei sunt „abandonați” sau „ex-
cluși” de pe traseul anevoios al desăvârșirii meditați-
ei. Ei n-au avut tăria de a se desprinde, de a se „rupe”
de senzorialitate, ci, dimpotrivă, s-au adâncit în ea
încercând s-o domine. „Răzbunarea” corporalității
vine însă repede, iar puterea se transformă în slăbi-
ciune, sănătatea în boală, suferință și moarte.
Realizarea Extazei este considerată ca un fel de
„eliberare” a gândirii speculative, singura garanție
a reproducerii catoptronice a Marelui Obiectiv al
Meditației Speculative care, în cazul meditației mis-
tice, este de natura Divinității. Dar nici prin această
„eliberare” nu se obține încă rezultatul final, ci doar
posibilitatea apariției acestuia, după care urmează
așteptarea.
Datorită interpretărilor mistice creștine, termi-
nologia, de la theoria și speculatio, are semnificații
vizuale în meditația occidentală. Chiar și așteptarea
(lat. ad spectare, de la specto=a privi) pare o pregătire
(melete) vizuală pentru vederea unei imagini oglin-
dite. Dar așteptarea poate fi auditivă când urmează
Cuvântul lui Dumnezeu sau poate să reclame toa-
te simțurile când este „chemată” Lumina Taborică
a Duhului Sfânt. Dar toate acestea sunt simbolice,
căci simțurile au fost separate prin extaz. Gândirea
Speculativă fiind singura care se gândește pe Sine.
În cazul Isihasmului Ortodox, așteptarea este de
cele mai multe ori zadarnică, „procesul” meditației
nu poate fi desăvârșit decât prin Voința Domnului
(Voluntas Domini).
5)	Revelația (gr. apokalypsis, lat. revelatio) în-
seamnă „dezvăluirea” sau „descoperirea” reprodu-
cerii catoptronice a Gândirii Speculative.
Într-un anumit sens putem spune că reproduce-
rea catoptronică a Gândirii Speculative poate să ia
orice înfățișare, „să devină toate” (to panta ginestai,
cum zicea Aristotel) în funcție de obiectivul pe care
îl urmărește meditatorul, adică mistic, artistic, știin-
țific etc.
Originar, și în greacă și în latină, „descoperirea”
înseamnă mai mult „dezvăluirea” a ceva care era
asuns, dar poate să însemne și găsirea a ceva care nu
exista în prealabil, și, mai important, reproducerea,
în terminologia noastră, catoptronică, a ceva care
nici n-ar putea să existe, căci este transcendent sau
transcendental, adică este dincolo sau dincoace de
tot ceea ce există.
■
20
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
diagnoze
Ce este universitatea?
■ Andrei Marga
De cam cincizeci de ani universitățile s-au
înmulțit în ritm susținut. Învățământul
superior s-a extins la noi domenii de
calificare (mediu, ingineria de sisteme, asistența
socială, biopolitica, managementul, marketingul,
jurnalistica etc.), s-a diferențiat pe nivele (diplo-
mă intermediară, licență, master, doctorat, studii
avansate), s-a organizat în locuri noi și interacți-
onează acum altfel cu mediul economic și social
și cultural.
Și în Europa - mai ales în urma unei regle-
mentări de la începutul anilor ‘90, ce condiționa
accesul la resursele Uniunii Europene de calitatea
de universitate, și, desigur, ca urmare a ambițiilor
regionale - au proliferat universitățile. Multe au
finalități locale (de exemplu, punerea în valoare
a premiselor industriale ale unei regiuni sau sati-
sfacerea cu specialiști a proiectelor de dezvoltare
economică și socială locală) sau rămân unități de
profilate pe învățământ (universități de studiere
a limbilor, universități ecologice, universități de
artă etc.). Unele se specifică astăzi drept learning
university, research university, open university,
services university. În cele mai multe caracterul
comprehensiv (universitas) al universității din-
totdeauna, ca și, de altfel, al cunoașterii și culturii,
nu se atinge. Acesta nu s-a atins, însă, nici atunci
când, brusc, politehnicile, agronomiile, academi-
ile de artă din Europa de Răsărit au renunțat la
frumosul lor nume tradițional pentru a se declara
universități.
Odată cu dilatarea învățământului superior, la
care am asistat în intervalul amintit, nutrită de
speranța că omenirea a încetat confruntările ide-
ologico-politice și-și asumă o dezvoltare culturală
și tehnologică pașnică, s-a mărit enorm efecti-
vul de posturi universitare, s-au relaxat criteriile
concursurilor și a scăzut distincția socială a uni-
versitarului. Altădată profesorii universitari erau
selectați dintre vârfurile absolvenților. Acum ei
sunt „câștigători ai concursurilor”, decise în une-
le locuri, cu mult înainte. Niciodată în istorie nu
au fost atât de mulți universitari. Rareori a scăzut
atât de evident, în multe locuri, nivelul științific și
cultural al vieții universitare și, desigur, recunoaș-
terea universitarului în societate.
Se simțea de mult că ceva nu este în regulă în
universități, dar au trebuit să vină crizele să tre-
zească oamenii la realitate. Unul dintre cei mai
pătrunzători economiști de astăzi, Paul Krugman,
laureat al Premiului Nobel, a trebuit să recunoas-
că, în 2008, că nu a anticipat criza financiară și
economică, care avea să dureze un deceniu. Acum
observăm că pandemia covid 19 nu numai că nu
a fost anticipată, dar a surprins lumea științifică
în lărgime: științele sociale nu au luat în seamă
impactul potențial al naturii asupra societății,
științele naturii și științele medicale abia au făcut
față, industria farmaceutică a fost prinsă pe picior
greșit, încât, cu infime excepții, decidenții au im-
provizat. Situația, la această oră, este a întâmpi-
nării unui pericol major cu strategii insuficient
elaborate.
În condițiile celei mai mari extinderi a învă-
țământului superior din istorie, necunoașterea și
dezorientarea umanității par mai perceptibile ca
niciodată în epoca modernă. Nu întâmplător, cea
mai impetuoasă dezvoltare economică și societa-
tea cea mai complexă din istoria modernă au fost
puse în trei luni pe butuci de un virus biologic.
În România, ca efect al legii educației din 2011
s-au distrus multe care luaseră o direcție pozitivă
în universități, dar mai ales structura de univer-
sitari ce începea să se rafineze. Spiru Haret, cu
integritatea-i cunoscută, se plângea că, precum
în România, concursuri pentru posturi de uni-
versitari nu sunt în nici o altă țară. Dacă ar citi
legea din 2011 ilustrul reformator s-ar îngrozi:
senatul universității nu are drept să verifice can-
didații (o face o comisie cu care „se aranjează”, la
nevoie, adesea fiind propusă de candidat!), „abili-
tarea” (din capul locului ceva confuz!) se face „la
schimb”, candidatul „dinăuntru” este favorizat,
fiind „de-ai noștri”, și de obicei câștigă acesta, ne-
potismul și corupția sunt mai întinse ca oricând
în istoria României.
Întrucât calibrul profesional, civic și inovativ
al universitarilor este cheia unei universități, ne
dăm seama spre ce se merge, cu riscurile inerente!
Deloc inexplicabil, aproape jumătate dintre ab-
solvenții de liceu exprimă în acești ani, conform
sondajelor, dorința de a pleca din țară - un fel de
„fugă” de universitățile indigene! Încât se pune
întrebarea: avem de a face cu universități la pro-
priu, nu doar după nume?
Mulți au observat că în documentele Uniunii
Europene s-a preferat, cu timpul, să se vorbeas-
că de „higher education institutions”, în loc de
„universități”. Elucidarea a ceea ce înseamnă pro-
priu-zis universitate a devenit, și din acest motiv,
necesară.
Ce mai prolific sociolog al erei postbelice,
Niklas Luhmann, a acuzat un “deficit de orien-
tare (Orientierungsdefizit)” al înțelegerii univer-
sității. Instituția mai păstrează din tradiție, dar
viața a schimbat-o drastic (Niklas Luhmann,
Soziologische Aufklărung. Beitrăge zur funktiona-
len Differenzierung der Gesellschaft, Westdeutscher
Verlag, Opladen, 1987, p.209). Schimbările sunt
structurale: trivializarea prestigiului social al po-
sesorului de cunoștințe obținute prin calificare
academică; dezinstituționalizarea crescândă a
cursului biografiilor profesionale; scăderea ca-
pacității de folosire a educației în interacțiuni, pe
măsură ce cresc oportunitățile de lectură, precum
și posibilitățile de copiere; extinderea telecomuni-
cațiilor, care reduc comunicarea la date factuale;
expansiunea interacțiunii orientată organizatoric,
care face să conteze în dezbateri nu atât calități
personale obținute prin educație, cât calități de
ordin primar, precum memoria, abilitățile de a
recunoaște și de a folosi ocaziile sau de a folosi
contingențele pentru construcția de structuri. Iar
față de asemenea schimbări, universitățile au ră-
mas perplexe.
Universitățile s-au funcționalizat, multe s-au go-
lit de conținut și de exigențe culturale. Iar această
reorientare se observă ușor în conceperea speciali-
zărilor, organizarea curriculumului, relația facultă-
ților, gândirea plină de erori de limbaj, de logică a
profesorilor, limbajul simplist din cursuri și semi-
narii, îngustarea lecturilor și alte aspecte.
Cel care rămâne în memoria culturală ca refe-
rință a reflecției despre universitate, Wilhelm von
Humboldt, vedea în instituție „vârful în care se
adună tot ceea ce are nemijlocit importanță pentru
cultura morală a națiunii“ (Wilhelm Humboldt,
Uber die innere und ăussere Organisation der
hoheren wissenschaftlichen Anstalten in Berlin
,1810, în volumul Gelegentliche Gedanken uber
Universităten, Reclam Verlag, Leipzig, 1990, p.
273). Universitatea avea, în această concepție, mi-
siunea de a prelua, a cultiva și a prelucra „știința
(Wissenschaft)”, în vederea unei „formări spiritu-
ale și morale (geistigen und sittlichen Bildung)”.
Universitatea era socotită întruchipare a „spiri-
tului obiectiv”, ce are o misiune formativă (Hans
Georg Gadamer, Die Idee der Universităt. Versuch
einer Standortbestimmung, Springer Verlag,
Berlin, 1989, pp. 1-22). Ea dă absolventul care re-
unește memoria, inteligența, capacitatea de crea-
ție și care pune în lucru o cultură cuprinzătoare
pentru a face să înainteze specialitatea sa.
În secolul al douăzecilea universitatea a fost
smulsă din coordonatele tradiției și convertită ex-
plicit la misiuni politice. Dintre gânditorii de cea
mai largă referință, Martin Heidegger a dat tonul
acestui curent, din care se vor alimenta, în con-
ceperea universității, și dreapta și stânga politică
a anilor treizeci și a deceniilor ulterioare. El este
citat, cu discursul său rectoral din 1933, drept cel
care a atelat universitatea la programe politice
de partid (Allan Bloom, The Closing of American
Mind, Simon and Schuster, New York, 1987, pp.
311-312) și a schimbat astfel standardele vieții
academice prin politizare (Jurgen Habermas, Eine
Art Schadensabwicklung, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1987, p.74). Această atelare s-a petre-
cut, însă, în fapt, și înainte și mai ales după cele-
brul discurs prin care Heidegger prelua în terme-
nii săi vederi ale national-socialismului.
Max Weber ne-a învățat că în societatea mo-
dernă subsistemele sociale se diferențiază, astfel
încât motivele de acțiune sunt decuplate de sco-
purile organizărilor, iar mediul tradițional de ma-
nifestare a “spiritului obiectiv” încetează să mai
existe. Jurgen Habermas a avut, în orice caz, drep-
tate să tragă o concluzie tare: „Organizările nu
mai încorporează vreo idee“ (Jurgen Habermas,
Eine Art Schadensabwicklung, Suhrkamp Verlag,
Frankfurt am Main, 1987, p. 74). Universitatea
este o organizare, încât, la rândul ei, încetează
să mai încorporeze vreo “idee”. Nici ea nu se mai
poate înțelege plecând doar de la „ideea“ ei cla-
sică.
În realitatea vieții, universitatea a fost cuprin-
să, de asemenea, în marketizarea și diferențierea
funcțională caracteristice societății moderne. Pe
de altă parte, ea nu s-a lăsat, totuși, dizolvată de
mecanismele societății moderne. În fapt, univer-
sitățile de prim plan reprezintă, în continuare,
prin destule luări de poziție în chestiuni de interes
public, o instituție distinctă. Este instituția ce-și
propune să caute adevărul și întreține proiectul
unei forme de viață legată de căutarea adevărului.
Ține chiar de specificul instituțional al univer-
sității să asigure „căutarea adevărului în coopera-
re” (Friedrich D.E. Schleiermacher, Gelegentliche
Gedanken uber Universităten in deutschen Sinn.
Nebst einem Anhang uber eine neu zu errichten-
de, 1808, în volumul Gelegentliche Gedanken uber
Universităten, p. 217 - 229). De altfel, Humboldt
specifica universitatea prin relația comunicativă
dintre profesor și student, pusă în serviciul cău-
tării adevărului (op.cit.,p.273). Căutarea coope-
rativă a adevărului și înaintarea cunoașterii prin
interacțiunea comunicativă din cursuri, seminarii
O
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
21
o
și lucrări de laborator au rămas caracteristice uni-
versității.
Nici o altă instituție nu-și propune deocamda-
tă căutarea cooperativă a adevărului în interacți-
unea comunicativă a profesorilor și studenților.
Habermas avea astfel motive să respingă diagnos-
ticul fatalist conform căruia, odată cu ideea clasi-
că de universitate, a încetat să existe universitatea
însăși. Aceasta din urmă există, ca instituție mult
schimbată, însă, și care mai are nevoie de schim-
bare.
Pentru universitățile din zilele noastre un ade-
vărat prag istoric l-au constituit inițiativele de la
începutul secolului al XIX-lea.
Am în vedere crearea, prin legile din 1802,
1806 și 1808, a universității napoleoniene în
Franța. Aici universitatea a fost concepută drept
ansamblu de instituții de învățământ de stat, dis-
tribuite în teritoriu, ce sunt controlate de repre-
zentanții statului și asigură instrucția înăuntrul
unei formări conform doctrinei dominante. S-a
putut spune, pe drept, că “d’abord et au-dessus de
tout, l’Universitefut un instrument de politique, de
pouvoir, de regime” (Stephen d’Irsay, Histoire des
universites franțaises et etrangeres des origins a nos
jours, Editions Auguste Picard, Paris, 1933, Tome
I, p. 121). În fapt, universitatea napoleoniană era
destinată să servească programul politic al guver-
nării - un program ce prevedea modernizarea.
Am în vedere apoi crearea universității de la
Berlin, cu dezbaterile ce au însoțit-o în jurul lui
1810, care au profilat universitatea humboldtiană.
Aceasta a deschis - prin concepția neoumanistă
și prin opțiunile organizatoare - “a new epoch
in the history of universities” (Hilde de Ridder-
Symoes, ed., A History of the University in Europe,
Cambridge University Press, 1996, Volume II, p.
41). Humboldt și-a asumat cultura antichității
eline ca “esență vie a spiritului” și a reluat idea-
lul Academiei lui Platon încredințând universi-
tății misiunea cultivării cunoașterii. Principiile
organizatoare ale universității humboldtiene -
libertatea academică, unitatea dintre “Lehre” și
“Forschung”, dintre “Wissenschaft” și “Bildung”,
cultivarea unei “științe pure (reine Wissenschaft)”,
unitatea cunoașterii sub cupola filosofiei și orga-
nizarea corporativă a instituției - au concretizat
concepția conform căreia universitatea este insti-
tuție dedicată dezvoltării continue a cunoașterii
în condițiile unei autonomii sprijinită de stat.
În sfârșit, am în vedere, crearea universității
civice, în Anglia, începând cu 1851. Prin aceasta
universitățile au preluat pregătirea superioară în
profesii industriale și comerciale, și-au asumat
explicit legături cu mediul înconjurător economic
și tehnologic și și-au conceput activitățile drept
“services”.
Istoria universitară europeană a fost marcată
de aceste trei initiative. Diferitele universități de
mai târziu au combinat în măsuri variate inspira-
ții datorate acestora. În oricare dintre universitățile
din lumea de astăzi a rămas, însă, o conștiință vie
a misiunii ce nu s-a delegat nici unei alte instituții.
Aceasta este misiunea de a asigura studiile superi-
oare la nivelul cel mai recent al cunoașterii.
Cine reflectează astăzi asupra universității nu
este, însă, realist destul dacă nu ia în considera-
re schimbările înregistrate de știința, de tehnica
și de societatea modernă. Acestea au subminat
asumpțiile universității europene clasice - fie ele
și de inspirație napoleoniană sau humboldtiană
sau civică. Universitatea humboldtiană a rămas,
totuși, neîndoielnic reperul major, dar asumpțiile
ei au fost și cel mai direct puse în cauză de acele
Răzvan Dragoș	Artes mechanicae 1 (2015)
acvaforte, acvatinta, 50 x 35 cm
schimbări.
Așa cum am sintetizat cu ani în urmă (Andrei
Marga, The Culture of Scholarship in Europe
Today, în “Daedalus”, Cambridge, Summer, 1994,
pp.171-173), diversificarea specializărilor acade-
mice s-a făcut sub presiunea industriei și a co-
merțului în expansiune, încât diviziunea facul-
tăților derivă de multă vreme din considerente
administrative, mai curând decât dintr-o vizi-
une. Științele experimentale s-au dezvoltat atât
de mult încât nu numai că au depășit de fiecare
dată cadrele filosofiilor ce-și propuneau să le in-
terpreteze, dar au indus ele însele noi generalizări
filosofice. Weltanschauung-urile de odinioară au
fost înlocuite cu orizonturi de generalizare ce au
rezultat din științe, religie, artă, iar o unitate a cu-
noașterii nu se urmărește decât sporadic. Științele
nu-și mai propun să educe, ci se mărginesc să
ofere informații pentru instrucția profesională.
În diferite momente istorice, universitățile și-au
asumat „misiuni” politice sau culturale dictate de
contexte și și-au pierdut autonomia. Învățământul
superior a devenit „de masă”, iar presiunile demo-
crației populiste s-au resimțit în politicile univer-
sitare. Centrele de cercetare au proliferat în afara
învățământului superior, iar universitățile au în
cercetarea științifică din industrie un concurent
redutabil.
Astăzi este foarte clar că, doar cu Humboldt, o
universitate nu mai poate fi competitivă. Dar fără
Humboldt, universitatea încetează să mai fie uni-
versitate.
În această situație s-au căutat continuu solu-
ții de reorganizare a universităților. Le amintesc,
cronologic.
Una dintre soluții revine în urmă la Karl
Jaspers, care a dat răspunsul dogmatic. Acesta
pledează pentru recuperarea unui “spirit îm-
părtășit al universității (gemeinsame Geist der
Universitat)”, în circumstanțele de după al doi-
lea război mondial, spre a împiedica dispersarea
universității sub presiunea criteriilor funcțio-
naliste (Karl Jaspers, Karl Rosemann, Die Idee
der Universitat, Springer Verlag, Berlin, 1961, p.
36). O altă soluție a fost promovată de prestigi-
osul Helmut Schelsky. Ea constă în renașterea
modelului humboldtian, în forma unei „imagini
conducătoare cu caracter normativ (normative
Leitbild)”, adaptabilă la noile condiții (Helmut
Schelsky, Paul Mikat, Grundzuge einer neuen
Universitat, C. Bertelsmann, Gutersloh, 1966, pp.
