bloc-notes
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Claudiu Țugui
Volksfest, detaliu
Expoziții online la
Muzeul Memorial
„Octavian Goga”
■ Eduard Boboc
Chiar dacă, în contextul instituirii stării de
urgență pe întreg teritoriul României, ac-
cesul vizitatorilor la Muzeu a fost sistat, am
decis a ne continua și în situația creată misiunea
de colecționare, cercetare, conservare, restaurare,
comunicare și expunere a mărturiilor materiale și
spirituale despre viața și activitatea poetului și po-
liticianului Octavian Goga, în scopul cunoașterii,
educării și recreerii publicului vizitator.
Astfel, la împlinirea a 139 de ani de la nașterea
lui Octavian Goga (1aprilie 1881 - 7 mai 1938),
am organizat expoziția online intitulată „Eu sunt
o lacrimă târzie...”, care poate fi accesată pe pagina
de Facebook a Instituției: https://www.facebook.
com/muzeul.octaviangoga.7
De asemenea vă propunem spre vizionare
expoziția online intitulată „Cărți cu autografe și
dedicații în biblioteca Muzeului”. În imagini sunt
prezentate câteva dintre cărțile aflate în patrimo-
niul muzeal purtând „amprentele” mai multor
personalități ale vieții politice, culturale și acade-
mice din întreaga lume, precum și ediții princeps
din creația lui Octavian Goga.
■
2
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (XIII)
■ Mircea Arman
Vom lua acum în discuție o altă definiție
a filosofiei grecești, ultima și cea care in-
teresează cel mai mult cercetarea de față.
În Metafizica, Aristotel formulează astfel această
definiție: „De aceea nu fără motiv filosofia se nu-
mește știința adevărului”.1
Ștefan Bezdechi, traducătorul român al
Metafizicii, traduce expresia theoria thes alethe-
ias, prin știință a adevărului, alții au tradus-o prin
cunoașterea adevărului. Nici una dintre aceste
traduceri nu surprinde esența termenului theoria,
care, așa cum am demonstrat, este o cunoaște-
re de tip special în care intelectul activ privește
obiectul cunoscut contopindu-se cu el. Acest lu-
cru se realizează în starea de contemplație. Dar
dacă obiectul ultim al filosofiei este ti to on - exis-
tența ca existență, atunci, urmează că termenii de
realitate și adevăr sunt identici. Dar să vedem ce
spune Aristotel referitor la acest fapt: „Existență
și neexistență se spune mai întîi despre diferitele
forme ale categoriilor; apoi despre putința și ac-
tul acestor categorii sau despre contrariile lor; și
în fine, în sensul lor cel mai propriu de adevărat
și fals”. 2 Stagiritul reiterează această afirmație și
în alte părți ale acestei lucrări3. Pe de altă parte,
Platon în Sofistul spune: „Adevărul exprimă cele
ce sînt, falsul exprimă cele ce sînt ca fiind altceva
decît cele ce sînt „4. Aceste pasaje ne indică faptul,
afirmat deja de către noi, că neantul nu putea face
obiectul cercetărilor filosofice antice și că adevă-
rul este identic cu ființa.
Thoma de Aquino, în De veritate, conchidea:
„Adevărul și existența sînt absolut identice -
Verum et ens sunt omnia idem „5.
Referitor la această idee, după care existen-
ța este adevărul, Parmenide spunea: „Ei bine,
îți voi spune[...]cele două drumuri ale cercetării
care sunt singurele posibile [...] Primul arată că
existența este și că este imposibil ca ea să nu fie.
Aceasta este cărarea convingerii, căci este însoțită
de adevăr. Al doilea, însă, susține că existența nu
există și că nonexistența în mod necesar trebuie
să existe, acest drum, îți spun, nu poate învăța ni-
mic. Căci tu nu poți cunoaște ce nu există - aceas-
ta-i imposibil - nici să-l exprimi”6 Ideea identită-
ții dintre adevăr și existență o găsim și la Platon.
„Nous-ul este sau identic sau cel mai asemănător
cu adevărul”.7
Ceea ce nu ia în discuție Parmenide, și apoi
întreaga filosofie greacă, este problema izvoru-
lui existenței în sensul în care aceasta, vorba lui
Heidegger, nu este „ființarea ici -colo disponibi-
lă”, iar sensul și unitatea ei nu poate fi față decît
de ființă care este unitatea imaginativului. Ceea
ce părea elinului drept o imposibilitate, anume că
nu poți cunoaște ceva ce nu există, imaginativul
științific a venit să contrazică, toate descoperiri-
le științifice majore au scos din neant existența,
au făcut ca lucruri care pînă la un moment dat
nu existau să existe, să capete sens și să poată fi
transpuse în realitate, să fie înglobate în ea și să
dobîndească existență.
Continuînd însă șirul cercetării noastre, vom
sesiza, împreună cu Heidegger, că existența este
stratificată într-o serie de existențialii, pe care gîn-
direa le determină prin identificare sau pe care le
dă (Es Gibt) prin capacitatea imaginativă. Putem
conchide de aici că dacă existența este adevărul,
atunci și acesta este stratificat într-o serie de deter-
minări, determinări date, cum am arătat, de anu-
mite percepții și raportări față de lume specifice
unor popoare, în special de capacitatea acestora
de a-și construi imaginativul temporal. Aristotel
o spune însă, pentru vremea lui, cu o și mai mare
claritate: „Așa că fiecare lucru participă la adevăr
în măsura în care participă la existență”,8 adică la
acea capacitate imaginativă posibilă proprie omu-
lui care face ca fiindele să fie și prin aceasta face
posibilă existența ca existență, am spune noi.
Am ajuns, acum, la ideea că noțiunea de ale-
theia, concentrează în sine întreaga filosofie gre-
cească. Existența este adevărul iar neantul este fal-
sul. Referitor la adevăr, Stagiritul spune: „Acesta
depinde, cît privește lucrurile, de însușirea lor de
a se prezenta ca unite și despărțite și, prin urma-
re, calea adevărului aparține acelui care socoate
drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit
și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare
acela care gîndește contrar de cum sunt lucrurile
în realitate”.9 Dar aici Aristotel se referea la lucru-
rile compuse, deoarece numai despre ele se poa-
te afirma sau nega, numai ele implică intelectul
patetic, dianoia, unirea și separația. Numai aici
poate apărea eroarea, numai pe calea lui a spune
este ea posibilă. În ce privește a fi lucrurile stau cu
totul diferit. De aceea, Stagiritul spune: „Dar cînd
este vorba de lucruri necompuse, ce înseamnă
existență și neexistență, ce înseamnă adevăr și ne-
adevăr? Căci un astfel de lucru nu este ceva com-
pus, astfel că existența lui să depindă de părțile
care-l alcătuiesc, iar despărțirea acestora să atragă
după sine dispariția lui... Cînd este vorba de lu-
crurile compuse problema adevărului sau neade-
vărului nu se pune la fel ca în domeniul lucrurilor
necompuse. Și precum în domeniul acestora ade-
vărul nu poate fi considerat din același punct de
vedere, tot astfel nici problema existenței. Atunci
ce este adevărul și neadevărul”.10 Răspunsul la
această întrebare îl găsim în același loc: „Pentru
astfel de lucruri [necompuse], adevărul constă
numai în a le concepe cu mintea fiind realități pri-
me (subl. Ns. M.A.); cu privire la ele nu există nici
neadevăr, nici înșelare, ci doar ignoranță”.11
Vom desprinde de aici două concluzii: prima se
referă la adevărul condiționat ontologic și ține de
intelectul pasiv - nous pathetikos, privind lucruri-
le compuse, a doua ține de adevărul în stare on-
tologică, în act, de intelectul activ - nous apatheti-
kos, cel ce cunoaște lucrurile simple, indivizibile,
cel ce sesizează ființa ca ființă și creează lumea ca
lume, de imaginativ ca izvor al ideilor dar și ca fă-
uritor al lucrurilor și catalizator al existenței care
ea însăși este doar o posibilitate.
Demonstrația anterioară, prin care am arătat
identitatea dintre adevăr și ființă, existență, pune,
în mod automat, o altă problemă. Ea se referă la
cercetarea noțiunii de adevăr. Acesta este și sco-
pul excursului care urmează.
Mircea Arman
Am văzut ce spune Aristotel, în Peri hermene-
ia, despre adevăr și fals: „Adevărul ca și eroarea
implică unire și separație - syntesis kai diairesis” 12.
Mai departe, filosoful grec afirmă: „Nu orice lo-
gos este un enunț, ci numai acela care este adevă-
rat sau fals” 13. Pentru a exprima vocabula enunț,
Stagiritul folosește expresia logos apophantikos.
Bailly ne arată că adverbul apophantikos însem-
nă explicativ, declarativ, enunțiativ, și că se trage
de la verbul apophaino, care, la rîndul lui, provine
din apo ce are ca prim sens noțiunea de depărta-
re, departe, și verbul phaino care înseamnă a face
să strălucească, a lumina. Așadar, logos apophan-
tikos înseamnă „vorbire care face să strălucească
pînă departe ceva (Anton Dumitriu)” Ce poate
să fie însă acest ceva despre care tocmai vorbim?
Adevărul. Astfel, lumina pe care o are acest lo-
gos apophantikos este lumina adevărului, însă,
așa cum aminteam, există două tipuri de adevăr
- aletheia: adevărul celor compuse și adevărul ce-
lor necompuse, simple. În mod firesc, urmează
că, adevărul celor compuse este o adequatio rei
ad intellectus, este un adevăr sintetic, cîtă vreme
adevărul revelat de acest logos apophantikos este
unul asintetic, simplu, neamestecat. Primul, cel
sintetic, ține de intelectul pasiv - nous pathetikos,
în vreme ce al doilea de cel activ - nous apatheti-
kos, deci, este un adevăr asintetic. Acești termeni,
sintetic și asintetic, sunt preluați de către noi de la
Aristotel și vor să spună tot atît cît adevărul ele-
mentelor care se unesc și se despart - adevăr sin-
tetic - care este livrat apoi gîndirii și expresiei ei
- acelui logos apophantikos, care la rîndul lui este
lumina care îl face inteligibil.
Aristotel, în De anima14, spunea: „Sufletul este
într-un anume fel, toate cele ce există - he psyche
ta onta pos esti panta,,. Adevărul devine, de data
aceasta, o identitate a intelectului cu obiectul cu-
noscut.
Paul Wilpert, într-un studiu intitulat Zum
aristotelichen Wahrheitsbegriff, în vol. Logik und
Erkenntnislehre des Aristoteles, p. 112, spunea că
adevărul asintetic nu are nimic de a face cu syn-
thesis și diairesis. Gîndirea, spune el, funcționează
ca un act al vederii intelectuale, prin contempla-
re, într-un mod și formă simple. Există un punct
comun între cele două adevăruri: amîndouă sunt
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
3
o
luminate. Dar, cîtă vreme cunoașterea celor syn-
theta nu cere decît o iluminare a intelectului pa-
siv, cunoașterea celor asyntheta cere theoria, adi-
că funcția intelectului activ, contemplarea. Astfel,
cunoașterea adevărului devine theoria thes alethe-
ias.
Filosofia europeană, așa cum am arătat de la
începutul acestei lucrări, s-a axat pe primul tip
de adevăr, acel al lui adequatio rei ad intellectus
și a omis din vedere acest al doilea tip de adevăr -
asynteton - pe care grecii îl admiseseră.
În Ființă și timp, Heidegger spune: „Ca vorbire
logos înseamnă tot atît cît deloun, a face vizibil pe
acela despre care este rostit în rostire. Aristotel a
explicat această funcție a vorbirii mai pătrunză-
tor prin apophainestai. Logos lasă ceva să se vadă,
anume ceva despre care e vorba pentru vorbitor,
respectiv pentru covorbitor. Vorbirea lasă să se
vadă apo... chiar pe acela despre care este vorba în
rostire, în măsura în care ea este autentică, acela
care este rostit trebuie să fie creat din acela des-
pre care se rostește, astfel încît, comunicarea prin
rostire să facă vizibil, în ceea ce este transmis prin
vorbire, acel ceva despre care se rostește, și astfel
să-l facă accesibil celorlalți. Aceasta este structura
logos-ului ca apophansis. Nu orice rostire aparține
acestui fel de a face evident, în sensul de a-lăsa-
să-se-vadă. Actul de a cere, de exemplu, face și el
vizibil, dar într-un alt chip.
În realizarea ei concretă, rostirea are caracterul
limbajului, al exprimării vocale prin cuvînt. Logos
-ul este phone și anume phone meta phanthasias -
exprimare vocală prin care ceva este înfățișat.
Și doar fiindcă funcția logos-ului ca apophansis
constă în a-face-vizibil-ceva, logos-ul poate avea
funcția structurală de synthesis. Aici synthesis nu
înseamnă asociere și înlănțuire de reprezentări,
manipulări de evenimente psihice referitor la care
se ridică apoi problema de a ști cum corespund
sentimentele interioare cu evenimentele fizice ex-
terioare. Particula syn are aici o semnificație pur
apofantică și exprimă: ceva în reunirea sa cu ceva,
să lase să apară ceva drept cutare sau cutare lucru.
Și invers, tocmai pentru că logos-ul este un a-
lăsa-să-se-vadă, de aceea, poate el să fie adevărat
sau fals. Totul depinde și de faptul de a ne abține
să definim adevărul drept o adecvare. Această idee
nu este nicidecum primordială în conceptul de
aletheia... Faptul de a-fi-adevărat a lui logos ca ale-
thein înseamnă: ființarea despre care este vorba,
scoasă în legeo ca apophainestai din ascunderea sa
și lăsată să se vadă ca neascuns, deci a dezvălui.
La fel, faptul de-a-fi-fals, pseudesthai, înseamnă a
înșela, în sensul de a acoperi: a așeza ceva înaintea
altui ceva și de a-l da astfel drept ceva ce el nu este.
Deoarece însă adevărul are acest sens, iar lo-
gos - ul este un anumit mod de a face vizibil, lo-
gos-ul tocmai că nu poate fi considerat drept locul
primar al adevărului. Dacă așa cum a devenit as-
tăzi, în general, obișnuit, se determină adevărul
drept ceea ce i se cuvine propriu-zis judecății,
iar prin această teză se face, pe deasupra, refe-
rință la Aristotel, atunci această referire este atît
neîndreptățită cît este, mai ales, neînțeleasă no-
țiunea greacă de adevăr. A fi adevărat, în sensul
grecesc, și anume mai originar decît denumitul
logos este aisthesis, fireasca, senzoriala percepere
a ceva. Numai dacă aisthesis se referă la idia sa,
care este ființarea accesibilă genuin doar prin ea
și pentru ea, de exemplu văzutul de culori, numai
atunci perceperea este mereu adevărată. Aceasta
înseamnă: văzul descoperă mereu culori, auzul
descoperă mereu sunete. A fi adevărat este în
sensul cel mai pur și originar, purul noein care,
Claudiu Țugui
Moulin Rouge
incapabil de a învălui, nu poate decît să descope-
re; el este receptarea firească a celor mai simple
determinări ale ființei ființării ca atare. Acest noe-
in nu poate niciodată să reacopere, sau să fie fals,
el poate eventual rămîne o ne-receptare, agnoein
fiind astfel insuficient pentru a furniza un acces
direct și convenabil la ființare.
Sinteza care nu are forma de realizare a faptului
pur de a-lăsa-să-se-vadă, ci în indicare face recurs
la o altă ființare și astfel lasă să apară ceva drept
ceva, acest fapt preia, cu această structură a syn-
thesei, posibilitatea ocultării. Adevărul judecății
este însă doar cazul opus al acestei ocultări - cu
alte cuvinte el este un fenomen de adevăr multi-
plu fondat”.15
Distincția evidentă între cele două tipuri de
adevăr nu apare cu claritate în acest pasaj, însă
ceea ce putem reține cu precizie este faptul că filo-
soful german consideră drept insuficientă aceas-
tă adequatio pentru a explica doctrina grecească
despre adevăr, lucru pe care noi tocmai îl afirmăm
în această lucrare, punînd la baza cercetării noas-
tre noțiunea de imaginativ care rezolvă ecuația
aristotelică dar și pe cea heideggeriană. Totuși,
pentru o mai exactă determinare a noțiunilor de
existență și adevăr la greci, cercetarea noastră tre-
buie să se concentreze, pe mai departe, pe ideea,
enunțată deja, că filosofia este theoria adevărului.
Așa cum am mai arătat, ființarea se dezvăluie
la modul unor stratificări iar dacă adevărul este
identificat drept ființare, existență, conchidem că
și el se află într-o serie de multiple stări ontologi-
ce. Acest fapt este hotărîtor pentru a putea înțe-
lege noțiunea de adevăr. Pentru gîndirea moder-
nă însă, de la Descartes încoace, nu există decît
adevăruri științifice. Numai în cea mai apropiată
modernitate, în speță de la Heidegger încoace,
cu toată pleiada ce cercetători care i-au urmat,
noțiunea de adevăr a fost repusă în discuție re-
alizîndu-se, astfel, o răsturnare a sensului acestui
concept și o întoarcere, evidentă, la noțiunea an-
tică de aletheia. Însăși cercetarea noastră, punînd
ca fundament al intelectului capacitatea imagi-
nativă ca și creatoare de lumi posibile, răstoarnă
oarecum adevărurile așa-zis științifice și întoarce
omul la condiția de „stăpînitor de adevăr”.
Heidegger a înțeles, primul, că cercetarea re-
feritoare la adevăr la greci trebuie pornită de pe
o poziție cît mai apropiată de a lor. Văzînd filo-
sofia ca pe o proprietate a grecilor, el pornește
cercetarea pentru a găsi semnificațiile originare
ale unor concepte fundamentale cum este și cel
de aletheia. El a fost primul care a înțeles că pen-
tru a determina ce este adevărul trebuie mai întîi
văzut cum este el și de unde provine el. Astfel, el
explică sensul ontologic al expresiei „se dă ade-
văr” das es Wahrheit gibt, în sensul existenței sale
fără a avea însă intuiția capacității imaginative ca
fundament al oricărei existențe posibile, eo ipso,
al oricărui adevăr posibil. A fi adevărat, înseam-
nă pentru Heidegger, a fi la modul descoperirii, al
dezvăluirii. Pentru el a fi adevărat la modul logos
- ului este tot atît cît alethein. Pentru a-și legitima
ideile, filosoful german apelează și la autoritatea
lui Aristotel care spunea că impresiile sufletului,
aidoma unui clișeu fotografic, sunt adecvate lu-
crurilor. Acest text, după cum este cunoscut, a
dus la formula tomistă de adaecvatio rei ad inte-
llectus. Această structură, așa cum s-a mai văzut,
nu este, în concepția heideggeriană, definitorie
pentru adevăr și în chiar opinia noastră ea trebuie
negată întrucît adevărul nu este un creat ci el se
creează prin intermediul a ceea ce face existența
posibilă: imaginativul ca și capacitate apriorică
și fundamentală a intelectului uman. El ajunge la
concluzia că pentru Aristotel aletheia înseamnă -
lucrurile înseși, ceea ce se arată, ființarea în modul
său propriu de a se descoperi. Heidegger arată că
această concepție nu-i aparține, cu necesitate, lui
Aristotel și că în tradiția mai îndepărtată a filoso-
fiei grecești încă la Heraklit transpare fenomenul
adevărului în sens de ne-ascundere, dezvăluire.
Adevărul este în cazul gîndirii grecești ceea
ce se arată, scoaterea din ascundere, devoalarea.
Heidegger crede că sensul originar al lui alethe-
ia este tocmai această scoatere din ascundere
- Unverborgenheit. Descompunînd termenul ale-
theia în a-letheia, el ajunge la concluzia după care
a este o particulă privativă iar letheia este un de-
rivat al lui lanthanein, termen pe care îl traduce
cu a fi ascuns.
Anton Dumitriu dezvoltă o analiză pertinen-
tă a interpretării de către Heidegger a termenului
de a-letheia și facînd referire la studiul lui Paul
Friedlander, Platon I, arată că: „Acest bun cunos-
cător al lui Platon constată că etimologia propu-
să de filosoful german pentru alethes și aletheia,
ca a-lethes și a-letheia, pare să fie în general ac-
ceptată. Ca ceea ce nu este ascuns sau ca ceea ce
nu se ascunde. Dar pentru el această etimologie
nu este chiar atît de neclintit. Considerarea lui a
din aletheia ca privativ este discutabilă, deoarece
există o serie de cuvinte din același cerc semantic,
cum ar fi, de exemplu, atrekes, drept, exact, real,
și atrekeia, realitate, adevăr, exact, sau akribes sau
akribeia, exactitate, în care a nu are nicidecum un
caracter privativ. Totuși, observă Friedlander, gre-
cii, începînd cu Homer și pînă tîrziu, au asociat
aletheia cu rădăcinile lath, leth, și lanth, care au
semnificația de a fi ascuns și au considerat aceas-
ta ca un lucru de la sine înțeles. Considerarea ră-
dăcinii leth care conduce imediat la lethe și prin
aceasta la letheia îl face pe Friedlander să regă-
sească sensul originar al cuvântului lethe, așa cum
apare încă la Hesiod... Autorul pe care îl urmărim
dă mai multe exemple, din care se vede că și în
Homer se găsesc versuri în care Aletheia poate
apărea ca neascunderea sau rectitudinea. Dacă
se iau la un loc afirmațiile lui Homer și Hesiod,
alethes și Aletheia au următoarele semnificații: 1.
Exactitatea care nu ascunde, devoalantă a vorbi-
rii și opiniei; 2. Realitatea neascunsă, devoalată
a ceea ce există, a existîndului; 3. Corectitudinea
care nu uită, neînșelătoare, veracitatea omu-
lui, a caracterului său. Deși într-o primă analiză
4
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
religie
Friedlander părea că se opune accepțiunii date de
Heidegger cuvîntului aletheia, ca Unverborgerheit,
el conchide, după textele citate, și după conside-
rarea altora din Heraklit, Parmenide sau Platon,
în același sens. Deosebirile pe care le semnalează,
în ceea ce privește propria lui părere și aceea a lui
Heidegger par minore și el însuși ne spune că sunt
considerate mai mult din punct de vedere istoric.
El se referă în special la afirmația lui Heidegger că
Platon ar fi corupt conceptul de adevăr, părere cu
care el este în total dezacord, socotind, din contră,
că acesta l-a precizat, sistematizat și elevat.
Ceea ce este nou în analiza lui Friedlander este
apariția cuvîntului lethe ca uitare, așa cum se re-
găsește în textele vechi. De acest sens Heidegger
nu a amintit în nici un fel în Sein und Zeit. Totuși,
în studiul citat, închinat special acestei probleme,
întitulat Aletheia, Anton Dumitriu îl va lua în
considerare referindu-se în special la un fragment
din Heraklit, care spune: „Cum poate cineva să se
ascundă de ceea ce nu apare niciodată? „ 16
Heidegger, în Vortrăge und Aufsatze spune:
„Rămîn ascuns mie însumi, în ceea ce privește
raportul cu mine însumi a ceea ce altfel nu este
ascuns. Cînd spunem ca am uitat ceva nu este nu-
mai ceva care ne scapă, ci însăși uitarea este as-
cunsă” 17Așadar, concluzia lui este că fenomenul
uitării începe de la faptul de a fi ascuns. Astfel,
uitare și ascundere se întrepătrund reciproc, iar
a-letheia, în sensul cel mai originar, este văzut ca
dez-văluire - Ent-bergen, îndepărtarea de ascun-
dere.
Vom continua cercetarea noastră conchizînd că
filosofia greacă nu a fost un început, ci un sfîrșit,
chiar Platon și Aristotel fiind conștienți de faptul
că cei vechi știau mai mult, erau mai aproape de
sophia, trăiau cu adevărat în preajma zeilor. Prin
urmare, cercetarea termenului de aletheia trebuie
începută cu cei vechi, cu miturile și legendele, cu
poezia și textele presocratice, care, în fond, sunt
mai aproape de mit și poezie decît de filosofie, în-
țeleasă ca și construct sistematic, discursiv.
Din volumul în curs de apariție: Poezia, filoso-
fia, știința și imaginativul (titlu provizoriu)
Note
1	Aristotel, Op. cit., II alpha, 1, 993 b.
2	Aristotel, Metafizica, IX, O, 10, 1051 a-b.
3	Aristotel, Op. cit.,: VI, E, 2, 1026 a, 4,1027 b.
4	Platon, Op. cit., 263 b.Opere, vol. I-VI, Buc. 1974-
1989.
5	Th. de Aquino, Op. cit., Quaestio I, art, 1, 5.
6	Diels-Kranz, Op. Cit., Parmenide, fr. 5.
7	Apud. A. Dumitriu, Aletheia, Eminescu, 1984, p.
83.
8	Aristotel, Metafizica, II, alpha, 1, 993 b.
9	Aristotel, Op.cit., IX, O, 10.
10	Aristotel, Op. cit., IX,O, 10,1051b.
11	Aristotel, Op. cit., loc. cit.
12	Aristotel, Peri hermeneia, 1.16 a.
13	Aristotel, Op. cit., loc. cit.
14	Aristotel, De anima, III, 7, 431 a.
15	M. Heidegger, Ființă și timp, trad rom., Dorin
Tilinca și Mircea Arman, p. 49-50.
16	Anton Dumitriu, Aletheia, p. 233-248.
17	M. Heidegger, Op. cit., Pfullingen, Neske, 1954.
■
Pastorala de
TANDREI
Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului,
Preacucernciului cler, Preacuviosului Cin
Monahal și dragilor noștri credincioși vă repet ves-
tea cea unică și inegalabilă: Hristos, Paștile nostru,
a înviat din morți!
Să transmitem generațiilor
viitoare preocupările pascale!
„Când vă vor zice copiii voștri: Ce înseamnă
rânduiala aceasta? Să le spuneți: Aceasta este
jertfa ce o aducem de Paști Domnului”
(Ieșirea 12, 26-27).
Iubiți frați și surori,
Anul acesta a fost dedicat de către Sfântul Sinod
pastorației părinților și copiilor. Nu se poate să nu
mergem cu gândul în vremurile de demult, când
Dumnezeu i-a scăpat pe evrei din robia egipteană
și ca aducere aminte a stabilit sărbătoarea Paștilor
Legii celei vechi.
În seara Paștilor se jertfea mielul pe care-l con-
suma familia, aducându-și aminte că atunci când
au fost eliberați din robie, cu sângele mielului au
fost stropite pragul de sus al ușii și ușorii, iar în-
gerul morții n-a intrat în casele evreilor și întâi
născuții lor au fost salvați.
Obiceiul acesta l-au transmis părinții copiilor
din neam în neam. Sărbătoarea Paștilor a rămas
pentru ei cea mai mare sărbătoare. De fapt și nu-
mele sărbătorii Paști, așa se traduce în română:
trecere. Îngerul morții a trecut pe lângă ușile evre-
ilor.
Sărbătoarea aceasta îi aduna pe toți ai ca-
sei și este transmisă din generație în generație.
Sărbătorile sfinte sunt mijloace de educare și cate-
hizare a celor tineri.
Și pentru noi creștinii, Sărbătoarea Paștilor,
care are o nouă semnificație, este cea mai mare
sărbătoare. Ea ne aduce aminte nouă „că din
moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos
Dumnezeu ne-a trecut pe noi”1. Sfântul Pavel ne
spune că Domnul Hristos „a intrat o dată pentru
totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi
și de viței, ci cu însuși Sângele său, și a dobândit o
veșnică răscumpărare” (Evrei 9, 12).
Hristos, Paștile noastre, S-a jertfit pentru noi
și pentru a noastră mântuire, cum spunem și în
Crez: „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu
Pilat și a pătimit și S-a îngropat; și a înviat a treia
zi, după Scripturi”2.
Iubiți credincioși,
Învierea Domnului Hristos are pentru noi o
importanță covârșitoare. Ne spune tot Sfântul
Apostol Pavel că: „Hristos a înviat din morți, fiind
începătură învierii celor adormiți. Că de vreme ce
printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și
învierea morților. Căci precum în Adam toți mor,
așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 20-
22).
Paști
Omul secularizat și înstrăinat de cele sfinte
își poate pune multe întrebări referitoare la învi-
erea morților, ca și cum Atotputernicul care l-a
creat n-ar putea avea putere să-l ridice din morți.
Pentru logica omenească însă, Sfântul Pavel scrie:
„Va zice cineva: cum înviază morții? Și cu ce trup
au să vină? Nebun ce ești! Tu ce semeni nu dă viță
de nu va muri. Și ce semeni nu este trupul ce va
să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva
din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a
voit, și fiecărei semințe un trup al său” (I Corinteni
15, 35 - 38).
Așa că Învierea Domnului Hristos, care
este „începătură a învierii celor adormiți” (I
Corinteni 15, 20) are importanță absolută pen-
tru noi. Iar Sărbătoarea Paștilor este „Sărbătoarea
Sărbătorilor și Praznicul Praznicelor”3. Este cea
mai mare sărbătoare creștină pe care de la înce-
puturile creștinismului credincioșii o țin cu multă
evlavie și o transmit copiilor.
Locul în care se ține Sărbătoarea Paștilor, după
Biserică, este familia creștină. Vremurile de nesta-
tornicie în care ne aflăm însă, pot pune în difi-
cultate multe familii. Fie că e vorba de seculari-
zare, de globalizare, de lipsa valorilor morale, de
sărăcia care-i determină pe mulți români să plece
la muncă în străinătate, toate acestea fragilizează
familia.
Faptul că familia este atât de vulnerabilă se da-
torează și lipsei de iubire jertfelnică. Abordând
subiectul la modul ideal, Sfântul Ioan Gură de
Aur numește familia „ecclesia domestica”, și o
vede întemeiată pe iubire și pe jertfă.
La rândul său Ioan Alexandru zice că „Familia
este întemeiată pe cea mai trainică dimensiune a
Universului care nu piere niciodată și aceasta este
dragostea. Iar dragostea adevărată începe cu jertfa
de sine, pentru că numai unde stăpânește spiritul
jertfei de sine este locul larg de viețuire pentru celă-
lalt”4. O asemenea familie transmite preocupările
pascale copiilor și nepoților.
Așa numitul mod de viață supranumit „mo-
dern”, tot mai des întâlnit, ar trebui corectat. „A
spune că, în cadrul culturii occidentale, familia se
află într-o stare de dezorientare totală, reprezintă
o banalitate. Au spus-o mulți deja. Mulți continuă
s-o spună și astăzi, iarfamilia se strică pe zi ce tre-
ce. În pofida mulțimilor de cărți, a seminariilor, a
pleiadelor de experți, soți și soții continuă să se în-
străineze unul de celălalt, părinții se îndepărtează
de copii și copiii de părinți. Din nefericire, mulți nu
își dau seama că nu familia modernă este o proble-
mă, ci modul de viață «modern»”5.
Iar modul de viață „modern” Îl izgonește pe
Dumnezeu din viața de zi cu zi. Oamenii „mo-
derni” nu mai merg la biserică, nu mai sunt preo-
cupați de sărbătorile pascale, nu mai admiră valo-
rile tradiționale ale neamului.
Iubiți frați și surori,
Să nu uităm că anul acesta este dedicat totuși,
de către Sfântul Sinod pastorației părinților și co-
piilor. Părinții trebuie să aibă preocupări spiritua-
le serioase, inclusiv legate de sărbătorirea Paștilor
și să le transmită și copiilor. Pe bună dreptate ne
zice Înțeleptul Solomon: „Deprinde pe tânăr cu
purtarea pe care trebuie s-o aibă; și chiar când va
îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
5
o
Învățătorul absolut este Domnul Hristos. Pe
contemporanii Săi, și pe noi pe toți, ne învață „ca
Unul ce are putere, iar nu cum îi învățau cărtura-
rii lor” (Matei 7, 29). Citim în Sfânta Scriptură că
„părinții Lui în fiecare an de sărbătoarea Paștilor
se duceau la Ierusalim. Iar când a fost El de doi-
sprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul
sărbătorii” (Luca 2, 41-42).
Luăm act de faptul că trei instituții îi formea-
ză pe copii și pe tineri: familia, Biserica și școala.
Ele, dacă își fac datoria, le transmit cele mai bune
deprinderi. Uneori însă, se îngrijesc de starea lor
materială și le neglijează sufletul. Spune Sfântul
Ioan Gură de Aur că „mulți părinți ca să dăruias-
că fiului lor un cal frumos (am zice azi, o mașină
- n.n.), o casă luxoasă, o moșie bogată, fac orice și
pun toate în lucrare. Dar ca sufletul să fie virtuos
și să fie aplecat spre pietate, la aceasta nu dau nicio
însemnătate... La ceea ce trebuie, așadar, să ținem
noi, nu-i a face pe copiii noștri bogați în bani, în
aur, în prisosințe de acest soi, ci trebuie așa să-i fa-
cem ca ei să fie mai presus de toate bogați în pieta-
te, în înțelepciune și-n comori de virtute”6.
De viața lor sufletească și legătura cu Paștile,
ar trebui să fim preocupați. Să-i știm că merg la
biserică, că se spovedesc, că se împărtășesc, că au
dragoste față de toate obiceiurile noastre sfinte.
Cât ne bucurăm când îi vedem pe elevi și pe stu-
denți că merg la slujbe. Iar pe cei mititei îi ducem
de mână. Cu nostalgie ne aducem aminte de po-
ezia lui George Coșbuc: „Pe deal se suie-ncetișor/
Neveste tinere și fete,/ Bătrâni cu iarna vieții-n ple-
te;/ Și-ncet, în urma tuturor,/ Vezi șovăind câte-o
bătrână/ Cu micul ei nepot de mână”7.
Marele pedagog Jan Amos Comenius spu-
ne că „a educa tineretul cu prevedere înseamnă
a te îngriji dinainte ca sufletele lor să fie ferite de
i* * â	& & ăi & ăi k/£<&&y
'-♦-♦**W**'	.". * ■"• ■"■ ■•» dl, J? * »'Stiîit«țit<
stricăciunea lumii și ca semințele onestității îm-
plântate în ei să ajungă să încolțească fericit, prin
neîncetate îndemnuri si exemple, apoi ca mințile
lor să fie pătrunse de cunoașterea adevărată a lui
Dumnezeu”8.
Lucrarea acesta de educare o fac părinții, o face
Biserica și o face școala. De aceea este o binecu-
vântare prezența religiei în școli, chiar dacă sunt
și unele voci potrivnice. În cele mai multe țări ci-
vilizate din Europa, ca Germania, Austria, Grecia
și altele, se face religie în școli.
Filozoful, pedagogul și eseistul Vasile Băncilă
ține să precizeze că „unul din fundamentele edu-
cației, mai ales în școala primară, este învățămân-
tul religios. Sub acest raport, necesitatea formației
religioase a învățătorului e mai mult decât eloc-
ventă. Copilului trebuie să i se dea religie. Aceasta
e o datorie capitală față de sufletul lui și față de
sufletul adultului care va fi ... Sunt liberi adulții să
creadă ce vor: dar n-au dreptul să distrugă în copil
posibilitățile de a trăi, acum și mai târziu, religia”9.
Iubiți credincioși,
Copiii și tinerii binecrescuți au o viață spiritua-
lă frumoasă, sunt receptivi la Slujbele Deniilor, la
Slujba Învierii, la Liturghia de Paști, iar la masa de
prânz în ziua sărbătorii se bucură de ouăle roșii,
de mielul pascal care-L preînchipuie pe Mielul lui
Dumnezeu care și-a dat viața pentru noi și a în-
viat a treia zi. Atmosfera ce domnește în familiile
normale este una de pace și de har. Se ciocnesc
ouă și se mănâncă pască, toată lumea se bucură.
Din nefericire, în lumea noastră seculariza-
tă, multe familii au ajuns în criză. Și, cum spune
Părintele Patriarh Daniel, „totdeauna au existat
crize în familie. Astăzi, însă, familia naturală, tra-
dițională, se află în criză, în mutație spre un viitor
confuz și incert, în toată Europa, astfel încât criza
familiei este percepută ca simptom al civilizației
occidentale, o criză a societății contemporane în-
săși”10.
În asemenea familii sunt grave derapaje educa-
ționale pe care nu le poate îndrepta nici preotul și
nici dascălul. Comenius folosește cuvinte tari re-
feritoare la această realitate: „Ce sunt tinerii bogați
fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tă-
râțe? Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor,
decât niște măgăruși, condamnați să ducă poveri?
Ce sunt cei frumoși care n-au învățat nimic, decât
niște papagali împodobiți cu pene?”11.
Dreptmăritori creștini,
Oricâte probleme ar fi în lumea aceasta, inclu-
siv cele provocate de Coronavirus, noi trebuie să
fim optimiști, pentru că Paștile sunt „izbăvirea
de întristare”12. Această stare de optimism și de
bucurie pascală s-o transmitem și tinerilor noștri
și dimpreună cu ei și cu dumneavoastră, cu to-
ții să cântăm: „Cinstiți creștini preaiubiți,/ Poftiți
ca să ne primiți,/ La dumneavoastră venim,/ Să
vă propovăduim./ Cuvinte de înviere,/ Să vă fa-
cem mângâiere,/ Și cântări cu voie bună,/ Zicem
cu toți dimpreună:/ Hristos a-nviat din morți,/ Ca
să ne scape pe toți,/ Cu moarte moartea călcând,/
Tuturor viață dând”13.
Cântându-i Domnului „Cântare de biruință”14,
vă dorim sărbători pascale cu pace și liniște și vă
zicem din tot sufletul: Hristos a Înviat!
tANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
Note
1	Slujba Învierii, E.I.B.M.B.O.R, București, 2010, p.
26.
