bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Viorel Mărginean
Peisaj (1978), detaliu
ulei pe pânză, 100 x 100 cm
Muzeul memorial „Octavian Goga” Ciucea
Expoziții online dedicate memoriei
lui Octavian Goga
Personalitate marcantă a literaturii române,
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881
la Rășinari, lângă Sibiu, și s-a stins din viață
la 7 mai 1938, la Ciucea, județul Cluj. A trăit pu-
țin, doar 57 ani, dar intens, „arzând ca o flacără”
atât în creația sa literară, cât și prin implicarea în
problemele politice ale vremurilor tulburi în care
a trăit.
Militant activ pentru unitatea moral-politică
a țării și desăvârșirea unității statale, Octavian
Goga a situat satul românesc într-o altă dimen-
siune cognitivă, reușind să cânte ca nimeni altul
frumusețea edenică a Patriei și dragostea față de
țăranul român.
„La noi sunt codrii verzi de brad și câmpuri de
mătase, La noi atâția fluturi sunt și-atâta jale-n
casă...” Aluzivă prin noima expresiilor simboli-
ce, această doină cultă, de o jale sfâșietoare și o
Vizitati site-ul nostru:
5
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
vibrație lirică intensă, abundă în sentimente nos-
talgice, personificând suferința.
„În pieptul zbuciumat de doruri, Eu simt ispi-
tele cum sapă...” Expresie a misiunii versuitoru-
lui în calitate de exponent al neamului, poezia
Rugăciune dezvăluie povara răspunderii și meni-
rea creației sale poetice.
La împlinirea a 82 ani de la trecerea în neființă
a marelui poet național, am organizat expoziții-
le online intitulate O viață ca o flacără și „Simt
Dumnezeu cum mă primește-n casă...”, în care
sunt prezentate documente și fotografii existente
în biblioteca și arhiva Casei memoriale „Octavian
Goga” de la Ciucea.
Expozițiile pot fi „vizitate” la adresa: https://
www.facebook. com/muzeul.octaviangoga
Eduard Boboc
2
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
editorial
Eșecul gîndirii calculatoare
și reafirmarea metafizicii
■ Mircea Arman
Explozia nemaiîntîlnită a cercetării științifice
a dus gîndirea umană la un progres căruia
nu i-a găsit încă o finalitate. Cercetarea s-a
disipat și este lipsită de un fir călăuzitor. Această
cercetare pe care noi obișnuim să o numim exac-
tă, dar prin aceasta nu neapărat riguroasă, asupra
unuia sau altuia dintre domeniile ființării este re-
zultanta voinței de cunoaștere, însă nu o voință cu
scop, ci o voință care se are în vedere doar pe sine
însăși. Știința ca metodă a cercetării naturii este
tributară cercetării părții în dauna întregului. De
aceea, cercetarea științifică nici nu are o viziune
a întregului și nici nu o va avea vreodată. Toate
științele lucrează după metode ipotetice și își în-
temeiază cercetările pe capacitatea imaginativului
poietic uman de a pro-iecta o lume, la nivel mi-
cro sau macro. Viziunea în micro este una dintre
carcteristicile fundamentale ale cercetării știin-
țifice bazată pe logica lui pars pro toto care, cel
puțin la nivelul cercetării fenomenului, a naturii
care este chiar obiectul cercetării ei, se vădește a
fi o metodă sofistică. Problema este aceea că cer-
cetarea, în cele mai multe cazuri, nu corespunde
realității, nu se coagulează nici măcar la nivelul
unui adevăr de tip adequatio rei ad intellectus. Ea
se manifestă ca voința de a cunoaște, ca voință
de sine și pentru sine și care are ca scop suprem
cunoașterea privită în general drept cunoaștere,
ratînd de cele mai multe ori aplicabilitatea asupra
obiectului de cercetat sau, mai precis, nimerind-o
arareori. Așa stînd lucrurile arogarea obiectivității
științifice mai este un adevăr absolut? Nicidecum.
Sub acest aspect întreaga mitologie științifică con-
truită cu greu, în sute de ani, se clatină dramatic.
Metafizica, ca și cunoaștere a generalului, are mi-
siunea de a da deoparte acest văl al atotputerniciei
științei și trebuie să își afirme calitatea de soră mai
mare a acesteia și nicidecum pe cea de slujnică.
Filosofia poate da firul corect al cercetării și eticii
științifice, atît cît există, și să îi mențină credibi-
litatea în aceste zile ale pandemiei în care efortul
științific mondial își arată doar o uriașă voință de
voință și o înfiorătoare neputință. Așadar, „cerce-
tarea modernă este ancorată, cu alte modalități de
reprezentare și cu alte moduri de producere a fi-
ințării, în trăsătura fundamentală a acelui adevăr
potrivit căruia tot ce ține de ființare poartă am-
prenta voinței de voință, a cărei formă incipientă
s-a manifestat ca «voință de putere». Concepută
ca trăsătură fundamentală a naturii de ființă
a ființării, «voința» este echivalarea ființării cu
realul, în așa fel încît realitatea realului este ri-
dicată la rangul unei necondiționate putințe de
confecționare proprie obiectualizării nelimitate.
Știința modernă nu slujește un scop care îi este
oferit abia ulterior și nici nu caută un «adevăr
în sine». Ca o modalitate a obiectualizării cal-
culatoare a ființării, ea este o condiție instituită
de însăși voința de voință, care tocmai astfel își
asigură dominația esenței sale. Însă deoarece în-
treaga obiectualizare a ființării se rezumă la acu-
mularea și asigurarea acesteia, ea obținîndu-și
din această ființare posibilitățile progresiei ei,
obiectualizarea se rezumă la ființare și socotește
că aceasta este deja ființa.”1
Mergînd, pînă la un punct, pe firul gîndirii he-
ideggeriene vom reitera ideea că gîndirea „exactă”
este de cele mai multe ori și gîndirea mai puțin
riguroasă, dacă vom lua în considerare faptul că
rigoarea este rezultanta încercării de menține-
re constantă a raportului cu acel ceva esențial
propriu ființării, anume ființa. Gîndirea exactă
recunoaște doar calculul și este aservită acestui
calcul. De aceea metoda științei este matematica.
Matematica nu este știință ci doar metodă, în-
trucît dacă ea ar fi știință ar avea putiința cerce-
tării naturii. Or, cercetare nu înseamnă ordonare,
calculare, statistică și nici măcar speculație ca și
în cazul matematicilor intuitive. Cercetare este tot
atît cît creativitate discursivă și nicidecum calcul.
Orice modalitate de calcul disipează ceea ce
este numărat și îl subordonează numărătorii.
Calculul face posibilă apariția doar a ceea ce este
numărabil. Această numărătoare care se numără
pe sine progresează într-o infinită mistuire de
sine. Aplicarea și suprapunerea calculului cu fi-
ințarea dă științei impresia, oricum falsă, că prin
această numărare devoratoare se și revelează fi-
ința ființării. În acest fel, gîndirea calculatoare
se ascunde în spatele a ceea ce ea însăși produce
(din interiorul imaginativului poietic) și dă apa-
rența unei gîndiri producătoare punînd în lumi-
nă doar ceea ce poate fi calculabil și consumat de
propria modalitate de explorare. Această gîndire
calculatoare nu conștientizează faptul că, carac-
terul calculabil al propriului său calcul ține de
ceea ce este incalculabil - ființa - și scapă oricărei
tentative de determinare prin calcul. Însă gîndi-
rea care nu este determinată de și prin calcul și
care se referă la acel altceva al ființării, gîndirea
esențială pentru umanitatea omului, este gîndirea
metafizică (Heidegger). Acest lucru apare, repe-
tăm, ca manifest în zilele noastre cînd gîndirea
științifică, supraevaluată și limitată la propria
metodologie, nu a făcut altceva decît să amplifice
haosul planetar generat de structura unui virus, al
unei proteine de o simplitate pe care știința, mi-
tologizată nepermis în ultimele sute de ani, nu o
poate înțelege și contracara. Acest lucru este un
factum. Cunoașterea științifică nu numai că își
pierde aura, artificial creată, cu care a subordonat
celelalte modalități ale cunoașterii dar își arată,
penibil, propria neputință.
Stiința nu este cu nimic superioară consideren-
telor, speculațiilor și teoriilor metafizice care pro-
pun un adevăr și îl demonstrează prin intermediul
raționamentelor. Imaginativul poietic științific
nu numai că nu este superior gîndirii metafizice
ci, cum aspru se dovedește, îi este chiar inferior.
Între aproximările presocraticilor și ipotezele, nu
de puține ori rizibile, ale științei contemporane
nu există nici un fel de diferență. Cercetarea ști-
ințifică nu poate depăși logica umană, care este
diferită de logica naturii care este obiectul ei pri-
mordial și pe care o poate surprinde și cuantifica
doar la un moment dat, întrucît fenomenul se află
într-o continuă mișcare și devenire. Metodologia
strictă a științei supusă demersului calculator al
matematicii nu face decît să îngusteze mai mult
aria cercetării pe care nici nu o poate susține în
Mircea Arman
spectrul naturii. Marea majoritate a alegațiilor
fizicii, astrofizicii, biologiei, biochimiei, etc., nu
sunt decît posibilități imaginative care, ca orice fel
de posibilitate, în ciuda raționalității sale, se poate
realiza sau nu.
Cercetările astrofizicii și ale fizicii cuantice, ale
microbiologiei și biochimiei se lovesc puternic
de opoziția naturii. Logica acesteia fiind străină
acestor cercetări care cad, de cele mai multe ori,
în derizoriu, dar consumă resurse imense și care,
începînd încă de astăzi, nu își mai găsesc în tota-
litate justificarea.
Tot astfel, sumele imense care se preconizează
a fi investite în elucubrațiile unor așa-ziși savanți
care „vor să salveze planeta”, și ale căror studii pu-
țin credibile și aproape imposibil de probat în ter-
meni strict științifici sunt o adevărată bătaie de joc
consumatoare de resurse inimaginabile, creatoare
de teorii fascizante sau de-a dreptul fasciste, nu
pot fi justificate atîta vreme cît un vulcan care eru-
pe timp de o lună doar, poluează cît toate utilajele
și autovehiculele existente la un loc, în ipoteza în
care acestea ar funcționa necontenit minim 100
de ani. Schimbările climatice sunt ceva obișnuit
și normal pe Terra și ele nu se datorează acțiu-
nii umane. Să luăm un exemplu: în jurul anului
1000 vikingii au descoperit un tărîm pe care l-au
denumit Grunland, adică „tărîmul verde”, un tă-
rîm plin de vegetație, și pe care noi îl denumim
Groenlanda. Prin urmare, nu acțiunea distructivă
a omului care nu avea mijloacele tehnice necesare
a cauzat această schimbare dramatică a climei ci
însăși natura, ciclicitatea ei. În acest sens, cartea
lui Emmanuel le Roy Ladurie Histoire du Climat
depuis I An Mil, carte considerată fundamentală
în domeniu și inspirată din scrierile unui Max
Planck, publicată în 1967 de către Flammarion,
dă o puternică lovitură arhanghelilor apocalip-
sei ecologice. Pseudo oameni de știință, în frunte
cu socialista Alexandria Ocasia Cortez, autoarea
New Green Deal, sau Saikat Chakrabarti, potili-
cian democrat și spijinitor al autoarei, au enunțat
teorii așa-zis științifice devastatoare care nu sunt
decît alegații politico - economice fără o înteme-
iere științifică reală, promovate de guverne în
scop economic și ca arme de negociere politică.
Aceste simple fabulații nu poat fi un model de
O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
3
o
urmat pentru umanitate, atît din punct de vedere
social cît și din cel economic și chiar ontologic.
Emmanuel le Roy Ladurie face un expozeu
istoric, adunînd documente de arhivă și apelînd
chiar la presa vremii în susținerea cilicității încăl-
zirii și glaciațiunii pe pămînt, văzute ca schimbări
normale, neinfluențate de factori exogeni ci pro-
venind chiar din interiorul ecosistemului.
Tot așa, această pandemie care a lovit lumea
nu poate fi învinsă de cercetarea științifică și va
trece în mod natural. Pentru acest corona, foarte
posibil, aproape cert, nu va exista un vaccin efici-
ent, așa cum la SARS 1, apărut în perioada 2002
- 2003, sau la matusalemicul HIV, în care s-au în-
vestit peste 30 de miliarde de dolari, nu există nici
un vaccin. Dealtfel, gripa Hong Kong din 1968-
1970 și care a produs minim un milion de decese,
după unii patru milioane, pare a fi dată uitării,
poate datorită faptului că presa acelei vremi nu
a destabilizat societatea prin crearea unei isterii
globale, a unei infodemii. Lupta împotriva actua-
lei gripe se face cu mijloacele de acum sute și mii
de ani, prin izolare. Este ridicolă sau interesantă
afirmația, bazată pe nimic, nici măcar pe istorie,
că acest tip de gripă, extrem de virulent, va avea o
evoluție în „dromader”. De unde știu respectabilii
oameni de știință, cîtă vreme acest tip de epide-
mie nu are nimic de a face cu gripa spaniolă care
a izbucnit în vară, și toate reprezentările grafice
arată o curbă a lui Bell, în clopot? Nici o epidemie
nu a distrus omenirea, așa cum nici aceasta nu o
va face. Ele au dispărut brusc, așa cum au apărut,
fără ca nimeni să poată face nimic. Însă această
pandemie a eradicat brusc și, probabil, pentru
totdeauna mitul atotputerniciei științei și a pro-
gresului ei infinit. Această reprezentare a științei,
îndusă ilicit omenirii de sute și zeci de ani, este o
reprezentare falsă. Tot uriașul bazin al orgoliului
omului de știință a fost aruncat în marea necu-
noașterii de un virus minuscul. Știința trebuie re-
pornită, pe alte principii, pe alte valori și trebuie
călăuzită de gîndire, de metafizică, care astăzi își
afirmă superioritatea. Știința nu trebuie confun-
dată cu tehnica planetară și cu informatizarea
ei, care este partea malefică a acesteia prin faptul
că atentează la esența omului ca om, la cee ce l-a
format și i-a asigurat existența în timp, respectiv
munca, morala, conștiința limitei.
Viorel Mărginean	Registre (1967), ulei pe pânză, 100 x 220 cm
Știința, prin extensia ei care este tehnica, nu
răspunde nevoii stringente de existență fizică a
omului și atunci îi oferă remedii false, virtuale.
Chiar pentru cei care cred necondiționat în mira-
colul medicinei și a valorilor vieții promovate de
medicina clinică, aspect care este de necombătut,
trebuie spus că unele cazuri particulare rezolva-
te cu mijloace descoperite de știință, și care chiar
funcționează, puține dealtfel, vaccinurile, antibi-
oticele, antihipertensivele, antialergicele în frunte
cu glucosteroizii, angioplastiile, și încă cîteva, nu
aduc nimic bun speciei umane cît timp indivizi
neviabili se pot reproduce, chiar dacă mulțumi-
rea și supraviețuirea individului și familiilor este
incontestabilă și de salutat. Din contră, gîndind la
scara istoriei, chiar dacă acest lucru ne displace,
aceste intervenții, salutare individual, pot duce în
timp la fragilizarea speciei umane.
Este momentul în care metafizica și gîndirea
liberă rațională, cu mijloacele sale specifice de
surprindere a universalului, își poate reafirma
superioritatea în fața științei. Știința nu are o vi-
ziune integratoare a existenței umane, cercetările
ei trebuiesc dirijate spre scopuri care să serveas-
că umanitatea și nu trebuie lăsată în perpetuarea
practicilor dezastruoase, a cercetărilor distructi-
ve, a dezvoltării din chiar interiorul cercetărilor
științifice a unor tehnologii malefice, precum re-
centa tehnica planetară a informaticii și gîndirii
artificiale, care au dus deja ființa umană spre uni-
versuri pur virtuale, distrugătoare pentru uma-
nitate nu doar la nivelul drepturilor naturale, la
nivel spiritual, dar și la nivel fizic, biologic, care
nu au nici o legătură cu imaginativul poietic con-
structiv al realităților care pot servi umanitatea și
natura și care ne conduc înapoi la peșteră, la peș-
tera informațională. O privire aruncată astăzi la
deloc banalele și inocentele rețele sociale este su-
ficientă pentru a-mi susține cu prisosință afirma-
țiile. Pentru că în contrast cu ceea ce se crede, ac-
cesul facil la informație nu ajută la stabilizarea și
asimilarea acesteia, dimpotrivă, o dizolvă și o face
inutilă. Un fizician de anvergura lui Heisenberg
a avut luciditatea și puterea de a recunoaște acest
lucru, atunci cînd se referea la cercetarea funda-
mentală în fizică și la rateurile sau delirurile ei in-
admisibile. Nu este cazul să insistăm aici asupra
tuturor invențiilor lingvistice ale unor particule
ale fizicii teoretice care, în realitate, nu au putut fi
demonstrate niciodată. Ne rezervăm plăcerea de
a dezbate și a demonstra cele afirmate într-o cer-
cetare ulterioară, mai riguroasă și mai elaborată.
Doar metafizica, care este gîndire originară,
este cea care poate indica drumul cercetării uma-
ne, poate construi și poate menține omul în ocro-
tirea care, paradoxal, este dată acestuia de des-
chisul lumii. Un biolog de talia lui Jakob Johann
von Uexkull, de la care Heidegger a avut multe de
învățat și de care a fost influențat decisiv, nu în
zadar afirmă acest lucru. Omul este singura vie-
țuitoare care percepe realitatea mediat, prin in-
termediul conștiinței. Acest fapt face ca intelectul
său să fie supus erorii, eroare dată de percepție.
Însă abia atunci cînd realitatea este percepută la a
treia mînă, prin intermediul lumii virtuale infor-
matice, dezastrul cunoașterii, raportării, valoriză-
rii și înțelegerii lumii se face resimțit cu o cum-
plită acuitate. Haosul, pseudocunoașterea, lipsa
moralei, a valorilor autentice, incultura agresivă,
manipularea odioasă, corectitudinea politică pă-
guboasă, falsa simfonie a culturilor, cenzura, falsa
percepere de sine care se manifestă plenar în lu-
mea fără principii a „realității virtuale”, sunt înce-
putul sfîrșitului pentru homo sapiens, așa cum îl
cunoaștem de la apariția lui pe pămînt.
„Această gîndire (metafizica, n.n. M.A.) răs-
punde exigenței pe care i-o adresează ființa, în
măsura în care omul remite esența istorică sim-
plității ce caracterizează singura necesitate care
nu constrînge - obligînd, ci care creează nevoia ce
se împlinește în libertatea sacrificiului. Păstrarea
adeveritoare a adevărului ființei - orice i s-ar în-
tîmpla omului și întregii ființări - iată ceea ce se
impune. Sacrificiul este risipirea de sine prin dă-
ruire a ființei umane, o risipire care este liberă de
orice constrîngere, deoarece se naște din abisul
libertății și poartă către păstrarea adeveritoare a
adevărului ființei pentru ființare. În sacrificiu sur-
vine recunoștința ascunsă, singura care onorea-
ză generozitatea cu care ființa s-a dăruit esenței
omului în gîndire, pentru ca aceasta, în rapor-
tul său cu ființa, să ia asupră-și vegherea ființei.
Gîndirea originară este ecoul bunăvoinței ființei,
în care se luminează și în care survine acel unic
lucru: că este ființare. Răspunsul gîndirii este ori-
ginea cuvîntului uman, iar acest cuvînt este cel
care, el abia, lasă să se nască limba, ca manifestare
a cuvîntului în cuvinte. Dacă nu ar exista uneori,
în chiar temeiul esenței omului istoric, o gîndire
ascunsă, atunci el nu ar fi nicicînd capabil de re-
cunoștință, dacă admitem că în orice manifestare
a gîndirii și a recunoștinței trebuie să existe, to-
tuși, o gîndire care gîndește în chip originar ade-
vărul ființei.”2
De aceea, cutremurul care a bulversat știința în
zilele noastre trebuie, cumva, stopat. Acest lucru
se poate face printr-un efort al gîndirii filosofice
de a repune pe drumul adevărului și al cercetă-
rii originare întreaga paletă a cercetării științifice.
Cîtă vreme dezvoltarea necontrolată, haotică și
contraproductivă a științei nu va fi bine îndruma-
tă și poziționată, riscul ca umanitatea să își piardă
temeiul și să dispară în neant este neașteptat de
aproape. La un „clik” distanță.
Note
1	M. Heidegger, Postfață la Ce este metafizica?, în
vol., Repere pe drumul gîndirii, București. Ed., Politică,
1988, p. 281-282.
2	M. Heidegger, Op. cit., p. 287.
■
4
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
cărți în actualitate
Drumul „pietricelelor”
■ Ani Bradea
Adriana Ungureanu
Urma pașilor ei. lulia Hasdeu
între viață și nemurire
Editura Eikon, București, 2019
Cartea, despre care va fi vorba în rânduri-
le ce urmează, mi-a adus aminte de un
basm, în care unu băiețel presăra pietrice-
le pe un drum din pădure, pentru a putea apoi, în
baza acestor semne, să găsească drumul spre casă.
Numai că autoarea volumului nu presară doar ea
„pietricele”, ci le urmează și pe cele lăsate ca indicii
de, poate, cea mai misterioasă figură feminină a li-
teraturii române din toate timpurile: Iulia Hasdeu.
O tânără scriitoare de la care ne-au rămas prea
puține „urme” literare, dată fiind vârsta fragedă
la care a părăsit viața pământească, dar care s-a
păstrat în mentalul colectiv, mai ales din cauza a
ceea ce s-a întâmplat după moartea ei, atunci când
se spune că i-ar fi transmis tatălui său, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, în mai multe ședințe de spiri-
tism, planurile a două edificii arhitecturale unice în
lume, la momentul construcției lor: cavoul tinerei
din Cimitirul Bellu, din București, și Castelul de la
Câmpina, considerate a fi primul monument, re-
spectiv primul templu, dedicate spiritismului.
Dovedită ca autoare prin scrierile postume,
publicate la început prin grija celebrului său tată,
Iulia Hasdeu redevine o personalitate literară prin
publicistică, odată cu apariția, în traducere româ-
nească, a corespondenței sale din perioada parizi-
ană, o ediție îngrijită de către regretata directoare
a muzeului câmpinean, Jenica Tabacu1. „Când a
apărut, îngrijită și editată de Jenica Tabacu, fasci-
nanta corespondență dintre Iulia Hasdeu și tatăl ei,
am scris că literatura noastră se îmbogățește cu un
nou personaj feminin” - spune Christian Crăciun,
în prefața volumului Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu
între viață și nemurire. Putem afirma, astfel, că
destinul literar al Iuliei Hasdeu este marcat de trei
etape: prima care cuprinde apariția postumelor, a
doua care se concretizează prin publicarea cores-
pondenței sale în limba română, iar a treia prin
personajul care devine în acest roman. De fapt un
docu-roman de peste patru sute de pagini, în care
ficțiunea se îmbină armonios cu cercetarea, fie ea
de arhive, sau pur și simplu de teren, de documen-
tare în chiar locurile prin care a trecut tânăra în
scurta sa existență.
Să ne amintim că Iulia Hasdeu s-a născut la 14
noiembrie 1869, ca unicul copil al soților Iulia și
Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un copil precoce des-
pre care se spune că la doi ani a început să citească,
iar la cinci ani scria deja poezii. După cursurile în-
cepute în țară, și-a continuat studiile la Paris, unde
a obținut bacalaureatul, fiind admisă la Sorbona
la o vârstă pentru care a fost nevoie de aprobări
suplimentare și modificarea regulamentelor: șai-
sprezece ani! Boala de plămâni, instalată înainte de
începerea facultății, se agravează în cel de-al doilea
an petrecut la Sorbona, ceea ce face imposibilă con-
tinuarea studiilor. Întoarsă la București, se stinge
din viață la 29 septembrie 1888. Hasdeu nu se va
împăca niciodată cu această situație, motiv pentru
care, din dorința de a ține cumva legătura și din-
colo de mormânt cu Iulia, își dedică ultima parte a
vieții lumii spiritelor, prin preocupări concretizate
în lucrarea Sic Cogito, dar și în construirea celor
două edificii mai sus amintite.
Viața savantului, în special cea petrecută după
moartea fiicei, a suscitat mereu interesul cercetă-
torilor, atrași, cu precădere, de latura ocultă a exis-
tenței sale, de misterele țesute în jurul Castelului
câmpinean, considerat a fi, așa cum spuneam, pri-
mul templu spiritist din lume. Fără îndoială că po-
veștile stranii cu fantome fac mult bine unui mu-
zeu, aducând vizitatori, iar figura centrală a acestor
istorisiri este, desigur, Iulia. Ea a reușit să „trăias-
că”, în ciuda celor 19 ani, neîmpliniți, petrecuți
pe Pământ, în toate timpurile și în atenția tuturor
generațiilor care s-au succedat de la moartea ei și
până în zilele noastre. De-a lungul vremii, relatările
despre spiritul ei întors din morți să-și consoleze
tatăl, iar apoi, să bântuie monumentele ce i-au fost
închinate, a aprins curiozitatea și imaginația mul-
tora. Astfel, Iulia Hasdeu nu a fost și nu va fi, se
pare, uitată. Cel puțin nu atât timp cât vor exista
persoane dispuse să se îngrijească de „urmele” ei și
să dăltuiască, mai departe, altele noi.
Din această categorie, din capitolul celor mai
fidele am putea spune, face parte și autoarea volu-
mului de față, pentru care personajul, construit ca
alter-ego al său, Rebeca, maschează prea puțin con-
vingerea conform căreia ar fi reîncarnarea Iuliei.
De fapt, în prima parte a volumului sunt destul de
Viorel Mărginean	Păsările Paradisului (2001)
ulei pe pânză, 60 x 25 cm
frecvente situațiile gen mise en abyme, găsindu-se
similitudini între particularități care țin de istoriile
familiale ale celor două personaje. Mai târziu însă,
atunci când Iulia îi „vorbește” Rebecăi prin diferite-
le coincidențe, întâmplări neașteptate, concursuri
de împrejurări, transmițându-i mesaje cifrate din
lumea de dincolo, aceasta din urmă ajunge să crea-
dă că mult mai plauzibilă este varianta conform că-
reia ea este, de fapt, o bună prietenă a Iuliei, ajunsă
la o nouă întrupare. Prietenă care este „folosită” ca
un canal de transmitere a informațiilor, și căreia, în
lumina descoperirilor, i se trasează misiunea de a
scrie o carte, ca „urmă” nouă care să ducă numele
Iuliei Hasdeu mai departe, prin timp. Scop atins,
după cum se poate vedea.
Pentru Adriana Ungureanu însă, nimic din ceea
ce se întâmplă nu este lipsit de semnificație. La fel
ca în cazul personajului său Rebeca, pentru care se
ivesc indicii la tot pasul, în permanentă legătură
unele cu altele, îmi amintesc cum am ajuns eu în
posesia acestui roman. M-a anunțat autoarea, la
un moment dat, în prima jumătate a anului 2019,
nu mai știu data exactă, că mi-a trimis cartea pe
adresa redacției. După mai multe săptămâni de aș-
teptare, am ajuns amândouă la concluzia că aceasta
nu va mai ajunge vreodată la destinație, fiind evi-
dent faptul că s-a rătăcit undeva pe drum. Adresa
fusese corectă, și a fost repetată pe un alt colet, cu
un alt exemplar, care purta pe prima pagină o dată
din luna iulie, „o lună care sper să ne poarte noroc
și această carte să fie primită” - după cum apărea
scris, ca autograf, pe prima pagină. Și a fost. În luna
Iulie, de la Iulia, firește.
Întorcându-mă la tema cărții, consider că, în
ciuda unei susținute pledoarii pentru senzorial,
personajul Rebeca fiind ghidat în permanență de
comunicarea în astral cu Iulia, lucrarea convinge
atât prin respectarea studiilor anterioare cât și prin
îmbogățirea lor. Și mă gândesc, de pildă, la relata-
rea vizitei la Colegiul Sevigne, unde directoarea din
prezent promite să revizuiască istoria liceului și să
cuprindă în categoria personalităților care au stu-
diat acolo numele Iuliei Hasdeu: „[...] mă gândesc
să refac istoria completă a acestui liceu, să identific
foști elevi și să creez un colț cu cei care au devenit
cineva în viața lor. Iulia Hasdeu chiar merită un loc
de onoare la noi! [...] Să știți că îmi doresc mult
să-mi trimiteți volumele ei, poate le introducem în
lista de opțiuni pentru lucrarea finală, care se susți-
ne la noi înainte de examenul tradițional de baca-
laureat!” Dar la Paris mergem și, grație descrierilor
autoarei, pe străzile pe care a pășit Iulia, pătrundem
în clădirile în care a locuit ea, atingem balustrade
și uși pe care le-a atins ea, intrăm în bisericile în
care a ea intrat. O investigație de teren care vine și
completează, în mod fericit, cercetările întreprinse
de-a lungul timpului privind traseul pământean al
fiicei familiei Hasdeu. Chiar dacă nu s-a urmărit,
după cum declară autoarea, realizarea unei lucrări
științifice, cartea are o reală valoare de document:
„Nu mi-am propus sub nicio formă elaborarea
unui produs intelectual perfect, am urmărit doar
să lămuresc și să-mi potolesc curiozități printr-un
efort pe cont propriu, să mă lumineze dincolo de
fanteziile ori speculațiile celor care «le știu pe toa-
te»”. Mărturisirea vine în contextul încercării de a
formula un răspuns corect la întrebarea des vehi-
culată: a fost, sau nu, Hasdeu mason? Un capitol
incitant, alcătuit, după cum lesne se poate observa
din multitudinea de citate și trimiteri la surse, din
concluziile consultării documentelor de epocă și a
unei bogate bibliografii, care fac din această parte
a volumului un studiu în sine. „Condimentat” cu
O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
5
o
un așa zis interviu, luat sub protecția anonimatu-
lui, desigur, unui membru al acestei confrerii, care
conchide în legătură cu artizanul Castelului de la
Câmpina: „Nu are legătură cu masoneria, dar ar fi
putut face parte dintr-o societate inițiatică. Dacă
s-a inspirat din masonerie, atunci din dorința de a
comunica cu fiica sa a construit un templu, având
credința că fata lui a trecut în nemurire și poate co-
munica cu ea prin practici masonice. Mai mult ca
sigur, Hasdeu nu a fost mason, dar, din disperare,
a încercat toate variantele care l-ar fi ajutat să înțe-
leagă mai bine viața de apoi. ...] Masoneria crede
în nemurirea sufletului. Acesta putea fi un sprijin
moral pentru Hasdeu. Dacă monumentele sale ar fi
respectat mitul lui Hiram, «ucenicii» săi stăpâneau
apa, metalul, lemnul și piatra - elemente obligato-
rii în construirea unui templu.”
Scoaterea la lumină, din Arhivele Naționale, a
scrisorilor Iuliei, în traducerea integrală a Jenicăi
Tabacu, din care Adriana Ungureanu citează ample
fragmente, facilitează „cunoașterea mai în profun-
zime a aceleia care ar fi putut deveni - dacă desti-
nul nu i-ar fi fost defavorabil - una dintre marile
figuri ale culturii române”.2 Dar cine ar putea să
garanteze ce ar fi devenit Iulia Hasdeu, dacă exis-
tența ei pământească ar fi numărat mult mai mulți
ani? Știm doar cu siguranță, din epistolele sale, că
tânăra iubea viața mai presus de orice. Absolut sur-
prinzător însă, ea părea conștientă de neobișnuita
accelerare cu care i se scurgea existența, întristân-
du-se la aniversări, regretând mereu fiecare an pe
care îl împlinea, dorindu-și să mai poată zăbovi în
copilărie. Toate acestea ne arată de fapt un copil
trist, lipsit de bucuriile vârstei sale și terorizat de
ambițiile nemăsurate ale părinților săi. Genialitatea
Iuliei Hasdeu, vehiculată mereu în scrierile cu re-
ferire la ea, poate să fi fost, până la urmă, rezultatul
educației exigente de care a avut parte, ca urma-
re a pretențiilor tatălui și a cerbiciei mamei, ambii
părinți având propriile planuri și așteptări în ceea
ce privea viitorul fiicei lor. Nemulțumirea tinerei,
care suferea de încorsetarea părintească dincolo de
suferințele fizice generate de boală, răzbate și din
paginile volumului de față, unde nu întâmplător
se preia, înspre finalul textului, un fragment din
Jurnalul Fantezist: „Oh, dragilor mei părinți, să vă
fie rușine veșnică! Sunteți oameni care niciodată
nu ați iubit altceva decât ambiția voastră limitată
și meschină, să vă fie rușine! Ah! Ați vrut să stin-
geți în mine flacăra arzândă care să mistuie, raza
de soare care ar fi putut să strălucească în întreaga
lume, dacă ați fi lăsat-o liberă!”3
Ce rămâne fabulos la Iulia Hasdeu, este fascina-
ția pe care numele său reușește să o exercite și la
peste 130 de ani de la moarte. Cu alte cuvinte, cu
cât se scrie mai mult despre ea, cu cât se încearcă
apropierea de biografia ei și de personajul straniu
care a devenit după moarte, cu atât figura-i devine
mai misterioasă și intrigă mai mult. Ceea ce nu face
decât să ducă la perpetua construire a „urmelor”,
la presărarea „pietricelelor” prin timp, cum este și
aceasta, lăsată pe cale de Adriana Ungureanu.
Note
1	Jenica Tabacu, lulia Haseu - Epistole către tatăl său,
B. P. Hasdeu, Editura Vestala, București, 2015
2	Jenica Tabacu, op.cit.
3	Iulia Hasdeu, Jurnal Fantezist, Editura Vestala,
2010
■
gEneida: un imn închinat
femeii, ancoră în plinirea
destinului
■ Elena Vieru
Motto:
Poezia este ultimul refugiu al omenirii în
vremuri întunecate.
(Lawrence Ferlinghetti, prin cuvântul
Serenei Piccoli)
gEneida, ultima carte apărută sub semnătura
lui Adrian Lesenciuc, este, așa cum semnalează și
Irina Petraș, care ne recomandă volumul, o veri-
tabilă provocare. Cu rădăcini în străvechi legen-
de, dar primenit cu veșminte proaspete, irevoca-
bil plasate sub semnul modernității, tulburătorul
poem surprinde cititorul printr-o avalanșă cople-
șitoare de imagini, la nivelul cărora metafora, ca
centru de greutate, suspendă realitatea naturală,
deschizând o dimensiune nouă ce aduce cu sine
o explozie de sensuri. Căruia să-i dăm ascultare?
Care ne va conduce spre calea fertilă a adevăru-
lui? Dificil de răspuns, știut fiind faptul că poe-
zia nu este preocupată de adevăr, ci mai mult de
încifrarea și „colorarea” limbajului, pentru a-l
transpune în imagini și tablouri, făcând din el o
pictură însuflețită și vorbitoare.
Născut dintr-un joc deloc inocent de cuvinte,
titlul cărții deconspiră traseul ideatic al deme-
rsului liric: așa cum celebra Eneida descrie firul
rătăcirilor lui Eneas, unul dintre supraviețuitorii
războiului troian, eroul care, plin de curaj, își ur-
mează destinul pentru a-și găsi echilibrul în li-
niștea unui cămin, la fel, instanța auctorială din
gEneida parcurge un labirint al cunoașterii și au-
tocunoașterii, având, ca final, revelația paternită-
ții, strecurată subtil în ultima secvență a textului.
Întreaga experiență lirică fiind luminată de ochii
iubitei, genele devin un laitmotiv, un simbol al
creației.
Începutul poemului, țesut din asocieri sur-
prinzătoare, din care eclozează imagini fabuloase,
stabilește liniile de forță ale întregii construcții,
pilonii scriiturii: frumoasa cu gene lungi, cealaltă
instanță a discursului, căreia vocea lirică i se adre-
sează; supa primordială, o fantastică reprezentare
a Genezei, în care se vor întâlni, deopotrivă, fi-
ințarea și stingerea universală sau unde, într-un
melanj imposibil de distilat, coexistă paradisul
și infernul și, nu în ultimul rând, conștiința de
lumină, metaforă prin care este prefigurată me-
nirea iubitei. Femeia iubită este privită ca sursă
a frumuseții, a creației, nu numai în sens fizic,
ci, mai ales, în sens spiritual. Din acest unghi,
gEneida poate fi citită ca un imn închinat feme-
ii, inegalabilă prin capacitatea ei de a se dărui:
frumoasa mea, tu ai genele lungi/ până în Africa
Ecuatorială, ar spune/ cei ce te văd prima oară,/
până în supă îți ajung,/ până în supa primordială/
cei care se agață de ele urcă din căldura aburindă/
din fideaua rămasă pe fundul farfuriei/ nici tu nu
știi, dar zâmbetul tău/ nu ascunde nimic/ genele
tale lungi ascund, în schimb/ conștiința de lumină
(p.7). Farfuria de supă, înrudită cu farfuriile din
porțelan de Thalassa, dobândește aici o conotație
cu totul originală, devenind un simbol solar, de
tip feminin, reprezentare a vieții în frământarea
ei continuă, susținută de fiorul unic al iubirii, în
afara căruia nimic nu primește binecuvântarea
ființării. Cercul perfect al farfuriei semnifică uni-
versul, echilibrul, soarele, spiritului care hrănește
materia, putând fi și un motiv al eternei reîntoar-
ceri, iar rotunjimea ochiului, străjuit de miste-
rioasele gene, cu oglinda inefabilă a privirii, ve-
ghează neobosit, schimbându-și apele în funcție
de anotimp, ca susținător necondiționat al visului
celui îndrăgostit: doar visul meu verde și proas-
păt/ se agață de fideaua moale a genelor tale (p.