37-70).James A. Perkins a propus organizarea
universității plecând de la asumarea a „trei mari
misiuni” - research, teaching și public service, iar
continuatorii săi au profilat universitatea axată pe
cercetare (the research university)” înțeleasă drept
instituție ce reunește oameni de știință angajați în
descoperirea și răspândirea cunoașterii, care se
simt responsabili de folosirea cunoștințelor pen-
tru a ameliora condiția umană (James R. Perkins,
The University in Transition, Princeton University
Press, 1965). Jean Francois Lyotard a profilat „uni-
versitatea postmodernă”, ce constă în părăsirea
programatică a marilor “narațiuni (Erzahlungen,
r e cits)” legitimatoare și justificatoare și a consi-
derării cercetărilor științifice izolate prin prisma
unui sens derivat din „viața spiritului (das Lebens
des Geistes)”, ca și a oricărei ierarhizări a cunoș-
tințelor. În locul acesteia din urmă intră rețele ori-
zontale ale cercetării, cu granițe mereu în schim-
bare. Facultățile se dezmembrează în institute și
fundații (Jean Francois Lyotard, Das postmoderne
Wissen. Ein Bericht, Bohlau Verlag, Graz, Wien,
1986, p. 116). Cunoștințele încetează să se rapor-
teze la instanțe exterioare (adevăr, utilitate etc.) și
se legitimează prin Differenz și Disens, iar univer-
sitatea prin creație.
Niklas Luhmann a văzut în realitatea timpu-
lui o universitate resemnată. Aceasta pleacă de la
considerarea diferențierii funcționale a subsiste-
melor în modernitatea târzie și a inevitabilei in-
tervenții a deciziei politice pentru reglementarea
lor (Niklas Luhmann, Soziologische Aufklarung.
Beitrage zur funktionalen Differenzierung der
Geselschaft, 4, Westdeutschen Verlag, Opladen,
1987, p. 217). Diferențierea funcțională a politi-
cii, științei și educației a atins deja gradul la care
s-a închis definitiv posibilitatea de a le mai gândi
împreună. Universitatea caută să supraviețuiască
făcând față unei situații istorice noi.
O altă soluție, profilată de Jurgen Habermas,
constă în reconstruirea ideii humboldtiene a
unității cunoașterii. Universitatea rămâne lega-
tă de funcția asigurării unității dintre Lehre și
Forschung, dintre specializare și formare cultura-
lă, pe fondul dat de unitatea științelor. Astăzi, însă,
în contextul continuei diferențieri a disciplinelor
științifice și a specializărilor academice și al unor
diferențieri în organizarea internă a universității,
numai comunicarea mai poate fi mediul atinge-
rii unității (op.cit., p.96). Comunicarea este astăzi
cadrul în care universitatea își recâștigă unita-
tea și își redobândește funcția de „apărătoare a
Rațiunii“, funcție de care a fost mereu, cel puțin
teoretic, responsabilă.
Tot pentru reconstrucția universității hum-
boldtiene a pledat Dieter Henrich. El a arătat că
universitățile europene ar trebui să învețe astăzi
din experiența universităților americane, care
au cuplat tradiția colegiilor engleze cu universi-
tatea humboldtiană în forma Graduate School of
Arts and Science, forma cea mai evoluată a orga-
nizării universitare de azi (Dieter Henrich, Die
Krise der Universitat in vereinigten Deutschland,
în „Deutsche Zeitschrft fur Philosophie“, Heft II,
1992, pp. 124-125). Aceste Schools oferă studenți-
lor avantajul de a putea alege “axe ale organizării
studiilor” lor și de a lucra cu profesori de cea mai
înaltă calificare în grupuri mici.
Opunându-se postmodernismului și apoi re-
lativismului, John Searle a chemat la curmarea
unor fenomene negative din universități: rela-
tivizarea canoanelor obiectivității și ale eviden-
ței cunoașterii; orientarea studiilor universitare
spre identificarea cu un grup social particular, în
22
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
locul orientării spre formarea pentru cunoaștere;
reducerea criteriilor de performanță academică
(academic achievement) la adeziunea la grupuri;
transformarea programelor academice în cadre
de promovare de simple pledoarii pentru acțiuni;
dizolvarea distincției dintre cultura profesionali-
zată și cultura cotidiană (John Searle, Rationality
and Realism. What is at stake?, în “Daedalus”,
Cambridge Mass., Fall, 1993, pp. 59-68). John
Searle a elaborat proiectul reluării opticii clasice
asupra cunoașterii.
În 1998, Burton R. Clark - luând în conside-
rare împreună condițiile globalizării, imperativul
folosirii eficiente a resurselor, impus de finanța-
torii universităților, obligația de a satisface nevoi
sociale imediate, nevoia de a asigura creșterea cu-
noașterii și competitivitatea - a profilat universita-
tea antreprenorială. Proiect deosebit de complex,
aceasta înseamnă, înainte de toate, modificarea
atitudinii universităților în favoarea unei proac-
tive attitude, asociată organic cu reconciliation of
new managerial values with traditional academic
ones, cu the expanded developmental periphery.
Sub acest ultim termen este vorba de crearea de
oficii profesionalizate pentru transfer tehnologic,
contact industrial, dezvoltarea proprietății inte-
lectuale, formare continuă, fund raising, allumni
affairs etc.. Asocierea este apoi cu interdisciplinary
project oriented research centers, cu diversified fun-
ding base - asigurată de buget de stat, venituri din
cercetare, din campus services, din taxe de studii,
din allumni fund raising. Asocierea este, în sfâr-
șit, cu transformarea departamentelor și facultă-
ților în entrepreneurial units și cu a work culture
that embraces change (Burton R. Clark, Creating
Entrepreneurial Universities. Organisational
Pathways of Transformation, London and New
York, International Association of Universities
Press and Pergamon Elsevier Science, 1998).
Universitatea antreprenorială are, printre premi-
se, disponibilitatea de a transforma “universita-
tea publică” într-o “foundation university”, de a
schimba unele dintre statutele organismelor cole-
giale din universitate, de “a asuma împreună au-
todeterminarea și căutarea excelenței academice
și a instala un nucleu administrativ integrat, ori-
entat spre schimbare”
În dezbaterile din ultimele decenii specifi-
cări precum the Diverse University, the Adult
University, the Lifelong University, the Cyberspace
University, the Creative University, the Laboratory
University, the Ubiquitous University au câștigat
teren. Ele sunt caracteristice diversificării scenei
universitare din SUA, China și Europa. Iar ceea ce
se anunță în urma pandemiei din 2020 include re-
considerări ale organizării universitare prin care
acestea se despart, uneori prin forța lucrurilor, de
ceea ce a fost până acum.
Expansiunea de universități netradiționale,
poate încă neconsacrate, face necesar mai mult
ca oricând, de la Humboldt încoace, un răspuns
întemeiat la întrebarea: ce este universitatea? Sunt
de părere că nu este posibil un răspuns rezistent
la critici fără a ne lămuri din nou asupra misiu-
nii și funcțiilor universității ca instituție (optică
pe care am aplicat-o, de altfel, în Andrei Marga,
Challenges, Values and Vision. The University of
the 21st Century, Cluj-University Press, 2011). Să
stăruim asupra acestui aspect.
Misiunea universității derivată din viziuni ge-
nerale cu privire la evoluția spiritului, structura
cunoașterii sau dinamica societății nu mai este
destul de specifică. Oameni cu cunoștințe înve-
chite despre universitate sau universitari libertini,
indispuși la efortul presupus de creație, o mai in-
vocă, dar această optică a intrat de mult în muzeu.
Și alte instituții pot astăzi revendica o misiune
derivată similar. Este destul să observăm că cer-
cetare științifică de avangardă, cu efecte tehnolo-
gice revoluționare, fac astăzi și mari companii, iar
ministerele apărării le finanțează generos. Aceste
companii pregătesc uneori și personal de cea mai
înaltă calificare, conform proiectelor lor.
Pe de altă parte, derivările care s-au făcut până
acum, ale misiunii universității, din evoluția spi-
ritului, structura cunoașterii sau dinamica socie-
tății nu au mai acoperit întreg spectrul de funcții
preluate de universități în diferite contexte. Nu
este suficient să pui pe frontispiciul clădirilor sau
chiar și acte fondatoare termenul de universitate,
câtă vreme rămânem la conotația proprie a ter-
menilor!
Alternativa la astfel de derivări nu este renun-
țarea la a stabili misiunea universității, redu-
când-o la una sau alta dintre funcțiile dobândite
de universități. Renunțarea nu duce la vreo solu-
ție și lasă loc unei alternative mai bune.
Observăm prea bine că performanțele uni-
versităților determină, în măsură semnificati-
vă, performanțele economice ale comunităților,
prestațiile lor în materie de justiție, de afirmare
a culturii, de cultivare a conștiinței valorilor.
De aceea, este realist să privim universitatea tot
mai exigent din punctul de vedere al satisfacerii
nevoilor de dezvoltare economică, instituționa-
lă și culturală ale societății respective și, de ce
nu? al competiției pentru asemenea satisfacere.
Ca urmare, nu se poate decât împărtăși ceea ce
s-a spus în Marea Britanie, anume că în cazul
universităților, „agenda pentru secolul două-
zeci și unu trebuie să fie nu despre structuri și
procese ca scopuri în sine. Agenda viitorului
trebuie să fie raportată la oameni: studenții, cei
care vin să studieze, nevoile lor și ceea ce poa-
te fi contribuția lor, în calitate de graduați, în
raport cu cei care îi angajează” (Graham Day,
One Industrialist View, în Universities in the
twenty-first century, Paul Hamley Foundation,
National Commission on Education, London,
1994, p. 28). Numai că acest „punct de vedere
industrialist” asupra universității ia în seamă,
pe bună dreptate, funcția universității de a asi-
gura servicii specializate pentru comunități,
dar nu recunoaște suficient importanța altor
funcții ce condiționează amploarea și calitatea
serviciilor.
Spus cât se poate de direct, misiunea univer-
sitații se poate stabili astăzi - fără a o mai deriva
din viziuni generale, devenite nerealiste, asupra
cunoașterii și societății și evitând, în același timp,
un funcționalism restrictiv - luând ca punct de
plecare experiența durabilă a universităților re-
presentative. Așadar, dacă prin misiune înțelegem
„sarcina (Aufgabe)” specifică ce revine în societa-
te unei instituții, atunci putem spune, cu destule
temeiuri factuale, că misiunea universității de as-
tăzi este formarea de specialiști la nivelul superi-
or al cunoașterii pentru a spori cunoașterea și a
ameliora existența oamenilor.
Cu această lămurire sunt angajate câteva de-
limitări importante. Misiunea universității nu
se reduce la training, căci ea include învățământ
superior și formarea capacităților de sporire a cu-
noașterii. Această misiune nu se lasă suprapusă
cu cercetarea științifică, căci ea este orientată spre
formare. Misiunea universității nu se epuizează în
servicii, căci acestea sunt condiționate de formare
și de cercetare științifică.
Dacă prin funcție înțelegem activitățile ce
trebuie desfășurate pentru a îndeplini misiunea,
atunci putem spune, cu suficiente temeiuri, că
funcțiile universității sunt multiple. Cel mai pro-
eminent sociolog american a delimitat, într-o
analiză deja clasică, patru funcții ale universității:
„cercetare și promovarea succesiunii în cerceta-
re; pregătirea de nivel academic pentru profesie;
formarea generală; aducerea contribuției la înțe-
legerea de sine culturală și la iluminismul intelec-
tual“ (Talcott Parsons, G.M. Platt, The American
University, Cambridge University Press, 1973, pp.
90 și urm.). Opinia mea este că funcțiile univer-
sității sunt azi mai multe și se lasă altfel ordonate
(detaliat în Andrei Marga, Universitatea veritabi-
lă, Editura Academiei Române, București, 2015),
căci prezintă numeroase legături interioare.
Misiunea formării de specialiști la nivelul su-
perior al cunoașterii, pentru a spori cunoașterea
si a ameliora existența oamenilor, se poate realiza
astăzi - în condițiile în care universitățile asigu-
ră căutarea cooperativă a adevărului și folosesc
autonomia drept premisă indispensabilă a per-
formanței lor și în condițiile în care de această
performanță depinde dezvoltarea cuprinzătoare a
comunităților - numai dacă universitatea își asu-
mă multiple funcții. Am în vedere: formarea de
specialiști capabili să preia și să ducă mai departe
cunoașterea prin învățământ superior; desfășura-
rea de cercetări științifice competitive; formarea
de specialiști apți să preia și să pună în aplicare
cunoașterea prin training superior; asigurarea de
tehnologii înnoite prin inovație tehnologică; exa-
minarea evoluțiilor din mediul înconjurător eco-
nomic, administrativ, social; evaluarea situațiilor
și angajarea pentru drepturi civile, justiție socială
și reforme.
Așadar, misiunea universității este astăzi inte-
gral asumată și cu cele mai mari șanse de înde-
plinire dacă universitatea este considerată drept:
instituție formativă pentru împărtășirea și spo-
rirea cunoașterii; centru de cercetare științifică
performantă; instituție formativă pentru prelu-
area și aplicarea cunoașterii; sursă a inovațiilor
tehnologice; instanță a examinării critice a situ-
ațiilor; loc al angajării pentru drepturi civile. Nu
este universitate instituția care nu întruchipează
aceste funcții!
Nu numai că universitatea are o misiune care
nu a fost delegată vreunei alte instituții. Dar
această misiune - formarea de specialiști la nivel
superior pentru a spori cunoașterea și a ameliora
condiția umană - îi procură o seamă de avanta-
je: concentrarea de personal de înaltă calificare,
de tineri inovativi, axarea pe forța argumentelor,
contactul liber cu tradițiile, etc.. Așa stând lu-
crurile nici o altă instituție a cultivării științei și
culturii nu o întrece și nu este deasupra ei. Logic,
ceva fiind superior, nu are grad deasupra! De al-
tfel, țările care dau tonul cunoașterii și culturii în
lume (SUA, China, Marea Britanie, Germania,
Franța, Rusia, Israel, Japonia etc.) sunt și țările
care au în universități centrele lor de elaborare in-
telectuală de cel mai înalt nivel.
Desigur, atunci când universitățile sunt de fapt
în criză, altor instituții li se crează loc pentru a-și
asuma întâietatea. Numai că experiența arată că
alte instituții nu au mijloacele să resolve ce poate
rezolva universitatea. Oricum, nu au mijloacele
universității veritabile.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
23
social
România și oamenii săi
din lume (XX)
■ Ani Bradea
Pentru prima dată, seria de interviuri
„România și oamenii săi din lume” ajunge,
fără să aibă nevoie de viză, în Statele Unite.
Despre primul meu interlocutor de aici sunt mul-
te de spus, dar, așa cum am procedat de fiecare
dată, am să-i dau ocazia de a-și schița o scurtă
prezentare în debutul discuției noastre, pentru ca
mai apoi să pătrundem în detaliile poveștii sale
de viață.
„România este mai mare
decât se crede. Se întinde
peste mări și țări.”
Marius Stan
U.S.A.
Cine sunteți dumneavoastră, domnule Marius
Stan, și cum ați ajuns să emigrați atât de departe,
tocmai dincolo de ocean?
Vă răspund după cum îmi trec prin cap amintiri
și idei aiurite: Am copilărit - și încă mai copilăresc
- în Urziceni, județul Ialomița, unde am terminat
Liceul Teoretic (acum „Grigore Moisil”). După ab-
solvirea în 1986 a Facultății de Fizică a Universității
București, am obținut Doctoratul în Chimie la
Institutul de Chimie-Fizică al Academiei Române.
În același an, 1997, am plecat cu soția și cei doi co-
pii în Statele Unite pentru un stagiu postdoctoral
la Los Alamos National Laboratory. Am plecat din
multe motive lăudabile: curiozitate, spirit de aven-
tură, dorință de afirmare. Un alt motiv pentru care
am plecat a fost „de foame”. Ca cercetător științific
în România anilor 90 trăiam de pe o zi pe alta. La
Los Alamos am găsit condiții decente. Imediat am
creat și condus un grup de fizica și chimia materi-
alelor. Apoi, după 13 ani în deșertul New Mexico,
ne-am hotărât să mergem într-un oraș mare cu
multe universități. Din 2010 sunt Senior Scientist
la Argonne National Laboratory și Senior Fellow la
University of Chicago și Northwestern University.
Pentru doi ani am fost National Technical Director
la Department of Energy al S.U.A, în guvernul pre-
ședintelui Barack Obama. Soția este și ea cercetă-
tor la Argonne. Locuim chiar în centrul orașului
Chicago, un fel de București mai mare și mai eclec-
tic. Copiii sunt acum în mediul post universitar
american, unul doctorand celălalt în stagiu post-
doctoral, tot în domeniul științific. Spun uneori, în
glumă, că suntem o familie de tocilari care iubim
științele și matematica. Eu încă trăiesc în frumoasa
limbă română. Am publicat o carte de poezie și una
de proză scurtă iar acum scriu un roman. Am scris
și în engleză, dar îmi vine mai greu. Îmi place să
joc în filme și sunt membru al Screen Actors Guild
(SAG-AFTRA). În fiecare an merg în Romania și
cam la doi ani facem o excursie prin țară cu toată
familia.
Spuneți că ați plecat din România din „motive
lăudabile: curiozitate, spirit de aventură, dorință de
afirmare”, dar și „de foame”, în cel din urmă caz fiind
vorba, înțeleg, de perspectiva sumbră de a trăi din-
tr-un salariu modest, cum spuneți că era cel al unui
cercetător român la sfârșitul anilor 90. Cât de mult
din aceste așteptări v-a oferit țara de adopție imediat
după emigrare? Ce înțelegeți prin „condiții decente”,
pe care spuneți că le-ați găsit la Los Alamos?
Foamea și setea și respirația și sexul sunt le-
gate de instincte primare. Toți vrem să supravie-
țuim. Când am spus că am plecat „de foame” nu
m-am referit la un viitor sumbru. M-am referit la
un prezent dramatic al acelor timpuri. Eu și soția
aveam mai puțin de o sută de dolari pe lună sa-
lariu fiecare. De fapt, soția, ca profesoară de fizi-
că la liceul Semănătoarea - devenit apoi „Mircea
Eliade” ca un omagiu adus preocupărilor agricole
ale marelui filosof al religiilor - avea un salariu pu-
țin mai mare ca al meu, care eram cercetător la un
Institut al Academiei Române. De fapt, secretarea
mea de atunci avea un salariu puțin mai mare ca al
meu. Un coleg mi-a povestit o întâmplare antolo-
gică. O aștepta pe soția lui, medic la un spital din
București, când portarul spitalului l-a întrebat: „Da
matale cu ce te ocupi?”. El a răspuns: „Sunt cercetă-
tor!”. Portarul s-a gândit o clipă, a evaluat situația și
i-a zis: „Păcat, io zic că ești un om deștept, puteai să
faci și matale o facultate”.
„De foame” nu se referă numai la mâncare, cu
toate că am suferit de acea foame în câteva rânduri
cu soție și copii cu tot. E mai mult despre faptul
că necesități de bază cum ar fi literatura, teatrul,
cinematografia și asistența medicală nu erau acce-
sibile la veniturile noastre. Nici măcar o sticlă de
Pepsi nu era accesibilă. Tot ce ne puteam permi-
te era un bidon mare de plastic, de doi litri, de la
buticul din colțul străzii. Trebuie să știți că sticla
de Pepsi a jucat un rol important în viața noastră.
