corespondență din Tel Aviv
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
D. R. Popescu
Alexandru Surdu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Ion Grigorescu
Mișcare, triptic, partea din mijloc (1972)
ulei pe pânză (detaliu)
Restituire, adevăr,
emoție artistică
■ Cleopatra Lorințiu
1919 Misiune Regală la Paris, un spectacol
de și cu Liana Ceterchi1, pune în lumină
aspecte mai puțin cunoscute despre con-
tribuția esențială pe care Regina Maria a avut-o
în perioada de intensă activitate diplomatică
ce a urmat Primului Război Mondial, pentru
recunoașterea internațională a României între-
gite și face parte dintr-un efort mai amplu de
restituire către public a adevărurilor relevante
și dense, acelea de substanță și nu neapărat de
anecdotică, referitoare la Regina Maria.
Pornind de la locul comun, acela că nești-
indu-ne adevărurile trecutului nu vom putea
înainta și nici nu vom fi scutiți de repetarea
unor greșeli, incursiunea în istoria monarhi-
ei românești este un act de-a dreptul esențial
și obligatoriu. Să ne gândim doar la faptul că
generații întregi (face parte dintre acestea și
generația mea!) au tot citit cărți care presupu-
neau eludări uriașe, printre care trecerea sub
tăcere a unor episoade de istorie, de diploma-
ție, de monarhie.
Ceea ce face Liana Ceterchi, mai exact res-
tituirea unor figuri feminine prin spectacole
concentrate și nu de puține ori minimaliste,
adaptate la săli mici și condiții specifice, este
un fapt excelent de artă, de teatru, de istorie și
atitudine civică.
Am avut emoții însă atunci când am adus
acest spectacol în fața unui eșantion de public
israelian, chiar dacă știam că parte din cei pre-
zenți au sorginte românească. De ce ?
Simplu. Pentru că persistă ideea că publicul
israelian, incluzând aici și publicul ce are rădă-
cini românești, ar fi sensibil și interesat exclu-
siv de teme și motive cu tangență evreiască. E o
idee care circulă în managementul artistic și pe
care eu, personal, nu o împărtășesc.
Aprioric, asta ar fi însemnat că un spectacol
care aruncă un fascicol luminos asupra unei
figuri istorice feminine de o asemenea com-
plexitate dar și asupra complicatului aspect
al epocii în care a trăit, ar fi fost mai greu să
se impună atenției. Ei bine, nu. Pe de o parte
el a fost o sursă de informație binevenită, pe
de alta, o trăire artistică de intensitate datora-
tă forței și inteligenței monologului dramatic
creat de Liana Ceterchi care a cucerit publicul
adunat în sala refăcută a fostului cinema mitic
Alhambra din vechiul Yaffo.
Pornind de la paginile de destăinuiri ale re-
ginei, Liana Ceterchi coroborează fapte, amin-
tiri, notații, îmbinându-le întru puzzle care
este al ei, propriu, și care are meritul de a crea
o veritabilă destăinuire a „Personajului Regina
Maria”. Sunt acolo momentele de entuziasm, de
asumare a greului din vremea războiului, apoi
a marilor responsabilități din perioada com-
plexă care a urmat anului 1918: cea a discuții-
lor, a pertractărilor, pot să zic chiar a „marilor
tocmeli” dintre marile puteri, cele care au pre-
mers tratatelor și conferințelor și în care acea
femeie bravă s-a implicat fără șovăire.
S-a implicat fără rezerve și fără complexe,
uzând de tot, de inteligență, de cultură, de
cunoașterea limbilor străine și de farmecul
personal care făcuse din ea „o față a României”,
un fel de brand de țară cum am zice azi în lim-
bajul de lemn al acestei noi epoci.
Liana Ceterchi știe când să inspire atitu-
dinea proprie unui cap încoronat și când să
mărturisească durerea pe care regina o resimte
fiind îndepărtată, exilată, marginalizată, mi-
nimalizată de propriul fiu ingrat (Carol al II-
lea), când evocă amintirea unor momente de-a
dreptul glorioase (încoronarea alături de soțul
ei Ferdinand, marile întâlniri ale istoriei, acel
face a face cu „Tigrul” Clemenceau de pildă),
dar și amintirile profund tulburătoare legate
de propria familie, de destinul ei ca femeie, pe
care și l-a asumat cu toate durerile și toate ne-
dreptățile: „Noi suntem naturi total diferite, nu
putem înțelege anumite lucruri pentru că min-
tea noastră lucrează complet altfel. În tinere-
țea noastră ne făceam unul pe altul să suferim,
eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau în-
totdeauna probleme asupra cărora cădeam de
acord”, scria regina în însemnările zilnice.
Scenariul este unul al aducerii aminte, al re-
memorării, după ce evenimentele memorabi-
le, istorice, adeseori mărețe se vor fi consumat
(însemnările reginei fiind reunite într-o carte
alcătuită de Diana Mandache), deci al unui
filtru al maturității depline, iară după păre-
rea mea nu al senectuții, cum poate bastonul
de care se slujește personajul o poate sugera.
Regina Maria a trăit puțin. Dar atât de intens.
Acesta este poate primul merit al reprezen-
tației: forța, capacitatea de a pune în eviden-
ță dăruirea reginei față de cauza României
întregite. Această regină, nepoată a Reginei
Victoria, cu sânge nobil rusesc și care, ajunsă
într-un spațiu românesc devine atât de român-
că, de patrioată, încât își pune viața în slujba
idealului României Mari.
În fața publicului israelian, profund emo-
ționat de mesaj, Liana Ceterchi a marcat cu
profesionalism și patimă artistică un adevărat
moment de grație.
Notă
1	Prezentat la Tel Aviv Yaffo de ICR Tel Aviv (cu
supratitrare în limba engleză); video/sunet: Teodora
Toader; producător: Asociația femeilor din teatru IF...
/ DACĂ...
Tel Aviv, martie 2020
■
2
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
editorial
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (XII)
■ Mircea Arman
Aristotel, în Metafizica, încercînd o altă
definiție a filosofiei spunea că aceasta
este „Știința teoretică a primelor princi-
pii și cauze - episteme ton proton archon kai ai-
tion theoretike” 1. În Was ist das - die Philosophie,
Heidegger, analizînd cuvîntul episteme, care în
mod normal se traduce prin știință, spune că
acest termen nu acoperă ceea ce se înțelege în
mod normal prin știință și nici măcar ceea ce, în
sens filosofic, înțelegeau un Schelling, Hegel sau
Fichte. „Cuvîntul episteme derivă din participiul
epistantenos. Astfel se numește omul în măsura
în care este competent și expert, în sensul de acela
căruia îi revine să, el însuși aparținînd la. Filosofia
este episteme tis, un oarecare mod de apartenență,
theoretike, care este capabil de theorein, adică ca-
pabil de a-și îndrepta privirea către ceva și... de a-l
prinde în raza vederii și de a-l menține în vedere.
Filosofia este în felul acesta episteme theoretike.”2
Am remarcat, din analiza lui Heidegger, că
termenul episteme, tradus prin știință, nu redă în
mod plenar sensul pe care îl aveau în vedere fi-
losofii greci. Cu toate acestea, analiza noastră se
va axa pe celălalt termen - theoretike. Filosoful
german a explicat acest cuvînt, așa cum am văzut
în analizele anterioare, pornind de la vedere, de la
cuvintele theoria și theorein.
Dacă Aristotel ar fi vrut să arate că filosofia
este theoria numai în sensul că aceasta nu este
o știință practică sau poietică, atunci el nu avea
nevoie să spună episteme theoretike, deoarece
prin însăși natura ei filosofia este o știință teore-
tică. Alăturînd cele două noțiuni, Stagiritul vrea
să evidențieze faptul că în acest caz este vorba de
o știință specială ce are ca prim fundament al ei
contemplatia, adică pe acel ceva al intelectului
unde el însuși este cunoașterea, în care a ști este
a fi ca diferit de a spune. Intelectul este dincolo de
Ion Grigorescu	Basarabia (1999), lut, ulei și smoală pe pânză de sac, 110 x 210 cm
rațiune și cuvînt, ne spune Aristotel reluînd o idee
a lui Platon. Astfel, ne putem explica de ce grecii
arată că scopul oricărei filosofii este a răspunde la
întrebarea ti to on. Că ei nu au reușit niciodată să
răspundă la această întrebare, este cu totul altce-
va. Problema trebuia să fie pusă.
Curios, acest lucru îl găsim și la filosofii mo-
derni, la Wittgenstein de-o plidă, care spunea:
„Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii
mele” și își încheia celabra-i lucrare cu antologici-
le cuvinte: „Există firește inexprimabilul. Despre
ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem - Es gibt
allerdings Unaussprechliches. Wovon man nicht
sprechen kann, daruber muss man schweigen”3.
Problema eternă a filosofiei a fost aceea de a
găsi un substrat care să lămurească tot ceea ce fi-
ințează. Anaxagora credea că substratul ultim al
tuturor celor ce ființează este „nous-ul”, pe care
aici îl vom traduce prin inteligență, iar la Heraklit
logos-ul. De aici, Platon și Aristotel ajung la idee
și eidos, care, deși neconsubstanțiale cu gîndirea
care le gîndește, în lipsa lor, contemplația, ar de-
veni un fapt imposibil de realizat. Din acest motiv,
Platon și Aristotel cred că numai sufletul este lo-
cul esențelor, iar pentru Stagirit numai partea su-
perioară a acestuia - intelectul activ, nous apathe-
tikos. Așadar, problema care se pune cu evidență
este cea a raportului dintre existență și gîndire.
Platon, în Timaios,4 afirmă două modalități de
cunoaștere: dianoia și noesis. Dianoia era con-
siderată ca inteligență, gîndire, în contrast cu
corpul - soma. Aceasta era gîndirea discursivă,
spre deosebire de noesis, care este gîndirea care
gîndește gîndirea, cum apare ea în formularea lui
Aristotel. Termenul de dianoia apare încă în epo-
peile homerice și rămîne neschimbat de-a lungul
timpului. Particula dia, luată ori ca adverb ori
ca prepoziție, înseamnă același lucru: a separa, a
Mircea Arman
diviza, a rupe. Dianoia este o gîndire care despar-
te subiectul gînditor de obiectul gîndit. În schimb,
noesis nu comportă această separație, iar exege-
ții moderni au tradus-o prin intuiție intelectuală.
Acest termen va fi unul cheie pentru întreaga ana-
liză ce va urma de aici încolo. Vom numi dianoia
drept gîndire discursivă și noesis gîndire nemijlo-
cită, intuitivă.
Aristotel, așa cum am arătat deja, clarifică lu-
crurile arătînd că există două intelecte: unul pasiv
- pathetikos și care îi corespunde gîndirii diano-
etice, intelect abstract, și altul activ - apathetikos,
intelect poietic, creator de cunoaștere directă.
Există doi factori care fac posibilă realitatea ca
actualitate. Aristotel ne spune că aceștia sunt: ma-
teria și forma, hyle și morphe. Trecerea materiei
din starea de posibilitate în starea de realitate este
un act - energeia. Unirea dintre formă și materie
dă individul care este purtător de eide, singurele
care conțin semnificație. Stagiritul face o diferen-
țiere netă între ființarea ca posibilitate - capaci-
tate imaginativă, am numi-o noi - și ființarea în
act. În Metafizica, el arată că: „Văzător se poate
spune despre acela care are putința de a vedea și
despre acela care vede ceva realmente, după cum
și știința, în general, poate să însemne nu numai
putința de a se sluji de știință, ci și întrebuințarea
ei efectivă ”.5
În ce privește posibilitatea, pentru Aristotel,
aceasta nu ridică nici un fel de întrebare, o posi-
bilitate logică fiind supratemporală, eternă. Însă
în privința devenirii, adică în privința trecerii
de la posibilitate la act, se pune înrebarea: care
este mecanismul ce declanșeză lanțul devenirii?
Răspunzînd acestei întrebări, Aristotel spune, an-
gke stenai. Lanțul mișcărilor trebuie să aibă un în-
ceput, definiția trebuie să începă cu un nedefinit,
conceptualizările trebuie să înceapă de la ceea ce
nu este conceptual. Pe de altă parte, mișcarea este
și ea provocată de un prim motor care este nemij-
locit și nemișcat. Acest prim motor este numit de
Aristotel noesis noeseus noesis, adică gîndirea care
gîndește gîndirea. Acest prim motor este numit
de Aristotel și act neamestecat iar noi o vom numi
capacitate imaginativă apriorică.
Același Stagirit arată că ființarea umană este
dotată cu un intelect poietic, care este inafectabil,
Continuarea în pagina 10
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
3
cărți în actualitate
Ștefan J. Fay în cercurile
destinului
■ Monica Grosu
Doina Rad
J. Fay sau cercul care se închide
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2019
Despre Ștefan J. Fay, prozator și genealogist
român, traducător și memorialist, descen-
dent al unei familii de nobili francezi și
maghiari, se cunosc relativ puține aspecte, chiar
dacă viața sa este un exemplu de spectaculoase
răsturnări și întâlniri, de patriotism și devotament
în numele valorilor culturale. La Centenarul naș-
terii sale, cercetătoarea clujeană Doina Rad îi de-
dică un studiu restitutiv ce are menirea de a pune
în evidență amploarea activității culturale (artis-
tice și scriitoricești) a acestui „autor alunecat în
uitare“, precum și circumstanțele vieții sale, pliate
pe evoluția istorico-politică a societății românești
ante și postdecembriste. Este „o restituire dreaptă“,
cum afirmă autoarea în Cuvântul introductiv, pe
deasupra imperios necesară pentru istoria noastră
literară și pentru conglomeratul de relații, întâlniri
și aspecte inedite, legate de un anumit climat so-
cio-cultural sau de anumite mari personalități cu
care viața autorului s-a intersectat.
Într-o ediție impresionantă ca înfățișare și re-
alizare grafică, reproducând pe coperta I tabloul
Autobiografie, realizat de Ștefan J. Fay, în 1965, vo-
lumul în discuție reține atenția prin elementul bi-
ografic spectacular, ca și prin aportul documentar,
claritatea expunerii și a structurării unui material
informativ bogat, analiza critică și nota de inedit,
vizând dosarul de securitate al scriitorului, vocația
sa poetică și epistolară. Ca și în monografiile pre-
cedente, Eta Boeriu (2005), Viața ca rescriere. Cella
Serghi (2010), Dintre oglinzi paralele (2012) sau în
literatura de călătorie, O călătorie la capătul lumii
(coautor Ilie Rad, 2019), profesoara Doina Rad
arată și acum o tenacitate a acumulării de materi-
al documentar, însoțit de fotografii și manuscrise,
reproducerea fotografică a cărților comentate, ca
și a unor note din dosarul de la securitate al au-
torului investigat. Așadar, parcurgerea volumului
Ștefan J. Fay sau cercul care se închide (Editura
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019), beneficia-
ză de toate avantajele unei ediții științifice riguros
întocmite: cu inventarierea bibliografică a opere-
lor publicate de Ștefan J. Fay, cu referințele critice
aferente (pe ani) și indice de nume.
În parcurgerea traseului biografic al acestui
scriitor cu origini nobiliare, autoarea face câteva
bucle explicative, referindu-se la rădăcinile famili-
ei de Fay (descendența paternă), precum și ale fa-
miliei Kemeny (descendența maternă), la destinul
tatălui acestui scriitor, Joseph (Iosif) de Fay, depu-
tat de Odorhei, care a murit în condiții neelucidate
în timpul unei misiuni diplomatice la Bruxelles, la
anii de tinerețe ai scriitorului, ani marcați de lip-
suri materiale și impregnați de moartea prematură
a părinților (tatăl la 35 de ani și mama la 43 de
ani). De asemenea, de o importanță majoră în de-
venirea tânărului Ștefan J. Fay au fost câțiva prie-
teni ai familiei, precum și câțiva profesori care i-au
înrâurit destinul. De amintit ar fi mai ales Mircea
Vulcănescu și sculptorul Ion Jalea, însă întâlnirile
cu rol de destin nu se opresc la cei doi, iar autoa-
rea studiului monografic dedică note și comentarii
separate fiecăreia în parte, așa cum și Ștefan J. Fay
o făcuse prin intermediul unor eseuri sau chiar
cărți.
Ni se par esențiale aceste vecinătăți protectoa-
re, fiindcă, locuind mai întâi în casa lui Mircea
Vulcănescu, după moartea mamei și după eșecul
asumat al exmatriculării sale de la Liceul Militar,
tânărul Ștefan J. Fay are prilejul de a lucra lângă o
mare personalitate. În această perioadă îi cunoaște
pe Mircea Eliade, Dan Botta, Petru Comarnescu,
pianistul Ionel Gherea, Constantin Noica, Henri
Stahl, Cella Delavrancea, pictorul Sabin Popp.
Audiază cursuri universitare și participă la con-
ferințele și evenimentele pe care reprezentanții
generației '30 le organizau. Apoi experiența sa, ca
sculptor și pictor, în atelierul lui Ion Jalea, a con-
stituit un alt prag profesional care i-a deschis tâ-
nărului student (la Academia de Arte Frumoase
din București, secția sculptură), calea spre cunoaș-
terea artelor și a elitelor culturale din Bucureștiul
interbelic.
Urmează celelalte etape ale vieții, căsătoria (cu
Voica Bogdan, la rându-i cu rădăcini străvechi în
Moldova), povestea fascinantă petrecută la Bichiș
- „Baron pentru doi ani. 1946-1948“, unde moște-
nise o proprietate și de unde va fi aspru izgonit în
toiul nopții și dus în domiciliu forțat la Alba Iulia,
reîntregirea familiei la București și alte peripluri
prin țară în căutarea unei surse de venit. Vor urma
momente din ce în ce mai dificile, asemeni anilor
ce se prefigurau, tot mai înnegurați și supuși gre-
utăților materiale. Ștefan J. Fay va îndeplini diver-
se funcții și activități pentru a-și întreține familia
(socrii și cei doi copii), iar, pe cât îi va fi posibil,
va scrie.
Distinsa profesoară Doina Rad remarcă toc-
mai această dimensiune amplă a operei lui Ștefan
J. Fay, care de la debutul din „Universul literar“,
produs în 1940, cu eseul Fata morgana, va conti-
nua să scrie în mai toate registrele și genurile li-
terare: de la poezie (nepublicată vreodată într-un
volum separat) până la proză scurtă sau roman, de
la eseu la memorialistică și o impresionantă co-
respondență. Căci, așa cum subliniază autoarea,
Ștefan J. Fay avea o adevărată vocație epistolară,
așa cum avea darul prieteniei, fiind supuse aten-
ției, la acest segment de activitate, cele două vo-
lume de corespondență, cel cu prozatorul belgian
Marcel Moreau, Epistolar/ Correspondance (ediție
bilingvă, traducere și prefață de Irina Petraș, 2005)
și cel cu profesorul Ilie Rad, De amicitia. Scrisori
trimise de Ștefan J. Fay lui Ilie Rad (volum omagial
la împlinirea, de către Ștefan J. Fay, a vârstei de 90
de ani, Prefață de Irina Petraș, 2009).
Capitole separate dedică autoarea monografiei
scrierilor literare, unele cu tematică istorică, ale lui
Ștefan J. Fay, afirmând despre autorul cunoscutu-
lui roman Moartea baroanei (1988), că „a fost și
un excelent documentarist, pasionat de istoria ro-
mânească“ (p. 145), mai precis de tragicele răscoa-
le țărănești din 1907, de grevele petroliștilor din
1933, de problema românismului din Transilvania
sau de evenimentele dramatice ale Primului
Război Mondial. În romane sau în povestiri, va
reapărea această temă a „omului în dimensiunea
istoriei“, căci cele două destine, individual și colec-
tiv, se întrepătrund în creuzetul evenimentelor, iar
omul nu poate fi separat de istorie, de faptul exte-
rior concret care îi înrâurește viața. În acest mod,
opera lui Ștefan J. Fay conține ecouri și reflexii ale
propriei biografii, un roman în sine, „cu baroni,
prinți și conți, cu episcopi și cavaleri cruciați, cu
viteji cuirasieri și un Principe al Transilvaniei“, așa
cum se specifică pe coperta a IV-a a cărții.
Două titluri se cer imperios a fi menționate,
este vorba despre cele două cărți memorialistice,
Caietele unui fiu risipitor (1994) și Fără-mituri
(1948-1989), care surprind pulsul vremurilor tra-
versate, preocupările culturale ale autorului, ca
și amintirile de familie sau cele legate de locurile
ori oamenii cunoscuți. Între cei pe care îi apre-
cia în mod deosebit se situau Mircea Vulcănescu
și Ion Jalea, dar și Monseniorul Vladimir Ghika,
Octavian Goga, Mircea Eliade, Constantin Noica,
George Enescu, Generalul Racoviță, Corneliu
Baba, Vasile Rudeanu, Cella Serghi și mulți alții,
generozitatea sa fiind emblematică. Bineînțeles, la
aceste nume se adaugă și cele ale colaboratorilor
sau ale altor importanți oameni de cultură, scrii-
tori și critici literari, cu care Ștefan J. Fay a inter-
acționat, fie și numai prin intermediul cărților sale
(Cezar Radu, Mihai Sorin Rădulescu, Ilie Rad,
Irina Petraș, Horia Bădescu, Mircea Popa, Mircea
Goga ș.a.).
În plus, această primă monografie consacrată
personalității complexe a lui Ștefan J. Fay (autor de
proză și reportaje, memorialist, pictor de biserici,
bibliotecar), dezvăluie și alte aspecte importante
legate de plecarea autorului în Franța, după moar-
tea soției, debarcarea spectaculoasă la Paris, unde
este așteptat de fiu și de un grup impresionant de
prieteni, anii petrecuți la Nisa, unde cercul vieții
sale se închide pentru totdeauna, lăsând în urmă
un teren favorabil urmașilor, implicați și ei foarte
adânc în viața culturală. Subliniind diversitatea și
originalitatea creației lui Ștefan J. Fay, scriitoarea
Doina Rad nu omite farmecul și nota de spectacu-
lar ce îmbracă această uimitoare poveste de viață,
iar această dimensiunea sporește magia lecturii și
a călătoriei documentare pe osia istoriei recente.
■
4
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
,,Detectivism” literar
■ Alexandru Sfârlea
Marion Bold
#
Bistrița, Editura Charmides, 2019
Despre volumul de (totuși) poezie #, al
lui Marion Bold am aflat de la rubri-
ca,,Rebut”, a revistei România literară,
din 17 ianuarie a.c.: „Cum am promis, conti-
nuăm să survolăm spațiul prosper al sub-pro-
duselor vândute ca literatură, uneori cu girul
(iresponsabil) al unor critici de la care te-ai
aștepta să știe ce e literatura și cum arată ea”.
Apoi, mai jos, un citat din textul Civilizația sub-
selenară, urmat de un ș.a.m.d., iar în încheiere:
„Vă scutim de restul textului/ volumului, scris
în aceeași notă. Vă scutim și de considerațiile
criticului, care pare a vorbi despre altcineva, în
totală indiferență față de conținutul volumului”.
Devenind eu curios nițel - mai ales din prici-
na,,blamului” aruncat asupra acelui critic târ-
gumureșean, prezent în multe jurii de premie-
re a unor poeți (ine)stimabili - am dat peste o
recenzie din revista Vatra, din decembrie anul
trecut, intitulată Marion Bold - un debut de ex-
cepție, semnată de C. Crăciun, dar și peste încă
una, în revista Tribuna, tot din decembrie tre-
cut, semnată G. Feceoru, care,,punea” Târgu-
Mureș-ul,,pe harta unor debuturi de excepție
din 2019”. Hmm... ia uite, nene - mi-am zis, ce
contrast izbitor mi-a fost dat să identific în ul-
tra-prodigioasa noastră viață literară, dat fiind
că între rebut și excepție, nu-i așa, se cască o
prăpastie cât cea de la Marele Canion, cel pu-
țin. Mde, percepții și percepții, iar în ce priveș-
te pseudonimul cu pricina, ca și titlul-capcană
#, sunt doar tertipuri nesemnificative, deși par
tactici oarecum... subversive întru atragerea
Mișcare, triptic, partea de jos (1972), ulei pe pânză
Ion Grigorescu
potențialului cititor. Autorul micului Cuvânt
înainte ne asigură că M.B. e,,un nume de artă
sub care se pitește o poetă tot atât de sfioasă,
pe cât de îndrăzneață”, care se autoimplică în-
tr-,,o joacă de-a fuga de sine care n-are unde
sfârși decât numai în întâlnirea cu sine”. Aflăm
și despre,,jocul vag caricatural cu funcție pro-
tectoare, ferind poemele de revărsarea sensibi-
lității”, existând chiar și o,,spaimă de manifes-
tare a acesteia”. Așa-zisa poetă își închipuie că
se joacă de-a v-ați ascunselea cu perspicacitatea
cititorului, săltând într-un picior pe,,șotronul
cu formule poetice”, pentru a, chipurile, evi-
ta,,limita primejdioasă a mărturisirii”. Nu știu
ce-ar crede marele iubitor de poezie (și literatu-
ră) bună, care a scris Istoria Literaturii Române
Contemporane (1941-2000) și care,,povestea”
despre „fabricarea emoției” într-o altă carte a
dumisale. Oare ar include # printre cele 20(1)
cărți aproape literatură?
Revin la volumul în discuție, aici. Ajungând
la textul de la pag. 19, cel cu,,preteritul” și,,-
Kindergartena”, având o tentă profund me-
morialistică (,,mergeam la grădiniță/ cântând
imnuri eliberatoare,/ angajante, agitatoare,
înălțătoare”), dau peste pasajul,,Slăveam pa-
tria cu Drujba/ (prietenie, probabil, în ruseș-
te - n.m.) Uresese, bastionul păcii e! Luptăm
pentru pace!/ librăria Cartea Rusă ne aducea
Lumina/ iar primul imn era Internaționala/
De-abia apoi Te slăvim Românie, pământ pă-
rintesc”, îmi cade,,fisa” că este vorba despre o
autoare (autor) aflat(ă) în grațiile senectuții,
unde, desigur, sfielile... îndrăznețe nu sunt in-
terzise. Unde mai pui, că, în textul Fotografia,
tot memorialistic (,,Era la casa pionierilor, era
bal mascat”), suntem,,racordați” tematic la anul
1968 (,,Rușii invadau Cehoslovacia, Șeful sta-
tului nostru urla/ Și-apoi venea și la noi și ne
aduna/ În piața mare și nu știa maghiara/ dar
îngăima: elen a roman comunista part!”), așa
că m-am lămurit,,,antropocentristic” vorbind,
despre,,junețea” poetesei (poetului). Cât despre
onticitatea poeticească a lui M. Bold, ne du-
mirim... supercalifragilistic, din Corpul codu-
lui grilă, dedicat psihanalistului francez Didier
Anzieu, printre ideile pe care le-a dezvoltat
acesta figurând,,iluzia de grup”, „sarcinile psi-
hice ale creativității” și,,Eul pielii” (,,Așa cum
pielea este înfășurată în jurul corpului”, tot așa
Anzieu vede,,eul-piele”, ca o înfășurare psihică,
ce conține, definește și consolidează subiec-
tul”). Carevasăzică,,,haștagista/ul M. B. edifică
un soi de ars (poetica?) mai degrabă psihana-
litica, încercând să racordeze referențialitatea
psi la intențiile de captare a cititorului în mre-
jele unei cazuistici poeticești, în care puseurile
lăuntricității să fie transfigurate simili-estetic,
de nu chiar relevant-artistic: „Am prins curaj
să trec oglinda fum/ Din miezul fierbinte am
tras firișoare de aur/ Apoi le-am smălțuit după
ochii mei/ Mi-am pus la lucru judecătorul/ Și
necruțătorul m-a speriat/ Și am aruncat, am
remușcat/ De disperare mi-am făcut curat/ Și
am ascultat misse pentru răni deschise/ Și mi-
am stopat pielea dar mi-a rămas un marsupiu/
Din care am început să descriu/ Am vrut să ies
din miez să văd cum se vede/ Dar m-am oprit
îngrozit/ (nu îngrozită - n.m.) Fusesem bine în
pielea mea, ce mi-a venit? [...]”
Acuma, ce-i drept, ar mai intra în discuție, co-
mentariu, luare-n tărbacă sau... expectație, deo-
camdată, și conceptul, să-i zic așa, de,,Generație
Z”, adică cei veniți pe lume în ultimii 20-30 de
ani, junii (încă...,,necorupți”, oare?) care-și zic la
modul hipermodernist și civilizațional, „main-
stream”-istic, „nativii digitali”, cei care umblă cu
ochii,,cârpiți” de la erotizarea tehnicist-abstrac-
țional-conținutistică de aparatura cyber-electro-
nică. Aceștia, în general, au oroare de ceea ce se
(mai) înțelege prin sentiment, simțire, emoție.
Vorbesc în cunoștință de (scuze!)... cauză, întru-
cât (zâmbiți, vă rog!) chiar (și) cea mai aprecia-
tă carte a subsemnatului (de către onor (mega)
criticii literari Ștefănescu, Grigurcu, Borbely)
a fost,,firifisticizată” (gratulată) cu năstrușnica
sintagmă de,,lirism morbid”, iar M. Iovănel a ba-
gatelizat-o... birjărește în Dicționarul General al
Academiei Române (2007). Revenind la,,mielu-
șeii” noștri,,bolduiți” ici-șa, am aflatără, totuși,
o oază de poezie (în,,dulcele stil clasic”), în tex-
tul intitulat Gri vechi, unde bietul,,fior liric”, in-
conturnabila mironosiță a emotivității, a găsit o
fisură în blindajul,,haștagist” (aproape inexpug-
nabil) al volumului: „Am vârsta la care amiaza
nu doare/ Perfect presărat înspre urna din capăt/
Sunt teama de moarte ce duce spre mare/ Casete
cu vise, dulapuri cu dangăt/ Apusu-i minuscul
prin noaptea cea lungă/ Îmi număr cutiile goa-
le de zi/ Nu-i rază întreagă să nu mă străpun-
gă/ Știu bine ce-a fost și-nțeleg ce va fi/ Aduceri
aminte mi-ațâță cu milă/ Regrete secrete ca spu-
za pe maluri/ Se șterge mândria curioasa copilă/
Răsplata mi-i grea și-i aici nu în valuri/ De-ar fi
să mă-ntorc înc-o dată în fire/ Ce-aș fi, ce-aș mai
ști, ce-aș iubi, ce-aș uimi?/ E bine așa, e ceva de
zidire/ Ce nu se repetă doar în poezii/ Știu ma-
rea iubire și am nemurire[.]”. Punctul l-am pus
eu, cu de la sine... putere (scuze).
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
5
Lupul singuratic
dintre noi
■ Victor Constantin Măruțoiu
Ioan Florian
Lupul singuratic
Cluj-Napoca, Ed. Napoca Nova, 2018
Poezia a purtat mereu semnul ființării hari-
ce prin Cuvânt. În acest sens, de-a lungul
timpului, ea a fost forma de invocare a di-
vinității, de exprimare a artelor dramatice, de cu-
prindere a discursurilor diplomatice sau a mani-
festelor de orânduire socială. A însuflețit generații
și a decantat limbile pământului. Și-a pus stigma-
tele pe dezvoltarea limbajului și a întărit dialogul
inter-etnic și trans-social. A oferit sens trăirilor
spirituale și a încurajat comunicarea istorică și
socială. A dat consistență liantului interuman. În
această perspectivă se conturează și volumul de
poeme Lupul singuratic semnat de poetul Ioan
Florian.
Cartea este deschisă de un inspirat Cuvânt
înainte, purtând titlul de „Ioan Florian - Lupul
singuratic”, prefață bine realizată de scriitorul
Gavril Moisa, iar în loc de introducere, autorul
prezintă o scurtă bibliografie în notă narativă,
denumită „Destine”. Volumul este structurat pe
opt părți, primele șapte părți conținând cicluri
poetice denumite, prin simboluri și sintagme
emblematice, astfel: „Lupul singuratic”, „De ce,
Doamne?”, „Singurătate”, „Anotimpurile mele”,
„Deșartele iubiri”, „Dor de acasă”, „Se-ntâmplă
acum la noi”, iar ultima parte denumită sugestiv,
„Meditație între tristețe și umor”. La finalul cărții
se regăsesc mai multe referințe critice, semnate de
Remus Petriceanu, Corneliu Ștefan și Alexandru
Misiuga.
Prezența motivului lupului singuratic deter-
mină o dedublare poetică. Uneori eul poetic este
acel lup, acel animal de pradă, alteori, el însuși
devine prada lupului singuratic: „Sunt fiul unei
toamne blânde/ [...]/ Iar lupul singuratic mă ca-
ută prin sat/ [...]/ Să-mi caut zi și noapte al meu
nume” (Fiul Toamnei). Timpul simbiozei aces-
tei dedublări, în linia unei reîntoarceri la matca
ancestrală, este subliniat de amurg și de starea
Ion Grigorescu
Vindecarea epilepticului (1993), ulei pe tablă zincată, 27 x 55 cm
onirică a visului: „Să îmi aducă vise în amurg”
(Fiul Toamnei), dar și al identificării prăzii cu vâ-
nătorul: „Sunt Lupul singuratic al zilei care trece,/
Iar prada așteptată, devine absurd tot eu” (Pradă
ciudată). Totul se condensează într-un veritabil
ansamblu unitar, ce se descoperă printr-o stare de
întrepătrundere a spațiilor existenței: „Urletele de
lup tot mai aproape ning” (Rănit de raza lunii).
Centrul demiurgic și mioritic al spațiului de exis-
tență rămâne satul, ca un intangibil, inviolabil și
indestructibil areal al miticului și sacrului sălaș
tradițional românesc, făcut să dăinuie, cu rolurile
sale simbolice, peste veacuri...
Imaginea divinității apare sub denumirea uni-
formizată de Dumnezeire. Poetul nu poartă un
dialog, ci adresează doar întrebări sau, alteori,
rostește afirmații care au ca scop provocarea do-
ritului dialog. Tăcerea implacabilă a Creatorului
devine cu atât mai covârșitoare cu cât întrebările
nasc alte întrebări și alte întrebări, și alte întrebări,
fără o undă de răspuns între ele sau fără o finalita-
te concluzionară: „De prin păcat de azi ne despăr-
țim,/ Unde-i marea Ta iertare, Doamne, unde?”
(Viața ce-i).
Cutremurător este acest periplu liric în care,
de la lupta prădător - pradă, se ajunge la unitatea
celor doi factori, sub chipul și emblema lupului
singuratic, dar care, personificat fiind, afirmă an-
goasant plecarea lui Dumnezeu. De la această ple-
care nimic nu își mai poate da rodul său și rămân
doar întrebările, aceleași întrebări dintotdeauna
ale omului, ca rezultat resimțit cu durere al tăcerii
și îndepărtării de Dumnezeu. Invocarea divinită-
ții, pentru existența spiritual-culturală, este pre-
zentată ca o ultimă cerință, o rugăminte perma-
nentă a celor ce vor fi fiind să vină: „Învață-mă,
Doamne, viața ce-i...” (Viața ce-i?).
Tema singurătății apare ca o reacție a absen-
ței Ființei creatoare din universul uman. În acest
fel, nicio zeitate, nici chiar iubirea nu poate su-
plini locul de temelie, specific divinității. Această
stare s-ar putea traduce printr-o călătorie în de-
șert, printr-o căutare fără de capăt și fără ostoire,
precum existența într-un labirint, o viețuire dra-
matică fără divinitate, fără țel sacralizat și sacrali-
zant, fără puterea cea dătătoare de viață. În acest
periplu existențial, doar reimplicarea unicei divi-
nități în existența omului poate readuce speranța
la viață. Această idee de reluare a datului creați-
onist este transpusă prin întruchiparea primă-
verii: „Căderi de frunze peste oase/ Mă vor con-
duce spre-alte vieți” (Aștept să vină primăvara).