8). Genele femeii dragi se extind asupra întregii
lumi, astfel, se creează impresia că fiecare element
al pământului și cosmosului își lansează genele,
curgând decisiv, asemenea unor pârghii în aștep-
tare, genele zorilor, genele mierlei, genele corbului,
genele textului, aliniate matematic, precum punți-
le de salvare.
În viziunea eului creator, prins iremediabil în
chingile genelor - un câmp de luptă din care n-ai
cum să ieși mort/ orice ar fi, nu mai ieși (p. 21) -
iubita este un poem care trebuie parcurs, învățat,
pentru deplina împlinire a destinului: am să în-
văț poemul acela/ să știu totul despre tine/ să știu a
scrie iubirea/ în patru litere/ să te apropii în zorii
dragostei noastre/ și să te lipesc de retina sânge-
rie/ printre gene (p. 12). Dar adânca, sfioasa con-
templare a privirii abisale nu poate desluși tainele
genelor ei, enigmatica istorie trăită, un perpetuu
generator de lumini și umbre: -unde-ți ții toate în-
tâmplările,/ toate zâmbetele, copilăria toată,/ cea
zugrăvită pe pereții inimii? (p. 15).
gEneida lui Adrian Lesenciuc dezvăluie o pro-
blematică pe cât de simplă, pe atât de complexă,
pusă în ecuație printr-un imaginar pulsând de
viață, la nivelul căruia experiențele eului liric, în
exclusivitate experiențe ale spiritului, conduc spre
desăvârșirea unei personalități locuite de neliniș-
tea căutărilor, parcă fără sfârșit. Finalitatea ar fi
aflarea unui răspuns care, inițial, pare că i se refu-
ză, așa cum poemul dă semne că ar aluneca prin-
tre degete: poemul acesta despre genele tale/ tre-
buie rescris/ dar mi s-a stricat tastatura/ n-au mai
rămas decât patru litere/ din care să recompună
întregul orice cititor/ al privirii (p. 16). Versurile
descoperă un urcuș, o criză a comunicării, un
refuz al cuvintelor. Ca atare, tensiunea lirică se
instalează, amplificându-se voluptos, precum în-
cordarea unui arc gata să plesnească, dacă săgeata
va întârzia să străpungă ținta. Însă, momentul în
care privirile celor doi, El și Ea, se contopesc, în
sfârșit, într-o regăsire totală, reconfigurează dru-
mul, conferindu-i coerență și sens: câmpul privirii
noastre s-a apropiat/ genele tale lungi s-au înco-
lăcit peste ale mele/ pagină cu pagină noua carte
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
s-a scris/ în a și c și g și t/ în mărșăluirea armatei
de Homeri/ pe fâșia plajei din Troada/ aici s-a pe-
trecut totul/ aici m-am petrecut/ aici e petrecerea
noastră (p.18).
Din acest punct, odată cu petrecerea noastă, ex-
presie a fuziunii cu celălalt, întregul eșafodaj liric
dobândește o senzualitate debordantă, cu atât mai
mult cu cât metafora vie traduce alegoric această
dorită și asumată „luptă”: privirea ta se lubrefia-
ză și ea/ nu mai e chip de întoarcere/ nici tu nu
te mai încrezi în darurile de la Y greci/ la țărmul
zidirii, undeva, urlă marea/ nu-i urletul ei, ci plân-
sul Cassandrei care își/ retează genele (p. 20). Este
clipa în care istoria se limpezește, se rescrie, toate
popasurile culturale, în cărți sau în spații geogra-
fice, menționate în text, își articulează valențele,
explodând în energii de gânduri și fapte ce clădesc
un timp nou, salvat de la declin: eu sunt mai bărân
decât genele tale/ în ciuda revărsării lor pe muchia
zorilor/ corpul meu e colonie în care/ Saramago mă
orbește spre a mă lăsa cuprins de/ învăluitoarea-ți
privire/ corpul meu e o colonie de multiple lec-
turi/ ce-au rescris istoria, ce-au rescris-o, de fapt/
mai corect, eu am scris-o prin Homer cu/ identită-
țile-i multiple (p.24).
În teribila-i aventură, cu frământări, incertitu-
dini și defulări neașteptate, mărturisiri sau tăceri,
regizate monumental, vocea lirică primește încă
o dată confirmarea faptului că iubita este propria
conștiință, un alter ego, descoperire ce înflorește
în autentică bucurie, culminând cu o declarație de
nestăvilit: te iubesc până la orizontul conștiinței/ te
iubesc, frumoasa mea cu gene lungi (p.28). Imediat
însă, eul auctorial este cutremurat de un adevăr
irefutabil, de ideea că experiența lui nu este unică,
irepetabilă, ci una reactualizată de generații între-
gi, cu o indisolubilă ritmicitate, încât se întreabă
retoric: cine însă, dintre cei pe care-i înghesuie cri-
ticii în/ istorii și dicționare, s-ar putea recunoaște
în textul acesta?/ care dintre străbunicile tale/ pri-
vindu-te-n ochi/ ți-ar vedea sfiiciunea cu care ele
s-au răsfrânt în/ oglinda apei (p. 34). Experiența
aceasta este un dat omenesc, un dar al Divinității,
la care nu oricine ajunge însă. Depinde de dorin-
ța și determinarea fiecăruia. Depinde și de privi-
legiul unei conștiințe de lumină care ți se alătură
ca prețios și de neînlocuit far. Genele iubitei l-au
însoțit pe „erou” în toate peregrinările sale, spre
aflarea sensului vieții și împlinirea destinului, fi-
indu-i lumină și tovarăș, căci lichidul supei va ține
loc de pântec/ în care genele lungi ale copiilor tăi se
vor împleti/ măruntaiele supei vor colcăi de viață/
cum viața însăși colcăie de fideaua genelor/ cum
viața însăși se leagă de țărmul Troadei/ cu odgoane
Viorel Mărginean	Păsări în zbor (1980), ulei pe pânză, 50 x 70 cm
împletite în dublă spirală/ pe care verdeața și-a
întins moliciunea/ ancoră fi-va, la orice acostare,
conștiința/ peste care nu coboară în nicio dimi-
neață/ zorii sângerii ai privirii tale (p. 38). Și tot
aceste gene mult admirate, urmărite ștrengărește,
gândite, cercetate, iubite, l-au readus pe rătăcit,
din meandrele necuprinsului, în albie, acolo unde
i s-a arătat adevaratul rost ca om și îndrăgostit,
tainica bucurie de a fi tată: aș fi vrut să strig, dar
m-aș fi deconspirat/ așa că am plâns în tăcere în
supa-ți încă neumplută/ de privire/ deasupra bo-
țului de carne care încă nu prinsese/ chip (p.39).
Așadar, poemul semnat de Adrian Lesenciuc
poate fi interpretat în cheie mitologică (nu exclu-
siv), propunând, într-o variantă modernă a dis-
cursului poetic, perfect aliniată experimentelor
europene, conștient și necesar asimilate, o reva-
lorificare a mitului eternei reîntoarceri, originala
construcție lirică probând ideea că viața este o
repetare neîntreruptă a unor gesturi inaugurate
de alții. Conștientizarea acestei realități dezvă-
luie o ontologie originară, gestul căpătând sens
doar în măsura în care reia o acțiune primordi-
ală. Călătoria spre sine și spre lume începe și se
sfârșește cu motivul-simbol al farfuriei cu supă,
lichid văzut ca o apă primordială, Centrul din
care se încheagă timpul mitic al începutului, de
unde, agățându-se de genele lungi și rezistente ale
iubitei, se vor înalța pruncii, fericire supremă, răs-
plată a „căutărilor”, echilibru și rezistență în fața
timpului, în fața morții: genele privesc/ prin ochii
fetelor mele/ spre cer/ -vezi norul acela/ în formă de
om / - îl văd!/ ăla e tata! (p. 55).
Bibliografie:
1.	Adrian Lesenciuc, gEneida, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019.
2.	Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei.
Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Iași, 1999.
3.	Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, (Traducere
de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu), Editura Univers
Enciclopedic, București, 1999.
4.	Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers,
București, 1984.
5.	Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text,
Editura Univers, București, 1983.
■
Viorel Mărginean	Păun (2003), ulei pe pânză, 40 x 120 cm
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
7
comentarii
Iubirile lui Petrini
- la comemorarea lui Marin Preda -
■ Marin lancu
Cele două iubiri devorante ale lui Petrini se
numesc Matilda și Suzy Culala, una mai
fatală decât cealaltă, din moment ce ina-
derența celor două la spațiul intim al lui Petrini,
la viziunea sa reformatoare, le impune acesto-
ra o feminitate excesivă, care nu stimulează, ci
mai degrabă distruge. Dar totuși, dintre toate
ipostazele feminității create de Marin Preda,
Matilda rămâne, prin vigoare și dinamism, un
caz spectaculos de transformare morală și afec-
tivă la dimensiunile monstruozității, „animal de
rasă, mândră, nepăsătoare, dură, fragilă, sinceră
și ipocrită, pudică și nerușinată, fățișă și miste-
rioasă” (N. Manolescu). Arhitectă de profesie,
Matilda era soția poetului Petrică Nicolau, iar
Victor Petrini, deși prieten cu acesta, va contri-
bui la despărțirea lor. Povestea sentimentală în
care Victor Petrini începe de acum să se impli-
ce îi va aduce, la început, momente de intensă
bucurie, apoi, prin însăși evoluția ei dramatică,
tot mai multă dezamăgire, euforie sau perplexi-
tate, teamă și repulsie. Poate și din acest punct
de vedere, volumul Cel mai iubit dintre pămân-
teni este considerat, printre altele, o descripție
minuțioasă a unei stări de ură și demență a unei
ființe umane pentru o altă ființă umană, fiind
suficient să reamintim în acest sens că literatura
lumii ne-a oferit atâtea exemple prin care ni se
dezvălui că ura, prin puterea ei de atracție, de
fascinație se învecinează cu iubirea. O frumuse-
țe ostentativă, rafinată și înșelătoare, eroina lui
Marin Preda e invadată de stihiile ei dinlăuntru,
care, conlucrând cu cele din exterior, rup orice
barieră, subminându-i forța vitală. Oscilând în-
tre fervoare și răceală, fermă și șovăitoare, „fas-
cinantă” și nu lipsită de „ceva grosolan” (cum
singură afirmă), Matilda nu-i întregește eroului
existența, ci, dimpotrivă, îi accentuează senza-
ția de absurd. „Nimeni nu e bun, deci nici eu”,
declară cu detașare arhitecta. Femeia care îl du-
sese pe profesorul Nicolau la exasperare, care
alimentează iluziile și disprețul mai tânărului
decât ea Petrini, apoi întreprinde un alt mariaj
(al patrulea!) cu un demnitar influent - legătură
și ea desfăcută -, amanta plină de vitalitate, dar
asaltată de „dușmani bizari din interiorul ființei
ei” și speriată de singurătate, devine, oricum, o
figură memorabilă, una dintre cele mai expresive
în genul ei. Am putea vedea în această Matilda
„un Petrini feminin”, un personaj la fel de cap-
tiv între țărmurile interioare, la fel de derutat
de cele exterioare, sau, cum ar spune Monica
Spiridon, „un fel de Ioanide pe dos, obtuză, lip-
sită de rafinament și de orizont intelectual, în-
tr-un fel o încarnare simbolică a principiului
distrugerii”. Unii i-au reproșat autorului că a
construit o Matilda prea trivială, ignorându-se
probabil că abia trivialitatea animalică, asorta-
tă vicleniei, frumuseții și deprinderii anumitor
comportări ale unei „femei de lume” îi conferă
Matildei o puternică personalitate. Dominată de
instincte contradictorii, stârnind concomitent
atracție și repulsie, datorită francheții și aerului
ei enigmatic, voluntară și descurcăreață, pătima-
șă, nebună și rece, calculată totodată, profundă
și superficială în egală măsură, Matilda trăiește
„cu o intensitate extraordinară și întruchipează
o fantastică energie subjugătoare și destructivă”
(Ov. S. Crohmălniceanu).
Mereu surprinzătoare în reacții, aproape agre-
sivă și de mare putere de persuasiune, Matilda
este un caracter posesiv, nu acceptă să piardă
și găsește oricând soluții pentru a se menține
la suprafață. Urmându-i imediat unui profesor
universitar, un evreu bătrân, care, la plecarea din
țară, îi lasă moștenire un apartament, al doilea
soț, Petre Nicolau, se arată și el o ființă a con-
trastelor. Slab temperamental și supus ascen-
denței celorlalți, Nicolau admite cu luciditate că
relația sa cu Matilda pare să fie de natura unei
noncomunicabilități, înțelese, în cazul strict al
conviețuirii, ca o lipsă de respect față de parte-
nerul ipostaziat în interlocutor. Nu trece mult
și, după un divorț amiabil de Petrică, Matilda
se căsătorește în toamna anului 1948 cu Victor
Petrini, după ce, cu un an înainte, se înscrisese
în partid, reușind ca prin fiecare acțiune a sa să
își dezvăluie latura ascunsă a existenței, rădăci-
nile psihologice ale unei feminități schimbătoa-
re și dominate de instincte contradictorii. Între
momentele inițiale de intensă bucurie și clipele
de amărăciune se acumulează o serie de detalii
care, în loc să „descifreze” enigmele comporta-
mentului său, dimpotrivă, le amplifică. Caracter
posesiv, ea nu acceptă să piardă și găsește soluții
cu totul neașteptate pentru a se menține la su-
prafață. Se amuză, de exemplu, pe seama analfa-
betismului unor conducători de partid, precum
Culala, sau a unor miniștri, ca Zăroni, și râde de
actualul primar comunist, pe vremuri plăcintar
într-o dugheană din spatele facultății. Femeie
cultivată, de „o incredibilă vitalitate, acaparantă,
imprevizibilă, visceral violentă, agresivă și obs-
tinată, Matilda trece brusc de la tandrețe la ură,
expresie a unui suflet total irațional, obscur și
absurd” (Al. Piru).
Șefă la serviciul de arhitectură, Matilda este
bine informată și știe să-și joace rolul interesului
politic, fără excese și fără acțiuni care să o com-
promită, asemenea stări de echilibru socio-pro-
fesional alternând tot mai frecvent cu o serie de
izbucniri afective, cu treceri labile de la iubire
la ură dezumanizantă. În aceste împrejurări,
eroina îi mărturisește lui Petrini de la început
Viorel Mărginean
Păun (2003), ulei pe pânză, 40 x 120 cm
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
un adevăr esențial despre ea: „eu am in minte și
ceva grosolan”, afirmație care se suține și se con-
firmă destul de repede tocmai prin manifestări-
le verbale violente ulterioare. Legat de aceasta,
faptul cel mai important privind personalitatea
Matildei este nevoia ei permanentă de verbali-
zare, de transformare (și deformare) a trăirilor
în cuvinte. Discuțiile dintre Matilda și alte per-
sonaje din anturajul ei se poartă, de regulă, ca
între adversari și nu sunt niciodată neutre, pure
discuții de idei, ci sunt purtate în contradictoriu
și adesea dintr-un imbold irațional de a-și în-
străina participanții. Matilda va da dovadă de un
adevărat talent în a deforma (cu ajutorul cuvin-
telor) fapte din viața lor comună, în a le denatura
sensul, fără a-și înțelege nici ea însăși atitudinea,
cu atât mai puțin bărbatul care va continua, tot
irațional, să o iubească până în ultima clipă.
Poate și de aceea, pentru Petrini este dureros să
observe încălcarea unei „morale severe” cunos-
cute de secole, potrivit căreia femeia „îl urmea-
ză”, chiar și la modul concret, pe bărbat (el „face
practic muierea să-l urmeze, el merge înainte și
muierea vine cu o jumătate de pas în urma ță-
ranului”). Mânată de un rău interior, scria cine-
va, se întâmplă ca „dușmani” necunoscuți să-i
iasă la iveală ducând-o la acte abjecte, vecine cu
patologicul, ceea ce i-ar fi îndreptățit pe mulți
comentatori ai romanului Cel mai iubit dintre
pământeni să spună că Matilda se înrudește cu
demonii lui Dostoievski și, conștientă de natura
ei abisală, își trăiește „stările” în timp. Conflictul
care se stabilește treptat aici este în primul rând
în personalitatea Matildei. Pe de o parte, aceasta
este posedată de „demonul” ideilor generale (și
al nevoii de verbalizare semnalată deja) - „idei
blestemate!”, exclamă ea, „fără ele suntem orbi,
cu ele ne înstrăinăm de noi înșine”, care se nasc și
există numai prin intermediul discuțiilor, despre
care știm că „pur și simplu o îndârjeau”, că „nu le
putea birui”, al conversațiilor duse în general pe
„acest teren neprielnic”. Dincolo de această atitu-
dine, sesizăm aici un anume ascendent al femeii
asupra lui Petrini, care, cu toată pregătirea teore-
tică, ajunge în impas, dragostea sa degenerând în
indiferență și apoi în ură. Firul poveștii se rupe
în perioada corespunzătoare celor câțiva ani în
care Petrini se află în închisoare, pentru o vină
pe care de fapt nu o are. Între timp, în perioa-
da în care Petrini își ispășea pedeapsa, Matilda
devine prietena lui Mircea, om cu funcții de
răspundere, care o ajută să-și mențină aparta-
mentul și îi promite să vadă ce este cu arestarea
Viorel Mărginean	Păsările Paradisului (2014)
desen, 80 x 30 cm
lui Victor Petrini. Odată cu condamnarea lui
Petrini, Matilda a fost pusă în discuție pentru
a fi exclusă din partid, fiind salvată de Mircea,
cu condiția ca ea să spună că „nu a știut nimic”.
„Degradarea iubirii dintre Petrini și Matilda,
este de părere Nicolae Manolescu, este o cădere
treptată în vulgaritatea sentimentelor și a com-
portării.” Atitudinea celor doi este acum una de
refuz al celuilalt, fără niciun fel de preocupare,
de menajare a persoanei cândva iubite. Anularea
dialogului prin violență destramă cuplul, care
divorțează. Matilda părăsește orașul, se căsăto-
rește cu Mircea, urmându-și drumul distructiv,
devenind tot mai sigur că, de fapt, Matilda, ase-
menea celeilalte mari iubiri a lui Petrini, Suzy
Culala, alunecă de la un bărbat la altul în virtu-
tea acestei legi a compensației și nu pentru că ar
fi descoperit iubirea.
De remarcat, în acest sens, talentul de portre-
tist al lui Marin Preda, un portretist magistral
al adolescenței, al femeii necăsătorite, al celei
căsătorite, al celei divorțate sau pe punctul de a
fi astfel, al candorii, al perversității, al miracolu-
lui, al absurdului feminin, al femeii la treizeci,
la cincizeci, la șaptezeci de ani, al cinismului, al
dăruirii sincere, al inteligenței, al farmecului și al
prostiei. Labilitatea psihică și involuția fizică în
timp dovedite de Matilda sunt sugerate de Preda
în roman prin proiectarea imaginii personajului
în oglinda mai multor reflectori. Pentru părinții
lui Petrini, de exemplu, ea este „muierea asta pe
care nimeni n-o înțelege”, iar pentru Petrini în-
suși, în momentul în care încearcă să o descrie,
aceasta este „frumoasă și urâtă”, avea mâinile cu
palmele mari, iar corpul „era voinic, picioare pli-
ne”, cu „părul bogat, castaniu” și chipul ei „nu era
frumos decât printr-un misterios suflu interior”,
adică chipul ei era frumos fizic „prin jocul extra-
ordinar al expresiei”, iar „fruntea și nasul ei erau
cam mici, nu într-o proporție favorabilă cu gura,
ai fi zis prea mare într-un obraz și el mare și cam
prea rotund”. Femeie stihială și contradictorie,
un adevărat lăcaș al demonilor, Matilda e când
perversă și naivă, când impunătoare și ridicolă,
cu instincte speciale foarte puternice, inteligen-
ță pragmatică, simț psihologic fin, cu evidente
calități materne. Cu o anumită atitudine față de
cultură, aculturală în esență, ea e o combinație
de snobism feroce și de totală confuzie a valo-
rilor. Dintre multiplele fațete ale relației erotice
din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, cea
mai frapantă se derulează sub semnul violenței
gesturilor, a suspiciunii intolerante. Privite din
unghiul relației erotice, Matilda și Suzi apar
drept personaje demonice, ininteligibile în ac-
tele lor și de aceea misterioase. Aproape ca la
toți marii scriitori moderni ai lumii, observăm
și aici o revenire la ideea cuplului ca nucleu so-
cial: Matilda - Petrică Nicolau, Petrini - Nineta
Romulus, Petrini - Matilda, Ion Micu (critic lite-
rar) - Ivona, Ion Micu - Clara, Ciceo - Lavinia,
Petrini - Suzy ș.a. Aflat la capătul a patru expe-
riențe amoroase catastrofale, care l-au impli-
cat existențial în chipul cel mai adânc (Nineta,
Căprioara, Matilda și Suzy), Petrini notează cu
amărăciunea unei mari deziluzii: „dacă dragoste
nu e, nimic nu e”. Femeie „fascinantă”, de mare
relief din proza lui Marin Preda, alternând în-
tre căderi și înălțări, Matilda este una dintre cele
mai interesante figuri feminine din literatura ro-
mână. Personaj principal, multidimensional și
referențial, Matilda este „misteriosul suflet abi-
sal, intrat și altădată în literatura română, însă
niciodată cu atâta forță și într-o desfășurare epi-
că atât de amplă ca în romanul lui Marin Preda”
(Eugen Simion).
■
Viorel Mărginean
Păun (2003), ulei pe pânză, 40 x 120 cm
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
cartea străină
Elena Ferrante și
nostalgia periferiei
■ Ștefan Manasia
Am fost sceptic față de moda literară Elena
Ferrante, care a entuziasmat - cum era și
firesc - librăriile românești, făcînd vînzări
bune pentru seria de autor promovată de Pandora
M, parte a Grupului Editorial TREI. Așa că am
amînat lectura scriitoarei italience (camuflate
sub pseudonim) pentru un timp dilatat generos.
Timpul acesta propice lecturilor - obligatorii, în-
delung amînate, hedoniste ori sicofante - a venit:
interminabilele luni de distanțare socială și au-
toizolare te împing, pînă la urmă, și „în brațele”
autorilor rejectați.
Despre Elena Ferrante se presupune că s-a năs-
cut acum aproape 70 de ani la Napoli (oricum, în
Italia meridională). Gustînd „bucuria anonima-
tului”, scriitoarea și intelectuala erudită protejată
de pseudonimul acesta savurează totodată și un
premiu special: inteligența și talentul unei femei
pot duce, iată, la succes literar planetar (și) în ab-
sența picanteriilor biografice - premiată, elogiată,
lansată in absentia, Elena Ferrante este considera-
tă de revista Time, în 2016, printre cei mai influ-
enți 100 de oameni de pe planetă.
Am citit, mai întîi, romanul ei de debut, Iubire
amară (L’amore molesto - 1992), tradus din itali-
ană de Cerasela Barbone: eu am cumpărat ediția
apărută la Pandora M în 2018. Traducerea sună
bine, fără să acopere stîngăciile debutului (poa-
te, inerente): cîteva confuzii de localizare a per-
sonajului, insistența pe psihologie pînă devine
psihologeală, pisălogeală. Elena Ferrante creează
un personaj feminin, Delia, care o impersonează
incontinent pe mama ei, frumoasa și nefericita
Amalia, pînă și dincolo de mormînt. Femeie inde-
pendentă și complicată - totul ne sugerează un al-
ter ego al scriitoarei - Delia se întoarce pe urmele
mamei, în locurile unei copilării insalubre, din su-
dul Italiei. Se impregnează de locuri, de arome și
duhori, de lumina și întunericul periferiei; retră-
iește, convulsiv, psihodrama maternă, adăugîn-
du-i (și nu vom ști pînă la finalul romanului cît de
autentic) condimentele unui personaj masculin
Viorel Mărginean	Găină și cocoș (2014), desen, acuarelă, 30 x 70 cm
fetișist, psihopomp - bătrînul Caserta. Efectul
de insolitare, șocul stranietății (perversiuni, ge-
lozii apocaliptice, violență primitivă, fetișism)
domină scriitura plăcută, atent însiropată fără a
deveni siropoasă: „Marea devenise o pastă violet.
Sunetele valurilor învolburate și cele ale orașu-
lui se combinau într-un amestec furibund. Am
traversat strada, evitînd mașini și băltoace. Mai
mult sau mai puțin ferită, m-am oprit să privesc
fațadele marilor hoteluri aliniate de-a lungul flu-
xului interminabil al mașinilor. Toate intrările în
clădiri erau în mod disprețuitor închise zgomotu-
lui traficului și al mării.” (p.118) În romanul ei de
debut, Elena Ferrante descoperă tonul, subiectul
(lumea colorată și violentă a sudului, statutul de
sclav al femeii) și o plăcere a diegezei care se hră-
nește din sine însăși, asemenea microsistemelor
anaerobe dezvoltate în peșteri închise etanș. Din
punct de vedere al performanței estetice, cartea e
mult inferioară Indiferenților lui Alberto Moravia
(marele romancier totuși debuta la sfîrșitul ado-
lescenței!!!) ori scriiturii visceral-experimentale
a unor Han Kang, Mariana Enriquez și Samanta
Schweblin (ca să numesc doar trei autoare „tine-
re” - nu poate fi dezamorsat înțelesul peiorativ al
adjectivului - vizibile astăzi în world literature).
După nouăsprezece ani și alte patru titluri edi-
tate, Elena Ferrante publică, în 2011, prima parte
din Tetralogia Napolitană, romanul L’amica geni-
ale. L-am descoperit tot în traducerea Ceraselei
Barbone (Prietena mea genială, Pandora M,
2018). Înțeleg acum, ceva mai bine, fenomenul
Ferrante. În primul rînd, scriitura prietenoasă,
confesivă și politicoasă te imersează în text, în po-
veste, în textura care acoperă destinele cîtorva fa-
milii napolitane din perioada imediat postbelică.
Violența, injustiția socială și sărăcia sînt decon-
spirate pe fiecare pagină, dar nu visceral, realist -
sînt doar poezie pastelată comparativ cu Gomora
lui Roberto Saviano. Un roman pus sub semnul
lui Dostoievski - autor tutelar pentru adolescen-
tele Lila Cerulo și Elena Greco - nu modifică
deloc conștiințele, nu antrenează o schimbare
radicală de ideologie. Scriitura muzicală, atent
ritmată convoacă lectorul hedonist, consumerist,
americanizat, cosmopolit - ceea ce, bunăoară,
un Pier Paolo Pasolini detesta din tot sufletul.
Albe sau negre, calde sau reci, pesonajele preiau
schematismul acelora din benzile desenate. Dar e
(și) o plăcere a spunerii și supunerii, un fetișism
al confesionalului în paginile cufundate-n oxizii
nostalgiei de scriitoarea napolitană, e ceva extrem
de intens care te absoarbe în text și te face să îți în-
scenezi insomnii ca să duci pînă la capăt încă un
capitol, să începi unul nou și acuma să-l termini
pe celălalt. Ca să dai (rareori) peste o ironie subtil
dublată de critica socială în fragmente de genul:
„La afișarea rezultatelor, profesoara a convo-
cat-o pe mama, i-a spus în prezența mea că mă
salvasem la latină doar datorită generozității ei,
dar că fără lecții în particular anul următor cu
siguranță n-aș fi reușit. M-am simțit de două ori
umilită: mi-a fost rușine pentru că nu fusesem
în stare să fiu bună ca în școala primară și mi-a
fost rușine din cauza diferenței dintre silueta ar-
monioasă, îmbrăcată decent a profesoarei,dintre
italiana ei care semăna puțin cu cea din Iliada și
silueta strîmbă a mamei mele, cu pantofii vechi,
părul lipsit de strălucire, dialectul supus al unei
italiene agramate.”(p.86)
Este o autoare pe care, cu siguranță, am s-o mai
citesc. Fie și numai pentru boost-ul de adrenalină
narativă & plăcerea autoflagelării. Într-o competi-
ție permanentă cu Lila (pe care o suspectează de
geniu!), iată ce trăiește Elena după ce, în vacanță
la Ischia, primește o scrisoare de răspuns de la cea
dintîi:
„Citeam și în timpul acesta o vedeam, o auzeam
pe ea. Vocea armonizată cu scrisul m-a copleșit,
m-a vrăjit și mai mult decît atunci cînd discutam
față-n față: era cu totul purificată de zgura vorbi-
tului, de confuzia oralității; avea o rigoare vitală
care, îmi imaginam, pesemne că-i revenea dis-
cursului în cazul în care fuseseși atît de norocos
încît să te naști din capul lui Zeus și nu din familia
Greco sau din familia Cerullo.” (p.224)
Pentru filoane, ca astea, de aur, am să mai ci-
tesc Ferrante, îmi zic.
■
1O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
memoria literară
Un poet uitat -
Mircea Ciobanu
■ Constantin Cubleșan
n primăvara aceasta (2020) ar fi împlinit 80
de ani (n. 13 mai 1940, decedat la 22 aprilie
1996) și scriind în continuare ar fi putut să-
și desăvârșească opera, și așa amplă (poezie, pro-
ză, publicistică, eseistică, traduceri din rusă și
greacă), Mircea Ciobanu fiind un spirit indepen-
dent, refuzând asimilarea în contextul generației
șaizeciste (oricum făcea o figură aparte) și nici
nu-și revendica vreun mentor, deși formula liri-
că barbiană este ușor recognoscibilă (asumată)
în poezia sa de începuturi - a debutat cu versuri
în paginile revistei „Tribuna” (1959) iar editori-
al, în 1966, cu volumul Imnuri pentru nesomnul
cuvintelor (în faimoasa colecție „Luceafărul” a
EPL), receptat încă de pe atunci ca o persona-
litate matură, distinctă (N. Manolescu). A fost
foarte apropiat de tineri, în calitatea sa de edi-
tor la „Cartea Românescă” susținându-i pe toți
cei cărora le recunoștea talentul. A publicat mai
multe volume de poeme dar producția epică (v.
ciclul Martorilor ș.a.) i-a eclipsat, în bună parte,
statutul liric, iar după 1989, cele două volume de
dialoguri cu Regele Mihai I al României (Nimic
fără Dumnezeu, vol. I-II, 1992, 1993, reeditate în
2004 și 2008) au făcut ca poetul să fie (aproape)
dat uitării în dezbaterile literare ale actualității;
Marin Mincu, în a sa Poezia română actuală. O
antologie comentată (vol. I-II, Editura Pontica,
1998; vol. III, 1999), nici măcar nu-l pomenește.
Reprezentativă, totuși, rămâne ampla antologie
Patimile (Editura Eminescu, București, 1991)
și, nu lipsit de interes, pentru evaluarea ideati-
că retrospectivă a creației sale, meditația asupra
destinului uman, din eseul La capătul puterilor.
Însemnări la Cartea lui Iov (1997).
Mircea Ciobanu resimte acut tensiunea vea-
cului în care, fatalmente, își conduce existen-
țialitatea: „E-n flăcări evul” zice, ca și Labiș,
de altfel („trăiesc în miezul unui veac aprins”)
numai că viziunea sa asupra atmosferei aces-
tuia este diametral opusă: „Veacul umblă spre
capăt, suflete-al meu./ Grindini bat din senin,/
Împărăteștile grindini, ascultă-le: bat din senin./
Unde-ar mai fi să te ascunzi?/ Eu, cu mintea în-
treagă și tânăr, spun iarăși:/ Unde-ar mai fi să
te-ascunzi?” (* * *), pentru ca, după numeroși
ani, în volumul Viața lumii (1989) reluând retro-
spectiv aceeași temă, să rostească evaluându-și
verbul: „Și despre mine, chiar nici un cuvânt?/ E
veacul la sfârșit și n-am spus încă,/ deși-l știam,
cuvântul care singur/ să-mi țină loc de nume și
poveste./ E veacul la sfârșit. Un rest din faima/
acestui soare mic vă stă și vouă/ pe creștet, nu
doar mie - astăzi însă/ n-am dat, în schimb, nici
ură, nici iubire,/ mi-a fost rușine, doar, și milă,
milă” (Sub soare). Ideea unei posibile ascunderi
din fața imperativelor epocii, se regăsește deplin
în discursul său poetic, alambicat, ermetic după
cum îl consideră critica vremii, poetul creîndu-și
astfel propriul univers al emoțiilor într-un soi de
abstractizare rafinată a verbului, în halouri bar-
biene: „Măsura timpului, sătul/ de-a fi zdrobit în
roți dințate -/ de ce-n rostire de pendul?/ de ce
în astre devorate// de foamea umbrelor și nu-n/
lăsata vouă așteptare?/ de ce în ape care spun/
de jos pătrarele lunare?” (Paloare). E o poezie
neoexpresionistă, după toate ingredientele ce-o
compun: „Oraș uitat de ploi - la porți căzuse/ în
urme duse praf aurifer/ și streașini fără cuib scă-
pau inele/ de viperă topită la dogoare/ Ce stâlpi
suiau, ce trepte! Lemnul ars/ suia ca spuma mării
la cădere/ și piatra-n var trecuse, alungând/ la
fluviul sec dulăi otrăvitori./ Culege ce-a rămas
în urma ploii,/ nebunule, și suie-n turn s-auzi/
arașul alb cum apa-l părăsește/ și cum, scăzut,
deasupra-l calcă suluri/ desfășurându-l: spațiu
bun să-nșele/ cu umbra de la turn - al așteptării/
și-al urii de sămânță crunt cadran” (Oraș uitat
de ploi). Învăluit în mistere, cu trimiteri spre un
fantastic thanatic - „sunt barcagiul, duc morții
în larg/ chiar în puterea nopții” - Vâsle - (viziu-
ne sibilinică, apreciază Marian Popa), universul
acesta are valențele unui gotic târziu, pe care îl
trataseră și cerchiștii sibieni altădată, în ritmuri
baladești pe care Mircea Ciobanu le fertilizează
acum dramatizând în sensul evadării din con-
textul realităților imediate: „Stă-n miez de turn,
stă clopotul de os -/ bătea în dungă ieri, zvârlea
în aer/ ogive și cupole, reci abside;/ în dungă-i da
cochilia - azi tace,/ un stern de strigă ară plin de
liniști./ Decât la ziua tecilor deșarte/ și-a suliței
în praguri negre sol,/ mai bine lasă-l spânzurat,
să-l bată/ doar unghiile strigoilor - și-atunci/
să dea de veste cernerea din lună./ Li s-a părut
acum, când s-a întins/ deasupra pieții pacea, ca
un gâde/ nu orbul funia a tras-o - și pe dale/ vezi
limba încă vie căutând/ cu zbaterea pereții curbi
odată;/ și clopotul, mai spui, e bolta gurii/ spre
care crește-n loc de sunet, sânge” (În loc de su-
net). Resimțirile angoasei diurne, se translează
în halucinante imagini, ipostaze grotești deduse
într-un context ireal: „În turn, sub roți de ornic,
pe sub stinse/ bătăi de gong, adeverit al simplei/
atingeri cu pereții, am la gleznă/ un loc deschis:
și dacă-mi laud rana/ ecou de mal înalt îmi in-
tră-n gură./ Ca ieri aflam ce zvon despre văr-
sarea/ de sânge prin păduri? Persistă-n pâlnii/
și dovedită-n aburul colinei,/ acum o cred, cu
ochii spre lunara/ descercuire, tălmăcită-n vise”
(Coborând).
Perspectiva de profunzime pe care o pliază
asupra înțelegerii lumii, în dinamica ei tempora-
lă, e de factură cosmogonică, în sens eminesci-
an: „La început a fost amurgul/ și lucrul însuși
era umbră. Umbra/ vibra-n văzduh cu sine, fără
umbră,/ și, nensoțită, dovedea mai lesne/ decât
acum când îmi îngână mâna./ Să cred că sunt -
dar sunt abia la ceasul/ rostirii și-al abaterii sub
streșini, nu când, pe ziduri, brațele suite/ (de șap-
te ori mai lungi!) arată câtă/ lumină a rămas ne-
cucerită” (Spun apei: la început a fost amurgul).
Apăsătoare e și atmosfera citadină, cu peisajul
său auster, pe care îl descrie într-un soi de pas-
tel mecanic, tot în linia expresioniștilor: „Ține,
traverse dospite-n argilă și smoală./ Fierului mă-
duva-i crește și lemnul se-ngrașă./ Dincolo fier-
be un dâmb dar acolo vederea/ tremură-ntrea-
gă sub aburi odată cu dâmbul./ Podul prelinge
Mircea Ciobanu
unsori, de la ghintui se umflă;/ iarba se-nvață cu
piatra și pâlpâie neagră./ Dunele-adună rugină
- otrava e-n spinii/ crângului rar care scutur-n
aer cărbune./ Ce nu știm despre secetă spune
pe trepte/ orbul acesta, care spre mine coboară”
(Despre secetă). E în totul un univers straniu,
nu neapărat trist cât ivit din obscuritatea fiin-
țării, cu elemente ce par a se descompune gro-
tesc, atinse de un duh al mortifierii, lâncezând
în glodul unui pământ amorf peste care se abat
neroditoare ploi de sare („Ninsori de sare, vinete
ninsori,/ voi nori fierbinți și viscole de sare,/ su-
dori uscate voi, ale mulțimii/ de robi” - Ninsori
de sare), o lume salvată prin armonia versului,
prin cântecul în sine pe care Mircea Ciobanu îl
rostește rostindu-se pe sine ca prezență imacu-
lată („Cum negura m-alătură în neguri,/ târziu
mă vei găsi și nu-mi vei duce/ pe umăr trupul
asuprit de sunet./ Neîntrerupt se toarce pânza-n
unghiuri/ și unde-i ceața sunt și eu, complice/
răstălmăcirii liniilor drepte,/ și-n cercul înnop-
tat pe unde umblu,/ scăpat din chingi pământul
îmi trimite/ berbecii lâncezi, turmele mâloase”
- Cum negura).