A fost unul dintre motivele pentru care am plecat
în America. În vremea studenției, la Facultatea
de Fizică a Universității București, facultate exila-
tă la Măgurele din motive de reactor nuclear, am
întâlnit-o pe Liliana, proaspăt venită de la un li-
ceu bun din Medgidia, și am convins-o să mear-
gă cu mine la Balul Bobocilor pe Universitate la
Casa Studenților, „Grigore Preoteasa”. Desigur,
Grigore Preoteasa e acum „persona non grata”, dar
atunci era un loc bun de întâlnire. Am dansat pe
„Monaco, 38 de grade la umbră” și ne-am pupat și
ne-am iubit și ne-am căsătorit în anul terminal de
facultate. E foarte important că am mâncat mămă-
liguță cu brânză și am băut Pepsi la sticlă la „Lacto
Dorna”, pe bulevardul Magheru. Asta pe vremea
lui Ceaușescu. După ce a trecut revoluția și au venit
Iliescu și Constantinescu, mi-am zis: Dacă în țara
asta minunată nu pot bea un Pepsi la sticlă din sa-
lariu meu de rahat, eu plec. Și am plecat. Mai întâi
singur, în aprilie 1997, cu un tren spre Budapesta și
un avion către Albuquerque, cu oprire în Atlanta,
Georgia, U.S.A. Apoi au venit soția și copiii, în iu-
nie. I-am așteptat la aeroport și mi-au sărit în brațe
și ne-am pupat în unul dintre cele mai frumoase
momente ale vieții mele de până acum.
E imposibil de prezis care e picătura care umple
paharul. Cred că Ceaușescu a căzut deoarece se în-
trerupea curentul la meciurile de fotbal. Guverne
au picat după incendii și revoluții de primăvară au
pornit cu o singură palmă. Traiectoria noastră și a
lumii e o succesiune de bifurcații. Alegeți cu grijă
și curaj!
Acum despre „un trai decent”. Plecare mea, a
noastră, în Statele Unite ale Americii a fost lipsită
de glorie. Am prieteni care au trecut eroic Dunărea
și au suferit în lagăre italiene. Alții au emigrat clan-
destin și s-au luptat ani în șir să obțină un statut
oficial. Eu am fost angajat prin poștă. Am trimis
câteva cereri de articole științifice unor colegi din
SUA, folosind cărți poștale, cum era moda pe vre-
mea aceea. Unul dintre ei a remarcat trei articole
publicate de mine și mi-a propus să aplic la un sta-
giu post-doctoral. Ca ieri îmi amintesc cum discu-
tam cu Liliana: „Dăm noi atâția bani pe aplicația
asta? Șansele sunt zero! Cu banii ăștia mai bine
luăm mobilă de sufragerie”. Până la urmă am apli-
cat așa, într-o doară, și m-am pomenit acceptat.
Când am ajuns la Los Alamos nu mi-a venit să
cred. Nici lor nu le-a venit să creadă. M-au între-
bat dacă salariul anterior, o sută de dolari pe lună,
nu e cumva o greșeală. „Poate o mie de dolari pe
lună?”, au zis ei. Cert este că salariul meu la Los
Alamos a fost de zece ori mai mare decât cel din
România. Știu, puterea de cumpărare e adevăratul
criteriu. Puterea de cumpărare a fost doar de opt
ori mai mare. Nu numai că am luat imediat o ladă
de sticle de Pepsi dar am mers într-o excursie în
Hawai cu oprire la Los Angeles, la Hollywood și
la Universal Studios. Asta chiar în primul an. Apoi
ne-am vizitat familia și prietenii în România, în
anul următor. Nu eram bogați, aveam însă o viață
decentă. Mergeam la teatru, citeam cărțile pe care
ni le doream, aveam mâncare și asistență medicală
de calitate. Și aveam un vis American.
Faceți parte dintre cei care au reușit, dintre cei
pentru care visul american a devenit realitate.
Sunteți, după cum citeam într-un articol despre dvs.,
specialist în chimie computațională, fizician cu pre-
ocupări în termodinamica de non-echilibru, etero-
genitate și proiectarea materialelor pentru aplicații
energetice și electronice. V-aș ruga să-mi povestiți
puțin despre cariera pe care ați construit-o acolo,
peste ocean, despre proiectele importante la care ați
participat, sau pe care le-ați coordonat.
Cariera mea științifică în SUA este ca o spirală
Fibonacci. Am fost pe rând cercetător, lider (coor-
donator de proiecte), manager (șef) și iar cercetă-
tor, lider, manager și tot așa, la distanțe din ce în ce
mai mari de binomul central: curiozitate și crea-
tivitate. Spre exemplu, la Los Alamos, acolo unde
Robert Oppenheimer și colegii lui au creat prima
bombă atomică, m-a preocupat termodinamica
sistemelor complexe departe de echilibru. M-am
întrebat cum se topesc aliajele metalice, sau cera-
mica, sau zăpada. Pentru că nu eram mulțumit de
programele de cercetare existente, am creat unul
pornind de la cincizeci de mii de dolari pe an, du-
cându-l apoi la un milion pe an. Și pentru că între-
zăream un mod mai bun de a organiza cercetarea,
am creat o echipă iar mai apoi am condus un grup
de câteva zeci de oameni. Lucrurile mergeau bine
și probabil aș fi putut avansa ca manager.
Numai că idei noi s-au aprins ca scânteile și
m-au făcut să revin la cercetare. De data asta eram
în Chicago, la institutul Argonne, acolo unde
24
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
Enrico Fermi și colegii lui au creat primul reactor
nuclear. M-am gândit că teorii și metode științifi-
ce care sunt valabile la diverse scale temporale și
spațiale, cum ar fi mecanica cuantică, dinamica
moleculară, sau metoda elementelor finite, pot fi
„conectate” astfel încât să comunice între ele. Așa
a apărut „multi-scale modeling and simulation of
nuclear materials” (simularea materialelor nucle-
are folosind metode care operează la scale multi-
ple), o metodologie care este acum folosită de co-
munitatea științifică internațională. Bineînțeles că
am simțit nevoia să fiu iarăși lider și să conduc un
program național de implementare a tehnicii de
calcul la ministerul energiei al SUA, la Washington
DC, în guvernul președintelui Barack Obama. Un
program pe care l-am preluat la zece milioane de
dolari pe an și l-am dus la douăzeci și cinci de mi-
lioane.
Am revenit apoi la Argonne ca Director al
Centrului de Știința Sistemelor. Așadar manager al
unui centru cu peste o sută de angajați. Și iar am
fost tentat să „avansez”, să urc pe scara manageri-
ală. Numai că ideile noi, „scânteile”, nu mi-au dat
pace. Tocmai reînviase Inteligența Artificială și nu
puteam să lipsesc de la o așa renaștere. Am propus
o metodă de evaluare a încrederii pe care o putem
avea în datele științifice și în modelele matematice.
Este un domeniu care acum crește în importanță
și în număr de publicații. Sunt iarăși fericit ca cer-
cetător științific principal la Argonne și profesor
asociat la Universitatea Chicago și Universitatea
Northwestern. Desigur, Inteligența Artificială se
extinde și influențează tot mai mult societatea. Ne
trebuie așadar un program internațional de miliar-
de de dolari pe an. Cred că știți ce urmează.
În corespondența noastră electronică, după aceas-
tă ultimă afirmație ați inserat un emoticon zâmbi-
tor. Da, cred că am înțeles ce urmează, iar progra-
mul internațional privind Inteligența Artificială vă
așteaptă, probabil, să-l coordonați. (Acum eu aș
vrea să folosesc emoticonul).
Spuneți că dvs. ați propus „o metodă de evaluare
a încrederii pe care o putem avea în datele științifi-
ce”. Având în vedere pandemia COVID-19 pe care
o traversăm, infecția globală cu acest virus (SARS-
CoV-2), credeți că o centralizare rapidă și cât mai
eficientă a informațiilor științifice pe care le avem
despre noua amenințare, care a panicat lumea în-
treagă, ar putea fi de folos în a găsi un vaccin sau un
tratament eficient?
Metoda pe care am propus-o combină statistica
Bayes și învățarea automată (Machine Learning),
o componentă a Inteligenței Artificiale. Pastorul
Thomas Bayes (1701-1761) a fost preocupat de teo-
ria probabilităților ca urmare a interesului său pen-
tru jocuri de noroc. Nu am să filozofez despre mo-
tivele pentru care un preot prezbiterian în Anglia
secolului optsprezece dorea să câștige la jocuri de
noroc dar trebuie să remarc observația făcută de el:
„Cu cât joc mai mult, cu atât joc mai bine!”. Această
idee l-a călăuzit în dezvoltarea unei relații matema-
tice care leagă probabilitatea inițială, sau a priori,
ca un model să descrie bine datele disponibile ini-
țial, și probabilitate finală, a posteriori, de a descrie
corect toate datele. Cu alte cuvinte, cu cât analizăm
mai multă informație, cu atât modelele noastre vor
fi mai bune și predicțiile noastre mai de încredere.
Desigur, creierul uman poate analiza un număr
uriaș de date. Asta ne ajută să ne integrăm zi de zi
în natură și în societate. Asta ne ține în viață. Unele
probleme însă depășesc cu mult capacitatea de
analiză a creierului uman iar pandemia COVID-19
este un exemplu. De aceea folosim învățarea auto-
mată, pentru a suplini capacitatea remarcabilă dar
limitată a creierului. Învățarea automată constă în
utilizarea unui algoritm care poate extrage infor-
mație din datele furnizate fără a fi programat expli-
cit. Așadar, fără instrucțiuni de genul: „Dacă x este
mai mare ca 1, atunci adună x cu y”. Este un tip de
algoritm bazat pe rețele neuronale care funcționea-
ză în mod asemănător cu neuronii și sinapsele din
creierul uman.
Combinația dintre statistica Bayes și învățarea
automată permite calcularea nivelului de încredere
în diverse modele. Spre exemplu, să presupunem
că un grup de cercetare propune un model în care
numărul de cazuri COVID-19 crește liniar, direct
proporțional, cu numărul de zile de la declanșarea
epidemiei în țara respectivă. Un alt grup propune
însă o creștere mai rapidă, exponențială, iar un
altul una mai lentă, logaritmică. Analizând date-
le prin metoda Bayes-Machine Learning, putem
calcula nivelul de încredere (probabilitatea de a fi
corect) pentru fiecare dintre cele trei modele. Acest
rezultat ajută factorii de decizie în planificarea re-
surselor și a acțiunilor necesare combaterii virusu-
lui, cum ar fi la ce spital trebuie să trimitem mai
întâi respiratoare sau cine trebuie vaccinat cu prio-
ritate pentru a încetini propagarea bolii.
O altă aplicație este selectarea celor mai buni
compuși chimici pentru medicamente eficiente în
tratarea unor afecțiuni. Tradițional, cercetătorii își
folosesc experiența și intuiția pentru a face diverse
încercări până găsesc compoziția optimă. Metoda
noastră îi poate ajuta să reducă numărul de încer-
cări și să găsească mai repede tratamentul cel mai
eficient.
Toate acestea necesită timp. Inteligența
Artificială extinde capacitățile creierului uman și
ne ajută pe noi, oamenii, să rezolvăm mai rapid
diverse probleme științifice și tehnologice. Rareori
în istorie timpul a fost mai prețios ca acum. Așa că
parteneriatul dintre oameni și calculatoare este din
ce în ce mai important.
Să sperăm că timpul ne va fi aliat și nu dușman
în acest caz, că se vor găsi, cât mai repede, soluții
care să scoată omenirea din această criză fără prece-
dent. Dumneavoastră cum vă descurcați în izolarea
impusă de autorități? Care sunt regulile, strategiile
americanilor în lupta cu coronavirusul?
Chicago e un oraș dur, în care oamenii se îm-
pușcă pentru puțin. Cum ar fi pentru zece dolari
sau pentru imaginare atacuri la onoare. Sunt car-
tiere în care dacă te naști nu apuci majoratul. Mă
rog, aici majoratul e douăzeci și unu de ani dar,
oricum, viața e grea și se pierde ușor. Poliția joacă
un rol periculos, atât pentru ei cât și pentru cei-
lalți. Dacă respecți legea, polițistul e prietenul tău.
Te ajută să traversezi intersecția sau te îndrumă
prin labirintul străzilor lăturalnice. Dacă însă în-
calci legea, te zdrobește de caldarâm. Pentru că se
tem pentru viața lor așa cum se tem pentru viața
ta. Desigur, ca în toate marile orașe ale lumii, în
majoritatea zonelor oamenii se simt în siguranță.
În condițiile pandemiei, toată lumea stă acasă și
își macină nervii cu programele TV sau cu postări-
le pe internet. Cei care se aventurează la o plimba-
re, mai ales când iese soarele, poartă mască și trec
pe trotuarul celălalt. E o disciplină obositoare. Dar
nu trebuie să ne educe primarul sau guvernatorul
statului și nu sunt necesare declarații pe propria
răspundere. Pur și simplu nu vrem să murim sau
să omorâm pe cineva.
Adesea cântăm. În fiecare seară, la ora 20, lumea
iese la balcon și cântă la unison (aproximativ) un
cântec celebru și adesea semnificativ. Spre exem-
plu, am cântat într-o seară „Lean on me” (Sprijină-
te de mine) de Bill Withers. A fost emoționat, mai
ales când am ajuns la „Toți avem nevoie de cineva
de care să ne sprijinim”. Cei mai mulți s-au gândit
la partenerii de viață, la rude sau prieteni. Cei în
stare de ebrietate s-au gândit la puncte de sprijin
mai practice.
Nouă milioane de oameni trăiesc în Chicago,
dintre care peste o sută de mii de români. Adesea
ne-am sprijinit de ei, am vorbit la telefon în lim-
bă română, am recitat poezii și am cântat cântece
românești. Apoi am sunat acasă la părinți, frați și
surori și i-am îmbrățișat virtual. România este mai
mare decât se crede. Se întinde peste mări și țări.
De Paște am făcut cozonac. De fapt, soția deți-
ne secretul cozonacului perfect și nu l-a împărtășit
decât fiicei noastre. Eu am cumpărat ingrediente-
le și am prestat muncă necalificată. Tot de Paște
ne-am văzut cu fiul nostru care locuiește și el în
Chicago, la câteva străzi de noi. Ne-am întâlnit la
ușa apartamentului și am schimbat pungi cu cozo-
nac, ouă roșii, friptură și alte bunătăți. Păstrând cei
doi metri distanță, am zis „Adevărat a înviat!”. Nu
ne-am putut îmbrățișa. Cu măștile pe față, ne-am
făcut cu mâna și ne-am zâmbit cu drag din priviri.
Revenind la relația cu timpul, din întrebarea an-
terioară, pare că ați găsit rețeta secretă de a vi-l face
prieten. Cum reușiți să vi-l drămuiți atât de bine,
încât să faceți, concomitent, atât de multe lucruri?
Recunosc că această întrebare îmi stăruie în gând
încă de la primul răspuns pe care mi l-ați dat, și în
care îmi spuneați că, pe lângă o carieră științifică de
succes, sunteți și scriitor, dar și actor!
Timpul nu trece uniform. Când ești cu cineva
care îți place sau când faci ceva care îți place, tim-
pul se subțiază și curge prea repede. Dimpotrivă,
când aștepți pe cineva drag sau când trebuie să
faci ceva plictisitor, timpul devine vâscos, curge ca
mierea. Și valoarea timpului se schimbă. După ce
am trecut de cincizeci de ani am înlocuit întreba-
rea „Oare avem destui bani?” cu „Oare avem destul
timp?” Și răspunsul a fost invariabil „Da!”
Deși, așa cum ați remarcat, am multe preocu-
pări, metoda mea de „multi-tasking” nu se aplică în
spațiul real ci în cel imaginar. Nu fac multe lucruri
în același timp dar mă gândesc la multe lucruri în
același timp. Spre exemplu, în mijlocul unei șe-
dințe plictisitoare, finisez o poezie de dragoste sau
descrierea unui personaj dintr-o povestire. Sau,
în pauza de filmare, pe un platou cinematografic,
compar diverse modele matematice pentru analiza
unor date științifice. Am scris cele mai bune poe-
zii în avion și am optimizat un algoritm în timpul
unui concert simfonic.
Cel mai important e să fii pasionat. Să te absoar-
bă ceva pentru un timp suficient de lung și să pui
toată energia, talentul, creativitatea în ceea ce faci.
Problema mea este că sunt absorbit în multe direc-
ții. Mi s-a spus în repetate rânduri că dacă m-aș fi
concentrat pe matematică sau fizică sau literatură
sau cinematografie aș fi ajuns departe. Din păcate,
sau din fericire, nu pot face asta. Când o idee sca-
pără și îmi luminează creierul, atracția devine prea
mare. De altfel, nici nu țin să „ajung departe”. Îmi
doresc mai mult să creez mici grădini intelectuale
care să devină - cu ajutorul altor oameni pasionați
- parcuri științifice sau artistice prin care lumea să
se plimbe cu privirea sau cu gândul.
În seria de prezentări despre „Știință și
Cinematografie” pe care le țin în S.U.A. de câțiva
O
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
25
o
ani, spun adesea că am învățat ceva important din
filmările la serialul „Breaking Bad”. Am învățat
că pentru a fi creativ e nevoie de talent; pentru a
crea ceva de valoare e nevoie de disciplină. Asta
mi-a folosit și în activitatea științifică. Deși învârt
permanent în cap diverse idei, concepte, cuvinte,
sunete sau imagini, am un program zilnic destul
de strict. Sunt ore în care lucrez și ore în care mă
relaxez. Cele mai importante probabil sunt orele în
care mă așez la calculator și pun ceea ce este gata
„pe hârtie”, într-un fișier electronic. Zi de zi, seară
de seară, uneori noapte de noapte.
Cum ați ajuns să jucați într-un serial tv. și încă
unul de o așa mare popularitate („Breaking Bad”)?
A fost prima experiență de acest gen?
Mă consider un actor profesionist lipsit de edu-
cație. Nu am urmat niciun fel de cursuri și nu am
avut experiență teatrală sau cinematografică îna-
inte de „Breaking Bad”. Eram în New Mexico în
2008 când copii noștri au venit cu idea să mergem
la o audiție pentru figuranți într-un nou serial de
televiziune. Eu și soția nu prea voiam dar cei mici
au insistat și în cele din urmă am cedat. Am mers
cu toții la Albuquerque, unde erau studiourile de
filmare. Și dorința lor s-a împlinit. Toată familia
a fost selectată pentru a face figurație în episodul
pilot. Soția și copiii apar în scena din magazin, um-
blând de colo colo.
Ceva s-a întâmplat însă, nu știu nici acum ce
anume, cu actorul care trebuia să joace rolul propri-
etarului de spălătorie unde lucra personajul princi-
pal, Walter White, interpretat de Bryan Cranston.
Producătorul serialului, Vincent Gilligan, a cerut
celor de la „casting” (distribuție) să găsească repe-
de pe cineva care poate să spună o singură replică:
„Walter, am nevoie de tine afară să ștergi o mași-
nă” Shary Rhodes - o doamnă micuță și minunată
care mi-a zis odată: „Termină cu prostiile astea cu
știința, ești un actor de clasă!” - m-a recomandat,
iar Vince m-a chemat la o probă. A fost încântat
de talentul meu actoricesc și de sprâncenele mele
monumentale. Am primit rolul. Restul e istorie.