În acest univers reconstruit, poate să se reîntru-
peze și dragostea, acea iubire totală, de la Eros la
Thanatos, care dă nota de reală renaștere în noul
paradis recucerit. Așadar, nici ancora luminii
acestui spațiu mirific reclădit nu se poate însufleți
fără iubire, fiindcă doar iubirea e o fărâmă din
Creatorul zămislitor de lumi. Iar noua Evă, pre-
cum și Adamul cel nou, trebuie să fie transpuși
din vechea lume, nu într-o nouă construcție, nu
într-o nouă plămadă, ci prin întoarcerea acelui
suflet pur feminin și a acelui spirit înalt mascu-
lin, a arhetipurilor din vechea creație, înmlădiate
de lumina Cuvântului proniator: „Iubita mea, te
rog să vii tot ninsă,/ Mi-e tot mai greu lumina să
mi-o port” (Mister). Această ningere este precum
o trecere sacră, semnul zăpezilor aducând aproa-
pe portalul acelui episod primordial, inefabil, in-
genuu re-creaționist.
Toamna rămâne mereu acel anotimp care ofe-
ră demiurgic răgazul nașterii eului poetic: „Sunt
fiul unei toamne blândă” (Fiul toamnei), fiind în
același timp și adevărata casă plină de roadele na-
turii, precum este și esența omului plină de matca
regeneratoare a luminii blânde din Cuvânt: „O
casă am, și-aceea este toamna/ din care nu mai
pot curând să ies” (Casa mea), ea constituind tot-
odată și revenirea ciclică a Marii Treceri spre un
alt nou paradis recucerit, al sinelui și al tuturor
celor de jur-împrejur, străluminate de așteptarea
omătului purificator: „Toamna rămâne o blândă
amăgire,/ [.]/ toamna rămâne o simplă aminti-
re/ adeseori, adeseori.” (Toamna, ca o amintire).
Poezia scriitorului Ioan Florian este o poezie
a căutării, prin metamorfozarea și metaforizarea
misterului, în întruparea cuvintelor uneori în
vers și vânător, alteori în prădător și pradă, totul
fiind conturat prin redresabila tăcere divină. Noul
paradis se-mbracă prin Poesis în viața ce poartă
lumina ca pe un blazon al regăsirii isihiei din mie-
zul arborelui edenic al Cuvântului.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
Să spui lucrurilor pe nume,
un hevi bluzz
■ Irina Lazăr
George G. Asztalos
Liber poezionist
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2018
Cel mai recent volum de poezie al lui George G.
Asztalos, Liber poezionist, are drept ilustrație
a copertei o prelucrare după o pictură a lui
Jean-Leon Gerome (1824-1904), ce-l înfățișează pe
Diogene, în celebrul butoi, înconjurat de câini. Jean-
Leon Gerome a fost în vremea sa un reprezentant al
academismului, în timp ce poetul George G. Asztalos
este reprezentantul unui stil, neaoș, dezinhibat, împă-
nat cu tot felul de jocuri spontane de cuvinte, așa de
altfel s-ar fi presupus a fi toți militanții pentru libertate
de-a lungul timpului, o libertate cumva în afara or-
dinii societății, în afara canoanelor, în afara regulilor.
Definit de Al. Cistelecan drept „ultimul - și singu-
rul - avangardist mureșean”, autor de „piruete sintac-
tice”, conform expresiei lui Felix Nicolau, George G.
Asztalos își continuă linia „liber poezionistă”, pornită
de la cartea sa de debut, Zoon poetikon (2009), publi-
când mai multe volume, până la cel actual, intitulat
chiar așa Liber poezionist - cu aerul unui manifest -
evident, neglijent într-un stil boem, presărat pe alo-
curi cu expresii amare, alteori cu îndemnuri sfătoase,
interjecții, exclamații sau chiar adresări directe unor
interlocutori cititori. Acest stil oral este avantajos, în-
trucât lejeritatea scrierii asigură ușurința lecturii. Prin
poeziile sale, George G. Asztalos se opune ermeti-
zării, prelucrării, și aduce cu sine o libertate stilistică
exuberantă, optimistă se poate spune. Asemenea lui
Diogene înconjurat de câini, poetul lipsit total de alt
confort împărtășește din experiențele sale, pornind
Doi poeți
■ Irina-Roxana Georgescu
Adrian Costache
Cele mai frumoase 101 poeme
București, eLiteratura, 2019
Sabin Mureșan
Exercițiul minții / El ejercicio de la mente
Cluj-Napoca, Ed. Colorama, 2019
Cunoscut mai ales ca prozator, Adrian
Costache a debutat în vremea studenției, în
1966, în revista Amfiteatru, cu povestirea
Zilele din urmă. În 1971, îi apare volumul Orașul cel
Mare (Editura Eminescu), semnat cu pseudonimul
Adrian Carsiad.
Poeziile din antologia de față „se constituie într-un
bilanț poetic al autorului la 75 de ani”, așa cum apare
notat în prefață. Dacă în romane (Regele sperietorilor
de ciori, Apocalipsa după Ian, Lista cu nume) și în volu-
mele de proză scurtă (Breadly, iubitul meu. Povestiri de
sertar, Ultimul anotimp, Confesiunile ultimului bun-vi-
sător și alte povestiri etc.) problematica timpului este
pusă în relație cu fragilitatea existenței, în volume ca 10
povestiri + 70 și ceva de poeme (2018) și Cele mai fru-
moase 101 de poeme (2019), Adrian Costache reactu-
alizează antologic poeziile din Păduri de sticlă (2001),
Poeme depresive pentru uz personal (2003), Noi poeme
simple (2012), Uitatele mitologii (2015, 2018).
de la premisa transcendentalității poeziei. Cartea de
față cuprinde două secțiuni: Poeme de dincolo și De
dincolo de dragoste. Acest dincolo e, într-un sens cât se
poate de concret, străinătatea, acel teritoriu al promi-
siunilor, unde se muncește din greu, „visul european”
al esticului, cetățean de mâna a doua în Europa - „în-
cerc să-mi șterg ochelarii de pe praful șantierului/ cu
dosul mânecii/ să vă scriu din țara cu laptele și mierea
muncii pe rupte” (p. 47), dar dincolo nu se oprește aici,
ci merge Dincolo de dragoste. Biografia lui George G.
Asztalos, cu periplurile sale muncitorești, se îmbi-
nă astfel cu căutarea unor răspunsuri. Greutățile și
deznădejdea străinătății transpar în poezii cu titluri
semnificative: zbor deasupra unui cuib de cruci, ar-
beit macht frei, cine muncește nu are timp să câștige,
toți sunt din Europa, în afară de indieni și arabi. Afară
cu ei!, e dur să fii sirian și un huzur să ștergi Europa
la cur, dispărut la furat. Mahalaua Europei la apelul
de seară ș.a.m.d. Versurile, melodioase și sclipitoare
prin adăugarea a tot felul de citate latinești, hituri la
modă, argou, slogane totalitare, conțin un amestec
cât se poate de pitoresc și de expresiv, o realitate du-
reroasă a Europei de azi unde se practică un dublu
standard, o prăpastie fără fund, unde speranțele pier
pe rând, salvate fiind în ultimă instanță doar printr-o
conservare a unui veșnic spirit umanitar individual,
printr-o situare în afară. Europa devine astfel o plan-
tație enormă, unde sclavii muncesc pe rupte, într-un
fel similar timpurilor străvechi: „măi omule mă uit la
esticii ăștia cum se întorc/ prăfuit-oropsiți de la mun-
ca lor euro-atlantică/ și mă întreb care-i treaba, unde
au greșit?/ io cred că s-au născut într-un loc total ne-
favorabil/ unghiul de aplecare la ghișeele lor/ e chiar
Timpul biografic, al tatonărilor existențiale, din
narațiuni se transformă într-un timp al încercării
de a se desprinde de panici și locuri comune, de a
trăi plenar, așa cum scriam și cu altă ocazie. Selecția
poemelor gravitează în jurul unei panici ținute în
frâu - teama de a uita, teama de a fi uitat, neliniș-
tea timpului care șterge bornele și care destabilizează
universul poetic, erotismul salutar, alunecarea în su-
ferință. Relevantă pentru antologia de față este sta-
rea ingrată a poetului, de zbatere continuă: „N-a mai
fost văzut de nimeni,/ Deși mai locuiește la aceeași
adresă,/ Nimeni nu i-a mai văzut/ Dulcea tăietură a
crucii/ De pe umăr,/ Nici gâtul înfășurat cu benzi de
asfalt/ Și nici automobilele/ Îmbujorate/ Care-i nete-
zeau creierul.../ Doar azi,/ În Piața Publică,/ El ședea
la Coadă/ Pentru Ajutorul/Social” (p. 62).
***
Ediția bilingvă a volumului Exercițiul minții/El
ejercicio de la mente, în traducerea poetului spani-
ol de origine chiliană Mario Castro Navarrete, este
însoțită de o prefață scrisă de poetul Jesus Bentez
Bentez, care surprinde liniile de forță ale poeziei
lui Sabin Mureșan: „este vorba de o scriitură al cărei
ritm este imprimat de o așa zisă nebunie sau se as-
cunde îndărătul ei spre a se proteja față de un climat
de nesiguranță, uneori absurd, de neînțeles”.
și azi un brand internațional/ omul nici nu concepe
viața/ fără ungere la scurgere/ fără nervi și politică de
rahat” (născut într-un loc nefavorabil și fericit într-un
timp eronat, p. 54).
În Liber poezionist, dragostea e teoretizată mai
mult decât concretizată în detalii care să contureze o
poveste anume. Pentru poet, femeia devine o „con-
tempoRană”, imaginea mai degrabă a unei dezamă-
giri. Cumva, George G. Asztalos a căutat toată viața
iubirea legat la ochi, dând din mâini, pe întuneric.
Citez un fragment savuros din poemul the happy side
of getting the fuck crazy: „e simplu femeile și-o caută/
și bărbații le-o mai scapă/ am exact în minte faza în
care/ Bukovski își plesnește iubita într-un/ rar mo-
ment de luciditate inspirată/ și cred că n-a scris ni-
mic mai adevărat/ ca asta/ niciodată/ de eram acolo îi
aruncam pe geam pe amândoi/ ca ăia care-și aruncă
vesela tristă a dragostei/ și a fragilității/ în stradă/ ca
pe o jucărie stricată/ scheunată razna în cucuruz/ cu
bateriile duse” (p. 128).
Un aspect vizibil în ceea ce scrie George G.
Asztalos este prezența constantă a câinelui, ca mo-
tiv. Am remarcat-o în volumul mi se ulise (Editura
Grinta, 2016), unde prima poezie ce deschide repre-
zentația lirică se numește Zăpada roșie și asociază
uciderea câinilor cu pierderea inocenței copilăriei, și
se continuă apoi în volumul de față cu homo este ca-
nis merda (p. 93): „să fiu al mumei pădurii în tramvai
vere/ dar mi se pare de mare fel că patrupezii/ numiți
și câini la modul nefericit/ pot să marcheze cu o du-
ioasă schizofrenezie/ trecerea lor prin lumea bipezi-
lor/ bunul simț nu se măsoară în lătrături înghițite/
și nici măcar în guduriciul care ne crește/ pipota de
stăpâni peste regnuri/ respectul și încrederea sunt
adevărate lecții/ de bun simț/ despre ce ne vede bucu-
ria în ochii unui câine/ numai memoria bunului simț
trece și rămâne dincolo/ în infrarealitatea inteligibil
sensibilă/al umanității/ în rest suntem la vie en gross
vere/ de la Constantinopol la Hiroșima/ e tot o lătră-
tură beteagă/î n care bipezii se duc anonimi grămadă/
să-i scarpine de pureci moartea”.
■
Născut în 1966, în satul Tioltiur (comuna
Cornești) din județul Cluj, Sabin Mureșan locuieș-
te de mai mulți ani în Spania, unde este membru al
Asociaței Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
și secretar în comitetul de conducere al Asociației
Culturale Diverbium din Madrid. De asemenea, este
membru al Cercului Literar de la Cluj din 2018.
Poezia lui Sabin Mureșan oscilează între indecizia
cotidiană și angoase derivate din neputința de a fal-
sifica prezentul. Dacă prima „reflecție” exprimă asu-
mat „sunt o eroare”, volumul se încheie apoftegmatic
„sunt o eroare fericită”, numai că fericirea, odată con-
știentizată, amintește de o stare diferită de fericire, un
succedaneu al clipei deja trecute. Sunt versuri de o
limpezime aproape sacră - „corpul meu de dumini-
că” (negație) - din care se împărtășesc dubiul și spe-
ranța, panica, dar și agonia, tristețea și omagiul adus
vieții. Multe poezii sunt traversate de un aer agonic,
care trimite la o lume abandonată - „în tumultul du-
rerii”, „domn al cuvintelor/în sunetul ploii/înnobilat
cu visare/la poarta cerului”, „și muzica ta/ ce inundă/
și moare/ în ziua uitării/ căderii/ frunzelor”, în care
se insinuează poetul, „străin într-o colecție/ cu in-
tenții/ de strategii mutilate” (autoportret). Cele mai
multe versuri restituie un amestec de speranță nai-
vă și curiozitate, de prudență și de dubiu existențial,
în care se conturează grotesc „gândurile rebele/ca
râmele/după ploaie” (luptă internă). Altele, aproape
sinestezice, sunt marcate de picturalitate: „cocorii și-
au greșit/ direcția de zbor/ iar deasupra timpului/ se
învârte/ ca de obicei/ colivia”, iar cerul se populează
cu „îngeri de scrum” ori cu avataruri ale „îngerului
corupt”.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
7
comentarii
Dragostea ca ardere de tot
■ Adrian Lesenciuc
Magda Mirea
Refugii pentru lupi
Timișoara, Editura Brumar, 2018
Magda Mirea este unul dintre puținii po-
eți de azi cu identitate, adică face parte
dintre cei care nu s-au disipat în profi-
luri de grup sau de generații, și care, pe de altă
parte, nici nu au alunecat în siajul deschizătorilor
de școală în literatura română. Întâmplător, Siaj
(subintitulat 77 studii despre unghiuri de ferici-
re) este și numele unuia dintre volumele Magdei
Mirea, publicat în 2011 la Fundația „Scrisul româ-
nesc” din Craiova. Dar prin volumul acela eul li-
ric alunecă în siajul marilor prefaceri: „o iubire cu
gust/ de rufă îmbrăcată în ger/ ne va hrăni moar-
tea” (siaj), nu în cel al marilor nume. În 2018, sub
amprenta acelorași mari prefaceri, Magda Mirea
propunea Refugii pentru lupi. Despre recentul
volum, Florin Dochia spunea că păstrează nota
de ermetism estetizant, învăluind parcursul her-
meneutic necesar a însoți desfășurarea lirică din
pagini: „Concretețea imaginilor poate fi înșelătoa-
re - scriam, cu ani în urmă, referitor la volumul
ceva nu e (2014) al Magdei Mirea. Se păstrează
impresia și la această nouă propunere, apărută
tot la Editura BrumaR, Refugii pentru lupi (2018).
Poemele acestea noi sunt la fel de încifrate, erme-
tice, în fond, pe cât de clare, în formă. Imaginile
sunt evident construite în perspectivă suprarea-
listă, cu economie de vorbe, în culori puternice și
neconflictuale - predomină, de departe, verdele!
-, obiectele au proprietăți ascunse sau necunos-
cute, comunică între ele la lumina zilei, direct,
dar informația nu devine lesne (re)cognoscibilă.
Emoția se insinuează spontan, neașteptat, din
necunoscut, din elipse și din tăceri, din intuiția
înțelesului, dar mai cu seamă din delicatețea ex-
presiei.”
Ion Grigorescu	Omul cu o singură cameră (Acasă) (1977), ulei pe pânză, 79 x 100 cm
Mă îndepărtez ușor de interpretarea lui Florin
Dochia, fără a mă desprinde complet de ea. Cu
certitudine, claritatea imaginilor, esențializarea
și vibrația interioară sunt trăsăturile pregnante
ale poeziei pe care o practică Magda Mirea - cele
patru volume publicate se înscriu în aceeași fa-
milie de funcții, de desfășurări ale unei poetici
asumate (dar care s-a instaurat și întărit după
experiența scrierii și nu anterior, programatic,
prin aliniere voluntară, și spun asta pentru că în
niciuna dintre acutele derulărilor vocea interi-
oară nu falsează). Procesul poetic constă în ob-
servația amănunțită, în notația sumară în urma
acestei observații, în esențializarea constatărilor,
a faptelor din proximitate încărcate de potenția-
lul cunoașterii de sine (ca deschidere intelectu-
alizantă, ca oportunitate de exploatat metafizic
sau poetic). Or, recurgerea la filtre perceptive și
chei diferite de restrângere a întregului în esen-
țialul redat (a înfășurărilor cu promisiunea unor
viitoare desfășurări) nu înseamnă neapărat er-
metizare. Înseamnă o asumată proiecție poeti-
că, presupunând, cum spuneam, un amestec de
observație amănunțită, redată esențializat (ca și
când poeta ar radiografia esențele), cu notație în
tușe impresioniste. Rezultatul e un set de poe-
me scurte, dense, o înșiruire de respirări într-o
continuă disimulare a poeziei în raport cu co-
tidianul. Această ascundere a profunzimilor în
spatele minorei (cantitativ) piese de vestimenta-
ție poetică produce efecte în valuri, vibrație în
profunzimi, până la dislocări și mutații. Poezia
ei se deschide grav și vibrează în interioarele lec-
torilor: „Câteodată, Dumnezeu/ se împiedică de
mine pe stradă/ l-aș întreba/ ce crede el despre
asta” (***, p. 11); „stau cu îngerul în cafenea/
vieți nenumărate traversează fereastra/ chicotim
îndrăgostiți/ o linie albă, o linie neagră pe masă/
ne schimbă liniștea// nu putem trece peste ape/
ranițe cu femei visate” (***, p. 18); „bulevarde
pline de anotimpuri/ și nicio haină/ pe măsura
inimii” (***, p. 54).
În Refugii pentru lupi, Magda Mirea indu-
ce notele unui colocvialism cultivat cu grijă,
prin intermediul căruia produce disimularea.
Camuflarea nu este doar a poeziei în spatele sec-
vențelor esențializate de realitate cotidiană, ci și
de natură reflexivă, a poetei interogându-se în
speranța de a se pierde pe (sau lepăda de) sine
în vârste sau ipostaze de pe parcurs. Se produ-
ce o multiplicare, nu doar o simplă dedublare
în care „o femeie s-a refugiat în mine”. Sinele se
desfășoară, în transformările continue pe o axă
a prefacerilor, între ipostaza copilului (fost sau
potențial) și cea a femeii, mereu îndrăgostite.
Pe această axă a continuei prefaceri, mereu un
copil-martor, un copil-promisiune, un copil re-
dus la privire, judecă și reordonează pe o scală
a gravității întâmplările, faptele cotidiene redate
prin imagini concrete și aparent fără adâncime
existențială. Poezia Magdei Mirea e în esență o
evocare a unei vârste continue prin varii stații pe
parcurs, markeri digitali ai unui întreg analogic.
Iar acolo unde vârstele nu capătă înfățișări, la di-
ferite distanțe între capetele intervalului, vesti-
mentația diversă ține locul ființei. Obiectele ves-
timentare, ca indicatori ai concretului trecerii,
îmbracă poezia Magdei Mirea și țin locul etape-
lor, vârstelor în prefacere. Iată aparenta Cealaltă
- o Cealată continuum, s-o numim Stephanie,
după cum propune poeta - locuind lumea prefa-
cerilor simultane, dând seamă de sine în dinami-
că: „Stephanie are șosete noi/ și o carte cu voci/ o
rezervație naturală de secrete/ un oraș în ruine/
și timp să își usuce inima/ Stephanie lipsește din
cerul oamenilor/ se visează ucenică sălbatică/
în schitul văratec al unui poet/ care spală fuste
vechi de femeie/ și oasele murdare ale păianje-
nilor/ Stephanie coboară uneori/ într-un duh
tânăr/ ca o piatră scăpată ușor/ în mijlocul apei”
(istorii secunde, p. 34).
În această locuire continuă, markerii/ sem-
nele trecerii se desfășoară ca într-o fotografie în
mișcare cu timp lung de expunere. Uneori deta-
liile semnificative ale acestei treceri sunt vizibile,
prind chip, chiar relevă însușiri care să conducă
la anumite diferențieri: „Ora treișidouăzecișișase
trecute/ noapte fiind/ asta e nesemnificativ/ deși
multe morți se petrec în vis// o femeie sapă în
marginea ta/ un copil rănit postește alături/ prin
dreptul ferestrei trec avioane/ foarte sus/ niște
fâșii albe leagă zilele unele de altele// tu mă aperi
de mine” (ziua care nu va veni, p. 7), sau „lumea
în care ne ținem de mână nu există/ uneori ating
haina unei moarte/ și când scriu asta/ un copil
rostește pentru prima oară/ cuvântul «dragos-
te»” (cu toate astea, p. 37), alteori desfășurarea
e o simplă dâră luminoasă a trecerii: „doar sem-
nul animalului îndrăgostit/ de parcă o mutație
poetică/ s-ar petrece chiar/ în clipa asta” (nu duc
nimic pe umeri, p. 30).
Întâlnim în poezia Magdei Mirea o angajare
cerebrală și o voluntară coborâre în dedesubtu-
rile lirice potențatoare. De aceea, pe straturi di-
ferite, un alt eu (cu rădăcini lirice) se exprimă
într-un exercițiu al dedublărilor: „Stephanie are
rochie neagră azi/ orașul se răsfrânge în ea cu
tandrețe/ Stephanie merge se oprește scrie un
poem/ râde unui gând, știe că undeva... după
colț.../ [...]/ bărbații îi spun lucruri ciudat de
murdare pe la ureche/ dar ea se așază doar lân-
gă oameni singuri/ cu mâini oarbe/ se știe ne-
bănuită de ei/ nu se teme/ doar ea vede lucruri/
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
Stephanie nu există/ a fost odată închipuirea
unui poet/ care o iubea din nu știu ce cauză” (o
promisiune care nu va veni, p. 31).
Prin asemenea chipuri și goluri, prin vesti-
mentația acelor chipuri și umbre, Magda Mirea
aduce profunzimile întrebărilor existențiale în
locurile comune și le menține în aceleași locuri
comune traversate de toți, indiferent de super-
ficialitatea trecerii. O asemenea derulare lirică
nu poate fi ermetizantă. Este doar înșelătoare
prin propunerea derulării pe paliere diferite.
Ermetizantă este poate doar menținerea unei
atmosfere de prelungire (sau, mai bine zis, de
alunecare) firească a planurilor unul într-altul,
ermetizantă e doar iluzia trecerii, dâra aceea a
trecerii în developarea după lunga expunere, de
care nu este în stare decât poetul. Și dacă analo-
gicul e greu de angajat, în termeni digitali pasul,
ritmul, cadența, exercițiul sistematic dau senza-
ția acelei dâre a trecerii. „naivă toamnă/ cineva îi
fură în mod sistematic/ inima” (***, p. 48), acelei
axe pe care subtile valori etalon (copilul, femeia)
sau valori intermediare (vestimentația mereu in-
completă) lasă impresia întregului.
Refugii pentru lupi e un complex poem de
dragoste, derulat în flash-uri, lăsând să se între-
vadă urmele luminoase ale unei treceri și con-
tinue risipiri de sine, ale unei arderi de tot. O
ardere de tot pentru care, în ebraică, se folosește
același termen, olah, ca pentru înălțare.
■
Ion Grigorescu	Mână (1982)
ulei pe pânză, 35,5 x 14 cm
Diavolul și moartea sunt
mai înțelepți decât noi
■ Eugen Cojocaru
Tudor Runcanu
Cuibul bufniței
Editura Eikon, București, 2018
Din anul doi de studenție („Litere”) am
avut privilegiul să-l am mentor și pri-
eten pe Marcel C. Runcanu, redactor
la revista clujeană Tribuna, o mare speranță
a literaturii române cu un început remarca-
bil încununat cu Premiul de debut al Uniunii
Scriitorilor: romanul Sepia (1973). M-a susți-
nut, imediat ce mi-a citit poezia, proza scurtă
și reportajele pentru cotidianul Făclia, altruist
și generos! În 1987, eram încă student, vine la
redacție (eram zilnic la „taclale” cu el, Tudor
Dumitru Savu, Tudor Vlad și Titi Zărnescu) bă-
iatul său, Dodo (clasa a 7-a), cu o minge de bas-
chet - mergea la antrenament. De ce vă poves-
tesc asta?! Pentru că mă întâlnesc, peste mulți
ani (2016), cu... Dodo, alias Tudor Runcanu! Și
el un om împătimit întru cultură - de câțiva ani
director, cu succes, la Radio EBS. La una din în-
tâlniri îmi oferă romanul său de debut, Cuibul
bufniței, cu un simplu „Lectură plăcută!”, fără
alt comentariu. Titlul m-a incitat, la fel curiozi-
tatea: ce a „făcut” ereditatea și destinul fiului cu
talentul tatălui?! Volumul are o inedită ilustra-
ție pe copertă: un tablou al pictorului (clujean)
Leonard Vartic: un bărbat în vârstă, cu un câine
(ca o umbră!) negru, pe stradă.
Firul diegetic e, de la început, plin de mis-
ter și supansuri ale căror „descifrări” (inclusiv
decodările lectorului) vin, lent și bine dozat, pe
măsură ce citim. Prima frază a protagonistului
Elias (namen ist omen!) ne dezvăluie dimensi-
unea accentuat spiriuală, disipată în acțiunile,
deseori, „supra-realiste”: „Dacă infinitul nu
face referire la ființă, infinitul nu există. Nu are
nici un sens”. Parcă ar fi un citat din Noica! E
gândul irumpt când își „contemplă” cele trei
degete tăiate de la mâna dreaptă. Intrăm în
absurdul și „supra-realul” vieții, pentru că ni-
mic nu mai e normal în traiul oamenilor: aș-
teptăm, cu el, „să-i curgă sângele”, ceea ce nu
se întâmplă! Aflăm cu ce se ocupă, apoi vine
poștașul și iese, la concurență cu câinele său,
să primească o invitație la doamna Olga, per-
sonajul cel mai engimatic al orașului, unde se
țin ciudate întruniri cu notabilitățile (mereu
aceleași) locului, pentru a juca, pe bani, cărți.
Abia după patru pagini (!), spre sfârșitul „ca-
pitolului” (22 la număr și foarte scurte, media:
opt pagini) aflăm că are proteze la ambele mâi-
ni. Autorul posedă un umor sec și suculent, în
același timp, ce ne amintește de marele scriitor
rus (descoperit, mai întâi în Occident, la 20 de
ani după moartea sa, într-un „spital de psihia-
trie”, în 1942, acuzat de „defetism” de regimul
stalinist) Daniil Harms. Fidel acestui stil, Tudor
Runcanu ne spune că „singurul lucru care îl re-
greta cu adevărat era un tatuaj pe care și-l făcu-
se cândva, pe vremea liceului” (p. 9).
Eli e „Dumnezeu” în ebraica veche și ultime-
le cuvinte ale lui Isus, pe cruce, au fost: „Eli,
Eli Lama Sabactani! / Dumnezeule, de ce m-ai
părăsit!”. Elias-ul lui Tudor Runcanu e Astrolog
prin „vocație” și Tâmplar din pasiune. Nimic nu
e întâmplător în această carte: tâmplar (cei care
construiau casele și uneltele trebuitoare pentru
viața umană) a fost și Iosif, tatăl lui Isus - iar
Astrologia este „știința” misterelor (dincolo de
Vălul lui Isis) Universului. „Deși toată lumea îl
știa ca pe un foarte precis prezicător, Elias era
tâmplar [...] Nimeni nu știe dacă are sau nu
rude” (p. 17). Doar, se pare, un frate Iosif - Iosif
e tatăl lui Isus, și el un desăvârșit tâmplar! În
ciuda protezelor, „taie lemnul atât de exact în-
cât mobila să pară perfectă chiar înainte de a fi
finisată”. Oare cine este el!? „Atunci când se afla
în fața hărților cerului, Elias intra într-un soi de
transă ciudată. Creierul său se dilată îngrozitor
[...] încât nu i se mai puteau stabili limitele. [...]
Ceea ce aflau oamenii care veneau la el urma
să le schimbe destinul” (p. 24) fiind „interesat
mai degrabă de soarta oamenilor” (p. 25). Toate
acestea și descrierea unei ședințe de „prezicere”
ne duce cu gândul la un fel de nou Isus... și El
cu brațele „pironite” de destin!
Eul auctorial (care știe tot) ne anunță, scurt,
că antebrațele și le-a pierdut de mult și, „con-
form” suspansului bine „temperat”, vom afla
abia spre sfârșit cum s-a întâmplat, iar „miste-
rele” rămân la „latitudinea” și posibilitățile ci-
titorilor. Să dăm o „mână” (nu o proteză!) de
ajutor... Sunt multe subtilități metaforic-alego-
rice ascunse „sincretic” în textul „vizibil”, încât
e dificil și pentru un „profesionist” să le decele-
ze, integral, la prima lectură - oricum, textul e
scris captivant, încât te invită la o a doua „privi-
re” atentă, care va dezvălui mai mult. Capitolul
2 e despre... Timp! Ceasornicarul Cezar (un fel
de Cronos, Zeu al Timpului!), „Îngrijitorul”
ceasului din turnul central (se pare că model e
Sighișoara, cu Cetatea de sus, restul orășenilor
stând în casele ce-l înconjoară la poale), caută
amiciția lui Elias pentru a-l ajuta la întreține-
rea și reglarea periodică (la șase săptămâni) a
uriașului mecanism. Ora exactă o ia, atunci,
de la Radio Luxemburg, regiunea de unde au
venit sașii, în secolele XI-XII: „ora lumii” și a
României se dă în Occident! Cum aflăm crono-
topul? Doar din deducții, conform descrierilor
(orașul, de exemplu) și a unor informații apa-
rent „aleatorii”: la radio se aude o muzică stră-
ină, ba plăcută (clar, swing), ba una îndrăcită,
rock-ul la modă „dinolo”: anii ’60... Dar totul
are un aer atemporal, universal valabil. Despre
Olga se știu povești ciudate, nici Cezar nu e clar
ce „hram poartă”, toate personajele sunt „aure-
olate” în nori de mister și simboluri!
Și totuși, autorul „inserează” un fel de „con-
trapuncte” lirice la ductusul supra-realist și
„daniil-harms-ironic” al vieții pentru a ne „sal-
va” din cotidian: Elias privește prin fereastra
de piatră a turnului: „Soarele dimineții pro-
iecta, deasupra colinelor, minunate orologii de
foc. Deasupra, calești de puf făceau aproape
O
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
imposibil traficul pe cerul albastru” (p. 15).
Fiecare capitol e o „întâmplare” emblematică:
în următorul vine un „Circar” cu un turc-robot
care îi bate pe toți la șah: „Mașinării de tot fe-
lul vor stăpâni pământul. Vremea oamenilor a
trecut!”. Deși n-a jucat de mult, Elias reușește,
primul, să-l învingă - mecansimul se desface în
bucăți și iese un pitic diform, care fuge să nu
fie linșat, iar șeful său dispare... Și Isus a de-
mascat manipularea omenirii! Locul preferat al
lui Elias e pe acoperiș și umblă, imponderabil,
peste oraș - mai este Unul care mergea pe ape!
Încep „interstițiile” cu istoria pierderii bra-
țelor în război, contribuind la creșterea suspan-
sului, dar și a misterului care devine tot mai
dens spre la final! Să-l elucidăm cu meta-tex-
tul... Scenele de război și prizonierat oferă pri-
lejul de a demonstra absurdul și atrocitatea
acțiunilor „oamenilor”: soldatul Elias e luat în
locul celui care mergea într-un lagăr de muncă
și fugise în halta unde era el la post! Ajungem
la întâlnirea de la Olga, unde organizează și
gătește un adevărat banchet luculic, la care
toți mănâncă și beau orgiastic. Elias nu: își dă
seama că e un truc pentru a le ameți simțuri-
le și conștiința și a le lua toți banii la jocul de
cărți ce urma! Notabilitățile locului nu se pot
abține, lacome să primească atâtea delicatesuri
(descrieri apetisante cer ca lectorul să citească
sătul!) pe gratis, cel mai rapace fiind... preotul.
La a doua „ședință” e mai mult în expectativă,
tocmai când li se prezintă o minune a artei culi-
nare a gazdei: „Supă de bufniță, fiartă în cuibul
ei”! Avea să fie ultima, deoarece Elias află, mai
târziu, că toți au murit rămânând nemișcați la
masă, de parcă s-a oprit timpul... El avusese o
aventură erotică - în „subsolul” casei - descri-
să în cheie metaforică bizar-originală, fără vreo
aluzie „vizuală” explicită: „în adâncuri, lumea
urma să se întoarcă invers și, cu cât coborau
mai adânc, simțeau cum Pământul începe să
își schimbe axele. [...] Își împrumutau unul
altuia bucăți întregi de carne, vase întregi de
sânge pline ochi, țesuturi, plasmă” (p. 86-87).
Olga dispare și va veni, în oraș, un „detectiv”,
Eusebiu (pios, evlavios) - la sfârșit aflăm că
acesta crede că ea ar fi... mama sa! Acțiunea
intră într-o sarabandă tot mai accelerată, alter-
nând „prezentul” cu fuga din lagăr și aventurile
lui Elias cu Eusebiu - o plimbare cu balonul,
o inițiatică excursie cu bicicletele, când ultimul
i-o arată pe Olga cu un ciudat grup de „homun-
culi”. „Cel care va gusta își va întâlni strămoșii!”,
îi îmbie ea și cei doi beau din niște cranii (!)
lustruite de vreme, licoarea făcută de ea într-un
ceaun mare, plin de fermecate ierburi aroma-
te. Apoi „Își vede neamul, pentru a doua oară,
ieșind din burta balenei” (p. 129) și continuă
viziunile, cum i-a prezis.
Din nou, Realul / Vălul lui Isus se împleteș-
te cu „Suprarealitatea” / Adevărul ascuns sau
„Adevărata Realitate”, potențat de sincopările
lirico-metaforice. Cum ar fi cele trei superbe
pagini (151-153) de descriere a distilării -
Elias cu Cezar și Eusebiu - fructelor în divi-
nul elixir alcoolic! Fiecare rând „real” al cărții
are și o „meta-/supra-realitate”, ca fraza care
ne duce, subtil, la esența Ființării: „În viață e
foarte important să știi să îți scoți umbra la
plimbare”, gândi Elias...” (p. 150). El ne spune
că „umbra” e Adevărată Realitate, nu ce sesi-
zăm / percepem noi la „prima vedere”... Când
se trezesc, nici o urmă că, acolo, ar fi fost o ta-
bără! Situația actuală e comparată cu celebrul
tablou al lui Gericault, Pluta Meduzei: oame-
nii, luni de zile în derivă pe ocean, au devenit
canibali! Colegul din lagăr, Pascali, compune
Simfonia Pluta Meduzei și va fugi. A reușit:
după instaurarea păcii, Elias aude, la radio,
premiera la Viena!
Elias știe că: „Poate ar trebui să încercăm să
regândim totul...”, Eusebiu dă soluția: „Domnule
Elias, mereu am considerat că doar cei care vor
stăpâni visul, vor stăpâni și universul” (p. 156).
Intrăm în meta-text: Va învinge cel care știe să
transforme Idealul în Realitate! Restul e Neant!
Revenim la prima fraza: „Dacă infinitul nu face
referire la ființă, nu există...”
La final, Elias ajunge (prin „coborâre”!) în-
tr-o speluncă rău famată, unde îl întâlnește pe
ciudatul „proprietar” al robotului-turc, acum
un scripcar care a fost, odată, „Prospero, violo-
nistul diavolului”! Știa tot despre el și întâmplă-
rile din ultima vreme, îl însoțise și în „zboru-
rile” pe acoperișuri. Ca spiridușul din Furtuna
lui Shakespeare! Îi oferă o altă călătorie specia-
lă: să aleagă una din monedele sale de argint, să
o arunce în halba de bere și să bea. În trei pa-
gini are trăiri fascinante încheiate, plin de spe-
ranțe, în casa Olgăi. Însă ea aruncă un sac peste
el, poruncind servitorului: „Pregătește oalele!
În seara asta gătim supă de bufniță!”. E soarta
oamenilor când pierd înțelepciunea / „bufnița”!