Poezia din urmă (Viața lumii, 1989) e con-
struită alegoric, încărcată de faptele unui diurn
solicitant, într-o participare marcată de fiorul vi-
talității renăscut, ce devine lucid și solicitant în-
tr-o sentință majoră a lumii: „Bine-a fost, aici pe
pământ,/ mai bine de-atât nici cu gândul n-am
fi gândit să ne fie.// Acum coboară întunericul,
dar nu cel de ieri./ Acum bate un vânt cum n-a
mai bătut de când lumea,/ văzduhul s-a urnit
deasupra spinărilor noastre ca printr-o miriște,
toamna/ o roată ce se rostogolește din munte și
ne prinde sub ea” (De pe pământ). E momentul
în care, nostalgic și solemn deopotrivă, își scrie
un soi de epitaf în care se definește pe sine, lu-
cid: „Am fost poet în vremea lui Ahab./ Vântul
trecea pe deasupra,/ îmbătrânind tot mai puține
cuvinte spuneam./ Stam între dune, scriam pe
nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița
lui/ neștiutoare de semne [...] Știu că e frig și
c-am fost,/ sub Ahab, vinovat de trufie./ De mâ-
nia lui, ah, n-am cântat,/ de tristețea lui n-am
scris o vorbă” (Vântul Ahab).
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
11
poezia
■ Maria Nicolai
Planetarium	tricotează pulsul adorației Pieptar de cuvinte
Mâinile tale zemoase	la încheietura vieții
Mi-au sorbit mângâierile	Te îmbrac să-mi fie cald
Până la cuticulele nopții Saturn după Saturn Apoi și-au băgat unghiile-n gând	dincolo...
Să-mi scoată dorul Rumenit de luna plină	Duel
Ce obraji pârguiți are cerul	Lună plină.
Care se-adapă din căușul luceferilor!	În cerul gurii tale
Cuvântul tău aduce cu sistemul solar,	Sfârcurile consoanelor
Privirea ta miroase a stea căzătoare.	Împing vocalele lehuze
Te-am așteptat până la carâmbul	Pe buza prăpastiei
inimii	Am gustat dulceața contururilor
Ancorând într-o constelație de	zaharisite
meteorit.	Și pielea clipelor vătuită Ca o scrisoare de dragoste netimbrată Lună plină.
Copcă	Tăcere alpină curgând În afluenții brațelor tale
Am putea să dăm pe dinafară de	Unghii în peșteră
fericire	În privirea pustnică
Dar suntem prea goi pe dinăuntru	Păduri de smirnă mângâie
și-n noi înfloresc ramuri de iarnă	Soarele gol odihnește
ce nămețesc pragul dorului Aburul dintre noi e prea fraged, pojghița cuvintelor se fărâmițează blând	Ca un foc de pistol.
iar inimile rămân în bastoane chircite să se-audă mocnit	Gadget
În undiță, tăcerea dintre cer și	Își trage răsuflarea,inima,
pământ...	tastatură miocardică pe care s-au bătut monede fără chip Sufletul a rămas fără memorie suplimentară
Cadastru	iar pentru dragostea argăsită se descarcă altă aplicație de
Sub pielea zidului un șantier de vise	neprețăluit
la roșu	care să aibă ac de cojocul
O crustă înmiresmată de blesteme, poroase țipete pe schele În vene sângele un arhitect, tot dăltuind mortarul de sub gene Uite, s-au prins bulbii de cărămizi	hackerilor...
Ca o neprihănită umbră, cuvintele omizi adăpostind	Lift
Aceste târâtoare piramide.	Sufletul tău era o scară fără balustradă Te atingeam pe trepte Cu vârful tăcerii
Ca Noe	Cădeai în mine ca-ntr-un gol locuit
Neînduplecat scripete al sufletului	De vitralii
Navigator prin râul întâmplărilor.	Plonjam în tine ascuțit,ce
O sumedenie de țărmuri	ordalii!
Ce va să se-așeze	Uneori scara ducea la cer,
Precum ecoul sirenelor odinioară, astupat de ceara din inimi... Blană	Alteori nicăieri... Dispoziție Între două absențe respir
Un ac de siguranță	aerul surdo-mut
trece prin ochiurile inimii	Ce poftă de pedeapsă
Sentimente cu fir de lână	colorează răsăritul...
Maria Nicolai
Palimpsest
E o tăcere, piele și os
ciorchinii iernii-mi strepezesc mânia
de-o palmă
alunecă sănii pe trup,dureros
Iau forma tandră a cuțitului fără lamă
Vorbe cu beregata colorată-nadins
corăbii de sânge sterp și mirodenii
în clepsidră tot navighează fără folos
scriu ochii pe epidermă...
Recenzie
De la o vreme cărțile au buze
bine conturate
Cuvintele să intre mai bine în
gura lor
Și să rămână acolo
necunoscute
Cu cărți de vizită de-o
șchioapă, litere umflate cu
silicon numai bune pentru
recepții decoltate chemând
suav taxiurile din ușa
somptuoasă a bibliotecii
De la o vreme, coperțile cărților
au devenit niște căi ferate pe
care scriitorii fac manevră
Niște marfare au devenit
cuvintele fără accize, ca un sac
de tutun, un fum încolăcit ca
șarpele
Care pentru a nu se plictisi a
caligrafiat numele lui Adam
Până când Dumnezeu plictisit
a făcut o recenzie.
■
12
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
proza
Amintiri divulgate inutil
■ Nicolae Iliescu
Mă uit la o piramidă a populației scoa-
să de World Life Expectancy în șai-
sprezece limbi (printre care și limba
română) și văd că în România în anul 1955 po-
porul de la 0 la 4 ani era spre 5 procente, iar în
2020 este de 2%, în vreme ce porțiunea cuprin-
să între 65-69 era de 2% și acum o întrece pe
cea a nou-născuților, spre 3 procente. Așadar,
generația noastră îngroașă astă piramidă de la
naștere și până acum și mișcă în pâlnia respec-
tivă în continuare. Ce-i drept, până prin 2050,
când se opresc previziunile, toată lumea face la
fel, nașterile se diminuează iar desenul devine
ca un fel de cârnat umplut uniform.
Oamenii își împart spațiul precum animale-
le.Timpul, spațiul convențional,obiectele care îl
compun pe ăsta.O halcă mică de univers.Apoi
se deplasează pe niște coordonate fixe,stabile,
stabilite.Păsările se fâțâie între cuib,câteva aco-
perișuri,vreo doi,trei pomi din parc și un cub
mai mare sau mai mic, mai puțin confortabil,
de aer.
Noaptea face un popas pe clopotul de
praf al orașului.Străzile sunt mereu înmuia-
te dis-de-dimineață de cisternele salubrității
municipale.Pașii nu răsună, doar blacheurile
zdroncăne pe asfaltul peticit. O lumină epilep-
tică, Doamne iartă-ne și apără, se scurge pe pe-
reții caselor și pe caldarâmul ulițelor. Fâțâieli
fâșâite și hodorogeli de mașini și tramvaie,zgo-
mot de metal la încheieturile intersecțiilor.
Am pornit să ne cunoaștem într-o zi de luni,
de la primele ore ale dimineții. Aerul era în
mișcare și mirosea a nou, soarele galben par-
că mustăcea de plăcere și plutea peste tot o
stinghereală ca de început de veac. Dimineața
se prezenta obișnuită, copioasă, sârguincioa-
să, scrobită, de încrucișare a verii cu toamna.
Timpul : statornic, orizontal, potrivit. Fiecare
dintre noi avea partea lui de singurătate și de
sfială a adolescenței abia mijite din copilărie.
Băieții în costume de sac sau de tergal, de la
Romarta sau de la Confecția, fetele în clasicul,
obișnuitul sarafan, obișnuita coafură prevăzu-
tă cu bentița obligatorie. Combinări spontane,
combinații întâmplătoare ale vieții. Matricole
tinerești, cusute sau lipite cu capse. Zâmbete,
păreri, sfaturi, mici orgolii, întâmplări, suges-
tii, reclamații, chiul, preumblări prin Cișmigiul
adiacent și adjuvant, ca un probiotic însoțitor
al unei pastile mai greu de înghițit. Apoi clădi-
rea, care parcă niciodată nu era îndestulată de
lumină, austeră, cu arcade creponate și brodate
cu oarece cărămidă aparentă, ruginită, palidă,
istorică, vegheată de un castan noduros și în-
cărunțit cu vedere spre cofetăria „Lămâița”, cu
geamuri învelite în plasă, plasă zgâlțâită me-
reu de mingile din curte, din curtea interioară.
Liceul „Gheorghe Lazăr”, bulevardul Gheorghe
Gheorghiu-Dej, numărul 28 : autobuz : 38 ;
tramvaie : 2, 3, 12, 20 ; troleibuze : 84, 85, 88, 89,
90, 92. Decretul de înființare datează din anul
1860 și se datorește domnitorului Alexandru
Ioan Cuza.
Un poet asemuiește liceul unui soi de cimi-
tir al existenței. Un profesor care a ajuns la un
moment dat și șeful unei instituții academice
mi-a destăinuit odată că și-a urât adolescența.
Băieții din Strada Pal, o gașcă ce a umplut o
carte de tinerețe, adică de citit în tinerețe, se
desfășoară tot așa, printre profesori severi și
printre trăiri acre, mohorâte, violente, obtuze.
Cartea lui Grigore Băjenaru, Cișmigiu & Comp.
vorbește fix despre Liceul Lazăr și despre ane-
xa sa inseparabilă, despre profesorii mai mult
mai puțin deschiși la minte și la suflet, pre-
cum și despre pățaniile zgomotoase ale alum-
nilor. Zvonuri, mărturii, calomnii, întâmplări,
fugi. O fugă, două fugi. Fugă de Bach, fugă
de realitate, fugă de iubire, fugă de responsa-
bilitate. Pentru mine, liceul a fost o dezvolta-
re a existenței din curiozitate, a unei existențe
exoftalmice și proaspete. Un mod de a trăi, o
nerăbdare, o descoperire. Dacă e să ne scufun-
dăm printre coridoarele memoriei, care ne lasă
fiecăruia un soi de nisip cântător și un soi de
amărăciune menajeră, cred că mulți dintre noi
trăiam doar cu bucuria inconștientă a bucuriei
de a trăi. Dacă nu toți. Pe atunci nu exista selfie,
nu aveam aparatura de astăzi ca să ne arătăm
acum cu fală și să ne recunoaștem, dar aveam
mișcările zidarului și structura dezordonată și
nedumerită și chiar sufletească de poet.
Era cam pe la începutul clasei a douășpea
când am fost trimiși cu toții la un cabinet de
orientare școlară și profesională, undeva, în
blocul „Gioconda”. Trecusem pe o foaie de hâr-
tie trei opțiuni : Drept, Medicină, Filologie.
Doctorița Racoveanu îi spusese maică-mii, fie-
le amândurora veșnică amintirea și pomenirea,
să nu merg în avocățeală fiindcă mor de foame.
Așa era percepută astă școală din care ieșeai
de regulă jurisconsult pe la vreun IAS sau pe
la vreo întreprindere de bobinaj sau cartonaj.
Coca Enescu, actriță cu care făceam lecții de
dicție - aiurea, am fost de trei, patru ori după
care m-am lipsit, căci dorea să-mi scoată „r”-
ul din vorbire ! - îmi spunea la fel, că n-am ce
căuta acolo cu gângăveala mea graseiată. Ba
mi-l mai dădea exemplu pe Mircea Șeptilici -
cine-și mai aduce aminte de acest om și actor
excelent care rula consoana lichidă ca nimeni
altul ? Pentru mine Drept însemnau Maiorescu,
Kogălniceanu, „Junimea”. Cred că auzisem și
despre Istrate Micescu de la un unchi cam pi-
langiu dar foarte bun de vorbă din Ploesci, de
fapt tot născut în arealul raialei Ibrăilei, dar tră-
it și școlit în urbea lui Nenea Iancu. Școlit în
sensul școlii de artă și meserii, căci ‘mnealui,
Nenea Lungu, îmi făcea toate ramele și casetele
de la traforaj !
Eram o mică uzină. Zece clase cu aproape
trei sute de elevi într-un an. O sală de cinema-
tograf, cu balcon cu tot. Un bloc cu două scări,
cu șapte etaje și cu o mansardă. O sală de teatru.
Cu mașiniști, croitori, costumiere, luminiști,
iluminiști, regizori de scenă, profesori, cancela-
rie, amfiteatru, ceas, laborator, sală de gimnas-
tică și de festivități, bibliotecă, pereți și mai ales
Cișmigiu. Mai ales Cișmigiu, cu alei, flori, ca-
zemată, cotloane, Buturugă, lac, Monte Carlo,
pătrățică. Pe atunci eram Miki, Dodo, Uță,
Parșivu, Radone, Neamțu, Upi, Ionu, Blume,
Foxul, Lămâie, Bibi, Fane Balamuc etc. Apoi am
început să avem nume și prenume, stare civilă,
diplome de bună purtare, doctorate, meserii,
familii etc. Dintr-o familie inconștientă am in-
trat în alta sau în altele conștient, arzând etape-
le, arzând iubirile, arzând tinerețea etc.
Un coleg care mi-a rămas prieten apropiat,
deși trăiește într-o altă dimensiune mi-a des-
tăinuit că de-abia după douăzeci de ani de stat
în acea indiferență fecundă a început să viseze
în franceză. Eu am visat timp de aproape două
decenii după terminarea liceului numai exa-
mene și frici. Poate asta să fi însemnat și foa-
mea de viață. Mi-aduc aminte că unei colege de
clasă i-am scris pe-o poză să nu deosebească
niciodată înfrângerile de victorii. Cine știe ce
citisem și mai ales cum citisem. Nu știu nici
acum dacă este vreo diferență între ele așa cum
nu știu care-i distanța dintre laudă și dispreț.
Școala te pregătește pentru premii, nu te învață
să treci peste eșecuri, te șlefuiește pentru cari-
eră, nu te prea învață să trăiești, să te miști pe
trotuarele existenței, să nu te lovești de lume, să
știi să stai pe bancă și să te uiți în gol, așa, spre
soare și spre tufele de trandafiri. Trandafiri care
sunt poetici, colorați, gâlgâie mireasmă prin ei
dar sunt prevăzuți și cu țepi.
Cu toții alcătuim un singur personaj, plecat
din blocurile sau din casele mai vechi din zonă,
zonă în mare parte dărâmată astăzi, călătoriți
apoi prin școli și prin viață, cu chiu, cu vai, cu
hârtoape, prin târșuri, prin hățișuri, prin diverse
cotloane ale universului ăstuia mic, un personaj
care a probat veșmintele existenței pe mai mul-
te continente, în mai multe lumi, în mai mul-
te anotimpuri. Anotimpurile se numesc aici și
acum sezoane, limba pe care o știm de la doam-
nele Fotache sau Niculiu sau Iordănescu, de la
domnii Opriș sau Mitru sau Daisa se schimbă
necontenit în funcție de valurile orei omenirii.
Noi, chiar dacă poate nu ne face plăcere să re-
memorăm toate clipele adolescenței și tinereții,
chiar dacă nu ne face plăcere să ne scufundăm
în subteranele ce adăpostesc înfrângeri scrâșni-
te sau victorii efemere, chiar dacă ne mai facem
câteodată că am uitat numele fiecăruia și că am
stat în aceeași bancă sau poate chiar dacă ne
îmbrățișăm prea agasant de entuziast, noi ăștia
suntem aceiași, sculptați în aceeași vară și pe
aceeași coloană de lumină. Mulți dintre noi au
rămas doar cu fotografiile din album, absențe-
le lor vor fi motivate cu timpul, însuși Timpul
își va îngroșa vocea, arterele și capilarele și va
rămâne din el doar nisipul pustiu al amintirii.
Dar până atunci, fiecare prezență în curtea șco-
lii va oferi hrană și bucurie memoriei.
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
13
studii
Întemeierea pe goluri
■ Adrian Lesenciuc
n urmă cu mai bine de șapte ani, în urma unei
aplecări speciale asupra raporturilor limbă-gân-
dire-limbaj, aduceam în dezbaterea publicului o
posibilă teorie construită pe un set de șase propoziții
sau enunțuri teoretice. Evident că respectivele pro-
poziții urmau a fi testate, în înțelesul proiecției epis-
temice popperiene, respectiv comparate cu faptele
lingvistice și propozițiile de observație, deși inten-
ția mea nu era aceea de a oferi o teorie popperiană
articulată, ci de a deschide un orizont epistemic, o
paradigmă în înțeles kuhnian. Am pornit la drum
de la o sinteză a cunoașterii științifice și metafizice
și am oferit spre dezbatere cele șase enunțuri, unele
supuse ulterior evaluării prin modelare matematică,
fractală:
i.	Limba este o structură de goluri-concept.
ii.	Golurile-concept sunt modelate cultural și
transmise tuturor membrilor comunității lingvisti-
ce.
iii.	În procesul învățării limbii (incluzând în-
vățarea creării în limbă) golurile limbii se umplu
cu conținut semnificat în funcție de experiența uti-
lizatorului, de propria grilă de valori și de propria
Weltanschauung.
iv.	Comunicarea în cadrul comunității ling-
vistice presupune punerea în relație a acelorași
structuri de goluri-concept (pattern-uri comunica-
ționale) și a conținuturilor diferite (conotate indivi-
dual) ale acestor structuri de goluri.
v.	Comunicarea interculturală presupune
punerea în relație a structurilor de goluri-concept
diferite și a conținuturilor diferite.
vi.	Pattern-uri comunicaționale comune se
regăsesc în culturi diferite, prin urmare comunica-
rea interculturală poate începe de la fixarea structu-
rii comune de goluri-concept1.
Chiar dacă lucrările și prezentările pe această
temă au avut o consistentă deschidere, fiind invitat
să le ofer în diferite spații culturale, am simțit că des-
chiderea reală s-a produs doar în spațiul latin, în spe-
cial în Italia și Portugalia. Iar propozițiile teoriei au
fost extinse la nivelul altor coduri culturale, în acord
cu proiecția lingvistului francez Emile Benveniste,
care considera că limba este interpretantul societății
și că, prin urmare, o conține („la langue contient la
societe”)2. N-am încercat o interpretare a propriei te-
orii asupra golurilor-concept (și, implicit, a modului
în care ea poate fi receptată adecvat) în termenii pro-
gramării colective a gândirii reprezentanților unei
cadru cultural, în baza căreia Geert Hofstede a iden-
tificat dimensiuni culturale independente statistic
în raport cu conținuturile și pattern-urile de idei, cu
adecvarea relațiilor sociale la mediu, cu rolurile di-
feritelor tipuri de diferențiere socială în cadrul unei
culturi, cu modelele comunicaționale dominante,
cu socializarea noilor membri etc3. Dar am găsit că
de-a lungul încercărilor de întemeiere, diferite spații
culturale au oferit căi proprii de interpretare a „go-
lului” în termenii physis -ului sau în afara lui. Grecia
Antică a deschis ambele căi ale interpretării: pe de o
parte prin Democrit și Leucip, apoi prin epicureeni,
pe de alta prin metafizica greacă, dată fiind apeten-
ța grecilor pentru „aplecarea gândirii asupra ei în-
seși” (Mircea Arman)4. Atomismul lui Democrit se
separă de preceptele eleaților și aduce în prim-plan
elemente primordiale indivizibile, atomii, ocupând
un spațiu gol - cosmosul -, în care se manifestă prin
întindere și mișcare. Existentului vizibil, plinului (to
on) i se opune vidul, neantul, golul (to menon), dar
această raportare a fost (și continuă să fie) percepută
mai degrabă ca reflexie negativă, ca exaltare a nega-
tivului (Lucian Blaga): „Democrit gândea materi-
al-plastic în forme ideale, ca toți grecii”5.
A gândi (inclusiv limba) în termenii golului este
atipic spațiului cultural european și presupune efor-
turi de înțelegere. Probabil din acest considerent un
model bazat pe golurile-concept se poate încadra
cel mult în zona „plăsmuirilor”, cum spunea Blaga,
fie ele și „corporal-ideale”. Dar în termenii aceleiași
corporalități - adică înainte de a căuta fundamente
metafizice - golul poate fi interpretat prin „utilita-
tea” lui fizică. Iată, în acest sens, un arhicunoscut
exemplu din Cartea despre Tao și virtuțile sale a înțe-
leptului Lao Zi6, mai precis versetul XI:
„Cele treizeci de spițe se înmănunchează în bu-
tucul roții - locașul gol [al roții] ascunde folosul ca-
rului.
Se frământă lutul și se plămădesc oale - locașul
lor gol ascunde folosul oalelor.
Se dăltuiesc porți și ferestre, durându-se încăperi
- folosul încăperilor se găsește în cuprinsul gol al
acestora.
Prin urmare ființa slujește drept reazem, iar nefi-
ința aduce folosul.”
Nu caut interpretări taoiste - cum o face de câ-
teva decenii fizica însăși, în principal prin Fritjof
Capra7 - ale unei teorii ale cărei fundamente provin,
totuși, din cunoașterea științifică a secolului trecut
european. Interogând paradigmele transcendentală,
fenomenologică și hermeneutică, focalizându-mă
pe cea din urmă cale, mai precis pe hermeneutici-
le reductive (dar nu pe etimonul funcționalist, ci pe
funcționalitatea structuralistă), am ales să exploatez
golul-concept din nevoia de a duce la capăt proiecții
neîncheiate privitoare la potențialități. Așadar, chiar
dacă este simplu ca, în analogie cu funcționalitatea
golului în viziunea taoistă să justific „folosul” lo-
cașurilor goale ale limbii, în înțelesul ei de produs
cultural deopotrivă aparținând individului și co-
munității, nu acest gen de speculație este ceea ce
urmăresc. Cum nu am urmărit, de la bun început,
să argumentez, să justific sau să exemplific prin apel
la gândirea taoistă proiecția teoretică intenționată:
„Limba [...] poate fi înțeleasă ca un sistem de
goluri-concept, ca un sistem de potențialități inter-
mediind relația dintre conținutul noțional și expre-
sia acestuia, indiferent de forma de punere în operă.
Golurile-concept, pe cale a se activa, sunt predefi-
nite cultural; sunt posibilități ale limbii puse în va-
loare în manieră individuală, în baza unei matrice
colective (cultura). Limba, în fapt un organism viu,
presupune angajarea utilizatorului în raporturile cu
ea prin prisma exploatării potențialităților. O limbă
nu se învață în sensul realizării de echivalențe între
convențiile lingvistice; nici nu se poate pune proble-
ma unei asemenea angajări fără a lua în discuție o te-
orie a adevărului consensual, dar chiar și în acest caz
reprezentările ar diferi la nivel conotativ. Conținutul
conceptual diferă, așadar, de experiența de viață,
de grila de valori, de grila perceptivă a locutorilor.
Indiferent de structura de goluri-concept, dinami-
că și fluidă, modelată cultural, comunicarea între
membrii aceleiași comunități lingvistice presupune
negocierea în baza grilei comune de valori a înțe-
lesurilor diferite, presupunând conținutul noțional
cu care se umplu golurile-concept. Prin urmare, o
limbă în uzul cotidian înseamnă o punere în balanță
a structurii de potențialități și o negociere pe mar-
ginea conținuturilor puternic conotate individual”8.
Prin intermediul acestui articol am încercat o re-
flectare mai degrabă asupra potențialității unui spa-
țiu cultural de a înțelege și asimila o teorie construită
diferit de pattern-urile de gândire occidentală. Iar
această întemeiere pe goluri-concept este ușor de
înțeles în universul cultural chinez unde Tao însuși
înseamnă neființă (wu), în sensul de non-manifesta-
re, unde Tao se supune din primul verset convenției
numirii fără posibilitatea acoperirii golului-concept
infinit: „Numele [său] poate fi numit, [însă acesta]
nu este numele veșnic” (versetul I), unde numirea
este legată de formă (similar alveolei modelate cul-
tural a cuvântului, utilizat în interpretarea noastră),
unde golul primește valențe diferite, inclusiv geogra-
fice și unde „valea” este asociată nemuririi (versetul
VI), cu mențiunea că termenul gu, tradus prin „vale”
semnifică vidul, golul, dar înseamnă și „a hrăni”, „a
cultiva”, „a desăvârși„. Nu caut explicit asocieri între
proiecția teoretică propusă, aceea a golurilor-con-
cept ale limbii pe care se întemeiază gândirea, limba-
jul, vorbirea, implicit cultura, ci îndrăznesc să cred
că în culturile Extremului Orient lumea celor „zece
mii de ființe și lucruri”, adică a ceea ce poate fi rostit
(ke dao) poate fi asimilată lumii celor „zece mii de
semnificații”.
Să lăsăm pacea interpretării să se așeze prin apel
la un alt verset taoist, XLV: „Împlinirea desăvârșită
se aseamănă neîmplinirii; folosul său este neostenit.
Plinătatea desăvârșită se aseamănă golului; folosul
său este nesfârșit”9.
Note
1	Adrian Lesenciuc. (2012). Linguistic Fundamentals Of
The Theory Of Concept-Holes. În Stanca Măda & Elena Buja,
Structure, Use, And Meaning. Linguistic Studies. Cluj-Napoca:
Casa Cărții De Știință. pp.169-186.
2	Emile Benveniste. (1974). Problemes de linguistique genera-
le, II. Paris: Gallimard, p.95, v. și proiecția anterioară, din 1966,
în care cultura nu poate fi definită decât în termeni lingvistici:
„Cultura se definește ca un ansamblu foarte complex de repre-
zentări, organizat după un cod de relații și de valori: tradiții, reli-
gie, legi, politică, etică, arte, tot ceea ce omului, în locul în care se
naște, îi vor fi impregnate în conștiința cea mai profundă și care îi
vor conduce comportamentul în toate formele activității sale; ce
este deci dacă nu un univers de simboluri integrate într-o struc-
tură specifică și pe care limbajul le manifestă și le transmite?”
(Emile Benveniste. (1974). Problemes de linguistique generale, II.
Paris: Gallimard, p.33).
3	Geert Hofstede. (2001). Culture’s Consequences. Comparing
Values, Behaviours, Institutions and Organizations across Nations,
second edition. Thousand Oaks, CA: , Sage Publications, Inc. p.9
4 Mircea Arman. (2013). Metafizica greacă. București: Editura
Academiei Române; Cluj-Napoca: Tribuna. p.195. Mircea
Arman, sintetizând gândirea greacă a antichității, constată că
existența nu este gândită în principal prin observația directă asu-
pra naturii, ci că există, mai degrabă, o deschidere spre autore-
flectare, presupunând reflectare mediată a physis-ului.
5	Lucian Blaga. (2015). Trilogia valorilor. București:
Humanitas.
6	Lao Zi. (1999). Cartea despre Tao și virtuțile sale. Traducere
din limba chineză veche, introducere, comentariu și note
de Șerban Toader. București: Editura Științifică, Biblioteca
Orienthalis. Ă.47
7	Fritjof Capra. (1999). Taofizica. O paralelă între fizica mo-
dernă și mistica orientală. București: Editura Tehnică. 256p.
8	Adrian Lesenciuc. (2020). Teoria golurilor-concept. Un mo-
del fractalic al raporturilor limbă-cultură. Postfață de Mariselda
Tessarolo / The Theory of Concept-Holes. A Fractal Model of
the Language-Culture Relationship. Afterword by Mariselda
Tessarolo. Manuscris. p.29.
9	Lao Zi, op.cit., p.125.
■
14
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
Elegia absenței (I)
■ Christian Crăciun
Viorel Mărginean
Arbore și păsări (2014), desen, tuș, 50 x 65 cm
n eseul la care lucrez „Anatomia și fiziologia
lui A”, despre poetica anatomiei, a corpului și
a abstractului în lirica lui Nichita Stănescu,
inevitabil un capitol aparte îi este dedicat „Elegiei
a zecea”.
Există un text având ca temă însăși Anatomia
abstractă, acest oximoron constitutiv al poeziei lui
Nichita Stănescu. Este cea de-a zecea dintre elegii.
Poemul vorbește despre corpul cosmic și despre
corpul uman ca imagine a acestuia. Și despre cu-
noașterea de-necunoscutului. Este un poem des-
pre cel-de-nedenumit și despre imposibilitatea de
a-l percepe din cauza pierderii „organelor sferei”.
Rana insistent invocată reprezintă însăși prezența
cosmică. Văd acest text ca pe un imn al apofatis-
mului. Al căii negative pe care se situează la un
moment dat orice poet. Care se lovește de o du-
blă interdicție, căci omului/poetului îi lipsesc a.
organul perceperii Unicului indivizibil, continuu
și b. limbajul în care să redea această meta-per-
cepție. „Invizibilul organ”, respectiv „Cel fără
de nume fiind” sunt sintagmele care denumesc
această îndoită absență, interdicție, denumită în
text și rană. De altfel, poezia întreagă a lui Nichita
Stănescu este de tip apofatic, cultivă calea negati-
vă care-l obsedează tot mai accentuat de-a lungul
operei, mai ales spre ultimele volume. Jocul nega-
țiilor care abundă în text presupune restaurarea
acestui Trup al cosmosului, inaccesibil simțuri-
lor discontinui. O hermeneutică a poemului nu
poate să nu țină seama de traiectoria descendentă
a cunoașterii. „Sunt bolnav. Mă doare o rană...”
sună axiomatic. De aici „curge” întreaga structură
demonstrativă a textului. Omul este ființa ontolo-
gic bolnavă, rănită. De o „fugă” abstractă, pentru
că ea zdrobește ființa. „..rana ek-sistenței care se
asumă pe sine ca existență”1 este subiectul plân-
sului elegiac. Aici trebuie înțeles cum se cuvinte
misteriosul motto, peste care s-a trecut în genere
prea ușor. Cred că el trebuie citit nu ca persoana
I a lui A fi. Nu este nimic psihologic, subiectiv în
conținutul poeziei, care comunică abstract și abs-
trus despre cunoașterea transcendentului. Ci se
cuvine citit cu trimitere la celebra auto-definire
„Eu sunt cel ce sunt”, Ego sum qui sum, eyw eîp o
wv. (Exod 3.14). Pe El îl vizează poemul. Cu una
dintre traducerile posibile (vezi Septuaginta vol.
1,	p. 201) „Eu sunt fiindcă Eu sunt”. Văd în cei
doi „sunt” cu care începe poemul (cel din motto
și primul cuvânt) două cuvinte diferite. De altfel,
în ediția pe care o folosesc2 este (oare din eroare
tipografică? Și dacă nu?) o diferență de grafie în-
tre cele două verbe: sunt în motto și sînt în restul
poemului. Primul este, în perspectiva mea, ros-
tirea divinului. El i se adresează poetului profet.
Al doilea este predicatul existențial al omului.
Asupra acestei supreme tautologii poartă textul
nichitian. „Ziua neînserată” s-a pierdut. Organul
inexistent „cu seara mi-a dispărut simultan”. Aici
se cuvine citit: mi-a dispărut odată cu seara, cu
apariția serii, adică a lipsei „luminii neapropi-
ate” - 1 Tim. 6.16”... Subiectul acestei propoziții
este „invizibilul organ”. Cel în căutarea căruia se
lansează poetul până la martiraj. Ambele expre-
sii, „ziua neînserată” și „seara dispărută” trimit
la pre-timpul paradisiac. A căuta să-l înțelegi pe
Nichita rațional -discursiv (copernican) este pier-
dere de vreme, el trebuie citit extatic (ptolemeic),
instantaneu. Într-un fulgerător acum. Așa cum a
scris. Procesul facerii poeziei este la el parte esen-
țială din mesaj. „Omul din cosmos” și „cosmosul
din om”3 se întâlnesc în rostirile lui sibilinice.
Discontinuitatea este principala caracteristică
a simțurilor, pe câtă vreme El este fundamen-
tal continuu. Și mai este o trăsătură de amintit:
„invizibilul organ” nu înseamnă „inexistentul” ci
organul-care-nu-se-poate-vedea-pe-sine-însuși.
Negativitatea apofatică ne trimite informații din
acel poem numit Necuvintele. În multele încercări
de a defini acest concept poetic esențial nichitian,
am uitat să observăm că, în textul care încheie
volumul cu acest titlu, nu este deloc vorba despre
cuvinte, ci despre organe anatomice și despre ges-
tul fundamental de a apuca cu mâna și de a auzi
sevele ascunse ale lumii. Nimic despre cuvânt, cel
puțin la primul nivel al lecturii. Pentru că simțurile
sunt ele însele cuvinte, altfel de cuvinte, necuvinte.
„Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt
care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează
semantica unui cuvânt care nu există. Semantica
precede cuvântul”4. Iar teologia apofatică este o
teologie a numelor. Adică a felului în care poate
fi numit Nenumitul 5. Avem de-a face cu o poezie
a transmutației. Citez dintr-un studiu de fenome-
nologie teologică6 „...nu vederea, ci atingerea este
cel mai filozofic dintre simțuri, deoarece atinge-
rea este anterioară, mai generală și mai legată de
ta pragmata decât vederea./.../ cuprindem forma
lucrurilor care există și astfel le cunoaștem, prin
atingere ajungem la diferențierea formelor, care
este o condiție necesară a cunoașterii. A cunoaș-
te înseamnă a atinge”. Comentează Manoussakis:
„însă nu orice fel de atingere ar putea să exem-
plifice cunoașterea, ci numai apucarea. Sufletul
se întinde către lucruri, ca o mână pregătită să le
pipăie și să le apuce”. Iar Heidegger mersese chiar
mai departe, în cursul său despre Parmenide7:
„mâna a apărut doar din cuvânt și prin cuvânt.
Omul nu «are» mâini, ci mâna este cea care ține
esența omului, deoarece cuvântul, ca domeniu
esențial al mâinii, este temeiul esențial al omului”.
Și, pentru că această atingere cerească trebuia nu-
mită cumva, Nichita a inventat necuvintele, care
nu sunt ne-cuvinte, anti-cuvinte sau non-cuvinte.
Sunt gesturi ontologice. Elegia pe care o citim aici
este una despre nenumit. Pentru că „Numele nu
are nume în nici o limbă”8.
Revin, după acest ocol în teritoriul necuvinte-
lor, la Elegia a zecea. Ocolul a fost necesar pen-
tru a sublinia că prefixul negativ ne- nu este un
simplu manierism, un joc modernist de inventică
lexicală, pastișat mai apoi de destui. El ne poar-
tă direct în inima adevăratei cunoașteri poetice.
Care nu poate fi discursivă, căci ceea ce trebu-
ie cunoscut nu are nume, „cel fără nume fiind”.
„Negația, departe de a deschide către vid, dega-
jează și subliniază o siluetă, așa cum sculptorul
eliberează din materia brută și vizibilă ceea ce
face invizibil nevăzutul care trebuie văzut - for-
ma însăși - ca piatra să nu mai ascundă ceea ce
conține «negăm toate ca să cunoaștem în mod
descoperit acea necunoștință care e acoperită de
toate cele cunoscute în cele existente»”9. Acesta
este spațiul conceptual în care ne întâlnim cu
sensul poeziei lui Nichita. Poezie care ne atrage
atenția asupra unei diferențieri pe care fenome-
nologii au analizat-o, cea între „a fi un corp” și
„a avea un corp”. Sau, altfel formulat „eu sunt un
corp” și „eu am un corp”. Corpul este darul su-
prem. Iar rugăciunea poetului (elegia aceasta
are structura clară a unei rugăciuni) este pentru
corporalizarea universului. Se caută simțul unui
organ „care nu există”, aflat „între”. Între ochi și
timpan, între deget și limbă, între văz și auz, în-
tre gust și miros. Fiind „între”, nu este nimic din
toate acestea și este mult mai mult decât toate îm-
preună. Este suavul organ ale sferei. Nu voi glosa
inutil asupra simbolismului monadic al perfecți-
unii sferice. Prima Elegie era în întregime dedica-
tă acestui El, in-nomabil și indescriptibil. „Din el
nu străbate-n afară/nimic, de aceea nu are chip /
și nici formă. Ar semăna întrucâtva/cu sfera,/care
are cel mai mult trup/învelit în cea mai strâmtă
piele/cu putință. Dar el nu are nici măcar/atâta
O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
15
o
piele cât sfera”. Distanța dintre organele trupești,
numită și liniște sau pauză, este exact spațiul gol,
rana, golul, fisura în care, în Elegia a doua, era re-
pede băgat un zeu. Rugăciunea care este a zecea
elegie cere un ochi-timpan, o papilă-mirositoare,
un organ „ne-nveșmântat în nervi”, în prea trecă-
torul și rudimentarul timpan sau retină. Ce este
rana (revin pentru că revine)? Rana este un zid.