Personajul a căpătat un prenume românesc,
Bogdan, și un nume de familie inexistent, Wolynetz,
la sfatul avocaților care nu vor să se trezească cu
cineva care să spună: „Personajul este copiat după
viața mea, vreau 10% din încasări!”. Scenariștii au
avut apoi grijă să îl aducă pe Bogdan pe ecran în
fiecare serie și au mutat acțiunea la spălătorie în se-
ria a patra, pe care vă recomand să o vedeți.
A fost o experiență minunată. M-am împrie-
tenit cu Vince, cu Bryan, cu Ana Gunn și Aaron
Paul. Am menținut aceste prietenii de-a lungul
timpului, cu discreție și drag. Simt că am contribuit
un pic la unul dintre cele mai bune seriale de tele-
viziune făcute vreodată. Echipa de actori din care
am făcut parte a primit două premii Grammy. Încă
primesc cecuri de la Sony Television Production
ca urmare a distribuirii serialului și a vânzării pro-
duselor aferente. Sunt așadar un actor profesionist
lipsit de educație pe care oamenii îl opresc pe stra-
dă cu: „Salut Bogdan! Pot să fac și eu o poză cu
tine?”. Așadar Bogdan, proprietarul spălătoriei de
mașini, trăiește. Ce poate un actor să își dorească
mai mult?
Seria de prezentări „Știință și Cinematografie”
este una dintre ideile care v-au luminat creierul,
după cum spuneți dumneavoastră, ulterior experi-
enței avute pe platourile de filmare. Poate fi aceasta
o dovadă că știința și artele (în cazul de față artele
spectacolului) se împacă foarte bine?
Știința și arta se întrepătrund. La institutul de
cercetare Argonne se organizează anual o expo-
ziție intitulată „Art of Science” (Arta Științei) în
care sunt expuse rezultate științifice obținute prin
experimente sau simulări pe calculatoare de mare
performanță, rezultate care, în afară de valoarea
științifică, sunt frumoase. Spre exemplu, aur și zir-
coniu depuse pe un substrat de siliciu formează la
microscop o imagine care seamănă cu o grădină
de gălbenele. E atât de frumoasă imaginea încât a
fost cuprinsă în calendarul anual editat de institut.
Multe astfel de imagini au fost afișate pe coridoare-
le aeroportului internațional O’Hare din Chicago,
spre bucuria călătorilor din toate colțurile lumii.
La rândul ei, știința influențează arta. M-am în-
tâlnit de câteva ori cu studenți de la Universitatea
de Artă Columbia, din Chicago. Cei pasionați de
fotografia digitală au făcut numeroase comentarii
despre felul în care aparatele digitale moderne pro-
cesează intensitatea și spectrul cromatic al luminii.
Spre surprinderea și bucuria mea, discuția a „de-
generat” în considerații despre fenomenele cuan-
tice implicate în difracția luminii prin lentile și în
descrierea unor componente electronice incluse în
camerele de fotografiat și de filmat digitale. Artiștii
ăștia, copii ăștia, știu fizică, nu glumă.
Mai mult decât atât, cinematografia încorporea-
ză din ce în ce mai mult imagini digitale (CGI) care
tind să reprezinte realitatea. Sunt folosite calcula-
toare de performanță și algoritmi sofisticați. Cu cât
mai mare rezoluția, cu atât mai încrezători sunt re-
gizorii și producătorii că vor putea, într-o zi, să facă
filme fără actori. Din păcate, sau din fericire, există
„the uncanny valey” (valea stranie) peste care este
foarte greu de trecut. Când imaginile generate de
calculator se apropie de fidelitatea celor fotografi-
ce, totul devine ciudat, ireal și cumva înspăimân-
tător. Spectatorul simte că ceva nu e în regulă, că
personajul este neverosimil. Multe filme recente au
fost un fiasco din acest motiv. Mă întristez pentru
tehnica de calcul, pe care o practic, dar mă bucur
pentru breasla actorilor, din care fac parte.
În opinia mea, e o fericire că există această „un-
canny valey”. Consider că trebuie să rămână echi-
librată balanța între cele două lumi. Pe mine mă
sperie faptul că într-o zi s-ar putea face filme fără
actori!
Mi-ați spus despre întâlnirile dvs. cu studenți de
la Universitatea de Artă Columbia, din Chicago și
mi-ați sugerat, astfel, următoarea întrebare: Sunteți
un produs al școlii românești, dar copiii dumnea-
voastră au studiat în America, așadar cunoașteți
ambele sisteme de învățământ. Ați putea să încer-
cați, prin comparație, o analiză a celor două, școala
românească și cea din Statele Unite?
Ceva esențial în școala românească s-a păstrat
peste ani. Ceva care o face una dintre cele mai bune
școli din lume. Este importanța acordată esențialu-
lui. Îmi amintesc de profesorul meu de istorie din
școala generală, domnul Tudorache, care la sfârși-
tul orei întreba: „Ați înțeles?”. Nu zicea: „Ați reți-
nut anii domniei lui Ștefan cel Mare?” sau „Când a
trăit Nicolae Iorga?”. Zicea: „Ați înțeles?”. Simt însă
că prin „școala românească” vă referiți la sistemul
de educație pe ansamblu, inclusiv studiile univer-
sitare, pe care mulți le consideră mai importante
decât școala generală sau liceul. Mă uit la copii
mei și constat că majoritatea calităților intelectuale
pe care le au sunt înrădăcinate în anii adolescen-
ței. Dacă au avut succes la universitate, și au avut,
este pentru că profesorii, familia și prietenii lor le-
au dat aripi atunci când erau gata să își ia zborul.
Universitatea și apoi doctoratul și toate celelalte au
perfecționat creierele care erau deja formate.
Consider că studiile primare în România sunt
superioare celor din Europa și din S.U.A. Studiile
universitare însă au rămas în urmă. Cred că di-
ferențele se datorează în principal motivației și
finanțării. Observ că în România, până la termi-
narea liceului, părinții își motivează copiii și le
influențează rezultatele la învățătură mult mai
mult decât în S.U.A. Dau ca exemplu participarea
la olimpiadele școlare. Mă uit la studenții mei de
la Universitatea Chicago sau de la Universitatea
Northwestern și pot spune cu certitudine că au in-
trat mai puțin pregătiți în primul an decât colegii
aflați la universitățile din România. Au recuperat
însă în primii doi ani și apoi i-au depășit pe cei care
studiază în România.
Unul din motive este faptul că la facultate influ-
ența părinților scade. Societatea, economia, și piața
de muncă preiau rolul motivațional. Apoi, univer-
sitățile din S.U.A au posibilități materiale uriașe
comparativ cu cele din România. În plus, procesul
de învățare universitar și post-universitar în S.U.A
se bazează mai mult pe colaborarea dintre studenți
decât pe studiul individual.
Un alt aspect important și fascinant constă în
cursurile facultative (la alegere). Fiul meu, acum
doctor în știința materialelor, și-a ales un curs
facultativ de „Fizica valurilor oceanice!”. Nu glu-
mesc. Fiica mea, doctorand în neurologie, a luat
un curs facultativ despre „fizica instrumentelor
muzicale”. Nici acum nu glumesc. Faptul că uni-
versitățile americane încurajează astfel de cursuri
este mai mult decât orice un semn de încredere.
Cumva, profesorii spun: „Avem încredere că voi,
studenții, veți alege ceva interesant, instructiv. Nu
vrem să știm ce anume. Voi știți mai bine!”. E mare
lucru să ai încredere în oameni.
Îmi spuneați că în Chicago trăiesc peste o sută mii
de români. Legăturile, cu unii dintre ei, suplinesc do-
rul țară? Sau, altfel spus, există ceva ce vă lipsește
din România, ceva ce este imposibil să găsiți acolo,
în țara dumneavoastră de adopție?
Dorul, ca sentiment românesc, are ceva special.
E greu - nu imposibil - să-ți fie dor în altă limbă
sau în altă cultură. Mă întrebați de ce anume îmi
este dor când mă gândesc la România. Poate de
munți, de ape și păduri? Sau poate de oameni, de
părinți, de rude și prieteni? Cred că ceva esențial
românesc este bunătatea, dorința de a face bine in-
diferent de consecințe. Știu, e o slăbiciune exploa-
tată de mulți. Dacă ești bun, ești fraier. Mi-e dor
de visători, de cei care fac lucruri minunate pentru
nimic. America este o societate a celor pragmatici,
cinstiți și eficienți. Îmi lipsește ospitalitatea, muzi-
ca, dansul și bunătatea românilor.
Am plecat din România acum douăzeci și trei
de ani. Sunt un American de origine Română. Mă
mândresc cu asta și mi-e dragă țara în care m-am
născut, am crescut, am fost educat și în care am
făcut doi copii minunați. Îi doresc numai bine și
o ajut cât pot. Dacă îmi lipsește ceva în acest oraș
cu peste o sută de mii de români, cu biserici și re-
staurante românești, cu petreceri de Paște și de
Crăciun, cu magazine pline de Eugenia și salam de
Sibiu, cu vin de Jidvei și Dealu Mare, cu zacuscă și
conserve Râureni, cu apă minerală Borsec și Perla
Harghitei, cu pufuleți și cașcaval Dobrogea, este fe-
lul în care îmi bate inima când aterizez pe Otopeni.
26 aprilie, 2020, Chicago
■
21
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
juridic
Efectele contractului
■ Ioana Dragoste
Autentificate de notarul public, sub forma
înscrisului sub semnătură privată sau în
mod consensual, încheiate prin simpla
întâlnire a acordului de voință, realitatea socială
impune perfectarea unor contract a căror efecte,
de ordin patrimoniale sau nepatrimonial, intră
în dinamica circuitului civil. Se impune astfel
determinarea efectelor generate de încheierea
unui contract și sfera persoanelor influențate în
mod direct sau indirect de consecințele produse.
Articolul 1270 Cod civil, prevede că un con-
tract valabil încheiat are putere de lege între păr-
țile contractante, semnificând că prevederile con-
tractuale leagă părțile cu puterea unei dispoziții
legale. Astfel, părțile unui contract au libertatea
deplină în a decide dacă încheie sau nu un con-
tract, în a alege partenerul contractual și în a sta-
bili conținutul. Însă, odată cu încheierea contrac-
tului, acestea sunt ținute să respecte prevederile
contractuale, să îndeplinească obligațiile asumate.
Fiecare contract, încheiat în mod valabil, dă
naștere unor drepturi și obligații specifice, su-
gerate în mod intuitiv și de denumirea dată de
legiuitor. Astfel, prin încheierea contractului
de vânzare, cumpărătorul se obligă să plătească
prețul convenit, iar vânzătorul se obligă să pre-
dea bunul, prin încheierea unui contract de lo-
cațiune, locatorul se obligă să asigure locatarului
folosința bunului, iar acesta din urmă se obligă
să plătească chiria în cuantumul și modalitatea
stabilită de părți.
Aceste drepturi și obligații specifice fiecărui
contract ar rămâne fără eficientă juridică și utili-
tate practică în lipsa unor mecanisme care să asi-
gure executarea obligațiilor contractuale. Astfel,
principiul forței obligatorii, presupune că fiecare
parte este ținută să execute obligațiile asumate,
în modalitatea convenită. În caz contrar, partea
contractantă poate recurge la remediile prevăzu-
te în cazul neexecutării, respectiv poate solicita
executarea silită a obligațiilor contractuale, poate
angaja răspunderea contractuală a celeilalte părți
sau poate opta pentru rezoluțiunea contractului,
desființarea acestuia cu efect retroactiv, cealaltă
parte fiind obligată să restituie prestațiile primi-
te. Dacă cumpărătorul nu plătește prețul la ter-
menul stabilit, vânzătorul poate solicita instanței
obligarea acestuia la îndeplinirea obligației sau
poate solicita rezoluțiunea contractului, desfiin-
țarea contractului și obligarea cumpărătorului să
restituie bunul predat.
Principiul forței obligatorii presupune si as-
pectul că părțile nu pot modifica în mod unilate-
ral prevederile contractuale și nu pot renunța în
mod unilateral la executarea contractului înche-
iat. Astfel, cumpărătorul nu poate stabili în mod
unilateral, fără acordul vânzătorului, că prețul se
va plăti într-un termen de trei ani. Desigur, aces-
ta poate propune o astfel de prevedere contrac-
tuală în cadrul negocierilor purtate în vederea
încheierii contractului sau chiar după încheierea
contractului, însă în ambele ipoteze, pentru ca
propunerea să devină o prevedere contractuală
și să producă efecte, este necesar acordul vânză-
torului, a celeilalte părți contractante.
În același sens, o parte nu poate revoca în
mod unilateral un contract valabil încheiat.
Cumpărătorul, parte a unui contract de vânzare
cu plata prețului în rate, într-un termen de un
an, nu poate renunța a executarea contractului
după șase luni, refuzând plata diferenței de preț.
Aceste reguli se explică prin aceea că, permi-
țând unei părți să modifice în mod unilateral
prevederile contractuale sau să denunțe un con-
tract după bunul plac, ar fi deturnat chiar scopul
încheierii contractului. Mecanismele prevăzute
pentru neexecutarea obligațiilor ar fi lipsite de
eficiență atât practică cât și juridică, dacă în toa-
te cazurile în care un cumpărător chemat în ju-
decată pentru a fi obligat la îndeplinirea obligați-
ei de plată a prețului ar putea să se apere arătând
că a înțeles să renunțe la contractul încheiat sau
că a modificat în mod unilateral cuantumul pre-
țului de la 1.000 euro la 500 euro, astfel încât nu
mai are nicio obligație de îndeplinit.
Părțile au însă libertatea de a revoca contrac-
tul prin consimțământ mutual, ceea ce echiva-
lează din punct de vedere juridic cu încheierea
unui nou contract însă în sens invers, care desfa-
ce contractul inițial încheiat între aceleași părți.
Consecințele acestui mecanism constau în aceea
că dacă legislația fiscală prevede plata anumitor
taxe pentru perfectarea contractului, părțile vor
fi ținute la plata acestora, precum vor fi ținute și
să îndeplinească formalitățile de publicitate, re-
spectiv înscrierea în cartea funciară.
Desigur, părțile pot insera în cuprinsul con-
tractului o clauză care să permită oricărei dintre
părți să modifice contractul în mod unilateral
sau să revoce contractul încheiat. Aceste ipoteze
reprezintă o aplicație a principiului forței obli-
gatori a contractului, întrucât posibilitatea unei
dintre părți de a acționa în mod unilateral a fost
acordată prin acordul de voință al părților, aces-
ta acționând în limita clauzelor contractuale.
Răzvan Dragoș	Metanarațiuni cinetice 4b (2017)
serigrafie, 70 x 50 cm
În cazul contractelor cu executare succesivă
încheiate pe o durată nedeterminată, cum este
contractul de locațiune încheiat fără ca părțile să
prevadă un interval de timp, un termen, inten-
ționând să execute contractul cât timp prezintă
interes pentru ambele părți, legiuitorul a pre-
văzut posibilitatea oricărei părți de a denunța,
de a revoca în mod unilateral contractul, fiind
obligată să notifice cealaltă parte contractantă
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
Normele juridice cu incidență asupra efecte-
lor contractului nu pot ignora realitatea socială
și economică, existând situații previzibile sau
imprevizibile ivite pe parcursul executării con-
tractului sau între momentul încheierii contrac-
tului și cel al executării, care pot influența într-o
măsură mai mare sau mai mică aptitudinea păr-
ților de a-și îndeplini obligațiile asumate.
În acest sens, art. 1271 Cod civil reglemen-
tează impreviziunea ca o excepție de la princi-
piul forței obligatorii a contratelor, semnificând
schimbarea semnificativă a împrejurărilor exis-
tente la data încheierii contractului.
Această schimbare a împrejurărilor survenită
pe parcursul executării contractului poate in-
fluența într-o manieră diferită executarea obli-
gațiilor asumate de părți, care poate deveni mai
oneroasă pentru una din părți sau poate crea un
avantaj mai mare și neprevăzut de părți în sarci-
na celeilalte părți. De exemplu, stabilirea chiriei
în euro, coroborat cu deprecierea monedei nați-
onale în raport cu moneda europeană, poate face
ca plata chiriei să devină mai oneroasă pentru
un locatar care are venitul exprimat în moneda
națională și poate crea în același timp un avantaj
patrimonial locatorului.
De asemenea, este posibil ca schimbarea îm-
prejurărilor să facă executarea obligației uneia
din părți să devină excesiv de oneroasă, cum ar
fi de exemplu impunerea unui impozit de 90%
pentru veniturile obținute din cedarea folosin-
ței bunurilor sau din comercializarea anumitor
produse.
Însă, nu orice dezechilibru între obligațiile
părților poate justifica neexecutarea contrac-
tului. Având în vedere efectele produse în plan
contractual, dispozițiile legale care reglementea-
ză impreviziunea au caracterul unor norme de
excepție, astfel încât pentru a fi incident meca-
nismul impreviziunii este necesar să fie întrunite
condițiile prevăzute în mod strict și limitativ.
Nu orice schimbare a împrejurărilor justifică
aplicarea mecanismului impreviziunii, ci doar
acea schimbare care întrunește caracterul de a
fi excepțională, respectiv să nu fi fost avută în
vedere de parte la încheierea contractului și nici
să nu fi putut fi avută în vedere. De exemplu, iz-
bucnirea unui război în Europa poate constitui o
astfel de împrejurare, însă izbucnirea unui răz-
boi în Orientul Mijlociu nu întrunește caracterul
de a fi o împrejurare imprevizibilă, în contextul
actual.
Simpla existență a acestei împrejurări excep-
ționale nu este în măsură să justifice neexecu-
tarea obligațiilor contractuale, fiind necesar ca
echilibrul contractual, astfel cum a fost conturat
de părți la momentul încheierii contractului, să
fie afectat în asemenea măsură încât executarea
obligației uneia din părți să devină excesiv de
oneroasă. Dacă urmare a împrejurării imprevizi-
bile, executarea obligației devine doar mai one-
roasă, nu vor fi incidente regulile privind impre-
viziunea, întrucât părțile sunt ținute să execute
O
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
27
o
corespondență din Londra
obligațiile asumate chiar dacă executarea a de-
venit mai împovărătoare decât au preconizat la
încheierea contractului. De exemplu, vânzătorul
unui bun, parte a unui contract de vânzare cu
plata prețului în rate, nu va putea invoca impre-
viziunea sprijinită pe faptul că inflația a făcut ca
prețul primit să aibă, în fapt, o valoare mai mică.
Aprecierea gradului în care echilibrul con-
tractual este afectat se face prin raportare la pre-
stațiile care urmează a fi executate și nu prin ra-
portare la prestațiile deja executate. Astfel, luând
exemplul unui contract de împrumut în cuan-
tum de 10.000 euro, dacă împrumutatul a resti-
tuit suma de 8.000 euro, iar o prevedere legisla-
tivă a modificat rata dobânzii astfel încât pentru
diferența de 2.000 euro, urmează să plătească o
dobândă de 6.000 euro, aprecierea modului în
care este afectat echilibrul contractual nu se va
face prin însumarea sumelor restituite cu cele
care urmează a fi restituite, concluzionând că
obligația împrumutatului este în cuantum de
16.000 euro, ci va fi avută în vedere doar diferen-
ța de 8.000 euro, în funcție de acest cuantum ur-
mează a fi apreciat dacă obligația a devenit mai
oneroasă sau excesiv de oneroasă.
Odată întrunite condițiile impreviziunii, păr-
țile sunt ținute ca într-un termen rezonabil să
negocieze adaptarea contractului. Această obli-
gație este una de mijloace, părțile fiind ținute
doar să întreprindă demersuri în vederea adap-
tării contractului noilor împrejurări, să reorga-
nizeze executarea obligațiilor în vederea resta-
bilirii echilibrului contractual, fără a fi ținute să
ajungă însă la un rezultat.