2	Carte de rugăciuni, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2009, p. 8.
3	Slujba Învierii, E.I.B.M.B.O.R., București, 2010, p.
28.
4	Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura
Eminescu, București, 1985, p. 93.
5	John Coblentz, Viața familiei creștine, p. 7.
6	Al. Lascarov Moldoveanu, Tălmăciri alese din Sf.
Ioan Gură de Aur, Tipografia Cugetarea, București,
1937, p.18.
7	George Coșbuc, Poezii, vol. I, Cartea Românească,
București, 1982, p.181.
8	Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 14.
9	În Fântâna Domnilor, anul II, nr. 4, aprilie, 1930, p.
152.
10	Familia și viața la începutul unui nou mileniu creș-
tin, București, 2001, p. 33.
11	Jan Amos Comenius, op. cit., p. 34.
12	Slujba Învierii, E.I.B.M.B.O.R., București, 2010, p.
43.
13	Cântați Domnului tot pământul, Cântări biseri-
cești, Pricesne, Colinde folosite la Sfânta Liturghie și la
Paraclisul Maicii Domnului, Culegere alcătuită de prof.
Vasile Stanciu, Cluj-Napoca, 2017, Editura Renașterea,
p. 201.
14	Slujba Învierii, E.I.B.M.B.O.R., București, 2010, p.
26.
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
comentarii
Modalități matematice
de obținere a condițiilor de
optimalitate în comunicare
■ Adrian Lesenciuc
Forța cuvântului. Cercetări privind moda-
lități de echilibrare și optimizare a transfe-
rului informațional1 este o consistentă lu-
crare a inginerului, doctor în Fizică și doctor în
Calculatoare și Tehnologia Informației, Valentin
Eugen Ghișa, care tratează modalitățile de opti-
mizare a transferului informațional în comunica-
rea radiofonică. Obișnuiți în domeniul comuni-
cării mai degrabă cu analiza pe palierele semantic
și al eficienței, dacă e să facem trimitere la unul
dintre modelele clasice ale comunicării - cel din
1949, al inginerului Claude Elwood Shannon și
al matematicianului Warren Weaver - consta-
tăm că problema tehnică a transmiterii de mesaje
rămâne de interes și depășește simpla proiecție
din urmă cu 70 de ani: „How accurately can the
symbols of communication be transmitted?” În
orizontul acelor timpuri, Shannon și Weaver răs-
pundeau unei nevoi practice de proiecție a unei
diagrame schematice a unui sistem general de co-
municații, cu întregul aparat matematic necesar
analizei, sub influența studiilor pe atunci noi din
domeniul teoriei comunicațiilor, a metodelor de
modulare a semnalelor și a luării în considerare a
unor factori cum ar fi efectul zgomotului pe cana-
lul de comunicații. Inginerul Shannon nu se gân-
dea în 1948 că studiul inițial publicat în The Bell
System Technical Journal avea să fie reinterpretat
și inclus în orice manual de comunicare umană,
iar matematicianul Weaver, deși a proiectat cele
trei niveluri ale comunicării, anterior amintite,
nu se gândea în 19492 că problemele semantică
și a eficienței vor prevala în raport cu problema
tehnică în interpretare. „Modelul matematic-ci-
bernetic al comunicării a devenit în timp „sche-
ma canonică” a comunicării sau modelul fonda-
tor al științelor informației și comunicării”, nota
în 2000 epistemologul Ilie Pârvu3, iar cercetarea
comunicării avea să alunece, irevocabil, în zona
semanticii, sintacticii și pragmaticii lingvistice,
aparent abandonând aspectele privitoare la tran-
sferul informațional și la acuratețea acestuia. Mai
mult, luând în calcul intențiile firești ale oricărui
act al comunicării: schimbul de informații, influ-
ența (prin mesaj) asupra receptorului și, eventu-
al, menținerea canalelor de comunicare deschise,
constatăm că studiile comunicării s-au cantonat
mai degrabă în zona analizei efectelor/ influențe-
lor decât în celelalte zone, aducând în prim-plan
acele media clasice sau noi care favorizează comu-
nicarea „tautistă” („neologism care îmbină autism
și tehnologie, evocând totalitatea, totalitarismul”,
v. Sfez, O critică a comunicării4).
Revenind la problematica firească a nevoii de
optimizare a transferului informațional, răma-
să obiect de studiu pentru o categorie aparte de
specialiști în tehnologia informației, constatăm
că toate aspectele privitoare la capacitatea apa-
ratului fonator uman de a emite sunete care pot
fi asociate cu conversia semantică a gândurilor
transpuse în vorbire articulată și mai mult, cu
evidențierea markerilor prozodici și paralingvis-
tici (de natură vocală, dar nonverbală), sunt luate
în considerație și tratate cu atenție în ceea ce pri-
vește capacitatea de transfer radio a unităților fo-
netice segmentale (fonemele) și suprasegmentale
(markerii prozodici). În mod natural, eficiența
transferului informațional nu privește doar ceea
ce fusese proiectat în modelul canonic al comu-
nicării, ci și aspectele de ordinul procesării prozo-
dice și emoționale, care vizează influența asupra
receptorului, dincolo de nevinovatele intenții de
captare a atenției și de menținere a interesului
ascultătorului pe parcursul emisiunii. Evident, în
procesul optimizării transmisiei, sunt identificate
și separate/ discriminate acele unități vocal pro-
zodice, adică sunt digitalizate aspectele de ordin
arbitrar, analogic, din anvelopa nonverbală a co-
municării verbale (prozodie și paralimbaj). Ceea
ce reușește Valentin Eugen Ghișa prin lucrarea de
față nu este doar să se focalizeze asupra acestor
elemente digitale (digitalizate), discrete, presupu-
nând relații de atribuire, ușor de identificat sub
umbrela conceptuală de parametri acustici, ci și
să identifice, studieze și aprofundeze influența pe
care unitățile paradigmatice ale codului le produc
în urma transmisiei radio, de exemplu „testarea
unor metode de conversie prozodică, care urmă-
resc să transforme trăsăturile prozodice pentru
obținerea unei rostiri de tip emoțional, îmbu-
nătățită”. Într-un parcurs complex, de la studiul
rezultatelor actuale în subdomeniul cunoașterii
numit analiza vorbirii, cu accent pe recunoașterea
vorbirii, continuând cu cele recente din domeniul
metodelor de transmisie radiofonică a informați-
ei, a tehnicilor și procedeelor de analiză statistică
a informației, Valentin Eugen Ghișa propune în
capitolul final o serie de algoritmi de optimizare
prozodică. Evident, întregul parcurs metodologic
se încadrează în limitele cognitive sciences, care
(re)produc infinit și circular propria structură, lu-
ând drept model fizica și operând cu pseudo-en-
tități atomare, rezultate în urma segmentării fo-
netice a vorbirii, recunoașterii tiparelor vocale
(inclusiv a markerilor prozodici și paralingvistici)
și rostirii generative. Efectele analizei și procesării
prozodice sunt transferate în domeniul fizic; ele
capătă caracter cuantificabil și (re)creează contex-
tul, care devine (sau încearcă să devină) consti-
tutiv pentru semnificație, dar capătă importanță
și în raporturile pragmatice, dintre semn și inter-
pret, în modelarea în timp a interpretantului. Iată
cum, plecând de la simpla problemă a eficienței
din punct de vedere tehnic, răspunsul pe celelalte
două paliere identificate de Warren Weaver devi-
ne consistent și intrinsec legat de problema acu-
rateței cu care se realizează transferul de semne
ale comunicării.
Elemente distincte, percepute în logica digita-
lă a unei semiotici de început de secol XX, sunt
contextualizate (incluse într-un continuum ana-
logic prin voce) și redigitalizate prin intermediul
unor indicatori ai amprentei vocale sau carac-
teristici ale semnalului vocal: tărie sonoră, tăria
sunetului, înălțime tonală, timbru vocal și durata
semnalului. În limitele acestei redigitalizări, me-
reu întorcându-ne la modelele canonice - de data
aceasta atât la modelul Shannon (p.226), cât și la
cel funcționalist al lui Harold D. Lasswell5, propus
în cadrul articolului The structure and function
of communication in society din același an 1948
(p.222) - așadar în limitele aceleiași interpretări
procesuale a comunicării (sau reprezentaționale,
în termenii amintitului Lucien Sfez), optimizarea
transferului informațional în comunicarea direc-
tă se poate realiza, susține Valentin Eugen Ghișa,
prin metode și algoritmi specifici, cum ar fi meto-
da substituției directe sau metoda multiplicatori-
lor lui Lagrange în prezența restricțiilor. Evident,
marea încercare este aceea a optimizării expresi-
vității comunicării (a menținerii funcției emoțio-
nale/ expresive din modelul Jakobson, reflectând
raporturile emițătorului cu mesajul, la un înalt
nivel de proiecție a stărilor celui care transmite
sau a raporturilor sale cu obiectul de referință)
prin control prozodic dinamic. Inginerul, fizi-
cianul și informaticianul Valentin Eugen Ghișa
propune un model de optimizare prin apel la o
serie de algoritmi cu grad ridicat de complexitate,
prin diferite modalități matematice de obținere a
condițiilor de optimalitate, în acord cu o serie de
metode recente de înmodelare prozodică a vor-
birii (tratate distinct în primul capitol), prin apel
la o serie de 12 factori, fiecăruia corespunzându-i
între 2 și n valori (echivalent cu numărul de silabe
admisibile în limbă). Rezultatul cercetării este un
sistem automatizat de optimizare a rostirii de tip
radiofonic, „un sistem automat cu buclă închisă”
alcătuit dintr-un analizor semantic, un modul de
procesare statistică a prozodiei și un modul de
optimizare prozodică. În ciuda angajării de tip
determinist, concluziile certe sunt cele privitoare
la excedarea câștigului informațional dincolo de
limitele conținutului transmis și înțelesului aso-
ciat. Aspecte de pragmatică lingvistică privesc,
cu certitudine, elementele de ordin persuasiv/
conativ (în termenii lui Jakobson), condiționați
de existența/ menținerea funcțiunilor emoționa-
le/ expresive, poetice/ estetice, empatice/ fatice și
metalingvistice, completând inițial proiectata re-
ferențialitate din modelul canonic al lui Shannon.
Note
1	Valentin Eugen Ghișa. (2019). Forța cuvântului.
Cercetări privind modalități de echilibrare și optimizare
a transferului informațional. Brașov: Libris Editorial.
346p.
2	Claude E. Shannon & Warren Weaver. [1949]
(1963). The Mathematical Theory of Communication.
Urbana: University of Illinois Press. p.4.
3	Ilie Pârvu. (2000). Filosofia comunicării. București:
Facultatea de Comunicare și Ralții Publice „David
Ogilvy” - SNSPA. p.40.
4	Lucien Sfez. (2002). O critică a comunicării.
Traducere de Radu Gârmacea, Raluca Popescu și Sorin
Gherguț. București: comunicare.ro .pp.25-28.
5	Harold D. Lasswell. (1948). The Structure and
Functions of Communication in Society. În L. Bryson
(ed.), The Communication of Ideas. New York: Harper
an Row. pp.37-51.
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
7
Iubirea care învinge moartea
sau ipostaze ale singurătății
omului contemporan? (I)
■ Elena Vieru
Un scriitor brașovean înzestrat cu o deose-
bită sensibilitate, a cărui creație dovedește
o veritabilă maturitate artistică, dobândi-
tă prin erudiție și talent, este Mihaela Malea Stroe.
De-a lungul a câteva decenii de activitate, distinsa
doamnă a experimentat variate genuri, de la poezie,
proză, teatru, până la eseu și cronică de carte, încât a
devenit o autoritate în peisajul literar al Brașovului,
pe lângă alte condeie valoroase și originale.Volumul
care confirmă aceste afirmații se numără printre
puținele cărți, din ultimii ani, care, propunând o
arhitectură narativă deosebit de complexă, reușește
să țină trează atenția cititorului, de la început, până
la final, deși tomul numără nici mai mult, nici mai
puțin, 544 de pagini. Este o carte masivă, intitulată
Seara nucilor verzi (Editura Eikon, București, 2018),
un roman ce pare scris odată cu scurgerea vieții, spre
oglindirea nemijlocită a ei, pentru ca nu cumva ade-
vărul din poveste să se piardă sau să se altereze, cum
reiese din îndemnul personajului principal mascu-
lin, în jurul căruia se țes firele văzute și nevăzute ale
tramei narative, în esență ale unui destin: Scrie, pen-
tru că numai așa adevărul din poveste este și rămâne
adevărul tău, pe care nimeni nu-l poate altera sau
înstrăina.1 De altfel, scrisul, ca unică posibilitate de
a imortaliza fapte și oameni, este una dintre temele
care intră în plămada creației vizate.
Parcursul narativ semnat de Mihaela Malea
Stroe poate avea, asupra unui cititor atent și deter-
minat, efectul unei simfonii devastatoare, trecerea
de la un registru la altul, suișurile în cele mai înalte
note și căderile în cele mai joase lăsându-l fără aer.
Iar la final, inevitabil, apare întrebarea: IUBIRE sau
SINGURĂTATE? Se pot armoniza cele două ipos-
taze, aparent antagonice? Traseul personajelor oferă
un răspuns afirmativ. Dar, să vedem despre ce este
vorba.
Periplul epic se deschide cu momentul dramatic
în care eroina, Bogdana Serafim, trebuie să facă față
stingerii soțului său, înecat în apele mării. Rămasă
văduvă cu doi copii, unul de 10 ani (fata) și altul de
5 (băiatul), protagonista pare a-și păstra echilibrul,
defulările ei petrecându-se în plan oniric, cel plecat
continuând să ființeze în numeroase vise de unde,
prin gesturi tainice, intervine în viața familiei, în
special a mamei care, treptat, se conectează profund
cu lumea nevăzută, reușind să „citească semnele”
și să identifice o coerență a lor. Situația femeii este
tulburătoare, cu atât mai mult cu cât analepsele, or-
chestrate cu măiestrie narativă, ne spun că mariajul
ei nu fusese lipsit de încercări. Tudor, dispărutul, își
părăsise temporar familia, întâlnind o veche iubire
neîmplinită, pe Brigitte, la care pleacă imediat ce
ieșirea din țară îi va fi permisă: În cei doisprezece
ani, cât fuseseră împreună, câțiva au stat sub semn
de grea înstrăinare. Se cădea să scrie și despre asta, să
nu creadă cititorul că mariajul lor a fost permanent
dulce ca șerbetul și că de aceea Bogdana s-a sihăstrit
în mijlocul oamenilor. Chiar nu fusese așa, însă iubi-
rea îi dăduse putere să treacă peste toate supărările și
durerile și, uneori, avea o bănuială că Tudor începuse
cu adevărat să o iubească abia atunci, cu un an înain-
te de a se petrece din lumea asta.2 Adevărul este fără
echivoc: căsnicia a însemnat pentru Bogdana, în cea
mai mare parte a timpului, singurătate, o copleșitoa-
re neîntâlnire cu celălalt, un gol. La nouă ani de la
moartea lui Tudor, într-o altă zi de 28 ale lunii au-
gust, data tragediei, Bogdana îl întâlnește pe Bogdan
Svoboda, traducător celebru, venit într-o delegație
pe care ea, în mod oficial, o va întâmpina la gară.
Întâlnirea are toate datele predestinării, întregul
nucleu narativ trăgându-și seva din această iubire,
care crește treptat, până la a atinge dimensiuni me-
tafizice. Cei doi se văd rar, dar comunică prin scri-
sori inundate de o poezie unică, așa cum numai doi
oameni exersați în mânuirea cuvântului o pot face.
Deducem că Bogdan este prizonierul unei căsătorii
nefuncționale, asemenea eroului din Scurtă scrisoa-
re pentru o lungă despărțire3, trăind o singurătate atât
de cunoscută Bogdanei: Am „degustat” singurătatea
asta și știu ce gust crâncen, de venin amestecat cu oțet,
are tăcerea stearpă sau „dialogul zero”, când schimbi
de musai vorbe goale cu cel (sau cea) de care ești legat
prin cununie. Legat, Nu unit.4 Viața femeii începe să
se lumineze, ea însăși se transformă, atinsă de focul
năvalnic al unei iubiri neașteptate, care o întinerește,
descoperindu-i laturile adolescentine ale ființei. Este
însă o iubire interzisă: Bogdan nu e liber și nu pare
hotărât a se desprinde dintr-o căsnicie care îi face
mai mult rău decât bine. Încep frământările, ezitări-
le, gesturi firești între doi oameni, încă tineri, neduse
până la capăt. Teama, gândul de a nu fi o intrusă,
de a nu perturba o anumită ordine, toate o deter-
mină pe Bogdana să facă greșeli care îl îndepărtează
pe Bogdan, derutându-l. Pe de altă parte, bărbatul,
descoperindu-i talentul literar, o îndeamnă insistent
să scrie, ca și cum acesta ar fi fost înțelesul tainic al
întâlnirii lor: Nu înceta să scrii, întoarce-te și la pro-
ză, n-o abandona.5 sau Tu scrii bine și frumos pen-
tru că ai curaj să scrii despre tine. Iar de aici începe
adevărata literatură.6 În ambele situații, atât în cazul
Bogdanei, cât și în al lui Bogdan, se remarcă o anu-
me reticență, o neîncredere, convertite în perioade
de recluziune în sine, ca într-o carapace, sub um-
brela unei singurătăți asumate ca mod de viață, ca
un dat. La început, Bogdana refuză sistematic ideea
de a mai vedea pe cineva, în afară de Tudor, ca un
potențial partener, deși relația lor avusese suficiente
fisuri traumatizante. Sau poate de aici derivă refu-
zul: o modalitate de a preveni o altă suferință: Da,
Peter, mi-am asumat singurătatea și, da, poate că e
un fel de „blocaj” în sufletul meu, un zid care a crescut
acolo, „baricada” aia de care zice Miruna, dar n-am
ridicat-o eu, a crescut de la sine și nu simt nevoia să
o înlătur.7 În relația cu Bogdan, se întâmplă, în mod
repetat, să „fugă”, spre a-și reîntâlni singurătatea, ca
și cum aceasta ar fi avut un veritabil rol protector:
Acum l-am lăsat pe Bogdan singur, în casa Mirunei,
în lăcașul lunii de miere. Am fugit, iarăși am fugit.8
La rându-i, Bogdan reclamă momente în care doreș-
te să fie singur, doar singurătatea putându-i aduce
alinare: Am hălăduit și ieri, și azi prin Santavila. Nu
l-am anunțat pe Bogdan că voi fi aici, i-am respectat
dorința de singurătate până va rezolva problemele cu
care se confruntă.9sau Dragă Bogdana, cu atât mai
frumoasă a fost surpriza mesajului tău, cu cât eram
departe de lume, singur cu poezia sublimei singurătăți
a visătoarelor gondole.10 Comparativ cu personajul
lui Peter Handke, care își trăiește cu anxietate sin-
gurătatea, eroul Mihaelei Malea Stroe o consideră
o binecuvântare. În condițiile date, este firesc ca o
asemenea iubire să rămână suspendată în cârligele
nevăzute ale timpului11și, ca un paradox, eroina să
nu fie ocolită de ispita descoperirii unei ipotetice
trădări, în sensul retragerii bărbatului iubit spre alte
zări, aparent mai prielnice, dar, în esență, otrăvi-
toare. Cert este că Bogdana a iubit de fiecare dată
deplin, în accepțiunea biblică a cuvântului: Iubirea,
când e iubire, răzbește peste toate încercările, oricât ar
fi de grele - toate le rabdă, toate le iartă, n-are nevoie
de explicații sau justificări.12 Viziunea ei despre dra-
goste nu se întâlnește cu aceea a bărbaților cu care,
un timp limitat, își împarte viața. Tudor conștien-
tizează relativ târziu cât de profundă este dragostea
soției, destinul neacordându-i șansa trăirii bucuriei
acestei descoperiri, în timp ce Bogdan, chiar dacă
are revelația iubirii autentice, nu dovedește suficien-
tă forță de a lupta pentru ea. Doar Bogdana conti-
nuă să iubească așteptând, mereu așteptând, plasând
irevocabil fiecare experiență sub pecetea unei șanse
providețiale.
Pe lângă această poveste de dragoste în singură-
tate sau de singurătate în dragoste, romanul Seara
nucilor verzi este un roman eclatant și din perspecti-
va planurilor secundare, sumar, dar elocvent schița-
te. Există, așadar, un palier consistent ce creionează
imaginea prieteniei, cu rolul ei vital în viața unui
om. Prietenia îndeplinește o misiune crucială în
desfășurarea faptelor. Fără prietenii care au încon-
jurat-o cu dragoste și devotament, Bogdanei i-ar fi
fost mai dificilă surmontarea dificultăților ivite de-a
lungul anilor, ca mamă singură, cu doi copii. Figuri
bine conturate, precum Peter, Miruna, Ilinca, David
Iordan sau Karina, reprezintă tot atâtea instan-
țe-suport ce o ajută pe eroină să își păstreze echili-
brul sufletesc, să-și deschidă larg ochii și să accepte
schimbările incontrolabile pe care existența i le ofe-
ră, ca provocări. Sunt oameni aleși, parcă trimiși de
Dumnezeu, oameni care o ascultă cu răbdare, îi ana-
lizează comportamentul și nu se dau înapoi atunci
când e necesar să ofere un sfat sincer, un ajutor. În
acest sens, memorabile rămân personaje precum
Peter, prietenul de departe, aflat neclintit la „dato-
rie”, înger păzitor și duhovnic, oferind necondițio-
nat consiliere și sprijin moral. Schimbul de scrisori
dintre cei doi este impresionant și relevant, în egală
măsură. De asemenea, reține atenția comportamen-
tul Mirunei, care își cunoaște foarte bine prietena și
nu ezită, când e nevoie, să-i țină scurte dar profunde
prelegeri, cu rol de limpezire a apelor. Este magistra-
lă intervenția ei din capitolul Cu Miruna, la terasa
de taină, în care aceasta îi explică Bogdanei, precum
un excelent psiholog, nedespărțit în judecată de
Dumnezeu, că: Întâlnirea voastră, a ta cu Bogdan,
ți-am mai spus, e un privilegiu. E privilegiul îngerilor
triști, e izbânda răbdării, credinței, speranței. Și e răs-
plată și e binecuvântare, și taină de mare frumusețe ce
poate să tămăduiască lumea de cancerul dezolării.13
Note
1	Seara nucilor verzi, Editura Eikon, București, 2018, p.459.
2	Ibidem, p.60.
3	Peter Handke, Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire,
Editura Art, București, 2019.
4	Seara nucilor verzi, Editura Eikon, București, 2018, p.198.
5	Ibidem, p. 459.
6	Ibidem, p. 212.
7	Ibidem, p. 49.
8	Ibidem, p.323.
9	Ibidem, p. 393.
10	Ibidem, p. 468.
11	Ibidem, p.323.
12	Ibidem, p.442.
13	Ibidem, p.133
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
Cum vede un
extraterestru opera
lui Peter Handke?
■ Ștefan Manasia
Cred că ar renunța destul de rapid la încercarea
de a descifra stilistica mass-media, aceea care
reușește, la mai bine de jumătate de secol de
la debut, să-l mențină pe autor în atenția publicului
cultivat și a juriului Premiului Nobel. Lăudat odini-
oară pentru teribilismul avangardist și condamnat
pentru afecțiunea arătată ostentativ sîrbilor în timpul
războaielor iugoslave, Handke este un caz. Tîmpit
politic (după cum l-a acuzat, printre alții, Salman
Rushdie), a acceptat să vorbească la înmormîntarea
președintelui sîrb Slobodan Miloșevici (inculpat la
Haga pentru crime de război). Dacă el ar fi tăcut,
PEN America, PEN Norvegia, dar și regimuri „de-
mocratice” precum cele din Kosovo și din Turcia nu
l-ar fi contestat pe laureatul ultimului premiu Nobel
(Handke l-a obținut, ex aequo, alături de polone-
za Olga Tokarczuk). Și, implicit, nu ar fi menținut
ridicată cota de piață, de prestigiu simbolic a unui
autor altminteri „datat”, arid, pentru că incapabil să
dezvolte fantasme narative de largă respirație, lumi
pulsînd de viață și germeni metafizici. Incapabil să
re-scrie și să de-scrie juisarea perpetuă, așa cum ne
propun astăzi editorii și autorii bine vînduți.
Scriitor austriac? Născut din mamă slovenă (în
1942, în Reich-ul german), Peter Handke are ca
tată un neamț, soldat berlinez. A acceptat pașapor-
tul iugoslav în anii 1990 și s-a pus întrebarea dacă
mai are dreptul la cetățenia austriacă. Alt scandal:
este membru al Bisericii ortodoxe sîrbe. Viața și
contactele lui Handke, călătoriile și domiciliul (prin
Japonia, prin SUA, Franța sau Austria) fac parte
dintr-o adevărată farsă existențială care s-ar putea
intitula - asemenea piesei de teatru care-l făcea cu-
noscut austriecilor în 1966 - Insultarea publicului
(Publikumsbeschimpfung).
„Primul apogeu în cariera sa îl înregistrează în
Peter Handke
1966, la simpozionul dedicat literaturii contem-
porane, organizat de Gruppe 47 la Princeton, cînd
Handke își exprimă dezacordul și distanțarea față
de acesta, acuzîndu-l de «neputința de a descrie»”.
După un an și jumătate prestigiosul grup (din care
fac parte, printre alții, Ingeborg Bachmann, Gunter
Grass, Heinrich Boll, Martin Walser) se dizolvă, pen-
tru ca în 1977 să fie definitiv desființat. Prin urmare,
avem un enfant terrible în literele germane care, la
numai 23 de ani, disprețuiește metafora, comparația
și propune o estetică narativă ascetică, descriptivă,
tranzitivă. În fond, o (nouă) etică a romanului. În
Postfață la ediția românească din 2019 de la ART, a
romanului Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire,
de unde am citat și mai sus, trăducătoarea Mariana
Lăzărescu amintește, la capătul unei discuții despre
discursul narativ handkian: „Unii exegeți susțin că,
în cazul lui Handke, este vorba de o reacție emoți-
onală antimodernă, antiurbană, anticomunicativă,
de alienare față de societate și de civilizație, aspect
deseori întîlnit în istoria mentalităților germane
și care, din 1979, devine tot mai evident în cărțile
sale.” Huliganismul artistic ar fi, la Handke și la alții
(Thomas Bernhard, Elfriede Jelinek), răs-plata pen-
tru nazismul afișat sau eficient deghizat de o socie-
tate bolnavă (și nevindecabilă). Are dreptate, de ase-
menea, traducătoarea să constate o corespondență
între efectul de sinceritate (romanesc) și autentici-
tatea descrierii din aceste pagini: Handke însuși tra-
versează o criză existențială în timpul voiajului său
(real) american. Criză pe care o documentează ma-
gistral aici. La fel cum W. G. Sebald (pentru a-l numi
doar pe unul dintre cei cu adevărat mari) nu s-a re-
conciliat cu lumea germană în timpul vieții, decon-
spirîndu-i tenebrele într-o proză inclasificabilă, nici
aventurierul semisloven nu se arată dispus să o facă.
SCURTĂ
SCRISOARE
PENTRU J
0 LUNGĂ 1
DESPĂRȚIRE
PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURI 2019
PETER HANDKE
Tipărit în 1972, romanul Scurtă scrisoare pentru o
lungă despărțire constituie, pentru cititorul extrate-
restru, portalul luminos către literatura lui Handke.
Relatarea la persoana întîi are, e drept, „un caracter
de autenticitate inventată”, bruiată fiind la tot pasul
de introspecțiile și încercările disperate de decon-
strucție a limbajului, cărora li se supune (sau le cade
în plasă) eroul, un scriitor austriac în vîrstă de trei-
zeci de ani, ajuns în Statele Unite. Romanul este o
rătăcire (odisee) prin vastul teritoriu american și nu
un bildungsroman. Încercarea eroului de a se elibera
de fantoma soției abandonate, Judith, o actriță, pe
care nu o mai iubește. Sîntem purtați prin hoteluri,
trenuri, autocare, de pe Coasta de Est pe Coasta de
Vest, din Boston, Providence, Philadelphia, prin
Phoenixville, Tucson, San Xavier del Bac, pînă lîngă
Los Angeles, în Bel Air, pînă la Oceanul Pacific care,
din depărtare, se vede ca un zid cenușiu.
Oare un cititor extraterestru ar remarca privirea
de extraterestru rece și analitică, curioasă și distan-
tă, privirea naratorului sub care este surprins stilul
de viață american in progress (cu mantrele acestuia:
industria, cultura, reclamele, arta, reconstituirile is-
torice, fastul, fast-food-ul, kitsch-ul, autostrada, mo-
telul ș.a.m.d.)? Sînt convins că da. Răceala (coolness)
e marca distinctivă a acestei scriituri. Comparațiile
lipsesc aproape în întregime din textul romanesc și
dacă apar sînt funcționale, nu ornante: nu blochează
discursul, îl fluidizează. În ciuda micilor jocuri men-
tale și a masochismului antieroului austriac, cartea
se citește ușor, ne îndeamnă - și atunci pentru ce
toate poantele, umorul negru, cinismul, afazia, leși-
nul? - la reverie și lene, la voiaj indolent. Vedem, ob-
servăm, auzim, ascultăm. Venim. Plecăm. Trîntim
portiera. Ne deranjează fumul din autobuzele
Greyhound. Luminile reclamelor etc. Sîntem într-un
road movie precursor al lui Jim Jarmusch, atribu-
im trăsăturile lui Bill Murray scriitorului austriac
autoopresiv despre care scrie un scriitor austriac
autoopresiv. Inteligent. Cult (se spune că în fieca-
re zi Handke citește și traduce din greaca veche!).
Iconoclast. Încăpățînat. Subversiv. Autoironic ex-
cepțional („plin de veche mea scîrbă față de tot ce
nu-mi era propriu”).
Sedați, urmărim un documentar grotesc, despre
un personaj ușor deraiat (ample probleme sexu-
ale, cu soția Judith, cu amanta Claire), speriat de
cuvinte și lucruri, de modificare și nemodificare,
o
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
o
cartea străină
prinzîndu-și aripile ca Emil Cioran tînăr în borcanul
cu miere al propriului discurs: „Priveam dezinvolt,
într-o stare paradisiacă, în care nu mai vrei decît să
privești și în care a privi înseamnă deja a cunoaște”
(pp.43-44), filosofează la un moment dat eroul care
anterior înregistrează, în text, observații precum:
„Cu cît ne apropiam mai mult de New York, cu atît
panourile cu imagini înlocuiau inscripțiile reclame-
lor: halbe uriașe de bere debordînd de spumă, o sti-
clă de ketchup de mărimea unui far, o reproducere
în mărime naturală a unui avion cu reacție, care sur-
vola deasupra norilor.”(p.33) Astfel de instantanee îi
sînt indispensabile personajului: el observă și așează
lumea într-o anume coerență; noi observăm o dată
cu el și sîntem aruncați, deloc inocent, în voyeurism
pur, în lectură leneșă. Pentru că „o simpatie irezis-
tibilă față de toate lucrurile puse stăpînire pe mine,
doar pentru simplul fapt că se relata despre ele; mă
simțeam atras de toate regiunile, oricine îmi era bi-
ne-venit și chiar cînd citeam că un judecător lega
pur și simplu de scaun pe cîte un acuzat nervos, mă
cuprindea, dacă nu îngăduința, cel puțin un soi de
comoditate sinistră.” (p.50) Iarăși, trademark, umo-
rul macabru handkian, autoflagelarea.
Scriitorul posedă un telescop special prin care
înregistrează cele mai mici apariții și modificări
diurne și onirice (sau nocturne). Arta lui îi evocă
pe Kafka, pe Hamsun, pe Salinger (epurat de vastul
orizont cultural) și respinge stilul (de succes) flam-
boiant al unui Gunter Grass. Handke se plasează
la intersecția dintre Alain Robbe-Grillet și Michel
Houellebecq. Este simplă și pură ca un poem, este
memorabilă și sinstră fraza aceasta: „Pentru prima
dată am văzut pe cineva murind în desene animate.”
(p.77) Altădată observația te luminează instantaneu:
„Afecțiunea unuia față de celălalt era atît de puterni-
că, încît se transforma în cele din urmă într-o scur-
tă nervozitate.” (p.138) Iar unele comentarii - cele
despre fetița lui Claire bunăoară - sînt la intersecția
documentarului de călătorie cu reportajul antropo-
logic (așa cum îl statuează, prin 1933, exemplar, un
film ca Tierra Sin Pan, al lui Luis Bunuel): „Era ciu-
dat că Benedictine aproape nici nu mai avea simțul
naturii, ci interpreta semnele artificiale și obiecte-
le civilizației drept natură. Întreba mai degrabă de
antene de televizor, de pasaje pietonale și sirene de
poliție decît de păduri și iarbă și părea mai vioaie și
în același timp mai liniștită în preajma semnalelor,
reclamelor luminoase și semafoarelor. Astfel, consi-
dera că existența literelor și a cifrelor face parte din
natură și le considera ca lucruri evidente, fără să mai
fie nevoită să le descifreze ca semne. Am observat
că și eu mă plictiseam dacă în peisajul din fața mea
nu vedeam decît natură o bună bucată de timp și nu
descopeream nimic de citit în ea.” (p.144) Dacă în
filmul lui Bunuel natura acaparează, domină și ex-
termină ființa, în romanul lui Peter Handke artifici-
alul (culoarea fluorescentă, panourile kitsch, produ-
sele) capturează, domină și îmbolnăvesc omul.
Handke este un analitic ulcerat, un rebel. Îmi în-
chipui ce binefăcătoare este literatura lui pentru firile
analitice, pentru narcisiști și perfecționiști. Dacă am
să recitesc Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire,
am să o fac pentru calitatea traducerii semnate de
Mariana Lăzărescu, pentru aluziile și comentariile
filmice, muzicale, pentru apologia lui John Ford și a
drumului. Pentru ambiția uriașă - camuflată-n acest
mic roman - de a ordona și unfica: „Era momen-
tul unei resurecții experimentate, în care tot ce te
înconjoară pierde din caracterul său fragmentar, în
care oamenii și peisajele, lucrurile vii și cele moarte
își găsesc locul, revelînd o singură istorie, dureroasă
și teatrală.” (p.150) Fluxul conștiinței/romanului e
Mississippi.
■
Cartea de zăpadă
■ Irina-Roxana Georgescu
Han Kang
Cartea albă
traducere din limba coreeană
și note de lolanda Prodan
Editura Art, 2019, 186 de pagini
Han Kang, fiica scriitorului Han Seung-
won, s-a născut în 1970, în Gwanju,
și a studiat literatura coreeană la
Universitatea Yonsei. În 1993, a debutat ca poetă,
iar în 1994 a publicat primul roman.
Cunoscută pentru Vegetariana (roman care a
fost distins cu International Booker Prize) și pen-
tru Disecție, unde dezvoltă o narațiune violentă
despre civilizație și război, dar și despre liberta-
te, Han Kang revine cu un roman de o tandrețe
neverosimilă în Cartea albă, unde vocea fiicei și
a mamei se întrețes, ca două discursuri comple-
mentare despre viață și despre moarte, despre sin-
gurătate și despre frumusețe.
În cele trei capitole intitulate sugestiv EU, EA,
ÎN ALBUL VIEȚII ȘI AL MORȚII, istoria per-
sonală avansează discret, ca un abur pe deasupra
timpului. Anotimpurile, temperaturile, culorile,
aromele, orașele, oamenii - definiți de eșecurile
lor - muribunzi, saltimbanci sau discreți ca niște
fantome, toate se insinuează în această lume ultra-
personală și cvasiextraterestră deopotrivă restitu-
ită de Han Kang. Narațiunea avansează monoton,
iar din micile vortexuri generate de analepsele
eroinei ies la iveală voci sparte, invocația mamei
către fetița abia născută, zăpada copilăriei, singu-
rătatea, desprinderea continuă de sine. De altfel,
aceste fragmente de viață recompun un joc peri-
culos, în care singurul care cunoaște regulile este
destinul însuși.
Cuvântul autoarei de la finalul volumului ex-
plicitează geneza și punctul terminus al narațiu-
nii: „când vorbești despre culoarea albă, în lim-
ba coreeană poți folosi două adjective: hayan și
hwin. Spre deosebire de hayan - alb și curat ca
vata de zahăr -, hwin poartă în pântecele lui viața
și moartea, contopite atât de trist și de dezolant.
Cartea pe care mi-am dorit să o scriu a fost des-
pre hwin.” (p. 177) Cu alte cuvinte, „cartea albă”,
hwin-ul, se desface în vălătuci de fum alb cu fi-
ecare pagină, aglutinând amintiri, rămășițe de
povești încă nespuse, temeri vibrante ce înglobea-
ză așteptarea a ceea ce urmează să se întâmple.
Romanul mărturisește o curiozitate discretă față
de propriul trecut al eroinei.
Începutul denunță simplitatea discursului, care
a devenit o marcă stilistică a lui Han Kang. Intriga
surprinde modalitățile de sinteză ale unei lumi
compuse din piese albe, foarte albe, abstract de
albe: „În primăvara în care m-am hotărât să scriu
despre lucrurile albe, primul lucru pe care l-am
făcut a fost să alcătuiesc o listă: scutece pentru
nou-născut, cămășuță pentru bebeluș, sare, zăpa-
dă, gheață, luna de pe cer, boabe de orez, valuri,
magnolie albă, pasăre albă, a râde alb, foaie de
hârtie, câine alb, fire albe de păr, veșminte mor-
tuare.” (p. 8) Într-o notă a traducătoarei, regăsim
semnificația termenului „suui” - o pânză albă,
confecționată din cânepă, în care este înfășurat
trupul persoanei decedate, înainte de a fi pus în
sicriu. În ritualurile funebre contemporane, pân-
za este înlocuită cu o haină albă, lungă și largă.