Ceva care desparte. O discontinuitate. O Ruptură.
„Ziduri ale tăcerii” care despart simțurile sunt
acele „pauze”, distanțe dintre vedere, miros și
gust. Le putem spune cum vrem, vibrații, lungimi
de undă diferite. „Sunt bolnav de zid, de zid dă-
râmat”. „Căci zidul, ca limită și graniță, nu doar
separă ceea ce se află de-o parte și de alta, ci, prin
chiar actul separării, aduce în proximitate ceea ce
a divizat”10. „călcată-n copite de cai fugind” face
ecou cu „m-au călcat aerian abstractele animale”.
Repetarea epitetului abstract în toată acea secven-
ță cinematografică de pictură rupestră, Lascaux,
Altamira, vrea să ne sugereze un platonism cu
clară delimitare între tărâmuri? Ceva mai târziu,
în volumele din urmă ale poetului, despărțirea
aceasta atât de clară între două planuri se va topi
într-un limbaj propriu, abia vestit aici. „Totuși, a
pătrunde dincolo de acest zid de foc presupune
moartea rațiunii și a limbajului predicativ (două
dintre principiile cele mai prețuite ale logicii,
non-contradicția și identitatea, trebuie să fie în-
călcate) - presupune ca limbajul să se abandoneze
cu totul pe sine dincoace de zid./.../ Ce fel de lim-
baj poți vorbi din acest punct, dacă mai poți vorbi
în vreun fel? Care este diferența între un limbaj
predicativ și unul al slavei? Ca în cazul oricărui
prag, distincția între ceea ce este înăuntru și ceea
ce este în afară se estompează. În primul rând,
deosebirea epistemologică între simțuri și minte,
sau între sensibil și inteligibil, este anulată/.../În
al doilea rând, distincția dintre subiect și obiect
este subminată./.../” comentează Manoussakis pe
Nicolaus Cusanus. Un comentariu care ar trebui
citit cu atenție de către cei care pun creațiile ulti-
me ale lui Nichita Stănescu exclusiv pe seama vo-
dcii. Și nu înțeleg că avem de-a face cu alt limbaj,
o împingere la limită a limbajului intenționând să
comunice ne-nomabilul. Iar Jean-Luc Marion, în
clasica sa fenomenologie asupra distanței arată:
„Distanța se referă la un non-referent a cărui ne-
îndoielnică rezistență presupune retragerea, adi-
că, mai comun spus, absența./.../ Miza distanței se
află în primul rând în interdicția de a cere pentru
Dumnezeu un tratament ontic. Doar cu această
condiție lucrurile dumnezeiești vor putea fi înțe-
lese în chip dumnezeiesc”11.
Sunt două timpuri implicate în enunțuri: „Vine
vederea, mai întâi, apoi pauză/nu există ochi pen-
tru ce vine”. Prezentul al doilea al verbului vine
este, de fapt, un viitor. Un prezent continuu, în re-
alitate un non-timp. Folosit pentru a numi apofa-
tic ceea ce va veni („vine focul” vestea în alt poem
despre prefacerea în cuvinte). În prima dintre ele-
gii definea astfel acest prezent: „Nu are nici măcar
prezent,/deși e greu de închipuit/cum anume nu-l
are”. Acesta este „timpul” perceperii de-neperce-
putului. În acest (ne)timp se desfășoară creșterea
trupului cosmic. „Trupul ramură fără frunze,/tru-
pul cerbos/rărindu-se-n spațiul liber/după legile
numai de os,/neapărate mi-a lăsat/suave organele
sferii...”. Imaginea aceasta de un dinamism excep-
țional este una fractalică, în dezvoltarea, „um-
plerea” fără rest a spațiului. Pare o tendință natu-
rală a corpului (prin prelungirea lui inefabilă în
simțuri, firește) de a ocupa întreg spațiul. Marcat
însă de rigiditatea „osului” (trupul cerbos trimite
Viorel Mărginean	Nașterea (2003)
desen, tehnică mixtă, 190 x 190 cm
la coarne, epitom al unui graf și fiind un schelet
extern, lăsând „organele sferii” gingașe, neapăra-
te în interiorul universului). Atrag atenția asupra
epitetului „neapărate”. Pentru că trupul este limi-
tă și adăpost. Imagine de o vechime ancestrală.
Descoperită aici cu o prospețime de mare poet.
La o lectură atentă, primele două axiome: „sunt
bolnav” nu sunt identice, fiecare se referă la altce-
va. Nu întâmplător a doua este decupată de un dar
adversativ. Sunt bolnav de o rană... exprimă rana
ontologică a nașterii care înseamnă (s)cădere din
perfecțiune. A doua apariție a sintagmei exprimă
nostalgia după prezența „organului” de apercep-
ție al lui Alef, abstractul, absolutul. Între cele două
se desface evantaiul simțurilor, separate, distan-
țate, discontinui. Poem despre cel-de-nedenumit
și despre imposibilitatea de a-l percepe din cauza
pierderii „organelor sferei”, a zecea plângere este
o încordare teribilă de a rupe limbajul de chingi-
le „cerboase” ale logicii binare a non-contradic-
ției, pentru a-l prelungi într-o lume a Sensului
continuu. Rana este însăși prezența cosmică în
trupul muritor. Mai bine zis, golul acestei pre-
zențe. Pentru a-și adeveri Învierea, Iisus le arată
ucenicilor rănile. Ele sunt Adeverirea absolutului,
adeverirea Întrupării autentice, nu cine știe ce te-
orie filozofică sau teologică sofisticată. De aceea
elegia nichitiană este construită în jurul ideii de
rană. „Iată-mă îmbolnăvit de o rană/închipuită
între Steaua Polară/și steaua Canopus și steaua
Arcturus/și Casiopeea din cerul de seară. /Mor
de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pen-
tru răni/cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
/la vămi.” Rana de moarte. Calcaneul lui Ahile.
Dar și al șarpelui ispititor. Annick de Souzenelle
Moartea (2003)
Viorel Mărginean
desen, tehnică mixtă, 200 x 200 cm
spune că rana picioarelor, în speță a călcâiului,
este rana originară a omenirii12. „Iată-mă......” este
o exclamație mai importantă decât pare. În mod
foarte coerent față de înțelesul de ansamblu al
poeziei ea este separată prin virgulă de ceea ce
urmează, căpătând un sens de sine stătător. Deci
nu: „iată-mă îmbolnăvit”, ci „iată-mă, îmbolnă-
vit de-o rană închipuită...”. Este în această pauză
marcată de virgulă un Fiat un strigăt de naștere, o
ivire de sine, un strigăt de izbândă. O naștere un-
deva în centrul fără margini, între Steaua Polară
și steaua Canopus și Arcturus și Casiopeea. Elegia
a zecea este Scrisoarea I a lui Nichita Stănescu, o
cosmogonie corporală, conform poeticii interne a
poetului nostru. „Iată-mă” se repetă și el de două
ori, ducându-ne spre centrul poemului. Al doilea
strigăt de Adam îmbolnăvit de moarte continuă
astfel „stau întins peste pietre și gem”. Imagine
stranie, pregătind surprinzătorul citat eminescian
pe care nimic nu-l anunță până acum din tehni-
ca desfășurării poetice. Să vedem în întinderea pe
pietre (piatra, una dintre metaforele obsedante,
un cuvânt fundamental, pereche, în sensul lui
Martin Buber, piatră - aripă) o recâștigare an-
teică a energiilor? O jeluire de Iov deposedat de
tot? O piatră a ungerii? Respectând fundamenta-
lul oximoron poetic al coincidenței contrariilor,
această întindere pe pietre este similară zborului.
Rana, personală („trupul meu”) este viaticum
pentru trecerea vămilor. Plătite-n cuvinte, căci
cu ce ar putea plăti poetul zborul spre dincolo?
Razele sunt, firește, lumini. Și nu întâmplător,
spune Anick de Souzenelle, Ahile este săgetat în
călcâi (vulnerabilitate) de raza divină. Dar Rana
este una care nu încape în trupul trecător al poe-
tului. Este rana trupului său cosmic. Rana marca-
tă de absența acestui „Organ pieziș, organ întins,
organ ascuns în idei...”. Te împiedici de el. Îți stă
de-a curmezișul, invizibil, pentru că ascuns în
idei, dar care atinge cu precizie steaua polară a
sensului ultim. Organul acesta este un dar, ne este
lăsat în vid, în voia divină. „Sînt bolnav” nu este
un lamento, ci o constatare aproape rece, urmată
de o autoanaliză detaliată a cauzelor și manifes-
tărilor.
Note
1	John Penteleimon Manoussakis, Dumnezeu după
metafizică. O teologie estetică, ed. Ratio et Revelatio,
traducere Cristian Vechiu, p. 197, 2018.
2 Ordinea cuvintelor, ed. Cartea românească, 1985,
Prefață, cronologie și ediție îngrijită de Alexandru
Condeescu cu acordul autorului
3 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman,
p. 50 ș.u., ed. Herald, 2019; traducere Margareta
Gyurcsik
4 Respirări, ed. Sport - Turism, 1982, p. 173.
5	Vezi Jean Luc Marion, Idolul și distanța, Humanitas,
2007, traducere Tinca Prunea-Bretonnet și Danila
Pălășan, capitolul „Distanța celui cerut și discursul de
laudă: Dionisie”.
6	S.H. Rosen, Thought and Touch: A Note on
Aristotle’s De Anima, Phronesis (1961) 132. Citat de
John Panteleimon Manoussakis, op. cit. p. 176;
7	Martin Heidegger, Parmenide, ed. Humanitas,
2001, traducere Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p.154;
8	Jean Luc-Marion, op. cit. p. 205;
9	Jean Luc-Marion op. cit. p. 213. Citatul din in-
teriorul textului lui Marion îi aparține Sf. Dionisie
Areopagitul, Teologia mistică;
10	John Penteleimon Manoussakis, op.cit. p.147;
11	Jean-Luc Marion, op. cit., p. 205.
12	op. cit. cap. VII „Picioarele”.
■
16
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
Cultură și civilizație
românească în Maramureș
■ Acad. Alexandru Surdu
Se împlinesc 12 ani de când, la Săliștea de Sus
din Maramureș, în fiecare an, la sfârșit de vară,
se întâlnesc, venind din toată țara, de la marile
universități și institute de cercetări, istorici, filosofi și
filologi, dar și personalități din domeniul științelor,
marmațieni, ardeleni, dar și munteni și moldoveni și,
uneori, chiar din Republica Moldova pentru a par-
ticipa la tradiționalul Simpozion Național „Cultură
și Civilizație Românească”. Și trebuie să-i amintim,
de exemplu, pe Prof. dr. Emil Constantinescu, fost
Președinte al României, pe Acad. Ionel-Valentin
Vlad, fost Președinte al Academiei Române, pe
Ioan-Aurel Pop, actualul Președinte al Academiei
Române, pe Acad. Emil Burzo, Președintele Filialei
Cluj-Napoca a Academiei Române, pe Prof.
dr. Mircea Dumitru, membru corespondent al
Academiei Române, fost Ministru al Educației și
Învățământului, pe Prof. dr. Ion Pop, membru co-
respondent al Academiei Române, pe Prof. dr. Dan
Dungaciu, Directorul Institutului de Științe Politice
și Relații Internaționale al Academiei Române și alte
personalități. Participarea acestora dovedește pre-
stanța acestui Simpozion, importanța sa națională și
interesul de care se bucură.
Dovada o constituie sutele de participanți, cei
mai mulți, firește, din toată Marmația, în frunte cu
oficialitățile Prefecturii, ale Consiliului Județean
Maramureș și cu reprezentanții Primăriilor din zona
centrală și de Sud-Est a Marmației.
Cei care ne întâmpină sunt, de regulă, vred-
nicul de cinste Primar al orașului Săliștea de Sus,
Ștefan Iuga, și Profesorul Simion Iuga, descendenți
din Familia Iuga de Săliște, a cărei vechime este
atestată din anul 1468 și „care descinde, se spune
în Investigația Nobiliară din 1752, din Nicolae de
Săliște, fiul Voievodului Ștefan și nepotul lui Bogdan
Vodă descălecătorul”.
În marea sală festivă de la Pensiunea „Seky”, cu
priveliște spre Valea Izei, împodobită de sărbătoare,
poți distinge după vestimentație prezența preoților
de la principalele Biserici ortodoxe și greco-catolice
din zonă, dar și a membrilor din formațiunile fol-
clorice ale zonei, de dansuri și cântece, vestit fiind
grupul colindătorilor organizat și condus de părin-
tele Gavriș Vancea de Oncești, vechimea familiei sale
fiind atestată din anul 1366. Părintele a fost adesea
invitat cu formațiunea de colindători din Săliștea de
Sus la festivitățile din Aula Academiei Române.
Domnul Primar deschide lucrările Simpozionului
care încep de obicei cu discursul unuia dintre invita-
ții de onoare și continuă cu alte comunicări științifice
în legătură cu tema Simpozionului referitoare la eve-
nimentele naționale, cum au fost cele de omagiere a
Centenarului Marii Uniri din 2018, când a fost săr-
bătorit și al X-lea Simpozion Național de la Săliștea
de Sus.
Regretatul Președinte al Academiei Române,
Ionel-Valentin Vlad, descendent după mamă din fa-
milia nobiliară Timiș de Borșa, atestată documentar
din anul 1456, pe care l-am însoțit, ca Vicepreședinte
al Academiei Române, în toate deplasările sale pe
tărâmurile de vis ale Marmației, din Baia Mare
până la Prislop, unde se găsește unul dintre dome-
niile moștenite de la străbuni, pe care se înalță o
Sfântă Mănăstire și, visa nobilul Președinte, că se va
ridica odată și fortăreața Cavalerilor Marmațieni,
pe locul de popas al Voievozilor Bogdan și Dragoș
Descălecători de Țară, avea obiceiul de a ține adevă-
rate dări de seamă asupra principalelor evenimente
științifice și culturale ale Academiei Române, ale
României și ale lumii, făcându-le întotdeauna și isto-
ricul, legat mereu de țara noastră, de români și nu de
puține ori de savanții descendenți ai familiilor nobi-
liare marmațiene.
Și au rămas în amintirea participanților la
Simpozioanele de la Săliște relatările Academicianului
Emil Burzo, Președintele Filialei Cluj-Napoca a
Academiei Române, descendent al familiei nobiliare
Gorzo-Burzo de Ieud, atestată documentar din anul
1427, despre destinele glorioase dar și adesea tragice
ale unora dintre urmașii cavalerilor marmațieni care
au participat activ la toate marile evenimente istorice
ale României.
Simpozioanele de la Săliștea de Sus i-au ofe-
rit și distinsului specialist în Istoria Transilvaniei,
Academicianul Ioan-Aurel Pop, Șagunist de-al
nostru (absolvent al Liceului „Andrei Șaguna” din
Brașov), pe atunci Rector al Universității Babeș-
Bolyai din Cluj-Napoca și astăzi Președinte al
Academiei Române, prilejul de a se referi, după
obiceiul Domniei Sale, la documente incontestabile
care dovedesc vechimea daco-romană și româneas-
că a populației de pe aceste teritorii care, din păcate,
au fost stăpânite câteva secole de către forțe străine
care nu le-au pricinuit decât necazuri, dar, în ciuda
adversității lor, au fost adesea nevoite să recunoască,
chiar în documente oficiale, descendența nobiliară și
drepturile populației romanice din Marmația și din
întreaga Transilvanie.
Ar fi, desigur, multe de spus despre Simpozioanele
de la Săliștea de Sus. Pentru cei interesați se găsesc
prezentările comunicărilor în volumele care apar în
fiecare an sub titlul Cultură și Civilizație Românească
în Maramureș. S-a ajuns la volumul 10. Dar sunt
multe lucruri nescrise, evenimente emoționale și
întâmplări care, din păcate, încep să se șteargă sub
apăsarea tot mai grea a timpului. Cine își mai amin-
tește, de exemplu, că în fiecare an, pe terasa Pensiunii
„Seky”, înainte de începerea lucrărilor, bucuria mea
era de a face câte o fotografie cu grupul toponimiș-
tilor români: Adrian Rezeanu, Dumitru Loșonți și
Vasile Frățilă. Și ne tot schimbam, ca să fiu alături de
fiecare. Și ne-am pozat în fel și chip, cu și fără pălări-
ile cu bor mare pe care le adusesem eu și cele cu bor
mic ale marmațienilor.
Cine ar fi crezut că la Săliștea de Sus se întâlneau
în fiecare an cei mai vestiți toponimiști români: Prof.
dr. Vasile Frățilă, dialectolog și toponimist de la
Universitatea de Vest din Timișoara, de numele că-
ruia se leagă Dicționarul de regionalisme și arhaisme
din Maramureș; dr. Dumitru Loșonți, de la Institutul
de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”
de la Cluj-Napoca, cunoscut prin lucrarea Tezaurul
Toponimic al României - Transilvania și Toponime
Românești care descriu forme de relief, și regretatul
nostru prieten dr. Adrian Rezeanu, cunoscut prin
dicționarele toponimice monumentale ale Olteniei
și Munteniei, de la Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan” din București, care, în ultimii ani, înainte
de a ne părăsi pentru totdeauna, a publicat câteva
Alexandru Surdu
volume despre Mănăstirea din Bixad și despre isto-
ria Bisericii Ortodoxe și a românilor din Oaș și din
Maramureș în timpul ocupației horthyste.
Studiile toponimelor sunt dătătoare de seamă prin
vechimea și specificul lor despre populațiile care au
trăit pe anumite teritorii pe care le-au lăsat ca moște-
nire urmașilor, tot așa cum le-au lăsat și numele, din
tată în fiu, de la Bogdan și Dragoș, cum au rămas și
denumirile Sarmația și Marmația de la ultima glacia-
ție și până în zilele noastre.
Înființarea Asociației „Bogdan Dragoș” a urma-
șilor nobilimii românești din Maramureș, la suges-
tia Acad. Ionel-Valentin Vlad, a dat un nou impuls
Centrului de cercetări „Cultură și Civilizație” din
Săliștea de Sus, care a început, după modelul insti-
tutelor academice, să-și organizeze activitatea și să-și
planifice investigațiile legate de celebrul Simpozion,
care a devenit un exemplu și pentru alte localități mar-
mațiene. Activitatea de cercetare a fost organizată pe
trei departamente: Filosofia culturii, coordonator Prof.
univ. dr. Nicolae Iuga; Istorie locală, coordonator lect.
univ. dr. Ilie Gherheș și Teologie istorică, coordonator
preot paroh Gavriș Vancea. Centrul de Cercetări din
Săliștea de Sus a primit egida Academiei Române și
își desfășoară activitatea prin colaboratori din toată
țara, ținând legătura cu Secția de Filosofie, Teologie,
Psihologie și Pedagogie a Academiei Române.
Din 2018, Centrul de Cercetări din Săliștea de Sus
publică și revista „Semnal”, care este o continuare, în-
tr-o nouă serie, a publicației din 1969 a Cenaclului
Literar al Școlii din Săliște, care în 1971 a obținut lo-
cul al II-lea pe țară la Concursul Național al revistelor
școlare. Profesorul Simion Iuga este Redactor șef al
revistei care apare cu sprijinul financiar al Primăriei
orașului Săliștea de Sus.
Suntem încă la mijloc de Primăvară, când merii
s-au lepădat deja de flori, dar n-au prins încă forma
roadelor bogate, iar din pragul porților împărătești
de pe Dealul Ștefăniței, dacă te uiți în jos, spre Valea
Izei, ai să vezi numai verdeață și pădure. Au trecut și
Sfintele Paști, dar gândul zboară înaintea noastră, de
parcă s-ar topi și timpul, spre început de toamnă, de
Sfântă Mărie, de Săliștea de Sus, și de Simpozionul la
care se vor aduna marmațienii, cu mic și mare, ca să
cinstească Primăvara, și vara, și anii care se tot adună,
și unul peste altul, și toți întreolaltă vor duce pentru
totdeauna faima acestor meleaguri, care, pentru cine
le cunoaște, stau cuibărite într-un singur nume, cu
rezonanțe de toponim arhaic: Marmația.
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
17
Ion Budai-Deleanu, la două secole de eternitate
Epopeea „Țiganiada”
în actualitate (I)
Nicolae Iuga
1.	Autorul și destinul
manuscrisului
Referințele cu privire la biografia marelui în-
vățat iluminist transilvan Ion Budai-Deleanu
(n. în 6 ian. 1760 la Cigmău, lângă Hunedoara
- mort la 24 august 1820 la Lemberg în Galiția
Austriacă) sunt puține și succinte. Descinde
dintr-o familie care a dat mai mulți preoți uniți
cu Roma și cărturari. Face studii la Blaj, apoi la
Viena, unde obține titlul de doctor în Teologie.
Învață, în afară de germană, latina, italiana, fran-
ceza și citește asiduu pe autorii clasici ai acestor
literaturi.
Pe la 26-27 de ani se întoarce la Blaj tobă de
carte și încearcă să se preoțească, dar renunță
în urma unor conflicte personale cu episcopul
unit de atunci Ioan Bob, un om mărginit, avar și
simoniac, care îi persecuta pe oamenii învățați1.
Pe acest episcop, autorul nostru îl va pironi mai
târziu în cuvinte crude. Nici nu putea exista cale
de împăcare între cei doi, deoarece fratele scrii-
torului, Aron Budai a fost implicat într-o tenta-
tivă de scoatere din scaun, de „lepădare din vlă-
dicie” prin pensionare forțată a episcopului Ioan
Bob2. Așa se face că Ion Budai-Deleanu se exi-
lează la Lemberg, în Galiția (azi Lvov, Ucraina)
unde, în 1787, ocupă prin concurs un post de
secretar pentru care se cerea cunoașterea limbii
române, post necesar administrației imperiale
pentru traducerea vechilor hrisoave românești
provenite din Moldova. După vreo zece ani este
avansat „consilier”, adică judecător al Tablei
Imperiale, post în care rămâne până la sfârși-
tul vieții. Pe la anul 1815, mitropolitul cărturar
moldovean Veniamin Costachi îi face o ofertă să
vină profesor la Școala Teologică de la Iași3, dar
nu se știe de ce Budai-Deleanu refuză. Moare la
24 august 1820 și este înmormântat la Lemberg.
Nici destinul scrierilor sale nu a fost mai puțin
zbuciumat. Manuscrisele sale, netipărite, rămân
moștenire în familie, o familie în care, în timp,
nimeni nu mai știa românește. Abia în 1868
„manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu vor fi achi-
ziționate, cu suma de 400 de galbeni, de la ne-
potul său, Tytus Lewandowski, și depuse de că-
tre Gheorghe Asachi, la Biblioteca Centrală din
București, de unde vor trece apoi la Muzeul de
Antichități, iar în 1903 la Biblioteca Academiei.
Abia de acum, după ieșirea din acest labirint
aproape imposibil, opera avea să-și reinventeze
propria posteritate”4.
Țiganiada a fost mai întâi publicată parți-
al și fragmentar de către un anume Theodor
Codrescu, într-o revistă de circulație nerelevan-
tă, „Buciumul român”5, prin anii 1875-1877, și
abia după Primul Război Mondial, în 1925, deci
la aproximativ o sută treizeci de ani de la data
scrierii, a apărut textul complet într-o ediție de
sine stătătoare, realizată de către Gh. Cardaș la
Editura Casei Școalelor. Intervalul, de la scrierea
epopeii până la data tipăririi ei în volum este
unul enorm în Istoria literaturii, având în vedere
că viața în genere nu stă pe loc, limba evoluează
și problematica vremurilor se schimbă, adesea
substanțial. Cum bine s-a mai spus, Țiganiada
„a fost anexată, dar nu asimilată de o literatură
care își făurise, între timp, alte căi”6.
Textul lui Budai-Deleanu a stat mai bine de
un veac netipărit, închis în sine ca literă moar-
tă, neasimilat în evoluția limbii și nu din vina
lui. Între timp, în istoria generală a României
s-au petrecut evenimente cruciale, au fost orele
astrale ale literaturii ei, a trăit generația clasici-
lor, Transilvania natală a lui Budai-Deleanu s-a
unit cu România, s-a produs peste tot prin școa-
lă și prin administrație o expansiune naturală a
limbii literare din Vechiul Regat, s-a uniformi-
zat limba și a început procesul lent și adânc de
edificare a unui suflet românesc, unul și același
în toate provinciile istorice. În acest context, ce
mai putea să spună publicului cititor din afara
Transilvaniei o epopee parodică în exemplar
unic al genului, complicată ca întocmire sintac-
tică și întunecată ca înțeles, din cauza lexicului
ei regional și arhaic? Și cu toate acestea, textul
lui Budai-Deleanu a învins prin virtuțile sale li-
terar-comice intrinseci și a convins pe marii oa-
meni de cultură din capitala României întregite
să îl pună în circulație în mediile academice și în
programele școlare.
2.	Alegoria și construcția utopiei
Că „Țiganiada” este o alegorie, acest lucru este
afirmat explicit și cu claritate de către însuși
autorul epopeii, în „Epistolia închinătoare că-
tre Mitru Perea” (Petru Maior), care ține loc
de Prefață7. Cine sunt de fapt țiganii? Atunci
când se referă la ei, ca un fapt neobișnuit,
Budai-Deleanu scrie la persoana întâi pural,
adică se autoinclude în „ceata” țiganilor și pe
sine, Leonachi Dianeu, precum și pe prietenul
său Mitru Perea, adică pe Petru Maior, am-
bii după cum spune Budai însuși cu numele
„strămutate” prin anagramă. Această parte a
ficțiunii a dat naștere la neînțelegeri hilare și
mulți cititori, unii chiar de condiție formală
intelectuală, au picat testul de inteligență față
de această autoironie rafinată și au tras înche-
ierea că Budai-Deleanu însuși se declară țigan,
ba încă îl declară la fel și pe Petru Maior, în
pofida avertismentului dat de autor în același
loc că este vorba de o alegorie, că „prin țigani
să înțeleg și alții carii tocmai așa au făcut și
fac”8. Deci nu este vorba de o țigănie în sens
rasial, ci de una în sens moral, de o altă nație
decât cea țigănească, în care unii membrii ai
ei tocmai așa au făcut și fac precum țiganii. Pe
de altă parte ar fi și o imposibilitate materială
flagrantă să susțină cineva că cei doi corifei ai
Școlii Ardelene ar fi fost țigani, atâta vreme cât
aceștia provin din familii care au dat adevăra-
te dinastii de preoți greco-catolici și cărturari.
În esență, Țiganiada este o alegorie, pe vechiul
principiu al fabulei, care zice: mutato nomine,
de te fabula narratur.
În sprijinul acestei trăsături alegorice vin
și referirile lui Budai-Deleanu la instituțiile și
oamenii acelor vremuri. Adresându-se direct
lui Petru Maior din Sasreghen (Reghin), îi zice
că: „Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva
foarte bun pentru țigani și scriind adevărul ai
atins pe voievodul cum să cade”. Referirea este
făcută la lucrarea Protopapadichia a lui Petru
Maior, scriere polemică la adresa episcopului
Ioan Bob, șeful Bisericii Române Unite fiind
numit aici „voievod” al țiganilor, în sensul că
este unul care a făcut și face precum țiganii.
Acest episcop, zice Budai mai departe, că: „de
cându-i n-au suferit neamul său și n-au făcut
nice un bine, ci numai au strâns părale, ca să
îmbuibeze pre boieri”, adică propria sa camari-
lă, și încă: „nătărăul acela tot trăiește și împute
lumea!”. Afirmația potrivit căreia „n-au suferit
neamul său” se referă probabil și la faptul că
episcopul Ioan Bob a fost cel care i-a alungat
din Blaj pe toți cărturarii marcanți ai Școlii
Ardelene, dar și la un episod în care acesta
s-a dovedit a fi trădat chiar poporul român al
cărui arhipăstor era. Anume, în anul 1792, la
presiunea făcută asupra lui de către membrii
Sinodului, episcopul greco-catolic Ioan Bob
merge și el la Viena împreună cu episcopul
ortodox al Ardealului Gherasim, spre a pre-
zenta Împăratului doleanțele națiunii române
din Transilvania conținute în Suppelx Libellus
Valachorum, dar în Dieta de la Cluj, atunci
când este interpelat, el declară că nu a fost de
acord niciodată cu multe dintre revendicările
Supplexului9.
Așadar, țiganii provin din India și limba lor
„se grăiește acolo până în zioa de astezi”. Ei sunt
rătăcitori prin lume, țara în care s-au născut nu
este a lor, ceea ce îi amintește scriitorului că și
pentru el țara în care s-a născut îi este „maște-
ră”, mamă vitregă, aluzie răspicată la faptul că în
Transilvania aflată pe atunci sub stăpânire habs-
burgică românii nu aveau drepturi politice.
Acțiunea epopeii se petrece în „Țara
Muntenească” pe vremea domniei lui Vlad
Țepeș. Românii se aflau pe atunci în război cu
turcii sau, în plan mai general, era vorba de un
război între creștini și păgâni. Vlad Vodă îi slo-
bozește pe țigani din robie și îi convinge să i se
alăture în luptă împotriva turcilor, scop în care
îi înarmează pe bărbați și caută să îi organize-
ze militar. Drept răsplată le promite țiganilor că,
după câștigarea victoriei, le va da și lor o moșie,
pe care să se stabilească definitiv și să își înteme-
ieze și ei o țară a lor. Cu tot tonul continuu, gene-
ral și permanent burlesc, „Țiganiada” lui Budai-
Deleanu se vrea a fi o epopee legendară a unei
Întemeieri, mai exact a ratării unei Întemeieri și,
prin aceasta, caracterizată printr-un final discret
tragic.
Potrivit cu canoanele genului epopeic clasic
antic, acțiunea în „Țiganiada” se desfășoară pe
două planuri, pe cel real istoric și pe cel supra-
natural. Țiganii merg la război, dar destinele,
aventurile și avatarurile lor sunt influențate de
duhurile bune și rele care îi ajută sau le zădărni-
cesc acțiunile, de forțele personificate ale Binelui
și ale Răului. Pe de o parte, Satana nu se împa-
că cu ideea că un domnitor creștin, Vlad Țepeș
îi va birui pe turci inclusiv cu ajutorul țiganilor
și, deci, le provoacă acestora din urmă tot felul
de nenorociri. Pe de altă parte însă, în ajutorul
18
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
creștinilor și implicit al țiganilor intervin prompt
și decisiv Sfântul Prooroc Ilie și arhanghelii din
cer, spre a dejuca malversațiunile dracilor.
Epopeea începe chiar cu un astfel de incident.
Un țigan bătrân numit Goleman, cu trecere în
șatră și orator experimentat, începe să zică țigă-
nimei un cuvânt de îmbărbătare înainte de ple-
care la război, zugrăvind în culori atrăgătoare
viitorul lor de bunăstare care va fi atunci când
vor fi împroprietăriți și vor putea și ei să se țină
numai de ospețe, așa cum de obicei înainte de
războaie țăranului i se promitea pământ, dară
Satana vrea să discrediteze această fază persua-
sivă a discursului platonic. În consecință dracul
ia chip de cioară, se rotește pe deasupra adunării
țigănești și se cufurește fix în barba lui Goleman,
stârnind ilaritate și fel de fel de presimțiri bune
sau rele, ca în superstițiile romanilor din antichi-
tate care, înainte de a pleca la război, consultau
auspiciile (avis specios, traiectoria zborului păsă-
rilor pe cer). Însă nici Sânt Ilie nu doarme și pe
loc lovește cu trăznetul pe neagra epifanie a lui
Ucigă-l toaca.
Drama contiună în aceeași manieră de ames-
tecare a planului real cu cel mitologic, în cea mai
curată anticipare a romanului realismului magic,
care urmează să se nască abia un secol și jumă-
tate mai târziu. Un tânăr și mândru țigan mai
de soi, „voievodul zlătarilor” Parpanghel se logo-
dește cu cu o frumusețe de fată numită Romica,
un fel de reeditare a eternei povești de dragoste
între Romeo și Julieta. Satana, ca să strice feri-
cirea tinerilor, o fură pe Romica, iar nefericitul
Parpanghel, plecat în căutarea logodnicei sale,
este purtat de duhuri prin tot felul de ținuturi
fermecate și pline de năluciri. Îi avem aici pe
Shapeskeare și pe Dante repovestiți pe țigănește.
Nici în plan real, în tabăra de război lucrurile nu
merg fără poticniri. Ca să încerce vitejia țiganilor,
Țepeș Vodă vine nopatea la ei îmbrăcat turcește
și se preface a-i lovi. Dând dovadă de lașitate, ți-
ganii în loc să se bată, cer îndurare de la falșii
turci. Provocarea a prins bine, pentru că atunci
când au năvălit adevărații turci, țiganii s-au bă-
tut cu toată vitejia, ca niște oșteni adevărați. Și
iarăși, sfinții se adună în rai și fac sinod, pentru a
discuta cum să-i ajute pe creștini, Estimp, Satana
la rândul lui face ședință cu dracii în iad, cu sco-
pul de a-i ajuta pe păgâni. În deznodământ Vlad
Țepeș, cu ajutorul Sf. Arhanghel Mihai bate oas-
tea păgână ajutată de Satan și o risipește. Țiganii
capturează din întâmplare o parte din proviziile
turcilor și Romica este readusă prin metode vră-
jitorești înapoi în șatră. Parpanghel face nuntă
mare cu Romica și aici el povestește mesenilor
peripețiile sale prin iad și rai. În final, cu bur-
țile pline, țiganii țin sfat asupra formei de gu-
vernământ pe care ar dori să o dea viitoarei lor
țărișoare, cam în stilul ședințelor de CPUN de la
începutul anului 1990, dar de la dezbateri ajung
la ceartă și apoi la o bătaie generalizată, soldată
cu mulți morți și răniți, după care ei se împrăștie
din nou în patru vânturi și rămân nomazi până
în prezentul istoric contemporan naratorului.
Ceea ce pune în mișcare gloatele țigănești este
o utopie politică, visul țiganilor de a avea și ei o
țară a lor, organizată în forme de guvernământ
după cutume proprii, dar și o utopie economi-
că comunist-primitivă, a bunăstării generale a
tuturora, indiferent de rezultatele muncii fiecă-
ruia. Utopia politică este una a egalității depli-
ne, a unui egalitarism fără margini. Ion Budai-
Deleanu a fost contemporan cu un celebru
revoluționar francez, Gracchus Babeuf (1760-
1797), teoretician al unei forme de comunism
utopic egalitarist, organizat subversiv ca o „con-
spirație a egalilor”10. Ideile radicale ale lui Babeuf
au fost considerate primejdioase, iar autorul lor
dus la ghilotină, însă aspirația egalitarist utopică
a oamenilor i-a supraviețuit. La fel au stat lucru-
rile și în comunismul real din secolul XX. Acesta
încerca să realizeze o agregare socială în numele
utopiei stahanoviste a abnegației în muncă, in-
diferent de plată, un fel de eroism al muncii. Tot
așa se întâmplă și în epopeea lui Budai-Deleanu,
nici aici Vlad Țepeș nu face diferențe după rasă,
culoarea pielii, ierarhie socială, limbă sau nivel
de cultură, cu condiția ca toți oamenii, inclusiv
țiganii, să lupte împotriva turcilor, ca toți să își
asume utopia comună a eroismului participării
la război. Or, într-o monarhie absolutistă struc-
turată riguros ca piramidă socială, cu ranguri
nobiliare multiple și osificate, ideea unei egalități
generale, ideea tratării țiganilor (citește: a româ-
nilor) ca egali cu celelalte naționalități „recepte”
ale Imperiului nu se putea să nu apară ca subver-
sivă. De altfel, Budai-Deleanu scrie negru pe alb,
cum nu se poate mai actual, cum că țiganii: „.
acum de ocară / Sunt la noi; și noi l-alții-om fi
doară / De nu vom băga samă de țară”11.
Apoi mai este și utopia unei societăți a abun-
denței, în care nici nu este nevoie să muncești,
o lume pe care oamenii, țigani sau nu, caută să
o pună în practică până în ziua de azi, un uni-
vers edenic unde oamenii pot mânca și bea cât
vor, „fără osteneală”. Țiganii lui Budai-Deleanu
îi mulțumesc lui Țepeș Vodă pentru moșia făgă-
duită, dar încă și „Mai vârtos pentru mălaiu și
clisă”. Iară ca să meargă mai cu spor spre tabăra
de război, „țiganele gloate / Au pus în frunte ca-
rele cu bucate”. Raiul evocat de Parpanghel este
tărâmul biblic unde curge lapte și miere, visul
utopic al unei etnii care a suferit de foame ende-
mică timp de secole12. În raiul țiganilor: „Râuri
de lapte dulce pă vale / Curg acolo și dă unt păra-
ie / Țărmurile dă mămăligă moale / Dă pogace,
pită și mălaie / ... O ce sfântă și bună tocmeală
/ Mănânci cât vrei și bei fără osteneală”. Însăși
îmbuibarea unor țigani ieșiți din foame este tot
una de factură culinară, la care se adaugă mai
nou și o îmbuibare de natură locativă (palatul cu
turnulețe), urmări ale unor privațiuni și înfome-
tări istorice.
(va urma)
Note
1	G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București, 1941, p. 81.
2	Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. 2, Editura IBM al BOR, București, 1994,
p. 392.