Tudor Runcanu ne „captivează” într-un
„real” cu permanente „alunecări” într-o su-
pra-realitate de tip sud-american (Miguel
Angel Asturias), dar nu una legată, indisolubil,
de și în mitic, ci o lume care lasă să se întrevadă
eternele meta-realități ascunse privirilor noas-
tre, actuale, „obturate” de prea multă știință și
tehnică! A reușit un roman care fascinează pe
tot parcursul, atrăgând atenția, individual și ca
omenire, să știm să ne împlinim visele, altfel
toată inteligența și înțelepciunea noastră, cu
noi în frunte, vor ajunge pe mâna Răului!
■
Urmare din pagina 3
Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr
și autenticitate raportată la structura
apriorică a imaginativului (XII)
etern și indestructibil. Dar aceste predicamen-
te implică inerent și calitatea divină a acestuia.
Așadar, gîndirea care gîndește gîndirea - nous
apathetikos, așa cum aminteam și mai înainte -
este numit și intelectul superior, pur, sau, cum am
spune noi, capacitatea imaginativă apriorică, care
are posibilitatea de a se gîndi pe sine însuși și de a
crea, în acest fel, lumi posibile. Acest intelect su-
perior, care este chiar imaginativul, este singurul
care are acces la intelectul divin, omul ajungînd
astfel, din cînd în cînd, la o stare de noesis noeseus
noesis, în care gîndirea gîndește gîndirea.
Să vedem ce spune Aristotel relativ la această
problemă: „Iar acest intelect este separat, neafec-
tabil și neamestecat, fiind prin natura sa act, ac-
tivitate reală. însă separat fiind, el este numai
ceea ce în realitate este, și numai ca atare este el
nemuritor și veșnic.”6 Ca mai apoi, vorbind despre
obiectul gîndirii ca noesis, să afirme: „După cum
mintea omenească, care se ocupă uneori cu lu-
cruri alcătuite din părți, nu-și află deplina mulțu-
mire în zăbovirea asupra cutărei sau cutărei părți,
ci își găsește suprema satisfacție în contemplarea
întregului, care totuși este deosebit de ea, tot ace-
eași atitudine o are și inteligenta divină, care se
gîndește pe ea însăși în vecii vecilor”7.
Prin urmare, Stagiritul arată că omul, prin gîn-
dire, poate face posibil ca o posibilitate să treacă în
act, în realitate. Este tocmai mecanismul prin care
imaginativul poate face ca o lume posibilă să devină
reală, în sensul acesta exemple cum ar fi cele ale sub-
marinului lui J. Verne sau alte scrieri sau plăsmuiri
ficționare au devenit realitate. Astfel, gîndirea (ca-
pacitatea imaginativă, n.n. M.A.) participă ea însăși
la împlinirea realității. În actul de noesis se regăsește
o situație diferită de orice fel de gîndire discursivă,
dianoia, deoarece în noesis, gîndirea și realitatea se
contopesc. Pentru a ilustra acestă afirmație vom face
apel la o sentență a lui Parmenide care spunea: „to
gar auto noein estin te kai einai - Căci același lucru
este a gîndi și a fi.”8. Pe seama traducerii acestei pro-
poziții din Parmenide a curs multă cerneală. Ed.
Zeller și J. Burnet socotesc că traducerea pe care am
redat-o mai sus este inacceptabilă, deoarece s-ar fi
luat un infinitiv drept subiect al propoziției, și pro-
pun o altă formulare: „numai ceea ce există poate
fi gîndit”, fapt care este, ab initio, un sofism. Alți is-
torici ai filosofiei grecești cum sunt Leon Robin, G.
Calogero, J. Beaufret, au tradus această expresie în
felul în care am reprodus-o noi după Diels-Kranz.
Paul Friedlander traduce prin, „Gîndirea este, și
Ființa este, și același lucru sînt amîndouă”, ceea ce
la nivelul conținutului semnifică exact același lucru
pe care il susținem și noi. Pentru a ne confirma ale-
gerea vom cita două fragmente, unul din Platon și
altul din Aristotel. „Ceea ce există în mod absolut
este cognoscibil în mod absolut”.9 Pe de altă parte,
Aristotel afirma: „în cele imateriale este identitate
între existență și gîndire”.10
Din cele arătate, deducem că existența în act este
doar o formă de ființare, ceea ce face ca existența să
se arate ca sursă esențială pentru gîndirea care gîn-
dește gîndirea, care, în sine, este neamestecată, dar
în același timp sursă a oricărei determinații existen-
țiale posibile, respectiv acea capacitate imaginativă
aprorică proprie omului și numai lui care creează
lumi posibile, formulă pe care Aristotel nu a con-
struit-o la vremea lui și nu a fost gîndită în structura
pe care încercăm să o prezentăm pînă în prezent.
Din volumul în curs de apariție:
Poezia, filosofia, știința și imaginativul
(titlu provizoriu)
Note
1	Aristotel, Op. cit., I A, 2, 982 b.
2	M. Heidegger, Op. cit., p. 30.
3 L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus,
prop. 6.522.
4 Platon, Timaios, 88 a, Opere, Buc. vol. I-VI, 1974 -
1989.
5 Aristotel, Op. cit., V, L, 7,1017 b.
6 Aristotel, De anima, H, I, 430 a, trad. rom. N.I.
Ștefănescu.
7 Aristotel, Metafizica, XII, L, 9,1075 a.
8 Diels-Kranz, Op. cit., Parmenide, fr. 5.
9 Platon, Republica, 477 a..
10 Aristotel, De anima, III, 4, 430 a.
■
1O
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
cartea străină
Knausgârd & mantra
existențialistă
■ Ștefan Manasia
Din balconul meu văd o doamnă cu capul
acoperit de o glugă-mblănită, încît nu
îi pot distinge nici vîrsta, nici condiția
socială, merge plouată și dezamăgită, și fericită,
dînd din coadă cu entuziasm, este numai pota-
ia aurie pe care o duce în lesă, probabil un gol-
den retriever. Pe stradă nu mai e nimeni. Zilele
acestea de izolare socială se pot dovedi însă
balsam pentru cititorul de cursă lungă. Ocazia
perfectă de a revizita școli literare, continen-
te, secole, narațiuni - oricît de stufoase sau de
aride. Ai citit, măcar o singură dată, În căuta-
rea timpului pierdut? Dar Omul fără însușiri?
Dar Idiotul? Dar Meridianul sîngelui, sau Casa
verde, sau Despre eroi și morminte? Dacă nu, ai
acum prilejul și tot timpul din lume s-o faci.
Iar dacă le-ai citit pe acestea (și altele încă)
poți cutreiera, în lung și în lat, înainte și înapoi
(în spațiu și timp) universul antropic constru-
it cu măreție de Karl Ove Knausgârd, în cele
șase romane/cărți în care e turnată saga Lupta
mea. Toate au apărut la editura Litera și despre
primul am scris în Tribuna. Ultramediatizat și
tradus, admirat și contestat violent, Knausgârd
este la ora asta cel mai eficient ambasador al
literaturii norvegiene, al culturii pop și al stilu-
lui de viață scandinav. În România i s-au tradus
deja cele șase volume mai sus pomenite - suc-
cesul de vînzări permițînd editurii să le reedi-
teze pe unele!!! - și, tot la Litera, au apărut în
toamna lui 2019 primele două tomuri din cvar-
tetul anotimpurilor, Toamna și Iarna, ultimele
două traduse nu din norvegiană, ci din engle-
ză. World Literature rules, you may say, indecis
dacă Knausgârd este un profet sau este un șar-
latan literar dintr-o lume (inclusiv culturală)
coruptă și sterilizată de consumerism. Cert e
însă că, dacă acum un deceniu literatura sue-
deză (a lui Stig Larsson, dar nu numai) ne lua
piuitul și dacă editura Univers risca și îi crea un
public românesc lui Lars Saabye Christensen,
astăzi conaționalul (și prietenul) lui, Karl Ove
Knausgard are parte de celebritate.
Am scris despre orizontul proustian al epi-
cii knausgârdiene, despre enciclopedism și
eseizare, despre autoficțiune (deși efectul de
sinceritate al construcției rămîne șocant). Am
scris despre infuzia de cultură pop, rock, punk,
de arte vizuale, de istorie și biologie, sociolo-
gie și filosofie în acest roman de ambiții dos-
toievskiene, hardcore moderniste de fapt, așa
cum nu se mai prea scrie azi. Presiunea pieței,
editurilor, voyeurismul cititorilor care vînează
imediat noi arome și te uită dacă nu publici
constant, forțează romancierul profesionist -
ca pe vremea lui Dumas sau Dickens - la re-
țetă și foileton. În cele din urmă, la blazare și
convențional. Apertura brebaniană a prozei lui
Knausgârd presupune, evident, și pagini mo-
deste, unele plicticoase, chiar devieri imputa-
bile (într-o societate corectă politic): „Un băiat
micuț și murdar a venit spre noi pe tricicletă,
direct în căruciorul lui Heidi, și ne-a privit aș-
teptînd să vadă ce spunem. Avea părul și ochii
închiși la culoare, putea fi român, albanez sau
poate grec”, scrie Knausgârd pe la începutul
Cărții a doua: Un bărbat îndrăgostit (Litera,
2017) din seria Min kamp (Lupta mea). Și fe-
elingul rasist te face să nu savurezi pe urmă, la
adevărată valoare, paginile de poezie domes-
tică, descrierea bărbatului (tată/soț/prieten)
îmblînzit, „intensitatea Vaniei” - fetița în psi-
hicul căreia tatăl scriitor vede ca-ntr-un acva-
riu. Vreau să spun că tot ceea ce ipocritul lector
(contemporanii lui Knausgârd) păstrează, din
frică și carierism, „în subterană”, romancierul
expune, ca la disecție, în pagină. Eseuri geniale
și dialoguri, critică de artă și critică muzicală,
dar și momente de vulnerabilitate și defazare,
bunăoară saltul psihanalitic în anii tinereții
bîntuite de timiditate, de spectrul înfrîngerii:
„Așa că era mai bine să plec, privirile dispăreau
atunci una după alta, erau desigur înlocuite de
altele noi, dar care nu aveau niciodată timp
să se statornicească, alunecau doar pe lîngă
mine, uite un idiot, uite un idiot, uite un idiot!
În ritmul acestui refren mă mișcam. Știam că
n-avea sens, că era ceva pe care îl făceam eu
singur înăuntrul meu, dar asta nu-mi folosea
la nimic, căci ei continuau să pătrundă în inte-
riorul meu, să-l răscolească, și pînă și cel mai
neadaptat dintre ei, pînă și cel mai urît, gras
și mizerabil, pînă și femeia aia cu gura căscată
și cu ochii goi și nătîngi putea, uitîndu-se la
mine, să spună că nu eram așa cum ar trebui.”
- Și, cînd depășește în greutate 101 kg, cînd e
buhăit și cu părul unsuros, cînd stima de sine e
jucată-n picioare, naratorul-romancier redes-
coperă sensul, se ridică din nou - „Așa stăteau
lucrurile. Mergeam prin mulțime, pe sub ce-
rul care se întuneca, printre fulgii de zăpadă
căzînd, pe lîngă șirul de magazine luminate
pe dinăuntru, singur în noul meu oraș, fără să
mă gîndesc o clipă la cum avea să-mi meargă,
căci nu conta, nu conta chiar deloc, și gîndin-
du-mă numai că trebuia să fac față la toate
Ion Grigorescu Portretul lui Manuel Zeltzer (1968)
tempera cu ou pe lemn, 23 x 20 cm
astea. «Astea» erau viața. A-i face față, asta era
ocupația mea.” (citatul, extins, e de la paginile
139-140)
Fidel eticii protestante, muncii îndîrjite,
Knausgârd își va respecta toată viața ocupația
care, în cele din urmă, după cum am văzut, l-a
răsplătit regește. Complimentînd (cam mult
spus) voyeurismul publicului, Knausgârd îl
și educă. Îl reconectează la cultura înaltă, de
pildă la pictura „vechilor maeștri” celebrați ro-
manesc de Thomas Bernhard, sau la poezia lui
Mandelștam și Paul Celan. Pariază pe sinceri-
tatea totală. Unora le pare - în carte, în presă
și în viață - sufocant, invaziv, iresponsabil. Ca
o oglindă plimbată peste tot de mîna unui co-
pil. Cercetînd și (re)descoperind codurile apa-
ratului uman, Knausgârd ne obligă să părăsim
- cum ar fi spus Gellu Naum - orbirea volunta-
ră. Să celebrăm, ritualul nupțial, familia, copi-
ii, soarele, bunătatea umană și triada vechilor
greci (binele, adevărul, frumosul):
„Apoi am întîlnit-o pe Linda și a răsărit soa-
rele.
Nu pot spune altfel. Soarele a răsărit în viața
mea. Mai întîi, ca un fel de lumină profilată la
orizont, aproape ca și cum îmi spunea: încoa-
ce trebuie să privești. Apoi au apărut primele
raze, totul a devenit mai limpede, mai ușor,
mai plin de viață, eu am fost tot mai fericit, și
pînă la urmă soarele a urcat la zenit pe cerul
vieții mele, arzînd, arzînd neîncetat.” (p.180)
Nu cred, laolaltă cu autorul, că integritatea
presupune (sau duce la) „o uzură lentă a su-
fletului” (p. 316). Dimpotrivă, pe miile de pa-
gini din Min kamp, spiritul și inima lui Karl
Ove Knausgârd se deschid ca florile arborelui
de Jacaranda. Devine - și îmi fortifică spiritul
să rememorez asta - o mantră existențialistă a
romancierului sintagma nu știu (semnificînd
nu am citit încă, nu am ascultat, nu am stu-
diat ș.a.m.d.). O sintagmă aproape imposibil
de identificat în scrisul românesc: e ca și cum,
odată spusă sau editată, autorul ei ar suferi un
accident vascular cerebral.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
11
memoria literară
Cunoașterea de sine
prin rugă
(Dorel Vișan)
■ Constantin Cubleșan
Aflându-ne într-un anotimp cosmic ce
pare a ne fi mai aproape de Apocalipsă
decât de Geneză, e firesc să ne punem
mari întrebări despre cunoașterea lumii și mai
ales despre cunoașterea de sine. Dorel Vișan,
una din conștiințele acute ale existenței nea-
mului, din totdeauna, manifestată prin arta
interpretativă (e unul din marii oameni de tea-
tru actuali), ca și prin verbul discursului său
în întâlnirile publice cu admiratorii săi (și nu
numai), s-a exprimat în anii din urmă într-un
veritabil canon poetic, religios prin excelență,
publicând câteva volume de poeme - De vor-
bă cu Domnul (1997), Vremea cireșelor ama-
re (1998), Păcate. (2000), Psalmi (2003), pe
care și le-a reunit acum într-o amplă antologie
ilustrativă în totul: Cântec pentru glas și toacă
(Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.
Colecția Școala Ardeleană de poezie). Sugestive
și explicative în acest sens sunt versurile ce im-
plică tocmai genericul volumului: „zile-ntregi
mă chinui în uimire/ Când lemnul porții Tale/
Răsună ca o toacă ce cheamă-n mănăstire” (Eu
bat în Tine ca-ntr-o poartă). Se simte, așadar, a fi
un chemat în fața Creatorului lumii, nu neapă-
rat pentru a-i da acestuia socoteală pentru fap-
tele sale pământești (bune/rele), cât pentru a-i
mărturisi statornicia credinței: „Doamne, sunt
convins că exiști! [...] Am strigat către Tine/ Și
m-ai auzit./ Sunt convins că exiști” (Doamne,
sunt convins...) și a-i vorbi, prin pilda propriei
experiențe existențiale, despre durerile, despre
păcatele, despre pustiul sufletesc („Spre miază-
noapte și spre miazăzi/ Răsună, Părinte, plân-
sul pustiei” - Doamne, nu mai am putere nici să
strig) și nu mai puțin despre marile frământări
ale Omului, în dorința autodefinirii sale în ra-
port cu cel care a insuflat viață lumii întregi:
„N-am decât vise, Doamne - sunt sărac -,/ Și
niciodată n-am avut «de toate»./ Dacă mi-ai dat
ceva să fiu bogat,/ A fost doar bogăția lacrimilor
în singurătate.// Ce sarcină ingrată, Doamne,/
Ai hărăzit-o Timpului și Vremii:/ Ca măsurând
mereu să-mpuțineze totul./ Cum trece fru-
musețea, când o măsori cu cotul./ Gloria e
nimică și averea-i fără rost./ Nici piatra dăl-
tuită, cu vremea, nu-i ce-a fost./ Și Calea
se-ngustează și apa-și mișcă unda/ Prin valul
ce se-nalță când altul se destramă,/ Rămâne.
doar Izvorul drept dragoste de mamă.” (N-am
decât vise, Doamne).
Tonalitatea discursului amintește psalmodi-
erea argheziană, cu accente laice mai pregnan-
te decât cele duhovnicești. Psalmii lui Dorel
Vișan, continuându-i, într-un fel, pe cei biblici
(începe cu Psalmul 151 și merge până la cel de
al 200-lea, abiționând, cu lipsă de trufie și cu
reală smerenie, o variantă actualizată, peste
secole, firește, a tânguirilor sacre din Vechiul
Testament), sunt mai degrabă o continuă
provocare. colocvială, de căutare a sinelui, în
adresarea către Domnul: „Doamne, nu vreau să
ne judecăm/ Căci cine sunt eu înaintea Ta (?)/
Ia, un căzut în adâncul patimilor nenumărate,/
Și cine oare mă va ridica?/ Mă osândesc numai
pe mine de păcat/ Căci Tu singur ești curat cu
inima/ Și cu mâinile nevinovat./ Doar la Tine
mă pot plânge/ Când povara durerilor mă frân-
ge./ Dacă durerea îngăduie părtaș/ Strig și eu ca
tâlharul:/ Pomenește-mă, Doamne, întru al Tău
Sălaș” (Sunt pradă-n voia vremii, Doamne). E în
totul o poezie religioasă, o poezie a marilor fră-
mântări umane, mistice, a marilor întrebări și
mărturisiri de conștiință, în duhul, mai curând,
decât în litera Bibliei.
Monologul acesta patetic ia forme prozodice
felurite, de la rugăciune la odă și de la bocet la
meditația cu implicații filosofice. Așa cum, bu-
năoară, poetul reflectă asupra morții („Moartea
se-nvață, ca tot pe pământ./ Să știi să-ți lepezi
veșmântul/ Și gol să rămâi în ploaie și vânt./ A
muri e un verb oarecare,/ Albă zăpadă, să fii to-
pită de soare /./ Și abia când tot ce-i tăcere/
Se schimbă-n fântână de cântec/ Bogați și liberi
veți dansa în plăcere/ Înghițiți de-al pământu-
lui pântec” - Unde mă caută ochii Tăi orbi), ori
preluând motive tradițional mitologice, în ritm
de romanță („Almitra, Almitra,/ Fată superbă,/
Mirt parfumat/ În grădina Sodomei,/ Lumină
de zori/ Și-n același timp/ De zenit,/ Almitra,
Almitra,/ Când ai venit?” - Almitra). Pentru ca
și în Cântarea Cântărilor să afle un model de
solemnitate în evocarea iubitei: „Păstorița mea
nu are mers de om,/ Ea-i înger vestitor și heru-
vim tâlhar/ Care furând deschide-n mine o ușă
a nădejdii,/ E spic de Rourică și Tremurătoare,/
Sunt primul muritor ce-i vede -/ Nfloritele
odăjdii [.] Este iubita mea când intră în tem-
plu./ Treptele altarului din care iese/ Sunt îm-
podobite cu Lăsnicior și Chiparoasă./ Eu îmi
bucur privirea și sufletul de ea/ Și sacrosante
acorduri de harpă/ Îi presar calea - orgie de
flori - Izmă, Levănțică, Carmin și Cimbrișori./
Tată ceresc - mai dă-mi o viață” (Domnul și-a
adus aminte de mine).
Coordonata generală pe care se așează aceas-
tă poezie este aceea a rugăciunii, a psalmilor de
adorație pe de-o parte și a mărturisirii de sine a
păcatelor lumește în care s-a afundat de-a lun-
gul existenței sale omenești: „Doamne, suspin
întru mărturisirea/ Păcatelor mele,/ Plâng întru
rugăciune către Tine,/ Dar nu jelesc neregulile
mele,/ Ci fac tânguire sfântă, plăcută Ție,/ Spre
vindecarea mea cea statornică./ Doamne, nu
mă lăsa să mă înspăimânt/ de desfacerea în ță-
rână a trupului meu/ Și să tremur la gândul în-
vierii spre viață./ Dă-mi înțelepciune și putere/
Să sârguiesc la fapta creștinească” (Am cercetat
inima mea, Părinte). În acest dialog pe care îl
poartă continuu cu Domnul, Dorel Vișan îi
Dorel Vișan
amintește cu mai multă sau mai puțină subtili-
tate (omul e profitor în toate împrejurările) că
menirea sa, a omului pe care l-a insuflețit din
țărână este și aceea de a veghea frumusețile lu-
mii pe care însuși Păintele Lumii a creat-o: „Ce
Te-i face, Părinte, când n-oi mai fi eu?/ Nu-ți
cer nimic pentru credința mea,/ Iar dacă mă
întorc și mă căiesc,/ Aruncă-mi o zdreanță din
veșmântul ceresc/ Să acopăr goliciunea sufle-
tului meu/ De care mi-e rușine/ Și rabdă-mă,
de câte ori sunt singur,/ Să mă întorc la Tine!
(Doamne, mă tem pentru Tine.). Dar, nu mai
puțin e imperativ atunci când știe că înainte de
toate trebuie să coboare înlăuntrul sufletului
său și să-și lămurească propria misiune sacrală:
„coboară și uită-te-n tine,/ Vezi dacă sorții au
pus/ În sufletul tău Dumnezeire” (Cine ești tu?).
Cele mai frecvente formule poetice sunt ru-
găciunea și lamentația. E aici, în aceste adresă-
ri Creatorului Ceresc, o vibrație dramatică de
sinceră mărturisire de sine, pe care nu o aflăm
în versurile religioase ale altor poeți contem-
porani. E coordonata majoră a ideaticii creației
sale lirice: „Un colț s-a desprins din spranțele
mele/ și s-a prăbușit peste sufletul meu, stri-
vindu-l,/ așa cum piatra strivește o sămânță./
Zadarnic în neputință mă vaiet și strig către
Tine,/ căci nu înțeleg de ce Te prefaci că nu
mă auzi (?)./ Caută spre mine când Te strig,
Doamne,/ căci sunt părăsit și sărac,/ iar dușma-
nii mei sunt fără de număr.” (Sunt pui căzut
din cuib.).
Creația poetică a lui Dorel Vișan se impune,
fără îndoială, ca o stare de veghe întru credință,
în acest secol atât de greu încercat de erezii și
marcat în esența sa de un realism rău înțeles de
către o omenire scăpată din dogma moralității
creștine. Se află aici, astfel, o continuă denun-
țare a păcatelor lumești, o condamnate și cerce-
tate a acestora, ce amintește cântările datorate
poeților Vechi-testamentari, cu care, de altfel,
prin fire subterane de afinitate religioasă, se în-
tâlnește.
■
12
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
poezia
Jurnalul lui Empedocle
■ Ani Bradea
Moto:
„Ce suntem, ce căutăm, noi nu găsim,
iar ce găsim, nu suntem”
(Holderlin, Moartea lui Empedocle)
Uvertură
Un fluture alb prinde viață pe rama scorojită,
în secția de reanimare nu mai e nimeni!
Îl privesc insistent,
aripile lui -
palmele mele desfăcute -
se pătează cu roșu.
Ea
îmi spunea să nu mă pieptăn la oglindă,
când noaptea se taie în jumătăți,
să nu caut limpezimi în cearcăn,
oricâte nerăbdări mi-ar încolți sub coaste.
Spaima
că pielea-mi va căpăta noblețea pergamentului,
iar părul
caier în furca ei s-ar transforma,
îmi paralizează și azi retina.
La ora aceea fatidică
viață din viața ei s-a rupt,
și țipătul,
o, țipătul,
a înghețat pereții!
În luciul lor și-a văzut nou-născutul
bătrân!
Acum știu de ce
ea
avea dintotdeauna obrazul brăzdat,
șanțuri prin care lacrimile i se scurgeau ordonat,
tot mai multe,
pe măsură ce pielea i se usca mai tare.
Și nu e puțin lucru
să poți trece pe ape,
până Dincolo,
crescut din umeri secați,
darul neprețuit al îngerului!
Era o vreme
când totul se reducea la jumătate,
la prima jumătate,
nevinovată bucurie
înainte de a cunoaște întregul.
Când cerul era o căldare prea plină,
ce-și revărsa prinosul asupra ta,
deși n-aveai pe nimeni plecat
cu steaua lui în spate
în lutul din coama dealului.
căluți de lemn rotindu-se
amenințător,
până când,
până când rochia imaculată
se pătează cu maci.
Și vine o vreme,
după alte zile și nopți,
în care se inventează culorile,
scurse apoi,
rând pe rând,
în cealaltă jumătate
de noapte, care mușcă nemilos
ca un corb din carne.
Nu mai ai timp să-ți vindeci rănile,
din urmă vin alții. .
Cu ce să-i mai saturi?
Tainul e tot mai puțin,
și-avar îl cântărești
cu priviri de orb!
Dar zis-a Poetul
„mai multă lumină”!
Și va fi!
Buna Vestire
De-atâtea ori am chemat-o,
atât de des i-am strigat numele în pustiu,
că doar o veste ca ea putea rămâne surdă,
venind,
nu primăvara,
ca orice veste bună,
ci în răgazul,
nebănuit de nimeni,
dintre două anotimpuri înghețate.
Ce zgomot,
ce haos,
ce nefirească apariție pe strada mea!
Vremea bucuriei mi-e acum, îngere!
Bulgăre de lumină
izbit în storurile grele,
de mult coborâte peste linia orizontului.
O aud cum se apropie,
grăbită,
prea târziu grăbită,
cum calcă-n goană predici
și smulge jurăminte,
cum râde și-și bate joc
de vechi promisiuni,
cum...
Dar ce folos?
Odaia,
cu ferestrele vopsite negru de foștii chiriași,
nu o mai poate primi!
Ceramică II
Ani Bradea
Dar care e a mea?”
(Holderlin, Moartea lui Empedocle)
De la fereastra aceasta nu se vede potopul,
cum, prin lucarna mea privind,
credeam că va să vină.
De aici se vede o lume,
oarbă și înghețată în fața altarului
pe care mă mistui, ca ardere de tot.
De la fereastră aceasta, spre pieptul meu,
tot urcă o lume,
iar tu îmi spui, îngere,
că nu mai pot alege,
că nu pot rătăci, la nesfârșit,
prin păduri neumblate.
E vremea să mă arăt lor, îmi spui,
în armura pe care înaintașa mea a lăsat-o
cu limbă de moarte,
învelită în zâmbetul dăruit
de inima-ți generoasă de păstor,
cel care-mi colorează obrajii și buzele
cu o irezistibilă frumusețe,
ca o perfectă mască mortuară.
Abia atunci,
de la fereastra aceasta va coborî o altă lume,
una care nu-mi va cunoaște rănile,
și nu-mi va fi auzit niciodată plânsul, dăltuit
în perna mea de piatră.
Dar lumea,
văzută de la acest pervaz, îngere,
va fi tot mai mică!
O jucărie în pumnul meu,
strâns până când unghiile vor înflori în carne,
tot mai docilă,
obligată să fie a mea!
Când ai schimbat florile pe săbii, păzitorule?
■
Cunoști doar începutul poveștii,
acela în care visezi
„încotro, poteci bătute
de pas de muritor? Ce multe sunteți?
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
13
proza
Uli
■ Ștefan Aurel Drăgan
Todor, tatăl lui Găvrila, a murit pe front. Nu
din cauză că ar fi săvârșit vreo vitejie sau alte
bravuri deosebite, singura cauză a fost că
obișnuia să jefuiască camarazii și inamicii rămași
fără viață pe teritoriul nimănui, dar și tot ce a rămas
pe acest tărâm frământat de bocanci fără identitate,
explozii fără religie. Nu a tras un singur glonț și nici
prin tranșee nu a călcat decât până la declanșarea
luptei când se furișa spre un colț sigur departe de va-
carm. Revenea, împreună cu corbii și cu alte sălbătă-
ciuni, după măcel și cotrobăia printre morți.
I-ar fi mers bine lui Todor dacă într-o zi nefastă
pentru el, un beligerant îngrozit n-ar fi făcut greșea-
la de a nu arunca în terenul răvășit de obuze și de
bocanci o grenadă sau nu a apucat să o arunce. De
fapt, nu bietul oștean a fost de vină ci fabrica morții
care a greșit mecanismul de ucidere și astfel grenada
nu a explodat decât atunci când Todor a călcat pe ea
intenționând să reteze degetul soldatului, care nu se
mai putea apăra, pe care strălucea un inel.
Palaghia, nevasta lui Todor și mama lui Găvrila,
nu a mai așteptat să primească vestea de pe front.
Dealtfel l-a și uitat pe bravul ei soț imediat după ce
a plecat la oaste ca să câștige războaiele lumii de care
ea habar nu avea. S-a asociat cu încă două femei, sin-
gure și eliberate și ele. „Batăr bătaia asta ne-o adus
și la noi on ptic de slobozenie” se distrau ele când se
întâlneau. Mai bine zis, în fiecare zi, căci așa se des-
fășurau petrecerile de la Gafia, de cum începea să
se însereze. Așezau jos, pe pardoseală, mâncarea și
băutura și jucau în jurul acestora „danțu maloncii”,
o dezlănțuire de mișcări dezordonate, un dezmăț, o
tropăială sălbatică. „U-iu-iu că bine ni,/ nu știu căt
ne-a pute’ hi!” strigau ele în timpul petrecerii. Când
se abăteau pe la sindrofia lor ceva bărbați, relațiile cu
ei erau fără resentimente, fără reguli, fără pretenții
rasiste și politice.
Găvrila a trăit mai mult singur - un copil al
Ion Grigorescu Lumânări și umbreluțe de păpădie (2016), păpădie pe pânză afumată cu lumânări, mir, 50 x 60 cm
nimănui. Pălăguța hălăduia pe acasă doar câteva
ceasuri, când se întorcea mai spre dimineață de la
petrecere. Copilul era liber și mai întotdeauna ziua
întreagă și-o ocupa în mijlocul satului, împreună cu
alți copii, pe lângă masa lungă de lemn negeluit așe-
zată sub un ciudat și falnic copac ce rezema crâșma
jidanului Ruhăla unde-și pierdeau vremea deasupra
paharelor și a cărților de joc cei care nu avea la ce
trage acasă. Și astfel Găvrila a devenit Uli, adică un
pierde vremea pe ulițile satului, un ulicău.
Într-o zi de vineri s-a aruncat din mers în coșul
carului, pe o cergă cu fân, la un sătean care mergea
la târg. Acolo s-a pierdut printre animale, printre
care și, mai cu seamă, pe la tarabele improvizate de
la intrarea în târg unde se vindeau tot felul de lucruri
gospodărești, dar și mâncare și băutură. A intrat în
vorbă cu un tușer, un comerciant de cai, la care i-a
povestit în mare despre existența lui.
- Măi, feciorașule, vrei tu să trăiești uarecum în
crucea li Dumnezo?... Hai, tu, cu mine și te-oi duce la
popa nost’. Demult tăt bate dobile p-în sat că i-ar tre-
bui on ptic de ajutor pă lângă casă. Îi om tare de omi-
nie!... Din câte am putut io pricepe, nici pă la școală
nu ai p>e> dat, u-ai cam uns cu clisă, s-o mânânce câ-
nii... Noa, nu-i bai că s-a griji părintile și preuteasa de
asta, că-s oamini învățaț’!
Prea harnic nu era el, Uli. Se vedea că nu-i cu prea
mare îndemână la lucru. Nu a avut unde să învețe
până la patrusprezece de ani, câți avea el. Așa gândea
și popa care și-a pus speranța că în timp va face din el
un tânăr destoinic. Și preoteasa s-a angajat la această
nobilă intenție. Nu a trecut multă vreme și l-au făcut
făt la biserică. I-au dat cheile de la biserică, l-au învă-
țat cum și când să tragă clopotele și i-au încredințat
treburile gospodăriei în grija lui. Se părea că eforturi-
le popii încep să dea roade.
Numai că de la o vreme au băgat de seamă săte-
nii, dar și popa - mai circumspect și mai îndoit, la
început - că grija preotesei față de Găvrila pare mai
deosebită ca dintre slugă și stăpână. Prea mult semă-
nau hârjonelile, aparent copilărești, ca între oameni
tineri, cu subtile atingeri și nevinovate ocheade.
Până la urmă, popa, ca ultimă încercare de a opri
și șterge rușinea, într-o noapte, după o ceartă serioa-
să, a scos-o dezbrăcată, bătând-o cu cureaua pe spate,
pe preoteasă și a băgat-o în pivniță iar pe Găvrila l-a
alungat de pe lângă casă. Zadarnică măsură, pentru
că sluga știa toate cotlonele și toate chițibușurile gos-
podăriei și astfel că încă din prima noapte a deschis
ușa beciului, i-a adus mâncare și haine femeii iubite,
preotesei Aurelia și amândoi au dat năvală la dami-
genele cu vin. Apoi au chefuit și au păcătuit în fiecare
noapte până s-a terminat vinul.
Într-o zi, când popa a fost chemat la căpătâiul
unui muribund care vroia să-și manifeste ultima în-
cercare spre a se instala într-o nouă și lipsită de griji
existență, Uli și Aurelia au întors pe dos toată casa
popii de unde au luat în grabă câteva haine și banii
adunați la slujba de duminică și au fugit.
Au trecut Codrul pe la Cei tri goroni. Nu au mai
pierdut vremea să rupă o ramură, cum se obișnu-
ia, au cules de pe jos câțiva cucuruzi de brad și i-au
aruncat pe mormântul comun al soldaților de toate
națiile care au căzut aici în timpul războaielor. Au
ajuns în satul lui Uli unde și-a găsit căsuța pustie, dă-
răpănată și roasă de nefolosință și de carii. Au repa-
rat-o în mare parte încât a devenit locuibilă.
La început, Uli s-a angajat ca ajutor de ciurdar, bo-
itar, la ciurda de vaci a satului dată spre păstorit la o
trupă de țigani care toată ziua își pierdeau vremea în
fața crâșmei. A stat aici, slugă la țigani, până ce săte-
nii au băgat de seamă că de la o vreme animalele lor
dau tot mai puțin lapte. „Apoi, măi oamini buni și de
ominie, numa’ de nu le-o vrăjit uaricine și le-o luat
laptile!” le-a răspuns el într-o dimineață când afost
înconjurat de un grup de oameni cu bâte în mână.
Păgubașii au plecat spre case, dar nu convinși, cu
oarecare îndoială și suspiciune, astfel că s-au pus la
pândă în pădure și au descoperit că vrăjitoarea care
fura laptele vacilor era Aurelia care mergea seara de
la ciurdă mai repede, cu câteva damigene de lapte
îndesate într-o raniță. Atunci sătenii l-au scos de la
ciurdă.
Era spre sfârșitul lui iulie și a început treierișul grâ-
ului; oamenii adunau snopii în arie. Uli, prin cine știe
ce relații, s-a angajat ca pază la batoză. În coliba care
era și cartierul general al ariei se depozita uiumul, co-
tele pentru poporul sovietic eliberator și cantitatea de
grâu reținută pentru plata moșinarilor, a muncitori-
lor din arie. Totul se desfășura bine până când, la pla-
ta muncitorilor și la predarea în depozit s-a constatat,
în câteva rânduri, că a scăzut cantitatea față de cea
depozitată inițial. Atunci și-au amintit oamenii de
pățania cu laptele furat de pe imaș. L-au pândit noap-
tea de după stoguri și bănuiala s-a adeverit: Aurelia
venea cu mâncarea la Uli când începea să se înopteze
și mai zăbovea în colibă până noaptea punea deplin
stăpânire pe lume, apoi prin beznă se strecura afară
din arie cu un jumătate de sac pe umăr. A doua zi
l-au luat moșinarii pe Uli, l-au bătut cu fundul de sti-
va de saci iar femeile l-au fugărit aruncând cu colbul
negru de sub batoză după el.
Lodin, vecinul lui Uli, era plecat de câtăva vreme
peste ocean, în țara făgăduințelor, împins de lipsa de
bani și nevasta lui i-a dat adresa lui Uli care s-a hotă-
rât să-și încerce și el norocul.