Han Kang surprinde o lume silențioasă, com-
pusă din piese friabile. Parcurgem paginile cu o
celeritate ținută în frâu și grație traducerii fidele,
fără artificii stilistice, a Iolandei Prodan, aceeași
traducătoare a volumelor Vegetariana și Disecție,
apărute anii trecuți, în colecția „musai” a editu-
rii Art, volume despre care am scris la momentul
apariției lor.
Asocierile inedite între urban și vegetal, între
culori și nonculori amplifică angoasa eroinei:
„Era o dimineață de noiembrie când a văzut un
fluture la periferia orașului. Cu aripile închise,
albe ca spuma laptelui, stătea însingurat pe tul-
pina unei trestii. Prezența lui părea incredibilă,
căci vara trecuse de mult. Unde o fi stat ascuns
de reușise să supraviețuiască frigului?” (p. 53).
Pentru că, așa cum precizează naratoarea, de cele
mai multe ori, „rămânem încremeniți la grani-
ța unde apa și țărmul se întâlnesc, iar fărâma de
timp în care privim unduirile eterne ale valurilor
[...] ne face să simțim tot mai puternic că viețile
noastre nu sunt decât niște clipe efemere” (p. 68).
Discontinuitățile prozei converg înspre pagini
de poezie, cu efluvii orientale, de un rafinament
aparte: „I se întâmpla adesea să uite/că trupul ei
este o casă din nisip/că toate trupurile noastre
sunt doar niște case făcute din nisip/ce s-au pră-
bușit și încă se mai prăbușesc,/scurgându-se în-
cet, cu încăpățânare, printre degete.”(p. 117)
Cartea albă amintește, pe alocuri, de arta
Goguryeo, care ascunde o mitologie filigranată și
precauția pentru detalii, ca o invitație la intros-
pecție și la evanescența vieții.
■
10
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
memoria literară
Marile întrebări tragice
(Aura Christi)
■ Constantin Cubleșan
Dezvoltată pe o coordonată tragică exis-
tențială, opera poetică a Aurei Christi
este o continuă căutare de sine a au-
toarei, într-o lume aflată în degradare (nu
doar morală), profilată pe un orizont apăsător,
apocaliptic în perspectivă universală („sufle-
te vii/ într-o perpetuă, construită apocalipsă
născândă,/ Ceva care ne face să fim însetați de
absolut” - Templierul), dovedindu-se a fi o tul-
burătoarte mărturisire de sine („Stau pe mu-
chia serii, ca-ntr-o/ biserică, în lumina soarelui
apune”) și patetică interogație privind identi-
tatea sa, ca prezență umană, în acest labirint
existențial în care a fost concepută și lansată
sub imperativul Genezei: „Cu frică și cu tre-
mur întreb:/ Tată al meu, Carele ești în ceruri,/
cine sunt eu, de mi-ai dat puterea cea de toate
zilele [...] Ce caut eu aici?” (Utopia cutremu-
rată). E poezie cu un marcat dramatism inte-
rior, de rezonanță meditativ filosofică, hrănită
din reflecția acută, asumată, a unor scriitori
și gânditori moderni preocupați de sondarea
abisală a conștiințelor umane: „poetica Aurei
Christi - scrie Maria-Ana Tupan în „Prefața”
(Polifonii pentru mileniul trei) la antologia O
sută și una de poezii (antologie, prefață și se-
lecția reperelor critice, de Maria-Ana Tupan.
Editura Academiei Române, București, 2020) -
e afină concepției heideggeriene a istoricității
modului de raportare a oamenilor la condițiile
existenței lor”. Preocupările în domeniu sunt
reflectate din plin în comentariile ample din
eseistica sa (Religia viului, 2007; Nietzsche și
Marea Amiază, 2011; Dostoievski - Nietzsche.
Elogiul suferinței, 2013; Din infern cu dragos-
te, 2017 ș.a.) translată poetic (poematic) într-o
decantare religioasă intrinsecă, de o febrilă so-
lemnitate și de un patos vital vibrant: „Doamne
[.] Ieri noapte te-am căutat/ în livadă și am
găsit umbrele merilor,/ teilor, umbra salciei și
a corcodușelor,/ șarpele drumului - un fel de
hotar// între nu se știe care dintre lumi” (Seară,
Domine). Comuniunea cu elementele primor-
diale ale firii, cu natura în puritatea ei edenică,
asigură poetei o vitalitate patetică, dezvăluită
cu deplină candoare pasională: „Nu te grăbi să
arzi!/ Doamne, cum să nu fiu grăbită,/ când to-
tul fac din voia Ta,/ în care scrie despre arderea
de tot? [.] Cum să nu ard în șlefuita/ arșiță a
verii, în care ard toți merii/ și fluturii iubesc
văzduhu-ncins/ și îmi alintă ochii, inima, du-
hul?/ În dorul de ninsori, o, nu se cade/ să mă
opresc la jumătate./ Și nici în frigul, care rudă/
de sânge îmi este. Și nici/ în cântecul prin care/
eu îmi urmez firea, plămada/ și legea o urmez”
(Ardere de tot). E o frenezie ce amintește ero-
tismul avântat al Magdei Isanos, aici însă totul
are viziune misterială în cunoaștere inițiatică:
„În singurătate născuți,/ în iubire suntem mai
singuri/ decât în moarte. În rest -/ nicio ves-
te, cu excepția/ marilor friguri [.] Zeii care
vin călări/ prin noi abrupt coboară/ în duh,
în somn și ies pe ape;/ din umbră ne culeg,/
apoi din vis și plante.// De când lumea, iubite/
rădăcinile sufletului/ sunt peste tot la vedere;/
cine le vede - renaște/ sau piere” (Ancora).
Dar, setea de cunoaștere a sinelui o conduce
spre propriile trăiri interioare, prin coborârea
în adâncurile stărilor sufletești, intime: „Încet
de tot cobor în subterana mea,/ cum am făcut
și fac de-atâtea ori, vie/ încă. Deodată ceva mă
smulge, brusc,/ la suprafață.// Văd coama tor-
nadei apocaliptice./ Din iureșul ei nu m-aș mai
trezi. Ba nu [.] Sufletul meu arde de viu, ca
o torță,/ pentru a-i cuprinde pe toți în acest
nou/ cântec c-un soare// straniu, care ochii
mi-i arde” (Schimbarea la față). Contemplarea
vieții trăite intens, îi provoacă zbuciumări, re-
zonând cu un soi de disperare stârnită de golul
din jur în care caută, totuși, un sens al exis-
tenței: „Smulg viață vieții și până să ajung/ la
mine - rătăcesc pe drum tot ce am adunat./
Culeg sens din lipsa de sens și uit ce-am cu-
les./ Iubesc și atunci când iubesc sunt temelie/
străinătății din mine, cu o privire/ dau suflet
și zei lucrurilor,/ vrajă - vieții, viață - mor-
ții,/ și-l duc pe Dumnezeu noapte de noapte în
spate/ cum țăranii își poartă roadele spre case
toamna [.] Mă hrănesc din golul dinlăuntrul
meu/ și mi se face foame de mine./ Mă aștept
pe mine și nu știu pe cine aștept./ Tot mai rar
am puterea de a intra în timp./ Între mine și
mine stau: gură-cască/ la porțile amărăciu-
nii” (Risipe). Lirica aceasta are profunzimile
de rostire ale unui gânditor eclesiastic actual
(„Un Eclasiast tragi-comic mă ține de mână”
- Marele necunoscut) recunoscând în lume
imaginea unei năluci halucinante: „lumea ce
este, ce poate fi?/ - Lumea/ Nu mai mult de-
cât o nălucă” (Frumusețea, ancoră a sufletului).
Tocmai de aceea are nevoie de argumentul fi-
ințării dintr-o antichitate ce constituia centrul
universului, înfățișând o axis mundi pe care
se dezvolta însăși rațiunea de a fi: „Dacă el,
Omphalos, și-ar înceta cântecul,/ noi am muri,
pur și simplu” (Omphalos). Astfel își asumă, în
cântecul său de zbucium oracular, calitatea iz-
băvitoare a acelei pietre magice/sacre aflate pe
aditonul templului de la Delphi („Omphalos/
ne-arată câtă eternitate în noi se ascunde”),
rostind cu gravitate neliniștea doritoare de iz-
băvire din singurătate: „Ce-i de făcut? Unde să
te salvezi?/ Ai un singur trup - carcasă a unei
lumi neexprimate./ Ai un trecut uriaș, tocmai
bun de înțeles/ pururi pe jumătate. Un prezent
în care intri/ încolțit de singurătate, ca într-un
labirint./ Un limbaj ce se înfruptă din tine ca
dintr-un imperiu [.] Ai încă ceva de iubit, de
văzut, de murit” (Prima limită). Se face așadar
receptacul de luciditate al sensurilor trăirii
(sau ale zădărniciei) zilei de azi, cu neliniștea
căutării necontenite de sine, a rațiunii de a fi
și mai ales de a înfrunta un mâine incert: „Dar
poate totul este infinit mai simplu./ Poate, nu
suntem decât casa altcuiva -/ o casă stranie, ce
se mișcă de acolo-acolo,/ fără să aibă puterea
de a deveni altceva// decât în somn sau în vise-
le pe care le uiți/ de cum te-ai trezit dimineața
devreme/ și urmărești cu respirația tăiată felul
în care/ soarele ezită să răsară, de parcă s-ar
teme [.] Da, ca și cum am fi o casă de neui-
tat, o casă/ singură, ca un rug în noapte făcut
de cineva/ rătăcit. Și pentru că nu știm de cine
anume/ și nici dacă într-un târziu vom afla//
- ostateci ai ființei, prieteni ai incertitudinii
-/ trăim ca și cum am pluti prin țara spaimei/
care știe, simte, vede totul și ne spune atât cât
trebuie/ să știm. Carnea trecătoare a cui sunt,
Doamne?” (Casa altcuiva). Din această nebu-
loasă existențială, reflectată în neliniștea în-
tregii sale poezii, șansa acalmiei sufletești, ca
și neliniștea incertitudinii existențiale, o află
în comuniunea cu iluminarea transcendenta-
lă spre care își îndreaptă gândul și fapta ritu-
alică a rugăciunii: „O, Doamne, Doamne [.]
Spre tine mă întorc din vis și/ somn, în tine
liniștea mi-o aflu!/ Spre tine alerg și mă întorc
eu,/ pururi, de unde aș veni și ce aș/ face. La
tine mi-este gândul și/ ființa, inima, sufletul
frumos,/ în care-ai strâns de pretutindeni/ far-
mec, iubire, rouă, amintiri,/ trecut cât lumea,
viitor, uitare și/ sfială, răsucite blând pe fiecare
os” (Prin ochii lui Adam).
Aura Christi trăiește acut freamătul existen-
țial al prezenței sale în lume, prin poezie („Eu
scriu poeme de când mă știu”), printr-un ca-
tarsis al acesteia („îngenunchez în pietre,/ în
cai, în ultimii dintre oameni,/ în sfinți și eroi,
în livada din curtea/ casei mele, și mă rog în
roze, lăstuni,/ sălcii, în țintirimul din colțul
grădinii,/ unde și-au găsit obștescul sfârșit/
oști de paianjeni, fantome de iarbă,/ îngeri că-
zuți și noiane de stele” - Ecce homo), acordân-
du-și expresia pură a cuvântului într-un dis-
curs năvalnic ce trece de la lamentația elegiacă
la solemnitatea imnică, de la versul clasic (oda
în metru antic, în metru safic) la cel liber, totul
convulsionând emoțional într-o viziune tragi-
că, asumată intim, asupra lumii, într-o neliniș-
tită căutare de sine într-un univers al realului
ce devine mereu mai mult maculat, mai apăsă-
tor, mai copleșitor, degradant.
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
11
diagnoze
De la criza predicției
la curajul de a schimba
■ Andrei Marga
Coronavirusul 19 a adus confirmarea că nu
este nevoie de o grevă generală, nici de răz-
boi sau bombe nucleare, nici chiar de de-
cizii greșite pentru a pune pe butuci o economie.
O epidemie cu viruși biologici poate avea ace-
lași efect. Actuala dovedește că poate să doboare
„complexitatea” însăși, pe care Niklas Luhmann o
socotea, cu bune motive, realitatea indestructibi-
lă, oprind nu doar o parte a activităților, ci, din-
tr-o dată, aproape totul.
Un fapt tulburător rămâne în față. Niciuna din-
tre analizele viitorului nu a prevăzut pandemia.
Romanul The Eyes of Darkness (1981) a imaginat
o epidemie la Gorki, iar, în ediția din 1989, orașul
Gorki a fost înlocuit cu Wuhan. Dar, cum spune
autorul, Dean Koontz, el nu s-a ocupat de vreo
anticipare, ci doar de ficțiune literară. Mai știm
că există un film, Pandemic (2016), după scena-
riul lui Dustin Benson, care, conform ziarului Los
Angeles Times, ne amintește de „amenințări ne-
cunoscute (unknown dangers)”. Nimic mai mult
decât un thriller! Știm și că Bill Gates a vorbit în
ultimii ani de un amenințător coronavirus, dar
era doar o declarație.
Nu au existat însă analize anticipatoare, decum
teorii - economice, sociologice sau de altă natu-
ră - care să fi sesizat această vulnerabilitate a so-
cietăților în care trăim. Filosofia a aruncat sonde
departe - de pildă, cu teza după care stâpânirea
în devălmășie a naturii va avea ca efect pervers
stăpânirea oamenilor (Horkheimer, Adorno,
Dialektik der Aufklârung, 1947) sau cu teza că
oamenii înșiși vor deveni, odată cu tehnicile mo-
derne, obiect al prelucrărilor tehnice (Heidegger,
Die Frage nach der Technik, 1954). Este evident,
însă, că aceste teze bat mult mai departe decât este
acum necesar.
În științele sociale s-a lucrat la teorii care să dea
„explicații” pe baze factuale și, odată avându-le,
să emită „prognoze”. Diferite, firește, de „profeții”,
ce aparțin altor genuri decât știința. Până acum,
însă, nu am găsit printre analize și teorii o semna-
lare a riscului unei blocări a societăților din par-
tea unui virus biologic.
Este fapt că cei mai aplicați sociologi, istorici
și strategi internaționali de astăzi au atras aten-
ția că multe nu merg bine în lume și sunt riscuri,
dar nu au anticipat un virus paralizant. Iată câteva
exemple.
După ce Niklas Luhmann a anticipat că socie-
tățile actuale se vor împiedica în „tehnicalitățile”
lor, nimeni nu a formulat mai impresionant decât
Ulrich Beck „riscurile”. Acesta a plecat de la ex-
plozia de la Cernobîl, pe care a interpretat-o ca
indiciu al formării unei noi „forțe a pericolului,
care depășește orice zonă de protecție și diferenți-
erile lumii moderne”. Pe de altă parte, „primejdi-
ile devin pasageri orbi ai consumului normal. Ele
călătoresc cu vântul și cu apa, se ascund în toate și
în orice și se transmit cu cele mai necesare lucruri
pentru viață - aerul ce se respiră, hrană, îmbrăcă-
minte, construcția de locuințe - toate, altfel, zone
atât de riguros controlate ale lumii moderne”
(Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere
Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986,
p. 10). Riscurile au căpătat rangul de „periclitări
globale”.
Atât de prizatul George Friedman vedea lu-
mea doar în termeni de confruntare de strategii.
El încheia în mod semnificativ analiza sa a viito-
rului cu apelul de a dezvolta cultura și instituți-
ile ce permit de acum „manifestarea republicii
într-un rol imperial” (The Next Decade. Empire
and Republic in a Changing World, Anchor, New
York, 2012, p.243). Situația nu este fără speranță,
dar cere un act de voință enorm pentru propria
consolidare a Americii în centrul lumii.
Cel mai profilat contemporanist dintre istorici,
Niall Ferguson, considera că societățile euroame-
ricane au intrat în „statul staționar” întrevăzut de
Adam Smith. Teza centrală a uneia dintre cărțile
sale, care a fost rostită mai întâi la BBC, este că
legile și instituțiile care s-au dezvoltat, pe care „le
exploatează o elită coruptă și atotstăpânitoare”,
sunt cauza unei „recesiuni”, care este simptomul
unei „mari degenerări” (The Great Degeneration.
How Institutions Decay and Economies Die, Allen
Lane, London, 2012, p.10). Din „degenerare” nu
se iese fără a restabili cetățeanul care este fiecare
membru al societății.
Un cercetător reflexiv, Rodolphe Durand, s-a
concentrat asupra „dezorganizării lumii”, pe care
o pune în seama instituțiilor. „Lumea socială și
economică nu mai are nici sens și nici direcție,
valorile care domină par a fi egoismul, minciu-
na și profitul” (La Desorganisation du monde, Le
Bord de l’eau, Lormont, 2013, p.11). S-a intrat în-
tr-o „dezorganizare a lumii” de o amploare ce o
expune oricărui pericol.
În această situație, Robert D. Kaplan a părăsit
explicit asumpția valorilor ca ceva inerent vieții în
societate și scrie că democrația a mai rămas doar o
chestiune de „imparțialitate a instituțiilor”. El ar-
gumentează că „era anarhiei relative este deja pe
noi” (The Return of Marco Polo’s World, Randon
House, New York, 2018, p.39). Unul dintre cei
mai neconvenționali dintre strategii de astăzi își
încheie anticipările cu intuiția „dezordinii”.
Nu poți contesta ancorarea în fapte și eveni-
mente a analizelor de felul celor evocate. Nici a al-
tora. Multe merg, într-adevăr, dincolo de euforia
înșelătoare ce domină mentalitățile de azi.
Aceste mentalități, trebuie spus, s-au dezvoltat
tot mai păgubos, în ultimele decenii, ca o „cul-
tură” a explicațiilor sumare, a opticilor înguste, a
oportunismelor „intelectuale”, pe scurt, a cecității
și comodității istorice. Îți dai seama ușor de acest
fapt aruncând o privire asupra exprimărilor ce se
vântură în spațiul public.
Se observă lesne că mulți inși, inclusiv dintre
cei cu funcții în instituții cheie, își fac un merit
din respectarea a ceea ce spun șefii, tot mai frec-
vent mediocri, încât nici nu este de mirare că nu
se previn crize distrugătoare. Sau din respectarea
a „ceea ce are trecere”! Cei mai mulți pretind că
sunt „competenți”, dar dezorientarea este mai răs-
pândită ca niciodată în societățile actuale. Există
mai mulți titrați și mai multe titluri gonflate decât
oricând în istorie, dar buimăceala urcă la cote fără
precedent.
Sunt, se poate adăuga, întregi „științe” aservite
ideologiilor întreținute de șefi, grupuri, contexte.
De pildă, economia, ca știință, este redusă acum
la management și contabilitate, sociologia se re-
duce mai ales la sondaje de opinie, istoria la pro-
pagandă, psihologia reduce persoana fie la cog-
niție, fie la porniri erotice, educația este restrânsă
la formarea de competențe, teoria comunicării se
ocupă de transmiterea mesajelor, fără a tematiza
implicațiile lor, filosofia este redusă la istoria ei
sau la analize sectoriale, fără a interoga felul în
care își duc oamenii viața. Ca încoronare, cerceta-
rea științifică este redusă la producerea de articole
pentru raportare statistică. Chiar în numele ei se
multiplică „știința” improvizată și ignorantă, de
care nimeni nu răspunde.
Sunt analize și teorii care au mers departe în a
spune lucrurilor pe nume în ceea ce privește so-
cietățile de azi. Max Weber, Parsons, Luhmann,
Touraine, Giddens, Habermas, de exemplu, oferă
concudente analize, din care se poate profita pen-
tru înțelegerea de sine a societăților de azi. Dar
niciuna dintre conceptualizări nu a captat în ter-
meni specifici ce poate face o pandemie.
Mai curând, scena publică a fost ocupată de
noi dogmatisme, care s-au grăbit să ia locul celor
venite din viziunile secolului al XIX-lea. În cultu-
ra actuală contează mai mult faptele ce confirmă
prejudecățile și prea puțin cele care ridică semne
de întrebare și pun la îndoială „adevărurile” ad-
mise.
De aceea am și luat la lectură diagnoze-
le date societăților actuale, de ambele părți ale
Atlanticului - conform cărora am fi în societatea
„asimetrică”, „cinică”, „haotică”, „a riscului”, „a in-
diferenței”, „narcisistică” etc. Am căutat să forez
mai adânc, inclusiv pentru a explica aceste dia-
gnoze. Am înaintat până la a scrie că „trăim neîn-
doielnic nesiguranțe datorate, firește, naturii, dar
acestea rămân, cel puțin sub aspectul intensității
trăirii lor, în funcție de capacitatea de integrare
a societății în care trăim” (Societatea nesigură,
Niculescu, București, 2016, p.7). „Societatea ne-
sigură” este diagnoza mea.
De unde vine neanticiparea unei pandemii
cum este cea actuală? Evident, nu mă gândesc
la pandemie cu datele biomedicale x, y, z, a că-
rei eventualitate o pot discuta la obiect biologii și
medicii. Mă gândesc la pandemie ca răspândire a
unui virus biologic capabil să paralizeze activită-
țile umane. Răspunsul meu constă în patru idei,
corelate.
Prima idee este dependența de experiențe is-
torice cruciale a analizelor, teoriilor și filosofi-
ilor cu care operăm. Nu este ceva nou. În fond,
de exemplu, a fost o altă imagine a realității după
cutremurul de la Lisabona din 1755, când lumea
a încetat să treacă drept cea mai bună dintre cele
posibile. A fost o altă imagine după Hiroshima și
Nagasaki, când a devenit clar că forțe mari ajunse
în mâna omului pot să-l distrugă. Acum desco-
perim că nu numai virușii introduși în circuite-
le comunicării (infodemia), ci și virușii biologici
(pandemia) pot pune pe butuci societăți întregi.
Acum este limpede - și cu aceasta trec la a
doua idee - o nouă dependență a societăților, pe
care nici biopolitica nu a abordat-o. Este vorba de
dependența de ceea ce natura poate genera din re-
zervoarele ei inepuizabile. Scurt spus, încrederea
tipic modernă în capacitatea de a stăpâni natura
a devenit atât de mare, încât s-a subestimat faptul
că nici natura nu ne este cunoscută pe cât credem.
12
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
Este covârșitoare în societățile de azi preocu-
parea pentru rezolvări mărunte. A treia mea idee
este că s-a redus preocuparea de a pune la probă
conceptele, conformismul fiind mai extins ca al-
tădată. Se cedează copios la aparența că lumea
este în ordine, căci „crizele ei nu mă ating”. Și
din aceste direcții s-a inhibat preocuparea pen-
tru a cerceta consecințe de lungă durată și a face
previziuni.
În sfârșit, a patra idee este aceea că pot fi an-
ticipări ale unor fenomene globale, precum pan-
demia actuală, dacă există teorii cuprinzătoare
ale societății. Or, se mai lucrează prea puțin la
asemenea teorii, care, de obicei, semnalau viito-
rul, cu riscurile lui.
Nu dau rezultate nici liberalismul lui Adam
Smith, nici comunismul lui Marx, nici acuzarea
imperialismului, nici atacarea de plano a globa-
lizării, nici alte isme. Dependențele societăților
sunt mai adânci și mai complicate decât pot spu-
ne aceste abordări înregistrate de istorie. Aceste
dependențe se cer explorate și găsite. Este nevoie
de teorii cuprinzătoare ale societății de azi, adu-
se la zi.
Până acum, fapte din sfera biologiei au fost ex-
ploatate politic de o direcție sau alta. Biopolitica
a servit exploatarea. Prin pandemia de astăzi de-
vine clar că periclitată nu este o parte sau alta a
societății, ci toate părțile ei.
În orice caz, ceea ce părea multora - de la
simpli cetățeni la președinți de mari puteri - o
gripă sezonieră a devenit nu doar pandemie, ci
anticamera unei prăbușiri. Pe fondul unei creș-
teri economice și științifico-tehnologice certe și
promițătoare - având ca propulsoare țări puter-
nice (SUA, China, Germania, Marea Britanie,
Franța, Japonia, Israel) - în sub două luni acti-
vitățile productive au fost aruncate în recesiune.
Urmările recesiunii se întrevăd greu, dar acest
fapt nu ne dezleagă de datoria de a gândi. Căci
nu va fi viață demnă de a fi trăită fără a trece prin
filtrul rațiunii unde s-a ajuns și la ce ne putem
aștepta. De altfel, în diferite țări reflecțiile au și
luat avânt.
Epidemiile nu sunt ceva nou. Cum bine s-a
remarcat, „de a lungul istoriei, atunci când oa-
menii s-au răspândit în lume au avut însoțitor
constant bolile infecțioase. Chiar în această
eră modernă epidemiile sunt aproape con-
stante” (Mohammed Cherkaoui, The Shifting
Geopolitics of Coronavirus and the Demise of
Neoliberalism,19 martie 2020). Însăși Biblia de-
scrie câteva și avertizează. Memoria istorică ul-
terioară a reținut ciuma din timpul lui Justinian,
„ciuma bubonică” (secolul XIV), cu două sute de
milioane de morți, holera de la începutul secolu-
lui XVIII, cu un million de victime. Doar de la
primul război mondial încoace s-au înregistrat
„gripa spaniolă” (1918-19), cu patruzeci de mi-
lioane de morți, „febra asiatică” (1957-58), HIV/
AIDS (1981), „gripa aviară” (1997), SARS (2002-
2003), EBOLA (2014-2016) și altele.
O particularitate a actualei epidemii este că
a ajuns în cam toate locurile în care trăiesc oa-
meni. Iar când întregul glob este în pericol mul-
ți oameni își îndreaptă gândul spre Dumnezeu.
Faptul este în firea lucrurilor. Religia a fost cea
mai mare resursă motivatoare în istorie - până și
geneza drepturilor omului și a științei moderne
stă de fapt pe premise religioase. În plus, religia
este parte organică a culturii trăite de cei care
suntem astăzi.
Dumnezeu este atotputernic și, cum s-a spus
nu demult, de către cel mai profilat teolog al
timpului nostru, „Deus caritas est (Dumnezeu
este iubire)”. Ceva s-a petrecut, însă, dincolo de
lumea accesibilă nouă. Ca să fiu direct, la rândul
meu cred că Isaac Luria avea dreptate: în atotpu-
ternicia sa, Dumnezeu a dat lumea pe mâna oa-
menilor spre a vedea ce pot face din ea și din ei.
Dumnezeu nu și-a abandonat creația, nu a
întors fața, dar i-a lăsat pe oameni să-și constru-
iască lumea în care vor să trăiască. Societatea
modernă, ai cărei membrii mai târziu născuți
suntem și noi, cei de azi, este rezultatul.
Când construiești singur ai de rezolvat cu
mintea și brațele proprii nenumărate probleme.
Oamenii aveau - dacă citim revelațiile ce au pus
în mișcare cultura lumii - de respectat ființa
umană a fiecăruia, de ajutat pe cel în nevoie, de
făcut dreptate, de îngrijit natura, de cultivat ade-
vărul și binele și de aspirat la o viață înțeleaptă.
Acum, odată cu emergența coronavirusului
19, ei au de învins dificultăți aparte. Încă este
redusă testarea, încât știm puțin despre meca-
nismele răspândirii acestui virus. Operăm cu
descrieri ale virusului făcute la Wuhan, dar dacă
acel virus, cum ne spun deja multe analize, a în-
registrat mutații? „Gripa spaniolă” a omorât în
Europa milioane de adulți tineri, iar în India
populația flămândă - pe cine vizează virusul ac-
tual? Nu se cunoaște deocamdată vaccinul po-
trivit. Nu se știe nici măcar amploarea infecției,
căci unele țări raportează infecții puține deoare-
ce au făcut puțină testare.
Specialiștii au început prin a îndemna la calm.
Consiglio Nazionale delle Ricerche, de la Roma, a
comunicat în ianuarie 2020 că noul coronavirus
este comparabil cu viruși anteriori, ce apar în fi-
ecare an, și va trimite la terapie intensivă 4% din-
tre pacienți. Numai că au început repede să moa-
ră oameni, iar orice moarte este în sine absurdă.
Efectivul victimelor urcă și astăzi oră de oră.
Este important să se știe de unde a pornit co-
ronavirusul 19, chiar pentru a se găsi antidotul.
Cunoaștem geografia răspândirii, dar originea
rămâne controversată între patru alternative:
fructe de mare (seafood), lilieci, un laborator mi-
litar sau ceva în afara Chinei. Printre specialiști,
Steven Mosher, expert în populații, spune că este
o scăpare din laborator. Principalul epidemio-
log chinez, Zhong Nashnan, care a descoperit
Claudiu Țugui
Kleid
virusul SARS, spune că originea coronavirusului
19 nu este în China. Nu mai vorbim de opiniile
militarilor și ale politicienilor, care sunt contra-
dictorii.
Până la tranșarea cu argumente factuale a dis-
putei suntem cu coronavirus 19 printre oameni.
Specialiștii spun, pe bază de modelări matemati-
ce, că cincizeci de milioane de oameni ar fi putut
fi deja infectați.
Opinia mea este că nu vor putea fi ignorate
câteva fapte privind originea virusului. Am în
vedere condițiile vieții subtropicale, combinate
cu mari concentrări de populație, de multe ori în
periferii mizere ale unor metropole urbane, și cu
efectele schimbării climatului, care antrenează
schimbări în sfera microorganismelor. Spre de-
osebire de abordările sociologizante, care ocupă
în aceste săptămâni mass media internaționale,
sunt de părere că natura sau ceva ce recompune
sau măcar influențează (de pildă, prin ionizare)
mecanisme ale naturii pot genera virușii biolo-
gici. Restul ține, firește, de societăți.
Impactul și transmiterea virușilor biologici
depind, desigur, de „modelul economic hege-
monic” (David Harvey, Anti-capitalist Politics
in the Time of COVID 19). De fapt, sunt afectate
cel mai mult astăzi țări care sunt mari „sugative”
de turiști (Italia, Franța, Spania) și țările aflate
în centrul schimburilor mondiale (SUA, China,
Germania, Marea Britanie).
Coronavirusul 19 pune la încercare sistemul
de sănătate al fiecărei țări. Nici o țară nu este
pregătită să spitalizeze instantaneu un efectiv
oricât de mare de infectați, după cum nici una
nu poate administra în timp scurt teste pe scară
mare.
Că nu se cunoaște un timp vaccinul, și nici
tratamentul adecvat, este o vinovăție fără vino-
vați. Numai că industria farmaceutică pare să
nu fi produs suficiente antibiotice (Mike Davis,
The Coronavirus Crisis is a Monster Fueled by
Capitalism, 20 martie, 2020), preferând investi-
ții în direcții mai profitabile. Ea a fost prinsă pe
picior greșit.
Nici o țară nu a scăpat fără victime, dar Israel
și Germania au făcut față mai bine situațiilor. Ele
au acum procente joase de decedați printre in-
fectați, având sisteme de sănătate mai bine puse
la punct.
Peste toate situațiile se înalță, însă, un adevăr
simplu: în fața infectării nu mai este siguranță
pentru o parte a societății câtă vreme nu este si-
guranță pentru toți. De aceea, asigurările de să-
nătate cuprinzătoare (universal coverage) nu vor
mai fi de ocolit, oricare este disputa politică în
jurul lor.
S-a deschis acum o nouă abordare a epi-
demiilor de către comunitățile naționale.
Scriitorul sud-corean Byung-Chul Han (vezi
Beatriz Garcia, Key to Coronavirus..., AL DIA,
Philadelphia, March, 22, 2020) explică ceea ce
s-a realizat în China și Coreea de Sus, în materie
de oprire a răspândirii virusului, prin „suprave-
gherea digitală (digital surveillance)”. Aceasta
este astăzi capabilă să înregistreze oricând tem-
peratura persoanei, încât să se dispună imediat
izolarea ei. Aș observa că Israelul are conexiunea
electronică ce permite fiecărui cetățean, oriunde
se află, să facă o aplicație și să ofere date de sănă-
tate încât medicii să poată interveni.
După amânări datorate perplexității, auto-
ritățile publice s-au repezit să îngrădească ex-
pansiunea virusului. A contat, evident, strategia
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
13
o
aplicată de China în provincia Hubei. Numai
că strategia „izolării (containment)” totale este
practicabilă în condițiile unei regiuni, care poate
fi blocată complet, cum s-a și făcut, dar nu este
sigur că se poate aplica unei țări.
Am fost de la început de părere că țintiți tre-
buie să fie virusul și purtătorii lui. Sunt, așadar,
de instituit, de la început, controale medicale
fără lacune la frontiere, dar nu de oprit toate ac-
tivitățile - mai ales cele care nu prilejuiesc răs-
pândirea virusului.
În multe țări europene guvernele au procla-
mat starea de neceesitate. Unii susțin că este un
„răspuns disproporționat”, explicabil prin ten-
dința de a folosi starea excepțională ca paradig-
mă a guvernării și încercarea de a profita de epi-
demie pentru a se obține, lipsind terorismul, un
motiv de moblizare generală. S-a creat, în orice
caz, un „cerc vicios pervers”, în care „limitările
libertății impuse de guverne sunt acceptate în
numele dorinței de securitate, care a fost creată
de aceleași guverne care intervin acum pentru a
o satisface” (Giorgio Agamben, The Invention of
an Epidemic, în „Quodlibet”, 26 februarie 2020).
Alții spun că recursul la starea de necesitate se
adoptă din multe rațiuni în vremea noastră, nu
numai din interese de mărire a puterii (Jean-Luc
Nancy, Viral Exception, în „Antinomie”, 27 fe-
bruarie 2020). Dar acest fapt nu scoate din dis-
cuție întrebarea privind ce se face în starea de
necesitate!
Ce va veni după pandemie este dependent
înainte de orice de ceea ce se petrece. Pe bună
dreptate, Papa Francisc relansează tema ra-
porturilor deranjate cu natura. „Atunci când
eșuăm în a recunoaște ca parte a realității va-
loarea unei persoane sărace, a unui embrion
uman, a unei persoane cu disabilități - ca să
mă refer doar la câteva exemple - este dificil
de a auzi plânsul naturii însăși; toate sunt co-
nectate”. Sunt de schimbat profund raporturile
oamenilor cu natura, ținând seama de faptul că
„Dumnezeu iartă totdeauna, noi iertăm uneori,
dar natura nu iartă”.
Are loc, într-adevăr, „prăbușirea autorită-
ții publice, mai mult decât un derapaj totalitar
dramatic” (Roberto Esposito, Cured to a Bitter
End, în „Antinomie”, 28 februarie 2020), dar se
compromit mai ales politici. Este clar că epo-
ca neoliberalismului se apropie de sfârșit. Ea a
adus libertăți mai mult ca oricând, pentru foarte
mulți oameni. Nu a reușit, însă, să lege de liber-
tăți - nici nu a încercat, de altfel - răspunderi
și un sens reflectat al vieții. Nedreptățile s-au
extins, decalajele, dintre cetățeni și dintre țări,
s-au adâncit, ostilitățile între state au revenit,
iar viața oamenilor se consumă într-o darwini-
ană luptă pentru supraviețuire sau putere.
Unii pledează deja pentru luarea sub contro-
lul statului a sistemelor de sănătate. Este clar că
aceste sisteme nu vor mai putea rămâne cum
sunt - lecția este prea amară. Dar schimbările
ce vin vor trebui să fie mai largi, dacă va fi curaj
de schimba.
Sunt cel puțin trei învățături din care se cu-
vin trase consecințe: natura poate fi la fel de
puternică ca orice armă; necunoașterea noas-
tră, ca oameni, este mai mare decât se crede; iar
solidaritatea umană trebuie să treacă dincolo
de culturi și regimuri. Moderația în gânduri și
fapte devine astfel imperativă! Ceea ce spunea
liberalul lucid și cultivat care era Max Weber -
„copacii libertății nu vor putea crește până la
cer!” - va trebui însușit.
Claudiu Țugui	Portret rural
Ar fi cazul ca, mai ales în țările din linii se-
cundare, cercetarea științifică inovativă să scoată
de pe scenă cantitatea enormă de retorică pentru
raportare statistică. Ideea nouă, soluția salutară
s-ar cuveni să redevină criteriul valorii profesi-
onale. Bavardajului și pierderii timpului cu im-
provizații ar fi timpul să li se prefere - de la mass
media la analizele ce susțin decizii - gravitatea
vieții și a argumentului mai bun.
Este clar că vin schimbări majore ale activi-
tăților. Munca la domiciliu, sprijinită și de re-
voluția continuă din electronică, capătă o nouă
pondere, iar reorganizarea activităților dincoace
de „societatea masificată” se impune. Și una și
alta antrenează schimbări în lanț.
Tot atât de clare sunt solicitările globale.
Corectura globalizării, angajată de Statele Unite
ale Americii în ultimii ani, și recunoașterea
identităților naționale și a politicilor de stat na-
țional - care nu este nicidecum etnostatul, dar se
află la distanță de un cosmopolitism superficial
- vor trebui reasumate. Este din nou limpede că
mobilizarea națională nu se opune în orice con-
diții libertăților civile.