3	G. Călinescu, ibidem.
4	Eugen Pavel, Arheologia textului, Ed. Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p. 98.
5	Ibidem, p. 105-106.
6	Ioana Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu sau eposul
comic, Ed. Dacia, Cluj, 1974.
7	Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, Ed. Amarcord,
1999, (vezi și: http://code.pediapress.com/ )
8	Ibidem, p. 6.
9	Mircea Păcurariu, op. cit., p. 529.
10	https://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois
No%C3%ABl Babeuf
11	Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ed. cit., p. 18.
12	Vezi și Marta Petreu, Filosofii paralele, Ed. Limes,
Cluj, 2005.
■
Viorel Mărginean
Cocoși (2003), ulei pe pânză, 45 x 90 cm
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
19
diagnoze
Involuție universitară
■ Andrei Marga
Domnule rector, am primit mesajul Dvs.
din 31 martie 2020. Fiind prins în multe
obligații, am întârziat răspunsul.
Desigur că nu ar fi onest și responsabil din par-
tea mea să discutăm despre Universitatea „Babeș-
Bolyai” fără să luăm act de ceea ce s-a petrecut
după 12 martie 2012, când încheiam activitatea în
fruntea instituției. Nu ar fi onest, în primul rând
față de colegii cu care am lucrat și am realizat, îm-
preună, o dezvoltare fără precedent. Nu ar fi res-
ponsabil vis-a-vis de realitate.
Se știe prea bine că, sub imperiul Legii educați-
ei (2011), alături de alți colegi, am încheiat la acea
dată activitatea la UBB. Cum semnasem angaja-
mente cu Universitatea Ebraică din Ierusalim și
Universitatea din Toronto pentru anii ce urmau,
am și plecat din țară.
Eram implicat, însă, în acțiunea majorității co-
vârșitoare (până la urmă peste 12 milioane de ce-
tățeni votanți), de eliberare a României de onero-
sul impact al băsismului și am dat curs solicitării
de a reveni în Guvern - capitol pe care nu-l deta-
liez aici. Însă resimt ca o datorie civică să amin-
tesc cât de gravă a fost eliminarea din universități,
prin acea lege, cum declara oficial un ministru ul-
terior al educației, a peste o mie de profesori uni-
versitari, din motive în fond politice (căci motive
profesionale au lipsit!). Am mai spus-o, invocând
cărți de istorie: Mussolini, care a dat pattern-ul,
scosese câteva zeci de profesori incomozi, legi-
onarii de la Carpați câteva sute, comuniștii cam
la fel, iar legea din 2011 a dat recordul european!
Menționez acum doar o consecință.
Generația mea de universitari, care a mai fost
selectată dintre premianții liceelor și universită-
ții, a crezut sincer că imposturii i s-a pus capăt în
1989-90. Dar nu mă gândesc acum la ascensiunea
din nou la profesuri universitare a unor inși ne-
terminați, bacalaureați și licențiați de mâna a tre-
ia, pe care-i detectează cine vrea cu ochiul liber.
Și care amanetează viitorul României, cu agenda
ei oricum întârziată (în condițiile în care sunt în
societate mulți oameni de bună calificare și, deci,
alternative!) Mă gândesc aici doar la slăbirea, prin
efectele Legii educației (2011), a tradițiilor științe-
lor experimentale.
Acestea abia se reînfiripaseră la UBB, după
1993 - când, între altele, la facultăți clasice cunos-
cute, am adăugat facultăți cu profil experimental
ori cu cercetare factuală, ca Geografie, Mediu,
Psihologie, Sociologie, Business, în premieră is-
torică la Cluj-Napoca. Și când am creat institute
și centre exprimentale echipate la zi - Institutul
de Cercetări Experimentale Interdisciplinare,
Centrul de Geografie Regională, Centrul de
Biologie Moleculară, Laboratorul de Evaluarea
Riscurilor, Institutul de Tehnologie, Centrul de
Psihologie Cognitivă Aplicată și multe altele, care
sunt înregistrate oficial.
Dar nu este oare grăitor că nici la UBB și nici la
Universitatea din București, de la o vreme nici la
cea din Iași, nu a apărut de decenii vreo persona-
litate de la științele experimentale (fizică, chimie,
biologie etc.) care să concureze efectiv pentru a
deveni Rector? Nu este concludent că România
importă masiv idei chiar în laboratoare care ar
trebui să fie inovative? Nu este grăitor că, până
în clipa de față, în combaterea pandemiei, nici o
universitate din țară, cu excepția celei din Suceava
(cu grupul Graur-Covasă-Dimian) și a unei uni-
versități militare din București, nu a putut prezen-
ta o soluție științifico-tehnică folosibilă? Că nici o
universitate de prim plan nu are ceva important
de spus?
Tot ceea ce s-a făcut în anii 1993-2012, ani în
care am condus UBB, este captat în documente,
începând cu „Buletinul Informativ” (1993-2012)
și poate fi analizat. Am aflat că „istorici” mai noi
umblau și deunăzi în UBB să-și „adapteze” arhi-
vele, după obiceiul modificării surselor, dar pu-
țin importă. În definitiv, rămân consemnările în
publicațiile internaționale. Există istorii (Ovidiu
Ghitta, coord., Istoria Universității Babes-Bolyai,
Mega, Cluj-Napoca, 2013) și, firește, sunt exem-
plare ale actelor, organizate de Secretariatul
Rectoratului în 2012, de depus la Arhivele
Naționale.
Știu că structura UBB - cu cele 21 de facultăți,
de azi, cu colegiile din teritoriu, cu patrimoniul,
cu rețeaua de centre culturale internaționale și cu
institute și instituții, practic cu organizarea și cu
tot ce este important - este cea pe care am lăsat-o
la plecare (vezi Andrei Marga, După cincispreze-
ce ani.., Fitteen Years after..., Presa Universitară
Clujeană, 2011). Laboratoarele universității erau,
cum spunea un fost consilier al președintelui
SUA, pe care l-am invitat, „supradotate (overen-
dowed)”. Am sporit patrimoniul instituției cu
peste 25 de clădiri - fiind cea mai mare extindere
de la construcția universității clujene, începută în
secolul al XIX-lea. În 2010, evaluările europene și
americane considerau infrastructura instituției la
nivelul international al timpului. În clasamentul
Shanghai, inclusiv după discuțiile pe care le-am
avut în China, și eu și colegi ai mei, UBB era în
anticamera primelor 500 de universități din lume,
alături de universitatea din Zagreb. Aceasta din
urmă și-a putut vedea împlinită aspirația, din câte
știu, undeva în 2015-2016. Veniturile universita-
rilor de la UBB erau, deja în 2000, comparabile
cu cele din Slovenia și Ungaria, uneori mai mari.
Atmosfera, care este totdeauna importantă, era
orientată spre inovare.
Per total, indicatorii de dezvoltare, consemnați
de arhivele acelui timp, spun categoric că a fost
cea mai mare dezvoltare din istoria universitară
clujeană. Și că UBB a atins în 1993-2012 maxima
ei dezvoltare de până acum. Se poate vedea pe in-
dicatori preciși.
Din jurul anului 2000, UBB este socotită cea
mai bună universitate din țară. Este flatant, dar
faptul nu mai are importanță, căci universitățile
de pe aceste meleaguri sunt astfel încât tinerii, pe
scară mare, așa cum arată de câțiva ani sondajele
printre liceeni, vor să „fugă” de educația din țară.
Să fii cel mai bun într-un sistem plin de maladii
nu este mare lucru!
Amintesc toate acestea pentru a înțelege pier-
derile care au survenit după 2012. Nu pot să nu
consemnez că am avut dreptate punct cu punct în
avertismentele pe care le-am formulat înainte de
plecarea din Rectorat.
Am semnalat public, în 2012, că nu este deloc
bine ca UBB să revină la „cooperări” oculte, după
ce se reușise, începând cu 1993, normalizarea lu-
crurilor, cu prețul cunoscut al atacurilor de atunci,
redate chiar de presa națională și internațională.
Nu am avut vreodată asemenea „cooperări”, nu
am avut nevoie de așa ceva și nu este universitar
acela care urcă pe umerii coloneilor și generalilor.
Universitarii au a sluji țara lor prin opera publică,
nu prin serviciile secrete, care sunt treaba altora.
Din nefericire, s-a ajuns iarăși în punctul mort,
cum s-a și observat.
Am prevenit că nu este bine ca oameni care nu
au fost aleși vreodată, nici la catedre, nici la facul-
tăți să devină rectori și prorectori. Am spus că ar
fi o premieră dubioasă și nefastă în istoria univer-
sității clujene. Din păcate, o asemenea premieră
a avut loc din 2012 încoace. S-a văzut bine, din
nou, că înțelegeri înguste ale universității - ba ca
unitate comercială, ba ca asociație civică, ba drept
corporație închisă, ba ca filială a Securității - nu
dau rezultate. Iar o universitate cu personalități
gonflate este o contradicție în termeni.
Am făcut observația că tehnicismul fără viziu-
ne și mimetismul nu sunt încă știință, nici măcar
cunoaștere. Cum se poate constata pe documen-
te, generația mea a argumentat, deja în jurul lui
1968, că socialismul oriental trebuie înlocuit cu o
societate deschisă, a libertăților și inițiativei. A ar-
gumentat apoi făcând reforma tranziției. Nimeni
nu este, însă, sincron cu aceasta din urmă doar
prin aceea că este mai tânăr, a învățat engleza și
face mobilități. În fapt, am studiat în Germania
Federală cu cel care avea să devină cel mai pro-
filat filosof al lumii, dar am știu mereu că aceasta
nu îmi conferă vreo insignă, că abia ce fac eu în
context mă validează și că în profesia, profilul și
în rolul meu nu este viitor fără a vorbi engleza,
germana, franceza, italiana.
Cultura profesională, civică, generală a ră-
mas indispensabilă. Din păcate, ea nu mai este
de la sine înțeleasă în pregătirea universitară
din România. În definitiv, câți profesori univer-
sitari actuali pot răspunde la întrebări simple de
logică, metodologie, epistemologie, sociologie,
istorie, etică, literatură a propriei lor profesii?
Profesionalism fără cultură este o altă contradic-
ție în termeni.
În orice caz, o carență s-a înfipt în pregătirea
noilor generații de universitari - aceea a vederi-
lor scurte, emfatice, descurcărețe, venite din slaba
cultură profesională, civică și generală. În univer-
sități din alte țări se ridică deja personalități pu-
ternice, la noi, acum, eventual tehnicieni, dacă nu
simpli activiști.
Am mai spus că nu este iarăși ora „copiilor de
bani gata”. După ce unii „profesori” au trebuit să
fie opriți din comercializarea de activități univer-
sitare după 1989, nu este deloc cazul să se premie-
ze odrasle mediocre, împinse de forțe ascunse.
Este nevoie de etică universitară, dar nu de aceea
cu găuri.
Este cazul unei priviri mai exigente în ceea ce
înseamnă universitar. Faptul că cineva a ajuns
asistent, lector, conferențiar sau chiar profesor
în actuala legislație din România nu spune mare
lucru despre valoare. În definitiv, au fost ani de
creare de specializări și facultăți, pentru a racorda
România la profesionalismul actual, dar nu toți
cei care au pătruns în instituție sunt de nivel uni-
versitar.
Nivelul universitarului nu s-a inventat în
România. Din generația căreia îi aparțin - se
poate observa, iarăși, pe documente - au fost re-
ținuți în catedre universitare sau au venit ulterior
vârfuri liceale și universitare. Iar această tradiție
20
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
nici România nu o poate părăsi fără mari pierderi.
Faptul că acum, inși ajunși cum au ajuns, sunt
prorectori, decani, șefi sau votează la „alegeri”
nu-i spune nimic unei conștiințe treze. Rămâne o
axiomă aceea că universitarul este un vârf profesi-
onal! Altfel, este vorba de cu totul altceva.
Nu este cazul transformării decanilor în vasali
- o posibilitate pe care legea din 2011, din păcate,
nu o exclude. Am fost ales de cinci ori în fruntea
Universității, dar eu nu am selectat vreodată un
decan, chiar dacă aveam preferințe, ca oricine.
Decanul trebuie să fie alesul profesorilor facultă-
ții și un fel de contragreutate la Rectorat - dacă
vrem avantajele pluralismului. Ceea ce s-a văzut
cu ochiul liber și la UBB în ultimele legislaturi
- decani recrutați dintre absolvenți de nota șap-
te-opt, practic slugi în robă, cărora le scriu alții
lucrările - este mai mult decât penibil. Cum să te
revendici din tradiția interbelică, când se fac ase-
menea compromisuri?
Am declarat și că nu mai este ora umplerii
Rectoratului cu istorici. Se știe că am fost singurul
neistoric ales decan în era postbelică la Facultatea
de Istorie și Filosofie (1990-1992), care a și deve-
nit cea mai bună facultate de profil din țară. În
calitate de contemporanist, am citit și citat mul-
tă istorie veritabilă și am cooperat excelent cu
istorici de un larg orizont. Nu mai este posibilă
o epistemologie serioasă, dacă nu se face față cu-
noștințelor de istorie.
Dar, în 2012, a trebuit să spun răspicat că isto-
ria istorie s-a cam încheiat deocamdată la UBB.
Istoricii care dau tonul nu au cultura și devoți-
unea lui Stefan Pascu sau Nicolae Bocșan sau
Ladislau Gyemant. Iar recursul din nou la istoria
propagandistică ține până la Curtici sau Giurgiu.
Faptul că de atunci nu a apărut nici o scriere ma-
joră de istorie în Universitate, că nu s-a scris nici
de Centenar istoria ultimului secol, că Centenarul
țării și al Universității a trecut cu banalități, nu
cu o îndrăzneață relansare culturală, spune cam
totul. Cu talentul său incomparabil, D.R.Popescu
clama, pe drept: „Există oameni care și-au pierdut
memoria și trăiesc fericiți. Când se uită în oglin-
dă se văd mai înalți cu zece centimetri? Sau cu
zece metri? Sau cu zece kilometri?... Așa că am
o rugăminte, o cerere pe care sper să nu mi-o re-
fuzați; să puneți prezentul pe picioare! Și vă mai
rog să-l convingeți și pe domnul Ștefan Pascu să
învieze!”(Laurențiu Șoitu...coord., Educația la
Centenar. Idei, instituții, personalități, Polirom,
Iași, 2018, p.358-359).
Am mai spus că titlurile de doctor honoris
causa nu se dau la schimb. Cine cunoaște eve-
nimentele nu putea fi decât siderat vâzându-l pe
unul din UBB că, după ce l-a faultat pe cel care
a contribuit la un program de studii în premieră
internațională, l-a distins pe un plenipotențiar cu
dhc, la schimb pentru o distincție.
S-a ajuns, de altfel, ca să înțelegem parodia
până la capăt, ca - după ce, până în 2012, titlul de
d.h. c. a fost acordat la UBB multor laureați Nobel
din fizică, biologie, literatură, Papei Benedict al
XVI-lea, cancelarului federal Angela Merkel, cre-
atorului psihologiei cognitiviste Ulrich Neisser și
altor repere ale științei și culturii mondiale - titlul
să-i fie dat lui Vasile Dâncu sau unor persoane
care, destul să nu mai fie pompate, pentru a nu
mai conta. Fără a avea ceva personal, doamne fe-
rește! cu vreunul dintre aceștia, nu poți să nu te
întrebi pentru ce se dau asemenea titluri - pen-
tru prezența în pozele cu noua Securitate? La
schimb? Taifasurile de seară televizate cu parve-
niți în jilțurile din“Aula Magna”, după 2012, vor
Viorel Mărginean	Păsările Paradisului (2014)
desen, tehnică mixtă, 60 x 40 cm
rămâne, pentru cine are simțurile treze, un sim-
bol al degradării.
Pe lângă efectele necazurilor generale - con-
fuzia organizată de valori în care România a in-
trat, o legislație anacronică în educație și în alte
domenii - sunt în UBB pierderi datorate ei înse-
și. S-a distrus sau s-a oprit o dezvoltare care ar
fi trebuit amplificată după 2012, cu noi inițiative.
Căci nicio dezvoltare universitară nu se încheie!
Argumentarea măruntă de genul „am făcut cu-
tare sau cutare” sau „lucrurile stau altfel”, când,
structural, înnoirile sunt infime, nu duce departe.
Or de înnoiri România avea și are nevoie, ca de
aer!
Fapt este că UBB a involuat. Doar la corup-
ție este mai mare dezvoltarea de după 2012.
Niciodată nepotismul, aranjismul, extorcarea, în-
chiderea față de valori din afară nu au fost mai
mari în universitatea clujeană. Inventarul este
zdrobitor.
Situația ar trebui să dea de gândit, fie și numai
citind ce spuneau, în materie de curățenie lăun-
trică și rigoare profesională, un Sextil Pușcariu
sau Nicolae Iorga la înființarea Universității ro-
mânești din Clujul de atunci. Sperând, desigur, că
măcar la Centenar universitarii i-au citit pe îna-
intași!
Toate acestea le-am spus, ca și multe altele,
în 2012 și anii următori. Le-am și scris în volu-
me (Anii inovării. Reforma Universității clujene
1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
Reforma modernă a educației, Editura Tribuna,
Cluj-Napoca; 2016; Educația responsabilă,
Niculescu, București, 2019). Nu interese persona-
le au contat aici și nu trebuie să conteze! Dându-
mi seama că nu se înțeleg rosturile instituțiilor,
crezându-se că acestea sunt pentru festivități
goale, am declinat, de pildă, invitația de a intra în
Marele Senat al UBB, pe care, de altfel, l-am creat
cu ani înainte. Nu am fructificat faptul că sunt,
după Constantin Daicoviciu și Adrian Marino,
ultimul laureat al „Premiului Herder” la UBB și
în Cluj-Napoca, încât, potrivit regulamentelor,
puteam să preiau activități.
Am preferat să mă concentrez asupra propriilor
lucrări, văzând degradarea din UBB, dar și din
deciziile din țară. Am declinat trimiterea ca am-
basador sau numirea în fruntea unor institute.
Am ales să mă concentrez pe cercetare, pe ela-
borarea de analize și pe conferințe, în țară și în
alte țări. A depinde doar de tine însuți, mai ales în
vremuri de confuzie organizată a valorilor, cum
este România ultimului deceniu, este o sursă de
satisfacție. Să particip la prăbușirea meritocrației
și la triumful mediocrației, și chiar al prostocrați-
ei, în țară,nu am vrut cu nici un chip.
Știu, România a ajuns în ultimii ani țara cu cea
mai redusă lectură pe cap de locuitor. Sunt indicii
factuale că autorii din același domeniu se citesc
puțin în țara noastră. Trec peste faptul că, dacă
s-ar face o sondare, mulți profesori universitari de
azi nu știu lucrările care dau tonul în domeniul
lor. Și atunci, cum să știe asistenții sau studenții?!
Sunt fenomene grave, care ar fi răscolit alte ge-
nerații! Nu se înțelege că operarea pe calculator,
digitalizarea în general nu scuză scăderea culturii
profesionale.
Mulțumesc pentru invitația de a conlucra la
a face din UBB o universitate cum spui, de „an-
vergură internațională”. Eu aș spune mai simplu
- o „universitate a explorării, inovației și valorii”.
Căci, între timp, cuvintele s-au demonetizat, iar
multe universități pot pretinde „anvergură inter-
națională” pentru că se copiază excesiv unele pe
altele, dar aceasta nu le scoate din banalitate. Din
banalitate scot doar creația - o creație dincolo de
conjunctură, și valoarea efectivă.
Desigur, o etică elementară mă face să nu pot
spune „nu” când cineva îmi cere sprijinul. De ace-
ea, în legătură cu mesajul pe care mi l-ai adresat,
de a reface contactul, îmi declar disponibilitatea
de a sprijini acolo unde expertiza mea este legiti-
mată de lucrări publicate.
Tabloul acestora este organizat în jurul elabo-
rării unei sistematizări filosofice proprii. Aceasta
a fost, de altfel, ținta mea profesională principală.
Până acum am acoperit cu volume tipărite dome-
nii pe un spectru ce este evocat pe blogul meu (
andreimarga.eu) și nu-l mai comentez.
Oricum ar părea, este din nou ora ideilor noi,
ora schimbării. Am salutat schimbarea, rămasă,
din păcate, potențială, în 1968 și am participat
la schimbarea efectivă din 1989 încoace. Salut și
acum schimările pe direcția democratizării. Am
disponibilitatea, desigur, de a conlucra la proiecte
cu bătaie profundă. Sunt deja prins în unități in-
ternaționale în domeniu și am pe agendă să parti-
cip la organizarea altora.
Un fapt este cert: nimic nu va mai putea rămâ-
ne ca înainte după pandemia Covid-19. Totul tre-
buie regândit. Nu este chiar sarcina de după 1989,
când a trebuit reconceput totul, prin trecerea la
un regim de libertăți. Dar nu suntem departe de
un nou început!
Pe lângă ceea ce le revine să facă titularilor de
discipline și facultăților, după părerea mea, o sea-
mă de teme au urgență în contextul din România.
Confirm că pot pune la dispoziție și aplica fără
întârziere măsuri efective de schimbare, care sunt
cele mai importante, de fapt. Mă limitez acum să
enumăr, doar, câteva teme, cu scurte motivări.
Contribuția științifico-tehnolo-
gică a universității. Contribuția origi-
nală, creativă la propriu, este disproporționată în
raport cu dimensiunile UBB și cu ceea ce trebuia
să fie deja atins. Ea este prea mică. Nu are rost
autoînșelarea cu articole ISI sau alte materiale sau
o
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
21
o
cu evaluările ce se fac sau cu rapoartele instituții-
lor. Optica evaluărilor ce se practică în România a
fost, de la început, și este discutabilă. Ea nu a dat
rezultate.
Sunt, din nefericire, în clipa de față facultăți
care de fapt nu pot propune nimic relevant eco-
nomiei, societății, cunoașterii. Unele absolut ni-
mic! Toate facultățile din lume organizează ore de
predare, dar misiunea universitarului este mult
dincolo de acestea. Este clar că această contribu-
ție, științifico-tehnologică a UBB trebuie urgent
regândită, inclusiv instituțional.
Universitatea este universitas, dar supor-
tul ei trebuie să fie științele experimentale.
Descoperirile ce rezultă sunt cheia relevanței,
cum a amintit deja Iuliu Hațieganu. Altfel, este
doar retorică didactică sau activistică universitară
- cum se practică la ora aceasta de marea parte
a universitarilor, furați de „alegeri” academice și
de șansa mobilităților și a „programelor” din care
iese aceeași sărăcie.
Contribuția universității la via-
ța publică democratică. Această uni-
versitate a dat prompt, după 1989, oameni ai re-
formelor de care România avea nevoie. Dar, mai
ales după 2005, a dat și servitori ai unor regimuri
care nu au avut în fapt de a face cu acele reforme
care au integrat România în valorile lumii libere.
Renașterea justiției obediente, revenirea servici-
ilor secrete în universități, reluarea propagandei
șmecherești, încălcarea emfatică a Constituției,
relansarea confuziei de valori ca mijloc de domi-
nație și a altor maladii din România de azi au ple-
cat, ne place sau nu, de la absolvenți și „profesori”
ai UBB. Statistica este și aici zdrobitoare.
Că am dreptate se vede și în aceea că de la o vre-
me „profesori” ai UBB și absolvenți ai acesteia au
patronat protocoalele de „cooperare” între noua
Securitate și judecători și procurori, bineînțeles că
în detrimentul justiției curate. Toate protocoalele
acestea sunt semnate de asemenea „profesori” și
absolvenți! „Statul profund”, ca să iau termenul
istoricului Oliver J. Schmidt, al României actua-
le este întreținut, din nefericire, de mulți clujeni,
care se cunosc.
O relansare bine gândită a UBB pe linia con-
tribuției la viața publică democratică a țării este
condiție a propriei relevanțe ca universitate. Nu se
va putea obține recunoaștere internațională fără
curățenie, în sensul democratizării, iar ascunde-
rea deocamdată a erorilor sub preș nu dă rezultate
durabile.
Reorganizarea universitară. O
asemenea reorganizare se impunea oricum, și
dacă nu venea pandemia din 2020. Dar, după
pandemie, reorganizarea devine urgentă.
Este clară acum dependența mai puternică
a instituțiilor, a societăților de un factor care se
credea stăpânit - natura. Tot ce s-a realizat sub
semnul modernității este vulnerabil nu numai la
crize societale, ci și la criza sănătății. O cotitură
radicală a biopoliticii va fi necesară. Trebuie trase
urgent consecințe - reevaluarea economiei locale,
reevaluarea dezvoltării societății proprii, reevalu-
area efectivelor la cursuri și seminarii, noi criterii
de evaluare academică etc. - din nefericirile ce se
anunță. Competitivitatea nu va mai putea fi de-
tașată de contribuția la dezvoltarea indigenă, cu
toate implicațiile.
Noua legislație universitară. Fără
să ne flatăm, de la UBB a plecat legislația care a
deschis orizonturile libertății și democrației în
universitățile din România după 1989. Nici nu
se putea obține, trebuie să mărturisesc, organi-
zarea Conferinței Continentale a Universităților
(EUA, 2003) la UBB, prima într-o universitate
din Europa Răsăriteană, fără acest rol de înainte
mergător.
Se poate observa în documente că, imediat
după 1989, Marian Papahagi, atunci secretar de
stat, și subsemnatul (mai întâi ca decan) am ela-
borat proiectele autonomiei universitare care au
intrat în lege. Acum este ora unei noi legislații
universitare, care să scoată universitățile din țară
din repetitivitate și irelevanță.
De pildă, se observă ușor că problema selectării
și desemnării profesorilor universitari - care este,
nu trebuie să obosim să repetăm, cheia universi-
tății performante - nu este rezolvată. Lamentația
lui Spiru Haret, că așa concursuri de universitari
ca în România nu sunt la alții, este, din nefericire,
mai actuală ca oricând.
Nu s-a izbutit să se ajungă, cum era normal
după trecerea anilor, la efective concursuri, cu
multipli candidați pe posturi. Chiar Legea din
2011 întreține neseriozitatea în așa numitele
„acreditări” (asigurate, cum se știe tot la schimb! )
și apoi în concursuri. Mulți ajung „profesori uni-
versitari” doar ca urmare a faptului că la „alegeri”
de rectori sau altele de acest gen votează cu tabăra
cîștigătoare, nu pe baza valorii profesionale, cum
se petrec lucrurile în alte țări.
Se observă ușor, ca alt exemplu, că alegerea
rectorilor în sistemul alegerilor de partide creează
rectori dependenți mai mult de votanți decât de
adevăr și exigență. Dovadă este și faptul că ulti-
mele două runde de alegeri (2012 și 2016) au dat
în România rectori care nu numai că au făcut din
Conferința Națională a Rectorilor o instituție fără
idei și bleagă, dar nu au generat nici o propune-
re de reformă. Afară de „dați-ne locuri bugetate
la admitere!” sau „dați-ne ore obligatorii la dis-
ciplina X!” sau „lăsați-ne autonomi!” care sunt
triviale! Iar situația este gravă pentru o țară ce a
rămas și acum lovită de neajunsuri și insuficient
reformată! Universitatea trebuie să-i asigure con-
tinuu unei țări expertiza de încredere - cel puțin
aceasta. Or, și UBB este departe azi de așa ceva!
Se poate profita, desigur, de împrejurarea că alte
universități sunt mai slabe. Dar ar fi doar o înșe-
lare de sine!
Sincronizarea științelor sociale.
Am introdus în 1993-2012 studiul modernității,
am creat studiile europene, studiile americane,
studiile asiatice, inclusiv, firește, studiile chineze,
studiile iudaice. Am lărgit aria intereselor, contac-
telor, cercetărilor în diverse direcții, într-un efort
deliberat, declarat, de a sincroniza științele soci-
ale din universitatea în care am decis să rămân.
Am creat cea mai mare rețea de centre culturale
și biblioteci internaționale cu acest scop, iar susți-
nerea din diferite țări, inclusiv cu donări de bibli-
oteci întregi (cum sunt cele din Germania, SUA,
Israel, care mai există, chiar dacă prea puțini le
folosesc astăzi!) a fost substanțială.
Observând însă publicații și intervenții ale ac-
tualilor universitari clujeni, trebuie spus, cu toată
răspunderea, că este de câțiva ani tot mai mare de-
sincronizarea științelor sociale. Nici nu se vede la
UBB acum vreun specialist în funcțiune pregătit
mai mult decât pe o felie, din care ține ore și atât.
Peste tot în lume apar idei noi. Viziunea pre-
valentă nu numai la UBB, dar și aici, este una
conformistă, din care nu au cum să iasă scrieri
majore. Științele sociale ale erei globalizării, digi-
talizării și neuroștiințelor, ale reașezării economi-
ilor și societăților, pe care le reprezintă în lume
noi generații, sunt departe.
Trebuie lucrat la coordonatele unui program
care să smulgă din oportunism forțele care sunt
și să le pună pe o direcție creativă. Mai ales că,
după părerea mea, așa cum am anticipat cu ani în
urmă, s-a intrat într-o lume nesigură (vezi Andrei
Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București,
2016), care ne provoacă să căutăm mai în adân-
cime certitudinile. Dacă Heidegger avea dreptate
să ceară insistent „gândire”, în locul adaptărilor
comode, atunci deviza sa este astăzi mai actuală
ca oricând.
Ordinea viitoare a lumii. S-au dis-
trus, după 2012, piese ale conectării specializate
a Universității cu lumea actuală - aproape toate
studiile pe care le-am amintit mai sus nu mai sunt
de vârf, fiind de departe întrecute în țară, decum
în alte țări. Nu este acum nici un universitar la
UBB, format temeinic în științele sociale, care să
poată identifica direcții noi, fructuoase.
Mulți speram că simpla activistică oportunistă
s-a încheiat în 1989. Uimitor, ea a revenit în stu-
diile zise „internaționale” din Universitate, după
cum se poate citi ușor în ele, studii care se târăsc
de fapt în așteptarea unor burse și recompense,
căci opere nu au cum să iasă.
A început o schimbare a lumii rezultată be-
nefic din cotitura din 1989-1990. În jurul anului
2010, a luat formă o schimbare înăuntrul ace-
lei schimbări. Opinia mea (vezi Andrei Marga,
Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București,
2017; The Sense of our History, Editura Academiei
Române, București, 2019) este că s-a intrat într-o
schimbare mai amplă în lume decât s-a anticipat.
Universitatea, ca expresie a timpului ei, cum spu-
nea Humboldt, pe care mulți îl invocă, dar puțini
l-au citit, trebuie din nou sincronizată.
Prezentarea. Împreună cu mulți inteli-
genți și devotați colegi, am adus UBB în centrul
vieții universitare europene. Ea a devenit în 1993-
2012 nu doar loc de vizite, ci și loc din care plecau
idei și programe europene (soluția multiculturală,
programul double degrees, de pildă, au fost cre-
ate la UBB). Rectorul, dar și prorectori, decani,
profesori au fost dintre cei mai aleși universitari
români în organisme universitare internaționale.
Am știut toți că autoprezentarea unei universități
este importantă - ea indică de fapt nivelul culturii
instituționale și al dezbaterilor intelectuale dină-
untrul ei. Dacă aruncăm privirile în autoprezen-
tarea UBB de azi, se observă ușor că nu se știe nici
istoria universitară clujeană, după ce nu se știe ce
ar putea face din UBB partener profitabil. (Andrei
Marga, la 14 aprilie 2020, Cluj-Napoca)
■
22
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
filosofie
Medioplatonismul și
neopitagoreismul (II)
■ Viorei Igna
2.Pseudopythagorica și Eudoros
din Alexandria
Renașterea, adevărată sau presupusă, a pita-
goreismului ne duce, scrie B. Centrone1 în I se-
col î. Hr. în locuri geografice diferite: Roma și
Alexandria Egiptului. Fenomenul pitagoreismu-
lui roman este complex și merită să fie analizt în
profunzime, dar este sigur că în acest context pro-
blema raporturilor cu platonismul nu era foarte
relevantă. Vestigiile pitagoreice priveau bios-ul
singurelor personaje, sau aspecte legate de religie.
Mai importantă este atmosfera alexandrină, cu
figura celui care a avut un rol determinant pen-
tru imaginea pitagoreismului filosofic de vârstă
imperială: platonicianul Eudoros. Caracteristică
istoriei pitagoreismului, scrie filosoful italian, este
producția unei vaste literaturi apocrife ce făcea
trimitere la Pitagora sau la pitagoreicii antici2.Așa
cum bine se știe n-a lăsat o operă scrisă. Philolaos
și Archita au compus, în schimb scrieri, din care
ne-au rămas puține fragmente. Philolaos a re-
prezentat un moment esențial și ineliminabil din
procesul de gândire al poziției inițiale a Școlii pi-
tagoreice, îmbogățit după aceea prin intermediul
diverselor experiențe printre care cea mai impor-
tantă a fost cea eleată.(...)cronologia lui Philolaos
nu este lucru important; o vexata questio sunt
scrierile sale, scrie Maria Timpanaro Cardini3și
faimoasa carte, sau cărțile, pe care Platon le-ar
fi cumpărat de la Dione și pe care a imitat-o în
Timaios. Mărturiile cele mai vechi despre existen-
ța cărților lui Philolaos sunt reprezentate de către
silograful Timone; în cel privește pe Neante, el
l-a amintit pe Philolaos împreună cu Empedocle,
care a spus că până în vremea lor pitagoreicii își
țineau lecțiile în comun; până în momentul în
care Empedocle a divulgat acele doctrine prin
versurile sale, a fost stabilit că nici un poet nu mai
putea fi admis. În sfârșit, ne spune M. T. Cardini,
avem mărturia lui Iamblichos, care a vorbit în trei
cărți de Philolaos: pitagoreicii printre altele se în-
trebau în ce contă în ultimă instanță ireductibili-
tate anumitor arii de cerc sau linii care au în co-
mun aceeași măsură, au găsit că răspunsul nu era
altceva decât infinitul, iar mai târziu pentru faptul
că a afirmat același lucru un mileniu mai târziu
Giordano Bruno a plătit cu viața. Atunci s-a înțe-
les în mod clar că adevărata realitate nu erau mă-
rimile numerice sau spațiale, ci raporturile dintre
ele, adică entități independente și valide pentru
orice concepție asupra realității. La sfârșitul seco-
lului al Vl-ea î.Hr. cu Archita gândirea pitagoreică
a triumfat asupra dificultăților, și Archita a putut
să facă un elogiu aritmeticii și să o declare supe-
rioară geometriei, deoarece a știut să dea dreptate
acelorași insuficiențe ale geometriei.Vom prezen-
ta în cele ce urmează una din cele mai consistente
prezentari a Cosmosului lui Philolaos, făcută în
istoria filosofiei de M.T. Cardini:
Pitagoreicii au reluat vechiul motiv al Focului,
prezent deja la Ipassos, căruia i-au conferit un
caracter mobil, în Centru; dar în același timp au
considerat că Pământul se rotește, distrugând
astfel una din cele mai solide convingeri bazate
pe aparența sensibilă; și au inventat , da , anti-pă-
mântul ca să ajungă la numărul zece, dar și pentru
a explica marea parte a eclipselor de Lună față de
cele de Soare produse în același loc. Argumentului
astronomic, M. T. Cardini îl asociază pe acela al
figurilor cosmice; aici atinge punctul cel mai di-
ficil și mai discutat al tradiție lui Philolaos, mai
ales, dacă luăm în considerație poziția variabilă a
planetelor față de cea constantă prezentă în sem-
nele zodiacale. Alcmeone a tras concluzia că pla-
netele aveau o mișcare proprie de la occident spre
orient, contrară mișcării stelelor fixe. Prin urmare
zodiacul trebuia să fie din punct de vedere astro-
nomic ceea ce era din punct de vedere geometric
cercul și lui i-au fost raportate toate figurile care
puteau fi incluse înăuntrul circumferinței. Așa
cum am văzut, cercetările făcute pentru a reduce
într-o teorie toate observațiile empirice ce vizau
raporturile între măsuri lungimi, greutăți,etc.
Au dat naștere unei doctrine a proporțiilor și au
Viorel Mărginean	Corida (2000), ulei pe pânză, 360 x 200 cm
condus la sfârșit la descoperirea incomensurabili-
tății (teorema lui Pitagora ). Pentru înscrierea pă-
tratului și a triunghiului în cerc s-au lovit și de in-
comesurabilitate, care trebuiea considerată ca un
preludiu la cuadratura cercului. Tocmai pe această
cale ei au făcut marea descoperire, care a condus
umanitatea la descoperiri de necrezut până atunci
: secțiunea de aur.