După plecarea lui, Aurelia a născut un copil și
trăia, practic, din mila satului, așteptând cu speranță
întoarcerea bărbatului.
A ajuns Uli în America și până la urmă l-a găsit pe
Lodin, pe vecinul său, numai că el nu prea avea aple-
care spre o muncă statornică și cinstită. Câteva luni
14
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
cât a zăbovit el prin țara făgăduită a trăit mai mult pe
spesele vecinului și din câteva acțiuni dubioase efec-
tuate împreună cu o adunătură de aventurieri cu care
s-a înhăitat, apoi într-o zi l-a anunțat pe Lodin că se
întoarce acasă.
-	Noa, nu-i bai, măi Găvrilă, că văd că nu te poț
învăța cu traiu’ de-aici. Ești și tânăr, îi de-nțăles, nu-i
ciudă!... Și pă dinculo, nu samână nici-on om cu altu’,
dară... Io oi mai zăbădi on ptic p-aici. Vreu să mai
abat niște graiță, să poci cumpăra averea notarului di
la noi... Am auzât că o scoate la vânzare... s-ar trage
dumnealui la locu’ di unde o vinit. Ia, le trimăt pă
tine, la cei de-acasă, uarice bani. Să aivă până m-oi
întoarce io. Și spunele că n-oi zăbădi nici io pe mult
p-aici.
A făcut, nefericitul, o mare greșeală. De parcă nu
l-ar fi cunoscut pe copilul ulițelor.
A doua zi, Lodin a plecat la muncă. Și-a luat rămas
bun de la Uli și i-a spus să-i lase cheia de la casă în
locul știut, pe polița de deasupra ușii de la intrare. Uli
a ieșit din casă după ce a luat toți banii din ascunză-
toarea pe care o știa. În primul orășel s-a întâlnit cu
banda de neisprăviți și le-a spus că în casa lui Lodin
sunt ascunși bani mulți iar el, proprietarul, nu va fi
acasă decât peste două zile. În aceeași seară tâlharii
au năvălit în casa bietului om și au dat peste el. L-au
omorât și apoi, furioși că nu au găsit banii, că au fost
păcăliți, au dat foc casei.
Uli a ajuns acasă, în țară, în satul lui.
-	V-o poruncit, baciu Lodin, voaie bună și sănă-
tate! Și-o zâs să-l așteptaț’ că nu s-a-mpinge mult și a
vini și el acasă, le-a zis el nevestei și copiilor vecinului.
Nu le-a amintit nimic despre averea notarului.
În scurt timp și-a adus câțiva prieteni și a reparat
din nou căsuca, ce-i drept cam superficial, ca un lu-
cru făcut de mântuială de oameni nepricepuți, și a
început să trăiască pe picior mare. „Nu-i ciudă, doară
o făcut bani aculo, în America!” se contraziceau și se
justificau sătenii. Toată ziua, el cu nevasta și cu ceilalți
prieteni, toți cam fără căpătâi, o țineau, indiferenți la
ce se întâmplă în jur, într-o continuă veselie.
Nu după multă vreme l-au primit în partidul celor
ce muncesc apoi, la așa-zisele alegeri a fost uns secre-
tar de partid fiindcă era cel mai vechi membru dintre
cei șapte câți erau în sat. Imediat, Găvrila Lup a fost
uns și primar, conform obiceiului politic de atunci.
„Vai de vai!” șușoteau oamenii pe la colțuri. „Din câ-
cat nu poț’ face praștie”.
Ion Grigorescu
Crima (1969), ulei pe pânză, 50,5 x 70 cm
Ion Grigorescu	Trandafiri (2006), ulei pe pânză, , 81,5 x 71 cm
În fiecare dimineață, în jurul orei zece, era obliga-
toriu să se prezinte în fața casei fără porți la drum a
primarului trăsura cu arcuri confiscată de la cel mai
bocotan om din sat, Irimie - ca mijloc de înavuți-
re, cum a decretat cu mânie proletară Uli -, vara și
iarna o sanie, trase de doi cai, organizate pe rândul
satului, conform programului de la primărie. În fun-
dul acestora era întotdeauna așezat un braț de fân
peste care se arunca o cergă de lână unde se așeza
intangibila persoană a primarului. Astfel se deplasa
secretarul de partid cincizeci de metri până la se-
diul cancelariei unde îl aștepta un fotoliu prea mare
pentru fundul său. Până acolo se rezema țeapăn de
loitrele carului privind doar cu coada ochiului la po-
porul muncitor care se ploconeau cu clopul sau cu
cușma în mână.
Seara nu era programat transportul spre casă
pentru că edilul termina foarte târziu, mai spre dimi-
neață, cu lupta de clasă. Asaltul pentru cucerirea ul-
timului bastion se desfășura în odaia din spatele ma-
gazinului sătesc. Izbânda asupra dușmanului de clasă
se sărbătorea cu cântec, joc și voie bună. Cheltuiala
ocazionată cu aceste manifestări se acoperea la sfâr-
șitul lunii când o comisie din care făcea parte un
reprezentant al primăriei, un veterinar și un delegat
al cooperativei constata că o parte din alimetele de-
pozitate în magazinul sătesc sunt stricate și trebuie
neapărat distruse.
„- Noa, amu s-o pe îmbuiecit, Uli nost’! Bag-samă
crapă ptielea pă el. Ii pe scurt brăcinariu, îl strînje.”,
comentau oamenii când au prins a simți că Uli se
dedă și pe la nevestele oamenilor pe care le șantajează
cu acordarea anumitor drepturi, cu listele cu chiabu-
ri, cu tabelele cu foștii legionari și țărăniști...
Într-o dimineață, în locul trăsurii care trebuia să-l
ducă la importanta slujbă, în poarta casei lui Uli au
apărut câteva zeci de localnici care nu păreau porniți
pe ovații și aplauze. Câțiva l-au scos afară din casă.
„Cu femeia și cu pruncu’ n-avem noi de lucru”, a zis
unul dintre ei. Pe Uli l-au împins până în drum, i-au
arătat pădurea și l-au îndemnat: „Noa, Uli, p-aci ț-î
drumu’!” Din mulțimea agitată i-a mai strigat o voce
de femeie: „Vini-ț-ar hiru’ pă ciori și să hii pominit
în ptietrii și bolovani!”. În acel moment o balegă i s-a
lipit de ceafă. A luat-o la fugă în timp ce din spate îl
alungau, îl huiduiau și l-au umplut de balegi până a
ieșit din sat.
Când a ajuns în vârful Codrului, la Cei tri goroni,
a început să simtă răceala toamnei târzii în spate prin
puținele haine care a apucat să le îmbrace la repezea-
lă. A luat crengile de pe mormântul comun al solda-
ților necunoscuți și și-a făcut foc. S-a încălzit, a fumat
o țigară și apoi a coborât dincolo de deal unde a tras
la casa popii. Acesta era acum îmbătrânit și singur.
Nu l-a recunoscut pe Uli și l-a luat pe lângă el. „Oi
ave’ și io on suflet de om pă lângă mine. Îi bugăt și
să-mni aducă on braț de lemne în casă și să am cu
cine schimba o voarvă”, zicea părintele.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
15
Influențele
Imperiului Otoman
asupra românilor (II)
^^Tulian Cătălui
Influențe juridice
și administrative
Din punct de vedere al Dreptului islamic, prac-
ticat de otomani, țările tributare, printre care și
cele române, făceau parte din „Casa Pactului”
(sau „Casa Păcii”), situată între „Casa Islamului”
și „Casa Războiului”, a inamicilor Islamului.
În Principatele Române și în special în teri-
toriile românești anexate la Imperiul Otoman:
Dobrogea (unde influențele otomane au durat cel
puțin până la Războiul de Independență din 1877-
1878, dar și după, populația turco-tătară fiind ma-
joritară), Banatul Timișoarei, raia-lele (în limba
turcă raya, însemnând cetate, împreună cu ținu-
tul din jur, de pe teritoriul țărilor românești, ocu-
pată și administrată direct de autoritățile militare
turcești) Brăila, Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea
Albă, Hotin s-a aplicat „statutul nemusulmanilor
interni, al protejaților”. Potrivit acestuia, supușii
nemusulmani erau obligați în mod categoric: să
plătească „impozitul-capitație” (în turcă gizya),
pe trei categorii, în funcție de mărimea averii, ori
în funcție de practica locală și „impozitul funciar”
(în turcește haradj); să manifeste o atitudine plină
de respect față de religia și de practicile musul-
mane, față de Profetul Mahomed și față de Coran,
față de viața și de proprietatea musulmanilor; să
nu întrețină relații sexuale și, cu atât mai mult să
se căsătorească cu femei musulmane, să nu aju-
te în niciun fel pe dușmanii Islamului, de unde
Ion Grigorescu	Nicolae Bălcescu și Avram lancu (1973), ulei pe pânză de sac, 116 x 143 x 17 cm
interdicția de a exporta „articole strategice”: cai,
arme etc.
Trebuie spus că niciodată în lungile veacuri
ale hegemoniei otomane nu s-a ridicat din Țările
Române tributare îngrozitorul „impozit al sân-
gelui”, prin „colectarea” de copii și puberi pentru
corpul ienicerilor și pentru personalul palatului
sultanilor, așa cum s-a întâmplat cu creștinii de
la sudul Dunării, din Bulgaria, Serbia sau Albania
ori cu Ungaria și cu alte țări. Totodată, Imperiul
Otoman islamic nu a intervenit în „treburile reli-
gioase” ale românilor și nu a îngăduit construirea
niciunei moschei pe pământul principatelor ro-
mânești, Muntenia și Moldova! Doar în Dobrogea
care fusese inclusă în Imperiu, au fost edificate
moschei și mai ales geamii.
Deși domnitorii români trebuiau aleși, legal,
mai întâi de către țară, în fapt de către marii bo-
ieri autohtoni și apoi confirmați de către sultanul
turcesc, în realitate Imperiul Otoman a procedat
foarte des la numirea directă, de la Stambul, a
domnilor moldo-munteni, iar în veacul al XVIII-
lea, cel fanariot, a numit sistematic, fără întreru-
pere, pe tronul Moldovei și Țării Românești nu-
mai greci din cartierul „Fanar” al Istanbulului,
de regulă foști dragomani (translatori) ai Înaltei
Porți otomane, deși mai rar, în perioada sau era
“fanariotomană” au apărut și domnii ale unor
principi locali. Această situație a determinat ele-
nizarea discutabilă a unor familii boierești ro-
mânești: familia Callimachi (numele original
Călmașul) și familia Racoviță, această acțiune
fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului
și pentru a le crește șansele de a ocupa tronul și,
mai târziu, pentru a își menține pozițiile. Alături
de demnitarii bisericii și de funcționarii locali
din provincii, fanarioții reprezentau “clasa con-
ducătoare greacă” în timpul dominației otomane
până la izbucnirea etniană a Războiului de inde-
pendență al Greciei. Fanarioții au intrat rapid în
competiție cu musulmanii pentru unele dintre
cele mai importante funcții administrative din
imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca
de colectare a impozitelor, erau împuterniciți să
controleze monopolurile comerciale, lucrau ca
“subcontractori” în diferite întreprinderi, au de-
venit furnizori ai Curții Sultanului și au căpătat
demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia din-
tre Țările Române (Moldova și Muntenia).
Persoana care era ridicată la demnitatea prin-
ciară era de obicei dragomanul șef al Sublimei
Porți, fiind prin aceasta familiarizat cu politica
guvernului otoman, noul principe, care obținu-
se funcția sa în schimbul unui plocon consistent,
(un obicei care era mai vechi), plecând în noua
țară în care fusese numit, și a cărei limbă nu o cu-
noștea de cele mai multe ori, cu o numeroasă și
impozant-parazitară suită. Odată ce noul princi-
pe era numit, el era escortat la Iași ori la București
de un alai, de un cortegiu alcătuit din familia sa,
de obicei numeroasă, favoriți, mulți și aceștia și
creditori, cât încape, de la care împrumutase bani
cu ghiotura pentru ploconul oferit la învestire.
Domnul și cei din ecpaia (din cuvântul etba, un
alt termen turcesc intrat în vocabularul limbii
române) urmăreau să-și recupereze cât mai ghe-
pardic cu putință investițiile făcute cu ocaziunea
numirii și în plus să strângă suficienți arginți cât
să trăiască îndestulat după încheierea scurtului
mandat domnesc. În total, în perioada fanariotă
au fost numiți în cele două principate române 31
de domni din 11 familii diferite, dar unii dintre ei
au fost exilați sau chiar executați.
Efectele dezastruoase ale domniilor unora
dintre fanarioți au fost în opozițiune cu izbân-
zile și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui
Constantin Mavrocordat, care a abolit iobăgia în
1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova,
sau a lui Alexandru Ipsilanti, care a încercat să re-
formeze legislația și să introducă salarizarea func-
ționarilor publici, într-un efort de stopare a folo-
sirii din fondurile publice a unor sume exagerate
pentru întreținerea administratorilor - greci sau
pământeni - în condițiile în care, în acea perioa-
dă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o func-
ție oarecare decât să ai moșii, iosaguri, latifundii,
mâietori, oleaburi, acareturi (acesta un alt termen
provenit din limba turcă, akarat). Întroducerea
codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti,
Pravilniceasca condică, „de par egzamplu”, a fost
primită cu rezistență obstinată de „boiari”.
În teritoriile românești ocupate de otomani,
cetatea era comandată de un pârcălab sau dizdar
(în turcește); portul era condus de un intendent
(emin), ajutat de vameși. În teritoriile ocupate
au apărut și alte instituții otomane: un subași (în
limba română subașă, iată un alt termen rămas în
limba noastră de la turci), cu misiunea de a ve-
ghea la păstrarea ordinii, dar și la strângerea unor
redevențe, un voievod pentru strângerea dărilor,
un bașbeșliaga (în turcește baș-beșlu agasi) pentru
paza carantinei, un kapudan (în românește căpi-
tan) pentru siguranța navigației pe Dunăre.
În sfârșit, în orașele mari precum Timișoara
exista și un defterdar (condicar, secretar), pentru
16
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
probleme financiare. Se poate remarca faptul că
pentru relațiile cu Țara Românească s-a institu-
it la Brăila și un dregător special numit în limba
română capuchehaie, termen pătruns evident din
limba turcă (kapu kehayasi), ceea ce a indicat, ară-
tat intensitatea legăturilor, influențele dintre po-
pulația „raialei” și patria-mamă.
Influențe mental-afective,
în vestimentație și artistice
Chiar și pe plan „mental-afectiv” și chiar artis-
tic au putut fi depistate influențe ale otomanilor
asupra românilor, acestea fiind constatate în men-
talitatea domnilor sau domnitorilor și a cronicari-
lor-boieri, în ceremonialul domnesc, în costumul
de curte, în modul de viață al „clasei dominante”
sau upper class românești și în decorarea monu-
mentelor de artă.
Astfel, au apărut domnitori care considerau că
țara lor aparținea de drept „cinstitului împărat”
(sultanul, alt cuvânt turcesc intrat în română),
prin a cărui „bunăvoință” o căpătaseră „în dar”.
De asemenea, în cadrul acestui „trist povârniș
al domnilor români”, după cum plastic spunea
prolificul istoric Nicolae Iorga, s-au înregistrat
și treceri la Islam ale ex-voievozilor Iliaș Rareș al
Moldovei și Mihnea al II-lea al Țării Românești,
ambii deveniți, ca musulmani, sangeacbei (gu-
vernator al unui sangeac, în turcă sancak-bei
și respectiv sancak) de Silistra, cu numele de...
Mehmed! Tot un Mehmed a devenit și un frate al
lui Pătrașcu, voievodul Țării Românești.
Și cronicarilor români imperiul otoman le fă-
cea o impresie de „extraordinară forță și bogăție”
și socoteau că a opune rezistență acestui colos, a te
măsura cu el era o adevărată „nebunie”.
În secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea
regimului fanariot, modul de viață și portul prin-
cipilor din Țara Românească și Moldova au fost
influențate de moda de la Istanbul. Curțile dom-
nești cultivau un stil de viață „opulent și risipitor”,
în acord cu modelul otoman, însă care contrasta
violent cu stilul simplu, tradițional, al vieții oa-
menilor de rând. Depășind uneori luxul exor-
bitant-deșănțat al marilor demnitari al „Înaltei
Porți”, boierii sau boiarii, imitând slugarnic
Curtea domnească, se întreceau în a purta giubele
(din turcescul gubbe, haină lungă și largă din pos-
tav fin, adesea căptușită cu blană, purtată de bo-
ieri, conform „DEX”-ului), ișlice (cuvânt provenit
din turcescul bașlik, însemnând căciulă de blană
scumpă sau de postav, de format mare, cilindri-
că sau cu fundul pătrat, din alt material, purtată
de domnitori, de boieri și uneori de soțiile lor, iar
mai târziu de negustori, de lăutari etc.), anterie (în
limba turcă „anteri” - haină lungă pe care o pur-
tau boierii români, potrivit aceluiași „DEX”), cep-
chene (termen preluat din turcescul țepken - hai-
nă boierească scurtă, cu mânecile desfăcute, care
se purta pe umeri, peste jiletcă), șalvari (în turcă
șalvar, pantaloni foarte largi, cu răscroială mică,
strânși la gleznă, specifici portului unor popoare
și populațiuni din Asia, Africa și Europa, adoptați
în Țeara Românească și Moldova, în epoca fanari-
otă, mai ales de către boieri și târgoveți, potrivit
„DEX”-ului), fermene-le (în turcă fermene - haină
scurtă făcută din stofă brodată cu fir sau cu mă-
tase, uneori căptușită cu blană, pe care o purtau
odinioară boierii peste anteriu, conform „DEX”-
ului), confecționate din cele mai rare stofe, unele
căptușite cu blană, ornamentate cu fir din aur sau
argint și cele mai scumpe nestemate. Blănurile
Ion Grigorescu
Munca în uzină, muncă intelectuală. triptic, partea superioară (1973), ulei pe pânză, 50 x 80 cm
aplicate pe poale, la guler, pe mâneci, și mătăsu-
rile fine constituiau bogăția garderobei boierimii.
Îmbrăcămintea femeilor, la curte, nu se deo-
sebea prea mult de cea a bărbaților, ele purtând
pe dedesubt șalvari (cel mai adesea din catifea) și
papuci. Pe deasupra, femeile purtau niște cămăși
din mătase, foarte decoltate, un „anteriu” prins în
față cu agrafe, un ilic din catifea brodată, tivit cu
hermină ori samur, iar când ieșeau din casă, fe-
regea-ua, (adică o haină lungă din stofă fină sau
catifea brodată, deschisă în față), sau biniș-ul (în
turcă biniș), adică o haină largă de postav, tivită
cu samur.
Deși ceremonialul și vestimentația de curte din
Țările Române rămâneau în ansamblu greco-bi-
zantine, totuși au apărut și alte elemente noi, pe
lângă cele de mai sus, menite să pună în lumină
preponderența otomană: cuca (în turcește kuka),
un fel de căciulă mare, împodobită cu pene de
struț, purtată la ceremonii de către aga ienicerilor
și caftan-ul (în turcă kaftan, manta orientală, albă,
lungă și largă, împodobită cu fir de aur sau măta-
se, pe care o purtau domnitorii și boierii munteni
și moldoveni) înlocuiesc coroana și granata (hla-
mida) bizantină, ca semne exterioare ale puterii,
la care se adăuga steagul (în limba turcă ’alem)
primit și acesta de la Înalta Poartă otomană, ca
simbol al învestiturii domnului cu autoritatea pa-
dișahului.
De asemenea, în epoca dominației otomane
a Țărilor Române, a luat naștere gustul pentru
„croiala orientală în veșmintele boierești”, con-
fecționate din somptuoase stofe cu fireturi și s-a
răspândit utilizarea argintăriei, care era ce-i drept
o artă minoră, și a ceramicii otomane (ceramica
de Iznik).
Influențe arhitectonice
Arta românească și, în special arhitectura, au
avut și ele de suferit influențe turcești, care veneau
din „Orientul otoman”, înrâurite fiind de moda de
la Istanbul. Influența s-a materializat, mai ales în
secolul al XVIII-lea, în acele „case” pentru „pri-
veală” și „preumblări”, construcții ușoare, sezoni-
ere, adaptate unui trai pe vătrai de tip „trăiește cli-
pa”, din care eticheta nu era totuși exclusă, ridicate
în jurul celor două capitale românești și numai la
porțile Bucureștilor și Iașilor.
Scrierile vremii vorbeau despre asemenea
„ctitorii”, ele fiind mereu asociate caselor „după
modelul de la Constantinopol”, zidite de meș-
teri istanbulieni, cu havuz-uri, chioșc-uri, „gră-
dini desfătătoare cu fel de fel de flori”, una dintre
ele, ne spune cronicarele, fiind „numită în limba
moldovenească Frumoasă”. Atmosfera orienta-
lă, cu cântări hagimești, pehlivanii, și halca din
aceste case princiare zidite după modelul de la
Istanbul se regăsea, de exemplu, și la altă margine
a Iașilor sau Ieșilor, la Copou, unde Grigore al II-
lea Ghica, domn al Moldovei de vreo 4 ori, care
a scăzut birurile puse de predecesorul său Mihai
Racoviță, înălțase, spre a se „englendisi”, potri-
vit cronicarelui Enache Kogălniceanu, un foișor
„făptură de Țarigrad (Istanbul, Stambul, n.n.) cu
tot felul de boiele”. Tot lui Grigore Vodă al II-lea
Ghica i se datora, lângă București sau Bucuresci,
în 1751, „atât de orientalul foișor octogonal” de la
Pantelimon cu stâlpi de lemn împodobiți cu mici
„capitele corintice”, amintind barocul „retardatar”
de la Istanbul de după 1730.
În Dobrogea ante-Războiul de Independență
din 1877-1878, existau câteva zeci de biserici, ne-
îndoielnic geamii (un fel de moschei mai mari),
dar și sinagogi, și chiar capele protestante și ca-
tolice. Bisericile erau în general joase, neîncă-
pătoare, din lemn și vălătuci, uneori erau și din
zid. S-au construit și biserici românești, dar în
Dobrogea stăpânită de otomani vreme de cinci
secole, predominau moscheile și geamiile. În 1968,
de pildă, existau nu mai puțin de 196 de geamii,
dar în prezent, după ce regimul comunist a dărâ-
mat multe asemenea construcții religioase islami-
ce, mai sunt circa 60 de geamii. Totuși, Dobrogea
a moștenit celebrul lăcaș din Mangalia, „Esmahan
Sultan”, o „bijuterie” a culturii și arhitecturii mu-
sulmano-otomane, veche de cinci veacuri. O altă
„bijuterie a culturii musulmane” este moscheea
„Gazi Ali Pașa” din Babadag, edificată în anul
1610.
Influențe muzicale
În era fanariotă, manifestările în plan muzical
au continuat mai vechile tradiții, fie a cântărilor
O
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
17
bisericești, fie a celor folclorice, dar s-a observat
o marcată „orientalizare” a muzicii de Curte, o
influență culturalo-muzicală nefastă, am spune.
În legătură cu orientalizarea muzicii curtenești,
călătorul și secretarul domnesc austriac Franz
Joseph Sulzer pomenea (la 1781) de meterhane-
aoa sau meterhaneaua (în limba turcă meterhane,
însemnând, potrivit „DEX”-ului, muzică turceas-
că în care tobele sunt hegemonice) - orchestra
primită de la sultan, la numirea în scaun a dom-
nilor, la Istanbul, nelipsită la mesele domnești din
Moldova și Muntenia, la petreceri, zaiafeturi (din
turcescul zyiafet!), chiolhanuri (un alt termen
provenit din turcă, kulhan!), sărbători, la alaiuri
și procesiuni.
În repertoriul meterhanelei erau cuprinse: cân-
tece de război ale ienicerilor, dar și unele piese
bine cunoscute sub denumirile de manele (iată de
unde provine îngrozitoarea și hulita manea, atât
de intens și enervant prezentă astăzi în muzica
ușoară și populară românească!), bestele (tot un
fel de manele), samaele (tot un soi de pârdalni-
ce manele turcești!), ca și melodii instrumentale:
pestrefuri (provenit, de data aceasta, din neogre-
cescul pestrefi și însemnând uvertură în muzica
turcească), nagmele și tacsîmuri.
Din cele consemnate de un alt călător occiden-
tal, Lady Mary Craven din Marea Britanie, se cu-
noștea faptul că instrumentele lor erau constituite
din „tot felul de trompete, tipsii de aramă”, izbite
una într-alta și „tobe de toate mărimile”, unele din
ele de-abia cât o ceașcă de cafea (în limba turcă
kahve, iată un alt termen turcesc, dar de această
dată unul plăcut îngurgitării, pătruns în limba și
Ion Grigorescu
Chalabre-dealuri/Peisaj la Chalabre II (1995), ulei pe pânză de sac, 70 x 47 cm
civilizația română!) turcească. În comparație cu
„înfiorătoarea muzică turcească”, Lady Craven
a observat melodiile, chipurile, „absolut ferme-
cătoare” și probabil exotice ale lăutarilor țigani,
ascultate cu prilejul cinei oferite la Curtea dom-
nească de Nicolae Mavrogheni, voievodomnitor
fanariot din Țara Românească (ajuns domn cu
ajutorul lui Gazi Hasan pașa, comandantul flotei
otomane al cărei dragoman era, dar care în 1790
a fost spânzurat/ decapitat din ordinul lui Hassan
Pașa pentru insubordonarea față de Imperiul
Otoman!). Acest bezmetic Mavrogheni a rămas
în istoria Bucureștilor printr-o excentricitate, bi-
zarerie sau nebunie a sa, poleind coarnele cerbilor
de la trăsură cu aur!
Concluzii
În ansamblu, dominația și influența otomană
au fost mai puternice în Țara Românească sau
Valahia, întrucât aceasta nu avea nicio deschidere
spre puterile antiotomane, și ceva mai apăsătoare
în Moldova învecinată cu Polonia care, întreți-
nând raporturi bune cu Imperiul Otoman, urmă-
rea, în același timp, să evite întărirea excesivă a
puterii, hegemoniei otomane la frontiera sudică.
În ceea ce privește Transilvania, cu un potenți-
al militar superior și o poziție strategică mai bună,
aici dominația și influența Imperiului Otoman în
felurite domenii au îmbrăcat forme „sensibil mai
ușoare”.
În concluzie, începând încă din secolul al
XV-lea, românii au suferit, mai ales în „păturile
conducătoare”, în upper class, dar și în rândul po-
porului, a lower class, o toropitoare, fleșcăitoare
influență turcească, de la îmbrăcămintea efemi-
nată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor, până la
concepția fatalistă, orientală, evident antiocci-
dentală, a unei vieți apatic-pasive, de huzur, de
lene oblomoviană și de corupție generalizată, ale
cărei urme se mai văd încă în psihologia și spiri-
tualitatea românului, amprente totuși mai puțin
importante și covârșitoare decât cele date de in-
fluența comunistă.
Bibliografie
Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai Voievod Viteazul,
1848, cap. Călugărenii, XIII.
Berza, Mihai, „Haraciul Moldovei și al Țării Românești
în sec. XV-XIX”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, II,
1957, pp. 7-47.
Boia, Lucian, România, țară de frontieră a Europei,
București, Editura Humanitas, 2002.
Cernovodeanu, Paul, „Cultura și arta în Țara Românească
și Moldova. Muzica”, în Istoria Românilor, vol.VI,
București, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 907-909.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român,
București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la
începutul epocii moderne (1800-1848), București, Editura
Humanitas, 1995.
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povesti-
tă celor tineri de Neagu Djuvara, București, Editura
Humanitas, 2005.
Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureștilor. Din cele mai
vechi timpuri pînă în zilele noastre (“History of Bucharest.
From the earliest times until our day”), Bucharest, EPL,
1966.
Glenny, Misha, The Balkans: Nationalism, War and Great
Powers, 1804-1999, Penguin (Non-Classics), 2001, vers.
online.
Iacob, Ana, „Moda fanariotă în târgul Bucureștilor”, în
revista „Historia”, anul X, nr. 100, Aprilie 2010, p. 10.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică, București,
Editura Enciclopedică, 1996.
Ionescu, Ștefan, Bucureștii în vremea fanarioților, Cluj,
Editura Dacia, 1974.
Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne,
București, Editura Științifică, 1972.
Marcu, George, coord., Enciclopedia bătăliilor din istoria
românilor, Editura Meronia, București, 2011.
Martin, Mircea, G. Călinescu și „complexele” literaturii ro-
mâne, București, Editura Albatros, 1981.
Maxim, Mihai, „Țările Române și Imperiul otoman
(1400-1600)”, în Istoria Românilor, vol. IV, București,
Editura Enciclopedică, 2001.
Mazower, Marc, Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până
astăzi, București, Editura Humanitas, 2019.
Panaitescu, P. P., „De ce n-au cucerit turcii Țările
Române”, în Interpretări românești. Studii de istorie eco-
nomică și socială, București, 1947, pp. 131-159, ed. a II-a,
București, 1994.
Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor roma-
nice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
Svoronos, Nikos, „The Ideology of the Organization and
of Survival of the Nation”, în The Greek Nation, Polis,
2004, vers. online.
Șăineanu, Lazăr, Influența orientală asupra limbii și cultu-
rii române, I-III, București, 1900.
Ștefănescu, Ștefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-
lea, Editura Universității din București, 1999.
Theodorescu, Răzvan, „Arta în Țara Românească și
Moldova. Structuri și mentalități”, în Istoria Românilor,
vol. VI, București, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 880-
890.
■
18
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
filosofie
Sisteme și concepții
dialectico-speculative
■ Alexandru Surdu
La Proclus se observă un fel de „sistemati-
zare” a metodei speculative cu accentul (de
manieră pitagoreică) pe scheme dialecti-
co-speculative triadice, bine marcate la toate cele
cinci serii de reproduceri catoptronice succesive
corespunzătoare celor trei ipostaze plotiniene ale
Unului. La Proclus însă nu numai Unul este pri-
mul (to proton), ci fiecare „serie” de reproduceri
este un fel de oglindire a Unului (a Primului),
de ieșire (proodos) din sine și de revenire la sine
(epistrophe, conversio), ieșirea având semnificația
dedublării, a dualității, iar revenirea (trias) suge-
rând reunirea (mikton), care, platonic vorbind,
este mai mult „amestec” (mixis) decât sinteză (a
la Hegel). Dar triadele se repetă, în forme specifi-
ce, de cinci ori.
Ce-i drept, și la Plotin, dacă se adaugă Unul
și materia la cele trei ipostaze (Binele, Gândirea
și Sufletul), se obține o pentadă, însă domeniul
Speculațiunii ca atare este numai al Unului, pe
care Proclus îl caracterizează în maniera superca-
tegorială ca transcendent (exeremenon) gândirii
raționale și intelective, ca și cunoașterii (agnoston)
și exprimării (areton) obișnuite. Recomandarea
însă a exprimării Speculativului cu ajutorul ne-
gațiilor (dia ton apophaseon) reprezintă doar
neputința Rațiunii de a exprima supersubstanța
(hyperousia) Unului care este epikeina tou ontos.
Este, platonic vorbind, separat (choriston), infinit
(apeiron) și etern (aidion), adică absolut (haplos)
în sine și pentru sine (auto kath'hauton). La toate
acestea trebuie adăugat că Unul, de data aceasta
chiar parmenidian vorbind, este și totul (to pan).
La Proclus, Supercategoriile apar însă numai
în exprimare determinativ rațională referitoare la
Unul (to hen) care este etern, dar nu reprezintă
Eternitatea ș.a.m.d.
Trebuie adăugat și faptul că Proclus, în rapor-
tările celor cinci serii ipostatice, marchează clar
aspectele reproductiv catoptronice ale acestora de
la prima spre ultima. Dar, în afara raportării aces-
tora prin participare (methexis) a celor inferioare
la cele superioare, prin care se realizează asemă-
narea (homoiosis) prin oglindire (speculativare),
Proclus introduce și raportarea lor cauzală, mar-
când astfel semnificația de Temei a Speculațiunii,
de cauză și principiu (aitia kai arche).
Filosofii creștini neoplatonici, ca Sf. Augustin,
s-au inspirat, în mod firesc, din Sfintele Scrieri.
Când Dumnezeu zice: „Să facem om (anthropos)
după chipul, imaginea noastră (kat'eikona heme-
teran) și prin asemănare (kat'homoiosin)” suge-
rează reproducerea catoptronică, pe care o atri-
buie și Platon Demiurgului, care avea la dispoziție
Ideea ca model (paradeigma) pe care o reprodu-
cea ca imagine (eikon), făcând astfel lucrul creat
cât mai asemănător (homoiotatos) cu modelul.
În Noul Testament se vorbește însă și despre
modalitatea de catoptronizare speculativă (katop-
trizesthai, speculari) a Slavei Domnului, care poa-
te fi văzută doar ca prin oglindă (per speculum).
Este vorba despre speculativarea numită mai târ-
ziu „contemplare” (contemplatio Dei), dar care, în
mod evident, era diferită de simpla vedere, și care
presupunea asemănarea (homoiosis, similis) de ti-
pul oglindirii.
Este vorba, firește, despre asemănarea celor lu-
mești cu cele divine, ca în Rugăciunea „Tatăl nos-
tru”: „precum în Cer așa și pe Pământ” (hos en
ourano kai epi ges, sicut in caelo, et in terra).
Chiar și atunci când folosește termenul de
„contemplație”, Johanes Scotus Eriugena distin-
ge din cadrul acesteia „considerația speculativă”
(speculativa consideratio), referitoare la Divinitate,
care va deveni în germană Gottesbetrachtung,
iar speculatio în genere Betrachtung în loc de
Kontemplation. Căci simpla vedere sau contem-
plare (observare) a Divinității „față către față”
(prosopon pros prosopon, facie ad faciem) nu este
posibilă în Creștinism, ci numai „prin oglindă”
(per speculum), adică prin speculativare sau re-
producere catoptronică.
Sf. Toma face legătura Speculațiunii, pe linia
pauliană de recunoaștere a Creatorului care se
oglindește în creațiile sale, cu relația de la efect
la cauză: speculum est videre causam per efectum
in quo eius similitudo relucet. Este o viziune in-
versă față de aceea platonică a lui Proclus (de la
cauză la efect), dar semnificativă și aceasta pentru
Speculațiune ca Temei gnoseologic. Sf. Toma face,
de asemenea, legătura dintre Speculațiune, medi-
tație și revelație.
El se referă și la Sf. Bernardus care, față de
Revelația obișnuită de tip creștin, prin revela-
tum divin determinativ, vorbește amănunțit
și despre Revelația inversă pornită de la creș-
tin către Dumnezeu, care nu este posibilă decât
prin Extază, ca fază finală a meditației despre
Transcendența Divină. Dar Sf. Toma se referă și
la Ricardus de Sancto Victore, care enumerase
treptele meditației până la depășirea rațiunii (su-
pra rationem) pe care o presupune Speculațiunea
Ion Grigorescu Bătrână în costum de Sibiu (1967)
ulei pe carton, 48,5 x 36,5 cm
Alexandru Surdu
despre taina Trinității (de misterio Trinitatis). În
toate cazurile fiind vorba și despre starea finală de
extaz (raptus mentis).
Ce-i drept, uneori, fără să se facă distincția
dintre Intelect și Rațiune, s-a vorbit, în loc de
Speculațiune, despre Intelectul Speculativ și, în
loc de Speculativare, despre contemplație specu-
lativă. Acestea fiind încercări de a reduce, în fond,
Speculațiunea la facultăți inferioare ale gândirii,
cărora li se atribuiau determinații suplimentare.
Așa o să apară mai târziu și „Rațiunea Speculativă”.
Se pare că Nicolaus Cusanus a fost acela care
a separat gândirea speculativă de Intelect și de
Rațiune, indiferent dacă acestea ar fi identi-
ce sau nu, căci Speculațiunea este dincolo de ele
(le transcende) și deasupra lor (le depășește).
Speculațiunea este altceva, se referă la altceva și
procedează altfel.