Deocamdată vor plăti toți, dar mai ales „state-
le fragile”, care nu au mijloace de a controla epi-
demia. Vor plăti costuri grele țările care nu au ce
exporta sau nu vor putea exporta ceea ce au de
comercializat.
Lumea va arăta altfel în urma pandemiei. Dar
încă este prea devreme pentru anticipări univo-
ce.
Totuși, mulți se încumetă să le facă. Stephen
Walt, de la Harvard University, scrie că, „pe
scurt, Covid 19 va crea o lume mai puțin deschi-
să, mai puțin prosper[ și mai puțin liberă” ( How
the World Will Look After Coronavirus Pandemic,
„Foreign Policy”, March, 20, 2020). Da, așa va fi,
dacă nu se va învăța destul din experiența ulti-
milor cincizeci de ani!
ȘI eu cred că schimbări în relațiile internațio-
nale, la care se referă deja mulți, sunt indispen-
sabile. O spun, de altfel, și strategi americani,
și cei chinezi, și cei ruși, și cei germani. Printre
alternative există, însă, și aceea a ieșirii din nou
din exclusivismul confruntării, spre limanul co-
operării.
Îmi dau seama că Robert D. Kaplan rămâne
realist când se așteaptă la noi scindări globale. El
scrie că „ceea ce ne așteaptă va fi o interacțiune a
ideologiilor și naturii însăși” (The Neomalthusian
World of the Coronavirus, în „The National
Interest”, February, 28, 2020), care va diviza lu-
mea. Numai că și aici este vorba de o eventuali-
tate. De una concurată, încă, har Domnului, de
alte eventualități!
Lumea rămâne, după opinia mea, sub con-
trolul „geometriei variabile a supraputeri-
lor” (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii,
Niculescu, București, 2017). Oricât de contorsi-
onată este situația momentană, nu apar semne
ale schimbării acestei „geometrii”. Îți dai seama
de acest fapt examinând dependențele recipro-
ce dintre supraputeri. Spus simplu, ca umanitate
rămânem, cel puțin în raporturile cu natura, în
aceeași barcă. O schimbare, forțată de oriunde,
ar duce în acest moment tocmai la „anarhia” pe
care Robert D.Kaplan o întrevede nu fără teamă.
Același Byung- Chul Han exprimă optica
modernității asiatice când susține că urmează
„crahul” civilizației europene. „Crahul putea să
vină și fără virus. Probabil că virusul este doar
preludiul la un crah mult mai mare”. Europenii
mai vorbesc de „dușmanul invizibil (invisible
enemy)”, căci nu s-ar fi eliberat de limbajul răz-
boiului rece, dar „provocarea” la schimbare este,
pentru bătrânul continent, mult mai mare. Să
sperăm că după virus vine o „revoluție uma-
nă (human revolution)”, conchide Byung-Chul
Han, care va înlocui „capitalismul destructiv”,
fără a recurge la „poliție digitală”. Nu virusul va
face acea revoluție, ci „oamenii cu rațiune”.
Ce vine este dependent, într-adevăr, de ceea
ce oamenii vor fi în stare să gândească după o ră-
vășire fără precedent. Eu sunt de părere că nu va
fi „crah” al Europei, dar va fi nevoie de o reorga-
nizare a Uniunii Europene prin democratizare.
Se discută mult și se acuză aproape reflex în
media internațională regimurile „autoritare”
care ar cunoaște reemergența pe scena euro-
peană. Personal cred că lucrurile stau mai rău.
Postulatele cu care Carl Schmitt, la începutul
anilor treizeci, a demontat democrația - ne-
voia funcției de „șef al statului”, inspirată de
Mussolini, considerarea relației „amic-inamic”
ca miez al politicii, valorificarea „mișcării” stră-
zii ca „sursă de drept”, legitimare prin decizia
acelui „șef” - au revenit tacit în practica politică
din unele țări. Aș adăuga, însă, două observații.
Tocmai dintre pretinși „democrați” s-au re-
crutat în anii din urmă în Europa adepții acestor
postulate. Luat prin surprindere, Bruxelles-ul nu
a făcut decât să-l mângîie pe cap pe unul sau altul
în dauna celorlalți, în loc să se lămurească rigu-
ros ce este „statul de drept democratic” (nu doar
„statul de drept”, care a putut fi și nedemocratic
în istorie!) și să evalueze situațiile în consecință.
Se poate spune, cu toate argumentele pe masă,
că numai o integrare democratică și meritocrati-
că a cetățenilor, care cultivă exprimarea vocilor
calificate, duce spre soluții durabile în societățile
actuale. Pregătirea reală și integritatea celor care
examinează și iau deciziile sunt chemate la ram-
pă, dacă vrem să fim lucizi în fața unei lumi care,
putem constata din nou, nu și-a epuizat surpri-
zele. De curajul de a privi realitățile în față și de
a schimba abordări, organizări, politici și deci-
denți depinde în fond ceea ce vine.
■
14
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
polemos
Polemică și adevăr
■ Alexandru Dobrescu
Ați băgat de seamă că nu prea mai exis-
tă polemici? Mă refer, desigur, la con-
fruntările serioase pe chestiuni contro-
versabile, în care părțile să pună la bătaie toate
resursele de informare și gândire pentru lămu-
rirea lucrurilor. Nu ducem lipsă, în schimb, de
țâfnele unor orgolii imposibil de mulțumit
nici cu cele mai unsuroase laude, de pamflețe-
le goale de spirit, dar mustind de „personali-
tăți„(un eufemism ultradelicat pentru aluzii și
referințe mahalagești), printre care argumen-
tele rațiunii n-au cum să încapă, de certuri de
cuvinte deghizate în confruntări de idei. Iar
efectele unei asemenea situații n-au întârzi-
at să se arate: cele mai aiuritoare afirmații au
ajuns să circule nestingherite în piața publică,
fără ca cineva să se obosească a le lua la între-
bări și a le proba inconsistența. Ignoranții cu
apucături de specialiști, pe zi ce trece mai nu-
meroși, sunt lăsați să-și facă de cap, împuind
mințile semenilor cu panseuri de doi bani și
pretinse vorbe de duh, declarate de alți igno-
ranți adevăruri definitive. Și, estimp, oamenii
cât de cât informați și cu capul pe umeri, din-
totdeauna minoritari, copleșiți de majoritatea
democratică a ageamiilor cu fumuri și tupeu,
asistă stupefiați la această invazie a barbarilor
de modă nouă și nu catadixesc, din lehamite
ori din jenă, să-i pună la punct. Căci prea sunt
mulți și agresivi acești barbari ai zilelor noas-
tre, pentru care ideea relativității adevărului
se traduce doar prin sfântul drept al oricui de
a scoate pe gură ori de sub condei tot ce-i trece
prin minte la un moment dat.
De obicei, ori de câte ori ceva nu merge cum
ar trebui, răsare negreșit un deontolog care, bi-
zuit pe o vastă experiență fictivă, își consiliază
semenii să se aplece asupra faptelor înaintași-
lor, din a căror examinare să tragă învățăminte
pentru viitor și, de ce nu?, să aleagă exemple
de urmat. Partea proastă în cazul polemici-
lor e că nu prea ai de ales. Cultura noastră a
cunoscut o mulțime de polemici răsunătoare,
unele întinse pe ani întregi și chiar pe decenii,
antrenând la un moment dat mai toate spirite-
le alese ale neamului, dar toate croite pe unul
și același calapod. Într-un eseu de acum do-
uăzeci de ani (Maiorescu și maiorescienii), am
arătat pe texte că marii noștri polemiști (Iorga,
Ibrăileanu, Lovinescu, Zarifopol, Călinescu,
Paleologu etc.) au urmat cu fidelitate modelul
introdus de Maiorescu, pe care l-au personali-
zat cu expresivitatea proprie fiecăruia. Este un
domeniu în care trecerea timpului nu a adus
înnoiri semnificative nici sub raportul modu-
lui de concepere a disputei, nici sub acela al
mijloacelor practice de purtare a acesteia. Așa
că, spre a înțelege starea trecută și actuală a
confruntărilor intelectuale la noi, e suficient
să examinăm calapodul.
De ce polemizăm? Pentru că nu împărtă-
șim o realitate, materială ori ideologică; pen-
tru că avem, ni se pare, o altă viziune, după
părerea noastră mai judicioasă, a lucrurilor,
pe care suntem dornici a o împărtăși celor-
lalți și, eventual, impune. Polemica înseamnă
confruntare, la capătul căreia se profilează,
inevitabil, un învingător. Nu neapărat unul
dintre combatanți, cât Adevărul. În numele
acestuia se poartă bătălia, duel de argumen-
te pro și contra. O înfruntare deschisă, loială;
combatanții au același scop și, în consecin-
ță, șiretlicurile, învăluirile, capcanele nu-și
au rostul. Întocmai cum un atlet concurează
având conștiința faptului că ar putea fi între-
cut, cine se angajează în polemici își asumă și
riscul de a pierde. Polemica presupune respec-
tul adversarului, puterea de a-i recunoaște, la
o adică, dreptatea, într-un cuvânt - cavaleris-
mul. Diversiunile, incursiunile de pedepsire
în spatele frontului, hărțuirile fără miză, ani-
mate exclusiv de dorința de a hărțui, recursul
la arme străine de arsenalul culturii ne pro-
iectează, automat, în afara polemicii verita-
bile, pe întinderile unde instinctele primare
fac legea și unde cresc și se înmulțesc în voie
sfada, cearta, batjocura și insulta. Puterea de
a-ți pune orgoliul între paranteze, rezistența la
ispita de a-ți ademeni adversarul pe alt teren
decât acela al dezbaterii de idei, receptivitatea
la dovezile potrivnice sunt trăsături definitorii
ale polemistului veritabil, interesat de progre-
sul Adevărului, iar nu de victoria personală
de moment. Acest tip de polemist, știind să și
piardă ca individ, dar câștigând în măsura în
care câștigă Adevărul, nu n-a prea găsit adepți
în cultura noastră, abia reușind să se întrupeze
în două-trei exemplare, și nici atunci până la
capăt. Căci aici e ciudățenia: teoretic, toată lu-
mea îmbrățișează cauza polemicii cavalerești,
tutelate de fair-play, dezavuând-o pe aceea si-
tuată la antipod; practic însă, nimeni nu riscă
să o și practice. Nu cunosc nici măcar un si-
gur caz de polemist român. care - la capătul
înfruntării - să-și fi recunoscut cu franchețe
înfrângerea. Polemica în exclusiva slujbă a
Adevărului a rămas un nobil ideal, cu care e
recomandabil să te declari solidar, dar pe care
e de preferat să nu-l atingi niciodată, din pri-
cina nerentabilității lui.
Nu există acțiune polemică fără raportare la
adevăr. Când adevărul nu e în chestiune, dis-
cuția își pierde rațiunea de a fi. Este meritul
incontestabil al lui Maiorescu de a fi așezat
polemica sub semnul Adevărului, cuvântul cel
mai frecvent în scrierile sale critice. „Scopul
manifest în orce discuție„, ne încredințează
mereu criticul junimist, nu poate și nu trebuie
să fie altul decât „sincera căutare a lui„(Răs-
punsurile „Revistei contimporane„). Dar ce
înțeles conferă Maiorescu Adevârului și în ce
relații se află cu el? Spune-mi ce înțelegi prin
adevăr, ca să-ți spun cum polemizezi!
Raporturile lui Maiorescu cu Adevărul sunt,
pe cât de intime, pe atât de trainice. Unic și
neschimbător, Adevărul i se dezvăluie numai
lui și e articulat doar de buzele sale. E un pri-
vilegiat Maiorescu, un ales; o știe și e mândru
de acest privilegiu. Și ceilalți își închipuie că
sunt unicii deținători ai Adevrului. Numai că,
neștiutori, se devotează adevărurilor parțiale,
momentane, conjuncturale, iau - nefericiții! -
aparențele drept esențe, confundă conceptele
cu manifestările lor fenomenale, trecându-și
existența în iluzia stăpânirii Adevărului, care
și-a făcut un obicei din a-i ocoli sistematic.
Singur Maiorescu nu e victima acestei regre-
tabile, primejdioase, dramatice confuzii. Doar
el are puterea de a se înălța deasupra pieritoa-
relor amănunte, ca să privească în ochi, senin
și nesfiit, esențele. Numai lui i-a fost hărăzit
drept călăuză, pe drumurile lumii acesteia,
Adevărul însuși, așa cum doar lui Dante i-a
fost destinat ca însoțitor pe căile lumii de din-
colo însuși Vergiliu.
Însă favorurile sorții obligă: Adevărul tre-
buie răspândit în lume și apărat de mulțimea
dușmanilor. Junimistului îi revine, deci, sfân-
ta și greaua îndatorire de a predica Adevărul
în piața publică, sădindu-l fir cu fir în min-
țile și în inimile ascultătorilor, și de a pune
pe fugă Neadevărul, inamicul dintotdeauna
al acestuia. Izbânda deplină a Adevărului, de
ale cărui tămăduitoare raze beneficiase, la în-
ceput, de unul singur, este țelul ultim al tu-
turor faptelor lui Maiorescu. Pentru atingerea
lui, nu există eforturi prea mari, nici jumătăți
de măsură: aut veritas, aut nihil. Maiorescu își
avertizează de la început semenii asupra ero-
rii în care se scaldă cu nepermisă voluptate,
luptă prin toate mijloacele ca să-i câștige de
partea Adevărului, spulberând din mers ob-
stacolele ce-i barează înaintarea. Pentru că,
oricât de impunător, Adevărul nu triumfă prin
simpla-i prezență. Prejudecățile, decurgând
dintr-o îndelungată dominație a perspective-
lor parțiale, de nu cumva greșite de-a binelea,
sunt rezistente ca buruienile și nu se grăbesc
a se retrage fără împotrivire. Ca să le facă in-
ofensive, e nevoie de energie și abnegație. Or,
amândouă răsar și se dezvoltă din convingerea
că Adevărul îți e tovarăș perpetuu. Cu umărul
lipit de al său, Maiorescu e capabil de orice sa-
crificiu. Nici un preț nu e prea ridicat pentru
un atât de sincer și nobil prieten. Va avea, deci,
curajul să se ridice, singur, împotriva tuturor,
înfruntând minciuna generală.
Cum? Prin ce mijloace? Bineînțeles că nu în
câmp deschis și nu în luptă dreaptă. L-ar covârși
prin număr. Unica șansă e, pentru Maiorescu,
inteligența. Va învăța, așadar, din viclenia fun-
ciară a răului tehnica hărțuirii permanente. Va
declanșa surprinzătoare incursiuni de pradă,
băgând groaza în dușmanii nepreveniți. Va
ataca oșteni singuratici, măcelărindu-i fără
milă. Și, mai cu seamă, va aștepta, aidoma per-
sonajului din Făgăduiala lui Durrenmatt, clipa
favorabilă. Maiorescu știe să-și aleagă adver-
sarii, după cum știe unde, când și cum să ata-
ce. Polemicile sale reprezintă maxima valori-
ficare a împrejurărilor prielnice. Ele îi asigură
o jumătate de victorie. Cealaltă i-o aduce bine
pusa la punct tehnică individuală de luptă. Și,
apoi, dacă acceptă provocarea la duel, junimis-
tul impune atâtea condiții, că adversarul e în-
frânt înainte de încrucișarea armelor. La drept
vorbind, Maiorescu nu-i concede acestuia nici
un drept. Și alegerea terenului, și a armelor le
rezervă pentru sine. Adversarului nu-i rămâne
decât să lupte, dacă poate, pe terenul convena-
bil criticului și cu armele preferate ale acestu-
ia. Nu prea seamănă disputa astfel concepută a
duel. Aduce mai degrabă a masacru. Lipsit de
elementarele mijloace de apărare a sansei pro-
prii, adversarul s-a transformat într-o predes-
tinată victimă, iar Maiorescu - într-un viteaz
fără pereche.
Z
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
15
o
De obicei, Maiorescu nu răspunde imedi-
at provocărilor. Indiferent de gravitatea im-
putărilor ce i se aduc, afișează o superioară
indiferență, de parcă nu la el s-ar referi, ci la
cu totul altcineva. Ar fi însă greșit să ne în-
chipuim că nu le acordă cuvenita atenție ori
că le dă de îndată uitării. Maiorescu nu uită
și nu iartă nimic. Atâta doar că așteaptă, cu
răbdare de benedictin, momentul potrivit ca
să riposteze. Răspunsul prompt l-ar dezavan-
taja. Prea ar musti de patimă, prea i-ar lipsi se-
ninătatea. Și, pe urmă, prea ar fi proaspete în
memoria publicului imputările adversarilor.
Timpul va îmbrăca înverșunarea într-o haină
de obietivitate, cum tot el va așterne omeneas-
ca uitare peste acuzele inamice. Câteodată,
așteptarea e mai scurtă (ca în cazul polemi-
cii cu Revista contimporană), alteori durează
ani și chiar decenii (ca în acela al polemici-
lor cu Aron Densușianu și Gherea). Când, în
fine, observarea atentă i-a dezvăluit punctele
vulnerabile ale adversarului, Maiorescu pre-
ia inițiativa atacului. Nu pomenește niciunde
despre obiecțiile formulate de preopinenți, ci
trece direct la etalarea propriilor obiecții. Îl
suspectase Aron Densușianu de plagiat după
Vischer? Maiorescu procedează la „desființa-
rea„Istoriei limbei și literaturei române tipărite
de acesta. Formulaseră Urechia și ceilalți cola-
boratori ai Revistei contimporane rezerve față
de teoria „formelor goale„și față de, în genere,
„direcția nouă„? Maiorescu ridiculizează arti-
colele din publicația bucureșteană.
Ieșirile polemice maioresciene au toate ca-
racteristicile raidurilor de pedepsire. Ce mo-
tive imediate sunt invocate pentru justifica-
rea acțiunii? Lui Densușianu îi va striga „În
lături!„, pentru lipsa de gust literar și pentru
„absența însuși simțimântului limbei pro-
prii românești„, defecte impardonabile la o
persoană destinată prin funcția ce ocupă „să
formeze gustul literar al tinerimii„; celorlalți
le va scoate în evidență informația necontro-
lată, exprimările confuze și frazeologia goală.
Citatele scoase din Istoria lui Densușianu erau
suficient de numeroase și de concludente, ca
să traseze și să impună imaginea unui das-
căl îngust la minte, incapabil să deosebească
literatura adevărată de încercările trudnice,
susținător, de aceea, al unei scări de valori
aberante, în care Andrei Mureșanu e supe-
rior, ca poet, lui Alecsandri, iar Eminescu e
inferior amândurora. La fel stăteau lucrurile
și cu pasajele reproduse din paginile Re vistei
contimporane. Numai că problema, aceeași în
ambele cazuri, nu era îndreptățirea punerii la
zid a autorilor de gafe și erori monumenta-
le, ci temeinicia ori netemeinicia acuzelor și
observațiilor formulate anterior de aceștia la
adresa lui Maiorescu. Are a face lipsa de gust
a lui Densușianu cu acuzația de plagiat? Și au
a face erorile de informație și de exprimare ale
lui Urechia, Laurian ori Grădișteanu cu rezer-
vele lor la adresa programului ideologic ma-
iorescian? Nici pe departe! Dar cine mai stă
să refacă istoria raporturilor lui Maiorescu cu
adversarii, spre a regăsi punctul de plecare al
conflictului? Cititorii în nici un caz. Oameni
ai clipei, ei constată, sub atenta îndrumare
a lui Maiorescu, o serie de fapte ce nu sufe-
ră interpretare: că Densușianu îl așază pe
Mureșanu deasupra lui Alecsandri și, de parcă
n-ar fi destul, scrie într-o românească impo-
sibilă; că Urechia îl face pe Cimabue arhitect
și pe Voltaire - filozof din secolul al XVII-lea.
Cine n-ar hotărî, cu asemenea dovezi dinainte,
că dreptatea este a lui Maiorescu?
Și nici măcar n-ar greși. Pentru că dreptatea
imediată, cu litere minuscule, este a criticu-
lui, îndreptățit să sancționeze încălcările, cât
de mărunte, ale Adevărului. Cealaltă dreptate,
cu majuscule, nu mai e însă tot a junimistului.
Maiorescu escamotează învinuirile inamicilor
(care nu sunt întotdeauna simple înțepături de
floretist, ci privesc și chestiuni de substanță),
restrânge cadrul discuției, concentrând întrea-
ga atenție a cititorului pe neglijențele de ex-
primare și pe informațiile inexacte, nici vorbă
că imputabile. Adversarul de idei e discreditat
înainte de a-i fi luate în considerare părerile.
Ce sens are să discut cu dumneata filozofie
ori estetică, atâta vreme cât nu știi să scrii co-
rect românește, ca să nu mai spun că habar nu
ai când a trăit Voltaire? Cum să te confrunți
de la egal la egal cu o persoană care-l citează
pe Ammianus Marcellinus pentru epoca lui
Attila? Formal, Urechia și Densușianu nu pot
aspira, din unghiul lui Maiorescu, la titlul de
adversari ideologici, care presupune, printre
condițiile primare, și expresie limpede, și gân-
dire logică, și cultură generală cât de cât soli-
dă. Abia de la împlinirea lor înainte, dialogul
ar deveni posibil. Însă, pe fond, intervențiile
acestora nu sunt defel ridicole, ele lansând,
dimpotrivă, câteva întrebări legitime asupra
coerenței teoriilor maioresciene, ca și asupra
eticii profesionale a autorului lor. Ceea ce
nu-l împiedică pe Maiorescu să „deturneze„o
controversă ideologică în simplă „execuție„pe
motive neesențiale, care adică nu privesc esen-
ța. Era, probabil, unica posibilitate de a păstra
neștirbit, în ochii lumii, prestigiul prea vul-
nerabilei teorii. Dacă teoria nu se poate apăra
prin ea însăși, atunci să-i descalificăm pe aceia
care i-au remarcat slăbiciunile!
E oarecum de mirare că o minte exersată în
disocierea ideilor refuză tocmai controverse-
le ideologice. Dacă lăsăm deoparte articolul
Contraziceri?, unde îi răspunde lui Gherea,
nici un text polemic maiorescian nu acceptă
dialogul în sfera ideilor. De fapt, junimistul nu
e marele maestru al polemicii, respectuos până
la dogmă al codului cavalerilor, preocupat ex-
clusiv de „progresul adevărului„, ci marele
Claudiu Țugui
Holzkohle
expert în „execuții capitale„pe criterii de for-
mă. Preopinenții sunt condamnați la „moar-
te„pentru vicii de procedură, neajungându-se
niciodată la judecarea efectivă a cazurilor.
Articolele junimistului furnizează, cum orice
scriere subiectivă, o imagine deformată a re-
alităților. Limpezi, strâns argumentate, spo-
rindu-și forța distructivă pe măsură ce înain-
tează, aidoma unui bulgăre de zăpadă plecat
din vârful muntelui, ele nu lasă victimelor nici
măcar șansa îndreptării viitoare. Posteritatea
a luat cunoștință de Urechia și Densușianu
mai ales prin intermediul Criticelor și, con-
vinsă de dovezile înșirate acolo, s-a dispensat
de obligația cântăririi faptelor din perspectiva
ambelor părți. Or, audiatur et altera pars este
un principiu elementar de drept, amintit și de
Maiorescu în Direcția nouă ...
Noi nu avem încă o istorie a polemicilor
românești, ci doar cercetări parțiale, de obi-
cei grăbite să dea crezare deplină unuia dintre
combatanți și trecând cu vederea argumentele
celuilalt. Când o va scrie, totuși, cineva, se va
vedea că majoritatea polemicilor maioresciene
nu au fost declanșate neapărat din superioa-
ra nevoie a îndreptării lucrurilor, nici nu s-au
încheiat, de fiecare dată, prin zdrobitoarea
victorie a junimistului, care a avut de obicei
succes, fără a avea neapărat și dreptate; și că
„victimele„criticului, în câteva rânduri mai
aproape de Adevăr decât el, au dreptul măcar
la târzia reparație de a fi ascultate. Obiecțiile
formulate de Aron Densușianu la adresa bro-
șurii Poesia rumână erau și multe, și destul de
grave: originea vischeriană a ideilor estetice,
ca și a unora dintre ilustrările utilizate, exclu-
derea sentimentului patriotic dintre sursele
de poezie, irelevanța exemplelor negative (ex-
trase din scrierile unor autori necunoscuți),
tonul apodictic etc. Această avalanșă de im-
putări pretindea, în mod normal, un răspuns.
Dar răspunsul lui Maiorescu întârzie (pasajul
din Observări polemice nu poate fi conside-
rat un răspuns, autorul mărginindu-se acolo
la comentarea sursei exemplelor negative). Și
întârzie o lună, două, zece, un an, doi, zece,
optsprezece... Ce așteaptă, de fapt, Maiorescu?
O șansă. Șansa de a dispune de argumentele
potrivite unui răspuns definitiv. Nu inteligen-
ța sa are să le producă, ci adversarii înșiși, care
16
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
trebuie să piară pe propria lor limbă. Dacă
aceștia ar înceta să mai comită gesturi publice,
execuția proiectată de junimist n-ar mai avea
loc. Dar criticul și-a studiat bine adversarii și
știe că aceștia nu prea au obiceiul să tacă. Unii
au tot felul de calități, sunt inteligenți, serioși,
chiar instruiți, numai că din cale afară de im-
prudenți. Alții, la fel de dăruiți, suferă de en-
tuziasm limbut, pe care nu se pricep să-l con-
troleze. În fine, alții, persoane mai mult decât
respectabile, cu opinii consolidate printr-o
temeinică știință de carte, au o gândire cumva
mai greoaie și o exprimare destul de obscu-
ră tocmai din efortul de a fi cât mai preciși.
Maiorescu mizează pe aceste slăbiciuni, care
- mai devreme sau mai târziu - nu se poate să
nu dea roade. Și dau invariabil.
Descrierea tiparului polemic maiorescian
lămurește și motivele impresionantei sale vi-
talități. E, mai întâi, extraordinara ei simpli-
tate, de unde ușurința cu care a putut fi imitat
de persoane cu orizonturi și aptitudini dintre
cele mai diferite. Formula maioresciană nu
pretinde o pregătire deosebită, nici măcar o
perfectă stăpânire a subiectului în litigiu, ci
doar o bună orientare generală și inteligență.
Democratică, în sensul că accesibilă tuturor,
ea mai are, apoi, și însușirea de a fi universal
valabilă.
Un al doilea motiv este reprezentat de „efi-
ciența„polemicilor maioresciene. De o sută și
mai bine de ani se tot repetă că, în disputele cu
adversarii, junimistul și-a adjudecat, de fieca-
re dată, victoria. Această strivire a adversarilor
sub avalanșa argumentelor, echivalentă cu re-
ducerea lor la tăcere, a satisfăcut în gradul cel
mai înalt secreta și nepotolita dorință de vic-
torie a polemiștilor de mai târziu. Nu e, oare,
„lichidarea„preopinentului visul de taină al fi-
ecăruia? Nu speră fiecare să asiste la triumful
punctului său de vedere? Și ce alt model să-și
aleagă, gesturile cui să le repete cu fidelitate,
dacă nu pe ale mereu biruitorului Maiorescu?
În al treilea rând, Maiorescu nu-și înfrânge
adversarii oricum, ci în modul cel mai spec-
taculos cu putință. Victoria pur și simplu
nu-i ajunge. Ea trebuie pregătită, organizată,
regizată, astfel încât să devină limpede pen-
tru toată lumea și să trezească entuziasmul.
Polemistul are nevoie de aplauzele publicului,
singurele în stare să-i lingușească vanitatea.
Or, cine altul decât Maiorescu și-a pus în sce-
nă răspunsurile cu atâta grijă pentru detalii,
încântând prin desfășurarea lor galeria? De la
Maiorescu încoace, polemistul nu mai e doar
amantul oficial al Adevărului; el dobândește
statutul de vedetă, beneficiind de toate privi-
legiile acesteia, dar și plătind un considerabil
tribut succesului.
În sfârșit, Maiorescu a inițiat și probat teh-
nica izbânzii definitive, irevocabile. Tranșate
în domeniul faptelor incontestabile, al adevă-
rurilor elementare, polemicile maioresciene
ilustrează singura cale eficientă de soluționare
favorabilă și fără recurs a litigiilor. Datorită
ei, polemistul are întotdeauna ultimul cuvânt.
Asta am învățat de la Maiorescu: să ne asigu-
răm supremația angajând disputa numai în
zonele convenabile, numai la ceasurile con-
venabile și atacând numai punctele flagrant
nevralgice, indiferent de ponderea lor în ca-
drul discuției. Foarte pe scurt, acestea sunt
pricinile pentru care Maiorescu a ajuns și a
rămas idealul polemiștilor noștri. Pe urmele
Claudiu Țugui	The mask
junimistului, polemiștii se declară devotați
soldați ai Adevărului, când nu urmăresc decât
victorii de palmares, tot așa cum, odinioară,
cruciații pretindeau a se bate în numele cre-
dinței, când - în realitate - incursiunile lor
militare aveau cauze mult mai laice.
Există în Direcția nouă ... un pasaj care
merită recitit cu toată atenția. După ce îi
prezintă pe Alecsandri și pe Eminescu drept
principalii reprezentanți ai noii direcții poe-
tice, Maiorescu le răspunde criticilor acesteia
invocând chestiunea nemuririi artei. Și scrie
precum urmează:
„Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai
are putere și nu mai are înțeles, și cine, înălțat
în sfera ei, a știut să plăsmuiască forma frumoa-
să, acela desigur - dar numai acela - a ajuns pe
calea nemuririi. Cine a fost Tiberius? A fost în
realitate așa tiran, a fost acea pildă de spaimă,
precum trăiește astăzi 'n conștiința omenirii?
Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat
astfel sub forma maestroasă a lui Tacitus, Și, pe
când actualitatea lui s-a cufundat în întuneri-
cul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni
l-a păstrat clasicul autor. A fost lordul Granby,
a fost duca de Grafton așa de înjosiți precum
stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai
întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor
strălucită și nepieritoare, i-a stigmatizat pen-
tru totdeauna. Și pastorul Goeze și consiliarul
Klotz mai există numai prin critica nimicitoare
a lui Lessing - insecte efemere, păstrate într-un
chihlibar mai trainic. Și degeaba veniți astăzi
și voi, cei cu gândirile groase, cu forma incul-
tă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnaliști
sau cum vă mai numiți; degeaba vă încercați
să loviți cu atâta patimă în direcția cea nouă:
voi n-aveți formă, ziua de mâine nu vă mai cu-
noaște„(Critice, 1874, pp. 359-360).
Ce susține aici Maiorescu? Că se prea poate
ca Tiberius s\ nu fi fost chiar tiranul desenat
de Tacitus, împins de cine știe ce motive să-l
„încondeieze„pe stăpânitorul Romei dintre
anii 14 și 37. Dar ce contează adevărul atestat
istoricește, câtă vreme paginile Analelor sunt
însuflețite de puterile artei! S-ar putea, la fel
de bine, ca modelul Giocondei să fi fost o fe-
meie anostă și defel enigmatică, însă chipul
ei dăinuie pe vecie sub înfățișarea pictată de
Leonardo. S-ar putea, spre a duce gândul până
la capăt, ca V. A. Urechia să nu fi fost tocmai
grafomanul portretizat de Maiorescu; dar el va
trăi de-a pururea în varianta caricaturală din
Beția de cuvinte.
Existâ, după Maiorescu, două feluri de ade-
văr: unul, pieritor, al vieții; celălalt, nepieritor,
al artei. Și nu intră în datoria artei respectarea
celui dintâi, ci neabătuta urmare a celui de al
doilea. Arta poate, prin urmare, să mintă fără
scrupule, căci minciuna ei, cât de gogonată,
e răscumpărată de propria-i frumusețe. Ea
poate face din Tiberius un tiran sau, dimpo-
trivă, un conducător luminat, din Gioconda
o femeie oarecare și lipsită de profunzime ori
o ființă misterioasă. Libertatea artistului e, în
această privință, nelimitată. El n-are a se su-
pune exigențelor perisabilului adevăr al vieții,
ci exclusiv legilor nemuritoare ale frumosului.
Disocierea valorilor, a binelui și adevărului de
frumos, îl conduce pe Maiorescu spre legiti-
marea dreptului creatorilor de a deforma exis-
tentul după bunul lor gust și plac.
Firește că arta n-a fost niciodată tot una cu
adevărul. De la Platon încoace, ea a fost în-
țeleasă ca o aparență, ca o iluzie, ca o „min-
ciună„frumos ticluită. Dar nu la această
„minciună„ontologică se referă junimistul.
Recunoașterea statutului particular al creației
artistice descurajează orice încercare de a că-
uta în cuprinsul ei relații asupra oamenilor și
evenimentelor istorice. Tiberius din Anale nu
e împăratul roman din zorii erei creștine, ci o
ficțiune plauzibilă a lui Tacitus; Goeze, la fel,
nu e contemporanul lui Lessing, ci tot o ficți-
une literară.
Dacă arta nu reproduce realitatea, singurele
relații sigure pe care le furnizează se referă la
creatorii înșiși. Portretul tiranului ne edifică
mai degrabă asupra lui Tacitus decât asupra
persoanei istorice a împăratului, „critica nimi-
citoare a lui Lessing„oferă mai bogate relații
cu privire la autorul Laokoonului decât la indi-
vidul istoric Goeze. „Mințind„despre ceilalți,
arta spune adevărul despre artist. Subiectivă,
deci infidelă față de real, ea este în compensa-
ție oglinda fidelă, va să zică obiectivă, a crea-
torului acesteia. E singura realitate pe care îi
e peste puteri să o deformeze chiar și atunci
când lucrează cu premeditare la tăinuirea ei.
Toate gesturile creatoare ale spiritului uman,
fie ele literare, plastice, muzicale ori filozofice,
capătă inevitabil culoarea sufletească a auto-
rilor.
Așadar, Maiorescu pune în cumpănă ade-
vărul istoric și adevărul artei, dând întâietate
celui din urmă. Ce importanță are că literatura
„minte„, dacă o face expresiv? Frumoasa „min-
ciună„strivește adevărul inestetic. Condiție de
existență a artei, „forma frumoasă„devine au-
tomat și garanție de adevăr, care nu există de-
cât în formulări desăvârșite. De fapt, junimis-
tul urmărește prin acest raționament un scop
dintre cele mai practice: autorizarea propriei
înclinații de a deforma realitățile. Degeaba vă
încercați voi, Hasdeii, Ghiculeștii, Grădiștenii,
Densușienii, Alexandreștii și toți ceilalți, să ri-
diculizați direcția nouă, care îndeplinește con-
diția de frumos! Căci, situați de la bun început
ăn afara artei, nimeni nu vă va lua în seamă!
Cuvântul nostru, în schimb, chiar strâmb fi-
ind, are să dăinuie, nimicindu-vă în eternitate!
3
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
17
o
Cine se va mai întreba de partea cui e adevă-
rul? Urmașii vă vor cunoaște numai prin in-
termediul caricaturalelor portrete ce ne poartă
semnătura! Minciuna noastră de azi va fi ade-
vărul obștesc de mâine!
Toate abaterile de la adevăr din polemici-
le maioresciene capătă astfel o supremă justi-
ficare. Întocmai cum, în junețe, se amuza să
le „demonstreze„viitorilor cumnați că 100 =
1 (vezi Jurnalul), criticul „demonstrează„în
Direcția nouă ... că a fi expresiv e tot una cu
a spune adevărul. Sofismul va face carieră în
literatura română. Când îi va răspunde lui
Ibrăileanu în chestiunea Istoriei civilizației ro-
mâne moderne („D. Lovinescu este vesel„pentru
că ... d. Ibrăileanu e tragic!, în Vremea, 27 mar-
tie 1930), Lovinescu va pretinde, după model
maiorescian, că întâietatea sa derivă din lip-
sa de expresie a autorului Spiritului critic .
(singurul „argument„adus în discuție, cam
mitocănesc după gustul meu, constă în repeta-
rea obsesivă a adagiului macedo-român: „gla-
sul măgarului nu se aude la cer„). Inexpresiv,
adevărul realului n-are nici o șansă dinaintea
minciunii estetice și apărătorii lui ar obține
același rezultat tăcând pur și simplu.
Mai încoace, într-o carte din 1970, în jurul
căreia s-a făcut o vâlvă exagerată, deși meritele
ei decurgeau din faptul că era a doua tentati-
vă de reconsiderare a lui Maiorescu (cea din-
tâi aparținându-i lui Liviu Rusu - Însemnări
despre Titu Maiorescu, în Viața românească,
nr. 5, 1963), fie și prin supralicitare, după de-
ceniile de contestare proletcultistă, Nicolae
Manolescu scria, plecând de la pamfletul
Răspunsurile „Revistei contimporane„, urmă-
toarele:
„Articolul e magistral și subtilitățile lui nu
sunt evidente pentru cine are prejudecata că va-
loarea unei polemici o dau neapărat chestiunile
de fond. Conținutul în sine poate fi (și este ade-
sea) indiferent în polemică. Se întâmplă ca dis-
putarea unor mari idei să producă specimene de
polemică anostă și, dimpotrivă, cearta de cuvin-
te să fie scânteietoare. E normal chiar să fie așa,
câtă vreme observațiile prea adevărate, care se
impun de la început tuturor, sunt și cele mai
plate, mai lipsite de surpriză. Într-o polemică
nu căutăm neapărat de partea cui este drepta-
tea (iar mobilul unei polemici păstrează rareori
un înțeles pentru contemporani), cât ciocnirea
a două spirite încărcate de electricitate, lovirea
munților în capete deasupra izvorului cu apă
vie. Numai polemiștii mărunți, fără talent, își
pierd umorul, se înverșunează de dreptatea lor,
spumegă de mânie ca valurile care se izbesc za-
darnic de stânci și în cele din urmă ajung la
invectivă. Marii polemiști, fierbând și ei pe di-
nafară, sunt calmi în sinea lor, detașându-se cu
gravitate de obiectul discuției, ridicându-se la
pura plăcere a minții omenești de a face dova-
da puterii sau subtilității ei„(Contradicția lui
Maiorescu, p. 81).