Dacă în urma negocierilor purtate, părțile nu
reușesc să restabilească echilibrul contractual,
oricare dintre părți poate sesiza instanța de jude-
cată pentru a dispune fie adaptarea contractului
fie încetarea contractului, stabilind momentul și
condițiile încetării.
Așa cum am arătat, pentru părți contractul se
impune cu forța unei dispoziții legale, însă prin
încheierea contractului acestea nu pot impune
obligații în sarcina terților, persoane care nu
au participat la încheierea contractului. Față de
aceștia din urmă, contractul este relativ, aceștia
nu beneficiază de drepturile născute din con-
tract și nu pot fi ținuți la executarea obligațiilor.
Încheierea unui contract, prin efectele produ-
se, generează și o situație juridică, pe care terții
sunt ținuți să o respecte, în virtutea principiului
opozabilității.
Astfel, prin încheierea unui contract de vân-
zare, un bun trece din patrimoniul vânzătorului
în patrimoniul cumpărătorului, iar acesta din
urmă este ținut să plătească prețul. Vânzătorul
nu poate solicita plata prețului de la X, vecinul
acestuia, precum acesta din urmă nu poate pre-
tinde că a dobândit bunul în urma contractului
încheiat, însă va fi ținut să respecte noua realita-
te juridică, faptul că proprietarul bunului este,
din momentul încheierii contractului, cumpără-
torul.
Pentru ca realitatea juridică să fie opozabi-
lă terților, se impune ca aceștia să o cunoască,
fie printr-o modalitate imediată, neorganizată
de lege, cum ar fi posesia bunului vândut, sau
printr-o modalitatea mediată organizată de lege,
cum ar fi prin sistemul de publicitate imobiliară.
■
Expoziții și Izolare, la
Londra: Picasso, ieri și azi
(jurnal indirect)
■ Ion Igna
Pe când aici, în Sudul Londrei, totul intra
în puterea Primăverii, ne-a prins și pe noi
pandemia. În casă cu doi doctori care merg
și vin de la munca lor și cu un copil de-a-ntâia,
nu-i ușor. Noroc cu grădina, cu aerul ei de Kent și
miros de Transilvanie.
Sunt semne că vin zile grele. Aș zice că nu se
află om să nu știe prin ce am trecut și ce ne așteap-
tă. Și totuși, destui am uitat nu doar cât de greu a
fost să ne câștigăm pâinea, ci și să ajungem la o
altă ințelegere a lucrurilor! Speranța ne-a trădat
de multe ori, dar frumosul din lume, faptele sale
rămân cu noi.
Înainte să ne izolăm, am apucat să vedem ex-
poziția Picasso and Paper/ Picasso și hârtia de la
Royal Academy of Arts, despre care aflasem câte
ceva din presă. Și am legat-o de ceea ce, nu de-
mult, citisem în Graiul Maramureșului în însem-
nările profesorului Dan Achim despre o expozi-
ție Picasso la Muzeul din Baia Mare, în ianuarie
1969. Un eveniment pe vremurile acelea - 60 de
lucrări despre dans, corrida și lupta pentru pace.
Un eveniment pentru oraș, cu siguranță. Cine să-
și fi amintit, în aceste împrejurări, de o expoziție
Picasso la Baia Mare acum 50 de ani, dacă n-ar fi
dat, din întîmplare, domnul profesor Achim peste
o invitație la vernisaj?
Cu sau fără invitație, am fost și eu în 1969 la
vernisajul acelei expoziții la care Oficiul local
de turism adusese vizitatori, oameni ai muncii,
de peste tot din județ. Frumos, dar cu ce folos!?
Despre Picasso, pictorul rebel se mai vorbea, dar,
pe atunci, nu știam nici eu prea multe. Iar amin-
tirile mele despre vernisaj nu mai sunt precum
erau, după cum la fel vor fi fiind și ale celor care
au scris atunci despre expoziția de la Baia Mare.
Oricum, cred că atunci a început și interesul meu
pentru Picasso, pentru „libertatea creatoare și
sinceritatea artei sale”, cum scria în ’69 muzeo-
graful Mihai Muscă. Mircea Braga, criticul, pro-
fesorul, istoricul ideilor literare de azi, era în acea
vreme gazetar la Baia Mare. Ce o fi scris el, fostul
băimărean, despre Picasso?
Ceva, totuși, se schimbase la noi. Proaspătul
regim Ceaușescu avea parcă alt miros. Puteam
spera la o anumită relaxare în instituțiile de cultu-
ră. Eram după vara lui 1968 care a amăgit multă
lume. Liberalizarea însă, câtă a fost, avea să ia în
curând sfârșit. Nici dictatura cotelor subversive
cu care credeam a înșela vigilența cuiva, ori sara-
banda interzicerilor din bibliotecile publice - pe
cele ale Clujului le cunoscusem și eu - nu vor lua
sfârșit. Și destui dintre artiștii noștri îmi păreau
cumva năuciți; nu de lipsa talentului, cât de amin-
tirea realismului socialist, pe terminate, totuși,
atunci. Picasso cu expoziția sa venea și el într-un
asemenea moment. Unii vorbeau de un pictor-re-
bel și voiam să vedem cum arată.
Lucram atunci la Biblioteca proaspăt botezata
Judeteană, după ce bătusem drumurile Regiunii
de la Borșa la Tășnad și de la Cehul Silvaniei la
Negrești. Cu o bibliotecă publică nouă, nu aveam
însă decât cărțile zilei. Voiam completarea colec-
țiilor cu cărțile, mii și mii de cărți, care interzise
atunci ori rare de tot, vor bucura încet-încet pofta
de lectură a destui băimăreni. Mai mult decât la
Picasso, gândul meu era acolo. Astăzi, dupa 50 de
ani, în expoziția de la Royal Academy, senzația e
aceeași: ne aflăm în fața unui mare artist! Ce pare
că se joacă cu hârtia, așa cum părea a se „juca”, în
pictura, sculptura sau ceramica sa, cu culorile, vo-
lumele, spațiile și perspectivele. Expoziția londo-
neză obligă la asemenea judecată. Picasso însuși
a exclamat: „The paper seduced me/ Hârtia m-a
sedus”. Așa precum, seduși de cele ce văd îmi apar
tinerii, mulți tineri și copii, printre ei și Anthony
al nostru, cu mape, cu caiete, cu coli de hârtie -
desenând. Desenul se învață. Picasso e maestrul
lor. Cu hârtia la îndemână, Picasso e un adevărat
vrăjitor; un artist cu mintea tulburată nu de altce-
va decât de febra creației. „He’s a wizard on paper
- e un vrăjitor pe h â rtie”, își întitulează Waldemar
Januszczak cronica din Sunday Times la expoziție.
Despre care mai adaugă că „reveals the full sco-
pe of his brilliance. It’s fascinating - dezvăluie pe
deplin proporțiile strălucirii sale. E fascinant”. În
realitate expoziția nu e despre Picasso și hârtie -
mai scrie Dl. Januszczak - ci, cu adevărat, despre
magia mâinilor sale, despre îndemnul de a lucra,
de a crea.
O „magie” care, deloc paradoxal, se transmite
și privitorului, deoarece, văzând ce a reușit să facă
Picasso cu hârtia, vizita la expoziție nu e doar o
lecție, ci și un îndemn; „exemplul” artistului ade-
vărat e întotdeuna descătușător de energii, des-
chizător de orizonturi și însoțitor de nădejde.
Este exact ceea ce se vede în sălile de expozi-
ție: tineri, foarte mulți, tineri și mulți copii har-
nici, copii, cum e și al nostru, care aleargă după
cele necesare pentru a desena ei înșiși, pentru a
încerca, a reîncerca și, până la urmă, a reuși. Și,
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
înainte de orice, pentru a înțelege, înțelegerea fi-
ind pasul fără de care învățarea e simplu exercițiu
de memorie. Și poate că, după ce vor fi descifrat,
între altele, înțelesurile prea cunoscutei Guernica,
precum facem și noi urmărind desfășurarea dru-
mului artistic al lui Picasso, un copil, unul ca ei,
va (re)desena și porumbelul păcii, cu o ramură de
măslin în cioc. Și noi ne vom aminti, cum facem
acum, privind un desen dintre cele ale începutu-
rilor, că la vîrsta de 8 ani micul Pablo a desenat,
vizibil amuzat, un porumbel și un câine...
În 1969, când a avut loc expoziția băimăreană,
la „modă” era lupta pentru pace, iar porumbelul
acela frumos, desenat de Picasso, era un fel de
emblemă/manifest al vremii. Din expoziția de azi
lipsește. Chiar așa să se fi demodat lupta pentru
pace? Deși de peste tot vin îndemnuri să ne ridi-
căm vocile să lăsăm pasărea lui Picasso să zboare
din nou. Să o lăsăm, desigur! Dar să o lăsăm doar
pe ea, pasărea, să zboare, porumbelul, nu și dema-
gogia mistificatoare care îi însoțea zborul pacific
și avântat!
În plus, mulțimea „hârtiilor și hârtiuțelor” ră-
mase de la Picasso, pe care le vedem expuse cu
atâta grijă, înseamnă și o binevenită preocupare
pentru întreaga moștenire a artistului. E semn că
aproape nimic din ceea ce face artistul de geniu nu
e lipsit de semnificație sau importanță. De pildă,
printre „hârtiile” expuse e și plicul în care s-a aflat
o scrisoare primită de la Bela Czobel, marcat De
Picasso cu un cuvânt în spaniolă, probabil spre a-l
putea regăsi mai ușor. Expeditorul e pictorul ma-
ghiar Bela Czobel, cu lucrări în Muzeul de Artă din
Baia Mare și cu un muzeu, azi, purtându-i numele
la Szentendre, în Ungaria. Un pictor care a lucrat în
colonia de la Baia Mare, cu școala lui Hollosy, în-
tre 1902 și 1906. În lunga sa existență, 1883-1976, a
fost, cum se pare, un apropiat a lui Picasso.
Parcă pentru a risipi vreo urmă de neîncrede-
re în posibilitățile pe care le oferă hârtia, nu doar
ca suport, ci și ca „material”, expoziția londoneză
cuprinde și o reproducere digitală după o cele-
brissimă lucrare a lui Picasso: Domnișoarele din
Avignon/ Les Demoiselles d’Avignon. Cum Muzeul
de Artă Modernă din New York nu a dorit să
împrumute Londrei originalul, reproducerea se
face după cel de la Muzeul Național Picasso din
Paris. Căci Picasso, pe drept cuvânt, are la Paris,
un Muzeu Național! Nu departe de el, la Centre
Pompidou, Brâncuși are cel mai vizitat atelier de
artist din lume... Iar în 1995 a găzduit cea mai mare
expoziție cu operele genialului sculptor român.
Și, apropo, de foarte cunoscutul, în Anglia,
critic de artă Waldemar Januszczak, titular de
cronică la Sunday Times, cel care scrie acum des-
pre Picasso. El a scris, în 2004 și despre expoziția
Brâncuși la Londra de la Tate Modern, considera-
tă atunci, ca și azi, un adevărat eveniment, încer-
când să conteste/diminueze originalitatea sculp-
torului român (ar fi fost, pasă-mi-te, mai mult un
lustruitor decât un sculptor; un profitor supraes-
timat al artei primitive etc. etc). Tot el scrie, acum
la superlativ, și tot în Sunday Times, despre Picasso
la Royal Academy. Altul fiind acum subiectul, nu
mai repetă ce scrisese în 2004 (că Brâncuși ar fi
fost primul „hoț” din epoca modernă și că alții
au furat apoi de la el): „Cele mai mari sculpturi
ale lui Picasso - scria în 2004 - sunt clar deriva-
te dintr-un Brâncuși din 1908, numit pretențios
Danaide. Deci Brâncuși ar furat de la primitivi și
Picasso a furat de la Brâncuși. Diferența a fost că
Picasso a îmbunătățit originalele”. Și altele, de fe-
lul acesta.
Ei bine, criticii de artă pot scrie orice, e dreptul
lor. Indiferent de păreri, Brâncuși și Picasso sunt
mari artiști. Contestațiile, cu sau fără argumen-
tele lor, sunt oricum, azi, mai puține decât altă-
dată. Nu mai insist. Să nu fie adevărat, oare, ceea
ce scria cineva despre păsările lui Brâncuși: că „se
află în așteptare, pe punctul de a-și lua zborul”?
Despre expoziția din 2004 am scris și eu atunci
că Brâncuși reprezintă cea mai înaltă ipostază ar-
tistică românească din patrimoniul mondial de
valori. Iar despre Pablo Picasso mai spun că, în
2018, la Tate Modern publicul londonez s-a în-
tâlnit cu expoziția Picasso 1932 - Anul dragostei,
faimei și tragediei. Cine-i cunoaște biografia, știe
ce înseamnă anul acela. Cât despre noi, în ciuda
faptului că, precum știm, timpul nu mai are nici-
odată răbdare, cel care rămâne tânăr este Picasso
artistul și fascinanta sa operă. Și să nu uităm deloc
uimitoarea sa dragoste de viață, imensa lui operă,
dar nici pe cele opt femei (ni le descrie, în car-
tea sa, Picasso’s women, Roy MacGregor Hastie:
Maria, Fernande, Eva, Olga, Marie-Therese,
Dora, Francoise și Jacqueline) care i-au însemnat,
Răzvan Dragoș Metanarațiuni cinetice 11b (2017)
serigrafie, 50 x 35 cm
fiecare în felul ei, cei 90 de ani de viață.
Așadar, am avut săptămâni de izolare până azi,
când Primavara a învins, încă o dată deoarece, în
zi de Mai călduroasă ca vara, fiind Ziua Victoriei
în Europa, VE Day, am ieșit în fața caselor. Nu
peste măsură de indiferenți cu virusul, dar liberi
la zbenguială. Mai ales cei mici. Desigur, și noi,
ceilalți care, privind mai devreme la ce ni se ara-
tă de sărbătoarea de azi a Europei (un continent
în bucăți, incapabil să dea cuiva fiorul unității)
convenim că Europa Nostra nu e chiar ceea ce
ne-am dori. Să fie numai din cauza noului virus?
Atotputernicia lui ne ține izolați, iar noi la TV pri-
vim la o Londră abulică și la un Paris - centrul
lumii - încremenit în nemișcare. Suntem în pu-
terea unui alt Război Mondial, care scăpase pro-
lificei imaginații a autorilor de scenarii? Cine să
știe? Cert e doar că, într-o zi ca aceasta, ceva lip-
sește pentru ca sentimentul victoriei să fie întreg.
Nu sunt numai îndemnurile muribunzilor care se
duc, cu gândul la cei ce rămân să biruie noii duș-
mani. Mai lipsește ceva.
Nu sunt prea multe alternative. Una, cea mai
importantă, (dar și cea mai utopică dintre ele)
este că Frumosul va mântui lumea; poezia, muzi-
ca, pictura, artele... vor fi la temelia unei schim-
bări, care să ne cuprindă pe toți și pe fiecare. Ce
frumos ar fi. Și nu e doar un vis.
Chiar acum, într-o zi ca asta, Anthony al nos-
tru vine în mână cu mica lui victorie, o coală de
hârtie... desenată! E „opera” unui copil aflat sub
puterea exemplului unui mare artist. Vine de la
o lecție de desen și pictură online cu alți zeci și
zeci de copii, tineri și adulți, câteva sute, unde
profesoara le-a spus ce și cum lucra Picasso. Da,
chiar Picasso și chiar astăzi! Cum lucra părintele
cubismului, ce e cu cubismul și cum să lucreze și
ei. O lecție despre frumos cu Picasso. Iar pictura
lui Anthony e chiar... frumoasă.
Apoi cineva, un mare actor, îl privim pe ecranul
televizorului, recită o poezie. De Ziua Victoriei. E
celebra poezie a lui Rudyard Kipling, If/ Dacă. Nu
se putea ceva mai potrivit decât acest imn dedi-
cat frumuseții omenești, a biruinței frumosului, a
victoriei încrederii.
Așadar:
If you keep your head when all about/ you are lo-
sing theirs.../ If you can trust yourself when all men
doubt you... (De poți fi calm când toți se pierd cu
firea.../ De poți să crezi în tine când se-ndoiesc cei
mulți...”). IF! IF?
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
genul epistolar
Cartolină despre
o dragoste târzie
■ Cristina Struțeanu
Pur și simplu. Chiar așa. Numai că e vorba de...
homeopatie. Să n-o luați, dragilor, drăguți-
lor, drept pledoarie. Veți vedea că, de fapt, e
o confesiune. O mărturisire, de-a dreptul o luare a...
inimii în dinți.
În fond, ce ar fi de mirare că unii socotesc home-
opatia - „medicina viitorului”, iar alții, dimpotrivă, -
„o rămășiță pseudo științifică din vremea alchimiei”?
La dat cu pietre, fără-ndoială, suntem mai toți ma-
eștri. Eu strâng pietre și le pun în buzunărel. Buuun,
numai că ea, homeo asta, se vădise de folos din în-
tâiul moment când omul s-a aplecat asupra altuia
picnit de boală. Astăzi se socotește că autentificarea,
certificatul homeopatiei e dat la începutul secolului
XIX, când dr. Christian Samuel Hahnemann și-a re-
dactat „Organonul”. Nu înseamnă că el este și înte-
meietorul. Ci, ca de atâtea ori prin vremuri, e numai
marele Redescoperitor. Al tăciunelui de sub cenușă,
într-o vatră străveche, bineînțeles. El pune doar baze
teoretice, în termeni științifici, și organizează... nem-
țește o materie care pulsa mai mult empiric. Și, tot ca
de atâtea ori în istorie, nu lucrarea scrisă de erudit a
crescut brusc aprecierea pentru remediile homeopa-
te, mai ales minerale, dar și vegetale, animale... Vestea
s-a dus, pentru că, în timpul epidemiei de holeră din
1831, cu leacurile lui s-au vindecat spectaculos mii
de oameni. Cei condamnați, firește, la un sfârșit ori-
bil. Cum să nu facă valuri? Hahnemann tradusese, în
1790, „Materia medica”, o carte a altui doctor, scoți-
an, care descria, între altele, simptomele intoxicației
cu chinină. Erau aidoma cu cele ale malariei, boală
ce se vindecă doar cu chinină. Părea un detaliu, dar,
ași!, era Evrika. O observație în stare să producă de-
clic și, bravo lui, Hahnemann a percutat. Tăciunele a
redevenit vâlvătaie, pentru că avusese ochi de văzut,
urechi de auzit, minte să înțeleagă... Între malarie și
chinină era așadar acel „cui pe cui se scoate”, vorbă
isteață populară.
Astăzi, se practică în 80 de țări, dar, oficial, ho-
meopatia e recunoscută doar în 17 state, printre care
România, desigur. În Rusia, există clinici și farma-
cii speciale încă de la mijlocul secolului XIX, după
trecerea holerei. Iar biserica i-a stat alături neclin-
tit. Așa cum povestea un profesor universitar de la
Sk.Petersburg, chirurg de seamă și medic homeopat,
dar și preot, Părintele Serghie Filimonov. A dezvă-
luit cum sfinții vremii își îndemnau credincioșii să
apeleze la astfel de remedii benefice și simple. Iată-i
pe Sfinții Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul,
Serafim al Leningradului și Ioan de Kronstadt, bine-
cunoscuți. Absolut impresionant e că, uite, se reîn-
noadă acea undă de sacru, care a întovărășit dintot-
deauna la începuturi dorința de a-ți ajuta semenul în
suferință. În vechile bolnițe mănăstirești, negreșit, se
făcea homeopatie.