Cusanus îi spune chiar Speculațiune (specula-
tio) acestei facultăți superioare a gândirii, deși fo-
losește frecvent și termenul de „credință” (fides),
pe care o consideră mai presus de „orice rațiune și
inteligență” (supra omnem rationem et inteligenti-
am), dar și termenul nepotrivit de „intuiție inte-
lectuală” (intuitio intellectualis) pentru ceva care
este deasupra intelectului. Unele considerațiuni
ale lui Nicolaus Cusanus despre Speculațiune su-
gerează tehnica isihasmului ortodox de obținere
prin meditație a stării extatice de „liniște” (hes-
ychia). Speculatio, zice Cusanus, est habitatio in
pace. Nam est quies rationalis spiritus seu ultima
felicitas.
Speculațiunea se referă la Dumnezeu, con-
ceput ca unitate a opușilor (coincidentia opposi-
torum), „unitate”, de la Unul (to hen), cu semni-
ficație antitetică. Deus omnia est. În El coincide
maximul și minimul, începutul și sfârșitul. Adică
Alfa și Omega, arche kai telos, principium et finis,
cum se zice în Noul Testament.
Dar „coincidența” cea mai importantă este
Sfânta Treime, Unitatea Absolută (unitas absolu-
ta), căci unitatea în genere există numai ca trini-
tate (unitas enim non nisi trinitas est). Nu numai
Dumnezeu, ci și Sufletul și Lumea (Universul)
sunt unități triadice (Est igitur unitas universi tri-
na). Ceea ce i-ar fi plăcut desigur și lui Hegel, care
n-a cunoscut însă scrierile lui Cusanus.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
19
Provocarea sofisticii (I)
■ Viorel Igna
Ion Grigorescu	Natură moartă (1969), ulei pe pânză, 65,5 x 80 cm
Amenințarea sofisticii punea în pericol,
după Platon, sfera limbajului, a adevă-
rului și a valorilor, și de aici, se reflecta
în câmpul politicii și al exercițiului legitim al
puterii. Barbara Cassin, scrie Mario Vegetti1,
a afirmat că „sofistica este o invenție a lui
Platon. Plecând de la dialogul Gorgias, despre
care dispunem de mărturii independente, un
alt dialog important este Protagoras, el însuși
protagonistul dialogului, iar tot ce știm despre
antropologia sa ne-a ajuns de la acest dialog,
în schimb, tot ce știm despre epistemologia
sa este interpretată și discutată în dialogul
Theaitetos. Alți sofiști importanți cum ar fi
Callicles (Gorgias) și Trasymacos (Republica)
sunt în mare măsură creațiile lui Platon, care
n-au de-a face prea mult cu personajele istori-
ce cu același nume”2 Platon a interpretat tezele
sofiste, cărora adesea le-a dat o mai multă ri-
goare, pe care le-a extins și unificat conceptual,
până la a le dedica un dialog târziu, așa cum
este dialogul Sofistul 3, compus aproximativ în-
tre anii 427-405 I.Hr. și în care s-a întrebat încă
o dată asupra a ceea ce este cu adevărat sofis-
tul. O interogație continuă și tot timpul des-
chisă, dacă ne gândim, ne spune M. Vegetti, că
în acea epocă Protagoras era mort de aproape
șasezeci de ani, iar Gorgias de douăzecișicinci
de ani; dar cu sofiști ca Antiphon Platon ar fi
continuat să discute până la ultimul său dialog,
Legile”.4
Antiphon Atenianul, mai puțin cunoscut,
arhitectul discursurilor, era și magician, astro-
log și poet epic. A scris câteva lucrări intitu-
late „În jurul visurilor”, „În jurul adevărului”
și „Politicul”. Din mărturiile pe care le avem,
scrie Mario Untersteiner5, aflăm că Tucidide a
fost discipolul lui Antiphon. Mărturia pe care
ne-a lăsat-o Xenophon în Mem. I,6,1 și urm.
este relevantă pentru argumentele destul de
curioase pe care sofistul le-a folosit într-un
dialog avut cu Socrate: „O, Socrate, credeam
că cei care se dedică filosofiei ar trebui să fie
mai fericiți; în schimb, văd că tu ai obținut de
la filosofie un rezultat contrar. Este sigur că tu
trăiești așa cum nici un sclav n-ar rezista să-și
petreacă viața în slujba unui stăpân: mănânci
orice, bei băuturi vulgare și porți aceleași haine
vechi iarna și vara și umbli tot timpul desculț;
mai mult nu vrei să fii plătit, plată care-i bucu-
ră pe cei care vor să-și cumpere câte ceva, încât
să trăiască mai liberi și cu mai multă plăcere
[...] am ajuns să cred că ești un Maestru al ne-
fericirii”. Socrate i-a răspuns astfel: „eu cred, o
Antiphon, că îți închipui existența mea atât de
tristă încât ești convins că decât să trăiești ca
mine, ai decide chiar să mori. Să vedem care
este aspectul vieții mele, pe care îl consideri de
neacceptat. Poate că acela care dorește să fie
plătit, este obligat să-și ducă până la capăt dis-
cursul; pentru mine, care nu primesc bani, nu
sunt obligat să discut ceea ce nu doresc. Ori, tu
nu ții cont de alegerea mea, în ce privește mo-
dul meu de viață, având convingerea că ceea ce
mănânc eu este mai puțin sănătos de ceea ce
mănânci tu, și că, de aceea sunt mai slab... tu,
în schimb, ești asemănător acelora care cred că
fericirea ar fi lipsa de vigoare și de lux. Eu, din
contră, gândesc că a nu avea nevoi simpliste
este soarta acelora care au de a face cu o soartă
divină, mai apropiați de zei; așa cum știm, o
soartă divină este una supremă, mai apropiată
de ființa supremă”.
Era în firea sofiștilor să reducă cunoașterea
la opinie și a binelui la utilitate, cu recunoaște-
rea relativității adevărului și a valorilor mora-
le, care se schimbă în funcție de locul și timpul
în care sofistul își ține discursul.
Se pare, ne spune M. Vegetti, că putem spu-
ne că Platon a dedicat sofisticii o bună parte
din demersul său filosofic: o atitudine de com-
bătut, o provocare de înfăptuit, poate un vis
urât de exorcizat, în orice caz o prezență atât de
apropiată încât pare surprinzătoare. Revenind
la afirmația făcută de Barbara Cassin, am putea
spune că filosofia platoniciană este un rezul-
tat al sofisticii, adică al efortului extraordinar
de a răspunde unei gândiri care, după Platon,
amenința existența însăși a filosofiei în mo-
mentul formării sale, și mai rău, exista riscul
de a fi confundată cu sofistica, care încerca să-i
schimbe particularitatea sa metafisică.
Apropierea sofistului de filosof, deloc con-
vingătoare, s-a făcut înainte de toate pe tere-
nul discursului, adică în acela al confruntării
dialogico-dialectice, a elenchos-ului, care era
caracteristica socratismului și apoi în acela al
concepției și exercițiului puterii. „O asemăna-
re, scrie Vegetti, cu aceea dintre câine și lup,
care-și împart teritoriile confruntării pe ver-
sanți diferiți.”6
Vorbind în Sofistul de tehnica de confrun-
tare, elenchos-ul de matrice socratică, Străinul
eleat care conduce discuția de-a lungul dialo-
gului afirmă: „Într-adevăr, cum se potrivește
câinele lupului, adică un animal blând celui
mai salbatic? Cine dorește să aibă o gândire si-
gură, trebuie să fie mereu atent la asemănări,
fiind vorba de un gen cât se poate de alunecos.
Totuși poate să fie și așa. Nu cred că disputa
trebuie dusă despre lucruri fără importanță,
mai ales atunci când când se vor lua măsuri su-
ficiente pentru a sta liniștiți...” (Sofistul, 231a-
b)
Trasymacos7, ideologul tiraniei din Cartea I
a Republicii, este la rândul său prezentat ca un
„lup”. Chiar în planul puterii politice, ne spune
M. Vegetti, apropierea între câinele „filosofic”
protector al turmei și prădătorul cel teribil, este
destul de jenantă, atât cât să-l facă pe Socrate,
legislator al dialogului Republica, să-i fi frică de
o periculoasă metamorfoză, în viitor, a filosofi-
lor- regi: „[...] Cel mai cumplit și mai riguros lu-
cru pentru păstori este să crească astfel de câini,
care să le fie ajutoare pentru paza turmelor, care
din pricina nelegiuirilor, a foamei sau a unui fel
de a fi necorespunzător, câinii înșiși să încerce
să facă rău oilor, semănând cu lupii și nu cu câi-
nii Așadar, trebuie să veghem în orice chip ca
ajutoarele noastre să nu facă așa ceva față de
cetățeni, devreme ce ei sunt mai puternici decât
aceștia: să semene cu niște stăpâni sălbatici și nu
cu niște aliați binevoitori” (Republica 416a-b).8
Pentru a evita metamorfoza unui guvern
bun într-unul tiranic, ne spune M. Vegetti, care
după Trasymacos părea inevitabilă la orice for-
mă de putere, Platon se vede constrâns să facă
două propuneri, care s-au transformat într-un
adevărat scandal, cea referitoare la abolirea
proprietății private și a familiei pentru mem-
bri grupului conducător (câinii de pază despre
care se prefigura transformarea lor în „lupi”).
Pentru ca acest grup să nu cadă în viciile de-
magogiei și ale pleonexiei (dorința de a avea
„mai mult”) trebuiea intervenit în mod drastic
asupra aceleiași forme de trai, pentru a evita
riscul ca unii din „câinii de pază” ai corpului
social să se transforme în „lupi sălbatici”, duș-
mani ai propriei lor turme (Republica, III,416
a). Unica garanție posibilă împotriva folosi-
rii puterii în slujba deținătorilor ei, în manie-
ra trasimicheană era această separare radicală
20
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
între proprietatea privată și rolul celor care au
în mână deciziile în stat. Era astfel individua-
tă prima cauză a relelor ce se petrec în Cetate,
confuzia dintre putere și bogăție și împreună
terapia „chirurgică” și toate măsurile menite
să-i ferască pe guvernanți de tentația puterii.
Amenințarea sofistă se instaurează, după
Platon, la nivelul limbajului, al adevărului și al
valorilor, de la care se întoarce spre câmpul po-
liticii și al exercițiului legitim al puterii.
Sofiștii insistau prin Gorgias asupra diferen-
ței existente între numele lucrurilor și lucrurile
însăși și asupra imposibilității ce derivă de aici,
ca prin intermediul numelor să putem comu-
nica. „Limbajul, spunea Gorgias, nu se mani-
festă în lucrurile existente, așa cum un lucru
existent nu-și manifestă propria sa natură, alt-
cuiva decât lui însuși.” Tema fundamentală ex-
primată de Platon în jurul conceptului de lim-
baj este falsitatea însăși a limbajului, caracterul
său limitat, posibilitatea de a spune ceea ce nu
este” (Sofistul, 261b).
Un lucru este cert, comentează Vegetti, că ti-
rania este forma inevitabilă a degenerării, atât
psihologică, cât și politică, deoarece ea repre-
zintă expresia limitată, maxima potențialitate,
a acelei pleonexia în care își are originea cri-
za kallipolis-ului (reaproprirea de proprietatea
privată, competiția pentru putere și bogăție).
Orizontul tiraniei, înainte chiar de realiza-
rea sa completă, există în orice parte a unor
Constituții degenerate și în tipurile de om ca-
re-i sunt asemănătoare și care reprezintă dia-
lectic adevărul, chiar în forma sa de început. În
al doilea rând, comentează M. Vegetti, nu există
în Cărțile a VIII-a și a IX-a nici o posibilitate a
reîntoarcerii ciclice de la tiranie la aristocrație,
contrar a ceea ce a susținut Aristotel în Politica:
„În plus, despre tiranie, Socrate nu spune nici
dacă va cunoaște vreo revoluție, nici dacă nu
va cunoaște, sau din ce cauză și spre ce fel de
regim. Pricina acestui fapt este ceva ce nu este
ușor de spus; este un lucru ce nu se poate deter-
mina, deși din câte spune el, revoluția trebuie
să ducă la primul și cel mai bun regim, căci în
acest fel s-ar fi format o continuitate și un ciclu
(12). Însă, o tiranie se schimbă și în altă tiranie
[...]”9 (Politica,V, XII, 11,12)
Ion Grigorescu	Interior de bloc (static)/Bloc (1971), ulei pe pânză, 70 x 100 cm
Chiar cu o anumită nesiguranță, scrie M.
Vegetti, pare să i se atribuie lui Platon, tocmai
pentru a o contrazice, o concepție ciclică a tim-
pului istoric, care este însă absentă în dialogul
Republica. În acest fel el se suprapune diverselor
concepții ale temporalității prezente, dar distinc-
te în Platon, și pune o altă problemă: ce se-ntâm-
plă după un regim tiranic? Cu alți termeni, acest
regim, întrucât este expresia unui adevăr limi-
tă al condiției politico-morale proprie fințelor
umane, nu este apanajul unor contradicții și deci
rezultă de nedepășit? Și care ar fi atunci, dacă nu
aparține unui ciclu, dacă nu unul al utopiei ?”10
Marele sofist sicilian, Gorgias, pare să fi fost
primul care a pus bazele teoretice ale autono-
miei dimensiunii retorice, convingătoare, deci
preformativă a limbajului, față de tradiționa-
la și parmenidiana referință la adevărul ființei.
„Limbajul comunicării umane nu are impact
asupra lumii obiective: el nu conține adevărul,
dacă prin acesta înțelegem o fidelă descriere a
ființei în sine, sau faptul că discursurile pot fi
analizate în termenii de adevăr/fals. Îi rămâ-
ne astfel discursului capacitatea de convingere,
puterea productivă a credințelor și a compor-
tamentelor umane și în sfârșit dimensiunea sa
pragmatică”11. Dincolo de acesta, Platon gândea
că numai reeducarea indivizilor singulari era
ceea ce trebuie făcut, că schimbarea atitudinii
colective putea să schimbe cu adevărat lucrurile.
O Cetate nu devine justă numai pentru că un om
just ca Socrate îi demonstra această necesitate,
că numai o Cetate bazată pe justiție putea să-i
facă drepți pe cetățenii ei, dar acest lucru putea
să devină un cerc vicios, deoarece condițiile de
posibilitate ale unei Cetăți juste erau condiționa-
te chiar de atitudinea justă a cetățenilor ei față de
justiție. Ieșirea din acest cerc vicios,comentează
M Vegetti, nu putea să stea decât în problema
puterii, Cetatea bolnavă avea nevoie de medici
care s-o însănătoșească.
Acești medici trebuie să fie politicienii care
guvernează Cetatea; dar ei, după Platon, au fost
până atunci complici, deci în aceeași măsură
și cauze ale bolii. Concluzia lui M. Vegetti este
demnă de luat în considerație: Întregul grup
conducător al istoriei ateniene era chemat în ca-
uză: în loc să acționeze ca un medic al Cetății, el
era în ultimă instanță cauza bolii sale. Acest lu-
cru putea fi observat și în cazul regimului demo-
cratic, cu inevitabila vocație demagogică a lea-
dership-ului ei. Ea era constrânsă să se complacă
în fața unui public infantil din punct de vedere
intelectual, de a căror favori electorale depindea
puterea lor. Democrația ateniană era deci regi-
mul în care un grup de conducători „lăuda” în
mod exagerat poporul, satisfăcându-i anumite
dorințe iraționale și bolnăvicioase, în schimbul
unor cure riguroase, în speranța de a-și câștiga
consensul. Dar oligarhia nu-i este superioară,
deoarece în acest caz, grupul conducător este în
serviciul și interesele celor bogați. În aceste re-
gimuri există o dublă subordonare: politicienii
sunt subordonați propriei lor dorințe de putere,
și aceasta îi face la rândul lor sclavii intereselor
acelora de a căror putere depind. Nu erau deci
aceștia, guvernanții democrației și oligarhiei,
medicii în măsură să însănătoșească Cetatea. Cu
atât mai mult cu cât în spatele lor stăteau maeș-
trii unei ideologii încă și mai negative. Unul di
acești maeștri a fost Antiphon, de care am vorbit
mai înainte, care pretindea să demaște ideolo-
giile moraliste revelând adevărul despre natura
umană, și deci, a realei funcționări a așa-zisei
justiții. Antiphon a fost Retor în prima linie și
protagonistul tentativei de lovitură de stat oli-
garhică în Atena anului 411 î.I.Hr. (Tucidide,
VIII, 66-70). Tezele lor au fost reprezentate de de
o serie de extraordinare personaje din dialoguri:
Callicles în Gorgias, Trasymacos și Glaucone în
Republica. Lor, scrie M. Vegetti, le-a încredin-
țat Platon misiunea de a expune la nivelul unei
profunzimi teoretice, doctrine relevante despre
geneza comunității politice, a legilor și justiției:
doctrine pe care trebuiau în primul rând să le
elaboreze și înțelege, tocmai pentru a le putea
contrasta în mod serios, chiar pe terenul lor ar-
gumentativ. Unde putem să-i gasim pe medicii
cei buni, care să însănătoșească Cetatea? Cum
putem să creem condițiile necesare pentru o pu-
tere justă? Răspunsul lui Platon o să-l vedem în
cartea a V-a a Republicii.
Note
1	Vegetti Mario, „Sfida sofistica e progetti di verita
in Platone” este o Conferință concluzivă a Colocviului
Secțiunii mediteranee a International Plato Society, ți-
nută în Aix-en-Provence în octombrie 2015, în Il pote-
re della verita, Carocci ed., Roma 2018, pp. 251-262.
2	Vegetti M., op. cit., p. 251
3	Sofistul, în Platon, Opere, VI, Ed. Șt. și
Enciclopedică, București, 1989.
4	op. cit.,p. 251
5	Antifonte, în Sofisti, Testimonianze e Frammenti,
IV, (8trad. în it M.U.) La Nuova Italia Editrice, Firenze
1967, pp. 3-211
6	Vegetti M., Il potere della verita, Ed. Carocci, Roma
2018, p. 252
7	Retor și sofist din Chalcedon în Bithynia.
8	Platon,Opere, V, Republica, trad. interpretare, lă-
muriri preliminare,note, anexă de Andrei Cornea, Ed
Șt. și Encicl., Buc.,1986
9	Aristotel, Politica, (trad. Raluca Gheorghiu)
Paideia, Buc. 2001, p. 148.
10	Vegetti M., „Il tempo, la storia, l’utopia”, în Il potere
della verita, Carocci ed., Roma 2018, pp. 171-193
11	Op. cit., p.253
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
21
diagnoze
Hegel despre drept (II)
■ Andrei Marga
Hegel imaginează, ba chiar concepe, un
„drept al spiritului lumii”, pe care-l soco-
tește „absolutul neîngrădit”. Restul siste-
melor de drept el le privește din punctul de ve-
dere al înaintării spre „dreptul spiritului absolut”
și le expune istoric în această ordine. El admite,
desigur, că „dreptul cuprinde în sine conceptul
libertății, cea mai înaltă determinație a spiritului,
față de care orice altceva este lipsit de substanță”
(p. 56). Dreptul, justiția de fapt, se cuvin privite,
așadar, eminamente din punctul de vedere al rea-
lizării libertății. A escamota imperativul libertății
înseamnă a trăda dreptul.
Dreptul prezintă, desigur, o evoluție, dar aceas-
tă evoluție, spune Hegel, se lasă interpretată ca
autodezvoltare a unui concept. „Principiul care
pune în mișcare conceptul, care nu numai dizolvă
particularizările universalului, ci le și produce, eu
îl numesc dialectică” (p. 56). Hegel accentuează
că dialectica nu este doar un procedeu al cunoaș-
terii, prin opunerea de abordări contradictorii,
cum s-a crezut de la Platon la Vico, ci mult mai
mult - este însuși mecanismul autodezvoltării a
ceva. „Această dialectică nu este atunci acțiunea
exterioară a unei gândiri subiective, ci este sufle-
tul propriu al conținutului, care își generează în
mod organic ramurile și fructele sale. Gândirea
ca subiectivă asistă numai la această dezvoltare a
ideii, ca proprie activitate a rațiunii sale, fără să-i
adauge vreun ingredient din partea ei” (p. 56-57).
Hegel este astfel încrezător că poate expune evo-
luția dreptului - ca, de altfel, a oricărei alte mate-
rii - ca un proces de dezvoltare „dialectică”, la care
este suficient ca științele, filosofia să asiste și să-l
înregistreze.
Dezvoltarea aceasta începe mereu cu „con-
ceptul abstract”, care „nu va fi niciodată părăsit,
ci el va deveni tot mai bogat în sine, și cea din
urmă determinare este astfel și cea mai bogată......
Progresul nostru este acela că formele abstracte
nu se arată ca subzistând pentru ele, ci ca fiind
neadevărate” (p. 57-58). Expunerea dreptului are
astfel de înaintat de la „personalitate”, trecând
prin „universalitate”, ridicându-se apoi la unita-
tea lor în „moralitate”, urcând apoi la „familie”, ca
„spirit natural”, mai departe la „societatea civilă”,
pentru a culmina cu „statul”.
Hegel nu omite să precizeze că atunci când
vorbește de drept „noi nu înțelegem numai drep-
tul civil, care se înțelege de obicei prin el, ci mo-
ralitatea, eticul și istoria lumii, care aparțin de-
opotrivă aici, fiindcă conceptul aduce împreună
gândurile potrivit adevărului” (p. 60). Filosoful a
captat, altfel spus, dreptul împreună cu întreaga sa
semnificație în viața oamenilor - ceea ce a fost o
culme a abordării dreptului în cultura universală,
care nu s-a mai putut repeta o vreme.
În caracterizarea statului Hegel folosește ter-
meni superlativi, foarte calculați, de altfel. Statul
este „libertatea deopotrivă universală și obiectivă,
în libera independență a voinței particulare; - s
care spirit real și organic al unui popor și prin ra-
portul spiritelor particulare ale popoarelor între
ele, în istoria universală devine real și se manifes-
tă ca spirit universal al lumii, al cărei drept este cel
mai înalt” (p. 59). Este exclusă de către Hegel po-
sibilitatea ca omul să trăiască în afara statului. El
a și criticat constant teoria contractului social ca
origine a statului pentru că diminuează ponderea
și importanța statului în viața oamenilor.
Hegel derivă indispensabilitatea, chiar inexora-
bilitatea statului din „rațiune”. „Menirea rațională
a omului este ca el să trăiască în stat, și dacă nu
este dat încă nici un stat, atunci este dată cerința
rațiunii ca el să fie fondat” (p. 102). Hegel merge
și aici departe. El consideră că „statul este... rațio-
nalul în și pentru sine” (p. 277), adică o referință
oarecum ultimă a vieții umane. El nu a ezitat să
exalte „progresul statelor”, având în vedere, desi-
gur, statele naționale ale erei moderne, constând
în aceea că acestea „sunt și scopuri în sine și pen-
tru sine”, desigur, după ce a menționat că „un stat
trebuie să dea permisiunea de a intra în el sau de
l
părăsi”.
Abia la nivelul statului este „libertatea în for-
mele ei cele mai concrete, care cade numai încă
sub adevărul absolut, cel mai înalt al spiritului
lumii” (p. 61). Mai mult, „statul este realitatea
ideii etice” (p. 277). Nu departe, Hegel adaugă:
„Statul în și pentru sine este întregul etic, reali-
zarea libertății, și este scopul absolut al rațiunii
ca libertatea să fie reală. Statul este spiritul care
se află în lume și se realizează într-însa cu con-
știință, în timp ce în natură el nu se realizează
decât ca <altul> său, ca spirit care doarme” (p.
281). Îngrijit, cum am observat mai devreme, să
nu intre în teritoriul întrebării „cum ar trebui să
fie o realitate?”, Hegel nu ezită să lase ca mesaj
general nevoia de a raporta inclusiv statul la „spi-
ritul lumii”. Nici statul nu este sustras evaluării în
raport cu aceasta.
Receptiv mai mult decât cei mai mulți con-
temporani ai săi la dezvoltarea modernă a sta-
tului, Hegel scria: „Esența statului nou constă
în cerința ca universalul să fie legat cu libertatea
deplină a particularității și cu propășirea indi-
vizilor, așadar în cerința ca interesul familiei și
al societății civile să se reunească, supunându-se
statului, dar totodată în recunoașterea că univer-
salitatea scopului nu poate progresa fără știința
și voința proprie a particularității, care trebuie să
își păstreze drepturile ei. Așadar universalul tre-
buie înfăptuit, dar pe de altă parte, subiectivita-
tea trebuie să fie și ea în întregime și viu dezvol-
tată. Numai când ambele momente își păstrează
puterea, atunci numai statul poate fi considerat
ca stat deplin articulat și cu adevărat organizat”
(p. 285-286). Un stat care își strivește cetățenii,
care nu dă curs intereselor, opțiunilor și aspirații-
lor cetățenilor nu intra în vederile lui Hegel.
Considerentul general al lui Hegel era aici
acela că „istoria lumii nu este doar simplul tri-
bunal al puterii” (p. 380). Lumea nu este doar te-
ren al manifestării celui mai tare. Ea este, înainte
de orice, „realizarea spiritului universal”, care nu
poate deveni nicidecum și nicicând proprietatea
cuiva.
Dreptul este construit astfel, la Hegel, luând
ca punct de plecare „voința liberă”. El însuși fiu al
timpului său, filosoful a dat seama cu acest punct
de plecare mai adânc de reforma lui Luther, care
a repus credința creștină în legătură cu indivi-
dul aflat în căutarea salvării, și apoi de revoluția
franceză, care se angajase pe direcția drepturilor
imprescriptibile ale individului.
„Voința liberă” este cea pe care Hegel o vede
înaintând „spre a nu rămâne abstractă, să-și dea
o existență în fapt” (p. 60). Ea are un scop de fi-
ecare dată, dar și un telos care-i este imanent.
Iată tabloul înaintării, redat cu ajutorul celui mai
sintetic, mai cuprinzător și mai concludent frag-
ment din Principiile filosofiei dreptului.
Primul material al „voinței libere” în drumul
ei în istorie pentru „a-și da existență în fapt”
sunt lucruri din lume. „Această primă moda-
litate a libertății este aceea pe care trebuie să o
cunoaștem ca proprietate, sfera dreptului for-
mal și abstract, căreia îi aparțin nu mai puțin
proprietatea în forma ei mijlocită, ca contract,
și dreptul în lezarea lui, ca crimă și pedeapsă.
Libertatea pe care o avem aici este ceea ce nu-
mim persoană, aceasta înseamnă subiectul care
este liber și anume este liber pentru sine și care
își dă existența-în-fapt-în lucruri. Această sim-
plă nemijlocire a existenței-în-fapt nu este însă
potrivită libertății, și negația acestei determinări
este sfera moralității. Eu nu mai sunt doar liber
în acest lucru nemijlocit, ci sunt și în nemijloci-
rea suprimată, aceasta înseamnă că sunt liber în
mine însumi, în ce e subiectiv. În această sferă
este vorba de înțelegerea și de intenția mea, de
scopul meu, în timp ce exterioritatea este pusă
ca indiferență. Binele, care este scopul general,
nu trebuie să rămână însă în interiorul meu, ci
el trebuie să se realizeze. Voința subiectivă cere
anume ca interiorul ei, aceasta înseamnă scopul
ei, să primească o existență în fapt exterioară,
prin urmare ca binele să fie împlinit în existența
exterioară. Moralitatea, ca și momentul anteri-
or al dreptului formal, sunt amândouă abstracții
al căror adevăr este abia eticul. Eticul este ast-
fel unitatea voinței în conceptul său, și a voin-
ței individului singular, aceasta înseamnă a su-
biectului. Prima sa ființă-în-fapt este iarăși ceva
natural, în forma dragostei și simțirii, familia:
individul a suprimat aici personalitatea sa aspră
și se găsește, cu conștiința sa, într-un întreg. Dar
în etapa următoare trebuie văzută pierderea pro-
priului etic și a unității substanțiale; familia de-
cade și membrii ei se comportă ca independenți
unul de altul, întrucât numai legătura nevoilor
reciproce îi reunește. Această treaptă a societă-
ții civile a fost privită adesea ca fiind statul. Însă
statul este de abia a treia etapă, este eticul și spi-
ritul în care își găsește locul imensa unificare a
independenței individualității și substanțialității
generale” (p. 60-61).
Hegel a privit, desigur, evoluția formelor în
care se realizează voința liberă și a dreptului ca
un „progres”, cum o spune nu o dată. Dar el nu
a fost nici dogmatic și nici naiv și a vorbit fără
ezitare de „dreptul particular”. Mai întâi în înțe-
lesul că dreptul intră în divergență cu anumită
„voință particulară”, căreia dreptul nu i se mai
pare în sine, ci „drept particular”, și apoi în în-
țelesul că dreptul însuși poate genera „nedrep-
tatea” (p. 111). O generează nu doar în înțelesul
că cineva ar putea resimți aplicarea dreptului ca
o nedreptate pentru sine, ci și în înțelesul „înșe-
lăciunii” și „crimei” (p. 112). În „înșelăciune”, pe
care Hegel o tratează nu doar ca abatere a unui
ins de la lege, ci ca un fenomen mai larg, care
poate sta chiar la baza adoptării acelei legi, Hegel
apără continuu raportarea la drept, ca o condiție
a raționalității omului. El nu ezită însă să includă
în discuție și „dreptul particular” ca încălcare a
dreptului în sine.
Tradiția dreptului, care ne vine de la anticii
22
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
greci, nu a făcut separație destul de clară între
drept și morală. Nici Kant (Metafizica moravu-
rilor, 1797) nu a făcut-o, încât dreptul apare și
în scrierile sale ca un fel de prelungire a moralei.
Cu Hegel, însă, distincția devine netă. „În mora-
lă binele îmi este scop și eu trebuie să mă deter-
min după această idee. Existența-în-fapt a bine-
lui este hotărârea mea și eu o realizez în mine,
dar această existență este cu totul interioară și
de aceea nu poate avea loc o constrângere. De
aceea legile statului nu pot să voiască să se în-
tindă asupra intenției, căci în ce e moral eu sunt
pentru mine însumi și forța nu are nici un sens”
(p. 117). Dreptul presupune forța statului, dar
aceasta nu îl rupe de morală, căci „voința liberă”
este și în drept ceea ce trebuie să fie consacrat și
apărat. Hegel era atent la aceste subtilități, care
vor căpăta greutate în posteritatea sa, cu toate că
exaltarea „statului”, ca treaptă superioară „mora-
lității” și „eticului”, domină vederile sale. Numai
că și „statul” are a se verifica în raport cu cerințe-
le „spiritului”, precum o fac „moralitatea” și „eti-
cul” și orice altceva din viața unei comunități.
Hegel a pus insistent exigența „universalității”
drept condiție a dreptului. El pleacă de la consi-
derentul că „numai prin aceea că este cetățean
al unui stat bun, ajunge individul să aibă ce i se
cuvine de drept” (p. 191). Statul bun nu este sta-
tul particularist, ci acela care recunoaște în orice
om ființa umană din el, înainte de orice alte de-
terminări. Este statul care își asumă universalita-
tea ființei umane.
Atunci când circumscrie „societatea civilă”,
de exemplu, Hegel vorbește de „două principii”
ale acesteia: persoana concretă este luată ca un
întreg de nevoie și un amestec de necesitate na-
turală și de voință arbitrară și fiecare este luată
în particularitatea ei (p. 216). Principiul al doilea
este deschidere spre universalitate în înțelesul că
în societatea civilă persoanele își afirmă particu-
laritățile, dar numai în asociere cu alte persoane,
cu care urmăresc împreună obținerea de soluții.
Hegel este critic față de acei „profesori de drept”
care nu iau în seamă statul decât ca o colecție de
cetățeni, neînțelegându-l din capul locului. Aceia
nici nu ajung de fapt să soluționeze durabil pre-
tențiile civile. „Particularitatea, limitată prin
universalitate, este singură măsura, prin care
fiecare particularitate își promovează binele pro-
priu” (p. 217). „Statul”, altfel spus, este mereu
mai mult decât „societatea civilă”.
Legile nu sunt sub nici un aspect - nici al ela-
borării, nici al cunoașterii, nici al aplicării lor -
monopolul cuiva. Nu este nicidecum îngăduit ca
ele să fie sustrase opiniei cetățeanului - a orică-
rui cetățean.
Oricare cetățean are dreptul la părere în pri-
vința legilor. Hegel a respins energic prejudecata
după care „cuiva care nu este de meserie nu îi
este îngăduit să-și dea cu părerea. Tot așa fizicie-
nii au luat teoria lui Goethe a culorilor în nume
de rău, fiindcă nu era de meserie și pe deasupra
era și poet. Dar tot atât de puțin cât are nevoie
cineva să fie cizmar, pentru a ști dacă ghetele i se
potrivesc, tot atât de puțin are el nevoie, în ge-
nere, să fie de meserie, pentru a avea cunoștință
de lucrurile de interes general. Dreptul privește
libertatea, ceea ce are mai divin și mai sfânt în el
omul, aceea ce, devreme ce urmează să devină
pentru el obligație, trebuie el însuși să cunoască”
(p. 246). Este contradictoriu, chiar din punctul de
vedere al dreptului, deci juridic, să ceri unui om
să respecte legi asupra cărora el nu a avut permi-
siunea să se pronunțe.
Ca o concretizare a grijii de a asigura carac-
terul de drept al însăși elaborării, cunoașterii și
aplicării dreptului, Hegel insistă asupra rolului
judecătorului în litigii. Opinia sa este net opusă
birocratismului care s-a instalat în diferite siste-
me juridice, în care rolul judecătorului este su-
pradimensionat, fiind extins la stabilirea faptelor.
Hegel a formulat un argument mai mult decât
interesant, de fapt epistemologic, împotriva su-
pradimensionării. „Nu există nici un temei să
admitem că judecătorul jurist ar trebui singur să
stabilească faptele în cauză, întrucât lucrul aces-
ta este de competența oricărei culturi generale și
nu numai a unei culturi specific juridice: apre-
cierea faptelor pleacă de la împrejurări empiri-
ce, de la mărturii asupra acțiunii și de la intuiții
asemănătoare, - apoi iarăși de la fapte din care
se poate conclude asupra acțiunii și care o face
probabilă sau neprobabilă” (p. 257). Drept con-
secință a forțării lucrurilor, în cazul judecătoru-
lui care vrea să stabilească faptele de unul singur,
se ajunge efectiv doar la „certitudini” empirice,
dar nu la adevăruri mai profunde. „Adevărurile
înalte” ale justiției aplicate îi rămân acestui jude-
cător inaccesibile.
Evident că Hegel nu a cunoscut noua treaptă
atinsă de birocratizarea justiției prin supradimen-
sionarea ponderii procurorului. El subliniază cât
de poate de insistent că cetățeanul are a-și dobândi
dreptul contestat numai prin intermediul justiției și
că respectarea legii este obligatorie. Procurorul poa-
te avea un rost în direcția acestei respectări. Explicit
și împotriva abuzurilor, Hegel cere, însă, proceduri
de conciliere prealabile (p.253). El subliniază atașa-
mentul inflexibil al justiției la valoarea „dreptății” (p.
254) și continua ei orientare spre „binele particular”
(p. 259) al cetățeanului care este fiecare. O ieșire din
această orientare este ieșire în afara justiției.
Ion Grigorescu
Panică la ieșirea din hipodrom (1971), ulei pe pânză, 77 x 80 cm
Tabloul evoluției dreptului al lui Hegel este
bazat pe cunoștințele de drept de la începutul
secolului al nouăsprezecelea și se poate citi ușor
ca un compendiu al stării de atunci a dreptului.
Nu există un compendiu care să-l concureze ca
adâncime și cuprindere.
De fiecare dată Hegel aduce, însă, contribuții
proprii, rezultate dintr-o privire a dreptului teh-
nic impecabilă, dar și comprehensivă, izvorâtă
din combinarea explicațiilor cu înțelegerea. În
accepțiunea precisă pe care o dă, trebuie menți-
onat, conceptualizarea germană (Verstehen).
Această combinație rară în istoria dreptului
face din Principiile filosofiei dreptului scrierea de
cotitură spre înțelegerea profundă a domeniului
- o scriere ferită de comodități, mode, tendin-
țe pasagere. Poate că nu mai găsim în societățile
noastre decât bazele, oricum destul de puțin din
dreptul pozitiv al epocii căreia Hegel îi dă expre-
sie în scrierea sa. În plus, de cele mai multe ori,
mulți din jur reduc dreptul la o sumă de legi sau
la un mănunchi de proceduri, dacă nu cumva la
o dogmă elementară bună pentru a face carie-
ră într-un regim politic sau altul, și îl resimt pe
Hegel ca străin.