Nu știu ce s-ar putea adăuga acestor fra-
ze, care fac din căutarea adevărului, după
Maiorescu singura rațiune de a fi a polemici-
lor, un simplu pretext al etalării resurselor de
spirit ale combatanților. Poate doar amănun-
tul că, într-o „temă„ulterioară (Paradoxuri
aparente, în Steaua, nr. 7, 1979), același
Manolescu, socotea că perspectiva din care
ne-am deprins a judeca polemicile ar fi pro-
fund eronată și recomanda ca, „în loc adică
să definim noțiunea și s-o confruntăm apoi
cu realitatea, să pornim de la realitate spre a
defini noțiunea„. Ar fi de dorit, așadar, să cer-
cetăm polemicile existente și din analiza lor să
extragem criteriile de definiție ale genului, iar
nu să suprapunem formele concrete de pole-
mică peste o definiție ideală, la rigoare impo-
sibil de respectat. Altfel spus, dacă polemicile,
câte sunt, se disting, în imensa lor majoritate,
prin lipsă de cavalerism, prin ocolirea ches-
tiunilor puse în discuție și prin dezvoltarea
excesivă și exclusivă a subiectelor convenabile
uneia dintre părți (ori celeilalte), prin atacuri
suburbane și insinuări asemenea, prin - la
urma urmelor - nesocotirea oricăror reguli
ale dialogului civilizat, se cheamă că definiția
polemicii ar trebui să cuprindă în primul rând
aceste trăsături, singurele pe baza cărora am
fi îndreptățiți să cântărim prestațiile comba-
tanților. Potrivit unui astfel de raționament,
care face din realitatea fenomenală majoritară
izvorul unic al criteriilor de definiție, s-ar im-
pune să renunțăm la definirea tezei de docto-
rat prin gradul de originalitate al ideilor dez-
voltate și să convenim că adevărata diferență
specifică față de alte categorii de lucrări ar fi
dată de epidemicul obicei al plagierii.
Scrisă cu vizibila intenție a reabilitării
polemicilor junimistului, Contradicția lui
Maiorescu confirmă fără voie independența
acestora de adevăr. La o adică, ni se dă de înțe-
les, polemistul poate lua și partea neadevăru-
lui, dacă prin asta talentul lui strălucește mai
tare. Menținerea „în marginile adevărului„-
nici nu ar fi tocmai recomandabilă, din mo-
ment ce „observațiile cele mai adevărate sunt
și cele mai plate„! Pe urmele lui Maiorescu și
Lovinescu, Manolescu afirmă că polemica ține
mai degrabă de artă decât de știință și de mo-
rală. Că polemicile maioresciene sunt în pri-
mul rând literatură, mi se pare evident. Dar că
ele ar fi suprema întrupare a spiritului polemic
și că, în consecință, urmarea pildei lor ar fi im-
perativă, e, ca să zic așa, flagrant de discutabil.
Fie și numai pentru motivul că urmarea unui
asemenea îndemn echivalează cu o condam-
nare la gratuitate. Frumosul și urâtul pot, deo-
potrivă, minți și spune adevărul. Și nu e nici-
odată de prisos a cerceta în ce măsură o fac. A
minți frumos, calitate - la rigoare - în ordine
strict literară, îmi pare un defect capital în or-
dine intelectuală și morală. Când îl apără pe
Caragiale împotriva acuzației de imoralitate
(Comediile d-lui Caragiale), Maiorescu argu-
mentează, în spirit schopenhauerian, că, prin
însăși puterea ei de a ne ridica în lumea ideală,
eliberându-ne de omeneștile interese egoiste,
arta e esențialmente morală și că singura imo-
ralitate de care se poate face vinovată e tocmai
aceea de a moraliza, adică de a ne întoarce în
meschina realitate cotidiană. O asemenea în-
țelegere a raporturilor artei cu morala pune
însă sub semnul întrebării delimitările operate
de critic în sfera temelor poetice, acestea păs-
trându-și funcționalitatea numai în cazul ope-
relor ce nu îndeplinesc elementara condiție de
frumos. Dar, dacă tot se situează în afara artei,
la ce bun să le mai iei în serios?
Cu riscul de a trece drept colportor de „ob-
servații prea adevărate„și, de aceea, scandalos
de „plate„, evoc aici un loc comun din sfera
științelor sociale, potrivit căruia ideile noas-
tre despre semeni și lucruri sunt modelate de
universul în care ne dezvoltăm. Ideea prinsese
contur în veacul al XVIII-lea, prin Helvetius
și Turgot, care legau natura caracterului uman
de mediul fizic și social înconjurător. Nu intru
în detaliile acestei dezbateri, prelungite până
mai ieri. Cine a trăit toată viața numai prin-
tre escroci și ticăloși, va fi aproape imposibil
de convins că vor fi existând și oameni onești,
ascultători de cele zece porunci. După cum
cine a trait doar printre persoane de o recti-
tudine morală fără cusur, se crede îndreptățit
să transfere această însușire asupra tuturor
semenilor. Cu gustul format de tradiția pole-
micilor spumoase, dar fără altă finalitate decât
satisfacția de moment a polemistului și deli-
ciul galeriei, dintotdeauna iubitoare de izbânzi
pe cât de spectaculoase pe atât de trecătoare,
de întorsături din condei și găselnițe ce uzur-
pă locul argumentelor intelectuale, de con-
cluzii siluite prin raționamente sofistice, ne e
peste mână să acceptăm că ar putea exista și
altfel de dispute, în care părțile chiar lucrează
cu sinceritate pentru atingerea adevărului. Și
atunci, spre a nu ne tulbura confortul lăuntric,
propunem revizuirea din temelii a definiției
genului până la suprapunerea deplină peste
realitatea cu care suntem deprinși. Nu reali-
tatea degradată ne încurcă și nu repararea ei o
avem în vedere, ci rescrierea definiției, care nu
o reprezintă cu fidelitate.
Post scriptum. O întâmplare recentă ne ofe-
ră măsura interesului pentru adevăr al partici-
panților la dialogurile în contradictoriu. Acum
un an și mai bine, un critic trăitor la Oradea a
scris un text despre starea actuală a revistelor
literare, unde susținea că acestea și-au pierdut
vioiciunea, s-au osificat, ajungând să reprezin-
te doar grupuri minuscule de autori, formate
în jurul unor administrații matusalemice, că
seamănă cu niște cetăți în care se intră doar
pe sprânceană, că strălucesc prin monotonie
și prin servilismul semnatarilor față de șefii în
etern exercițiu, că practică o politică literară
flagrant discriminatoare și fără vreo legătură
cu scara reală de valori ș.a.m.d. E mai puțin
important dacă avea sau nu dreptate. Mai ales
că textul cu pricina nici nu păstra aceeași exi-
gență până la capăt, „protejând„pe față anu-
mite publicații socotite de top. Dar meritul
său incontestabil consta în aceea că ridicase o
chestiune semnalată tangential și de alții, ce
impunea o dezbatere cu... revistele pe masă.
Numai că n-a urmat nici o dezbatere, ci o exe-
cuție în toată regula. Au sărit ca arși șefii mai
tuturor organelor literare și toți acoliții lor, a
căror principală grijă a fost descalificarea cu
orice preț a bietului critic. Și corul nemulțu-
miților a decretat imediat că autorul blasfemi-
ei nici nu era atât de talentat pe cât se crezuse
până atunci, i-a pus în seamă tot soiul de frus-
trări și ambiții, inclusiv aceea de a fi neapărat
în centrul atenției, ba chiar i s-a bătut obrazul
pentru lipsa de recunoștință, căci revistele in-
criminate de el îl publicaseră ani de-a rândul,
făcându-i astfel un nume. Încât, la capătul ma-
sacrului, din reputatul critic orădean n-au mai
rămas nici fulgii. Cât privește starea revistelor
literare, ea a rămas și după acest episod ne-
schimbată.
■
18
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
Timpul sfârșitului
■ Christian Crăciun
Motto: Trecutul poartă în el
un indiciu secret prin care
se raportează la mântuire
Walter Benjamin
Vă propun câteva note despre chestiu-
nea timpului în vastul poem eminescian
Memento Mori. Am dedicat temei o car-
te întreagă (Ucronia eminesciană, prima ediție
Editura ICR, 2010). Sunt însă de adăugat multe
observații de detaliu care luminează altfel acest,
după părerea mea, cel mai important text liric
al poetului. Important exact din punct de vede-
re poetic, nu filozofic, nu amestecăm domeniile.
Eseul meu vrea să demonstreze teza că Memento
Mori este o escatologie lirică. Cea mai vastă și
profundă escatologie din literatura noastră. Deși
obsesia pentru sfârșit este evidentă chiar și la o
lectură superficială a poemului, în mod ciudat nu
știu ca el să fi fost citit astfel: ca un text asumat
escatologic. Am citit cândva o legendă hindusă
(poate Eminescu o știa, poate nu) care spune că
tot ce există, zeii și oamenii deopotrivă, sunt doar
vise ale lui Brahma. Când acesta se va trezi, toa-
te vor pieri, firește... „Căci vis al morții-eterne...”.
Efortul eminescian, cu care se deschide poemul,
de adormire a universului, de a scufunda totul în
marea somnului, a visului, nu are numai valoare
estetică (punctul de plecare al capodoperei anali-
tice a lui Negoițescu), ci și una să-i spun ontologi-
că. Poemul ține lumea în ființă, adormind-o. Între
momentul „Turma visurilor mele eu o pasc ca oi
de aur” și momentul „Și de-aceea beau păharul
poeziei înfocate/.../căci gândirile-s fantome, când
viața este vis” se desfășoară întreagă taina inte-
rogativă a istoriei. Această simetrie constructivă
închide poemul, fără de timp. „Timpul trebuie cu
necesitate să se închidă” (Agamben). În studiul ci-
tat am analizat însă și o disimetrie înalt semnifica-
tivă în construcția textului: poemul se încheie cu
o „apocalipsă”, dar nu începe cu o „geneză” cum
există câteva splendide în opera poetului. Geneza
Claudiu Țugui
Hafen
este substituită de amintita scufundare în oniric.
Coborâre care trebuie astfel percepută, sugerea-
ză poetul, exact ca o naștere prin reverie a lumii.
Arhitectura aceasta a poemului, asimetrică, apa-
rent carentă, ne sugerează că există o structură
mult mai complicată a timpului interior al poe-
mului: a. linia simplă, ascendentă și apoi coborâ-
toare, a „istoriei” este doar unul dintre timpurile
poetice, imediat vizibil, conținut în b. timpul -
imagine care se închide în c. timpul escatonului.
Romantismul high eminescian luminează aceas-
tă retragere (figura retragerii atât de prezentă în
poem) din realitate. Eminescu, trăitor într-o vizi-
une romantică a esteticului, cum ar fi spus aproa-
pe contemporanul său Kierkegaard, vedea „solu-
ția escatologică” sub forma Lumii scrise dintru
începuturi, a eului care abandonează lupta realu-
lui, pentru a se scufunda în poezie. Moartea moa-
re odată cu moartea timpului și această enormă
ars poetica a repetatei (și vanei) încercări umane
de a aboli timpul este, astfel, o epopee, o thanato-
mahie fără sorți de izbândă.
Să ne amintim rapid: avem de-a face cu o
panoramă (a deșertăciunilor) a istoriei umani-
tății sub semnul sfârșitului ciclic al civilizațiilor.
Astfel prezentat, poemul ar fi numai convențio-
nal - didactic, o ilustrare a filozofiei lui Corsi e
Ricorsi. De unde, atunci, senzația evidentă de
forță, de noutate? Proiectul eminescian este cu
totul altceva decât o „legendă a secolelor”, o versi-
ficare a marșului triumfal al Istoriei ca hegeliană
împlinire a Spiritului universal. Un prim răspuns
la întrebarea precedentă ar fi: din impactul ima-
ginarului care construiește tabloul. Lipsește din
poem tocmai „istoria” în forma ei convențională,
evenimențială, petrecută în timp. Căci poemul
vrea imposibilul: să privească timpul din afara
timpului, ucronic. Din punctul de vedere esca-
tologic. Este și ceea ce îl salvează de ilustrativis-
mul didacticist. „Vreme uitată” numește Ispirescu
acest mod al timpului. Un subtil oximoron, de
fapt, asupra căruia s-ar putea glosa mult. Vreme
Claudiu Țugui	Museum
uitată de timp, așa cum unii foarte bătrâni spun
că i-a uitat moartea. Iar poetul se uită înapoi, spre
originea mereu repetată. Istoria, în ciuda numelor
de civilizații, înșirate „ca mărgelele pe ață”, nu este
primadona acestui text, rolul îi revine Poeziei.
Exact în mutarea accentului decisiv de la istorie la
poezie stă importanța textului axial al lumii emi-
nesciene care este Panorama. Prezența insidioasă
a sfârșitului în tot ceea ce construiește omul este
dynamisul, interogația centrală („viermele vre-
milor roade-n noi”), „skepsisul” ideatic. Poezia
apare ca împlinire în interiorul acestui sfârșit,
depășindu-l. Împlinire prin renunțare („Nu-mi
mai chinui cugetarea cu’ntrebări nedeslegate”).
Eminescu a construit o estetică a timpului. În
sens etimologic, adică o hiperactivare a simțuri-
lor pentru a simți timpul. Ce splendoare: să simți
cum îmbătrânește timpul: „timpul mort și-ntinde
trupul și devine veșnicie”. O senzație precum „ca
s-auzi cum iarba crește” corespunde cu „mai su-
na-vei dulce corn...”. Senzații specifice acelui timp
al sfârșitului, escatologic. Sunt Indicii ale timpului
netimp pe care l-am numit ucronic. Percepem aici
sunetul unui prezent care se prelungește indefi-
nit în interiorul timpului fără limită și îl închide.
Un timp înghițit de timp. Folosesc în analiza mea
perspectiva teologico-filozofică asupra timpului
din excepționalul eseu al lui Giorgio Agamben,
Timpul care rămâne. Text fundamental pen-
tru înțelegerea complexității timpului escatolo-
gic. Or, acesta este timpul despre care dă seama
Panorama. Unul dintre termenii cheie asupra că-
rora glosează filozoful italian: recapitulare, se po-
trivește perfect poemului de față, care recapitulea-
ză (vertiginos, spune Agamben) istoria pentru a o
pro-iecta spre revelația poetică finală a oniricului
poetic. O recapitulare a istoriei în sensul pe care
Agamben îl dă termenului. Întregul textului emi-
nescian se bazează în cele din urmă pe un refuz.
Refuzul timpului real, cel care distruge, cronos;
„beau păharul poeziei” este armătura poeziei
(timpul kairos). „Timpul final este sfârșitul tim-
pului. Sfârșitul este de-săvârșirea, împlinirea, căci
ordinea timpului a fost depășită” (Jacob Taubes,
Escatologia Occidentală). Memento Mori trebuie
citit, oarecum, dinspre sfârșit spre început. Pentru
că astfel se luminează atât sensul curgerii pe care-l
caută cu obstinație poetul, cât și interogația relu-
ată de la capăt odată cu fiecare ciclu civilizațional:
de ce se prăbușesc?
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
19
o
„Mesianismul nu este sfârșitul timpului, ci
timpul sfârșitului” concentrează Agamben într-o
formulare fără rest această structură absolut nouă
a timpului. Este ceea ce descoperă Eminescu la
sfârșitul fiecărui eon civilizațional. „Timpul care
mai rămâne între timp și sfârșitul lui” (Agamben).
Un „rest” de timp în care, în poemul nostru, se
strecoară poezia. Un continuu, indestructibil, un
mereu prezent timp al sfârșitului. Căci nu se poa-
te ieși din timp, - pentru că o civilizație nu poate
construi un sfârșit al timpului, ci este, în întregul
ei, care are un corp istoric și de imagini, timp, un
timp al sfârșitului. Care se străvede prin cosmi-
ca stingere finală întru abolirea interogației ca-
uzale („Nu-mi mai chinui cugetarea cu’ntrebări
nedeslegate/Să citesc din cartea lumii semne, ce
mai nu le-am scris”). Imaginea (totul se resoar-
be în imagine, poemul are o luxurianță unică a
imaginalului) este acauzală și prin asta intrată în
timpul dezvăluirii apocaliptice. „Nu este vorba
că trecutul își aruncă lumina asupra prezentului,
sau că prezentul își aruncă lumina asupra trecu-
tului; imaginea este mai degrabă acel ceva în care
trecutul converge cu prezentul într-o constelație.
În vreme ce relația dintre atunci și acum este pur
temporală (continuă) relația trecutului cu pre-
zentul este dialectică în salturi” (Agamben) Atrag
atenția asupra cuvântului constelație folosit aici de
filozoful italian. Universul nu este bidimensional,
nici timpul, cum am sugerat. Nu există un singur
sens al timpului (timpul vectorial, unidirecțio-
nal) sau un timp circular, cu o eternă revenire la
origini (soluție ce pare a fi cea „eminesciană” dar
cred că numai la o lectură destul de superficială).
Timpul intuit creator de poetul nostru este mult
mai complex, cum am încercat să sugerez. Sunt,
de fapt, mai multe fluxuri de timp, conținute unul
într-altul, curgând în sensuri diferite și cu viteze
diferite. „Încrustate” însă în imagini - civilizați-
ile sunt constelații de imagini - ca întrupări ale
splendorii efemere, obligatoriu efemere. „Odată
cu cercetarea originilor, crește lipsa lor de impor-
tanță: în timp ce realitatea imediată, împrejurul
și interiorul nostru, începe să prezinte încetul cu
încetul culori și frumuseți și enigme și bogății im-
portante, la care omenirea de altădată nu putea
nici măcar visa” (Nietzsche, Aurora §44) Ce ne
spune fragmentul lui Nietzsche? Despre un mo-
ment al dezvăluirii, un prezent a-temporal care
este fix timpul revelației splendorii. Cercetarea
istoriei ca șir de Imagini am analizat-o în lucra-
rea amintită sub deslușirea conceptuală a terme-
nului folosit de Henry Corbin: imaginal. Termen
care desemnează, în gândirea arabă, un univers
intermediar între planul real și planul divin, în
care imaginile își au o existență perfect motivată.
Ele nu sunt simple născociri arbitrare ale minții
noastre înfierbântate. În felul acesta pot fi înțelese
două dintre caracteristicile esențiale ale univer-
sului imaginar din poem: hipertrofia senzorială,
„văzul enorm” și repetitivitatea - marile civilizații
sunt caracterizate printr-un set de imagini în fond
identice: vegetația uriașă, plutirea, peștera, luna,
femininul, îndepărtarea de sacru, desemantizarea
Semnului etc.
Într-o hermeneutică atentă amplul text apare
scandat în patru momente, desemnate prin ver-
be, gesturi lirice, care dau reperele de orientare.
a. „Turma visurilor mele eu le pasc...”; b. „Uriașa
roată-a vremei înnapoi eu o întorc”; c. Să citesc
din cartea lumii semne...” și d. „Și de-aceea beau
păharul poeziei înfocate”. Altfel spus, acest itine-
rariu desemnează intrarea în oniric (a), drumul
spre sfârșit, ca descifrare a semnelor indicatoare
Claudiu Țugui	În mișcare
(civilizațiile) (b,c) și extincția în focul poeziei (d).
Oniricul permite accesul la origini, istoria însă nu
se derulează în sens retrograd, ajuns în imagina-
rul punct zero, poetul eliberează roata și, situat
în afara rotației, urmărește spectacolul curgerii
Istoriei, încercând să perceapă Sensul. Să obser-
văm și superbia înalt romantică, faustică, cu care
poetul se situează în afara timpului. Cum este
posibil? Prin prima acțiune: cea a întoarcerii roții
(la rigoare, poemul putea începe și de aici, dar ar
fi pierdut ecoul cu finalul și, mai ales, ar fi stabi-
lit lucrurile într-un singur timp, cel al revoltei).
Așa, poetul a ales, perfect coerent în arhitectura
ansamblului, să înceapă cu gestul regresiei oniri-
ce. Ceva rămâne totuși după incendiul stingerii
finale: totul se dizolvă în poezie. „Timpul apare
când eternitatea originii s-a pierdut, iar ordinea
lumii a căzut în puterea morții./.../Timpul este
prințul morții, așa cum eternitatea este prințul
vieții /.../Ca să învingă timpul, eternitatea trebuie
să apară în locul temporal al istoriei. Istoria este
locul în care se intersectează substanța timpului
și substanța eternității, moartea și viața”. (Jacob
Taubes, Escatologia occidentală) Fiecare civilizație
din Memento Mori vrea să instituie o „blocare” a
timpului, să se termine timpul odată cu ea. Sau ea
odată cu timpul. Vană iluzie, mereu și mereu re-
luată. „Istoria este planul în care se intersectează
Dumnezeu și lumea” (Taubes). „Dumnezeu”, tra-
dus în poem, - gnosticismul, intimus al filozofiei
eminesciene - prin „principiul răului”, principiul
distrugerii, se manifestă astfel în istorie. „În es-
catologie memoria reprezintă acel principiu care
luptă împotriva timpului în numele eternității”
(Taubes). Memoria este liantul, ceea ce face po-
sibilă căutarea unei „legi” care să guverneze creș-
terea și descreșterea civilizațiilor. Iar această lege
are un singur nume: deșertăciune.
Fiecăreia dintre aceste civilizații i se înfățișează
ca țel perfecțiunea. Fiecăreia i se pare că a atins-o.
Ceea ce se dovedește, din perspectiva istoriei, un
van hybris. Pare că hybrisul este, de fapt, însuși
gândul acestei perfecțiuni. Chiar el provoacă (de)
căderea! Moartea. E o piatră de poticnire: tim-
pul nu se termină cu moartea, nici a individului,
nici a civilizațiilor, nici a universului. Metafizic,
Panorama deșertăciunilor vine firește direct din
Ecleziast, așa cum fusese el decantat secole de-a
rândul într-o sensibilitate populară mioritică.
Dar este rafinată de sensibilitatea și profunzimea
gândului filozofic eminescian. M-a intrigat, în
descifrarea poemului, o evidență: poetic vorbind,
civilizațiile nu sunt deosebite între ele, poetul nu
pare preocupat să marcheze o diferență specifică,
ci doar genul proxim: moartea. În cartea amintită
am folosit doar o explicație destul de evidentă, la
nivelul „revenirii lui același”, dar asta nu mi se pare
acum suficient; am enumerat fugar mai sus câteva
elemente comune tuturor eonilor civilizaționali.
Poetic este neliniștitor, pare o lipsă de imaginație
să reiei la fiecare ciclu civilizațional aceleași me-
tafore, fără minim efort de a le varia. Explicația
am găsit-o, și doar o enunț aici, ea având nevoie
de o mult mai amplă dezvoltare, citind cărțile lui
Horia Roman Patapievici despre Paradis. Și așa
am observat că fiecare civilizație din Memento
Mori aproximează paradisul. Asta explică sufi-
cient de ce fiecare dintre spațiile descrise, fie că
este vorba de Grecia, Asia, Roma sau Dacia, este
prezentat riguros ca un spațiu paradisiac. Care
nu poate fi decât identic cu el însuși. Poemul
este o căutare a Paradisului, șirul civilizațiilor aș
spune că tinde asimptotic spre Paradis. Care, în
termeni de cronologie se numește Escaton. Este
un paradis terestru, nu unic, ci mereu aproximat
de un orgoliu creator inerent creației. În celebrul
său Fragment IX din Despre conceptul de istorie,
Walter Benjamin descrie Îngerul Istoriei, cel pic-
tat de Paul Klee sub numele de Angelus Novus:
„Chipul său este întors spre trecut. Ceea ce noi
percepem ca pe un lanț de întâmplări pentru el
este o singură catastrofă, care îngrămădește neîn-
cetat dărâmături peste dărâmături și i le azvârlă la
picioare. /.../Dar dinspre Rai se iscă o furtună și
vântul îi bate în aripi atât de puternic, încât nu le
mai poate apropia. Furtuna îl împinge cu o forță
irezistibilă spre viitorul spre care stă cu spatele,
în vreme ce în fața sa mormanul de dărâmături
crește concomitent, până la cer. Această furtună
noi o numim progres”. Nu este frapantă asemă-
narea acestui tablou cu cel din Memento Mori?
Nu stă Eminescu, „de veghe la roata istoriei”, cum
s-a spus, cu fața întoarsă spre ruinele trecutului și
împins de furtuna poeziei spre in-imaginatul său
viitor? Și nu este el atât de neîncrezător în vântul
progresului?
■
20
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
filosofie
De la meditația speculativă
la rațiunea speculativă
■ Alexandru Surdu
Procedura prin care se exercită Speculațiunea
este meditația, cu ajutorul căreia Aceasta,
concepută ca un fel de „mișcare” a minții
(est speculatio motus mentis), de înaintare până la
depășirea Intelectului și a Rațiunii, ajunge în sta-
rea de extază prin care se poate realiza unitatea cu
Dumnezeu (unio mistica).
Meditația mistică transcendentă, deoarece
Divinitatea Creștină este transcendentă, a fost
și mai este practicată de către monahii de la
Muntele Athos. Se pare că întemeietorul a fost
Ioan Scărarul, autorul lucrării Scara Raiului, care
sugerează și ea o „mișcare” de ridicare, de elevare
a Sufletului spre Transcendență și Supersistență
(hyperousia, cum îi spunea Dionisie Pseudo-
Areopagitul). Părintele Dumitru Stăniloaie
considera că isihasmul era practicat și în Țările
Românești începând din secolul al XIV-lea și,
după Acad. Răzvan Theodorescu, chiar mai di-
nainte, având însă la călugării athoniți o vechi-
me apreciabilă, cel puțin după scrierile rămase,
din secolele VI și VII. Pe baza acestora poate fi
elaborată un fel de „schemă” a meditației tran-
scendente care se dovedește însă asemănătoare
cu „schema” meditației transcendentale orien-
tale. Ambele sunt meditații mistice. Dar, și după
caracterizarea lui Hegel, misticul este echivalent
ca semnificație cu Speculativul. Adică presupune
depășirea Intelectului și a Rațiunii, sugerând une-
ori că depășește și gândirea în genere, dar nefiind
altceva decât „mișcarea” acesteia către propria
sa desăvârșire, de la reproducerea catoptronică
până la reunirea cu Sine. Și reprezintă încerca-
rea gândirii speculative de a pătrunde pe terenul
Transcendenței sau al Transcendentalității, în care
domnește principiul coincidenței opușilor, al sche-
melor dialectico-speculative binare, triadice, ca la
Cusanus, dar și tetradice și pentadice.
Meditațiile mistice sunt metode de exercitare
ale gândirii speculative, dar există și alte tipuri de
meditație: artistice, științifice, filosofice și chiar
politice. Au existat și acestea în tot cursul isto-
riei, dar n-au fost conștientizate. În filosofie, de
exemplu, termenul de „meditație” apare abia la
Descartes (Meditationes de prima philosophia).
„Mi-am descătușat azi mintea de toate grijile, zice
Descartes în traducerea lui Constantin Noica, mi-
am pregătit un răgaz sigur, mă retrag singur, voi fi
în sfârșit de-a binelea liber pentru a începe în chip
serios acea obștească răsturnare a părerilor mele”.
„Voi închide acum ochii, îmi voi astupa urechile,
voi îndepărta toate simțurile...” și așa mai departe.
Cu alte cuvinte, Descartes vorbește despre „sta-
rea de liniște” (hesychia) sau de pace (habitatio
in pace), despre claustrare, despre concentrare...
adică despre fazele meditației, despre pregătirea
pentru „ridicarea” pe „treptele desăvârșirii” că-
tre Dumnezeu (Transcendență) și către Suflet
(Transcendentalitate) și către întregul Univers de
aici, de dincolo și de dincoace de noi, către do-
meniile „coincidenței contrariilor”, ale dialecticii
speculative.
Dezvoltarea științelor și a tehnicii moderne,
ca și a mișcărilor social-politice și antireligioase
din secolul al XVIII-lea au determinat apariția
materialismului și a pragmatismului, principial, a
dominației Intelectului și a Rațiunii în defavoarea
Speculațiunii. Și, astfel, cel puțin în țările occiden-
tale, Teologia speculativă este înlocuită treptat cu
Teologia rațională al cărui domeniu de studiu este
Divinitatea, pentru Suflet însă apare Psihologia
rațională, iar pentru Univers sau pentru Lume,
Cosmologia sau Ontologia, tot raționale amân-
două. Într-o oarecare măsură mai dăinuie însă în
lumea orientală Mistica speculativă cu cele două
tipuri de meditație.
Dumnezeu, Sufletul și Lumea erau însă dome-
nii de studiu ale teologiei și ale filosofiei, ale me-
tafizicii în accepție aristotelică, de două milenii și
acumulaseră date bazate nu numai pe Rațiune, ci
și pe Intelect, chiar dacă ele nu erau prea bine de-
limitate, dar foarte multe dintre aceste date erau
obținute prin Speculațiune și purtau cu sine toată
încărcătura dialecticii speculative. Or, toate aces-
tea și altele care ar mai putea fi adăugate, consi-
dera Immanuel Kant, nu mai sunt tolerabile, căci
ele, dialectice fiind, de tipul coincidenței opuși-
lor, încalcă principiile gândirii corecte, redusă
însă numai la Intelect și la Rațiune, pe care Kant
a și încercat să le distingă. Acestea sunt motivele
care l-au condus la elaborarea celebrei Critici a
Rațiunii pure. Mai exact, este vorba despre „Critica
Rațiunii pure speculative” (Kritik der reinen spe-
kulativen Vernunft), despre critica aplicării, a uti-
lizării sau a folosirii (Gebrauch) speculative sau
constitutive a Rațiunii. Prin această utilizare a
Rațiunii se poate ajunge la obiecte sau la concepte
despre aceste obiecte independente de orice expe-
riență posibilă, la Idei. Acestea, utilizate regulativ,
pot fi considerate ca idealuri demne de urmat,
dar care nu există ca atare. Speculativ, Rațiunea,
care produce astfel de Idei, când le constituie ca
obiecte transcendente, ajunge la contradicții,
Claudiu Țugui	The art
Alexandru Surdu
antinomii sau paralogisme. Cele mai importante
Idei speculative sunt despre: Dumnezeu, Suflet și
Lume (Univers). Acestea sunt considerate ca și
când (als ob) ar exista realmente (constitutiv, spe-
culativ), cu toate că nu pot fi obiecte ale nici unei
experiențe posibile. Prin urmare Rațiunea, pentru
a nu deveni speculativă, trebuie să nu depășească
limitele oricărei experiențe posibile (die Grenzen
aller moglicher Erfahrung), căci în afara acestora
nu este pentru noi nimic decât spațiul gol fu r uns
nichts als leerer Raum ist).
Altfel spus, Kant a surprins dome-
niul Speculațiunii, Transcendența și
Transcendentalitatea, cât și specificul dialectic al
acestora, dar l-a considerat inacceptabil, ca rezul-
tat al Rațiunii speculative și nu al unei facultăți
a gândirii distincte de Intelect și de Rațiune. Cu
toate acestea, el însuși a procedat adesea dialecti-
co-speculativ, tetradic și triadic.
Făcând abstracție de scrierile sale din tinere-
țe, în care elaborează ipoteze cosmice pornind de
la presupunerea unor forțe cu acțiuni antitetice
(atracție și respingere), adoptarea celor două ta-
bele cu împărțirea tetradică a judecăților și a cate-
goriilor în grupe triadice amintește de concepția
argumentativ tetradică a Sf. Tomas de Aquino,
iar în privința triadelor îl amintește pe Cusanus.
Dar, în plus, a constituit chiar punctul de plecare
al viitoarelor scheme dialectico-triadice adoptate
de reprezentanții idealismului speculativ german,
triadele fiind plasate în domeniul categorial filo-
sofic, adică la nivelul superior de clasificare arbo-
rescentă a genurilor. „Există, zice Kant, un număr
egal de categorii în fiecare clasă [din cele patru],
anume trei, ceea ce dă de asemenea de gândit, fi-
indcă altfel toată diviziunea a priori prin concepte
trebuie să fie o dihotomie. La aceasta se mai adau-
gă faptul că a treia categorie rezultă în fiecare cla-
să din unirea celei de-a doua cu cea dintâi. Astfel,
totalitatea nu este „altceva decât pluralitatea con-
siderată ca unitate...”. Or, toate acestea sunt ca-
zuri flagrante de coincidentia oppositorum. Facem
abstracție de faptul că atât tetrada cât și triadele,
chiar în tabelul judecăților, de la care se pornește,
corespund numai aproximativ clasificării corecte
a tipurilor de judecăți.
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
21
Provocarea Sofisticii (II)
■ Viorel Igna
Claudiu Țugui	Fărcașele
Cine sunt acești „filosofi”, noii medici ai
Cetății și cum poate fi construită puterea
lor terapeutică ? Este vorba, în mod evi-
dent, de un grup de conducători non-trasima-
cheani căruia îi sunt dedicate Cărțile de la a II-a
până la a V-a ale dialogului Republica. Socrate ne
spune următoarele:
„Dacă filosofii nu vor domni în cetăți, ori cei
ce sunt numiți acum regi și stăpâni nu vor filo-
sofa autentic și adecvat, și dacă acestea două, pu-
terea politică și filosofia, n-ar ajunge să coincidă,
și dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă
spre vreuna din ele, dar nu spre cealaltă, nu vor fi
oprite să procedeze astfel, și nu va începe să con-
tenească relele, dragă Glaucon, pentru cetăți și
neamul omenesc, și care în această orânduire pe
care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreo-
dată posibilă, spre a vedea lumina Soarelui.”
(Republica, 473 c-d)
Cetatea matură, comentează M. Vegetti, „este
o cetate bolnavă, plină de lux și de adepții pleo-
nexiei, ce dispune totuși de un grup de condu-
cători politico-militari. Ar trebui să se lucreze la
o selecție și la o refacere morală și educativă a
lor. Trebuie subliniat, scrie Vegetti, că acest im-
personal da devine în discursul acesta un noi,
indicând interlocutorii dialogului, care constru-
iesc prin cuvinte noua Cetate, dar așa cum vom
vedea, acest da și acest noi, constituie ele înșile o
problemă, dacă se încearcă trecerea de la discurs
la proiectul politic, de la „cuvinte” la „fapte”: su-
biectul selecției și al reeducării nu poate fi decât
polis-ul însuși, deoarece este bolnavul care trebuie
să-și formeze proprii medici. Urmărind ordinea
discursului platonic, educația noului grup al gu-
vernului trebuie să fie, conform tradiției grecești,
pe de o parte pregătirea atletică menită să asigure
armonia corpurilor, chiar cu funcție premilita-
ră, pe de altă parte, o educație literară și muzi-
cală, pentru modelarea sufletului. Era vorba în
mod sigur de o poezie și de o muzică inspirate
din acele atitudini pe care Platon le-a considerat
periculoase în măsură să suscite pasiuni care să
destabileze eul și destinate, în schimb, să propună
comportamente edificante și virtuoase. În sfârșit
o serie de teste de tip moral și intelectual trebuie
să constituie grupul guvernamental, din indivizi
dotați din punct de vedere intelectual, cărora le va
fi încredințată misiunea de însănătoșire și repu-
nerea societății pe baze noi.”1 Grupul filosofic de
Guvern trebuia deci să dispună, după Platon, în
ordine crescătoare de o cunoaștere a intereselor
generale ale comunității, unită deciziei morale de
a se pune în slujba lor, a cunoașterii normelor ide-
ale de justiție, obiective și neschimbătoare, care
trebuie să reglementeze conduitele publice și pri-
vate, prin trimitere la un singur criteriu și prin-
cipiu de valoare, ideea de Bine. Doctrina elitistă
a lui Platon, în condițiile date, era motivată de o
situație de fapt, aceea a necesității unei schimbări
radicale, care însă pentru Platon a rămas în zona
utopiei. Ceea ce face diferența între acest discurs
utopic, despre o Cetate ideală și discursul sofiș-
tilor despre știință, despre justiție, dreptate, po-
litică și despre aceeași filosofie nu este adevărul
adevărat, ci adevărata lor reciproprietate retorică
care se exercită în contexte extreme, ca acelea ale
politicii, al tribunalelor, al disputelor științifice și
filosofice. Cuvintele persuasive ne pot face să cre-
dem, că putem face orice rațiunea dorește. În ce
privește finalitățile etice ale persuasiunii, ele sunt
încredințate, conform lui Gorgias, sensului de
„responsabilitate” al retorului.