Coborând în timp, pe o potecă lungă, ajungem la
Esculap, Aesculap, Asclepios, cel ce era în Pantheonul
grec zeul vindecător, marele premergător al medi-
cinei. A fost sigur homeopat. E înfățișat totdeauna
alături de un șarpe, purtător al otravei lecuitoare.
Blând, bărbos, solar. El, nu șarpele, sigur. În Iliada e
zugrăvit ca simplu medic, personaj al epopeii. Fiu al
lui Apollo cu Arsinoe sau Coronis, fusese crescut de
Hiron, centaurul taumaturg. De la el a deprins aceas-
tă artă, îndemnat s-o practice mai ales noaptea. A iz-
butit să întoarcă din moarte destui suferinzi, ceea ce
a înfuriat pe Zeus, care l-a fulgerat. Dar oamenii i-au
ridicat temple, în care preoții sacerdoți erau medici.
Cel mai cunoscut sanctuar al său se afla în Epidaur.
În insula Kos, acest cult inițiatic era săvârșit de tatăl
lui... Hippocrates. Hipocrat, adevăratul părinte al
medicinei, făcea așadar operă sacerdotală împreună
cu tatăl său, de la care a învățat anatomie. Apoi, a fost
medic itinerant. Unde? În... Tracia, dar și în Tessalia
și Macedonia, prin preajma locului. Se cheamă c-am
fost binecuvântați?
Cunoștințele homeopate s-au întregit și s-au
răspândit. Însăși denumirea e din greaca veche.
„Homoios” - asemănător, „pathos” - suferin-
ță. Antidotul extras din otrava șarpelui, povestea
lui Esculap sau povestea chininei, peste care a dat
Hahnemann, și-au continuat drumul. Dar Hipocrat
este cel care a vorbit primul despre „fluide vitale” și
a distins trăirile de rațiune - „pneuma logisticon”. În
secolul V î.Hr., pe vremea lui Pericle. Ce lume fasci-
nantă, nu?
Urmează un mare gol de informație, nu prea
mai putem ști ce și cum, dar, sigur, homeopatia nu
murise. Țâșnește la suprafață abia în Evul Mediu, în
veacul XV d.Hr. Și încă, cum. Personajul cheie este
fabulos. Un renascentist uluitor. Cel ce s-a autodenu-
mit Paracelsus. Dar de ce s-o fi făcut? Cel ce se nu-
mea, bombastic, Philippus Aureolus Theophrastus
Bombastus de Hohenhaim de ce să fi ales să fie para
Celsus, „alături” de Celsus? Acesta din urmă, Celsus,
fusese un gânditor platonician, enciclopedist, tră-
itor între 25 î.Hr. și 50 d.Hr., în Roma, pe vremea
lui Tiberiu. Pe muchia dintre ere... Virulent necreș-
tin. Este cel care a „născut” o expresie controversată
și astăzi: „Crede și nu cerceta”. Pur și simplu, piatră
în baltă, pe care înțelepții întruna vor s-o scoată și
acolo a rămas, la fund. A rămas cunoscut și prin
aceea că Origen, acel faimos filosof al creștinismului
timpuriu, a scris o lucrare fulminantă, dizolvatoare,
„Contra lui Celsus”. Unul zice: „contra”, altul zice
„para”... Dar Celsus era și medic. Posibil, homeopat.
Și acesta ar putea fi motivul alegerii numelui, de că-
tre Bombastus al nostru. Nu se știe. Ceea ce se știe
e că formularea principiului homeopatiei este, de-
sigur, de data asta, în latină: „SIMILIA SIMILIBUS
CURANTUR”. La rândul său, Paracelsus a consem-
nat în al său „Opus Paramirum”: „Ceea ce vindecă un
lucru își poate exercita puterea vindecătoare asupra
unui lucru asemănător.” Și apoi, opera sa e de aseme-
nea, „para”, alături de miracol - „mirum”. Pe aceeași
cale, tovarăș de drum.
Theophrastus s-a născut în Elveția, la 1493 și a
murit la Salzburg, în 1541, tocmai când începuse
să triumfe, după ce fusese lung timp atât de urât de
confrații săi medici și de farmaciști. Pentru că trata
săracii fără bani, pentru că solicita să i se trimită lui
cazurile iremediabile și dovedea că homeopatia le
poate birui și pentru că, aflat la Basel în funcția de
medic-șef, ceruse să controleze farmaciștii, ca aceș-
tia să nu mai pretindă sume exagerate și să le verifi-
ce puritatea substanțelor.(!) Prea destul. Era socotit
dificil, orgolios, arogant, de nesuportat. Probabil și
era cu unii, destui. În schimb, cu oamenii simpli, nu.
Înțelegea că are de învățat de la cei neștiutori de car-
te și o făcea. Stătea în hanuri, la mese, cu vagabonzi,
cerșetori, gropari, călăi sau moașe, ghicitoare, pros-
tituate, țigani și ciobani, bărbieri, hoți, lăutari sau
saltimbanci, bufoni și menestreli. Declara că învață
din Cartea Naturii și se considera - D.D. - doctor al
Divinității! Ca și Hipocrat, a fost medic itinerant mai
întâi, ajungând în India, dar și în Suedia, la ruși, dar și
la tătari. Captiv al Hanului o bună vreme, a călătorit
cu fiul său și s-a inițiat în învățăturile Orientului, to-
tal necunoscute atunci în Apus. Dar a fost și filozof, și
teolog, și astrolog, și alchimist, și fizician, și botanist.
Ajunge? Este cel ce a instituit iatrochimia, socotind
că, odată dezechilibrat chimismul fenomenelor fizi-
ologice ale corpului, se instalează starea de boală. A
susținut primul folosirea mineralelor și compușilor
chimici în medicină. Ce mult s-ar distra astăzi au-
zind cum se tot vorbește despre... chimismul iubirii.
Nu vă-ndoiți, nu?
Medicina a studiat-o, alături de Copernic, la
Ferrara, cea guvernată de Lucreția Borgia. Minte
luminată, Paracelsus era în total acord cu preotul
polonez care considera că nu pământul e în centrul
cosmosului. Cum să nu fi fost? Se bucura și de prețu-
irea lui Erasmus din Rotterdam. Alt savant scrupulos
care nu aprecia ușor meritele cuiva. Ei, ce vremuri!
Faima însă i se datora tratamentelor izbutite, de fapt
miraculoase. Bolnavi irecuperabili plecau de la el
sănătoși. Și, asta, în termen scurt. Arhivele orașului
Nurenberg dețin astfel de documente. Seamănă cu
Hipocrat și prin aceea c-a fost ucenicul tatălui său.
Tatăl, magister și prieten, l-a deprins cu științele, me-
dicina, chirurgia, etica. Iar abatele mănăstirii Sf.Iacob
cu alchimia, astrologia și magia. Ce lucru caraghios,
asta-l umbrește pentru noi pe Paracelsus, când și
Newton era alchimist, dar în taină... Oamenii când
nu înțeleg, blamează. Cel mai des.
Credința sa fermă era aceea că „Dumnezeu nu a
lăsat niciodată o boală să apară, fără să creeze și lea-
cul pentru aceasta... Pe pământ se află întreaga medi-
cină, dar nu există cine s-o recolteze. Când vor veni
adevărații secerători, vom vindeca și orbii și leproșii.
Nu vom mai declara «iste morbus est incurabilis», ca
să ne ascundem prostia și falsitatea”. Merită admira-
ție Paracelsus, nu? N-o să puteți nega și de veți vrea.
Să n-o faceți, că sar în sus!
La fel cu Luther, dar înaintea lui, a ars în public
o bulă papală și manualele învechite ale lui Galen și
Avicenna! Și tot înaintea lui Luther își dicta studen-
ților lucrările în limba germană, nu în latină, cum
se practica. Cu forță, cu ostentație. Averea găsită la
moartea sa conținea doar trei cărți, atât. Biblia, un
comentariu al ei și un studiu de medicină. „Eu am in-
trat în templul cunoașterii pe ușa Naturii. LUMINA
ei și nu lampa unei farmacii sau ușa... oficială a lui
Galen mi-au luminat calea. Cartea Naturii scrisă de
degetul lui Dumnezeu. (...) Niciodată nu voi dori să
trăiesc confortabil și nici să mă îmbogățesc. Fericit
este acela care umblă de colo-colo, neavând asupra
lui nimic căruia să-i poarte de grijă.(...) Cititul nu te
poate face niciodată medic. Medicina este o artă și
cere practică. Iar înțelepciunea medicală e dată de
Dumnezeu.” Pur și simplu, te poți îndrăgosti de el!
A fost întemeietorul gândirii libere în știință. Este
socotit părintele toxicologiei moderne. „Toate sub-
stanțele sunt otrăvuri, doza face diferența”, spunea.
Un reformator îndrăzneț, dar profund credincios.
Om fascinant.
„Credința este forța vindecătoare a tuturor bolilor.
Dacă am fi conștienți de puterea lui Dumnezeu din
noi, nu am da greș niciodată.(..) Dumnezeu e cel ce
îl va trimite pe medic la bolnav. Dacă un pacient se
vindecă urmând sfaturile unui medic, înseamnă că
a fost trimis pentru că merita, era momentul să se
însănătoșească. Dacă acele cauze spirituale care au
produs boala n-au fost înlăturate, Dumnezeu nu-i va
trimite medicul.” Respirăm adânc și ne uimim.
Pare a fi în spiritul ultimelor ziceri, când, de fapt,
e invers. Diferite arii culturale ale lumii din secolul
XXI se apleacă acum asupra acestui mod de gândire.
30
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
showmustgoon
„Șarlatanul studiază maladiile în organele bolnave,
unde nu găsește altceva decât efectele, rămânând
ignorant în ceea ce privește cauzele. Adevăratul me-
dic studiază cauzele, investigând universul uman
(...) Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dra-
gostea față de om”. Lipsa ei e fatală, îmbolnăvește...
Dragoste, dragostea față de om. Ar mai putea fi alt-
ceva de spus?
Vasăzică, principii străvechi încep să fie prețuite.
Stimularea capacității de vindecare, prevenirea, la cei
predispuși. Și, mai ales, privirea omului ca întreg, nu
ca un puzzle de organe. Personalizarea pacientului,
tratarea lui și nu a bolii pe care o poartă.
Totuși, sunt destui cei care se împiedică de extre-
ma, excesiva diluție în apă a remediilor. Poate că o
fac din ignoranță, din respingere automată. În fond,
noțiunea de moleculă nu se cunoaște chiar așa de
mult timp. Dar fiece moleculă de apă se încarcă de-
plin cu informația din remediu. Transmisă apoi la
nivelul fiecărei celule din corp. Fizica cuantică, in-
formatica au venit să confirme teoria de bază a ho-
meopatiei. Interesant, aproape hilar, s-au conferit,
la un moment, unui chimist francez două premii
„ig Nobel” (ignoble!). Pentru preocupările sale față
de memoria apei. Apoi, a apărut doctorul japonez
Masaru Emoto și a dovedit, prin anii 90, că din apă,
prin înghețare, se formează cristale absolut diferite în
funcție de informația ce i s-a dat înainte apei. Care se
întipărește în ea, pe care o reține. Rugăciune, muzică
armonioasă, cuvinte pline de căldură, lumină, sau,
dimpotrivă, agresive, cu ură, vibrații negative... dau
cristale pe măsură. Sau atunci când, în apă aflată în
două vase, încărcate cu idei opuse, antagonice, fierbi
orez, cel „negativ” va mucegăi imediat. Despre pu-
terile Aghiazmei mai are rost să vorbim? Dacă unii
continuă să nu creadă, se pare că-i privește personal!
Absolut personal.
Părintele dr.Serghie Filimonov povestea des-
pre un experiment al Institutului de Microbiologie
„Louis Pasteur”. Au contaminat niște animale cu
Escherichia Coli, o bacterie mârșavă, greu de stârpit.
Apoi, au administrat un vaccin homeopat. Se pare
c-au avut parte de placebo animalele, întrucât s-au
vindecat. Nu se știe însă cum funcționează place-
bo animalier, pentru că astfel sar în sus detractorii:
„Placebo, e placebo, umblați cu cioara vopsită!” Ce
să mai zici?
De curând totuși, a început să se afirme, da, că
homeopatia este medicina viitorului. O terapie infor-
mațională. Paracelsus, că nu pot renunța la el, oricât
ați zice... iar?!, afirma: „Nici o disecție a unui corp
nu poate evidenția puterile vindecătoare ale acestuia
când era viu. Tocmai esențialul scapă.”
Și cei ce practică biorezonanța și se conectează la
informația energetică au astăzi multe de spus. Poate
nu e de loc un fleac că Valeriu Popa, acel inginer-vin-
decător, despre care, uimitor, continuă să se vor-
bească, se ralia homeopatiei. Obișnuia să zică despre
remedii că sunt trezitoare, un fel de... bobârnac în
calea spre vindecare. O îmbărbătare a organismu-
lui, o fortificare. Un soi de: Hai, pornește... O faci și
ajungi. Ușurel, cu binișoru, împins de la spate. Și nu
e miracol defel.
Nici faptul că, iată, iese la iveală c-am viețuit atunci,
cândva, în acel veac XV, poate XVI, și mă îndrăgosti-
sem moartă-coaptă, nebunește, fără scăpare, de biza-
rul, fulminantul, pârlitul și arogantul, extraordinarul
meu Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus
Paracelsus. Și n-a fost de hohă, (de Hohenhaim), ci
total, existențial, subliminal.
Vă privește ce credeți. Nu mai puteam ține as-
cunsă iubirea mea măcinătoare, secătuitoare. Gata,
respiiiir.
C.S.
■
Adevărul-secvență (I)
■ Oana Pughineanu
Mai multe imagini devenite virale cu
președintele Trump pe coperta revis-
tei Time au circulat în ultimul timp pe
internet. Una dintre ele reproduce profilul pre-
ședintelui pe post de mustață a lui Hitler, însoțit
de mesajul ”Racism. The greatest virus”. Deși ele
sunt catalogate drept fake, în sensul că nu sunt
produse de revista Time, în mod evident trans-
mit un mesaj care nu poate fi fake, chiar dacă cel
care vede aceste imagini este de acord sau nu cu
poziția politică a creatorului lor. Facebook a de-
cis ca repostarea acestor fotografii să fie „taxată”
pe pagina fiecărui utilizator cu un mesaj scris
peste imagine: „informație falsă, verificată de un
fact-checker independent”. Facebook decide ast-
fel alterarea mesajului pe care utilizatorul vrea să
îl transmită. În același timp, dă impresia că acel
„fact-checker independent” devine noul arbitru
abolut al corectitudinii, dacă nu chiar al „binelui,
adevărului, frumosului”. Același Facebook care
„scapă” videouri cu decapitări sau torturi în rețea
pentru a impresiona publicul cu diferite ocazii,
același Facebook care a fost implicat în scandalul
Cambridge Analiytica și același Facebook care, să
dăm doar un exemplu recent, mustește de pagini
tămăduitoare cu rețete care te scapă de covid și de
orice boală imaginabilă.
Dacă s-ar decide eliminarea tuturor informați-
ilor false de pe rețea probabil că cearșafurile noas-
tre infornaționaele ar deveni un deșert. Fiind o
operație imposibilă este clar că anumiți decidenți,
ajutați de algoritmi, de persoanele care „raportea-
ză” nereguli și de milenarele interese se înhamă
la munca sisifică de a eticheta unele lucruri drept
false, iar altele drept demne de a circula pe rețea
fără să fie trase de urechi (aceasta fiind un echiva-
lent virtual al adevărului). În cazul imaginilor cu
Trump rețeaua poate fi ușor păcălită. O repostare
a aceleași imagini, dar micșorate, excluzând lo-
goul revistei Time devine de nedetectat pentru
„standardele morale” ale algoritmului. Cazul de
față nu poate fi trarat simplu ca un fake news.
Folosirea antilogourilor este o formă de „protest”
în lumea virtuală. În plus, ceea ce dispare este po-
sibilitatea utilizatorului de a transmite un mesaj
în forma pe care o alege el. Imaginea modificată
de facebook fără acorudul celui care o postează,
nu mai vorbește despre rasism, ci despre știri fal-
se, nu mai vorbește despre easism, ci despre inca-
pacitatea utilizatorului de a recunoaște un fals. În
același timp, pe rețea marii producători de mituri
sunt liberi să rescrie istoria recentă sau îndepăr-
tată după bunul plac. Astfel că trăim în lumea/
rețeaua care nu suportă antilogourile dar pom-
pează cu forță orice tip de publicitate care falsifică
deliberat, introducând în eterna rețetă telenove-
listică-dulceagă, crude realități recente sau trecu-
te. Vedem în mai noile seriale marca Lidl, țăranii
lui Rebreanu spălați cu ariel, pocnind de sănătate
(desigur din cauza unei alimentații sănătoase, ei
fiind un soi de pionieri lidl), vedem un Caragiale
nătâng, purtând tava către cuplul Eminescu-
Micle, un soi de „enfant terrible” scos parcă din
studioruile Acasă gold. Un trecut glorios pe care
îl putem revizita liniștiți, cât mai des posibil, cu
acordul rețelei. Mitologiile nu sunt fake news, ele
sunt libertate, creativitate, joy de vivre.
Rețeaua devine o hidră cu cel puțin două capete:
pe de o parte există partea ei „științifică”, legată de
utilizarea big data, iar pe de altă parte există o pro-
ducere de subiectivitate făcând apel la „emoții și
pasiuni” în moduri tot mai insidioase, aproape im-
posibil de detectat de biata minte carteziană. Este
revelatoriu că „adevărul” sau marile dezvăluiri din
ultimul deceniu sunt rezultatul deciziei unor „insi-
ders” gen Edward Snowden (NSA), programatorul
Christopher Wylie în cazul Cambridge Analytica.
Discrepanța între capacitatea de procesare a mași-
nii și cea a omului a devenit evidentă odată cu aces-
te cazuri. „Construcția digitală a lumii” se bazează
pe această discrepanță nemaiavând nevoie de mo-
dele teoretice pe care le testează. Modelele par să
aparțină unei lumi apuse, făcută pe măsura minții
omului. Între input și output există doar abunden-
ța de date care populează noua Petabyte Age. Peter
Norvig, director de cercetare la Google, a preluat
și modificat celebra spusă a statisticianului George
Box („Toate modelele sunt greșite, dar unele sunt
folositoare”) spunând că „toate modelele sunt gre-
șite și, din ce în ce mai mult, poți reuși fără ele”.
Chris Anderson în celebra revista Wierd observă
felul în care simpla „matematică aplicată” folosită
de Google face știința obsoletă. „Oamenii de știință
sunt antrenați să recunoască faptul că o corelație
nu este o cauzalitate, că nu trebuie trase concluzii
doar pe baza coreației dintre X și Y (ar putea fi doar
o coincidență). În schimb, trebuie să înțelegi me-
canismele care le leagă. Odată ce ai un model, poți
conecta seturile de date cu încredere. Datele fără
un model sunt doar zgomot.” Dar față în față cu big
data, acest model devine depășit ne spune același
autor. Acum corelația devine suficientă, odată ce
„algoritmii statistici găsesc patternuri acolo unde
știința nu le poate găsi”. Este celebru cazul bioteh-
nologului J. Craig Venter care folosind ”high-speed
sequencers” nu doar pe organisme individuale ci
pe întregi ecosisteme a descoperit mii de specii de
bacterii necunoscute fără să știe ceva despre ele,
fără să aibă un model. Această descoperire de „sec-
vențe unice”, ne spune Anderson devine metoda
fără model pe care rețelele o aplică cu succes. Nu
este vorba aici numai de a găsi corelația între un
utilizator și publicitatea care i se „potrivește” fără a
știi nimic depre utilizator sau reclamă ci, ne spune
Anderson, este vorba de a schimba felul în care oa-
menii practică știința. Este momentul, spune el, să
ne întrebăm „ce poate învăța știința de la Google?”
care este practic, primul instrument care se deba-
rasează de mersul de melc al minții umane. O sim-
plă trunchiere a imaginii (renunțând la cuvântul
Time) cu Trump pe post de mustață a lui Hitler
schimbă secvența pe care algoritmul o recunoaște.
Același mesaj despre rasism, conform rețelei, este
într-un caz fake, în altul true. În cazul descoperi-
rii bacteriilor putem spune că stabilirea corelației
este un succes. Va fi însă deosebit de incitant să
descoperim (oare cum? Prin ce mișcare demnă de
un baron Munchhausen?) felul în care rețeaua se
aplică asupra secvențelor de „crimăgândit” și felul
în care microtargetingul folosește noilor biopolitici
databased. Cu siguranță nu este de ajuns curajul
și decizia morală luată de câțiva programatori sau
analiști.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
31
însemnări din
Mancha
Clujul lui Petru
■ Mircea Moț
Cu mult timp înainte de a susține exame-
nul de bacalaureat( până la promoția mea
fusese un examen de „maturitate”, cuvânt
împrumutat știm bine de la cine) am hotărât
că voi fi student la Cluj, nu în altă parte! Nu la
Timișoara, foarte aproape de orășelul meu de pe
Crișul Alb, nici la București, nici la Iași. Doar la
Cluj, de unde veneau, proaspete, revistele Tribuna
și Steaua, pe care le cumpăram de la chioșcul de
ziare din fața Casei de Cultură. Citeam din ele pe
nerăsuflate excelentele articole ale unor autori
despre care aflasem că sunt profesori la filologia
clujeană.
Și a venit primul an de facultate, sufocat de
bibliografie și de fișele de lectură controlate cu
multă seriozitate de domnul profesor Mircea
Zdrenghea. De Mircea Curticeanu sunt legate
cuvinte ca idem, ibidem, passim, pe care le lansa
într-un curs de introducere în filologie, care nu
ne atrăgea în mod deosebit. Cu toate acestea,
aveam timp să citesc Echinoxul, chiar reușisem
să citesc vestitul prim număr, cu traducerea din
Heidegger, care a stârnit atâtea valuri. Imi plăceau
în mod deosebit cronicile de poezie ale lui Petru
Poantă, cu o caligrafie aparte și cu diagnostice
fine și memorabile.
Într-o dimineață, am intrat la secretariatul fa-
cultății împreună cu un student din ultimul an,
subțirel, cu ochelari groși, cu dioptrii barbiene,
care m-a privit câteva clipe atent, fără aerul de su-
perioritate al celor din anii mai mari. Era mai de-
grabă o curiozitate discretă, intelectuală, a omului
care vrea să-l cunoască pe cel din fața sa, absolut
legitimă în ultimă instanță. Când și-a spus nu-
mele, la ghișeu, m-am apropiat de el, timid ca un
venit de „pe Crișuri” ce eram, fără să fiu convins
de cele trei învelișuri de care pomenea concitadi-
nul meu autor al Cântecelor de pierzanie: „Sunteți
domnul Petru Poantă de la Echinox”? Un zâmbet
cald și încurajator: „Sunt Poantă Petru, fără dom-
nul și fără Echinox”!
Îl vizitam în camera de la căminul Avram
Iancu, și de fiecare dată, cu multă răbdare, imi
recomanda cărți ori îmi sugera cum pot selecta
bibliografia năucitoare, recomandându-mi mo-
dalități de fișare a cărților citite. Într-un fel, Petru
Poantă chiar m-a introdus în filologie!
La terminarea facultății, am fost repartizat la
o școală din Hunedoara. La prima mea oră, la
clasa a șaptea, remarc un elev, Poantă, nu rețin,
Gheorghe, Mihai, important că era din Cerișor.
Chiar din Cerișorul lui Petru Poantă! Am fost
curios: „Îl cunoști pe domnul Petru Poantă?” Da,
îl cunoaște, e profesor la Cluj. Cum era să-i ex-
plic eu copilului că Petru Poantă e mai mult decât
atât, e critic literar, e scriitor autentic încă de la
Modalități lirice contemporane, carte pe care o du-
sesem cu mine la Radna așteptând de la colegul
meu de arme doritul autograf.
I-am spus odată, cu ocazia unei întâlniri cu
scriitorii, de la Deva, că am fost în Cerișorul său
natal. M-am avântat, mai mult pentru a alunga
emoția, într-o discuție despre numele satului,
care, după cum l-am văzut eu la un început de
vară, părea într-adevăr un cerișor, respectând,
prin sufletul oamenilor și prin gesturile lor, puri-
tatea cerului de deasupra noastră.
Petru Poantă a scris multe cărți, mie imi place
să cred că, atât cât i-a fost dat, cu scrisul său fru-
mos s-a așezat definitiv în Carte. El a scris poate
cea mai frumoasă carte despre Cluj, pe care editu-
ra Școala Ardeleană ne-o oferă într-o ediție inte-
grală. La ceasuri de izolare, eu am ales să recitesc
Clujul meu.Oameni și locuri, volumul apărut în
2006 la Casa Cărții de Știință.
De la scriitorul Petru Poantă nu te poți aștepta
decât la „o istorie vie și neconvențională a unei
lumi în care personajul principal va fi Orașul”,
văzut din perspectiva unei „imagini dominante”,
care deschide un unghi generos spre „ambianțe,
locuri, contexte”, dar, mai ales, spre „oameni re-
ali, cu faptele și înfăptuirile lor”, totul trecut prin
memoria omului și în egală măsură a bibliotecii.
Insist în mod deosebit asupra autenticului cen-
tru care este pentru Petru Poantă Casa de Cultură
a Studenților, în prezentarea căreia autorul sur-
prinde istoria, relatare obiectivă cu alte cuvinte, în
egală măsură subiectivă, fapt explicabil pentru un
scriitor care împrumută perspectivei asupra unui
spațiu propria trăire și propria sensibilitate: „isto-
rie, întrucît va fi vorba despre evoluția în timp a
instituției, despre evenimente semnificative care
s-au consumat aici, precum și despre multe per-
sonaje antrenate în ele; subiectivă, pentru că lu-
mea evocată am trăit-o eu însumi și, descriind-o,
vrînd, nevrînd, îi voi împrumuta ceva din sensibi-
litatea mea; dar fără a-i deforma realitatea esenți-
ală”. Pornind de la o celebră carte a lui Paul Veyne
despre „poetica” istoriei, Petru Poantă își concepe
cartea despre Cluj ca „o interpretare a unei lumi, o
lume nu fictivă, dar tocmai de aceea provocatoare
pentru mine”. Scriitorul însuși își prezintă la mo-
dul convingător „poetica” propriului demers: „Voi
avea de întîmpinat cel puțin două capcane: una,
a sentimentalizării unei nostalgii presante după
vîrsta tinereții eterne, care aici este intervalul stu-
denției; și a doua, un posibil entuziasm excesiv
față de Clujul anilor ’60, a cărui imagine nu o pot
nicicum asimila imagisticii derizorii produse de
decon-struirea parodică a miturilor comunismu-
lui. Vreau să spun cu aceasta că spiritul meu critic
Răzvan Dragoș	Artes mechanicae 3 (2015)
acvaforte, acvatinta, 50 x 35 cm
actual va fi mereu asediat de memoria afectivă, iar
încercarea de a explica fenomene ale trecutului va
fi, probabil, vag alterată de un discret sindrom al
paradisului pierdut. Nu sînt propriu-zis un nos-
talgic, însă nici un răzvrătit. Sensibilitatea mea e,
totuși, cultivată mai curînd într-un orizont mi-
tic decît într-unul utopic, astfel că, la maturitate,
îmi hrănesc reveriile preponderent din amintiri.
Acum, Casa de Cultură a Studenților a devenit,
cum ar spune Gaston Bachelard, casa mea onirică,
locul unde au fost posibile cîteva reverii culturale
originare, care, într-un fel sau altul, au constituit
impulsul inițial al unor proiecte literare ulteri-
oare. Asemenea reverii le-au avut însă generații
succesive de studenți, Casa fiind, așadar, un loc
fermentativ pentru multe obsesii revelatoare pro-
ductive cultural. Un centru germinativ, compara-
bil cu Biblioteca și cu Sala de Curs”. In spiritul de-
mersului său interpretativ, pentru Petru Poantă,
Casa de Cultură a Studenților este Casa, cu toate
semnificațiile simbolice ale acesteia: „Casa are, pe
un nivel mai abstract, o semnificație simbolică și
inițiatică. În spațiul ei s-au inaugurat diverse for-
me de ritualuri ale lumii moderne, concomitent
cu subminarea, mai mult sau mai puțin discretă,
a unor mituri oficiale. Aceste patru niveluri gene-
rează în lucrare mai multe secvențe (subcapitole)
care se vor integra într-o arhitectură dinamică și
fluidă, aceasta însemnînd, de fapt, însuși corpul
viu al Casei”. Scriitorul se apropie de întemeieto-
rii Casei, de fondatorii acesteia, în termeni discret
heideggerieni , aceștia au locuit Casa „în chip po-
etic”.
Acest semnificativ centru este pentru Petru
Poantă unghiul care îi permite o profundă înțele-
gere a oamenilor Clujului, mereu raportați ca ar-
tiști, la Casă. În prezentarea lui Adrian Popescu,
demersul critic nu evită perspectivele de profun-
zime, dimensiunile creației și traiectoria simbo-
lică a omului:„Adrian Popescu este unul dintre
membrii fondatori ai Echinoxului și poetul său
matricial. Poezia sa pură, rafinată și de o grație
matinală a fost liantul spontan și miraculos al
tinerei grupări. Imaginarul său, de o concretețe
cumva evanescentă, purta sugestia unei sacralități
difuze care ne entuziasma adolescența glorioasă.
Reveriile paradisiace ale autorului, care se vor
dezvolta ulterior într-o pregnantă și originală liri-
că religioasă, aveau atunci o exuberanță luminoa-
să și întemeietoare. Îl numeam pe Adrian „poetul
angelic”. S-a născut și a copilărit la Cluj, în „Curtea
clinicilor”. Casa a devenit un loc privilegiat al co-
pilăriei și adolescenței sale”. Nu pot trece peste
prezentarea lui Dumitru Fărcaș, a cărei biografie
este înțeleasă de critic prin semnificatiile ritualice
ale reperelor existențiale: „Casa însăși și-a purtat
faima prin lume cu numele său. Dumitru Fărcaș a
devenit simbolul ei heraldic și a dat un sens unor
evenimente care, în absența sa, rămîneau niște
realități mortificate. Dar, iată, că, pe măsură ce
scriu, simt că sînt ușor emfatic. Tonul solemn mi
se pare totuși adecvat, căci „personajul” meu va
fi în cele din urmă o construcție monumentală,
iar, pe de altă parte, existența sa profundă nu-și
dezvăluie semnificația decît evocată printr-o suc-
cesiune de contexte ritualice. Biografia civică a lui
Dumitru Fărcaș nu are nimic spectaculos, adică
„legendar”.
Doar Dumnezeu știe de câte ori au cântat co-
coșii prin satele românești, dar eu sunt încredin-
țat că Petru nu s-a lepădat de Clujul său!
■
32
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
traduceri
Poezie italiană
contemporană
FEDERICA DE FILIPPO
S-a născut în 1993 la Napoli. A absolvit Liceul
Clasic. Acum studiază Litere și limbi moderne și
lucrează în teatru în calitate de regizor secund.
A publicat în 2016 volumul I violini di Persefone
(Cicorivolta Edizioni) și a fost selecționată pentru
volumul colectiv Poetal Social Club, de aceeași
editură.
Spovedanie
Am ucis o picătură.
Strălucea în umbra ceții
cânta lumina sa
o ascultam îndrăgostită.
Am ucis-o
printr-un mic rug de flăcări
prins între degetele mele
paralele ca să nu deruteze severitatea
în timp ce tu vorbeai
picăturile se predau geamului
și eu mă îmbolnăveam
pe la spatele tău
săvârșeam crime
-am ucis-o-
de cealaltă parte a ploii.
DANILA ROSETTI
Este medic. S-a născut în 1953 la Forli, unde
locuiește și lucrează. A participat la mai multe
concursuri naționale de poezie și proză,
câștigând mai multe premii. A publicat două
cărți în dialectul romagniol: Strambari (La
Mandragora, Imola, 2007) și Occ pin ad son
(Pazzini, Verucchio, 2011). În 2013 a publicat
primul său volum în italiană Di Terra e Di Sale
(Societa Editrice il Ponte Vecchio din Cesena).
Cei doi amanți
Era o luptă
de cuțite și scatoalce
în acea pivniță fără parfum
mirosul vinului
ce strivește plămânii
se simte de departe
și centura ce plesnește.
Ochii de brumă privesc în întuneric
ceasul ce arată miezul nopții,
pletele lungi până la pământ
acoperă luna ca un cearșaf.
I-au găsit după trei zile
pe cărare aproape de râu,
unul deasupra celuilalt ca două cârpe,
câinele latră întruna.
Era o luptă
de pahare și de sticle mari
în acea închisoare plină de sughițuri,
într-un colț, laptele pentru câine,
deasupra mesei o cutie de carton.
I-au găsit după trei zile
acolo jos, pe alee aproape de râu,
unul deasupra celuilalt ca două cârpe
și chiar și câinele fără să mai răsufle.
(Poezia face parte din volumul Occ pin ad
son. Traducerea în limba italiană din dialectul
romagniol a fost făcută de autoare).
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție autori
de Serena Piccoli și Giorgia Monti
■
RITA GALBUCCI
S-a născut la Bologna în 1961, unde lucrează și
scrie. Publică în mai multe reviste de poezie, este
activă în manifestări poetice. În 2013 publică la
Cicorivolta Edizioni volumul Nel moto apparente.
Cu același editor este prezentă în primul volum
al antologiei Poeti di Cico.
Dă-mi panglica
leg singură
cămașa asta
de constrângere.
Nu mă predau
împrăștiată în văicăreli.
O femeie ce trece
îmi va fi mamă
și va pieptăna
părul meu transpirat
o cărare dreaptă
pe partea stângă
este o mângâiere de-o paloare
înghețată a acestui rău.
Iuta grosolană
îmi va arunca înapoi pe piele
mirosul ei de urzică
și îmi voi aminti.
Voi întoarce capul
de cealaltă parte a ferestrei
mă voi despovăra
și de această mâhnire.
Răzvan Dragoș
Artes mechanicae 2c (2015) acvaforte, acvatinta, 50 x 35 cm
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
33
teatru
Teatrul ca la circ - VI
(„șabloane, ticuri manieriste & șușanele”)
■ Eugen Cojocaru
Enormal ca, atunci când o cere „logica” tex-
tului și a spectacolului, să folosim erotismul,
însă nu ca „argument & ingredient” princi-
pal spre a atrage un public mai numeros - cum am
constat, există, actualmente, unul exhibiționist și fără
multe interese culturale. Sunt multe cazuri, menți-
onate deja, dar ofer unul evident șablonard pentru
epatare, defulare, atragere a acelui „gen” de public,
exhibiționism, teribilism ș. m. a.: piesa Rambuku, în
regia lui Mihai Măniuțiu. Avem „plăcerea” să vedem
întreg ansamblul punerii în scenă „montănd” ei, de
data asta, publicul, la final: sunt dezbrăcați peste 20
de actori și actrițe cum i-a făcut mămicuța lor și încep
să se bâțâie și frece unii de alții pe un piedestal! Are
aceasta vreun sens pentru piesă, pentru mesajul ei?
Clar nu! Problema e că, în „viziunea” textului și a regi-
zorului, ei reprezintă, de fapt, sufletele (!) celor morți
- toată lumea, până și oameni de știință care nu cred
în Lumea de Apoi, știu că, în caz că ar exista sufletele,
după moarte, ele nu au corp - acesta e lăsat, aici, pe
pământ! O întrebare (retorică) justificată: ce mama
dracului caută, atunci, vânzoleala (minute întregi!)
aia promiscuă de nuduri „în Rai”, adică pe scenă!?
Răspunsul e simplu: încă o „conservă / un șablon”
de exhibiționism pseudo-artistic! Tot astfel se „înca-
drează” Castingul dracului în regia lui Radu Afrim...
Răzvan Mureșan a „oferit” un soft-porno (TN Cluj)
prin Craii de Curtea Veche - întrebat de ce a focusat
doar pe tema sex în toate pozițiile, pe toată scena și
permanent, răspunde disprețuitor: „Asta m-a intere-
sat pe mine! Și mai terminați cu pudibonderia asta a
unui public desuet, învechit...” Așa sună „justificările”
acestor „catindați” la sofaua lui Freud, care manifes-
tă, în realitate, propriile nesiguranțe și frustări, vise și
dorințe ascunse, refulate. Exact ca șoferii de BMW-
uri în lume, la români și gipane: 90% sunt din aceas-
tă categorie, arată interesantul studiu al Institului de
Sociologie din Gottingen (cel mai renumit din lume),
sunt scunzi și nu prea „prezentabili”?! Mai vreți clari-
ficări? Citiți Sigmund Freud - câtă dreptate are... În
realitate, aici / în cultură nu e vorba de pudibond sau
nu, ci de ARTĂ SAU NU!
O altă infatuare a (in)culturii contemporane este
pletora de evenimente / opere / editări / muzică / tur-
nee etc. Aud printre editori formula arogantă a celor
care se cred „mari”: Aia nu-i editură, care tipărește
sub 400 de titluri pe an! În consecință, cele vechi și cu
tradiție se străduie cu multe mii, însă când se oferă
„masă” publicului, nu mai rămân decât foarte puține
lucruri de ”clasă” - acesta este nivelul, obiectiv, neutral,
scurt și dureros! În aceste condiții, ajung și cronicarii
să scrie numai ce se dorește, deoarece comanda celor
de care depind și îi „răsplătesc” prin diferite metode
(nu le discutăm acum), e „literă de lege”! Idem în lite-
ratură: lectorii ordonă ce și cum să scrie, ce e la modă
și „merge / prinde” în momentul respectiv! Exact cum
am demonstrat și la celealte arte: „conserve de litera-
bile”! Să nu credeți că funcționa altfel sistemul prolet-
cultist - și mai au tupeul să râdă cei de azi, disprețuitor,
despre acele timpuri și acei oameni - însă atunci erau
tancurile rusești care au impus aceasta, pe când astăzi
o fac (motivele le vom studia altă dată) de bună voie!
Consecința: literatura / teatrul / filmul / arta plastică /
muzica etc. de calitate dispar pe zi ce trece, ca în acele
vremuri... Potopul scrisului i-a cuprins și pe scriitori,
unde circulă altă bazaconie la lansările lor: O, maestre,
la mai multe cărți! Și așa ne-am pricopsit cu mii de
„maeștri” care îți spun și arată cu pieptul înfoiat: „Vezi
metru’ ăsta (sunt care au și doi!) din bibliotecă: sunt
cărțile mele!” Doamne ferește!