De aceea, astăzi sunt și puțin cunoscători ai
lui Hegel printre juriști. Dar sunt și printre fi-
losofii dreptului, care găsesc că este mai ușor să
ignori un gânditor, decât să cauți să-l înțelegi. O
astfel de înțelegere, fie ea și critică sub un aspect
sau altul, mi se pare însă indispensabilă, căci în
cazul lui Hegel este vorba de unul dintre puținii
care a pus în mișcare gândirea juridică a lumii. Și
au pus-o pe direcția de care este nevoie vitală as-
tăzi - a readucerii dreptului la valorile umane de
care a fost legat în societatea modernă și, în fond,
la dreptate ca valoare conducătoare.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
23
social
Gabor Luko - românul
■ Cseke Peter
1Potrivit relatărilor și sondajelor de opinie
apărute în paginile revistei Erdelyi Fiatalok
. (Tineri ardeleni), majoritatea tinerilor ma-
ghiari, care au obținut bacalaureatul, necunos-
când încă limba noului stat român, s-au înscris
la universitățile din Budapesta, Szeged, Viena,
Praga, Paris, Berlin, Strasbourg etc. Datorită
faptului că acreditarea diplomelor obținute în
străinătate a fost îngreunată, majoritatea celor
plecați s-au întors acasă să-și termine studiile în
România, însușind limba română. Între timp,
până în anii 1929/1930, a apărut o nouă gene-
rație care vorbea limba română la nivel de bază.
Numărul tinerilor maghiari care urmau dreptul,
teologia, științele economice, medicina, farmacia,
medicina veterinară, arhitectura, artele plasti-
ce sau tehnice - la Cluj, la Timișoara, la Iași, la
Cernăuți - după calculele mele se ridică la peste
două mii. Aproximativ unu din cinci tineri ma-
ghiari care erau studenți la universități, studiau la
București. Majoritatea lor erau din județele Cluj,
Trei Scaune, Ciuc, Turda, Mureș, Alba, Brașov,
Someș, Hunedoara, Târnava Mică, Târnava-Mare
și Sibiu, dar numeroși studenți veneau și din zona
Partium și din Banat, precum și din Muntenia și
Bucovina. Unii proveneau din Polonia sau din
Ungaria, cum e și cazul savantului Gabor Luko,
care sub influența operei poetului Ady, a muzi-
cologului Bartok și a pedagogului de prestigiu
Sandor Karacsony, în anii 1931-1933 a studiat la
Universitatea din București, realizând o strânsă
legătură cu școala monografică de sociologie a lui
Dimitrie Gusti.
Mișcarea „Tinerilor ardeleni” din Cluj s-a bu-
curat încă din anul 1930, în București, adică de la
bun început, de prezența lui Bela Demeter și Imre
Miko, care au fost printre primii care au luat legă-
tura cu fondatorul școlii. Dimitrie Gusti n-a ezi-
tat să-i ajute pe cercetătorii satelor transilvănene
cu reviste și cărți de specialitate. Ca „răsplată”, în
numărul tematic despre viața satului din 1931 al
revistei Erdelyi Fiatalok, Bela Demeter, conducă-
torul seminarului de sociologie, prezenta pe larg
cercetările tinerilor români referitoare la viața sa-
tului. În anii următori, articolul lui Demeter este
urmat de o serie de relatări și de reportaje, dar și
de studii fundamentate din punct de vedere me-
todologic și empiric.
Un element important care a contribuit la dez-
voltarea relațiilor dintre cele două grupări a constat
în faptul că, la îndemnul lui Bela Jancso, cercul din
jurul revistei Erdelyi Fiatalok și-a propus să-și for-
meze proprii cercetători „gustiști“, astfel încât mai
mulți colaboratori ai revistei (printre care Peter
Bakk, Ferenc Haaz, Istvan Hegyi și Gyorgy Varo)
s-au implicat în mod direct în cercetările mono-
grafice și în eforturile de sprijinire a satelor. În acest
sens trebuie să evidențiem aportul asociației stu-
denților maghiari din București, care, în anul 1936,
a dat un nou avânt mișcării maghiare de cercetare
a satului. Seminarul acestora a fost organizat de dr.
Elek Bakk, președintele Cercului „Ferenc Koos”,
cu scopul cunoașterii și popularizării „sistemului
monografic de renume mondial“ al profesoru-
lui Dimitrie Gusti, cu discipolii căruia (Emanoil
Bucuța, Anton Coșbuc, Anton Golopenția, Ion
Mihăilă, Octavian Neamțu și Henri H. Stahl) au
format relații strânse de prietenie.
Așa cum reiese din corespondența dintre Bela
Jancso și Peter Bakk, grație acestor eforturi, în
vara lui 1937 Erdelyi Fiatalok a avut inițiatva de a
forma propria echipă de muncă la Șiclod, un sat
din județul Odorhei. Colaborarea a fost înlesni-
tă de faptul că însuși profesorul Gusti era în mod
evident interesat de popularizarea metodei sale,
dar, probabil, și de caracterul apolitic al școlii lui
Gusti, atitudine care corespundea viziunii tineri-
lor maghiari, cât și eforturilor generale ale acestei
școli „în sensul delimitării de practica politică șo-
vină și naționalistă a cercurilor reacționare aflate
la putere“. Trebuie însă adăugat că eșecul organi-
zării taberei de la Șiclod, referitor la care ne in-
formează în detaliu scrisorile bucureștene ale lui
Peter Bakk, indică faptul că, din vara anului 1937,
această delimitare nu a mai persistat.
Cunoașterea sistemului de cercetare a profeso-
rului Gusti a contribuit la conștientizarea necesi-
tății de a așeza pe baze științifice cercetarea exis-
tenței minoritare, respectiv a faptului că această
sarcină constituie o parte integrantă a explorării
realității sociale din România, dar, potrivit con-
cepției lui Gusti, și un element necesar în spriji-
nirea efectivă a satelor și în promovarea eman-
cipării culturale. Tinerii cercetători maghiari ai
satelor au ajuns, în acest fel, și la ideea că nu poate
exista niciun alt fundament mai sigur al colabo-
rării dintre etniile conviețuitoare și al eforturilor
depuse în sensul conștientizării caracterului cre-
ator și purtător de valoare al diferențelor, decât
cunoașterea științifică. Această idee a fost formu-
lată cel mai clar în anul 1937 de către Bela Jancso,
potrivit căruia cunoașterea minorităților naționa-
le din sistemul lui Gusti „își va afla, cu siguranță,
posibilitatea de afirmare în interiorul acestei con-
cepții, în beneficiul atât al țării, cât și al minori-
tății respective. Astfel, metoda lui Gusti ar putea
deschide calea cea mai directă spre o confruntare
onestă cu problematica minorităților naționale și
spre înțelegerea provenită dintr-o asemenea con-
fruntare“.
Cu ocazia împlinirii a douăzeci și cinci de ani
de profesorat, Dimitrie Gusti a fost sărbătorit și de
către Cercul „Ferenc Koos“, în data de 4 februarie
1937, eveniment la care au participat și colabo-
ratorii săi cei mai apropiați. Potrivit relatării pu-
blicate în Erdelyi Fiatalok, președintele Cercului,
dr. Elek Bakk i-a înmânat profesorului din partea
Erdelyi Fiatalok, în semn de apreciere, cartea lui
Ferenc Balazs întitulată A rog alatt [Sub țărână],
menționând că tineretul maghiar grupat în jurul
revistei a urmărit de la bun început cu deosebită
atenție activitatea sa de cercetare monografică și
a încercat să îi aplice metoda. „Profesorul Gusti
și-a exprimat mulțumirea sinceră pentru această
primire și a menționat cu bucurie participarea
conștiincioasă și plină de devotament a tinerilor
maghiari la activitatea echipelor de lucru regale.
El și-a exprimat convingerea că aceste două nații
care, timp de secole, au trăit și vor mai trăi împre-
ună, românii și maghiarii, se vor înțelege reciproc
și vor conlucra.”
2.	Receptarea maghiară (din Transilvania și
din Ungaria) a școlii gustiene, scoate în eviden-
ță meritul profesorilor de sociologie-filozofie
Sandor Balazs și Erno Gall din Cluj, care în anii
șaptezeci au publicat volume și studii importante
despre activitatea școlii sociografice românești cu
renume european. Apreciem, de asemenea, apor-
tul lui Martin-Ladislau Salamon care, în teza sa
de doctorat Relațiile româno-maghiare în socio-
logia interbelică, a lărgit aria cercetării, folosind
colecțiile revistelor „Erdelyi Fiatalok”, „Korunk”,
„Hitel”, „Sociologie românească”, precum și un
volum de documente despre activitatea revistei și
mișcării Erdelyi Fiatalok, volum cenzurat de trei
ori, tipărit în 1986 și retras înainte de a fi ajuns
în librării. După studierea aprofundată a relații-
lor româno-maghiare, dl. Salamon ajunge la con-
cluzia că, relațiile dintre școala sociologică de la
București condusă de Dimitrie Gusti și grupurile
de intelectuali maghiari din Transilvania (Erdelyi
Fiatalok, Korunk, Hitel) n-au fost pe picior de ega-
litate. Adică procesul de influențare dintre cele
două părți nu era de aceeași intensitate, aceasta
și din cauză că școala lui Gusti își atingea apoge-
ul profesional atunci când Tinerii ardeleni abia
se constituiau ca organizație (Erdelyi Fiatalok în
1930, Hitel în 1935). În consecință numeroși dis-
cipoli maghiari „gustiști” s-au raportat la modelul
bucureștean ca la un punct de pornire, totodată au
învățat și de la tineri sociologi din Cehoslovacia
și Ungaria interbelică (grupările Sarlo, Szegedi
Fiatalok, Societatea Bartha Miklos). Așadar, au
adoptat o metodologie care era prielnică pentru
cunoașterea societății multietnice și multicultu-
rale din Transilvania.
În această privință putem aminti cartea lui
Imre Miko, intitulată Az erdelyi falu es a nemze-
tisegi kerdes (Satul transilvan și problema nați-
onalităților) editată de revista Erdelyi Fiatalok,
care prezintă o localitate cu populație mixtă din
Valea Ierii, arătând că problemele economice sunt
identice, dar cele culturale servesc la menționarea
identității naționale. Cartea a avut un ecou pozitiv
și din partea presei românești.
Miko Imre a fost cel mai tânăr membru fonda-
tor al Tinerilor Ardeleni. La mijlocul anilor trei-
zeci bisericile transilvănene cu tradiție i-au oferit
o bursă ca el să studieze dreptul internațional. În
drum spre Paris, între 22 și 25 martie 1935 Miko
a petrecut câteva zile la Debrecen, ca să-și țină
prelegerea la Dieta de la Debrecen. În ziua care a
urmat după conferință el l-a informat pe unchiul
său, pe Bela Jancso, că „noul tineret maghiar, care
consideră că soluția ar fi un stat confederativ fon-
dat în valea Dunării, dorește că cunoască statele
succesoare și minoritățile care trăiesc în aceste
state. Un grup de anvergură, al cărui membru era
și scriitorul Laszlo Nemeth, ar veni la mijlocul lui
iunie în Transilvania. Eu am propus să vină, acum
cu forțe unite am putea realiza această călătorie.
[...] Consider că realizarea acestei excursii este
foarte importantă, pentru că pe de o parte ei ar
cunoaște adevărat Transilvania, pentru că azi nu
o cunosc deloc, și ceea ce este cel mai important:
cu sprijinul minorităților astfel s-ar putea începe
apropierea dintre popoarele victorioase și învinse.
În primul rând apropierea dintre poporul român
și maghiar”.
Astfel Imre Miko a formulat cel mai drag gând
al lui Bela Jancso. Despre ideea unei federații
dunărene s-ar fi discutat mult anterior, deoare-
ce Miko a condus seminarul juridic al Tinerilor
Ardeleni. Pare verosimil că Miko s-a angajat și
la pregătirea culturală și diplomatică a călătoriei
grupului lui Laszlo Nemeth, deoarece Miko a în-
treținut relații de prietenie cu atașatul cultural al
ambasadei României la Budapesta, Baltă Moise.
Din memoriile lui Ivan Boldizsar de peste cinci-
zeci de ani putem concluziona că pregătirile s-au
24
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
derulat pe mai multe paliere. Ceilalți trei parti-
cipanți ai călătoriei în România - scriitorii Ivan
Boldizsâr, Dezso Keresztury precum și Zoltan
Szabo - l-au cunoscut pe Anton Golopenția la o
conferință ținută în Germania în l934.
De asemenea, Zoltan Rostas face referiri la
vizita tinerilor intelectuali maghiari la Berlin.
Golopenția a aflat de la ei, că Gabor Luko a de-
venit la Budapesta vestitorul sociologiei mono-
grafice românești. Profesorul Gusti a propus la
intervenția sa, că s-ar bucura de prezența tineri-
lor sociografi maghiari, ca în urma experiențelor
de la fața locului să promoveze metodele școlii
sociologice de la București. Toate acestea nu erau
o noutate pentru Dezso Keresztury, în calitate de
directorul bibliotecii Institutului Maghiar care
funcționa pe lângă Universitatea de la Berlin,
a primit permanent numerele revistei Tinerilor
Ardeleni - așa cum putem observa și din cores-
pondența din anul 1931 a lui Meliusz Jozsef, care
studia în Germania, și Jancso Bela -, care ofereau
informații bogate despre funcționarea institutului
lui Gusti.
3.	Stabilirea contactului a fost sprijinită și de
faptul că colaboratorii lui Gusti de origine tran-
silvăneană - Anton Golopenția, Traian Herseni,
Octavian Neamțu, Mihai Pop, George Retegan -
vorbeau maghiara, s-au informat din presa și lite-
ratura de specialitate din limba maghiară. Și dacă
era nevoie, au intermediat pentru funcționarea
relațiilor. Acest lucru s-a dovedit a fi deosebit de
Ion Grigorescu
Das gelobte Land (1990), ulei pe pânză, 135,5 x 115 cm
important în cazul lui Gabor Luko, care nu cu-
noștea limba română, dar a dorit să cunoască po-
porul român, mentalitatea și cultura acestuia. El a
ajuns la ceangăii-maghiari care trăiau în Moldova
grație anilor petrecuți la București, respectiv în
urma sprijinului primit de la școala lui Gusti.
În baza experiențelor metodologice obținute la
școala lui Gusti, el a efectuat cercetări pe teren
și a scris lucrarea A moldvai csăngok (A csăngok
kapcsolatai az erdelyi magyarsăggal) /Ceangăii
din Moldova (Relațiile ceangăilor cu maghiarii
din Transilvania), care - după ce a fost editată de
două ori în 1936 - a fost salutată de către cei mai
de seamă reprezentanți ai etnografiei și lingvisti-
cii. Gunda Bela, Mikecs Laszlo, Szabo T. Attila,
Elekes Lajos, Karacsony Sandor au recunoscut
imediat rezultatele cercetărilor efectuate de Luko
în Moldova, care au adus clarificări în domeniul
etnografiei, lingvisticii și folcloristicii textului.
Anton Golopenția, de asemenea, a lăudat cerce-
tarea de sinteză, care se considera un pionierat.
Din discuțiile purtate cu savantul de nouă-
zeci și unu de ani, putem afla: era cât pe-aici să
se stabilească în Moldova. Însă în 1933 situația
internațională s-a schimbat, s-au schimbat rela-
țiile politice; prin revizia teritorială relația dintre
cele două țări s-au înrăutățit, iar autoritățile l-au
obligat pe Luko să plece. În momentul respectiv
Gusti, care atunci era ministrul educației, cu co-
laboratorii săi a intervenit pentru ca expulzarea
lui Luko să nu fie dură. Interviurile de amploare
dovedesc că tânărul cercetător al ceangăilor s-a
întors la Budapesta, și nu s-a supărat că trebuia
să-și întrerupă cercetările, ci a propagat atât oral
cât și în scris ideile lui Gusti și ale școlii sale. Deja
am amintit că tot el a fost cel care a trezit interesul
scriitorului Laszlo Nemeth față de institutul lui
Gusti.
Despre profesorul Dimitrie Gusti, care se bu-
cura de un renume internațional, se știa că era
apolitic. Chiar dacă nu a putut să împiedice ex-
pulzarea lui Luko la începutul anului 1933, totuși
a reușit să elaboreze o lege, care avantaja trecerea
granițelor în cazul cercetărilor monografice, și
corespundea și cu intențiile regelui. Grație func-
ționării Fundației Regale Culturale condusă de el,
discipolii săi au trăit „într-o lume paralelă”. Acest
aspect era de folos vizitei grupului lui Laszlo
Nemeth din 1935.
Laszlo Nemeth învăța limba română și pe par-
cursul călătoriei. El a trecut granița maghiaro-ro-
mână cu ideea „frăției de lapte”, comuniunii sta-
telor europene-dunărene. Frăția dintre popoarele
de pe valea Dunării a fost steaua noastră - rela-
ta Ivan Boldizsar. La București a avut o discuție
lungă cu Gusti și colaboratorii săi, după care au
vizitat sociologii care cercetau în satul Șanț, un
sat montan român din Transilvania. „Această
vizită a contribuit, indubitabil la o mai bună cu-
noaștere a activității diversificate și personalității
lui Gusti” - a rezumat Zoltan Rostas în studiul
întitulat Magyarok a romăn szociologia nemzet-
kozi kapcsolatrendszereben/ Maghiari în sistemul
internațional de relații al sociologiei românești.
Însă prezentarea lui Laszlo Nemeth a declanșat
o dispută de dimensiunea unei cărți. (Disputa
Magyarok Romăniăban /Maghiarii în România
a fost îngrijită și publicată de istoricul literar Pal
Nagy în 2001.) De aici putem afla că autorul a fost
criticat nu pentru fragmentele în care el îl lăuda
pe Gusti și școala sa, ci pentru critica aspră adre-
sată intelectualilor maghiari din Transilvania. A
intrat în dispută și Jancso Bela și Dezso Laszlo,
care gândeau la fel ca și primul, care a redactat
revista Tinerii Ardeleni. Jancso a pornit de la axio-
ma lui Makkai Sandor, autorul scrierii întitulate
Magunk rev^zicja /Revizia noastră: „Să nu caut și
să nu accept niciodată vreun motiv extern pentru
ceea ce mi se întâmplă, până ce există un singur
motiv intern, care ar fi contribuit ca acel ceva să se
întâmple...” Atenția lui Jancso s-a îndreptat în pri-
mul rând spre „motivele interne” și atunci când
disputând „sentința finală” a lui Laszlo Nemeth
- „maghiarimea din Transilvania se va nimici
fără nicio scăpare, și se află în stare de putrefacție,
pentru că îi lipsește voința să trăiască” - a solicitat
„reluarea procesului”. Medicul a scris medicului:
„Nemeth Laszlo [...] știe că din punctul de vedere
al vitalității, victoria asupra unei nevroze este mai
mare, decât orice victorie externă.” Cum să nu
fi știut acest lucru, atunci când chiar el a fost cel
care călătorind în România a scăpat de o depre-
sie gravă, chiar prin descoperirea cauzei „morbus
minoritatis”, salvându-se pentru o viață, cu toate
că el știa că astfel nu va obține nicio „victorie”. În
cel de-al 16-lea capitol al jurnalului de călătorie
apărut în revista Tanu /Martorul - capitol care ul-
terior a fost abandonat - putem citi: „Ce ne rămâ-
ne pentru timpul care ne-a mai rămas? Trebuie
să lucrăm, munca este utilă ca să nu înnebunim.”
Probabil, că Laszlo Nemeth atunci a trăit cea mai
profundă dramă a vieții sale. El a considerat că
toate lucrurile pentru care a luptat, și-au pierdut
sensul. Eșecul referitor la reînnoirea internă a
O
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
25
Ungariei a fost plusat de nimicirea ideii comuni-
tăților statelor dunărene-europene, și nu a primit
vitalitate nici în Transilvania dorită.
Istoricul Miklos Mester de origine transilvă-
neană, care se ocupa și de istoria doleanțelor ro-
mânilor din Transilvania, i-a relatat lui Jancso și
despre o dispută avută cu scriitorul Dezso Szabo.
Cităm din comentariul atașat: „Există toate moti-
vele ca el să accentueze în așa măsură importanța
problematicii germane, noi, de aici vedem, că ac-
tualmente aceasta este cel mai mare pericol pen-
tru toate statele dunărene, datorită proporției, este
mai grav decât orice contradicție dintre noi. Însă
tot din această cauză: popoarele dunărene trebuie
să fie unite. Nu putem imagina această colaborare
fără soluționarea corectă a problematicii mino-
rităților. Baza acestei soluții nu poate fi diferită,
principiul de bază ar trebui să fie doar adevărul,
care oferă posibilitatea de dezvoltare pentru fieca-
re popor. Consider că Dezso Szabo se află într-o
contradicție, pentru că el, care a relatat radical
orice corupție a asimilării neoneste (a interese-
lor), acum dorește o asimilare cu forța, cu toate că
interesul este cu totul altul: mai bine să împiedi-
căm asimilarea, decât s-o sprijinim, și să asigu-
răm posibilitatea de dezvoltare instituțională și
colectivă a minorităților. [...] O situație mai clară
ni s-ar putea da doar de o autoguvernare culturală
facilitată și renunțarea la iluzia de «maghiariza-
re». În afară de acesta: să-i facem pe maghiari ma-
ghiari - având aceeași părere cu Szechenyi. I-am
scris lui Dezso Szabo, că orice pas al minorității
de acolo ar putea să fie un exemplu bun sau rău,
de aceea trebuie să avem grijă.”
4.	Ce motive l-au inspirat pe Luko, care nu
vorbea română, să ajungă la București, în mediul
școlii Gusti, după care în grupul ceangăilor din
Moldova? Acestea sunt cele mai interesante între-
bări ale celui mai nou volum al lui Zoltan Rostas.
Acest volum - pornind de la vorbele lui Luko
- nu și-a căpătat titlul accidental: Szetriasztva/
Înfricoșat. Nu se referea doar la întâmplările pe-
rioadei dintre cele două războaie mondiale ci și la
vremurile de după 1948, când Luko a fost margi-
nalizat în Ungaria, iar membrii școlii Gusti au fost
întemnițați în România socialistă.
Volumul redă amintirile bucureștene și mol-
dovene ale savantului la sfârșitul carierei și vieții.
Rostas nu a sosit cu mâinile goale. El a studiat
încă de la începutul anilor optzeci istoria școlii
Gusti, și face acest lucru și în zilele noastre. Pe
parcursul cercetărilor sale s-a întâlnit, inevitabil
cu activitatea tânărului cercetător care a apărut la
București și la Moldova, activitate desfășurată în
anii treizeci și după, cu documentele acestei cer-
cetări. Pentru el era clar, că primul indiciu al re-
lației București-Budapesta a fost studentul Luko
Gabor. După interviurile profunde putem citi
scrisorile adresate lui Henri H. Stahl între 1933 și
1935, de unde ne putem forma o imagine despre
rolul determinant avut în sistemul de relații dintre
sociologia maghiară și română.
Henri H. Stahl - unul dintre cei mai apropiați
colaboratori ai lui Gusti - imediat după ce s-au
cunoscut, l-a invitat în decembrie 1931 la o cerce-
tare suplimentară efectuată în localitatea Cornova
din Basarabia. Cu sprijinul lui Stahl, Luko a par-
ticipat la noi deplasări, astfel el a fixat printr-o
experiență aparte metodele de lucru, a închegat
relații de prietenie cu ceilalți membri ai grupului.
În afară de Stahl, la universitate Traian Herseni,
Mircea Vulcănescu s-au ocupat cu drag chiar și
de un singur student. Însă Luko a participat la se-
minarul lui Tache Papahagi, de la care a învățat
foarte mult. A învățat foarte mult și de la șeful
Arhivei de Folclor al Uniunii Compozitorilor
Români, de la Constantin Brăiloiu, cu care a lu-
crat cu cel mai mare drag. Acest aspect este foarte
relevant, pentru că Brăiloiu l-a ajutat direct în cer-
cetarea ceangăilor.
Rostas a vrut să clarifice în primul rând: cum
a învățat românește Luko? Acest lucru nu s-a în-
tâmplat la București. A petrecut luni întregi în
satele românești, unde a cunoscut frumusețea
originală a limbii române și spiritul poporului
român. Într-o declarație ne relatează un episod
caracteristic. Brăiloiu îl îndeamnă, dacă vrea să
colecteze, să meargă în Moldova, pentru că acolo
sunt unguri. La această intervenție Luko i-a răs-
puns: „Nu mă duc în Moldova, pentru că eu vreau
să învăț românește, eu nu am venit în România
pentru maghiari”. Brăiloiu a scris despre acest as-
pect compozitorului și etnomuzicologului Laszlo
Lajtha, care imediat l-a anunțat pe mentorul lui
Luko, etnograful Istvan Gyorffy. Episodul se con-
tinuă cu scrisoarea fulminantă a lui Gyorffy: „Ce
porcărie mai e și asta? Românii nu lasă pe altcine-
va acolo, dar pe tine te trimit acolo, și tu nu vrei să
te duci? Du-te imediat în Moldova!”.
A urmat colecția datelor din Biblioteca
Academiei. I-a fost util Dicționarul geografic. De
acolo a aflat denumirea acelor localități, unde se
mai vorbea maghiară precum și acelora, unde
deja s-a produs asimilarea. Comemorarea sta-
țiilor drumului moldovenesc are, de multe ori o
tentă romanțată, din când în când dramatică. Pe
Ion Grigorescu
Sâmbătă, săptămâna a 7-a la Râșca (2018), acuarelă, 50 x 42 cm
parcursul discuțiilor înregistrate pe magnetofon,
putem auzi printre altele denumirea următoare-
lor localități: Iazul Porcului, Călugăreni, Lespezi,
Chetriș, Trunc, Bogdănești, Săboani, Răchițeni,
Copăsești, Cotnari, Mircești, Coposești, etc.
Valoarea acestor documente-mărturii - scrie în
introducerea volumului Zoltan Rostas - stabilește
sursa documentară obligatorie. Nefiind un inițiat
în acest sens, firește, nu mă pot angaja la așa ceva.
În încheiere, însă, citez cu drag dintre reflecțiile a
doi cercetători etnografi, tineri de la Cluj, Istvan
Kinda și Lehel Peti, referitor la ediția budapestană
din 2002 a cărții A moldvai csangok/ Ceangăii din
Moldova: „Considerentele dialectologice sunt clă-
dite pe analize fonetice și lexicologie aprofundate,
realizând o referință permanentă între dialectele
din Moldova și Transilvania. Ca și obiect al exa-
minărilor folcloristice, textele care conțin motive
arhaice - legendele, baladele - nu arată rapoarte
transilvane, o parte dintre ele au o origine locală,
o altă parte au origine românească. Se mai prezin-
tă caracteristicile folclorului muzical, a artei orna-
mentale populare, caracteristicile portului, după
care prin prezentarea construcțiilor maghiarilor
din Moldova se accentuează structura clădirii și
caracteristicile amenajării (vatra, mobilierul) -
precum și paralelismul transilvănean. Cercetările
referitoare la cultura materială au devenit ultime-
le documente ale unui mijloc cu eficiență scăzută,
care și-a pierdut funcția”.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
Viața în vremea molimei
■ Ani Bradea
Când am inițiat această rubrică (Social) în
Tribuna, în septembrie 2017, am știut că ea va
fi destinată problemelor oamenilor, situațiilor
sociale pentru care se caută rezolvări, dar și re-
ușitelor, veștilor bune, după cum se poate vedea
din seria de interviuri România și oamenii săi din
lume. Nu-mi imaginam atunci (cum nici măcar la
finele anului trecut nu exista vreo bănuială) pro-
blema cu adevărat gravă care va lovi umanitatea,
în chiar miezul ei. Coronavirusul (COVID-19,
după numele-i de cod) e un dușman invizibil care
a transformat lumea, de la un capăt la altul, în-
tr-un teatru de război. Cumplit este că a semănat,
și seamănă în continuare, moartea, fără ca știința,
la cel mai înalt nivel, să-l poată opri. Am văzut
ce s-a întâmplat în China. Ne-am uitat la televi-
zor, am urmărit știrile, ne-am îngrozit de mulți-
mea de infectați și de morți, dar și de duritatea
măsurilor luate de autorități, apoi ne-am conti-
nuat viețile. China nu e în Europa, pericolul era
departe de noi, prin urmare totul putea fi tratat
ca un vis urât. Și chiar așa a fost considerat și în
februarie, în plin festival de celebrare a vieții, la
Veneția, când molima a început să măture, cu ari-
pa sa mortuară, la bellissima Italia. Faptul că fes-
tivalul a fost oprit după doar două zile nu a mai
contat, răul se făptuise. Azi Peninsula e un imens
cimitir, iar locuitorii ei, cei mai calzi, mai joviali,
mai prietenoși oameni din câți sunt pe lume, par
să nu înțeleagă ce li se întâmplă, par să nu accepte
faptul că trăiesc o crudă realitate și nu un coșmar,
din care speră, în fiecare zi, să se trezească. Cât de
repede au evoluat lucrurile pentru celelalte state
și cum am ajuns și noi românii să fim întemnițați
în propriile case de frica îmbolnăvirii, nu mai este
cazul să povestesc aici. E o perspectivă îngrozitoa-
re, la care asistăm cu toții, și care se schimbă de la
o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta.
În numărul trecut al revistei, tot în cadrul aces-
tei rubrici, Adrian Lesenciuc a semnat un articol1
care, iată, se dovedește a fi cap de serie, deși ni-
meni, evident, nu și-a dorit acest lucru. Un text
extrem de bine structurat și argumentat, în care
autorul atrage atenția, printre altele, asupra info-
demiei, un fenomen cel puțin la fel de periculos
precum pandemia. Știrile, fie ele false, sau chiar
adevărate dar prezentate vădit alarmist, ne pro-
voacă la fel de mult rău (dacă nu chiar mai mult!)
ca boala însăși. Stând în casă, așa cum ne reco-
mandă cu insistență autoritățile, cu siguranță evi-
tăm îmbolnăvirea, dar ne este imposibil să stăm
departe de veștile care, picătură cu picătură, ne
otrăvesc liniștea și ne slăbesc sistemul imunitar.
Dar nu doar rezistența în fața bolii ne este afec-
tată. Virusul nenorocit distruge latura umană din
noi, înainte de a ne îmbolnăvi și omorî în reali-
tate! Suntem tot mai singuri, în ciuda mesajelor
încurajatoare pe care le schimbăm între noi, la te-
lefon sau pe rețelele de socializare. Care solidari-
tate? Care empatie? Utopii de carton, topite la pri-
ma spaimă. Omenirea, ca ansamblu, probabil că
va supraviețui acestei încercări. Noi, ca indivizi,
vom pierde ceva ce, poate, doar ne-am amăgit că
avem: vom pierde căldura apropierii, senzația de
bine, de confort sufletesc la atingere, la îmbrățișa-
re, gesturi firești până mai ieri, dar înfierate acum,
interzise pentru că virusul se folosește de ele ca să
intre în corpurile noastre. Pe bună dreptate spun
tot mai multe voci că, după COVID-19, lumea nu
va mai fi niciodată la fel! Vom ieși din acest coș-
mar suspicioși, mereu la pândă, cenzurându-ne
comportamentul, de fapt dezumanizați.
Din păcate, în acest moment, nu știm nici când
și nici cum va arăta finalul acestui scenariu apo-
caliptic, în care toți suntem actori (sau marione-
te?), fără roluri învățate dinainte. Oamenii trăiesc
tragedii în fiecare zi, în toate colțurile globului. Și
dacă împotriva coronavirusului, încă, nu avem un
leac, împotriva infodemiei se pot găsi soluții. În
acest sens, am contactat câțiva prieteni, oameni
de cultură care trăiesc în diferite țări, adresân-
du-le invitația de a scrie despre ceea ce trăiesc în
aceste zile, despre efectul și dezastrele molimei,
acolo, în locurile în care ei se află. Prima care a
răspuns provocării este Claudia Albu-Gelli, aflată
în Tenerife, Spania. M-a anunțat de la Padova, adi-
că dintr-unul din focarele de epidemie al Italiei,
Serena Piccoli, că pregătește și-mi va trimite în
curând un text. Apoi, din Germania, Alexandru
Timoshenko. Și, probabil, li se vor alătura și alții.
Avem nevoie, consider eu, de mărturii adevărate,
scrise cu emoția și sinceritatea celui care trăieș-
te vremurile, mai mult decât de știrile seci, sim-
ple statistici care anunță morții și noile cazuri de
Virusul concilierii
^^Clăudia Albu-Gelli
Provocator? Nicidecum, dacă ar fi să ne
aplecăm asupra acestor cuvinte atribuite
lui Seneca: „Suntem toți valuri ale aceleași
mări, frunze ale aceluiași copac, flori ale aceleași
grădini”.
Iau lucrurile pe rând. Locuiesc pe una din insu-
lele din largul Spaniei, aproape de coasta africană.
La radio, ora exactă se aude: „E ora 9 la Madrid și
8 în Paradis”. Dacă e să ne referim la minunăția
naturii, la clima optimală, la mâncare și oameni
inimoși, desigur, cam așa ne imaginăm perfec-
țiunea. Cald, relaxare, valurile oceanului, minte
eliberată de gânduri. Dar se știe, până și îngerii
au revoltele lor. Se-ncaieră, își jumulesc penele
lor diafane, imaculate și... mai și plâng. Pentru
că drame familiale există și aici, ca pretutindeni.
Insulele Canare, după Extremadura, constituie
regiunea cea mai săracă a Spaniei. Mulți autoh-
toni trăiesc din alocații statale. Schimbarea clima-
tică de la nivel global se face resimțită cu fiecare
an tot mai mult și aici. Mai răcoare, mai multe
furtuni. Îngerii se răzvrătesc și astfel ne dăm sea-
ma că Paradisul, la urma urmei, este un moment
sau o stare mentală, nu o insulă fermecată. Din
mijlocul acestei candori, desprinse ușor de con-
textul general a ceea ce se trăiește în lumea întrea-
gă, am auzit prima dată de un virus care a făcut
un salt evolutiv, trecând de la lilieci și șerpi la om.
Cum? Mâncându-i. Bine, fiecare face ce poftește
cu propriul corp, cu propria viață. Însă chinezii ce
împroșcau dintr-un furtun cu dezinfectant ambu-
lanța care transporta un infectat, așezat pe targă
și închis ca într-un frigider, cu medicii acoperiți
complet în jurul său, m-au făcut să mă opresc.
Ion Grigorescu	Tatăl nostru I (2013)
ulei pe pânză, 104 x 82 cm
boală, paralizându-ne mințile și înghețându-ne
sufletele, în marea noapte polară în care ne-am
scufundat cu toții.
Notă
1 Adrian Lesenciuc, Coronavirusuri, coronaviruși,
în Tribuna nr. 421/16 martie 2020
■
Să mă opresc din tot ceea ce făceam și să mă las
terorizată psihic de mass-media. Titluri scrise cu
litere uriașe, tonuri de voci alarmiste, știri false
la tot pasul pe rețelele de socializare. Spaima era
gata de atac. Mi-am amintit însă de multitudinea
de virusuri ce s-au „plimbat” în jurul nostru în
ultimul timp: SARS, aviara, suina, vaca nebună.
Industria farmaceutică a părut a se gândi mai
mult la propriile câștiguri decât la interesele ce-
tățenilor.
Omul se obișnuiește cu orice. Bun sau rău. Se
obișnuiește și cu prea multă frumusețe. Și vrea să
evadeze. În consecință, am programat o ieșire la
Madrid. Virusul deja făcea prăpăd prin China.
Dar, întocmai, era în China! Tot ceea ce-i departe
gândim că nu ne atinge, nu ne influențează. Era
ianuarie. O știre printre alte sute de știri ce ne
aglomerează mințile din ce în ce mai fragilizate
de surplus, de negativitate, de întuneric și lipsă de
speranță. Când Italia a început să devină pe hartă
din ce în ce mai roșie, am gândit că ar fi fost înțe-
lept să renunț la călătorie. Dar în Spania era liniș-
te și pace. Și-n plus, e doar o gripă, nu? Pericolul
nu stătea atât în gravitatea simptomelor, cât în
faptul că spitalele nu reușeau să conțină marea
afluență de persoane care zi de zi se prezenta la
Urgențe. Dezinfectant pentru mâini afară. Săpun
și apă în casă. Fața nu se mai atinge deloc. Nu îți
scarpini ochiul, nu te ștergi la gură fără șervețel,
nu îți cureți nasul direct cu mâna. Și te speli. Te
speli dimineața și te speli seara. Bine, bine, dar
aceste reguli le învățasem la grădiniță. Era nevoie
ca o invizibilă creatură ieșită dintr-un animăluț să
O
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
27
mă atace, ca să-mi amintesc că trebuie să mă spăl?