Protagoras din Abdera, un alt sofist de sea-
mă, nu pare să fi fost din punct de vedere teore-
tic mai radical decât Gorgias, dar în mod sigur
capabil de o influență intelectuală, după Platon,
chiar mai periculoasă. Dincolo de interpretările
platonice, de la el ne-au rămas numai puține rân-
duri, printre care acelea care par să fi fost teza lui
principală: „omul este măsura tuturor lucrurilor,
a celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt
pentru că nu sunt” (DK B1). Sensul acestei enig-
matice afirmații poate fi astfel interpretată (chiar
și pe baza analizei pe care Platon ne-a propus-o
în Theaitetos): există o lume externă, dar fiecare
subiect este un judecător inapelabil al calității
lucrurilor din care face parte, așa cum îi apar lui
dulci sau amare frumoase sau brute, drepte sau
nedrepte; de el depinde judecata dacă un lucru
este x sau y sau non x sau non y. Este vorba, cu alte
cuvinte, de principiul hermeneuticii contempora-
ne conform căruia nu există fapte, ci numai in-
terpretări. „Din acest principiu , scrie M. Vegetti,
urmează anumite importante interpretări de or-
din epistemologic și mai ales etico-politice. În ce
privește primele, orice afirmație, întrucât descrie
o percepție sau o analiză subiectivă, este adevăra-
tă, deoarece nu se poate pune problema adevăru-
lui discursului ca o corespondență a sa cu starea
lucrurilor.”2 În plan etico-politic, omul măsură se
transformă într-o identitate colectivă: avem astfel
un obiect multiplu, noi, al cetății sau al majorită-
ții adunării, ca și criteriu al definitiv al valorilor
publice. De aceea, „ceea ce orice Cetate decide ca
fiind drept și frumos, (același lucru este și pentru
locuitorii ei), deoarece o consideră astfel.”(Thea-
it.167 c); și Platon comentează astfel în dialogul
(Theaitetos, 167 c): „doctrinele lui Protagoras
pentru lucrurile juste, morale și imorale, susțin că
niciuna din ele posedă în realitate propria esen-
ță obiectivă, dar care devine adevărată odată ce
a decis opinia colectivă, atunci când este făcută
afirmația și pentru tot timpul cât este susținută.”.
Protagoras nu s-a oprit însă la acest rezultat al re-
lativismului extrem al adevărului și valorilor; „ și
la el dimensiunea pragmatică a limbajului a jucat
un rol central. Nu este posibil să facem o diferență
între opiniile „adevărate” și „false” sau între cele
folositoare și nefolositoare pentru un individ sau
o comunitate, în ordinea intereselor lor individu-
ale sau colective ( Theait.167, a-c).
Nihilismul gorgian și relativismul protagoreic,
conclude M. Vegetti, înseamnă pentru Platon o
formidabilă sfidă intelectuală. În planul cunoaș-
terii sofiștii s-au pus de acord cu susținerea im-
posibilității unei cunoașteri universal și obiectiv
valide, capabilă să descrie conform adevărului
starea lumii dincolo de credințele subiective. În
plan etico-politic ei abandonau normele justiției,
în fața arbitrariului deciziilor conflictuale a indi-
vizilor și grupurilor, negând existența unor crite-
rii autonome de referință, care să-i consimtă ana-
liza validității acestor decizii. „În prima Carte a
Republicii, scrie M. Vegetti, Platon îl face pe sofis-
tul Trasymacos să susțină o teză radical-relativistă
: dreptatea constă în faptul de a fi în conformitate
cu legea; dar legea este impusă de cine are puterea
s-o facă și de aceea este tot timpul în concordanță
cu dorința de conservare a puterii, justiția, deci,
constă în în a păstra unele avantaje pentru cei care
dețin sistemul de forță, și viceversa, în menținerea
sistemului de opresiune(Republica, I, 338c-339a).
Demersul filosofic a lui Platon a constat în mare
măsură în încercarea de a răspunde acestei provo-
cări, pentru a reconstrui condițiile de adevăr ale
cunoașterii și a obiectivității criteriilor de jude-
cată etico-politică. În definitiv ,scria Constantin
Noica3, de vreo două milenii și ceva nici un tip
de cetate ori de stat nu au ținut decât în fapt, pe
când anticul vrea să dureze o cetate care să țină
în drept, să aibă o consistență exemplară. În ce-
tățile și statele ce au supraviețuit, nu se poate citi
ce este dreptatea. Prea des, dacă nu întotdeauna,
dreptatea a fost a celui mai tare, după cum putea
vedea oricine. În clipa când Platon ia drept model
pentru zidirea lăuntrică a omului zidirea în veac
a statului, el trebuie să schimbe perspectiva și să
22
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
fabuleze organizat, adică să edifice în gol dar în
chip rațional.”
„Pentru a răspunde provocării sofiste , scrie M.
Vegetti, era nevoie, după Platon, de consolidarea
limbajului, refăcând raportarea sa la realitate, și
cu aceasta garantarea condițiilor de posibilitate
ale discursului adevărat, dincolo de fluctuațiile
opiniilor abandonate efectelor retorice ale persu-
asiunii. Așa cum a scris Hannah Arendt, pentru
Platon „persuasiunea nu este opusul dominației
prin intermediul violenței, ci este numai o altă for-
mă de a sa”; mai bine s-o substituim cu cea pe care
H. Arendt însăși a numit-o „tirania adevărului”.
Dar pentru aceasta era necesar nici mai mult, nici
mai puțin, decât de construcția unei noi concepții
a realității, adică a unei noi ontologii antiheracli-
teene, deci bazată pe stabilitatea ființei și nu pe
fluxul mișcării, și de aceea conform decisivei co-
nexiuni stabilite în „Theaitetos” între mobilitatea
heracliteană și epistemologia lui Protagoras, de
factură antiprotagoreică și antirelativistică.”4
Exigența raportării referimentului lingvistic la
realitate și deci a ripristinării unei dimensiuni ve-
getative a limbajului însuși este de o particulară
importanță în câmpul valorilor publice și private,
ca frumosul, binele și dreptatea, deci al eticii, al
politicii, care a fost terenul de alegere al relativis-
mului protagoreic (Cratilos, 439c-440c).
Dacă limbajul și cunoașterea trebuie să fie sta-
bile și adevărate, deci salvate de nisipurile mișcă-
toare ale nihilismului și relativismului, este nevoie
să existe o referire reală în aceeași măsură stabilă
și nemișcătoare, adică pusă de o parte de nihilis-
mul heraclitean, așa cum scria Platon în (Timaios,
29 b c).
„Ființa este față de devenire în același raport în
care este adevărul față de credință”
( Timaios, 29b-c)
Chiar pe acest teren se naște ontologia idei-
lor, comentează M. Vegetti, destinată să-și asu-
me diverse configurații în contextele dialogice
dar constante în intenția de a garanta limbajului
și cunoașterii o referință obiectiv-stabilă și ne-
schimbătoare. Dacă conținutul limbajului se poa-
te schimba comform opiniilor subiective, ame-
nințarea relativismului sofistic nu este depășită.
„N-avem dubii, conclude M. Vegetti, că onto-
logia lui Platon, cel puțin în forma sa clasică în-
tre Phaidon și Republica diferită numai în cazul
prospectivei dinamice descrise în Sofistul ar fi o
ontologie după modelul geometric. Oricare ar fi
statutul ontologic al entităților matematice, o pro-
blemă care, în rest, aparține scolasticii platonice,
constituie un exemplu evident de obiecte dotate
cu proprietăți nesupuse schimbării, de autoiden-
titate, a convertibilității între un nume și o defini-
ție, proprietate pe care Platon o transferă ideilor,
ca având o caracteristică distinctă. Ele fac din en-
titățile matematice obiecte adevărate, în măsură
să transfere această caracteristică a discursului
descris aici. Acest aspect, care la rândul său este
transferat ideilor, se bazează pe strânsa unitate
platonică dintre ontologie și epistemologie, con-
form principiului stabilit în (Republica, 477a), a
conexiunii de ne- despărțit între pantelos și pan-
telos gnoston”5.
În ce privește raportul dintre metoda mate-
matică și găndirea dialectică, Cartea a VII-a a
Republicii arată în mod clar că procesul abstracți-
onist-idealizant propus de cunoștințele matemati-
ce constituie condiția necesară și suficientă pentru
accesul dialectic la cunoașterea eidetico-noetică.
Ea consimte să depășească paradoxul gnoseolo-
gic al cunoașterii entităților imateriale din partea
unui subiect încorporat, paradox care ar fi indicat
regresul anamnezic al unei cunoștințe precor-
porale a ideii. Este surprinzătoare din partea lui
Mario Vegetti această analiză, diferită de repre-
zentanții Școlii de la Tubingen, considerând calea
matematică înspre idei ca o alternativă non mito-
logică spre reminiscență, care ar putea fi conside-
rată ca o reprezentare metaforică a înțelegerii ide-
ilor ca entități a priori transcendentale ale oricărei
cunoașteri posibile.
Existența unei ordini de valori ideale și posibi-
litatea cunoașterii lor sunt deci pentru Platon iz-
vorul legitim al aspirației filosofilor la conducerea
statului, care este formulată în celebra teză a celui
de-al „treilea val”:
„Deoarece filosofii sunt în stare să perceapă
ceea ce rămâne la fel, egal cu sine, iar cei ce nu pot
așa ceva, ci își arată puterea minții doar în cazul
lucrurilor multiple, sunt fără constanță și rătăci-
tori, care dintre aceste două categorii trebuie să
conducă în cetate?
Cum am putea exprima aceasta?
Aceia dintre ei, am zis eu, care ar apărea în sta-
re să păzească legile și îndeletnicirile Cetății, aceia
trebuie puși paznici.
Oare ți se pare că se deosebesc de orbi, aceia
care sunt cu adevărat lipsiți de cunoașterea fie-
cărui lucru care este. Acești oameni n-au niciun
model luminos în suflet, ei fiind incapabili ca,
precum pictorii, când și-ar aținti ochii către mo-
delul întru totul adevărat și s-ar duce într-acolo și
s- ar uita la el cât se poate de exact, să întocmească
legile de aici (din Cetate) , ce privesc frumosul,
dreptul, și binele, dacă ele trebuie întocmite, iar
pe cele existente deja, păzindu-le, să le păstrze”.
(Republica,VI, 484 c-d )6
Cu această ultimă mișcare, scrie M. Vegetti,
Platon își putea celebra victoria teoretică asupra
sofiștilor care, așa cum am spus la început, el i-a
interiorizat și absorbit în gândirea sa, până la a
face din ei un fel de obsesie filosofică și politică.
Această victorie a presupus un sistem complex
de bază care mergea de la limbaj la ontologie și
la epistemologie și de la el se întorcea la folosirea
Claudiu Țugui	The girl
pragmatică, etică și politică a limbajului însuși.7
Așa cum a scris Alain Badiou, comentează M.
Vegetti, acest sistem teoretic de protejare față de
provocarea sofisticii avea uneori efecte hiperbo-
lice, care mergea chiar până dincolo de spiritul
autentic al platonismului: în sine însuși o filosofie
deschisă, critică, dialogică, în ultimă instanță o
filosofie socratică. Frica pentru mobilismul hera-
clitean și relativismul protagoreic duceau la riscul
nașterii unor rezultate pe care le putem defini de
tip „egiptean” în cultură și în politică, adică la o
dorință de imobilitate în planul muzicii, a teatru-
lui, a construcției cetății ideale. Paralel, împotri-
va individualismului „omului măsură” dădeau
naștere în filosofia lui Platon la forme excesive
de organicism social, de anulare a individului în
totalitatea comunitară așa cum a scris Aristotel
în Cartea a II-a a Politicii. Dacă sunt umbre de
totalitarism în filosofia lui Platon (și pentru a le
distinge nu era necesar să se cadă în exagerările
lui Karl Popper) și ele, rezultat al efectului sofis-
ticii, în maniera excesului reacțiilor imunitare,
care la un moment pot să fie patologice. În ultimă
instanță, arta înfrângerii sofisticii a însemnat pen-
tru însăși filosofia lui Platon un preț foarte ridicat.
Dar sensul mareției intelectuale a acestei filosofii
a Divinului Platon rezidă în excepționala capaci-
tate de a configura un adversar de un înalt nivel
teoretic și să se confrunte cu el într-un dialog
consistent și curajos, în care putem recunoaște
actul de naștere al tradiției filosofice occidentale.
Note
1	Vegetti M., La citta malata e i suoi medici, în
Platone,I, Mondadori,Milano 2008, pp. 842-862
2	Vegetti M.,op cit ., p.254
3	Noica Constantin, Cuvânt prevenitor la dialogul
Republica,în Platon, Opere,V, Ed. Șt. și Encicl.,Buc.,p.11
4 Op cit.,p. 255
5	op.cit. p.257
6 Platon , Republica, în Opre, V, pp.276-277
7 Vegetti M., op.cit.,p.259
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
23
social
Pandaemonium
■ Serena Piccoli
Balcon italian în carantină, stînga și dreapta sus - steagurile Italiei și României
De la 11.40 la 15.40 în fiecare zi soarele
se așterne fericit peste cei 7 metri de pe
terasa apartamentului meu din Padova
(Veneto, Italia de Nord). De mai multe săp-
tămâni mă așez în acest interval pe șezlongul
meu, carantină la soare, ne-a rămas doar asta,
nouă, norocoșilor care nu suntem nici intubați
într-un spital, nici nu muncim pe secție. Este
dezarmant - ca într-o glumă sfidătoare de copii
- faptul că există o mare parte a populației aca-
să, nefăcând nimic și o alta care se masacrează
cu munca, până la 12 ore pe zi, cu pacienți co-
nectați la tuburile de oxigen - unii tineri și fără
patologii evidente - și morți care ies cu sutele
în camioanele militare spre alte orașe, deoarece
la Bergamo cimitirele nu mai au locuri libere.
De pe terasa mea simt doar dragostea de pri-
mavară a două turturele și a unei mierle care
apleacă ciocul și ciripește întrebându-mă unde
suntem plecați cu toții. Uneori, la prânz, de la o
fereastră iese cu volumul dat tare imnul Italiei.
Îmi închipui că această persoană e asemenea
clopotarului de demult, mândru de rolul său
oficial -scandează ora centrală a zilei revi-
gorând populația, precum soldatul care sună
goarna în luptă. Apoi sunt cei care din balcon
atârnă steagul Italiei și pancartele cu „totul va
fi bine”.
În balconul din fața mea este un cuplu de
greci sosiți cu puțin înainte de apariția coro-
navirusului. Ea vorbește tare, 20 de ore din 24,
în fiecare zi, el tace mereu. După părerea mea
doar carantina îi mai ține împreună. Vecinii
mei sarzi fumează și vorbesc la telefon în bal-
conul lor. Regretă Sardinia, o grădină cu vedere
la mare. Acum au priveliște doar asupra acestei
scriitoare care încearcă să înțeleagă ce anume
îi spune mierla. El, înalt, robust, și exagerat de
păros, vorbește cu vocea profundă a basului de
operă, care - negăsind alte zgomote care să-i stea
în cale - răsună prin tot cartierul: „Trimite-mi
mirtul că l-am terminat! Cum să nu poți merge
la poștă? Mergi, mirtul este indispensabil pen-
tru mine! Și trimite-mi și o sticlă de limoncello,
din ăla din care faci tu. Ce?!? Cum adică l-ai
băut pe tot împreună cu Giovanni?”
Mari tragedii pe balcoanele Italiei!
Mă aplec în afară și mă întorc către stânga,
unde este Rosella, sarda pensionară, în trenin-
gul ei roz shocking, udă plantele ce atârnă pe
balustrada balconului. „Salut Serena! Ai văzut
ce flori frumoase am?” „Da, felicitări! Ai grijă
Rosella, rezistăm, da?” „Da, da rezist. Am pus
câțiva cartofi în oală ca să-mi gătesc gnocchi.
Mă înveselesc!” Rosella stă în trening pentru că
noi, restricționații în casă, ne împărțim în două
categorii: cei mereu în pijama, deoarece noap-
tea nu se mai diferențiază de zi, și cei în trening.
Eu, păstrând o anumită demnitate, am trenin-
gul de duminică („pentru sărbătoare”, ziceau
bunicile de pe vremuri!) și pe cel de toate zilele,
nu că asta ar schimba ceva în săptămâna mea,
dar așa, ca să fac pe frumoasa. Am pus această
fundamentală întrebare Giorgiei Monti, draga
mea prietenă poetă și mi-a răspuns cu obișnu-
ita ei încruntare de Romagna: „Eu rezist lenei!
Mă trezesc dimineața, mă dezbrac de pijama și-
mi pun treningul ca și cum ar fi o normală zi
de duminică prin casă, atunci când nu merg la
muncă”. După cum vedeți, Poetele susțin curen-
tul filozofic al treningului! Această informație
era esențială, trebuia să v-o dau!
Italienii în carantină se împart în alte două
categorii: cei care mănâncă și atât, trăiesc între
pat și canapea, și cei care născocesc feluri ciuda-
te de a face activitate motorie. Ca prietenul meu
Graziano, care a scos vechea cyclette din anii
80, prăfuită și decolorată, și a pus-o în grădină
printre măslini, așa pedalează și se bronzează,
imaginându-și că aleargă pe dealurile Romei.
Apoi aceia care fac 40 de minute de exerciții, pi-
cioare/brațe/umeri/gât, astfel încât imediat ce
se va termina carantina vor fi pregătiți pentru
Olimpiadele din 2021. Și apoi sunt eu, cea care
aproape zilnic îmi prepar ciocolată caldă, cum
nici iarna nu fac. Până și la 25 de grade, cum
a fost săptămânile trecute! Lapte și ciocolată,
două lucruri deosebit de alinătoare! Cu cana în
mână mă încrucișez cu Giovanna, pensionară,
pe balconul ei întinde rufe: „Serena, ce spui tu
de situația asta?” - „Giovanna, știi, da?, nu poți
ieși ca să faci cumpărături în fiecare zi și când
mergi, doar la magazinul cel mai aproape de
casa ta”. I se albește fața, se holbează, nu respiră
timp de trei lungi secunde și apoi pronunță ver-
dictul ei definitiv: „O să murim cu toții”. Amin
și așa va fi!
Între timp, pe Facebook, multe persoane și-
au dat întâlnire la o oră exactă și au aplaudat
din balcoane întreg personalul medical și pa-
ramedical. Altele - tot din balcoane - au cân-
tat la tobe, flaut, trompetă, pianine și chiar și
la capacele de oale. Ce mai, în Italia pe terase și
balcoane se desfășoară o mare activitate în ulti-
mul timp! Ochiul meu pică pe Facebook, unde
are loc ultima controversă a poeților și a auto-
rilor de teatru italieni. „Nu trebuie să se scrie
texte despre coronavirus! Nu trebuie să se scrie
poezie despre acestă perioadă”. Dar de ce? Mă
întreb eu. De ce nu? Se întreabă atâția alți au-
tori ca și mine. Un Poet, un scriitor scrie despre
orice, mai ales despre prezent, ca să liniștească,
să risipească îndoielile, să provoace la reflecta-
re. De ce această închidere a priori, acest dis-
preț pentru cei - mulți - care scriu literatură
despre această perioadă nenorocită? Din feri-
cire mă salvează Pierina, o doamnă octogenară,
care a ieșit în grădina ca să ajusteze măslinul
cel mare. „Bună, Serena, ce timpuri! Nici măcar
pe vremea războiului nu ne mergea așa de rău.
Cel puțin sirenele ne avertizau de bombe, tră-
iai normal, apoi când sunau sirenele fugeai să
te ascunzi. Dar acum? Cum vedem dușmanul?
Când știm dacă atacă? Și unde ne refugiem?”
Eu tac și ea strânge ramurile îndoind spatele
cum nici una de douăzeci de ani nu reușește.
În același timp, pe rețelele sociale, italienii
- care în vremuri normale sunt antrenori de
fotbal - se descoperă cu toții virusologi. Câte
unul are teoria sa personală despre cum s-a răs-
pândit virusul (vina extratereștrilor, a america-
nilor, a economiștilor nemți invidioși, vina su-
pelor chinezești etc...), altul face măști în casă,
ca pe chiloții de lână pe care îi confecționa bu-
nica (cu aceeași protecție ca a acestora), altul își
pune un batic până la nas de parcă-i banditul
din anii 800 în timpul goanei după aur, altul
duce câinele să facă pipi chiar dacă nu mai are
nicio picătură în vezică, tot purtându-l afară
cu scuza să își dezmorțească picioarele. În tot
acest pandaemonium, atunci când draga mea
prietenă Ani mi-a cerut să descriu situația din
Italia - începută după jumătatea lui februarie
- m-am gândit la ceea ce fac mereu cu textele
mele teatrale: să dau voce cui n-o are. Și ast-
fel, în tot acest trafic de activitate pe balcoane,
am telefonat unor cunoștințe/prietene, din re-
giunile cele mai lovite de urgență (Lombardia,
Emilia-Romagna și Veneto), care desfășoară
munci extrem de riscante.
Barbara, femeie de serviciu în
birourile Primăriei, Forli (Emilia-
Romagna)
În aceste zile, în plus față de obișnuita cură-
țenie, este cerută igienizarea birourilor publice.
Am curățat, în clădirea INPS (Casa de Pensii)
de 6 etaje, 12 persoane, unele cu mască, altele
nu, uneori o dădeam jos pentru că nu puteam
să respir și transpiram mult. Fiecare dintre noi
avea câte un birou eliberat de personal și cu apă
24
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
și clor am spălat suprafețe, tastaturi, ecrane,
mese de scris, fotolii, ferestre, lămpi, mânere,
lifturi, telefoane, timp de 6 ore neîntrerupt.
Pentru curățenia normală nu suntem obligați
să purtăm mască, doar mănuși. Acum este trist
pentru că ne salutăm de la depărtare și între
noi, colegii. Atunci când ne schimbăm de ha-
ine, unul stă afară, intrăm în vestiar pe rând,
ne vorbim de la distanță, ne chinuim să rela-
ționăm. Ne îngrijorează faptul că unii nu au de
lucru, alții așteaptă ajutoare sociale, dacă vor fi,
de la guvern. Este de plătit chiria, sau împru-
mutul în bancă. Nu știm cum o să facem. Una
dintre noi locuiește singură, alta are soțul fără
loc de muncă, etc.
Din birourile pe care le curăț, văd piețele, au
pus cordoane în fața băncilor, chiar dacă în jur
nu mai este nimeni în ultimul timp, barurile
sunt închise, parcurile îngrădite. Gândul meu e
la după, toate aceste firme închise și micile ma-
gazine care deja se chinuie cum se vor descurca
apoi? Toate aceste greutăți se vor răsfrânge asu-
pra tuturor, sperăm să fim ajutați.
Când sunt acasă curăț mai des acum, citesc,
grădinăresc, aranjez lucrurile, așa cum nu fac
de obicei. Și sunt atentă. Când beau apă din sti-
clă, îmi scot mănușile, beau, spăl sticla, îmi spăl
din nou mâinile, nu sunt anxioasă dar am mai
multă grijă. Am pus alcool în distribuitorul de
săpun de mâini pentru că dezinfectează, doar
ca să fiu liniștită. Giovanni, soțul meu, găteș-
te, face cumpărăturile, spală obloanele și apoi,
după ce am terminat de curățat totul, ce vom
face acasă? Deja am tăiat crengile prunului, am
scos buruienile, am aranjat salvia care este me-
reu prea mare. Sâmbăta trecută am mâncat îm-
preună, toată familia, cealaltă duminică grătar
și cafea, puțină distracție în grădină și chiar și
două certuri, pentru că să stai în casă împreu-
nă e dificil. Am pus pe masă în grădină cola,
vin, omletă cu varză, salată de roșii, porumb și
capere, ouă cu bacon, focaccia făcută de mine,
salam, brânză și măsline. Trebuie să ne revigo-
răm, nu?
Emma - operatoare socio-medicală,
într-o mică structură privată,
Brescia (Lombardia).
Noi nu suntem eroi, nu ne simțim recom-
pensați după 12 ore pe secție. Ne este teamă.
Mor în fața noastră pacienții din cauza coro-
navirusului. Ni se spune că deși avem fața la 15
cm față de pacientul rezultat pozitiv, e suficient
să avem masca chirurgicală și suntem în sigu-
ranță, dar asta nu ne face eroi. Ne fac contracte
pe termen limitat, așa putem decide eventual
să întrerupem munca înainte de termen, dar
doar din cauză justificată. Lipsa materialelor
sanitare, morți suspecte, carantina care nu se
ține, nu sunt considerate cauze justificate în
vremurile lui covid-19. Și deci, dacă ne este fri-
că și am vrea să reziliem contractul de muncă,
ce ne pune viața în pericol, trebuie să avem în
vedere concedierea cu toate consecințele care
urmează. Și nu suntem eroi. Suntem tratați rău,
exploatați, trimiși la măcel, fără măcar justa
recompensă economică. Și dacă ne este teamă
și nu vrem să murim, și am vrea să evităm 12
ore de tură, expuși riscului, cei din ierarhia su-
perioară ne spun că suntem josnici și lași. Dar
faceți voi munca asta! Ultimul meu salariu net
este de 1.037 euro, în Italia, la ora actuală. Care
dintre voi, pentru această sumă, și pentru faima
Serena Piccoli, Padova
de erou, ar vrea să lucreze azi într-o secție me-
dicală privată?
Roberta - poștaș, Verona (Veneto)
A murit un poștaș.
Am citit comentarii ale unor persoane în-
furiate care ne jigneau pentru că nu primeau
pachetul de la Amazon cu husa telefonului.
Persoane care spun că ar trebui să ne fie rușine,
că merităm să fim concediați.
Și între timp mai moare un poștaș.
Sunt trei poștași din Bergamo, primii morți
la locul de muncă din cauza virusului, în afara
mediului sanitar. Ultimul s-a îmbolnavit brusc,
a distribuit scrisori până în ultima clipă. Mulți
poștași au chiar și acum febră mare. Noi stăm
în contact cu lumea, putem foarte ușor să ne
contaminăm cu virusul și să-l transmitem ra-
pid. Suntem considerați „serviciu esențial” și
asta mă înfurie, aș vrea doar să mi se explice
ce însemnă „esențial”! Ar trebui închise toate
unitățile de Poștă, deoarece sunt lucruri pe care
lumea poate să nu le facă, trebuie să stea toți
acasă ca să ne protejăm pe noi și pe ei!
Martina - asistentă medicală în
spital statal, regiunea Bergamo
(Lombardia)
Gânduri, mușchi, lacrimi, presiune, lipsă: to-
tul este absorbit în vârtejul suprarealist. Zilnic
se schimbă gândul principal, astăzi îmi e teamă
pentru că dacă noaptea trecută nu am luat vi-
rusul înseamnă că am fost binecuvântată. Învăț
ceea ce nu știu, găsesc ceea ce n-am mai avut,
bunicii tranchilizați care dau jos totul de pe ei
și mă iau drept soția lor, mi-am scris numele pe
viziera bonetei, așa măcar vor ști cum mă nu-
mesc. Este îngrozitor să fii întrebată: „Este loc
și pentru mine? Sunt unul dintre cei destinați să
moară, Martina?”
Între timp mă răfuiesc cu căștile și cu echi-
pamentele - pe care le văd pentru prima dată
- trebuie să-mi amintesc cine este de ventilat
și cine nu. Eu, eu care am muncit zeci de ani în
secția de pediatrie, eu mutată de urgență aici
să pun canule verzi în venele bătrânilor. Mi-e
foarte greu să văd persoanele care se umplu de
oxigen din tuburi și știu că mâine nu le voi mai
regăsi acolo. Sunt ture când într-o singură sec-
ție salut pentru ultima dată șase persoane deo-
dată. Mă afectează cumplit să primesc întreba-
rea: „Martina, poți să dai un sărut din partea
mea nepoților mei la telefon? Dar apoi...apoi o
să mă mai trezesc?”
Este o tragedie lentă și fulgerătoare. E hoa-
ță! Ne fură demnitatea! Este o perioadă care ne
pătrunde și ne taie respirația. Și muncești fără
să respiri. Și nu bei apă și nu mergi la baie, de-
oarece faptul de a ne scoate echipamentul de
protecție ne face frică. Recunosc că mi-e frică.
Aici nu mai este loc, au fost ocupate și paturi-
le pregătite în sala operatorie și în ambulatorii,
5 etaje toate ocupate de cei rezultați pozitivi
la covid-19. Nu mi-e teamă de muncă, nici de
oboseală, nici de mutarea din pediatrie, ci mi-e
teamă de relaționarea cu moartea din cauza lip-
sei posibilității de vindecare, a lipsei materiale-
lor și a locurilor. Apoi le aud pe colegele mele
care au copii că le este teamă să nu ducă virusul
acasă, din cauza asta multe dintre ele au trimis
familia în altă parte sau au plecat ele din casă.
Acest lucru le face foarte triste, pentru că nu
reușesc să aibă grijă de copii și li se pare că îi
abandonează astfel. Virusul acesta este de o mie
de ori mai rău decât credeam la început! Eu nu
am copii, în schimb am devenit ipohondră. Mă
doare în gât și mă controlez imediat, simt că am
febră, o măsor și nu am, tușesc și mă gândesc că
am răcit ieșind cu părul ud. În realitate fac pe
mine - scrie chiar așa, Serena - fac pe mine de
frică. Îți citesc un mesaj sosit de la o colegă de la
118 (numărul pentru urgențe): „Ieri am muncit
12 ore consecutiv, telefoanele din ce în ce mai
numeroase, toți întreabă despre cei dragi aflați
în terapie intensivă și niciuna dintre colege nu
are posibilitatea de acces.”
Oamenii încep să se certe și să-și facă rău
din cauza conviețuirii forțate, se îndoapă cu
medicamente și cad în stare de inconștiență.
În grădini, toți se ocupă cu grădinăritul, chiar
și cei ce au mult peste 90 de ani, deși le-a fost
interzis să iasă din casă, cad și își rup degete-
le, mâinile, picioarele. Strângem din dinți, vom
ieși din situația asta mai puternici și vom po-
vesti nepoților noștri precum povestea bunica
mea despre război! E adevărat, nu este ca înain-
te, este o perioadă care lasă urme. Uneori plâng
și nu reușesc să înțeleg ceea ce simt. Când sunt
acasă observ că fac curățenie mai mult, pentru
că-mi spun că dacă voi ajunge să fiu interna-
tă nu vreau să las lenjeria intimă murdară în
mașina de spălat, sau firele de păianjen pe pe-
reți. Nu reușesc să citesc, mă uit în gol și mă
gândesc la cuvintele pacienților, la momentul
în care controlez fișele ca să văd dacă a fost ci-
neva transferat sau a murit. Nu știu ce aș face
dacă aș putea să ies din casă. Cred că aș merge
afară să respir. Dar acum mă simt bine în casă,
mi-e teamă să ies din carapacea mea. Mi-e tea-
mă pentru că nu există arme, este doar moarte
nedreaptă peste tot. Mi-e greu să vorbesc des-
pre situația asta. Vorbesc doar cu foarte puține
persoane. Ție îți spun, pentru că te stimez de
mulți ani, îmi place cum scrii și mă faci să râd,
chiar și în momentele astea oribile. M-ai făcut
să râd cu descrierile activităților italienilor pe
balcoane. Și eu am cântat la chitară pe balconul
meu, mi-a prins bine. Auzeam o muzicuță, chi-
tare, baterie, flaut, trompete.
Sper ca aceste cuvinte să folosească și citi-
torilor Revistei Tribuna. Mă înfurie că multă
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
25
o
lume încă nu înțelege, aș vrea să-i duc prin spi-
tale ca să vadă situația suprarealistă, infernul
lui Dante. Faptul de a fi extenuat derivă de la
munca în condiții precare, să ne apropiem de
pacient cere mult timp de echipare și dezechi-
pare de fiecare dată. Acest lucru presupune să
ai mai multe lucruri de făcut, dar, în consecință,
și mai puține contacte personale cu pacienții,
care atunci cand sunt treji, sunt singuri, doar
cu zgomotul din casca de ventilație și obligați
să stea într-o anumită poziție. Epuizarea noas-
tră crește când vedem eforturile anulate de
comportamentul celor de afară. Unii se arată
curajoși, dar prea mulți nu respectă regulile de
precauție. Dorm singură, nu stau aproape de
ceilalți pe canapea, nu sărut persoana pe care
o iubesc, din teama de a nu transmite virusul,
după care văd că există oameni iresponsabili
care merg la prieteni ca să mănânce pizza! Mă
înfurie, deoarece astfel ia amploare tragedia. E
cumplit să-l ții de mână și să încerci să potolești
neliniștea celui care-i conștient și întreabă dacă
e pe moarte și să știi că toate acestea nu se vor
sfârși până ce afară nu vor fi cu toții responsa-
bili. Cei care sunt la terapie intensivă, conști-
enți, pot folosi telefonul ca să vadă fotografii și
să trimită mesaje, dar nu pot să vorbească, cea
mai mică mișcare le creează probleme. Chiar și
efortul de a lua o gură de apă le poate întrerupe
ventilația.
Ne numesc eroi. Sunt erou dacă mă sacrific,
dar eu am ales să fac această muncă și nu dau
înapoi. Însă nu uitați să respectați viața pacien-
ților și a celor care lucrează cu ei! Serena, am
apreciat mult faptul că ai dat voce operatorilor
socio-medicali, o categorie fundamentală și
care riscă. Solidarietatea între colegi este uri-
așă, chiar și între cei care nu s-au mai întâlnit
până acum, acest lucru ne face puternici, ne
susținem împreună. Guvernul a emis un anunț,
se caută 300 de medici voluntari fără plată, doar
rambursarea cheltuielilor, au răspuns 8000. Opt
mii. Printre care medici la pensie. Iată, încă o
dată spun, nu aș schimba munca mea cu nimic
altceva!
Claudiu Țugui	Turnul
Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă să nu
reușesc să dau demnitate bolnavilor, să nu-i pot
ajuta în felul în care merită. Astăzi este foarte
greu de realizat acest lucru. În plus, este situația
de după, deoarece pentru fiecare persoană care
moare, există o familie, riscul ca unii dintre ei
să fi fost contaminați, dar este și un gol greu de
umplut pentru că lipsește momentul de rămas
bun, faptul de a fi lângă cel drag când moare...
Putem să cântăm Imnul Italiei sau al României,
să apărăm patria de cine o denigrează, să lău-
dăm frumusețile, dar acum trebuie să ne sal-
văm noi toți, deoarece nu salvează personalul
medical sau paramedical Italia și România,
ci toată lumea care colaborează ca să opreas-
că acest virus. China a reușit. Suntem noi atât
de prostănaci încât să nu reușim? Și trebuie să
ne amintim că lucrurile frumoase există, chiar
dacă par mici și neînsemnate, în comparație
cu ceea ce se întâmplă. Totuși există și eu nu
le pierd din vedere, mici ancore ca să rămân la
suprafață. Și mâine va fi posibil să fie mai bine
decât ieri, decât azi, în consecință: cu toată vi-
teza înainte!
Cu mesajul Martinei, emoționant și puter-
nic, eu, dragi cititori ai revistei Tribuna, vă
salut și vă urez multă sănătate! E acesta un
bun prilej ca să mulțumesc tuturor prieteni-
lor români, care în această lună m-au invadat
cu mesaje călduroase, în mod deosebit Ani
Bradea, Mircea Arman (cărora le mulțumesc
pentru munca lor la Revista Tribuna), Claudia
Albu, Maria Pal, Ion Cristofor, Ștefan Damian,
Adrian Lesenciuc. Vă las cu două dintre poe-
ziile pe care le scriu în carantină. Poezia ajută
mereu, atât pe cine o scrie, cât și pe cel care o
citește. Așa cum spune Lawrence Ferlinghetti,
care a împlinit 101 de ani pe 24 martie. „Poezia
este ultimul refugiu al omenirii în vremuri în-
tunecate”.
Padova, 26 martie 2020
Piazza Saffi, Forli, zi obișnuită în carantină
a IV-a zi de carantină
pentru Ani Bradea
(12 martie 2020)
răsunetul de clopot
funebru
la 7 dimineața
se prăbușește
peste vii și muribunzi
aflați la depărtare de mulți kilometri și de apă
nimeni nu mișcă
nimeni nu respiră
aud doar inima accelerată a vecinei
aș vrea să ies
din gândurile mele
în care ea scrie scrisori călăului
cere să aibă mai multe săruturi și pași mai puțin
greoi
să se întoarcă să mai stea - în curând
pe dealurile din Romagna
aici, pe câmpiile periate
unde grădini de trandafiri roșii - cutezători
îmbrățișează vița de vie
cu armonie
a-IX-a zi de carantină
Martinei, asistent medical
(17 martie 2020)
mi-a intrat o Mierlă într-un ochi
în goana de la Bergamo
prea multă stridența sicrielor nocturne
prea mult fum în cuptoarele crematorii
droghează traiectoriile zborului
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
■
21
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
juridic
Despre mandat
■ Ioana Dragoste
Nu sunt puține cazurile în care mai multe
situații egale ca importanță și urgență să
impună nu doar atenția cât și prezența
noastră. Pentru a răspunde unor astfel de ipo-
teze, încă din dreptul roman a fost reglementat
contractul de mandat, definit în prezent ca fi-
ind contractul prin care o parte, numită man-
datar, se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte părți, numită
mandant.
Cunoscut încă din dreptul roman, contrac-
tul de mandat era esențialmente gratuit, având
la bază ideea de bunăvoință, admițându-se
treptat posibilitatea stabilirii unei remunerații,
concepție îmbrățișată și de actualul Cod civil,
care prevede că mandatul poate fi cu titlu gra-
tuit, când mandatarul nu primește o remunera-
ție pentru executarea contractului, sau cu titlu
oneros, când părțile au prevăzut o remunerație
pentru mandatar.