Ejusdem farinae în teatru: fiecare se străduie la
cât mai multe premiere pe stagiune, iar dacă festiva-
lurile au sub 300 de evenimente, nu sunt „serioase”!
Anunțuri ca la iarmaroc, laTârgul Moșilor: veniți să
vedeți femeia cu barbă, boul sau bărbatul (nu fac vreo
aluzie!) cu două capete, piticul mic cu... aia mare etc.
Sibiul, mândru nevoie mare, trâmbițează preluați de
mass-media în extaz: Noi avem 2.000! Se numește
Festival de Teatru, dar cât e teatru?! 10%, probabil! Se
plimbă niște păpuși uriașe și alte bazaconii - big fâs
(să mă dau și eu mare cu expresii „angloide”): e una
din cele cinci tipologii kitsch, care au inundat toată
viața pe Pământ, ca Potopul lui Noe! Își umflă pec-
toralii culturali și „Avem 2.000 de evenimente! Mai e
cineva ca noi?!” Din păcate, mai toți! Vivat nebunia
societății de consum: vin o mulțime de bani prin
fonduri, idem zeci de mii de turiști, care cresc imens
încasările primăriei și comerțului local etc. Așa că, ia
mai terminați cu cultura, calitatea și alte pretenții! Se
vine cu „ceva” ultra-mărit / -micșorat / -strălucitor /
-amestecat și -strident (kitsch-ul conform esteticia-
nului Hermann Broch) și... gata șușanelele pe bandă
rulantă! În toate artele... devenite non- / anti-arte.
Dramaturgul Lope de Vega a scris peste (coinciden-
ță de număr?!) 2.000 (nici el, nimeni nu știe exact)
de piese în stilul ăsta, ale visului pompastic-baroc. Îl
mai joacă cineva de atunci? NIMENI! Așa va fi și cu
elucubrațiile pseudo-artă actuale, în viitorul apropiat:
cum va muri un impostor din ăsta ori nu va mai avea
bani, gata: va dispare! Măcar unii sunt onești, dar asta
era în anii ,70, când lumea era mai cinstită - iată ce
recunoaște chitaristul celebrului band punk englezesc
Sex Pistols: „Recunosc, noi nu facem muzică. Eu am un
tact permanent de trei măsuri și... atât! Nu știu să cânt
la chitară! După anii ,90 au învins pseudo-arta și pse-
udo-artiștii: it-stul „autor” și derectorașul de provincie
nu o vor recunoaște niciodată! Marea problemă și
tragi-comedie devine, din ce în ce mai mult, faptul că
„ăștia” au început să creadă că sunt „artiști geniali”, ca
în piesa lui Chris Simon, Prestăm servicii artistice - o
recomand tuturor și ar trebui să intre, în programa
anului, la toate facultățile de ( nu numai) teatru - nu
de alta, dar să nu li mai se urce la cap, cum prea des
se întâmplă...
În context internațional, mișcarea teatrală din
Marea Britanie și Franța - cu tradiția lor puternică -
rezistă cel mai bine la universala „Șușanea Maxima”
(ne limităm la Occident, „unde se „comandă direc-
ția” în lume), care a parazitat și paralizat cvasi-com-
plet domeniul minunat al Thalieii și Melpomenei. În
general, sunt trupele de amatori și cele profesionis-
te independente (cum e cel menționat la Festivalul
Atelier, Baia Mare), pentru că, așa cum am studiat
cazul Staatstheater al Landului Baden-Wurttemberg,
cu peste 2.000 de angajați (inclusiv opera și baletul),
acesta are subvenții uriașe, salarii regale la contracte
nelimitate (trăiască bugetarul și acolo!), așa că puțin
le pasă de calitate - am arătat într-un studiu anterior
și e cunoscut fenomenul generalizat în toate epocile.
Altceva e când ești particoler și depinzi de public - te
străduiești să vii cu puneri în scenă solide, nu șușa-
nele și experimente de eterni pubertari exhibiționiști!
De exemplu, trupa independentă anglo-americană
NEAT (New English American Theater), care a oferit
o excelentă premieră (2014 / Stuttgart) cu piesa Death,
de Woody Allen. Regizorul Charles C. Urban e unul
din fondatorii ei, în 1991. Scenografia și costumele tot
el în cooperare cu Annett Holzmeister impresionea-
ză prin apăsătoarea simplitate minimalistă. O cameră
imensă similară uneia pentru nebunii agresivi și peri-
culoși - scena, complet goală, e înconjurată cu falduri
de cortină neagră, care permite doar mici și inobser-
vabile ieșiri. Protagonistul Mr. Kleinman: eroul cu di-
mensiuni kafkiene nu are voie să iasă din această „în-
chisoare/celulă”. Motto-ul piesei e Shake off this downy
sleep, Death’s counterfeit a look on Death itself! de Big
Will. Iată că se poate moderniza, reușit și artistic, cla-
sicul! Cum e ideea de a păstra vizibil părți din costu-
mația initială a „figurilor diabolice” la unii „onorabili
cetățeni”. Inspirată clasic-modern e și mișcarea de
scenă - Bonnie Lowers și Dance Choreography a Serei
Babakus. E ca într-o veche tragedie clasică greacă, din
care Woody Allen face totdeauna o tragi-comedie ab-
surdă: majoritatea personajelor. adică masele, sunt or-
bite de furie și disperare, neștiință și prejudecăți, doar
un Kleinman (=om mărunt, simplu) rămâne singurul
rezonabil. Dar, în aceste condiții, nu are nici o șansă
într-o lume dez-rădăcinată, ne-bună, ce ne amintește
derapajele oribile ale istorie: justiția linșajului din (nu
numai) Vestul Sălbatic, Ku-Klux-Klan-ul, groaznica
Inchiziție cu schingiuiri și arderi pe rug, absurdele
războaie fratricide și tot felul de conflicte sângeroase.
Și, mai nou, isteria anti-democratică după „nine-ele-
ven”, unde toți suntem încadrați și tratați de guvernele
actuale ca „teroriști potențiali” pentru a justifica pier-
derea libertăților cetățenești și deteriorarea democra-
ției!! Ce actualitate halucinantă a câștigat suplimentar
piesa scrisă în anii ’70! Iată că SE POATE când se în-
tâlnesc oameni capabili și de cultură... Un spectacol
de cea mai bună calitate, ales să participe la Festivalul
Internațional de Teatru luxemburghez din același an,
unde a fost prezentat cu un mare succes, unul care,
din fericire, nu dorește mii de evenimente, ci puține
și bune!
Arta inventată de Thalia și Melpomene are cel mai
„puternic” impact asupra publicului și a societății, de
aceea a fost, este și va rămâne cea mai „controlată” în
toate dictaturile și regimurile absolutiste, în încerca-
rea de a-i anihila această forță teribilă, esențială nu
numai unei culturi de calitate, dar și pentru valorile
unei democrații reale. Cel mai frumos omagiu adus
Puterii teatrului este cel al lui William Shakespeare,
în Hamlet, cu acea „piesă în piesă”, în care se demon-
strază catharsis-ul pe care e în stare să-l producă - și
reușește: regele se trădează de fratricid! Arta poate
învinge, dacă este puternică, poate schimba destine
și societăți... Gândiți-vă numai la alt mare exemplu,
când Victor Hugo și-a prezentat, în 1830, îndrăznea-
ța piesă („manifest” al romantismului) Hernani, la
Paris - imediat după au avut loc lupte de stradă pen-
tru libertatea artei! Sau Friedrich Schiller cu Hoții sau
Intrigă și pedeapsă, care au „pregătit” sfârșitul definitiv
al feudalismului în Germania și nu numai... Tinerii fu-
rioși / The angry joung man englezi, cu John Osborne
și a sa Privește înapoi cu mânie (extraordinară ecra-
nizare - Cel mai bun film BAFTA 1959, cu Richard
Burton și Claire Bloom, regia Tony Richardson). care
au răscolit societatea britanică schimbând-o! Și multe
alte exemple...
În concluzie, minunata artă a scenei nu e doar di-
vertisment, ci și o adevărată Oglindă și un Purgatoriu
pentru orice om, dar și pentru întreaga societate care
doresc să progreseze pe scara umanității. Să nu o lă-
săm a fi dusă în derizoriu și să facem totul pentru a
rămâne o artă măreață, așa cum merită... și noi cu ea!
■
34
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
Urmare din pagina 36
Răzvan Dragoș.
Metanarațiuni cinetice
Răzvan Dragoș
Lucrul bine făcut, pornind de la desen și până la
transferul de imagine, în cazul gravurii și a subra-
murilor conexe, sunt piatră de temelie pentru toți
cei în cauză.
Revenind la Răzvan Dragoș, mă surprinde
coerența dintre semnele sale grafice și obiecte-
le pe care le desemnează acestea, cu atât mai
mult cu cât artistul reprezintă cu predilecție
lucruri fără corespondent real, care nu există,
dar care, la o adică, ar putea exista, în sensul
că sunt structural verosimile. Tema de referință
a graficianului este cinetica, raportată la meca-
nisme (care sunt, prin excelență, aplicații ști-
ințifice, adică rezultate ale inteligenței umane)
și la inteligența artificială, capabilă să simule-
ze alegerile, liberul arbitru și chiar conștiința.
Interesant este faptul că artistul tratează mișca-
rea prin mijloace statice din toate punctele de
vedere. Reprezentările, în sine, sunt de neclin-
tit în bidimensionalitatea lor. Acestea eludează
trucurile iluzionistice care sugerează dinamica.
Timpul, ca dimensiune, este și el “înghețat” în
ipostaze împietrite. Toate acestea conduc spre
observația că sistemele mecanice, menite să
genereze mișcare, sunt reprezentate de către
Răzvan Dragoș, de fapt, în repaus. Un paradox
fizic, echivalent cu o glumă, spune că atunci
când folosim energia potențială, implicit o și
pierdem. Mașinăriile aflate în discuție își păs-
trează integral potențialul de mișcare cu care au
fost înzestrate prin “proiectare”; altfel, ca și in-
stalațiile tridimensionale ale lui Jean Tinguely
sau Neculai Păduraru, sunt create pentru forma
lor plastică, nu și pentru a funcționa, cel puțin
nu într-o formă onorabilă din punct de vedere
ingineresc.
Nu se știe câte și care dintre schițele meca-
nice ale lui Leonardo da Vinci au ajuns în faza
de proiectare propriu-zisă, respectiv de exe-
cuție. Istoria artei a consemnat în cazul său o
sumă de realizări de natură butaforică din (ne)
fericire pierdute. Cert este că Răzvan Dragoș a
luat cunoștință temeinic de caietele maestrului,
pe care însă, spre lauda lui, nu le-a introdus ca
atare în familia de semne vizuale personale. De
altfel, artistul român nu a preluat nimic de la
nimeni, în condițiile în care și-a dedicat peste
trei ani din viața și activitatea sa unor studii te-
meinice despre cinetică și chinestezie, constitu-
ite în subiect al unei cărți de specialitate ajunse
într-un stadiu final de redactare.
Și dacă am pomenit despre chinestezie, este
momentul să aduc în discuție latura antro-
pomorfă pe care o urmează graficianul și care
se constituie în subcapitol aparte al creației
sale. În acest caz, biomecanica este relaționa-
tă mai degrabă cu bioetica decât cu cinetica
propriu-zisă. În urmă cu zece ani, Iulia Florea
Lucan dezvolta, la rândul său, un proiect vizual,
până la un punct similar cu cel al lui Răzvan
Dragoș, intitulat „La Machina Telurica”, în care
era interesată însă de interferența dintre reg-
nul mineral și cel biologic, cu transmutațiile și
împrumuturile fanteziste de rigoare. Tema sa
principală consta în abordarea joncțiunilor ca
porți închise ori deschise între lumi distincte.
Spre deosebire de Iulia, atunci când apelează
la antropomorf, Dragoș formulează interogații
privitoare la inteligență artificială și conștiință.
Forma umană este privită ca templu și totoda-
tă gazdă ideală atât pentru una, cât și pentru
cealaltă componentă, care, în viziunea sa, par
a se determina reciproc. Lucrările nu se doresc
a fi răspunsuri la întrebări privind ființa și în
nici un caz posibile ilustrații science-fiction.
Acestea suscită în schimb atenția privitorului și
chiar mai mult decât atât, ar putea fi concepute
în ideea de a seduce.
Răzvan Dragoș
Artes mechanicae 9 (2015) acvaforte, acvatinta, 50 x 35 cm
În seria „Artes Mechanicae”, artistul marșea-
ză pe compoziții organice, în care fiecare ele-
ment este fie însumat într-o structură, fie însu-
mează diverse alte elemente. Jocul este complet
prin închiderea unor cercuri: criteriile morfo-
logice sunt interschimbabile, astfel încât același
element poate să determine și să fie determinat,
în același timp, în funcție de diverse puncte de
vedere și cerințe compoziționale.
Ciclul „Metanarațiuni Cinetice” este cel mai
eterogen capitol din creația sa, reunind elemen-
te și idei din diverse perioade de creație, toate
însă aflate sub egida mișcării, fie ea activă (au-
togenerată) sau pasivă, rezultat al unor acțiuni
exterioare. Aici cromatica, altfel apelată doar
ocazional, intervine în economia compoziții-
lor cu un rol bine definit, nu doar ca alternan-
ță, variație sau improvizație. Cu ajutorul unor
culori distincte sunt marcate ipostaze diferite,
suprapuse în planul unor acelorași lucrări. Este
vorba despre o posibilă reunire a unor dipticuri
ori tripticuri. Și în acest caz, linia prevalează în
fața cromaticii, păstrând în același timp o auto-
nomie majoră față de subiect.
Totul este de fapt metanarațiune în creația
lui Răzvan Dragoș. Artistul este un maestru
al relațiilor dintre conținut și formă. De fieca-
re dată, indiferent de unde pornește, ajunge în
siguranță la un anumit general în care se pot
regăsi privitori altfel extrem de diverși. În de-
finitiv, unul dintre darurile artei este acela de
a aduce oamenii pe aceeași lungime de undă.
■
TRIBUNA • NR. 427 • 16-30 iunie 2020
35
plastica	
sumar
opinii
Iulian Chivu
O abducție de antropologie creștină	2
editorial
Mircea Arman
Metafizica și adevărul
ca funcționalitate sau despre esența
malefică a tehnicii planetare	3
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Mărturisiri despre identitatea profundă	6
Irina Lazăr
„La fiecare cădere de stea, se pornește
în mine un clopot”	7
cartea străină
Ștefan Manasia
Amintiri din epoca lui Pablo Escobar	8
Irina-Roxana Georgescu
Păsări în gură	9
comentarii
Elena Vieru
Inelul de aur - tainicul vis al lui George Enescu 10
memoria literară
Constantin Cubleșan
Epopeea duhului mitologic al țăranului
(Ion Gheorghe)	12
poezia
Mioara Rîșnoveanu	13
eseu
Christian Crăciun
Elegia absenței (II)	14
Nicolae Mareș
Contribuții wojtyliene la Vatican II sau
Pași pentru reînnoirea Bisericii Universale (I)	15
Nicolae Iuga
Tribalizarea cunoașterii fără Metafizică
în cultura contemporană	17
filosofie
Alexandru Surdu
Procesele psihice de bază ale Speculațiunii	20
diagnoze
Andrei Marga
Ce este universitatea?	21
social
Ani Bradea
România și oamenii săi din lume (XX)	24
juridic
Ioana Dragoste
Efectele contractului	27
corespondență din Londra
Ion Igna
Expoziții și Izolare, la Londra: Picasso, ieri și azi
(jurnal indirect)	28
genul epistolar
Cristina Struțeanu
Cartolină despre o dragoste târzie	30
showmustgoon
Oana Pughineanu
Adevărul-secvență (I)	31
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Clujul lui Petru	32
traduceri
Poezie italiană contemporană	33
teatru
Eugen Cojocaru
Teatrul ca la circ - VI
(„șabloane, ticuri manieriste & șușanele”)	34
plastica
Mihai Plămădeală
Răzvan Dragoș
Metanarațiuni cinetice	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Răzvan Dragoș
Metanarațiuni cinetice
	Mihai Plămădeală
Răzvan Dragoș	Metanarațiuni cinetice 9b (2017), serigrafie, 50 x 70 cm
Fiecare artist are, sau cel puțin așa ar trebui,
o zonă a sa și numai a sa în care se mani-
festă la cotele lui maxime. Nu este vorba
atât despre abilități, cât despre spirit creator, altfel
spus, despre eliberarea în cea mai mare măsură
posibilă de condiționări externe. La nivelul de
interpretare enunțat, totul se raportează la voin-
ță artistică și limite personale, fie ele conceptuale
ori tehnice. Acestea nu trebuie privite în sens pe-
iorativ, ca lipsuri, ci mai degrabă ca hotare aflate
în continuă expansiune, ca obstacole menite să
fie depășite. Identitatea reprezintă, în contextul
dat, bunul cel mai de preț al unui act de creație.
Pentru artistul vizual și nu numai, faptul de a fi
recunoscut prin opera sau lucrările sale este su-
prema formă de împlinire profesională, o confir-
mare (cumva obiectivă în subiectivismul său) a
activității întreprinse.
Unul dintre graficienii români contemporani
cei mai surprinzători din punctul de vedere schi-
țat anterior, este, în viziune personală, Răzvan
Dragoș. O caracterizare prin doar câteva atribute
ar arăta astfel: inconfundabil prin tematică, abor-
dare, manieră, concepție, artist care lucrează lim-
pede, ordonat, curat, logic. Tinerețea lui relativă
(sub treizeci de ani în momentul scrierii acestor
rânduri) îl recomandă ca pariu câștigător. Cu si-
guranță, cititorul a surprins ideea că introducerea
de față se constituie în argument pentru subiec-
tul abordat, acela al graficii contemporane, nu
în profeție ori pronostic. Pornind de la premisa
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
IIIIIIII1II1II
642341 100183
că în artă nimic nu este pură întâmplare, rapor-
tez munca artistică a lui Răzvan Dragoș la însăși
școala românească de grafică.
O observație pe care doresc să o aduc în dis-
cuție este aceea că se poate vorbi despre o a patra
generație de graficieni veritabili în România ulti-
melor șapte decenii. Istoria propusă începe, fără
doar și poate, cu Vasile Kazar, Ion State și Octav
Grigorescu; continuă pe o rută distinctă prin
Mircia Dumitrescu, Dan Erceanu, Ion Panaitescu,
Ion Delamare Atanasiu, Ion Cuciurcă, Aurel
Bulacu, Antal Vâsârhelyi sau Nicolae Alexi; pe
o alta cu Anca Boieriu, Dragoș Pătrașcu, Ovidiu
Petca, Casia Csehi sau Florin Stoiciu; și, în fine,
întâlnește prezentul prin generația reprezentată
magistral de artiști precum Zuzu Caratănase sau
Răzvan Dragoș. Aceștia din urmă, asemenea ma-
jorității celor amintiți anterior, contribuie în mod
instituțional la perpetuarea bunelor tradiții în do-
meniu, fiind de cam un deceniu, lector, respectiv
asistent la universitățile de artă din București și
Constanța.
Listele sunt însă pur orientative. Din ferici-
re, artiștii de marcă de la noi din țară transcend
prin munca lor posibilele note de subsol, la pro-
priu și la figurat vorbind. Prin enumerarea selec-
tivă de mai sus am dorit să subliniez tradiția și
continuitatea în grafica autohtonă. Numitor co-
mun al celor citați este temeinicia meșteșugului.
Continuarea în pagina 35