Între arcul de timp dintre Ipassos și Philolaos,
la doctina negației a lui Parmenide și Empedocle,
Philolaos îi răspunde abordând problema natu-
rii și căutând să-i dea o interpretare rațională,
ca ființă și ca devenire, cu doctrina celor patru
elemente; în același timp Școala pitagoreică a de-
pășit obstacolul iraționalilor, a făcut pași înainte
în geometria plană, a făcut cercetări asupra altor
figuri regulate, a individuat prezența potențială,
în sferă, a octaedrului și a icosaedrului, pentru
acesta din urmă aveau cunoștiințele necesare,
adică pentagonul care-i putea conduce la intui-
ția descoperirii; în acest punct Philolaos a văzut
în cele patru elemente ale lui Empedocle echiva-
lentele fizice ale corpurilor geometrice, și duce la
sfârșit această invenție, așa cum a inovat sistemul
astronomic, pe calea analogiei: pătrata solidita-
te a cubului întrucât confirmă în sine Pământul
în sensul că planeta noastră este astfel întrucât
conține raporturile matematice ale cubului,etc.
forma piramidală și ascuțită a tetraedrului se ex-
primă prin forma flăcării, deci în foc; octaedrul,
și el înclinat cu vârfurile sale spre în afară, icosae-
drul, cu o trimitere mai puțin clară, exprimă apa;
O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
23
o
dodecaedrul (dodekaedron), poliedrul care, prin
valoare pe care o ajunge deschiderea unghiurilor
sale, este acea figură care cel mai mult se apro-
pie de perfecțiunea suprafeței sferice, cu cele 12
fețe ale sale, limitate de 20 de vârfuri și de 30 de
muchii, și care în plus conține mistica adevărului
secțiunii de aur, exprimă în termeni matematici
dumnezeirea formei sferice.4
Universul este conceput de pitagoricieni ca
o sferă. În centrul sferei stă focul (estia), în ju-
rul căruia se mișcă, în modalitate rotatorie, zece
corpuri cerești; cerul stelelor fixe, cinci planete,
Soarele, Luna, Pământul și Anti-Pământul, un fel
de planetă misterioasă pe care ptagoricienii au
admis-o pentru a completa în sistemul lumilor
cerești, sacrul număr zece.Este în mod particular
semnificativă convingerea că Pământul se învârte
în jurul focului central; pe această cale, un urmaș
al lui Pitagora, Aristarh din Samos, a doua jumă-
tate a secolului al III-lea î. Hr. a ajuns să concea-
pă rotația Pământului în jurul Soarelui. Nu mult
după Philolaos și Archytas a început elaborarea
de aprocrife menite să acopere un gol în ce priveș-
te lipsa manuscriselor autentice ale Școlii pitago-
reice. Apariția acestor apocrife a fost legată de fe-
nomenul renașterii pitagoreice, pe care alte surse
au colocat-o în secolul I î Hr. De aici ipoteza susți-
nută de Eduard Zeller și o lungă perioadă de timp
acceptată, că aproape toate textele au provenit din
mediile alexandrine. A fost demonstrat, ne spune
B. Centrone, că compunerea anumitor apocrife
a avut loc începând cu secolul al III-lea până în
secolul al II-lea î. Hr., poate chiar în al IV- lea.
O problemă particulară au reprezentat-o tratatele
care poartă numele vechilor pitagoreici (însă nu a
lui Pitagora), printre care Archytas. Aceste trata-
te sunt redactate într-o limbă dorică superficială,
poate un dialect al scrierilor preexistente pentru
a valida impresia autenticității. În afara câtorva
excepții, anticii au considerat scrierile ca fiind
autentice. Unele au avut noroc, și au de aceea o
tradiție autonomă a manuscriselor: printre aces-
tea,ne spune B. Centrone, este De universi natura
a lui Okkelos, și De natura mundi et anima a lui
Pseudo-Timaios Locro, care a fost considerat mo-
delul dialogului Timaios a lui Platon; o altă scriere
a lui Pseudo-Archytas despre categorii, conside-
rat de comentatori sursa lui Aristotel. Dificultatea
încadrării istorice a acestor scrieri, este eviden-
tă și se consideră diferite ipoteze în ce privește
proveniența lor geografică. Propunerea oscilează
între al IV-lea secol î. Hr. și al II-lea secol î. Hr.,
iar locul de origine a fost individuat în Roma, în
Alexandria sau în Italia de sud5, Magna Grecia.
În ultimii ani, tocmai confruntarea cu doctri-
nele medioplatonismului au dus la un consens în
ce privește datarea lor între I secol î.Hr. și I secol
d. Hr.6, cel puțin în ce privește ideea că anumite
scrieri pot fi atribuite cercului lui Eudoros. Pe baza
acestei teze sunt bazate textele din pseudopytha-
gorica, ce reprezintă prima manifestare concretă
a fenomenului de renaștere a pitagoreismului și
în același timp un loc privilgiat pentru a verifica
prezența interferențelor dintre medioplatonism
și neopitagoreism. Problemele cele mai impor-
tante se referă la apartenența doctrinară, identi-
tatea și scopul autorilor. Folosirea unui nume ca
acela al lui Archytas7servea pentru a conferi o
anumită importanță unui patrimoniu doctrinar.
De Archytas ne amintește o ilustră mărturie a
lui Platon. Când acesta a întreprins în primăva-
ra anului 399 î Hr. prima din cele trei călătorii în
Sicilia, care s-au soldat pentru el în mod cu totul
neașteptat, venind de la Cyrene nu s-a dus direct
la Siracuza, ci a mers prima dată la Taranto unde a
cunoscut acel om singular, care părea să fie, el, un
grec din Italia, acel ideal platonic de filosof con-
ducător al Statului, care în niciunul dintre cetățe-
nii din patria-mamă nu l-a putut vedea realizat.
Acest om era Archytas; de aici prietenia care i-a
legat, bazată pe o reciprocă stimă și înțelegere, a
dat naștere acelei notorietăți pe care a căpătat-o
Archytas ca discipol al lui Platon sau invers.
Figura intelectuale a lui Archytas s-a format în at-
mosfera școlii pitagoreice. Archytas pentru o mai
bună conducere a Statului a pus în aplicare echili-
brul inteligent dintre democrație și aristocrație, ca
o probă a validității principiului armoniei contra-
riilor, pe care Pitagora l-a descoperit în muzică și
pe care Alcmeone l-a pus în aplicare în fiziologie.
Despre acest spirit inovator în conducerea trebu-
rilor Cetății stau mărturie afirmațiile ui Aristotel
din Politica (1320 b 9 ), despre care ne-a spus că
în Taranto era instituită o democrație moderată,
care le dădea celor mai săraci dreptul de a putea
beneficia de folosirea bunurilor statului.8 Ceea ce
îl interesa pe Archytas erau deopotrivă inspirația
mistică spre adevăr și căutarea acelor adevăruri
heterodoxe, cum ar fi numerele iraționale și in-
comensurabilii, care au fost analizate începând
cu Theodoros, profesorul lui Theaitetos, cel care a
pus bazele învățăturii despre numerele iraționale.9
Niciunul dintre tratatele dorice este atribuit
lui Pitagora, cea ce demonstrează că, în afară de
a nu fi scris nimic, ideea unei unități doctrinare
a pitagoreismului rămâne constantă : presupușii
pitagoreici, chiar dacă sub diferite nume, nu fac
decât să repropună, în medii diferite, tezele unui
sistem unic; era cunoscută ideea că că totul ar fi
trebuit raportat la Pitagora, și că simpla aparte-
nență la cercul lor trebuia să garanteze autoritatea
doctrinei.
„Din punct de vedere teoretic, scrie B.
Centrone, scrierile sunt constituite dintr-un
amestec de doctrine platonice și aristotelice, în
care este dificil să izolezi elementele propriu-zis
pitagoreice. Dar ceea ce face posibilă încadrarea
în Medioplatonism este prezența unui nucleu
platonic de bază, la care sunt adaptate doctrinele
aristotelice. Elementele platoniciene sunt prezen-
te în toate câmpurile, de la doctrina principiilor la
logică, de la etică la politică; totul este recondus
spre o schemă unitară și relativ coerentă, în care
se poate vorbi de de un sistem al pseudopythago-
rica, așa cum confirmă însăși noțiunea de „systa-
ma” prezentă în tratate. Un systama consistă di
elemente contrare între ele și neasemănătoare, or-
ganizate cu privire la o entitate unitară care are ca
scop un avantaj comun(....)Universul este un sys-
tama perfect care cuprinde variate sisteme; ora-
șul, familia, omul și viața sa, sufletul individual.
Succesiunea sistemelor dă naștere unei analogii
stratificate dintre macrocosmos și microcosmos,
în care systama îl imită pe cel superior, orașul
imită cosmosul , regele pe Dumnezeu. Fiecare
sistem se supune unei reguli precise; cei mai buni
guvernează, ceea ce este inferior este guvernat.
Perfecțiunea unui sistem rezultă dintr-o armo-
nizare asemănătoare aceleia a instrumentelor
muzicale, în individ, în familie și în comunitatea
politică.”10
Doctrina unui principiu superior celor două
principii opuse, scrie B. Centrone, este răspândită
în multe forme în tradiția platoniciană, constitu-
ie o noutate față de doctrinele pitagoreice și aca-
demice. Paralele mai precise le avem cu Eudoros,
care conform lui Simplicius ( in phys. 181, 10-30 ),
pitagoricienii l-au pus ca principiu suprem pe unu
• .Y
vă
A __________ f	’
K__	TU
•	_ l	o	•.
________	:	9	T	1
”^01’
^’*X2U'”b UT®
Ml
Viorel Mărginean	Pictogramă (1996)
desen, tehnică mixtă, 100 x 80 cm
și în a doua instanță două principii, unu și natu-
ra opusă lui. Unu este identificat cu Dumnezeul
suprem, în subordinea căruia acționează copia
uno-diadă. Numai primul poate fi propriu-zis
considerat principiu (arche), în timp ce unu și
diada sunt numite elemente (stoicheia). Această
doctrină derivă probabil dintr-o interpretare a lui
Timaios , bazată pe pasajele în care se exprimă ne-
cesitatea de a merge dincolo de elemente și se face
trimitere la principiile superioare ( Tim.48 b-e);
de aici putea să urmeze identificarea principiului
superior cu Dumnezeu. Platon și Aristotel au fost
armonizați într-o manieră conciliantă, ceea ce va
face mai târziu și Georgio Gemisto Pletone.11 În
ciuda câtorva neînțelegeri, substanțialul parale-
lism confirmă ipoteza originii apocrifelor în cer-
cul lui Eudoros.12
Note
1	Centrone B., Medioplatonismo e neopitagorismo,
un confronto difficile, în Revista di Soria di Filosofia,
225, p.401
2	Despre pseudopythagorica în general pot fi con-
sultate lucrările lui Walter Burkert, Hellenistiche
Pseudopythagorica, Philologus, CV 1961; Centrone B.,
Pseudopythagorica ethica. I trattati morali di Archita,
Metopo, Teage, Bibliopolis, Napoli, 2000
3	Filolao, în Pitagorici, Testimonianze e Frammenti,
II, La Nuova Italia Editrice, Firenze 19, 69, pp.82-249
4 Cardini M. T., op cit., pp. 98-100
5	Centrone Bruno, op.cit. p.402
6	A se vedea Baltes 1972,pp. 20-36, pentru pseu-
do-Timaios; Szlezak 1972 pentru pseud-Archita;
7	Cardini M T., Archita în Pitagorici,op. cit. pp.262
8	Cardini M. T., op. cit. p.267
9	Theodoros din Cyrene , în Filozofia greacă până la
Platon, II, Ed. Șt. Și Encicl. Buc.,1984,.658
10	Centrone B., p. 403
11	Giorgio Gemisto Pletone, De Platonicae atque
Aristotelicae philosophiae differentiis.
12	Ibid. p. 404
■
24
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
social
Gânduri din zilele care
n-au mai avut timp să se
întâmple
Rudy Roth
„Ce ajungem să descoperim în timpul mo-
limelor este că, în oameni, sunt mult mai
multe lucruri demne de admirat, decât lu-
cruri demne de dispreț”
Albert Camus, La Peste - Ciuma (1947)
„ - Libertatea, Sancho, este unul dintre cele
mai de preț daruri pe care cerurile le-au
oferit oamenilor, cu ea neputând fi asemu-
ite nici măcar comorile închise-n mărunta-
iele pământului, nici cele ascunse pe fundul
mărilor; pentru libertate ca și pentru cinste
trebuie să ne riscăm viața, pentru că cel
mai mare rău care poate cădea peste noi,
oamenii, este să fim lipsiți de libertate”.
Miguel de Cervantes Saavedra, Don
Quijote, Segunda Parte, Cap^tulo LVIII
(1605)*
Deschid ochii și încerc să cuprind cu gân-
dul imaginea celor câteva raze de soare
care se așează aproape translucid peste
cutele perdelei și, preț de o clipă, mă las învă-
luit de senzația că această invitație matinală la
viață este aidoma oricărei alteia din ultimii opt
ani de pribegie auto-impusă prin Occidentul
Făgăduinței. Realizez însă, aproape instanta-
neu, că nu e așa. Acest răsărit cu irizații aurii,
cu triluri de păsări și zumzet de insecte, cu mi-
resme de flori de portocal și note de alge, își
proiectează sensul peste cotidianul balear doar
de puțină vreme. Este parte a stării de a exista
care, în ultimele săptămâni, a redefinit social
acest colț de Mediterană occidentală. Este răsă-
ritul din timpul pandemiei... Un răsărit care, în
urmă cu doar câteva săptămâni, ar fi fost doar o
proiecție a imaginarului inconștient al vreunui
visător neadaptat la definițiile prezentului.
Mă ridic din pat și privesc pe fereastră.
Străzile sunt pustii, iar cerul - neîntretăiat de
albul tipic al dârelor de condensare lăsate în
urmă de aeronave - de un albastru ireal, ca în-
tr-un tablou de Santiago Rusinol sau Josep Coll
Bardolet. Dacă n-ar fi freamătul naturii, aș pu-
tea crede că am fost ales să fac figurație într-un
soi de lung-metraj distopic, axat pe povestea
supraviețuirii în timpul unei apocalipse în mi-
niatură.
Brusc, îmi văd gândurile întrerupte de vocile
fiilor mei, care s-au trezit și, cel mai probabil,
caută soluții să amelioreze ludic o nouă zi de ca-
rantină. Pentru ei, ca și pentru toți ceilalți copii
ai Spaniei, pandemia de COVID-19 s-a tradus
deja prin mai bine de 6 săptămâni de domici-
liu forțat, 6 săptămâni în care cuvântul „afară”
a existat exclusiv în propoziții interogative sau
negative. 6 săptămâni în care au învățat să pri-
vească cerul printre gratiile virtuale ale celei
mai strâmte colivii normative din lume. 6 săp-
tămâni în care au dat dovadă de mai mult curaj
și responsabilitate socială decât guvernanții de
la Madrid, care și-au încălcat propriile hotărâri
în virtutea logicii orwelliene potrivit căreia, toți
suntem egali, dar unii sunt mai egali decât cei-
lalți.
Făcând un salt cognitiv în timp, îmi aduc
aminte de primele zile de martie, când viața
din Spania nu avea încă culoarea fricii. Când
cafenelele, restaurantele, mall-urile și magazi-
nele erau pline până la refuz, iar media indi-
gene, excepție făcând cele câteva necontrolate
de guvern, etichetau orice informație negativă
drept alarmism și repetau la nesfârșit mantra
imposibilității unui scenariu italian sau chinez
in Spania. Când numărul deceselor cauzate de
COVID-19 era încă unitar, iar aritmetica pan-
demiei era ascunsă pe sub preșurile ideologi-
ei de gen, ale evoluțiilor bursiere, ale pasiunii
pentru fotbal sau ale doctrinelor politice.
Totul avea însă să se schimbe în a doua săp-
tămână a primăverii, când utopia iberică a
negării a atins un nivel critic și a suferit o au-
to-implozie. Lipsită de fundament, realitatea
paralelă propovăduită de autorități s-a împrăș-
tiat în miliarde de particule purpurii și violete,
lăsând în urmă un peisaj dezolant. Un peisaj
în care pandemia încetase să mai existe doar în
planul dramelor individuale și, ca într-o cini-
că confirmare a unui celebru citat atribuit lui
Stalin, devenise o statistică.
Chiar și în Mallorca, unde impactul pan-
demiei era semnificativ atenuat de insulari-
tate, COVID-19 recrease o nouă stare de a fi.
O stare de a exista în care oamenii începuseră
să confere sensuri diferite acelorași cuvinte și
astfel contribuind involuntar la apariția unei
noi dimensiuni a tăcerii dintre ei. O realitate
cu rafturi goale și improvizații îmbibate într-un
puternic miros de dezinfectant. O realitate în
care moartea se situa în imediata proximitate
a tuturor, iar mesajele de condoleanțe luau în-
cet-încet locul glumelor și sarcasmului distri-
buite pe rețelele de socializare.
Echinocțiul de primăvară avea să găsească
Spania în plin confinamiento - o tardivă, dar ex-
trem de agresivă izolare la domiciliu a celor mai
mulți dintre locuitorii spațiului iberic - dar și
în fruntea unui clasament mondial sui-generis
privind numărul de infectări cu COVID-19 în
rândul personalului sanitar. În spitale, ghidu-
rile de raționalizare a echipamentului de ven-
tilare începeau să creioneze - în numele eticii
medicale - veritabile liste ale lui Schindler pen-
tru bolnavi - stabilind cine va trăi și cine nu.
În acest context, și probabil influențat de pre-
zența (cel puțin insolită în Europa Occidentală)
a unui partid comunist în executivul central,
discursul oficial al autorităților spaniole era
demn de o tragedie isabelină în metru bolșevic,
focalizându-se excesiv pe eforturile conducăto-
rilor în lupta cu pandemia și exploatând până la
refuz evoluția valorii de tranzacționare a iluziei
securității pe bursa trăirilor.
Fără a devaloriza fie doar și marginal aportul
izolării sau carantinei în limitarea dinamicii de
contaminare a populației, gestiunea pandemiei
de COVID-19 din Spania mi-a oferit posibili-
tatea de a studia - din postura de cercetător în
studii politice - o veritabilă punere în practică
a teoriei contractului social descrisă în urmă cu
aproape jumătate de mileniu de către Thomas
Hobbes în lucrarea sa Leviathan (1651) și care
anticipa disponibilitatea oamenilor de a renun-
ța voluntar la libertatea de a se autoguverna în
favoarea unei entități care să le garanteze si-
guranța existenței cotidiene. Diferența dintre
viziunea lui Hobbes și realitatea confinamien-
to-ului spaniol a stat însă în caracterul orwe-
lian al instrumentelor de persuasiune utilizate
de guvernul spaniol și care au variat de la su-
pra-expunerea mediatică a figurii autorității
centrale sau impunerea unor noi standarde de
corectitudine politică în comunicarea informa-
ției vitale, până la contracararea activă a me-
sajului non-laudativ sau impunerea de extrem
de stricte măsuri de supraveghere și control a
mobilității populației.
Și, cu toate acestea, elementul primordial
al acestei noi normalități sociale nu a fost nici
revolta, nici resemnarea, nici indiferența sau
teama, ci redescoperirea propriei umanități. O
umanitate renăscută din cenușa neapartenenței
la ieri, din privarea de libertate și din conștien-
tizarea durerii generate de absența celuilalt. O
umanitate născută din acte de eroism anonime
și din revelația că ideea de mâine nu este decât
o stare de coexistență dintre tu și eu, dintre ei
și noi.
Din anticamera infernului, COVID-19 a reu-
șit ceea ce n-au reușit multe decenii de filoso-
fie sau etică recente: să ne trezească din letargia
pseudo-existenței și să ne facă să privim dincolo
de iluzia unei normalități artificiale. Să ne rea-
mintească ce înseamnă empatia, complicitatea
emoțională și sacrificiul de sine. Să ne elibereze
din contradicția unei stări de a fi, în care eram
împreună și totuși singuri, în care eram puter-
nici și totuși slabi, fericiți și totuși triști și în care
credeam că suntem oameni, fără ca totuși să re-
alizăm că suntem complet lipsiți de umanitate.
Închid ochii și, aproape instantaneu, gân-
dul mă poartă către imaginea câtorva raze de
soare, așezate aproape translucid peste cutele
perdelei. Și, nu știu de ce, simt că-mi doresc
ca schimbarea din noi să nu aibă efemeritatea
unor răsărituri din niște dimineți, care n-au
mai avut timp să se întâmple.
Palma de Mallorca, 29 aprilie 2020
*	Traduceri din original de Rudy Roth
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
25
juridic
Răspunderea
contractuală
■ Ioana Dragoste
Articolul 1270, Cod civil, prevede că un
contract valabil încheiat are putere de lege
între părțile contractante, ceea ce înseam-
nă că prin încheierea unui contract, părțile con-
tractante sunt ținute să își execute obligațiile astfel
cum au fost asumate. De exemplu, prin încheierea
unui contract de vânzare, vânzătorul este ținut să
predea cumpărătorului bunul vândut, iar acesta
din urmă este ținut să plătească prețul convenit.
De cele mai multe ori părțile unui contract în-
țeleg să acționeze cu bună credință și își îndepli-
nesc obligațiile astfel cum au fost asumate, există
însă și situații în care, din diferite motive, o parte
nu își execută obligațiile, de exemplul cumpără-
torul nu plătește prețul cuvenit, locatarul nu plă-
tește chiria sau împrumutatul nu restituie împru-
mutul acordat.
În astfel de situații, regula amintită ar rămâne
fără utilitate practică, în lipsa unor dispoziții lega-
le, a unor pârghii juridice la care să apeleze partea
contractantă în vederea constrângerii celeilalte
părți la îndeplinirea obligațiilor asumate.
În acest sens, dispozițiile Codului civil prevăd
că în cazul în care o parte contractantă, denumită
generic debitor, nu își îndeplinește obligațiile asu-
mate, cealaltă parte, denumită generic creditor,
are dreptul să ceară executarea silită a obligației,
să solicite rezoluțiunea sau rezilierea contractului,
respectiv desființarea contractului încheiat, fiind
la rândul său liberat de îndeplinirea obligațiilor
Viorel Mărginean
Arborele Vieții (1984), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
asumate sau să recurgă la orice alt mijloc prevăzut
de lege pentru realizarea dreptului său.
Se impune a fi precizat că situația juridică a
creditorului este diferită după cum contractul
încheiat a fost materializat într-un înscris care
constituie potrivit legii titlu executoriu, cum
este de exemplul contractul de credit încheiat
cu o instituție bancară, contractul de leasing sau
un contract de împrumut încheiat între persoa-
ne fizice autentificat de notarul public. În toate
aceste ipoteze, creditorul se poate adresa execu-
torului judecătoresc, fiind demarată procedura
executării silite asupra averii debitorului, fără a
mai fi necesar concursul instanței de judecată.
În schimb, în cazul în care înscrisul suport
al înțelegerii părților nu întrunește condițiile de
a fi titlu executoriu, de exemplu un contract de
împrumut încheiat între două persoane fizice
materializat sub forma înscrisului sub semnă-
tura privată, în cazul în care creditorul optează
pentru executarea silită a obligației, acesta tre-
buie să formuleze o cerere de chemare în jude-
cată prin care să solicite obligarea debitorului la
executarea obligației asumate, iar după rămâ-
nerea definitivă a hotărârii judecătorești pro-
nunțată, în cazul în care cererea acestuia a fost
admisă, se va adresa executorului judecătoresc
în vederea executării patrimoniului debitorului.
Reiese astfel că, așa cum sugerează și de-
numirea, executarea silită directă presupune
obligarea debitorului să execute obligația asu-
mată prin contractul încheiat, să plătească pre-
țul, să predea bunul vândut, să restituie bunul
închiriat sau arendat.
Executarea prin echivalent presupune obliga-
rea debitorului la repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutarea fără justificare a obligației
contractuale. Acest remediu are, de regulă, ca-
racter judiciar, părțile fiind ținute să apeleze la
concursul instanței de judecată, care va verifica
îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răs-
punderii contractuale a debitorului, existența
unui contract valabil încheiat, creditorul să își
fi executat propria obligație sau să se declare că
este gata să o execute, neexecutarea obligației
asumate de către debitor, precum și existența și
întinderea prejudiciului cauzat prin neexecuta-
re.
Pentru a analiza întinderea reparației care
poate fi acordată, se impune a clarifica ce ipo-
teze sunt înglobate în sintagma de neexecuta-
re a obligației. O primă ipoteză este cea în care
debitorul nu oferă executarea obligației, având
o atitudine pasivă, cum este cazul unui cumpă-
rător care nu plătește prețul sau a unui furnizor
care nu livrează aranjamentele florale pentru
nunta organizată de creditor. O altă ipoteză este
cea a neexecutării conforme a obligației con-
tractuale, când debitorul oferă executarea obli-
gației, însă nu corespunde criteriilor stabilite în
cuprinsul contractului, de exemplu furnizorul
livrează doar jumătate din aranjamentele flora-
le. Desigur, factorul timp își găsește ecou și pe
tărâm contractual, căci termenele stabilite de
părți pentru executarea obligației pot avea un
rol principal, caz în care neexecutarea la termen
echivalează cu neexecutarea obligației contrac-
tuale sau un rol secundar, când devin incidente
regulile privind executarea cu întârziere a obli-
gației.
Aceste prevederi își dovedesc utilitatea prac-
tică în acele situații în care executarea obligației
nu mai prezintă interes și utilitate pentru credi-
tor, cum ar fi ipoteza în care creditorul a înche-
iat cu debitorul un contract prin care acesta din
urmă s-a obligat să asigure furnizarea aranja-
mentelor florale și amenajarea sălii pentru nun-
ta creditorului. Este de la sine înțeles că pentru
creditor îndeplinirea obligației prezintă interes
și utilitate doar pentru data stabilită, îndeplini-
rea cu întârziere a obligație echivalează în acest
caz cu neîndeplinirea obligației asumate, căci în
exemplul dat, termenul stabilit are un rol atât
de important încât neîndeplinirea la timp atrage
neîndeplinirea totală a obligației.
Astfel, debitorul va fi ținut nu doar să restitu-
ie creditorului un eventual avans oferit de acesta
ci să repare întreg prejudiciul suferit de acesta și
care are legătură directă cu neexecutarea obli-
gației. Dacă creditorul a încheiat un alt contract
privind serviciile de furnizare a aranjamente-
lor florale în condiții mult mai oneroase decât
cele în care a fost încheiat contractul inițial, de-
bitorul va fi ținut să plătească aceste cheltuieli
suplimentare. De asemenea, în măsura în care
creditorul dovedește că a suferit și un prejudi-
ciu moral, debitorul va fi ținut să repare și acest
prejudiciu.
Desigur, debitorul nu va fi ținut să repare pre-
judiciul pe care creditorul putea să îl înlăture
cu minimă diligență sau prejudiciul imputabil
creditorului, respectiv nu va fi ținut să plătească
diferența de preț în cazul în care creditorul alege
să contacteze cu un furnizor care practică cele
21
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
mai mari tarife de pe piață, în condițiile în care
erau disponibili și alți furnizori care ofereau
condiții asemănătoare cu cele oferite de debitor.
Răspunderea debitorului nu este limitată
doar la cazurile în care acesta nu execută obli-
gația contractuală ci este incidentă și în cazul
în care debitorul execută obligația asumată cu
întârziere, de exemplu nu plătește prețul la ter-
menul stabilit ci după două luni sau vânzătorul
nu predă autoturismul vândut la data convenită
ci după două săptămâni. În toate aceste ipoteze
creditorul are dreptul de a solicita daune mo-
ratorii, dobânda legală, calculată asupra sumei
de bani care se impune a fi plătită ori restituită
sau asupra echivalentului în bani al obligației,
de la scadență până în momentul plății. Astfel,
dacă cumpărătorul trebuia să plătească prețul în
cuantum de 1 000 lei la data de 03.04.2020 și face
această plată doar la data de 03.05.2020, pentru
perioada cuprinsă între 03.04.2020-03.05.2020.
Prejudiciul la a cărei plată va fi obligat debito-
rul pentru neexecutarea obligației contractuale
urmează a fi stabilit de instanță, prin adminis-
trarea de probe, iar daunele moratorii datorate
pentru neexecutarea la timp a obligației au o în-
tindere stabilită de lege.
Însă, principiul libertății contractuale permi-
te părților să încheie orice contract, să aleagă în
mod liber partenerii contractuali și să stabileas-
că în mod liber conținutul contractului proiec-
tat, inclusiv prin stabilirea unor reguli aplicabile
în cazul neexecutării obligațiilor asumate.
O astfel de prevedere contractuală este clau-
za penală prin care părțile stabilesc ca debitorul
se obligă să execute o anumită prestație în ca-
zul neexecutării sau al executării cu întârziere
a obligației principale. În exemplul prezentat
anterior, debitorul se obligă să plătească credi-
torului 1000 euro dacă nu va asigura furniza-
rea aranjamentelor florale pentru data stabilită
sau o clauză prin care cumpărătorul se obligă să
plătească 10 lei pentru fiecare zi de întârziere în
plata prețului.
Clauza penală are rolul unui mijloc de con-
strângere a debitorului în executarea obligației
principale, de aceea, de regulă, prestația stabi-
lită prin clauza penală este mai oneroasă de-
cât obligația principală. Având în vedere rolul
acestei prevederi contractuale, acela de mijloc
de constrângere, debitorul nu are un drept de
opțiune între a executa obligația principală și a
oferi executarea clauzei penale, întrucât clauza
contractuală a fost stipulată nu pentru a oferi un
avantaj debitorului ci pentru a - l constrânge în
executarea obligației.
Pot fi însă situații în care executarea obligației
sau angajarea răspunderii debitorului să nu pre-
zinte interes pentru creditor, acesta preferând
desființarea contractului și restituirea propriei
prestații, fiind incidente regulile care guvernea-
ză rezoluțiunea.
Rezoluțiunea reprezintă o cauză de desființa-
rea a contractului încheiat în cazul în care una
din părți nu execută obligațiile asumate prin
contract.
La fel ca și în cazul celorlalte instituții juri-
dice, executarea silită a obligației sau angajarea
răspunderii contractuale, și în cazul rezoluțiunii
se impune ca partea care optează pentru desfiin-
țarea contractului să fi executat obligațiile con-
tractuale asumate sau să arate că este gata să le
execute, în caz contrar, rezoluțiunea nu ar mai
constitui un mijloc de constrângere a părții care
nu înțelege să acționeze cu bună - credință ci ar
Viorel Mărginean	Ia de la Săliște (1983), ulei pe pânză, 100 x 100 cm
da posibilitatea părților să renunțe în mod uni-
lateral la contractul încheiat, fapt ce ar lipsi de
eficiență regula forței obligatorii a contractului,
căci cât de obligatoriu este o regulă de la care
poți deroga după bunul plac.
Ca și mod de operare, rezoluțiunea poate fi
dispusă de instanța de judecată, poate fi declara-
tă în mod unilateral de către creditor, sub rezer-
va îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege sau
poate avea caracter convențional, prin inserarea
în contract a unui pact comisoriu, a unei clau-
zei contractuale, care prevede obligația a cărei
neexecutare atrage rezoluțiunea contractului.
Ca urmare a rezoluțiunii, contractul este des-
ființat cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că
este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
Fiind șters contractul și efectele pe care aces-
ta le produce dispare suportul juridic, temeiul
obligației asumate de cealaltă parte. De exemplu
dacă în urma încheierii contractului de vânza-
re cumpărătorul a plătit prețul, iar vânzătorul
nu a predat bunul, optând pentru rezoluțiune,
contractul de vânzare este desființat cu efect re-
troactiv, lipsind de temei și fundament prețul
plătit de cumpărător vânzătorului, în lipsa unui
contract valabil.
Astfel, ca efect al desființării contractului,
părțile vor fi ținute să restituie prestația sau
prestațiile efectuate în temeiul contractului
desființat. Desigur, dacă niciuna din părți nu a
executat prestația asumată, nu există prestații
a căror restituire să fie generată de desființarea
contractului. În acest caz, ca urmare a desfiin-
țării contractului, părțile nu mai sunt ținute de
prevederile acestuia, nefiind ținută să mai exe-
cute obligațiile asumate.
Regulile care guvernează rezoluțiunea își do-
vedesc utilitatea în cazul contractelor cu execu-
tare dintr-o dată, caracterizate prin una sau mai
multe prestații bine determinate în timp, cum
este cazul vânzării când transmite dreptul de
proprietate și se plătește prețul sau în cazul con-
tractului de împrumut când se remite o sumă
de bani urmând a fi restituită după un anumit
interval de timp.
Există însă și contracte cu executare succesivă,
caracterizate prin aceea că prestațiile se repetă în
timp, cum este cazul contractului de locațiune, în
care în schimbul chiriei, care se plătește, de regulă
lunar, locatarul poate folosi bunul un interval de
timp stabilit de părți. În cazul acestor contracte nu
sunt incidente regulile rezoluțiunii ci regulile pri-
vind rezilierea contractului, în temeiul cărora con-
tractul este desființat doar pentru viitor.
Rațiunile juridice sunt ușor de deslușit.
Contractul cu executare succesivă produce efecte
pentru un interval de timp relativ îndelungat, iar
pentru o parte din acest interval părțile și-au înde-
plinit obligațiile asumate, intervenind un moment
de la care, relațiile contractuale s-au deteriorat.
Revenind la exemplul contractului de locațiune,
să presupune că timp de un an de zile locatarul a
folosit netulburat bunul închiriat și a plătit chiria la
termenele stabilite, iar ulterior a omis în mod repe-
tat plata chiriei. Se observă că desființarea contrac-
tului nu prezintă interes pentru întreg intervalul de
timp, întrucât pentru o parte din aceste, contractul
a produs efecte care au profitat ambelor părți, iar
dată fiind întârzierea privind plata chiriei, locata-
rul nu mai prezintă încredere, locatorul preferând
desființarea contractului pentru viitor, evitând al-
tfel riscul înregistrarii unor chirii restante într-un
cuantum ridicat cât și riscul unei eventuale insol-
vabilități a locatarului, fapt ce ar face dificil sau im-
posibil de recuperat chiria restantă.
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
27
traduceri
Poezie italiană
contemporană
peruca roșie pe cap după chemioterapie apoi
nasc o fetiță îi dau numele Dora precum bunica.
care trăiesc cu ochii deschiși
iubesc cu mâinile pline
și sunt femei uimitoare
vulnerabil nu au chiar nimic.
Astrologie (2003)
Viorel Mărginean
pictură în ulei, 210 x 200 cm
GRAZIELLA OLGA SIDOLI
Profesor, traducător, redactor, eseist, locuiește în Bologna.
A proiectat și a îngrijit o antologie de poezii de Paolo
Valesio, Il Servo Rosso / The red servant, PuntoAcapo, 2016,
text bilingv în co-traducere cu Michael Palma, volum dis-
tins cu Premio Speciale Camaiore, 2017. A inființat și îngri-
jit reviste școlare și artistice în SUA. Face parte din redacția
Italian Poetry Review (Societatea editorială Fiorentina) și
este membru al Comitetului Științific al Centrului de
Studii Sara Valesio, de Genus Bononiae în Bologna. Îi place
să se identifice cu o realitate transnațională, transculturală
și translingvistică. Scrie în trei limbi.
Numele ei nu era Maria
Secolul douăzeci și unu: lapidare. Ea are
douăzeci de ani, înăuntrul unei gropi săpate de
ocazie și în jurul ei un grup de bărbați. Unul
aruncă de aproape prima piatră ca să lovească
și apoi urmează ceilalți. Urletele sale pe care noi
nu le vom asculta. Chipul de femeie pe care noi
nu îl vom vedea. Execuție pentru adulter. Cineva
citește dintr-un text sacru în timp ce o ucid.
Tânărul cu care încercase să fugă este biciuit și
apoi lăsat liber. Ea moare.
Câteva minute vizionate repede la știrile de
la televizor. Câteva rânduri în ziare. Tresăriri,
proteste, manifestări -nimic. Scandal
internațional -nimeni.
Corpul acestei minime nu se mai știe a câta
victimă cade în liniște și atenția lumii zace
redusă la tăcere.
Tam-tam mediatic și social -nimic.
Conversații în centre și diferite cercuri despre
violența asupra femeilor -niciuna.
S-a întâmplat la câțiva kilometri depărtare, într-o
țară cu un nume exotic, pe care îl uităm imediat,
până și de această dată.
Nu trebuie să se dezbată despre tradiția diferită.
Trebuie să respectăm celelalte civilizații.
O conștiință civică și democratică ce ne face
să îndepărtăm, să uităm și să neglijăm această
oroare.
Această teroare.
La câțiva pași de noi.
Secolul douăzeci și unu.
Ea avea un nume și acela nu era Maria.
FRANCESCA GIRONI
Dansatoare, poetă. Prima sa carte de poezii Abbattere
i costi a fost editată de Miraggi (Torino, 2016), operă
semnalată la Bologna in Lettere. În 2019 câștigă pre-
miul Europa in Versi secția Spoken Word. Din 2018 face
parte din colectivul SUPERNOVE. În 2017 este invitata
festivalului Spoken Word Madrid. Cu spectacolul de
spoken word și dans CTRL ZETA câștigă premiul in-
ternațional CROSSaward 2017. Finalistă la concursul
național Lega Italiana Poetry Slam în 2015, 2016, 2017
și 2019.
Femeile sunt uimitoare
Femeile sunt bifări în caietele bărbaților
Femeile fac bine ego-ului
Femeile sunt frumoase și pe deasupra inteligente
Femeile sunt un pericol constant și nu doar la
volan
te încolțesc trag mai tare decât un car cu boi
Femeile sunt organe genitale, frumoase bucăți de
organe genitale
și chiar și legume
Femeile o dau sau nu o dau
femeile dau fac și îl desfac pe bărbat
Femeile sunt ca berea
o culoare pentru fiecare gust
Femeile sunt coaste sexul slab
Femeile sunt măsurabile
în reclamele la paturi motoare bucurii dureri.
Dar eu cunosc femei care lucrează în call center
pentru asigurări și cresc copiii singure care
parcurg pe jos kilometri pe culmea munților
Appalachi și nu le este teamă să doarmă în
pădure noaptea care se lansează de pe trapez
și de pe pereți umblă pe fir și predau circul
deținuților care au avortat care nu au avortat care
iubesc femeile care iubesc bărbații care suflă în
moriști și vorbesc cu florile care călătoresc prin
America de sud singure dar noaptea se întorc
cu taxiul din teamă de agresori care spun da ca
să spună da și nu ca să spună nu care se luptă în
secțiile pediatrice de boli adesea incurabile și nu
le pasă de părul alb care ca să supraviețuiască
și-au extirpat amândoi sânii și sunt amazoane
deghizate în avocați care se fotografiază cu
(Poezia face parte din volumul Le femmine sono
stupende da Supernove. Poesie per gli anni 2000,
Sartoria Utopia / Vanda E-publishing)
SANDRO SARDELLA
Născut în Varese în 1952, trăiește la Rasa di Varese. A
difuzat pliante de poezii, plachete de artă, și alte publi-
cații. În California, în traducerea lui Jack Hirschman,
i-au apărut: 14DISCANTI-Underground? Ed.-Milano;
și 2 DISCANTI e poi, Edizioni TOC TOC - Varese,
2020.
blues vorbesc fluture
stele tari cuvintele
în arșița zilelor fără culoare
în sticla care albește
în fragilul strat al paginilor
(vara jignirii bate cu putere)
durând puțin
pe dinții tăi
vocea ta se pierde
devine piele de cer
(și mă lași singur ca să înțeleg Italia)
cărțile scuipă praf
pășesc strigă
neîncrezătoare în roșeața arzătoare
ai închis ochii un moment
(nave scufundate în mare)
mă simt împins în gol
muzica de Coltrane se va ridica
înaintea sirenei
norii cheamă
(zidurile Palestinei ruine la Aleppo)
și eu alergam pe plajă
în visele de ceață roșie
dacă îmi amintesc sunt mincinos
tu, eu
(nava ruginită va ajunge la țărm)
îmi pulsezi în urechi
unde o mână scrisese cu creionul
în buzunar o pietricică de la mormântul lui
Pasolini
blues vorbesc fluture
(ascult)
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție autori de Serena Piccoli
și Giorgia Monti
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
însemnări din
Mancha
Humberto Segundo
Aguilar Alvarado sau
despre călătorie
■ Mircea Moț
La editura brașoveană Libris a apărut la
sfârșitul anului trecut volumul de poe-
me Viajes/Călătorii semnat de Humberto
Segundo Aguilar Alvarado, delicatul artist
care, în fața librăriei „George Coșbuc”( cred că
acum celebra librărie are alt nume, dar pentru
brașoveni ea a rămas librăria „George Coșbuc”)
de pe strada Republicii, menționată de altfel în
carte, oferea adevărate recitaluri de autentică
sensibilitate. De altfel, artistul a dedicat și un
poem orașului de la poalele Tâmpei, ale cărui
versuri nu mai au nevoie de comentariul critic:
„Brașovul e mândru pe ploaie/când toate stră-
zile-i se udă/iar casele-și spală chipul;/cu-al său
ambient îmbibat de arome:/ploaie rece, aer ver-
de și parfumuri.//Brașovul e mândru în noapte
totu-i beznă și totul boem e;/Cu-a sa viață noc-
turnă ce invită,/cu cântece, cu muzică și dans/
în localuri, pe străzi, în parcuri...” Sau: Brașovul
e și mai mândru iarna,/cu străzile-i prea pline
de zăpadă,/cu frigul pătrunzând în oase/cu oa-
meni înveșmântați în negru/și copii ce liniștiți
se joacă.//Brașovul este și mereu va fi mândru/
de munții cu ale lor peisaje,/de istoria-i ce se
pierde-n vreme,/de străzile-i și casele frumoa-
se/și de orășenii iubitori de viață”.( Brașovul e
mândru, traducere de Anca Florescu-Bratei)
Profitând de momentul în care poetul s-a
oprit din cântat, i-am șoptit într-o zi, înainte
de a intra în librărie, câteva versuri din poe-
mul recitat la un curs de filologie romanică
de către profesorul meu Liviu Tomuța, el în-
suși un iubitor de poezie: „Volverân las os-
curas golondrinas/en tu balcon sus nidos a
colgar.” Artistul s-a luminat și a continuat:
„.y otra vez con el ala a sus cristales/ugan-
do llamarân.//Pero aquellas que el vuelo refre-
naban/ tu hermosura y mi dicha a contemplar,/
aquellas que aprendieron nuestros nombres
/jesas... no volverân!”. Apelez la traducerea lui
Răzvan Codrescu: „Veni-vor iarăși negre rîn-
dunele/ce în balconu-ți cuiburi și-or găti,/și
înc-o dată, cu-aripi jucăușe,/în geamuri ți-or
lovi;//dar cele ce se-opreau din zbor să vadă/
la tine - nuri, la mine - bucurii,/cele deprin-
se cu-ale noastre nume.../acelea... n-or veni”!
Domnul Humberto Aguilar cunoștea poetul:
„O, Gustavo Adolfo Becquer! Poet spaniol,
născut la începutul secolului al XIX-lea, un
poet romantic, după cum se știe”!
Poeziile din volumul Viajes/Călătorii, tra-
duse în limba română de Anca Florescu-
Bratei, Ana-Luiza Mitan, Elisabeta Manea,
Dan Moruzi și autorul însuși, își conturează
substanța sub semnul călătoriei ca topos al
literaturii și experiență spirituală în primul
rând. Autorul se dovedește fascinat de temă, de
marile teme, ceea ce îi și legitimează de altfel
scrisul, care nu poate fi acceptat ca gratuita-
te: „Scrisul de dragul de a scrie nu înseamnă a
scrie, și devine chiar mai greu de făcut când nu
ai o temă”. Călătoria asigură pentru Humberto
Aguilar relația esențială dintre real și imaginar,
fapt ce impune trăirea nereținută a realității dar
și a visului: „Mi-am petrecut mult timp trăind,
și ideile mele se plimbă între realitate și fante-
zie. Cele pe care le-am făcut sau nu le-am făcut
au pentru mine un singur sens. Nu știu dacă
mă duc sau mă întorc, dar e același lucru... spus
într-un cuvânt: călătorie. Călătorii scurte sau
lungi, călătorii dus-întors. Despărțiri și „bi-
ne-ai venit!”. Să dormi o zi aici și una acolo.
Să obosești și să dormi. Să te trezești și să mer-
gi încotro vezi cu ochii. Să trăiești realitatea,
dar și visurile”. De aici un fin amestec de real
și livresc, sesizabil nu doar în poemele pro-
priu-zise, ci și în textele cu intenții programa-
tice, fiindcă acel „tot” care este călătoria pre-
supune deplina implicare a ființei autorului: „
«Viața e un vis», a scris Calderon de la Barca.
«Viața e o scenă», a zis Shakespeare. «Viața
e o călătorie», a spus un alt gânditor la fel de
celebru. Îmi place ultima propoziție, deoarece
călătoria e un tot”. A călători înseamnă pentru
scriitor nu doar a cunoaște și a se cunoaște
pe sine, ci a trăi. De aceea călătoria devine în
volum un autentic mod de existență: „Despre
călătorii, sau despre viață?, aceasta-i întreba-
rea. Dacă scriu despre călătorii, intru în viață.
Dacă scriu despre viață, pătrund în călătorii.
Timpurile și spațiile sunt viață și călătorii. Nu
pot vorbi despre un subiect și să-l neglijez pe
celălalt. Cele două stau întotdeauna împreună”.
Universul cotidian se redimensionează, fiindcă
Humberto Aguilar trăiește mersul pe stradă ca
pe un gest esențial: „Azi am umblat, mai bine
zis, am călătorit, pe Str. Republicii, frumoasa
pietonală din Brașov, și m-am oprit la terasă ca
să observ lumea trecând, pardon... călătorind”.
Poetul nu este interesat in mod deosebit de
spațiile exterioare, ușor sesizabile pentru „pi-
torescul” lor, ci de semnificații, pe care le în-
scenează atent și previzibil totuși, într-o com-
poziție în care metafora și simbolul pulsează în
imediata vecinătate a discusivității ce poate de-
veni amenințătoare. Călătoria cu metroul este
sinonimă unei călătorii orientată exclusiv spre
subiectiv, transcrisă la modul cât se poate de
simplu: „Cu metroul călătorește o mapă/ Plină
de visuri deja trunchiate/ Și hârtii peste mă-
sură de importante./Aristocrate de idei func-
ționale,/ Separator al bunurilor dobândite.//
Și călătorește cu el, mai discret, /O altă mapă,
mai modestă./ Umilă poate, neostentativă, /
Apucată de mâner de un muncitor/ Ce-și duce
în ea pâinea și a lui hrană./ S-a urcat în metrou
un ghiozdan zâmbitor/ Ce poartă-n interior
tot viitorul /Alcătuit dintr-o carte și-un caiet/
În care nimic un este încă scris/ Și se așază lân-
gă un pantof.// Pantoful se află lângă o cravată/
Și-așezați ei par a fi pereche./ Și se uită pieziș
la ghiozdanul /Ce cântă imnul speranței/ Fără
a-i păsa de cine-i alături./ Mai călătorește li-
niștit și un coșciug/Suit pe umerii a șase băr-
bați,/ Singurul care nu-i pe propriile picioare,
/Singurul care nu mai are visuri/ Și nici bani
pentru a-și plăti moartea” ( Călătorind cu me-
troul).
Lucrurile modeste, umile, contează la
Humberto Segundo Aguilar Alvarado ca obiect
al unui alt fel de poezie. Autorul nu poate ve-
dea lucrurile decât prin povara simbolului,
căruia uneori îi adaugă greutate, pentru a de-
veni mai convingător. Discursul este vizibil
impregnat de această intenție: „Doreai să te
ridici de la pământ;/ Visul tău era să zbori,/ Să
zbori, nu doar să mergi./ Ai muncit mult, eu o
știu./ Și-ntr-un final ai reușit, trăgându-te de
ale tale șireturi./ N-am aflat vreodată ce tehni-
că ai folosit,/ Ea continuă să-mi fie necunos-
cută./ Te admir din multe motive. /Te admir
pentru elanul tău. pentru efortul tău.// Te
crezi important pentru că ești așa,/ Te simți in-
dispensabil/ Și știu că ai dreptate,/ Refuzi să te
vezi bătrân, să ai riduri pe piele./ Studiezi, te
sforțezi și vei reuși./ Știu că vrei o catedră la
universitate/ Dar, ca să poți merge pentru a-ți
dicta cursul,/ N-ar trebui să te folosești de un
alt pantof?” (Unui pantof).
În general, poetul lasă impresia că are plăce-
rea de a povesti, netemperându-și predispoziția
spre narativ; obișnuit cu cântecul, el se lasă în
voia limbajului, simțind nevoia să comenteze,
să explice și să motiveze, își pune întrebări și
pune întrebări, este ușor teatral, fără ca aceasta
să dăuneze sincerității ce-i definește poemul:
„Se spune că a plecat cu soarele /Dincolo de
stele. /El a vorbit mereu cu timpul./ Și într-o
zi cu el s-a dus./ Împreună au strâns valize /Și
braț la braț s-au dus./ Și astfel au bătut poteci /
Necunoscute oamenilor./ Tu, călător al secole-
lor,/ Îți vei continua oare drumul/ Prin lumi-
le obscure acum?// Ei spun că el s-a întors cu
soarele /Într-o dimineață oarecare,/ Vorbind o
limbă pe care doar inima/ A știut a o desluși./
El vorbea de simțăminte,/ De fapte precum a
iubi,/ De virtuți ascunse bine //Acolo unde
inima/ Stăpână este./ Tu, călător al secolelor, /
Mă vei învăța oare /Despre cum să trăiesc eu?
( Călătorul)
Înainte de a încheia aceste rânduri des-
pre poemele lui Humberto Segundo Aguilar
Alvarado, imi vine în minte finalul poemului
Volveran las oscuras golondrinas, recitat, cum
spuneam, admirabil de bunul nostru profesor
la un curs nu tocmai digerabil:„Volverân del
amor en tus o^dos/las palabras ardientes a so-
nar;/tu corazon de su profundo sueno/tal vez
despertarâ.//Pero mudo y absorto y de rodi-
llas/como se adora a Dios ante su altar,/como
yo te he querido.; desengânate,/jas^. no te
querrân!”. Sau: „Veni-vor iarăși în auz să-ți
sune/ale iubirii șoapte-atît de vii;/din somnul
ei adînc inima-ți poate/atunci o vor trezi;//dar
mut, răpit, în sfîntă-ngenunchere,/cum la altar
pe Domnul l-ai slăvi,/cum eu te-am fost iubit...,
nu-ți face vise:/așa nu te-or iubi”! Domnul pro-
fesor Liviu Tomuța oferea, atunci, o altă versi-
une, parcă mai caldă:„Așa cum eu te-am iubit,
nu te-amăgi, nu te va mai iubi nimeni!”
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
o dată pe lună
Săptămâna viselor
■ Mircea Pora
LUNI
Zi monotonă, cu multe știri TV. Ni se spune
mereu „Stați în case”. Pe toate posturile reporteri,
medici, asistenți, sfaturi. Nici măcar o secundă,
un petec de natură, un peisaj. Prânz ușor și „stat în
casă”. După amiaza, alunec ușor în plictiseală, lip-
să de curiozitate. Spre ora șapte, întunericul bate
la ușă. Pe străzi, aproape nimeni. De data aceasta,
e necesară geografia. Italia, Spania, Franța, greu
încercate. Și brusc, o răsturnare de situații. Acum,
că se poate chiar muri, și uite, eu n-am un cos-
tum. Și nici o cravată, nu sunt echipat. Se apropie
ora culcării. Televizorul stins, pandemia, dar eu
am întrerupt transmisiile. Cred că visul a fost spre
ora două, trei, din noapte. „Casa mea, de fapt,
de niciunde. Trei, patru camere, pe care vag, le
recunosc. Printre mobile nu e nimeni, doar niște
umbre. «Cade ceva», spune molcom, cineva, dar
cine?... Brusc mă întorc, dar în spate nu e nimeni.
Treptat, încet, se deschide un geam într-una din-
tre încăperi. Încet, cum ai muta o piesă pe tabla de
șah. Pereții apasă, se instalează o stare de încorda-
re. Se aude un zgomot, de data aceasta îndepărtat.
Observ că nu mai sunt covoare pe jos. Și au costat
atâția bani. Iar pe unul dintre divane, o mătușă, ca
un fel de paznic al singurătății. Cred că nu a fost
la noi nici de trei ori. Mă vede, nu mă vede?... Sunt
doar la un pas de ea. Parcă mă înec în ochii ei”.
MARȚI
Tulburat, oarecum, de visul de ieri. Apuc ziua
de coarne. Electricianul vine și pleacă. E terori-
zat de pandemie. Mă roagă, în timp ce lucrează,
să deschid televizorul, pentru a afla numărul
de morți. „Sunt mulți”, spune el, când află cifra.
Prânzesc împreună cu soția. O ciorbă făcută
ieri, un rest de tocană rămas de alaltăieri. După
amiază, câteva ceasuri de somnolență. Citesc o
poezie de Blaga, despre veșnicia care s-a născut
la sat. Apoi, înserarea, cu noi scene pandemice.
Îmi fac patul latent, de parcă ar trebui să apar cu
el într-o piesă de teatru. Adorm gândindu-mă la
electricianul de la prânz. Visul trebuie să fi fost,
tot așa, puțin după miezul nopții... „Ore întregi
mă colindă cântăreți de operă. Dar în ce locuri.
Puiu Ohanezian, cu o barbă, cu un mic topor în
mână, la o margine de pădure, începe o arie din
Boris Godunov. Cornel Stavru termină «Râzi, pa-
iață», pe drumul spre Cugir. Magda Ianculescu,
împreună cu Giuseppe di Stefano, cântă ceva din
Wagner, în casa unchiului meu, academicianul
Eugen A. Pora. Probabil, înainte de trezire, trebu-
ie să fi fost acel cor al robilor, Nabucco, cântat în
fața a sute de inși, care, cu toții, vorbeau la tele-
foane”.
MIERCURI
Dimineața, la dejun, discut cu soția despre vi-
sele avute. Replica ei: „Aș fi vrut și eu să visez ceva
frumos”. Toată noaptea m-am ciocnit de o căruță
cu un cal. Aflăm de la vecinul de sus că și el a avut
un vis muzical, corul mixt al armatei ruse. Soția
lui, mai nimic... căuta un pachețel de drojdie prin
bucătărie și nu-l găsea. Pandemia merge înainte.
Șnur, ca un tren electric. Se face seara pe fondul
unor picături de ploaie. Cu o pastilă albă, adorm.
Rețin ceva discontinuu, fragmentat. Imposibil de
stabilit ore.
„Cu o barcă pe un lac, ne apucăm să mâncăm
prăjituri. Mai multe doamne, cu pălării, «Yes»,
«No», neștiind să facă prăjituri. O mulțime de
pești după noi. Se rupe o vâslă, apa limpede, sun-
tem departe de orice țârm. Cineva chiar întreabă:
«Ne aflăm pe un lac sau în mijlocul unei mări?»
O voce de neuitat, nici blândă, nici amenință-
toare, rostește parcă dintr-un turn. «Miezul nop-
ții. Pandemie. Geniile orașului dorm». Apoi, până
dimineața, un tren, care merge și merge. Cineva
spune: «În spate e vagonul țarului, îl duc să-l îm-
puște».
Stau atât de liniștit, pe petecul de iarbă din spa-
tele fabricii. Toți muncitorii mănâncă și se aud
până la mine zgomotele tacâmurilor lor. Rămân
multă vreme pe acel petec, aproape până ce soare-
le asfințește. Nu caut nici un rost al acestor scene,
nu le leg între ele”.
JOI
Soția face un tort de biscuiți, după ce, înainte,
îmi propusese unul de mămăligă. Mă întreabă în
mijlocul pandemiei cum au fost cele două Monici
din viața mea. „Răscolești ani îndepărtați, îi spun
și mă rezum la atât”. „Nu se pot șterge vremuri-
le acelea”, asta o recunosc pentru mine. Vorbește
ministrul de interne cu ochelari de soare pe față.
Nu în costum popular, ci într-unul englezesc.
Proza lui e previzibilă. Iarăși se interzice ceva. În
țara noastră e cuprins și orașul Țăndărei. Se trans-
mit bătăi de acolo. Prânzim monoton, ascultând
la un radio mic tot felul de teorii abracadabrante
despre pandemie. Până seara, destindere cu so-
liști populari, slabi, grași, falși feciori, care cântă
Viorel Mărginean	Păsările Paradisului (2015)
desen, tehnică mixtă, 60 x 40 cm
contra pandemiei. Vine culcarea, adormirea, vine
visul sau visele. „Tatălui meu i se propune să fie
manechin în vitrină cu o pufoaică. «A trecut vre-
mea costumelor», spuse proprietarul, căutând
să-l plaseze pe tata cât mai bine sub lumina re-
flectoarelor. Dar discuția se oprește aici. Cât timp
să fi trecut? Mult, foarte mult. Se aranjează ceva,
ca pentru venirea unor voievozi. Nu crâcneș-
te nimeni în fața acestor preparații. Apoi, într-o
școală, unde directoarea e mai mult bărbat decât
femeie, căci are numeroase fire în barbă. Știe și ea
de voievozi și vrea să pregătească corul pentru ve-
nirea lor. Elevii cei mici vor face vocea întâia, vo-
cea a doua nu va fi. Iar vocea a treia o vor realiza
repetenții cu bărbi mari din ultimele bănci. «Să-i
dăm drumul», spune femeia-bărbat. Toți cântă
din răsputeri, dar nu se aude nimic. Se deschide o
fereastră, se văd voievozii trecând. Pe lângă drum,
pe lângă istorie”.
VINERI
Toți specialiștii spun. „Începe să se vadă lu-
minița de la capătul tunelului”. O frază intrată în
reflex, un clișeu, ceva „stas”. Dăm telefoane, nu
prea primim răspunsuri. Imagini peste imagini cu
sicrie. Cele mai tăcute lăzi. Azi, de nu știu câte ori,
am intrat în baie. Și fără să fie nevoie, am tras apa.
Are un ropot puternic în primele două secunde,
apoi se potolește, ca o iubire înfocată, peste care
au trecut treizeci de ani. Mă gândesc tot mai mult
la trecut, în timp ce doctorii în emisiuni ne repro-
șează că nu mâncăm suficiente legume și fructe.
Spre seară, alerg ușor în jur de treizeci de minu-
te. Seara, pentru a scăpa de vise, mănânc două
ridichi absolut fără gust. Noaptea, iată ce s-a în-
tâmplat. „Ceva foarte dinamic, greu de prins în
cuvinte. Se modifică decorul, filmul curge repede
de tot. Adunări, luări de cuvânt, dezveliri statui,
până se strigă «Pandemie». Se anunță și leacul.
«Mâncați bomboane de mătase. s-au găsit prin
magazinele sătești. Și halva, tot acolo». Se mili-
tarizează tot, inclusiv cuștile de iepuri, cotețele de
găini. Se militarizează și cocoșul. Apoi, trezirea,
nu înainte de a reauzi vocea aceea inconfundabi-
lă, spunând: «Și geniile orașului tac»”.
SÂMBĂTĂ
Facem baie, risc în ce mă privește, un duș sco-
țian. Chiar îmi pun problema că, bolnav și bătrân,
aș putea să mor. La mine acasă, răsfoind albume.
Căldurile altor veri, alte toamne mistuite, alte
zăpezi căzute, intrate în pământ. Cu bicicleta, în-
tr-un tur al satului, pleacă berzele, ca și când ci-
neva le-ar fi cerut să o facă. Căsătoria, fără mari
podoabe, bolovanii căzuți peste ea. Și din nou,
niște costume dispărute, unele după altele. Nimic
nu durează. Seara, mă culc vitejește, noaptea nu
visez mai nimic. Un cioban la o stână, eu făcând
nu știu câte poze cu el. Ne prelungim așa până di-
mineață.
DUMINICĂ
Ministrul de interne, citind pe litere Ordonanța
Militară nr. 18...
■
30
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
genul epistolar
Cartolină pentru
Matriarhă (I)
■ Cristina Struțeanu
Hotărât lucru, nu-ncape îndoială, mai me-
reu dirigintele oficiului poștal, alintat de
mine cu vorbele „diriguțu drăguțu”, are
dreptate. Chit că-i pe ducă poșta cu ale sale atri-
bute, din pricini de toți știute. Și ce-mi zicea, când
grăia? Să nu mai stau pe tânjală, ci să tocmesc iute
o altă cartolină, că se vede limpede cum trec prin-
tr-o depresie. Și ar fi de mare sprijin scrisul. Nicio
scofală, nimic nou.
Întâi că „a trece prin” înseamnă să și ieși. Ca
dintr-o pădure. Numai că, de data asta, nu-i orica-
re, ci „il bosco vecchio” a lui Dino Buzzati. Pădure
bătrână, încâlcită, sălbăticită, plină de întunecimi
și perdele de licheni, care ți se prind de față, îm-
pănată cu tot felul de trosnete luuungi și poteci
de animale care te rătăcesc, te duc spre nicăieri și
niciunde. Nu prea par urme de căprioare și ciute,
cele care te ademenesc. Vezi deodată c-ai mai pă-
șit pe acolo, pe lângă trunchiurile alea prăbușite,
pe lângă scorbura găunoasă, cu adâncimi de care
ți-ai ferit privirea, pe lângă o râpă... Pricepi, în
sfârșit, că te-nvârți jur împrejur, dai roată nevăzu-
tă, și nu-i niciun zvon de păsări, doar crengi ce se
rup sunând surd... Și depresia devine depresiune.
Adică o văiugă, o vale, o prăpastie, o formă de re-
lief. Unde totdeauna e mai frig, și mai umbră, și
mai umed. Deprimă și absoarbe. Trebuie s-o șter-
gi până nu se face câtamai hăul. Poți?
Se vădește că-i nevoie de un Înaintemergător,
de un Deschizător al căilor, de un Moise care să te
scoată la liman. Călăuza. Matriarha turmei de ele-
fanți. Cea care-i poate scăpa, în anii de cumplită
secetă, ducându-i în depărtări, la ape ascunse sub
nisipuri. Neștiute. Mor pe drum, unul câte unul,
puii.Totuși, nu toți. Matriarha...
De felul meu, nu prea obișnuiam să urmez în-
drumări. Tot felul de îndemnuri folositoare. Am
luat-o, de obicei, alăturea cu drumul și am fost
de capul meu, bun, rău, mai mult... hm. Dar i-am
prețuit pe cei cu forță, hotărâți, în stare să decidă
iute și ferm. Fără bâjbâieli. Eram atrasă, ba chiar
fascinată, din poziția mea de Ghiță contra. Am
stat deoparte și i-am tot privit. Pe multe, fiindcă
în primul rând despre ele e vorba, femeile lider,
le-am ocolit. Erau dominatoare, cu glezne groase,
cum ar fi spus Maica mea. Și totuși eram cumva
magnetizată. Ultima ai fost domnia ta, medicul
meu homeopat, moldoveancă, de 94 de ani, ema-
nând un ceva de nenumit. Înaltă, bine clădită, cu
picioare lungi. Cu niște mâini delicate și mici, pa-
radoxal. Mâini frumoase și la vârsta asta, fără arti-
culații îngroșate, „nemuncite”... Te-am tot pândit.
De-o bună vreme, te pândesc. Să văd ce-i în gușă,
dar în căpușă, ce-i pe față, ce-i pe dos. Și încă îmi
scapi...
Draga mea Doamnă Doctor,
În mod sigur, m-am ales cu o iubire. Nu ca o
musculiță toamna, izbindu-se de geam sau cu
zbatere, beată, pe hârtia cu lipici, dar nici tare
departe. Absolut fabulos. Văd clar ce nu-mi place
și n-am încotro. Vorbești mult, foarte mult, des-
pre propria persoană. Nu admir asta. Și apoi e în
domnia ta o anume asprime, o înclinare de a-i în-
lătura pe cei pe care nu-i placi. Dintr-un condei.
N-am habar care ți-s criteriile. Nu le pricep neam.
O incompatibilitate? Nici mie, o vreme nu mi-a
fost lesne, doar ce mă puneai la punct, una-do-
uă. Dar, să vezi chestie, m-am îndârjit să te câștig.
M-am pus să-ți scriu... cartoline, marca fabricii.
Să fie dusă competiția pe terenul meu, nu pe al
domniei tale. Fiul meu Prâslea a râs și a zis: „Te-ai
comportat ca un bărbat, cu o fată pretențioasă”.
Poate, dar am reușit. Acum mă bagi în seamă. Și
încă cum.
Da, uneori mătrășești lumea. Precum ziceam,
îi pui la punct pe mulți. În schimb, ești gata să
plângi în fața suferinței. Am văzut-o. Când ai fost
numită director de spital și ai dat de o copilă pe
moarte, te-ai încuiat și ai bocit. Ca șefă de promo-
ție, intrată la Iași, apoi ajunsă la Timișoara, încur-
caseși socotelile celor cu repartițiile, care aveau
ca totdeauna privilegiați, și asta a fost formula lor
de a se debarasa. Direct directoare... Învățaseși pe
ruptelea - mi-ai spus - ca să nu poată niciun pro-
fesor să-și permită să pretindă... oarece, pentru
a te trece la examene. Plus că nu erai fată avută.
Căminul ți-l plăteai din meditații... Nu fuseseși la
niciun bal în studenție, că n-aveai decât o singură
rochie. Aia de la cursuri...
Întâi am crezut, pe urmă m-am uitat lung.
Chiar așa? Oricum ai fi învățat de ai fi spart toa-
te normele. Mi-e clar. Ambiție cât la Banu Ghica.
Apoi, cele patru specializări-rezidențe. Patru. De
aceea și poți face atât de ușor acum diagnoză dife-
rențială, doar pornind de la simptomele descrise
de pacienți. Chirurgie (bineînțeles, nu?), obste-
trică-ginecologie, pediatrie și, parcă, dermatolo-
gie. A, ba nu, boli infecțioase. Contagioase? Da.
Remediile homeopate pentru imunitate combat
și virușii? Bineînțeles! Și m-ai săgetat cu privirea.
Cu țâfnă. Făcuseși chiuretaje?, am mai întrebat.
Ohoho, în fiecare dimineață câte cinci, șase, îna-
intea raportului de gardă. Și n-a existat sentiment
de vinovăție, doar credința-n Dumnezeu, se vede
limpede, e mare, maare? Nici gând, nici vorbă.
Doar nu era să le lași să moară pe femeile alea,
multe din ele mame de alți copii. Își provocaseră
avortul și totul devenise grav... Mi-ai răspuns cu
liniște, ba chiar cu indignare. Cum de nu price-
pusem? Ai adăugat cu... mândrie - ca de obicei,
hm! - că era totul fără anestezic pe vremea „aia” și
nimeni nu se plângea, c-aveai „mâna ușoară”. O,
bietele femei...
Homeopatia a urmat din pricina bolii fetiței
domniei tale, la care alopatia nu se dovedea ajută-
toare. Ai descoperit că-ți vine mânușă. Că pricepi
totul rapid, ca de la Paracelsus direct. Că era în
gena domniei tale, că de asta te născuseși! De data
asta, nu m-am îndoit.
În clasele primare, nu Carmenuța refuza să
facă bețișoare și rotocoale în caiet? Și-ai dese-
nat fără oprire pansele mov cu gălbior un an de
zile, de-mpodobeau pereții clasei a întâia, de jos
până sus? S-a ajuns la asta, după ce, teribila mea
Carmenuță, ai fost, firește, apostrofată. Și? Și l-ai
făcut „bou” pe învățător! Te-a preluat apoi o dăs-
căliță bătrână, care te-a lăsat în „boii” tăi luni
de zile. Iar mama, pe care o iubeai vehement,
cotropitor, te apăra... Ce lecție pedagogică, psiho-
logică, pentru cine pricepe. Mama spunea tutu-
ror: „Lăsați-o-n pace pe Carmen. Fetița asta știe
totdeauna ce face!”
Așa s-a ales și cu dieta, că nu mâncai mai ni-
mic, îți „miroseau” feluritele alimente și le împin-
geai deoparte. De fapt chestie de alergii alimen-
tare. O disperai pe mamă. Până n-ai mai primit
decât legume, pic de carne, puține proteine ani-
male. Și punct. „Biată mama, cu ce panaramă de
copchil, se chinuia, săraca”, apreciezi acum, po-
vestindu-mi.
Mai târziu făcuseși aversiune față de fumători,
de băutori... Ziceai tăios: „Mă s’foci!”. Mă s’foci și
afară cu ei. Chit că era vorba despre soț sau fiu. Îi
țineai la ușă, să-și aerisească întâi hainele, înainte
de a pătrunde-n casă. Dură, nu? Mama te mustra
uneori, firește. „Ești ca tatăl tău, vrei să ți se facă
voia pe loc, n-ai pic de răbdare”, dar ți se supunea
cu dulceață.
Tatăl, înainte de a-și părăsi familia, pe voi, pen-
tru o altă iubire - și nu l-ai iertat, nu-i așa? - fuse-
se șef de gară nu mai știu unde, parcă-n Bacău. La
început în gări mici. Da. De născut, te născuseși
la Roman. Domnia ta, mititică, (o fi oximoron?)
vedeai cum călătorii din trenuri lăsau geamurile
jos, să-i urmărească mamei silueta și mersul ușor,
plutit, cu nelipsitul ei șal albastru pe umeri, pâ-
nă-și suceau gâturile. Film rusesc. Câteodată te
rățoiai la ea, că-i prea blândă, prea dulce, c-ar tre-
bui s-o ia de gât pe „muierea” aia. Noua nevastă.
Iar ea căuta să te facă să-nțelegi, ba, mai mult, să
te-ndemne s-o pomenești în rugăciune pe aceea,
fiindcă „ți-a luat crucea de pe umeri și-o poartă ea
acum”. Ascultam istorioara gură cască. Îmi spuse-
seși și că frățiorul de nouă ani, atât a plâns atunci,
pân-a făcut ulcer. Și-l certai...
Și, iar, găseam că nu-i în regulă să spui una de
una atâtea povești de viață a cărei eroină, firește,
erai... Dar tot le-aș fi ascultat neostoit, până la
sfârșitul consultației și după, ceea ce dura... ore
bune. N-aș mai fi plecat. Odată, un preot din
Nucșoara, unde mergi vară de vară - și... te-am
găsit și acolo - a întrebat: „Dar de ce povestiți nu-
mai de mama și de tatăl nimic?” Bănui c-a urmat
o tiradă furibundă, încât bietul duhovnic a răsărit
cu un sfat magistral. Te onorează că l-ai urmat. Și
iată-te ajunsă apoi la mormântul tatălui, împre-
ună cu fratele, cerând... iertare și oferind iertare.
Mi-a plăcut nespus. Poți lăsa garda jos în numele
smereniei și, da, e de mare laudă. Vasăzică, poți
și asta.
Ce să mai spun despre... postul negru de 40 de
zile?! Primăverile, la Nucșoara, de Păresimi. Când
erai mai tânără, te duceau apoi de brațe, pe brațe,
niște vecine, prăbușită aproape, până la biserică.
La Înviere. Mai târziu, venea acasă preotul. Nu
te mai puteai scula în sus. Și, după Împărtășanie,
odată când te-ai ridicat din pat vioaie zicând: „Vă
fac o cafea, părinte?”, acesta a înlemnit. Și a între-
bat prostit: „Eu am făcut asta?!” Fusese de față la
o minune!
Există și o poveste cu un rabin, fiindcă făceai
dese călătorii în Israel, „unde-ți ard pietrele sub
picioare”, după cum povesteai, nu? Odată, la
Marea Moartă, la Masada, fiind într-un grup de
30 de turiști, ai intrat la „Rabinul din grotă” ce
împărțea binecuvântări. Și domniei tale i-a scris
un bilet. Nimeni nu mai primise, astfel că ghi-
da s-a mirat, când i-ai cerut să-ți traducă. Scria:
„Dumnezeu a pus în tine o inimă curată”... Ei?!
Regizorul Niculae Mărgineanu, după o con-
sultație-conversație, plecase rostind ca mine:
„A fost un regal...” Iar Olga Tudorache, veche
O
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
31
sowmustgoon
o
pacientă, (precum Mircea Danieliuc de altminteri
sau Angelo Niculescu) susținea c-ar trebui să vor-
bești unei săli întregi de oameni, pe care i-ai capti-
va până la unul. De data asta-mi plăcea c-ai simțul
măsurii. „De la om la om poate, pot transmite...,
dar unei săli, nu”, ziceai. Nici nu s-a pus problema,
deci nu-i clar. Prin Olga Tudorache, prietenă cu
regizorul Azimioară și mai tânăra Ada d’Albon,
ai preluat dulăpioarele de farmacie, cu sertărele,
cu remedii și cu tincturi de mare rafinament, de
la vestitul homeopat Ion d’Albon când a plecat în
Franța. Ce ciudat, am aflat-o târziu și întâmplător
și era important pentru mine... Întâmplător?! Tot
astfel, am aflat că fuseseși doctorița asistentei mele
de latină din facultate, Gabriela Creția, care m-a
rugat să transmit gânduri bune... Oricum, numă-
rul de telefon al domniei tale îl aveam de ani și
ani în agendă... „Numai acea homeopată bătrână
te-ar putea lecui pe tine, dac-o mai trăi”, îmi spu-
sese cândva o prietenă de la televiziune, regizoare,
Florica Fulgeanu. Dar nu făcusem niciun demers,
iar numărul aștepta și tot aștepta cuminte.
Momentul întâlnirii a venit așadar târziu.
Trebuise să se coacă, pesemne. Și ceea ce a fost
de bună seamă important au fost lungile convor-
biri despre Dumnezeu... Mi-ai spus: „ Dumnezeu
îl prețuiește pe om; e bijuteria creației și nu vrea
să-l lase să se piardă. Îl tot așteaptă.” Bineînțeles,
m-am grăbit eu să sar, doar și-a trimis Fiul să...
și să... M-am trezit pusă la punct și mi s-a părut
al naibei de logic. Cum era Dumnezeu să-i acor-
de omului Liber Arbitru și Fiului său, nu? Plus că
sunt una și aceeași persoană. Tatăl și Fiul. A fost
proprie hotărâre divină chenoza. „Nici vorbă. Nu
l-a trimis. Nu vrea jertfa nimănui. Iisus a ales să
plece între oameni... I-a îngăduit, atât. E Legea
Liberului Arbitru.”
Și despre yoga... C-o făcuseși și pe asta. Și des-
pre preoții pe care i-ai iubit - Cleopa, Sofian,
Galeriu (cu care discutai despre... reîncarnare!),
Arsenie Boca și, mai ales, Paisie Olaru cel orb, de la
Sihăstrie. Celui din urmă îi ceruseși binecuvântare
pentru o harismă, în lacrimi, în hohote, insistând
și insistând, pentru ceva nenumit. N-am îndrăznit
să întreb pentru ce anume. Și mi-am închipuit că
fusese vorba despre puterea de a duce până la capăt
teribilul Post Negru. Nu-i e dat oricui. Doar Iisus
în Pustiul Carantaniei i-a supus forța și apoi sfinții,
unii dintre ei. Postire fără pustiire. Și câțiva rinpo-
che tibetani, trăitori în fericire, bucurie și iubire,
cele trei stări ale duhului. Dar cât de tare seamănă
toponimul Carantania cu numele acestei carantine
ce, la rândul ei, a supus acum globul...