Cum reiese și din definiția contractului,
mandatarul este împuternicit să încheie unul
sau mai multe acte juridice cu o a treia per-
soană, străină față de înțelegerea părților, care
nu are cunoștință de existența unei împuter-
niciri. Pentru a proteja drepturile acestei din
urmă persoane, care, cu bună credință, își asu-
mă obligațiile și prefigurează dobândirea unor
drepturi pe urma încheierii actului juridic,
a fost stipulată posibilitatea terțului de a cere
mandatarului să facă dovada puterii de repre-
zentare. Împuternicirea pentru reprezentare
sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată
se numește procură, care în realizarea scopului
amintit va conține actul juridic care urmează a
fi încheiat, un contract de vânzare, un contract
de locațiune sau un contract de depozit, fixând
elementele esențiale ale acestuia, în cazul vân-
zării, bunul care urmează a fi vândut și prețul.
Contractul de mandat se încheie de regulă
prin simplul acord de voință al părților, nefiind
necesar îndeplinirea unei alte formalități. Sunt
Claudiu Țugui
Reichtum
însă numeroase situații în care pentru actul care
urmează a fi încheiat legea stipulează condiția
formei autentice, caz în care și contractul de
mandat se impune a fi încheiat în formă auten-
tică, de exemplu, autentificat de notarul public.
Această cerință decurge din caracterul ac-
cesoriu al contractului de mandat în raport
cu actul juridic care urmează a fi încheiat.
Prin împuternicirea mandatarului să încheie
un anumit act juridic, mandantul își exprimă
consimțământul nu doar în sensul conferirii
unei împuterniciri ci chiar pentru încheierea
actului juridic pentru care a fost dată împuter-
nicirea, mandatarul substituind doar prezența
fizică a mandantului, neputând suplini chiar
consimțământul acestuia din urmă, respectiv
nu poate consimți în mod unilateral la înche-
ierea unui act juridic în numele mandatului.
Împuternicirea dată pentru încheierea unui
contract de vânzare a unui imobil se impune
să respecte forma autentică, în temeiul acestei
procuri autentice, mandatarul va încheia cu
terțul vânzător, sau cumpărător, după caz, con-
tractul de vânzare. Nerespectarea formei atrage
consecințele printre cele mai severe: atât con-
tractul de mandat, cât și contractul de vânza-
re vor fi lovite de nulitate, fiind desființate cu
efect retroactiv, considerate a nu fi existat nici-
odată, vânzătorul fiind ținut să restituie prețul,
iar cumpărătorul bunul primit. Astfel, forma se
dovedește a nu fi una fără fond.
Contractul de mandat încheiat în mod vala-
bil obligă mandatarul să respecte limite stabi-
lite de mandant, neputând schimba elemente
ale actului juridic care urmează a fi încheiat,
cum ar fi prețul unui contract de vânzare sau
perioada de timp pentru care se închiriază un
apartament.
Prerogativele mandatarului diferă după cum
mandatul este unul general, în care mandatarul
este împuternicit de mandatul plecat pentru o
perioadă de timp în străinătate să se îngrijească
de bunurile sale rămase în țară, în temeiul că-
ruia se pot încheia doar acte de administrare,
cum ar fi închirierea pentru o perioadă scurtă
de timp a acelui imobil, și de conservare, re-
spectiv efectuarea unor reparații urgente, care
nu suportă amânare și în lipsa cărora bunul ar
suferi deteriorări importante. Mandatul special
este contractul în care se prevede în mod expres
actul juridic care urmează a fi încheiat. Având
în vedere importanța actelor de dispoziție, cum
ar fi vânzarea, încheierea unui contract de ipo-
tecă sau constituirea unui drept de uzufruct,
acestea pot fi încheiate de mandatar doar în
temeiul unei împuterniciri exprese, respectiv a
unui mandat special.
Împuternicirea acordată pentru încheierea
unui act juridic se întinde și asupra tuturor
actelor materiale sau juridice necesare pentru
încheierea acestuia, cum ar fi obținerea unui
extras de carte funciară, obținerea anumitor
autorizații sau îndeplinirea unor formalități.
Îndeplinirea obligației asumate de mandatar
presupune ca acesta a încheiat actul juridic pen-
tru care a fost împuternicit, punându-se astfel
întrebarea care este modul în care acest act ju-
ridic își va produce efectele și care vor fi părțile
ținute la executarea obligațiilor decurgând din
acesta, respectiv pe cine va putea urmări vân-
zătorul pentru plata prețului: pe mandatar, pe
mandant sau pe oricare dintre aceștia ?
Răspunsul presupune să avem în vedere fap-
tul că în ipoteza dată, au fost încheiate în mod
valabil două acte juridice, respectiv două con-
tracte: contractul de mandat și un contract de
vânzare.
Contractul de mandat, încheiat între manda-
tar și mandant produce efecte juridice doar în-
tre aceste părți, obligând mandatarul să încheie
actul juridic pentru care a fost împuternicit, la
încheierea acestui act, acționând în numele și
pe seama mandatarului, iar nu în nume pro-
priu, urmărind să își asume obligații și să do-
bândească drepturi pentru mandat și nu pentru
sine. Astfel, chiar dacă la încheierea unui con-
tract de vânzare participă mandatarul și o terță
persoană, părțile contractului de vânzare vor fi
mandatul și terțul, aceștia din urmă fiind ținuți
să execute acest contract, respectiv plata prețu-
lui, sau predarea bunului va putea fi cerută doar
de la mandant și nu de la mandatar, care este
străin de contractul încheiat.
Desigur, în ipoteza în care mandatarul a pri-
mit prețul de la terț, acesta este obligat să remi-
tă mandantului prețul primit. Această obligație
subzistă, chiar și în ipoteza în care ce a primit
nu era datorat mandantului. De exemplu, un
cumpărător, entuziasmat de bunul dobândit,
plătește din eroare o sumă mai mare decât pre-
țul convenit, înmânând mandatarului suma
de 1500 euro, în loc de 1000 euro. Soluția își
are justificare în faptul că, așa cum am arătat,
contractul de vânzare încheiat de mandatar
produce efecte între mandant și terț, iar acesta
din urmă, va putea exercita o eventuală acțiu-
ne pentru înapoierea sumei plătite din eroare,
doar împotriva mandantului.
De asemenea, în cazul în care mandatarul
a primit în urma încheierii actului juridic un
bun, care urmează a fi predat mandantului,
acesta are obligația de a conserva bunul primit,
să îl mențină în starea în care a fost primit, fe-
rindu-l de pieire sau deteriorări.
Obligația mandatarului este de regulă una de
mijloace, acesta fiind ținut să depună diligențele
’ O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
27
o
necesare în vederea încheierii actului juridic,
răspunderea acestuia neputând fi angajată în
cazul în care, deși a depus toate diligențele ne-
cesare nu a găsit un cumpărător pentru bunul
cu a cărei vânzare a fost împuternicit.
Răspunderea acestuia va putea fi angajată,
fiind ținut să repare prejudiciul cauzat man-
dantului pentru dol sau culpă simplă, respec-
tiv atunci când cauzează în mod intenționat
un prejudiciu, cum ar fi ipoteza în care în mod
voit înstrăinează bunul pe un preț derizoriu,
precum și în ipoteza în care înstrăinarea în
schimbul unui preț derizoriu este rezultatul
neglijenței, a faptului că nu a verificat prețul
practicat în acel loc. În același sens, mandatarul
va fi ținut să răspundă, dacă în urma încheierii
actului juridic a primit un bun care urmează a
fi predat mandatarului, însă bunul este pierdut
sau distrus din neglijența acestuia.
Așa cum am arătat, procura dată mandata-
rului pentru încheierea unui contract de vân-
zare, conține de regulă bunul care urmează a fi
vândut și prețul, mandatarul având o libertate
în alegerea partenerului contractual. În această
ipoteză, dacă cumpărătorul ales de mandatar
nu își îndeplinește obligația de a plăti prețul,
mandatatul nu poate solicita plata prețului de la
mandatar, decât în cazul în care dovedește că, la
momentul încheierii contractului, mandatarul
cunoștea faptul că cumpărătorul nu are resur-
sele financiare de a plăti prețul.
Odată încheiat actul juridic pentru care a
fost acordată împuternicirea, mandatarul și-a
îndeplinit obligația asumată, revenind man-
dantului obligația de a plăti remunerația, astfel
cum a fost stabilită de părți.
De asemenea, dacă în executarea contractu-
lui de mandat, mandatarul a efectuat anumite
cheltuieli, cum ar fi cele necesare obținerii unor
autorizații, cheltuieli de deplasare, mandantul
va fi ținut să restituie mandatarului cheltuielile
rezonabile efectuate. Obligația de restituire este
limitată de caracterul rezonabil al cheltuielilor,
care se apreciază în raport cu actul juridic care
urmează a fi încheiat, precum și în raport cu
actele de executare întreprinse de mandatar.
Mandantul care a împuternicit mandatarul să
îi vândă autoturismul la o piață organizată, nu
va fi ținut să restituie mandatarului cheltuielile
aferente unui prânz în cuantum de 100 euro.
De regulă, contractul de mandat, încheiat în
mod valabil, produce efecte pentru trei ani de
zile, cu excepția cazului în care părțile au stabi-
lit un alt termen. Acest aspect prezintă utilitate
practică, întrucât, în lipsa ajungerii la un acord
cu un eventual cumpărător al bunului pe care
mandatarul a fost împuternicit să îl vândă, nu se
impune acordarea unei noi împuterniciri, pro-
cura anterioară continuând să producă efecte.
Efectele contractului de mandat pot înceta
înainte de împlinirea termenului stabilit de păr-
ți, în cazul în care este revocat de mandant sau
mandatarul renunță la mandat.
Revocarea mandatului este o prerogativă care
aparține mandantului, semnificând retragerea
împuternicirii acordate. Revocarea mandatului
poate fi făcută oricând și poate fi expresă, în for-
mă scrisă sau verbală, precum și tacită, cum ar fi
împuternicirea acordată unui alt mandatar pen-
tru încheierea aceluiași act juridic.
Prin efectul revocării, contractul de mandat
nu mai produce efecte începând cu data revo-
cării, însă, rămâne valabil pentru perioada an-
terioară revocării, mandantul nefiind liberat de
îndeplinirea obligațiilor asumate față de manda-
tar pentru perioada de timp în care contractul a
produs efecte. Acesta va fi ținut să restituie man-
datarului eventualele cheltuieli angajate pentru
executarea contractului
Legea nu obligă mandantul care retrage îm-
puternicirea să justifice manifestarea de voință
sau să îndeplinească anumite formalități, pre-
cum nu sunt prevăzute condiții sau ipoteze că-
rora revocarea sa le fie circumscrisă. Cu toate
acestea, mandantul nu poate acționa în mod dis-
creționar, fiind ținut să repare orice prejudiciu
cauzat mandatarului prin revocarea nejustificată
sau intempestivă a mandatului.
Mandatarul, nefiind cel care acordă împuter-
nicirea, nu are prerogativa de a revoca mandatul,
acesta poate însă renunța la mandat, având obli-
gația de a notifica în acest sens mandantul.
La fel ca în cazul revocării, renunțarea la
mandat semnifică încetarea producerii efec-
telor acestui contract, însă doar pentru viitor,
mandantul fiind ținut să plătească mandatarului
remunerația pentru actele încheiate pe seama
mandantului anterior renunțării.
Nici în cazul renunțării la mandat nu sunt pre-
văzute condiții speciale în care poate interveni
Claudiu Țugui
Pe bulevard
manifestarea de voință a mandatarului, acesta
din urmă fiind ținut să acționeze cu diligență în
exercitarea acestui drept, întrucât, dacă renun-
țarea a produs mandantului un prejudiciu, va fi
obligat la repararea acestuia.
În cazul în care mandatul a încetat, respectiv
a fost retras sau a fost revocat, iar între acest mo-
ment și momentul informării celeilalte păți con-
tractante au fost încheiate acte juridice sau au
fost efectuate alte operațiuni în vederea încheie-
rii actului juridic proiectat, acestea își păstrează
valabilitatea.
Pornind de la ideea de încredere care funda-
mentează acordarea împuternicirii, în cazul în
care intervine decesul mandatarului, moștenito-
rii acestuia au nu doar obligația de a informa de
îndată mandantul, dar și obligația de a continua
executarea mandatului, întârzierea acestuia riscă
să pună în pericol interesele mandantului.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
însemnări din
Mancha
Interpretări,
interpretări...
■ Mircea Moț
Triumful talentului, triumful interpretărilor!
Poemul eminescian Luceafărul a avut
parte de interpretări deosebit de origi-
nale și de profunde, pe care nu este cazul să
le menționez aici și acum. Mă opresc doar la
„interpretarea” ironică a lui G. Călinescu de la
jumătatea anilor 50, conform căreia Hyperion
ar fi un tânăr proletar îndrăgostit de o fată bur-
gheză, mare păcat în epocă, fapt ce-l obligă pe
tânărul dornic să se căsătorească cu fata să cea-
ră aprobarea responsabilului de grupă sindica-
lă, nimeni altul decât Demiurgos.
Nu a scăpat nici Caragiale de niște lecturi
neadecvate. Referindu-se la schița 25 de mi-
nute, Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către
Titu Maiorescu, considera: „Caragiale ar tre-
bui oprit, în interesul reputației sale de scrii-
tor, de a publica fleacuri”( Duiliu Zamfirescu
și Titu Maiorescu în scrisori, Cu un cuvânt de
introducere de Emanoil Bucuța, București,
Casa Școalelor, f.a., p. 73.).Să nu uităm repli-
ca pe care umoristul George Ranetti i-a dat-o
lui Caragiale la apariția Momentelor: „Nu
Momente, maestre, ci Monumente trebuia să
botezi dumneata admirabilul volum, căci fie-
care din paginile lui e un monument de spi-
rit de observație, de spirit sadea, de perfec-
țiune artistică”. Dar despre proza scurtă a lui
Caragiale mai putem citi pe ici, pe colo, că
marele și profundul autor critică în proza sa
educația proastă primită de copii în familiile
burgheze. Și secolul este al XXI-lea!
Să nu uit! Pe la mijlocul anilor 50, Eminescu
era acceptat parțial, fără Odă(în metru antic)
și alte poeme, dar Pe lângă plopii fără soț nu
supăra deloc epoca. Insistând asupra semnifi-
cațiilor titlului, comentatorii se întrebau de ce
sunt la domnul nostru Eminescu Mihai plopii
fără de soț. Nu știu dacă în vreun manual, dar
într-o foaie literară sigur s-a afirmat că poezia
eminesciană critică indirect regimul burghe-
zo-moșieresc, acela care a defrișat nemilos pă-
durile patriei noastre!
Atunci când le vorbește elevilor despre
Ion Creangă, profesorul de limba și literatu-
ra română pomenește, nu se poate altfel, și de
Punguța cu doi bani.La începutul activității
mele de profesor, un coleg, subtil, nevoie mare,
le-a cerut elevilor să motiveze de ce punguța
din celebra poveste este cu doi bani! Chiar așa,
de ce o fi avut oare vestita punguță doar doi ba-
ni?De ce nu trei? De ce nu mai mulți? Gândul
te duce la expresia „de doi bani”, fără valoare,
ceea ce accentuează lăcomia ieșită din comun
a boierului. Nici vorbă! Dascălul de limba și
literatura română a fost categoric: un ban re-
prezintă binele, celălalt, răul! Vai de mine, pe
ce te bazași? Că pe domnul Umberto Eco nici
într-un caz!
Este binecunoscut începutul(era să scriu,
vai, „incipitul”, pentru a fi în pas cu moda)
poeziei lui Octavian Goga, Casa noastră: „Trei
pruni frățâni, ce stau să moară/Își scutur creas-
ta lor bolnavă”. Elev fiind, nu am acordat prea
mare atenție celor trei pruni, frățâni cum erau
ei, căci nici textul, mai ales, nu mă încuraja.
Profesorul nostru, fie în veci numele lui bi-
necuvântat, insista asupra ideii de boală și de
declin.ceea ce este adevărat! In schimb, un cri-
tic, format în anii 50, încerca să ne convingă că
prin cei trei pruni, frățâni, firește, poetul face
referire la cele trei provincii româneșți cuprin-
se de tristețe și tânjind după unire. Pe ce te ba-
zezi? ( vorba silișteanului).
Am avut eu însumi fericita ocazie să ascult
comentariul unei distinse profesoare la poezia
lui Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri. Cu versuri-
le: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc”.
După cum o cunoșteam, mă temeam ca nu
cumva comentatoarea să folosească versurile
ca fericit pretext pentru o campanie împotri-
va fumatului, lucru inutil de altfel câtă vreme,
după cum se știe, tinerii nu prea apelează la
ciubuc. Nici vorbă! În schimb, a susținut că
versurile omagiază lupta de pe vremuri, în co-
dru( care-i frate cu românul, nu-i așa? ) a hai-
ducilor, împotriva nedreptății sociale.Eu, care
mă gândeam la un timp având reflexe de mit și
baladă, de timp eroic, am tăcut mâlc.
În manualele școlare, se bucura de mare
cinste înainte de 1989 modesta piesă a lui
Alexandru Davilla, Vlaicu Vodă, pe care o
storceam din răsputeri de semnificații pentru
a face educația patriotică cerută. Cenzorul vi-
gilent din regimul trecut a scăpat din vedere
fragmentul în care Vlaicu suferă la moartea
credinciosului său Grue, simbol al poporu-
lui, firește, după cum se preciza: „Pentru toți,
cândva, cocoșul lui Sân Petru a cântat.../Numai
el, poporul, fostu-mi-a statornic ne-ncetat,/
El, ce suferă, ce tace, ce iubește și ce crede...”.
Autorii manualului de clasa a VIII-a nu s-au
gândit că vreun elev ar fi curios să afle ce e cu
acel cocoș al lui Sân Petru. S-a întâmplat totuși,
pe la mijlocul anilor ,80, ca un elev să intrebe
.Și încă în timpul unei inspecții. Profesoara,
uitându-se pe geam, le-a spus că e vorba de
cântatul cocoșului care vestește o nouă zi. La
sfârșitul orei, fără să știrbească autoritatea pro-
fesoarei și uitându-se în ochii copiilor, inspec-
torul le-a vorbit de trădare, de lepădare, cum
scria în Carte! Și nu i s-a întâmplat nimic! Cu
Vlaicu Vodă s-a mai slăbit pe urmă însă din alt
motiv. Exista în manual un fragment în care,
aflând de trădarea ei, domnitorul poruncește
ca doamna Clara să fie închisă, însă nu oriun-
de:„Pârcălabe, știi porunca, te privește: mâine
seară,/Vreau să știu c-a fost închisă la Snagov
această fiară!” Nu, nu se putea să rămână textul
așa, „se interpretează”( exista o teamă de inter-
pretare în epocă), la Snagov își are reședința
„tovarășa”, academicianul de renume mondial,
savant, mamă etc!
După un debut notabil cu volumul Cântece
de pierzanie, Mihai Beniuc a făcut destule con-
cesii, ca să mă exprim așa, dar, printre versifi-
cații, a strecurat, zică cine ce-a zice, și versuri
de bună calitate. O cunoscută poezie, Mărul
de lângă drum, este expresie a bucuriei rodu-
lui și a dăruirii, chiar dacă poetul nu se dez-
minte: „Mi-s dragi copiii legănați în ramuri,/
La gât cu mici bucăți din sfinte flamuri”. De
o interpretare atentă din partea unor critici de
tristă faimă s-au bucurat, la momentul apariți-
ei, câteva versuri: „Sunt măr de lângă drum și
fără gard./La mine-n ramuri poame roșii ard./
Drumețule, să iei fără sfială,/Că n-ai să dai la
nimeni socoteală”. De ce sunt merele roșii în
poezia lui Mihai Beniuc?( În grădina bunici-
lor mei toate merele erau roșii!). Ele, merele
roșii, simbolizează sângele vărsat de popor și,
mai ales, de clasa muncitoare, de-a lungul vea-
curilor, pentru o viață mai bună! Nu prea se
potrivea clasa muncitoare cu mediul rural, al
gardului beniucian, dar asta e cu totul altceva!
Ce să mai zic de o interpretare a sălăților din
Povestea lui Harap-Alb, sălăți ce trimteau, după
o dăscăliță, la sărăcia și la hrana redusă la vege-
tal din timpurile străvechi!
În încheiere, o interpretare la un text literar
„nedreptățit”, taxat ca o poezioară pentru co-
pii: „Cățeluș cu părul creț/Fură rața din coteț./
El se jură că n-o fură,/Dar l-am prins cu rața-n
gură”. După cum se remarcă la o primă lectură,
poezia propune o ușoară mișcare epică, în cen-
trul ei plasându-se „actantul” care, printr-un
diminutiv(„cățeluș) lasă impresia lipsei de im-
portanță și de semnificație în ordinea lumii.Nu
trebuie neglijat faptul că „personajul” are părul
creț, concretizare a inelelor și a cercului ca sim-
bol al perfecțiunii.De aici, un contrast evident
între esența lui și modul de a fi în lume, de a
accepta o condiție de-a dreptul umilă. Gestul
personajului trebuie perceput în profunzimea
lui. La nivelul convenției sociale și în limbajul
uzual, el „fură” rața, în realitate o scoate din
universul închis, limitat, care este cotețul( el
însuși concretizare a casei, o imago mundi ).
Gestul este motivat, fiind vorba de o rață care a
renunțat la spațiul ei definitoriu și la adevărata
sa condiție. Ea s-a dezis de acvatic, de suprafa-
ța pe care ființa sub semnul plutirii ca echilibru
între două limite, înaltul celest și adâncul apei,
fundul, ambele fiind semisfere ce trimit spre
unitatea întregului. Este o rață timorată de per-
spectiva nelimitată asupra întregului, dar și de
condiția ei de a se afla, prin reflectarea pe care
o asigură oglinda apei, la intersecția a două
extreme. Nu trebuie omis faptul că respectivul
„cățeluș” se jură că nu fură. Și nu este nicide-
cum vorba aici de un jurământ fals, el nu fură
de fapt, ci re-face ordinea. Intervenția cuiva, a
unui eu obedient față de lumea convențională,
oprește digerarea unei rațe ce și-a trădat esența:
prin mistuire, cășelușul ar fi redat-o elementa-
rului prin care s-ar fi asigurat refacerea unei
noi ființări, autentice și necompromise.Rața ar
fi fost mântuită în felul acesta! Însă totul e doar
un joc. Vorba poetului Ion Barbu, din binecu-
noscuta poezie După melci: „Melc, melc, ce-ai
făcut?/Din somn cum te-ai desfăcut?/Ai crezut
în vorba mea/Prefăcută...Ea glumea!” Pe bune,
chiar glumeam!
Interpretări, interpretări...
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
traduceri
Poezie italiană
Așteptând să învățăm
a ne hrăni cu lumină.
contemporană
STEFANIA ONIDI
S-a născut în Sardinia și este licențiată în limbi
și literaturi străine la Universitatea din Cagliari,
cu o teză despre poezia spaniolă contemporană.
Locuiește în Perugia, unde este profesoară. Cea
mai recentă antologie a sa, Quadro Imperfetto,
a apărut la Bertoni editore, în 2017. Textele sale
au fost publicate în diferite antologii, reviste,
platforme literare. A fost tradusă în spaniolă și
armeană. Este și pictoriță. A expus în grupuri de
artă contemporană naționale și internaționale.
Douăzeci de picături de pauză
diluate în două degete de apă.
E temporar
efectul sării de lizină.
Deși ulcer
ca acel instantaneu.
Nu ajunge o pereche de ochelari întunecați.
Se înțelege
din buzele închise
de la mâinile singure.
GABRIELLA MONTANARI
S-a născut în regiunea Ravenna, în 1971, cu
dublă naționalitate, italiană și franceză, licențiată
în litere moderne, deține o diplomă în pictură,
este poetă, scriitoare, critic literar și fotograf.
Editor, traducător din franceză și din engleză,
colaborează cu reviste literare, de călătorie și de
artă. Poeziile și povestirile sale sunt prezente în
antologii italiene și din străinătate. A publicat
mai multe cărți de poezie, proză și de artă. Cea
mai recentă este Anatomie Comperate (2018,
Vague Edizioni/WhiteFly Press).
Turning; Le citta della luna, Empiria Edizioni,
Aria; Il Prezzo della poesia, Panda, etc. Conduce
revista Edizione dell’Autrice, ajunsă la al 88- lea
număr pe hârtie și a lansat în Veneția, în anii
2000, o editură pe cont propriu, promovând și
susținând diferite trasee poetice. De asemenea
promovează M’Editare , activitate ajunsă la a
XI-a ediție anul acesta.
Coronavirus
Și veni una dintre năpaste
să ne reamintească fragilitatea de a fi
- respirul nostru fragil
- expunerea trupului
în timp ce armatele se echipau
și eșuau în unele întreprinderi spațiale
știința nu putea să facă nimic
nimic acțiunile comerciale
nimic președinții
nimic industria vaccinului
împotriva acelor măruntaie mortale
neprevăzuta virgulă
în lungul parcurs al istoriei
Avea forma sferică de asteroid
cu roșii copaci uriași
și câțiva fulgi de zăpadă
presărați ici colo
Prevestită de către cartea lui Yahweh
- și de către Nostradamus
lecția răspândi groaza
Readuse gândul
la planeta ce ne găzduiește
La grimasa de durere
a unui liliac fiert de viu
de la care și mâncătorii de carne
întorceau privirea
MARIA LUISA VEZZALI
S-a născut la Bologna, în 1964, este profesor
de discipline literare la liceu, traducătoare
din Adrienne Rich (Cartografie del silenzio,
Crocetti, 2000 La guida nel labirinto, Crocetti,
2011, obținând premiul Universității din
Bologna pentru traducere) și din Lorand Gaspar
(Conoscenza della luce, Donzelli, 2006). A
debutat cu poezie în 1987, iar cea mai recentă
carte a sa este Tutto questo (Puntoacapo editrice,
2018). Membră a redacției Le voci della luna
și a grupului de traducătoare WiT (Women
in translation), care au tradus Audre Lorde,
D’Amore e di lotta (Le Lettere, 2018).
Virgilio
de fapt o predăm dintotdeauna
așadar am fi trebuit să asimilăm
învățător și elev se întâlnesc în pădure
printre tufișuri uscate și umbre uriașe
cărări răsucite și spectre fără pace
în infern umblă împreună
sau pe abrupte urcușuri de ispășire
dar lucrul cel mai amar dintre toate
și spus așa defăimător cel mai pe nedrept
învățătorul nu atinge paradisul
se estompează jos, în curentul ascendent fără
niciun cuvânt
sau timp pentru un salut făcut cum trebuie
dacă reușește, reușește elevul
singur-singurel înconjurat de dragostea sa
drept înainte la izvorul foarte blând de lumină
pe care aici, jos, ni-l putem doar imagina
Din Tutto questo, Puntoacapo editrice, 2018
Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli
Selecție autori de
Serena Piccoli și Giorgia Monti
Funcții fiziologice
Printre profiluri migdalate și țeste de ghindă
țâșnesc cuvinte gravate pe frunze.
Se zice că vița de vie va naște sânge proaspăt.
Aș putea să supraviețuiesc pietrei
și asprimilor singurătății
dacă aș accepta inutilitatea sunetelor.
Pe pagina cotețului
versurile cocoșului
sunt litere de urină de neșters.
Albușurile ne învață gândul limpede.
Poezia este să alegi mărul stricat,
să preferi rujului, gustul.
Din Anatomie Comperate, Vague, 2018
ANTONELLA BARINA
Născută în 1954, este poetă, dramaturg,
jurnalistă. Dintre antologiile sale: Madre
Marghera, ediția a șaptea la l’Editrice Helvezia,
Claudiu Țugui
Der Wald
■
30
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
genul epistolar
Cartolină fără bătrâni
■ Cristina Struțeanu
Dragă a mea prietenă de la Paris, prietenă de-o
viață,
Întâi m-am mirat. Oare de ce să fi dat
statul ucaz de interzicere celor în vârstă să umble
pe străzi? Familiile, da, încercau să-i protejeze, mă
rog, dar statul nu putea ieși decât în câștig de mai
piereau dintre ei, din pricini de virus cu coroană au
ba. S-ar fi redus numărul pensiilor și oxigenul absor-
bit. Consumul de orice, țelul neabătut al vremurilor.
Cineva m-a acuzat de gândire cinică. (Culmea, diri-
guțul, dirigintele epistolarelor, n-aș fi crezut...) Nici
vorbă, sunt doar realistă, așa se face c-am plusat - ah,
ideea e că nu-s destule paturi de spital, cadre medica-
le, aparate de intubat, izolete, măști și mânuși, combi-
nezoane de protecție, teste și tot tacâmul incinerator,
de aceea trebuie dumnealor să stea acasă, să nu în-
curce lumea, să nu complice lucrurile. Asta era. Ce să
fac?, nu mă pot împiedica să judec altfel. Plus că pare
plauzibil ca „Cineva” să vrea să elimine segmentul ce
nu mai produce, nu mai e de folos, poate numai ca
votanți, ci doar consumă resurse. Niște vătafi ai bu-
nurilor vor fi gândit așa...
Ca de obicei au apărut și scenaritele, suntem
meșteri mari, calfe și zidari, cu mențiunea expresă
că bătrânii erau chiar vizați. Dar era în logica situ-
ației, nimic altceva, firesc și simplu. Nici chiar așa,
m-am temperat eu. Tu ce-ai zis? Oricum, toate adu-
nate m-au făcut să-mi amintesc deodată povestea
aceea cu un stat tânăr, imberb, dinamic, vital, ce-a
luat hotărârea să-i eradicheze pe cei prea în vârstă
care le frânau elanul cu sfaturi prudente, chibzuite,
ș.a.m.d. Pe scurt, îi iritau. Dar s-a făcut că un tânăr
n-a avut duritatea necesară și și-a ascuns tatăl, nu
l-a... declarat ca fiind. A fi fiind. Și atunci când un alt
stat vecin - războinic și bine înarmat, care le purta
sâmbetele pentru eficiența și avântul lor - le-a cerut
înapoi frânghia din... nisip ce le-o împrumutase mai
demult, amenințând că-i invadează peloc altminteri,
situația a putut fi salvată. Tatăl a șoptit fiului să ceară
atacatorilor un căpețel de sfoară, o mostră, și îndată
trimit calupul cu pricina, rătăcit acum, pe moment.
„Ah, mai au un bătrân!” și-au șoptit în barbă aceia,
zâmbind mânzește. Și și-au propus să mai aștepte,
deh. O dispare cumva și ăsta. Au vârât ultimatumul
în buzunărel de rezervă.
Ei bine, nu-i Nemurirea visul omenirii sau măcar
împingerea cât mai mult a longevității peste limitele
de până acum? Ce-i drept, ține de îndestulare, dar
și cei umili și simpli și-o doresc, nu? Se calculase
de curând că în anul 2050 vor fi peste un milion de
oameni de 100 de ani. A devenit nostimă socoteala
acum. Sunt peste 50.000 de japonezi care au sărit de
sută, totuși. În Okinava, băbuțele își beau ceaiul cu
vecine, cântă, și se imaginează dimpreună cu stră-
moșii. Și Italia, precum s-a văzut, avea o populație
îmbătrânită...
Când te gândești câte absurdități s-au tot făcut
de-a lungul vremurilor. Transfuzii cu sânge de fe-
cioare, somnul printre prunci în chip de perne sau
îmbăiere cu prunci (care Nero, care Mao), grefe cu
testicule de maimuțe, se lua câte o linguriță cu praf
dintr-o mumie măcinată, poțiuni cu mercur... Mulți
împărați ai Chinei au murit din cauza otrăvirii de
acest fel. Dar oamenii băgaseră de seamă că nu-i
chiar utopie nemurirea. Uite, hidrele de apă dulce au
celule stem ce se reproduc continuu. Viermii plați,
planarienii, tenia, cei ce dau gălbeaza oilor, își pot
regenera porțiunile rupte de oriunde. Iar meduzele
nu mor de bătrânețe defel. Monstrul ăla de 130 kg
și doi metri diametru, Nomura din mările Japoniei,
o dată ce-l ataci ca să-l distrugi, se-nmulțește explo-
ziv, violent, copleșitor. O meduză măruntă, de cinci
mm, din Marea Caraibelor își inversează ciclul de
viață și o ia de la început... Acel Corsi e Ricorsi, nu?
Și Giambattista Vico nici habar n-avea de mica me-
duză...
Și știi ceva, dragă prietenă mult dragă, fabulos mi
s-a părut că... țiganii au aflat cumva de povestea me-
duzelor. Poate că ăia ce stau cu puradeii, dorm în ma-
șini descărnate, peste drum de tine, și-și spală seara
cămeșile în apa rigolelor - că asta-i o bună obișnuin-
ță a Parisului, acel șuvoi de apă curățitor al străzilor
pe-nserat - ăia n-or ști de unde le vine groaza. Pentru
că moartea, strigoii, moroii, fantomele, subiecte față
de care arată o ostilitate nebună și o spaimă irațio-
nală, par a fi imaginate în chipul ăsta, nu altfel...
Povestea o babă că strigoiul macină oasele fetelor, le
lichefiază, ca să poată trăi cu ele, doar el e... meduză
și e moale, un soi de vampir flasc. I se zice „Mulo”,
mort cu suflet mereu viu. Cum de-a povestit, nu știu,
fiindcă e tabu, interdicție pedepsitoare cumplită. O
fi fost ferită ea cumva. Și își știa puterea și protecția.
Moartea e un fel de forță activă și nu trebuie invitată,
chemată să-și facă treaba. Tot așa cum nu drăcui sau
ar trebui. Jurământul pe morți e tot ce poate fi mai in-
failibil. „Jură pe morți, mă, jură!”... „Să moară mama,
de-am fost io ăl de-a făcut...”
În toată nebunia asta, se cheltuiau până ieri 50
miliarde de dolari anual numai în SUA pe produ-
se ce reduc radicalii liberi, fac și dreg, suplimente
de curcuma și „iarba chineză a nemuririi”, tot felul.
„Extensioniști de viață” își zic. Mănâncă doar pește,
legume verzi și cartof dulce. Cei avuți și fără credin-
ță în Dumnezeu, au încropit - pe bani grei de tot -
Criogenia. Un soi de thanatomahie stupidă. După ce
au fost preparați, îndată la oprirea inimii, instant, cu
o procedură horror (pentru cine urmărește aseme-
nea documentar) și congelați, așteaptă cu capul în jos
în niște tuburi uriașe de inox, ca sobele cu lemne din
odăile de baie ale copilăriei. Așteaptă să se găsească
leacul bolii care i-a ucis. Cu poza și numele aplicate
pe tub. Apoi vor fi dezghețați, dacă n-au devenit praf
din pricina cristalelor de gheață din corp. Ce s-a-n-
tâmplat cu creierul? Nu spun. Destul a fost macabru
până acum. Cel mai vechi candidat a trecut de 50 de
ani de când așteaptă să... Mă-ntreb despre asta ce-or
crede romii, gagii, țiganii... Bănui că-și scuipă-n sân.
Da, cei avuți își doresc cu ardoare viață lungă și
plătesc din greu cercetătorilor să afle cum de trăiau
atât de mult patriarhii din prima carte a Vechiului
Testament. Mai cu seamă acel Matusalem, tatăl lui
Lameh, bunicul lui Noe, născut în 3074 î.e.n. și mort
în anul 1000 î.e.n. Matusalem era fiul lui Enoh, ulti-
mul om ce-a mai știut limbajul îngerilor, o vorbire
neumană, folosită de Adam înainte de cădere. Așa
că astăzi se amintește una-două despre limba eno-
hiană... Enoh de-altfel n-a murit, ci a fost ridicat la
ceruri, precum mai târziu Ilie. Fabuloase istorii miti-
ce. Răspunsurile savanților, toate posibile, au fost mai
multe. Întâi, că vârstele uriașe scad brusc după Potop
și Turnul lui Babel. Lesne de imaginat de ce. Nu zici
și tu tot așa? Apoi că scribii și copiștii le-au umflat
cu bună știință durata vieții, ca să insufle admirație și
venerarea străvechilor modele. Ai și tu ideea cu... re-
perele și o fluturi steag mereu. Apoi, pur și simplu, că
era o greșeală, că era vorba de luni, nu de ani, și toate
datele trebuie împărțite la 12. N-am știut ce explicație
să aleg, dar m-am bucurat să aflu că numele lui Noe
din ebraică, Noakh, înseamnă „mângâiere”. Liniște
sau odihnă. Sigur, gândul mi-a fugit la noemă și la
noetic, deși n-are legătură. Sau are, așa cum totul are.
Și atunci m-am scufundat în jelania, în tânguirea
psalmistului, cea atât de cântată: „Anii noștri s-au so-
cotit ca pânza unui păianjen, zilele anilor noștri sunt
70 de ani, iar de vor fi în putere 80 de ani și ce este
mai mult decât aceștia osteneală și durere, că trece
viața noastră și ne vom duce.” Și, „Nimicnicie vor
fi anii lor, dimineața ca iarba va trece; dimineața va
înflori și va trece, seara va cădea, se va întări și se va
usca..., că toate zilele vieții noastre s-au împuținat”...
A mai fost doar un pas și, iată, ne aflăm în cli-
pa extraordinară din Geneză, când, după ce Adam
a gustat din fructul oprit al Întâiului Pom, au ră-
sunat cuvintele: „Iată că omul a ajuns ca unul din
Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar
acum, ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din
Pomul Vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci.”
Vasăzică, până aici ne-a fost. Și alungați, și muritori.
„Mortus-coptus”, cum zici tu. Oamenii bisericii, și
între ei Părintele Serafim Rose din Alaska, cumva
al zilelor noastre, socotesc că Dumnezeu nu voia ca
omul să ajungă nemuritor - păi... era! - fără să fie și
bun. De acum aflase ce e răul și-l și făptuise, călcând
opreliștea.