Plec în mare bucurie spre capitala țării, care cu
generozitate mă găzduiește. La aeroport, șoferul
de taxi și-a cerut scuze că purta mănuși de plas-
tic. Mașina nu era a lui. O foloseau și alții. Mi s-a
părut exagerat. Cum exagerat îmi părea numărul
infectaților, fără să țin cont de proporția rapor-
tată la populație. La hotel, recepționera a încer-
cat cu diplomație să ascundă îngrijorarea când a
văzut pașaport italian. „Nu, doamnă, venim din
Tenerife, acolo e frumos și liniște”, am glumit.
Reala tragedie ce cuprinsese Nordul Italiei era o
sperietoare de păsări. Ca și în momentul în care,
într-o patiserie, un cuplu de tineri spanioli s-a ri-
dicat de lângă masa noastră ca să se așeze la dis-
tanță. Auziseră vorbind italiana. E simplu să te
simți ciumat, când privirea celuilalt te face să crezi
că ciuma chiar o ai! Totuși, fiecare își trăia viața
în liniște, nederanjați de nicio urâtă amenințare.
Plaza Mayor, Santa Ana, Sol, puncte puternice de
socializare erau pline de oameni de toate vârstele,
mai ales seara. Inclusiv persoane în vârstă. Așezați
în jurul unei fântâni arteziene, sau plimbându-se
și bucurându-se de viață. Un du-te vino frenetic,
amețitor pe alocuri. Circari de stradă distrând
trecătorii, cu speranța unei monede. Mulți alergă-
tori prin parcuri, pe străzi. Terasele pline și ele. E
loc pe undeva pentru un virus amărât? E greu să-l
vezi, când încă e departe.
Impresia crizei la Madrid era că. de fapt nu
era criză. Până pe data de 10, 11 martie. Străzile
erau pline ochi de oameni. Fluvii din toate direc-
țiile, la orice oră din zi, până târziu, în noapte.
Turiști și madrileni. Muzeele, de asemenea. Cei
cu masca pe față erau atât de puțini, încât se pier-
deau în masa enormă a omenirii ce ne înghițea
pe fiecare, sfârșind prin a nu ne mai distinge. Am
petrecut multe zile, multe ore în muzee, de la un
tablou la altul, ciocnindu-mă de alte persoane.
Ce epidemie, ce virus? Arta ne învăluia pe toți în
mantia ei halucinogenă.
Madrid e o elegantă doamnă, ce știe că fasci-
nează iremediabil. Se vede că n-au trecut prin al
doilea război mondial. Am găsit un oraș ce trăia
ritmul său firesc, inclusiv prin ample acțiuni ci-
vice! 8 martie, prilej de afirmare și readucere în
atenție a condiției feminine. Drepturi de respec-
tat tot anul, nu doar o zi. Așadar, manifestația a
avut loc cu zeci de mii de femei mărșăluind prin
oraș ore întregi. Opinia Ministerului Sănătății fu-
sese negativă, dar din motive politice s-a permis
oricum desfășurarea. Am ieșit din teatrul Reina
Sofia și am găsit un ocean de femei în mov, culoa-
rea reprezentativă a marșului. Erau o efervescență
și un avânt tipice celor ce încă mai cred în idea-
luri. Femei conștiente de sine, care luptă pentru
o lume mai bună. A trebuit să mă strecor printre
ele, să pot ajunge la stația de metrou. Altă sperie-
toare de păsări: metroul. De pe mânere, uși, bară
de susținere, virusurile se lipesc de om ca albina
de floare. Nu atinge, și, dacă atingi, dezinfectea-
ză-te. Era deschis și El Rastro, un târg vechi de 400
de ani care are loc în fiecare duminică în cartierul
Latina. Am găsit o atmosferă vivace, colorată, cu
oameni care pășeau umăr lângă umăr printre ta-
rabele pline cu diferite mărfuri. Haine, cărți uza-
te, multe magazine de anticariat, obiecte din piele
făcute manual. Era și o bătrânică, învârtea de zor
la o flașnetă privind cerul, printre oameni, pă-
rând să nu vadă altceva decât sunetul muzicii. Ce
mai! Era diluviul universal acolo. Care virus? Aici
se trăiește din plin. Baruri la orice pas, din care
mirosuri îmbietoare te fac să ciugulești și când
nu ți-e foame. Tapas, sangria nu mai așteptăm
prânzul, se poate face o mică pauză. Important e
să dezinfectăm mâinile. Sigur, preventiv, că doar
nu-i un monstru atât de teribil virusul ăsta care
nu stă cuminte acolo în liliac, în șarpe de unde
o fi sărit el afară. E soare, e cer albastru, sunt
zâmbete oriunde întorci privirea. Puțin răcoare,
dar deh, aici e încă iarnă, se-nțelege.
Ceea ce nu se mai înțelegea însă, a fost ziua în
care a explodat frica. În 24 de ore, după marșul de
Ziua Femeii, numărul infectaților a sărit de la 589
la 999. Peste noapte, virusul prinsese un contur în
tuș pronunțat. Nu era un joc de-a uite virusul, nu
e virusul. Guvernul a trebuit să se activeze rapid
și să emită dispoziții, dar încă nu de nivelul celor
italiene. A fost nevoie să treacă alte câteva zile,
înainte ca lumea să înțeleagă gravitatea situației
dramatice, care a determinat guvernul Sanchez să
adopte măsuri identice celor luate în Italia. La ple-
care, în ultima zi, un simțământ adânc, ușor apo-
caliptic, plutea pe străzile din centrul Madridului.
Cifrele ce explodau vertiginos, odată cu trecerea
orelor, îi determinau pe cei din jur să suspecteze
persoana de alături. Răul e mereu în altă parte,
niciodată la noi. Dar cum? Am găsit un oraș vesel
și acum mă gonește trist, închizându-se în spatele
fețelor bănuitoare?
M-am întors acasă, doar pentru că era un zbor
intern. Legăturile cu Italia, de exemplu, fuseseră
blocate. Drama, în toată desfășurarea ei, s-a ma-
nifestat imediat ce-am ajuns în Tenerife. Sanchez
intensificase măsurile. Ce am găsit în Paradis?
Străzi golite. Oamenii închiși în case. În Sudul
insulei au continuat să se plimbe nestingheriți
turiștii, mai ales englezii și nemții. Pe plajă, în lo-
caluri, terase, ca și cum nu se întâmplase nimic.
Erau într-o bulă de săpun. Știau de virus, dar nu
era ceva de speriat. În februarie fusese un singur
caz, dar la Gomera., nu aici. Da, și aici, admi-
tem, câțiva turiști infectați, din cauza cărora au
închis un hotel întreg cu aproape 800 de persoa-
ne, dar a trecut, acum e bine. Nu, nu-i bine deloc.
Polițistul încerca să elibereze barul, invitându-i
să iasă. Părea un păstor ce dirijează o turmă la
ieșirea dintr-un țarc. Nici așa. Turiștii chiar nu
pricepeau. De ce să iasă ei? De ce le deranjează
plimbarea pe faleză în sandale și pantaloni scurți?
În schimb, în Nordul insulei, situația este total di-
ferită. Oamenii, în majoritatea autohtoni, dau do-
vadă de multă disciplină. Rămân în casă. În Sud e
Ion Grigorescu	Portretul Maricicăi III (1976)
ulei pe pânză, 61 x 46 cm
mai dificil de administrat situația din cauza turiș-
tilor indisciplinați. În Nord au intervenit unitățile
militare, ajutând Poliția să ocupe străzile. Este o
stare de urgență la nivel de lege marțială. În timp
ce spaniolii au aderat imediat la decretul emis de
guvern, în Sud a fost nevoie de câteva zile pentru
stabilirea unei noi ordini. La momentul actual, 17
martie, turismul este zero în Tenerife. Zborurile
drastic reduse. Pustiu și liniște de gheață. Dacă ci-
neva iese pe stradă i se cere autocertificatul, prin
care să demonstreze un motiv valid. În lipsă, este
amendat. Se poate ieși la cumpărături, dar doar
un membru per familie. Fără copii, nici bătrâni.
Și în farmacie, unde farmaciștii au mască pe față
și trebuie să te oprești în fața unei linii roșii, la
un metru de tejghea. Te întinzi ca să dai banii, te
întinzi ca să iei medicamentul. Dacă ești fâșneț,
altfel faci un pas în spațiul nepermis, cel de si-
guranță. Totul din dragoste față de oameni, nu?
Pentru că dacă eu te protejez, tu mă protejezi și
celălalt va face la fel. Se dezinfectează străzile, mai
ales în jurul spitalelor, a hipermarketurilor, unde
pericolul este mai mare.
Astăzi, ultimele date spun: aproape 10.000 de
infectați în Spania, dintre care 150 în Tenerife.
În concluzie, am povestit despre o călătorie cu
miresme de dezinfectant de mâini. Există o latură
pozitivă într-o situație extremă și hidoasă? Există,
dacă o vedem. Mai puțină poluare înregistrată?
Apele mai limpezi? Cineva a fotografiat cana-
lele din Veneția. Se văd peștii, se vede fundalul.
Smogul din aer diminuat? Și câte altele. La ce mă
gândesc eu însă, este o invitație. Să nu-i mai dis-
prețuim pe ceilalți, când îi avem în preajmă, pen-
tru că pot apărea situații ca acestea în care înțele-
gem că. om fără om înseamnă moarte. Că fără
legături umane nu existăm. Că ne transformăm în
automați flămânzi de atingerea celui pe care, până
înainte de pandemie, îl țineam la distanță.
Nu-i aceasta, de acum, adevărata distanță. Cea
impusă de o lege. Distanța este atunci când îl ai
pe om în fața ta și îl ignori deliberat. Prin lipsa
de respect, de dăruire, prin înșelăciune, minciună
sau furt.
Nu pot zidurile să oprească un virus. Dar
schimbarea conștiinței, poate că da. Nu avem ne-
voie de granițe, nici de ură rasială. Nu există imi-
grat și cel rămas. Suntem toți plecați de undeva,
spre altceva. În largul unei planete care ne amin-
tește că vrea să fie respectată. Să i se lase pădurile
acolo unde au crescut, să nu i se mai exploateze la
maxim resursele. Să ne oglindim propria frumu-
sețe în frumusețea sa. Și poate că, astfel, virusurile
vor sta cuminți, fiecare în specia în care inițial și
natural au fost sortite.
Ni se cere să stăm în casă, nu să mergem la lup-
tă cu baioneta și calul obosit. Prilej să privim în
noi? Să ne împăcăm cu cineva? Sau pur și simplu
să așteptăm ca virusul să moară. Pentru că viața
învinge mereu. Îmi place să cred că vom ieși re-
înnoiți.
P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, am auzit
mâini ce aplaudau cu foc și din inimă pe afară.
Ies în balcon și ce văd? Oameni la ferestre și prin
curți și alte balcoane, aplaudând. Întregul car-
tier la unison. Și ne-am surâs, cei ce ne zăream.
Pentru că online se stabilise ca la ora 19.00 să fie
aplaudați cei care muncesc pentru noi: personal
sanitar, poliție, funcționarii din magazinele ali-
mentare. Poate că triumful vieții stă și în niște
aplauze. De ce nu?
■
21
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
showmustgoon
Prin Babelul comunicării (III)
■ Oana Pughineanu
Astăzi, învățarea prin eroare, a devenit
un lucru acceptat și cunoscut, dar până
la cercetările lui Jean Piaget, era domi-
nantă vechea imagine a creierului tabula rasa,
ca o coală albă de hârtie pe care se imprimă,
prin repetare, informații. De fapt, nu doar în-
cercarea și eroarea contribuie la acumularea de
informații necesare supraviețuirii, ci ordonarea
lor, care se face până și în vis. ” Visul este după
unii cercetători prima formă de organizare in
creier. Un bebelus visează între 40-70% din
somn, in timp ce un pui de cimpanzeu doar
4-5 %. Aceasta este o indicație pețioasă care ne
confirmă că visul nu este o activitate reziduală
ci participă la autoorganizare.” De fapt, impor-
tanța visului este atât de mare, încât inclusiv
sistemele (roboții) AI sunt învățate să ”viseze”
(”A spate of recent studies suggests that sleep
and dreaming process helps the human brain
sort through all the day’s experiences to con-
solidate and more deeply embed the most im-
portant ones. Similarly, by giving robots and
AI systems off periods where they can revi-
ew and consolidate what humans have taught
them, Project DREAM “might also allow these
robots to come up with new information and to
learn and adapt to changing events,” she said.”
When robots dream: AI systems may learn better
and faster if they can ‘sleep’).
Totuși, pentru om, care învață prin eroare,
atât visul, cât și ceea ce îi este necunoscut în
realitate poate funcționa ca sursă de bruiaj. Nu
există în creierul uman genul de control care
poate fi impus sistemelor AI.
O a treia caracteristică este Ubrisul - cău-
tarea plăcerii în exces care este corelat cu un
”control slab al agresivității”. Nicio altă specie
nu depune atât de mult efort în căutarea plăce-
rii. De la ritualurile care duc corpul în extaz, la
”dreptul la fericire” înscris în drepturile omului,
fiecare cultură a încercat să stabilească modali-
tăți legitime de a atinge fericirea, sau lucrurile
demne de a fi dorite. De fapt, modalitățile de a
atinge fericirea și fericirea au intrat în conflict
de timpuriu. Să ne amintim doar de greci care
încercau să unească virtutea și fericirea (fie pri-
ma o asigură pe a doua, fie a doua pe prima).
Pentru cultura occidentală, creștinismul a lăsat
o marcă puternică, care a itrodus o luptă acer-
bă între corp și suflet. Ideea unei fericiri eterne
i-a făcut pe mulți să se supună unort torturi de
neimaginat. Câteva exemple sunt edificatoare
pentru ”lipsa de măsură” de care este capabil
homo sapiens.
”Nu existau limite ale acestei uri împotriva
corpului prentru aceia care credeau că, murind
în lume în timpul vieții, vor obține viața veșni-
că: refuzat timp de trei zile și trei nopți de că-
tre Sfântul Anton care l-a primit până la urmă,
Sfântul Pavel cel Simplu îi dă ascultare împle-
tind rogojini toată ziua sub un soare de plumb
înainte să le desfacă, se căznește să adune cu o
cochilie mierea împrăștiată cu bună știință de
către maestrul său fără să rămână în ea urmă
de praf; Sf. Simeos, și el discipol al lui Anton,
își coboară brațele în timp ce se roagă pentru
ca cei care l-ar vedea să nu-l stimeze prea mult,
Ion Grigorescu	Pristolnic (2014)
ulei pe pânză, 50 x 40 cm
Sf. Isodor trăiește în zdrențe și mănâncă lăturile
rămase după spălarea vaselor și simulează ne-
bunia din umilință; Sf. Efrem nu mănâncă de-
cât ierburi și rădăcini pe care le rumegă ca un
animal; Sf. Ioan din Egipt nu se hrănește decât
cu grîu, precum păsările; David și Adolas tră-
iesc în scorburi; Sfântul Maron alege trunchiuri
în care se găsesc spini mari; cât despre David
din Thesalonic, el stă nemișcat în vârful unui
copac; Sf. Iacob trăiește în mormite, în tovără-
șia morților descărnați sau deveniții țărână; Sf.
Talaleu, ghemuit într-o cușcă în care s-a închis;
Sf. Acepsim se acoperă cu lanțuri care-l obligă
să meargă în patru labe; Sf. Macarie se coace
sub soarele unui deșert din Nitria, unde soare-
le usucă oamenii, bărcile, animalele, pământul
rănește picioarele, și pribegește dezbrăcat în
deșertul ars pe timpull zilei și rebegit noaptea,
strivește într-o zi un țânțar care-l pișcase, iar ca
penitență, rămâne șase luni complet dezbrăcat
într-o mlaștină unde țânțarii îl transformă în-
tr-o rană purulentă, își pune pâine într-o sticlă
și nu manâncă decât ceea ce poate scoarte din
ea cu degetele, ajută hoții pe care-i surprinde
furându-l, permite unei tinere să îl acuze că a
lăsat-o gravidă, doarme într-un mormânt cu
capul pe un cadavru; Sf. Amun traversează o
jumătate de secol mergând și hrănindu-se doar
cu câte cinci măsline pe zi, Sf. Paladie se refugi-
ază în vizuini unde nu poate sta decât ghemuit,
Sf. Poemen refuză ră răspundă când este che-
mat, pentru a evita păcatul orgoliului, Sf. Ioan
cel Mic udă timp de doi ani o creangă uscată în
deșert și merge să caute apă la trei kilometri;
Sf. Arsenie Romanul, care a fost perceptorul
copiilor împăratului Teodosie, manâncă în pa-
tru labe pâinea care i se aruncâ în țărână, bea
apă stătută și tulbură apa proaspătă și limpede
care i se dă de băut cu băutura sa puturoasă,
manâncă doar două prune și o smochină pe zi,
cu condiția să fie putrezite; Sf. Visarion plân-
ge fără încetare păcatul originar; Sf. Shenoute
se cațără pe o grămadă de cărămidă și se roagă
până ce lacrimile și sudoarea îi usucă picioarele;
după ce a trăit în fundul unui puț, Sf. Simenon
Stilitul se instalează pentru mulți ani în vârful
unei coloane înalte de douăzceci și cinci de me-
tri, Sf. Maria Egipteanca se prostituează cu pri-
mul venit etc.”
O a patra caracteristică este hipercomplexi-
tatea creierului, adică a faptului că el poate ex-
trage informație din zgomot, că are capacități
eristice și euristice.
La toate acestea se adaugă două trăsături
”miraculoase”. Conștiința și anxietatea. Prima
nu este doar un principiu de autoorganizare,
continuând munca visului, cu alte mijloace,
am putea spune, ci este sediul a ceea ce grecii
numeau ”gândirea care se gândește pe sine”.
Omul are capacitatea de a se privi pe sine în
mod detașat, ca fiind un obiect al lumii, chiar
dacă niciodată nu se poate desprinde de per-
cepția propriiei ființe. Conștiința seamănă cu
figura zeului Ianus, cu două fețe, una care pri-
vește înainte, alta înapoi. În cazul de față, o pri-
vire e îndreptată mereu spre înauntru, alta spre
afară. În plus, conștiința este ceea ce ”rămâne”
sau se ivește când automatismele nu funcțio-
nează. Spre exemplu, când facem o plimbare în
parc, putem liniștiți să ne cufundăm în pripriile
gânduri, dar dacă se întâmplă să auzim un zgo-
mot puternic, imediat percepția noastră devine
alertă și căutarea unui răspuns e tot ceea ce ne
preocupă. La fel, nu suntem conștienți de me-
canismele corpului nostru decât când intervine
o boală (nu ne gândim sau nu ne concentrăm
percepția asupra mersului sau respirației decât
când ele nu mai funcționează normal).
Care este locul anxietății în tot acest peisaj?
Și ea este legată de percepția timpului, mai exact
spus, de incertitudinea viitorului. Probabil cu-
noașteți celebra glumă a lui Woody Allen: ”cum
poți să il faci pe Dumnezeu să râdă? Făcându-ți
planuri”. Incertitudinea nu este doar un duș-
man al individului, ci și a societăților umane.
Nu întâmplător distopiile înfățișează, de obicei,
omul supus într-un stat total în care fiecare as-
pect al vieții este strict controlat. Se sugerează
adeseori că un control absolut ar duce la dispa-
riția violenței. Politica din ziua de azi cântă și
ea mantra unei supravegheri din ce în ce mai
invazive de dragul securității. O securitate to-
tală ar fi probabil un coșmar pentru omul așa
cum îl știm pînă acum (nu se știe cum va fi pen-
tru omul ameliorat). De fapt, anxietatea, ca și
eroarea au un rol pozitiv: ”anxietatea e legată
de hipercomplexitatea cerebrală: permanenta
organizare-dezorganizare, stabilitatea precară a
ficărei stări face ca acest sistem să cunoască rari
stări optimale (fericirea). Omul va face orice
pentru a găsi „pacea interioară”. Astfel anxieta-
tea stimulează curiozitatea, vrea să depășească
crizele dar provoacă, de obicei altele. Va stimu-
la și va întreține miturile, magiile și religiile,
superstițiile care contrabalansează izolarea ex-
cesivă, incertitudinea, angoasa în fața morții”.
Comunicarea umană este astfel sortită să os-
cileze între raționalizări dogmatice sau dogme
iraționale, încercând să găsească calea de mij-
loc, celebra mediocritas optima est, care este, în
fond, combustibilul civilizațiilor.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
însemnări din
Mancha
„...spre pădure,
pe drumul ăla mai lung”
■ Mircea Moț
Profesorul Gavrilescu se întoarce la ți-
gănci1, gândindu-se că va putea derula în
sens invers experiența la care fusese su-
pus. Acolo îi amintește babei cine este el(„Sunt
eu,Gavrilescu...”) și o spune aproape cu dispe-
rare, după ce în spațiul de afară, ce-l refuzase, a
înțeles că a rămas fără de identitate. Profesorul
vorbește pe bună dreptate de încurcături, refe-
rindu-se fără îndoială la faptul că, dacă ritualul
menit să-l transforme a eșuat( el fiind proiec-
tat în alt timp) este necesară reluarea ritualului
pentru a-l readuce în prezent. Baba însăși, pă-
rând să tecunoască faptul că experiența a eșuat,
îl consideră, ca și la început, un muzicant:„Ah,
tot dumneata ești, muzicantul”. Suprinzător
este că de data aceasta Gavrilescu nu mai re-
acționează, nu o mai corectează pe babă și nu-i
mai spune că el este de fapt artistul care, pen-
tru păcatele sale, a ajuns un modest profesor
de pian. Probabil sugestie că personajul este
acum preocupat în primul rând de certitudinea
propriei identități, acceptându-și până la urmă
chiar repudiata condiție.
Lui Gavrilescu i se cere din nou să plăteas-
că și el, care nu-i putuse plăti birjarului banii
solicitați, având doar mărunțiș, îi oferă acum
babei o sută de lei, ca o sugestie că se încearcă
din nou eliberarea lui de lumea reală, de afară,
care-i refuzase identitatea, din care se intorsese
și de care cu siguranță fusese impregnat.
Profesorul nu mai este supus probei ghicitu-
lui, fiindcă, îi spune baba, mai „e doar nemțoai-
ca. Ea nu doarme niciodată”. Dar și pentru că,
după cum s-a dovedit de altfel, ghicitul nu are
niciun efect asupra unui individ care, aducân-
du-și aminte, rămâne ancorat în realitate.
În admirabilul său studiu despre proza fan-
tastică a lui Mircea Eliade, Ștefan Borbely des-
cifrează simbolistica celor trei fete din grădina
țigăncilor: „În realitate, prima fată e grecoaica,
a doua ovreica, iar a treia țiganca. Simbolic,
cea dintâi aparține pământului, cea de-a doua
apei și ce de-a treia focului”2. Acestea erau fete-
le, dintre care, după ce o refuză pe nemțoaică,
Gavrilescu trebuie s-o aleagă pe una, pentru
a avea acces la o anumită ipostază a frumosu-
lui. Lipsește, așadar, un element primordial:
„Dintre cele patru elemente primordiale, lip-
sește aerul. Simbolic, această carență face ca
«țigăncile»(cele trei) să-l conducă pe protago-
nist înspre a patra ipostază feminină, care nu
poate fi decât Hildegard, ființă spectrală, a ae-
rului, decorporalizată”3
Așadar, de data aceasta Gavrilescu nu mai
este supus probei ghicitului, ci altei probe, a
număratului, ceea ce presupune luciditate din
partea profesorului. Lui i se cere să numere
doar până la șapte: „Să ții drept pe coridor și să
numeri șapte uși. Și când ajungi la a șaptea, să
bați de trei ori...”
Simbolistica cifrei șapte se cuvine mențio-
nată în acest context al numărătorii. Amintesc
în primul rând că „cifra șapte corespunde celor
șapte zile ale săptămânii, celor șapte trepte ale
desăvârșirii, celor șapte sfere sau trepte cerești,
celor șapte petale ale trandafirului”. Dar și nu-
mărul încheierii și al „reînnoirii ciclice”, numă-
rul „unei totalități în primul rând”4. Este nu-
mărul fermității, venerabil prin creație, simbol
al lui Dumnezeu pentru că este independent”5.
De ce șapte și nu opt? Apelez la opinia eseis-
tului Stefan Borbely: „Majoritatea sistemelor
sapiențiale în economia cărora ceea ce poate fi
cuprins în mintea omului se termină în 7, op-
tul desemnând perfecțiunea” Dincolo de cifra 7
„începe noaptea”, dincolo de ea se află cu sigu-
ranță altceva, „un alt fel de «lumină»(...) pen-
tru percepția căreia avem nevoie de alte simțuri
decât cele de care în mod obișnuit dispunem”6.
Concluzia este că de data aceasta, implicat în
numărat sub semnul simbolisticii cifrei șapte,
Gavrilescu este supus unei semnificative probe
a realului. Poate oare cel ce se dorește artistul,
decăzut din această condiție pentru păcatele
sale, poate înfrunta el realitatea, poate intra în
dialog cu ceea ce este creat, finit? O poate do-
mina prin luciditatea pe care o presupune fap-
tul de a număra?
Număratul presupune biruința asupra som-
nului. Or, treptat, Gavrilescu începe să fie biru-
it de somn și de oboseală: „Apoi își opri un căs-
cat, bătându-și gura cu palma și închise ușa”. El
nu reușește să treacă această ultimă probă care,
prin somn și oboseală, dovedește că încă profe-
sotul este un om obișnuit, supus vulnerabilității
propriului trup. Dar tocmai aceasta este o șansă
pentru el, să numere greșit. Fiindcă, greșind, el
se lasă în voia aceluiași hazard care l-a îndreptat
spre grădina țigăncilor. Ce urmează se cunoaște
foarte bine: „Voi să se întoarcă și să numere din
nou, dar după câțiva pași se simți sleit de puteri
și, oprindu-se în fața primei uși la îndemână,
bătu de trei ori și intră”(s.n.).
Prin această numărătoare ratată, ce sugerea-
ză că el nu este în fond pe deplin integrat re-
alității , Gavrilescu o întâlnește pe Hildegard,
„ființa spectrală a aerului, decorporalizartă”, ca
să-l amintesc pe Ștefan Borbely. Și, adaug, nem-
țoaica, cea care „nu doarme niciodată”. Cred că
nu este lipsit de interes să menționez că, fără
s-o recunoască încă, Gavrilescu îi spune fetei
că a numărat greșit, după ce-și cere scuze, ca
un om politicos ce este. Dar este semnificativ
faptul că Gavrilescu o recunoaște pe Hildegard
după parfumul ca expresie a imaterialității ei:
„Umbra se dezlipi de la fereastră și se îndreptă
spre el, cu pași moi, și un parfum uitat îi reveni
deodată în amintire”(s.n.).
Încă legat de realitate, tocmai în momentul
semnificativ al șansei sale de a se mântui de pă-
cat, tocmai acum Gavrilescu începe să vorbeas-
că de păcatele sale, invocând berăria, banii, ser-
vieta cu partituri, chiar pe madame Voitinovici.
Tor acum, el amintește acea oboseală care, încă,
îl ține legat de realitate și de modesta sa condi-
ție de om comun. Ultimul semn al realității de
care Gavrilescu se desprinde atât de greu este
pălăria, repede uitată însă, fiindcă, surprizător,
personajul trece destul de ușor în altă ipostază,
mărturisind că „acum parcă încep să mă simt
mai bine”. Ființa „decorporalizată”, cea care „nu
doarme niciodată” începe să-i impună aceeași
condiție și celui care îi fusese iubit în tinerețe.
Împreună traversează „curtea și ieșiră fără să
mai deschidă poarta(s.n.). Pe amândoi îi leagă
o imaterialitate, o eliberare de corp care atage
atenția: „Birjarul îi aștepta moțăind și fata îl
trase tot atât de ușor după ea în trăsură”.
Același birjar îi așteaptă într-o semnificati-
vă stare de somnolență, de epuizare a trupului,
pentru a-i conduce pe cei doi, însă nu în iposta-
za lui de Charon. Nu el hotărăște unde trebuie
să ajungă Hildegard și Gavrilescu, el nu trebuie
să-i treacă Styxul(acvaticul este absent de altfel
în imaginarul narațiunii).Nu văd în acest birjar
concretizarea miticului personaj7. Dacă totuși
ar fi să se accepte atributele unui Charon, aces-
ta ar fi unul demitizat și îmblânzit de frumosul
pe care l-a slujit în tinerețe, ca dricar, în zariștea
bisericii(frumosul despre care vorbește birjarul
este asociat bisericii: „Era biserică bogată și tot
lume bună...Tinerețe...”). Cea care îl conduce cu
adevărat pe Gavrilescu este în fond Hildegard,
căruia profesorul i se înredințează fără de îm-
potrivire, nelipsind sugestia că asupra fetei se
proiectează căldura maternă, ca sugestie a unei
nașteri/renașteri a personajului: „îi ținea mâna
prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul
pe pernă, cu ochii pe cer”. Starea de somnolen-
ță a lui Gavrilescu(eliberarea de o realitate ce-l
obliga la calcule meschine) anticipează trecerea
la altă condiție și eliberarea de o condiâie in-
consistentă. Nu doar Gavrilescu visează, „toți
visăm”, și drumul spre pădure( regenerare,
eternitate și existență autentică) presupune în
această situație promisiunea dobândirii con-
substanțialității cu întregul, posibilă nu prin
Thanatos, ci prin Eros.
Note
1	„Înțelegând că metamorfoza spațio-temporală
stranie în care a intrat se datorează exclusiv evenimen-
telor petrecute la țigănci, Gavrilescu se întoarce în toiul
nopții acolo, cu speranța de a reface drumul inițiatic în
sens invers”( Ștefan Borbely, Op. cit., p. 111).
2	Ibidem, p. 135
3	Ibidem, p. 135
4	.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit.
5	.Angelo Tomasi Brandi, Nozioni e curiosita araldi-
che, apud Solas Boncompagni, Op. cit. p. 90
6	Stefan Borbely, Dimetrii și discrepanțe, Cluj-
Napoca, Limes, 2017, pp.259-260
7	„La întoarcere, Gavrilescu este pregătit pentru
Marea Trecere. Linearitatea schemei ritualice este
avansată de către cei doi «adjonctori predicativi pro-
gresivi»: birjarul, simbol al lui Charon și banii ca vamă
ai acestei petreceri. Se încheie astfel operațiunile pen-
tru Magnum opus”( Lacrămioara Berechet, Ficțiunea
inițiatică la Mircea Eliade, Constanța, Pontica, p.
2003). Atributele unui Charon sunt acceptate și de alți
comentatori ai lui Mircea Eliade: „Conduși de birjarul
care amintește de miticul luntraș Charon(în tinerețe
a fost dricar ne sugerează textul nvelei) cei doi îndră-
gostiți se îndreaptă spre un spațiu simbolic numit «la
pădure»”(Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui
Mircea Eliade, Baia Mare, Editura Gutinul, 1993, p.
141).
■
30
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
genul epistolar
Cartolină feminină
■ Cristina Struțeanu
Dragile mele surate, vreți să fiți un pic
atente?
Muereasca e numele unui sat. Și anu-
me în Oltenia, în Vâlcea, la poalele Frăsineiului
cel legat prin blestem de arhiereu, să nu-i fie călcat
pământul de picior de femeie. Și s-au petrecut pa-
rascovenii triste din pricina asta. E Frăsineiul un
fel de pui de Athos, mânăstire specială. Sf. Calinic
de la Cernica, ajuns episcop în Râmnicu-Vâlcea,
după ce trecuse prin Athos, a pornit tăvălugul...
Fusese uns ieromonah, în 1813, îndată după
„ciuma lui Caragea-Vodă”, boleșniță care ucisese
și mulți preoți... Flagel pe care am ajuns să-l tot
pomenim acum din pricina „prietenosului” vi-
rus din 2020. Deh! Deosebit a fost Frăsineiul și
în anul secularizării averilor mânăstirești de către
Alexandru Ioan Cuza. La cererea Sf-lui Calinic,
domnitorul a făcut o excepție. Singura. Și bunu-
rile Frăsineiului, nu multe, firește, n-au fost știr-
bite. Astfel, viața de obște pusă la cale acolo, cea
cu pravile și canoane austere, a continuat și ea ne-
știrbită, neostoită până astăzi. Cinste lor, viețuito-
rilor. Deși ceea ce e păcat nu trebuie hotărât nici
pe departe prin dogme. Au fost și sunt văzători în
duh, care, aflați la căpătâi de muribund, au putut
pricepe cu uimire că nu ceea ce ne-am obișnuit
noi să numim păcat chiar este altfel. Nici vorbă.
Se pot naște nesfârșite discuții, dar nu despre asta
e vorba acum.
Un prieten poet ce-a stat o mică vreme oaspete
la mânăstirea Frăsinei, mi-a povestit că mâncăru-
rile de la trapeză erau... negustoase cu asupra de
măsură și nu-ți venea cu niciun chip să te îmbui-
bi. Ce bună lecție pentru nutriționiști și curele de
slăbire. Dar noi cam trăim pentru a mânca, nu?
Închipuindu-ne vițăvercea... Că mâncăm, pentru
a trăi. De aceea ne-am și burdușit cămările mai
acum...
Dar la Frăsinei, precum mai ales la Pătrunsa, în
munții Builei, mânăstire fără electricitate, semnal
de telefonie sau drum pietruit, nici apă curentă,
tot în Vâlcea Olteniei, apoi odinioară la Poiana
Mărului, la peștera Teodorei de la Sihla sau la
Ion Grigorescu	Prietenii (Mihai) (1972), ulei pe pânză, 64 x 110 cm
Daniil Sihastru, la Antonie de la Iezer și mai unde,
poate la Râmeți (eremiți...), nu se întâmplă alta
decât taina isihasmului. Forța ce ține-n viață lu-
mea ortodoxă. Și lumea întreagă, îndrăznesc să
cred. N-am a crâcni, nu pot decât să-i prețuiesc,
așa cum sună o străveche expresie - cu nețărmu-
rită admirație... Anahoreții se roagă neîntrerupt,
se nevoiesc, se ostenesc, adesea se retrag în locuri
neștiute, de nepătruns. Ne susțin pe noi toți.
Mi se pare totuși ciudat, ba chiar de tot hazul
că acea comună, Muereasca, se află tocmai acolo
și se numește astfel. N-o fi întâmplător, nu? Hotar
pe care nu-l poate trece oricine. Dintotdeauna,
m-a amuzat teama bărbaților că nu-și pot ține fi-
rea și pofta, în preajma femeilor, bieții de ei, de-au
avut nevoie de astfel de opreliști aspre, severe. De
fapt, desigur, aici e cheia. În slăbiciunea lor. Așa
că au pus în cârca muierii porniri diavolești și vă-
leu ce de blestemății, sadisme și cruzimi le-au mai
făcut prin evul mediu. Toate babele tămăduitoare,
cele ce culegeau buruieni de leac, au avut soartă
cumplită atunci. Și câte altele. Au pierit șamanițe-
le vindecătoare și toate știutoarele, cele ce veneau
din matriarhat.
Undeva în Viețile Sfinților, e o istorioară cu
un episcop întovărășit de mulți călugări, mai
mult tineri, ce-și întretaie drumul cu o curteza-
nă. Superbă, sulemenită, învăluită în mătăsuri,
cu dâre de parfum în urmă-i, aceasta-i provoacă
să lase ochii-n jos sau să-ntoarcă privirile spre
într-aiuri. Înroșindu-se într-ascuns bineînțeles.
Bătrânul însă i-a certat și i-a îndemnat să ia amin-
te la cât de mult și-a pregătit ea chipul, ca să iasă
în lume, printre oameni, în timp ce ei nu sunt în
stare să-și pregătească sufletul. Atunci când se
așează la rugăciune în fața lui Dumnezeu, ci o fac
adesea mecanic, cu niște rostiri dondănite. Astfel
că acestea nu se pot înălța, nu pot ajunge în ceruri,
rămân degeaba spuse, cuvinte moarte. Să-i dai lui
Dumnezeu-Cuvântul, să-i întorci cuvinte, care nu
mai sunt cuvinte, ci vorbe, palavre, seci, goale, de-
șarte, poate chiar flecăreli, baliverne, crezând că
te afli în bună întocmire, vai, ce nemernicie... Uf!
Ion Grigorescu
ulei pe pânză, 61,5 x 50 cm
Copilul (1976)
Ei bine, e fără îndoială - așa cred - că ele, feme-
ile, au avut... antene radionice, cum le-am putea
astăzi numi, acea rezonanță psihică anume, acea
stare vibratorie, de au perceput din jur, din aer,
din natură, din cosmos, au pipăit, au intuit nu
ideea, ci starea de prezență a lui Dumnezeu. Pe
care, aflându-se în peșteri, lângă focul din vetre,
au insuflat-o copiilor. Mititeii care le mișunau în
preajmă. În vreme ce bărbații vânau, își ascuțeau
sulițe, le înmuiau în zemuri otrăvitoare și perpe-
tuau din greu neamul omenesc abia înfiripat.
E vorba bineînțeles despre femeia caverne-
lor, trăitoare pe vremea lui Ursus Speleus, acum
80.000 de ani, și despre omul de Neanderthal,
ale cărui urme s-au descoperit din belșug la noi.
Sunt de neuitat fotografiile acelui speolog vestit,
Cristian Lascu, din toate albumele sale și mai ales
aceea cu patru cranii de urs cavernicol așezate în
forma unei cruci, spre cele patru puncte cardina-
le, sub o boltă magnifică de peșteră, pe care el a
numit-o „Altarul”. Străjuite de stalactite și stalag-
mite, ca stâlpii templelor. În copilărie, un călugăr
bătrân îi spusese lui Cristian că Dumnezeu a fă-
urit grotele și el tare a vrut să afle cum a fost asta
și s-a apucat, de puști, să le cutreiere. Se pare c-a
aflat cum...
Așadar, femeia. Mai precis, mama. Ea a pus
semințele credinței în puii de om. Cum au rodit,
e cu totul altceva. S-au transformat în fel și chip.
Odată cu răspândirea, cu migrarea ființelor cu
măciuci. S-au împrăștiat, s-au neasemănat cu vre-
mea, de nu-ți mai vine să crezi că au același punct
de izvorâre.
Și iar, nu pot să uit cum am rămas fără aer,
citind la Sf. Grigorie de Nyssa, în volumul VI al
Filocaliei - pe care mi-l împrumutase Părintele
Sofian de la Antim - că Dumnezeu a creat nea-
mul omenesc, știind că din sânul lui va răsări
acea porumbiță a purității, Fecioara Maria, ce-l
va aduce pe lume pe Fiul-OM, Iisus Mântuitorul,
Christos...
Așadar, muierea. Iată la ce m-am trezit eu a mă
pune pe gânduri și a o mărturisi... Fie-mi iertat. E
cu putință?
Trebuie să spun că cel mai tare m-au fascinat
învățăturile unui mistic german, Jakob Boehme,
din veacul XVI, pomenit adesea după călugărul
dominican Meister Eckhart, (cu mult înainte,
veacul XIII), cel ce spusese: „Dacă un om renunță
la o împărăție sau chiar la lumea întreagă, dar se
păstrează pe sine însuși, el n-a părăsit nimic”. ^
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
31
Boehme e fiul Ursulei. Așa se chema mama lui.
N-am putut să trec peste asta. Și de scris, a scris
un tom numit „Aurora”. Fermecătoare, hm, mi s-a
părut ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, după
chipul și asemănarea Lui, pentru a se auto-revela
sieși, aflându-se într-un proces de autocunoaștere.
Astfel că Adam cuprindea două flăcări. Una arză-
toare, impulsivă, uriașă, o dreptate neiertătoare -
Tatăl și una luminoasă, dulce, feminină, iertătoare
- Fiul. Apoi, ne spune Boehme, la început Adam
fusese căsătorit cu Sophia, Înțelepciunea. Dar
treptat Adam al nostru devine materialnic și-i slă-
bește conștiința divină, până într-acolo că adoar-
me. Atunci, în timpul somnului său, Dumnezeu o
creează pe Eva, așa cum bine știm, în încercarea
de a reinstaura echilibrul. Ideea asta, a încercării
de a..., e posibil să nu te fascineze? Pare consta-
tarea unei... bâlbe?!! Dacă Dumnezeu, după cele
șase zile ale Genezei, fusese mulțumit: „Iată sunt
bune toate”, l-a făurit apoi pe Adam-omul, creat
în a șaptea zi și dăruit cu dreptul de a da nume tu-
turor celor existente, (precum zice și religia egip-
teană, cu Nomothetul ei), pare limpede că acest
om era androgin. Glandele mamare ale bărbatului
sunt un semn. Se pare că Domnul a voit să băgăm
la cap asta... Ne-a arătat cu degetul. Ceva s-a-n-
tâmplat însă de omul nu s-a dovedit vrednic de
misiunea lui și a... trebuit creată femeia.
O legendă ebraică vorbește despre Lilith, Luna-
Neagră, o primă soață, făurită tot din tină, nu
din „coastă”, un fel de Xena-Prințesa războinică.
O încăpățânată rebarbativă, arogantă și plină de
hybris. O înlătur din aplecarea mea de acum asu-
pra Evei. Ceea ce mi-a plăcut, cum nu?, a fost o
zicere a lui Cioran, cum că Dumnezeu, văzând că
bărbatul nu-i suficient de singur, i-a alăturat fe-
meia. Câtă amărăciune sarcastică, ai putea spune.
Dar poate fi și o banală zeflemea de succes, nu?
Un alt autor, scolastic de data asta, Ioan Scottus
(scoțianul) Eriugena, din secolul IX, admirator al
scrierilor areopagitice, socotit cu vremea panteist
și... eretic, vorbește despre o Geneză 1 și despre o
Geneză 2-3. După prima, Dumnezeu se desparte
de pământ, lăsându-l în voia lui. Apoi are loc cea
de-a doua ruptură, dintre masculin și feminin.
„Cuvântul divin are două picioare, rațiunea și re-
velația”, spunea. Există o cumplită legendă, care ar
putea fi și adevărată. Aceea că moartea i s-a tras
Ion Grigorescu
Femei în baie (1969), ulei pe pânză, 64 x 110 cm
în urma faptului c-a fost atacat de studenții lui! La
curs, pentru ideile ce le susținea. Au sărit pe el și
l-au... împuns cu penițele, până s-a prăbușit. Nu
s-a mai ridicat. A căzut cu totul la pat...
Mitul androginului - astăzi știu toți - a făcut
carieră cu mult înainte. De la Platon citire. De
fapt, așa a luat naștere povestea sufletelor-pere-
che. Zeii ar fi despărțit pe cei într-unul, fiindcă
se temeau de forța lor. Erau imbatabili. Aici iar e
ceva de băgat la cap. Dar cei separați au devenit
letargici, fără poftă de viață și chef de acțiune, ast-
fel că tot zeii s-au văzut siliți să găsească o soluție.
Și asta a fost crearea Erosului. S-au pus oamenii
pe căutarea perechii. Și unii, norocoși, chiar și-au
găsit jumătatea. Pare simplist. Și ieftin de explicat.
Rebreanu, în romanul său Adam și Eva, socoteș-
te că-i nevoie de șapte vieți de bântuire și abia în
clipa morții poți vedea o sclipire în ochii celor
puțini care au izbutit. Numai în a șaptea, își dau
seama că n-au trăit în zadar. Hm1
Sigur, da, așa e, puterea iubirii e cel mai
mare triumf al omului. Dar, mă năzăresc eu să
cred, nu numai pentru ideala, râvnita Jumătate.
Bineînțeles, „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pă-
mântul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mă-
rii, peste păsările cerului, peste toate animalele,
peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste
tot pământul”, a răsunat îndemnul-poruncă. De
fapt, o Binecuvântare. Întâia. Și ce ne-am mai lu-
at-o-cap de atunci, cât de grozavi și plini de drep-
turi ne închipuim că suntem.
Sunt atâtea însă de iubit în jur, de la buburuză
la cel mai mărunt nor, destrămat, pierdut, risipit
pe cer, până la... Dumnezeu însuși. Dac-am face
asta cu adevărat, acea stăpânire a pământului ce
ni s-a menit, n-ar fi putut niciodată deveni ceea
ce i s-a-ntâmplat. Acum... Și nu numai. Se pare că
lumea s-a prăpădit și a luat-o de la început de mai
multe ori. Doar, doar...
Cine știe, poate că rolul femeii, al muierii, con-
tinuă să fie tot același. Esențial, covârșitor. De a-și
face copiii să iubească și să înțeleagă, în sfârșit,
Rostul și rânduielile. Dacă omenirea se resetează,
tocmai stă s-o facă, ea va fi aceea ce va pune din
nou semințele credinței în om. Amin!
Dar dacă, de fapt, țara arde și baba se piaptănă?
Ei?
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com

•
•
comentarii
analize
interviuri

TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
32
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
teatru
O altfel de criză
■ Claudiu Groza
Yonkers
Criza feminității” a fost secțiunea compe-
titivă la Fest(in) pe Bulevard - festivalul
Teatrului „Nottara” - anul trecut. O temă
care a reunit câteva spectacole extrem de interesan-
te, unele rafinate, altele fruste în abordare, toate însă
semnificative, așadar demne de comentat, chiar și
acum - probabil că majoritatea vor fi reluate când
viața cotidiană va reveni la normal.
Printre primele a fost și o montare care la vremea
premierei a creat un oarecare scandal local, regizo-
rul Cristi Juncu fiind acuzat de misoginism: Legături
primejdioase, după faimosul roman al lui de Laclos
(Teatrul Mic, București). Un spectacol de un rafi-
nat și decadent estetism, pe care Juncu l-a potențat
magistral mizând pe jocul actorilor, cu o mișcare de
scenă nu foarte dinamică și cu un inspirat accent pe
text. Spectacolul are o savoare specială pentru orice
gurmet cultural prin volutele intrigii, puse în valoa-
re cu o anume moliciune vicioasă a interpretării de
toți actorii (Florin Piersic Jr., Diana Cavallioti, Ionuț
Vișan, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Silvana
Mihai, Ana Bianca Popescu, Rodica Mandache,
Beatrice Peter), fiecare conturându-și personajul
prin detalii discrete dar pregnante. În decorul floral
cuceritor cromatic al Cristinei Milea și pe muzica
Adei Milea, Legături... este un real dezmăț cultural
de cea mai bună calitate, care nu poate decât bucura
orice spectator fără mania etichetelor și posesor de
discernământ etic și artistic.
Ancorat în schimb în cea mai proximă și dură
realitate a fost Girls Boys love cash (Citizen.KANE.
Kollektiv, în colaborare cu Junges Ensemble,
Stuttgart, Germania), în regia lui Christian Muller.
Spectacolul face o radiografie a industriei sexului, cu
o documentare de teren impresionantă (redată par-
țial prin filmul unei românce fostă prostituată, acum
femeie cu familie și copii), dar o face într-o manie-
ră deloc pedagogic-tezistă, ci prin jocuri interactive
agreabile, care mențin o atmosferă relaxată, astfel
că momentele de climax sunt cu atât mai puternice.
Corpul uman, mercantilismul, curiozitatea, ierarhia
puterii sunt subiectele sondate în spectacol, configu-
rând un portret crud al sexului pe bani în lumea de
azi. Merită menționați, pentru efortul pregătirii și jo-
cul firesc și fluent actorii Jonas Bolle, Jurgen Kârcher,
Sarah Kempin, Simon Kubat, Andrea Leonetti,
Franziska Schmitz, Ema Staicut. Boys Girls love cash
este o producție de teatru-documentar de remarcat
prin articularea sa artistică și semantică.
Felix Alexa își continuă evadările în teatrul pentru
copii cu Cenușăreasa (Teatrul „Țăndărică”, București),
făcând din clasicul basm grimmian un spectacol plin
de culoare și umor, dinamic și cu destule „cârlige”
care să facă deliciul privitorului adult. Alexa reușește
să adapteze textul la tipologia receptării de azi, prin
adjuvări inteligente - aici, printr-o ilustrație muzica-
lă cu melodii contemporane și talentul scenografilor
Marian Sandu și Oriana Pelladi (care au creat niște
păpuși superbe, de aproape doi metri, fiecare erou
avându-și marcată personalitatea: mama - botoxată,
fiicele - o anorexică și o Miss Piggy etc., totul fără
stridențe, fără șarje.) Interpretarea impecabilă și ha-
rul artistic al actorilor au creat încă o producție de
top la „Țăndărică”. Au jucat/mânuit Olga Ioana Bela,
Liliana Gavrilescu, Daniel Stanciu, Gabriel Apostol,
Simina Constantin, Dan Codreanu, Florin Mititelu,
Ana Maria Bălescu.
Prințesa de cartier de Andrei Ivanov a fost unul
din textele lucrate de actorii de la Teatrul de Nord din
Satu Mare cu regizorul rus Nikita Betehtin în cadrul
unui laborator teatral. Acea schiță de spectacol - pe
un text foarte frust, care vorbește despre tineri aflați
în situații de viață liminare, într-o lume declasată și
interlopă - era extrem de promițătoare, așa că pro-
ducția a fost un deziderat firesc. Am văzut montarea
în Fest(in) și am recunoscut forța piesei, dar abia o
parte din energia formidabilă și bine echilibrată a
interpreților. Din păcate, o parte din actori au șarjat,
făcând exces nu numai de o anumită duritate a inter-
acțiunilor scenice, ci și de limbajul nu foarte confor-
tabil al intrigii. Or, asta a făcut ca spectatorii să piardă
planul subtil, dureros, provocator de empatie al po-
veștii și să remarce doar stridența prestației scenice.
Păcat, mai ales că toți protagoniștii (Raluca Mara,
Andrei Stan, Ciprian Vultur, Dana Moisuc, Sorin
Oros, Tibor Szekely, Alexandra Odoroagă, Cristian
But) și-au creat inițial rolurile cu o bună conturare
caracterologică a personajelor, ce ar fi meritat mai
bine evidențiată.
Cel mai emoționant spectacol al secțiunii a fost,
după părerea mea, Yonkers de Neil Simon (Teatrul
„Nottara” și unteatru, București), în regia Andreei
Vulpe. Povestea a doi copii americani ajunși în grija
bunicii după ce tatăl se mută cu munca în alt oraș,
întâlnirea lor cu niște unchi/mătuși aflați sub eviden-
ta tiranie maternă și asprimea lipsită parcă de senti-
mente și dragoste a rigidei bătrâne - povestea unui
ritual de maturizare, de fapt - este narată aici cu o
prospețime a jocului, un parfum de epocă și o pro-
funzime de semnificații absolut impresionante.
Decorul Cristinei Milea întruchipează o cofetărie
cu pereți pastelați, mese cu fețe colorate și diverse
borcane cu bomboane, fursecuri și prăjituri - un
univers solar, complet antitetic cu spaimele locatari-
lor casei și tenebroasa uscăciune și răutate a bunicii.
Interpretarea a fost minunată, de la rigoarea impeca-
bilă a Mihaelei Trofimov în rolul Bunicii la ticurile
fiicei ei, devastată emoțional de o mamă neiubitoare
(Cristina Juncu) și tertipurile de evaziune ale fiului
(Vlad Bălan), și până la inocența și, totuși, viclenia
copilăroasă a nepoților (bravo, bravo, bravo Alex
Popa și Sandra Ducuță). Yonkers este istoria celor
care cresc, dar e atâta emoție și atâtea sensuri subti-
le dar evidente despre iubire și reprimarea ei, despre
abuzuri și pierderi, despre traume care se transmit
de la părinți la copii, despre copilărie și familie încât
catharsisul e la îndemână. Un proiect admirabil, care
sper să aibă (și) un destin fericit.
Alte două producții ale teatrului-gazdă mi-au
atras atenția în Fest(in).
Iona de Marin Sorescu a fost pentru Gabor
Tompa prilejul de a lărgi un pic - într-un mod valid
și ingenios - hermeneutica celebrului text. În general
registrul predilect de interpretare (critică, regizora-
lă și actoricească, deopotrivă) a piesei era unul grav,
metaforizant, simbolic, metafizic. Or, Tompa aduce
în spectacolul său un suflu hâtru, un strop din umo-
rul acela țărănesc care batjocorește orice, dând astfel
o altă semnificație intrigii. Absolut conform cu uni-
versul sorescian și deloc forțat sau neplăcut. E o cheie
de lectură ce îmbogățește textul, ba chiar îi asigură o
mai mare dinamică.
Deși dificultatea rolului nu-i asigura încă un con-
fort scenic, Gabriel Răuță a făcut față foarte matur
provocării regizorale, reușind să îmbine și să redea
cu naturalețe profunzimea mitului și personalitatea
eroului său. Foarte inspirată și adecvată (nu mi s-a
părut deloc un „artificiu” care să învioreze reprezen-
tația) introducerea unui personaj-rezoneur (Cristina
Juncu) pentru a cânta live splendida muzică a Adei
Milea. Eficient, bine articulat mai ales prin micile
obiecte ce-i dau coerență și haz, decorul Carmencitei
Brojboiu. Un spectacol plin de ghidușie, dar și de
profunzime.
În fine, am văzut două partituri actoricești formi-
dabile, fermecătoare, tulburătoare în La doi pași de
Mullingar de John Patrick Shanley. Flerul și talentul
regizorului Cristi Juncu de a lucra pe texte cu eroi
liminari s-a văzut foarte bine și aici, în povestea a doi
tineri ce moștenesc fermele învecinate ale părinților
și povestea lor stranie de dragoste. Subiectul e oare-
cum banal: Anthony și Rosemary se cunosc de mici,
dar nu sunt prea buni amici din cauza unei farse
infantile. După moartea părinților, deveniți fermi-
eri, ei își dau seama că vechea pică ascunde de fapt
o mare iubire. Lacrimogen, vi se pare? Ei bine, nu e
deloc așa, pentru că ambii eroi sunt niște... ciudați.
Emotivi, plini de ticuri și complexe, ei sunt imaginea
înduioșătoare, în cele din urmă, a sloganului că orici-
ne are dreptul la dragoste.
Cristi Juncu scoate, cu discreție și har, povestea
din zona faptului divers și-i dă un șarm tulburător,
ce stârnește empatie, mai ales prin jocul lui Andi
Vasluianu și Cerasela Iosifescu, cei doi protagoniști
principali (mai joacă Ion Haiduc și Victoria Cociaș).
Două roluri superbe, în care actorii și-au conturat
personaje cu o carnație remarcabilă, cu detalii ca-
racteriale, fizice și gestuale de neuitat. Interpretarea
lor trebuie văzută, căci orice rezumat îi estompează
finețea și vigoarea.
Fără îndoială, La doi pași de Mullingar este un
must see.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
33
conexiuni
Saloanele lui
Denis Diderot (I)
■ Silvia Suciu
Apariția criticii de artă se datorază abordării
inițiate de Denis Diderot (1713-1784) în
sec. al XVIII-lea și continuate de Charles
Baudelaire (1821-1867), un secol mai târziu. Acesta
din urmă va direcționa critica de artă spre abordarea
novatoare din epoca modernă, în timp ce, în Secolul
Luminilor, Diderot a fost un exponent extrem de
important pentru istoria esteticii, dovedindu-se abil
în elaborarea unei „filosofii a artelor plastice”, pe care
le împarte în două categorii: artele mecanice și artele
liberale. Datorită ideilor iluministe, în sec. al XVIII-
lea, asistăm la o explozie a receptivității publicului în
ceea ce privește artele, în domenii precum literatura,
artele plastice și muzica. Eforturile lui Denis Diderot
și ale lui Jean Le Rond d’Alambert au dus la apariția
„Enciclopediei” sau „Dicționarul sistematic al ști-
ințelor, al artelor și al meseriilor” (1751-1772); prin
aceasta, cei doi editori își doreau schimbarea mo-
dului de gândire și diseminarea cunoștințelor către
publicul larg și către generațiile car vor veni.
Încă din anii 1740, Diderot studiază estetica ar-
tei și mijloacele tehnice folosite în artele vizuale,
în vederea redactării articolelor despre „Arte” și
„Frumos” apărute în „Enciclopedie”1. El face dis-
tincția între artă și știință:
Când obiectul este executat, colecția și dispoziția
tehnică a regulilor după care acesta este realizat se
numesc artă. Când obiectul este doar privit din un-
ghiuri diferite, colecția și dispoziția tehnică a obser-
vațiilor referitoare la acesta se numesc știință. Astfel,
metafizica este o știință, și morala este o artă.2
Diderot a dezbătut problema formativității3 sau
a formei creativității care caracterizează activitatea
constructivă și cognitivă a individului, manifestarea
ei concretă, plasticitatea și capacitatea de a produce
un obiect nou; creatorul este astfel o personă care
se adaptează unor fapte și circumstanțe, conformân-
du-se sau modificând datele dobândite prin experi-
ență directă: „În orice artă, există un număr mare
de circumstanțe legate de materie, instrumente și
manipulare, care sunt deprinse doar prin practică.”4
Diderot are o abordare pragmatica: pentru el, pic-
tura este un „produs al spiritului” realizat cu unelte
și materiale specifice, iar artistul nu mai este un sim-
plu artizan, ci un „artist-artizan” care are capacita-
tea de a realiza o coeziune între aspectele tehnice și
practice ale meseriei (savoir faire) și lumea ideilor,
care ține de spirit. Artistul rămâne un homo faber
care se folosește de intelect pentru a crea.
Pentru a realiza articolul despre „Frumos”,
Diderot studiază scrierile predecesorilor lui (Platon,
Sf. Augustin, Christian Wolf, Francis Hutcheson)
și vizitează atelierele pictorilor (prietenul său, Jean-
Baptiste Greuze îl introduce pe Diderot în tainele
picturii) și ale sculptorilor, iar pentru a se familiariza
cu tehnicile și vocabularul utilizat duce discuții în-
delungi cu aceștia și îi urmărește lucrând. Opunând
frumosul urâtului, Diderot scoate în evidență carac-
terul relativ al acestuia, în funcție de receptor:
frumosul este necesar în producția artistică; iar
dacă îi întrebăm pe bărbații cu gustul cel mai rafinat
și cel mai sigur care îi este originea, natura, definiția
precisă, dacă frumosul e relativ sau absolut, dacă
frumosul este esențial, etern, imuabil, suprem sau
subordonat, sau dacă ține de modă, ideile vor fi îm-
părțite: unii își vor dovedi ignoranța, iar alții se vor
dovedi sceptici.5
Noua abordare a lui Diderot în ce privește artele
și frumosul a contribuit la emergența unei concep-
ții inedite asupra picturii moderne și la dezvoltarea
unui stil personal în articolele de critică de artă, pe
care le folosește pentru a aduce în discuție proble-
mele estetice, artistice și filosofice ale epocii sale.
De altfel, Diderot asistă la marile schimbări care
au avut loc în artele plastice pe tot parcursul sec.
al XVIII-lea, fiind contemporan cu artiști precum
Jacques-Louis David (1748-1825), Jean-Baptiste
Greuze (1725-1805), Jean Simeon Chardin (1699-
1779), Claude Joseph Vernet (1714-1789), Franțois
Boucher (1703-1770), Jean-Honore Fragonard
(1732-1806), Jean-Baptiste Deshays de Colleville
(1729-1765), Joseph-Marie Vien (1716-1809) și alții.
În Franța, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea a
fost o perioadă marcată de „renașterea stilistică și
de transformarea profundă a tendințelor artistice
și a gustului care vor pune bazele celor mai impor-
tante modalități expresive ale picturii moderne.”6
În plastică, predomină stilurile Rococo (cu caracter
eterogen) și Neoclasic (reîntoarcerea la Antichitate).
În pictură, apar noi modele stilistice care încura-
jeazsă tendința către „serbările galante” (inițiate
de Antoine Watteau), decorurile teatrale și nudul
feminin, pictorii adoptând culori pastel, și renun-
țând la brocarturile, ghirlandele și auriul specifice
perioadelor anterioare. Creațiile lui Greuze și ale
lui Chardin suscită interesul lui Diderot și anunță
Jacques-Louis David
Le Serment des Horaces (1784), © Louvre, Paris
Louis-Michel van Loo
Denis Diderot (1767)
apariția plasticii de inspirație naturalistă și burgheză,
un parcurs artistic care este profund diferit de clasi-
cismul dominant și de Rococo. Predomină subiecte-
le moralizatoare, de integritate morală, patriotismul
eroic (Jacques-Louis David).
Note
1	Denis Diderot, Jean Le Rond d’Alambert, BEAU,
în „Encyclopedie, ou dictionnaire raisonne des scien-
ces, des arts et des metiers”, prima ediție, Paris, 1751,
pp. 169-181.
2	J.L.J. Briere (editor), ^uvres de Denis Diderot,
Dictionnaire Encyclopedique, vol. I, Paris, 1821, p.
339.
3	Massimo Modica, Diderot philosophe et critique
dart. Essai sur lesthetique de Diderot, în „Recherches
sur Diderot et sur l’Encyclopedie”, 2002 - https://jour-
nals.openedition.org/rde/79, accesat la 14.04.2019
4	J.L.J. Briere (editor), op. cit., p. 339.
5	Denis Diderot, Jean Le Rond d’Alambert, op. cit., p.
170.
6	Massimo Modica, op. cit., paragraf 7.
■
34
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
Urmare din pagina 36
Atelierul artistului.
Ion Grigorescu
reguli, ierarhii stufoase în continuă schimba-
re. Idolii de ieri dați jos, înlocuiți fiind cu cei
de azi, dar atenție, ei se clatină deja în anti-
cipație pentru a face loc celor de mâine. Așa
e mereu cu moda atât de schimbătoare și su-
perficială, este golul în care cad invariabil toți
cei care aleg acest drum, culegi tot ce poți azi,
viitor nu există. Pe calea aridă, rănită cu pie-
tre ascuțite și pavată cu suferință se încumetă
doar cei adevărați, aici e greul, nu mulți vor să
o urmeze, doar câțiva ajung la capăt. Atelierul
are multe înțelesuri. Prea ușor nu pot fi cu-
prinse toate dintr-o privire. Ion Grigorescu
întreabă de ce atunci când cineva care locu-
iește într-un loc oricât de mic se plânge de
lipsa atelierului: „Mă mir cum spun unii că
n-au atelier, dar au casă. Am făcut lucrarea At
Home, 2005 (Fundația Gulbenkian) cu turul
casei, camerele deja din 1976 sau ‘74 (există
data), casa se împărțea în casă și atelier, ochiul
pătrundea peste tot, atelierul se distingea prin
unelte și depozite de lucrări, substanțe, altfel
de perdea. Uneori atelierul deranjează, e ne-
voie de negocieri, e un pericol de expulzare,
familia trebuie muncită pe această temă. Pe
șantier s-au născut copiii, au avut parte de ate-
lier, cred că le trebuie așa ceva și acum. Când
am avut atelier am mutat toată casa acolo. Și
nu eram singurul, mai erau unii dizgrațiați,
izgoniți, trăind cu amantele în așteptarea di-
vorțului. Domnul Gherasim (Paul) ascundea
lucrările, atelierul devenea o modestă came-
ră unde discutam despre o carte, îmi dădea
un măr, pâine, ne uitam la mobila țărăneas-
că în așteptare de ce? Trecătoare, de exemplu
un stup din nuiele împletite și pământ, poate
din dulap scotea o ie, un zid era din ferestre,
opera arhitectului Joja, pe geam se vedea pia-
ța Unirii și ruinele Curții Domnești. A câta?).
Intram și la alții, celălalt Gherasim era cople-
șit de lucrări și pe locul rămas una pe șevalet.
Ion Grigorescu
Împărăția cerurilor (1994) tempera pe ulcior de lut, 23 x 18 cm
Ion Grigorescu	Gât. Autoportret cu Tutankhamon (1976), tehnică mixtă, 59,5 x 49 cm
La Bernea își făcuse rastel, dar obiectele nu
aveau loc, parazitau. Primirea pe două fotolii
ultracomode, lăsat pe spate și unul și altul spre
binele creierului. Mai târziu, la Otopeni opera
de-adevăratelea. Între Șelari și Otopeni a fost
Pangratti, i-ar trebui dedicate cărți fiecăruia
din atelierele astea. La mine v-a derutat epoca
de renunțare la lucru, artă, creație. Decadența
mintală a apărut treptat și m-a înstrăinat. Se
văd doar eresuri înainte de aruncare pentru
urmași camere goale”.1
„Recent mi s-a cerut o fotografie în atelier (ex-
poziția de la ASE). Mi-am făcut selfie, la sobă,
știți, sunt numele celor din familie, scrise de co-
pii. O altă fotografie arată un câine de tablă pe
autoportretul meu (nu al câinelui), totul lângă
masă, în locul unuia dintre scaune (cca 1995 pen-
tru Arta bate arta). Vreau să spun că oricum, ori
sculptorul face sculptură în apartament, ori face
casă din atelier, tot una-i. Viața e un continuum,
de la nimic spre ceva, cu pauze la ambele capete.”2
Expunerile pe tema atelierului făcute de Ion
Grigorescu le-am considerat lucrări vizuale ce
ar putea fi înțelese mai bine dacă le-aș pregăti
rama, cadrul care delimitează spațiul, punând
accentul acolo unde era necesar, balansând în-
tr-o parte sau alta atât cât a fost nevoie pentru
o bună cumpănire. Introducerea făcută și-a
propus acest rol, nimic mai mult. Așa cum în
„Discuția ramelor” am căzut de acord că grani-
țele sunt acolo independent de intențiile noas-
tre, la fel și separarea de un fel sau altul ce înso-
țește actul creației artistice este indispensabilă.
Numeroasele vizite pe care i le-am făcut de-a
lungul timpului, atât în Pitar Moș cât și Vasile
Alecsandri, au generat o stare de nedumerire,
deși aparent nu lucra undeva, periodic apăreau
în expoziții lucrări noi. De fapt era foarte sim-
plu: atelierul, modest, se disimula în ambientul
casei de locuit, nu se prezenta cu emfază cum
te-ai fi așteptat, nu era acea scenă de pe care se
declamau convingeri absolute. Am considerat
potrivit, pentru a închide cercul, să revenim
de unde am plecat, cu reacția domniei sale la
rama propusă. Astfel, oarecum neașteptat, și-a
găsit și aceasta la rândul ei o ramă. Cadru al
cadrului: „E frumos, are imagini sculpturale
(sau de instalație) - cea cu ușa, de la început
d. ex. - însă parcă prea bătut de vânturi, sigur,
în aparență, totul se poate pierde, totul poate
să nu aibă sens. Sorin Dumitrescu ne luminea-
ză, mai e și Sfântul Duh care se antrenează (se
bagă), selecționează, ajută, operele. Alții au
crezut în hazard (M. Duchamp, și colegi de-
ai lui) pentru buna alegere și cea valoare; cei
care nu cred în nimic sau doar în ei înșiși (nula
dies sine linea) se frământă în zadar (cuvântul
e nepotrivit, e pe dos, zadar înseamnă aștepta-
re să primească un dar) ei se frământă degeaba.
Găselnița e la dispoziția tuturor, numai să nu
fie de la altul”.3
Note
1 Ion Crigorescu, Corespondență, 2019
2	Ibidem,
3	Ibidem.
■
TRIBUNA • NR. 422 • 1-15 aprilie 2020
35
sumar	■
corespondență din Tel Aviv Cleopatra Lorințiu Restituire, adevăr, emoție artistică	2
editorial Mircea Arman Expunerea prealabilă a noțiunii de adevăr și autenticitate raportată la structura apriorică a imaginativului (XII)	3
cărți în actualitate Monica Grosu Ștefan J. Fay în cercurile destinului	4
Alexandru Sfârlea ,,Detectivism” literar	5
Victor Constantin Măruțoiu Lupul singuratic dintre noi	6
Irina Lazăr Să spui lucrurilor pe nume, un hevi bluzz	7
Irina-Roxana Geotgescu Doi poeți	7
comentarii Adrian Lesenciuc Dragostea ca ardere de tot	8
Eugen Cojocaru Diavolul și moartea sunt mai înțelepți decât noi	9
cartea străină Ștefan Manasia Knausgârd & mantra existențialistă	11
memoria literară Constantin Cubleșan Cunoașterea de sine prin rugă (Dorel Vișan)	12
poezia Ani Bradea Jurnalul lui Empedocle	13
proza Ștefan Aurel Drăgan Uli	14
eseu Iulian Cătălui Influențele Imperiului Otoman asupra românilor (II)	16
filosofie Alexandru Surdu Sisteme și concepții dialectico-speculative	19
Viorel Igna Provocarea sofisticii (I)	20
diagnoze Andrei Marga Hegel despre drept (II)	22
social Cseke Peter Gabor Luko - românul	24
Ani Bradea Viața în vremea molimei	27
Claudia Albu-Gelli Virusul concilierii	27
showmustgoon Oana Pughineanu Prin Babelul comunicării (III)	29
însemnări din La Mancha Mircea Moț „...spre pădure, pe drumul ăla mai lung”	30
genul epistolar Cristina Struțeanu Cartolină feminină	31
teatru Claudiu Groza O altfel de criză	33
conexiuni Silvia Suciu Saloanele lui Denis Diderot (I)	34
plastica Constantin Țînteanu Atelierul artistului Ion Grigorescu	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Atelierul artistului
Ion Grigorescu
Constantin Țînteanu
Ion Grigorescu
Atunci când tragi ușa după tine, în care
parte te situezi cu adevărat, cât rămâne
din povestea ta afară și ce poți lua pe
furiș, fără să afle cineva, înăuntru? Lași vreo
adâncitură în miezul nopții dacă te îndepăr-
tezi în grabă, te va urma ea ca o umbră apoi,
oriunde te vei duce? De ce uneori faptele își
pierd înțelesul chiar daca s-ar explica la ne-
sfârșit, în loc să se adune firesc, fără efort,
precum zborul păsării încremenit pe stravezi-
mea văzduhului? Răspunsul va fi întotdeauna
după rostul și apropierea fiecăruia, mai mult
sau mai puțin din tot ce gândești, după do-
rință. În timpurile actuale, așa-zis ale noastre,
care se așează peste noi cu de-a sila precum
un giulgiu, ne apasă umerii și nu avem cum
le ocoli orice am face, întâlnim tot mai des
vorbe cu sensuri noi, născute din alterarea
brutală a limbajului. „Diversitate” pare a fi
un cuvânt magic în măsură să explice aproa-
pe orice, e cheia ce deschide multe porți, de-a
valma, atât spre adevăr cât și spre minciună.
Ne lovim de el mereu. Și dacă discutăm des-
Ce este pictura? Mântuitorul (2004), lână pe canava
pre locul unde artistul își petrece mare parte a
vieții meșterind tot felul de lucruri folositoa-
re sau inutile, ce abordare ar fi mai potrivită?
Pentru acest spațiu atât de intim, depozitarul
trăirilor și emoțiilor, martor al deziluziilor,
părtaș al speranței și reușitei. În concluzie,
imaginea răsfrântă a chipului său... Greu de
stabilit. Deși nu am auzit pe nimeni sunt si-
gur că s-a spus nu o singură dată că: „atelierul
este acolo unde sunt eu”, „atelierul e pretutin-
deni” ba chiar extremul „eu nu am nevoie de
atelier”. M-am întâlnit în schimb cu lamentări
de genul: „atelierul e prea mic, greu de încăl-
zit, costisitor, impropriu, nu suntem ajutați
etc, etc.” Încetul cu încetul ne deplasăm pe
nisipuri mișcătoare unde punctele de vedere
și interesele sunt întotdeauna foarte diferite,
nu de puține ori chiar antagonice. Asta fără
să mai luăm în calcul (ne)punerile de acord în
privința a ce criterii trebuie îndeplinite pen-
tru ca cineva să fie numit artist, cine e pro-
fesionist și cine simplu amator, reguli peste
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 40,8 lei - trimestru, 81,6 lei - semestru, 163,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adresa
redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1).