Nu înseamnă că erau infailibile consultațiile.
Nu, deloc. Am cunoscut destui care s-au lipsit, pe
lângă cei împătimiți, dependenți. Ba au fost chiar
și indignați. Cu stare de respingere. Aș fi vrut
să-nțeleg ce se-ntâmpla. N-am reușit. O să mor
proastă în domeniul ăsta. Știu doar că te-am „cer-
tat”, fiindcă nora mea a avut o stare de-i venea să
se sinucidă, după cele ce i le-ai spus... Mi-am în-
chipuit că mi-e permis să vorbesc despre deonto-
logie profesională față de cei ce-ți intră în cabinet!
Despre faptul că ești tăioasă. Și? Ai replicat că și
nora domniei tale zice la fel și ai închis discuția...
Și, nostim, ai mai zis și că-s fraieră! O prietenă
mi-a spus: „E dracu gol femeia asta, crede că are
linie directă cu Dumnezeu!” Deh, așa o fi.
Un pacient de la țară, din Nucșoara desigur, ți
se adresase: „Cu d-astea, d-ale Dumneavoastră,
mă cunosc imediat, cu d-alea dă la farmacie, nu,
și mai mi-e și rău pă deasupra dă la iele”. Era vor-
ba despre remedii, bineînțeles...
■
Nu mâncați cu bule!
■ Oana Pughineanu
Tragicomicele vremuri pe care le trăim
împânzesc feedul (troaca informaționa-
lă) a fiecăruia cu născociri demne de un
scriitor avangardist: oameni care înaintea morții
își sună rudele ca să le comunice pinul, femeie
amendată pentru că a fugit după porc fără de-
clarație și mai tristele teorii ale conspirației de
care nici ciocolata nu scapă (se pare că ciocolata
aerată e cea mai periculoasă pentru că în bulele
respective muncitorii italieni introduc aer con-
taminat cu covid. O bună cetățeancă sau un bun
cetățean avertizează: „Dați mai departe să afle și
ceilalți! NU mâncați ciocolată cu bule! Mi-a spus
cineva din fabrică că nu poartă protecții deloc
și sus pe fabrică au antene 5g ca să accentueze
puterea virusului și să vă controleze de la dis-
tanță. Sursă sigură.”). „Contagiunea cu iluzii”
funcționează la cote maxime în momentele unui
Eveniment, iar ramificațiile sale sunt virtual in-
finite. Respectiva „contagiune” este o situație
comunicațională descrisă de Watzlawick și Janet
Beabin Bavelas, ultimul dintre ei conducând un
interesant experiment psihologic, făcut să de-
monstreze logica lui „cu cât mai complicat, cu
atât mai bine”. Doi subiecți sunt învățați prin re-
guli simple să deosebească o celulă sănătoasă de
una bolnavă. În momentul testului unul dintre ei
(subiectul A) primește un feedback corect (prin
semnale luminoase care îi indică dacă a răspuns
bine sau nu). Celălalt însă, primește un feed-
back care nu e bazat pe propriile răspunsuri, ci
pe cele ale subiectului A. Nu are nicio șansă să
descopere șiretlicul și astfel elaborează de unul
singur o logică „complicată” și „sofisticată” acolo
unde nu e de găsit niciuna. Mai mult, odată sfâr-
șit testul, B reușește să-l convingă pe A (care își
însușise în mod corect și simplu informațiile) că
logica lui „mai subtilă” e cea corectă. Concluzia
experimentului e că iluziile „cu cât au tendința
să devină mai complicate, cu atât devin mai con-
vingătoare”. Odată convinși de logica „subtilă”,
chiar dacă subiecților li se aduc dovezi contrarii,
ei nu își vor corecta viziunea, ci vor produce noi
elaborări pentru a se menține în iluzia dobândi-
tă. Desigur, putem recunoaște acest mecanism,
după cum arată Watzlawick, urmărind fascinan-
te argumente teologice (“dacă rugăciunea poate
vindeca, atunci moartea demonstrează că bolna-
vul nu a fost îndeajuns de credincios”) sau folo-
site de logica totalitară (“niciun comunist con-
vins nu ar putea deveni anti-comunist. Soljenițîn
nu a fost niciodată un comunist”).
Logica lui „cu cât mai complicat, cu atât mai
bine” nu ne ocolește nici în zilele noastre dar
acum iese parcă mai bine în evidență, nu atât
felul defectuos în care funcționează mintea
umană, ci rolul social pe care îl au aceste teorii
conspiraționiste. Nu este de mirare că ele proli-
ferează în societatea în care auzim non-stop că
„informația e puterea” și concurența/excelența
e drumul spre succes. A crede în conspirații a
devenit o formă de autovalidare, de descoperire
a unui public, a unei comunități (oricât de mici),
un mod de a te simți mai deștept, mai important,
în caz că nu ești binecuvântat cu un talent ieșit
din comun sau cu un IQ mai mare decât cel al
„omului între oameni” plus posibilitățile de a le
scoate la iveală. Înlocuiesc religia sau sentimen-
tul de a trăi într-o societate a „oamenilor între
oameni”. Totuși, până și această nevoie de a te
simți special sau ocrotit e lovită de „individua-
lism”. Mișcările spirituale sunt croite acum pen-
tru mărimea unei companii (care este familia) și
nu mai există narațiuni incluzive (care să vizeze,
încet, încet salvarea și fericirea întregii omeniri).
Și spiritualitatea și conspirațiile funcționează
asemeni unor cluburi exclusiviste, iar cel pă-
trunde înăutru deține asemeni eroului american
de acțiune care salvează întreaga lume (sau pe
cine trebuie), un secret care nu se poate împăr-
tăși cu oricine. A te informa din surse sigure sau
oficiale va deveni în curând un semn de retard
mental, de incapacitate de a te „descurca”, de a-ți
alege corect și responsabil salvarea ta și a celor
din jurul tău. Indiferent că te adapi cu adevăr
din nesfârșitele surse ale Bibliotecii Vaticanului
sau din videourile Pentagonului, important este
să știi ceea ce nu știu alții. Acum nu mai ies în
evidență „lideri carismatici” care te pun sa bei
cianură, ci sunt secte bazate pe texte pseudo-ști-
ințifice sau adevăruri „ascunse” care nici măcar
nu au vreun „substrat” sau pretext „spiritual” și
nici nu pornesc de la cineva anume (pot fi pur
și simplu articolele de umplutura fără autor sau
nenumăratele „studii”), iar dacă ne gândim în ce
măsură viața noastră este bazată pe tehnologie
temele lor par comic de aleatorii. De la cafea-
ua pe care o facem dimineața (care are nevoie
de aragaz, gaz și restul), la mașinile cu care ne
deplasăm, telefoanele la care vorbim, până la
apa caldă din baie, totul depinde de mecanisme
complexe pe care majoritatea nu le cunoaștem
(nu le-am putea construi de unii singuri). Așa
că nu poți să nu te întrebi de ce există deliruri
conspiraționiste despre 5g și nu despre frigide-
re? Dacă nu lucrezi în domeniu cam tot atâta știi
și despre unele și despre altele. De ce există de-
liruri despre veccinuri și nu despre mașinile de
spălat? De ce nu despre centralele termice prin
care extraterești introduc gaze care alterează
creierul? De ce despre viruși/laboratoare și nu
despre vopselele lavabile în care guvernele inse-
rează microcamere de filmat? De ce nu despre
panouri solare? Ceasuri? Aparate auditive? Dacă
ar exista cate un delir legat de fiecare obiect pe
care îl folosim așa cum existau despre becuri și
electricitate când au apărut? În fond, de ce nu?
Evidențele sunt pentru incapabilii și inconștien-
ții care își pun viața în pericol consultând surse
oficiale și mergând la medic. Ne-om folosi noi de
gps-uri și om zbura cu avioane care se folosesc
de tehnologiile construite pentru un pământ ro-
tund, dar de fapt e plat. Guvernele ascund asta
dar noi suntem excepționali și descoperim ori-
cum adevărul. Nici nu mai trebuie sa ne dam co-
piii la școală. Și nici nu mai contează dacă subfi-
nanțăm sănătatea. Și dacă ni se va rupe un picior
noi știm singuri să ne tratam. Cel puțin până
ajungem la cangrenă și septicemie. Dar și acolo
ajungem doar pentru că nu înțelegem inteligența
corpului și nu știm să îl ascultăm.
■
32
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
teatru
Teatrul ca la circ (IV)
(„șabloane, ticuri manieriste & șușanele”)
■ Eugen Cojocaru
Când cineva scrie pozitiv despre multe piese
ale teatrelor respective, și doar o singură cro-
nică negativă, suportă „consecințele”: nu mai
e invitat, nici nu i se mai răspunde la telefon - alt
„mafiotism” (moștenit!) de tranziție: n-ai voie, mon-
șer, să critici! Dacă îndrăzneștii, nu mai ești în „clica
noastră” și cine „nu e cu noi”, e împotriva noastră,
adicătelea: dușman de moarte... pe viață! Însă cultu-
ra, arta de calitate, actorii, regizorii buni și publicul
pierd - nu interesează „branșa”! Din nefericire, pier-
de și arta, cultura, teatrul în speță, pentru că, neexis-
tând critica onestă, neutrală și obiectivă, se pierde
funcția esențială a acesteia de a „amenda” devierile
de calitate, de a stabili „bursa” de valori a actorilor,
teatrelor, dramaturgilor și pieselor, a punerilor în
scenă și a regizorilor etc. Ce s-ar face fotbalul, de
exemplu, fără arbitri, fără un „clasament” al calită-
ții?! O totală debandadă: fără campionate naționale,
europene și mondiale, nu s-ar mai putea stabili o
ierarhie valorică și acest sport ar decădea... Bine ați
venit în teatrul contemporan!
Alt exemplu de paradă; Meșterul Manole la TN
Cluj, o „adaptare” Andrei Măjeri - „ciclopice” zi-
duri gri vor „să reprezinte” eleganta siluetă de la
Curtea de Argeș! Un ciudat „scăunel” futurist e
„macheta” minunatei biserici - nici un spectator
n-a știut să spună ce reprezintă! Aflu mai târziu (via
MI 6): asta ar „reprezenta” viitoarea biserică - poa-
te după ce a căzut un elefant peste ea! 10 tuburi de
neon, ba aprinse, ba stinse - nimeni nu știe de ce...
Din nou acel permanent zgomot enervant de fun-
dal! Manole, costum între călugăr și starul pret-â-
porter-ului Versace, cu bocanci de parașutist - toți
au bocanci, deci: „parașutați” în acest spectacol!
Numai „conserve”: strigăte furioase mai toate per-
sonajele, tot spectacolul. O „modă” din Germania,
pe filieră americană, unde, deplâng criticii, toți
urlă, scuipă, se mânjesc în torente de noroi, culori
vâscoase, se scălâmbăie... La alegerea piesei, pe
nimeni n-a interesat că e greu pentru generațiile
secolului 20 și 21 să-nțeleagă „motivația” aces-
tei trame! În rest, tot șabloane „șoc-șic”: Bogumil
are mantie neagră de mag, scufie a la Savonarola
și un ochi câș, Găman e punkist, Solii feminini ai
lui Vodă dau iama, cu pistoale aurii, în maniera și
ținuta știute din filmul Kill Bill: când urlă, când îi
„încălzesc” erotic - abundență de umor involun-
tar-ridicol! Pseudo-modernizarile lui Pește: Mara
vine cu un coș... ca la ghidonul bicicletelor - mare
fâs! Cei trei ucenici se zvârcolesc caraghios-stilizat
minute întregi în picioare și pe jos, ca în secta tre-
muricilor. Video cu imagini repetate ale Catedralei
Neamului, spitale, școli ruinate, străzi găurite, oa-
meni sărmani etc. Adică marile probleme actuale
ale României sunt din cauza celor câteva milioane
de euro pentru marea Catedrală?! Rizibil: parcă
e o „fumigenă” de partid... Manole vine cu o pe-
lerină portocalie, de gunoier, și penibilul nu e de
ajuns: apar patru copii (7-9 ani), îmbrăcați călugă-
ri, pe patine cu rotile (altă marotă vestică) - pro-
pun pe viitor: cimpanzei cu mini-rakete sol-aer
înfipte în fund, pigmei africani cu skateboard-uri
cu reacție! Degringolada kitsch-istă de simboluri
sofisticate atinge paroxismul când sosesc Femeile
îmbrăcate ca-ntr-un sat coreean de telenovelă plus
coșuri de bicicletă și cărucioare de cumpărături
super-market, „luptătoarele” Kill Bill au treecut pe
Kalașnikow-uri! Mafia rusă lucrează și „impresio-
nează”...
Vă dați seama ce costuri imense (veți vedea și la
Visul unei nopți ... / TNB) au fost necesare pentru
scenografie, costume etc. - dar asta nu e o proble-
mă pentru teatrele „instituționalizate”, care primesc
sume foarte mari (trăiască relațiile „nașilor”!) la
dispoziție, iar unde e bani mulți, e și multă corup-
ție, mai ales în România (=„Mama Corupției” în
lume - nu o spune un „civil”, ci„topul” țărilor cele
mai corupte, științific întocmit de ONU!) E știut că
se fac și „montări fantomă” (numai pe hârtie!) plă-
tite cu sume imense, care ajung să-și cumpere, fie-
care, o mașină nou și scumpă: regizor, „autor” (de
multe ori aceeași persoană, deci încasează dublu!),
scenograf... O „tactică” larg și de mult uzitată e pu-
nerea în scenă „la schimb”: tu vii la teatrul „meu”
și încasezi purcoiul de bani, la anu’ „mă montez”
eu la tine și rad „contravaloarea”! De multe ori,
pentru o „muncă” de doar două săptămâni, când
„marele regizor” abia dacă e văzut de actori (însă ei
„plătesc” prin plafonare!): spectacole parandărăt,
șușanele, „însăilări” struțo-cămiliste (mediocrita-
te între musical și bulevardier = mahaladier) etc.
Actorii dau, de multe ori, totul pe scenă, dar pentru
ce și cine - pentru un public tot mai acultural și
focusat pe șușanele?! Dem Rădulescu avea dreptate
în interviul cu Eugenia Voda, întrebat fiind dacă
joacă în piese cu actori și regizori slabi: „Nu, deoa-
rece aș ajunge la nivelul lor!” Și al publicului actual,
adaug eu. Nu poți merge la niște boșimani africani
cu piese bune de Edward Albee, Caragiale, Ibsen,
Eugene O’Neill, John Osborne, John Braine ș. m. a.
Desigur, sunt și regizori serioși cu puneri în scenă
bine intenționate, dar... tot mai rar.
Iată două cazuri exemplare, dintre cei care vor
să salveze teatrul marilor dramaturgi și a textelor
de calitate: la Festivalul Undercloud 2016 am văzut
una din cele mai bune piese, exact cu acest subiect, o
adevărată „lecție de teatru” prezentată ca un conflict
între generații: Prestăm servicii artistice - autoare și
regizoare: Chris Simion. Între ultima „generație de
aur” (actori, regizori - situație valabilă și în film, li-
teratură, critică etc.) și tinerii care au crescut și s-au
format, după anii ’90, cu noile „sisteme șmechere”,
preluate din Occident. O „ruptură” se întâlnește,
permanent, între „vecchio și nuovo / bătrâni și tineri”
în istorie și istoria culturii: cum ar fi după Epocile de
Aur ale clasicismului elen, în Imperiul Roman, mai
ales după împăratul August ori celebrele cezuri ale
Renașterii cu al ei „dolce stil nuovo” și între clasic și
modern. Avem și acum, la bază, o tranziție la altă eră
social-istorică, însă suntem martorii (ghinion pen-
tru cultura de calitate) unei diferențe esențiale față
de cele menționate, unde se continua solida clasică
educație milenară de sorginte greco-romană, indi-
ferent de înnoiri, cu un mare respect față de tradi-
ție și maeștrii înaintași. Începând masiv în America
anilor ’80, se răspândește, concertat și forțat în tot
Occidentul, cu anularea tuturor sistemelor de va-
lori ale culturii și societății, ajungând și în România,
odată cu deschiderea granițelor, în 1990 - trăiască
Tranziția de Aur după Iepoca de Aur!!
Trama arată fidel aceste „lupte fratricide”: un
tânăr Regizor, absolvent de institut american, revi-
ne acasă să pună în scenă „un Shakespeare” (Visul
unei nopți de vară ) conform năstrușniciilor însuși-
te dincolo de ocean, însă renunță fiindcă un (cele-
bru) „fost-actor, acum prea în vârstă (subl. n.) îmi
boicotează lucrul și ideile mele geniale!”. Crezul său
„artistic” reduce totul la unul-două personaje, care
debitează un text arbitrar, ORICE vor mușchii lor!!
El reneagă total vechile valori, inclusiv toate ge-
nerațiile până la... „genialitatea sa”! „Fostul actor”,
Maestrul Teo, îi reproșează că mutilează tot și nici
nu l-a studiat pe Marele Will, nu are nici o concep-
ție despre piesă și, în primul rând, „nu știe teatru”.
Generația de mijloc, Soția directorului, pendulează
între interesul pentru „nou” și conștiența valorii re-
ale a ultimei „generații de aur”. Sufleuza e o proas-
păt absolventă de teatru cu socializare și „adevă-
ruri” facebook & internet. Recunoaște valoarea
Maestrului, dar e sedusă (!) de „nou” și trădează, la
prima ocazie, fără multe remușcări de conștiință,
acceptând și ea facilele „soluții” â l’americaine. Va
câștiga, ca în Scrisoarea pierdută, un... o Dandaniță
fără talent, dar plină de ambâț! Nu e doar teatru,
ci... cruda REALITATE!
Un alt exemplu fericit e premiera Paiața (2015
- Teatrul de Nord Satu Mare), iar cronica am in-
titulat-o chiar Starea actorului și a teatrului actu-
al - regia și scenariul Emanuel Petran, actor la TN
Cluj și director la Teatrul de Păuși Puck Cluj. De
fapt, e o intertextualitate cehoviană cu trei come-
dii (Cântecul lebedei, Ursul și Cerere în căsătorie)
ce reflectă condiția dramaturgiei și a Zeitgeist-
ului cu care se confruntă lumea - un Cehov trecut
prin pastișa sarcastică a lui Gogol: spiritul vremii
noastre! Și aici e un Regizor tânăr din noul val de
„atot-știutori”, fără prea multă bază profesională
și cultură: „Cehov e prăfuit, disprețuiesc clasicii, eu
vreau modern!”, urlă teribilistul „erou consumist”.
Ca la o „lecție în clasă”, piesele se „joacă” paralel: în
stângă - clasic, decoruri potrivite și dând multe sa-
tisfacții actoricești cu textul solid pentru a-și pune
în valoare talentul. Varianta modernă (budoar stil
„escortă de lux”) - actorii tineri sunt lăsați de „ca-
pul lor”, cu scopul principal de a șoca: iau cocaină,
latră, se maimuțăresc caraghios, desigur se ajun-
ge la „sex” pe scenă; când nu știu ce să mai facă,
Regizorul exclamă „luminat”: „Luați pistoale și îm-
pușcați-vă pe calculator...”
Cum e cunoscut, adevăratele epoci de aur ale is-
toriei umanității sunt urmate de epigoni cu manie-
rismele lor de forme fără fond, deoarece „fondul”s-a
epuizat cu deschizătorii de drumuri! Nefericită
diferență: „manieriștii” actuali refuză întreg sis-
temul de valori și valorizare, pretinzând că ei pot
„re-orândui”, fără a avea vreun fel de cunoștințe,
Lumea, E ca și cum am clona, azi, un neanderthal și
l-ai ruga să pună Ibsen în scenă! Il vecchio Maestro
Hollywood, Peter Bogdanovich (faimosul Paper
Moon / 1973 cu Ryan și Tatum O’Neal, care a câș-
tigat prețiosul trofeu Golden Globe Award for New
Star Of The Year, la numai nouă ani și jumătate) a
deschis Festivalul de la Veneția (2014) cu polemicul
She’s Funny that Way și afirmații ale unui insider
care știe cum „merg treburile”, atacând noua indus-
trie a filmului (termenul potrivit, valabil și pentru
teatru ) la conferința de presă ca fiind decăzut și
pervertit: „Nu e frumos să muști mâna care te hră-
nește, dar Hollywood-ul e pe un drum total greșit!”
(continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
33
conexiuni
Revoluționarea
pieței de artă
în sec. al XIX-lea (I)
■ Silvia Suciu
În a doua parte a sec. al XIX-lea, Londra, Paris,
Viena, New York constituiau centre unde capita-
lul „mustea”, iar deținătorii acestuia așteptau ori-
ce prilej de a-și afișa bogăția. Admirația crescân-
dă față de obiectul artistic a fost o consecință a
efortului de emancipare a pieței de artă depus de
colecționari-negustori de artă precum Ambroise
Vollard, Sir Joseph Duveen, Paul Durand-Ruel,
familia Wildenstein, etc. Ei au fost acei negustori
de artă care au speculat pornirea psihologică a
oamenilor de a deține opere de artă unice și, prin
aceasta, de a-și satisface dorințele estetice.
Este imposibil să faci mare artă fără a avea
o avere considerabilă și mijloace private și sigure.1
(Honore de Balzac)
Platon vedea în artă cea mai distinsă și gran-
dioasă manifestare a spiritului uman. Pe
lângă catharsis, Aristotel recunoaște va-
loarea cognitivă a obiectului artistic și declanșa-
rea de către acesta a unei valori psihologice, eti-
ce și sociale. Mișcarea estetică declanșată în sec.
al XVIII-lea a jucat un rol important în evoluția
teoriei esteticii și a scos în evidență importanța
valorii estetice și economice a produsului artistic.
„Frumusețea și utilitatea erau considerate mai de-
grabă proprietăți reale ale lucrurilor, decât o con-
secință a experienței subiective a privitorului.”2
Această atitudine detașată, enunțată de Anthony
Ashley Cooper (1671-1713), face apel la un mod
dezinteresat de apreciere a obiectului artistic, fără
dorința de a-l deține.
David Hume a scris cel mai important text des-
pre modul de evaluare al artei în sec. al XVIII-lea,
unde enunță că, pentru stabilirea valorii unei ope-
re de artă, este necesar consensul celor mai buni
critici de artă3. Immanuel Kant a invocat geniul
pentru îndeplinirea actului artistic, produsul final
fiind o îmbinare între frumos și sublim. Pentru el,
o adevărată operă de artă necesită „suflet [Geist]
în accepțiune estetică, acesta reprezentând princi-
piul care animă mintea, (...) iar acest principiu nu
este nimic altceva decât un model de prezentare a
ideilor estetice”4.
Revoluțiile din sec. al XVIII-lea declanșează o
serie de schimbări în mai toate domeniile, iar sec.
al XIX-lea a însemnat secolul marilor evoluții,
atât în ceea ce privește actul creator, cât și în ra-
portul dintre producător și receptor. Renașterea a
dat o serie de elite iluminate și de aristocrați sofis-
ticați care au susținut prin mecenat creația artis-
tică. Patronii și mecena tradiționali (aristocrația,
nobilimea, biserica) dispar treptat, iar noile gene-
rații de artiști se află în situația de a-și căuta noi
prozeliți, sau chiar rămân „fără stăpân”.
Încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în
țările anglo-saxone se înregistrează o tendință
spre consumerism, unde utilul și imediatul devin
principii de bază. Interesul crescând manifestat de
populație față de artă a fost o consecință a sporirii
relevanței acesteia în filosofia estetică. După 1852
(venirea la putere a lui Napoleon III), în Franța
se înregistrează o creștere a gustului pentru co-
lecții de artă, încurajat și de scrierile unor autori
precum Victor Hugo sau Emile Zola. Încă de la
începutul domniei lui, Napoleon își fixează sco-
pul de a face din Paris „capitala artelor”, atenția
lui îndreptându-se asupra Salonului care trebuia
să devină „vitrina” vitalității artei franceze.
În această atmosferă culturală prosperă, obiec-
tul de artă devine un objet du desir. Burghezia
își amenaja interioare impunătoare: mobile
somptuoase, covoare groase și colorate, tablouri
cu rame aurite, porțelanuri care imitau modele-
le de la Sevres sau Limoges - toate reflectau mai
degrabă opulența proprietarilor, decât comfortul
locuinței. Nu de puține ori, din dorința de a fi cât
mai en vogue, colecționarii „plăteau sume absur-
de pentru imitații caraghioase - scaune medieva-
le cu sculpturi fără rost care îți intrau în coaste.”5
Dincolo de ridicolul pe care îl afișează unii colec-
ționari, colecționismul este puternic încurajat, iar
Alfred Marshall, în „Principles of Economics”6, îi
încurajează pe cei care au ajuns la un nivel de bu-
năstare, să se înconjoare de lucruri frumoase. El
subliniază că un interior și o îmbrăcăminte cu stil
antrenează facultățile superioare și fac omul mai
fericit7, sursa valorii constând într-o dimensiune
psihologică.
Paul Cesar Helleu (1859-1927)
Scrisoarea. detaliu (1880), ulei pe pânză, 60 x 73,7 cm. © Sotheby’s
Note
1	Deepak Agarwal, Breathing in Bodhi - General
Awareness/ Comprehension Book - Attitude & Values,
Disha Publications, New Delhi, 2014, vol. 3, p. 85.
2	Michael Hutter și Richard Shusterman, Value and
the Valuation of Art in Economic and Aesthetic Theory,
în „Handbook of the Economics of Art and Culture”,
Elsevier, Amsterdam, 2006, vol. 1, p. 174.
3	Of The Standard of Taste, 1757.
4	Immanuel Kant, The Critique of Judgement, Oxford
University Press, Oxford, 1986, p. 172.
5	Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House, San
Francisco, 1962, p. 56.
6	Macmillan, Londra, 1890.
7	Michael Hutter și Richard Shusterman, op. cit., p. 184
■
34
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
Urmare din pagina 36
Viorel Mărginean.
Despre Serialism
și nu numai
accente decorative, fie ca un maestru al compo-
zițiilor. Personal, ceea ce mi-a atras atenția a fost
apetența sa pentru repetiție și ritm, în ordinea
menționată. Mai precis, este vorba despre seriile
de lucrări în care apar elemente de același fel sau
din aceeași familie, în special reprezentări ani-
maliere, dispuse matricial în câmpul pânzelor,
uneori pe fonduri abstracte, alteori integrate în
structuri ample. Nu mă refer, așadar, la aspec-
tele care țin de manieră, rețetă (bine stăpânită)
sau de variațiuni pe diverse teme date, care pot
fi găsite în spatele oricărei suite de lucrări. Avem
de-a face, în cazul lui Viorel Mărginean, mai de-
grabă cu o abordare serialistă (pentru dezambi-
guizare, referitoare la curentul artistic omonim).
Serialismul, ca stil inspirat din muzică și tran-
spus în artele vizuale, își are originile undeva la
confluența Minimalismului cu Conceptualismul
și Pop Art-ul, nu departe de granițele cu Arta
Concretă & Constructivismul, aflându-și mo-
dele exemplare în Andy Warhol, Sol LeWitt sau
Josef Albers. O legătură directă între pictorul
român și aria de creație menționată nu poate
fi stabilită, acesta urmând latura de dezvoltare
organică a imaginilor, nu cea iconică (geome-
trică, industrială ori conceptuală). Pe de altă
parte, pentru că și-a încheiat studiile de artă (la
Institutul Grigorescu) în 1959, moment în care
serialismul era în Vest și mai ales peste Ocean
în plină ascensiune, nu este exclus să fi luat cu-
noștință, cel puțin la nivel formal, despre noua
direcție de atunci. În ciuda faptului că România
era despărțită prin Cortina de Fier de lumea li-
beră, informațiile și cataloagele de artă ajungeau
totuși prin oamenii de specialitate într-un timp
rezonabil în țară, unde circulau în special în rân-
dul studenților și al profesorilor lor (adică al ce-
lor direct interesați de subiect). Extrapolând, am
avut confirmări din partea unor foști membri ai
grupului timișorean Sigma că aveau informații,
inclusiv vizuale, despre Gruppo T din Milano,
cu care există similitudini insuficient analizate
până în prezentul scrierii acestor rânduri.
Indiferent de natura opțiunii serialiste a lui
Viorel Mărginean, preluare a ideii ori proces sin-
tetic, acesta este aspectul care îl individualizează
în context național, nu genul practicat (peisaj și
portret) sau sursele de inspirație (tradiționale).
Până la un punct, fiecare artist își are temele, ob-
sesiile și formele sale, transpuse în stil personal,
ceea ce nu înseamnă că se poate vorbi despre
operarea propriu-zisă cu seriile, așa cum nu are
sens să luăm în calcul nici cazul celor care lu-
crează (cantitativ) în serie, sau care nu ies din
aria de confort profesional, repetând pur și sim-
plu.
În cartea sa, „Serial Images: The Modert Art
of Iteration”, Jennifer Dyer face o paralelă între
Degas, Mondrian, Bacon, Schiele și Warhol, în
care stabilește natura repetițiilor la fiecare din-
tre aceștia, în context serialist. Conform autoa-
rei, idee la care de altfel subscriu, reiterarea nu
trebuie înțeleasă ca demers transcendental, ci
mai degrabă ca mijloc de explorare a unor ori-
zonturi formale și cromatice. Respectivii ar-
tiști rămân în zona lor de confort, adică aceea
a activităților artistice de atelier, având fiecare o
altă motivație pentru formularea interogațiilor,
Viorel Mărginean în atelier (2019)
ceea ce au în comun fiind stabilirea unor con-
stante (în imaginile similare) și a unor variabi-
le (rezultate prin derivarea acestora). Fiecăruia
dintre ei îi este dedicat un capitol, de o analiză
specială bucurându-se cine altcineva decât Andy
Warhol. La el, repetițiile și serialismul se justifi-
că prin ele însele, fiind mijloace prin care ironi-
zează Expresionismul Abstract, prin ancorarea
în concret, realitate și scocietate consumeristă.
Trebuie să specific faptul că pasările și fluturii lui
Viorel Mărginean nu au vreo legătură directă cu
Viorel Mărginean	Păsările Paradisului (2003),
ulei pe pânză, 60 x 25 cm
Marilyn Monroe sau conserva de supă Campbell,
așa cum le-a reprezentat Andy Warhol.
Raportat la Constantin Noica (mă refer la
„Șase maladii ale spiritului contemporan”), se-
rialismul lui Mărginean s-ar înscrie, fără îndo-
ială, în Acatholie, pentru că, în pânzele sale,
generalul este complet substituit de individual.
Cu alte cuvinte, fiecare pasăre pictată de el, pe
limba sa piere, pentru a parafraza un cunoscut
proverb, și fiecare bătaie de aripă a fluturilor pe
care i-a reprezentat, determină lumi paralele.
Considerațiile anterioare îmi aparțin în totali-
tate. Am apelat la acest set de exemple pentru
că artistul însuși invocă fabula și muzica drept
surse de inspirație pentru el. Într-o discuție pur-
tată cu acesta în 2010 și concretizată într-un text
critic pe care l-am publicat la scurtă vreme după,
pictorul a invocat faptul că amprenta vieții sale,
în special a copilăriei, a ținuturilor natale și a na-
turii cunoscute prin experiență directă, este li-
zibilă în întreaga sa creație. Viziunea fantastică,
fabula, ritmul anotimpurilor, zborul și cotidia-
nul privit ca manifestare a magiei ar fi alte câteva
elemente definitorii ale muncii sale artistice.
Întorcându-mă la tipul de analiză propus de
Jennifer Dyer, pe care îl aplic spațiului de cre-
ație autohton, în afară de seriile sau serialismul
lui Viorel Mărginean, gândurile mi se îndreaptă
spre Ion Pantilie, deopotrivă maestru al nuanțe-
lor și exponent al Op Art-ului, și Cristian Dițoiu,
un rafinat teoretician al geometrismului, algorit-
melor și integrărilor tonale. Despre munca celor
doi se poate discuta în context pur serialist. La
acest capitol poate fi adăugat și regretatul Marin
Gherasim, ale cărui abside (cea de aur, cea pier-
dută și cea regăsită), dezvoltate pe parcursul a
mai bine de patru decenii, sunt veritabile acor-
duri cromatice. La ceilalți artiști vizuali români,
a căror activitate o cunosc, lucrul în serie coinci-
de cu morfologia, temele, proiectele sau variați-
unile pe diverse motive.
În încheiere, aș dori să amintesc faptul că
Serialismul, ca gen, își are originile și totodată
ipostazele fundamentale de rostire în muzică,
Arnold Schoenberg, Karlheinz Stockhausen,
John Cage, Igor Stravinsky și Arvo Part fiiind
doar câțiva dintre corifeii mișcării. Marea întâl-
nire dintre gândirea lui Schoenberg și cea a lui
Kandinsky, faptul de a se fi influențat reciproc, a
deschis însă o nouă paradigmă, valabilă de mai
bine de un secol.
■
TRIBUNA • NR. 425 • 16-31 mai 2020
35
sumar	
editorial Mircea Arman Eșecul gîndirii calculatoare și reafirmarea metafizicii	3
cărți în actualitate Ani Bradea Drumul „pietricelelor”	5
Elena Vieru gEneida: un imn închinat femeii, ancoră în plinirea destinului	6
comentarii Marin Iancu Iubirile lui Petrini - la comemorarea lui Marin Preda	8
cartea străină Ștefan Manasia Elena Ferrante și nostalgia periferiei	10
memoria literară Constantin Cubleșan Un poet uitat - Mircea Ciobanu	11
poezia Maria Nicolai	12
proza Nicolae Iliescu Amintiri divulgate inutil	13
studii Adrian Lesenciuc Întemeierea pe goluri	14
15
eseu
Christian Crăciun
Elegia absenței (I)
Acad. Alexandru Surdu
Cultură și civilizație românească în Maramureș
Nicolae Iuga
Ion Budai-Deleanu, la două secole de eternitate
Epopeea „Țiganiada” în actualitate (I)
17
18
diagnoze Andrei Marga Involuție universitară	20
filosofie Viorei Igna Medioplatonismul și neopitagoreismul (II)	23
social Rudy Roth Gânduri din zilele care n-au mai avut timp să se întâmple	25
juridic Ioana Dragoste Răspunderea contractuală	26
traduceri Poezie italiană contemporană	28
însemnări din La Mancha Mircea Moț Humberto Segundo Aguilar Alvarado sau despre călătorie	29
o dată pe lună Mircea Pora Săptămâna viselor	30
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolină pentru Matriarhă (I)	31
sowmustgoon Oana Pughineanu Nu mâncați cu bule!	32
teatru Teatrul ca la circ (IV) („șabloane, ticuri manieriste & șușanele”) Eugen Cojocaru	33
conexiuni Silvia Suciu Revoluționarea pieței de artă în sec. al XIX-lea (I)	34
plastica Mihai Plămădeală Viorel Mărginean. Despre Serialism și nu numai	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Viorel Mărginean
Despre Serialism
și nu numai
Mihai Plămădeală
Viorel Mărginean	Corida (2003), ulei pe pânză, 220 x 380 cm
Strategiile și metodele de analiză privind ar-
tele sunt, pe cât de numeroase, pe atât de va-
riate. Cum de multe ori nu există un singur
adevăr constituit în răspuns pentru toate intero-
gațiile demne de a fi luate în considerare, ipoteza
de lucru, adică stabilirea, respectiv delimitarea
clară a coordonatelor de la care se pornește, ca-
pătă un rol principal în demersul teoreticianului
(de artă). Altfel spus, atunci când facem raționa-
Viorel Mărginean	Corala (2003), desen, 220 x 380 cm
mente de ordin critic trebuie să avem în vedere
elementele la care ne raportăm, fără a amesteca
lucruri de natură diferită. De multe ori, omul se
recomandă prin rezultatele sale. Acest fapt con-
duce spre ideea că artistul ar trebui evaluat după
munca, eventual după opera sa. Câteodată însă,
poziția socială, mediatizarea, apartenența, afilie-
rea ori funcția sunt mai importante decât talen-
tul și virtuțile. Ceea ce intenționez să subliniez
este că uneori imaginea, susținută prin mijloace
proprii sau de alții, determină sau cel puțin in-
fluențează opinia generală despre artiști. Casele
de licitație impun cote de vânzare, participarea
la viața publică generează emoții (prestigiu sau
antipatie), echivalente cu popularitatea și apreci-
area și, în fine, textele critice deja existente, prin
preluarea ideilor promovate, trasează tendințele
pentru cele care urmează a fi redactate.
Așadar, teoreticianul de artă poate porni de la
literatura de specialitate dedicată unui subiect,
de la lucrări, de la comenzi primite (și onorate),
de la biografie, factori sociali sau antropologici,
ori, pur și simplu, de la discuțiile cu artiștii și
persoanele-cheie din jurul lor, atunci când faptul
este posibil. Analiza iconografică și, acolo unde
este cazul, iconologică nu dau niciodată greș.
Celelalte abordări sunt, în mare parte, conjunc-
turale.
Mă voi referi în continuare la creația lui
Viorel Mărginean, artist român deopotrivă cu-
noscut și (deja) etichetat. În funcție de zona și
perioada din care „au venit” textele critice, aces-
ta este privit fie ca un peisagist cu importante
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
■■
642341 100181