Ei bine, acum e acum, fiindcă „acum” circulă re-
latări fantasmagorice, la care ne uităm și eu și tu și
adesea ne întrebăm dacă să le acordăm credit. Nu
mereu, dar da. Treaba noastră, nu? Se zice că ome-
nirea încă nu e pregătită să priceapă ce forță are,
așa cum nu l-a înțeles nici pe Tesla, nici tehnologia
atlanților sau lemurienilor... Gena divină nu e înțe-
leasă încă. Moștenirea noastră, hotărât, e divină. Dar
legătura, linkul cuantic dintre noi și Christos, acel
ceva ce rezonează cu EL, conștiința Infinitului - o
reverie pură, emoție absolută mai precis, e... vânată.
Cine face asta? Acel „Noi”. Poate nu e vorba despre
pluralul majestății, nici despre Sfânta Treime, poa-
te nu Dumnezeu e cel ce vorbește în acel moment
cheie. Poate e o... scăpare, poate că Stăpânii, creatorii
religiilor și cei ce ne-au exploatat să extragem resurse
pentru planeta lor, plecați acum, s-au devoalat ast-
fel. Dumnezeu e deasupra tuturor religiilor, ce, poa-
te, nu sunt decât instrumente de dominare. Desigur
Stăpânii aceia au folosit vătafi și urmașii acelor vătafi
lucrează încă. Ca-n bancul cu „copiii șefilor noștri
vor fi șefii copiilor noștri”? Ți-l amintești, da? Acești
vătafi își arogă drepturi divine, manipulează conști-
ința maselor și nu le permit să afle cine sunt și care-i
Rostul lor. Maimuțăresc Stăpânii absenți. Au folosit
inginerie genetică ca să reducă durata vieții. De ce?
Fiindcă abia după 100 de ani omul ar fi înmagazinat
suficientă informație și ar putea începe să înțeleagă
cine e, iar după 150 să aplice ceea ce a învățat. Să se
trezească! Să iasă din Matrix...
Mesajul trezirii însă nu se poate făptui decât prin
ritmicitate, ca-n rugăciunile musulmanilor - știu
conducătorii lor ce știu - prin oxigenarea minții, prin
accederea la egregorul celor cu conștiință unică, pu-
ternică. Chiar fără cărți lămuritoare, meditația sau
rugăciunea pot creea accesul la un hard spiritual, la
cronicile akashice, de unde profeții nu făceau altceva
decât să ne amintească ceea ce știam... În mod nor-
mal, am putea trăi mii de ani sau ne-am regenera fie
și neuronii. Dar noi nu ne naștem bine, că suntem
băgați în cutii, sclavii unui sistem - școală, job, fa-
milie, trăim în baxuri. La capac. Ne-au redus durata
vieții, precum patronii de azi care-și țin angajații „de
probă” șase luni, fără leafă cel mai ades, apoi iau alții
noi. De ce?
Au scurtat telomerii, acei markeri ai vârstei, ca-
petele cromozomilor lineari, bețigașele din lanțul
ADN-ului, ca de la 70 de ani să-nceapă îmbătrânirea.
Telomeraza secretată, acea enzimă ce induce apopto-
ză, moarte celulară programată... Pierzi astfel statutul
de ființă liberă, copil al Infinitului, rămâi urmaș al
sclavilor truditori pentru resurse folosite de stăpâni,
O
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
31
o
tu om superior îngerilor... Au încercat unii să dezvol-
te telocitele prin radiație Violetă și ultravioletă și prin
laserul Verde. Căutau, sigur, nemurirea. Sau măcar
mai mult Timp. Se investește mult în asta, dar nu e
suficient. Nu avem destul timp spiritual sau pentru
spiritualitate.
Trebuie să fim proprii noștri stăpâni, dar nu luci-
feric, nu socotindu-ne „suverani”, ci prin Dumnezeu.
Suntem o singură ființă umanitatea. Omul. Hristos
a fost cel care-a rupt „porțile de aramă” ale cuș-
tii ce ni se creease de către entitatea exploatatoare.
Toate credințele vorbesc depre „porți de aramă”, nu?
Natura umană e hristocentrică, nu autonomă, în
echilibru cu orice. Nu poți fi clintit de nimic alături
de Dumnezeu, nu mai poți fi sclav. Prezența divină
e de fapt capacitatea de a fi centrat în Dumnezeu.
Altminteri ești deviat de formele egourilor. Te așezi
în materia întunecată... Câți dintre noi n-o fac?
Precum se vede, sunt două forme de a-ți dori viață
lungă. Cea materialnică, înțesată de egouri și cea cu
spiritualitate. Asta ne diferențiază, nu? Bănui că așa
crezi și tu...
Deci, vătafii nu ne lasă să aflăm sensurile. Ne in-
duc descentrarea, ceea ce induce la rândul ei pierde-
rea vieții. Totuși, vătafii n-au putere asupra noastră
decât dacă le-o dăm noi. Au îmbrăcat Adevărul în
minciuna lor și ne duc de nas. Realitatea asta e o pro-
iecție a minților noastre.
Sigur, există și o concupiscență spirituală. Pofta,
lăcomia de a ști, în afara lui Dumnezeu. Când Adam
știa totul, cu Dumnezeu alături, era în mijloc. Când a
vrut s-o facă de unul singur, fără Dumnezeu, prin el
însuși, s-a descentrat și și-a pierdut viața. Ce-ți tot în-
șir eu aici? Și de ce? Ca să încercăm să înțelegem îm-
preună, să ne scuturăm, să ne rugăm la ore fixe și...,
și... Poate că, spunându-ți ție, pur și simplu înțeleg și
eu mai bine. Ca la școală, când repetam împreună...
Și, la urma urmei, să ne amintim că există totuși
comunități în care se trăiește bine-binișor peste suta
de ani, amărâta de ea. Într-un fel să revenim cu pi-
cioarele pe pământ, după ce-am bătut câmpii. Să
vedem că simpla puritate are rostul ei. Precum în
Hunza, ce aparține de Pakistan, la granița cu India,
într-un nod dintre lanțurile muntoase ale Himalayei,
Karakorum și Hindu Kuș. Se vorbește acolo o limbă
amestec între macedoneana lui Alexandru cel Mare,
cuceritorul, și persană, numită burushaki. Primăvara
țin un post de... 2-4 luni, numai cu compot de caise.
Vezi? Când a fost la Londra, nu demult, un oarecare
Abdul Mobud, om sfânt al locului, a produs uluire
la aeroport, fiindcă era născut în 1823. Sunt oameni
veseli, harnici, joacă și cântă, urcă munții până-n alt
sat doar să ducă o vorbă și revin zburând. Par paradi-
siaci? O remanență?
Și, dacă-i pe așa, avem și noi, pe-ai noștri. Ce bine,
de ce nu? E un asemenea sat prin Bihor, Cărpineț
îi zice (Oare de la carpen? Deh, era copacul folosit
pentru spânzurători..., azi cam dispărut) și se trăiește
„mult” acolo. Sunt destui „bătrâni uitați de moarte”,
cum se zice în popor. E o vestită zonă carstică - ah,
povestea de taină a peșterilor! - și plină de codrii.
Unul se numește Moma (poți extrapola gândul...).
Există un izbuc „La călugări”, deci dealurile erau
impregnate de rugăciuni isihaste, nu? Apa morii se
cheamă un anume lac. Ciobanul Lupul Bașe a trăit
225 ani... Ba fiul lui Liviu Ciulei făcuse un film despre
un bătrân, personaj de fantasmă, Grațian Florea, re-
tras în păduri și calculând vârstele universurilor... Ei?
Ei bine, da, sunt trebuitori, foarte trebuitori bătrâ-
nii, ceea ce prea puțin ne-am închipui văzând cum
își târșâie pașii. Îți fac rău, spuneai. Mai gândește-te.
Poate îi întâlnești doar pe cei care-au ales să se-ndoa-
pe cu egouri... Poate sunt între ei și unii ce poartă bă-
trânețea ca Făt-frumos grădinar bășica de porc ce-i
acoperea pletele de aur... Dea Domnul... Și iar am
ajuns la basme. De ce? Și de ce nu? Iar Făt-Frumos
din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
întors acasă, în acea Vale a Plângerii - ți-amintești?
- ridică un capac înțepenit al unei lădițe ruginite,
de unde se înalță o voce stinsă, hârâită și moartea
lui personală, nu alta, ce-l aștepta de veacuri sfrijită
îi zice cam așa, cu un glas slăbănogit: Ah, bine c-ai
venit în sfârșit, că de mai întârziai puțin și eu mă pră-
pădeam... Cum arăta Făt-Frumos acum? „Cu barba
albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele ochilor
cu mâinile și abia umblând. O palmă îi trase Moartea
lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și
căzu la pământ și îndată se făcu țărână...”
Da, „viermele vremurilor roade-n noi”, vorbă emi-
nesciană. Dar parcă nu ăsta e cel mai biruitor, superb
vers din „Memento mori”, ci acel despre îmbătrâni-
rea însuși a Timpului: „timpul mort și-ntide trupul și
devine veșnicie”, nu? Slavici povestește că „Eminescu
privea lucrurile din punctul de vedere al omului care
nu moare niciodată...” Ei?
Și cum multora din cei mai mulți le place karao-
ke, (mie, nu, defel...), iată ce le propun, melodia: „Do
you really want to live forever? / Forever, and ever”.
Acel forever young. Să fie sănătoși, treaba lor. Nu te
- Doamnelor și Domnilor, suntem cu prezență
perfectă acum, ne aflăm, de fapt, în faza finală a lu-
crărilor Congresului nostru. Pe plan european, în
baza unor propuneri, vom alege președinții și pe
cei doi secunzi ai lor, care vor conduce principalele
compartimente medicale, la nivel central, pentru
un interval de trei ani. Vă rugăm de acum încolo
multă atenție pentru a fi operativi și, mai ales, pen-
tru a nu greși. Vă mulțumim!
- Președintele comisiei de cardiologie a conti-
nentului nostru a fost ales eminentul medic de spe-
cialitate, dr. Pierre Duroc de la spitalul Ludovic al
XIV-lea, Montpellier, Franța. Un om cu rezultate
deosebite, un adevărat păzitor al inimilor noastre.
Ca secunzi ai doctorului Duroc au ieșit la sorți doi
frați gemeni, profesioniști reputați și ei, Wolfgang
și Otto Schull, din landul Bavaria, Germania.
- A fost propus și Iacov Iakovlevici!
- Credem că aici lucrurile sunt clare, trecem la
următorul anunț. Secția de pneumologie, la nivel
continental, se află, în calitate de președinte, pen-
tru următorii trei ani, în mâinile domnului doctor
Fernand Lyonell Amancio, de la clinica Miguel
Cervantes din Zaragoza. Secunzi, domnii Alfred
Bont și Raoul Bastardo, ambii din Luxembourg.
- Și Iacov Iakovlevici?... E și el pe lista de pro-
puneri.
- După atmosfera din sală și la pneumologie
lucrurile sunt clare. Mergem, prin urmare, mai de-
parte
- Comisia hepato-renală la nivelul bătrânei
Europe, a bătrânului nostru continent, va fi con-
dusă prezidențial, de academicianul doctor Zoltan
Kocsis-Arady, clinica Iulius, Budapesta, Hungaria.
- Stați o clipă, e și propunerea cu...
- Cei doi secunzi, aleși și ei, un medic din
Slovenia, dr. Arțar Katkovici, studii Harvard și ce-
hul dr. Petar Wondracek, studii Praga.
- Domnilor, neglijați ceva, o faceți cu intenție?...
Iacov Iakovlevici nu e numit nici aici?
- Deși nu e liniște deplină, se agită aici de la o
vreme un nume, o să trecem la secțiunea urmă-
toare, cea de Dermatologie. Aici, vă rog să nu vă
supăra pe mine, dar mărturisesc că-i cuprind într-o
paranteză. Nu despre ei a fost vorba aici.
Se povestește - iar o poveste - că un călător arab,
oprindu-și uluit cămila în fața piramidelor, ar fi spus:
„Toate lucrurile se tem de Timp, dar timpul se teme
de Piramide”... Crezi? Eu, uneori, da.
În ceea ce cred însă nedezmințit e acea glăsuire
din cântarea de la Înviere: „CU MOARTEA PRE
MOARTE CĂLCÂND”...
Of, dragă a mea prietenă, se pare că mi-e din ce în
ce mai greu să-mi opresc gândurile spre tine, așa că o
să-ți spun și vorbele Sfântului Antonie cel mare, după
care „tac mă cheamă”(stereotipie din povești). Zice
Antonie al Pustiei: „Moartea de o va avea omul în
minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte
îi este”. Ăsta e, ca să zic așa, „punctum saliens”, acel
loc, locșor din găoacea oului unde dă cu ciocul puiul,
embrionul de pasăre, când crapă coaja și iese la viață.
Cum de-o cunoaște bietul unde-i minima rezistență,
maxima vulnerabilitate, fisura pe unde poate izbucni
dintr-ascuns? Așa să știi. Știi, nu?
C.
■
agitați, a fost ales președinte, vă rog liniște, chiar o
vreau, a fost ales, reiau...
- Iacov Iakovlevici!
- Nici un Iacov și mai nu știu cum ci domnul
Herbert Scount, șeful secției dermatologie de la
marele spital Jean Calvin, Geneva. Ca și secunzi...
- Iacov Iakovlevici, unul dintre ei, măcar atât!...
- Ascultă, domnule, dumneata și cu cel de ală-
turi tulburați de mult bunul mers al lucrărilor cu
strigarea acestui nume. Iacov Iakovlevici!... Să mă
scuze distinsa adunare pentru izbucnire și limbaj,
cine mama dracului e acest Iacov Iakovlevici?...
- O să vă spunem... e un rus... un doctor rus din-
tr-un sat de lângă Tula. Ai lui spun c-ar fi descoperit
ceva. Nici noi nu știm ce, dar e bine să ținem cont
de asta. Nu e indicat să se facă, să se închege comi-
sii europene de orice fel ar fi, fără să fie cuprinși în
ele și ceva ruși. Domnule președinte al adunării de
față, noi suntem români și am avut de-a face cu ei...
- Da, da, vă rog să ne scuzați, acum vă înțeleg.
Noi n-am avut de-a face cu ei, știm câte ceva despre
Stalin și celălalt, Lenin, pe ăsta din urmă, spunea
bunicul la un vin, chiar l-am găzduit. Era o cafenea
în Zurich unde tot mergea. O să facem ceva și cu
Iacov Iakovlevici, cu doctorul Budov, o să-l cuprin-
dem undeva...
- Faceți asta, vă rugăm!
- Avem o secție nouă, „Bătături”, înființată acum
de când se pune accentul pe mersul pe jos. Îl putem
pune secund al președintelui care este un belgian,
Dr. Septimius A. Christian.
- Știți ce vă rugăm și e spre binele tutu-
ror... Puneți-l pe Iacov Iakovlevici președinte la
„Bătături” și pe Christian, indiferent de valoare,
adjunct.
- Ne gândim la asta, chiar vă mulțumim pentru
sugestie. Dar avem și noi o întrebare... V-ați agitat
mult cu Iacov Iakovlevici, am înțeles, sunteți ro-
mâni, cumva și medici?
- Nu, medici nu, doar români...
■
32
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
arte
The future last supper
■ Cristina Simion
Mai actuală ca oricând, instalația-pro-
test a artistului multidisciplinar DORU
NUȚĂ, inaugurată la finele lui februarie
în Muzeul de Artă din Iași, e însăși imaginea me-
taforică a Europei aflate sub asediu. Acest proiect
artistic ilustrează într-o manieră alegorică situația
Uniunii Europene, invitând vizitatorii-participanți
să gândească și să discute despre soluții posibile
pentru actualele provocări sociale, economice și
culturale ale spațiului european.
Concepută pentru a fi prezentată în mai mul-
te țări ale Uniunii Europene, instalația THE
FUTURE LAST SUPPER și-a început periplul
printr-o expoziție în galeria Institutului Cultural
Român din Berlin, anul trecut. Muzeul de Artă
din Iași ar fi trebuit să fie doar unul dintre pilonii
expoziționali, ansamblul urmând să fie prezentat
în deschiderea festivalului european Douzelage
(între timp, anulat, ca toate manifestările simi-
lare), de Ziua Europei, în Skofja Loka, Slovenia.
Deși Muzeul de Artă din Iași nu poate fi vizitat,
merită totuși să aducem în discuție mesajul artis-
tic al unei opere complexe, care atrage tulburător
atenția asupra lipsei de viziune și de pregătire în
fața unor pericole reale și imediate cu care, iată,
întreaga Europă se confruntă în prezent, mai de-
vreme decât și-ar fi imaginat cei mai mulți.
THE FUTURE LAST SUPPER, în traducere li-
beră „Următoarea Cină de Taină”, o parabolă con-
temporană a valorilor - și a falselor valori - care
marchează starea actuală a Uniunii Europene,
este cea mai recentă creație a artistului multidis-
ciplinar Doru Nuță. Mixând genul său preferat în
pictură, portretul, și mediul său primar de expre-
sie, care rămâne sculptura, adăugând elemente
arhitecturale simbolice mesajului său, Doru Nuță
creează o instalație despre putere si nesiguranță,
care depășește activismul de paradă. Cele do-
uăsprezece personaje (douăsprezece stele de pe
pavilionul UE - care reprezintă, oarecum para-
doxal, armonia - precum cei doisprezece apostoli
la cina cea de taină), sunt dispuse în jurul unei
mese pe care se află, atât, un pește. Heringul roșu
- simbolizând propaganda, este propus privitoru-
lui ca piesă centrală și cheie alegorică pentru în-
țelegerea unei metafore artistice, civile, istorice și
politice în același timp.
În literatura anglo-saxonă, heringul roșu este
un fals indiciu, care distrage privitorul-parti-
cipant de la adevăratul sens al unei situații. «To
throw a red herring», o expresie care are la origine
o strategie de vânătoare, cea a «înșelarii prin mi-
ros» a ogarilor, e o expresie introdusă în vocabu-
larul comun de către un jurnalist pentru a defini
eforturile manipulative care distrag atenția presei
- și, prin extensie, a publicului, de la adevăratele
probleme, până când acestea sunt acoperite, uita-
te, ignorate, pierdute.
Referirea la Cina cea de Taină în acest con-
text facilitează privitorului legătura dintre scena
biblică cu morala și semnificațiile sale și situația
actuală a UE, cea a unei mese comune, aparent
armonioase, dar în care răceala, accentuată de as-
pectul aparent al tuturor obiectelor din instalație
și de trimiterile la betonul propriu brutalismului
în artă - este evidentă și unde distanțarea, pune-
rea sub semnul îndoielii, ba chiar negarea valori-
lor comune sunt ubicuu prezente.
Doru Nuță prezintă prin intermediul insta-
lației sale, într-o manieră alegorică, cu un pu-
ternic impact vizual, însă nu șocantă, o reacție
contra artificialității, superficialității și ipocriziei.
Recurgerea la mijloace clasice de exprimare artis-
tică, pictura și sculptura figurativă, e - și aceasta
- o strategie de comunicare. Semnalul de alarmă
nu e diluat, ci sublimat în forme familiare, priete-
noase chiar, care nu șochează, ci sugerează siner-
gia sau chiar identificarea cu personajele simbolic
propuse drept fețe ale Europei contemporane.
Subtilă e și decizia de a amplasa portretele ti-
nerilor europeni la o înălțime stânjenitor de mare
pentru vizitator. Diferența de poziționare e astfel
clară, fără a fi nevoie să căutăm interpretări sofisti-
cate. Instalația invită privitorul să gândească și să
vorbească despre soluții posibile pentru provocă-
rile sociale, economice sau culturale ale Europei,
despre ceea ce ne unește, ceea ce ne separă, ceea
ce ne dezbină, ceea ce ne antagonizează.
Doru Nuță (n. 1971 la București, România)
locuiește și lucrează în Nurnberg. După absol-
virea Facultății de Arte Plastice a Universității
Naționale de Arte din București în 1997, cu un
masterat în sculptură, a devenit artist indepen-
dent.
O selecție a expozițiilor sale personale din
ultimii ani: «Doppelte Leidenschaft», pictură
și sculptură, Spitzweed Kulturscheune Rofital
(2018); «Inside-Out», pictură și sculptură, Tiny
Griffon Gallery Nurnberg (2017); «The H’art of
Doru Nuță», pictură și sculptură, Glade Gallery,
The Woodlands, Texas, USA (2015); DORU
NUȚĂ, sculptură, Biblioteca Națională, Belgrad,
Serbia (2014); «Adam și Eva», pictură și sculp-
tură, ArtMonaco 13, Monte Carlo, Monaco
(2013); «Armonie», Palilula Cultural Center,
Belgrad, Serbia (2012); «Artpuntamento»,
Kaufleuten Hof, Zurich, Elveția.
■
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
33
conexiuni
Saloanele lui
Denis Diderot (II)
■ Silvia Suciu
Documentarea și redacatarea articolelor
din „Enciclopedie” îl pregătesc pe Denis
Diderot pentru o altă misiune importan-
tă: la cererea prietenului său, baronul Frederic
Melchior Grimm, din 1759 în 1781 Denis Diderot
a redactat pentru publicația „Correspondance
litteraire” articolele despre operele expuse la
Salonul Academiei care avea loc din doi în doi
ani la Salon Carre du Louvre. În completarea co-
mentariilor făcute asupra a nouă saloane, a mai
scris „Eseuri despre pictură” (1765-1766, publi-
cate postum în 1796 în gazeta „Decade philo-
sophique”) și „Gânduri detașate despre pictură,
sculptură și poezie” (scrise în urma vizitelor în
Olanda, Germania și Rusia din 1773 și 1774). În
scrierile lui, Diderot dezvoltă o formă de critică
de artă plină de sensibilitate și poezie și animată
de un „infinit entuziasm”, așa cum chiar el măr-
turisește în articolul realizat cu prilejul Salonului
din 1763:
Ce trebuie să ai, prietene, pentru a descrie un
Salon? Să ai gusturi diversificate, o inimă sensibilă
la toate farmecele, un suflet abundând de un infi-
nit entuziasm, o varietate de stiluri care răspund
la pensule diferite; să fii măreț și voluptos când
scrii despre Deshays, simplu și adevărat cu privi-
re la Chardin, delicat cu Vien, patetic cu Greuze,
să produci toate iluziile posibile când scrii despre
Vernet.1
Diderot descrie subiectul operei, personajul
central și personajele secundare din același grup,
apoi grupurile adiacente; el se referă la expresiile
personajelor și la caracterul lor, iar pentru a reda
atmosfera tabloului, autorul pune accentul pe
culoare, pe distribuția luminii și a umbrei, pe ac-
cesorii și drapaje. Astfel, în scrierile sale Diderot
se referă la „subiectul creator”, la rolul imagina-
ției și la Sublimul care se revelează privitorului
(susținând tendințele romantismului care începe
să apară în Europa). În cadrul Saloanelor, ierar-
hia nu se face în funcție de genurile de pictură,
ci după titlurile academice ale pictorilor care ex-
puneau. Sigur că, în epocă nu exista o dihotomie
între pictorii Academiei și opozanții acestora, de
vreme ce artiștii cei mai buni proveneau din rân-
durile Academicienilor. Iar Diderot uzează de o
„libertate suverană”, descriind cu elocință succe-
sul Saloanelor și al Academiei.
Scriind despre Salonul din 1761, Diderot se
referă la problemele compoziționale și tehni-
ce, la rolul mișcării și la importanța subiectu-
lui. Referindu-se la o pânză a lui Deshays de
Colleville, Diderot ridică problema imaginației în
compoziția picturală: „Există pasiuni foarte greu
de reprodus. Pe care nu le întâlnești aproape ni-
ciodată în natură. Unde este modelul? Unde este
pictorul? Ce mă face să spun că acesta a găsit ade-
vărul?”2 Astfel, Diderot anticipează ideea că rea-
litatea nu există și totul depinde de unghiul din
care privim.
Cu prilejul Salonului din 1763, Diderot decre-
tează „timpul culorii”, erijându-se într-un destoi-
nic apărător al culorii și al complexității folosirii
ei în pictura în ulei. Atitudinea sa amintește de
un moment din secolul precedent: Querelle du
coloris (cearta culorilor). Această „dezbatere es-
tetică” i-a animat pe pictorii francezi în ultima
parte a sec. al XVII-lea, la Paris, în cadrul confe-
rințelor Academiei Regale de Pictură și Sculptură.
Dezbaterea se ducea între ideea de pictură ca
„activitate a minții” (unde predomină desenul,
expresia formelor ideale) și ideea de pictură ca
„influență a spiritului” (care era sedus de culoa-
re). Conducerea Academiei, în frunte cu Charles
Le Brun, înclina către predominanța desenului, în
timp ce Roger de Piles3 pune accent mai degra-
bă pe culoare și aduce un elogiu picturii lui Peter
Paul Rubens.
În scrierile sale despre Salon, Diderot pune ac-
centual asupra forței estetice și a emoțiilor care
se degajă din aceasta. Pentru el, arta trebuie să
fie morală și să contribuie la răspândirea binelui
și a virtuților. „Oare pensula nu a fost prea mult
timp consacrată viciului și dezmățului? În sfâr-
șit, ar trebui să fim satisfăcuți să o vedem slujind
arta menită să ne atingă, să ne instruiască, să ne
corecteze și să ne zugrăvească virtuțile.”4 Astfel,
Diderot scoate în evidență caracterul „educativ”
al actului artistic și invită publicul, în mare ma-
joritate de origine burgheză, să urmeze aceste
modele de virtute. Poziția lui Diderot cu privire
la tratarea actului artistic este conformă ideologi-
ei Iluminismului: arta este necesară din punct de
vedere moral, estetic și politic.
Diderot se oprește mai ales asupra marilor
compoziții, cum este lucrarea lui Jean-Baptiste
Greuze, „Pietatea filială”, expusă la Salonul din
1763. „Lângă tabloul tău era în mod constant o
mulțime de oameni și a trebuit să aștept pentru
Jean-Baptiste Greuze
La Piete filiale.. © Ermitaj Sankt Petersburg
a mă apropia.”5 - subliniază Diderot în articol, ca
și cum s-ar adresa direct artistului. Jean-Baptiste
Greuze și-a construit opera după modelul basore-
liefurilor antice, împărțind-o în planuri precise,
pentru a sublinia importanța subiectului și a mo-
ralei pe care o conține. În același timp, pictura lui
se caracterizează prin redarea realistă a posturilor
și gesturilor personajelor, pentru care artistul a
făcut numeroase studii și desene preliminare. În
scenele sale de gen, Greuze a tratat subiecte simi-
lare și face apel la dimensiunea morală idealiza-
tă în timpul Iluminismului. Lucrarea lui Greuze
a înregistrat un mare succes, iar datorită criticii
elogioase a lui Diderot aceasta a fost achiziționată
de împărăteasa Ecaterina II a Rusiei, care era una
dintre abonații la publicația „Correspondance
litteraire”. Pentru o imagine și mai exactă asupra
operelor prezentate la Saloane, Denis Diderot stu-
diază articolele altor salonarzi, luând adesea pozi-
ție cu privire la interpretările colegilor săi.
Circulația Saloanelor lui Diderot în rândul
francezilor din sec. al XVIII-lea a fost limitată la
câteva lecturi private, organizate de obicei în sa-
loanele pariziene, în prezența scriitorilor, artiști-
lor și filosofilor. În Franța, distribuția publicației
„Correspondance litteraire” era redusă; aceasta
a circulat sub formă de copii manuscrise, mai
ales în afara țării, abonații obișnuiți fiind nobili
și aristocrați străini precum Ecaterina II a Rusiei
și Ducii de Saxa-Gotha: Regina Suediei Louise-
Ulrike (sora lui Frederic al II-lea) și fiul său, viito-
rul Gustav al III-lea al Suediei.6
Note
1	J. Assezat (editor), Denis Diderot. ^uvres comple-
tes, Hard Press, Miami, vol. X, p. 160.
2 Aurelia Gaillard (editor), „Pour decrire un
Salon”: Diderot et la peinture (1759-1766), Presses
Universitaires de Bordeaux, Pessac, 2007, p. 184.
3	Dialog despre culoare, 1673.
4 J. Assezat (editor), op.cit., p. 208.
5	ibidem, p. 170.
6	Massimo Modica, cp. cit., paragraf 15 - https://jo-
urnals.openedition.org/rde/79, accesat la 14.04.2019
■
34
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
Urmare din pagina 36
Claudiu Țugui:
Imaginile memoriei
care-l încearcă atunci, cu emoția clipei, și să
le combine în compoziția sa pe toate acestea.
Marele fotograf Henri Cartier-Bresson a vorbit
despre această clipă de grație într-un interviu
acordat gazetei Washington Post: „Fotografia
nu e ca pictura; există o fracțiune de secundă
de creativitate. Ochiul tău trebuie să vadă com-
poziția ca o expresie a ceea ce îți oferă viața și
tu trebuie să intuiești când să declanșezi apara-
tul. Acesta este momentul de creativitate al fo-
tografului [...]. Dacă l-ai ratat, e pierdut pe ve-
cie!” Și asta pentru că unealta fotografului nu
este creionul sau pensula, unealta lui, dincolo
de un aparat dotat cu o anumită performan-
ță de captare a imaginii, este lumina. Mereu
schimbătoare, mereu în mișcare. De fapt chiar
denumirea acestei arte în limba greacă ne lă-
murește cât se poate de clar: photos înseamnă
lumină, iar graphein se traduce prin a desena.
Așadar, a desena cu lumină!
În zilele noastre, în epoca de glorie a rețele-
lor de socializare, fotografia este o modalitate
de exprimare extrem de răspândită. Am putea
spune că trăim, practic, în era selfie-ului și a
fotografiatului constant a tot ceea ce ne încon-
joară. Se scriu, în fiecare clipă, istorii persona-
le și colective exclusiv prin intermediul ima-
ginilor postate în online. Dar între acestea și
fotografia de artă există o mare, o foarte mare
diferență. Iar asta constă, în primul rând, în
creativitate. Privind fotografiile lui Claudiu
Țugui, devin evidente sensibilitatea artistică,
intuiția, capacitatea de creație a persoanei care
privește prin lentila aparatului de fotografiat.
În viață, o secundă nu seamănă niciodată cu
alta, o imagine din natură nu este repetabilă, o
expresie pe un chip este unică și efemeră, oricât
ar fi de dispus cineva să pozeze într-o ipostază
anume. Talentul artistului constă în a surprin-
de clipa care să exprime exact ceea ce dorește
el să transmită apoi prin imaginea creată, adică
să transforme o realitate evidentă într-o ficți-
une pe care o construiește în mintea sa. „Îmi
situez munca undeva aproape de linia dintre
realitate și ficțiune, oscilând ușor dintr-o parte
în alta” - spune artistul, în aceeași prezentare
la care făceam referire în debutul acestui text.
Pe lângă imaginile menționate deja, mi-au
atras atenția, răsfoind prin portofoliul pus la
dispoziție de artist pentru ilustrarea Revistei,
și cele din Paris, diurne sau nocturne, deopo-
trivă, încărcate de aceeași melancolie, făcând
același recurs la memorie. Un fel de temps
passe din care răzbat, am senzația, ecouri de
chansonnette.
Extrem de „grăitoare” sunt și figurile fe-
minine, compoziții de atelier, de data aceasta,
care atrag atenția prin încărcătura emoțională,
și care transmit mesaje criptate despre adevă-
ruri tulburătoare ale existenței într-o societate
avidă de forme și tot mai goală de fond.
Claudiu Țugui este un artist în plină afir-
mare. Cu siguranță va avea încă multe de spus
în arta pe care a îmbrățișat-o. A avut deja mai
multe expoziții în Germania: mai 2015 - su-
permArt Nurnberg; octombrie 2015 - con-
sumArt Nurnberg; februarie 2016 - Ludwig
cafe bar Nurnberg; mai 2016 - supermArt
Nurnberg. A expus de asemenea în galeria
Claudiu Țugui
Autoportret
Raum fur zeitgenossische kunst. Laurentiu
Feller - Nurnberg. Fotografii ale sale au fost
publicate în prestigioasele reviste Vogue Italia,
ND Magazine și Stern View. Se adaugă acesto-
ra și Tribuna, cu generozitatea cu care a susți-
nut mereu actul artistic de valoare.
■
Claudiu Țugui	Turistul
TRIBUNA • NR. 423 • 16-30 aprilie 2020
35
sumar
plastica	
bloc-notes Eduard Boboc Expoziții online la Muzeul Memorial „Octavian Goga” 2	
editorial Mircea Arman Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (XIII)	3
religie ÎPS Mitropolit Andrei Pastorala de Paști	5
comentarii Adrian Lesenciuc Modalități matematice de obținere a condițiilor de optimalitate în comunicare	7
Elena Vieru Iubirea care învinge moartea sau ipostaze ale singurătății omului contemporan? (I)	8
Ștefan Manasia Cum vede un extraterestru opera lui Peter Handke?	9
cartea străină Irina-Roxana Georgescu Cartea de zăpadă	10
memoria literară Constantin Cubleșan Marile întrebări tragice (Aura Christi)	11
diagnoze Andrei Marga De la criza predicției la curajul de a schimba	12
polemos Alexandru Dobrescu Polemică și adevăr (I)	15
eseu Christian Crăciun Timpul sfârșitului	19
filosofie Alexandru Surdu De la meditația speculativă la rațiunea speculativă	21
Viorel Igna Provocarea Sofisticii (II)	22
social Serena Piccoli Pandaemonium	24
juridic Ioana Dragoste Despre mandat	27
însemnări din La Mancha Mircea Moț Interpretări, interpretări...	29
traduceri Poezie italiană contemporană	30
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolină fără bătrâni	31
o data pe lună Mircea Pora I. I.	32
arte Cristina Simion The future last supper	33
conexiuni Silvia Suciu Saloanele lui Denis Diderot (II)	34
plastica Ani Bradea Claudiu Țugui. Imaginile memoriei	36
Claudiu Țugui
Imaginile memoriei
Ani Bradea
Claudiu Țugui	Culori
Artist vizual, interesat în mod constant
de găsirea unor noi modalități de ex-
primare artistică, după cum se autode-
finește, Claudiu Țugui s-a născut în România,
dar în prezent locuiește în Germania. Spune
despre el că își are rădăcinile artistice în copi-
lărie și adolescență, iar la vârsta de 14 ani a pri-
mit în dar un aparat foto analog, acel moment
fiind decisiv pentru o pasiune devenită în timp
preocupare constantă, artistul declarându-se
un autodidact care i-a studiat cu mult interes
pe marii fotografi ai lumii.
Este atras de imaginile din realitatea imedia-
tă, din mediul cu care interacționează frecvent
și mai puțin de cadrele „aranjate”, de compo-
zițiile de atelier, de altfel, în textul de prezen-
tare cu care-și însoțește expozițiile, artistul
mărturisește: „Pozele mele vin din interior, nu
sunt regizate, nu am un scenariu, de multe ori
e vorba despre un sentiment care străbate din
interior și se oprește pe retină. Adică, în cazul
meu, pe lentila camerei.” Iar acest lucru este cât
se poate de vizibil, temele sale preferate fiind
decupările din viața de zi cu zi, sau din natură,
ori micile detalii încărcate de simboluri, care
pot fi întâlnite oriunde, la orice pas, în cotidia-
nul banal. Deși artistul „îngheață”, cu aparatul
său, mostre de existență contemporană, imagi-
nile par totuși desprinse din alt timp. Un timp
al memoriei, al amintirilor din vremuri trecute
sau în curs de a se trece. Peisajele de iarnă, de
pildă, cu trenuri înzăpezite, treceri de cale fe-
rată care sparg, cu luminile roșu aprinse, albul
ce pare să fi înghițit tot restul lumii, ori trăsu-
rile ce se pierd într-un cadru de roman rusesc,
dintr-o Siberie eternă, sunt mai mult decât
simple instantanee surprinse în ierni rurale,
probabil undeva în România (există indicii în
imagini care mă îndreptățesc să cred că e așa).
Din punctul meu de vedere, acestea sunt po-
vești salvate dintr-o realitate care a făcut, sau,
pe alocuri, mai face parte încă din viața noas-
tră. Dar nu pentru multă vreme. E o lume care
se trece, așa cum spuneam, o lume care a căpă-
tat deja patina timpului. Sau, altfel spus, în care
s-a strecurat deja culoarea timpului. M-am în-
trebat, privindu-le, de ce nu e niciodată soare
în imaginele lui Claudiu. De ce de nicăieri nu
răzbate o rază orbitoare, până și umbrele par
generate tot de o atmosferă umbroasă. Fie că
e vorba de peisajele de iarnă, sau de roata de
bâlci proiectată pe cer, fondul imaginilor nu
este unul însorit, dând senzația de gri, de înno-
rat. Melancolia aceasta mă determină pe mine,
privitorul, să simt că mă aflu în fața unor in-
stantanee scoase din memoria artistului. Dar
să nu uităm, totuși, că avem în față fotografii,
nu picturi! Deci, cu atât mai interesant. O pic-
tură are cromatica dată de pictor și transmite
emoția pe care acesta alege să o transpună pe
pânză. O fotografie, însă, e un stop cadru al
unei realități, al unei creații divine în desfășu-
rare, iar artistul, în acest caz, are marele merit
de a intui momentul, de a sincroniza imagi-
nea relevată în fața ochilor săi cu sentimentul
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj